Leonida Neamtu — Toporul de Argint

LEONIDA NEAMŢU 


Toporul de Argint 


EDITURA TINERETULUI 


Pădurea tăcea. 

Printre copaci se furişa, fără prea mare grabă, un lup 
şchiop. Se opri chiar lîngă marginea drumului. Ridică botul 
ascuţit şi mirosi lung văzduhul. Deasupra pădurii soarele înota 
pe un cer complet senin. Lupul încercă să privească în sus, la 
soare, dar nu reuşi. 

Uşor, abia auzit, lupul cel bătrîn şi şchiop scotea un fel de 
miîrîit surd, ce făcea să vibreze foile de ferigă de sub botul său. 
Nu miriia din cauza foamei, fiindcă nu-i era foame. Nici de 
teamă. Nu, lupul cel bătrîn şi şchiop pur şi simplu cînta. Se 
simţea bine. larna era încă departe. Poate avea să fie ultima sa 
iarnă. Şi despre asta cînta. Dar deocamdată, în pădurea uşor 
atinsă de toamnă, se simţea ca-n anii de demult, ai tinereţii, 
cînd alerga în fruntea haitei cenușii. Şi despre asta zicea 
cîntecul. 

Stînd acolo pitit la marginea drumului, lupul poate aştepta 
sa vadă vreun om trecînd. Oamenii îi stîirneau o anumită 
curiozitate. Îl interesau chiar. Asta fiindcă era un lup foarte 
bătrîn şi înţelept... 

Şi despre asta zicea cîntecul... 

De jos se auzi un motor care trăgea greu pe serpentine. 
Cînd maşina apăru, lupul se retrase niţel în pădure, dar nu prea 
mult, fiindcă nu se temea. Un minut, sau două, alergă printre 
copaci, urmărind maşina. În cele din urmă se opri, se aşeză şi 
căscă lung, cu atita poftă, că-i trosniră fălcile. 

Din autobuz Adrian observă şi el umbra cenuşie care gonea 
şchiopătînd printre copaci. 

— Priviţi, un lup! Ne urmăreşte un lup! exclamă unul din 
pasageri. 

Apoi maşina coti şi lupul nu se mai văzu. Umbrele se 
clătinau printre copaci. Prin reţeaua lor soarele puncta pămîntul 
cu săgeți subţiri de lumină. Adrian zimbi. Toată fiinţa îi vibra, 
pradă unei nervozităţi pe care încerca din toate puterile să şi-o 
înfrîneze. Privirile celui din stînga îl cercetau la răstimpuri cu 
insistenţă. 


Oare?.. 

ÎI observase încă înainte de a se urca în autobuz. Călătorii 
îşi tot priveau furioşi ceasurile, în timp ce şoferul nu se hotăra să 
sfirşească o convorbire plăcută, în faţa autogării. 

Adrian revăzu scena într-o clipită: tînărul acela, cu părul 
negru, imens, vilvoi, cu faţa prelungă, slabă şi palidă, 
observîndu-l tresărise vizibil. În ochi îi lucise întîi surprinderea, 
iar apoi ceva asemănător cu bucuria... 

Dar imediat bucuria lăsă loc îndoielii. Faţa i se lungi şi mai 
mult, ochii mijiţi continuară să cerceteze chipul lui Adrian. 

Acesta, evident, nu înregistrase decît parţial toată gama de 
sentimente prin care trecuse tînărul din stînga. Fireşte, se 
prefăcuse că nu observă nimic din interesul pe care i-l arăta 
celălalt. 

Adrian privea afară preocupat, răspunzind monosilabic şi în 
contratimp cetăţeanului care şedea chiar lîngă el, un rotofei cu 
pălărie de paie şi cu o nesfirşită poftă de vorbă. 

Nu era de loc urit drumul acela ! 

Serpentinele îşi înlănţuiau spiralele uimitoare, escaladind ca 
treptele unei scări muntele împădurit şi bătrîn. Autobuzul urca 
încet, mormăind ostenit, clătinîndu-se greoi ca un uriaş elefant. 

Fiecare întoarcere de o sută optzeci de grade pe curbă 
părea o lovitură prelungită de gong, o întindere a unui nerv 
nevăzut, curmată brusc. y 

Adrian îşi scutură capul, ca dintr-un vis. Işi dădu seama 
deodată că pisălogul de lîngă el îl întrebase ceva pentru a treia 
oară. Ce anume, n-avea habar. 

— la mai tacă-ţi fleanca şi mai du-te dracului ! se răsti 
Adrian. 

Rotofeiul cu pălăria de paie rămase cu gura căscată, în 
vreme ce obrazul i se împurpură încet, semn sigur că furia îl 
cuprinde, înlăturînd încet mirarea... 

Nu, să fim serioşi, nu s-a întîmplat aşa ceva. Adrian mai 
degrabă ar fi înghiţit un arici viu decit să se adreseze atit de 
nepoliticos unui necunoscut. Îl trimise la dracu’, e drept, dar în 
gînd... 

Strălucirea zilei începu să pălească undeva, umbrele 
prinseră a se lungi. Adrian se gindi pe neaşteptate la lupul 
şchiop pe care-l văzuse fugind printre copaci... în acest ceas 
pădurea încremenise, parcă în aşteptarea unei schimbări. 


În buzunarul stîng al hainei, la piept, Adrian păstra un mic 
obiect rotunjit, ce pulsa ca o inimă, trimiţind un zvon mărunt, un 
clinchet argintiu. 

Istoria acestui mic obiect este deocamdată scurtă, dar nu şi 
simplă. 

Cu puţin timp în urmă, abătindu-se pe o potecă prea puţin 
umblată, un inginer silvic plecat la pescuit, însoţit de pădurarul 
de prin partea locului, observase printre ramuri un sclipăt blind, 
roşiatic. Sursa acestei licăriri era un ceas, un mic ceas de damă 
aurit, avînd formatul „de buzunar“, aşa cum se purta la git acum 
o jumătate de veac. 

Nu era, desigur, o întîmplare obişnuită să dai peste un ceas, 
legănîndu-se între ramuri, în desişul pădurii! Mai ales că 
împrejur n-a fost descoperită nici o urmă... Şi mai ales că 
micuțul ceas mergea, indicînd cu 
exactitate ora ! 

În timpul nopţii plouase şi picături mici se mai prelingeau pe 
lănