Arno Strobel — Offline

Eau! să nide ATEI 
Acum eşti în cancan ai 


ARNO STROBEL 


OFFLINE 


Original: Offline - Du wolltest nicht erreichbar sein. 
Jetzt sitzt du in der Falle. (2019) 


Traducere din limba germană de: 
ADRIANA MARINESCU 


. 
®© 
e 


~ S 


virtual-project.eu 


LEBĂDA 
NEAGRA 
the publishing house 


2021 


VP - 


2 


Moartea înseamnă tăcere - 


cugetare germană. 


VP-3 


PROLOG 


Închide apa fierbinte și rămâne un moment cu ochii închiși, 
simte stropii prelingându-i-se pe piele până când nu mai rămâne 
decât un strat subțire de umezeală, care se răcește foarte 
repede. 

Prosopul, bine împăturit, e pus pe o bară de la intrarea în 
cabina de duș, separată de restul încăperii printr-un perete de 
sticlă. Își înfășoară trupul în prosop și îl prinde să nu cadă, apoi 
părăsește cabina. 

Oglinda mare de deasupra chiuvetei este aburită, fata i se 
ghicește ca o pată întunecată, cu margini neclare. Ridică mâna 
și, cu arătătorul, desenează în aburul mat conturul capului ei, 
adaugă două puncte pentru ochi și o linie, ca o gură zâmbitoare; 
își înfrumuseţează tabloul, în partea de jos, cu două inimi 
împreunate. Zâmbește, dându-și seama că se poartă ca o 
adolescentă îndrăgostită. 

— Minte de copil, îi spune feței de abur, însă se simte 
învăluită de un sentiment plăcut, când privirea zise oprește din 
nou asupra inimioarelor care se estompează încet. 

Florian. II cunoaște de numai câteva săptămâni și totuși e ca 
și cum el i-ar fi transformat viața mai degrabă liniștită de până 
acum, într-o paradă pestriță și plină de viată. 

Continuând să zâmbească, ia un prosop de pe raftul de lângă 
chiuvetă, se apleacă, își înfășoară în el părul lung și blond și, 
răsucindu-l, îl preface într-un turban. 

O privire aruncată la ceasul-brățară de pe etajeră îi spune că 
mai e puțin până la ora 21. 

Capătul unei zile obositoare. 

Fotoshooting. Prezentarea unui magazin de bijuterii, o treabă 
de rutină. Cel puțin așa credea când incepuse, către sfârșitul 
după-amiezii. Cum să-și fi putut imagina că acel client avea să 
fie un amestec greu de suportat, de om pedant și coleric? 

Până după ora 19 a fost nevoită să fotografieze întruna, 
mereu aceleași podoabe, în vreme ce proprietarul, Werner 
Diedler - sau îl cheamă Wolfgang? -, avusese mereu câte ceva 
de obiectat la fiecare reglaj al camerei sau al luminilor. De 


VP -4 


aceea, cum mai făcuse adesea, îşi pusese întrebarea de ce se 
supune la așa ceva, în loc să se dea deoparte și să trăiască din 
averea considerabilă pe care i-o lăsase moștenire tatăl ei. Și, ca 
de fiecare dată, la întrebarea asta răspunsul venea de la sine. 
Fiindcă mereu o mână acel sentiment că face ceva util. 

Se întoarce și iese din baie. Un moment potrivit pentru un 
pahar de vin roșu. 

— Ella, vreau un play-list Chillen zice ea, trecând pe lângă 
comoda din camera de zi, unde se află smart-speakerul. 

În bucătărie scoate din sertar tirbuşonul și desface sticla pe 
care o pusese la îndemână, pe măsuță, când venise acasă. și 
între timp se gândește dacă să nu-l sune pe Florian. E plecat 
pentru câteva zile la Roma, în interes de serviciu și, la ora asta 
probabil că e la cină, într-un restaurant șic, cu partenerii de 
afaceri. E tare păcat că se întâmplă tocmai de ziua ei. Seara 
asta i-ar plăcea să și-o petreacă numai cu el, cu nimeni 
altcineva din toată lumea asta. 

Se uită la telefonul pus la încărcat pe blatul mesei de lucru, 
dar șovăie. Oare nu i se va părea că e prea insistentă sau nu va 
fi chiar deranjat, dacă îl sună? Pe de altă parte... faptul că ea 
abia așteaptă să-i audă glasul nu este o dovadă romantică de 
iubire? 

la paharul cu vin, îl ține în lumina lampadarului și se bucură 
de minunata culoare purpurie a conținutului. Cu ochii închiși și 
cu nările fremătând, savurează buchetul extraordinar, un 
amestec de cireșe, mure și foi de tutun, înainte să ia o primă 
înghițitură și să lase jos paharul. „La multi ani, Katrin!” 

Privirea îi cade din nou pe telefon. Sperase că Florian avea s-o 
sune în timpul zilei, s-o felicite. Pe de altă parte, își poate 
închipui foarte bine că ziua fusese stresantă pentru el și că era 
preocupat de cu totul altceva. 

— Ah, ce contează, își spuse, făcându-și curaj și luând 
telefonul de pe încărcător. În timp ce degetele îi zboară pe 
suprafața cu cifre, se întrebă de ce n-a salvat încă numărul lui 
Florian, apoi tine receptorul la ureche, într-o așteptare 
încordată. 

În locul sunetului de apel pe care îl aștepta, aude un glas 
feminin care, întâi în germană și apoi în engleză, o lămurește că 
numărul format nu este atribuit. Uluită, lasă jos receptorul și 
privește micul display colorat pe care se vede numărul. Nu, n-a 


VP-5 


greșit. 

— Ciudat, murmură ea și încercă din nou, pentru ca imediat 
să audă aceeași informaţie. Pune telefonul pe suport, se duce în 
dormitor și scoate cablul de încărcare din smartphone. In drum 
spre bucătărie, face o încercare și cu el. Același rezultat. 
Numărul nu există. 

— La naiba, izbucnește ea și aruncă violent mobilul lângă 
telefonul de pe masa de lucru. Grozavă aniversare! 

la paharul și se sprijină de frigider. Cum e posibil ca numărul 
lui Florian, pe care l-a sunat de nenumărate ori în ultimele 
săptămâni, să nu mai existe, așa, brusc? Doar ar şti, dacă ar 
avea un număr nou. Sau nu? 

E programator la o firmă de telecomunicații. Nu știe exact ce 
face el acolo, dar sigur ar fi un fleac să obțină oricând alt număr. 

la o înghițitură mare de vin şi se desprinde de frigider. 

— Aiurea! exclamă ea și se duce în camera de zi. Toate astea 
se vor lămuri. Cauza e, probabil, că Florian se află la Roma și că, 
din cine știe ce motive, nu se poate stabili legătura. Sau și-a 
pierdut mobilul și a cerut să-i fie blocat cardul. Poate să-i fi fost 
și furat. Mereu auzi că la Roma forfotesc hotii de buzunare. 

După ce s-a așezat comod pe canapea, Îşi dădu seama că nu 
se aude muzică. Azi chiar nu funcționează nimici 

— Ella? 

Așteaptă încordată glasul feminin de la smart-speaker, care s- 
o întrebe ce dorește, dar aparatul rămâne mut. 

— Ella, cât e ceasul? 

După ce nici intrebarea asta standard nu convinge aparatul să 
răspundă, pune paharul de vin pe masa joasă de lângă canapea, 
se ridică și se duce la comodă. 

Difuzorul e deschis, după cum arată ledul ca un punct 
albastru luminos, din partea dreaptă. Bine, o ultimă încercare. 

— Ella, cât e ceasul? 

Aparatul îi rămâne din nou dator cu răspunsul. Ridică din 
umeri și se duce la canapea. Frumoasa nouă lume a tehnicii. 
Dacă mâine tot nu funcţionează, va duce difuzorul înapoi. La 
urma urmei l-a cumpărat doar cu câteva săptămâni în urmă. 

Deschide televizorul, apasă pe butoanele telecomenzii și 
găsește în sfârșit un film romantic, care incepuse de ceva 
vreme, dar care i se pare totuși potrivit ca să-i mai abată 
gândurile inainte de a merge la culcare. 


VP-6 


Putin după ora 22.30 închide televizorul și intră în baie, zece 
minute mai târziu îşi pune mobilul pe noptieră, se cuibărește 
sub pătură și stinge lumina. La scurt timp după aceea adoarme 
cu gândul la Florian. 

Nu știe ce anume a trezit-o, dar își dă seama că sigur e încă 
noapte. În cameră, întunericul e aproape deplin. Numai în 
partea de sus a ferestrei din față, printre ultimele două șiruri de 
lamele ale jaluzelelor netrase complet, se strecoară o zare de 
lumină de la lună, un punct după care îşi poate orienta privirea. 

Tocmai vrea să se întoarcă pe cealaltă parte și să-și continue 
somnul, dar i se taie respirația. Numele ei... A rostit cineva 
numele ei? Nu, nu rostit. Șoptit. Undeva, în afara dormitorului. 

Se ridică puțin din pat și ascultă atent în întuneric, în timp ce 
inima îi bate mai repede. 

— Katrin... 

larăși. Sună străin, ademenitor. Kaaatrin... 

Simte fiori reci pe spate, pe frunte îi apar mici picături de 
sudoare. 

Nu, nu e un vis. În locuința ei e cineva și certitudinea asta îi 
insuflă mai multă spaimă ca oricând, mai multă decât a simtit 
vreodată. 

Apoi încolțește brusc gândul care îi oferă singura explicație 
logică și care o și liniștește. 

Florian. El știe unde e ascunsă cheia de rezervă. l-a spus ea, 
în caz că vreodată ar fi vrut să treacă neanunțat pe acolo. Și 
exact asta se întâmpla acum. Nu e deloc la Roma, a fost doar un 
pretext ca să-i facă o surpriză de ziua ei, într-un fel neobișnuit. I 
se potrivește. Și asta e singura posibilitate. 

Și e mai bine așa decât gândul că cineva i-ar intra pe furiș, 
noaptea, în locuință, pentru ca apoi să stea în camera de zi și 
să-i șoptească numele - mai curând un setting pentru un film 
horror ieftin decât realitatea de aici, din locuinţa ei. 

Deci de aceea n-a răspuns Florian și nici n-a fost de găsit. 
Probabil că acum stă în sufragerie, râzând prostește - cu un 
buchet uriaș de flori în mână. 

— Florian? 

Îşi dă seama că doar șoptea și repetă numele mai tare. 
Ascultă iar cu încordare. Nimic. Cu siguranță se străduie din 
răsputeri să-și înăbușe râsul, în vreme ce o așteaptă dincolo. 

Dă pătura deoparte și își saltă picioarele din pat. In ciuda 


VP -7 


explicației plauzibile, se înfioară când iese din dormitor, ca și 
cum ar fi atins-o o boare rece. 

In camera de zi aprinde lampadarul de lângă ușă și se uită în 
jur cu speranță, dar... nu e nimeni. 

— Florian? întreabă ea din nou, acum iarăși cuprinsă de 
nesiguranță. Știu că ești aici. Hai, arată-te! Nu mă speria! 

Liniştea din încăpere i se pare brusc nefirească. Umană. Ca și 
cum cineva i-ar înfunda urechile cu vată. Inima începe iarăși să-i 
bată mai repede, ajunge ca un bubuit care întrerupe liniștea 
apăsătoare, dar care n-o face să se simtă mai bine. 

S-a auzit un pârâit? S-a mișcat ceva lângă ea? Nu. Sau? 

— Katrin! 

Scoate un țipăt ascutit și, fără să vrea, face un pas înapoi. 
Glasul e de femeie, iar felul în care îi șoptește numele sună... 
dement. 

— Voiai să știi ce oră e. 

Lui Katrin i se face pielea de găină pe brațe. Ella! Privirea îi 
cade pe smart-speaker. 

E-o nebunie întreagă... 

— Da, răspunde ea încet și se miră ce glas pierit are. 

— Ti-a venit vremea să mori, Katrin. 

I se taie respirația, încăperea începe să se învârtă, mâna ei 
caută tocul ușii și se sprijină de el. 

— Ce? șoptește ea abia auzit. 

— Vei muri, șoptește vocea Ellei într-un fel de îngânare 
absurdă. Vine să te ia. 

Inima lui Katrin se izbește de coaste, îi vine greu să respire. 
Simte un lat neîndurător strângându-i-se tot mai mult și mai 
mult în jurul pieptului. 

— Cine... sunteți? 

— Mă cunoști, Katrin... 

Șoapta s-a prefăcut într-un susur fremătător. Mai rău de-atât - 
cea care îi vorbește nu mai e vocea Ellei. Acum e un glas de 
bărbat și Katrin chiar îl știe. Dar... 

— Vei muri. Curând... curând vin să te iau. 

Simte că în ea se întâmplă ceva. E ca un comutator care își 
schimbă poziția, fără știrea ei. Se desprinde de tocul ușii, din 
câțiva pași ajunge la comodă, cu mâini tremurânde prinde 
cablul care o leagă pe Emma la rețea și smulge ștecherul din 
priză, trăgând cu putere. Apoi ridică difuzorul și îl trânteşte cu 


VP-8 


toată puterea pe podea unde explodează pur și simplu, ca și 
cum în el s-ar fi aprins un material exploziv. 

Stă acolo și se uită țintă la aparatul spart din care atârnă niște 
piese mici, legate cu sârme. „Ca măruntaiele dintr-o burtă 
spintecată”, iși spune. 

— Ella? 

Așteaptă cinci secunde... zece. Nimic. 

Fără să-și ia privirea de la aparatul distrus, care brusc pare să 
fie înconjurat de o aură malefică, face un pas înapoi, încă unul și 
încă unul. În cele din urmă se întoarce si fuge cu pași nesiguri în 
dormitor, unde și-a lăsat mobilul. 

Trebuie să cheme poliția. 

Telefonul e pe noptieră, lângă lampă. Imaginea display-ului cu 
luciri negre o linisteste. E colacul de salvare în tot scenariul ăsta 
horror. Chiar când dă să-l ia cu mâini tremurânde, ecranul se 
luminează și un glas de bărbat șoptește din difuzorul minuscul 
din partea de jos: 

— E inutil. Vei muri. Vin să te iau. Curând. 


VP-9 


1. 


— Of, Doamne! 

Thomas făcu semn cu capul către tânărul bărbat care venea 
direct spre ei, traversând terenul gol din fața debarcaderului. 

— Mister Cool în persoană. Pariem că el e tipul care mai 
lipsește? Mereu am eu norocul ăsta. 

Thomas Strasser avea tendinţa să se pripească, vorbind de 
rău pe oricine punea, cât de cât, preţ pe înfățișarea lui și era 
bine îmbrăcat. Mai ales dacă era vorba tot de un bărbat. 

Totul se explica probabil prin faptul că, așa cum se înfățișa, cu 
barba zbârlită, ochelari cu ramă de nichel și haine care nu 
stăteau nicicum pe el, el arăta ca un obsedat de computere, 
ceea ce și era, de fapt. Corpolenţa, pe care și-o etala ca pe un 
semn distinctiv al lipsei de atracţie pentru sport, adăuga 
imaginii lui vestitul punct pe „i. 

Dar în cazul de față Jennifer putea să înţeleagă comentariile 
colegului ei, fiindcă bărbatul, care acum nu mai avea mult până 
la ei, corespundea aproape perfect clișeului opus. 

Avea vreo treizeci de ani, deci era de vârsta lui Jennifer, însă 
cu asta, cel puţin asemănările evidente erau deja epuizate. La 
haina cu puf, de un roșu strident, cu dungi albe pe diagonală, pe 
care se vedea numele Bogner, scris cu litere la fel de frapante, 
purta pantaloni de schi gri-husky. Părul dat cu gel era pieptănat 
cu grijă pe spate, semănând cu o cască maro închis, faţa îi era 
bronzată - de soare sau într-un solar. 

Cu o expresie de om încântat, își ridică mobilul și își făcu un 
selfie. Probabil că aduna marturii ale sosirii lui, cine știe pentru 
cine. În ciuda vremii închise, purta ochelari de soare care, așa 
cum arătau, curbați și cu lentile-oglindă, ar fi putut să treacă și 
drept ochelari de schi ai unui yuppie!. Chiar ăsta era cuvântul 
care îi veni în minte lui Jennifer, când bărbatul se opri în fața lor 
și, ridicând colțurile gurii, fără ca pe chip să se vadă altă 
mișcare, își arătă albul strălucitor al dinţilor albiți artificial, cu 
siguranţă. Mâna în care ţinea telefonul cobori. 


1 Formă prescurtată pentru young urban professional, termen folosit pentru a 
desemna persoane tinere, preocupate de carieră și care locuiesc în marile orașe. 


VP - 10 


— Salut! Eu sunt David. Privi în jur, cântărindu-i din ochi pe 
ceilalți membri ai grupului. Sunteţi fracțiunea D/gita/-Detox, nu-i 
așa? 

— Da, zise reprezentantul operatorului de turism, care 
conducea echipa și care stătea lângă Jennifer și Thomas și 
cărora li s-a prezentat drept Johannes Petermann. 

Avea cam cincizeci de ani, părul încărunţit, cu o tunsoare 
demodată care îi acoperea urechile până la jumătate. 

— Noi suntem. Și dumneavoastră trebuie să fiți David Weiss 
pe care noi îl așteptăm de douăzeci de minute. 

— Imi pare rău, răspunse Weiss într-un fel care sugera exact 
contrariul. Adică, Doamne, nu-mi pare rău deloc că eu sunt 
David Weiss, spuse el râzând, ci că aţi fost nevoiţi să mă 
așteptați. N-o să se mai întâmple. 

Își arătă din nou dinţii. 

— OK. 

Petermann făcu câţiva pași și se întoarse spre grup, care 
acum era complet și care, împreună cu el, era format din 11 
persoane. După ce își frecă de mai multe ori mâinile fără 
mănuși, probabil din cauza temperaturii de cam minus cinci 
grade, scoase o foaie de hârtie din buzunarul hainei. 

— Așa, acum că suntem toţi, vă urez bun venit în Schönau, pe 
malul unui minunat lac, Königssee, punctul de unde începe 
excursia noastră. Mai întâi să vă prezint pe scurt mica noastră 
echipă de la Triple-O-Journey. Dacă n-aţi aflat încă din 
documentele dumneavoastră, cei trei „O” vin de la Out Of 
Ordinary, adică ieșit din comun. La noi nu se pot face rezervări 
pentru pachete de vacanţă, ci doar pentru călătorii concepute 
individual, motiv pentru care vă și aflaţi aici. Mai multe detalii, 
mai târziu. Mai rămâne să verificăm, pe scurt, dacă sunteți 
participanţii înscriși și apoi vine momentul adevărului. Aici - 
arătă spre spre o cutie de plastic verde, de mărimea unui 
geamantan, din spatele lui - păstrăm toate aparatele 
electronice până la întoarcerea noastră. Nu vă fie teamă, 
obiectele sunt marcate corespunzător, astfel încât vă veți regăsi 
fără probleme telefonul mobil sau tableta. 

Zâmbi conspirativ. 

— Și pentru mine este pentru prima oară. Mi se pare foarte 
palpitant. 

După ce-i privi iarăși pe toţi pe rând, bătu din palme. 


VP -11 


— De îndată ce am rezolvat asta, putem să pornim. Și încă 
ceva: dacă e în ordine pentru toţi, de acum înainte vom folosi 
prenumele noastre, asta ne dă imediat sentimentul apartenenţei 
la un grup și atmosfera nu mai e chiar atât de rigidă. OK? Bine. 

Apoi îi făcu semn tinerei de lângă el, care privea grupul 
radioasă. 

— Să începem cu Ellen Weitner, simplu, Ellen. După studiile 
de licenţă în domeniul industriei turismului, a continuat cu un 
master în Probleme de Management International al Turismului 
și al Evenimentelor și a primit la noi primul loc de muncă. 

Femeia de cam douăzeci și cinci de ani avea un zâmbet puțin 
forțat, poate pentru că era primul ei serviciu adevărat și dorea 
să facă totul deosebit de bine. 

— Tânărul arătos din spatele ei este Nico. Nico Schwerte, 
spuse Petermann, arătând spre un bărbat brunet, de treizeci de 
ani, cu înfățișare sportivă, care dădea din cap, zâmbitor. E nou 
în echipa noastră și vine din Austria, mai exact din Damüls, 
Vorarlberg. Nico nu este doar un schior excelent, ci și un ghid 
montan cu foarte multă experienţă. El ne va arăta drumul de la 
St. Bartholomă și va avea grijă să ajungem și să ne întoarcem cu 
toţii cu bine. 

Jennifer îl privi pe austriac și i se păru pe loc că era simpatic. 
Nu era tipul cuceritor, dar avea acel farmec tineresc al unui 
adolescent etern, care refuză să se maturizeze. 

— Și la urmă mai sunt și eu, Johannes. Răspund de 
coordonarea echipei, din partea 7rip/e-O-Journey, și de tot ce 
ține de această excursie. Asta este deja toată echipa. După cum 
știți cu toţii, vom ajunge la ţinta noastră, un fost hotel al 
alpiniștilor, după un marș ușor de aproximativ cinci ore. Restul, 
acolo, la fața locului. 

Ridică din nou foaia de hârtie. 

— Și acum, înapoi la dumneavoastră. Avem aici, în primul 
rând, echipa de la... un moment. Își plimba degetul pe foaie. Ah, 
aici. Echipa de la Fuchs Telecom. E un prestator de servicii în 
domeniul telecomunicaţiilor, care s-a hotărât să ofere o pauză 
de tip Digital-Detox de cinci zile pentru patru dintre angajati, 
care în mod normal au de-a face cu telefoanele mobile și cu 
Internetul de dimineaţa până seara. Cine știe, poate că firma va 
avea de profitat până la urmă de pe urma experienţei pe care o 
vor trăi cei patru în aceste zile. 


VP - 12 


Îi privi surâzător pe Jennifer și Thomas, lângă care se aflau 
Anna și Florian, care fuseseră prinși într-o discuţie aprinsă, iar 
acum zâmbeau stânjeniţi. 

— Cred că cel mai bine ar fi ca Jennifer König să-și prezinte 
singură colegii. Te rog, Jenny, spuse Petermann, arătând spre 
ea. 

De la cineva total necunoscut, la prenume și apoi, în nici două 
minute, la o scurtare a numelui. Asta semăna cu un record. 
Jennifer încuviinţă din cap, zâmbind. 

— Cu plăcere! Acest bărbos pașnic de lângă mine este 
Thomas Strasser. Fără să fi împlinit încă treizeci de ani, el este 
unul dintre cei mai tineri programatori de sistem de la noi. 
Alături e Anna Simonis, tehnician în informatică și comunicare și 
apoi Florian Trappen, programator de sistem și responsabil 
pentru dezvoltarea aplicaţiilor, la fel ca Thomas. 

Jenny observă că David Weiss tresărise ușor la auzul numelui 
lui Florian. Acum se holba la el ca și cum s-ar fi gândit de unde îl 
știe. Nu-i mai dădu atenţie și le zâmbi celor din jur. 

— În următoarele zile, cei trei pot să vă povestească în 
amănunt ce înseamnă toate astea. Vom avea suficient timp, 
fără telefoane și Internet. 

— Mulţumesc, Jenny! spuse Petermann, reluându-și rolul și 
bătând din palme. Apoi mai avem încă patru tovarăși de luptă 
care și-au rezervat aceste cinci zile, fără recomandarea 
angajatorilor, pentru că sunt de părere, pe bună dreptate, că le 
va face bine o vreme fără telefon mobil. Ei sunt Annika și 
Matthias Baustert, soț și soţie, și au o mică firmă. Apoi, Sandra 
Weber, angajată la o firmă de asigurări, și, în final, David Weiss, 
care lucrează în Luxemburg, la un serviciu de administrare a 
bunurilor private. 

— Asociat! strigă Weiss, luându-și privirea de la Florian. A 
trecut timpul. Sunt asociat la o societate elveţiană de 
administrare a bunurilor private, cu sediul în Luxemburg. 

— Aăă, da, sau așa. Petermann își împături foaia și o făcu 
dispărută în buzunarul hainei. 

— Toate celelalte le veţi afla cu siguranţă în următoarele zile, 
direct de la fiecare. Bătu din nou din palme. 

— Atunci... daţi încoace mobilele. Și dacă mai aveţi la voi 
tablete, laptopuri sau alte fleacuri dintr-astea electronice, deși 
v-aţi rezervat cinci zile lipsite total de dispozitive digitale -, dați 


VP - 13 


totul la mine, vă rog. Contez pe onestitatea voastră. 

Ellen aștepta deja lângă cutia verde, cu o pungă mică în 
mână, și zâmbi când Jenny îi întinse prima telefonul mobil închis. 

— Nu, bagă-l tu singură aici, scrie-ţi numele pe pungă și 
sigileaz-o. Apoi poţi s-o pui în cutie. 

Îi dădu lui Jenny un pix și o pungă de hârtie albă, rezistentă, 
care avea aproximativ dimensiunile unei coli format A5. Pe ea 
era imprimat cuvântul OFFLINE, scris cu negru, și dedesubt era 
un chenar pentru nume. Pe marginea de jos era logo-ul de la 
Triple-O-Journey, trei „O”-uri verzi, legate între ele, în care erau 
scrise cu litere minuscule cuvintele Out, Of și Ordinary. 
Dedesubt scria JOURNEY. 

Jenny își puse telefonul în pungă, își scrise numele în chenar 
și întoarse clapeta autocolantă a plicului. Işi lăsă aparatul astfel 
ambalat în cutie și Petermann înclină capul mulţumit și arătă 
spre ponton. 

— Minunat! Poftim! 

În timp ce se îndepărta, Jenny își dădu seama că singurul 
căruia încă nu-i spunea pe nume în minte era coordonatorul 
grupului. Probabil că din cauza diferenţei de vârstă. Işi propuse 
să fie atentă când avea să i se adreseze. 

Vaporașul alb, prevăzut cu o structură de lemn, care îi aștepta 
la pontonul doi avea la proră numele Marktschellenberg. 
Banchetele capitonate din interior ofereau locuri pentru poate 
șaptezeci sau optzeci de pasageri, dar acum erau toate 
rezervate pentru cei din grup și bagajele lor, ceea ce nu le-a 
plăcut deloc câtorva bărbaţi și femei care stăteau în faţa 
pontonului, îmbrăcaţi de excursie, dorind să facă și ei turul de 
aproximativ patruzeci de minute pe Königssee, până la St. 
Bartholomă. 

După ce trecu de intrare, prin golul deschis al ușii, Jenny simţi 
căldura plăcută din interiorul micului vapor Marktsche/lenberg. 

Își căută un loc la fereastră, în spate, își puse rucsacul alături 
și își lipi fruntea de geamul rece. Apa era atât de limpede, încât 
putea să vadă nestingherită fundul lacului; era o explicaţie, 
printre altele, și anume faptul că în Königssee nu se deversau 
ape reziduale. Aflase asta dintr-o relatare pe care o citise cu 
câteva zile în urmă. Știa și că în locul cel mai adânc erau 190 de 
metri între suprafaţa și fundul lacului. 

— Ţi-ai pus aici rucsacul ca să nu-i vină cuiva ideea să se 


VP - 14 


așeze lângă tine? 

Jenny ridică privirea, speriată. Nu observase că Florian era 
lângă ea. 

— Ah, ce prostie! Doar ţie poate să-ţi treacă așa ceva prin 
minte. 

Arătă spre locul de lângă ea și-l întrebă: 

— Ce-i, vrei să mi te alături? 

Florian ridică braţele. 

— Poate că preferi să ai liniște pe ultimii metri petrecuți în 
civilizație. Să te dedici meditaţiei de şefă sau ceva de felul ăsta. 

— Aiurea! Hai, așază-te odată, spuse, luând apoi rucsacul și 
punându-l pe bancheta din spatele ei. 

Florian era un tip agreabil care și făcea treabă bună, dar 
uneori Jenny avea sentimentul că nu-i venea ușor să accepte că 
avea ca șef o femeie, care mai era și cu cinci ani mai tânără 
decât el, cu toate că avea o relaţie de camaraderie cu toţi cei 
din echipa ei. Și cu Florian, cu care fusese oarecum dificil la 
început. Munca și-o făcuse foarte bine, încă din prima zi, nu asta 
era problema. Dar îi dăduse impresia unui om închis, care se 
purta ca și cum ar fi avut ceva pe suflet. Dar cu timpul devenise 
mai accesibil și un coleg de valoare pe care îl aprecia în multe 
privinţe. 

— David ăla a mai discutat afară cu Ellen și Johannes, 
întrebându-i de ce nu poate să dea câteva telefoane urgente, 
înainte să-și predea mobilul, povesti Florian, așezându-se pe 
bancă lângă Jenny. A renunţat abia când Johannes l-a amenințat 
că plecăm fără el, dacă nu-și pune telefonul în blestemata aia de 
pungă. Și imediat după aceea a început să se plângă că punga 
destinată sfântului său telefon mobil nu e căptușită. 

Jenny izbucni în râs. 

— Da, i se potrivește. Pare un om destul de dificil. 

Florian se uita pe fereastră. 

— Chiar sunt foarte curios cum o să se descurce fără telefon. 

— In privinţa asta sunt curioasă cum am să mă descurc și eu 
fără. De necrezut, dar deja îmi lipsește. 

Au stat o vreme în tăcere, privind pe fereastră și urmărind 
două rațe care înotau calm pe lângă vapor. 

— Oare cum de nu le e frig? 

Pe Jenny o treceau fiorii numai gândindu-se la temperatura 
apei care, cel puţin la suprafaţă, trebuie să fi fost abia cu puţin 


VP -15 


peste punctul de îngheț. 

— Astea au groasă... continuă Florian, dar fu întrerupt de 
David, care își trânti cu zgomot rucsacul pe bancheta din faţa lor 
și, înainte să se așeze și să privească și el afară, îi făcu lui Jenny 
cu ochiul și se uită ciudat la Florian. 

Rămaseră astfel, fiecare cu gândurile lui, în vreme ce și restul 
grupului urcă, pe rând, pe Marktschellenberg și își căută un loc. 

Jenny îl urmări pe Matthias care era spre prora vaporului și 
punea rucsacul soției pe jos, în fața ei. Tocmai se gândea că 
avea aceeași vârstă ca și soţia sau era poate chiar cu vreo doi, 
trei ani mai tânăr, când îl auzi pe David zicând: 

— Florian Trappen... 

Jenny și Florian îl priviră. 

— Mă gândesc întruna de unde îţi știu numele. Nu reușesc să- 
mi dau seama. Cel puţin pentru moment. Dar aflu eu, sunt sigur. 
Te știu de undeva... 


VP - 16 


2. 


Jenny îl privi întrebătoare pe Florian, care ridică din umeri. 

— Habar n-am ce vrei să spui. Sunt destul de sigur că nu ne- 
am mai întâlnit niciodată. De tine mi-aș aduce aminte cu 
siguranţă. Oricum, o explicaţie poate fi și faptul că până acum 
încă nu ţi-am văzut faţa în întregime. E greu să recunoști pe 
cineva, când își ascunde ochii în spatele unor lentile cu oglindă, 
chiar și pe vreme înnorată și în interiorul unui vapor. 

— Hm... nu, nu-i vorba de-o întâlnire, răspunse David, fără să 
reacționeze la aluzia lui Florian sau să-și scoată ochelarii. Cred 
mai curând că ţi-am auzit sau citit undeva numele. Dar, cum 
ziceam, sigur îmi aduc aminte. Am o memorie de elefant, mai 
spuse el și întoarse capul. 

Tema părea să fie epuizată pentru el - cel puţin pentru 
moment. 

După un schimb de priviri grăitoare cu Florian, Jenny se 
dedică iar minunatei priveliști de dincolo de geam și abia în clipa 
aceea își dădu seama că între timp vaporașul pornise și se 
depărta încet de ponton. 

Nu doar munţii din fundal erau acoperiţi cu zăpadă - și malul 
lacului și întreg ţinutul era alb, aproape fără întrerupere. 
Acoperișurile puţinelor cabane și case, care încă nu fuseseră 
eliberate de sub zăpadă, gemeau sub povara unui strat de 
aproape jumătate de metru. Pentru oamenii de aici nu era ceva 
neobișnuit la jumătatea lui februarie, așa aflase de la un 
cunoscător al locului. 

Pentru ea, care venea din nordul Germaniei, priveliștea asta 
era o raritate, așa că nu se gândea la primejdii, ci savura 
frumuseţea masei de zăpadă. 

Gândurile i se întoarseră la David. Făcea parte din acea 
categorie de oameni care aveau să rămână mereu o taină 
pentru ea. Nu se poate să nu-i fi fost limpede că felul lui 
înfumurat de-a fi îi irita pe toţi și că nu atrăgea prietenii. Poate 
că nici nu-i păsa deloc. Când îi aruncă o privire și văzu 
mulțumirea de sine care i se citea pe chip își zise că 
presupunerea ei era foarte probabilă. 


VP - 17 


Așa cum fuseseră anunţaţi, călătoria a durat patruzeci de 
minute, cu tot cu o oprire de cinci minute la jumătatea drumului, 
la zidul ecoului, unde căpitanul ambarcaţiunii a demonstrat cum 
suna vestitul ecou, suflând într-o trompetă, prin ușa deschisă. 

Cu puţin înainte să alunece încet spre pontonul de la St. 
Bartholomă, care constă din doar câteva clădiri și o mică 
biserică, li s-a înfățișat în întregime, pentru prima oară, peretele 
estic al muntelui Watzmann, al cărui vârf dispărea într-un nor 
gros. Acolo drumul urca abrupt aproximativ două mii de metri, 
ceea ce atrăgea mereu, ca o vrajă, alpiniști din toată lumea. 

— Așa, acum vă rog să fiţi atenţi la mine. 

Glasul lui Nico, care suna direct deasupra lor printr-un difuzor 
prins de tavan, o smulse din gânduri. 

— Vom părăsi acum vaporul și ne adunăm chiar lângă ponton. 
Vă rog să nu vă îndepărtați, timpul nu ne îngăduie. Dacă vrem 
să ajungem la ţintă pe lumina zilei, trebuie s-o luăm repede din 
loc. Așa cum arată situaţia, urcușul nu va fi foarte simplu și vom 
avea nevoie de cel puțin cinci ore, poate chiar șase, depinde cât 
de dificil e drumul pe serpentinele din Saugasse. În plus, pentru 
seara asta s-au anunţat iarăși ninsori. 

— Dificil? strigă Thomas de la mijlocul vaporului și îngrijorarea 
din glasul lui nu putea trece neobservată. Dar era vorba că până 
la hotel e un drum de parcurs pe jos cu ușurință. 

Nico își arătă zâmbetul tineresc. 

— Nu vă fie teamă, nu vom fi nevoiţi să facem alpinism, dar 
sunt totuși niște serpentine care străbat Saugasse și ele urcă, 
din păcate. Fiindcă ultima ninsoare a fost deja cu câteva zile în 
urmă, presupun că între timp acolo s-a făcut deja o potecă, dar 
nu va fi chiar o plimbare. 

— Grozav. Și ce anume înseamnă că urcă? 

— Inseamnă că pe o distanţă de circa șase sute de metri vom 
avea de urcat cam cu trei sute de metri. Și asta în treizeci și 
două de serpentine, cu o pantă de maximum patruzeci de 
grade. 

— Hei, tinere! îi strigă Annika Baustert lui Thomas. Uită-te la 
mine. Am patruzeci și cinci de ani și voi urca fără nicio 
problemă. Să-mi spui dacă obosești pe drum, am să te careu. 

Ceilalţi râseră, doar Thomas și Jenny nu li se alăturară. Nu-i 
plăceau ironiile la adresa înfățișării cuiva și cu atât mai puţin 
când era vorba despre unul dintre colegii ei. 


VP-18 


— Mă îndoiesc că asta chiar îl ajută cu ceva, comentă cu glas 
tare Anna, care se afla lângă Thomas. 

— Scuze, am vrut numai să-l încurajez puţin, n-am zis-o cu 
răutate, răspunse Annika. 

— Deci, vorbi iarăși Nico, n-ai motive să-ţi faci griji, Thomas. 
Acum am să împart paletele pentru zăpadă, cu ele se înaintează 
foarte bine chiar și când zăpada e foarte înaltă. Și cei care n-au 
antrenament pot să parcurgă drumul fără nicio problemă. 

„Tocmai asta este problema lui”, își spuse Jenny și se ridică 
de pe banchetă. Se vedea limpede că Thomas nu era un as într- 
ale sportului. Dar ce nu știau cei mai mulţi din grup era că, pe 
lângă slăbiciunea lui pentru fast-food și dulciuri, el mai era și un 
mare fumător și începea să gâfâie după numai câteva trepte. 
Dorinţa lui ca tocmai excursia asta să fie prilejul să se lase de 
țigări sau, mai bine zis, să facă o nouă încercare, era lăudabilă, 
dar sigur n-avea cum să-i schimbe foarte repede respiraţia 
scurtă. 

Părăsiră vaporul și se adunară la capătul pontonului, cum le 
spusese Nico. Jenny își trase până sus fermoarul de la haină și 
își înfășură șalul mai strâns în jurul gâtului. Vântul rece 
pătrundea și prin cea mai mică deschizătură și, din cauza lui, 
temperatura părea simţitor mai scăzută. 

Era o nebunie, dar simţi brusc nevoia să ia telefonul în mână 
și să-și verifice mailurile și apelurile. Spera că acasă era totul în 
ordine, că Hannes era bine și se gândi că peste patru luni va 
păși în faţa altarului. Și, pentru a nu știu câta oară, pândi să 
vadă ce sentimente îi trezea gândul ăsta. 

— Hei, nu-ţi bate capul, spuse Florian, punând mâna pe 
umărul lui Thomas. Mai suntem și noi aici. Dacă va fi prea greu, 
ne ajutăm unii pe alții. 

— Da, o să vedem, răspunse Thomas fără prea mult 
entuziasm și Jenny își dădu seama că în clipa aceea el nu-și 
dorea nimic mai mult ca o ţigară. 

— Așa. Petermann... 

Johannes se postă în fața grupului și bătu de mai multe ori din 
palme. 

— Bun venit în St. Bartholomă! Câteva cuvinte, încă, în timp 
ce Nico și Ellen vă vor da tuturor paletele pentru zăpadă, pe 
care vă rog să le prindeţi de bagaj până când vom avea nevoie 
de ele. Acum predau smerit cârma călăuzei noastre și asta ar 


VP -19 


trebui să vă bucure, fiindcă dacă aș conduce eu grupul nostru, 
total necunoscător al ținutului montan Berchtesgaden, probabil 
că am umbla în cerc două ceasuri și am ajunge iarăși unde 
suntem. 

Râseră cu toții. 

— Recomandări optime pentru un coordonator de grup, strigă 
Matthias, soțul Annikăi, stârnind râsetele celorlalți. 

Jenny constată că la trup era cam ca Thomas, ceea ce nu 
observase până atunci, iar asta făcea și mai de neînțeles 
comentariul de mai devreme al soţiei lui. 

Le-au trebuit cam cincisprezece minute până când au 
terminat cu îmbrăcatul, cu scosul sticlelor cu băutură din câte 
un rucsac, cu pusul lor la loc după băut și cu preluatul paletelor 
pentru zăpadă, care arătau cu totul altfel decât își imaginase 
Jenny. 

Avea în amintire, din filme vechi, niște obiecte uriașe, plate, 
dintr-o împletitură de nuiele care făceau deplasarea să semene 
cu un fel de mers de rață. Ceea ce îi întindea Ellen nu prea avea 
de-a face cu așa ceva. Paletele aveau o lungime de cam 
cincizeci de centimetri, erau făcute din carbon și arătau ca 
scheletul unor mari papuci de plajă, cu niște legători complicate 
în partea de sus. După spusele lui Ellen, chestiile alea aveau 
niște înălțătoare, astfel că pasul era orizontal chiar și la o pantă 
de treizeci de grade. 

După ce Nico și Ellen i-au ajutat pe toţi să-și prindă de 
rucsacuri echipamentul acela de ultimă generaţie, au pornit. 

În prima jumătate de oră au mers în lungul lacului, în formaţie 
lejeră, pe o cărare făcută în zăpada de pe mal de alţi drumeţi, 
înainte ca Nico să-i dirijeze spre dreapta, unde terenul începea 
să urce ușor. 

Jenny rămase cu Florian la coada grupului, alături de Thomas, 
în timp ce, la câţiva metri în faţa lor, Anna se străduia să-l 
asculte pe David, care îi vorbea fără întrerupere. 

Nico se dovedea a fi o călăuză bună și grijulie. Din când în 
când își încetinea pasul, rămânând în urmă și se interesa dacă 
ritmul era convenabil, înainte să se avânte din nou, depășindu-i 
pe toţi. Dacă făcea în continuare la fel, până când ajungeau la 
țintă, ar fi reușit să parcurgă de două ori distanţa străbătută de 
ceilalţi. 

La fiecare jumătate de oră îi lăsa să se oprească și le îngăduia 


VP - 20 


o pauză de câteva minute, înainte să pornească din nou la 
drum, printr-un peisaj bizar, pe lângă pereţi abrupți de stâncă, 
la vederea cărora Jenny se simţea profund intimidată. 

Pe alocuri erau nevoiţi să se strecoare printre copaci sau 
bușteni prăbușiţi ori să se caţere pe trunchiuri parţial putrezite, 
care se iveau din zăpadă. 

După două ore, Jenny ajunsese deja în punctul în care nu mai 
era sigură că ar mai fi găsit drumul de întoarcere, dacă ar fi fost 
singură. 

Thomas se comporta destul de bine, deși era scăldat în 
sudoare și respira greu ori de câte ori trebuiau să învingă o 
porțiune mai abruptă. 

Când au ajuns la serpentinele de la Saugasse, aveau deja trei 
ore de mers. 

Nico se opri și așteptă să-l ajungă din urmă toţi, apoi arătă 
spre terenul abrupt din spatele lui. 

— Am ajuns la Saugasse și, după cum vedeţi, drumul urcă și e 
foarte șerpuit, dar vom reuși. E clar că suntem primii, după 
ultimele căderi de zăpadă. Asta înseamnă că n-avem încă vreo 
cărare prin zăpadă, pe care s-o urmăm. Din cauza asta, Ellen și 
cu mine vă vom ajuta să vă puneţi paletele pentru zăpadă. Veţi 
vedea că înălțătoarele din sistemul de prindere ușurează enorm 
urcușul. De-acum înainte, vă rog să vă ţineţi unul după altul și 
aveți grijă unde puneţi piciorul. E clar? Atunci gata, să punem 
paletele. 

— Ei, ce părere ai? se întoarse Jenny spre Thomas. 

El dădu din cap, uitându-se spre povârniș. 

— O scot eu la capăt. 

Apoi zâmbi strâmb. 

— Doar sunt nefumător acum. 

— Asta-i atitudinea corectă, zise un glas de femeie, în spatele 
lui Jenny. 

Era Sandra, agentul de asigurări, cu care nu schimbase până 
atunci niciun cuvânt. Pe drumul de până aici o văzuse mergând 
când lângă Johannes, când lângă Annika și Matthias. Părea să fie 
ceva mai în vârstă decât Jenny, poate că avea treizeci și șapte 
sau treizeci și opt de ani. Părul ondulat, negru ca smoala, care i 
se revărsa de sub căciula de lână, deschisă la culoare, o făcea 
să pară și mai palidă decât era oricum. 

— Exact, aprobă Jenny. Sigur nu ţi-ai dori să fii cărat de 


VP -21 


Annika. 

— Știu cum te simți într-o asemenea situaţie. 

Sandra îl privea pe Thomas cu seriozitate. 

— Și ai într-adevăr dreptate, când renunţi la porcăriile alea, îţi 
dai imediat seama că poţi să respiri mai bine. Și eu am renunţat, 
nu de foarte mult timp. Nu e deloc simplu, dar după aceea, când 
ai reușit, ai să fii mândru de tine și ai să-ţi dai seama că ai luat 
hotărârea cea bună. 

— Așa sper, răspunse Thomas și îi zâmbi recunoscător, apoi 
se aplecă să-și pună paletele pentru zăpadă. 

De patru ori s-au oprit și au făcut pauză. Spre bucuria lui 
Jenny, doar o singură dată din cauza lui Thomas, care a anunţat 
că nu mai putea. 

După o oră și douăzeci de minute au reușit și au fost răsplătiți 
cu o priveliște impresionantă. 

În vreme ce toţi încă încercau să-și recapete suflul, gâfâind și 
gemând, Nico se proțăpi în faţa lor, părând foarte vioi, ca și cum 
n-ar fi mers nici măcar un metru. 

— Felicitări, aţi reușit! Înainte să ne continuăm drumul, 
odihniţi-vă o clipă și savuraţi priveliștea spre Hachelkoâpfe și 
Watzmann, care încă e învăluit de nori, din păcate. De aici, 
drumul urcă continuu prin Ofenloch și mica Saugasse, dar nu va 
mai fi la fel de abrupt ca porţiunea pe care tocmai am parcurs-o. 
După ce ați reușit să ajungeţi aici, restul vi se va părea chiar ca 
o plimbare. Îi făcu încurajator cu ochiul lui Thomas, înainte să 
continue: punctul cel mai înalt al drumeţiei noastre se află la 
1670 metri, înainte să ajungem la Kărlingerhaus, lângă lacul 
Funtensee. De acolo mai avem o oră bună până la hotelul 
nostru. Mai aveţi întrebări? 

— Da, eu! strigă Matthias și toţi se întoarseră spre el. Azi 
dimineață am auzit la radio prognoza meteo și era vorba și 
despre niște căderi masive de zăpadă. Nu mă pricep la munţi, 
dar am văzut odată un documentar în care niște excursioniști au 
fost surprinși de viscol. N-arăta deloc plăcut. Dacă înţeleg bine, 
noi am ajuns întrucâtva mai târziu decât fusese plănuit. Avem 
nevoie de mai mult timp decât se prevăzuse - îi aruncă o privire 
piezișă lui Thomas - și, în plus, am și pornit cu oarecare 
întârziere de la Schönau. 

Acum privirea i se adresa lui David. 

— Ce se întâmplă dacă începe să ningă, cât mai suntem pe 


VP - 22 


drum? 

David înţelesese aluzia la întârzierea lui și ridică din 
sprâncene, zâmbind. 

— Chiar așa? Și din cauza celor zece minute faci faţa asta, ca 
și cum ieri ţi-ar fi pus cineva niște plutoniu în mâncarea de 
fasole? 

Încă înainte ca Matthias să poată reacţiona, Nico scutură din 
cap. 

— Schimbarea vremii este prevăzută abia pentru seară, dar 
chiar și dacă începe să ningă cât suntem pe drum, ninsoarea nu 
va fi foarte puternică chiar așa repede, încât să creeze 
probleme. Dacă mi-ar fi fost cât de cât teamă, n-am fi pornit. 
OK? 

— OK, dă Doamne să fie așa! 

— Bine, s-o luăm din loc. 

A mai durat trei ore până când au ajuns unde aveau să-și 
petreacă următoarele cinci zile fără smartphone și Internet și în 
timpul ăsta n-a nins. 

Când Jenny, Thomas și Anna au învins împreună și ultima 
bucată de urcuș, se lăsa înserarea. 

Hotelul era în faţa lor, într-o mică adâncitură, ca un luminiș 
între stânci, care oricum ar fi arătat înspăimântător în lumina 
zilei care se tot împuţina. Imaginea clădirii o înfioră pe Jenny. Se 
pare că și Thomas se simțea la fel, fiindcă murmură: 

— Fuck! A naibii casă a groazei. 


VP - 23 


3. 


Clădirea o făcu pe Jenny să se gândească la cartea lui 
Stephen King, Shining. Nu pentru că ar fi semănat cu hotelul 
Overlook din film, ci fiindcă, în amurg, construcţia aceea 
complicată era dezagreabilă, deloc atrăgătoare, ceea ce trezi în 
ea dorința să facă pe loc stânga-mprejur și să se îndepărteze cât 
putea de repede de hotelul acela. 

Complexul, îmbrăcat în lemn închis la culoare, aproape negru, 
arăta ca și cum mai multe clădiri mici ar fi fost pur și simplu 
îndesate unele într-altele, fără să se ţină seama de vreo 
simetrie. Hotelul era înconjurat de mai multe pâlcuri de copaci 
puși într-o ordine mult prea evidentă ca să fi crescut acolo din 
întâmplare. 

jenny nu-şi putea da seama câte camere erau în 
conglomeratul acela de construcţii, dar în orice caz erau 
semnificativ mai multe decât putuse să-și închipuie după 
descriere. Acum înțelegea și de ce în prospectul online erau 
doar imagini din interior. 

— Acesta este hotelul nostru, explică Nico, fără să fi fost 
nevoie, vorbind tare ca să acopere murmurele înspăimântate 
stârnite în jurul lui. Viitorul Mountain Paradise. Vă rog să nu mă 
întrebaţi de ce i se dă un nume englezesc unui hotel din Alpii de 
la Berchtesgadener. 

Dacă și voi simţiţi ce am simţit eu cu două săptămâni în urmă, 
în turul făcut de probă, probabil că nu vreţi decât să fugiţi de 
aici. 

— Aiurea, e-o ciudăţenie, nu-i așa? îl întrerupse David. O 
coșmelie, și să se mai și cheme Mountain Paradise... exact genul 
meu de umor. Cine locuiește aici? Yeti? 

Nico se abţinu să mai facă vreun comentariu și continuă: 

— Dar pot să vă asigur că veţi fi foarte plăcut surprinși când 
veți vedea interiorul sau măcar partea renovată în care vom sta 
noi. Hotelul a fost construit la începutul secolului trecut și, cu 
trecerea anilor, a fost extins încontinuu, după cum se poate 
vedea. Înainte a servit drept bază pentru drumeţi și alpiniști 
care plecau de aici pe traseele lor. Cam acum doi ani, fostul 


VP - 24 


proprietar l-a închis și o vreme a stat gol, până cu scurt timp în 
urmă, când un investitor l-a cumpărat și a început să-l renoveze 
cu mare cheltuială. 

Dacă sunt bine informat, urmează să devină o staţiune de lux, 
departe de stres și agitaţie. Conducerea de la 7rip/e-O-/ourney a 
aflat întâmplător de el și și-a dat seama imediat că tocmai acest 
loc este optim pentru a testa noul nostru concept D/gita/-Detox. 
Dacă excursia noastră va avea succesul de care suntem 
convinși cu toţii, se va ajunge la o colaborare de durată între 
proprietari și 7riple-O-Journey. 

Cu un gest larg arătă spre munții din jur. 

— Aici nu există chiar nimic. Nici Internet, nici rețea 
telefonică. Doar liniște absolută. 

— Și dacă avem vreo situație de urgenţă? se interesă 
Matthias. 

— Da, interveni și soţia lui. Ce se întâmplă dacă avem nevoie 
de un medic? 

— Pentru asemenea situaţii avem o staţie radio prin care 
putem anunţa salvamontiștii. Deci oricât de mare ar fi izolarea, 
nu suntem cu totul rupţi de lume. Însă acum v-am povestit 
îndeajuns. Haideţi să coborâm, să vă puteți convinge și singuri 
că prima impresie este înșelătoare și că ne vom petrece 
următoarele zile într-o adevărată bijuterie. 

În timp ce se îndreptau spre hotel cu sentimente amestecate, 
care se citeau clar pe unele chipuri, murmurul se iscă iarăși. 

Intrarea era ascunsă în spatele unui pâlc de copaci și, din 
păcate, din punctul în care se aflaseră n-avuseseră cum s-o 
vadă, fiindcă până și zona asta reuși să le schimbe prima 
impresie. 

Se vedea lesne că acel complex aparținea părţii renovate. 
Când Johannes a ajuns primul la vreo doi metri de uși - niște 
panouri de sticlă de dimensiuni generoase -, ele s-au retras 
lateral, alunecând cu un zumzet abia perceptibil și deschizând 
calea spre un vestibul mare, placat cu marmură de Carrara, 
deschisă la culoare. Viitoarea Recepție consta într-o tejghea 
lungă de aproximativ zece metri, de asemenea îmbrăcată în 
marmură. O sursă de lumină ascunsă sub suprafaţa de lucru 
arunca luciri albastre pe suprafața albă. Era clar că nu se făceau 
economii la renovare. Investitorul, oricine ar fi fost el, sigur n- 
avea probleme cu banii. 


VP -25 


— Wow! exclamă Anna atât de tare, încât pereţii goi 
întoarseră ecoul. Avea dreptate Nico. Sigur nu m-aș fi așteptat 
la așa ceva. E, e... minunat. 

— Exact stilul meu, declară David. Am să mă întorc aici, când 
va fi gata. 

Işi scoase ochelarii pentru prima oară și se răsuci pe călcâie. 
Jenny își dădu seama atunci că avea ochii de un albastru închis. 

Și ceilalți din grup se arătau încântați. 

— Dragii mei, începu Johannes - firește, cu o bătaie din palme 
pe care marmura o întoarse ca pe-o plesnitură de bici. După 
cum puteţi vedea, aici se face o staţiune minunată, iar noi avem 
marele noroc s-o putem testa într-o stare aproape neprelucrată. 
Insă pentru moment, lucrările de renovare sunt întrerupte, 
pentru că firma care preluase proiectul a dat faliment și noile 
anunţuri pentru licitaţie sunt încă în curs de publicare. De aceea 
tot complexul ne stă la dispoziţie. 

Un murmur o făcu pe Jenny să-și mute atenţia de la Johannes 
la cei doi bărbaţi care intraseră în hol, venind dintr-o parte. Se 
opriră la câţiva metri de grup și îl priviră pe Johannes fără să 
scoată un cuvânt. 

Cel mai în vârstă trebuie să fi avut cel puţin șaizeci de ani. 
Părul șaten, încă des, în care se vedeau uimitor de puţine fire 
cărunte, contrasta cu ridurile adânci care îi brăzdau obrazul și 
fruntea. O burtă bombată umfla pânza salopetei albastre, gata- 
gata s-o crape. 

Colegul lui, de asemenea în salopetă albastră, dar care atârna 
pe el ca pe un suport de haine făcut din sârmă, era vizibil mai 
tânăr, poate de cam patruzeci de ani. Când se uită la fața lui 
slabă, ascuţită, Jenny își imagină un dihor. Îi cântărea pe toţi din 
priviri, pe rând, și ochii lui aveau ceva viclean. 

— Ah, făcu Johannes, și Jenny își dădu seama că de data asta 
uitase să bată din palme. La ţanc! Când am spus mai devreme 
că avem tot hotelul la dispoziție numai pentru noi, n-a fost chiar 
adevărat, pentru că mai există și acești doi domni. Ei sunt 
administratorii hotelului. Sau, ca să precizez, administratorii 
fostului hotel. Horst se va retrage curând la binemeritata lui 
pensie, așa că doar Timo va fi responsabil și pentru viitorul 
Mountain Paradise. 

Timo, dihorul, îi trecu lui Jenny prin minte și în clipa următoare 
se rușină de felul în care gândea. 


VP - 26 


În timp ce Horst dădu scurt din cap, fără să i se clintească 
ceva pe faţă, Timo își strâmbă gura într-un rânjet care, după 
părerea lui Jenny, ascundea o porție bună de viclenie și scoase 
un „Salut!” scurt. 

— Deci dacă e să aveţi vreo problemă, adresaţi-vă cu 
încredere celor doi. Cunosc clădirea ca pe propriile buzunare. 

Încredere nu era neapărat un cuvânt pe care Jenny să-l fi 
asociat celor doi, mai ales lui Timo. 

— Aș avea eu una. 

David. Bineînțeles. 

— Nu-mi funcţionează telefonul mobil. 

Era clar că unii îi împărtășeau simţul umorului, fiindcă ici-colo 
se auzi câte un râs înăbușit. 

După toate aparențele, celor doi administratori nu li se păru 
nimic amuzant, fiindcă se întoarseră și părăsiră vestibulul, timp 
în care Horst clătină de câteva ori din cap. 

— Ellen vă va arăta îndată camerele. 

Johannes atrăgea din nou atenţia asupra lui. 

— Sunt renovate, fără excepţie, și sunteți primii clienţi care 
vor locui în ele. 

— Și cum e cu mâncarea? se interesă Florian. Sunt și bucătari 
aici? Trebuie să recunosc că mi se face foame. 

Johannes zâmbi. 

— De binele nostru trupesc se îngrijește cineva, dar nu niște 
bucătari, ci Ellen și Nico, care îndată se vor apuca de treabă în 
bucătărie. Cine dorește să le dea o mână de ajutor în 
următoarele zile e binevenit. În afară de cei doi administratori, 
doar noi mai suntem în clădire, dar sunt sigur că ne vom 
descurca bine. 

— Hm, încă ceva, îl întrerupse David. Cum stă treaba cu 
curăţenia? Vreau să spun, făcutul paturilor, schimbatul 
prosoapelor și altele? 

Johannes era evident surprins de întrebare, părea că David 
începea treptat să-l enerveze. 

— În descriere s-a spus că petrecem zilele astea într-un hotel 
parţial renovat, care încă nu este redeschis oficial. De aceea 
încă nu există aici un personal care să ne răsfeţe cu servicii 
obișnuite într-un hotel. Vei putea avea parte de toate astea dacă 
mai vii odată aici, după ce se deschide oficial hotelul. Pentru 
timpul șederii noastre, în fiecare cameră sunt două seturi de 


VP - 27 


prosoape care ar trebui să ajungă pentru patru înnoptări. lar 
patul să și-l facă, vă rog, fiecare, OK? 

David ridică doar din umeri și spuse: 

— Am înţeles. Voiam numai să știu. 

— Minunat! Acum că ne-am lămurit cu asta, mai e o 
chestiune: diverse zone ale clădirii sunt închise. Vă rog să nu 
mergeţi acolo! E și o problemă tehnică care vizează asigurările. 
Peste tot se renovează și se construiește, iar pericolul de 
accidente e mare. Dacă vi se întâmplă ceva acolo, nu vi se 
plătește asigurarea. Deci vă rog să ţineţi seama de asta. Și 
acum vă doresc distracţie plăcută la ocuparea camerelor, care 
se află în corpul principal. Ne întâlnim iarăși într-o oră, tot aici. 
Până atunci aveţi timp să vă odihniţi puţin după drumeție și să 
vă înviorați. 

Toate camerele se aflau la primul etaj, unde au ajuns urcând 
o scară lată, curbă, aflată în partea din spate a holului. 

Camera lui Jenny era între cea în care stăteau Annika și 
Matthias și cea a lui Ellen. Când a întrebat de ce colegii ei n-au 
primit camerele învecinate, Ellen i-a explicat că, la distribuirea 
lor, s-a considerat că era mai bine ca grupa să fie amestecată, 
ca să se cunoască mai bine între ei. Lui Jenny nui se părea că 
niște camere alăturate îi ajutau neapărat să se cunoască mai 
bine, dar nu mai insistă. 

Camera avea cam treizeci de metri pătraţi, fereastra 
panoramică de pe peretele exterior făcea ca zidul de stâncă din 
faţă să semene cu un tablou supradimensionat. 

Amenajările erau moderne și totuși aveau farmecul specific 
unui hotel de munte, datorită combinației elegante de piele și 
lemn deschis la culoare. Jenny n-ar fi luat niciodată mochetă 
albastră pentru locuința ei, dar pentru o cameră de hotel era 
foarte potrivită. Baia spațioasă, cu cadă și duș mare, era placată 
cu marmură albă, la fel ca vestibulul. 

Când a început să-și golească rucsacul și să-și pună hainele în 
dulap, Jenny era convinsă că în următoarele zile va putea să se 
simtă bine. Măcar în ceea ce privea camera. 

Se întrebă dacă și-l dorea pe Hannes lângă ea, dar își aminti 
de reacţia lui, când îi povestise că Triple-O-Journey făcuse o 
ofertă șefului ei, Peter Fuchs, și anume să trimită patru dintre 
programatorii lui în excursia asta, la un preţ ridicol de mic, fără 
telefoane mobile și fără Internet. 


VP - 28 


— Cum de oferă așa ceva atât de ieftin? întrebase Hannes. Și, 
mai ales, cum de vrei tu să participi? 

Ea îi explicase că, fiind angajaţi la o întreprindere care se 
ocupa toată ziua cu telefoane mobile și cu programarea de 
aplicaţii, ei erau cele mai potrivite persoane care să fie testate 
în ideea unei dezintoxicări digitale. Și că, după părerea ei, așa îi 
răspunsese la ambele întrebări. 

— Eu sigur aș lua un mobil pe ascuns, răspunsese Hannes. ȘI 
dacă n-ar fi semnal, n-aș sta acolo mai mult de o oră și aș pleca. 


VP - 29 


4. 


Când s-au strâns iar în vestibul, la ora stabilită, începuse deja 
să ningă intens. 

— Ooo, ia uitaţi-vă afară! izbucni Thomas, primul care 
observă viscolul, și arătă cu mâna spre panourile mari de sticlă 
de la intrare. la priviţi! Fulgii sunt cât niște mingi de ping-pong. 

Poate că era puţin exagerat, dar, într-adevăr, luminile 
exterioare ale hotelului făceau să scânteieze un covor gros de 
zăpadă. 

— Dacă ne-ar fi prins pe drum încoace... 

Matthias nu-și duse vorba până la capăt, în schimb clătină din 
cap ca un cățel-jucărie. 

— Dar nu s-a întâmplat așa, fiindcă știam când începe 
ninsoarea, zise Johannes. Și acum, n-aţi vrea să mă urmaţi? Nu 
știu ce părere aveţi voi, dar mie mi-e foame. 

Îi conduse printr-un coridor din partea stângă, care îi scoase 
din vestibul, cotind apoi spre dreapta, unde, după câţiva pași, 
era o bandă care le oprea înaintarea. Dincolo de ea, coridorul nu 
era luminat și, după aproximativ 15 metri, se pierdea în 
întuneric. Deci acolo începea partea nerenovată a hotelului. 

Chiar înainte de barieră era o ușă care dădea într-o sufragerie 
provizorie, o încăpere de cam 40 de metri pătraţi, proaspăt 
renovată, care ulterior avea să fie folosită în Mountain Paradise 
ca bibliotecă, conform explicaţiilor lui Johannes. Trei dintre 
pereţi fuseseră prevăzuţi cu niște rafturi încă goale; erau făcute 
din lemn deschis la culoare și ajungeau până la tavan, mocheta 
albastră era la fel ca aceea din camera lui Jenny. Pentru grup 
fusese montată o masă lungă, masivă, acoperită cu o faţă de 
masă albă, de-a lungul căreia erau înșirate scaune, câte cinci de 
fiecare parte. Un al unsprezecelea scaun era pus în capătul din 
spate al mesei. 

Pe o masă mai mică, erau două teancuri de farfurii și două 
cutii de lemn cu tacâmuri. Lângă ele ardeau niște lumânări- 
pastilă sub patru recipiente cu luciri de crom, care ţineau 
mâncarea caldă. 

— Poftim! 


VP - 30 


Johannes arătă spre masa mai mică. 

— Serviţi-vă și luaţi loc. E doar o sală de mese provizorie, dar 
o găsesc confortabilă - și, mult mai important decât asta, știu 
din vizita de testare făcută aici că Nico și Ellen știu să gătească 
extraordinar. Vă doresc poftă bună! 

Era gulaș de vânat în sos de bere neagră, cu găluște și varză 
roșie și, după ce s-au servit cu toţii, Jenny s-a îndreptat spre 
locul liber de lângă Sandra, urmând invitaţia de a se cunoaște 
mai bine între ei. Poate că femeia aceea tăcută și retrasă avea 
să se bucure dacă lua cineva iniţiativa. 

Într-adevăr, ea îi zâmbi lui Jenny și încuviinţă din cap la 
întrebarea dacă îi îngăduia să se așeze lângă ea. 

Johannes nu exagerase cu promisiunile, mâncarea era într- 
adevăr extraordinară. 

— Mă întreb cum are de gând conducerea hotelului să aducă 
aici alimentele, mai târziu, gândi Jenny cu glas tare, în timp ce-i 
privea pe Anna și David, așezându-se în fața lor. 

— E o întrebare interesantă, răspunse Sandra. Încă nu m-am 
gândit la așa ceva. 

— Cu un elicopter, bineînțeles, se amestecă David, în timp ce- 
și despăturea șervetul pe genunchi. Dacă tot e să devină o 
chestie așa grozavă, sigur că și mâncarea și băuturile vor fi 
extraordinare. Caviar, șampanie, tot ce-și dorește inima 
iubitoare de lux. Și asta pentru... să zicem două sute de omeni? 
Așa ceva nu se poate aduce sus cu rucsacul. 

— Da, zise Anna, dându-i dreptate, și eu cred că vor aduce 
totul cu elicopterul. 

Privirea pe care i-o aruncă apoi lui David era foarte grăitoare 
și o făcu pe Jenny să presupună că nu mai rămăsese prea mult 
din aversiunea Annei faţă de el. După admiraţia din privirile ei, 
părea să fie exact invers. 

Restul timpului și l-au petrecut cu discuţii fără importanţă și 
schimbând impresii despre cum se simțeau fără telefoane 
mobile și fără posibilitatea de a arunca o privire în cutia poștală 
sau pe Messenger. Surprinzător era că David nu lua parte la 
discuţie, preferând să vorbească nimicuri cu Anna. 

Oricum, toţi erau de părere că trăiau o senzaţie ciudată și că 
se simțeau cumva despuiaţi, dar că era totuși suportabil. Cel 
puţin până în momentul acela. 

După ce au mâncat, au strâns masa împreună și au dus 


VP - 31 


vesela folosită în bucătăria cu mese și aparate cu sclipiri de 
crom, care fusese de asemenea reamenajată. Jenny știa la ce 
foloseau doar aproximativ jumătate din mașinăriile acelea. 

Apoi Johannes i-a condus în salonul cu șemineu, unde aveau 
să-și petreacă timpul în următoarele zile. Încăperea era 
despărțită de vestibul printr-o ușă de lemn cu două canaturi. 
Când a deschis-o Johannes și s-a dat deoparte cu un pas, din 
toate părțile s-au auzit exclamaţii și nici măcar Jenny n-a reușit 
să-și înăbușe un „Ooo” admirativ. 

Incăperea de cel puţin șaptezeci sau optzeci de metri pătraţi 
avea aproape dimensiunile întregii ei locuinţe din Oldenburg. 

Era dominată de un șemineu mare, de piatră de culoarea 
nisipului, în care ardea focul. În restul spaţiului erau patru 
grupuri de fotolii grele, de un roșu închis, puse în jurul unor 
mese joase de lemn, așa cum văzuse Jenny în fotografiile unor 
cluburi englezești din secolul trecut, destinate domnilor. Pereţii 
îmbrăcaţi în mahon făceau ca atmosfera de club să fie perfectă. 
Lui Jenny i se păru că simte până și mirosul de whisky și de 
țigări de foi. 

— Toată admiraţia, are stil, spuse vizibil impresionat David, 
care intră primul. 

După ce făcu câţiva pași în cameră, Jenny observă paharele 
umplute pe jumătate cu șampanie, cât și mai multe sticle pline 
cu felurite băuturi alcoolice, cu paharele potrivite puse alături, 
toate pregătite pe o masă dintr-un colţ. Recunoscu Campari, 
vodcă și câteva sticle de whisky pe care îl găsea groaznic. 

Johannes arătă spre băuturi: 

— Vă rog să vă serviţi! Un pahar de bun venit din partea casei 
și un bar provizoriu. În seara asta sunteţi invitaţi. 

Și-a luat fiecare câte un pahar, au ciocnit și apoi s-au 
cufundat în fotoliile comode. 

Doar Ellen rămase în picioare. 

Așteptă până când se așezară cu toţii, apoi ciocăni cu un pix 
în paharul ei și discuţiile încetară. 

— Așa, deci... dăă... 

„Biata de ea”, își zise Jenny care ședea împreună cu Florian, 
lângă Annika și Matthias. „E îngrozitor de nervoasă. Va trebui să 
scape de meteahna asta, dacă va vrea să rămână într-o slujbă 
în care este mereu nevoită să aibă de-a face cu lume”. 

Și ea condusese deja o mulţime de întâlniri și știa prea bine 


VP - 32 


cum te simţeai la început, când trebuia să prezinţi un proiect 
unui grup și se presupunea că nu toți îl vor accepta fără obiecţii. 

— Deci, aș vrea să vă spun pe scurt câte ceva despre modul 
în care am plănuit să se desfășoare lucrurile. 

Se legăna nervoasă de pe un picior pe altul. 

— Ziua de azi a fost obositoare și o vom încheia aici, 
împreună și cu voie bună. Ar fi frumos să putem începe o scurtă 
rundă de discuţii în care să spuneţi cum vă simţiți offline și fără 
vreun alt aparat electronic. Mâine dimineaţă, după micul dejun, 
facem o mică plimbare cu paletele de zăpadă. La întoarcere ne 
va aștepta o supă gustoasă, după aceea veţi avea după-amiaza 
la dispoziţie să faceți ce doriţi. Ce nu v-am spus încă e că 
sectorul wellness de aici e de asemenea gata renovat. Începând 
cu ora 17 saunele vor fi încălzite, așa că le veți putea folosi. Este 
una normală, una cu temperaturi scăzute și una cu abur. Ei, și 
de la ora 18 începem să gătim. Cine are chef să ajute este 
binevenit la bucătărie. 

Dădu să se întoarcă însă uitase ceva și ridică mâna din nou. 

— Ah, și încă ceva. Pe birourile din camerele voastre veţi găsi 
o mapă cu chestionare. E vorba despre același lucru ca la 
discuţiile pe care le vom avea. Despre cum percepeţi zilele 
Digital-Detox, cum vă simţiţi, ce vă lipsește cel mai mult și altele 
asemenea. Ar fi grozav să completaţi câte unul în fiecare seară. 
Așa, și cu asta am terminat. Mulţumesc! 

Cineva din spatele lui Jenny începu să bată din palme, dar 
apoi renunţă, când își dădu seama că era singurul. 

Ellen se așeză lângă Nico și Thomas, unde mai erau două 
fotolii libere. 

— Deci, atunci am să încep eu, dacă se poate, porni Johannes, 
ca să spargă gheaţa și să-i încurajeze pe ceilalţi să-i urmeze 
exemplul. 

Sandra, care ședea în fața lui, îl privea cu interes. 

— Pe vapor, după ce depuseserăm mobilele de numai un sfert 
de oră, am băgat mâna în buzunar pentru prima oară, fiindcă 
voiam să fac o fotografie. Când n-am dat de nimic și m-am 
gândit că nu voi mai avea în St. Bartholomă puţina frică s-a 
transformat în puţină panică. Sincer... 

Făcu o pauză. 

— M-am gândit dacă n-ar trebui să am un telefon măcar eu. 
Pentru situaţii de urgenţă. Asta și pentru că eu n-am făcut o 


VP - 33 


rezervare pentru această excursie Digital-Detox, ci sunt 
însoțitor, la solicitarea organizatorului. La urma urmei, eu port 
răspunderea. 

Urmă o nouă pauză pe care o folosi de data asta ca să se 
aplece în fotoliu, să-și sprijine coatele pe genunchi și să-și 
împreuneze mâinile, ca și cum ar fi vrut să se roage. 

— Înțelegeţi ce s-a petrecut aici? Am început să mă gândesc 
la niște motive pentru care ar trebui să am la mine blestematul 
ăla de telefon mobil și apoi am încercat să mă conving că 
motivele acelea sunt plauzibile. Astea sunt simptome clasice de 
sevraj pe care le au dependenţii de alcool sau droguri. 

— Și acum? interveni Nico când pauza care a urmat începea 
să devină neplăcut de lungă. Acum cum te simţi? 

— Pe drum încoace, când am văzut primul subiect fotografic 
frumos, n-am mai făcut gestul automat de a-mi scoate telefonul, 
ci pur și simplu m-am gândit doar că era păcat că nu pot să fac 
o fotografie. Apoi, când drumul a devenit mai anevoios, m-am 
concentrat pe dorința de a face față până la capăt. Sunt totuși 
ceva mai în vârstă decât voi toţi. Și așa am uitat cu totul de 
telefon. De când suntem aici, nu i-am dus lipsa deloc. Și 
senzaţia e grozavă. 

— Cred că este un exemplu de condiţionare pavloviană, gândi 
Jenny cu glas tare, iar lângă ea Annika ridică din sprâncene. 

— Am mai auzit de numele ăsta, dar nu mai știu în ce 
împrejurări. Despre ce-i vorba? 

— Despre condiţionare, explică Jenny, în timp ce toţi o 
ascultau. 

Asta nu-i prea plăcea, fiindcă nu se simţea confortabil într-un 
rol de atotștiutoare, dar acum nu mai putea să scape, fără să 
dea lămuriri. 

— Pe scurt, un om de știință rus, pe nume Pavlov, a dovedit, 
pe baza unor experimente făcute pe câini, că se poate crea o 
legătură între un stimul și o anumită reacţie, chiar dacă nu e 
conștientă. Pavlov a constatat că salivaţia câinilor este stimulată 
la vederea mâncării. În schimb, dacă acţiona un clopot, secreția 
de salivă rămânea normală. Apoi, de fiecare dată când suna din 
clopot, a început să le pună câinilor și mâncare și, ce să vezi, 
după un timp, câinii au început să saliveze doar la sunetul 
clopotului. Ceea ce a povestit Pet... ce a povestit Johannes acum 
e ceva asemănător. Când a ajuns în situaţia de a vedea ceva 


VP - 34 


frumos, și-a căutat telefonul, fără să conștientizeze, ca să facă o 
fotografie. La fel cum făcea întotdeauna când dorea să reţină o 
imagine. Cred că după ce trece fără telefon prin aceeași situaţie, 
de două-trei ori, lanţul de asocieri se rupe și nu va mai simţi 
lipsa obiectului. 

— Cling, cling, bale, bale, comentă David, care ședea cu Anna 
în celălalt capăt al încăperii și vorbele lui stârniră râsete 
înfundate. Sau, în cazul nostru: poză, poză, mobil, mobil. Mi se 
pare lămuritor. Și ca să adaug direct propria-mi experienţă: 
chiar de la Schânau m-am gândit că n-am să rezist nici două ore 
fără smartphone. În mod normal îl folosesc continuu, fac 
aproape totul cu ajutorul lui. La naiba, și la dormit îl am cu mine. 
Dar știți ceva - nu mai pot eu! De când am pornit la drum, 
chestia asta mă lasă cu totul rece... 

Îi făcu Annei semn cu ochiul și plescăi din limbă. 

După aceea vorbi Sandra, spunând că, da, duce lipsa 
mobilului, dar că până în clipa aceea nu fusese încă într-o 
situaţie în care să fi simţit ceva care să semene a disconfort sau 
panică. Apoi veni rândul Annikăi. Până la urmă toate relatările s- 
au dovedit destul de asemănătoare. Da, duceau lipsa 
telefoanelor mobile, uneori chiar foarte tare, dar presupuneau 
că în următoarele zile lucrurile se vor liniști. 

Thomas era ultimul, iar spusele lui au fost cât se poate de 
succinte însă foarte clare: 

— Aproape că înnebunesc fără el. 

— E de-nţeles, în cazul unui programator de sistem pentru 
funcţii de telefonie mobilă, care numai de asta se ocupă de 
dimineaţă până seara, spuse Sandra îngăduitoare. 

— Așa-i, făcu Johannes, apoi se ridică și se duse la măsuţă ca 
să-și mai toarne un pahar, acesta și este motivul pentru care am 
dorit să participe echipa voastră. Fiindcă pentru voi este o 
situaţie extremă. Thomas, te rog să completezi neapărat în 
fiecare zi chestionarul. Sunt foarte curios cât de mult se va 
deosebi cel din seara asta de cel din ultima zi. 

După ce Thomas promisese să răspundă zilnic la întrebări, 
trecură o vreme la discuţii fără importanţă, pe grupuri, până 
când David se ridică și propuse să întoarcă și să mute fotoliile în 
așa fel încât să poată discuta cu toții împreună. Propunerea fu 
acceptată cu entuziasm de toată lumea și, după câteva minute, 
fotoliile grele alcătuiau un semicerc în faţa șemineului, pentru 


VP - 35 


ca toţi să poată urmări flăcările cuprinzând buștenii ca într-un 
joc de vâlvătăi al iubirii. 

— Ah, Florian, făcu David de cum se așezară și se aplecă în 
față ca să-l poată vedea, uitându-se pe lângă Jenny. la spune, 
tatăl tău are bani? 

Florian îl privi pe David, de parcă l-ar fi invitat la dans. 

— Cum? 

— Dacă tatăl tău are grăunțe. Avere. 

— Aăă... nu. Ce-i veni? 

— Numele tău... ţi-am mai spus că mi se pare cunoscut de 
undeva și cred că acum îmi aduc aminte și că era ceva în 
legătură cu o avere. 

— Cu siguranţă nu. Nimeni din familia mea nu e bogat, eu 
chiar cel mai puţin. 

David ridică degetul arătător. 

— O, ba da, dragul meu. Te știu dintr-un caz care are de-a 
face cu banii. Mulţi bani. În treburi dintr-astea nu mă înșel. E 
jobul meu. 


VP - 36 


5. 


Florian scutură din cap și râse fără veselie, ca și cum nu i-ar fi 
venit să creadă că David o lua de la capăt. 

— Am mai discutat pe tema asta și sunt foarte sigur că nu ne 
cunoaștem. N-am putea să punem punct, în sfârșit? 

David zâmbi larg și arătă spre Florian într-un fel ca și cum ar fi 
vrut să spună: „Las că te prind eu”. 

— Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să existe mai mulţi 
oameni cu același nume? întrebă Sandra. 

— O, cu siguranţă că există, o aprobă David vesel și schimbă 
o privire cu Florian, înainte să i se adreseze din nou. Dar 
serviciul, vârsta... nu, nu. Am încredere în simțurile mele. 

Enervat, Florian dădu ochii peste cap și trase aer în piept, de 
parcă s-ar fi silit să rămână calm. 

— Deci, încă o dată: nici familia mea, nici eu și nici altcineva 
cu care am eu de-a face nu e bogat. Sunt întru totul 
neinteresant pentru tine. Un angajat mărunt care își câștigă 
banii prin muncă cinstită. Niciun fel de avere, nimic. Și pe tine 
asta te interesează, nu? După părerea mea, tu te afli mereu în 
căutare de potenţiali clienţi ai căror bani să-i administrezi în 
schimbul unor comisioane înspăimântătoare. 

— Cam multe păreri pentru atât de puţină pricepere, comentă 
David netulburat. 

— la mai lasă-l în pace pe Florian, spuse Johannes neobișnuit 
de direct, poate pentru că tocmai se întorcea pentru a treia oară 
de la masa cu băuturi, cu paharul iarăși umplut cu whisky. Și-n 
afară de asta, e total lipsit de importanţă dacă i-ai citit sau nu 
numele undeva. 

Împleticea puţin cuvintele. 

— Fii bucuros că n-ai probleme mai mari de-atât, spuse el, și o 
privi lung pe Sandra, probabil fiindcă adusese în discuţie 
posibilitatea unei confuzii cu o persoană având același nume. 

— Și eu sunt de părere c-ar fi mai bine să vorbim despre unde 
va fi plimbarea de mâine dimineaţă, se amestecă Annika. 
Propun să facem ceva mai solicitant din punct de vedere 
sportiv. O ascensiune frumoasă, de exemplu, atunci poţi să-ți 


VP - 37 


consumi energia. Nico, noi doi am putea ataca chiar și una 
dintre stânci. Dintotdeauna am vrut să încerc să fac căţărări și 
sigur mai există niște echipament într-un fost hotel pentru 
alpiniști. ` 

— Mă îndoiesc, o contrazise Nico zâmbind. In plus, nici măcar 
un profesionist nu s-ar încumeta pe peretele stâncii pe o vreme 
ca asta. Și e cu totul de neînchipuit pentru cineva fără 
antrenament. 

Annika dădu din mână. 

— De aceea am și spus noi doi. Sunt bine antrenată în 
chestiuni de bază, asta înseamnă mult. Nu mă subestima. Așa 
au făcut acum câteva săptămâni niște tineri, la schi. Să fi avut, 
poate, vreo douăzeci de ani și au coborât din lift chiar în spatele 
meu, pe o pistă marcată cu negru. Extrem de abruptă, ţi se 
părea verticală. Și ei m-au privit de parcă își spuneau că bătrâna 
asta ar fi făcut mai bine să rămână sus. Au fost destul de 
surprinși când am trecut pe lângă ei în viteză și am mai făcut și 
o pauză jos, înainte să ajungă, în sfârșit, și ei. 

— Da, soţia mea e foarte în formă, confirmă Matthias și sorbi 
o gură de whisky. 

„Și e clar că are mare importanţă pentru ea s-o știe toată 
lumea”, completă Jenny în gând. 

— Whisky-ul ăsta... chiar e minunat, murmură Johannes, 
privind gânditor paharul gol pe care îl ţinea și îl tot răsucea în 
mână. 

Apoi se ridică și mai făcu o vizită masuţei cu băuturi. 

— Din fericire avem provizii suficiente aici. 

Lui Jenny i se păru din nou că alcoolul pe care îl savurase 
Johannes până atunci nu rămăsese fără efecte. Se întrebă dacă 
seara aceea era o excepție sau asta era regula. 

— Trebuie să recunosc că mi se pare destul de enervant că n- 
am nicio posibilitate să-mi verific mailurile sau să văd dacă a 
încercat cineva să mă sune, recunoscu Anna, iar Thomas 
reacţionă cu disperare sinceră în glas: 

— Nu mă-ntreba... 

— Ah, hai, gata, eu ce să mai zic? 

David. Firește. 

— Adică voi vă plângeţi că nu puteţi vedea ce a comentat pe 
Facebook Lisa P. la postarea făcută de Susa Ne. Sau că nu puteți 
să jucaţi cel mai recent joc de tras la ţintă. Aveţi voi habar ce se 


VP - 38 


întâmplă pe smartphone-ul meu? E un cronometru pentru 
acţiuni. Cursuri bursiere în timp real. Nici nu vreau să știu ce 
sume le scapă acum printre degete clienţilor mei, fiindcă cu nu 
văd ce se întâmplă pe piaţă și nu pot să reacţionez imediat. 
Chiar e vorba de sume grase. Și? Mă auziţi cumva jeluindu-mă? 
Nu. Și de ce? Fiindcă am știut dinainte în ce mă bag și am făcut- 
o în mod conștient. Ca și voi. Așa că faceţi bine și staţi cuminţi și 
bucurați-vă că aici aveţi liniște. 

— Eu nu-mi folosesc mobilul ca să mă uit la comentarii 
stupide pe Facebook, se apără Anna, ofensată de spusele lui 
David, pe care îl admirase cu puţin timp în urmă. 

„Trouble in paradise”, îşi zise Jenny, gata să sară de partea 
colegei ei, dar Anna încă nu terminase. 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar și noi ne folosim mobilele în 
interes de serviciu. Chestiile astea sunt meseria noastră, dacă 
vrei să știi. 

— lar eu cred, se amestecă Thomas, care se simţea vizat din 
cauza comentariilor lui David despre jocurile pe computer, că 
ești un fanfaron care nu ratează niciun prilej să le arate tuturor 
cât de important se crede. 

— Eu sunt important, dragă Thomas, ripostă David cu 
obișnuitul lui rânjet larg. Întreabă-mi clienţii. 

Thomas avea dreptate, David era un fanfaron total lipsit de 
empatie sau de competență socială, dar Jenny trebuia să 
recunoască un lucru: se pricepea să dea în alţii, dar știa și cum 
să pareze. Critica nu se lipea nicicum de el. Totuși nu voia să 
lase fără comentarii spusele lui. 

— Găsesc că e greu să judeci motivele pentru care alţii duc 
lipsa telefonului sau a laptopului. Sau dacă fac sau nu un anumit 
lucru. Ceea ce pare lipsit de importanţă pentru tine, David, 
poate fi enorm de important pentru altcineva. Nu ne aflăm aici 
tocmai din cauza asta? Să descoperim ce face din noi abstinenţa 
față de aparate - fiecare pentru sine și nu pentru ceilalți. 

Chiar în clipa următoare își dori să-și fi ţinut gura. Cum reușea 
ea mereu, fir-ar să fie, să sune atât de... profesoral, chiar dacă 
nu dorea decât să-și spună părerea? Adesea până și banalităţile 
sunau la ea de parcă le-ar fi rostit cu un deget ridicat. 

Işi primi pe loc răsplata de la David. 

— Hei! Mulţumiri că ne-ai lămurit. De-acum știm care-i treaba. 

Urmă semnul făcut cu ochiul, tipic lui David. 


VP - 39 


— Și totuși îmi placi. 

— Să ciocnim pentru asta, propuse Johannes și ridică paharul, 
dar își dădu seama că iarăși era aproape gol. Un moment. 

Reuși să se ridice din fotoliu abia la a doua încercare, apoi se 
duse, clătinându-se, la masa cu băuturi și-și umplu iar paharul. 

— Ăsta nu ratează nimic, comentă Florian în șoaptă. 

Jenny încuviinţă din cap. 

— Nu-l credeam așa. Mult nu mai rezistă. 

Când se întoarse la locul lui și dădu să se așeze, Johannes își 
pierdu echilibrul și căzu pe spate. Pernele de piele ale fotoliului 
îl prinseră, dar din cauza șocului, whisky-ul se vărsă și i se 
împrăștie pe pantaloni și pulover. 

— Poate că n-ar fi o idee rea să te duci în pat, zise Sandra cu 
glas tare ceea ce gândea și Jenny și îi întinse un pachet cu 
batiste de hârtie, pe care îl scosese din buzunar. 

Johannes îi aruncă o privire neprietenoasă. 

— Chestia asta încă o mai hotărăsc eu. 

Îi luă pachetul din mână cu o mișcare bruscă, scoase o batistă 
și mormăi ceva neinteligibil. 

Jenny îl urmărea fascinată cum își freca pantalonii și puloverul 
cu neîndemânare. Ce repede se schimbau oamenii sub influenţa 
alcoolului. 

Toţi cei de faţă priveau surprinși și în tăcere cum încercările 
lui să îndepărteze petele de whisky de pe haine nu făceau decât 
ca locurile acelea să rămână la fel de ude, dar să mai fie și 
presărate cu mici scame albe de hârtie. Până la urmă, Nico fu 
cel care reuși să abată atenţia celorlalţi de la trebăluiala penibilă 
a lui Johannes. 

— Sunt foarte curios câtă zăpadă va cădea în noaptea asta. E 
posibil ca plimbarea cu paletele de zăpadă pe care am plănuit-o 
pentru mâine dimineaţă să fie dificilă sau chiar să fie nevoie s-o 
anulăm. 

— Orice-ar fi, eu particip, confirmă Annika din nou, în timp ce 
lângă ea Matthias își dădu ochii peste cap, fără ca ea să-l vadă. 

Johannes renunţă, aruncă pe masă ce rămăsese din batistă și 
bău și restul de whisky dintr-o sorbitură. Lăsă paharul, râgâi și o 
privi pe Sandra. 

— Acum mă duc în pat. Și asta pentru că așa vreau eu. 

— Nu știu de ce te uiţi la mine. Nu-ţi voiam decât binele. 

— Ha! făcu Johannes și îi privi pe cei din jur. Nu-mi voia decât 


VP - 40 


binele. De două ori „Ha!” 

Nico se ridică, pregătindu-se să-l ajute, dar Johannes îi dădu 
mâna la o parte și îl privi în ochi. 

— N-o cunoașteţi. Nimeni dintre voi n-o cunoaște. 

Apoi se întoarse și, trecând pe lângă Florian și Jenny, se 
îndreptă spre ușă. Când ajunse în dreptul lor încă murmura ceva 
ce Jenny nu reuși să înţeleagă exact, dar se auzea ca un: 

„De-ar ști ăștia cine ești...” Jenny era sigură că, în afară de ea, 
nu auzise nimeni. Apoi Johannes dispăru pe ușă. 

— Îmi cer scuze pentru Johannes, zise Ellen după câteva 
secunde de tăcere, uluită. Nu știu ce-i cu el, nu-l cunosc așa. De 
obicei, aproape că nu bea deloc alcool. Chiar și de ziua lui 
trebuie silit, un pahar... oricum, îmi cer scuze pentru el. Știu că 
mâine se va simţi extrem de penibil. Nu suportă așa ceva. 

— Ai idee de ce a sărit așa la tine? o întrebă Jenny pe Sandra. 

Ea ridică din umeri și scutură din cap. _ 

— Și eu m-am întrebat. Nu știu să-i fi făcut ceva. In afară de 
sugestia că poate ar fi mai bine să se ducă la culcare. 

Jenny încuviinţă din cap. Păstră pentru ea ceea ce i se păruse 
că a auzit, când Johannes era în drum spre ieșire. 

— Cred că mâine omul n-o să știe nici el ce-a zis sau ce-a vrut 
să zică, presupuse David. Poate că lipsa telefonului mobil îi dă 
mai mult de furcă decât vrea să recunoască? 

Jenny se  îndoia că acesta era motivul pentru care 
coordonatorul grupului se purta așa. Insă oricum n-avea nicio 
idee ce altceva să fi declanșat purtarea asta. 

— Mada... 

David își ridică paharul și-i privi gânditor conţinutul, ca și cum 
ar fi putut să vadă în el viitorul. 

— Deci cam atât pentru prima seară fără mobil și cu 
făgăduinţele de la World Wide Web. Poate să devină palpitant. 
Ne și văd peste trei, patru zile, în plin sevraj - scene incredibile, 
unele după altele, atât de neprefăcute și de stranii, încât să te 
crezi în locul unde e sigur că-n orice clipă se poate auzi 
chemarea de sirenă a surorii Monika care îmbie la împărțirea 
medicamentelor. 

Jenny își stăpâni un hohot de râs și recunoscu față de sine că 
umorul lui David îi plăcea din ce în ce mai mult. 

În jumătatea de oră care a urmat s-au despărţit și s-au dus pe 
rând la culcare. Când le ură noapte bună celor rămași, Thomas 


VP - 41 


dădu ochii peste cap. 
— Sunt curios dacă pot să dorm fără telefon. 
Ceilalţi n-aveau să afle asta niciodată. 


VP - 42 


6. 


O vreme nu și-au dat seama, fiindcă toţi erau preocupați de 
furtuna de zăpada dezlănţuită de la primele ore ale dimineţii. 

Jenny fusese trezită la cinci și jumătate de un vâjâit și un 
șuierat atât de puternic, încât nici ferestrele noi, cu trei straturi, 
nu reușeau să înăbușe zgomotul. Se ridicase din pat și, privind 
afară, își acoperise gura cu palma, când reuși să vadă ce se 
întâmpla, în lumina slabă a lămpilor din spate. 

Fulgii de zăpadă goneau aproape orizontal pe lângă fereastră, 
învârtejindu-se ca într-un dans nebunesc. 

Vârfurile celor doi copaci care încadrau fereastra se înclinau 
atât de tare, încât Jenny se aștepta să fie frânţi și smulși din loc 
în orice clipă. Nu mai văzuse niciodată o asemenea furtună. 
După ce se strecurase înapoi în pat și își trăsese plapuma până 
deasupra urechilor, mai stătu trează o vreme și cugetă dacă să 
se ridice și să vadă dacă zgomotul nu mai trezise pe careva din 
grup. 

N-o înspăimântase gândul că va fi nevoită să umble singură 
prin hotelul aproape gol, pe un asemenea șuierat și vâjâit - nu 
era un om peste măsură de sperios -, dar nici nu fusese foarte 
ademenitor. Așa că se ghemuise și mai bine în plapumă și se 
gândise că deja petrecuseră aproape 24 de ore fără telefon 
mobil. La un moment dat căzuse iarăși într-un somn neliniștit. 

Pe la ora nouă, când a pășit în vestibulul hotelului și a aruncat 
o privire afară, s-a oprit speriată. Un strat de zăpadă de vreun 
un metru apăsa ușile de sticlă de la ieșire. Și continua să ningă 
neîntrerupt. Furtuna se mai potolise puţin, dar vântul încă era 
destul de puternic ca să învârtejească fulgii deși, înainte să se 
lase pe stratul de zăpadă și să-l sporească încontinuu. 

Bineînţeles că vremea a fost și tema principală de discuţie la 
micul-dejun, așa că la început nimeni n-a observat că Thomas 
lipsea. 

Toţi își dădeau cu părerea dacă mai era cumva posibil să 
părăsească hotelul și cât timp avea să mai ningă. Nico spuse că 
ninsoarea era mai puternică decât prevăzuse prognoza meteo și 
că asemenea cantități de zăpadă erau mai curând neobișnuite 


VP - 43 


pentru sfârșitul lunii februarie. 

— Pentru moment putem fi bucuroși că stăm comod aici, în 
hotel, declară Johannes care tocmai intra în încăpere. 

Inainte să se așeze, spuse, adresându-se tuturor: 

— AȘ vrea să-mi cer scuze pentru ieri seară. Cred că m-am 
purtat cam aiurea. De fapt, de felul meu nu beau atât de mult; și 
chiar deloc, când sunt la drum cu clienţii, dar... cobori privirile 
jenat. Ei da, în viață lucrurile nu merg uneori cum ţi-ai dori, și 
atunci se poate întâmpla să fie altfel decât e normal... 

— Hei, Johannes, îl întrerupse David, care purta niște 
pantaloni gri, simpli, de jogging și un tricou alb. Mai scoate-ţi 
coada de mătură înghițită și stai calm. Da, OK, ai tras mai mult 
decât te ţin balamalele, iar la urmă semănai cu un măgar c-o 
bubă-n cap. Ei și ce? N-ai omorât pe nimeni. Nici măcar cine știe 
ce scandal n-ai făcut. Așa că, ce mai contează? Așază-te și fă 
ceva împotriva mahmurelii și totul va fi bine. 

Johannes încuviinţă recunoscător și se așeză pe locul liber de 
lângă David. Tare ar fi vrut Jenny să știe ce voise el să spună cu 
aluziile în ceea ce-o privea pe Sandra. Dar poate că avea să afle 
mai târziu. 

— Ce-aţi zice de o frumoasă plimbare de dimineaţă, după 
micul dejun? întrebă Annika, întoarsă spre Nico. 

El scutură din cap. 

— Nicio șansă. Afară îţi pierzi orientarea după numai câţiva 
metri, fiindcă ești imediat înconjurat de ziduri groase, albe. 
Lăsând la o parte faptul că la nici zece metri de hotel te cufunzi 
în zăpadă până la șold. 

— Înzăpeziţi într-un hotel izolat din munţi. 

Anna oftă și-i aruncă o privire grăitoare lui David. Ce 
romantic! Era limpede că-i iertase vorbele de cu o seară înainte. 

Când Jenny se miră că Thomas nu era încă la masă și-l întrebă 
de el pe Florian, el îi răspunse ridicând din umeri. 

— Habar n-am, încă nu l-am văzut azi. Sunt sigur că încă nu s- 
a trezit. 

Un sfert de oră mai târziu, când Thomas tot nu apăruse, Jenny 
îl rugă pe Florian să meargă să-i bată la ușă și să-l trezească. 

Când Florian se întoarse după două minute, spunând că ușa 
de la camera colegului lor era deschisă, dar că Thomas nu era în 
pat, Jenny găsi că era ciudat, dar presupuse, ca și ceilalţi, că 
sigur avea să apară curând. Poate făcea o mică plimbare de 


VP - 44 


recunoaștere prin hotel. 

La zece fără un sfert Jenny i se adresă lui Johannes, 
spunându-i că începea să-și facă griji pentru colegul ei. 

— Hm, mormăi Johannes, fără să-i dea impresia lui Jenny că ar 
avea vreo idee cum să procedeze în situația asta. Să mai 
așteptăm puţin, poate? Sigur apare curând. 

— Ce s-a întâmplat cu geniul în computere? întrebă David 
peste masă. Poate că s-o fi ascuns într-un ungher și se joacă cu 
mobilul adus pe ascuns? 

— Aiurea, ripostă Matthias, care ședea lângă Johannes. Doar 
n-avem rețea aici. 

David ridică din umeri și-i făcu conspirativ cu ochiul. 

— Ca să joci jocuri sau să te uiţi la fotografiile stocate, n-ai 
nevoie de reţea. Dar, serios... 

Se întoarse din nou spre Jenny. 

— După tot ce a spus aseară e posibil să stea pe undeva cu 
un telefon de rezervă. 

Jenny chibzui, însă considera că Thomas era mult prea 
inteligent pentru o înșelătorie atât de grosolană. In afară de 
asta, știa că urmau să se întâlnească pe la ora nouă pentru 
micul dejun. Îi cunoștea marea poftă pentru micul dejun. Nu s-ar 
fi jucat el trei sferturi de oră pe telefon, știind că era rost de 
mâncare. 

— Nu, nu cred așa ceva. 

— Dar a folosit patul? întrebă Sandra. 

Jenny nu se gândise încă la asta. Îl privi întrebător pe Florian 
și el chibzui o clipă. 

— Da, patul e în dezordine. Sigur a stat în el. 

— Te-ai uitat pe fereastră? 

Florian scutură din cap. 

— Nu, de ce? Doar nu crezi că a sărit pe fereastră? Doar ÎI 
cunoști... 

— Nu, cu siguranţă că n-a sărit, dar poate că a căzut? 

— Așa, pur și simplu? Chiar crezi serios că Thomas Strasser 
deschide de bunăvoie o fereastră, ca să tragă aer proaspăt în 
piept? Thomas? 

— Nu, dar poate ca să fumeze o ţigară pe ascuns? 

Jenny văzu după expresia de pe faţa lui Florian că nu se 
gândise la o asemenea posibilitate. Fără alt comentariu, Florian 
se răsuci pe călcâie și porni spre primul etaj, însă de data asta 


VP - 45 


Jenny îl urmă. 

Spre ușurarea lor, zăpada de sub fereastra camerei lui 
Thomas era neatinsă, dar asta tot nu explica unde dispăruse. 
Jenny bănuia că trebuia să existe un motiv serios pentru 
dispariţia lui. Și un glas din sinea ei îi șoptea că motivul acela n- 
avea să le placă. 

Când se întoarseră în sala pentru micul dejun, toţi îi priviră, 
așteptând un răspuns. 

— Nimic, zise Jenny. E de negăsit. 

David se ridică de la locul lui. 

— OK, cred că ar cam trebui să vedem unde e. 

— Vin și eu, se anunţă Nico. Trebuie să fie undeva în clădire. 
Oricum afară nu s-a dus. S-ar vedea. În plus, n-ar fi făcut mai 
mult de șase metri. 

Se duse la ușă și se întoarse spre ceilalţi. 

— Vom face cinci grupe de câte doi, apoi ne împrăștiem și 
controlăm tot hotelul. 

— Sper că n-a trecut peste vreo barieră, ca să umble prin 
zona nerenovată, zise Johannes, ridicându-se și el. E foarte ușor 
să te rănești acolo. Dacă zace pe undeva, poate să dureze mult 
până ce-l găsim. 

— Să sperăm că nu, comentă Florian și-i făcu semn din cap lui 
Jenny. Să pornim atunci. Merg cu tine și propun să luăm partea 
din spatele sufrageriei. 

Jenny n-avea nimic împotrivă. Părăsiră vestibulul, mergând pe 
coridorul care trecea pe lângă sufragerie și ducea spre aripa 
nerenovată încă. 

Se opriră înainte de banda care bloca trecerea și priviră 
partea de coridor care se întindea în faţa lor și care - spre 
deosebire de seara anterioară - nu mai era cufundată în beznă. 
Prin niște uși deschise în zona din spate pătrundea suficientă 
lumină, ca să-l scalde într-un fel de crepuscul vag. 

După numai câţiva metri, imaginea se schimba cu 
desăvârșire. Căptușeala deschisă la culoare, montată pe perete 
până la înălţimea șoldului, care crea iluzia că zidurile erau 
făcute din bolovani mari, înceta brusc și se vedea zidăria veche 
pe care rămăseseră câteva insule de tencuială, cu forme 
neregulate și de un cenușiu murdar. Aici se termina și covorul 
roșu închis, care îmbrăca holul. 

Puțin mai departe vedeai risipite tot felul de mașinării și pe 


VP - 46 


jos erau materiale de construcții. 

— Ei, atunci... 

Florian trecu primul peste banda care bloca trecerea și apoi o 
împinse mai jos, ca să treacă și Jenny. 

În timp ce își continuau drumul pe coridor, aruncau câte o 
privire în fiecare încăpere și așa constatară că mai era mult de 
renovat, înainte ca și această aripă să devină locuibilă. 

Coridorul se termina cu o ușă verde, de oţel, deasupra căreia 
o plăcuță îngălbenită anunța că accesul era permis doar 
personalului. Între clanțele de pe cele două părți era fixată cu 
bandă adezivă o bucată murdară de burete, pentru ca ușa să nu 
se poată închide. 

Jenny trase de ea și privi scara de beton care începea să 
coboare spre întuneric, la un metru mai încolo. 

— Cred că putem renunţa să coborâm aici, zise Florian, după 
ce aruncase o privire scării. Thomas sigur ar fi aprins lumina, 
dacă ar fi acolo jos. 

Apăsă comutatorul care se afla pe perete, în dreapta, în 
spatele ușii, și etajul de dedesubt se lumină. Jenny privi 
pardoseala de beton simplu care se vedea după ultima treaptă a 
scării. 

— Ai dreptate! fu și ea de părere. 

Cheful lor să coboare în beci sau ce-o mai fi fost acolo, era 
moderat. 

— De unde ai știut că funcţionează lumina? întrebă Jenny și se 
întoarse, lăsând ușa să revină pe perna de burete. 

— Cum? 

Florian o privi atât de surprins, încât ei îi veni să zâmbească. 
Doar îi știa felul de a fi, modul ei de a da atenţie amănuntelor și 
de a pune întrebări. 

— Înainte să apeşi pe şalter ai zis că dacă Thomas ar fi acolo 
jos, ar fi aprins lumina. De aceea am întrebat de unde știai că... 

Florian o întrerupse, ridicând mâna. 

— Să întrebi așa o prostie e iar o chestie din aia tipică 
Jennifer-K6nig. Doamne, am presupus că dacă tot e un şalter 
aici, înseamnă că vor fi pe undeva și niște lămpi care să se 
aprindă, e normal, nu? 

Poate că era adevărat și nu era pentru prima oară când un 
partener de discuţie reacționa enervat de asemenea întrebări. 
Numai că ea nu se putea abţine să nu... observe /ucruri care 


VP - 47 


pentru alţii ar fi trecut adesea neobservate. Poate că era nevoie 
să se străduiască să nu spună imediat ce gândea. 

— Da, bineînţeles, sorry! îl calmă ea. Știi doar că uneori îmi 
sar în ochi și cele mai neînsemnate mărunţișuri. Chiar dacă sunt 
prostești. 

Un zâmbet se ivi pe fața lui Florian. 

— Da, știu, dar uneori tot reușești să mă iei prin surprindere 
cu întrebările tale. 

— Atunci hai să-l căutăm mai departe pe colegul nostru 
bărbos. 

S-au întors în vestibul și, printr-o ușă aflată de cealaltă parte, 
au intrat într-un adevărat labirint de coridoare cu multe camere 
goale; în cele din urmă au ajuns într-o altă aripă a hotelului, de 
asemenea nerenovată, foarte asemănătoare cu cea dinainte, 
numai că acolo nu exista o scară spre subsol. Sau cel puţin n-au 
descoperit-o ei. 

— Oho! 

Impresionată, Jenny cercetă cu privirea sala mare, cu multe 
uși, în care intraseră. Abia reușeau să distingă prin viscol 
stâncile care se zăreau printr-un șir de ferestre din peretele din 
faţă. 

— Hotelul ăsta e uriaș, aici chiar că poţi să te rătăcești cu 
ușurință. 

— Așa e, o aprobă Florian. 

In clipa următoare rămase nemișcat și ascultă încordat. 

— E cineva aici, șopti el. 

Imediat după aceea auzi și Jenny. Sunetele indefinibile 
veneau din dreapta, dintr-o încăpere adiacentă. Se auzeau niște 
bufnituri. Și apoi glasul cuiva care scotea o înjurătură. 

— Sună a Thomas, șopti Florian și se puse în mișcare, dar nu 
făcu nici doi pași că una dintre uși se și deschise și în sală intră 
Matthias, urmat de soția lui. 

Când îi văzu, ridică o mână. 

— Salut! Acolo în spate nu-i, am cercetat tot. Doar în subsol n- 
am fost. Lumina nu funcţionează, așa că acolo n-are cum să fie. 

Jenny îi aruncă lui Florian o privire triumfătoare. 

— Nu, ce să facă acolo jos, fără lumină? Nici în partea cealaltă 
nu era nimic. 

— Atunci să ne întoarcem, propuse Annika. Poate c-o fi apărut 
între timp. 


VP - 48 


N-a fost așa. 

Când au intrat în vestibul unde se adunaseră deja toți ceilalți, 
discuţiile au amuţit. 

— Ce-i? O senzaţie tulbure puse stăpânire pe Jenny, când le 
privi fețele. 

— Am găsit asta la primul etaj, spuse David serios, apoi se 
apropie de ei și le întinse ceva. Anna zicea că... uită-te și tu. 

Jenny se uită lung la crăpătura fină care se întindea în 
diagonală pe ecranul telefonului, apoi privirea îi căzu pe eticheta 
rotundă care ţinea colțul sărit al apărătorii, sus, în dreapta, și 
senzaţia tulbure se transformă într-un pumn înfipt în stomac. 

— Da, zise ea și glasul îi suna răgușit, e telefonul lui Thomas, 
de la firmă. 


VP - 49 


Ellen scutură capul. 

— Dar l-a predat la Schönau. Cu ochii mei l-am văzut, 
punându-l în pungă și apoi în cutie. 

— Atunci trebuie să fi fost telefonul lui, lămuri Anna. Ăsta de- 
aici e telefonul pe care l-a primit de la firmă. Am și eu unul la fel. 

După un moment de surpriză pricinuit de evenimentele 
neașteptate, judecata lui Jenny funcţiona iarăși, mergând pe 
căile obișnuite. In primul rând, găsirea telefonului nu zicea 
absolut nimic, decât că David avusese dreptate, presupunând 
că Thomas luase aparatul pe ascuns. 

— Unde l-aţi găsit mai exact? o întrebă Jenny pe Anna, fiindcă 
pornea firesc de la premisa că cei doi îl căutaseră împreună pe 
Thomas. 

— David l-a găsit. Ne-am despărțit, fiindcă era de părere că 
putem face economie de timp, dacă se ocupă el de primul etaj 
în timp ce eu mă uit la al doilea. 

— Era pe jos, în mijlocul holului, explică David. De partea 
cealaltă, după camerele noastre. Sigur că am cercetat toate 
camerele goale de sus, dar nu-i nicăieri. 

— De ce să se fi dus în direcţia aceea? murmură Annika, 
uitându-se la pardoseală, ca și cum ar fi vorbit cu sine. Doar nu-i 
nimic acolo. 

— Se vede treaba că într-adevăr a făcut un tur de 
recunoaștere prin hotel, își dădu cu părerea Johannes. 

— Ar trebui să pornim o nouă căutare, dar mai bine organizați 
de data asta, propuse Sandra, care era lângă Johannes. 

Jenny observase încă de la micul dejun că era puţin și mai 
palidă decât cu o zi înainte. Văzută de aproape, îi atraseră 
atenţia umbrele întunecate de sub ochii Sandrei. 

— Da, așa să facem. Spune, te simţi bine? Pari obosită. 

Sandra dădu din mână. 

— Nu-i nimic. Mereu dorm prost în paturile de hotel. Și apoi, 
viscolul ăsta... 

Și poate și vorbele ciudate ale lui Johannes, completă Jenny în 
gând. Indiferent ce ar fi vrut să însemne ele. 


VP - 50 


— Bine atunci, iar Nico arătă spre vestibul. Dacă estimez 
corect mărimea acestui hotel, poate că e mai bine să nu mai 
mergem câte doi, ci să pornim separat și să stabilim dinainte ce 
zonă preia fiecare. Johannes, cum dăm de administratori? 

— Poftim? Ah, da... Acolo, în faţă, prin ușa de lângă Receptie. 
Au la subsol un birou și atelierul. 

— Bine, așteptați aici un moment, mă întorc îndată. 

În timp ce Nico părăsea vestibulul, Jenny îl privi gânditoare pe 
coordonatorul lor. Johannes era un tip de treabă, care își 
îngăduise o mică scăpare cu o sticlă de whisky. Nu era o 
tragedie. Dar oricum, în general nu dădea impresia că era 
stăpân pe situaţie. | se părea mai curând derutat și bucuros că 
Nico prelua iniţiativa. 

Bătător la ochi era faptul că mai tot timpul se afla în preajma 
Sandrei. Se punea întrebarea care dintre ei impunea asta. 

Jenny își șterse gândul din minte. Pentru moment, alte lucruri 
erau mai importante. Trebuia să-și găsească colegul, care 
reușise să se piardă într-un hotel, ca un copil mic. 

La întoarcerea lui Nico, cei doi administratori veneau în urma 
lui. 

— E clar că numai firma de construcţii are un plan rezonabil al 
hotelului, zise el și arătă spre cei doi care se opriseră în spatele 
lui. Însă Horst spunea că... 

Se întoarse. 

— Ah, mai bine povestește-le tu. 

Dură un timp până ce Horst începu să vorbească, părea 
nevoit să-și potrivească cuvintele. 

— Ei, da, deci hotelul a tot fost mărit în mai multe rânduri. 

Probabil că Horst provenea de prin zona orașului Stuttgart. 
Jenny cunoștea dialectul ăsta ciudat de la șeful și proprietarul 
firmei ei, Peter Fuchs, care se născuse și crescuse la Stuttgart și 
vorbea asemănător. 

— Habar n-am câte planuri de construcţie există și care este 
cel actual. Oricum, totul e al naibii de încurcat și dacă se 
ascunde cineva aici... deci, dacă cineva nu vrea să fie găsit, 
atunci e greu. 

— Dar de ce să vrea Thomas să se ascundă de noi? întrebă 
Sandra, întorcându-se spre Jenny, ca și cum ea ar fi trebuit să 
aibă un răspuns. 

— Haideţi, oameni buni! 


VP -51 


David bătu din palme și automat Jenny îi aruncă o privire lui 
Johannes. 

— la mai încetaţi! De ce să vrea... și poate că a... Doar nu 
există decât trei posibilităţi care pot fi luate în considerare. Unu: 
dragul de Tommi chiar se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi și 
nu vrea să fie găsit, indiferent care ar fi motivul. Doi: chiar este 
rănit și zace pe undeva, neajutorat. Și trei: dintr-un motiv 
oarecare, altcineva nu vrea ca el să fie găsit. Sfârșit. E logic, nu? 
Și dacă tot suntem la capitolul logică: cred întru totul ce ne-a 
spus Horsti, cel îmbrăcat în salopeta șic. Căsoiul ăsta nu e doar 
mare, ci și încurcat ca un labirint. Așa că astea-s faptele: toți ne 
dorim, firește, ca prima posibilitate să fie cea adevărată, chiar 
dacă Tommi va încasa de la mine un pumn în gură, de cum 
apare, fiindcă ne-a supus la stresul ăsta. Cea mai mare șansă 
să-l găsim în acţiunea asta de căutare e valabilă pentru 
posibilitatea numărul doi, dacă zace rănit pe undeva și poate să 
mai scoată vreun sunet, în eventualitatea că unul dintre noi 
ajunge în preajma lui. Însă dacă se potrivește a treia... ei, 
atunci, oameni buni, atunci avem o problemă adevărată. 

Liniștea care s-a lăsat a durat probabil doar câteva secunde, 
dar s-a simţit cât o veșnicie în care toţi au pălit. Capăt i-a pus 
Matthias, care se răsti: 

— Și tu te crezi Hercule Poirot care, în seara asta, o să ne 
strângă pe toţi în sufragerie și o să dezlege cazul în felul lui 
genial, nu-i așa? 

— Ar trebui să chemăm salvamontul, interveni Annika. 

Era clar că vorbele soţului ei i se păreau penibile. 

David, în schimb, răspunse cu un rânjet larg și-i făcu lui 
Matthias cu ochiul; Jenny îi era recunoscătoare. Destul că 
situația nu era simplă, nu folosea nimănui dacă se încolțeau. Și 
cel mai puţin lui Thomas. 

In plus - și trebuia s-o recunoască, deși nu aprecia fandoseala 
arogantă a lui David -, el spusese până la urmă ceea ce gândise 
și ea, doar că poate ar fi formulat totul altfel. 

— Încă nu s-a întâmplat nimic, replică Nico în felul lui tineresc. 
Putem chema salvamontul dacă avem un rănit sau suntem într- 
o situaţie de urgenţă. Slavă Domnului, n-am ajuns aici și sunt 
sigur că nici nu se va întâmpla. Propun să facem așa cum am 
discutat. 

Se întoarse din nou spre administratori. 


VP - 52 


— Horst, Timo, puteți să ne ajutaţi să distribuim fiecăruia o 
zonă? Suntem un... sorry, suntem zece. 

— Desigur, spuse Timo și afișă un zâmbet obraznic, care n- 
avea cum să fie mai nepotrivit. Și dacă vreuneia dintre doamne 
îi e teamă singură - nicio problemă. 

Zâmbetul i se lăţi. 

Horst clătină abia vizibil din cap și-i aruncă colegului o privire 
sumbră, la care Timo își drese glasul și tăcu. Spre mirarea lui 
Jenny, David se abţinu să facă vreun comentariu acid. 

— Deci... 

Horst trase o foaie groasă din buzunarul uniformei și o 
despături tacticos. Erau două coli format A3. 

— Am aici niște schiţe pe care le-am făcut cândva, pentru uz 
intern. Nu sunt trecute detalii și nici dimensiunile nu corespund, 
dar figurează majoritatea încăperilor. Oricum, numai cele de la 
parter și subsol. 

Se duse la ceea ce urma să fie Recepţia și întinse cele două 
planuri pe blat. Îl urmară cu toţii. Timo îi făcu cu ochiul lui Jenny, 
când trecu pe lângă el. 

Horst aşteptă să se adune toţi, dar înainte să se dedice 
desenelor lui, i se adresă lui David: 

— Există două etape în viață în care numele Horsti e OK. Pe 
una am depășit-o de multă vreme, era vârsta grădiniţei. 
Cealaltă va veni cândva, poate, când am să stau în vreun azil 
ieftin, salivând și uitându-mă pe fereastra în faţa căreia am fost 
împins în cărucior. Atunci n-o să-mi pese. Dar în intervalul dintre 
etape, căruia îi aparţine și prezentul, pretind să mi se spună 
Horst. 

S-au privit în ochi o vreme și cei din jur așteptau să vadă cum 
va reacționa David. El scoase un hohot de râs ca un lătrat și îi 
întinse mâna administratorului. 

— Cuvinte clare, așa îmi place. Imi cer scuze, Horst! N-o să se 
mai întâmple. 

Administratorul ignoră gestul, în schimb încuviinţă din cap și 
își văzu de planurile lui, care, după părerea lui Jenny, arătau de- 
a dreptul profesioniste, dacă nu ţineai seama de lipsa 
informaţiilor referitoare la dimensiuni. 

Işi dădea seama că ea și Florian nu verificaseră nici măcar 
jumătate din încăperile de la parter. 

— Propun să faceți în felul următor... 


VP-53 


Cu un creion, Horst marca pe planuri, pe rând, diferite zone, îl 
întreba direct pe fiecare dacă putea să preia porţiunea 
distribuită și îi explica fiecăruia cum se putea ajunge acolo. 

După câteva minute, toate zonele de căutare erau delimitate. 
Administratorul organizase în așa fel treburile, încât Nico, David, 
Anna, Timo și el să meargă la subsol. Erau cinci, pentru că acolo 
căutarea era cea mai dificilă. 

Jenny, Ellen și Sandra cercetau parterul, Johannes și Florian 
răspundeau de primul etaj, iar Matthias și Annika, de al doilea și 
al treilea, ceea ce, după Horst, era cel mai simplu, pentru că 
acolo nu erau decât camere pentru turiști. 

Când au pornit, trecuse puţin de ora 12:30. 

Întâmplător, Jenny fusese deja cu Florian în cea mai mare 
parte din zona pe care trebuiau s-o cerceteze. Totuși aripa 
aceea goală îi apărea acum cu totul altfel, când era nevoită să 
străbată singură coridoarele și camerele părăsite, insuficient 
luminate de lumina tulbure a zilei, care pătrundea anevoie prin 
ferestre mici sau uși deschise, în timp ce afară continua să 
ningă fără întrerupere. 

Când intră într-o încăpere unde o ușă care dădea afară, pe 
terasă, avea neacoperită de zăpadă doar partea de sus, cam o 
treime, fascinația pe care o simţise dimineaţă la vederea 
maselor uriașe de zăpadă făcu loc pentru prima oară unei 
spaime nedefinite. 

În momentul acela, deja ar fi fost aproape imposibil de învins 
zidul de zăpadă care arăta ca și cum pe ușă ar fi fost prinsă o 
pânză albă, opacă. Ca să nu mai vorbim despre ce te aștepta 
acolo afară, când te cufundai până la piept în zăpadă și nu mai 
vedeai în jur și deasupra nimic altceva decât albul acela 
ameninţător. Acela a fost și momentul în care s-a întrebat 
pentru prima oară cum ar putea salvamontul să ajungă la hotel, 
pe o asemenea vreme, dacă era nevoie. Și dacă ar fi avut vreo 
șansă să reușească. 

După un timp cât stătuse așa pe gânduri, privind cum sporea 
zidul de zăpadă milimetru cu milimetru - nu-și dădea seama 
dacă fuseseră zece secunde sau două minute se scutură și își 
desprinse privirea de la ușă. În primul rând trebuia să fie găsit 
Thomas, faţă de care se simțea responsabilă, ca șefă. La urma 
urmei, se aflau aici la iniţiativa și pe cheltuiala firmei și asta 
transforma șederea lor acolo într-o chestiune oarecum de 


VP - 54 


serviciu. 

Părăsi încăperea și porni pe următorul culoar, care ducea spre 
alte camere. Clădirea asta i se părea un fel de vrăjitorie 
arhitectonică, semnificativ mai mare în interior decât te lăsau să 
presupui contururile exterioare. 

Culoarul cotea și se termina de asemenea la o ușă deschisă, 
dincolo de care se afla o încăpere întunecoasă. Ferestrele 
păreau să fi fost acoperite cu draperii sau cu scânduri. Doar 
niște dâre palide de lumină care mai pătrundeau în cameră, te 
lăsau să distingi contururile unor mașini și, în spatele lor, o folie 
de plastic, atârnată de tavan, care despărțea partea din față a 
încăperii uriașe de rest, unde întunericul era deplin. Ba nu, de 
partea în care întunericul era aproape deplin, fiindcă la oarecare 
distanţă, undeva, în partea stângă, distingea o pâlpâire slabă, 
ca flacăra unei lumânări. 

Pipăi zidul de ambele părţi ale ușii, la nivelul clanţei, în cele 
din urmă găsi un șalter și apăsă. Tot întuneric. „La naiba”, făcu 
ea încet și încercă, cu ochi mijiţi, să vadă cât putea de bine din 
locul în care se afla; atunci auzi un zgomot ușor, venind de 
undeva, de dincolo de folie. Ca și cum ar fi căzut un obiect mic. 
Totodată dispăruse și pâlpâirea, iar în spatele foliei întunericul 
era perfect. 

Jenny nu se mișcă, își ţinu respiraţia și ascultă atent. Din nou 
niște zgomote, înfundate, de data asta un târșăit... 

— Thomas? 

Rostise numele în șoaptă și ascultă atent spre întunericul de 
după folie. Fiindcă nu se auzea nicio reacție, strigă, în ciuda fricii 
care sporea în ea. 

— Thomas, tu ești? Spune ceva! 

Nimic. Însă era sigură că era cineva acolo. Poate că Thomas 
nu putea să răspundă, cine știe de ce. 

Inima îi bătea mai repede și se lovea cu atâta zgomot de 
coaste, încât credea că se aude până în cel mai îndepărtat 
ungher. 

Mai făcu un pas în încăpere, tremurând, și încă un pas, se 
opri, ascultă atent. 

— Thomas! 

Nu știa de ce vorbea în șoaptă în timp ce înainta. Acum mai 
avea trei-patru pași până la folia de plastic, ar fi atins-o dacă ar 
fi întins brațul. Brusc începu să respire atât de nefiresc de 


VP-55 


zgomotos, încât probabil că gâfâitul ei se putea auzi în toată 
încăperea. 

Deschise iar gura ca să-l strige pe Thomas și atunci, cu o 
plesnitură, pe folie apăru o pată mai deschisă la culoare, care se 
transformă într-o palmă care împingea plasticul lăptos la nivelul 
pieptului. Încă în timp ce Jenny scotea un țipăt ascuţit, apăru și 
a doua mână. Făcu un pas înapoi, pregătită să se întoarcă și s-o 
ia la goană, dacă acele mâini îi aparţineau altcuiva decât 
Thomas. Folia se desfăcu foșnind și apăru o siluetă. Nu era 
Thomas și trecură câteva clipe petrecute la hotarul panicii până 
când Jenny își dădu seama în sfârșit cine era. 

— Timo? 

— Dap! făcu administratorul și își înfundă mâinile în 
buzunarele salopetei. 

— La naiba, ce faci aici? Ar fi trebuit să cauţi jos, împreună cu 
ceilalţi. M-ai speriat de moarte. 

— Îmi terminasem treaba jos, bâigui el rânjind șiret. Și atunci 
m-am gândit să continui să caut aici sus. 

— Și ce a însemnat porcăria aia cu mâinile puse pe folia de 
plastic? 

— Nu știu ce vrei să spui. Eu doar căutam deschizătura. 

Nu credea o iotă din ce spunea. 

— Și? făcu Jenny arătând spre folie. 

El ridică din umeri. 

— Nu, nu-i nimic acolo. Am să caut mai departe. 

Înainte să poată răspunde în vreun fel, el și trecuse pe lângă 
ea, făcându-se nevăzut în câteva secunde. 

Jenny se întoarse din nou și privi folia de plastic. Ceva făcuse 
Timo acolo, în spate, și folosise ca sursă de lumină o lumânare 
sau o lanternă mică. Înainte să se poată hotărî dacă să 
controleze sau nu, auzi un țipăt atenuat de beton, dar totuși 
strident. Venea de undeva de dedesubt și era atât de 
pătrunzător, încât îi îngheţă sângele în vene. 

Cineva îl găsise pe Thomas, de asta era sigură. 


VP - 56 


8. 


În momentul în care îl văzu pe Thomas, Jenny știu că 
imaginea asta avea să i se întipărească în minte pentru 
totdeauna. Așa cum şedea în colțul spălătoriei, complet 
dezbrăcat, alb ca brânza, sprijinit de Nico, care se așezase ca 
reazem în spatele lui și îi petrecuse un braţ peste piept, ca să-l 
poată ţine drept. Burta uriașă se revărsa peste coapsele 
buretoase, acoperind, milostivă, zona păroasă de dedesubt. 

În fața celor doi, cu faţa scăldată în lacrimi, îngenunchea 
Ellen. Își acoperise gura cu palma și murmura întruna, ca pe o 
mantră: „O, Doamne, ce groaznic, o Doamne, Doamne...” Lângă 
ea era Anna, ca paralizată, și îi privea mută pe Thomas și Nico. 

Jenny nu-și dădea seama dacă Thomas era conștient sau nu. 
Respirația îi era sacadată, capul îi zvâcnea întruna, ca într-un 
coșmar teribil. Și din gura lui închisă se auzea un geamăt care 
creștea și descreștea și care suna atât de îngrozitor, încât o 
speria pe Jenny mai mult decât orice altceva auzise vreodată. 

În ciuda frigului din încăperea îmbrăcată în faianţă, faţa lui 
Thomas era udă de sudoare, pe ochi și în jurul gurii, pe barbă, 
avea cruste de murdărie. Braţele îi atârnau fără vlagă pe lângă 
trup, ca și cum ar fi fost niște corpuri străine, lipsite de oase. 

Jenny se lăsă în genunchi lângă Ellen, șovăi puţin și puse o 
mână pe fruntea lucioasă a lui Thomas. Gemetele sporiră, dar 
capul nu i se mai mișca - poate în semn că simţise atingerea. In 
momentul acela, Jenny își dădu seama că ochii nu-i erau încleiaţi 
de murdărie, ci de sânge, că aveau cruste și erau foarte umflați. 

— Cerule! exclamă ea și își retrase mâna instinctiv. Ochii lui. 
Ce-i cu ei? 

— Nu știu exact, spuse Nico cu glas înăbușit. Dar arată ca și 
cum... 

Înghiţi în sec și o privi pe Jenny în așa fel, încât ea putu să-și 
dea seama de groaza întipărită pe faţa lui. 

— Arată ca și cum ar fi fost cumva... arşi, nu-i așa? 

— O, Doamne, Doamne, gemu Ellen și începu să plângă, în 
vreme ce Jenny avea în faţa ochilor o scenă dintr-un film în care 
unui prizonier i se scoseseră ochii cu lama incandescentă a unei 


VP - 57 


săbii. 

Privi din nou rănile înfricoșătoare, se gândi că trebuia să facă 
ceva, că trebuia să-l ajute pe Thomas. Da, că ea trebuia să-l 
ajute pe Thomas, fiindcă cel puţin în momentul acela nimeni 
altcineva nu era în stare, în afară de Nico, însă el era preocupat 
să împiedice trupul acela greu să cadă. 

Se concentră, își porunci să deconecteze orice sentimente și 
să ajungă la acea capacitate de a acţiona după cum îi cerea 
situaţia, care deja îi îngăduise să funcţioneze și să dea ajutor 
până la sosirea ambulanţelor și a sanitarilor, fără să se 
gândească la ce făcea, într-un mare carambolaj de pe 
autostradă, în care fuseseră câţiva morți și mulţi grav răniţi. 
Abia când se lăsase în iarba de lângă autostradă, după ce o 
jumătate de oră bandajase ca o mașină braţe și picioare 
mutilate și dăduse primul ajutor în cazul unor răni deschise, i se 
făcuse brusc rău și vărsase din ea toată groaza celor treizeci de 
minute care trecuseră. 

— Ce naiba... 

David intrase în încăpere, în spatele ei, și în secunda 
următoare se auzi un fuck mult mai încet. 

Și Johannes, care intrase în spălătorie odată cu el exclamă: 

— Cerule milostiv! 

Jenny se ridică și văzu că între timp ajunsese și Florian și se 
holba la Thomas, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Prin minte îi 
trecu un gând care era atât de monstruos, încât aproape că 
simţi pământul fugindu-i de sub picioare. Dacă în hotelul acela 
nu mai era nimeni în afară de ei... Se strădui să nu-și ducă 
gândul până la capăt, ca să n-o paralizeze concluziile care 
rezultau din el. 

— Trebuie să-l cărăm pe Thomas sus, comandă ea. Sigur 
suferă de hipotermie. Și avem nevoie de o trusă de prim-ajutor, 
de unguent și de feșe, ca să ne ocupăm de rănile lui. 

Privirea ei îi căuta pe administratori și se opri asupra lui Timo 
care se sprijinea de ușă și căruia nu părea să-i pese peste 
măsură de starea lui Thomas. Momentul din încăperea cu folie 
de plastic îi fulgeră prin faţa ochilor, însă Jenny dădu și gândul 
ăsta deoparte. 

— Timo, sigur există un cabinet de prim-ajutor cu o targă și cu 
o trusă pentru urgente, nu-i așa? 

— Camera nu mai există, răspunse Timo, desprinzându-se 


VP -58 


totuși de tocul ușii. Se renovează. Dar targa, da, mai este. Și 
sunt și pansamente, unguent și altele asemenea. Dar sigur sunt 
expirate. 

— Și ce? N-ai vrea să le aduci? Și să te și grăbești puţin? 

Jenny n-avea răbdare cu tândăleala. 

— Dar trebuie să mai vină cineva. E cam greu să le duci pe 
toate - chestia aia, plus restul. 

— Vin eu, zise Florian. 

— Grăbiţi-vă, strigă Jenny după el, când ieși împreună cu 
Timo, apoi se lăsă din nou în genunchi lângă Thomas și întrebă: 

— Ce-i cu gura lui? 

— Nu știu, răspunse Nico. Încă nu m-am ocupat de asta. 

— OK, o să ne uităm când ajungem sus. Mai întâi trebuie scos 
de aici și pus la căldură. 

Privirea i se îndreptă spre chipul asudat, schimonosit, care iar 
începuse să se miște încoace și-ncolo. Puse o mână pe braţul 
drept care atârna fără vlagă. 

— Thomas? 

Nimic nu arăta că o auzise rostindu-i numele. 

— Thomas, mă auzi? repetă ea mai tare. Poţi să-mi arăţi 
cumva că înţelegi ce-ţi spun? 

Nicio reacţie. 

— Cred că are niște dureri îngrozitoare, murmură David în 
spatele ei. Probabil că e atât de buimăcit, că nici nu înţelege ce 
se petrece în jurul lui. Fir-ar să fie, ce animal i-a făcut asta? 

— Mai e ceva, zise Nico cu glas chinuit. Când l-am ridicat și |- 
am sprijinit de mine, trupul lui era total inert, chiar dacă era 
conștient. N-a făcut nicio încercare să se ridice măcar puţin. Nu 
era... nimic. 

— Uite targa! 

Florian puse pe jos, lângă Thomas, două bare de lemn învelite 
într-o pânză verde și le depărtă. 

— Nu poate fi dusă de-un singur om, izbucni el furios și începu 
să monteze targa și s-o stabilizeze cu două bare transversale 
îndoite. 

Dintr-o privire, Jenny observă că Timo era din nou la ușă, 
ținând în mână o valiză portocalie. Horst tot nu apăruse, cel 
puţin Jenny nu-l văzuse încă. 

— David și Matthias, ajutaţi-i pe Florian și pe Nico să-l pună pe 
targă, comandă Jenny, și ei se lăsară pe vine lângă Thomas, fără 


VP -59 


comentarii, și îl apucară de braţe. 

Acceptau fără îndoială faptul că Jenny preluase comanda. 
Poate le și părea bine că era așa. 

Florian împinse targa mai aproape de ei și apoi îi ajută să 
împingă corpul acela greu pe pânză. Se dovedi a fi extrem de 
dificil, chiar și pentru cei patru bărbaţi, fiindcă la ridicat, trupul 
masiv al lui Thomas atârna inert ca un sac ud. 

Jenny aşteptă împreună cu ceilalți până când cei patru reușiră 
să scoată targa din încăpere și rămase pe loc și cât timp Sandra, 
Johannes, Anna, Ellen și Annika o luară în urma lor, ca într-o 
procesiune. 

Apoi, după ce ieșiseră cu toţii din spălătorie, privi în jur. 
Deschiderile rotunde, întunecate, ale mașinilor de spălat puse 
pe un rând, presărate cu pete de rugină, i se păreau ochii 
bulbucațţi ai unor monștri care se holbau la ea, desfătându-se cu 
groaza ei. 

Locul unde zăcuse Thomas pe pardoseală avea un luciu de 
umezeală, alături descoperi o pată neregulată, parțial ștearsă, 
cu un diametru de aproximativ 10 centimetri. Când se lăsă pe 
vine, își dădu seama că probabil era sânge. Se îndreptă iarăși și 
se întrebă din care parte a corpului lui Thomas putea să fie. 
Părăsi încăperea și, chibzuind puţin, o luă spre stânga. 

Spera că acel culoar sumbru, pe al cărui tavan erau țevi 
izolate de felurite grosimi, se va termina cu o scară care să ducă 
sus. Nu mai știa dacă ăsta era drumul pe care mersese când 
alergase jos, cuprinsă de panică, luându-se după țipăt. Işi mai 
amintea doar că strigase de mai multe ori „Alo!” la capătul unei 
scări, până când îi răspunsese un glas după care se luase apoi. 

Îi prinse din urmă pe ceilalţi, când ajunseseră cu Thomas la 
primul etaj și urmau să-l ducă în camera lui. Două minute mai 
târziu, Nico, Florian, David și Matthias puseră, gâfâind, targa pe 
pat și își traseră sufletul. 

În timp ce Ellen întindea cuvertura albă peste trupul gol, 
Thomas începu iarăși să-și arunce capul încoace și-ncolo, 
gemând. Cu timpul, lui Jenny i se păru că gemetele astea sunau 
aproape ca un strigăt deznădăjduit. Probabil că avea dureri 
insuportabile. 

— Unde e trusa de prim-ajutor? Am nevoie de medicamente și 
de pansamente. 

Timo nu era în cameră, dar de afară se auzi un „Aici!”. Puțin 


VP - 60 


după aceea apăru și-i întinse trusa lui Jenny. Ei i se păru că îi 
rânjește și în aceeași clipă speră că se înșela. Atât de cinic nu 
putea fi nimeni. 

Deschise capacul cu mișcări repezi, în timp ce în spatele ei 
intrară și ceilalţi și începură să vorbească în șoaptă. Cineva 
plângea cu suspine. Cu degete iuți cercetă setul de pachete cu 
medicamente care, surprinzător, părea complet și în bună stare. 
Celelalte ustensile, precum foarfece, plasturi și pansamente, nu 
o preocupau încă. 

A găsit picături de ibuprofen și pastile de paracetamol 
împotriva durerilor, asta pentru început. Se hotărî pentru 
picături, poate că aveau să fie mai simplu de administrat. 

— Ai găsit ceva? se interesă Florian, în spatele ei. 

Ea încuviinţă din cap, îi arătă sticluța și se așeză pe marginea 
îngustă a patului, care rămăsese liberă. Apoi cercetă buzele cu 
cruste de sânge. Capul lui Thomas nu se mai mișca și gemetele 
încetaseră. Probabil că își pierduse cunoștința. 

— Thomas? făcu ea și, văzând că nu reacţionează, repetă 
numele mai tare și îl apucă de braţ, dar rezultatul fu același. 

Abia când îi atinse fruntea, Thomas răspunse scoțând un 
sunet pătrunzător și mișcând capul. „Simte ceva doar când îi 
ating faţa”, își zise ea sperând că se înșela în concluzii. 

Dădu ascultare unui gând spontan, îi apăsă din nou braţul și 
văzând că tot nu reacţionează, prinse o cută de piele între 
degetul mare și cel arătător și strânse până ce ar fi trebuit să 
doară. Nimic. 

— Și? întrebă cu glas scăzut Sandra care, între timp, ocupase 
locul de lângă Jenny și se apleca spre ea. Nu simte nimic sau 
cum? 

Când Jenny o privi deznădăjduită, dădu din cap și continuă să 
vorbească în șoaptă. 

— Încă din subsol m-am gândit că nu mai simte nimic, când 
am văzut cât de inert îi era trupul când l-au ridicat. 

Glasul ei avea un sunet binefăcător de calm. 

— Și am mai observat ceva. 

— Nu reacţionează nici când îi strig numele, replică Jenny. 
Numai când îi ating fața. Asta voiai să spui? 

— Da, asta voiam, dar oricum nu eram foarte sigură. Dar dă-i 
mai întâi analgezicul. 

Jenny încuviinţă din cap și deșurubă capacul flaconului. 


VP - 61 


— Să văd cum pot să-i torn ceva din asta. 

— Thomas, încercă ea din nou, deși între timp era aproape 
sigură că nu va reacţiona la glasul ei. Poţi să deschizi gura? 
Thomas! 

Cu coada ochiului o văzu pe Sandra îndreptându-și spatele. În 
momentul următor lângă Jenny apăru David, mâna lui se puse 
brusc pe faţa lui Thomas, apoi pe gura lui și, cu degetul mare și 
cel arătător, îi desfăcu buzele cu cruste, până când i se văzură 
dinții în întregime. 

— Așa, și acum toarnă-i blestematul de analgezic printre dinţi. 

Gemetele lui Thomas se înteţiră, se auzeau și mai pătrunzător 
printre buze, dar, surprinzător, el nu încercă să se ferească, 
întorcând capul, ci, dimpotrivă, deschise gura și scoase un sunet 
care o înfioră pe Jenny. O izbi o respiraţie mirosind a putregai și 
își simţi stomacul revoltându-se. Dar adevărata groază puse 
stăpânire pe ea abia în momentul în care se aplecă și mai mult, 
cu dezgust, deasupra lui Thomas. Ridicase deja sticluţa, dar 
mâna îi încremeni brusc și Jenny rămase cu privirea pironită la 
gura deschisă. 

— Limba lui... șopti ea. A dispărut. 


VP - 62 


9. 


În cameră se făcu liniște fulgerător, totuși doar un moment, 
apoi David fu primul care își veni în fire. 

— Cum adică, a dispărut? Ce aiureală! O limbă n-are cum să 
dispară. Probabil că e într-o poziţie în care tu n-o vezi... 

— A dispărut, îl întrerupse Jenny tăios. 

Simţea că ajunsese la capătul puterilor și că nu-i mai lipsea 
mult să iasă urlând din cameră. 

— Văd rana. 

— Îmi dai voie? 

Era Sandra, care îi pusese lui Jenny o mâna pe umăr și o 
privea într-un fel ca și cum ar fi știut exact ce simţea. 

— Odihnește-te o clipă. 

Fără să răspundă, Jenny mai aruncă o privire la chipul lucind 
de sudoare al lui Thomas și se ridică. Trecu pe lângă David și 
Florian, apoi pe lângă ceilalţi, care îi făcură loc, se rezemă de 
peretele camerei și se lăsă în jos. Nevoia de a-și acoperi ochii și 
urechile, de a se retrage pentru un timp din lumea exterioară, 
punea stăpânire pe ea, însă un gând o opri s-o facă, o revelaţie 
atât de înspăimântătoare, încât alungă fulgerător orice altceva. 

Ochii lui Thomas erau răniţi, distruși pentru totdeauna, poate. 
Îi lipsea limba și nu reacţiona când i te adresai. Dacă îi controlau 
urechile, aveau să găsească răni și acolo? Avusese cineva grijă 
să fie orb, surd și să nu mai fie în stare să vorbească? Și dacă se 
adeverea că trupul lui era cu totul lipsit de simţuri... atunci 
însemna că el nu mai putea să vadă, să audă, să simtă nimic de 
la gât în jos și nici să mai spună ceva. Se auzi gemând, când 
încercă să înţeleagă ce însemna asta pentru Thomas. Era cu 
totul deconectat de la lumea exterioară și de la toate senzațiile. 
Captiv în lăuntrul lui, într-un iad negru, lipsit de zgomote și de 
simţuri. Închipuirea asta dezlănţui în ea o panică teribilă care o 
strângea de gât. Dacă ea... Niște bufnituri o smulseră pe Jenny 
din gândurile îngrozitoare. Ridică privirea, dezorientată, și văzu 
faţa roșie a lui Johannes, care se ţinea de tocul ușii. 

— Staţia radio, gâfâi el. 

Părea să fi urcat treptele în goană. 


VP - 63 


— E de nefolosit. Cineva a distrus-o. 

Jenny auzea ca de la mare depărtare reacţiile îngrozite ale 
celorlalţi la această veste, dar fără să înţeleagă totuși ce ziceau. 
Înregistră aproape ca un observator extern că se ridică și că 
părăsește camera, trecând pe lângă Johannes, timp în care el fi 
spuse ceva ce nu ajunse până la ea. 

Văzu în faţa ei holul care se clătina într-un fel ciudat. Cineva îi 
venea în întâmpinare în același ritm. Un bărbat. Purta o salopetă 
de lucru. Mișcările se amplificară și, încălcând toate regulile 
fizicii și orice fel de judecată, holul se răsturnă pe-o parte. Brusc, 
văzu fața bărbatului foarte aproape, deasupra ei, văzu niște ochi 
larg deschiși, auzi un zgomot ca un strigăt venit de sub apă, 
apoi se prăbuși într-o mare de vată neagră. 

e 

Când deschise ochii, lui Jenny îi apăru o imagine aproape 
identică cu aceea de dinaintea momentului când își pierduse 
cunoștința. Doar că erau mai multe chipuri îngrijorate care 
pluteau deasupra ei, ca și cum ar fi putut să cadă oricând peste 
ea. Erau trei și Jenny le cunoștea, deși mintea încă îi era greoaie 
și ezita să mai dea și numele. Florian și Anna îngenuncheau 
lângă ea; alături era... administratorul mai vârstnic, oare cum îl 
chema... Horst! Acum își amintea și că faţa lui fusese cea pe 
care o văzuse la urmă. 

— Ţi-ai revenit. 

Florian schiţă un zâmbet, dar parcă era desenat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pur și simplu mi-ai căzut în brațe pe hol, o lămuri Horst. Nu 
mi-a rămas altceva de făcut decât să te prind în ultimul moment 
și să te întind pe jos. Te-ai mai uitat o dată la mine și ai dat ochii 
peste cap. 

— Cât timp am fost... plecată? 

— Câteva minute, zise Florian. 

Jenny dădu să se ridice, dar căzu imediat înapoi. 

— Încet, o sfătui Anna cu glas vlăguit. Mai așteaptă. 

Privirea lui Jenny îi căută ochii și zări în ei o deznădejde mută 
și în clipa următoare îl văzu pe Thomas. Rănile lui grave. 

După o scurtă ezitare, Anna o luă de mână și o trase în sus. 
Privi în lungul holului. Prin ușa deschisă a camerei lui Thomas, la 
o distanţă de cam zece metri, se auzeau glasuri înăbușite, fără 
ca Jenny să poată înțelege ce se vorbea. 


VP - 64 


— Ce-i cu Thomas? îi întrebă ea pe Anna și pe Florian, care se 
ridicaseră și ei. 

Florian înălță ostenit din umeri. 

— Nu știu, în ultimele minute am fost aici cu tine. 

— Atunci să mergem să vedem. 

Abia ajunsese la ușă când apăru Ellen cu ochii înroșiţi. Jenny 
se opri. 

— Ce-i? 

— Are... 

Lacrimile șiroiau pe obrazul lui Ellen. 

— Are și alte răni. Îi curge sânge din urechi, iar la ceafa... E... 

Cobori capul, umerii îi zvăcniră de câteva ori, apoi ridică iar 
privirea. 

— Arată ca o tăietură sau o împunsătură. Nico spunea că din 
cauza asta nu poate să se miște. 

Deci cineva avusese grijă ca Thomas să fie surd, orb, mut și 
incapabil să se miște. Cineva care sigur era o bestie dementă. Și 
care se afla împreună cu ei în hotelul acela. 

Din cameră ieșiră pe rând David, Matthias și Annika. 

— Ești OK? întrebă David, și pe chipul lui se citea groaza. 

Jenny încuviință din cap, dădu să intre în cameră trecând pe 
lângă ei, dar Matthias i se puse în cale și spuse serios: 

— În momentul ăsta nu mai putem face nimic pentru el. Nico 
rămâne deocamdată cu el, apoi vom face cu schimbul. Eu mă 
duc în locul lui peste o oră, după mine e rândul lui David. Am 
hotărât să ne întâlnim cu toţii jos. Trebuie să discutăm ce avem 
de făcut. Acum mai bine vii cu noi. 

— Ce avem de făcut... repetă Johannes pe un ton sarcastic, 
ieși din cameră și trecu pe lângă ei, clătinând din cap. 

Jenny privi scurt în urma lui și dădu din cap spre ceilalţi. 

— Vin imediat. Întâi vreau să mă mai uit o dată la Thomas. 

Când văzu că Matthias nu dădea niciun semn că vrea să i se 
dea din cale, puse mâna pe braţul lui și îl împinse la o parte. 

Locul pe care stătuse Jenny pe patul lui Thomas era ocupat de 
Nico, Sandra era lângă el. 

Când intră în cameră, el se întoarse scurt, apoi luă cârpa de 
pe fruntea lui Thomas, o clăti într-un lighean de plastic, probabil 
adus între timp de la bucătărie, și o puse în același loc. Apoi 
șterse cu alt prosop sângele de la urechile lui Thomas. 

— Te simţi mai bine? 


VP - 65 


— Da. El cum e? 

— E absent, spuse Sandra încet, îi puse mâna pe braţ cu un 
gest matern și ieși din cameră. 

— Absent? 

Jenny se întoarse din nou spre Nico. 

— De la analgezice? 

— Poate, poate însă și din cauza durerilor. Și are febră mare. 
Ai aflat că sângerează întruna pe urechi? Și că i-am mai găsit o 
rană în ceafa? 

— Da, o tăietură. 

— Cred că mai curând a fost o înțepătură bine ţintită, cu care 
cineva i-a rănit intenţionat măduva spinării, așa că este 
paralizat de la gât în jos. 

Jenny privi ochii răniţi și nu-și putu opri lacrimile care îi 
curgeau pe obraji. Își șterse ochii cu dosul palmei. 

— Toate rănile astea pe care le are... știi ce înseamnă astea 
toate pentru el? 

— Da, și după câteva secunde, Nico adăugă: chiar dacă n-aș 
putea și nici n-aș vrea să-mi imaginez. 

— Ce fel de monstru e în stare de așa ceva? 

Nico îi rămase dator cu răspunsul. După ce înmuiase iarăși 
cârpa în lighean și o storsese, se întoarse din nou spre ea. 

— Ar trebui să cobori și tu. Nu poţi să-l ajuţi pe Thomas. Nu 
putem face nimic pentru el, decât să clătim nenorocita asta de 
cârpă și să-i turnăm atâtea analgezice, încât să nu priceapă 
deloc situaţia în care e. Asta voi face în ora următoare. Apoi vine 
Matthias în locul meu. Cred că e important să fii de față acolo 
jos și să moderezi puțin treburile. Emoţiile clocotesc acum și 
Johannes nu dă impresia că ar fi în stare să conducă discuţia. 

Jenny încuviinţă din cap și se întoarse fără să-l mai privească 
pe Thomas. leși pe hol, dar reuși să facă numai câţiva pași și fu 
scuturată de un hohot de plâns. 

Puțin după aceea, când intră în salonul cu șemineu, între 
Annika și Johannes se desfășura deja o discuţie aprinsă. 

— Nu putem așa ceva, înțelege! tocmai zicea Johannes și se 
întoarse spre Jenny în căutarea unui ajutor. 

Annika făcu o mișcare dispreţuitoare cu mâna. 

— Ah, mai taci. Poate că tu nu poţi, pentru că n-ai făcut sport 
niciodată și gâfâi după trei pași. Dar nu despre tine e vorba. Mă 
refer numai la mine. 


VP - 66 


Ori nu sesiza privirea piezișă a lui Matthias, ori o ignora 
intenţionat. 

— În fiecare an petrec măcar două săptămâni în nămeţi, ca să 
schiez, n-o să mă las eu oprită de puţină vreme rea. Dar dacă ai 
o idee mai bună despre cum să aducem ajutoare, poftim! 

— N-am, cel puţin în clipa asta. În schimb am răspunderea 
pentru grupul ăsta și nu pot să îngădui ca cineva să se omoare. 

— Adică înainte ca un nebun să rezolve chestiunea asta aici, 
în hotel? ripostă Matthias supărat. 

— Scuze, se amestecă Jenny, oprindu-se în spatele fotoliului 
în care ședea Johannes. E cumva vorba despre posibilitatea de a 
părăsi hotelul? 

— Nu, se stropși Annika la ea. E vorba despre dacă eu, 
împreună cu soțul meu să am pleca din hotel să aducem 
ajutoare, după ce domnul coordonator al călătoriei n-a putut să 
împiedice distrugerea staţiei radio, iar acum evident că n-are 
habar ce să facem. Nu vreau deloc să mai vină și altcineva. 
Dacă nu-mi iese, voi, isteții, veţi continua să staţi aici în hotel, 
ca și până acum. Însă dacă reușesc, sunteţi salvaţi. 

Jenny trase aer în piept, dar înainte să poată răspunde că 
pentru o asemenea acţiune persoana potrivită ar fi mai curând 
Nico, David se ridică din fotoliu. 

— N-ar trebui să ne ocupăm întâi și-ntâi de întrebarea ce 
ticălos pervers i-a făcut asta lui Thomas? Și să ne dăm seama că 
nu există decât două posibilităţi: ori mai este cineva în afară de 
noi în hotelul ăsta, ori... 

Își plimbă privirea de la unul la altul. 

— Ori cel care l-a nenorocit în halul ăsta pe Thomas e unul 
dintre noi. 

— Să nu uităm de administratori, adăugă Florian. 

— E absurd, zise Ellen. Care dintre noi ar fi în stare de ceva 
atât de oribil? Și, mai ales, cine știe ce trebuie să faci ca să... ca 
să... 

Se întrerupse, plângând cu sughiţuri. 

— Problema e că psihopaţilor rareori le stau fanteziile scrise 
pe frunte, observă Florian. 

— Zise unicul adevărat urmaș al lui Sherlock Holmes, 
comentă cu dispreţ Matthias, în timp ce Jenny se văzu nevoită 
să-i dea dreptate lui Florian. Cine era în stare să vadă ce-i în 
capetele celorlalţi? 


VP - 67 


Cu coada ochiului o zări pe Sandra ridicându-se și părăsind 
încăperea. 

— Deci, rămân la părerea mea. 

Annika se ridică și ea de la locul ei și își puse mâinile în șold. 

— Singurul lucru raţional este să încerc, împreună cu 
Matthias, să ajungem măcar până la coliba de pe lac. Cum să se 
numește lacul? Funten? Era la puţin mai mult de o oră de aici. 

Florian ridică mâinile. 

— Și la ce folosește? Cabana e închisă, doar aţi văzut. Acum 
nu-i nimeni acolo. Și, pe vremea asta, de acolo n-ajungeţi nici 
într-un caz până jos la St. Bartholomă. 

— Asta nu se poate ști de aici, oricum, atunci înseamnă că tot 
am făcut măcar o bucată de drum. 

— O întrebare, Annika, interveni David pe un ton calm, 
neutru. E cumva posibil să conteze pentru tine în primul rând să 
dispari din hotelul ăsta, după ce ai văzut ce s-a întâmplat cu 
Thomas? Și poate că făptașul încă mai e aici? 

— Ce? izbucni Annika, și toţi avură impresia că David lovise la 
țintă cu întrebarea lui. Cum adică? 

— Adică mă întreb dacă curajul tău de a dori să părăsești 
hotelul, pe așa o vreme, ne are în vedere și pe noi sau doar 
salvarea ta. 


VP - 68 


10. 


— Asta e o nerușinare, se dezlânţui Matthias. 

David ridică mâinile cu palmele întoarse spre Matthias și 
spuse: 

— Era doar un gând, care îmi trecuse prin minte și de care 
voiam să scap. 

— Puteţi să încheiaţi discuţia asta, zise Sandra din ușă și toți 
se întoarseră. Tocmai am fost în vestibul. Între timp zăpada 
blochează ușa în întregime. Chiar dacă ai cobori pe o fereastră 
de la primul etaj, continuă ea, uitându-se la Annika, te-ai 
cufunda până la gât și n-ai înainta niciun metru. 

— Mai bine mă uit eu singură, ripostă Annika stoic și ieși din 
cameră, trecând pe lângă Sandra. 

— Johannes, îi zise Anna coordonatorului de grup care se uita 
în gol, crezi că e posibil să mai fie cineva în hotel, în afară de 
noi? 

El ridică din umeri. 

— Asta trebuie să-i întrebăm pe administratori, dar, 
Dumnezeule, asta e o clădire imensă. Dacă cineva și-a asigurat 
accesul aici, înaintea noastră, n-ar avea nicio problemă să se 
ascundă în așa fel, încât să nu-l găsim. Presupun că v-aţi dat 
seama, căutându-l pe Thomas. 

— Cum așa? Doar l-am găsit, îl contrazise Matthias. 

— Dar numai fiindcă a fost pus într-o încăpere peste care 
oricum am fi dat cândva, răspunse Jenny. 

— Vrei să spui că făptașul a vrut să-l găsim pe Thomas? 
interveni și David. 

— Da, asta cred. Și cine zice că e vorba de o singură 
persoană? Thomas nu-i chiar din categoria ușoară. Ceea ce i s-a 
făcut trebuie să se fi întâmplat în altă parte. Așa ceva nu s-a 
rezolvat în două minute și, în plus, a fost nevoie de aparate și 
instrumente medicale. Înseamnă că la urmă a fost adus cumva 
în spălătorie. 

— Și cine zice că toţi cei de faţă chiar sunt cei care pretind că 
sunt? întrebă Annika, din ușă. 

— Adică? i-o întoarse Sandra pe un ton puţin agresiv, pe care 


VP - 69 


Jenny îl sesiza pentru prima oară la ea, care altminteri părea un 
om foarte echilibrat. Mi-ai verificat datele și te-ai convins cu 
ochii tăi? 

Annika ridică din umeri și se întoarse la locul ei. 

— Pentru moment pare într-adevăr dificil să părăsești hotelul. 

Johannes dădu ochii peste cap, dar se abţinu să facă vreun 
comentariu. În schimb se auzi glasul lui David. 

— După ce s-a lămurit și treaba asta, propun să-i chemăm pe 
administratori și pe Nico, să fim prezenţi toţi cei care ne aflăm în 
hotel la ora asta, după știința noastră. 

— Nico? făcu Jenny mirată. Credeam că mai rămâne lângă 
Thomas până când îi vine rândul lui Matthias. 

— Consider că e important să fie de faţă. Thomas poate fi 
lăsat puţin și singur, dacă doarme. 

Jenny era de altă părere. 

— Și dacă se trezește? Și își dă seama că nu e nimeni cu el? 
Fără să știe unde e și ce se petrece în jurul lui? Fără posibilitatea 
să se miște sau să strige după ajutor? 

— Ai dreptate, la asta nu m-am gândit. 

— Ce gând înfiorător, spuse Ellen încet, ca pentru sine, dar 
apoi înălţă capul și îi privi pe toţi pe rând. Dacă pornim de la 
premisa că suntem într-adevăr singuri aici în hotel și ne adunăm 
cu toţii... Oare numai eu simt fiori de gheață pe spate, 
închipuindu-mi că acela care i-a făcut asta lui Thomas şade aici 
cu noi? 

— N-a fost nimeni dintre noi, spuse Anna cu o convingere care 
nu îngăduia nicio îndoială. Annika râse cu cinism. 

— Ah, da? Și ce te face să fii atât de sigură? 

— Logica. Acela ar fi blocat împreună cu noi, fără vreo șansă 
să poată fugi. 

Annika șuieră printre dinți. 

— Și deci tu crezi că asta l-ar reţine de la ceva pe unul în 
stare de treburi dintr-astea, spuse ea, arătând în sus. 

— Sunt convins că Anna are dreptate, spuse Johannes. Ar fi 
nebunie curată, cercul suspecţilor potenţiali e foarte ușor de 
stabilit, fiindcă grupul e mic, așa că poliţia l-ar descoperi rapid 
pe făptaș. 

— Presupunând că ar veni cândva încoace sau că noi am 
pleca de aici, se amestecă Matthias. 

Johannes respinse obiecţia. 


VP - 70 


— Asta se va întâmpla cel mai târziu în două-trei zile. Viscolul 
nu poate să dureze o veșnicie. 

— In două sau trei zile se pot întâmpla multe, observă Jenny. 
Și eu sunt înclinată să cred că avem de-a face cu un străin care 
se ascunde undeva în hotel. Insă nici el nu poate să plece de 
aici, adică suntem totuși încuiaţi aici împreună cu el - sau cu ei - 
și ar trebui să ne gândim la o strategie cum să ne comportăm în 
timpul ăsta. Deci sunt de acord cu propunerea lui David să-i 
implicăm și pe administratori și să ne gândim împreună ce 
putem să facem. 

Se străduia din răsputeri să înlăture cât de cât oroarea care 
însoțea gândul la Thomas și să abordeze situaţia asta 
îngrozitoare cu cât mai mult calm posibil. Insă simţea totodată 
că realismul ăsta îi făcea bine. 

— OK, mă duc să văd dacă pot să-i găsesc pe administratori. 

Florian se ridică și se pregăti să părăsească încăperea. 

— Așteaptă! Se ridică și Johannes. Vin și eu. E drept că am 
fost o singură dată aici, dar măcar mă descurc puțin. 

Nu trecură nici cinci minute și cei doi se întoarseră, urmaţi de 
Horst și Timo. După ce se așezară toţi, în afară de el, Johannes 
bătu din palme, după cum îi era obiceiul, oricum mai puţin 
dinamic decât în prima zi. 

— Noi toţi... 

— Aş avea o întrebare, îl întrerupse Timo, ridicând o mână ca 
la școală. Noi ce căutăm aici? 

— Dacă îl lași să vorbească, poate că ai să afli, îl mustră David 
și se uită din nou la Johannes, care îi mulțumi printr-o înclinare a 
capului și începu din nou. 

— Deci, vreau să rezum. Știm cu toţii că lui Thomas i s-a 
întâmplat ceva îngrozitor. lar noi suntem închiși aici pentru cel 
puţin următoarele una, două zile și... 

— Cum spuneam, asta știm cu toţii deja, îl întrerupse Timo din 
nou. Și atunci de ce stăm noi aici? Vreau să zic, Horst și cu mine. 

— Fiindcă și voi sunteți la fel de primejduiţi ca oricare altul de 
aici, spuse Jenny tăios, peste măsură de enervată de purtarea 
lipsită de respect a lui Timo. 

— Și la fel de suspecți, completă David, la care 
administratorul, roșu la faţă, sări de pe scaun. 

— Aha, deci așa stă treaba. Fiindcă purtăm salopete albastre 
și nu umblăm în ţoale elegante suntem automat și suspecți, nu-i 


VP -71 


așa? 

David nu se lăsă impresionat. 

— Am zis: la fel ca oricare altul de aici. N-ai auzit partea asta 
sau n-ai înţeles-o? Și trebuie să recunosc că acum purtarea ta e 
totuși puţin suspectă. 

— Ei, na, făcu Timo cu dispreț și se lăsă din nou în fotoliu. 

Jenny înregistră privirea mustrătoare pe care Horst i-o aruncă 
colegului său și chibzui dacă să aducă vorba despre ciudata ei 
întâlnire cu el, din timpul căutării lui Thomas, dar se hotărî să n- 
o facă. Măcar pentru moment și nu în acel cadru. Orice ar fi 
făcut el acolo sus, poate că era mai bine să-l lase să creadă că 
ea uitase deja. 

Și o mai sfredelea o întrebare, dar și pe aceea avea s-o pună 
la un moment potrivit și între patru ochi. 

— Credeam că avem de gând să vorbim despre ce putem face 
concret, zise Annika. 

— Sunt de părere ca de acum înainte să stăm mereu 
împreună, propuse Ellen. Indiferent dacă mai e cineva în hotel în 
afară de noi, dacă rămânem împreună, niciunuia dintre noi nu i 
se poate întâmpla ceva. 

— Așa mi se pare și mie, i se alătură Anna. 

— Și cu noi cum rămâne? se interesă Horst. 

Ellen își încreţi fruntea, ca și cum n-ar fi înţeles întrebarea. 

— Firește că și voi. 

— Din păcate, asta nu se poate. Sunt multe treburi aici care 
se cer rezolvate în fiecare zi, nu putem să neglijăm totul, pur și 
simplu. 

— Nici având în vedere cele petrecute? se interesă Jenny. 

Vedea pe fața lui Horst că era nemulțumit de situaţie. Dar 
până la urmă, gândul la ce i se întâmplase lui Thomas păru să 
fie decisiv. 

— Păi... 

Se uită la colegul lui care părea să se fi calmat, dar care îi 
evită privirea. 

— Bine atunci, în mare va fi posibil. 

— Și eu cred că e o idee bună, încuviinţă David. Deci, până la 
ora de culcare. 

— Dar tocmai despre noapte e vorba, gândi Ellen cu glas tare. 
Thomas a dispărut în timpul nopţii. 

— Sorry, dar aici nu contaţi pe mine. N-o să dorm în aceeași 


VP- 72 


cameră cu nouă... cu alţi unsprezece adulți și să le ascult 
sforăitul și pârțurile. Și, uitându-se la Annika și Matthias, David 
adăugă: și cine mai știe ce alte cele. Nu, nu se pune problema. 
Peste zi, da, seara, OK, dar noaptea - no way. Fiecare poate să- 
și încuie ușa. N-aveţi decât și să împingeţi un dulap în faţa ei, 
dar Mr. David Weiss doarme cu cel mult două femei în pat. 

— Mi-e silă, comentă Annika, se aplecă în faţă și băgă un 
deget în gura larg deschisă. 

— Și eu cred că ar fi suficient să rămânem împreună până 
când ne ducem la culcare, zise și Florian, dar Matthias se 
împotrivi: 

— Asta nu prea i-a folosit lui Thomas, nu-i așa? 

— Deosebirea e că Thomas n-avea habar de primejdia în care 
ne aflăm, spuse Jenny. Acum ne putem pregăti în privinţa asta. 
De exemplu, asigurându-ne bine ușile. 

— Nu știu dacă o ușă încuiată îl poate opri într-adevăr pe 
omul ăsta, zise Sandra, dar și eu am nevoie de o oarecare sferă 
privată. Măcar la somn. 

— Mai e ceva la care trebuie să ne gândim, zise David și făcu 
o pauză în care, evident, aștepta să fie întrebat la ce anume. 

Jenny îi făcu pe plac: 

— Și anume?! 

— La întrebarea „de ce?”. De ce îi face cineva altcuiva așa 
ceva? A fost vizat în mod clar Thomas? Și de ce făptașul nu l-a 
omorât pur și simplu, ci s-a străduit... 

— Asta sună ca și cum ţi-ai dori să fi murit, comentă Matthias, 
la care David își pierdu puţin controlul pentru prima oară, fiindcă 
timp de două, trei secunde o umbră stacojie îi trecu pe faţă și 
ochii lui părură să arunce fulgere spre Matthias. Dar în clipa 
următoare, deja i se zări în colțul gurii zâmbetul înfumurat. 

— Dragă Matthias, dacă îţi înţep creierul cu un ac încins, într- 
un loc anume, ai putea fi fericit pentru totdeauna. Ce părere ai? 

— Eu n-am o părere prea bună, având în vedere faptul că 
acolo, sus, zace cineva care a fost chinuit într-un fel inimaginabil 
cu înţepături, poate chiar cu ace încinse, răspunse Jenny în locul 
lui Matthias, deși considera comentariul lui măcar la fel de idiot 
ca și reacţia necugetată a lui David. 

— Bineînţeles că ai dreptate, a fost o prostie, scuzaţi-mă, 
recunoscu David, dar apoi îi aruncă imediat o privire rea lui 
Matthias. Dacă mai îndrăznești vreodată să susţii așa ceva 


VP-73 


despre mine, voi reacţiona altfel. Promit. 


VP - 74 


11. 


S-a creat o pauză în care toţi se uitau în gol, până când 
Timo se ridică și spuse: 

— Deci n-aveţi decât să staţi aici cu toţii, nu-mi pasă. Dar eu 
nu mă bag. Unul dintre voi l-a nenorocit pe bietul păcătos de sus 
și eu n-am să dorm în aceeași cameră cu perversul ăsta. Cine 
știe ce-i trece prin minte în timpul nopţii. 

Spunând asta, se întoarse și dădu să plece, dar Annika zise: 

— Și cine ne spune că nu ești tu acela? 

Timo se opri și se întoarse spre Annika. Pe fața lui se lățea un 
rânjet. 

— Nimeni. 

Apoi părăsi încăperea. 

— Dacă nici asta nu-i suspect, atunci nu știu, comentă 
Matthias. 

Anna scutură din cap. 

— Nu, asta e prea suspect. Dacă el ar fi într-adevăr cel care i- 
a făcut asta lui Thomas, atunci cu siguranță că s-ar purta cât se 
poate de puţin bătător la ochi, nu-i așa? E clar că știe ce 
impresie lasă purtarea lui. 

— Nu știu. 

Florian își freca gânditor bărbia. 

— Să nu uităm că unul care face așa ceva gândește după cu 
totul alte criterii. lar un hărțuitor crede că are dreptul să-și 
urmărească victima pas cu pas. 

Cu coada ochiului Jenny sesiză o mișcare și întoarse capul. 
David își pusese o mână pe frunte și-l privea pe Florian, parcă 
nevenindu-i să creadă. 

— Acum știu! izbucni el. Bineînţeles, Florian Trappen! Ti-am 
citit numele într-o revistă de economie. A trecut deja o vreme de 
atunci, cel puţin un an și jumătate sau doi, de aceea nu mi-am 
amintit imediat. 

Aruncând o privire spre Florian, Jenny constată că pălise 
vizibil. 

— Era vorba despre moștenitoarea unui fabricant a cărui 
avere era administrată de firma noastră, de aceea am și citit 


VP -75 


articolul. 

Scutură din cap ca și cum nu-i venea să creadă ce-i readucea 
memoria în faţa ochilor. 

— O poveste trăsnită de-a binelea. Femeia aceea a înnebunit, 
împinsă de prietenul ei care i-a umblat cumva la telefonul mobil, 
smart-speaker şi alte aparate, făcându-le să îi șoptească în 
timpul nopţii că va fi ucisă. Un joc foarte perfid. La un moment 
dat, ea a încercat să se sinucidă și a ajuns la balamuc. 

David făcu o pauză în timpul căreia îl privi intens în ochi pe 
Florian. 

— Numele prietenului ei era Florian Trappen. 

Cineva scoase un geamăt, apoi fu liniște timp de câteva 
secunde și ochii tuturor erau îndreptaţi asupra lui Florian. Și 
Jenny îl privea buimăcită și aștepta cu încordare o reacţie - că 
era o confuzie, că mai exista cineva cu numele Florian Trappen. 

— Bullshit, izbucni Florian în cele din urmă. 

David se încruntă. 

— Ce anume e bullshit? Articolul? Nu era vorba despre tine? 

— Toate articolele alea-s o mizerie. Eram absolut nevinovat, a 
confirmat și poliţia. 

— Înseamnă că e adevărat? întrebă Jenny încet. Pur și simplu 
nu-i venea să creadă. 

— Nu, la naiba! Florian se trânti pe spătarul fotoliului și își 
trecu mâna peste față. Tocmai am spus că eram nevinovat. Ea 
m-a hărțuit și nu invers. Investigaţiile împotriva mea au fost 
sistate. Am fost și sunt nevinovat. Sfârșit. Toată povestea e 
veche de aproape doi ani și până la urmă s-a încheiat. M-a 
urmărit destulă vreme și acum n-am să mai scot niciun cuvânt 
pe tema asta. 

Apoi se răsuci pe călcâie și ieși din cameră. 

O vreme domni din nou liniștea care fu întreruptă de Annika, 
după ceea ce li se păruse tuturor o veșnicie. 

— E incredibil cu ce fel de oameni suntem încuiaţi aici. 

Privirea i se îndreptă spre Johannes. 

— Cum e posibil ca în grupul nostru să fie cineva cu un 
asemenea trecut? Fără telefon mobil și fără nicio legătură cu 
lumea exterioară? Nu pot să cred! 

Johannes o privi ca și cum n-ar fi înţeles ce zisese. 

— Ce înseamnă „cum e posibil ca el să fie în grupul nostru?”. 
Doar nu le cerem clienţilor noștri un certificat de bună purtare 


VP - 76 


semnat de poliţie, atunci când fac rezervări pentru o călătorie. 

Annika scoase un sunet ca un șuierat. 

— După cum se vede, n-ar fi chiar o idee rea. 

— Exact! aprobă David. Și în plus, înainte de călătorie, fiecare 
să fie conectat la un detector de minciuni și să fie pus să-și 
spună poveștile despre performanţele sportive, ca să se verifice 
dacă e ceva adevărat în ele. 

Annika îi aruncă o privire otrăvită și zise încet „Idiotule”, iar 
David îi răspunse cu un rânjet. 

Jenny avea senzaţia că nu mai putea să suporte toate astea 
nicio secundă în plus. Gândurile îi roiau în jurul lui Thomas și a 
primejdiei în care se aflau; în jurul lui Florian care, cică, ar fi fost 
un hărţuitor; în jurul dușmăniilor care se iscau. 

Nu, avea nevoie de liniște, trebuia să chibzuiască. Se ridică și 
părăsi încăperea fără niciun comentariu. 

În timp ce traversa vestibulul, aruncă o privire spre intrare, în 
fața căreia se înălța un zid alb. Și ningea, ningea și ningea. Se 
gândi dacă era potrivit să se ducă în cameră, apoi se hotărî s-o 
facă. Totuși, era singura încăpere pe care putea s-o încuie, ceea 
ce îi dădea măcar un oarecare sentiment de securitate. Ajunsă 
la primul etaj, se hotărî să mai arunce o privire în camera lui 
Thomas și să vadă cum îi mai merge. 

Nico stătea la fereastra întredeschisă și se întoarse când intră 
ea în cameră. 

— A, salut! 

Suna ostenit. 

— Salut! Ce face? 

Nico îl privi pe Thomas care zăcea nemișcat, culcat pe spate. 

— A fost absent tot timpul. Nu-s medic, dar aș zice că se 
simte foarte rău. Are febră mare și pulsul îi gonește. E posibil ca 
rănile să i se fi infectat. Dar, cum ziceam, sunt doar niște 
presupuneri. 

Jenny nu reușea să-și oprească lacrimile care i se strângeau în 
ochi la vederea lui Thomas. Și le șterse. 

— Va mai dura o vreme până când să-l poată vedea un medic. 

— Sper că nu va fi prea târziu. 

— Da, la fel sper și eu. 

Jenny se duse la pat și-și puse palma pe fruntea lui Thomas. 
Era udă și atât de înspăimântător de fierbinte, încât primul 
impuls fu să-și retragă mâna. Avea buzele crăpate, rănile de la 


VP - 77 


ochi arătau îngrozitor. Pielea se desprinsese în jurul pleoapelor 
arse, dedesubt se vedea carne înnegrită. Nu voia să-și închipuie 
cum îi arăta gura. Mirosul dulceag de putrefacție pe care îi 
răspândea Thomas era probabil și motivul pentru care Nico 
stătuse la fereastră. 

Făcu doi pași înapoi. 

— Când vine să te schimbe cineva? 

— Cam într-un sfert de oră, așa cred. Ce fac ceilalți? 

Jenny ridică din umeri într-un fel care trăda disperare. 

__— Starea de spirit e jalnică. Situaţia e dificilă pentru toți. 
Incep să se atace și să se învinovăţească unii pe alţii. 

— Să sperăm că viscolul ăsta va trece curând și că vom putea 
atrage atenţia asupra noastră. 

— Da, și eu sper la fel. Ne vedem mai încolo. 

După o ultimă privire aruncată lui Thomas, Jenny părăsi 
încăperea și intră în camera ei, cu doar trei uși mai departe. 

A încuiat și a tras zăvorul, a privit ușa o vreme, apoi s-a 
hotărât să fie sigură de tot și, icnind și gâfâind, a împins până în 
fața ușii comoda masivă de lemn de lângă ea. Abia după aceea 
s-a îndreptat spre pat și s-a lăsat pe saltea, oftând epuizată. 

A privit tavanul alb de deasupra și lampa modernă, plată și a 
încercat să-și pună gândurile în ordine. 

Hannes voia să-și facă loc în mintea ei, la fel și întrebarea 
dacă va mai avea parte de nunta care urma să fie peste patru 
luni, dar refuză să se gândească la așa ceva. Toate astea erau 
atât de departe și ţineau de altă lume, în care nu existau 
mutilări și nici teama pentru propria viață. Cele două lumi n- 
aveau voie să se intersecteze. Nu voia să facă legături între ele, 
nici într-un caz, fiindcă se temea ca nu cumva ceva din teama 
pe care o simțea să se reverse cumva în viața ei normală. 

Dar asta se întâmplase deja când David spusese povestea 
aceea incredibilă în care se pare că fusese amestecat Florian. 
Găsea că reacţia lui fusese ciudată și de neînțeles. De ce 
sugrumase tema atât de repede? Era sigură că nu era nici 
hărţuitor și niciun om care să amenințe o femeie că o va omori. 
Nu putea să se fi înșelat atât de mult în privinţa lui. 

Avea să-l întrebe, când nu erau ceilalți pe-aproape. Chiar dacă 
refuza să mai audă ceva despre povestea asta. La urma urmei 
era șefa lui, de când își începuse el serviciul, cu un an în urmă, 
la Fuchs Telecom. 


VP - 78 


Se analiză, întrebându-se dacă în situaţia asta i-ar fi teamă să 
fie singură cu Florian și ajunse la concluzia că sigur nu era cazul. 

Teamă îi fusese în împrejurarea cu Timo, în încăperea unde 
era folia de plastic. Gândul o făcu să se scuture și în clipa 
următoare îi apăru în faţa ochilor fața mutilată a lui Thomas, îi 
veniră în minte rănile lui și tot ce puteau să însemne pentru el. 
Simţi că îngheaţă și frisonul o făcu să-și maseze braţele. Thomas 
era prizonier în lăuntrul lui. Orb, surd, fără simţuri și fără 
posibilitatea de a comunica ceva. Poate că pentru el era mai 
bine să fie inconștient. Și brusc apăru gândul că poate cel mai 
bine pentru el era într-adevăr să moară. Se sperie atât de tare 
de judecata ei, încât se ridică brusc și se dădu jos din pat. Nu, 
nu fusese o idee bună să se retragă în cameră unde era singură 
cu gândurile ei. Parcă tot era mai bine să asculte trăncăneala 
agresivă a celorlalți, măcar nu-i dădea voie să se gândească la 
altele. 

| se păru mai greu să împingă comoda înapoi la locul ei, dar 
până la urmă reuși, după mai multe încercări. 

Când intră în salonul cu șemineu, nu mai erau acolo decât 
Ellen și Nico. 

Jenny arătă spre fotoliile goale. 

— Unde sunt ceilalți? 

— S-au dus în camerele lor, zise Ellen. E cam mult pentru toți. 

— Matthias e la Thomas, adăugă Nico. A venit să mă schimbe 
acum cinci minute. 

Jenny li se alătură celor doi și i se adresă lui Ellen. 

— Și Johannes s-a dus în camera lui? Totuși el răspunde de 
excursia asta. „Excursie de groază”, adăugă ea în gând. 

Ellen dădu din cap. 

— Da, e cam terminat. Ai și tu dreptate, de fapt el ar trebui să 
ia frâiele în mână, dar... ei bine, pare să aibă probleme în ultima 
vreme. Firma i-a fost vândută unui investitor secret. Oricum, de 
atunci se poartă Johannes atât de bizar. Nu vorbește despre 
asta, dar am senzaţia că e ceva la mijloc. 

— Hm, făcu Jenny. 

— Eu n-am nimic de zis, fiindcă sunt încă foarte nou aici, 
spuse Nico, dar Jenny era sigură că nici el n-ar face comentarii 
despre Johannes, chiar dacă ar ști ceva. Pur și simplu nu vorbea 
despre alții, de felul lui. 

— Poate... începu Jenny, dar fu întreruptă de Annika și 


VP - 79 


Matthias, care apăruseră brusc în ușă și îi priveau cu fețe 
împietrite. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nico. Matthias, de ce nu ești la 
Thomas? 

— Nu mai e nevoie, șopti Matthias. E mort. 


VP - 80 


12. 


— O, nu! 

Jenny cobori fruntea, închise ochii pentru un moment și își 
aminti de cumplitul gând pe care îl avusese în cameră. Era o 
nebunie, dar simţea că într-un fel purta și ea vina morții unui 
coleg, ceea ce era o mare prostie, firește. 

— La naiba, dar mă temeam de asta, zise Nico. Ceilalţi știu? 

— Nu, când am observat că nu mai respiră, m-am dus la soția 
mea și imediat am venit cu ea aici. Ne-am gândit că s-a hotărât 
să rămânem cu toţii împreună. 

Jenny vedea aici o nepotrivire, dacă mai întâi se dusese la 
soţia lui, care se afla singură în camera lor. 

— Atunci mă duc să-i adun pe toţi, hotărî Nico și porni, în timp 
ce Annika și Matthias se prăbușiră în două fotolii, ca și cum ar fi 
fost sleiţi de puteri. 

— Când a... întrebă Jenny. 

Matthias scutură din cap. 

— Nu știu. M-am dus în locul lui Nico și întâi am stat la 
fereastră. Duhoarea era insuportabilă înăuntru. Apoi, când m-am 
apropiat de patul lui, am constatat că nu i se mai mișca pieptul. 
Adică, el nu putea să se miște, dar când respira... oricum, i-am 
luat pulsul, la gât și la încheietura mâinii, dar nu se mai simţea 
nimic. 

— Tot mai e cineva aici. 

David intră în cameră, se așeză lângă Jenny și întrebă: 

— Nu trebuia să fii la Thomas? 

— Nu mai e nevoie, spuse Matthias, scuturând din cap. 

— Cum nu, David se opri puţin, ah, la naiba! A...? 

— Da. 

— Înseamnă că nu mai avem de-a face cu un ticălos pervers, 
ci cu un ucigaș pervers. Deși cele două variante nu se exclud. 

Nico veni însoţit de Florian. Anna și Sandra îi urmau. Se vedea 
pe feţele lor că știau deja ce se întâmplase. 

Jenny îi privi scurt pe cei prezenţi. 

— Unde e Johannes? 

— Îi caută pe administratori, o lămuri Nico. 


VP - 81 


— În calitate de coordonator de grup, locul lui n-ar fi aici, cu 
noi, într-o asemenea situaţie? întrebă Annika, dar nimeni nu 
păru interesat să-i răspundă. 

— Cine a fost... începu Anna și apoi făcu o pauză în care trase 
aer în piept, înainte să continue. Cine a fost cu el când a murit? 

Era evident că-i venea greu să vorbească pe tema asta. 

— Eu, făcu Matthias. Am stat un timp la fereastră. Când m-am 
apropiat de pat, nu mai respira. 

— Ai stat un timp la fereastră? repetă Florian. Când trebuia să 
ai grijă de Thomas? 

— Ei, da, și ce? Știi cum putea acolo? Era de nesuportat. 

Florian scutură din cap. 

— Asta înseamnă că Thomas a pierit jalnic, în vreme ce tu 
priveai pe fereastră și savurai aerul proaspăt? 

— Cum? izbucni Matthias. la pune punct! Ce contează cum 
sau de ce a murit, oricum eu n-aveam ce să fac. Să-mi reproșezi 
acum mie... 

— Dacă, de exemplu, s-a sufocat cu propria limbă, mai bine 
zis cu ce i-a mai rămas din ea? Doar am văzut cu toţii cât de 
umflată și de inflamată era. Dacă i-a blocat traheea, s-a sufocat 
și nici n-a avut cum să se facă auzit. lar ţie nu ți-a atras atenţia 
nimic, fiindcă nu-ţi mirosea suficient de plăcut în cameră. 

— Gata, ajunge! sări Annika în apărarea soțului. Matthias s-a 
dus la fereastră când l-a înlocuit pe Nico... oferindu-se voluntar, 
ca să se știe! Cine zice că Thomas mai trăia când a ajuns soțul 
meu în cameră? Poate că Nico nu și-a dat seama că nefericitul 
își dăduse duhul? 

Jenny privi spre Nico, care tresări, dar totuși răspunse calm: 

— O vreme i-am controlat pulsul la fiecare trei-patru minute. 
Ultima oară, înainte să părăsesc camera și atunci sigur trăia 
încă. Cred că acum n-ar trebui să discutăm despre cine și cea 
făcut sau n-a făcut când a murit bietul om, ci despre ce facem 
acum când știm că în hotelul ăsta se află un ucigaș bolnav. 
Fiindcă un lucru e limpede: oricine i-a făcut asta lui Thomas, tot 
aici e blocat, ca și noi. 

Annika nu se lăsă calmată decât parţial și i se adresă din nou 
lui Florian. 

— Ca să nu mai spun că mi se pare al naibii de impertinent 
din partea cuiva care are trecutul tău să-i critice sau chiar să-i 
suspecteze pe alţii. Poate că ar fi mai bine să chibzuim cine ar fi 


VP - 82 


capabil să-i facă așa ceva lui Thomas. 

— Tu vorbeşti despre noi și despre el. 

Jenny ignora atacul grosolan al Annikăi asupra lui Florian și 
spuse - întoarsă spre Nico - exact ce-i trecuse atunci prin minte: 

— Asta înseamnă că pornești de la premisa că n-a fost nimeni 
dintre noi? 

— Da, de aici pornesc, absolut. Așa îmi spune instinctul. 

— Și ce îţi spune instinctul, când e vorba de Horst și de mine? 
întrebă Timo, care acum se afla în cadrul ușii de la salonul cu 
șemineu. Eşti la fel de sigur și în cazul ăsta? 

Insoţit de colegul lui și de Johannes se îndreptă spre Jenny, 
strâmbându-se ca și cum ar fi mușcat dintr-o lămâie. 

— Eu nu sunt sigur, oricum, spuse David, încă înainte ca Nico 
să poată răspunde. Dar înainte să-ţi faci numărul de eu-biet- 
administrator-bănuit-pe-nedrept, bagă-ţi complexele la loc. Pot 
să te asigur că asta e valabil nu doar pentru tine, ci pentru toţi 
cei de faţă. 

— Și eu sunt de părere că trebuie să luăm în considerare 
toate posibilităţile, interveni Sandra, uitându-se de la unul la 
altul. Nu pot să-mi imaginez că cineva dintre noi ar fi în stare de 
așa ceva, dar nu putem să excludem varianta asta, atâta timp 
cât nu știm dacă suntem sau nu singuri în hotel. 

Jenny aproape că simţi apăsarea fizică a liniștii care se lăsă. 
Era ca și cum acel vacuum acustic ar fi încercat să pătrundă în 
ea, în timp ce frica cobora tot mai clar și mai ameninţător 
asupra lor, ca un clopot întunecat. 

După un timp, care li se păruse o veșnicie, Ellen sparse 
tăcerea cu glasul ei subțire. 

— Și acum ce facem cu Thomas? 

— Ce mare lucru avem de făcut cu el? răspunse Annika. 
Nimic. Doar nu putem să-l retrezim la viaţă. 

— Poate îl pui pe bărbatul tău să-ţi explice ce vrea să însemne 
asta, propuse David, și ea îi aruncă o privire otrăvită, înainte să-l 
privească întrebător pe Matthias. 

— E vorba de duhoare, explică el. Și când încă trăia ajunsese 
să pută în așa hal, că ajunsese de nesuportat. Acum că a 
murit... 

— Trebuie să-l ducem într-o încăpere rece, zise Anna. Sigur 
există o cameră frigorifică aici, nu? 

Ellen încuviinţă din cap. 


VP - 83 


— Da, dar până acum e gata doar cea mică și acolo sunt 
alimentele noastre. 

— Spuneţi, oameni buni... 

David se ridică și clătină din cap. 

— Șocul v-a blocat creierele? Ce tot vorbiți? Avem afară un 
congelator imens. 

— Adevărat, încuviință Nico. Dacă deschidem una dintre ușile 
din spate și dăm zăpada deoparte vreo doi, trei metri, e de 
ajuns ca să-l punem acolo. 

Jenny asculta doar cu o ureche discuţia, fiindcă mintea ei 
refuza să accepte că asta nu era o conversaţie din vreun roman 
polițist al lui Klaus-Peter Wolf sau dintr-un psiho-thriller de-al lui 
Sebastian Fitzek, ci o discuţie din viaţa reală și că era vorba 
despre cadavrul colegului ei, Thomas Strasser, care urma să fie 
pus acolo afară, în zăpadă. 

— Spuneţi... îi privi pe rând pe cei prezenți. Nu vi se întâmplă 
și vouă să nu vă vină a crede că toate astea se întâmplă cu 
adevărat? Am senzaţia că am să mă trezesc cândva și că am să 
fiu infinit de ușurată că totul a fost doar un vis cumplit. 

Florian ridică din umeri. 

— Cred că e un mecanism de apărare firesc... 

Jenny observă cu coada ochiului că Annika se pregătea să zică 
ceva, dar soțul ei o opri, punându-i o mână pe braţ. 

— Mai bine să ne lămurim toţi, cât mai repede cu putință, 
dacă Thomas e într-adevăr mort, spuse Matthias. Și că fiecare 
dintre noi poate fi următorul. 

— Crezi că s-ar putea întâmpla din nou? 

Faţa lui Ellen era cenușie. 

Matthias izbucni într-un râs lătrat. 

— Chiar ești atât de naivă sau numai te prefaci? Dacă treaba 
asta ar fi fost îndreptată împotriva lui Thomas personal, ar 
trebui să ne punem întrebarea de ce s-ar strădui cineva să-l 
urmeze tocmai până aici ca să-l mutileze. Mai ales acum, când e 
clar că nici el nu mai poate să dispară de aici așa, pur și simplu, 
și că există pericolul să fie descoperit de noi. Nu, nu, eu cred că 
pentru nebunul ăsta nu contează o persoană anume, ci putinţa 
de a chinui pe cineva și că Thomas a avut ghinionul să fie primul 
care i-a căzut în mâini. 

— Ce idee îngrozitoare! zise Anna, frecându-se pe braţe. 

— Ar putea cineva să se ascundă în clădirea asta în așa fel, 


VP - 84 


încât să nu fie găsit nici la o căutare minuțioasă? întrebă 
Johannes, întorcându-se spre Horst și participând pentru prima 
oară la discuţie, de când intraseră administratorii. 

— Cum să nu? răspunse Horst. Aș putea să-mi închipui că 
există încăperi de care nici eu nu știu nimic, deși mi-am petrecut 
aici o parte din viaţă. 

— Asta înseamnă că n-am face mare lucru, dacă am începe o 
acţiune de căutare? întrebă David. 

— O acţiune de căutare a unui ucigaș nebun cu totul? 

Annika clătină din cap. 

— Scoateţi-vă asta din minte. Pentru așa ceva ar trebui să ne 
despărțţim și am ajunge vânatul ideal pentru dementul ăsta. 

— N-ai decât să pornești singur în căutare, zise Matthias 
arătând spre ușă, în timp ce-l privea pe David și batjocoritor, și 
supărat. După părerea mea... 

— Lasă, îl întrerupse David. Când o să vreau să-ţi aud 
părerea, am s-o întreb pe nevasta ta. 

— Mai terminaţi cu gâlceava asta copilărească, interveni 
Anna. Aș vrea să știu ce facem de-acum înainte. 

Când se uită la Johannes, sperând că își va onora rolul de 
coordonator al grupului și că va lua cuvântul, Jenny îl surprinse 
aruncându-i Sandrei o privire greu de descifrat, dar ea nu păru 
impresionată. li veniră iarăși în minte cuvintele lui Johannes: 
„De-ar ști ăştia cine ești”. 

Jenny trebuia să afle ce se afla în spatele acestui comentariu, 
fiindcă bănuia că nu-l făcuse doar fiindcă era beat. 


VP - 85 


13. 


Nu numai Jenny se miră când, pe lângă Florian și 
David, se oferi și Timo să-l ajute pe Nico să scoată afară 
cadavrul lui Thomas. Surpriza se citea și pe feţele celorlalți. 

După ce au înfășurat trupul greu într-un cearșaf, l-au scos pe 
targă din cameră și l-au cărat icnind și gemând pe scară în jos. 
Ceilalţi stăteau în vestibul, ca la o înmormântare, și îi priveau cu 
chipuri serioase. 

Când una dintre ușile din partea din spate a vestibulului s-a 
închis în spatele grupului, cei rămași s-au întors și au mers în 
salonul cu șemineu. Doar suspinele abia auzite ale lui Ellen 
întrerupeau din când în când liniștea de plumb. 

Jenny încercă să alunge imaginile groaznice ale mutilărilor, 
care îi tot apăreau ca niște fulgere în faţa ochilor. Rănile 
cumplite de la ochi, limba, rănile de la urechi... orb, surd, 
incapabil să se miște. Cu niște dureri inimaginabile și nefiind în 
stare să perceapă ceva din jur sau să poată atrage atenţia în 
vreun fel. 

Căuta o ancoră pentru gândurile ei, ceva care s-o preocupe, 
dincolo de întâmplările legate de Thomas, și o găsi în istoria 
aceea citită de David despre Florian. Chibzuia la ce avea de 
făcut în situaţia asta, dar nu se îndoi nicio secundă că Florian 
spunea adevărul. 

Și totuși se întreba de ce nu-i povestise nimic despre cele 
întâmplate. Nici măcar atunci când ajunseseră să aibă o relaţie 
cu adevărat bună, bazată pe încredere. Va trebui să vorbească 
cu el despre asta, dar mai era timp. Întâi și-ntâi trebuiau să aibă 
grijă ca toţi să facă faţă situaţiei în care se aflau. Să 
supravieţuiască. 

Chiar și fără posibilitatea să informeze pe cineva sau să poată 
cere ajutor. 

Era o nebunie, dar se gândea la telefonul ei și la cât de util 
era totuși - în ciuda aspectelor negative - să poţi fi găsit mereu 
și peste tot și, mai ales, să-i poţi găsi oricând pe alţii. Ce n-ar fi 
dat să poată chema acum ajutoare! Insă în regiunea asta 
izolată, fără reţea, n-ar fi putut să ia legătura cu cineva nici prin 


VP - 86 


mobil. 

A durat aproape o oră până când s-au întors cei patru. 

— E după una dintre uși, ceva mai departe, spuse Nico, după 
ce se așezară epuizați. A fost greu, iar la început a trebuit să 
dăm zăpada în cameră. 

— Ce crezi, cât mai are de gând să ningă? întrebă Anna. 

Nico ridică mâinile. 

— Nu-mi pot aminti să mai fi trăit așa ceva. 

— Asta înseamnă că e posibil să mai treacă zile până când ne 
caută careva? 

— Să sperăm că nu, dar, da, teoretic este posibil. 

Matthias scoase un șuierat. 

— Și psihopatul ăsta e blocat aici ca și noi. Frumoase 
perspective! 

— Ce-i cu staţia radio? întrebă Florian, adresându-i-se lui 
Johannes și smulgându-l din letargie. Johannes ridică privirea, 
speriat. 

— Ce? Cum? 

— Staţia radio. Poate reuşim s-o reparăm. 

— Nu, uită de ea, e zob. Cine s-a ocupat de ea și-a făcut 
treaba până la capăt. 

— Hm... mormăi Horst. 

— Ce-i? se interesă David, pierzându-și răbdarea, când văzu 
că administratorul nu dădea semne că are de gând să spună 
ceva. 

— Ah, era doar o idee. 

— Și? Ne-o împărtășești și nouă? 

— Tocmai mă gândeam că staţia radio se află într-o încăpere 
care nu-ţi stă chiar în drum, dacă umbli pe aici, prin hotel, ca 
turist. E destul de ascunsă. Așa că cel care a distrus-o, ori a 
căutat-o anume, ori știa deja unde se află încăperea asta. 

— Ceea ce este valabil pentru tine și Timo, constată Annika. 

— Da, dar și pentru alţii, ripostă Timo iritat. De exemplu, tu și 
bărbatul tău aţi fost foarte aproape de încăperea asta, când l- 
am căutat pe Thomas. 

ÎI privi apoi insistent pe Horst: 

— Nu-i așa? 

Horst dădu din cap. 

— Așa.-i. 

Annika sări furioasă. 


VP - 87 


— Aţi luat-o razna. Habar n-am unde e staţia asta radio. Când 
l-am întâlnit pe Horst îl căutam pe gras, ca toţi ceilalţi. E o pură 
întâmplare că aparatul se afla undeva în apropiere. Cu totul 
altfel stau lucrurile în cazul lui Horst. Arătă cu degetul spre 
administrator. Tu știi unde se află chestia aia și tu îţi făceai de 
lucru pe acolo. Care dintre noi e suspect? 

— Bineînţeles că iarăși fraierii în salopete. 

Chipul lui Timo se făcu roșu. 

— Nişte fâțe bogate ca tine cred mereu că pot să ne zvârle de 
colo-colo, după placul lor, și că, indiferent ce faceţi voi, tot noi 
suntem proștii crezuţi în stare de orice. 

— Hei, încercă Nico să-l calmeze, nu e niciun motiv să faci 
gălăgie. 

Timo se întoarse spre el. 

— Să nu-mi spui tu ce să fac și ce nu. 

Apoi din nou, adresându-se Annikăi: „Așa merg treburile, nu-i 
așa? Și unde mai pui că, de exemplu, nimănui nu-i pasă că ai 
stat la balamuc”. 

Brusc se făcu liniște. Annika își pierdu toată culoarea din 
obraji și ceilalţi îi aruncară priviri uimite. Numai David afișa un 
zâmbet strâmb în care era mai mult amărăciune decât veselie. 

— Din ce în ce mai bine. 

— E adevărat? Vreau să zic... 

Anna privi în jur, căutând ajutor. 

Abia atunci reacționă și Matthias. Sări în sus și, clocotind de 
mânie, se înfipse în fața lui Timo. 

— De unde știi? 

— Deci e adevărat, constată Anna cu glas pierit. 

— De necrezut, așa-i? Timo scuipa pur și simplu vorbele la 
picioarele lui Matthias. Prostul de administrator știe să citească 
și să umble cu Internetul. Și s-a străduit să se informeze 
dinainte despre oamenii care vin aici cu aprobare specială, deși 
hotelul este încă închis. 

Jenny se întrebă cum de nu știa Timo nimic despre trecutul lui 
Florian. Sau dacă știa și nu spusese nimic până atunci. Și își 
dădu seama că Timo nu putea să fi fost în hotel când își făcuse 
cercetările, fiindcă nu exista reţea pe o rază de mai mulți 
kilometri. 

— Soţia mea a fost bolnavă și s-a refăcut într-o clinică, izbucni 
Matthias. Ei și? Asta nu te privește deloc, și apoi către ceilalţi: 


VP - 88 


nici pe voi. Vedeţi mai bine ce-i cu nebunul ăsta care l-a omorât 
pe Thomas. Fiindcă el mai e aici și pariez că se află în camera 
asta. 

Vorbele lui Matthias, îi stârniră lui Jenny fiori de gheaţă pe 
spate. Fără să-și dea seama, privirea îi rătăcea de la unul la altul 
și se gândea care dintre cei de faţă ar putea fi în stare de 
asemenea cruzimi cum era ceea ce i se făcuse lui Thomas. 

— Eram depresivă, explică Annika cu glas ferm, după ce îi 
făcu semn soțului ei să se așeze la loc. 

Însă el nici nu se gândea s-o asculte. 

— Asta nu privește pe nimeni, la naiba! 

Annika reacţionă, aruncându-i lui Matthias o privire cum până 
atunci îi rezervase doar lui David. 

— E viaţa mea și povestesc despre a ce cred eu că e bine. Așa 
că așază-te. 

După ce Matthias se așeză morocănos, ea își cobori privirea și 
continuă: 

— S-a întâmplat acum doi ani. Tocmai murise mama. Tata e 
mort de cinci ani deja. Brusc m-am simţit atât de singură, atât 
de... inutilă. Și atunci mi-a fost limpede că următoarea voi fi eu. 
Ridică privirea. Înţelegeţi ce vreau să spun? Atât timp cât mai ai 
părinţii în viaţă, propria vârstă e undeva departe. Ei sunt 
generaţia căreia îi vine rândul, înaintea ta. Și apoi, brusc aparții 
exact acelei generaţii care urmează să îmbătrânească și să 
moară. 

Annika făcu o pauză pe care Matthias o folosi. 

— Ajunge acum striptease-ul ăsta sufletesc? 

— Gândurile astea nu mă mai lăsau în pace, continuă Annika 
netulburată. Totul mi se părea atât de lipsit de sens, era ca și 
cum, odată cu moartea mamei, și viaţa mea era brusc ca și 
terminată. Am încercat să mă scot din starea asta, dar... Apoi, 
deodată, n-am mai avut ciclu. 

— Annika! Asta chiar e prea... 

— Nu! îl întrerupse ea. Vor să știe, așa că am să le spun. La 
câteva luni după moartea mamei, la patruzeci și cinci de ani am 
intrat deja la menopauză. Asta a umplut paharul. 

— Annika s-a oferit de bunăvoie să facă tratament psihiatric în 
spital, completă Matthias, cu ochii pe Timo, care ascultase la fel 
ca ceilalţi. De bunăvoie! Și după câteva săptămâni s-a simţit 
mai bine și s-a întors acasă. Asta a fost. Și? Multumit? Ce-ai 


VP - 89 


obținut, mă rog, cu teribila dezvăluire pe care ai făcut-o? 

— N-am vrut să obțin nimic, replică Timo. Doar că mă calcă 
pe nervi că voi, niște filfizoni, ne trataţi mereu de parcă am fi 
ultimul gunoi. Și asta când fiecare dintre voi are mai multe de 
ascuns decât Horst și cu mine împreună. 

Jenny se întrebă ce mai știa Timo despre ceilalţi din grup. Și 
despre ea. 

— E cumva o ameninţare? Florian îl privea pe Timo cu 
aversiune nedisimulată, la care Timo își arătă din nou zâmbetul 
obraznic. 

— Cum așa? Ce-ar putea fi ameninţător pentru tine din ce am 
descoperit? 

— Știu că e poate nepotrivit, interveni David, înainte ca 
Florian să poată răspunde și Jenny îi fu recunoscătoare, nu 
pentru prima oară, că întrerupea o ceartă. Dar eu n-am mai 
mâncat nimic de la micul dejun și stomacul îmi face scandal. 
Vouă nu? 

Răspunsul a fost un murmur aprobator și, după ce Ellen a 
găsit voluntari la gătit, pe Anna, Sandra, Nico și Johannes, au 
dispărut toţi în bucătărie, iar cei rămași s-au apucat zeloși să 
pună masa. Se putea simţi că preocuparea pentru ceva din viața 
obișnuită li se părea tuturor o binevenită schimbare. Au avut 
legume gratinate și curry cu banane și șuncă, totul foarte bun, 
dar nu s-a mâncat decât pe jumătate. Era clar că nu doar lui 
Jenny îi trecuse senzaţia de foame de la început, după doar 
câteva îmbucături. 

După ce s-a strâns și s-a pus vesela în mașina de spălat vase, 
s-au adunat din nou în salonul cu șemineu. Lipseau numai 
administratorii. Trebuiau să aibă grijă de instalaţia de încălzire, 
așa explicase Horst după masă. Zicea că exista o defecţiune 
care nu fusese încă înlăturată și care necesita zilnic niște 
intervenţii manuale. 

În timp ce Nico aprindea focul în șemineu, Ellen și Sandra le 
dădură tuturor băuturi, apoi șezură în fotoliile lor și urmăriră 
flăcările. Șederea Annikăi în clinica de psihiatrie a fost la fel de 
puţin pomenită ca și ieșirea lui Timo. 

— Ce facem în noaptea asta? întrerupse Anna tăcerea, la un 
moment dat. 

— Dormim? 

David. Bineînţeles! 


VP - 90 


— Am putea să aducem saltele din camerele neocupate de la 
etajul nostru și să le întindem aici jos, propuse Nico. Atunci 
suntem cu toții împreună. 

— No way, făcu David. N-aveţi decât să vă jucaţi de-a 
„dormitorul din hotelul pentru tineret”, dar fără mine. 

Și Matthias scutură energic din cap, după ce Annika îi șoptise 
ceva. 

— Și dacă dementul ăsta nu e un străin care stă ascuns 
undeva în hotel, ci unul dintre noi? Să adormim fără nicio grijă, 
în timp ce el stă lângă noi și n-așteptă decât să ne poată tăia 
limba sau scoate ochii cu ceva? 

— Asta e o prostie, încercă Johannes, fără convingere, să 
susțină propunerea lui Nico, la care Matthias ridică batjocoritor 
din sprâncene. 

— Da? Nenorocitul care zace acum ţeapăn afară, în gheaţă, 
sigur n-a știut că e o prostie. 

Johannes tăcu și nici vreunul dintre ceilalţi nu păru să mai 
aibă chef să spună ceva. Ceea ce nu era de mirare, constată 
Jenny, privind în jur. Fețe palide, umbre întunecate sub ochi 
înroșiți, adânciţi în orbite, priviri în gol. Toţi erau cu nervii la 
pământ și osteniţi - ea, de asemenea. 

— Bine atunci, zise ea și se ridică. Acum am să mă duc în 
camera mea, am s-o încui bine și am să împing în faţa ușii toată 
mobila pe care pot s-o mișc din loc. Apoi mă bag în pat și încerc 
să dorm. Pur și simplu nu mai rezist. 

Nimeni nu încercă s-o rețină. 

— Noapte bună! Ne vedem mâine. 

Când ajunse aproape de ușă, David spuse: 

— Să sperăm că vom fi toți. 


VP - 91 


14. 


Se trezește de la un fulger dogoritor care îi străpunge capul. 
De îndată ce starea de conștientă îşi face loc prin buimăceală, 
simte că nu mai vrea decât un singur lucru. Trebuie să găsească 
un ventil pentru durerea asta de neînțeles, de nesuportat, 
înainte ca judecata săi piară în flăcări. Trebuie să deschidă gura, 
trebuie să strige din tot ce dau plămânii ei. Acum, imediat. 

Dar buzele abia i se mișcă, ceva le ține împreunate, ceva care 
cedează doar extrem de puțin și care în clipa următoare 
amenință să-i rupă pielea de pe obraji. Strigătul i se izbește de 
gura închisă și pentru o clipă întețește atât de mult smulgerea 
aceea cumplită a buzelor, încât până și durerile din ochi par să 
nu mai conteze. 

Ochii ei... întunericul ăsta... încearcă să deschidă pleoapele, 
dar renunță imediat, când sub frunte se iscă o furtună de 
fulgere și i se pare că prin cap îi curge lavă incandescentă. 
Simte că starea ei de conștientă ar vrea să dea înapoi în fata 
acestei orori, însă ea luptă să nu se întâmple așa. Trebuie să 
știe ce se întâmplă cu ea. Un glas lăuntric vrea să-i spună, dar în 
mintea ei e ceva care se împotrivește cunoașterii. Simţurile ei 
amenință să dispară din nou, dar ea ar vrea să mai reziste. Insă 
poate că este exact invers. Poate că mintea ei ar vrea s-o 
elibereze din cosmarul ăsta îngrozitor și s-o încredințeze trezirii 
binefăcătoare. Așa trebuie să fie. Doar așa poate fi. Cedează, 
ignoră focul care arde cu vâlvătăi în ochii ei și se lasă să cadă în 
gol. 

e 

Când îşi revine, durerile infernale sunt iarăși acolo, odată cu 
prima respirație conștientă, și știe că orice speranță este inutilă. 
Ce trăiește acum nu e un vis, ci realitate. Și glasul din ea devine 
tot mai puternic. Mai limpede: atât de limpede, încât trebuie să 
înțeleagă ce îi spune, oricât s-ar împotrivi. 

„Gândește-te la Thomas! E ca la el”. 

Panica vuiește, apropiindu-se ca un val fierbinte, o umple într- 
o fracțiune de secundă și îi înlocuiește gândurile cu dorința 
instinctivă de a supraviețui. Se împotrivește, incordându-se, la 


VP - 92 


tot ce o tine pe loc, încearcă cu toată forța să-și miște brațele și 
picioarele, dar e încătușată și iși dă seama că este întinsă pe 
spate. Însă trebuie să facă ceva, dacă vrea să trăiască. Încearcă 
să deschidă gura și ochii, cumva, cu de-a sila, și cade din nou 
într-un lac de durere, care devine întuneric atotcuprinzător. 

e 

Se trezește iarăși din milostiva pierdere a cunoștinței, de data 
asta cu certitudinea că își pierde mințile din cauza durerii și că 
apoi moare. 

„Trebuie să... Da, ăsta e un început bun”, se îndeamnă ea. 
Bun ca să nu înnebunească. Ca să trebuiască ceva. Trebuie, 
trebuie, trebuie. Să cugete. Exact. Să se asculte pe sine. Oare 
tocmai înnebunește? Atât de repede? Nu, mai departe. Trebuie. 
Trebuie să fie atentă la ce se întâmplă în jurul ei. Asta trebuie. 
De asta depinde viața ei, știe asta instinctiv. 

Un nou tăvălug de foc e mânat prin capul ei ṣi durerile sunt 
atât de insuportabile, încât conținutul stomacului țâșnește. 
Varsă și totul se lovește de gura închisă, ceva îi curge din nas, 
se îneacă, trage aer pe nas ca un condamnat la înec și așa 
aspiră lichid în trahee. li vine să tușească, dar nu poate. Se va 
sufoca... Acum. 

Cu puțin înainte să-și piardă din nou cunoștința - definitiv, de 
data asta -, simte ceva pe fată, apoi o smucitură, o durere 
puternică, altfel de data asta, venind dinspre obraji, apoi gura îi 
este liberă. O deschide, scuipă, respiră cum n-a mai respirat 
niciodată în viaţa ei. Pompează aer în plămâni, în ritmul 
secundelor, scuipă intruna fiere, continuă să respire. Respiră și 
trăiește. Oricine ar fi cel care îi face asta, tocmai a salvat-o de la 
moarte. 

„Ca să-ți pregătească ceva și mai rău”, șușotește răutăcios 
glasul din ea. Totuși deocamdată a supraviețuit. 

incearcă să vorbească, să-și întrebe călăul de ce face asta, 
dar primul cuvânt, care nu-i decât un croncănit jalnic, îi 
pricinuiește o nouă criză de tuse. Când se mai domolește, în 
sfârșit, ceva rece i se așază pe buze și pe obraji și este apăsat... 
Gata. Gura îi este lipită din nou. O voce spune: „Stai liniștită!” 

In clipa aceea știe cine îi face asta. „Tu?” Nu-i vine să creadă, 
cuvântul dă să iasă din ea, în ciuda chinurilor, dar devine doar 
un „Mmm?”. 

Panica se apropie iar în galop, dar de data asta reușește s-o 


VP - 93 


oprească, concentrându-se asupra locului în care se află cu 
toate simturile care i-au mai rămas. 

Si pentru prima oară sesizează duhoarea. Miroase a umezeală 
și mucegai. Mult mai penetrant este însă mirosul de carne arsă. 
Bănuiește de unde vine. Ba nu, știe. Il percepe atât de limpede, 
fiindcă ea însăși îl răspândește. Ceea ce simte este mirosul 
cărnii ei arse, a ochilor ei. A văzut ochii lui Thomas. Și celelalte 
răni ale lui. 

Stie ce o așteaptă. Și cine îi face asta. E posibil? E într-adevăr 
posibil ca... Nu! Se impotrivește să accepte ceea ce tocmai 
credea că știe. Fiindcă pur și simplu nu se poate. Probabil că s-a 
înșelat. De-ar mai putea auzi vocea aceea o dată! 

„Înainte să nu mai poti auzi nimic”, şoptește glasul din ea. 

Simte ceva cald între picioare. O căldură umedă. Se întinde 
până la partea interioară a coapselor și se răcește imediat. 

Plânge cu sughițuri în spatele buzelor închise, plânge. Se 
poate plânge fără ochi? Fără ochi... oarbă. Nu se poate opri să 
nu încerce din nou să strige. 

Cândva se linişteşte. Judecata ei își reia lucrul și în sfârșit dă 
formă unui gând clar. O întrebare. 

Cum a ajuns în situația asta? Îşi mai aduce aminte că s-a 
băgat în pat frântă de oboseală. Că gândurile ei fuseseră la 
Thomas, dar pentru puțin timp, apoi probabil că a adormit. S-a 
trezit aici. 

O mână rece i se așază pe frunte, îi apasă capul, ținându-l 
nemișcat. Încearcă să scape din strânsoare cu o smucitură a 
capului, pentru un moment și reușește, apoi mâna e din nou pe 
fruntea ei. 

Ceva îi atinge gâtul, simte o împunsătură și imediat după 
aceea o durere infernală, care o întrece chiar și pe aceea de la 
ochi. Îşi aude în cap strigătul înfundat, din spatele gurii. Durerea 
devine insuportabilă, se impânzește, strigătul din gura ei se 
frânge, ca și cum n-ar reuși să treacă peste locul dureros. Apoi 
totul se face negru. 


VP - 94 


15. 


Jenny tresări iarăși din somn, se orientă scurt, sperând că era 
acasă, în patul ei și gemu îngrozită dându-și seama unde și în ce 
situaţie se afla. 

Nu mai știa de câte ori se trezise în noaptea asta. De patru 
ori? De cinci ori? 

Avea vreo importanţă? Se îndrepta spre dimineaţă în ritmul 
orelor și spera că atunci va fi ceva pozitiv: că a încetat să ningă 
și să viscolească, de exemplu, că salvamontul observa că ceva 
nu era în ordine, fiindcă nu mai puteau fi contactaţi prin staţia 
radio și că porneau să vadă ce-i cu ei. 

Cât de neînchipuit de frumoasă trebuia să fie certitudinea că 
ești salvat, că scapi de oroarea asta, că nu mai erai nevoit să te 
temi pentru viaţa ta. Că poţi lua oricând în mână telefonul mobil 
și să-i suni pe cei cu care dorești să vorbești. 

Jenny aprinse lampa și aruncă o privire la ceasul-brățară de 
pe noptieră. Ora șase, îndată. 

Stinse din nou lumina și se lăsă la loc în perne. Afară era încă 
întuneric, doar strălucirea slabă a luminăţiei exterioare 
pătrundea în cameră prin ferestre, dând contur mobilei. 
Intenţionat nu trăsese de tot draperiile, ca să nu stea în 
întuneric deplin. 

Jenny își aminti că auzise un zgomot în timpul nopţii. Asta se 
întâmplase când se trezise pentru prima oară, seara târziu. Nu- 
și putea aminti nici ce anume fusese, nici dacă auzise când era 
deja trează sau dacă zgomotul o trezise. Apoi avusese nevoie de 
mult timp ca să poată adormi la loc, fiindcă își amintise de 
întâlnirea cu Timo, în încăperea aceea întunecoasă, cu folia de 
plastic. Și acolo auzise zgomote. Se acoperise și mai bine cu 
plapuma, încercând să se gândească la altceva. In cele din urmă 
reușise să se concentreze asupra lui Florian și a întrebării 
privind cele întâmplate cu doi ani în urmă. Meditase dacă era 
într-adevăr posibil ca el să fi ameninţat cu moartea o femeie, 
prin telefon și smart-speaker. Sigur ar fi avut la dispoziţie 
mijloacele tehnice, dar pur și simplu nu-l credea în stare de așa 
ceva. Nu pe Florian. Pe de altă parte... Cine ar putea să vadă ce 


VP - 95 


e în mintea unui alt om? 

Cândva adormise totuși din nou. Măcar pentru scurt timp. 

Ora șase. Oare să se trezească? Poate că ceilalţi erau deja 
treji? Posibil să se fi simţit și ei ca ea. 

Trase plapuma până la bărbie. Nu, va mai încerca o dată. Cine 
știe ce aducea ziua, poate că era important să fi dormit, cât de 
cât. 

Ultimul gând, înainte de a readormi, se îndrepta spre Thomas 
și ceea ce i se făcuse. 

La 7:10 făcuse deja duș, se îmbrăcase și părăsise camera. Nici 
măcar nu încercase să se fardeze, ca să alunge oboseala de pe 
faţă. Într-o situaţie ca asta, n-aveau decât să știe și ceilalţi cum 
se simţea. Mai ales că nimănui nu-i era altfel. 

David, Ellen, Matthias și Annika erau deja în sala de mese 
improvizată și își mestecau cu mai mult sau mai puţin chef 
micul dejun, care consta în ouă fierte, pâine prăjită și un platou 
cu brânzeturi și salam. Jenny le ură „bună dimineaţa” la care 
raspunseră doar David și Ellen. Annika și Matthias se multțumiră 
să dea din cap spre Jenny, înainte să se ocupe iar de micul 
dejun. 

— Ceilalţi mai dorm? se interesă Jenny și se așeză pe locul de 
lângă Ellen. 

— N-am idee, răspunse ea. 

— După câte se pare, unii dintre noi au un somn mai 
binecuvântat decât alţii, comentă David mestecând și, privindu-i 
pe Matthias și Annika, adăugă: și bine fac. Lipsa de somn are 
efecte negative asupra dispoziţiei. 

Furculița Annikăi ateriză cu zgomot în farfurie. 

— Chiar nu poţi să-ţi ţii deloc gura aia proastă? Unul dintre voi 
a mutilat și omorât un om. Și noi suntem încuiaţi aici cu ăla. 
Asta nu e o situaţie în care să pot dormi bine. 

— Unul dintre voľ? repetă David, ridicând din sprâncene. Și 
voi doi faceţi parte din drăguţa noastră societate. 

— Cu deosebirea că noi suntem aproape mereu împreună și 
știm că nu e niciunul dintre noi doi. 

David clătină din cap. 

— Când mă gândesc cât de greu ne-a fost să cărăm afară 
cadavrul nenorocitului, îmi vine în minte că ar fi fost problematic 
pentru o singură persoană să-l urnească din loc. 

— Asta-i... începu Annika, dar Ellen o întrerupse. 


VP - 96 


— Annika, vă rog, să fim drepţi. Voi l-aţi învinovăţit pe unul 
dintre noi, nu-i așa? David a făcut cu voi exact același lucru, așa 
că toți suntem în aceeași barcă. Nici mai mult, nici mai puţin. La 
urma urmei Situaţia e la fel pentru toţi. 

— Doar pentru unul, nu, mârâi Matthias. 

— Sau pentru doi, adăugă David cu un rânjet lipsit de veselie. 

— Salut, se auzi de la ușă și în clipa următoare Florian ajunse 
lângă Jenny. 

Părea îngrijorat. 

— Aţi văzut-o pe Anna? 

Jenny simţi un pumn în stomac. 

— Nu, de ce? Poate că mai doarme. 

Florian scutură din cap. 

— Nu cred. Ne-am înţeles ca primul care se trezește să-l 
trezească și pe celălalt. Când n-a răspuns la bătăile mele, am 
început să dau cu pumnii în ușă, dar nu reacţionează. 

— Pot să confirm, zise Johannes. 

Era cu Sandra în spatele lui Florian, lucru pe care Jenny îl 
observa abia atunci. 

— Se auzea de parcă voia careva să spargă ușa. Chiar și eu 
m-am trezit atunci, și camera mea e cu patru uși mai încolo. 
Dacă n-a auzit asta... 

Jenny fu în picioare dintr-un salt și se grăbi spre ieșire. 

— Mai încercăm o dată. 

Urcă scările, luând treptele câte două, și puţin după aceea se 
opri gâfâind în faţa ușii de la camera Annei. 

— Anna, strigă ea tare și bătu nerăbdătoare în ușă, apoi se 
opri și ascultă, dar dinăuntru nu se auzea niciun sunet. 

Incercă din nou, mai tare, lovi cu pumnii lemnul neted, dar tot 
nicio reacţie. Jenny simţea deznădejdea urcând în ea și răpindu-i 
forțele. Nu era posibil, nu era îngăduit să fie așa. Apucă clanţa, o 
scutură, lovi ușa cu piciorul... și în cele din urmă renunţă. 
Continuă să ţină mâna pe clanța de culoarea alamei, își lipi 
capul de ușa rece și închise ochii. 

Dacă Anna nu era cumva chiar atunci sub duș sau dacă nu-și 
băgase vată în urechi, înseamnă că nu era nici în cameră și nici 
jos. Și, după întâmplările de cu o zi înainte, sigur nu făcea o 
plimbare prin hotel. Nu, rămânea o singură posibilitate. 

Lacrimi se îngrămădeau între pleoapele închise ale lui Jenny. 
Plângea cu sughiţuri. Plângea. 


VP - 97 


O mână se lăsă șovăitoare pe umărul ei și un glas îi rosti 
numele; se întoarse și își lăsă capul pe pieptul lui Florian. 

— Asta nu înseamnă încă nimic, încercă el s-o consoleze. 
Poate fi oriunde în clădire. 

Jenny înălță capul și îl privi în ochi. 

— Chiar crezi? 

— Da, spuse gura lui. Nu, spuneau ochii. 

— Îmi dai voie? 

Nico puse mâna pe brațul lui Jenny și o împinse ușor într-o 
parte. În mână ţinea o cheie pe care o băgă în broască. 

Ușa se deschise fără probleme, nu era blocată cu mobilă. 
Jenny intră repede în cameră, direct după Nico și privi în jur. Așa 
cum se temuse, așa cum știuse, patul era gol. Se vedea că 
fusese folosit, dar asta putea fi și din prima noapte. Din câţiva 
pași ajunse la ușa băii, o deschise, se uită în mica încăpere 
faianţată. Și ea era goală. 

Îi veni un gând... Se întoarse spre Nico. 

— De unde ai cheia? 

— De la administratori. Ei trebuie să aibă o cheie de rezervă. 

— Cum? Individul ăla are cheia de la camera mea? exclamă 
îngrozită Annika, din ușă. Și voi vă mai întrebaţi cine e 
răspunzător de toată porcăria asta groaznică? 

— E de necrezut, se auzi și Matthias. 

— Unde sunt Horst și Timo? întrebă Jenny. 

— Jos. Le-am spus că trebuie să controleze toate ușile și 
ferestrele. Poate că există niște urme undeva. 

— Oameni buni, acum ar trebui să ne adunăm cu toţii acolo 
unde luăm micul dejun, propuse David. Trebuie să discutăm ce 
avem de făcut, și, uitându-se la Nico, adăugă: și administratorii. 

— Înainte să-i vină cuiva în minte să propună s-o căutăm pe 
Anna, începu Annika, în timp ce coborau, vă spun de la început 
că noi participăm numai dacă mergem câte trei. Dacă dementul 
se află într-o grupă, e singur împotriva celorlalți doi. 

Chiar dacă nu era un fan al Annikăi, Jenny găsi că ideea avea 
logică. 

După ce se așezară la masă ca să-i aștepte pe Nico și pe 
administratori, David își luă o felie de pâine prăjită din coș, fără 
să scoată o vorbă, puse pe ea salam și brânză și mușcă o 
bucată. Jenny se întrebă cum putea cineva să mănânce într-o 
asemenea situaţie. Ea nu reușise să înghită nicio îmbucătură. 


VP - 98 


Privirea îi căzu pe Sandra, care era și mai palidă ca de obicei 
și arăta atât de firavă și fragilă, încât Jenny s-ar fi ridicat și s-ar fi 
dus la ea s-o consoleze, dacă ar fi avut cât de cât putere și 
energie s-o facă. 

De-ar sti ăștia cine ești. 

e 

Jenny se miră că îi venea în minte tocmai fraza asta pe care o 
spusese Johannes la beţie. Avea vreo însemnătate pentru 
situaţia în care se aflau? Poate știa Sandra ceva ce nu voia să 
dezvăluiască? Ceva ce avea de-a face cu dispariţia Annei? Chiar 
când se hotărî să-i vorbească Sandrei, intrară Nico și 
administratorii. 

— Aveţi cheile de la toate camerele? izbucni Annika imediat, 
încă înainte ca ei să se poată așeza. 

Horst se lăsă încet pe un scaun și ridică din umeri. 

— Da, firește. Trebuie să avem posibilitatea sa descuiem o 
cameră, dacă se pierde o cheie. 

— Nu, nu trebuie. Asta e treaba celor de la recepţie, și nu a 
administratorilor. 

— Partea proastă e că recepţionerul s-a ascuns atât de bine, 
încât nu putem să-l găsim, replică Timo cinic. Atât de bine, de 
parcă nici n-ar fi aici. 

— Deci, voi puteţi să intraţi în orice cameră în timp ce noi 
dormim. 

— lar începe porcăria asta? lar am fost noi aceia? Deși abia se 
așezase, Timo sări atât de brusc de la locul lui, încât scaunul lui 
se răsturnă. 

— Știţi ceva? M-am săturat până peste cap de voi, idioţilor. N- 
am nicio legătură cu treaba asta și dispar de aici. 

— Nu, asta n-ai să faci, se răsti Matthias. Dimpotrivă, ești 
băgat destul de adânc. 

— Să mă scutești, fricosule! 

Când Timo se întoarse, pregătindu-se să părăsească 
încăperea, Matthias, roșu la faţă, se adresă celorlalţi. 

— Vreţi să-l lăsaţi să plece, pur și simplu? 

Imaginea spațiului acela întunecos apăru iar în faţa lui Jenny. 
Folia de plastic, zgomotele și sperietura pe care i-o pricinuise 
Timo. Intenţionat, de asta era convinsă. Și se gândi la explicaţia 
șubredă prin care administratorul își justificase prezenţa în zona 
de întuneric de după folie. Ce era acolo? Dar dacă îl întreba 


VP - 99 


acum, ar fi fost ca o condamnare anticipată. În timp ce în Jenny 
se ducea o luptă aprinsă, Timo ieșise deja din cameră. 

— Are toate posibilităţile, strigă Matthias după el, era aprins la 
față, respira greu de atâta enervare și părea să-și fi ieșit cu totul 
din fire. Și eu îl cred în stare de perversităţile astea, la naiba! 
Chiar îl lăsaţi să plece așa? Vreţi să așteptați până când îl 
mutilează pe următorul dintre noi? 

Deodată totul se petrecu atât de repede, încât lui Jenny i se 
păru că ar fi făcut un salt de câteva secunde prin timp. Văzu o 
umbră care venea dintr-o parte, simţi un curent de aer și 
aproape în același moment se auzi o bufnitură și se stârni o 
agitaţie teribilă. Cineva ţipa. Următorul lucru pe care l-a 
perceput conștient a fost un scaun răsturnat și Matthias care 
zăcea lângă el. 


VP - 100 


16. 


Timo stătea gâfâind lângă Matthias și-l arăta cu degetul. 

— Micul brânci a fost un avertisment. Dacă mai spui vreodată 
că aș avea ceva de-a face cu porcăria asta, am să-ţi scot dinții. 

Apoi au intervenit Florian și Nico, l-au apucat pe Timo de 
braţe și l-au tras de lângă Matthias. 

— Ajunge acum, se răsti Nico la administrator, a cărui privire 
plină de ură încă era îndreptată spre Matthias. Aici nu se bate 
nimeni. 

— Acum sper că-l scoateţi din circulaţie pe individul ăsta, 
șuieră Annika cu dispreț, în timp ce se ridică fără mare grabă și 
îngenunche lângă soţul ei. E totul în ordine? 

— Nu, la naiba, pufni Matthias și se adună de pe jos, 
blestemând și gemând. 

În orice caz, renunţă la orice al comentariu și nici măcar nu se 
mai uită în direcţia lui Timo. 

Florian făcu un pas într-o parte, în așa fel, încât să-l poată 
privi în faţă pe administrator. 

— Ce-i cu porcăria asta? 

Timo îl privea pe Florian ca și cum l-ar fi întrebat ce dată era. 

— la spune, n-ai auzit ce a zis adineaori porcul ăsta? Ție ţi-ar 
conveni să fii învinovăţit că ești un ucigaș pervers? 

— Când are dreptate, are, comentă David de la locul lui. 

Florian se întoarse spre el. 

— Pe tine nu prea pare să te intereseze treaba asta. 

— La ce ar fi folosit să-mi fi răsturnat și eu scaunul în mare 
grabă? Deja aveaţi voi doi controlul. 

Jenny se întreba dacă cinismul lui David era autentic sau doar 
o mască în spatele căreia se ascundea. Și încă o întrebare o 
preocupa: să povestească oare despre ciudata ei întâlnire cu 
Timo? În acel moment în care atmosfera era oricum încinsă? Și 
nu exista ceva mult mai important de atât? 

— Cred că ar trebui să ne liniștim și să ne concentrăm pe 
căutarea Annei, zise Sandra, spunând exact ceea ce gândise 
Jenny. E cel mai important lucru pentru moment. Dacă într- 
adevăr ea... închise ochii pentru un moment, înainte să 


VP - 101 


continue: fiecare minut pe care îl risipim poate avea urmări rele 
pentru ea. 

— De aceeași părere sunt și eu. 

Acum se ridică și David. 

— Dacă ne împărţim în grupe de câte trei, ceea ce consider că 
e o idee bună, și n-am greșit cumva socoteala, mai rămâne o 
grupă de doi. 

Privirea i se îndreptă spre Timo. 

— Aş vrea să formez echipa asta de doi împreună cu Timo. 

Administratorul clătină din cap. 

— Cine a spus că voi lua parte? 

— Nu iei? 

Ori David ăsta chiar n-avea nicio teamă, ori înclinația lui 
pentru spectacol căpăta niște trăsături nebunești. Jenny nu s-ar 
fi dus singură cu Timo prin tot labirintul acela de culoare și 
încăperi nici pentru toți banii din lume. 

David și Timo s-au privit o vreme în ochi, peste masă. Lui 
Jenny i se părea că se duelau în gând. În cele din urmă, 
zâmbetul obraznic se așeză din nou pe buzele lui Timo. 

— Cum aș putea să ratez șansa să umblu prin ungherele 
întunecoase ale hotelului cu un fanfaron ca tine? 

— Atunci așa facem, decise Nico pe un ton care nu îngăduia 
contraziceri. Sper că nu uitaţi despre ce e vorba aici. Dacă se 
confirmă lucrul de care ne temem cu toţii, înseamnă că Anna e 
în mare pericol. Și mai avem și certitudinea că dementul ăsta 
încă nu și-a încheiat socotelile. 

— Nu vrei să mergem împreună în căutare? întrebă Sandra, 
care stătea lângă Jenny. 

— Da, bineînţeles, dar să luăm și un bărbat cu noi. Florian e 
OK pentru tine? 

Se înșela ea sau Sandra nu se bucura de propunere? Dădea 
șovăitoare din cap. 

— Da, sigur! 

Jenny o privi în ochi. 

— Preferi pe altcineva? 

— Nu, e bine așa. M-am gândit doar la cele povestite de 
David. Chestia aia cu amenințările cu moartea. 

Se uită în jur și își îndreptă privirile spre Matthias și Annika. 

— Dar dacă mă gândesc bine, în comparaţie cu unii dintre 
ceilalți, el rămâne alegerea mai bună. 


VP - 102 


— Cu siguranţă. Lucrez cu el de un an și jumătate. E în ordine. 

— Situaţia asta îți macină nervii, pur și simplu. Brusc te 
ameninţă primejdia din toate părţile. Îngrozitor. 

Matthias și Annika făcură echipă cu Johannes, Nico, Horst și 
Ellen formau echipa numărul patru. 

După ce au stabilit în ce zone ale hotelului caută fiecare 
echipă și că urmează să se întâlnească iar după o jumătate de 
oră în sufragerie, au pornit la drum. 

Jenny, Sandra și Florian trebuiau să cerceteze o parte din 
subsol, Nico Horst și Ellen, cealaltă parte. 

Parterul și primul etaj reveneau grupului format din Annika, 
Matthias și Johannes. Etajele de sus erau ale lui David și Timo. 

Florian mergea în faţă și se îndreptă direct spre gangul care 
ducea spre una dintre scările care coborau, Sandra era ultima. 
Se înșela Jenny sau Sandra avea grijă s-o aibă tampon între 
Florian și ea? 

Au ajuns la scară și, în vreme ce coborau, Jenny se gândi, 
înfiorându-se, că Thomas fusese găsit acolo jos. Dacă și pe 
Anna... 

— Aș propune să ne uităm mai întâi în spălătorie, spuse 
Florian, fără să se întoarcă spre ele. Să sperăm că nu găsim 
nimic acolo. 

Au ajuns la pasajul unde erau ţevile de la încălzire, de care 
Jenny își amintea încă. Oricum, abia în momentul acela observă 
că, pe ambele părți, pereții nefinisaţi de beton erau întrerupţi, la 
fiecare câţiva metri, de mici pasaje și uși. Însă Florian trecea pe 
lângă ele, îndreptându-se ţintă spre spălătorie. 

Chiar când trecură pe lângă un gang îngust care se pierdea în 
întuneric, chiar pe lângă un dulap de metal, cenușiu, de pe 
partea stângă, lui Jenny i se păru că aude un zgomot și se opri 
atât de brusc, încât Sandra se izbi de ea. 

— O, scu... 

— Șșșt! Jenny duse un deget la buze și arătă spre bifurcație. 

Și Florian se opri și ascultă încordat câteva secunde, dar nu se 
auzea nimic. 

— Ce s-a întâmplat? șopti el. 

— S-a auzit ceva. 

Acum și Jenny vorbea foarte încet. 

— Un zgomot înfundat. Voi nu l-aţi auzit? 

Florian scutură din cap, făcu câţiva pași înapoi, trecând pe 


VP - 103 


lângă ea, până la gang, cercetă pereţii pe ambele părţi și 
descoperi ceea ce căuta. In secunda următoare, pe tavan se 
aprinse un tub de neon și se văzu că gangul se termina cu o 
ușă, după cam cinci metri. 

Se întoarse spre Sandra și Jenny și șopti: 

— Așteptaţi aici. Mă duc să verific. 

Pulsul lui Jenny se accelera pe măsură ce Florian se apropia 
de ușă. Când a ajuns și a întins mâna să apese pe clanţă, și-a 
ținut respiraţia, fără să vrea. 

Ușa nu era încuiată. Florian o împinse precaut. Se deschisese 
cam douăzeci de centimetri și atunci, pe neașteptate, ușa 
scârțâi strident. Fără să vrea, Jenny tresări, iar Sandra, în 
spatele ei, scoase un strigăt ascuţit. Și Florian făcu un pas 
înapoi, speriat, dar își reveni repede, deschise ușa dintr-o 
smucitură și pipăi imediat peretele din spatele ei. In clipa 
următoare era deja lumină. Intră în încăpere cu pași iuți și privi 
în toate părțile. Când văzu că trupul lui se relaxa, Jenny respiră 
ușurată. 

— Aici nu e nimic, anunţă Florian, acum din nou cu o 
intensitate firească a glasului și își plimbă iarăși privirea prin 
încăpere. Doar câteva lăzi și un cărucior vechi pentru rufe. N-am 
idee ce ai auzit. 

— Nici eu nu știu. Deja credeam... 

Sandra o mângâie scurt pe braţ. 

— Nervii sunt de vină. 

— Nu știu, sunt destul de sigură că a fost ceva. 

— In încăperea asta cu siguranţă nu, spuse Florian și stinse 
din nou lumina din gang. 

Privirea îi căzu pe dulapul de metal, cu două uși, care nu avea 
lacăt. Apucă mânerele, trase ambele uși în același timp și în 
momentul următor se strâmbă. Mirosul uleios, stătut, care-i lovi 
în faţă venea de la mai multe cutii și recipiente ruginite care 
conţineau substanţe greu de identificat și care se tot învecheau 
pe patru rafturi de tablă. 

Florian închise dulapul la loc și arătă în faţă. 

— Să mergem la spălătorie. 

Jenny încuviinţă din cap, după ce mai aruncase o privire în 
gangul scurt și, în cele din urmă, se luă după Florian. Sandra 
continua să stea în spatele ei. 

Jenny părea să se fi înșelat într-adevăr și doar să-și fi imaginat 


VP - 104 


zgomotul acela. Probabil că Sandra avea dreptate. Și nervii ei 
erau praf. În plus, prea puţin somn... 

Auziră glasurile când încă mai aveau o bucată de drum până 
la vechea spălătorie și Jenny le și recunoscu. Nico și Ellen. 
Probabil că merseseră cu Horst spre spălătorie, venind din 
cealaltă parte. 

Când ajunse Florian la ușă, Nico deja apăruse. 

— Aici nu-i, spuse el frustrat și trecu pe lângă Florian. 

Ellen și Horst îl urmau și schimbară cu ei priviri îngrijorate, 
înainte să se ia după Nico, care mergea în direcţia din care ei 
tocmai veniseră. 

— OK, mergem mai departe, zise Florian. 

Și în glasul lui se simţea că speranţa s-o găsească pe Anna 
dispărea pe măsură ce minutele treceau. 

După ce au parcurs gang după gang și au verificat încăpere 
după încăpere, s-au întors în sufragerie, la ora stabilită, fără să fi 
descoperit ceva. Acolo îi aștepta o surpriză. 


VP - 105 


17. 


Se trezește într-un vârtej de foc al cărui centru nu mai sunt 
doar ochii ei. Intre timp durerile sunt dezlănțuite în tot capul, 
până jos la gât. 

Întunericul - orbirea - e cuprins într-o linişte de o intensitate 
cum nu mai trăise niciodată. 

Gura îi este un deșert uscat și, cu toate că nu e niciun strop 
de salivă pe care să-l poată înghiţi, reflexul apare brusc și 
trebuie să-i cedeze. 

Se simte de parcă singură și-ar fi înfipt un cutit în gât. Vrea să 
geamă, panicată, dar nici de asta nu mai este în stare. Ar vrea 
să ridice instinctiv o mână ca să pipăie locul care doare infernal, 
dar nu se petrece... nimic. Doar nu se poate să fie legată chiar 
atât de strâns, e imposibil. 

Comanda de la creier către mușchii brațului trebuie să se fi 
pierdut undeva pe drum. incearcă din nou, măcar puțin, brațul, 
mâna, un deget. Nu-i posibil. Un picior? Un deget de la picior? 
Nicio reacție. Incearcă să ridice capul, poate să-i miște, dar în 
secunda următoare cade înapoi, vlăguit, și ei nu-i rămâne 
altceva de făcut decât să se împotrivească stării de leșin care 
pune din nou stăpânire pe ea. Se gândește la Thomas. Orb, surd 
și incapabil să comunice. Ca ea acum? E și ea surdă și 
paralizată? Nu mai poate vorbi niciodată? 

Panica din ea crește, devine atât de uriașă încât îi va distruge 
judecata, știe asta. 

Limba ei! Îşi simte limba. Acolo nu e o rană oribilă ca la 
Thomas. Dar e asta o consolare? 

Nu-și aude propria respirație. Mereu crezuse că atunci când 
ești surd, îți auzi glasul, nu cu ajutorul urechilor, e drept, ci în 
cap. Dar nu e nimic, în afara unui vid acustic. 

De ce își face asemenea gânduri? A înnebunit deja? Cum se 
poate să se gândească la o asemenea prostie, în timp ce nu știe 
nici măcar unde se află? Și dacă e singură. Poate că a fost găsită 
deja? E posibil să fie toți în jurul ei acum și ea nici nu și-ar da 
seama și nici n-ar fi în stare să se facă percepută în vreun fel. 
Doar cu capul. Ca Thomas. Ar vrea să-și miște capul încoace si- 


VP - 106 


ncolo, dar încremenește într-un val de dureri indescriptibile. 

Captivă. Este captivă în propriul trup, în propriul univers. Nicio 
șansă să comunice, nicio șansă să se exprime în vreun fel. Dacă 
are dureri, frici... dacă are nevoie la toaletă. Nu poate face nimic 
și nici spune ceva nimănui. 

„De-acum și până la moarte, ești cel mai singur om din lume”, 
îi spune glasul acela din interior. Măcar el mai este aici. Nu-i 
nevoie să fie auzit. E produs undeva, într-un colț al judecății ei. 
Gândlit. 

„De-acum și până la moarte, ești cel mai singur om din 
lume...” 

Când înțelege cuvintele astea în toată profunzimea lor, când o 
frică de nedescris se năpustește asupra ei, ca un animal de 
pradă, ceva i se frânge cu zgomot în cap. 

Nu e un zgomot care se aude, ci unul care se simte. Ceva care 
se petrece în interior. 

Si face ceva cu ea. O transforma. 

Are senzația că, odată cu acel zgomot simţit, în lăuntrul ei s-a 
făcut beznă, pentru un moment. Ca într-o cameră, când se 
întrerupe curentul, când siguranța întrerupe circuitul electric cu 
o pocnitură. 

Și deodată mai aude un glas gândit. E altfel decât cel care ii 
aduce în fața ochilor lucrurile rele. El e... vesel. 

„Aduce în fața ochilor”. Tocmai i-a trecut prin minte „aduce- 
în-fața-ochilor”? Haha. „Care ochi?” 

Chiar a făcut asta? Tocmai a râs în sinea ei de o glumă pe 
care a făcut-o despre ochi? Despre ochii ei care nu mai există? 

Îşi pierde minţile, acum e sigură. 

Dar... de ce i-a lăsat dementul limba, făcându-i în schimb 
ceva la gât? 

Altceva îi vine în minte. Voia să nu fie de contactată pentru un 
timp. Acum reușise temeinic. 

Haha. 


VP - 107 


18. 


Erau ultimii care ajunseră în sala de mese. Jenny văzu 
obiectul imediat, de cum intră. 

Era pe masa pe care erau răspândite rămășițe de la micul- 
dejun. Nimănui nu-i mai păsa de ordine. 

Cineva făcuse loc ca să fie pus acolo, ca să poată fi privit din 
toate părțile. 

In timp ce se apropiau, toţi ochii se întoarseră spre Florian, 
Sandra și ea. 

— Ce-i asta? întrebă Sandra, iar David - bineînţeles că David - 
răspunse: 

— Un cuţit? 

Atât cât putea să vadă Jenny, era vorba despre un cuţit tipic 
de exterior, cu o lamă de aproximativ zece centimetri, striată în 
partea superioară. Mânerul de culoare oliv părea să fie de 
plastic, dar nu era; privirile lui Jenny rămaseră lipite de el și ea 
gemu. Era vorba de dârele întunecate de pe lamă. Nu era medic 
legist și nici nu văzuse vreodată o armă cu care să se fi înfăptuit 
o crimă, dar era sigură că aici era vorba de sânge, probabil 
sânge omenesc. 

— Noi l-am găsit, explică Matthias ca și cum ar fi vrut să 
lămurească niște drepturi de proprietate. Era într-una dintre 
încăperile nerenovate, într-o zonă izolată. Stomacul lui Jenny se 
revolta. 

— O zonă izolată? Unde anume? 

Fără să se poată opri, privirea i se îndreptă spre Timo, care 
întâi își încreți fruntea, ca și cum s-ar fi mirat de atenţia pe care 
i-o arăta; însă în momentul următor pe faţa lui se petrecu o 
schimbare, ca și cum și-ar fi dat seama de ceva. De ceva 
neplăcut. Brusc păli foarte tare. 

— In aripa din spate a hotelului, la parter, explică Matthias, 
atrăgând iarăși atenţia lui Jenny asupra lui. Și nu e tot. Mai era și 
asta acolo. 

Arăta spre o pungutţă transparentă, pusă pe masă la distanţă 
de cuţit. Avea cam mărimea unui pachet de ţigări și era umplută 
pe un sfert cu o substanţă cristalină, deschisă la culoare. 


VP - 108 


— Ce-i asta? întrebă Sandra. 

— Nu sunt expert, dar cred că sunt droguri. Probabil 
metamfetamină cristalizată. 

Gândurile lui Jenny se rostogoleau. Un spaţiu nerenovat din 
aripa din spate... 

— Ziceai că acest cuţit se afla într-un spaţiu separat de rest. 

Jenny i se adresa din nou lui Matthias. Senzaţia de rău la 
stomac sporea odată cu agitația ei. 

— Cum era separată zona aceea? 

— Printr-o folie de plastic, răspunse Annika în locul soțului ei, 
reușind s-o facă pe Jenny să-i tremure mâinile. 

Se silea să nu se uite la Timo. 

— Era atârnată de tavan, în spatele ei era întuneric. Arăta 
destul de înspăimântător. Nepreţuitul nostru coordonator ne-a 
arătat încăperea, dar apoi a preferat să aștepte afară și să ne 
lase să intrăm singuri. 

li aruncă o privire dispreţuitoare lui Johannes, care încercă să 
spună ceva, dar renunţă dând din mână și clătinând din cap. 

— Jenny, făcu Nico, spațiul ăla îţi zice ceva? 

— Da, am fost acolo când l-am căutat pe Thomas. Oricum, 
dincolo de folie n-am trecut. Mi-a fost distrasă atenţia. 

N-avea ce face, era nevoită să-l privească pe Timo. Faţa lui se 
schimbase din nou și căpătase o lucire roșiatică. Se uita la ea ca 
și cum, privind-o, ar fi vrut s-o silească să îngenuncheze. 

Jenny nu știa ce să facă. Il văzuse acolo pe administrator. O 
speriase ca s-o oprească să se uite ce era după folie, fără doar și 
poate. Insă dacă pomenea asta acum, ar fi fost dovada 
definitivă că Timo era psihopatul. lar după cum se purta, el se și 
punea în evidenţă ca făptaș. 

Cu toate astea, nici ea nu știa de ce, Jenny tot nu era sigură în 
privinţa lui Timo. 

— Jenny? 

lar Nico. Privirea lui se plimba încoace și-ncolo, de la ea la 
Timo. 

— N-ai vrea să ne spui ce se întâmplă? 

— Eu... îngăimă ea și se uită, căutând ajutor, la Florian, care 
oricum avea privirile plecate, ţintuind pardoseala. 

Probabil că tocmai își imagina ce i se făcuse cu acel cuţit 
colegului și prietenului său. Și poate și Annei. 

Colaboratoarea ei, Anna, pentru care se simțea 


VP - 109 


răspunzătoare, încă nu fusese găsită. Poate că încă nu era prea 
târziu. Dacă făptașul fusese oprit acum să se întoarcă la ea și 
să-și continue treaba... 

Privirea ei îl întâlni din nou pe Timo, care vedea foarte bine ce 
se petrecea în ea, fiindcă dădea din cap abia vizibil, parcă ar fi 
implorat-o. 

— Am fost acolo, spuse ea cu glas ferm. Și am auzit un 
zgomot în spatele foliei. 

— Nu! făcu Timo încet, implorator. 

— Am întrebat cine-i acolo și zgomotele au încetat, în schimb 
am auzit ceva ca niște pași târșâiți. 

— Nu! 

— Când m-am apropiat, a ieșit cineva de după folie și m-a 
speriat. 

Privirile li se întâlniră din nou. 

— Era Timo. 

— Nu, la naiba! izbucni Timo și se năpusti la ea, dar Nico și 
David i se puseră în cale, înainte s-o poată atinge. 

El încercă să-i dea deoparte, dar Nico reuși să-i prindă braţul, 
i-l răsuci la spate și faţa lui Timo se strâmbă de durere. 

— Dă-mi drumul imediat, nenorocitule! urlă Timo. N-am nimic 
de-a face cu asta și nici nu e cuțitul meu. N-am mai văzut 
niciodată rahatul ăla. 

— Minunat că îți aduci aminte abia acum, se răsti Annika la 
Jenny. Ar fi trebuit să ne spui imediat și nu când iar a dispărut 
cineva. 

— Am știut eu imediat că individul ăsta e implicat, se repezi 
Matthias. 

— Te las eu rece, nenorocitule, îi aruncă Timo, încercând să 
scape din strânsoarea lui Nico, dar David îi înfipse un pumn în 
stomac. 

Cu un geamăt, Timo se îndoi în față și se prăbuși. 

— Sorry, dar pe viitor mai bine renunţi la chestii dintr-astea, 
colega, îl preveni David. Data următoare nu ne oprim la un mic 
ghiont. 

Timo înălță capul și îi aruncă lui Jenny o privire pe care ea nu 
reuși s-o descifreze. | se părea că distinge în ea reproșul că 
provocase situaţia asta, dar nu descoperi nimic din ura cu care îl 
privise înainte pe Matthias, ba chiar și pe ea. 

— Unde e Anna? întrebă Annika. 


VP - 110 


Timo o privi și colțurile gurii i se lăsară. 

— De unde să știu? 

— Fiindcă o ţii captivă undeva. 

— Pe naiba o ţin. Chiar nu observați ce se întâmplă aici? 
Avem un grup de yuppies dichisiţi, care tocmai își îngăduie o 
pauză și, de cealaltă parte, doi oameni simpli, în haine de lucru. 
Apoi e omorât cineva. Și, firește, cine se poate să fi fost? Exact, 
unul din fraierii cu salopetă. Și ca să creadă chiar toată lumea, i 
se mai și strecoară un cuțit și totul e minunat. Chiar credeţi că 
sunt atât de prost, încât să las la vedere cuțitul cu care am 
omorât pe careva? Ca să-l puteţi găsi voi? Ca să fie nevoie să-l 
găsiţi? 

Exact întrebarea asta o preocupa și pe Jenny și înclina să-i 
dea dreptate lui Timo. 

— Gândiţi-vă, idioţilor. Mi-e foarte limpede că urmează o 
acțiune de căutare. Și atunci ascund blestematul ăla de cuţit, 
dacă e al meu. 

— Când are dreptate, are, comentă David în felul lui obișnuit, 
netulburat. 

— Ce-i cu drogurile? Matthias luă punguţa și o întinse spre 
Timo. Probabil că nici astea nu sunt ale tale, nu? Pe astea cine ţi 
le-o fi strecurat? 

Nu Timo, ci Horst răspunse la întrebare: 

— Ba da! 

Stătea puţin retras și până atunci urmărise de la locul lui ce 
se întâmpla, fără comentarii. Acum toate privirile se îndreptară 
spre el. 

— Porcăria asta îi aparține, știu. Am încercat destul de des să- 
| conving să renunţe. Dar cuțitul de acolo - arăta spre masă - nu 
e al lui. Timo e iute la mânie și își iese repede din fire, dar pun 
mâna în foc că niciodată n-ar fi în stare să-i facă cuiva așa ceva. 

— Foarte amuzant, zise Matthias. 

Jenny găsea că se purta ca un comisar care rezolvase un caz 
dificil. 

— Am avut cu toţii prilejul să fim martori la ce-i el în stare. Eu 
în mod deosebit. Și știm și ce efecte au asemenea droguri. 
Poate că atunci când e drogat se ia drept medic vestit care 
execută operații importante. 

— Da, iar ţie ţi-aș scoate dinţii cu bucurie, fiindcă ești un 
nemernic incredibil de mare, se stropși Timo la el. Dar ăsta nu e 


VP - 111 


cuțitul meu și nu i-am făcut nimic colegului vostru. lar cu 
dispariţia Annei iarăși nu am nimic de-a face, la naiba! 

— Asta va hotărî poliția, când vom fi scoși de aici. 

— S-ar putea să mai dureze până atunci, comentă Johannes. 
Ce facem atâta timp? 

Matthias ridică din umeri ca și cum răspunsul ar fi fost de la 
sine înțeles. 

— ÎI încuiem. 

— Cum? izbucni Timo. V-aţi ţicnit? Cine vă închipuiţi că 
sunteţi? Asta e privare de libertate. Asta o să vă coste capul, vă 
jur. 

— Și eu găsesc că așa ceva e dificil, zise Nico. Faptul că a fost 
cândva acolo unde aţi găsit voi cuțitul nu dovedește absolut 
nimic. Nu putem să ne jucăm de-a poliţia și să-l încuiem. E 
nevinovat atât timp cât nu putem dovedi contrariul. 

— Da? Chiar este? 

Matthias își puse mâinile în șold, un gest de autoritate pe care 
Jenny nu-l văzuse la el până atunci și care nici nu i se prea 
potrivea. Mai curând soţiei lui. Acum părea că începe să se 
simtă în formă și să-și ia rolul de investigator-șef. 

— Prefer să încui pe cineva care este foarte probabil să fie 
ucigașul, decât să aștept până îmi taie limba și îmi scoate ochii. 
Aici nu există poliţie, așa că ne ocupăm noi de asta. 

Ellen îl privi pe Timo un timp, apoi i se adresă lui Nico. 

— Cum rămâne cu Thomas? Și cu Anna? Cine a întrebat de 
drepturile lor? Poate că pe Anna încă n-a... știți ce vreau să 
spun. Să zicem că e numai șansa să-i salvăm ei viața, dacă îl 
încuiem acum, și tot merită să ne înșelăm, poate, și Timo să fie 
încuiat pe nedrept una, două zile. 

Oarecum asemănătoare fuseseră și gândurile lui Jenny, când 
povestea despre întâlnirea ei cu Timo, dar se întreba deja dacă 
nu cumva fusese o greșeală uriașă. 

— Nu, nu merită, la naiba! răbufni Timo. Asta e privare de 
libertate și pentru asta se primește pușcărie. 

— Poate că ar trebui să ascultăm ce are de zis domnul 
coordonator de grup? propuse David. De fapt, el are 
răspunderea. 

Toate privirile se îndreptară spre Johannes care scutură 
resemnat din cap. 

— Nu, n-o am. 


VP - 112 


David ridică din sprâncene. 

— Nu? 

— Asta trebuie să hotărâți voi, în mod democratic. 

Spunând asta, se ridică și merse spre ieșire și în timpul ăsta îi 
aruncă Sandrei o privire greu de descifrat. 

— Mă abţin de la vot. 

Câteva secunde mai încolo părăsise încăperea. 

— Să votăm, deci, hotărî Matthias. Cine e de acord să-l 
încuiem pe Timo, ca să ne apărăm vieţile și poate s-o salvăm pe 
Anna? Mâna sus. 

Jenny se uită mai întâi la Sandra, care îi întoarse privirea și 
clătină din cap. 

— Imi pare rău, dar faptul că l-ai văzut acolo pe Timo, nu este 
suficient pentru mine ca să-l lipsim de libertate. 

— Nici pentru mine, zise Jenny, surprinzând-o vizibil pe 
Sandra. 

_ Când se întoarse spre Florian, el tocmai ridica mâna șovăitor. 
li observă privirea și cobori capul. 

— Pentru Anna. 

Faptul că Annika și Matthias aveau mâinile ridicate n-o mira 
mai deloc pe Jenny și se așteptase și la Ellen să fie de acord. Dar 
se miră când și Nico ridică mâna, parcă filmat cu încetinitorul. 

Jenny era sigură că Nico nu era la fel de convins de vinovăția 
lui Timo, cum erau Annika și Matthias, o spusese deja. Pe de altă 
parte, erau într-adevăr multe care vorbeau împotriva 
administratorului. 

— Nu sunt convins de ceea ce facem noi aici, spuse Nico, dar 
mă simt răspunzător pentru grup. Apoi i se adresă direct lui 
Timo. 

— Chiar îmi pare rău! 

— Du-te la dracu’, îi răspunse administratorul. 

— Și tu? i se adresă Matthias lui David. Știu că nu poţi să mă 
suferi, dar aici nu e vorba de mine, ci de vieţile noastre, ale 
tuturor, pe care trebuie să le protejăm. Deci? 

jenny se întreba cum reușea David să zâmbească cu 
superioritate chiar și în situația asta. 

— Că aici nu e vorba despre tine cred la fel de puţin pe cât 
cred că Timo e nebunul nostru. Doar am fost cu el un timp, 
singur, mai devreme. Ar putea să mai umble la manierele lui și, 
da, consider că-și face praf celulele din creier cu mizeria aia 


VP-113 


cristalizată, dar să mutileze pe cineva? Să omoare? Nu. 

— Faci asta numai fiindcă ești împotriva mea, mârâi Matthias 
și David scoase un hohot de râs. 

— Nu ești tu chiar atât de important. 

— Și tu? o întrebă Annika pe Jenny. Doar tu ai fost cea care 
ne-a dat indiciul decisiv. 

— Am spus că l-am întâlnit pe Timo în încăperea aceea, nimic 
altceva. 

— Și? 

Jenny scutură din cap. 

— Nu. N-avem voie așa ceva. 

— Sunt deci cinci contra patru, cu o abţinere, anunţă Annika, 
după ce văzuse că nici Horst nu ridica mâna. 

— Un moment, izbucni Jenny, deși nu știa prea bine ce voia să 
spună. 

Toți o priviră. Și Timo. 

— Vă rog să vă mai gândiţi o dată! Faptul că Timo era în 
încăperea aceea și că poate a luat din chestia asta, nu e 
nicidecum o dovadă că mutilează oameni. Chiar dacă îl Încuiați 
acum, e posibil ca lucrurile să continue, fiindcă adevăratul 
făptaș se ascunde undeva în hotelul ăsta. Și atunci, tot ce ați 
reușit e să fi slăbit grupul și mai mult. 

Simţea și ea că argumentul era foarte firav, dar trebuia să 
încerce măcar, așa îi cerea conștiința. Într-un anume fel se 
simţea vinovată pentru ce se întâmpla în clipa aceea. 

— Deci... 

Matthias ignoră obiecțiile ei și îl privi pe Nico, care continua să 
țină brațul lui Timo răsucit la spate. 

— Să-l ducem de aici. 


VP - 114 


19. 


Lângă bucătărie e o cameră frigorifică mare, care e aproape 
gata, spuse Ellen. Încă nu e montat sistemul de răcire, dar are 
deja o ușă izolatoare groasă. Dacă o închidem pe dinafară și o 
mai și încuiem, nu mai poate fi deschisă din interior. 

— Minunat! Matthias părea încântat. Avem o celulă 
confortabilă, de o singură persoană, până când putem să-l 
predăm poliţiei. 

Ellen se întoarse spre Timo. 

— Îmi pare rău, dar tot e mai bine decât într-un loc nerenovat, 
unde e curent... 

— Mai du-te! 

Ellen nu se lăsă impresionată, ci îl privi în ochi. 

— Dacă ne zici unde e Anna, vom spune poliţiei că ne-ai ajutat 
să împiedicăm să se întâmple lucruri și mai rele. 

Timo scutură din cap și râse fals. 

— Nu știu. Pricepe odată! 

— Mai gândește-te. 

— Bine. Așteaptă, lasă-mă să mă gândesc... NU! Ultimul 
cuvânt îl strigă spre ea. 

— Ajunge, îi întrerupse Matthias, dându-și importantă. Să-l 
ducem de aici. 

— Așteptaţi! 

Toţi îl priviră pe Timo cu speranță, când i se adresă lui 
Matthias. 

— Cea zis Horst mai devreme e adevărat aproape în 
întregime. Cu o excepţie. Tie aș fi în stare să-ţi fac ceva și ai s-o 
simţi când se va dovedi că n-am nimic de-a face cu povestea 
asta și mi se va da drumul. Din clipa aceea, să verifici la fiecare 
două secunde dacă ești singur, fiindcă la un moment dat voi fi în 
spatele tău. 

Pentru Jenny era limpede că Matthias își păstra cumpătul doar 
cu greutate. Cuvintele lui Timo îi căzuseră greu la stomac, era 
clar. Se surprinse că într-un fel îi părea bine. 

— Oho, ce zicere plină de miez, comentă David izbucnirea lui 
Timo. Am voie s-o folosesc în filmul meu despre Matthias, 


VP - 115 


neînfricatul șerif din ţinutul Berchtesgaden? 

— Ai voie să mă pupi în fund, scuipă Timo spre el. 

— Hei, eu n-am votat împotriva ta. Mi s-ar cuveni puţină 
recunoștință. 

Înainte ca alaiul cu Timo să se pună în mișcare, privirile lui 
Jenny și Nico se întâlniră. Avea senzaţia clară că ghidul era 
departe de a fi fericit de situaţie și că ar fi preferat să împiedice 
teatrul ăsta. Până la urmă, răspunderea față de grup fusese 
hotărâtoare. Măcar era mai mult decât făcea Johannes. 

— Să pornim, comandă Matthias și ieși din încăpere, însoţit de 
Annika și Ellen, urmându-i pe Nico și Florian, care îl apucase pe 
Timo de celălalt braţ. 

Jenny continua să se mire de purtarea lui Florian. N-o intriga 
faptul că votase împotriva lui Timo, ci felul în care o făcuse. Ca 
și cum nici lui nu i-ar fi picat bine. Și atunci de ce a ridicat 
mâna? Își propuse să-i vorbească despre asta, dar înainte voia 
să aibă altă discuţie. 

Se uită în jur. Și Sandra părăsise camera, iar Jenny n-avea 
ideea unde se dusese. 

În timp ce ieșea, observă că expresia lui David se schimbase 
brusc. Ședea pe un scaun și se uita gânditor pe tăblia mesei, în 
timp ce, cu degetul arătător, plimba încoace și-ncolo o firimitură 
de pâine. Era pentru prima oară când nu-l vedea ironic, nici 
cinic, ci meditând serios, și se întrebă care dintre feţele lui era 
masca și care cea adevărată. 

După cum bănuise, o întâlni pe Sandra în vestibul, unde avea 
o conversaţie cu Johannes. La ce nu se așteptase era felul în 
care vorbeau cei doi. Își apropiaseră feţele și păreau să discute 
foarte aprins, ceea ce, după Jenny, era mai curând atipic pentru 
amândoi. 

— E dreptul lor! tocmai spunea Johannes tăios, în timp ce 
Jenny se apropia de ei. 

Când o zări, făcu un pas înapoi și se uită în cealaltă direcţie. 

— Ce drept avem? se amestecă Jenny în discuţie, oprindu-se 
în faţa celor doi. E vorba despre vorbele acelea din prima seară? 
„De-ar ști ăștia cine ești?” 

Sandra îi făcu lui Johannes un semn de încuviinţare. 

— Bine, spune-i. Acum tot nu mai contează. 

Apoi se întoarse și plecă, lăsându-i acolo. 

Johannes privi în urma Sandrei și așteptă până când dispăru 


VP - 116 


în direcţia sufrageriei. 

— Nu e angajată la o firmă de asigurări, ci e persoana care îmi 
va lua postul. 

— Cum? Nu înţeleg... 

Făcu semn cu capul spre salonul cu șemineu. 

— Să intrăm, aici putem să discutăm mai bine. 

Johannes închise ușa în urma lor și se așeză lângă Jenny, într- 
un fotoliu mare, în faţa flăcărilor care ardeau plăcut. Jenny se 
întrebă cine menținea focul, dar dădu gândul ăsta deoparte și se 
întoarse spre Johannes. 

— Firma noastră a fost cumpărată cu puţin timp în urmă de 
niște investitori pe care nimeni dintre noi nu i-a văzut vreodată 
la faţă, începu el. A fost o ședință în care un individ pe care l-au 
trimis noii proprietari, ne-a explicat că ne organizăm din nou și 
că totul va fi mai bine, bla bla bla... 

Apoi am primit prin poștă un concept pe tema Di/gital-Detox. 
Era vorba exact despre ce e aici. Desigur, nu despre mizeria de- 
acum, ci despre un interval de timp petrecut fără telefon mobil 
și fără Internet. O reducere a vitezei. O revenire la ce este mai 
important și așa mai departe. 

Deja se luase legătura cu noii proprietari ai hotelului și se 
negociaseră zilele astea de aici. Am găsit că ideea era grozavă 
și am venit cu Nico, nou și el în firma noastră, ca să văd și să 
pregătesc totul. 

Făcu o scurtă pauză în care își privi mâinile. 

— Apoi, acum câteva zile, a apărut la mine Sandra. Avea o 
hârtie pe care scria că fusese angajată de noua conducere și că 
ea dezvoltase conceptul D'gita/-Detox. Și că va lua parte la 
călătorie ca observator, ca să se acomodeze. Incognito. 
Johannes râse scurt. În fond, asta nu înseamnă altceva decât că 
mă scoate de pe locul meu și că devine urmașa mea. 

Johannes înălță capul și o privi pe Jenny. 

— Ştii ce înseamnă asta pentru o persoană de vârsta mea? 
Gata. Sfârșitul. Eu nu mai găsesc o slujbă. Ce urmează e 
limpede. Șomer, bani de șomaj. Decădere socială, încă o dată 
sfârșit. 

Așa se explica oarecum purtarea lui Johannes. 

— Nu sună prea grozav, dar chiar ești sigur că Sandra vrea 
să-ți ia serviciul? Am reușit s-o cunosc puţin și n-am avut 
senzația că e o femeie de carieră, fără suflet. 


VP - 117 


Johannes scutură din cap. 

— Nu despre asta e vorba. Nici nu am ceva personal împotriva 
ei, dar realitatea e că a fost angajată de noii proprietari ca să 
mă înlocuiască. Eu nu mai corespund profilului de cerinţe pentru 
o firmă de turism care se specializează pe excursii ieșite din 
comun. Așa că mi se trimite Sandra ca observator și ea probabil 
că la urmă va scrie un raport în care se va găsi un motiv să fiu 
dat afară. 

— Ceea ce acum nu mai e valabil. 

— Așa e. De aceea am și insistat să vă spună cine e în 
realitate. Situaţia asta nenorocită nu mai are nimic de-a face cu 
o excursie de concediu, așa că nici nu are ce să observe. Însă în 
calitate de angajată a firmei și urmașă a mea, ea este 
responsabilă pentru de voi. 

— Da, aici ai perfectă dreptate, îl aprobă Jenny. Pe de-o parte 
ar fi nimerit să pună cărțile pe masă faţă de grup, dar poate că, 
pe de altă parte, tocmai în situaţia asta nu vrea să-ţi ia 
conducerea, ci să-ţi dea posibilitatea să-ți arăţi capacităţile. 
Oricum ar fi - găsesc că toate astea nu-s atât de importante, 
dacă ne gândim că afară zace un trup congelat și că o altă 
colegă de-a mea a dispărut. Și că unul dintre administratori a 
fost încuiat într-o cameră frigorifică de către o parte din grup. 

— Da, știu. Și? 

— Cu votul tău ai fi putut să ai grijă ca tocmai asta să nu se 
întâmple. Faptul că tu, în calitate de coordonator al grupului, te- 
ai abținut și ai lăsat răspunderea în seama altora n-a fost chiar 
de ajutor. 

— Votul meu n-ar fi schimbat nimic, se împotrivi Johannes. L- 
am cunoscut pe Timo la prima mea vizită aici și știam că e 
neprietenos și cu toane. E coleric și agresiv, îl cred în stare de 
orice. Și eu aș fi votat să fie încuiat. 

Au stat o vreme în tăcere, uitându-se la foc. Atitudinea lui 
Johannes o surprindea pe Jenny, dar, pe de altă parte, se aflau 
într-o situaţie în care nimeni nu se purta normal. Şi în plus, 
acum chiar erau lucruri mai importante de făcut. Trebuiau s-o 
caute pe Anna. 

Se ridică și îi puse lui Johannes o mână pe umăr. 

— Nu încercăm s-o găsim pe Anna? 

— Da, sigur. 

Se ridică și el și împreună părăsiră încăperea cu șemineu. 


VP - 118 


A 


În vestibul le venea în întâmpinare grupul din jurul lui 
Matthias. Timo lipsea. 

— Așa, băiatul e pus în siguranţă, anunţă el. 

Jenny se opri în faţa lor. 

— Tot mai cred că n-a fost bine. 

— Da, știu, dar nu interesează pe nimeni. Am votat 
democratic. Și esenţa democraţiei constă în faptul că 
majoritatea decide. 

— Să trăiţi! strigă David de undeva din spatele lor. Și rahatul 
e delicios. Milioane de muște n-au cum să se înșele, la urma 
urmei. 

— Acum e cazul să ne tragem răsuflarea, spuse Matthias, 
ignorându-l pe David. După aceea putem merge câte unul în 
căutarea Annei, ceea ce e mult mai eficient. Primejdia a fost 
alungată. 

Nu bănuia cât de mult se înșela. 


VP - 119 


20. 


Zace acolo și așteaptă. 

Nu știe ce. O atingere? Noi chinuri? Dar ce să i se mai facă? 
Doar i se făcuse tot ce i se poate face unui om. 

Nu știe de când așteaptă. De ore? Zile? Se gândește la ce s-a 
întâmplat la urmă. Asta face tot timpul, ca să-și abată atenția și 
să evite să-și piardă mințile cu totul. 

Deci, încă o dată: cât timp a trecut de când a simţit că era 
mișcată, de când capul ei și-a pierdut controlul și voia să cadă 
pe spate? Reușise să împiedice asta în ultimul moment, dar 
încordarea mușchilor de la gât îi pricinuise niște dureri infernale 
pentru care nu avusese nici măcar supapa unui țipăt, fiindcă nici 
asta nu mai e posibil. Orice i s-ar face, nu doar că nu mai poate 
să împiedice, dar probabil că nici nu-și mai dă seama. 

Îşi aduce aminte că teasta i s-a lovit de ceva ce părea să fie o 
muchie. Putin după aceea a simțit în cap o ușoară vibrație, apoi 
o smucitură, apoi din nou vibrația. Toate astea fuseseră 
cuprinse într-o mare arzătoare de dureri. 

Apoi fusese liniște mult timp. Cândva, după aproape o 
veșnicie, simţise pe obraz un curent de aer rece și, pentru prima 
oară, Își dăduse seama cât de indescriptibilă e senzația asta. Să 
simţi ceva. „Ce te plângi?” zice noul glas din ea. „Nu contează 
dacă iti dai seama de ceva”. Aici glasul are dreptate. Și glasul 
ăsta chiar e o treabă bună. Ca o nouă cunoștință pe care și-a 
făcut-o în lăuntrul ei. 

„Obișnuiește-te”, zice el din nou. „De acum înainte, 
cunoștințele se vor petrece în interiorul tău. La fel și toate 
celelalte. Ai uitat? Acum tu ești, până la moarte, cel mai singur 
om din lume. Nu mă ai decât pe mine”. 

„Adună-te”, spune în ea cealaltă voce, cea veche. Vocea 
rațiunii. „Cea care iți vorbește e nebunia. N-o asculta, altminteri 
ai s-o iei razna cu totul. Trebuie să încerci să descoperi unde te 
afli. Dacă ceilalți te-au găsit”. 

„Cum anume?” ar dori ea să-i strige, protestâna, acelei voci a 
rațiunii. „Nu simt nici ce mi se face și nici unde se întâmplă 
toate”. 


VP - 120 


„Atunci cugetă la ce s-a întâmplat în ultimele ore. Ai grijă ca 
mintea să-ți rămână întreagă. Altceva nu mai ai. Deci, de la 
capăt: cât timp a trecut de când ai fost mișcată?” 

„Du-te la naiba”, repede ea glasul rațiunii. 

Ce n-ar da să i se așeze acum o mână pe obraz sau pe frunte. 
Dacă mâna aceea ar mângâia-o și astfel ar smulge-o din 
singurătatea asta groaznică. Doar nu pretinde nimic mai mult 
pentru moment. Doar să o atingă cineva. Pe față, unde mai 
poate să simtă. 

Se gândește la Thomas. Așa cum zăcea cu buzele acoperite 
cu cruste de sânge și cu ochii arși. Sigur că așa arată și ea 
acum. 

Thomas. E în aceeași situație ca și el. 

Zace aici, undeva, era singură singurătate, și așteaptă. Așa a 
zăcut și el, când l-au găsit și l-au pus pe patul lui. 

La putin timp după aceea a murit. 

Asta ar vrea și ea. Să moară. 


VP - 121 


21. 


După ce s-au strâns iar cu toţii în sala de mese, s-a iscat din 
nou o discuţie în jurul lui Timo și a faptului că, evident, Matthias 
se considera purtătorul de cuvânt al grupului. Mai ales David 
avea grijă ca Matthias să fie tot mai furios de la atâta indignare. 

Chiar dacă Jenny nu aproba faptul că Timo era închis, exista 
totuși ceva mai important în momentul acela. 

— N-am putea să încetăm cu discuţia asta neplăcută și să ne 
concentrăm din nou pe găsirea Annei? interveni ea, când Annika 
și David erau pe cale să se lanseze într-un nou duel de cuvinte. 

— Are dreptate, spuse Matthias. Și acum putem porni și 
separat, asta face căutarea mai eficientă. 

Sandra clătină din cap. 

— Poate că mă consideraţi excesiv de sperioasă, dar eu n-aş 
vrea să merg singură prin hotelul ăsta. 

larăși rostea ceea ce gândea și Jenny. 

— Atunci hai s-o căutăm împreună. 

Matthias dădu enervat ochii peste cap. 

— Ucigașul lui Thomas e încuiat. Așa că nu există niciun motiv 
să ne fie frică. Dacă vrem să sporim șansele de a o găsi pe 
Anna, trebuie să pornim separat. La fel și voi două. Asta dacă nu 
vă este indiferent dacă o găsim sau nu. 

Cu coada ochiului Jenny văzu că David se pregătea să spună 
ceva, dar i-o luă înainte. 

— Ajunge acum, zise ea tăios. Dacă Sandra și cu mine dorim 
să pornim în căutare împreună, atunci așa vom face și tu n-ai să 
ne oprești. Nu știu ce te face să crezi că ai avea vreun cuvânt de 
spus aici, dar pot să te asigur că nu e deloc cazul. Dacă e cineva 
aici care să aibă vreo răspundere, atunci Sandra este aceea. Ea 
este angajată a societăţii de turism 7riple-0O-/ourney. 

La asta nici măcar David nu reuși să scoată mai mult decât un 
„Cum?” și o privi întrebător pe Sandra - precum toți ceilalți. 
Inainte să răspundă, Sandra îi aruncă lui Jenny o privire greu de 
descifrat. 

— Bine. E adevărat, fac parte din firmă de puţin timp și, ca să 
zic așa, sunt incognito aici fiindcă eu am realizat conceptul 


VP - 122 


privitor la Digita/-Detox și, în calitate de observator neutru, 
voiam să văd personal dacă e acceptat și ce mai poate fi 
îmbunătăţit la el. Însă în ceea ce privește răspunderea - privirea 
i se îndreptă din nou spre Jenny - asta îi revine lui Johannes. El 
este coordonatorul și va prelua această funcţie și în viitor, când 
Digital-Detox devine o componentă definitivă a programului 
nostru. 

— Asta chiar este teribil de interesant, comentă Annika. Dar 
cum rămâne cu Anna? 

— O vom căuta acum. 

David se întoarse spre Sandra și Jenny. 

— Sunt cu totul de părerea voastră. Dar n-ar fi bine să facem 
echipe mixte? Poate e și mai sigur, nu? 

Pentru Jenny era limpede că avea dreptate și, înainte să se 
poată sfătui cu Sandra, în spatele ei Horst spuse: 

— Dacă ești de acord, te voi însoţi, Jenny. Anna este colega 
ta, iar eu mă descurc chiar bine aici. 

— Bine, atunci propun să preluam subsolul. Să mergem. 

Fără să mai aștepte alte comentarii, Jenny porni și, urmată de 
Horst, părăsi camera. 

Încă pe când coborau, administratorul spuse: 

— E o nerozie să-l încui pe Timo acolo. N-are nimic de-a face 
cu povestea asta îngrozitoare, sunt foarte sigur. 

— Nu sunt la fel de sigură ca Matthias, dar sunt unele lucruri 
care vorbesc împotriva lui Timo. lar purtarea lui... Se gândi la 
încăperea cu folie de plastic. 

Ajunseseră la capătul scării și Horst arătă spre o ușă din 
dreapta lor. 

— Pe aici se ajunge la niște camere goale. Nu știu dacă pe 
astea le-a văzut careva până acum. 

— Nici eu. Să vedem. 

Horst încuviință din cap, dar se opri în fața ușii. 

— În ceea ce privește purtarea lui Timo - există un motiv. E 
așa de când o turistă l-a învinovăţit, cu câţiva ani în urmă, că i-a 
furat o bijuterie scumpă. Un colier în valoare de o sută de mii de 
euro. 

— Cum de-a ajuns femeia să-l învinovăţească? 

— Susţinea că l-ar fi văzut ieșind din camera ei. La puțin timp 
după aceea a observat că îi lipsea bijuteria. 

— Dar n-a fost Timo. 


VP - 123 


— Nu. A fost o agitaţie uriașă, a fost informată poliţia, care l-a 
luat pe Timo. Ela jurat că nu fusese niciodată în camera aceea 
și că n-avea nimic de-a face cu toată povestea, dar toți au 
crezut-o pe femeie. Pe baza suspiciunii de furt grav, un 
judecător l-a băgat în arest preventiv, fiindcă Timo nu știa să 
spună unde era bijuteria. Acolo a fost aranjat destul de rău de 
ceilalţi deţinuţi, fiindcă voiau să scoată de la el unde era 
ascunzătoarea, bătându-l. Aproape că l-au omorât în bătaie. 

— E groaznic. 

— Da, așa a fost. După o săptămână, a ieșit la iveală că 
femeia era o escroacă care își vânduse bijuteria asigurată pe o 
sumă mare, cu ceva timp în urmă. Timo a petrecut mult timp în 
spital, până când i s-au vindecat rănile. Cele trupești. Cele 
psihice nu s-au vindecat niciodată de tot. 

— Asta explică multe. 

— De atunci reacționează extrem de agresiv când se simte 
nedreptăţit. Dar nu el a fost cu Thomas și Anna, pun mâna în 
foc. Faptul că acum e închis acolo sus îl aduce în pragul 
nebuniei. Îl cunosc. Dacă nu iese curând de acolo, înnebunește 
de-a binelea. 

— Înţeleg și îmi pare rău pentru Timo. Mai târziu ar trebui să 
le spui povestea asta și celorlalţi. Poate că își dau seama că au 
făcut o greșeală. Te ajut cu plăcere, dar acum trebuie s-o găsim 
mai întâi pe Anna. 

Horst încuviinţă din cap și deschise ușa. 

Cele mai multe dintre camere erau goale. Ici și colo zăceau 
câteva lăzi prăfuite sau unelte ruginite. Într-una dintre camerele 
în care s-au uitat, cea mai mare, era mobilier de grădină, încă 
ambalat, stivuit până la tavan, dar nu putea fi al noului 
proprietar, fiindcă era acoperit de un strat gros de praf. 

S-au întors și au luat-o pe drumul care ducea la spălătorie, pe 
care Jenny îl făcuse deja împreună cu Florian și Sandra. 

Când au trecut pe lângă dulapul de metal, Jenny și-a amintit 
de zgomotul pe care îl auzise. Sau pe care a crezut că-l auzise. 
Șovăi și privi de-a lungul culoarului, care se bifurca alături. 

— Ce-i? întrebă Horst, oprindu-se și el. 

— La prima noastră căutare, când am trecut pe aici cu Florian 
și Sandra, am crezut că aud ceva, dar în camera de la capătul 
coridorului nu era nimic. De fapt, mi se păruse mai curând că 
zgomotul fusese mai aproape. 


VP - 124 


— Hm... 

Horst privi dulapul de tablă și deschise ambele uși. Un aer 
urât-mirositor îi lovi în faţă, ca și prima oară. 

După ce își plimbă privirea peste cutiile vechi, ridică din 
umeri. 

— Nu se poate să fi fost șoareci, dulapul nu are nicio 
deschizătură prin care să se poată strecura. Inchise ușile la loc. 
Să fi venit zgomotul totuși din încăperea care era mai în spate? 
Acolo ar putea fi șoareci. 

Horst apăsă pe șalter, tubul de neon de pe tavanul coridorului 
se aprinse și el arătă spre ușă. 

— Acolo sunt lăzi cu materiale decorative de pe vremuri. 
Pentru Crăciun, Paște, chestii de care e nevoie. 

— Da, Florian zicea ceva de niște lăzi și de un cărucior vechi 
pentru rufe, își aminti Jenny. 

— Cărucior pentru rufe? Nu știu nimic de el. Dar nu-i așa că e 
o coincidență ciudată? 

Jenny nu pricepea. 

— Cum? 

— Ei, Thomas a fost găsit în vechea spălătorie și aici se află 
un vechi cărucior pentru rufe, de care eu nu știu nimic. 

Coincidenţa asta nu trebuia trecută cu vederea. 

— Mai bine verific, zise Horst și se îndreptă spre ușă. 

Jenny îl urmă. De data asta voia să arunce și ea o privire în 
încăpere. 

Horst deschise ușa și, întinzând mâna, găsi șalterul imediat. 
Când se aprinse becul cu neon, Jenny văzu exact ce descrisese 
Florian. Lăzi prăfuite, stivuite de-a lungul a doi pereţi, câteva 
chiar și în mijlocul încăperii. Între ele, de cealaltă parte, era un 
cărucior pentru rufe, pentru room keeping, așa cum le știa și de 
la alte hoteluri. Avea pereţi din pânză rezistentă, albastră, uzată 
și decolorată ici și colo și era cam cât două cărucioare de 
cumpărături puse la un loc. 

De la ușă Jenny nu-și putea da seama ce se afla în cărucior. 
Se gândi că nici Florian nu intrase mai mult în încăpere, deci nici 
el nu putuse să vadă mai mult. De ce nu se uitase mai atent? 
Asta făcea Horst în acel moment. 

Când a ajuns la cărucior, expresia de pe faţa lui s-a schimbat 
într-un fel care făcu inima lui Jenny să se oprească o clipă, 
înainte să ajungă din câţiva pași repezi lângă administrator. 


VP-125 


Anna zăcea încovoiată pe fundul căruciorului. Avea ochii 
închiși și umflați, dar altfel decât ai lui Thomas, într-un fel 
inexplicabil, la prima vedere. 

Jenny se aplecă peste margine, îi puse Annei două degete pe 
venele de la gât și, după câteva secunde, răsuflă ușurată 

— Trăiește. 


VP - 126 


22. 


Când simte deodată ceva la gât, se sperie atât de tare, încât 
ar fi tresărit, dacă ar mai fi fost în stare. Cu toate că până și 
acea atingere ușoară stârnește imediat un nou val de durere, ea 
rămâne cel mai frumos lucru pe care Anna l-a simtit în toată 
viața ei. 

Nu știe dacă a fost găsită și acum o atinge cineva din grup. 
Când îşi dă seama de asta, un nou val de deznădejde se revarsă 
peste ea, dar glasul rațiunii îi spune că trebuie să creadă că este 
cineva din grup. Că atingerea asta este o ancoră de care trebuie 
să se țină judecata ei. 

Apoi trece iarăși tot. Mâna este retrasă. Imediat reapare 
panica. Anna ar vrea cu disperare să strige, ar vrea să roage, să 
cerșească, să facă orice împotriva acestei singurătăți de gheață, 
care se lasă din nou peste ea. Impotriva lipsei de speranță. Dar 
nu poate. Nu mai poate absolut nimic. 

In timp ce ea se prăbușește lăuntric, se ivește amintirea 
acelui glas pe care l-a auzit. „Stai liniștită” a spus el și probabil 
că erau ultimele cuvinte pe care le-a auzit în viața ei. E posibil 
să nu se fi înșelat? Nu, trebuie, vrea să se fi înșelat. 

„Stai liniștită”. 

Așa va fi pentru totdeauna. 

Numai dacă ar putea să mai simtă o dată atingerea aceea. 

Plânge deznădăjduită în lăuntrul ei. Fără să scoată un sunet, 
fără să verse vreo lacrimă. Și chiar când glasul cel nou îi 
șoptește cinic că mai există speranța ca suferința ei să se 
sfârșească în curând, că și Thomas a murit destul de repede, 
este atinsă din nou. Mai intens ca înainte, cu unul sau două 
degete care o mângâie pe obraz. Cu toată forța de care este în 
stare, reușește să-și întoarcă puțin capul ca să arate că simte 
atingerea și degetul dispare pentru un moment de panică, dar 
imediat o mână i se așază pe frunte. Senzatia este atât de 
minunată, încât pentru o clipă uită chiar și de dureri. 

Nu, atingerea asta ușoară, iubitoare, nu vine de la monstru, 
de asta e foarte sigură. Mâna îi aparține cuiva care o îndrăgește. 

Și ceva îi spune că e a lui Jenny. 


VP - 127 


23. 


Jenny se grăbi spre holul principal, îi strigă din răsputeri pe 
ceilalți și se întoarse imediat la Anna, care zăcea în cărucior, 
fără să-și fi schimbat poziţia. 

— Anna, șopti ea, deși era sigură că nu putea fi auzită. Sunt 
aici. Nu mai ești singură. 

Se aplecă din nou peste marginea căruciorului, întinse o mână 
și o mângâie prudent pe Anna pe obraz. Capul ei se mișcă puţin. 
Deci era conștientă și simţea că era atinsă. 

— Îţi simte mâna, constată și Horst și când se întoarse spre el, 
Jenny văzu că avea lacrimi în ochi. Asta n-a făcut Timo. 
Niciodată. 

Jenny reveni la Anna. Se întreba dacă nu era acolo încă de la 
prima lor căutare și pur și simplu nu fusese observată de 
Florian, fiindcă nu se uitase în cărucior. Nu contează de ce. Insă 
gândurile astea trebuiau să mai aștepte. 

David și Sandra au ajuns primii, ceilalţi sosiră în următoarele 
două minute. 

Când intră în încăpere și văzu unde era Anna, Florian păli. 

— Doar ne-am uitat deja aici, spuse el. Când văzu privirea lui 
Jenny, adăugă: încă nu era în cărucior, sunt sigur. 

Jenny îl privi atent în ochi. „Sigur”, zicea el. Chiar așa era? 

Matthias și Annika au sosit ultimii. După ce privi lung în 
cărucior, Annika se strâmbă dezgustată. 

— Porcul ăsta! Ar trebui să intrăm la el și să-l omorâm ca pe 
un câine turbat. 

— Da, te cred în stare de așa ceva, răspunse Horst sumbru. 
Dar n-a fost Timo. 

— A, da? Și ce te face să fii atât de sigur? 

Jenny ar fi avut idee ce să răspundă însă o lăsă pe mai târziu. 
Acum era important să fie îngrijită Anna. 

A fost nevoie de foarte mult efort până când au scos trupul 
inert din căruciorul de rufe și l-au pus pe targa adusă David. 

O urcară pe Anna pe scară și ajunseră în vestibul, unde David 
se opri și le spuse lui Florian, Nico și Matthias să lase jos targa. 

— Propun să n-o ducem sus, în camera ei, ci să-i pregătim în 


VP - 128 


salonul cu șemineu un loc unde s-o putem pune. Atunci vom 
avea împreună grijă de ea și nu mai e nimeni singur cu ea acolo 
sus. Cine știe... 

— lar o luăm de la capăt? întrebă Matthias enervat. L-am 
încuiat pe nebun, înțelegeţi odată! 

Jenny ridică mâna. 

— Sunt de acord să facem așa cum a propus David. 

Toţi ceilalţi, în afară de Matthias și Annika, fură de acord cu 
propunerea lui David. 

— E drept că și eu cred că a fost Timo, comentă Ellen, când 
ridică mâna, dar nici într-un caz n-are ce să strice dacă Anna ne 
are pe toţi în jur. 

— Oricum nu-și dă seama de nimic, comentă Matthias cu 
acreală. 

— N-ai cum să știi, îl contrazise Sandra. Sau ești medic și îţi 
dai seama dintr-o privire cât de grave sunt rănile ei. 

— Deci așa, zise David, punând astfel capăt discuţiei. Aduc 
salteaua de sus. Cine vine cu mine? 

Nico îl urmă fără să scoată un cuvânt și, puţin după aceea, au 
aranjat un culcuș de saltele, la oarecare distanţă de șemineu, 
unde o puseră pe Anna. Trusa de prim-ajutor era alături. 

Ca și Thomas, Anna avea în ceafa o rană de dimensiunea unei 
monede de un cent, care era umflată și arăta ca o incizie. 

O culcară pe Anna pe spate. Jenny se așeză pe marginea 
saltelei și îi dădu niște picături de ibuprofen împotriva durerilor 
pe care sigur le avea. Apoi o mângâie din nou pe obraz, în 
vreme ce îi cerceta ochii și mica rană de pe gât. Spre deosebire 
de Thomas, Anna avea cruste pe pleoape, care erau roșii, dar nu 
arse. Jenny n-avea cunoștințe medicale, dar credea că era 
posibil ca rănile să fi fost provocate de un acid. 

De asemenea, tot spre deosebire de Thomas, rana de la gât 
era la înălţimea laringelui. Nu era nevoie să fii medic ca să 
înţelegi ce se întâmplase, mai ales că limba Annei era evident 
nevătămată. 

— Rănile de la ochi arată altfel decât la Thomas, zise ea, fără 
să se adreseze cuiva anume. Și pare să aibă laringele rănit. 

— Are febră? se interesă David. 

Jenny puse mâna pe fruntea Annei. Era rece. 

— Nu. 

— Atunci am o teorie. 


VP - 129 


Jenny se întoarse spre el și îl văzu pe Matthias dând ochii 
peste cap. 

— Bineînţeles! Hercule Poirot are o teorie și imediat ne 
împărtășește și nouă genialitatea lui. 

David îl ignoră. 

— Nu știm exact ce a pricinuit moartea lui Thomas, însă rănile 
lui au dus la o febră extrem de mare. Este așadar posibil să fi 
murit din cauza unor tulburări de circulație. 

Făcu o pauză, privirea îi stăruia pe Anna. 

— Rănile ei sunt altfel, deși duc la același rezultat. Este 
evident că Anna e oarbă și surdă, că nu mai poate să vorbească 
și să se miște. Ca și Thomas. Dar fără febră. 

— Vrei să spui că făptașul a făcut experimente? 

David încuviinţă din cap. 

— Da. Cred că nu îl interesează să-și omoare victimele prin 
ceea ce face, ci - dimpotrivă - să găsească o metodă ca ei să 
supraviețuiască, în ciuda rănirilor. 

— Dumnezeule! făcu Sandra și își apăsă un moment palma pe 
gură. Asta e și mai îngrozitor decât... 

— Da, și nu cunosc aici decât pe unul care să fie în stare de 
așa ceva, și pe ăsta l-am încuiat, zise Matthias și adăugă, 
multumit de sine: datorită perseverenţei mele. Mie de la început 
nu mi-a plăcut individul. 

— Când nevinovăția lui Timo va fi dovedită și se va putea 
mișca din nou liber, sigur va discuta cu tine pe tema 
perseverenţei tale, mârâi Horst. 

— E clar că ţie ţi-a convenit că s-a găsit cuțitul acolo unde 
zăbovise Timo înainte, constată David, dar înainte ca Matthias 
să răspundă, lui Jenny îi veni o idee și se întoarse spre Johannes. 

— Spune-mi, cum a fost când aţi găsit cuțitul? Cine l-a 
descoperit? 

Johannes ridică din umeri. 

— Matthias. 

— Interesant, făcu David, care, evident, înţelesese imediat ce 
urmărea Jenny. Şi cum a fost, exact? Aţi intrat în zona aceea de 
după folie și aţi dat peste cuţit? Unde era, pe jos sau unde? 

Johannes se mai gândi un timp înainte să răspundă. 

— Nu, întâi a intrat Matthias, după aceea Annika. Când am 
ajuns și eu, el avea deja cuțitul în mână. 

— ÎI avea în mână? 


VP - 130 


David ridică din sprâncene și îl privi pe Matthias. 

— Ai pus mâna pe o presupusă armă a crimei? 

— Da, eu... 

Matthias începu să se bâlbâie. 

— Doamne, eram agitat când am văzut petele de sânge de pe 
lamă. Nu m-am mai gândit și l-am luat, pur și simplu. 

— Annika, tu când ai văzut cuțitul pentru prima oară? 

— Ce importanţă are? 

— Pur și simplu mă interesează. 

Annika schimbă o privire cu Matthias, înainte să răspundă. 

— L-am văzut înainte să-l ia Matthias în mână. Era pe masa 
aceea provizorie. Și după cum știm de la Jenny, Timo l-a pus 
acolo. 

Jenny, care continuase să mângâie faţa Annei, se întoarse 
spre Annika. 

— Așa ceva n-am spus niciodată. Cum aș putea să susţin că 
Timo ar fi pus cuțitul acolo? Am spus că îl văzusem pe Timo 
acolo cu ceva vreme în urmă, dar, între timp, oricare altul ar fi 
putut să fi fost, de asemenea, acolo și să fi pus cuțitul. Oricare. 

— Teoretic e posibil ca și Matthias sau Annika să fi avut cuțitul 
în buzunar. Și, ca să nu fie probleme cu amprentele mai târziu, 
de atâta agitație, Matthias l-a luat în mână și i l-a arătat lui 
Johannes. 

— Asta e chiar culmea, izbucni Matthias. Să ne învinovăţiţi pe 
noi. Te-ai țăcănit? 

— In afară de asta, a zis-o și Jenny, comentă tăios Annika și 
adăugă, încă în timp ce capul lui Matthias se întorcea iute spre 
ea: oricare poate să fi pus cuțitul acolo. 

Acum gura lui David rânji răutăcios. 

— Tocmai! 

Dintr-odată se făcu liniște. Faţa lui Matthias se întunecase și îi 
arunca soției priviri mânioase. 

Nico fu cel care puse capăt tăcerii. 

— Și așa s-a spus ce era mai important. Bine că accepţi și tu 
acum că acest cuțit nu este o dovadă că Timo ar fi făptașul. 

— Asta n-am... începu Annika, dar fu întreruptă de Sandra. 

— Ba da, exact asta ai spus. Oricare ar fi putut să pună cuțitul 
acolo. 

— Bine, făcu David și se ridică. Cred că e vremea să-i dăm 
drumul bietului om. 


VP - 131 


— Sunt de altă părere, protestă Matthias. Sunt în continuare 
convins că el a fost. 

— Mai crede cineva la fel? 

David privi în jur. 

Nimeni nu ridică mâna, nici măcar Annika. 

David dădu din cap. 

— Cine vine cu mine? 

— Eu, zise Nico. 

— Și eu, i se alătură Sandra. 

După ce ieșiră cei trei, Jenny continuă să mângâie obrajii și 
fruntea Annei. 

Ca și cum ar fi vrut să mulțumească, Anna își legănă capul. 

— Ellen, nu vrei să-mi aduci un pahar cu apă pentru Anna? 

— Da, dar nu mă duc singură, răspunse Ellen și se întoarse 
spre Johannes. Vii cu mine, te rog? 

Johannes tocmai se ridicase și atunci se întoarseră David, 
Sandra și Nico. Erau singuri și feţele lor nu prevesteau nimic 


bun. 


VP - 132 


24. 


Acum știe că ceilalți din grup sunt cei care au găsit-o, oriunde 
ar fi fost abandonată. 

Deplina lipsă de orientare e atât de cumplită, încât, de fiecare 
dată când îşi dă seama în ce situaţie se află, apare primejdia să 
alunece în nebunie. Dar poate că s-a și întâmplat deja de multă 
vreme? Poate că e deja nebună, fără să-și dea seama? 

„Ai mai auzit vreodată de un nebun care să știe că e nebun?” 
întreabă în ea, răutăcios, noul glas. 

Nu, n-a auzit. Dar ea gândește încă foarte logic despre 
situația ei. Fac asta și nebunii? 

„E o contra întrebare”, zice glasul. „Ai fost mutilată și vei fi 
oarbă, surdă, mută și paralizată pentru totdeauna. lar tu stai și 
chibzuiești cu calm dacă vei înnebuni sau dacă nu cumva ești 
deja nebună.” 

Alungă și glasul și gândurile astea, cu rezultatul că durerile o 
atacă din nou ca un animal de pradă flămând. Dar apar iarăși 
atingerile. 

Gândurile ei se abat către ultimele două cuvinte pe care le-a 
auzit în viața ei. Și cu cât se gândește mai des la ele și încearcă 
să și le readucă în minte, cu atât mai sigură este că nu s-a 
înșelat. Că știe cine i-a făcut toate astea. 

Dacă auzul ei ar mai funcţiona, ar putea să și audă acum, în 
momentul ăsta, vocea aceea? Monstrul acela se află în aceeași 
cameră cu ea și poate că o și îngrijește atent? Ar vrea să tipe, 
trebuie să tipe. 

Deschide gura, ignoră durerile înfiorătoare care i se 
răspândesc în tot capul, pornind de la gât, ca o explozie, și 
împinge tot aerul din plămâni, fără să simtă dacă scoate cumva 
vreun sunet. Vrea să mai încerce o dată, dar nu mai reușește. 
Durerea o înhaţă cu gheare de foc și o smulge, ducând-o într-o 
beznă îndurătoare. 


VP - 133 


25. 


— A dispărut! spuse David cu o față împietrită. Ușa era 
deschisă, camera frigorifică, goală. 

— Porcăria naibii! izbucni Matthias. Acum sunteți mulțumiți? 
Acum nebunul umblă liber prin hotel și cugetă care să fie 
următorul căruia să-i ardă ochii și să-i taie limba. 

— la spune, n-ai ascultat ce spun sau chiar ești atât de nerod 
și nu pricepi? 

Se vedea că lui David îi venea greu să se stăpânească. 

— Cineva i-a dat drumul lui Timo înainte să fi ajuns noi acolo. 
Se uită de la unul la altul. Deci? Cine a fost? Se priveau 
întrebători, dar nimeni nu dădea vreun semn. - Cel sau cea care 
a făcut-o poate să recunoască fără grijă. Doar și noi eram pe 
cale să-i dăm drumul. 

Tot nu dădea nimeni niciun semn. Privirea lui David se opri 
asupra lui Horst, care scutură din cap. 

— N-am fost eu. Am fost cu totul împotrivă să-l închidem pe 
Timo și sunt sigur că n-are nimic de-a face cu toate astea, însă 
nu i-am dat drumul. 

— Oricum, s-a cărat, comentă Annika. Un nevinovat nu face 
așa ceva. 

— După ce a fost încuiat de o hoardă de șerifi autonumiţi și, 
dacă se lasă văzut, e nevoit să ia în calcul că se va întâmpla 
iarăși același lucru, purtarea lui nu mi se pare decât logică, 
comentă sec David. 

— Trebuie să-l căutăm. 

Matthias făcu câţiva pași spre ieșirea din salonul cu șemineu 
și apoi se întoarse spre ceilalți. 

— Ei, ce se întâmplă? Ce așteptați? Să-l înhațe pe următorul? 
Haideţi odată, trebuie să-l găsim. 

David scutură din cap. 

— N-are rost. Timo se descurcă aici mai bine decât oricare 
dintre noi - cu excepţia lui Horst. Dacă el nu vrea să fie găsit în 
clădirea asta complicată, nici n-o să reușim s-o facem. 

— Aiurea! Doar și pe Anna am găsit-o. 

— Fiindcă intenţia era s-o găsim, ripostă Nico. 


VP - 134 


— Exact, confirmă David. 

— La naiba, aici e vorba de siguranţa noastră, a tuturor. 

Acum glasul lui Matthias suna implorator. 

— Chiar sunt singurul căruia îi pasă să nu mai fie obligat 
careva să creadă? 

— Cu siguranţă nu, vorbi din nou Nico, lucru pe care îl făcea 
tot mai rar după dispariţia lui Thomas, după părerea lui Jenny. 
Dacă e să fiu sincer, cred că grija ta cea mai mare nu ne are în 
vedere pe noi, ci pe tine și, probabil, ceea ce a zis Timo, când ai 
avut grijă să fie încuiat. 

— Ce prostie, răspunse Matthias iute, pe un ton care-l trăda 
că minte. 

David se așeză pe unul dintre fotolii și se sprijini oftând de 
spătarul moale. 

— Oricum, eu nu-l voi căuta pe Timo. Dar tu nu te simți 
obligat în vreun fel. Sigur va fi palpitant când ai să-l găsești. 

Matthias nu plecă, dar nici nu se întoarse la locul lui, ci se opri 
nehotărât în faţa ieșirii. În cele din urmă, Annika fu cea care 
hotări ce trebuia să facă. 

— Poate că are dreptate, îi zise soțului ei. Individul te-a 
ameninţat pe faţă. Dacă te pândește pe undeva în blestemata 
asta de clădire, n-ai nicio șansă. Cine știe ce o să-ţi facă. Deci... 
așază-te la loc. 

Matthias mormăi ceva de neînțeles, însă se întoarse la Annika 
și se așeză lângă ea. 

— Cuminte, comentă David, alegându-se cu încă o privire 
încărcată de ură atât de la Annika, cât și de la Matthias, în timp 
ce Jenny își îndreptă din nou atenţia asupra Annei. 

Ea își legăna capul și, în clipa următoare, din gura ei răzbi un 
sunet, atât de străin și de neomenesc, încât Jenny simţi un fior 
de gheaţă gonindu-i pe spate. Se auzea ca un scârţâit de 
balamale ruginite de la o ușă grea. Toate privirile se îndreptară 
spre Anna, Ellen gemu, își acoperi faţa cu amândouă mâinile și 
începu să plângă cu sughițuri. 

Capul Annei mai zvâcni o dată, apoi rămase liniștită. 

Cu inima bătând, Jenny îi căută pipăind venele de la gât și 
răsuflă ușurată când îi simţi pulsul. 

— Cred că și-a pierdut cunoștința, spuse ea, însă era doar o 
presupunere. 

Sigură nu putea fi. 


VP - 135 


Jenny se ridică și se duse la focul din șemineu. Îi era frig, dar 
nu știa dacă asta avea într-adevăr vreo legătură cu temperatura 
din cameră. 

— Între timp sunt sigură, spuse ea apoi, fără să se uite la 
cineva anume, că făptașul nu este un străin care s-a ascuns 
undeva în hotel, ci unul dintre noi. 

— De ce? întrebă Ellen cu voce plângăreaţă. 

— Noaptea trecută, ne-am închis cu toții în camerele noastre, 
fiindcă ne era teamă că s-ar putea să ni se întâmple ce i s-a 
întâmplat lui Thomas. Anna n-ar fi deschis niciodată ușa unui 
străin, de bunăvoie. Însă trebuie s-o fi deschis, altfel nimeni n-ar 
fi putut să intre în camera ei. 

Își plimbă privirea în jur. 

— Îmi menţin părerea că nebunul ăsta este unul dintre noi. 

— Care-i treaba cu el? Annika arăta spre Florian. Doar a mai 
fost implicat o dată într-o poveste cu ameninţări cu moartea și 
ce-o mai fi fost acolo. 

— Asta e o prostie, strigă Florian, doar v-am explicat deja că 
n-am făcut nimic din tot ce s-a zis. Nici măcar n-am fost acuzat, 
fiindcă poliţia a fost de aceeași părere. 

— Poate că ar fi bine să ne povestești ce s-a întâmplat exact, 
propuse Jenny și se uită la Annika. Poate că atunci se termină cu 
suspiciunile astea. 

— Ei da, scuză-mă! Aici se petrec lucruri îngrozitoare, este, 
desigur, legitim să întrebi când cineva a apărut în ziar din cauza 
unor ameninţări cu moartea. 

— După ce aţi încuiat pe cineva, care a fost cândva într-o 
încăpere în care, cică, aţi găsit apoi un cuţit, observă David. 

— Ce înseamnă cică? Te-ai ţicnit? De ce anume ne acuzi tu, 
de fapt? 

David ridică din umeri. 

— De ce anume l-aţi acuzat voi pe Timo? De ce anume îl acuzi 
acum pe Florian? Și care este următorul pe care îl iei în vizor? 
Eu? Ellen? Johannes? 

— Bine, zise Florian, punând capăt schimbului de cuvinte. Am 
să vă povestesc ce s-a întâmplat. 

Se aplecă în față, așa cum ședea în fotoliu, își sprijini coatele 
pe genunchi și trase adânc aer în piept. 

— O chema Katrin. Nu știu cum a ajuns ea tocmai la mine. 
Poate că ne-am întâlnit undeva din întâmplare, n-am idee. 


VP - 136 


Oricum, într-o seară am primit un telefon ciudat de la ea. A 
început cu cuvintele: „Eu sunt, iubitule, Katrin a ta”. La început 
am crezut că a greșit numărul, dar mi s-a adresat pe nume și 
voia să știe cum a fost ziua mea la firmă. Pe vremea aceea încă 
lucram pentru un alt furnizor de servicii de telefonie mobilă. Știa 
incredibil de multe despre mine. Când am întrebat-o cine este, a 
reacţionat destul de agresiv și a vrut să știe de ce îi fac așa ceva 
și dacă am pe altcineva. Atunci mi s-a părut că era prea aiurea 
și am închis. La nici două minute mai târziu a sunat din nou și s- 
a scuzat pentru purtarea ei. Susţinea că iubirea noastră era mult 
prea neobișnuită ca să fie împovărată cu certuri și că știa că o 
iubeam numai pe ea. 

— Și n-o cunoșteai? întrebă Ellen neîncrezătoare. 

— Nu, n-o cunoșteam. Ce spunea ea suna destul de nebunesc. 
l-am explicat că nu știam cine este, că sigur nu exista o relație 
între noi și că vreau să mă lase în pace. In restul serii a fost 
liniște și am dat totul deoparte, gândindu-mă că era o mică 
sminteală sau o glumă nereușită, dar în seara următoare a 
sunat din nou. Susţinea că mă iubește enorm și că era foarte 
rănită, pentru că iarăși n-o sunasem toată ziua. Știa când 
plecasem la lucru și când mă întorsesem acasă. Chiar și cu cine 
mă întâlnisem la masa de prânz. 

— Doamne, e înfiorător, zise Sandra și își frecă braţele, ca și 
cum i-ar fi fost frig. 

— Da, așa era. Şi situaţia s-a tot înrăutățit. Așa că la un 
moment dat mi-a ajuns și m-am dus la poliţie. Ei n-au luat 
situaţia prea în serios și au fost de părere că nu era ceva 
neobișnuit și că, atâta timp cât ea nu mă ameninţa, ei nu 
puteau să facă mare lucru. Și că poate ar fi înțelept să solicit un 
număr de telefon nou, secret. Asta am făcut și o zi am avut 
liniște. Apoi m-a reclamat. 

Ellen făcu ochii mari de uimire. 

— Dar... pentru ce? 

— A sunat noaptea la poliţie și a susţinut că i-aș fi instalat pe 
smart-speaker și pe mobil un virus care mi-ar fi permis s-o 
ameninţ prin intermediul acestor aparate. 

Florian scutură din cap, ca și cum încă nu i-ar fi venit să 
creadă ce se întâmplase. 

— Era o nebunie, dar se pare că prezentase situaţia atât de 
credibil, încât poliția s-a înfiinţat la mine. Mi-au confiscat și 


VP - 137 


evaluat telefoanele și computerul. La fel și pe ale ei. Firește, fără 
niciun rezultat. De atunci a sunat în fiecare noapte la poliţie, 
susținând că iarăși i-aș fi vorbit prin niște aparate și că o 
amenințasem că o voi viola sau o voi face să moară în chinuri. Și 
că presupunea că voiam să o aduc în pragul nebuniei. 

Când polițiștii i-au explicat că nu există dovezi pentru așa 
ceva, și-a ieșit cu totul din minţi. Probabil că a făcut așa o 
gălăgie și un scandal, încât a fost dusă la psihiatrie. Ce s-a 
întâmplat cu ea după aceea nu mai știu. 

— A încercat să se sinucidă, completă David. Cel puţin așa 
scria în relatarea pe care am citit-o eu. Și că, apoi, era atât de 
dusă, încât a fost mutată la izolare. 

Nimeni n-a spus nimic o vreme, până când Jenny i se adresă 
Annikăi. 

— Și? Dacă am înţeles eu bine, asta i se putea întâmpla oricui. 
Tot îl mai suspectezi pe Florian? 

— Suspectez pe oricine, replică Annika. 

Jenny văzu cum ochii lui David se îngustară pentru o clipă, în 
vreme ce privirea continua să-i fie îndreptată spre Florian. 

— Dar mai lipsește ceva. 

— Ce să mai lipsească? 

— Îmi aduc aminte că partea asta mi s-a părut deosebit de 
interesantă. Femeia a făcut un testament scris de mână în care 
te declara moștenitor unic, în măsura în care, în cazul morții ei, 
nu ai altă femeie sau tovarășă de viaţă, în afară de ea. 

Stomacul lui Jenny se strânse. 

David adăugă: 

— În cazul ăsta, orice poliţist ar vorbi despre un motiv 
suficient de bun, cred eu. 

— Fir-ar să fie, izbucni Florian și sări în picioare. 

Faţa îi era roșie ca focul. 

— Aia era nebună cu totul. Nu știam nimic de vreun 
testament, nici măcar n-am cunoscut-o. Tot ce am văzut au fost 
niște fotografii. Asta a născocit ea ca să întărească suspiciunile 
în ceea ce mă privea. Voia să ajung la pușcărie, ca pedeapsă că 
nu i-am cedat. Ce-i porcăria asta? Acum vrei să faci din mine, cu 
de-a sila, un suspect? 

— Nu, găsesc doar că atunci când spui o poveste și omiţi 
unele lucruri, care ar putea să arunce o lumină nefavorabilă 
asupra ta, nu trebuie să te miri că ceilalţi devin bănuitori. 


VP - 138 


Annika o privi pe Jenny cu dispreț. 

— Într-o privinţă îţi dau dreptate. Nebunul ăsta nu e un străin, 
ci unul dintre voi. 

Și adăugă, aruncându-i o privire lui Florian: 

— Nu mă mai simt în siguranță în prezenţa voastră. 

— Dar ce s-a întâmplat cu Anna în noaptea trecută a arătat că 
n-ajută să ne încuiem singuri în camerele noastre. 

Jenny încerca să mai taie din asprimea discuţiei. 

Matthias se ridică. 

— Deosebirea e că acum știm că nu putem avea încredere în 
nimeni de aici. Categoric nu vom lăsa pe nimeni în camera 
noastră, indiferent cine este și ce ne povestește. 

Se întoarse spre soţia lui. 

— Acum mergem la bucătărie și vom avea grijă să ne putem 
apăra într-o situaţie serioasă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Nico. 

— Înseamnă că soţia mea și cu mine ne înarmăm cu cuțite și 
că vom merge pe căile noastre, până când vom fi salvaţi. Și 
fiindcă dementul ăsta trebuie să fie unul dintre voi, de-acum să 
se gândească bine, fiecare, înainte să se apropie la mai puţin de 
zece metri de noi. Hai Annika, să mergem! 

Ceilalţi îi priviră în tăcere pe cei doi, părăsind încăperea. Nu 
se auzi vreun comentariu tăios, nici măcar de la David. 

Abia după o vreme Ellen spuse: 

— Vreţi să-i lăsaţi să plece așa, pur și simplu? 

— Și ce-ar trebui să facem, după părerea ta? întrebă David. 
Să-i încuiem în camera frigorifică? 

Spunând asta, amintea că și Ellen votase să fie încuiat Timo. 

— Nu, făcu ea abătută. Aceea a fost o greșeală. 

Ellen privi spre ieșire. 

— Mă întreb dacă de-acum începem să înnebunim, treptat. 

David încuviinţă din cap și își îndreptă și el privirea spre ușa 
pe unde tocmai dispăruseră Matthias și Annika. 

— Pe primii i-a și apucat, categoric. 


VP - 139 


26. 


— Și acum ce facem? Johannes îi privi pe toţi pe rând. 

Jenny se uită la chipul ca de ceară al Annei. 

— Trebuie să-i dăm ceva de băut. Vrea cineva, vă rog, să-i 
aducă niște apă? 

Nico și David se ridicară aproape în același timp și se 
întoarseră la scurt timp cu câteva sticle cu apă plată, încă 
nedesfăcute. 

— Poftim, sunt din sala de mese, spuse Nico și îi întinse lui 
Jenny una dintre sticle. Pe celelalte le puseră pe o măsuță. 

Când Jenny picură cu precauţie niște apă pe buzele Annei, ea 
deschise puţin gura. 

— Deci? făcu Johannes. Ce facem mai departe? 

— Măcar ar trebui să rămânem împreună, propuse Ellen. 

Nico făcu doi pași spre șemineu și întinse mâinile spre foc. 

— Și eu cred că ar trebui să rămânem împreună, dar tare aș 
vrea să știu cine l-a eliberat pe Timo din camera frigorifică. E 
important să putem avea încredere unii într-alţii, iar gândul că 
cineva a făcut ceva ce trece sub tăcere faţă de ceilalţi nu este 
foarte plăcut. 

— Ce importanţă mai are? replică Florian. Și așa voiam să-i 
dăm drumul. 

Jenny se gândi că Florian ar fi făcut bine să se abţină când 
venea vorba despre trecut sub tăcere. Toată povestea asta cu 
urmăritoarea i se părea suspectă. Mai ales că ea chiar s-ar fi 
așteptat de la Florian să-i povestească așa ceva. Își propuse să 
mai discute cu el, între patru ochi, fiindcă altminteri povestea 
asta nu i-ar da pace. Dintr-o privire se asigură că Anna nu-și 
mișcase capul și că era exact în aceeași poziţie. În orice caz, nu 
putea să-și dea seama dacă încă era absentă sau dacă era din 
nou conștientă. 

— Nu e vorba despre faptul că voiam să-l eliberăm, spuse 
Nico. E vorba despre principiu - adică cel în cauză să ne-o 
spună. Deci, cine a fost? 

Se uită la ceilalţi, așteptând. 

— Trebuie să fi fost unul dintre noi, fiindcă nu pot să-mi 


VP - 140 


imaginez că l-a eliberat Matthias. 

— Și ce părere ai de Annika? întrebă David. 

Nico ridică din umeri. 

— E soţia lui. 

— Poate că tocmai de aceea? Poate că s-au aliat ca să abată 
bănuiala de la ei. Mă tot gândesc la povestea cu găsirea 
cuțitului. Era destul de ciudată, nu-i așa? 

— Ce mai contează? 

Florian se ridică. 

— Ar trebui să aducem din camere lucrurile de care avem 
nevoie și să ne aranjăm aici. 

— Ai grijă să nu te întâlnești cu Matthias. Ceva din privirea lui 
îmi spunea că ameninţarea lui era serioasă. 

— Cred că nevasta lui e cea mai periculoasă, comentă Horst. 
Și e și mai abilă. 

— Și să nu uităm că a stat deja la balamuc, zise David, 
ridicând un deget! Dacă ne gândim bine, aici s-a adunat o 
colecție de figuri de-a dreptul fermecătoare. 

— Dacă tot am ajuns la tema sinceritate și încredere, zise 
Florian, părând că vrea să mai amâne drumul până în camera 
lui. Cum stau treburile cu tine? Chiar ești atât de imaculat cum 
vrei să pari? 

David scoase un hohot de râs. 

— Cine a spus că sunt imaculat? 

— Cel puţin așa încerci să pari, ripostă Florian. 

— Hai să formulăm așa: petele mele au toate de-a face cu 
tranzacţii financiare, despre care nu e vorba aici. 

— De unde știi? întrebă Ellen. În realitate, niciunul dintre noi 
nu ştie despre ce e vorba, nu-i așa? În afară de făptaș, fireşte. 

— Nu e vorba despre nimic, presupuse David. Înseamnă pur și 
simplu că într-unul dintre capetele care sunt purtate, pentru 
moment, prin hotelul ăsta, au ars o grămadă de sigurante. 

Jenny vedea lucrurile altfel, dar nu îndrăznea s-o spună cu 
glas tare, fiindcă dacă făptașul chiar se afla printre ei, nu trebuia 
s-o știe. 

Opinia lui David i se părea prea simplă. Așa cum se prezentau 
lucrurile, făptașul își tot perfecționa metoda, fiindcă dorea ca 
victima să supravieţuiască. Asta nu suna a ceva făcut la 
întâmplare. 

Ce-i dădea oricum de gândit era faptul că fuseseră afectaţi 


VP - 141 


doi oameni din echipa ei. Exista acolo un motiv? Era ea 
următoarea? Sau Florian? 

Florian... 

— Nu voiai să-ţi mai aduci niște lucruri de la tine din cameră? 
îl întrebă Jenny. Atunci vin și eu cu tine și fac o oprire și în 
camera mea. Prefer să nu fiu nevoită să mă duc sus singură. 

Florian păru să stea pe gânduri și apoi să ajungă la concluzia 
că ar deveni suspect dacă ar refuza. 

— Sigur, nicio problemă, vino cu mine! 

Părăsiră împreună încăperea. 

În timp ce traversau vestibulul, Jenny observă că încă mai 
ningea. Nu crezuse că o asemenea ninsoare extremă putea fi 
posibilă. 

— Vin mai întâi cu tine, e bine așa? zise ea, când ajunseră la 
primul etaj. 

— Da, OK. 

Altfel suna încântarea. 

Jenny îl urmă pe Florian în camera lui, dar se opri lângă ușă și 
îl privi dispărând în baie. 

— De ce nu mi-ai povestit niciodată despre istoria asta? 

— Pentru că nu are nimic de-a face cu slujba mea, se auzi 
înfundat din baie. 

— Însă are de-a face cu încrederea. Credeam că putem avea 
încredere unul în celălalt. 

Florian apăru în ușă. 

— la spune, a izbucnit cumva aici încrederomania? Toţi nu 
mai vorbesc decât despre încredere. 

— Nu găsești că e ceva important? 

— Ba da! zise el hotărât. Și de aceea mă aştept ca și tu să ai 
încredere în mine și să mă crezi când îţi spun că atunci n-am 
avut nicio vină și că nebuna aceea a bătut câmpii și a minţit pur 
și simplu. 

Se priveau în ochi. 

— Da, te cred, spuse Jenny, fără să fie pe deplin convinsă. Am 
încredere în tine. 

— Mulţumesc, spuse el, și se întoarse în baie. 

În timp ce el scotocea pe acolo, Jenny se uită de jur-împrejur 
în cameră, care arăta ca o cameră de hotel frumoasă, dar tipică. 
Fotoliul din colț, pe care era o pereche de jeans, televizorul de 
pe perete, deasupra biroului mic pe care erau o sticlă cu apă, un 


VP - 142 


ceas și o brățară, noptiera... 

Deși Jenny încă se întreba ce ar putea fi obiectul acela negru 
de pe birou, într-un colț al judecății ei îi era foarte limpede 
despre ce era vorba. Și cu toate astea, în ea totul se împotrivea 
să accepte. 

ÎI privea ţintă, în timp ce se apropia încet, ca și cum ar fi fost 
hipnotizată. Nu se putea așa ceva. Și totuși dacă era într-adevăr 
ceea ce se temea ea că este, atunci trebuia să existe o altă 
explicaţie decât cea evidentă. Fiindcă dacă nu exista vreuna... 
Nu voia să-și ducă gândul mai departe. 

Jenny ajunse la birou și își văzu mâna întinzându-se, apucând 
obiectul, ridicându-l și întorcându-l pe toate fețele. Nu, nu era 
nicio îndoială ce anume era. Absolut deloc. Oftă deznădăjduită. 

Ce rezulta din descoperirea asta? Ce concluzii logice îngăduia 
obiectul acela? 

— Ce faci aici? întrebă Florian apărut brusc în spatele ei. Ea 
tresări și când se întoarse văzu și el ce ţinea ea în mână. Și felul 
în care i se schimbă expresia feţei iscă în ea o asemenea frică, 
încât o copleși dorinţa să iasă din cameră și să alerge jos, la 
ceilalţi. 

Ridică mâna, parcă ar fi fost cu încetinitorul, și îi întinse 
obiectul lui Florian. Se ruga în gând să aibă o explicaţie 
plauzibilă, nevinovată, pentru toate astea, dar în același timp 
știa că nu poate să existe vreuna. 

ÎI privea ţintă pe Florian, Florian privea ţintă obiectul. Au stat 
așa un timp care li s-a părut o veșnicie. 

— Ce-i asta? întrebă ea în cele din urmă și se miră ce spart îi 
suna glasul. iți aparține? 

Avea Florian cumva lacrimi în ochi? Să fi fost chiar adevărat 
că... 

— E teaca de la cuțitul meu. 

— Cuţitul tău? Aproape că șoptea. Unde e? 

Nu răspunse. 

— Cuţitul pe care l-a găsit Matthias în încăperea aceea e 
cumva cuțitul tău? Cel cu sânge uscat pe lamă? 

Florian cobori capul. 

— Da. 

Fără să vrea, Jenny făcu un pas într-o parte și acum se afla 
atât de aproape de ușă, încât, în caz de nevoie, putea să fugă, 
înainte ca Florian să ajungă la ea. În același timp se întreba dacă 


VP - 143 


lua în considerare, la modul serios, că Florian... 

— N-am spus, pentru că nimeni nu m-ar fi crezut că mi-a fost 
furat. 

— Când? 

— Cum? 

— Când ţi-a fost... furat? 

Se mai apropie puţin de ușă, până când atinse tocul cu cotul. 
Florian își dădu seama. 

— Ți-e frică de mine? Serios? 

— Când ţi-a fost furat cuțitul? 

— Nu știu. Am observat când a venit Matthias cu el. Întâi mi- 
am spus că trebuie să mă fi înșelat, apoi am constatat că într- 
adevăr dispăruse. Jenny, crezi că aș fi lăsat aici teaca, fără să-mi 
pese, dacă eu chiar l-aș fi... pe Thomas cu cuțitul ăsta? Te rog, 
spune-mi că nu crezi așa ceva! 

Glasul îi suna implorator. 

— Nu știu ce să mai cred, recunoscu Jenny și ăsta era 
adevărul. Și chiar nu te înţeleg. Tocmai ca să împiedici să se 
creadă că tu ești făptașul ar fi trebuit să recunoști imediat că e 
cuțitul tău. 

— Și apoi? Ce s-ar fi întâmplat? Timo a fost încuiat numai 
pentru că a fost în încăperea aceea. Ce crezi că ar fi făcut cu 
mine dacă ar fi aflat că e cuțitul meu? 

— Florian, tu ai votat și ai ajutat ca Timo să fie închis. Cum ai 
putut să faci așa ceva, deși știai...? 

— Deși știam că ce? o întrerupse el agitat. Că e nevinovat? De 
unde să știu așa ceva? De unde știi tu că nu el mi-a furat 
cuțitul? 

— ţi închipui că s-ar fi lăsat încuiat fără să aibă grijă să afle ș 
ceilalți treaba asta? 

Florian cobori capul. 

— Ce intenţionezi acum? 

N-avea motive să se gândească prea mult. 

— Le voi spune celorlalți. 

— Nu poţi să faci așa ceva. Jenny, ai auzit în ce fel au 
reacționat la povestea aceea veche. Ce crezi că vor face dacă 
acum le spui asta? 

— Și de ce au reacţionat așa? Pentru că tu și atunci ai trecut 
sub tăcere fapte importante. Ce să cred? Ce-ai crede tu în locul 
meu? 


VP - 144 


— Eu aș avea încredere în colegul meu cu care colaborez 
strâns de un an și jumătate. 

— La fel cum ai avut și tu în mine, ascunzându-mi toată 
povestea asta? 

— A fost cu totul altceva. Jenny, te rog, n-am nimic de-a face 
cu asta. Doar nu le-aș face niciodată așa ceva lui Thomas sau 
Annei. Nu le spune, OK? 

Rezistă un timp privirii lui imploratoare, apoi se întoarse și 
spuse în timp ce ieșea: 

— Îmi pare rău! 


VP - 145 


27. 


Se trezește, îşi dă seama că percepe ceva în mod conștient. 
Întunericul rămâne, tăcerea apăsătoare rămâne. Rămâne 
izolată. 

Înregistrează uluitor de repede în ce situaţie se află. Totodată 
a revenit nevoia de a tipa, dar știe că pedeapsa pe care o va 
primi pentru așa ceva o smulge înapoi în adâncuri. 

Nu, fără încercări de a mai tipa. Să cugete. Trebuie să cugete. 
La felul în care se poate face percepută, înțeleasă. Probabil că 
monstrul e împreună cu ea și cu ceilalți în aceeași încăpere. 
Măcar presupune că acum, după ce au găsit-o, nimeni nu va mai 
avea chef să rămână singur. Dar asta înseamnă că ea e în 
continuare în primejdie, la fel şi ceilalți. Ea e singura care știe 
cine i-a făcut asta. A auzit glasul și între timp e sigură că nu s-a 
înșelat. Chiar dacă e de neconceput. 

Acum trebuie să găsească o cale să le comunice celorlalti cine 
e monstrul. 

Îşi trece în revistă, în gând, posibilitățile pe care le are la 
îndemână. 

„Neposibilitățile tale”, o corectează amuzat glasul cel nou din 
ea și are dreptate. 

Anna nu poate nici să vorbească, nici să facă semne cu mâna, 
nici să clipească din ochi. Singurul lucru de care e în stare e să 
miște capul. Cum poate să comunice prin schimbarea poziției 
capului? Fără să le poată explica celorlalți ce intenții are? Și fără 
să vadă sau să audă dacă ceilalți au înțeles ce încearcă ea. Dacă 
mai e cumva cineva în cameră, în afară de ea, și îi observă 
eforturile. 

„Ce eforturi?” nu-i dă pace glasul cel nou. „Ce anume vrei să 
faci cu capul tău? Să zvâcnească? Și apoi?” 

Da, și apoi? Apoi nimic. N-are nicio șansă. Și durerile astea 
infernale. Astea nu mai încetează? Poate că într-adevăr ar fi cel 
mai bine să moară pur și simplu, ca Thomas. 

„Nu, fir-ar să fie”, zice glasul familiar. „Trebuie să existe o 
cale, mereu există o cale”. Simte că glasul are dreptate, așa că, 
continuă să cugete. 


VP - 146 


În mod obișnuit ar închide ochii când face asta. Dar acum nu 
mai este posibil. 


VP - 147 


28. 


În afară de Nico și Horst, în salonul cu șemineu erau toţi cei 
care fuseseră și înainte. 

Sandra, care îngenunchea lângă Anna și își pusese mâna pe 
obrazul ei, ridică privirea și o întrebă pe Jenny: 

— Nu voiai să aduci ceva din camera ta? 

— Da, răspunse Jenny scurt. De fapt. Trebuie să vă spun ceva. 

Se întoarse, dar Florian nu se vedea. Nu o urmase când 
părăsise camera lui. Poate că dispăruse și el ca și Timo. Și din 
același motiv: fiindcă era nevoit să se teamă să nu fie încuiat 
undeva de către ceilalţi. Sau chiar de lucruri și mai rele. 

Era vina ei? 

Nu, n-avea voie să gândească așa. Trebuia să le spună 
celorlalţi. Dacă Florian avea într-adevăr de-a face cu mutilările 
acelea îngrozitoare făcute lui Thomas și Annei - ceea ce pur și 
simplu nu putea să creadă - și ea le ascundea asta celorlalţi, ar 
fi fost măcar complice, dacă avea să se mai întâmple ceva. 

— Am... 

Horst intră în cameră, pe umăr avea o geantă maro. Jenny îl 
așteptă să se așeze, înainte să reînceapă. 

— Tocmai am făcut în camera lui Florian o descoperire despre 
care trebuie să vă povestesc. 

Înghiţi în sec, simțind o usturime bruscă în gât. 

— În orice caz aş vrea să știți ceva de la bun început: sunt 
convinsă, ca și înainte, că nu are nimic de-a face cu povestea 
asta. 

— Hai, nu ne mai ţine sub tensiune, zise David. 

— Pe noptiera lui Florian era o teacă de cuţit. O treacă de 
cuțit goa/ă. Este de la cuțitul lui, care i-a fost furat. 

— Dă-mi voie să ghicesc: e cuțitul pe care l-a găsit dragul 
nostru Matthias, nu-i așa? 

Jenny îl privi pe David cu seriozitate. 

— Da, acela e. 

— Cum? gemu Ellen. Florian? Dar... de ce nu ne-a spus? 

— Fiindcă i-a fost teamă că va fi luat drept făptaș. Nici nu i se 
poate lua în nume de rău, dacă te gândești ce au făcut unii 


VP - 148 


dintre noi cu Timo. 

— Aici faci o mică eroare de judecată, dragă Jenny, spuse 
David pe un ton lejer. Când a apărut cuțitul și el și-a dat seama 
că era al lui, dar n-a spus nimic, încă nu-i făcuse nimeni nimic lui 
Timo. Timo a fost închis abia când ai povestit tu că l-ai văzut. 
Deci nu ăsta poate să fi fost motivul tăcerii lui Florian. 

Johannes scutură din cap. 

— Lucrurile încep s-o ia razna cu totul. Asta înseamnă că 
Florian... 

— Asta înseamnă, îl întrerupse Jenny, că acel cuțit mânijit cu 
sânge, pe care l-a găsit Matthias îi aparţine lui Florian și că i-a 
fost furat. Nu înseamnă nimic altceva. 

— Dar cine i l-a furat? 

— Bănuiesc că nebunul care a tăiat cu el limba lui Thomas, 
răspunse Sandra în locul lui Jenny și se ridică. Și ăsta poate să fi 
fost oricare dintre noi, la urma urmei. 

David privi demonstrativ spre ușă. 

— Și unde-i Florian acum? 

Jenny ridică din umeri. 

— Nu știu. A rămas în camera lui, când am venit la voi. Se 
temea... știți voi. 

— Atunci îmi pun pielea la bătaie și pariez pe ea că între timp 
a dispărut undeva, în cel mai ascuns ungher din clădirea asta. 

— Din păcate, ai pierdut. 

Toţi se întoarseră spre ușă unde se afla Florian, cu un aer 
vinovat. 

— Îmi pare rău că v-am ascuns asta, dar poate că reușiţi să 
mă înțelegeţi puţin 

Văzând că nimeni nu-i răspunde, intră în cameră și se opri 
lângă un fotoliu gol. 

— Cuţitul era pe noptiera mea de când am sosit. Nu știu când 
a fost furat, fiindcă nu m-am mai gândit la el. 

— Dar cum a putut să intre cineva în camera ta și să și-l 
însușească? întrebă Johannes. 

— N-am idee! Poate că am lăsat ușa deschisă. 

— Destul de neverosimil, spuse Horst. Ușile se închid 
automat, când le dai drumul, și nu pot fi deschise decât cu 
cheia. 

— Ce-i cu aparatele de citit carduri care sunt montate la uși? 

— Nu funcţionează încă. Vor fi activate abia când sunt 


VP - 149 


înlocuite toate ușile și toate broaștele și sunt instalate toate 
computerele. 

Johannes ridică mâinile. 

— Asta înseamnă că hoţul trebuie să fi avut o cheie. 

Toate privirile se îndreptară spre Horst, care scutură din cap. 

— Nu începeţi iarăși cu mine și cu Timo. Bineînţeles că avem 
o dublură cu care am fi putut intra în camera lui Florian, dar la 
fel de bine poate să fi luat cineva cheia lui Florian. 

— Există și o a treia posibilitate. 

David îl privi pătrunzător pe Florian. 

— Și anume, cuțitul să nu fi fost furat. 

— Bineînţeles că a fost furat, îl contrazise Florian apăsat. 
Gândește-te, la naiba! De ce să fac ceva atât de îngrozitor cu 
cuțitul meu și apoi să-l las în așa fel, încât să fie nevoie să fie 
găsit de la prima căutare. E o nerozie. 

— Problema e că unul care le face așa ceva unor oameni 
gândește, folosindu-se de niște criterii diferite de ale noastre și 
că niște lucruri care nouă ni se par lipsite de logică, au pentru el 
propria lor logică, ripostă David și făcu o pauză, ca și cum ar fi 
dorit să-i dea lui Florian posibilitatea să răspundă ceva. Individul 
ăsta e un dement așa că va și gândi ca un dement, continuă el, 
văzând că Florian nu reacţionează. 

— Văd lucrurile oarecum diferit, interveni Sandra. Oricine ar fi, 
el este foarte probabil unul dintre cei cu care suntem aici de la 
sosirea noastră. Deci e unul dintre noi. Și până acum s-a 
priceput extraordinar de bine să se comporte în așa fel, încât să 
nu se dea de gol. Nu înseamnă asta că sigur e foarte inteligent 
și în măsură să gândească și să acţioneze logic? 

Evident că la asta n-avea nimeni vreun răspuns. 

Jenny se duse la Anna și se aplecă spre ea. Capul i se mișcă 
scurt când Jenny își puse mâna pe fruntea ei, care continua să 
fie rece. 

Se gândi cât timp trecuse de când îi dăduse Annei picăturile 
împotriva durerii și luă sticluţa. Nici nu voia să-și închipuie cât 
suferea Anna din cauza rănilor. 

— Ce aveţi de gând acum? întrebă Florian abătut. Cu mine, 
vreau să spun. 

— Ce să avem de gând cu tine? întrebă Nico, intrând în 
cameră în acel moment. 

Nimeni nu dădea semne că voia să-i explice așa că Jenny se 


VP - 150 


ridică - după ce aruncase o privire la faţa Annei - și îi relată 
descoperirea făcută de ea și ce se discutase până atunci. 

Când încheie, Nico se întristă și un timp îl privi gânditor pe 
Florian. 

— După părerea mea, n-avem de ales, trebuie să rămânem 
împreună și să fim atenţi unii la alţii. Doar făptașul știe ce s-a 
întâmplat cu adevărat. Găsesc că deja ajunge că suntem 
împărţiţi în trei tabere. 

— Sunt de aceeași părere, confirmă Johannes. 

Și David încuviinţă din cap. 

— Nu mă simt foarte confortabil în situaţia asta, dar nici nu 
văd altă posibilitate. E suficient că trebuie să fim atenţi să nu 
fim atacați de Timo sau de șeriful satului, Matthias, și 
ultrasportiva lui nevastă, nu e nevoie să mai pierdem din puteri 
și din cauza altor neînțelegeri. 

— Timo nu ne va ataca, spuse Horst. În rest însă, sunt de 
părerea voastră. 

— Tot ţi se pare că ești tare deștept, fanfaronule, nu-i așa? 

Matthias apăruse pe neașteptate în ușa încăperii, ţinând în 
mâna dreaptă un cuţit mare, de tranșat, și în stânga, o bardă de 
măcelar. Ar fi fost amuzant, dacă n-ar fi avut o expresie ciudată 
în ochi. 

— la uite, te încumeți în bârlogul răului? zise David 
batjocoritor. 

— După cum vezi, sunt echipat pentru orice eventualitate, 
nemernicule. Am stat afară și am auzit ce i-a povestit Jenny lui 
Nico și suntem nevoiţi să constatăm, încă o dată, ce proști 
sunteți. Acum știm că peste ce am dat noi era cuțitul lui Florian. 
Mânjit cu sânge. Și încă mai staţi pe gânduri? Nu pot să cred. De 
câte dovezi mai aveți nevoie? 

— O clipă, făcu Nico. Nu erai tu de neclintit în convingerea că 
Timo e făptașul? Și acum? 

— Dovada cu cuțitul e mai mult decât clară, spuse Matthias, 
evitând să răspundă. 

David clătină din cap, ca și cum ar fi fost consternat. 

— O sută cincizeci de milioane de spermatozoizi și tocmai tu 
ai câştigat? 

— In locul vostru, eu m-aș ţine departe de individul ăsta. 

Matthias îl ignora pe David și, roșu la faţă, îl privea ţintă pe 
Florian. 


VP - 151 


— Atunci, fă-o! David arăta în direcţia vestibulului. Fugi, 
Forrest Gump, fugi! 

Matthias izbucni și în privirea lui ardea cu vâlvătaie o ură 
curată. 

— Aproape că-mi doresc ca tu să fii dementul și să te apropii 
prea mult de mine. 

Fața lui David se întunecă atât de repede, ca și cum cineva ar 
fi apăsat pe un buton. 

— Gândește-te bine ce-ţi dorești, micule Matthias. Dorinţele 
se împlinesc uneori. 

Tăcerea care se lăsă pentru un moment, când privirile celor 
doi se întâlniră, era aproape palpabilă. Apoi Matthias se întoarse 
cu un gest teatral și în clipa următoare dispăru. 

— A fost foarte provocator, comentă Jenny. Cred că ar trebui 
să ne stăpânim. Tocmai fiindcă situaţia este de-a dreptul 
extremă și cad și ultimele tabu-uri. Insă dacă cedăm, nu facem 
decât să înrăutățim lucrurile. 

larăși o făcuse. Încă o dată le explicase celorlalţi, cu un aer 
profesoral, cum trebuiau să se comporte. 

— Sorry, dar felul în care se poartă omul ăsta nu mai merge, 
pur și simplu. Dacă n-aș reacţiona și n-aș mai da drumul 
presiunii, probabil că i-aș sări la beregată. 

— Ai fi în stare? întrebă Ellen. Ai înclinații spre fapte de 
violenţă? 

— Nu-ţi fie teamă, ţie ţi-aș da cel mult o palmă peste fund, 
replică David. 

— O Doamne! făcu Sandra și-și dădu ochii peste cap. Nu scapi 
niciun prilej să faci o glumă proastă, nu-i așa? lar asta n-a fost 
doar proastă, a fost sexistă și idioată de-a binelea. 

David încuviință. 

— Da, ai perfectă dreptate și îmi și cer scuze pentru ea. Dar 
cu condiţia ca toţi să promită să nu mai facă glume stupide. 

Și, privindu-l pe Horst, adăugă: 

— lar acela dintre noi care îl întâlnește primul pe Timo să-i 
divulge că Matthias și nevasta lui sunt acum singuri în camera 
lor. 

— Trebuie să vă întreb ceva, zise Johannes, atrăgând cu 
abilitate atenţia asupra lui. M-am tot gândit, de exemplu, la 
faptul că cineva a observat corect că trebuie să fi fost destul de 
dificil pentru o singură persoană să miște trupul greu, inert, al 


VP - 152 


lui Thomas de la A la B. Sunt de aceeași părere. Apoi mi-am pus 
în fața ochilor, iarăși și iar, situaţia când Matthias a găsit 
cuțitul... și e adevărat. Eu am văzut cuțitul abia când mi l-a 
întins. Nu pot să confirm că înainte se afla pe masă. Apoi 
purtarea asta ciudată a lui Matthias și a Annikăi. S-au despărțit 
de noi, fiindcă n-au încredere, chipurile, dar sinceri să fim... Sunt 
oare singurul care ia serios în considerare posibilitatea ca ei doi 
să fi făcut împreună grozăviile astea? 


VP - 153 


29. 


Jenny avusese deja gândurile astea, dar le alungase din nou, 
așa cum alunga orice gând în care suspecta pe cineva. La fel și 
în cazul lui Florian. 

Teama să nu învinovăţească pe cineva, pe nedrept, de o faptă 
atât de neînchipuit de cumplită era mult prea mare ca să poată 
rosti cu glas tare o suspiciune. 

— Găsesc că Matthias e un mare idiot căruia aș fi încântat să-i 
trag cândva una peste bot, spuse David. Pe lângă toate, mai e și 
marioneta nevesti-sii, dar... n-am ce face, nu-l cred în stare de 
treburi dintr-astea. N-are el sânge în vene pentru așa ceva. 

— Cred că purtarea lui se explică prin faptul că situaţia asta îl 
depășește cu totul și că nevasta îi suflă din spate ce să facă, la 
fiecare pas, zise Jenny. 

Nico izbucni în râs. 

— Tu ce părere ai? întrebă Sandra și Nico clătină din cap. 

— Eu merg prin excludere și constat că nu pot să-mi închipui 
în cazul nimănui din grup - și chiar e vorba de toţi - că ar fi în 
stare de ce li s-a făcut lui Thomas și Annei, însă, fiind conștient 
că trebuie să fi fost unul dintre noi, fără doar și poate, cred că 
mai curând Matthias e în stare de așa ceva. Singur sau cu 
Annika. 

— Posibilitatea ca unul sau mai mulți străini să se ascundă pe 
undeva pe-aici e, așadar, scoasă din joc? 

Ellen adresa întrebarea tuturor. 

— Posibil este, răspunse Nico. Însă dacă ar fi așa, străinii ăștia 
ar trebui să se descurce bine în hotel, la cât de invizibili sunt. 

Tăcură cu toții, uitându-se gânditori în gol. Jenny își plimbă 
privirea prin încăpere. 

Nico, așezat pe braţul unui fotoliu, se uita în șemineu, unde 
lemnele arseseră aproape de tot, și își pierduse din degajarea lui 
obișnuită. Dar Jenny ar fi pus mâna în foc pentru el. Niciun om n- 
ar putea să se prefacă într-atât, de asta era sigură. 

Horst sprijinise un cot pe spătarul fotoliului său și își frământa 
buza de jos cu degetele, în timp ce privirea îi era îndreptată spre 
perete. 


VP - 154 


Florian se așezase pe marginea canapelei, ca și cum n-ar mai 
fi făcut parte din grup și părea pe punctul să izbucnească în 
plâns dintr-o clipă într-alta. În zilele care trecuseră, fusese 
nevoită să constate că nu-l cunoștea nici pe departe, așa cum 
crezuse. Se întrebă dacă mai avea și alte secrete pe care le 
purta cu el. 

Ellen își îngropase fața în palme. Din când în când îi tresăreau 
umerii, ca și cum ar fi plâns. Cu totul altfel își imaginase ea 
prima activitate la noul loc de muncă. Uneori Jenny se mira de 
naivitatea lui Ellen. S-ar fi așteptat la altceva de la o tânără cu 
excelenta ei pregătire. 

Gândurile îi fură tulburate de Sandra, care se ridică și se duse 
lângă Anna. Se lăsă în genunchi lângă saltea și își puse mâna pe 
fruntea Annei, dar și-o retrase apoi repede și-i verifică pulsul pe 
gât, cu două degete. 

Inima lui Jenny începu să bată mai repede. 

— Ce-i? E bine? 

Timp de câteva secunde, Sandra privi nemișcată podeaua, 
apoi încuviinţă din cap. 

— În măsura în care se poate vorbi de bine în situaţia ei, da. 
Are pulsul regulat. 

Liniștită întrucâtva, Jenny dădu din cap și o urmări pe Sandra 
ridicându-se iarăși; nu se întoarse la fotoliul ei, ci se așeză lângă 
Johannes, care își căutase loc în celălalt capăt al canapelei, cât 
mai departe posibil de Florian. 

— E totul în ordine? întrebă Sandra. 

Însă Johannes răspunse atât de încet, încât Jenny nu reuși să 
înţeleagă ce spunea, mai ales că el se aplecase spre Sandra. 

Jenny încercă să le descifreze chipurile, în timp ce conversau, 
dar nu reuși. 

— Mă duc să văd cum arată vremea. 

Nico o smulse pe Jenny din gânduri. 

— Ninge, ce altceva să fie? zise Ellen cu glas plângăreţ, îţi 
vine să crezi că n-o să se mai oprească niciodată. 

— Vreau să arunc o privire de la o fereastră de la primul etaj, 
să văd cum arată cerul. Poate că se zărește deja un sfârșit. 

— Vrei să te duci singur acolo sus? întrebă Ellen pe un ton de 
parcă s-ar fi îndoit serios de judecata lui Nico. 

— Nu uita de căpetenia Măcelarul-cu-satâr, care e gata de 
atac acolo sus, îl preveni și David. 


VP - 155 


Nico dădu din mână. 

— Mă descurc eu. Cred că lui Matthias îi e doar frică. N-am să 
mă apropii de el. 

Abia părăsise încăperea, că și Horst se ridică din fotoliu. 

— Degeaba, ar trebui să verific încălzirea. E o problemă la un 
vas de expansiune și trebuie să am grijă să nu ne sară toată 
instalaţia în cap. 

— Credeam că vrem să rămânem împreună, se plânse Ellen 
cu glas pierit. Dacă vreunul dintre voi nu se întoarce? Să pornim 
iarăși o acţiune de căutare? Fără mine. Nu mai particip la așa 
ceva. N-am chef să dau peste nebunul ăsta. 

Horst ridică din nou din umeri. 

— Eu trebuie să controlez instalaţia, indiferent că-mi place 
sau nu. Dar Matthias stă în camera lui, iar de Timo nu-mi este 
frică. Nimănui nu trebuie să-i fie frică de el. El doar fuge de 
oamenii care l-au încuiat pe nedrept. 

Spunând asta o privi insistent pe Ellen, care își coborî ochii, 
rușinată. 

— Te deranjează dacă vin cu tine? întrebă Florian, ridicându- 
se de la locul lui. Trebuie să ies puţin de aici. 

Horst șovăi, dar apoi încuviinţă din cap. 

— Să nu mă înţelegi greșit, dar atunci aș vrea să mai vină 
cineva cu noi. 

— Deci tu chiar crezi că eu am fost? 

— Cred că poate să fi fost oricine. Și dacă n-ai fost tu, n-ai 
cum să știi dacă nu cumva eu sunt dementul. Așa că e mai sigur 
pentru amândoi, dacă mai vine și o a treia persoană. 

— Vă însoțesc eu, spuse Jenny, sperând că poate se ivește 
posibilitatea să vorbească cu Florian, în timp ce Horst se ocupa 
de încălzire. 

Era clar că ideea nu-l încânta pe Florian, dar nu comentă 
nimic când Horst răspunse: 

— Bine, să mergem. 

— Incă o întrebare, așa, în treacăt, zise David când ei se 
pregăteau să iasă din cameră. Cum stă treaba cu mâncarea? 

Ellen scutură din cap. 

— Cum poţi să te gândești la mâncare în situaţia asta? 

— Din când în când trebuie să ne mai și hrănim cu ceva. Și 
poate că și ţie îţi va prinde bine să-ţi mai abaţi gândurile. Până 
acum ai gătit împreună cu Nico. Ce părere ai avea să pregătim 


VP - 156 


ceva împreună. Măcar câteva sendvișuri. 

— N-am nicio părere. Mi se face rău numai când mă gândesc 
la mâncare. 

David privi spre Sandra și Johannes care continuau să fie 
cufundaţi în discuţie. Sandra pusese o mână pe braţul lui 
Johannes și părea relaxată. 

— Sandra? Johannes? 

Amândoi îl priviră întrebători. 

— Ce aveţi de zis legat de mâncare? 

— Nu cred că aș fi în stare să înghit ceva, răspunse Sandra, 
iar Johannes scutură și el din cap. 

— În momentul ăsta, nu. 

Nico se întoarse în cameră și se opri lângă intrare. 

— N-am văzut mare lucru, dar cerul s-ar putea să se 
limpezească. In plus, în camera de sus a început să se cam 
strice treaba. Aveau glasurile atât de ridicate că puteam s-o aud 
pe Annika până în hol. 

— Și despre ce era vorba? se interesă David. 

— Asta nu mai știu, pur și simplu făceau gălăgie. 

— Hai, nu mergem? făcu Horst, întors spre Jenny și Florian. 

Ei încuviinţară și părăsiră camera împreună. Jenny era în 
spatele administratorului și în faţa lui Florian și constată că nu 
se simţea confortabil, știindu-și colegul în spate. 

Ajunseră la scară și coborâră fără să scoată o vorbă, merseră 
de-a lungul culoarului cu țevi de încălzire și ajunseră la o ușă de 
după care se auzea un vâjâit înfundat, care deveni vuiet când 
deschise Horst ușa. Se întoarse spre ei. 

— Am nevoie de cam cinci minute. Poate că e mai bine să 
așteptați aici? E cam zgomot înăuntru. 

— Da, așa vom face răspunse Jenny repede. 

Asta era prilejul să mai vorbească odată cu Florian. 

Când ușa se închise în urma lui Horst, ea nu mai stătu mult pe 
gânduri. 

— Te cred că ţi-a fost furat cuțitul. 

ÎI privi pe Florian ferm în ochi. 

— Și sper că înţelegi totuși că am fost nevoită să le spun și 
celorlalți. 

— Nu, asta nu înțeleg, răspunse el cu răceală. Dacă într- 
adevăr m-ai crede, ai fi tăcut. Pentru ceilalţi nu conta dacă știau 
sau nu, nu era nicio deosebire. A fost absolut inutil să mă aduci 


VP - 157 


în situaţia asta. 

Jenny scutură vehement din cap. 

— Nu-i adevărat, Florian. Nu eu te-am adus în situaţia asta, ci 
tu însuţi ai făcut-o. În plus, ceilalţi trebuiau să știe, fie și pentru 
faptul că toţi trebuie să chibzuiască cine ţi-a furat cuțitul, când 
și cum. Poate că asta ne conduce la adevăratul făptaș. 

— Nu, la naiba! Cred că le-ai spus celorlalţi pentru că pentru 
tine era un binevenit prilej să le arăţi, încă o dată, tuturor, că 
ești șefa super-corectă, care nu le îngăduie colegilor nici cea 
mai măruntă încălcare a datoriei. 

Jenny era atât de surprinsă, încât fu nevoită să-și caute 
cuvintele. 

— Așa mă vezi? 

Florian izbucni într-un râs șuierat. 


— Hai, nu te mai preface. Toţi din firmă știu că ai avansat, 
aducându-i lui Fuchs la cunoștință orice greșeală. Chiar crezi că 
n-a observat nimeni? 

— Dar eu... bâigui Jenny uluită și se enervă, simțind cum i se 
preling lacrimile pe obraz. Mereu am crezut că noi ne împăcăm 
bine. Până și glasul îi suna plângăreț. M-am înșelat chiar așa de 
tare? Thomas și Anna sunt de aceeași părere? 

Florian dădu să zică ceva, dar, văzându-i obrajii umezi, tăcu și 
cobori privirea. Jenny nu insistă, ci îi lăsă timp de gândire, era 
evident că avea nevoie de așa ceva. 

— AȘ putea să spun că da, fiindcă ei nu mai au cum să zică 
ceva în privinţa asta, dar... ar fi o minciună. Nu, ei te plac, 
amândoi. Te-au plăcut. lar eu... ah, la naiba, îmi pare rău! Și eu 
știu că ai muncit din greu ca să ajungi acolo unde ești. Eram 
doar foarte supărat că ai... povestea asta cu cuțitul... 

O privi din nou. 

— Îmi pare rău! 

În clipa aceea se deschise ușa și Horst apăru din centrală. 

— Gata, zise el, ștergându-și mâinile cu o cârpă cenușie. 
Acum iar e liniște pentru o vreme. 

Avea să se înșele. 


VP - 158 


30. 


Înainte nu se gândise niciodată cât de mult depinde 
sentimentul trecerii timpului de perceptiile senzoriale. Pentru ce 
s-o fi făcut? Când poți să vezi și să auzi, nu ai niciun motiv să te 
gândești la asemenea lucruri. 

Acum Zace aici și nu știe dacă e lumină sau întuneric, prânz, 
seară sau noapte. Nu că ar mai avea vreo importantă pentru ea, 
dar în afară de gânduri nu i-a mai rămas nimic. ȘI, înainte să 
admită că judecata i se frânge, lovindu-se întruna de întrebarea 
despre cum va arăta viața ei în viitor, preferă să se gândească 
la timp. Sau la dureri. 

Ori au devenit ceva mai suportabile, ori intervine obișnuinta - 
la fel cum, după o vreme, nu mai percepi nici cea mai cruntă 
duhoare, fiindcă nasul s-a obișnuit cu el. Oricum, cu săgețile 
astea arzătoare care îi tot trec prin cap nu s-a obișnuit. Intre 
timp, au devenit mai curând niște cunoștințe răuvoitoare care 
vin regulat în vizită și pe care le suportă, fiindcă trebuie să le 
suporte. Doar din când în când este smulsă de ele în beznă. 

Și uite că iarăși apare ea, întrebarea întrebărilor, la care i s-a 
redus existența, până la urmă: „Asta e de-acum viata ei 
viitoare?”. Să zacă, fără să știe unde se află, dacă e cineva 
lângă ea, fără să se facă percepută de ceilalți? Incătușată într- 
un trup mutilat, inutil? 

Dar și mai rău decât orice altceva e certitudinea că nu poate 
să se impotrivească nici într-un fel. Că nu e în stare nici măcar 
să pună capăt acestei stări nedemne de vegetare. 

„Ai putea să încerci să-ți înghiţi limba”, vorbește glasul cel 
nou, care se face auzit după mai mult timp și, cu toate că e doar 
un glas gândit, ea poate să-i audă prefăcătoria. 

„Probabil că nici nu e chiar atât de greu pe cât s-ar crede. Si 
este eficient. Când limba îti stă înfiptă în gât, nu mai poți s-o 
apuci și s-o tragi afară, nici măcar cu degetele. Așadar, tot 
există ceva bun și în a fi o surdo-mută, paralizată și oarbă. 

Sau pur și simplu te bucuri că acum ai liniște, te simti bine 
aici înăuntru și îi laşi pe alții să aibă grijă de tine, pe din afară. 
Unii te-ar invidia”. 


VP - 159 


Să fie ăsta într-adevăr glasul nebuniei, care acum se furișează 
în gândurile ei? Pe de altă parte... nu are el dreptate? 

Nu. Trebuie să se despartă. De glasul ăsta și de gândurile 
astea. 

Comunicare! Asta este cuvântul magic. De-acum va chibzui 
atât de intens la felul în care ar putea să transmită ceva 
celorlalți, încât nu va mai auzi glasul ăsta. Exact. 

Dar ce poate să facă numai cu capul? 

O schemă! Are nevoie de o schemă pe care ceilalți ar 
recunoaște-o, dacă ar repeta-o suficient de des. De emotie, își 
mișcă puțin capul, ceea ce declanșează o explozie în sistemul ei 
nervos. 

Nu are voie să cedeze în fața acestor dureri. Să le ignore, să 
le ignore pur și simplu. Unde ajunsese? 

Doamne, ce tare doare! 

Schemă, exact. Are nevoie de o schemă pe care ceilalți s-o 
recunoască. A văzut cândva un film, acolo au folosit codul 
Morse. Ar putea să încerce să dea semnale Morse cu capul. 

„Ai putea, dacă ai ști alfabetul Morse, dar nici tu și nici ceilalți 
nu-l știu”. 

Așa este, din păcate. 

Un nou val de dureri se rostogolește, fierbinte ca lava. Trebuie 
să-și abată gândurile, își amintește de vremea aceea, de filmul 
cu codul Morse - oare cum se chema? La Jenny, la Florian. 

Se gândește la slujba ei. Și, foarte ciudat, tot glasul cel nou e 
cel care îi dă indicii decisive despre cum ar putea să funcționeze 
treaba. 


VP - 160 


31. 


Când Jenny, Florian și Horst s-au întors în salonul cu șemineu, 
ceilalţi aveau pahare în mâini. În stânga, lângă primul fotoliu, se 
afla masa cu băuturi, adusă din sufragerie. 

Toţi îi priviră pe cei trei cu multă speranţă în priviri, ca și cum 
ar fi trebuit să fi avut parte de ceva ieșit din comun. 

— Totul în ordine? o întrebă Nico pe Jenny și - intenţionat sau 
nu - aruncă o privire spre Florian. 

— Da, e bine tot și căldura continuă să funcţioneze. Nico 
ridică paharul plin cam cât două degete cu un lichid limpede. 
Putea fi și apă, dar era mai probabil să fi fost votcă. 

— Am adus aici masa cu băuturi din sufragerie și ne-am 
îngăduit să bem ceva. Luaţi-vă și voi. 

— Da, serviţi-vă, spuse și David. Tocmai voiam să ciocnim 
pentru faptul că trăim încă și că suntem în stare să ţinem un 
pahar în mână. Vă așteptăm! 

Jenny nu era un mare fan al alcoolului, dar în situaţia asta 
chiar îi făcea bine. Se duse la masă și, dintr-o privire, constată 
că Johannes se hotărâse iarăși pentru whisky. Spera că nu va 
depăși limitele, ca ultima oară. 

Lângă el ședea acum Ellen, care avea în mână un pahar cu 
șampanie. Jenny își turnă și ea o jumătate de pahar, din sticla 
începută. Era caldă, totuși o prefera tăriei. 

Florian își luă votcă, Horst renunţă la băutură. 

— Atunci... 

David ridică paharul în care părea să fie tot votcă și îl duse la 
gură. 

Toţi făcură la fel, în afară de Horst, și, în timp ce constata că 
șampania la temperatura camerei chiar nu e o plăcere, Jenny se 
gândi la cât de bizară era situaţia. Se aflau într-un hotel aproape 
gol, având un mort înghețat bocnă în faţa ușii și o femeie 
mutilată într-un fel îngrozitor, alături, pe o saltea, și ciocneau 
pahare, ca și cum ar fi fost într-o excursie cu cei de la firmă... 
ceea ce și era adevărat pentru Thomas, Florian, Anna și ea. 

Înainte să se poată ocupa în continuare de gândul ăsta, Ellen 
și Sandra scoaseră un țipăt la care Jenny tresări atât de tare, 


VP - 161 


încât vărsă șampania. Întoarse iute capul și îl văzu pe Johannes 
aplecându-se în față și apoi căzând la podea. Trupul i se răsuci 
puţin într-o parte, astfel încât o parte a feţei era întoarsă spre 
Jenny. Era vineţie și avea ochii deschişi într-un fel grotesc. Toate 
astea, cu excepţia ţipătului și a zgomotului pe care îl făcuse 
trupul lui Johannes când lovise podeaua, se petrecuseră într-o 
liniște fantomatică. 

Jenny sări în picioare și din câţiva pași ajunse la Johannes, 
chiar înainte să ajungă și Nico la el. Ultimul ei curs de prim- 
ajutor avusese loc cu o veșnicie în urmă, dar nu avea 
importanţă. Fără să stea prea mult pe gânduri, îi căută pulsul la 
încheietura mâinii și... nu simţi nimic, încercă la gât, dar nici aici 
nu se simțeau bătăile. 

— Nimic, făcu ea și, cu ajutorul lui Nico, îl întoarse pe 
Johannes cu fața în sus. Poate este un infarct. Preia tu masajul, 
eu încerc să-i fac respiraţie, comandă Jenny, fără să fie sigură că 
asta era măsura corectă în cazul unui infarct. 

Îl apucă de cap, i-l dădu pe spate și tocmai voia să-și lipească 
buzele de nasul lui Johannes, când se simţi apucată de umeri și 
trasă brusc înapoi. 

— Nu! strigă cineva. 

Când se întoarse derutată, văzu fața lui David, care se 
aplecase în spatele ei și o ţinea de umăr. 

— Ce-nseamnă asta? se răsti ea, dând să se elibereze din 
strânsoare, însă el o ţinea ca într-un clește. 

— Uită-te la el. 

David arăta spre faţa lui Johannes care se făcuse și mai 
închisă la culoare și părea umflată într-un fel ciudat. 

— Ăsta nu e infarct, ci otravă, aș putea să pariez. Evident una 
foarte puternică și cu efecte foarte rapide. Nici într-un caz să nu 
te apropii prea mult de el. 

— Dar... începu Jenny, care încă nu pricepuse bine ce se 
întâmplase. 

— La naiba, izbucni Florian, în timp ce Ellen bâiguia ceva 
neinteligibil, plângând cu hohote. 

— Dar... cum e posibil așa ceva? 

Vocea Sandrei era subţire și spartă. 

— Tocmai era... 

— După cum am spus, pariez că este o otravă cu efecte 
rapide. David arătă spre paharul care zăcea lângă Johannes, 


VP - 162 


într-o pată de umezeală, închisă la culoare. Probabil în whisky. 

— Nebunia e tot mai mare, zise Horst îngrozit. Și acum? 
Trebuie să facem ceva. Doar nu puteţi să-l abandonaţi, pur și 
simplu. 

Jenny încă era șocată, gândindu-se la ce s-ar fi întâmplat dacă 
David n-ar fi oprit-o să încerce să-i facă respiraţie artificială. 

— Nu, nu, nu! Nu accept așa ceva. 

Nico căută cu mișcări grăbite pulsul lui Johannes, își puse apoi 
o palmă pe pieptul lui și pe a doua deasupra. Se ridică și începu 
să-i facă lui Johannes un masaj cardiac. Număra cu glas tare. 
„Unu, doi, trei, patru...” Urmă o pauză de trei, patru secunde. 
„Unu, doi, trei, patru... unu, doi, trei, patru...” 

Ceilalţi îl priveau în tăcere cum prelucra pieptul lui Johannes. 
O dată și încă o dată. Intre timp, Nico începuse să gâfâie din 
cauza efortului. „Unu, doi, trei, patru...” 

In cele din urmă Jenny puse din nou două degete pe gâtul lui 
Johannes, se concentră un timp și apoi îl privi pe Nico, clătinând 
din cap. 

— N-are niciun rost. E mort. 

Cu o mișcare lentă, ghidul își luă mâinile de pe pieptul 
mortului și se lăsă înapoi. 

— Nu se poate așa ceva, gemu Ellen. De ce Johannes? 

— Și de ce Thomas? Și de ce Anna? izbucni Florian și își duse 
o mână la frunte. Nu pricepi că acestui bolnav psihic îi este 
indiferent cine e următoarea lui victimă? E nebun cu totul. 

Făcu un pas înapoi și îi privi pe toţi pe rând. 

— Nu folosește la absolut nimic să stăm aici împreună, 
dementul tocmai ne-a arătat asta. Orice am face sau n-am face, 
el tot va găsi mereu o cale să ne omoare, nu înțelegeţi? 

Glasul lui căpătase un sunet aproape isteric. 

— Asta-i adevărat, confirmă David, pe un ton neobișnuit de 
reținut și încet. 

Și pe fața lui se vedea groaza. 

— Noi... acum nimic nu putem... 

Glasul Sandrei se frânse și ea își ascunse fața în palme. 

— Dar cine poate să fi pus otrava în whisky? întrebă Ellen și își 
privi colegul mort. 

— Oricine, răspunse David. Sticlele au stat tot timpul deschise 
în sufragerie. 

Ellen scutură din cap. 


VP - 163 


— Dar... am fost aproape tot timpul împreună. Doar Timo, 
Matthias și Annika nu sunt cu noi. Unul dintre ei trebuie s-o fi 
făcut. Cu siguranţă a fost unul dintre ei. 

— Ce prostie. 

Florian merse nervos spre ușă și se întoarse iarăși. Moartea lui 
Johannes îl făcuse să-și piardă cumpătul cu totul. 

— Fiecare dintre noi și dintre ceilalţi ar fi putut să pună ceva 
în sticlă încă de ieri. 

David se duse la masa cu băuturi, deschise sticla cu whisky și 
mirosi cu precauţie. 

— Doar dacă otrava n-a fost pusă în sticlă, ci în paharul lui. 
Atunci a fost unul dintre noi. 

Toţi se priviră șocați, ca și cum fapta ar fi putut fi citită pe una 
dintre fețe. 

— Mai exact, de voi, completă Florian cu un glas sumbru și îi 
privi pe rând pe Sandra, Nico, Ellen și David. Jenny, Horst și cu 
mine n-am fost aici când v-aţi adus paharele și v-aţi turnat. 

— Oricine poate să fi fost, singur ai spus-o, scânci Ellen ca un 
copil prost dispus. 

— Dacă într-adevăr i-ar fi fost pus ceva în pahar, gândi Jenny 
cu voce tare, ar însemna că cineva, el sau ea, plănuise să-l 
otrăvească pe Johannes, fiindcă altminteri de ce să umbli cu 
otravă la tine? 

David ridică din umeri. 

— Sau că el sau ea a plănuit doar să otrăvească pe careva și 
că s-a nimerit să fie paharul lui Johannes. 

— Tu ai avut probleme cu el din cauza acelei povești cu jobul, 
nu-i așa? i se adresă Florian Sandrei care îl privea derutată. Și tu 
erai aici, când i-a fost pusă otravă în pahar. 

— Da, dar... Doamne, crezi că aș otrăvi pe cineva pentru că îi 
e teamă că îi iau slujba? Imposibil să crezi așa ceva. 

— În afară de asta, se amestecă David, atunci mai curând 
Johannes ar fi avut un motiv s-o otrăvească pe Sandra sau 
greșesc? 

— N-a fost niciunul dintre noi, scânci Ellen cu obrajii lucind de 
lacrimi. Matthias, Annika sau Timo trebuie să fi fost. 

Își șterse obrajii cu dosul palmei. 

— De ce ar face cineva una ca asta? Și de ce otravă? 

— În cazul în care chiar a fost otravă, le spori Horst îndoiala, 
evitând să se uite la mort. Cred că nimeni dintre noi nu se 


VP - 164 


pricepe destul de bine în chestiuni medicale, ca să poată să 
stabilească cu exactitate cauza morții. 

— Mie îmi ajunge în orice caz, anunţă Florian și se îndreptă 
spre ușă cu pași repezi. 

— Unde te duci? strigă Jenny în urma lui, dar câteva secunde 
mai târziu el părăsise deja camera, fără măcar să mai întoarcă o 
dată capul. 

— Fir-ar să fie, strigă ea și se uită la ceilalţi. Nu-i voie să ne 
pierdem cumpătul acum. Dacă ne lăsăm împrăștiați, jocul 
ucigașului devine și mai ușor. 

David scoase un șuierat. 

— Frumos ai mai spus-o! Și sigur ai și reţeta cum să facem 
asta, nu-i așa? 

— Nu, n-o am. 

— M-am gândit eu. Nu reușesc să scap de senzaţia că tot ce 
se întâmplă acum, exact așa trebuia să se întâmple. 

— Ce vrei să zici? Că a plecat Florian? 

— Da, și asta, răspunse David enigmatic. 

Dacă avea cumva de gând să facă niște precizări, el fu 
împiedicat de Florian care se întoarse în acel moment. Pe fata 
lui se citea hotărâre, iar în mâna dreaptă ţinea un cuțit mare. 

— Ce... ai de gând? întrebă Sandra, neputându-și lua ochii de 
la lama lungă, lucitoare a cuţitului. 

— Vreţi să rămâneţi împreună? OK, mă voi alătura vouă. Dar 
mă voi retrage în partea din spate a camerei și vă sfătuiesc să 
nu vă apropiaţi prea mult de mine. 

— Florian, asta-i... 

— Ține-ţi gura! se răsti el la Jenny, ridicând cuțitul, astfel încât 
vârful era îndreptat spre ea. E valabil și pentru tine. Aici n-ai să- 
mi spui ce să fac, clar? 

— În ordine. 

David făcu un gest care îndemna la calm. 

— Te-am înţeles. Du-te în colțul tău de cameră, îţi aparține 
doar ţie. Dar te rog să renunți să-ţi marchezi teritoriul, bine? 
Pute și, în afară de asta nu-i nimeni dornic să-ți vadă scula 
jalnică. 

Jenny îl blestemă pe David că îl provoca și mai mult pe 
Florian, dar în loc să răspundă ceva, Florian își îngustă o clipă 
ochii, apoi se întoarse și începu să împingă unul dintre fotoliile 
grele spre partea din spate a camerei. După ce termină, făcu 


VP - 165 


același lucru cu încă unul. Toţi îl priveau cum se opintea până 
când reuși să unească fotoliile și să-și facă un culcuș cât de cât 
comod. 

— Am senzația că aici voi muri, spuse Ellen brusc, într-un fel 
atât de sec și de lipsit de emoţii, încât pe Jenny o trecură fiorii. 

În timp ce vorbea, privea lucirile slabe ale jarului din șemineu. 

— Cred că cei mai mulți dintre noi vor muri aici. Și ceilalţi vor 
fi transformați în niște zombi orbi, surdo-muţi. Unul după altul. 
Mi-e tare frică. 

Ellen ridică privirea și Jenny constată, înfiorându-se din nou, 
că din ochii ei dispăruse orice sclipire. 

Ellen se ridică, ocoli cadavrul lui Johannes și se opri scurt în 
faţa ușii, cu privirile goale aţintite asupra cadavrului. 

— Nu vreau să mai stau cu voi. De vof mi-e frică. 

— Ellen, nu-i o idee bună, spuse Sandra, însă Ellen se întoarse 
pe călcâie și părăsi încăperea. 

— Asta nu-i bine, zise Nico, frecându-și bărbia. 

Între timp îi dispăruse toată tinereţea din purtare. 

— Nu, dar e logic, într-un fel înspăimântător, replică David. 
Oricine ar fi cel care se ascunde în spatele acestei orgii perverse 
procedează ca un leu care se apropie de o turmă. Incearcă să 
împrăștie turma, fiindcă individul izolat este mai vulnerabil 
decât grupul. Și după cum se vede, are succes. 

— Și tu crezi că motivul a fost uciderea lui Johannes? întrebă 
Jenny, care constată iarăși că gândurile ei coincideau cu cele ale 
lui David. 

— Vreau să spun că ăsta a fost motivul uciderii cuiva. Nu știu 
dacă a fost într-adevăr otravă și, dacă a fost, unde s-a aflat, în 
sticlă sau doar în paharul lui. Nu are miros și nici n-aș vrea să 
fac o încercare. Însă indiferent dacă i-a fost destinată lui 
Johannes sau nu conta pe cine nimerește, clar este că nimeni nu 
mai poate avea încredere în ceilalți. 

— Și ce înseamnă asta pentru tine? vru să afle Sandra. Totuși 
eu n-aş vrea să fiu singură. Cred că pentru mine ar fi și mai rău 
decât să rămân aici, în ciuda bănuielii că unul dintre noi e 
ucigașul. 

David încuviinţă din cap. 

— La urma urmei, ideea lui Florian nu e chiar atât de rea, cum 
am crezut la început. Ar trebui să rămânem împreună aici, dar 
să ne ţinem sub observaţie reciproc. 


VP - 166 


— Și, după părerea ta, să ne înarmăm cu toţii cu cuțite, ca să 
ne putem înjunghia unii pe alţii, la nevoie? 

David păru să chibzuiască înainte să răspundă. 

— Da. 


VP - 167 


32. 


Brusc este atât de agitată, încât, ignorând toate durerile, îşi 
leagănă capul încoace și-ncolo și încearcă să atragă atentia 
asupra ei, gemând. Să ademenească o mână pe fruntea ei. Nu 
știe dacă în ciuda focului din gât, chiar geme, horcăie, dacă 
scoate vreun zgomot. Apoi așteaptă, fără să ştie cât. Nu se 
întâmplă nimic. Poate că e din nou singură? A fost pusă undeva 
și acum nu se ocupă nimeni de ea? Sau - ce gând neînchipuit de 
groaznic - ceilalți nu mai trăiesc? l-a omorât sau mutilat 
monstrul într-un fel perfid și acum le folosește trupurile pentru 
vreun joc pervers? 

„Cine știe”, se aude, prefăcut, glasul cel nou, „poate că ești 
aranjată, împreună cu alti câtiva, în chip de statuie vie pe 
undeva prin hotelul ăsta al ororilor?” 

Nu știe care dintre închipuiri este mai rea: să fie păstrată în 
viață și să tot vegeteze în starea asta în următorii ani sau să fie 
toți ori morți, ori în aceeași stare ca și ea - toți, în afară de 
monstru. Sau să moară de sete în câteva zile. 

Un alt gând își face loc în conștiința ei. Un gând rău, 
dezgustător. Deja stă acolo de o vreme, fără vreun control 
asupra trupului ei: dacă în timpul ăsta... 

Trage adânc aer în piept și incearcă să identifice un miros 
care să-i confirme temerile, dar nu e nimic. Încă nu. E și ea om 
și ține de felul de-a fi al corpului omenesc să... cândva. 

Alungă gândul, încercând din nou să se concentreze pe ceea 
ce tocmai a răscolit-o în felul ăsta. Pe... pe... ce anume? iși 
cercetează aducerea-aminte, căutând motivul agitației ei. Stie 
că era important. Enorm de important. La naiba, au trecut doar 
câteva minute... sau sunt deja ore? În ea totul luptă să iasă 
afară printr-un strigăt puternic, eliberator. Dar nici măcar asta 
nu poate. Deznădăjduită, iși leagănă capul încoace și-ncolo. Și 
țipă în lăuntrul ei, în timp ce durerile încearcă să pună stăpânire 
pe starea ei de conştientă, cu mâini lacome. Și în mijlocul 
acestei orgii de chin și durere, amintirea gândului care îi trecuse 
prin minte e din nou aici, brusc. Știe cum poate să se facă 
înțeleasă. Măcar de Florian şi Jenny. 


VP - 168 


În același moment simte o mână pe obraz, apoi pe frunte. Se 
oprește. 

Nu e singură. Îi multumeste lui Dumnezeu, în care n-a crezut 
niciodată. 

Ar putea să funcționeze. 


VP - 169 


33. 


Sandra și Jenny reacționară aproape în același timp, când 
dinspre saltea se auzi un horcăit sinistru, răgușit. 

Sandra se lăsă chiar în clipa următoare în genunchi, lângă 
capul Annei, care zvâcnea. Imediat după aceea fu și Jenny lângă 
ea. 

Sandra își puse mâna cu precauţie întâi pe obrazul, apoi pe 
fruntea rănitei și zvâcnirile încetară. 

— Ei? Are febră? întrebă Jenny. 

Sandra închise ochii un moment, ca să se poată concentra 
mai bine. 

— Nu știu, cred că nu. Cel mult o temperatură puţin crescută. 
Dar... 

Își retrase mâna și o privi pe Jenny neajutorată. 

— Nu mai pot să-mi dau seama. Nu pot să spun nici măcar 
dacă eu am o temperatură normală. Imi pare rău! Incearcă și tu. 

Jenny încuviinţă din cap și își puse mâna pe fruntea Annei, se 
concentră și zise: 

— Nu, cred că n-are febră. 

În aceeași clipă, capul Annei se înclină iar într-o parte, însă de 
data asta nu era începutul unei legănări agitate, ci o mișcare 
calmă. Spre stânga, spre dreapta, apoi rămase liniștită. Chiar 
când Jenny voia să-i pună din nou mâna pe frunte, începu iarăși, 
de data asta capul i se mișca în sus și-n jos. 

— Cred că nu e conștientă, presupuse Sandra. Arată ca și cum 
ar visa. 

— Când i-aţi dat ultima oară analgezicul? se interesă David. 

Jenny se gândi puţin. J 

— Nu de mult timp, poate o oră. li mai dau puțin. 

Sticluța era lângă saltea. Anna nu făcu nicio mișcare de 
împotrivire, când Jenny îi despărți buzele, dimpotrivă, deschise 
singură gura, când simţi degetele. Deci nu dormea. 

După ce termină, Jenny se uită spre cadavrul lui Johannes. 
Între timp faţa i se învineţise de tot și era atât de umflată, încât 
devenise de nerecunoscut. 

— Ar trebui să-l scoatem pe Johannes de aici, spuse ea după 


VP - 170 


ce se ridicase și în același timp se minună câtă indiferența 
stârniseră în ei toți întâmplările din ultimele zile. 

Ca și cum peste simţirea lor ar fi crescut o pojghiță cornoasă. 
Doar cu o săptămână în urmă, până și gândul de a fi în aceeași 
încăpere cu un mort - cu un otrăvit - ar fi făcut-o să transpire. 

— Putem să-l punem alături de Thomas. Am săpat o porţiune 
destul de mare dincolo de ușa spre terasă, propuse Nico, 
poticnit. 

Faţa îi devenise mai palidă cu câteva nuanţe. 

— Cât de prevăzători am fost, spuse David, cu un hohot de 
râs scurt, lipsit de veselie. Să sperăm că nu va fi nevoie să mai 
lărgim mausoleul. 

Se ridică și se întoarse spre Florian. 

— Ne ajuţi? 

Florian nu lăsa să se vadă că ar fi auzit întrebarea. Cu priviri 
sticloase, ca hipnotizat, fixa un punct de pe perete, de lângă 
șemineu. 

— Florian? Jenny făcu un pas spre el, apoi încă unul. 

Ochii lui continuau să ţintuiască peretele. 

— Florian, te rog să vorbești cu mine! 

Mai avea cel mult trei pași până la fotoliul lui, când, brusc, el 
tresări puternic și cu o mișcare iute începu să caute ceva. In 
următorul moment ridică mâna și îndreptă cuțitul spre Jenny. 

— Rămâi unde ești! 

În ochii lui înroșiţi se vedea o hotărâre teribilă. 

Jenny împietri. 

— Florian, doar nu poţi să crezi că eu... 

— Știu exact ce aveţi de gând, nu mai am încredere în nimeni. 
Crezi că sunt prost și nu-mi dau seama că voi încă mai credeți 
că eu am fost? M-am săturat până peste cap de învinuiri false. A 
doua oară nu mai merge. Voiai să știi de ce nu ţi-am povestit 
niciodată porcăria aceea? Pot să-ţi zic: dacă aș fi povestit chiar 
de la început, nu aș fi fost angajat și, dacă aș fi povestit mai 
târziu, m-aţi fi concediat. 

— Nu-i adevărat. 

— Să nu mă minţi! strigă el. Știi tu cum a fost după ce... 
nebuna aia întâi m-a reclamat și după aceea a încercat să se 
omoare? Deși s-a renunţat la toate acuzaţiile în ceea ce mă 
privea și nici măcar nu s-a ajuns la proces, toţi știau. Și cum să 
nu știe după ce poliţia a apărut la mine cu mare tam-tam și mi-a 


VP - 171 


întors pe dos toată locuinţa. Mi-am pierdut locul de muncă, 
doamnă șefă. Mi s-a spus că toată lumea era convinsă de 
nevinovăția mea, dar că știam, nu-i așa, cât de sensibili sunt 
clienţii și alte rahaturi dintr-astea. Nu mai puteam să fac un pas 
în faţa ușii, fără să se uite lumea strâmb la mine. 

Făcu o pauză în care Jenny încercă să răspundă ceva, dar 
Florian o opri, ridicând mâna. 

— Nu, acum îţi ţii gura! În cele din urmă a trebuit să mă 
retrag și să-mi caut altă slujbă undeva unde nimeni nu știa nimic 
despre toată istoria asta sau nu bănuia că eu eram cel pe care 
și-l alesese psihopata aia. Și știu că n-aș fi primit jobul, dacă aș 
fi pomenit ceva. Am lucrat bine, nu-i așa? 

Jenny nu era sigură dacă el chiar dorea să audă un răspuns, 
dar încercă totuși și spuse cu un glas cât se poate de calm: 

— Da, așa este. 

— Mi-am construit o viaţă nouă, după ce netrebnica aia 
nebună mi-a distrus-o pe cea veche. Și acum? Toată mizeria 
asta pornește de la capăt. Dar nu cu mine. Acum voi avea grijă 
de mine până când o să ne caute careva. După ce va prelua 
cazul și va pune la adăpost amprentele și urmele, poliţia va 
constata că n-am nimic de-a face cu asta. 

După o nouă pauză în care Jenny nici măcar nu încercă să 
spună ceva, adăugă: 

— Și va descoperi care dintre voi sau dintre cei de sus a fost. 
Și acum, lasă-mă în pace! 

Lăsă cuțitul jos abia după un timp, se sprijini de pernele 
fotoliului și continuă să ţintuiască peretele. 

Jenny se întoarse și schimbă priviri cu ceilalţi. 

— Dar cuțitul unde-i? întrebă David imediat. 

Jenny nu înțelese ce voia să spună. 

— Care cuţit? 

— Cuţitul lui Florian. Era pe masă în sufragerie... așteptați 
aici. 

Părăsi camera cu pași repezi. Nimeni n-a scos un cuvânt, cât 
l-au așteptat. Se putea vedea pe fețele lor că le venea tot mai 
greu să se stăpânească. Jenny se întrebă cât avea să mai dureze 
până cădeau și ultimele măști și nimeni nu se mai gândea decât 
la sine și la propria supravieţuire. Era cu totul nefiresc, dar prin 
minte îi trecu atunci că în tot restul vieţii nu va mai face un 
singur pas fără telefonul mobil. Digital-Detox - Detoxifiere 


VP - 172 


digitală -, chiar suna bine și când șeful ei îi dezvăluise că ea și 
cei din echipa ei fuseseră invitaţi de 7rip/e-O-/ourney ca un fel 
de persoane de testare, se bucurase foarte tare că i se oferea o 
posibilitate să-și cunoască mai bine colegii. 

Când David se întoarse, în sfârșit, Jenny se întrebă de ce 
avusese nevoie de atâta timp pentru distanţa aceea atât de 
scurtă până în sufragerie. 

Se opri la intrare. 

— A dispărut. L-a luat cineva. A fost vreunul dintre voi? 

Fiindcă nimeni nu răspundea, privi spre fotoliile adunate. 

— Florian? 

— Du-te la naiba, veni răspunsul de la Florian. 

— Hai, spune, ţi-ai luat cuțitul înapoi? 

— Nu, nu l-am luat, fir-ar să fie! Pariez că a fost tot cel care mi 
l-a și furat. Poate că ar fi bine să vă percheziţionaţi reciproc. 

— Deci cam asta-i ce rămâne din teoria ta despre urmele pe 
care poate să le evalueze poliția. 

Se întoarse iarăși spre ceilalţi. 

— Insă asta încă nu e tot. Am fost la bucătărie. Sertarul în 
care erau cuţitele e golit cu totul. Nici acolo și nici în celelalte 
sertare și dulapuri nu mai există nimic ce ar putea fi folosit ca 
armă. Arătă cu bărbia spre masa cu băuturi. Putem cel mult să 
spargem sticlele și să le folosim gâturile. 

Nico scoase o înjurătură grosolană, de care Jenny nu l-ar fi 
crezut în stare. 

— Cine poate să fi fost? 

— De fapt, iarăși oricine, oricum aș paria pe unul dintre cei 
care nu se află aici. 

— De ce nu întreabă nimeni ce căuta, de fapt, domnul David 
fanfaronul la bucătărie? îi întărâtă Florian. 

— Pot să-ţi spun, creier de vrabie ce ești. Când am constatat 
că ţi-a dispărut cuțitul, m-am gândit la cel cu care ai apărut aici 
și am vrut să văd dacă mai erau celelalte, pentru ca, eventual, 
să ne putem apăra de tine. Sau ţi-ai închipuit că ești singurul de 
aici cu permis de port-cuţit-de-măcelar? 

— Ce facem acum? întrebă Sandra îngrijorată. Și cei de afară 
sunt înarmaţi, iar noi suntem cu totul lipsiţi de apărare. 
Coșmarul ăsta nu mai are de gând să înceteze? 

Nu răspunse nimeni, fiindcă niciunul dintre ei nu știa ce să 
spună. 


VP - 173 


— Ei, hai, făcu David punând capăt discuţiei și Jenny îi fu 
recunoscătoare. 

Se uită mai întâi la Nico, apoi la Horst. 

— Suntem trei bărbaţi și două femei, ar trebui să reușim. Din 
fericire, Johannes cântărește mai puţin decât... 

Se întrerupse și clătină din cap. 

— Și cine rămâne cu Anna? întrebă Jenny. 

— Florian, răspunse David. 

— Dar... 

Se abţinu să mai spună vreun cuvânt ca să nu stârnească o 
nouă discuţie. La urma urmei, ca și înainte, nu credea că Florian 
avea vreo legătură cu cele întâmplate. 

Au avut nevoie de cam zece minute în total până când au 
adus și montat targa și l-au pus pe Johannes pe ea. Faţa lui 
arăta ca dintr-un film de groază. Vânătă, aproape neagră, 
buzele i se făcuseră violet și erau umflate, ochii, încă deschiși, 
morți și inexpresivi, îndreptați spre tavan. 

Înainte să ridice targa, Nico puse două degete pe pleoapele 
umflate și încercă să le închidă, dar ele nu se mișcară. După 
aceea se duse la masa cu băuturi, luă unul dintre șervetele puse 
acolo și acoperi faţa lui Johannes. Apoi ridicară targa. David și 
Horst, în față, Jenny și Nico, în spate, Sandra mergea înainte și 
deschidea ușile. 

Când au ajuns în vestibul, David și Horst se opriră atât de 
brusc, încât Jenny fu cât pe ce să scape din mână mânerul de 
lemn. 

Cam pe la mijlocul scării care ducea la etaj ședeau Matthias și 
Annika, privind sumbru. În fiecare mână ţineau un cuţit. 

— Voi aţi luat toate cuţitele din bucătărie? întrebă David cu 
glas tare. 

— E mort? întrebă Matthias, în loc să răspundă. 

— Da. Și-acum zi ce-i cu cuţitele. 

— V-am spus eu, răspunse Matthias încet. V-am spus eu că 
sunteți nebuni dacă nu-l băgaţi la răcoare. Unul dintre voi i-a dat 
drumul. Acum na-vă nota de plată! 

— Vorbești despre Timo? întrebă Nico. lar el? La un moment 
dat erai sigur că Florian e făptașul. Ce-ar fi să te hotărăști 
odată? 

— De la început am zis că ticălosul ăla a fost. 

— Să mergem, propuse David și se puse în mișcare. 


VP - 174 


— Nu va fi ultimul! strigă Matthias în urma lor. Nebuni ce 
sunteţi! 

Jenny își simţi stomacul gol strângându-i-se. Se temea că 
avea dreptate, cel puţin în privinţa asta. 


VP - 175 


34. 


Când au pus targa jos, gâfâind, în faţa ușii de la terasă, 
dincolo de care se afla golul din zăpadă în care era cadavrul lui 
Thomas, Jenny fu cât pe ce să scoată un strigăt. 

Trupul ţeapăn, îngheţat, era pe jos, la cam doi metri de ușă. 
Prin geamurile mari de sticlă văzu chipul acoperit cu un strat 
gros de cristale de gheață. Părea artificial într-un fel 
suprarealist, ca și cum acolo în zăpadă n-ar fi zăcut rămășițele 
pământești ale colegului lor, ci o figură de ceară care semăna cu 
Thomas, e drept, însă fără să fi fost respectate proporțiile. 

Ca o scenă reconstituită, după un geam, într-un muzeu de 
științe naturale. Dacă n-ar fi fost trăsăturile familiare. 

— E totul în ordine? întrebă Nico. 

— Da, doar m-am speriat puţin. 

Nico dădu din cap. 

— Să terminăm și cu asta, spuse David și deschise ușa. 

O pală de aer rece o atinse pe Jenny și o înfioră. 

— OK! Nico și cu mine îl luăm de brațe, Jenny și Horst, de 
picioare. Hai! 

Cinci minute mai târziu, Horst trăgea ușa, închizând-o în urma 
lor. Inainte să plece, mai aruncară o privire spre locul scobit în 
zăpadă, unde Johannes zăcea acum alături de Thomas, având 
pe faţă un șervet care va îngheţa acolo curând. 

— Trebuie să facem un plan cum să se desfășoare lucrurile în 
continuare, zise David, în timp ce se îndreptau din nou spre 
vestibul. 

— Inainte de toate trebuie să ne gândim cum să ne purtăm cu 
Matthias și Annika, adăugă Nico. Când mă gândesc cum ședeau 
pe trepte puţin mai devreme... ăștia doi mi se par cam dubioși. 

— Oricum, eu mă întreb și ce-i cu Ellen și cu Timo, zise 
Sandra, privindu-l pe Horst ca și cum ar fi așteptat un răspuns 
de la el. 

— Nu știu unde e, făcu Horst. Insă dacă nu vrea să fie găsit în 
clădirea asta, atunci nici nu-l vom găsi. 

— Imi vine în minte ameninţarea pe care a spus-o în ceea ce-l 
privește pe Matthias, îi spuse Jenny administratorului. Doar îl 


VP - 176 


cunoști. Crezi că a vorbit serios? 

Horst ridică din umeri. 

— Asta nu știu. Uneori se înfierbântă repede și în momentul 
acela era atât de furios că era din nou învinuit pe nedrept, încât 
cel mai mult îl interesa să-l sperie pe Matthias. 

Chipul lui Horst părea deschis și sincer. 

— Oricum, de la povestea aia cu bijuteria furată nu l-am mai 
văzut niciodată atât de ieșit din fire. În continuare pun mâna în 
foc că nu el a fost cel cu Thomas și Anna, dar în ceea ce-l 
privește pe Matthias... aici nu garantez nimic. 

— Ellen a contribuit la închiderea lui, gândi Jenny cu glas tare. 
Și acum e pe undeva prin hotel, de una singură. Ce se întâmplă 
dacă cei doi se întâlnesc? 

— După cum am spus - nu știu. Dar nici dacă aș vrea, nu pot 
să-mi închipui că el i-ar face ceva. 

In privinţa asta Jenny nu era chiar atât de sigură. 

— Deși e vorba iarăși de o femeie care îl suspectează pe 
nedrept? 

Horst nu răspunse. 

Ajunseră în vestibul și, în timp ce îl traversau, priviră spre 
scară, dar Matthias și Annika dispăruseră. Când au intrat în 
salonul cu șemineu, toate fotoliile erau goale. 

Jenny scoase un geamăt, fiindcă deși refuza să creadă că 
Florian avea ceva de-a face cu toate astea, se temuse că s-ar 
putea să intervină exact ceea ce era evident că se întâmplase. 
Florian dispăruse. 

Din câţiva pași Jenny ajunse la Anna, se aplecă spre ea și îi 
atinse capul cu precauție. Ca și cum chiar asta ar fi așteptat, 
Anna își legănă capul întâi spre stânga, apoi spre dreapta. 

— E-n ordine? întrebă Nico. 

— Da, reacţionează la atingeri. 

Jenny se îndreptă de spate. 

— Deci s-a făcut nevăzut, spuse David. Se pune întrebarea: 
de ce? 

— Poate s-o fi dus la toaletă și se întoarce imediat? presupuse 
Jenny, fără să creadă ce spunea. 

Sandra se lăsă să cadă într-un fotoliu și își trecu dosul palmei 
peste frunte. Faţa îi era și mai palidă ca înainte. 

— Oricine ar fi în spatele treburilor astea, un lucru a reușit: 
fiecare o ia în altă direcţie. Dacă lucrurile vor continua așa... 


VP - 177 


Curând ne vom omori unii pe alţii? 

— Acum cea mai importantă întrebare este: consideră careva 
că e posibil ca unul dintre noi, cei din camera asta, să fie 
responsabil pentru faptele astea? 

Se priviră ca și cum brusc ar fi putut să citească pe fețele 
celorlalţi dacă unul dintre ei făcuse lucrurile acelea cumplite. 

— Eu nu, întrerupse Jenny tăcerea. Nu știu cine a fost, dar nu 
cred pe nimeni în stare de așa ceva. 

Sandra încuviinţă din cap, șovăitor. 

— Nici eu. 

— De fapt, pe nimeni nu cred în stare de așa ceva, spuse 
Nico. Dar cineva trebuie s-o fi făcut. Oricum, nici eu nu cred că a 
fost unul dintre noi. 

David încuviinţă din cap și îl privi pe administrator. 

— Horst? 

— Sincer? Știu că n-am fost nici Timo, nici eu. Asta e tot ce 
știu. 

— Și asta înseamnă? continuă David. 

— Asta înseamnă că, asemenea lui Timo, nici eu nu sunt din 
grupul vostru. Vă cunosc mai puţin decât vă cunoaștețţi voi între 
voi. Cum să pot să am eu o părere și să spun cine e în stare să 
mutileze niște oameni în felul ăsta îngrozitor sau să-i omoare pe 
alții cu sânge rece? Aș vrea să rămân aici cu voi, dacă nu aveți 
nimic împotrivă, dar voi sta cu ochii pe fiecare. 

— E un răspuns cinstit, zise David. 

La fel i se păru și lui Jenny. 

— Și tu ce crezi? 

David o privi în ochi. 

— Sunt de părerea lui Horst. Deși nu pot să-mi închipui așa 
ceva, oricare poate fi. 

— Chiar și tu? 

Era serios. 

— Și eu, din punctul vostru de vedere. 

Un horcăit al Annei îi atrase din nou atenţia lui Jenny. 

Când o mângâie pe păr, capul Annei se mișcă iar imediat spre 
stânga și spre dreapta, ca și cum ar fi vrut să mulţumească 
pentru atingere. Apoi, după o pauză, o nouă mișcare, de data 
asta în sus și în jos. La fel ca și ultima oară. După câteva 
secunde, totul se repetă. Întâi spre stânga și spre dreapta, apoi 
în sus și în jos. 


VP - 178 


De ce făcea asta? De ce, alternativ, semnul pentru nu, apoi 
cel pentru da? 

— Aproape că am senzaţia că încearcă să ne comunice ceva, 
presupuse Jenny, la care David și Sandra veniră la ea și urmăriră 
mișcările Annei. Stânga, dreapta. 

— Să fie asta un „nu”? 

Stânga, dreapta. 

— Nu știu, dar nu prea cred. Ce sens are să semnalizeze mai 
întâi da și apoi nu? 

Jenny chibzuia febril, întrebându-se ce anume ar fi putut Anna 
să vrea să le comunice; și dacă nu cumva greșea, presupunând 
că nu erau niște mișcări întâmplătoare. 

In sus și-n jos. 

Jenny se ridică și îl văzu pe Nico, lăsându-se să cadă într-un 
fotoliu și apăsându-și ochii cu degetul mare și cel mijlociu. Părea 
să fi ajuns la capăt cu nervii. 

Chiar în clipa când dădu să se ocupe din nou de Anna, se auzi 
un glas în spatele lor. 

— E cam mare porcăria pe-aici. 

Era Timo. Stătea în ușă și o privea sumbru. Avea părul zburlit, 
una din bretelele salopetei îi alunecase de pe umărul osos. 

— Timo! 

Horst făcu un pas spre el, dar Timo ridică mâna. 

— Rămâi unde ești, Horst. 

— Cum? Ce înseamnă asta, ai înnebunit? 

Uluirea se citea limpede pe faţa brăzdată de riduri. 

— Da, poate. Dar și mai mare e nebunia că m-aţi încuiat. 

— Dar nu noi am fost. 

Timo arătă spre Nico. 

— Dar ăsta a fost. 

— Nimeni nu vrea să te închidă din nou, îl lămuri Nico. A fost o 
greșeală, știu, și am spus imediat că nu... 

— Mă doare-n cot ce-ai zis. Te-ai dat de partea lor. 

— Timo, încercă Horst din nou, nimeni nu crede că ai fost tu. 
Așa că poţi să rămâi aici. 

— Pe naiba am să rămân. Am văzut că l-aţi dus afară pe 
coordonatorul grupului. N-aveţi decât să vă omorâţi între voi în 
continuare, dar fără mine. 

— Deci ai trecut pe aici numai ca să ne saluţi, comentă David. 

— Nu, căposule, am venit ca să vă spun că ăla de sus a golit 


VP - 179 


jumătate de bucătărie și că a fost aici cu nevasta și cu Ellen cât 
v-aţi jucat voi de-a înmormântarea. Oricum, înapoi au ieșit 
patru. 

— Florian s-a dus cu Matthias? Jenny era cu totul derutată. De 
bunăvoie? 

— Nu părea că era cineva nevoit să-l silească. 

— Interesant, zise David. Deci înseamnă că acum avem două 
tabere. Matthias, Annika, Ellen și Florian de-o parte, noi de 
cealaltă. 

— Nu prea vezi bine, căposule, ripostă Timo. Sunt trei tabere. 

Și, spunând asta, se întoarse pe călcâie și în secunda 
următoare se făcu nevăzut. 


VP - 180 


35. 


Nu reușesc să înțeleagă. 

De câte ori simte o atingere pe frunte, încearcă imediat să 
comunice cu ei, dar... ei nu înțeleg și gata. Și doar e chiar foarte 
simplu, tocmai Jenny și Florian ar trebui să priceapă repede ce 
schemă se ascunde în spatele mișcărilor pe care le face cu 
capul. Cei doi nu-s proști. 

Dar n-are voie să pună capăt încercărilor, nici într-un caz. 
Simte ce-ar însemna dacă renunță. Ce avea să se întâmple 
atunci în capul ei. 

Speranța de a fi găsit o cale să transmită ceva celorlalți, 
poate chiar să și primească răspunsuri de la ei, este ancora care 
i-a ferit judecata să n-o ia razna. De care se ține strâns, când 
glasul ăsta nou îi vorbește șoptit, de câte ori simte că niște nori 
negri îi învăluie spiritul și vor să i-l inăbușe pentru totdeauna. 

Ancora care o împiedică să innebunească. 

„Ca acum?” șușotește glasul cel nou. „Doar ti-ai dorit să nu 
dea nimeni de tine, ai reușit asta cu o consecventă de 
neintrecut, haha. Dar poți să întorci totul în folosul tău. Dă-ți 
drumul în gol, pur și simplu. Lasă totul în seama mea, după 
aceea n-o să-ți mai pese. Probabil că ti se va părea chiar grozav 
să existi doar pentru tine și să nu mai fi nevoită să asculti 
trăncăneli prostești. Niciodată. Așa că... renunță, e simplu. 
Încetează să te mai aperi”. 

e 

„Nu”, se amestecă cealaltă voce din ea, cea cunoscută, 
reușind să alunge iarăși șușotitul hipnotic. De câte ori va mai 
reuși s-o facă? 

„Dă-ți drumul în gol...” Sună ispititor. Orice încercare de 
comunicare de până atunci, fiecare semn pe care li-l dăduse 
celorlalți nu numai că era însoțit de niște dureri infernale, pe 
care însuși diavolul trebuie să i le fi trimis; de fiecare dată asta 
înseamnă o mare cheltuială din putina forță care i-a mai rămas. 
Dacă nu se mai împotrivește, dacă lasă gândurile să curgă pur și 
simplu și noul glas, să-i vorbească nestăvilit, durerile vor 
rămâne suportabile, poate chiar se vor potoli cu totul. Sau nu-i 


VP - 181 


vor mai putea face nimic, fiindcă judecata ei - adică ceea ce a 
devenit ea - le ignoră pur și simplu, ca și cum nici n-ar exista. 

Fără dureri. O stare pe care nici nu poate să și-o închipuie. 

„Nu o stare”, șoptește glasul într-un ritm hipnotic, care în 
momentul acela îi amintește de șarpele Ka. „O făgăduință. Nu te 
mai împotrivi. Viata ta obișnuită a dispărut. Ceilalţi nu vor 
înțelege niciodată ce vrei tu să le transmiti. N-are importanță. 
Nimic nu mai are importanță. Hai să-ți arăt cât de colorată este 
lumea mea. Acolo totul e posibil. Se află în tine, ești aproape de 
ea, numai dă-ți drumul în gol”. 

Da, doar să-și dea drumul în gol, asta e ce și-ar dori. Să 
doarmă și să viseze. În vise nu zaci ca un invalid fără auz, orb, 
ca un morman de carne inutil, căruia îi curge saliva din gură. 
Acolo poți să umbli și să vorbesti, să auzi, ba chiar să și zbori. 

„Da, zbori cu mine. Îti arăt drumul spre...” 

„NU!” se împotriveşte iarăși, cu o forță deznădăjduită, vechea 
ei voce lăuntrică. „Dispari. N-am să renunt la judecata mea, 
pentru că trebuie să am grijă ca ceilalți să afle cine este 
monstrul care mi-a făcut asta. Vreau să plătească pentru tot”. 

Pândește ce se petrece în ea. Șoptitul dulceag a dispărut, dar 
de câte ori va mai reuși să-și păstreze judecata întreagă și să 
lupte împotriva ispitei pe care i-o făgăduiește glasul ăsta nou? 
Să nu mai fie nevoită să-și facă griji, să nu mai fie 
deznădăjduită, poate chiar să nu mai simtă dureri. Pur și simplu 
să nu mai ştie ce-i cu ea și ce înseamnă asta de-acum înainte, 
cum urmează să arate jalnica ei viață. 

„Haha”, face glasul foarte încet, de la mare depărtare. 

Anna plânge în lăuntrul ei și știe că, indiferent cine s-ar afla 
acum lângă ea, tot nu va reuși să observe ceva. Așa va fi mereu 
de acum înainte. Și în timp ce plânge cu sughituri și scâncește - 
de neauzit pentru ceilalți - în ea arde un gâna, acea unică 
dorință pentru care și-ar da viața, fără să șovăie o clipă. Să-și 
dea viaţa cu totul, se corectează ea, fiindcă oricum n-a mai 
rămas prea mult din ea. 

Îşi dorește să se mai poată mişca o dată, să mai poată vedea 
și auzi și vorbi o dată. Doar o singură dată. 

Atunci l-ar ucide pe monstru sub ochii celorlalti. Niciodată n-ar 
fi crezut că tocmai... _ 

Nu, nu-și va da drumul în gol. Incă nu. . 

Altceva încearcă să-și facă loc în gândurile ei. O imagine. Incă 


VP - 182 


e foarte neclară, parcă învăluită de cețuri, dar Anna simte că se 
va face tot mai clară, dacă are răbdare. Poate să distingă deja 
primele contururi vagi, îi amintesc de o ușă. Și, atunci începe să 
știe despre ce imagine e vorba. Își amintește momentele de 
dinaintea nenorocirii. Camera în care se afla, drumul până acolo. 
Ușa asta - dacă e într-adevăr o ușă - ar putea să fi fost intrarea 
în încăperea aceea. Dacă ar putea să recunoască mai multe 
amănunte. Poate, dacă se concentrează mai mult... Care sunt 
ultimele momente pe care și le amintește? Era în patul ei, a 
ridicat plapuma cu amândouă picioarele în așa fel, încât capătul 
să se îndoaie spre înăuntru și apoi a coborât repede picioarele. 
Era ca într-un sac de dormit. Apoi a tras capătul de sus până la 
nas și a potrivit totul în jurul ei până când a acoperit aproape 
orice petec de piele. Așa făcuse și-n copilărie, când stătea în 
pat, uitându-se înfricoșată în întunericul din cameră. Atunci 
plapuma era coconul care ii transmitea un sentiment de 
siguranță. 

Cândva reușise să adoarmă. Următorul lucru de care îşi 
amintește este... este imaginea aceea. Și acum, când și-o 
închipuie din nou, devine deja ceva mai limpede. Da, e într- 
adevăr o ușă. Dar nu e o ușă normală, de cameră, nu, ceva e 
diferit, dar pur și simplu nu-și dă seama ce. În schimb 
următoarea amintire este mult mai clară. Este glasul pe care îl 
știe atât de bine. „Stai liniștită”, a spus monstrul. 

Nu, nu are voie să renunțe. Trebuie să reușească să le spună 
celorlalți numele lui. 

Gândul ăsta o mai calmează iarăși. Glasul cel nou a amuţit. Și 
Anna așteaptă. 

Următoarea atingere, următoarea încercare. Cândva vor 
înțelege. 

Cel putin așa speră. 


VP - 183 


36. 


Ședeau în fotoliile grele de piele și priveau în gol, în vreme ce 
afară începuse să se întunece. Jenny putea să vadă asta prin 
cele două luminatoare făcute în peretele din spate. Se întrebă 
de ce nu existau niște ferestre mari în încăperea asta frumoasă, 
deși era la parter și apoi scutură din cap, în sinea ei, mirată de 
ce făcea. Cum putea să se gândească la mărimea ferestrelor 
într-o asemenea situaţie? Se însera și curând avea să fie noapte. 
A treia din excursia asta de groază. Ce va mai aduce? Va fi iarăși 
ultima pentru vreunul dintre ei? 

Jenny simţea panica dându-i târcoale ca o hienă flămândă și 
se întrebă cum avea să mai închidă un ochi. 

Ce-ar fi dacă dementul era într-adevăr unul dintre cei care 
ședeau acum lângă ea? 

Nu, n-avea voie să se gândească la așa ceva. Se ridică și se 
duse la șemineu, să mai pună niște lemne peste cărbunii care 
abia mai pâlpâiau. 

— Trebuie să facem de pază în noaptea asta, spuse ea. - 
Crezi că o să ne atace cei de sus? întrebă David și Jenny nu-și 
putea da seama dacă întrebarea era serioasă sau ironică. 
Baricadăm ușa, pur și simplu. 

— Cred că e bine, din orice punct de vedere, să rămânem treji 
câte doi, zise Jenny, ocolind răspunsul. 

— Hm... e destul de dificil. Suntem cinci. 

— Nu, veţi fi doar patru, spuse Horst. 

— Ce vrei să zici? interveni Sandra îngrijorată. 

Administratorul răspunse, privindu-și mâinile: 

— Poate că voi nu înţelegeţi, dar... eu nu pot să cred că Timo 
chiar s-a îndepărtat de mine. După tot timpul care a trecut. In 
ultimii ani am fost aproape zi și noapte împreună și am senzaţia 
că în timpul ăsta eu eram tot ce avea. Dacă acum chiar crede... 
Trebuie să-i arăt că sunt convins de nevinovăția lui, înțelegeți? 
Că am încredere în el. Trebuie să-l caut. 

— Și dacă te înșeli? vru să știe Sandra. Și dacă totuși el le-a 
făcut asta lui Thomas, Annei și lui Johannes? 

— Știu că nu mă înșel. In afară de asta, mai e ceva. Aș vrea să 


VP - 184 


fiu cu el în caz că Matthias îi iese în cale. Nu știu cum ar 
reacționa Timo atunci, dar în orice caz e mai bine să fiu de față, 
ca să-l opresc să facă vreo prostie. 

Sandra clătină din cap. 

— Nu cumva e o contradicție în sine? Ești convins că n-a făcut 
nimic nimănui, dar ai vrea să-l oprești să nu-i facă ceva lui 
Matthias? 

— Așa e și nu-i o contradicție. 

— Dacă grupul continuă să se dezmembreze, nu facem decât 
să-i ușurăm treaba ticălosului, constată David. Asta nu-i bine. 

Horst dădu din cap și se ridică din fotoliu. 

— Știu, dar... îmi pare rău, acum trebuie să plec. 

II urmăriră până când ajunse la ușă, acolo se mai întoarse o 
dată spre ei. 

— Poate că mă întorc cu Timo. 

— Da, o să vedem, răspunse David, fără prea mult entuziasm. 

După ce Horst închise ușa în urma lui, David strânse din buze 
și spuse încet: 

— Și au rămas doar patru. 

Sandra izbucni într-un râs strident, cinic. 

— Și acum? Chiar vrem să facem de pază pe rând, câte doi, în 
noaptea asta, ca să nu intre nimeni aici, iar ceilalţi doi să fie 
cuminţi și să nu se omoare unul pe altul? 

Jenny simţea că și nervii Sandrei, atât de stăpânită până 
atunci, erau întinși la maximum. 

Nico ridică din umeri. 

— Ai o idee mai bună? 

— Da, am. Mă voi încuia în camera mea și mă voi baricada, ca 
și în noaptea trecută. Atunci nu trebuie să păzesc pe nimeni și 
măcar pot să fiu sigură că nu mă aflu în aceeași încăpere cu un 
ucigaș bolnav psihic. In caz că încearcă cineva să pătrundă la 
mine în cameră, va fi nevoit să facă destul zgomot pe care îl pot 
auzi toţi cei din clădire. 

Nico căscă ochii. 

— Adică vrei să spui că tu chiar crezi că unul dintre noi... 

— Adică vreau să spun, îl întrerupse Sandra neobișnuit de 
tăios, că nimeni dintre noi nu știe cine este acel dement, în 
afară de el însuși. 

— Și deja au rămas doar trei. 

David bătu din palme. 


VP-185 


— Oameni buni, cred că Sandra are dreptate. Pe când mai 
eram opt sau nouă, ar fi avut rost să rămânem împreună și să 
stăm de veghe câte doi, fiindcă am fi avut control unii asupra 
altora. Oricine ar fi nebunul, în situaţia asta n-ar fi avut șanse 
să-i facă ceva vreunuia. Dar acum... Cum să reușim dacă pleacă 
și Sandra? Să-l păzim câte doi pe unul care doarme? Să 
presupunem că Nico ar fi ucigașul nostru deranjat la minte. 

David ridică mâna, înainte ca Nico să izbucnească. 

— E doar ipotetic. Deci, să presupunem că ar fi Nico. Credeţi 
că aș putea să dorm liniștit în timp ce el și Jenny stau de pază? 

| se adresă lui Jenny. 

— Tu n-ai putea să faci nimic împotriva lui, dacă s-ar hotărî 
să-și continue micul joc. Și, sincer acum, ţi-ai dori să-ţi petreci 
noaptea singură cu mine și cu Nico? Fiind conștientă că unul 
dintre noi ar putea fi acela? 

— Dacă noi, cei de aici, ne suspectăm reciproc, n-ajungem 
nicăieri, zise Nico încet. 

— Însă dacă n-o facem, asta ar putea fi nu doar o 
inconștienţă, ci și o eroare mortală. 

— Vedeţi, de aceea consider că e mai bine să mă baricadez în 
camera mea. 

David încuviinţă din cap și îi privi pe Nico și pe Jenny. 

— Și eu voi face exact la fel și vă sfătuiesc s-o faceți și voi. 

Jenny arătă spre culcușul făcut din saltele. 

— Și cu Anna cum rămâne? 

Toţi priviră spre trupul nemișcat. 

— Pot să rămân eu cu ea, se oferi Nico, însă Jenny scutură din 
cap. 

— Nu. Să mai gândim o dată consecvent până la capăt. Dacă 
pornim de la ideea că oricare poate fi făptașul, înseamnă că ai 
putea fi și tu. Anna este colega mea și eu sunt răspunzătoare 
pentru ea. Nu voi lăsa pe nimeni să stea singur cu ea aici. Așa 
că rămân eu. 

— Atunci rămânem amândoi. 

— Nu. 

Nico se încruntă. 

— Asta înseamnă că și tu crezi că... 

— Fir-ar să fie, se răsti Sandra. N-aţi putea să încetați odată 
cu toată fandoseala asta cu „crezi cumva că eu”? 

Glasul îi tremura de enervare. 


VP - 186 


— Am constatat îndeajuns că fiecare poate fi ucigașul. Fi-e-ca- 
re! 

ÎI privi insistent pe Nico. 

— Deci, dacă Jenny nu vrea să stai cu ea, pot s-o înțeleg 
foarte bine. Și o spun încă o dată cât se poate de clar: da, și eu 
cred că ai putea fi tu. La fel de bine ca oricare altul. 

Lacrimile îi curgeau pe obraz, lăsând două dâre înguste, 
neregulate, care luceau în lumina lămpii din tavan. 

— Sandra, începu Jenny, dar ea făcu un semn a lehamite și își 
îngropă faţa în palme. 

— Îmi pare rău! Pur și simplu nu mai pot. 

Glasul ei se auzea înfundat. 

David se duse la ea, se așeză pe braţul fotoliului și îi puse o 
mână pe umăr, în timp ce Jenny îl privea fascinată. 

— Hei, e în ordine. Te simţi cum ne simţim cu toţii. Doar că la 
ceilalți se manifestă altfel. Ei dezgroapă imediat securea 
războiului. Atunci e mai bună o porție de plâns. 

În comparaţie cu ce spunea David de obicei, astea erau niște 
cuvinte fermecător de simţitoare. 

Sandra își cobori încet mâinile și puse o palmă pe mâna lui 
David, care încă zăbovea pe umărul ei. 

— Mulţumesc, ești foarte drăguţ! 

Au stat așa câteva secunde până când Sandra și-a dat seama 
că Nico și Jenny se holbau la ei. Își retrase mâna repede. 

— Înainte să ne despărţim, n-am putea să mâncăm ceva 
împreună, ce părere aveți? Nu știu cum vă simţiţi voi, dar mie 
mi-e foame. 

Și Jenny își dădu seama că stomacul ei dădea niște semnale 
clare. 

— Atunci, haideţi să mergem împreună la bucătărie și să 
vedem ce găsim. 

— Dacă mai găsim ceva, după ce s-a dezlănţuit Matthias în 
bucătărie, comentă Sandra, care părea să se fi calmat din nou. 

— Firma a cerut să fie aduse aici suficiente provizii, spuse 
Nico. Mă îndoiesc că le-a luat pe toate. 

— Și dacă nebunul ăsta a otrăvit alimentele? dădu Sandra un 
motiv de gândire. Gândiţi-vă la whisky-ul lui Johannes. 

David ridică din umeri. 

— Mda, fie suntem nevoiţi să ne asumăm riscul ăsta, fie 
renunțăm să mai mâncăm ceva până când vom fi salvați. 


VP - 187 


— Ceea ce poate să mai dureze o vreme, spuse Nico. Haideţi 
să vedem! Există și alimente ambalate. Putem să ne limităm la 
ele. 

— Eu rămân aici cu Anna, hotărî Jenny și se întoarse spre 
saltelele unde zăcea nemișcată colega ei. Puteţi să-mi aduceţi și 
mie ceva. 

— Nu crezi că ar putea să stea câteva minute singură? Doar 
nu-și dă seama dacă cineva dintre noi... 

— Nu! îl întrerupse Jenny pe Nico. N-o las singură. 

Chipul Annei era palid, pielea părea subțire, ca o hârtie întinsă 
peste pomeţi. Capul îi era puţin înclinat într-o parte, astfel încât 
Jenny putu să vadă dâra de sânge uscat care pornea de la 
ureche, trecea pieziș peste gât și dispărea sub bandajul de tifon 
care acoperea rana. 

Imaginea îi aduse lui Jenny lacrimi în ochi și numai cu un efort 
foarte mare reuși să nu plângă. 

Se întoarse iarăși spre Nico. 

— Uite de ce îmi voi petrece noaptea aici, lângă Anna. Tu ai 
lăsa-o singură, fără să-ţi faci probleme că făptașul revine și își 
desăvârșește lucrarea. 

— Dar... 

— Sunt de cu totul altă părere, i-o luă David înainte. Cred că îl 
nedreptăţești pe Nico, fiindcă sigur gândește și el ca și mine. 

— Și anume? 

Jenny își dădu seama de agresivitatea din glasul ei, dar nu-i 
păsa. 

— Cred că individul și-a desăvârșit deja /ucrarea. 

Privirea lui David se îndreptă spre chipul încremenit al Annei. 

— Cred că exact asta și voia. 

De data asta Jenny nu mai ripostă. Poate - probabil - că David 
avea dreptate. 

In timp ce se lăsă în genunchi lângă saltea, auzi în spatele ei 
pași care se depărtau. Ceilalţi plecaseră. Era singură cu Anna. 
Puse cu precauţie mâna pe fruntea Annei, o lăsă acolo câteva 
secunde și apoi începu s-o mângâie ușor pe păr. 

— Știu că nu mă poţi auzi, dar totuși aș vrea să-ţi spun că n-o 
să te las singură. Rămân aici și am grijă de tine. Îmi pare atât de 
cumplit de rău pentru tot ce ţi s-a făcut și mi-aș dori să pot face 
ceva ca să-ţi alin suferinţa și durerile. 

Ridică mâna, o punea din nou pe părul Annei și apoi o 


VP - 188 


mângâia din nou. 
Chiar când dădu să-și retragă mâna, capul Annei se mișcă. 
Stânga, dreapta. Un sunet gâlgăit se auzi din gura ei, apoi 
capul i se mișcă din nou. In sus și în jos... stânga, dreapta... 
stânga dreapta... 


VP - 189 


37. 


E iar aici, mâna. Mâna lui Jenny? 

Ce groaznic e să fie nevoită să fi pună întrebarea asta. 

Să nu știe cine e cel care o atinge. La fel de bine ar putea fi și 
monstrul, creatura aceea... 

Nu, trebuie să fi reprime gândul ăsta. Cineva e cu ea și e 
cineva din grup. Trebuie să se concentreze să-i fie înțeles 
mesajul. Să fie recunoscută „schema'”. 

Doar dacă reușește, are o șansă - fie ea și minusculă - ca 
monstrul să fie înfrânt, toți să fie salvati și ea să ajungă într-un 
spital. 

Din nou imaginea aceea. E ca și cum ar duce o luptă în capul 
ei, ca să fie lăsată să iasă în față. Ușa aceea ciudata... 

Acum mâna îi mângâie părul. 

Chiar dacă nu are pe ce să se bazeze, în afară de 
sentimentele ei, este foarte sigură că e mâna lui Jenny. 

Trebuie să încerce din nou. Îi este o teamă cumplită de ce 
urmează să se întâmple. Și totuși... trebuie. Acum. 

La mișcările capului, durerile țâșnesc simultan, pornind de la 
urechi și de la gât și străbătând acea mică parte a trupului ei în 
care mai poate să simtă ceva, iar apoi se unesc în spatele 
frunții, într-o explozie, care aproape că o aruncă în beznă, 
împiedicând-o să se concentreze. Ce... ce voia? De ce a mișcat 
Capul, deși știe exact care sunt urmările? Durerile astea 
insuportabile... 

Ce anume face ușa asta să fie atât de ciudată? Cum naiba știe 
că ceva nu este în regulă la ușa asta, dar nu știe ce anume? De 
ce apare imaginea asta mereu, deși n-are ce face cu ea, fiindcă 
fi lipsește ultima informație, cea hotărâtoare? Pe de altă parte - 
ce importanță are dacă vede sau nu ușa asta blestemată, cu 
toate detaliile ei? Cât timp nimeni nu-i înțelege semnele, tot n-ar 
folosi la nimic, nici dacă ar putea să vadă exact și cel mai mic 
detaliu. 

Devine iar conștientă de mâna aceea, când ea încetează să 
mai mângâie. Mâna... mâna lui Jenny... mesajul. 

Strânge din dinți, folosindu-se de toată voinţa ei, și îşi mișcă 


VP - 190 


iarăși capul și, de data asta, reușește să suporte durerile. 

Unde era? Ce parte a „codului” a redat deja prin mișcările ei? 
Doar prima, crede ea. Așa că de acolo continuă. Sus bărbia, jos 
bărbia, stânga, dreapta, iar sus și jos... 

Mâna se retrage. NU! ar vrea să strige. Rămâi! Te rog, te rog 
să întelegi, ce aș dori să-ți comunic. Aminteste-ti. Trebuie să 
recunosti. Te rog... rămâi... 

Dar mâna a plecat. Nu se întoarce. 

Anna se năruie în lăuntrul ei. Toate durerile acelea. 

Zadarnic. Ei nu înțeleg. 

Nicio speranță. 

Care fusese dorințe ei arzătoare? Nu mai știe. Dar știe ce își 
dorește acum. 

Nu vrea să mai suporte dureri, să fie nevoită să sufere. Ar 
vrea să moară. 


VP-191 


38. 


Jenny se ridică și merse la un fotoliu care era chiar în faţa 
șemineului. Se lăsă să cadă în el, alunecă într-o poziţie comodă 
și privi vâlvătăile. Se simţea lăuntric ca o boltă de pivniță, unde 
ceva cumplit putea să se petreacă în orice moment. Era o gaură 
neagră, care îi răpea toată energia. 

Se afla într-o situaţie atât de stranie, suprarealistă, încât 
undeva, într-un colț al judecății ei, o parte din ea continua să 
spere că toată nebunia asta avea să se dovedească a fi ceea ce 
ar trebui să fie, de fapt. Un vis cu adevărat urât. Dar știa că totul 
era real. 

Se gândi la Timo, la scurta lui apariţie și la faptul că nimeni nu 
se gândise să-l întrebe cine îl eliberase din camera frigorifică. Să 
fi fost Matthias până la urmă? Dar de ce s-o fi făcut? 

Și de ce le povestise Timo că Matthias fusese la Florian, carei 
se alăturase? La ce-i folosea? 

Și, în final, întrebarea întrebărilor: pe cine credea ea în stare 
de faptele acelea cumplite? Cine era cel care o mutilase pe 
Anna și care îi ucisese pe Thomas și pe Johannes? Era același 
făptaș? Oricum, Johannes fusese probabil otrăvit, în vreme ce 
ceilalți doi... 

Ceilalţi se întoarseră înainte să poată găsi un răspuns la 
întrebare. Nico ducea o cutie roșie de plastic, umplută cu tot 
felul de conserve și lucruri ambalate. 

— Asta ar trebui să ajungă în următoarele două zile, anunţă el 
și puse cutia pe jos, lângă căruciorul cu băuturi. 

— Toate astea-s alimente pe care le putem mânca fără să le 
încălzim. Privirea îi căzu pe sticlele cu alcool. Cred că pe astea 
ar fi bine să nu punem mâna. Cine știe ce mai e otrăvit. 

— Ei, măcar vodca pare să fie OK, constată David și apucă o 
sticlă. Altminteri am fi deja amândoi în zăpadă, alături de 
Johannes. 

Nico se uită cu o privire critică la lichidul limpede. 

— A fost OK când am băut noi din ea. Asta a fost înainte să 
părăsim încăperea. Cine știe dacă mai e în ordine și acum? 

— Ce vrei să spui? se răsti Jenny la el. Susţii cumva că eu m- 


VP - 192 


aș fi folosit de timpul în care aţi fost la bucătărie ca să pun 
otravă în vodcă? 

Nico clătină din cap. 

— Nu, eu... 

— Ce, nu tu? Lui Jenny îi era indiferent că făcea gălăgie. 
Învinuirea era atât de nerușinată, încât trebuia să se apere. 
Doar am fost singura care ar fi putut să facă așa ceva, nu-i așa? 
În afară de mine n-a mai fost nimeni singur cu sticlele. Deci nu 
se poate decât că eu... 

— Hai, mai dă-ţi pace, spuse David. Ai uitat deja că toţi am 
părăsit încăperea înainte, ca să-l scoatem afară pe Johannes? Și 
tu! 

Era adevărat. Aproape. 

— Toţi, în afară de Florian, spuse Jenny și glasul îi era iarăși 
mai potolit. 

David încuviinţă din cap. 

— Exact. Deci și el ar intra în discuţie. Ca să nu mai spunem 
că între timp fiecare dintre noi ar fi avut prilejul să pună ceva în 
sticle, pe neobservate. Așa că nu ai niciun motiv s-o iei razna. 
Nico nu ţi-a pus nimic în cârcă, ci pur și simplu a formulat o 
judecată logică. 

Privi sticla pe care o mai ţinea în mână și apoi o puse înapoi 
pe masă. 

— Oricum, nu mai simt nevoia să beau ceva din vreuna din 
fiolele astea. 

Nico se așeză, evitând să se mai uite la Jenny. 

Ea se analiză, căută un sentiment de rușine, fiindcă îl atacase, 
dar nu găsi decât niște resturi de mânie pricinuită de învinuirea 
lui făţișă. 

— Uite, zise David și îi întinse lui Jenny un șerveţel de hârtie 
pe care luceau doi cârnăciori. Proaspeţi, din borcan. Nu e chiar o 
masă opulentă și probabil că nu e nicio încântare culinară. Dar 
borcanul era încă sigilat și pot fi mâncaţi și reci. 

Jenny îi luă șerveţelul și cârnaţii din mână și dădu din cap cu 
recunoștință, după care David se întoarse la cutie și, după 
câteva secunde, se înființă lângă Sandra, cu aceeași ofertă. 

Însă ea ezita. 

— Și cine-mi spune că n-ai pus acum ceva pe ei? 

David ridică din umeri, netulburat. 

— Nimeni. 


VP - 193 


Se priviră în ochi o vreme și Sandra părea să chibzuiască dacă 
putea să aibă sau nu încredere în el, dar apoi foamea învinse, 
fiindcă acceptă și ea șervețelul cu cârnăciori. 

Înainte ca David să se poată întoarce la cutia roșie, Nico se 
ridică de la locul lui, se duse la cutie și scoase singur doi cârnaţi 
din borcanul în care mai rămaseră doi. 

Fără să facă vreun comentariu, David îl privi pe Nico înghițind 
pe loc, din două îmbucături, primul cârnat, înainte să se întoarcă 
la locul lui. 

Între timp, întunericul începu să apese pe luminatoarele 
camerei. Nu se mai putea vedea dacă încă mai ningea. 

— Spune, Sandra, zise David, ţinând și el un cârnat în mână, 
tu ai vrea să înnoptezi totuși în camera ta. Te-ai gândit oare că 
în felul ăsta te afli în vecinătatea șerifului Matthias și a bandei 
lui? 

— Da, m-am gândit. De aceea v-aș fi și recunoscătoare dacă 
apoi m-aţi însoţi până la cameră. 

— Hm, deci nu vrei să rămâi cu noi, fiindcă te temi că unul 
dintre noi ar putea fi nebunul. Însă pe de altă parte ai vrea ca 
potenţialul nebun să te însoțească până la camera ta, ca să te 
apere de ceilalţi nebuni potenţiali, corect? răspunse Nico. 

— Nu, așa cum formulezi tu, sigur nu e bine, replică Sandra. 
Pur și simplu aș vrea să nu fiu doar cu unul din grup, la fel cum 
fiecare dintre noi ar trebui să evite asta. Tocmai pentru că 
fiecare ar putea fi făptașul. Deci, dacă acum am putea să 
încetăm să ne tot punem în gură unii altora lucruri care n-au fost 
nici gândite și nici rostite, ar fi sigur de mare folos, nu crezi? 

Treptat ne pierdem toți cu firea, constată Jenny. Dar era 
cumva de mirare? 

Puse în gură ultima bucată de cârnat, se ridică și începu să 
meargă încoace și-ncolo prin cameră și privirile îi fură atrase din 
nou de luminatoare. 

— Nico, ce părere ai, cât timp va dura până când îi vine cuiva 
în minte să ne caute, după ce încetează, în sfârșit, să mai ningă? 

Nico ridică din umeri. 

— N-am idee. 

După glas părea încă jignit, ceea ce nu se potrivea prea bine 
cu imaginea pe care și-o făcuse Jenny despre el în ultimele două 
zile. 

— E posibil ca salvamontul să fi încercat deja să ne 


VP - 194 


contacteze prin staţia radio, ca să ne întrebe dacă totul e-n 
ordine. Dacă nu primesc niciun răspuns, sigur vor porni, imediat 
ce le îngăduie vremea. 

— Și când se va întâmpla asta? 

Acum o privi în faţă. 

— De unde să știu? 

— Credeam că voi, ghizii montani, aveţi niște repere care ţin 
de experienţă. 

Nico scoase un hohot lipsit de veselie. 

— Repere care ţin de experienţă... Reperele care ţin de 
experienţa mea spun că ceea ce trăim noi acum n-ar trebui să 
existe. Căderi masive de zăpadă, OK, dar toate celelalte? 

David strânse din buze. 

— Deci constatăm că a fost o idee proastă să nu ne luăm 
telefoanele mobile cu noi. A doua oară nu mă mai las convins la 
așa ceva. Digital-Detox, OK. Fără Internet, fără telefon, fără 
nimic, de acord. Dar ar fi fost de ajuns să închidem telefoanele 
și să ne înțelegem să nu fie folosite. Ni se poate arăta atâta 
încredere. La urma urmei sunt un adult care face toate astea de 
bunăvoie. 

— E clar, ripostă Nico. S-a văzut câtă încredere poţi să ai, 
ținând seama că Thomas și-a luat mobilul pe ascuns. Și? 

ÎI privi provocator pe David. 

— La ce i-a folosit? La nimic. Pentru că aici sus nu există rețea 
pe o rază de kilometri întregi. Chiar dacă vreunul dintre noi ar 
avea la el un telefon, situaţia tot nu s-ar schimba. 

David dădu din mână. 

— Nu contează, un lucru știu sigur: dacă scăpăm de aici, un 
pas nu mai fac fără mobil. 

Dinspre ușă se auzi un zgomot care le atrase atenţia și în 
secunda următoare îl văzură pe Horst. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jenny. 

— Am... am vorbit cu Timo. 

— Unde e? întrebă Nico. 

— Nu știu unde se ascunde. Undeva în subsolul aripii goale, 
din spate. M-a auzit când îl căutam și brusc mi-a apărut în faţă 
pe unul dintre holuri. El... 

Horst se frecă la ochi și apoi scutură capul. 

— Avea în mână un cuţit de bucătărie. Eu nu mai ajung la el. 
Mi-a zis să dispar, că nu mai poate garanta pentru nimic. M-a 


VP-195 


amenințat cu cuțitul. Pe mine! 

— Nu sună bine, comentă David. Ce a vrut să spună când a 
zis că nu mai poate garanta nimic? 

Horst se îndreptă spre cel mai apropiat fotoliu și se lăsă în el. 

— Nu știu exact, dar am văzut în ochii lui ceva ce mi-e străin 
la el. Un fel de... hotărâre de nestăpânit. Cu toată vorbăria 
despre faptul că Timo ar fi dementul și apoi cu închiderea lui, 
tâmpitul ăla de sus a scormonit în așa fel în niște răni mai vechi, 
încât Timo nu mai e stăpân pe judecata lui. 

— Și acum ce părere ai? interveni Nico. Între timp crezi și tu 
că el ar putea fi acela? 

Horst în priviri o vreme pe David, înainte să răspundă încet: 

— Nu, asta tot nu cred. 

Lui Jenny i se păru că nu suna chiar foarte convingător. 

— Dar nu l-am mai văzut niciodată așa și nu știu ce se 
întâmplă dacă dă peste Matthias. 

— Pari cam epuizat, observă Sandra și arătă spre fotoliile pe 
care le împinsese Florian și care încă erau adunate în partea din 
spate a camerei. Ce părere ai avea să te întinzi puţin? 

Administratorul clătină din cap. 

— Nu, mi-e bine. 

Dar Sandra se ridică în picioare, apucă perna care fusese pe 
fotoliul ei și se duse cu ea la culcușul lui Florian. 

— Hai, o să-ţi facă bine, ai să... 

Amuţi brusc, uitându-se la unul dintre fotolii. 

— Ce-i? întrebă Jenny neliniștită. 

Din câţiva pași David ajunse lângă ea, își îndreptă privirea 
spre același loc și făcu: 

— Hopaaa! 

— Ce-i? Spune odată! 

Fără să știe de ce, lui Jenny nu-i venea să se ridice și să vadă 
chiar ea despre ce era vorba. 

— Acolo, în fanta de la fotoliu e un cuţit, explică Sandra, fără 
să-și abată privirea. Cred că e al lui Florian. 

— Atunci înseamnă că și l-a adus înapoi și l-a uitat aici când l- 
a urmat pe Matthias, presupuse David. Însă e ciudat că nu are 
urme de sânge. 

— Cum? 

Nico se ridică. 

— Ești sigur? 


VP - 196 


— Adu un șerveţel, îi ceru David și arătă spre cutia cu 
alimente. 

Nico se duse la cutie și îi dădu un șerveţel cu care David ridică 
precaut cuțitul și îl studie pe toate părţile. 

— Absolut clean. Aș zice că cineva l-a șters cu grijă sau l-a 
spălat. 

Privirea lui ajunse la Jenny. 

— Atât pe tema asta: poliţia va evalua urmele de pe cuţit. 

— Dar... începu Jenny, fără să știe ce să spună. 

Situaţia o depășea, oricât de puţin îi plăcea s-o recunoască. 

— Nu știu cum vă simţiţi voi, zise Horst, dar pentru mine nu 
sunt multe posibilități. Cel mai logic mi se pare ca Florian să-l fi 
șters, pentru că știa că pe el nu se găseau alte amprente decât 
ale lui. Și cu asta ar fi clar că numai el avusese cuțitul în mână. 

— Sau l-a luat Matthias, l-a curățat și l-a lasat pe nevăzute, 
când a fost aici și Florian s-a dus cu el, completă David. 

— Ei, nu știu... 

Nico clătina din cap, plin de îndoieli. 

— De ce să facă asta? 

— Mda, de ce să facă asta? repetă David. 

— Măcar ar explica de ce n-a luat Florian cuțitul cu el, reluă 
Jenny șirul gândurilor și era bucuroasă că găsise un argument 
logic care îl absolvea pe Florian de vină. 

Sandra încuviinţă din cap. 

— Corect. Nu Florian l-a lăsat aici, fiindcă nu știa nimic de el. 
Oricum ar fi o aiureală. Să-și fi luat iarăşi cuțitul, pe ascuns, și 
să-l fi șters pentru ca apoi, când pleacă de aici, să-l uite pe 
fotoliu? Cât de plauzibil vi se pare așa ceva? 

— Mai e ceva ce ar putea să fie un argument că Matthias se 
află în spatele poveștii, interveni David. După ce a aflat că e 
vorba de cuțitul lui Florian, a fost destul de repede convins că nu 
Timo, ci Florian trebuie să fie nebunul. 

Nico ridică din umeri. , 

— Da, și? Când l-am scos pe Johannes, iar zicea de Timo. Asta 
nu e întreg la cap, e clar. 

— Lăsând la o parte faptul că în privința asta sunt cu totul de 
acord cu tine... afară, în vestibul, l-a învinuit din nou pe Timo și 
vorbea atât de tare, încât Florian trebuie să-l fi auzit de aici, 
dinăuntru. Dacă asta a fost doar o manevră ca să câștige 
încrederea lui Florian și să aibă prilejul să-i strecoare cuțitul pe 


VP - 197 


ascuns? 
La gândul ăsta fruntea lui Jenny se acoperi cu broboane reci. 
— Dacă așa stau lucrurile, spuse ea încet, înseamnă că Florian 
este în mare primejdie cu Matthias. 


VP - 198 


39. 


— Și acum ce facem? întrebă Sandra, fără să-și desprindă 
privirile de pe lama cuţitului. 

David ridică din umeri, puse cuțitul pe o măsuţă și se așeză în 
fotoliul de lângă ea. 

— Mă tem că n-avem prea multe de făcut. Indiferent din ce 
motiv, a fost decizia lui Florian să dispară cu Matthias și s-o lase 
pe Anna singură aici, cât am fost noi plecaţi. 

— Întrebarea e dacă a făcut asta într-adevăr de bunăvoie, 
gândi Sandra cu glas tare. 

— Timo a văzut doar că Florian s-a dus cu ei de bunăvoie, 
observă Nico, la care Sandra scoase un fel de șuierat. 

— Asta susține Timo! 

— lar eu chiar îl cred, se amestecă Horst. De ce să ne mintă? 

Sandra ridică mâinile. 

— Doar nu-l învinovăţesc. Știu că ţii cu el, dar se poate s-o fi 
făcut, fiindcă vrea să îndrepte bănuiala asupra lui Florian. 

Apoi se întoarse spre Anna, se aplecă și își puse mâna mai 
întâi pe obrazul, apoi pe fruntea ei. După câteva secunde se 
ridică din nou. 

— Tot n-are febră, asta-i bine. 

— Da, făcu David sumbru, dementul a învățat pe pielea lui 
Thomas și și-a îmbunătăţit metoda. Se pare că va supraviețui. 
Întrebarea este dacă e de dorit așa ceva, în situaţia ei... 

— Ce tot vorbești? Jenny îl privea uluită. Orice e mai bine 
decât să mori. 

David ridică din sprâncene. 

— Eşti sigură? 

— Da, foarte sigură. 

Totuşi în acelaşi moment se întrebă dacă credea într-adevăr 
ce spunea. Ea ar putea să suporte o asemenea viață, fără să-și 
piardă mințile? 

— Eşti sigură că vrei să rămâi cu ea în noaptea asta? întrebă 
Sandra. 

— Da, răspunse Jenny ferm, n-aș vrea să las pe nimeni 
altcineva singur cu ea aici. 


VP - 199 


Și zicând asta, îl privi pe David cu reproș. 

— AȘ putea să rămân și eu cu tine, propuse Horst, dar Jenny 
scutură din cap. 

— Să nu mă înţelegi greșit, dar aș prefera să fiu singură. 

Chiar dacă instinctiv avea încredere în Horst - sigură nu putea 
fi. Vehemenţa cu care îl apăra pe colegul lui, Timo... Nu făcuse 
cineva o observație foarte corectă, spunând că Thomas fusese 
prea greu ca să poată fi fost cărat numai de un singur făptaș? 

Nu! Alungă gândul și se întoarse iar spre Sandra. 

— Singura alternativă ar fi s-o ducem sus în patul meu și 
mâine dimineaţă s-o aducem iarăși jos. Dar e prea complicat și 
sigur i-ar provoca dureri. Nu, rămân cu ea aici. 

Privirea îi căzu pe cuțitul lui Florian. 

— Dacă mi l-aţi lăsa pe ăsta... 

— Din punctul meu de vedere, n-ai decât să păstrezi cuțitul, 
decise David. Dar în ce privește ziua de mâine... Să așteptăm să 
vedem ce mai aduce noaptea. 

— Chiar te pricepi să faci curaj cuiva, spuse Sandra clătinând 
din cap. 

— Nu fac decât să amintesc întâmplările din ultimele două 
nopţi, respectiv urmările lor, pe care mereu le-am observat abia 
dimineața. 

— Cu deosebirea că acum știm la ce trebuie să fim atenţi, 
ripostă Nico. Ne putem pregăti și lua măsuri. 

— Așa am crezut și noaptea trecută, după cele întâmplate cu 
Thomas. 

— Poate că mâine vor începe deja să ne caute, zise Sandra cu 
speranţă în glas. Atunci s-ar sfârși oroarea asta. 

— Da, cine știe. 

După ton, se vedea limpede care era părerea lui David. 
Oricum, Jenny nu mai ajunse să-și continue gândurile, fiindcă 
brusc hotelul fu străbătut de un țipăt urmat de bufnituri 
puternice. Zgomotele veneau de undeva din apropiere. Probabil 
că din vestibul. 

În timp ce Jenny privea speriată spre ușă, Sandra căscă ochii 
panicată. 

— Ce naiba... făcu David și sări în picioare. 

Și Nico se ridică. 

— Cine a fost? 

— De unde să știu? șuieră David. 


VP - 200 


Toţi priviră spre intrare, pândind încordaţi și alte zgomote, dar 
nu se mai auzea nimic. 

— Trebuie să vedem, spuse Jenny după un timp. 

Sandra se întoarse spre ea, pe chipul ei se mai vedea 
sperietura. 

— Nu mă simt prea bine la gândul ăsta. 

— Nici eu, dar dacă a fost rănit careva și are nevoie de ajutor? 

— Și dacă e o capcană? sugeră Nico. 

David clătină din cap. 

— A cui? A lui Matthias? A lui Timo? Sau poate a lui Ellen? 
Jenny are dreptate, trebuie să verificăm. Oricum suntem cinci. 

Se întoarse întâi spre Nico, apoi spre Horst. 

— Să mergem. Să vedem noi trei ce este. Jenny, Sandra, voi 
rămâneţi aici cu Anna. 

— Dar atunci încuiem ușa, ripostă Sandra, făcându-l pe David 
s-o privească cu uimire. 

— Nico are dreptate. Dacă e o capcană? Ca să ne despartă, 
de exemplu? 

— Da, da, se răsti Nico la ea, deși tocmai îi luase partea. 
Făcea eforturi vizibile să-și stăpânească nervii. Încuiați 
blestemata asta de ușă. N-am putea să terminăm odată și să 
mergem să verificăm? 

David încuviinţă din cap, se duse la măsuţă și luă cuțitul lui 
Florian. 

— Amprentele... făcu Horst, dar David dădu din mână. 

— Și așa-s șterse. 

Merse la ușă și o deschise fără să șovăie, se opri apoi câteva 
clipe și își plimbă privirea prin partea de vestibul pe care reușea 
s-o vadă. Lui Jenny, care se uita pe lângă el, îi atrase atenţia 
lumina foarte slabă din zona de intrare în hotel. 

— Nu-i nimeni, zise David încet, fără să se întoarcă. Să vedem 
ce e. 

Dar încă înainte să facă primul pas, în faţă îi apăru o umbră 
care deveni un trup, care se izbi de el și care l-ar fi doborât, 
dacă Nico și Horst n-ar fi fost în spatele lui și nu l-ar fi sprijinit. 
Jenny se auzi scoțând un țipăt aproape în același timp cu 
Sandra, dar chiar în clipa următoare judecata ei reuși să 
descâlcească învălmășeala care i se înfățișă. 

Umbra apărută brusc, care se izbise de David, era Florian, 
care continua să stea agăţat de David și care avea o rană 


VP - 201 


sângerândă pe frunte. 

— Pentru Dumnezeu! strigă Jenny și vru să se repeadă la el, 
dar Horst o reţinu. 

— Toţi înapoi și închideţi ușa, porunci el cu un glas neobișnuit 
de ferm și apoi se strecură imediat pe lângă David și Florian și 
trase ușa chiar el. Se liniști abia după ce răsuci cheia în broască 
cu o mișcare iute. 

Între timp, David și Nico îl duseră pe Florian spre fotoliile care 
încă erau adunate și îl ajutară să se întindă pe ele. 

— Ce naiba s-a întâmplat acolo afară? 

David cerceta rana de pe fruntea lui Florian, care sângera 
puternic. 

— Aduceți-mi niște șerveţele. 

— Matthias, gâfâi Florian, el m-a tras pe sfoară. El și Annika 
sunt convinși că eu am fost cel cu Thomas și Anna. Prostovanii 
ăștia... 

Jenny se aplecă lângă David și tamponă rana cu un șerveţel, 
ca să poată vedea cât de mare și cât de adâncă era. Deși era 
foarte precaută, Florian se strâmbă de durere și gemu. 

— Și rana de unde-i? Ce a fost cu bufniturile alea? 

— Matthias a vrut să mă lege, în timp ce Annika mă amenința 
cu un cuţit, dar am reușit să mă eliberez și am fugit din cameră. 
Chiar înainte de scară, Matthias m-a prins de braț. Nemernicul 
chiar încerca să mă lovească cu cuțitul. M-am împiedicat și am 
căzut pe trepte. 

Jenny descoperi că Florian avea și pe braţ o rană care 
sângera, dar care nu părea să fie foarte adâncă. 

— Dumnezeule! 

Sandra clătina din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Totul începe să capete niște forme de te vezi nevoit să te 
întrebi care dintre noi mai e cât de cât normal. 

— Ne și aflăm într-o situaţie cu totul nebunească, zise Nico. 
Nici nu e de mirare că o ia razna câte unul. 

— Ai cumva de gând să-l aperi pe idiotul ăla mizerabil? se 
stropși Florian la el. Pentru că e o situație atât de nebunească? 
Nu mai ești întreg la cap? Atunci du-te la el și lasă-l să-ți pună 
un cuţit de măcelar la gât, în timp ce te interoghează ca un 
politai de la criminalistică. Aștia-s smintiţi de-a binelea. 
Amândoi. 

Jenny reușise să-i curețe rana de pe frunte cât să-și poată da 


VP - 202 


seama că începea chiar deasupra sprâncenei drepte și că 
mergea oblic cam cinci centimetri, ajungând până la rădăcina 
părului. Era căscată și, o clipă, lui Jenny i se păru că vede osul, 
înainte să se adune iarăși sânge. Rana asta trebuia prinsă 
cumva. 

— Ce-i cu Ellen? se interesă Sandra, care, între timp, tampona 
rana de pe braţul lui Florian. 

Înainte să răspundă, Florian respiră adânc de câteva ori. 

— Aia a șters-o imediat după ce am plecat cu ei. Și-a dat 
seama și ea că cei doi sunt nebuni cu totul. Deodată a dispărut. 
Nu știu unde. 

— Încetul cu-ncetul ne împrăștiem toţi care-ncotro, constată 
Horst cu glas calm. 

Jenny se gândi dacă să nu pună alcool pe un șervetțel, ca să 
dezinfecteze rana, dar apoi se gândi la otrava din whisky-ul lui 
Johannes și renunţă. 

— Dar de ce te-ai dus cu ei? 

— Fiindcă mi-au spus că v-au pândit când l-aţi dus pe 
Johannes și că au auzit că aveaţi de gând să mă încuiaţi în 
camera frigorifică. 

Jenny clătină din cap și îi șterse iarăși sângele de pe frunte. 

— Și? Asta aveaţi de gând? vru să știe Florian. 

— Bineînţeles că nu. Și tu chiar ai crezut așa ceva? 

Florian îi privi. 

— Da. Între timp am ajuns să-i cred pe toţi în stare de orice. 

— Și atunci te mai miri că ești și tu bănuit? David se întoarse, 
dar continuă să vorbească. Ştii cumva unde îţi este cuțitul? 

— Nu, asta voia să afle de la mine și nemernicul de sus. Mi-a 
pus la gât un satâr și ameninţa că mă taie, dacă nu-i spun unde 
este cuțitul sau cine îl are. 

— Hm, făcu David, asta e ciudat. 

— De ce? 

— Fiindcă am crezut că el l-a pus pe locul tău, ca să 
întărească bănuielile împotriva ta, explică Jenny. 

Florian o privea nedumerit. 

— Cum adică, pe locul meu? Și ce înseamnă să întărească 
bănuielile? 

— Uite! 

David îi arătă cuțitul lui Florian. 

— Era acolo unde stai tu acum și unde stăteai când a apărut 


VP - 203 


Matthias aici. Și să întărească bănuielile înseamnă să devii și 
mai suspect decât sunt oricum toţi ceilalți, așa cum bine ai 
observat chiar tu. 

— Și atunci de ce mă întrebi dacă știu unde e cuțitul? lătră 
Florian la el. 

— Fiindcă am vrut să știu cum reacţionezi. 

— Și? Acum te-ai lămurit? 

David strânse buzele. 

— Cred că da. lar ceea ce cred eu nu-i neapărat plăcut. 

— Și ce crezi tu, supercreier ce ești? interveni Nico în discuţie. 

— Presupunând că acest fiu rătăcitor spune adevărul, nu cred 
că este probabil ca Matthias să fi șters cuțitul și să-l fi pus acolo. 
Fiindcă, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost o prostie desăvârșită să-l 
întrebe de el pe Florian, folosind forța. El oricum trecuse de 
partea lui, așa că n-ar fi avut nevoie să-l înșele. Și cu asta iese și 
Annika din discuţie. Dacă continuam să considerăm că e 
adevărat că nu însuși numitul fiu rătăcitor Florian a... 

— Hei, sunt aici, de faţă, în caz că n-ai observat, îl întrerupse 
Florian, la care David îl privi cântărindu-l din ochi. 

— Da, pentru moment. Dar cine știe ce-ţi mai trece prin minte 
peste câteva minute. Deci, dacă mi se îngăduie să-mi duc 
gândul până la capăt: dacă pornim de la ideea că nu tu însuţi ai 
pus cuțitul acolo, odată cu tine pică și Matthias și Annika. Dacă 
presupunem în continuare că este cel puţin improbabil ca Ellen 
sau Timo să fi reușit să intre neobservaţi aici și să lase cuțitul, 
într-un timp foarte scurt, în care nici noi nu eram în cameră, dar 
nici Matthias și Florian... ei, atunci nu rămâne decât o concluzie 
și aceea nu-mi place chiar deloc. 

Îi privi pe toţi pe rând, înainte se continue. 

— Fiindcă, atunci, a fost unul dintre noi. 


VP - 204 


40. 


— Nu! 

Sandra dădu drumul braţului lui Florian, se ridică, făcu câţiva 
pași într-o parte și își încrucișă braţele pe piept. 

— Asta nu se poate... asta... 

Întoarse spatele tuturor și cobori capul; umerii îi zvâcneau. 
Plângea și nimeni nu scoase un cuvânt. După câteva secunde își 
trase nasul, își șterse ochii și obrajii cu amândouă mâinile și se 
întoarse din nou cu fața la ei. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar eu... mi-e, pur și simplu, frică de 
noaptea care vine. 

— N-ai de ce să te scuzi, spuse Jenny. Cu toţii avem nervii 
întinși și până acum te-ai ţinut al naibii de tare. Și dacă te ajută 
cumva, și mie mi-e frică de noaptea asta. O frică teribilă. 

— Tuturor ne este, confirmă David. Cu toate astea, cred că 
hotărârea de a se baricada fiecare în noaptea asta este corectă. 

— Avem nevoie de ceva cu care să prindem rana pe care o 
are Florian la frunte, altfel nu mai încetează să sângereze. 

— Am un capsator jos, în birou. Cu el... 

— Îți lipsește o doagă? Florian îl privea pe Horst, nevenindu-i 
să creadă. Ce-s eu, o bucată de carton sau ce? 

— Am avut odată o rană la ceafă, explică Horst calm. Și aceea 
a fost prinsă cu un capsator. Dispozitivul n-arăta cu mult altfel 
decât ce am eu jos. 

— Dar era sterilizat. Și, în afară de asta, rana ta a fost capsată 
de un medic, și nu de un blestemat de administrator. 

Horst dădu din cap. 

— N-am vrut decât să fac un bine. 

— Am la mine o trusă de cusut, zise Sandra. Un plic micuţ cu 
ustensilele trebuincioase. Cu asta s-ar putea... 

— Vrei să mă cârpești cu un ac obișnuit ca pe niște jeanși 
rupti? 

Florian ciocăni cu degetul arătător în partea nerănită a frunții. 

— Te-ai țicnit? 

— Dacă înfierbânţi acul, este aproape ca și dezinfectat, îl 
lămuri Jenny. Oricum, orice e mai bine decât să nu facem nimic. 


VP - 205 


Nu putem lăsa rana așa, sângerarea n-o să înceteze. Firește că 
poți continua să întrebi pe fiecare dintre cei care fac propuneri 
să te ajute, dacă s-a ţicnit. Cum dorești. 

Florian o privi ca și cum ar fi încercat să găsească în ochii ei 
vreun indiciu că mai exista și altă posibilitate, pe care ea i-o 
ascundea. În cele din urmă încuviinţă. 

— Bine. Atunci uneltele Sandrei pentru cusut. 

— In privința asta nu sunt decât două mici probleme, zise 
Sandra. Obiectele sunt sus, în camera mea. 

— Și a doua? 

— Nu cred că se va întâmpla, dar totuși e posibil ca rana să se 
infecteze. 

— Și ce înseamnă asta? 

— inflamație, explică David. Și rana de la limba lui Thomas s-a 
infectat. 

Jenny avea sentimentul neclar că David simțea o oarecare 
satisfacţie, văzând că Florian se albește brusc la fată. 

— Și din cauza asta a mierlit-o, izbucni Florian. Lăsaţi-o baltă. 
Fără ace de cusut și fără aţe de cârpit la fruntea mea. 

— Nu pricepi nimic, zise Jenny, gândindu-se iarăși la sticlele 
cu alcool, în timp ce îi tampona din nou fruntea. Nu e vorba de 
ace. E vorba că atunci când ai căzut pe scară se poate să fi 
ajuns ceva în rană și să se inflameze. Asta înseamnă apoi febră. 

— Ca la Thomas, adăugă David. 

— Rahat. Și acum? 

Sandra ridică din umeri. 

— În orice caz, mai întâi să coasem. 

— Și nu avem nimic ce poate fi folosit ca să nu se infecteze? 

— Alcoolul ar fi o posibilitate, spuse Jenny aruncând o privire 
spre sticle. Dar nu știm dacă nu s-a pus și în celelalte sticle din 
otrava care l-a omorât pe Johannes. 

Și privirea lui Florian se îndreptă spre masa cu băuturi, înainte 
s-o privească din nou pe Jenny, care tocmai împăturea mai 
multe șervețele, așezându-le apoi cu grijă pe rana de pe frunte. 
Apoi luă mâna lui Florian și o puse deasupra lor. 

— Apasă bine. 

El făcu ce-i spunea ea, dar faţa i se strâmbă. 

— La naiba, ce tare doare... Când a păţit-o Johannes, toți 
ceilalți beau câte ceva, nu-i așa? Dar otrava n-a fost decât în 
whisky. 


VP - 206 


— Tocmai am vorbit despre asta, zise Nico. Cine ne 
garantează că între timp n-au fost otrăvite și celelalte băuturi? 

— Da, cum să nu, și cine îmi garantează că nu mă lovește 
damblaua după aia? Prefer să-mi asum riscul ăsta decât pe cel 
al unei infecţii. Când mă gândesc la Thomas... Faceţi ceva 
odată, vă rog! 

— Nu știu, începu Jenny, dar Florian o întrerupse cu o mișcare 
brutală a mâinii. 

— Dar eu știu. 

Sandra o privi întrebător pe Jenny, ca și cum ar fi așteptat de 
la ea să decidă ce era de făcut. In cele din urmă, când Jenny 
încuviinţă din cap, dădu drumul brațului lui Florian, se ridică și îi 
privi pe bărbaţi, pe rând. 

— Cine mă însoțește ca să aduc trusa de cusut? Cu ocazia 
asta putem să aducem și pansamentele din camera lui Thomas. 

— Vin cu tine, spuse Horst, iar David încuviinţă și el. 

— Şi eu. 

Inainte să părăsească salonul cu șemineu, David luă cuțitul lui 
Florian și ridică din umeri când simţi privirile celorlalți. 

— Nu se știe niciodată. 

Puțin după aceea, cei trei ieșiră în vestibul și închiseră ușa în 
urma lor. 

Jenny se întoarse spre Florian și arătă spre fruntea lui. 

— la aia de acolo, e deja plină de sânge. 

După ce împături și ultimele șerveţele și le puse pe rană, 
Jenny privi spre Anna care zăcea în continuare nemișcată, pe 
saltea. 

— Oare e conștientă? întrebă Nico, care îi urmărise privirea. 

— Nu știu. 

După o ultimă privire atentă la rana lui Florian, Jenny se duse 
la Anna și se așeză pe marginea saltelei. Fruntea Annei era tot 
rece. Înainte să-și retragă mâna, Anna reîncepu să-și miște 
capul, semnalizând alternativ „nu” și „da”. 

— Nu te înțeleg, Anna, zise ea, deși știa că colega ei nu putea 
s-o audă. Nu, da, nu, da... dacă aș ști ce înseamnă asta. 

— Mă gândesc că vrea să te contacteze în vreun fel, 
presupuse Florian. 

— Da, asta cred și eu, dar ce să însemne alternanţa de „nu” și 
„da”? Dacă măcar m-ar putea auzi, atunci aș putea să-i pun 
întrebări la care ea să răspundă cu „nu” sau „da”, dar așa... 


VP - 207 


Totuși, trebuia să mai încerce o dată. Își retrase mâna și 
așteptă câteva secunde până când mișcările încetară. Apoi se 
aplecă și gura îi ajunse la numai câţiva centimetri de urechea 
Annei. Vedea dâra de sânge uscat care pornea din ureche, 
continua pe gât și dispărea sub marginea murdară de sânge a 
tricoului. 

— Anna, spuse ea, și așteptă o reacţie. 

Văzând că nu vine, încercă din nou, de data asta mai tare. 

— Anna, poţi să mă auzi? 

Nimic. După cum era de așteptat. 

— N-are niciun rost, zise Florian. E surdă, exact cum era și 
Thomas. 

— Dar cum să comunic cu ea, dacă nu mă poate nici vedea, 
nici auzi? Cum să funcţioneze așa ceva? 

— Poate că la fel cum face și ea, semnalizându-i cumva da și 
nu pe faţă, propuse Nico. 

— Grozav! Şi apoi? apoi ce? Se auzea cumva isterie în glasul 
ei? Să ne tot semnalizăm da și nu una alteia? Și cu ce ne 
alegem? 

— Nici eu nu știu, fir-ar să fie, se stropși Nico. Nu-i nevoie să 
te repezi la mine din cauza asta. N-am vrut decât să ajut. 

— N-aţi putea să-ncetați? le ceru Florian. N-are niciun rost să 
vă încolţiți unul pe altul. Așa fac tot timpul și cei de sus. Cred că 
la noapte și-or sparge capetele unul altuia. 

— O grijă mai puţin, mormăi Nico ofensat. 

Când se deschise ușa în clipa următoare, Jenny tresări 
speriată, dar își reveni din nou imediat. Sandra, Horst și David 
se întorseseră. 

— Am trusa de cusut, spuse Sandra și ridică plicul cafeniu. 

David se lăsă într-un fotoliu și răsuflă zgomotos, ca și cum ar 
fi depășit un mare efort. 

— Cu bandajele am avut mai puţin noroc. Nu mai erau în 
camera lui Thomas. Trebuie să le fi luat cineva. 

— Matthias, presupuse Nico și se întoarse spre Florian. Le-ai 
văzut cumva la ei? 

— Nu, atunci aș fi zis ceva când a propus Sandra să le aducă 
din camera lui Thomas. 

— E posibil să fie la Timo, sugeră Jenny. Sau la Ellen. 

— Ce mai contează, nu sunt și gata. 

Sandra ţinea demonstrativ plicul ridicat. 


VP - 208 


— Ei? Cine coase? 

— Credeam că ai s-o faci tu, spuse Jenny mirată. 

— O fac, dacă e OK pentru Florian și nu vrea altcineva care 
are poate mai multă experienţă cu așa ceva. 

— Experienţă cu așa ceva... repetă Florian și își luă de pe 
frunte șerveţelele pline de sânge și le privi. Ar trebui să începem 
de-acum. Astea au fost ultimele șervețele. Poate să-mi dea 
cineva o sticlă cu vodcă? Am nevoie de câteva înghiţituri 
zdravene, înainte să înceapă. 

— Vrei să bei din asta? întrebă Jenny. Ești sigur? Eu n-aș face- 
O. 

— Eu da. Nu e nicio otravă în ea, altfel n-ar mai trăi niciunul 
dintre noi. Deci? 

Se priviră nesiguri, nimeni nu se mișca; în cele din urmă, 
Horst se duse la masă, luă o sticlă de vodcă plină și i-o aduse lui 
Florian. 

— Poftim. Asta încă nu-i deschisă. 

— Mulţumesc! 

Fără să șovăie, Florian îi luă sticla din mână, deșurubă dopul 
și o duse la buze. 

Jenny îl observa cu un amestec de fascinaţie și groază. 

Când luă sticla de la gură, din conţinut lipsea cel puţin cam 
cât trei degete. Dopul îl ţinea în cealaltă mână. 

Toţi cei din cameră se holbau la el ca și cum s-ar fi așteptat să 
se prăbușească zvâcnind, dar nu se întâmplă nimic. 

— Ce-i? întrebă el. Tot mai credeţi că e otravă în ea? Din 
păcate, trebuie să vă dezamăgesc, după cum se vede. 

Apoi duse iarăși sticla la gură și bău. 

— Nu-i ciudat că era atât de sigur? șopti David chiar lângă 
urechea lui Jenny. 

Inainte ca ea să poată reacţiona, Florian puse pe jos sticla 
golită pe jumătate și o privi pe Sandra. 

— Dă-i drumul! 


VP - 209 


41. 


Trebuie să admită că nu are niciun rost. Ceilalţi nu vor 
înțelege ce vrea să le transmită. Nu-și dau seama că există 
calea asta simplă să comunice între ei, deși, practic, au de-a 
face cu ea în fiecare zi. j 

„În sfârsit recunosti”, sopteste glasul cel nou în lăuntrul ei. „În 
plus, probabil că oricum monstrul e cel care îţi tot pune mâna pe 
frunte. Mizerabilul. la gândește-te. Mai întâi Thomas, apoi tu. 
Puteai să faci ceva ca să nu pună stăpânire pe tine? Nu. Știi 
măcar cum s-a întâmplat? Nu”. 

Ușa ciudată... _ 

„Crezi că ceilalți ar fi mai isteti decăt tine? Incă un nu. Care e 
concluzia logică? Probabil că între timp unii dintre ei zac deja pe 
undeva, tot ca niște mormane de carne, ca şi tine, iar restul 
sunt la fel de morți ca și Thomas”. Dacă e așa - înseamnă că toți 
au fost mutilati sau omorâți după ușa aceea? 

„Nu-i adevărat” se aude vocea cea binecunoscută, de demult. 
„Monstrul este probabil singur, e imposibil să-i fi dat gata pe toți 
ceilalți. Trebuie să încerci în continuare. Trebuie să le transmiti 
cine ţi-a făcut asta și să-i avertizezi. Și să Împiedici să ti se 
provoace și mai multă durere. Și apoi, dacă mai poți, să-ți aduci 
aminte ce e atât de diferit la blestemata aceea de ușă pe care o 
tot vezi neclar, ca și cum ai fi băut două sticle de tărie, poate 
chiar poti le spui unde să caute”. 

Încă în timp ce simte iarăși în ea puțină dorință de viată, aude 
din nou șoaptele răutăcioase. 

„Și mai multă suferință? La naiba, ce poate să-ți mai facă 
dementul ăsta? Să-ţi rupă picioarele? Haha. Ei și? Nici măcar nu 
ti-ai da seama, fiindcă nu poți nici să auzi și nici să simti. Să-ţi 
taie o mână? Un braț? Ei şi? Cui îi pasă? Tie oricum nu. Haha. 
Așa că spune-mi - ce fel de suferință ti se mai poate provoca?” 

Anna ascultă glasul și, într-un ungher al judecății ei este 
conștientă că scapă de nebunia care tocmai își întinde iarăși 
ghearele lacome după ea. li dă târcoale ca și înainte, gata 
oricând să facă saltul final, prin care să omoare în ea, pentru 
totdeauna, și ultimul gând rațional. Și totuși... 


VP - 210 


„Nebunia, ei și ce? Gândește-te ce înseamnă nebunia pentru 
tine. Gândește-te, tu, rest de Anna. Nebunia înseamnă să nu-ți 
mai fie frică, să nu mai trebuiască să-ți faci griji, să nu-ți mai 
pese ce se petrece în jurul tău și cine ce face. Oricum n-ai să 
reușești niciodată să te întelegi cu ei, fiindcă ei nu pricep. Nu, 
tu, rest de Anna, nebunia nu e ceva rău pentru tine. Pentru tine 
ea înseamnă să poti scăpa de casa asta de nebuni, întunecoasă, 
tăcută, în care te-ai transformat. Nebunia înseamnă să fii din 
nou fericită. Gândește-te le asta, rest de Anna”. 

Se gândește la asta și, în vreme ce-o face, vechea voce 
încearcă să pătrundă din nou până la ea, dar ispitele glasului 
nou sunt mari. Și Anna știe că are dreptate, glasul acela soptit, 
susurat, șopotit. Ceilalţi n-o vor înțelege. 

Ușa aceea... 

„Lasă naibii ușa”. 

Nu, nu va mai face nicio încercare. Va lăsa totul baltă. 

„Așa trebuie”, șoptește noul glas din ea. 


VP - 211 


42. 


După ce băgase aţa neagră în ac, Sandra îl puse deoparte, 
aruncă o privire la sticla de vodcă și apoi merse la masa cu 
băuturi unde ridică pe rând câteva sticle și privi etichetele. În 
cele din urmă se întoarse la Florian, ţinând în mână o sticlă de 
rom de culoare maronie. 

— Are careva o brichetă? 

Horst se duse la șemineu, luă bricheta lungă, pusă pe 
margine și i-o aduse, în vreme ce ceilalți urmăreau muţi ce se 
întâmpla. 

— De ce n-ai luat sticla din care a băut? Măcar în ea nu pare 
să fie otravă. 

— Chestia aia nu are decât 37,5 % alcool, spuse Sandra sec. 
Nu arde. 

Puse deoparte bricheta, cu o mână luă șervețelele îmbibate 
cu sânge și cu cealaltă sticla de rom. Împături șerveţelele și le 
puse pe fruntea lui Florian sub rană, înainte să toarne peste ea 
niște alcool. Florian scoase un strigăt, strânse pleoapele și 
scoase o înjurătură zdravănă. Fără să se lase impresionată, 
Sandra înclină sticla astfel încât să poată cufunda acul în lichidul 
maroniu. 

După aceea ţinu flacăra brichetei dedesubt. Flacăra albastră 
arse câteva secunde, apoi se stinse. După ce își turnă și ei puţin 
rom pe mâini, strânse, fără să șovăie, marginile rănii și înfipse 
acul. Florian gemu. 

Sandra cusu rana de pe frunte din opt împunsături, ca și cum 
ar fi făcut așa ceva de sute de ori. Ceea ce o impresiona cel mai 
mult pe Jenny era calmul absolut și fermitatea cu care se mișca. 
Ea ar fi șovăit înainte de fiecare împunsătură și s-ar fi gândit cât 
de dureros trebuie să fi fost pentru Florian, de asta era sigură. 

Când Sandra făcu nodul după ultima împunsătură și se aplecă 
să taie firul cu dinţii, David fu cel care puse capăt tăcerii 
încordate. 

— Faci asta ca și cum ai avea experienţă. Unde ai învățat? 

Sandra puse acul deoparte și îl privi cu un zâmbet amar. 

— Când crești într-o gospodărie ţărănească, departe de lume, 


VP - 212 


cu trei frați mai mici și fără mamă, înveţi astfel de lucruri, crede- 
mă. 

Jenny se abţinu să întrebe ce se întâmplase cu mama ei. 

— Drace, ce bucuros sunt că nu-s frate cu tine, zise Florian 
răgușit, cu limba împleticită. 

— Poftim, cu plăcere! răspunse Sandra și se ridică. 

— Da, ai dreptate. Mulţumesc! răspunse el și închise ochii 
pentru o clipă. Și ce facem acum cu Matthias? 

David îl privi întrebător. 

— Ce anume să facem? 

— Ei, totuși l-a atacat pe Florian cu un cuţit și l-a rănit, 
răspunse Nico în locul lui Florian. Nu putem să ne purtăm ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— N-o să ne rămână altceva de făcut decât să așteptăm 
ajutor, zise Jenny. Orice altceva n-are niciun rost. 

Florian începu să chicotească isteric. 

— Chiar e comic. Îl încuiem pe bietul Timo pe baza unei 
bănuieli vagi, doar fiindcă a fost în apropierea cuţitului meu și 
ticălosul ăsta de sus mă atacă cu un satâr și încearcă să mă 
omoare, iar voi sunteţi de părere că n-ar avea niciun rost să 
facem ceva Împotriva lui. Ce adunătură grozavă sunteţi! 

— Florian, zise Jenny, întoarsă spre el, înţeleg că ești supărat 
pe el, dar ce vrei să facem? 

— Înţelegi că sunt supărat, repetă el în gura mare, cu limba 
împleticită. Nu sunt supărat, sunt al naibii de furios! 

Suna ca un fel de a/naibiidurios. 

— Vrei să știi ce putem face? Putem să mergem cu toții sus, 
să-l scoatem din nenorocita aia de cameră și să-l băgăm exact 
în camera frigorifică în care l-a încuiat el pe Timo. Și pe neroada 
de nevastă-sa, împreună cu el. Ca cetățeni avem chiar dreptul s- 
o facem, fiindcă a încercat să mă omoare. Și dacă se 
împotrivește, ia una peste bot. Asta putem să facem. 

— Hai, calmează-te, zise David. N-are... 

— la mai ţine-ţi gura, fanfaronule, să răsti Florian la el. 
Trăncăneala ta mă calcă pe nervi de la început. Ce-ai zice dacă 
ar fi încercat să te înjunghie ca pe un porc? Ei? 

— Florian, încercă Jenny din nou, vodca pe care ai băut-o nu 
te lasă să mai gândești limpede. E-n ordine. Dar acum, ia și te 
culcă și dormi puţin. 

— Să mă pupi undeva, doamnă șefa. 


VP - 213 


Privi spre Sandra. 

— Ce-ai zice dacă ticălosul ăla ţâșnește din camera lui și îţi 
înfige cuțitul în burtă, când vrei să te duci în cameră? Nimeni nu 
e în stare să reacționeze atât de repede. 

Sandra se uita la el cu ochi mari. Când Florian își dădu seama 
că ea nu îi va răspunde, privirea lui începu să se plimbe fără 
astâmpăr de la unul la altul. 

— Deci, acum mă duc sus și o să am grijă ca totuși să nu 
omoare pe careva. Individul și-a pierdut minţile cu totul și 
niciunul dintre voi să nu cumva să închidă un ochi cât umblă 
ăsta liber. 

Se opintea să se ridice din fotoliu. A reușit după trei încercări 
și acum se ţinea bine de un spătar. 

— Deci - cine vine cu mine? 

— Eu, zise Nico și se ridica. Poate că Matthias e cel care... știți 
voi ce. 

— Și eu. 

Horst. 

— El e vinovat că Timo se ascunde acum pe undeva prin hotel 
și pune la cale cine știe ce. Dacă află cumva că Matthias e 
încuiat, poate că se va liniști și va veni la noi. 

— Bun cuvânt, bâigui Florian și își îndreptă privirea spre 
David. Mai e cineva? 

— Îmi pare rău! ripostă David. Nici mie nu-mi place din cale 
afară șeriful Matthias, dar nu văd că ar avea vreun sens să 
riscăm încă o rănire. Dacă sosește vreun ajutor aici, poliţia va fi 
înștiințată pe loc și se va ocupa de el. Ar trebui să asculţi ce te-a 
sfătuit şefa ta și să dormi, ca să-ți treacă ameţeala. 

— Dacă sosește vreun ajutor aici... Nu ești doar un lăudăros, 
mai ești și laş. Mă faci să-mi fie greață, știi asta? 

David ridică din umeri indiferent, chiar dacă Jenny credea că 
văzuse o zvâcnire pe faţa lui. 

— Va trebui să te obișnuiești cu asta. 

Florian îi întoarse spatele. 

— Deci hai să-l scoatem pe nemernic din bârlog! Poate că ar 
trebui să-i lăsăm cuţitele și să-l încuiem cu el și pe domnul 
fanfaron, sigur ar fi o petrecere pe cinste. 

Reacţia lui David veni atât de repede, încât Florian nu avu nici 
cea mai mică șansă să reacționeze. Se repezi asupra lui ca o 
umbră și o clipă mai târziu degetele îi strângeau gâtul atât de 


VP - 214 


tare, încât Florian nu mai fu în stare să scoată decât un scâncet. 
Faţa lui David era la câţiva centimetri de cea a lui Florian. 

— David! strigă Jenny îngrozită. E rănit! 

— M-am săturat deja de bâiguielile tale, spuse David încet, 
fără s-o ia în seamă pe Jenny. 

Glasul lui nu mai semăna cu cel obișnuit. Suna periculos. 

— Fă ce ţii morţiș să faci, dar ţine-ţi gura și nu te mai lua de 
mine. Ai priceput? 

Florian horcăia și David strânse și mai mult degetele. 

— Vreau să știu dacă ai înțeles. 

Când Florian dădu din cap abia vizibil, David făcu un pas 
înapoi și-i eliberă gâtul. Ochii lui continuau să-l fixeze pe Florian, 
în vreme ce ceilalţi priveau împietriți. 

Gâtul lui Florian se făcuse roșu închis. 

— La naiba, cum ai... începu Nico în cele din urmă, dar David 
ridică o mână, făcându-l să tacă. 

— Fără întrebări, OK? Am fost bine pregătit. 

Florian își frecă gâtul tușind și îi aruncă lui David o privire 
plină de ură, înainte să se întoarcă. 

— Poate chiar ar fi bine să renunţaţi, îi spuse Sandra lui Nico, 
dar înainte ca el să reacționeze în vreun fel, Florian zise cu glas 
ragușit: 

— Eu merg. Și asta chiar acum. 

Apoi se întoarse din nou spre David și întinse mâna. 

— Cuţitul meu. 

Au stat puţin așa, față-n faţă, încleștându-și privirile. 
Gândurile lui Jenny goneau - scena care tocmai se desfășurase 
în faţa ochilor ei, viteza cu care îl atacase David pe Florian și 
felul sigur în care îl apucase de gât îi dădeau un sentiment 
foarte straniu. 

— E al meu și am nevoie de el ca să mă pot apăra, spuse 
Florian. Deci? 

În cele din urmă, David duse mâna la spate. Avea cuțitul pus 
la curea. Florian îl luă, fără să scoată o vorbă și li se adresă lui 
Horst și Nico: 

— Veniţi? 

— Tu ai cuţit, zise Nico șovăitor. Matthias are chiar un set 
întreg. Ce facem noi, Horst și cu mine, dacă cumva ne atacă? 
Noi suntem neînarmați. 

— Atunci căutaţi-vă ceva. 


VP - 215 


— Și ce facem dacă și-a baricadat ușa? întrebă Horst. 

— Atunci o spargem, la dracul izbucni Florian atât de tare, 
încât imediat se chirci, într-un acces de tuse. 

Când se ridică din nou, un fir roșu pornea de la rana cusută de 
pe frunte, ducând peste nas, până la colţul gurii. 

Sandra arătă spre ea. 

— Rana îţi sângerează iarăși. Chiar ar trebui să renunti. 

— Eu... începu furios Florian, dar fu întrerupt de Horst. 

— M-am răzgândit. Nu merg. 

— Ce mai înseamnă și asta? 

— David are dreptate. Primejdia ca unul dintre noi să fie rănit 
e pur și simplu prea mare. Nico a zis-o deja - noi doi suntem 
singurii neînarmați. 

— Ei, Doamne, doar n-ai să faci pe tine. N-o să îndrăznească 
ăla să ne atace. Suntem trei. 

— Și atunci de ce nu-i dai lui cuțitul tău? propuse David. 

— Fiindcă este cuțitul meu, după cum tocmai ai constatat 
foarte corect. 

— Și eu rămân aici, spuse Nico. Și așa ar trebui să faci și tu. 

— Sunteţi niște... 

Florian făcu un gest plin de dispreţ. 

— Ah, lăsaţi-o baltă. O să vedeţi unde o să ajungem. Sigur va 
fi o noapte interesantă. 

Se întoarse la fotoliile lui adunate și se lăsă precaut în ele, 
înainte să-nceapă să-și mângâie gâtul. 

— În noaptea asta rămân aici cu Jenny și cu Anna, spuse 
Florian atât de hotărât, de parcă ar fi fost o chestiune deja 
stabilită cu Jenny. 

— Nu! Rămân aici singură cu Anna. 

Florian o privi. 

— Cum? Doar erai de părere că oricând aș putea să fac febră. 
Ce se întâmplă dacă sus... 

— Dacă vrei, poţi să vii cu mine, se oferi Sandra, alegându-se 
cu niște priviri nedumerite. 

— Cu plăcere, zise Florian cu amărăciune. Se pare că ești 
singura de aici care nu crede că tai limba altora, ca să mă 
distrez. 

— Poate fi oricine, se apără Jenny. De aceea nu voi lăsa pe 
nimeni să-și petreacă noaptea aici cu Anna și cu mine. 

— Nici măcar pe David? întrebă Florian provocator, la care ea 


VP - 216 


scutură din cap. 
„Pe el în ultimul rând”, își spuse ea. 


VP - 217 


43. 


— Am cam ajuns la capătul puterilor, spuse Sandra după un 
timp în care fiecare își văzuse de gândurile lui și se întoarse spre 
David. 

— N-aţi vrea, vă rog, să mă conduceţi până sus? 

Se corectă, privindu-l pe Florian. 

— Am vrut să spun, să ne conduceti. 

— Horst, vii cu mine? întrebă David. Mă simt mai bine când 
suntem doi. 

Horst încuviință din cap și, spre ușurarea lui Jenny, Florian nu 
se plânse că David nu-l trecuse și pe el la socoteală, ci se ridică 
gemând din culcuș. Pe faţa lui se vedea încă o dâră subțire, 
neregulată, de sânge uscat, care pornea de la rana de pe frunte. 
Zona din jurul rănii era umflată. 

— Unde dormi în noaptea asta? îl întrebă David pe 
administrator. Tot într-o cameră de sus? Doar ai toate cheile. 

Horst scutură din cap. 

— N-o luaţi personal, dar prefer să păstrez asta pentru mine. 

Sandra și Nico îl priviră surprinși, dar se abţinură să 
comenteze. 

— OK. 

David se ridică. 

— Deci, dacă n-are voie nimeni să știe unde îţi petreci 
noaptea, atunci sigur nu te deranjează dacă rămân și eu sus în 
camera mea și tu te duci singur, unde o fi. 

— Nu, nu mă deranjează. 

Se ridică și Nico. 

— Dacă-i pe așa, vin și eu și rămân la mine în cameră. 

Sandra se mai lăsă o dată pe vine lângă Anna, îi puse mâna 
pe obraz pentru o clipă și se ridică iarăși. 

— Nu cred că va face febră în noaptea asta. Sigur rezistă. 

O privi pe Jenny. 

— Ar trebui să dormi și tu puţin. Lumea ţi se va părea altfel 
mâine. 

„Depinde ce înseamnă altfel”, își spuse Jenny, dar încuviinţă, 
încercând să-i zâmbească. 


VP - 218 


— Ah, încă o informaţie pentru toţi, zise David care era deja la 
ieșire, întorcându-se din nou către ei. De îndată ce sunt la mine 
în cameră și am încuiat ușa în urma mea, așa va rămâne până 
mâine dimineaţă. Deci să nu bată nimeni, indiferent din ce 
motiv, nu voi deschide nici într-un caz. Noaptea trecută, nebunul 
ăsta trebuie să fi reușit cumva s-o facă pe Anna să-i deschidă 
ușa. Cine știe ce i-o fi povestit. La mine n-o să funcţioneze. Deci, 
orice s-ar întâmpla la noapte - va trebui să vă descurcați fără 
mine. 

— E stilul tău, spuse Florian acru. Un egoist pur sânge. 

— Spune-i cum vrei. Oricum, mâine dimineaţă am de gând să 
mai văd și să mai aud unde mă aflu. 

— E foarte de înţeles, îl aprobă Nico pe David. Dacă fiecare va 
face așa, individul n-are nicio șansă. Același lucru e valabil 
oricum și pentru mine. Şi ușa mea rămâne încuiată, orice-ar fi. 

— Ei, atunci să sperăm că nimeni dintre noi n-are nevoie de 
ajutor cu adevărat, comentă Jenny, privind spre Anna. 

David își ridică mâinile și dădu din cap. 

— Îți înțeleg ezitările, Jenny, dar sper că și tu mă înţelegi. 

— Da, așa e, răspunse ea. Totuși e un sentiment destul de 
neplăcut să te poţi baza numai pe tine în clădirea asta uriașă 
prin care umblă un dement care mutilează oameni, chiar dacă 
suntem un grup și ne-am putea apăra bine de cineva. Atâta timp 
cât am ţine unii cu alţii. 

— Ceea ce n-am făcut cu adevărat încă de la început, dacă îţi 
amintești, ripostă David. 

— Da, știu. Totuși... 

Florian se întoarse spre ea. 

— Adevărul e totuși că cineva de aici este cu totul 
iresponsabil, din păcate. 

Încă i se mai împleticea limba, dar îi dispăruse agresivitatea 
din glas. Se îndreptă spre Jenny, clătinându-se, se opri la cam 
doi metri de ea și o privi cu ochi sticloși. 

— Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât, dar chiar când 
am crezut că am lăsat în urmă toată mizeria de atunci, am fost 
iarăși suspectat pe nedrept, iar acum am fost și atacat cu un 
cuțit. Asta m-a dat gata. Sper că poţi să înţelegi măcar puţin 
situaţia. 

Jenny nu răspunse, fiindcă nu știa ce să spună. Putea să 
înţeleagă purtarea lui Florian? Probabil. 


VP - 219 


— Suntem cu toţii sub o mare presiune psihică, zise ea în 
schimb. Fiecare reacționează în felul lui. 

— Frumos ai spus-o, comentă David. Dacă acum toate relaţiile 
interumane au fost lămurite, am putea să pornim spre etaj. 
Mărturisesc că aștept cu plăcere să fiu singur câteva ceasuri. 

— Sper că așa vei și fi, spuse Florian. 

— Așa intenţionez. 

După ce-i aruncă o privire Annei, David se uită la Jenny. 

— Aici, cu tine și cu Anna aș rămâne, sunt sigur... 

— Tocmai ai zis că speri să te înţeleg dacă în noaptea asta nu 
deschizi ușa nici într-un caz, îl întrerupse Jenny. La fel sper și eu 
să înţelegi că nici într-un caz nu poţi să rămâi aici. 

El strânse din buze. 

— Ei, chiar să mă dai afară n-ai să poţi, dacă aș hotărî să 
rămân. 

— Poate că ea nu, în schimb noi putem, comentă sec Horst. 
Jenny se va ocupa de Anna peste noapte. Și anume singură, așa 
cum își dorește. 

Jenny se gândi că David îl scosese din luptă pe Florian în 
câteva secunde, fără nicio problemă, și nu era chiar foarte 
convinsă că Horst și Nico ar reuși să facă ceva împotriva lui, 
dacă se ţinea tare. Ceea ce nu se întâmplă, din fericire. 

— A fost doar o judecată ipotetică, domnule administrator. 
Tocmai am spus că abia aștept să stau singur câteva ore. Și 
asta cât mai repede cu putinţă. 

Privirea i se îndreptă întâi spre Sandra și apoi spre Florian. 

— Am putea merge, în sfârșit? 

Florian murmură ceva de neînțeles, dar apoi se puse în 
mișcare, urmat de Sandra. 

— Pe mâine! 

Jenny privi în urma lor, până când părăsi camera și Nico, 
ultimul, apoi se duse la ușă și întoarse cheia în broască de două 
ori. 

— OK, făcu ea spre culcușul de saltele, ca și cum Anna ar fi 
putut s-o audă, acum să baricadăm ușa. Nu-ţi fie teamă, am eu 
grijă să nu intre nimeni aici. 

In timp ce împingea primul fotoliu spre ușă se gândi la David. 
Era un om extrem de impenetrabil, despre al cărui caracter încă 
nu reușea să spună ceva. „Am fost bine pregătit”, zisese el și, 
de asemenea, să nu i se pună întrebări. Și apoi afirmaţia lui că 


VP - 220 


nu va deschide ușa nici într-un caz, nici măcar dacă ar fi vreo 
urgenţă. 

— Dacă tu, David Weiss, ai fi omul cel rău, zise ea împingând 
spre ușă următorul fotoliu, un asemenea anunţ ţi-ar da voie să 
ieși nestingherit la vânătoare în noaptea asta. Acum nimănui nu 
i-ar trece prin minte să mai bată la ușa ta. 

Fotoliul se ciocni de primul, care era chiar în faţa ușii. Jenny se 
aplecă, apucă marginea de jos și ridică partea din faţă atât cât 
să poată împinge spătarul pe cotierele celuilalt. Nimeni n-ar 
reuși să le împingă cu ușa, așa cum erau puse împreună. 

— Ce părere ai, Anna? zise ea gâfâind și se duse la următorul 
fotoliu. Ar fi o foarte iscusită mutare pe tabla de șah din partea 
lui, nu? 

Işi dădea seama că vorbea de una singură. Anna n-avea cum 
s-o audă. Dar Jenny trebuia să facă ceva ca să-și depășească 
frica de orele care urmau. 

Și abia acum, când era singură, înțelese cât de mare era frica 
ei. 


VP - 221 


44. 


Simte că ceva se schimbă în preajma ei. Nu poate să vadă și 
nici să audă și totuși simte că ceva este altfel. Pentru un 
moment se întreabă dacă nu cumva a fost lăsată singură, dar 
glasul cel nou se face auzit : 

„Simti că s-a schimbat ceva? lti dai seama cât de pripit 
judeci? Nu vezi nimic, n-auzi nimic și nici nu simti nimic. Beznă 
și liniște, e clar? Eşti moartă senzorial. Și chiar dacă ar fi așa - 
ce mai contează pentru tine, tu, jalnic rest de Anna?” 

Ba pentru ea contează, știe asta. N-ar vrea să fie singură, 
chiar dacă asta nu are efecte directe asupra ei. Doar că pur și 
simplu se simte altfel când acolo e cineva care ar putea s-o 
apere, la nevoie. 

„Să te apere? Cine să te...” 

Glasul cel nou amuțește în momentul în care o mână se așază 
pe fruntea Annei. Mâna lui Jenny, e sigură de asta. 

Și deși și-a propus să nu încerce încă o dată, fiindcă știe că n- 
are rost, începe din nou să-și miște capul conform schemei încă 
o dată. 

Stânga, dreapta, pauză... în sus, în jos, pauză... stânga, 
dreapta, pauză... stânga, dreapta, pauză... stânga, dreapta, 
pauză... În sus, în jos, pauză... în sus, în jos, pauză... stânga, 
dreapta. 

Apoi așteaptă. Mâna continuă să stea pe fruntea ei. O 
scânteie minusculă de speranță încolțește în ea. A înțeles Jenny? 

Anna așteaptă un moment, însă nu vine nicio reacție. Totuși 
ea încearcă și următoarea parte. 

Stânga, dreapta, pauză... După un timp a terminat și partea 
asta. Acum! Dacă mâna de pe fruntea ei e a lui Jenny și ea a 
înțeles sistemul, înseamnă că acum trebuie să vină o reacție. 
Secundele trec. Cinci, zece? Mâna se retrage brusc. Anna ar 
vrea să strige de deznădejde. Acum! Te rog, acum! 

Totuși... nu se întâmplă nimic. 


VP - 222 


45. 


După ce a mai împins două fotolii în faţa intrării, punându-le 
unul peste altul, cu ultimele puteri, Jenny se lăsă pe pardoseală, 
chiar unde se afla și se prăbuși în sinea ei. Inchise ochii pentru 
un moment și se concentră pe respiraţia ei, până când redeveni 
întrucâtva normală. Apoi se ridică gemând și se duse la salteaua 
Annei, unde se așeză iarăși pe pardoseală. 

— Biata de tine, spuse ea încet, îmi pare atât de rău că n-am 
putut împiedica ce ţi s-a întâmplat. Că n-am făcut nimic imediat 
după povestea cu Thomas. Că eu n-am făcut ceva. 

Spunea asta, deși știa că nu exista nimic ce ar fi putut să facă 
doar ea. Să rezolve lucruri care nu erau în ordine. Ar fi existat o 
posibilitate în noaptea trecută și ar mai exista o posibilitate și în 
noaptea asta. Ar fi trebuit doar să rămână cu toții împreună. Dar 
pentru asta ar fi fost nevoie să ţină unii cu alții. Toţi. 

Iluzii, după cum trebuia să constate. Fiecare era doar pentru 
sine. 

La câte seminare pentru cadrele de conducere participase? 
Nici nu le mai știa numărul, comunicare fără utilizarea excesivă 
a autorităţii, tehnici de prezentare, managementul timpului, 
team building... Niciunul dintre  seminarele astea n-avusese în 
vedere ce se întâmpla cu o echipă sau cu un grup atunci când 
lucrurile luau o întorsătură serioasă. Cu adevărat serioasă. Când 
frica avea grijă ca măștile să cadă și fiecare își era apropiat doar 
sieși. Jenny înlătură gândul și o mângâie pe Anna pe frunte. Nu 
dură mult și Anna începu din nou cu acele mișcări ale capului, 
care trebuiau să însemne ceva. Jenny nu-și mai mișcă mâna și 
rosti încet ce semnaliza capul Annei. 

— Nu... da... nu... nu... nu... da... da... nu. 

Erau neregulate. Se înșelase când se gândise că Anna sugera 
doar alternativ „nu” și „da”. Asta pentru că niciodată nu fusese 
atentă suficient timp ca să observe. Dar ce... Mișcările începură 
din nou. 

Nu... da... nu... nu... NU... NU... 

Ce naiba să însemne asta? De ce „nu” atât de des? Ce nega 
Anna atât de mult? Și cum să știe ea, fir-ar să fie, ce putea fi? 


VP - 223 


Simțea că o cuprinde brusc furia, fiindcă Anna o credea 
clarvăzătoare și își închipuia că poate să-și imagineze ce 
însemnau mișcările astea aiurite ale capului. Își trase mâna 
brusc și se ridică. Ca și cum situaţia n-ar fi fost și așa destul de 
dificilă. Acum era nevoită să se ocupe și de niște enigme 
imposibil de dezlegat? 

Jenny umbla încoace și-ncolo prin cameră și își freca palmele 
fără întrerupere. Când își dădu seama, își băgă mâinile în 
buzunarele de la jeans. 

Se uita mereu la Anna, la ochii ei inflamaţi, se desprindea, 
pentru ca apoi s-o privească din nou. 

Jenny simţea că mânia care se stârnise în ea, așa, pe 
neașteptate, începea să scadă. Nu-și dădea seama ce se 
petrecuse cu ea. Indiferent ce ar fi vrut Anna să-i comunice - ea 
era oarbă și surdă și nu putea să vorbească. Mișcările capului 
erau unica ei posibilitate de a comunica. Și ce făcea ea, Jenny? 
Reacţiona cu furie, fiindcă nu pricepea imediat ce voia Anna să-i 
spună. Se lăsă pe fotoliile adunate de Florian și ridică picioarele. 
Va mai încerca o dată, mai încolo. Dar mai întâi trebuia să se 
odihnească puţin. Se simţea infinit de stoarsă de puteri și 
ostenită. 

Jenny se ghemui pe cele două fotolii și închise ochii. Și 
adormi, încă în timp ce se gândea că probabil nu-și va găsi 
somnul, deoarece caruselul gândurilor continua să se rotească. 

Trezită de o neliniște lăuntrică, îi trebui doar un moment să se 
orienteze și să-și amintească unde se afla. 

Se ridică și aruncă o privire spre locul unde Anna zăcea pe 
saltea, în aceeași poziție. 

„Firește, cum avea Anna să-și fi schimbat poziţia”, își zise și 
se uită la ceasul de la încheietura mâinii. 

Ora unu și zece. Deci dormise cam patru ore. De ce nu mai 
mult? Continua să fie moartă de oboseală și se simţea ca trasă 
pe roată. O privi din nou pe Anna. Mișcările capului nu-i dădeau 
pace. Perseverența cu care Anna încerca să le tot repete, deși 
sigur avea niște dureri teribile, arăta că trebuie să fi fost ceva 
important. N-ar fi fost nevoie să se ocupe de asta mult mai 
devreme? 

Jenny se ridică și rămase o vreme lângă fotoliu, cu privirea 
îndreptată spre Anna, în timp ce gândurile ei căutau cu 
febrilitate o soluţie pentru acea enigmă. 


VP - 224 


Anna era o fire practică. Avea o capacitate deosebită de 
abstractizare, ceea ce, ca tehnician-informatician - și foarte bun 
programator - era o calitate importantă ca să poată integra 
probleme complexe în planurile de desfășurare a programelor. 

Dacă Anna căuta acum o cale de comunicare, având în 
vedere posibilităţile foarte reduse, la ce ar apela? Da, nu, da, 
nu? Ce însenina asta? 

Ce posibilitate de comunicare non-verbală exista, despre care 
ar putea să presupună că o înţelegea și Jenny? Au lucrat destul 
de mult timp împreună ca să... 

Da, nu, da, nu... 

De câte ori mișcase Anna capul, înainte să fi făcut o pauză? 
Jenny încerca cu încordare să-și amintească. Anna făcuse pe 
rând de două ori „da” și de două ori „nu”, asta mai știa, apoi 
șirul se întrerupsese. Dar ce fusese apoi? Se concentra, dar 
oricât se străduia, nu-și mai aducea aminte. 

Dar nu începuse Anna de fiecare dată când simțea atingerea 
mâinii ei? Trebuia să încerce. 

Jenny îngenunche lângă saltea, îi puse Annei o mână pe 
frunte și așteptă ca mișcările să înceapă. Câteva secunde, un 
minut? 

Dar nu se întâmpla nimic. 


VP - 225 


46. 


Simte mâna - sigur e din nou Jenny -, dar ea nu mai are 
putere, Jenny oricum nu va înțelege ce vrea ea săi transmită. 
Numele. 

Ce importanță are? N-ar vrea să se mai gândească la asta, e 
ostenită. Nu dorește să doarmă, ci e ostenită de viață. S-a 
resemnat. În fața situației, a sorții ei, a noului glas. 

Se lasă dusă de val și încearcă să nu mai gândească deloc, 
pur și simplu. 

Apoi apare din nou imaginea aceea. Aceeași, pe care a mai 
văzut-o de câteva ori. Ușa aceea. Ușa specială. Nu e o ușă de 
cameră, e prea îngustă. Și e din tablă cenușie. Nu, sunt din tablă 
cenușie, fiindcă sunt două. Două. Tablă. Brusc devine neliniștită. 
Tocmai a văzut ușile foarte limpede și dintr-odată știe și de unde 
sunt. E nebunesc, dar... nu, e foarte sigură că a văzut ușile 
astea de tablă, înainte să-și fi pierdut din nou cunoștința. 
Duhurile vieții se trezesc din nou, în vreme ce vechea voce se 
aude iarăși și îi spune, îi poruncește să mai încerce o dată. 
Informația asta poate fi importantă pentru ceilalți. Vitală. In 
plus, cu informația asta poate că reușesc să distrugă monstrul, 
înainte să facă și mai mult rău. 

Anna simte că forțele i s-au terminat aproape în întregime. Nu 
doar pentru moment, ci definitiv. 

Va fi destul de sigur ultima ei incercare, dar trebuie s-o facă. 
Apoi nu mai contează nimic. Apoi poate să moară. 

Apoi ar vrea să moară. 


VP - 226 


47. 


Descurajată, Jenny tocmai voia să-și retragă mâna și atunci 
Anna reîncepu brusc să-și miște capul. Incet și regulat. 

Se concentră și începu să numere. 

Nu... da... nu... nu... nu... da... da... nu. 

Pauză. 

Opt. Anna făcuse opt mișcări. Jenny încă nu putea să spună 
exact, dar simţea că îndată va ști soluţia. Era pe punctul de ao 
afla. De opt ori „nu”, da... 

Fără să-și dea seama, își luă mâna de pe capul Annei. „Nu” și 
„da”. Își acoperi gura cu palma. 

— Închis și deschis, șopti ea. Zero și unu... O, Doamne! Era 
codul binar de la care putea să pornească orice programator și 
era de-a dreptul genial. Fiecare literă, fiecare număr și fiecare 
semn poate fi reprezentat printr-un cod de opt elemente format 
din zerouri și cifra unu, așa numiții biţi. Opt biţi formează un 
byte și, în felul ăsta, un semn reprezentabil pentru computer. 
Pentru mașinărie, cifra unu și zerourile nu înseamnă altceva 
decât curentul trece și curentul nu trece. 

Și Anna folosea sistemul ăsta cu „da” și „nu” ca să comunice 
cu ea, fiindcă știa că și Jenny cunoștea semnele uzuale din așa- 
numitul cod ASCII. 

Jenny era atât de agitată, încât mâna îi tremura, când o puse 
din nou pe fruntea Annei. Însă n-o lăsă acolo mult timp, și-o 
retrase și atinse pielea netedă doar cu degetul. 

Apoi, cu o ușoară apăsare, își plimbă degetul pe fruntea Annei 
de la stânga la dreapta, ca semn pentru o mișcare a capului, o 
negare, un zero, și făcu o scurtă pauză. 

Apoi mișcă degetul de sus în jos. O încuviinţare sau un unu. Și 
mai departe. Zero, zero, unu, zero, unu, zero. 

Așa reprezentase binar litera „D”. Chiar când voia să continue 
cu „A”, Anna începu să încuviinţeze din cap atât de necontrolat, 
încât durerile ei trebuie să fi fost infernale. Și Jenny știu că 
această încuviinţare nu era o reprezentare, ci doar emoția că în 
sfârșit se făcea înțeleasă. Că, în sfârșit, puteau să discute. 

Deci Jenny își puse din nou mâna pe fruntea Annei, în semn că 


VP - 227 


acum o asculta, și aşteptă. 

Și Anna începu. După patru litere Jenny bănuia deja ce avea 
să urmeze, apoi a fost sigură. 

Era un nume, pe care Anna i-l transmitea și Jenny nu se îndoi 
nicio secundă a/ cui era numele pe care tocmai îl aflase de la 
Anna. Certitudinea asta îi confirma cele mai mari spaime și 
temeri și aproape că-i întuneca simțurile. Mai reuși să sară în 
picioare și să facă câţiva pași într-o parte, apoi vomită pe 
pardoseala salonului cu șemineu. 

După ce stomacul își revărsă cea mai mare parte din conţinut, 
Jenny se îndreptă de spate și se întoarse la Anna, clătinându-se. 

Golul pe care îl simţea brusc în ea se datora doar în mică 
parte faptului că nu mai avea nimic în stomac. Era genul acela 
de gol care apare când afli ceva ce niciodată n-ai fi crezut că e 
posibil. 

Jenny se lăsă din nou în genunchi lângă Anna, trase adânc aer 
în piept și puse apoi degetul pe fruntea ei. 

„FĂPTAȘ?” scrise ea folosind combinaţii de stânga - dreapta și 
sus-jos. 

„DA”, răspunse Anna, distrugând în Jenny și ultima scânteie 
de speranţă că nu putea fi ceva ce n-avea voie să fie. 

După o scurtă pauză, Anna își reîncepu mișcările. Jenny se 
concentră și șopti încet ce recunoștea. Bit cu bit, literă cu literă. 

U-S-A-D-E-T-A-B-L-A. 

Ușă de tablă? Gândea febril ce anume trebuiau să-i spună 
cuvintele astea și simţi că undeva în ea era un răspuns. Dar ce 
anume? 

Puse din nou degetul pe fruntea Annei și făcu cei opt biţi 
pentru un semn de întrebare. 

Capul Annei se mișcă șovăitor, dând impresia că era nevoită 
să-și mobilizeze toate rezervele de forţă. 

Repetă primele litere și ajunse doar la U-S-A-D-E-T, apoi se 
întrerupse și rămase nemișcată. Cu inima bătând, Jenny puse 
două degete pe arteră și răsuflă ușurată când simți pulsul Annei. 
Era slab, dar încă perceptibil. 

Jenny nu mai făcu nicio încercare să afle mai multe despre 
ușa aceea de tablă, la asta putea să se gândească și mai târziu. 
Acum trebuia să întreprindă ceva. 

Apucă de lângă saltea sticla cu apă, încă plină pe jumătate, și 
îi turnă puţin Annei, până când refuză să mai înghită. Apoi se 


VP - 228 


aplecă în faţă, își puse mâinile pe obrajii ei, apăsă scurt și se 
ridică. 

După o ultimă privire aruncată chipului palid, se întoarse, se 
duse la ușa baricadată și începu să tragă jos fotoliul de 
deasupra. 

Trebuia să le comunice celorlalți ce știa și anume în așa fel, 
încât dementul să nu afle. Încă n-avea habar cum să procedeze 
și îi era o frică teribilă, dar trebuia să încerce. 

În timp ce se tot gândea, dădu deoparte, gâfâind, fotoliu după 
fotoliu. Acum intrarea era liberă. 

Rămase un timp în faţa ușii, privind cheia din broască, dar 
până la urmă își luă inima-n dinţi și o răsuci. N-avea voie să 
șovăie, altfel încă o viață urma să fie distrusă. Spera că nu era 
deja prea târziu. 

Cu mâinile tremurând luă cheia, deschise ușa și ieși din 
salonul cu șemineu. 

Lămpile de la viitoarea Recepție erau aprinse și scăldau 
vestibulul într-o lumină ireală. 

Jenny privi în jur. Nu se vedea nimeni, nu se auzea nimic. 
Încuie ușa și băgă cheia în buzunarul de la pantaloni. Apoi porni. 

Traversă vestibulul, ajunse la scară, se opri puţin. Încă nu se 
auzea niciun zgomot. Puse piciorul pe treapta de jos, se uită în 
sus și o luă spre primul etaj. Ajunsă pe ultima treaptă, se opri 
din nou. Lumina de pe hol era stinsă, doar lămpile de veghe 
împrăștiau o lumină vagă. Îşi continuă drumul cu precauție, 
străduindu-se să nu facă zgomot, ceea ce nu era o problemă, 
mulțumită covorului gros. 

În faţa camerei lui Johannes se opri din nou și privi ușile 
învecinate. Următoarea era camera Annikăi și a lui Matthias, 
apoi a ei și aceea a lui Ellen. David o ocupa pe cea de alături, 
apoi urma cea a Sandrei. 

Jenny fu nevoită să se silească să meargă mai departe. Parcă i 
se împotriveau mușchii, dar degeaba. 

Din spatele ușilor nu se auzea niciun zgomot. Poate că într- 
adevăr dormeau cu toţii, în ciuda situaţiei îngrozitoare. Și trupul 
își cerea tributul la un moment dat, indiferent în mijlocul cărui 
coșmar devenit realitate te aflai. În sfârșit, ajunse la camera 
Sandrei. Inima i se zbătea atât de tare în piept, încât Jenny avea 
senzaţia că putea s-o audă oricine din blestematul acela de 
hotel. Se opri brusc. Ușa era întredeschisă. 


VP - 229 


Ridică mâna, mai șovăi puţin și, în cele din urmă, bătu cu 
precauţie. Apoi așteptă, deși în ea totul striga să se întoarcă și 
să fugă cât o ţineau picioarele. Jos, la parter, înapoi în camera 
cu șemineu, ca să se baricadeze iarăși acolo. 

Din încăpere nu se auzea niciun zgomot. Niciun glas sau pași, 
nimic. Așa că împinse ușa precaut și spuse șovăind: 

— Sandra? 

Nimic. 

Când spaţiul fu suficient de mare, Jenny își adună tot curajul, 
făcu un pas și privi iute prin cameră. 

Era goală. 


VP - 230 


48. 


Fără să stea mult pe gânduri, Jenny se întoarse și se duse la 
camera lui David. Pulsul i-o luase razna și totodată avea 
senzația că un cerc de fier îi strângea pieptul. Unde puteau fi 
Sandra și Florian? Trebuia să-i găsească, înainte să fi fost prea 
târziu. 

Ușă de tabla îi comunicase Anna. De două ori. Ușa asta de 
tablă trebuie să fi fost cheia. Și Jenny știa că văzuse deja o ușă 
care se potrivea descrierii. Dar unde? 

După ce a bătut la ușa camerei lui David și nu s-a auzit nicio 
reacţie, a încercat din nou, de data asta strigându-i numele 
încet. Trebuia să încerce să nu facă prea mult zgomot. 
Dementul încă nu trebuia să știe că ea aflase cine este. Pe de 
altă parte era destul de sigură că el nu se mai afla la primul etaj. 

În camera lui David tot nu se mișca nimic așa că ea bătu puţin 
mai tare, dar și de data asta fără succes. 

— Te rog, șopti ea, te rog deschide. Și apoi spuse, ceva mai 
tare: David, am nevoie de ajutorul tău. Te rog, spune măcar 
ceva. 

Dar dincolo de ușă rămase o tăcere de mormânt. După încă o 
încercare deznădăjduită renunţă și se îndepărtă. Nico! Trebuia 
să încerce la ușa lui Nico. 

Dar nici ghidul montan nu reacţiona, nici la bătăile repetate și 
nici la chemările ei deznădăjduite. 

Lacrimile îi curgeau pe obraz, lăsă capul în jos și, cu ochii 
închiși, își apăsă fruntea pe lemnul ușii. 

Cum era posibil ca nici David, nici Nico să nu reacționeze? Nici 
măcar cerându-i să plece de la ușa lor. Ca și cum și camerele 
din spatele acestor uși ar fi fost goale. 

Deschise ochii și ridică fruntea. Dar dacă David și Nico chiar 
nu erau în camerele lor, exact ca Sandra și Florian? Dar unde să 
fie? Și, mai ales, de ce să plece din camere, când amândoi au 
spus apăsat că să se vor baricada acolo și că nu vor deschide 
ușa, orice ar fi? 

Sau tocmai de aceea? Fusese totul doar o diversiune? Dar 
împotriva cui? Așa ceva ar fi fost împotriva ei. De ce să încerce 


VP - 231 


și David și Nico s-o înșele? Imposibil să fi crezut cu adevărat că 
ea, Jenny, avea de-a face cu grozăviile acelea. Că era nevoie să 
se apere de ea. 

Nu, trebuia să existe alt motiv pentru care niciunul din ei nu 
reacţiona, de asta era sigură. Orice ar fi fost - acum n-avea voie 
să renunțe. Trebuia să facă ceva, era posibil ca o viaţă, cel 
puţin, să depindă de asta. 

Se uită la cealaltă ușă, în spatele căreia se afla camera lui 
Matthias și a Annikăi. Un moment luptă cu sine, dar apoi își luă 
inima în dinţi și încercă și acolo. Oricum, rezultatul a fost 
același. 

Când dinăuntru nu se auzi niciun zgomot, nici după a doua 
încercare de a bate prudent la ușă, Jenny se îndepărtă 
deznădăjduită. 

Era ca și cum brusc ar fi fost singură de tot în hotelul acela. 
Ce-ar fi dacă într-adevăr toţi ar fi... în afară de nebun... Gândul îi 
dădu fiori. Simţea că o panică nedeslușită, necunoscută până 
atunci, îi dădea târcoale, gata s-o atace în orice moment, s-o 
smulgă, s-o târască într-un abis și s-o facă total neputincioasă. 

N-avea voie să se gândească la așa ceva. Oricare ar fi fost 
motivul pentru care nu reacţionau ceilalţi - era imposibil să-i fi 
omorât pe toți. 

Cea mai importantă era acum întrebarea unde se aflau 
Sandra și Florian. 

Ușă de tablă... La naiba, unde văzuse o ușă de tablă? 

Și când? Când fusese în altă parte decât în vestibul, în camera 
ei sau în salonul cu șemineu? Când îi căutaseră pe Thomas și pe 
Anna. Atunci fusese în zonele nerenovate de la parter. In 
încăperea mare, cu folie de plastic, unde o speriase Timo... 

Parcurse din nou, în gând, drumurile făcute. Nicăieri nu era 
vreo ușă de tablă. 

Când o căutaseră pe Anna fusese în subsol. Cu Florian. 
Culoarul... ţevi... încăperea în care o găsiseră pe Anna, la a doua 
încercare. Când trecuse pe acolo prima oară, crezuse că aude 
un zgomot. Era un miros... ceva uleios, de putregai. Cutii de 
tablă, ruginite, pe rafturi de tablă... 

Dulapul! Avea două uși de tablă. 

— O, Doamne, făcu Jenny și o luă din loc. 

Stomacul i se strânse de frică la gândul că trebuia să se ducă 
singură în subsol. | se făcu pe loc atât de greață, încât se temu 


VP - 232 


să nu-i vină iarăși să verse. 

Ajunse la scară, cobori, traversă vestibulul. Apoi ajunse la ușa 
după care se afla scara spre subsol. O deschise, rămase pe loc 
și ascultă atent în întuneric, înainte să caute pe pipăite 
comutatorul și să aprindă tuburile de neon. 

După ce mai ascultă concentrată câteva secunde, puse 
piciorul pe prima treaptă. 

„Să nu faci asta!” îi spuse glasul lăuntric al raţiunii și Jenny 
știa că până acum procedase bine, ascultând de el. „Ştii cât de 
stupid ţi se pare când vezi în filme niște femei care umblă 
noaptea, singure, prin păduri întunecoase sau prin beciuri, deși 
știu că acolo bântuie un criminal”. 

Apoi se gândi la Sandra și Florian, la Anna și Thomas și făcu 
glasul să amuţească. 

Ajunsă la picioarele scării, privi coridorul cu ţevi de încălzire 
pe tavan, care se întindea în faţa ei. 

Pereţi nefinisați de beton de-o parte și de alta, întrerupţi la 
fiecare câţiva metri de mici pasaje și uși. Și, la o distanţă de 
poate cincisprezece metri, dulapul de tablă. 

În timp ce se îndrepta spre el, încet și cu precauţie, se gândi 
la ce își închipuia că va găsi. Dulapul fusese plin cu rafturi pe 
care prindeau mucegai niște cutii de tablă și niște vase. Ce să 
găsească acolo? 

Încă cinci metri. 

Poate vreun indiciu? La ce? Știa cine era nebunul care o 
mutilase pe Anna și îi ucisese pe Thomas și Johannes. 

Încă doi metri. Apoi ajunse în faţa dulapului. Își auzea sângele 
vuindu-i în urechi. Când ridică mâna, văzu că îi tremura atât de 
tare, încât se temu să nu lovească ușa de metal într-un 
staccato, când va încerca s-o deschidă. 

Mai trase o dată adânc aer în piept, apucă și trase ușa dintr-o 
smucitură. 

Pentru o clipă rămase împietrită, apoi își acoperi gura cu 
mâna, exact la timp, cât să-și poată înăbuși ţipătul. 


VP - 233 


49. 


Imaginea era aceeași ca și ultima oară, când deschisese ușile. 
Mai multe rafturi pe care erau cutii, oale și castroane de tablă, 
cu un conţinut mucegăit. Motivul groazei lui Jenny era totuși 
altul. 

Nu ceea ce vedea, ci ceea ce auzea aproape că-i lua minţile. 
Atenuate de peretele din spate, la ea ajungeau niște cuvinte 
îngânate într-un fel înfricoșător. 

„Voi veni să te iauuu... Acum vei muuuri...” 

Jenny se clătină, căută pipăind un sprijin și îl găsi într-unul 
dintre rafturile de tablă. Reuși să se ţină doar o secundă, apoi 
raftul și peretele din spate al dulapului cedară, dându-se într-o 
parte, încât fu cât pe ce să cadă. Reuși să-și recapete echilibrul 
în ultima clipă. Încremeni în faţa scenei care i se înfăţișă. 

Spatele dulapului, împreună cu rafturile fixate pe el, pe care 
erau cutiile și vasele, se dăduse într-o parte brusc, asemenea 
unei alte uși, deschizând drumul spre o altă încăpere. 

Avea aproximativ dimensiunile unei camere de hotel, cum 
erau la primul etaj. Lângă peretele din faţă era căruciorul pentru 
rufe în care o găsiseră pe Anna, alături de o masă pe care erau 
tot felul de unelte. Jenny știu imediat la ce anume fuseseră 
folosite uneltele acelea. Foarfeci, clești, ace lungi... apoi o sticlă 
de plastic cu un furtun de scurgere, umplută pe jumătate cu un 
lichid limpede. 

Văzu toate astea într-o fracțiune de secundă, înainte ca 
privirea ei să se îndrepte spre centrul încăperii, unde Florian era 
așezat pe un scaun. Mâinile îi erau legate în spatele spătarului, 
capul îi atârna pieziș, într-o poziţie ciudată, cu bărbia în piept. 
După cum arăta, nu era conștient. 

Alături, pe pardoseală, ședea Sandra, cu spatele rezemat de 
perete și se holba la Jenny ca și cum ar fi văzut o fantomă. 

— Jenny, slavă Domnului! Credeam că am să mor aici jos. 

Se opinti și se ridică, veni spre Jenny care era încremenită de 
uimire și o îmbrățișă. 

— Ce... bâigui Jenny buimăcită, neputând să-și ia privirile de 
la Florian. Cum ai... vreau să spun... E/ e nebunul. El a făcut ce 


VP - 234 


știi cu Thomas și cu Anna și l-a otrăvit pe Johannes. Anna mi-a 
spus. Dar... 

— Voi veni să te iauuu... Acum vei muuuri... o întrerupse 
vocea îngrozitoare, care părea să vină dintr-un difuzor aflat în 
spatele ei. 

— Psihopatul ăsta m-a ademenit aici jos. Voia... 

Sandra începu să plângă cu sughiţuri. 

— Voia să-mi facă și mie... 

Işi ascunse fața pe umărul lui Jenny, trupul îi zvâcnea. Jenny 
puse o mână pe ceafa Sandrei și o lăsă un moment, înainte să o 
apuce de umăr și s-o îndepărteze ușor de ea. Apoi iarăși îi 
aruncă o privire lui Florian. 

— Cum ai reușit? Și de ce n-ai luat-o la fugă, când ela... 

— Nici eu nu știu. S-a întors o clipă cu spatele la mine. Arătă 
spre un cleşte greu, pentru ţevi, de pe masă. Atunci am apucat 
chestia aia și l-am lovit cu ea. 

— Ai avut un noroc incredibil, zise Jenny, neputând să-și ia 
ochii de la Florian. 

Tot nu-i venea să creadă ce lucruri neomenești fusese în stare 
să facă. Iși luă iar privirile de la el și se uită la cleștele din fier 
masiv. 

— Cât de rău l-ai rănit, vreau să zic... doar nu cumva e... 

— Nu știu, răspunse Sandra cu glas pierit. Nu m-am încumetat 
să verific sau să-l mai ating. N-ai putea tu... 

Jenny încuviinţă din cap și se duse în silă spre Florian. Ajunsă 
la el, întinse mâna și îi căută pulsul. Se simţea. 

— Oricum, trăiește, zise ea și se aplecă să vadă rana pe care 
probabil că i-o lăsase unealta aceea grea, dar capul lui n-avea 
absolut nimic. Unde l-ai nimerit cu cleștele? Nu văd nicio rană. 

— Nu mă miră, răspunse Sandra, chiar în spatele ei, cu un 
glas ciudat. 

Când dădu să se răsucească spre ea, Jenny simţi o 
împunsătură dureroasă în gât. Mai reuși să se întoarcă într-o 
parte, atât cât să vadă chipul Sandrei, uriaș, ivindu-se în faţa ei, 
apoi se făcu întuneric. 


VP - 235 


50. 


Deschise ochii și văzu un haos tulbure. Ceva imposibil de 
definit, fără contururi. 

Erau dureri. Avea niște dureri de cap înfiorătoare. Apoi 
amintirile se întoarseră, rând pe rând. Deschise ochii larg și 
haosul se topi, făcând loc unei imagini clare, care oricum era 
întoarsă pe dos într-un fel ciudat. 

Zăcea pe pardoseală. In încăperea din spatele dulapului. Când 
încercă să se ridice, constată că avea mâinile legate la spate. Și 
gleznele îi erau legate cu o frânghie. 

— lată-te, o auzi ea pe Sandra spunând. 

Sandra. Ea o... dar... 

— Ce-ai făcut? 

Vocea lui Jenny suna ca a unei străine. Aspră și greu de 
înțeles. Reuși, gemând, să se ridice în șezut, lucru deloc simplu, 
fiindcă frânghia care îi ţinea mâinile la spate era cu siguranţă 
prinsă de ceva, ca la un câine de lanţ, încât abia putea să se 
miște. Se uită în sus, la Sandra, cu totul derutată și nu găsi nicio 
explicaţie pentru cele întâmplate. Se afla în blestemata aceea 
de încăpere, fiindcă încercase s-o apere pe Sandra de Florian. 
Ajunsese prea târziu, dar nu se întâmplase nimic. Dimpotrivă. 
Florian fusese scos din luptă. Sandra reușise. Jenny nu pricepea, 
pur și simplu. 

— De ce? 

Sandra scoase un hohot dement. 

— De ce? Tot n-ai înţeles încă, Jenny mică și proastă? Atunci 
dă-mi voie să-ţi vin în ajutor. 

Sandra făcu doi pași într-o parte și se lăsă să alunece pe 
pardoseală exact în locul unde ședea, când descoperise Jenny 
încăperea. 

— Eu am fost, Jenny mică și proastă, nu Florian. Thomas, 
Anna, Johannes... eu am fost. A fost atât de simplu. Dar dacă 
crezi cumva că Florian e nevinovat de toate astea, iarăși 
greșești. 

Râse din nou isteric, înainte ca în secunda următoare pe față 
să i se aștearnă o cruzime teribilă. 


VP - 236 


— Sandra, eu... începu Jenny, dar Sandra o întrerupse. 

— Nu! Și nu-i nevoie să-mi mai spui Sandra. Numele meu e 
Katrin. Am fost nevoită să mă numesc altfel și să aduc unele 
modificări înfățișării mele, ca să nu mă recunoască el. Totuși, 
am fost cândva o pereche, chiar dacă a trecut ceva vreme de 
atunci. 

Se uită la Florian și îl privi câteva secunde, înainte să se 
întoarcă din nou spre Jenny. 

— Am fost cât pe ce să-mi pierd minţile de frică, a avut el 
grijă. Mi-a umblat la telefon și la alte aparate, a... 

Făcu un semn a lehamite din mână. 

— Ah, asta nu te privește. 

— Ba da, povestește-mi, o rugă Jenny, sperând că va mai 
câștiga timp și că va găsi, poate, o cale să ajungă la 
Sandra/Katrin, care evident își pierduse minţile. 

— Nu! răspunse ea, sprijinindu-și coatele pe genunchi și 
ascunzându-și faţa în palme. Și acum fa liniște, trebuie să 
chibzuiesc. 

— Sandra - Katrin, te rog! imploră Jenny, dar ea nu reacționă. 


VP - 237 


51. 


Și-a culcat fața pe îndoitura brațului și ignoră rugămințile lui 
Jenny cea mică și proastă. Gândurile ei călătoresc și se simte ca 
și cum ar retrăi încă o dată fiecare secundă... sala de judecată, 
verdictul... 

e 

ÎI priveşte ţintă pe judecător și nu-i vine să creadă ce-a spus. 
Că are halucinaţii de natură schizofrenică, că așa a constatat 
expertul. Că glasurile din telefonul ei și din smart-speaker n-au 
existat niciodată, că doar și le-a imaginat ea. Și că nici n-a fost 
vreodată cu Florian. Că se putea dovedi. Totul numai închipuire. 
Că ea l-a hărțuit pe el. 

Dar ea înţelege foarte bine ce se petrece acolo. Este declarată 
nebună. Ăsta e un complot împotriva ei. Cineva vrea s-o 
îndepărteze din cale, ca să ajungă la averea ei. Asta e adevărul. 

— Aţi fost cumva de faţă? îi strigă ea judecătorului. Sunteţi un 
infractor ca toţi ceilalți. Cu toţii vreţi să... 

— Liniște! strigă judecătorul și o privește ameninţător. 

Dar asta nu ţine, în cazul ei. 

— Sunt toți o apă și-un pământ, mi-e limpede acum. Dar eu 
nu-s nebună. Știu ce am auzit. Și știu că am fostcuel.Ela 
înscenat asta. Dar nu scapă el, chiar dacă îi daţi drumul, fiindcă 
faceţi front comun cu el. Nu scapă el. 

E apucată cu brutalitate și trasă de acolo. Apoi se face 
întuneric. 

Când își revine, e în încăperea aceea fără mobilier. E culcată 
pe spate, pe o suprafaţă tare. Mâinile îi sunt prinse strâns, lângă 
trup, cu niște curele, la fel și picioarele. Cândva vine la ea o 
femeie. Are haine albe și îi bagă în gură niște pastile. Totul 
devine neclar, apoi iarăși întuneric. 

e 

Nu știe cât timp a trecut. Stă într-un fotoliu, la o fereastră și 
privește sticla. Nu știe ce se află dincolo de sticla asta. Undeva, 
în drum spre fereastră, privirea i se pierde în gol, ca și cum s-ar 
fi rătăcit și nu mai găsește calea înapoi. 

În capul ei sunt glasuri. Multe glasuri și toate vorbesc în 


VP - 238 


același timp. Ar vrea ca ele să înceteze, dar n-o fac, dimpotrivă, 
se tot înmulțesc și fiecare vrea să-l întreacă pe celălalt. Ce să 
facă? Nu este în stare să se miște și nu știe de ce. Nu poate să 
recunoască nimic, deși a deschis ochii. Asta au făcut ăia cu ea. 
Vor să-i distrugă judecata în întregime, până când ajunge un 
zombi. Trebuie să împiedice asta. Cumva. 

Și Katrin începe să se retragă treptat în ea și își comută 
judecata pe offline. O stare în care nu mai percepe nimic din ce 
se întâmplă în jurul ei. Nu mai poate vedea nimic și nici auzi, nu 
se mai poate mișca și nu mai poate simţi nimic. Este cel mai 
singur om de pe pământ, dar știe că așa trebuie. Se cufundă 
într-o stare de binecuvântată uitare. 

La un moment dat, gândurile reapar. E conștientă de 
singurătatea ei, de izolare. Și odată cu revelaţia asta nu-și mai 
suportă singurătatea. Decide să se reîntoarcă, dar judecata ei 
nu colaborează. E chiar și mai rău, fiindcă nu mai este judecata 
ei, simte asta. A devenit o străină pentru sine însăși. 

Oricât se străduie, nu mai reușește să iasă /a suprafață şi să- 
și recapete controlul asupra trupului și a simţurilor. 

Spaţiul protector dinlăuntrul ei devine o cușcă îngrozitoare. 
Întunecoasă și apăsător de tăcută. 

Poate să gândească, este conștientă de situația ei, însă deși 
și-a provocat starea asta deliberat, acum nu mai poate să 
schimbe nimic, fiindcă acea altă judecată din capul ei, străină, 
nu îngăduie. E prizonieră în ea însăși. 

Pierde noțiunea timpului și a spaţiului și, cu fiecare gând pe 
care îl formulează în mod conștient, ea jură că acela care poartă 
vina pentru toate astea, va ajunge să simtă ce i-a făcut. 

Până când reușește să-și recapete stăpânirea de sine, să se 
poată purta „norma!”, a trecut aproape un an. 

În timpul ăsta s-a maturizat, a învăţat să trăiască cu gândurile 
străine într-o simbioză orientată spre un scop anume și, în 
funcţie de situaţie, să acţioneze conform lor sau conform 
propriei voințe. O ajută și multele medicamente pe care le ia 
pentru stabilizarea stării ei. 

Și ea are o ţintă. 

e 

Acum, când poate să discute iarăși normal, e foarte ușor 
pentru avocaţii ei să-i obţină mutarea de la izolare la comun, în 
clinica de psihiatrie. 


VP - 239 


O lună mai târziu e acasă. 

După o jumătate de an citește un articol despre un nou mod 
de relaxare în niște vremuri ale accesibilităţii absolute și ale 
traficului permanent de informaţii. D'/gita/-Detox. Excursii în 
Nicăieri, fără legături cu lumea exterioară. 

Pe Internet dă peste 7rip/e-O-/ourney. La început proprietarul 
nu vrea să vândă, dar avocatul ei îi face o ofertă atât de 
nerușinat de bună, încât nu mai rezistă tentaţiei. Pentru ea nu 
contează. Banii n-o interesează. Vrea un singur lucru: 
răzbunare. 

Rămâne anonimă ca proprietară și lasă să se afle că Trip/e-O- 
Journey a fost preluată de un grup de investitori. Între timp 
cercetează posibilităţile și tehnicile de a aduce un om exact în 
starea în care vegetase ea luni de zile. Inchisă în propriul trup, 
oarbă, surdă, fără simţuri și mută. Singurătate absolută. Face 
testări pe câini și pisici, în timp ce continuă să-și cizeleze planul. 
Apoi citește pe un portal de călătorii - online despre fostul hotel 
al alpiniștilor de pe Watzmann. 

Suma grozavă pe care o oferă prin avocat ca să poată folosi 
șantierul timp de cinci zile pentru experimentul ei le prinde bine 
proprietarilor, fiindcă lucrările de renovare sunt costisitoare. 

A venit momentul. 

Bineînţeles că știe unde lucrează Florian și îl determină pe 
proprietarul firmei să transmită oferta conform căreia câţiva 
dintre oamenii lui pot să participe aproape gratis la o excursie 
Digital-Detox. Ca grup de testare. Ca să nu fie prea bătător la 
ochi, mai ia câţiva oameni care nu ţin de firmă. 

Când se prezintă la Johannes ca nouă angajată și face cu el o 
călătorie până la hotel, ea deja fusese acolo de câteva ori, 
singură, în timp ce administratorii aveau concediu și în hotel se 
afla doar un reprezentant al lor pe care n-avea să-l mai vadă 
niciodată. Se descurcă foarte bine, are chei la toate camerele de 
la primul etaj și a studiat toate planurile. A dat și peste 
încăperea care se pare că-i folosise fostului proprietar drept 
spaţiu de depozitare pentru mărfuri cumpărate la negru. 

Totul e perfect. 

În prima noapte petrecută cu grupul, bate la ușa lui Thomas și 
îl roagă s-o ajute să pregătească la subsol o surpriză pentru 
ceilalţi. Grasul, naiv cum e, o urmează și se holbează uimit la ea 
când îi injectează narcoticul în gât și cade pe fundul căruciorului 


VP - 240 


pentru rufe, căruia îi scosese căptușeala dinainte. 

El trebuia să fie repetiţia generală, ultimul exerciţiu, înainte să 
se ocupe de Florian. Pe Thomas învață că e greșit să tai limba și 
să arzi ochii. Infecţie, febră, gata. Asta nu trebuie să se 
întâmple. Ar vrea ca Florian să mai trăiască mult și să guste din 
plin starea în care îl va aduce. 

Privește ninsoarea care nu mai încetează ca pe un noroc de-a 
dreptul incredibil. După ce a distrus staţia radio îi mai rămâne 
suficient timp pentru un alt exerciţiu. Ideea de a răni laringele 
Annei și de a-i distruge ochii cu acid se dovedește a fi calea cea 
bună. La fel și faptul că a avut grijă ca atât Thomas, cât și Anna 
să fie găsiţi. Toţi se ceartă și grupul se dezbină. Ca să ajungă la 
Florian, după ce a avut grijă ca, folosindu-se de cuțitul lui, să fie 
bănuit întâi Timo și apoi el, e un fleac. 

Și Florian se ia după ea ca o oaie, când îi spune că își 
amintește de ceva din subsol care s-ar putea să-l demaște pe 
adevăratul făptaș. E de necrezut cât de naivi sunt bărbații când 
își închipuie că numai cei de același sex cu ei sunt în stare de 
experimente precum cel făcut de ea. 

Și apoi Jenny cea mică și proastă dă peste camera ascunsă. 


VP - 241 


52. 


Cu coada ochiului, Jenny o văzu pe Katrin ridicând capul. Nu 
știa cât șezuse așa nebuna, dar trebuie să fi fost cel puţin un 
sfert de oră. Florian tot nu se mișca. 

Între timp avusese răgaz să analizeze situaţia. Erau multe 
lucruri pe care nu le înţelegea. 

— Cum ai făcut cu Anna? 

Katrin miji ochii. 

— Ce? 

— Anna mi-a transmis că Florian e dementul. Cum ai făcut 
asta? 

Gura lui Katrin se schimonosi într-un rânjet respingător. 

— Asta chiar n-a fost greu. În prima seară am avut o discuţie 
mai lungă cu Florian, pe care am înregistrat-o. Am avut grijă să 
rostească cuvintele potrivite și apoi le-am decupat cu un 
software. l-am pus Annei înregistrarea. Pentru siguranţă, fiindcă 
nu știam dacă intervenţia la laringe va reuși. Ultimele cuvinte pe 
care le-a auzit Anna în viaţa ei au fost spuse de glasul lui 
Florian. 

— Software? Ai un telefon mobil la tine. 

Scoase un hohot de râs. 

— Ceva și mai și Un notebook pe care l-am adus aici încă 
dinainte. Și Iridium. 

— lridium? Dar ăsta e un satelit. Ai telefon prin satelit! 

— Gata acum! 

Katrin se ridică, se duse la masă unde rămase cu spatele la 
Jenny. Când se întoarse iar, avea în mână o seringă plină pe 
jumătate. 

— Sper că nu te deranjează că acul a fost deja în gâtul lui 
Florian, spuse ea, îndreptându-se spre Jenny. 

— Dar Johannes? încercă Jenny să mai câștige timp. De ce el? 

Katrin se opri în faţa ei. 

— Bine. Tot nu mai înceta să spună că ceva nu e în ordine cu 
mine și m-a ameninţat că vă va zice că sunt o mincinoasă și că 
precis exista un alt motiv al prezenţei mele aici. Atunci m-am 
gândit că e mai bine să nu mai spună nimic. 


VP - 242 


Ridică seringa. 

— Sand... Katrin, nu, așteaptă, nu e nevoie să faci asta. 
Gândește-te, de aici nu reușești să ieși de una singură. Cum ai 
să le explici celorlalţi toate astea? 

— N-am să explic deloc. Mi-e indiferent ce se întâmplă după 
aceea. Dacă am rezolvat treaba de aici, n-au decât să facă ce 
vor cu mine. După ce se vor trezi din somnul lor adânc. 

Gura i se strâmbă. 

— Ce te uiţi așa de neîncrezător la mine? Planul perfect e 
totul. Ai văzut lambriurile de sub pervazurile din camera ta? În 
spatele lor sunt ţevi de încălzire. Și între timp au apărut și niște 
furtune subţiri care se termină în camera mea. Puțin narcotic 
dintr-un flacon cu aer comprimat a avut grijă ca toți dragii noștri 
oaspeți să doarmă bine în camerele lor. Hai, gata acum. Am să- 
mi perfecționez metoda pe tine, înainte să mă ocup de Florian. 
Atunci înseamnă că am reușit ce-am vrut. Nicio teamă, e doar o 
mică împunsătură, după aceea cel mult capul o să te... 

Jenny trăi următoarele secunde ca într-un cinematograf, când 
vezi un thriller în care evenimentele iau brusc altă întorsătură. 

Ceva zbură spre ea și pe lângă ea, în direcţia lui Katrin, o izbi 
dureros într-o parte și o dărâmă. Jenny se lovi cu umărul de 
pardoseală, auzi ţipete, bufnituri și apoi iarăși un țipăt. Florian 
se răsturnă cu tot cu scaun la un metru de ea. Apoi nu se mai 
auzi decât un gâfâit zgomotos. Jenny încercă să se miște, dar fu 
apucată de braț și trasă în sus. 

— Hai, te ajut, zise un bărbat pe care îl recunoscu imediat, în 
ciuda buimăcelii. 

Timo. 

Când reuși să se ridice cât să poată ședea, Jenny o văzu pe 
Katrin zăcând nemișcată pe pardoseală. 

— Mulţumesc, zise ea, era cât pe ce... 

— Nici chiar așa, zise Timo, în timp ce verifica starea lui 
Florian. Când am trecut pe aici, în drum spre ascunzătoarea 
mea, ușile de la dulap erau deschise. Apoi, când am văzut și 
auzit ce se petrece, am mai rămas câteva minute în fața ușii. 

— Cum? Și de ce n-ai intrat mai devreme? 

Ridică din umeri. 

— Voiam să aştept momentul potrivit. 

Jenny o privi pe Katrin care zăcea nemișcată. 

— AȘ zice că ai reușit. 


VP - 243 


Timo încuviinţă din cap. 

— Propun să ne mai ocupăm de ea și apoi să ne ducem la 
ceilalţi. Și dacă netrebnica n-a minţit, cu telefonul ei chemăm 
prin satelit salvamontul și poliţia. 


VP - 244 


53. 


Katrin își reveni încă în timp ce o legau de scaunul pe care 
șezuse înainte Florian. Avu nevoie de numai câteva secunde ca 
să înțeleagă ce se întâmplase. Dar în loc să se vaite, să 
amenințe și să tipe, cum se aşteptase 
Jenny, ea nu spuse niciun cuvânt. 

Privirea lui Jenny se îndreptă spre Florian. Era încă năucit, dar 
în afară de rănile de pe braț și de la frunte, nu mai avea nimic. 

Când făcu un pas înapoi și privi în ochii lui Katrin, Jenny se 
sperie de lipsa de viaţă care se citea în ei. 

— Katrin? făcu ea, dar Katrin nu reacționă. 

Și nici n-avea s-o mai facă vreodată. Katrin își comutase 
judecata pe offline. Pentru totdeauna. 


VP - 245 


EPILOG 


Ședeau pe podea în vestibul, rezemaţi de viitoarea 
Recepție și priveau la suprafaţa mare de sticlă unde. 

În partea de sus, încă neacoperită de zăpadă, mai pluteau 
doar câţiva fulgi izolaţi, luminaţi de becurile de afară. 
Elicopterele salvamontului și ale poliţiei aveau să pornească de 
îndată ce era suficientă lumină. 

— Îmi huruie capul, mârâi David. 

Nico își duse mâna la cap. 

— Întreabă-mă cum mă simt eu. 

David râse scurt. 

— Porcăria aia de gaz are niște efecte de rachiu prost. Privirea 
i se îndreptă spre Annika și Matthias care ședeau pe jos, 
rezemați de peretele din față, cu niște expresii împietrite. 

— Cred că cei doi vor avea ceva probleme. 

— Așa le trebuie. Florian îi puse lui Jenny o mână pe brat. 
Dacă n-ai fi fost tu... 

Tot repeta asta, după ce o duseseră pe Katrin în salonul cu 
șemineu, legată, pe un scaun, și pe Anna, cu tot cu saltea, în 
vestibul, unde stăteau de atunci cu toţii. Și Jenny încuviință 
iarăși din cap și spuse: 

— E-n ordine. Dacă n-ar fi fost Timo... 

Se uitară spre Timo care se așezase pe jos, în mijlocul 
vestibulului, împreună cu Horst și cu Ellen. 

Horst susţinuse că o întâlnise pe Ellen din întâmplare, când se 
ducea spre camera din aripa nerenovată, unde voia să-și 
petreacă noaptea. Și că amândoi consideraseră că era mai bine 
să se pună împreună în siguranţă undeva. Dar după felul în care 
o privea pe Ellen, Jenny se cam îndoia că fusese doar o pură 
întâmplare. 

Gândurile îi zburară la Anna. Ce avea să se întâmple cu ea? 
Lui Jenny nu-i rămânea decât să spere că se va găsi vreun fel de 
ajutor. Și își propuse să facă pentru Anna tot ce-i stătea în 
puteri. 

— David, ceva mă mai interesează, zise Florian de lângă ea. 

— Și anume? 


VP - 246 


— Ce fel de pregătire e aceea pe care ai făcut-o? 

— Armata, spuse el. Opt ani de KSK. 

— Comando Forțe Speciale? Florian îl privi uluit. E unitatea aia 
specială. Toţi, mașini de luptă. 

— E mult timp de atunci. 

Florian își duse mâna la gât. Ş 

— Nu mi-am dat seama că ar fi așa. Incă mă doare. 

— Oricum, nu te-am rănit serios. Sunt un om bun. 

— Fanfaronule, zise Florian. 

— Creier de vrabie, ripostă David. 

Apoi zâmbiră. Timp de două, trei secunde. 


VP - 247 


se 


ALS 
virtual-project.eu 


violin 


VP - 248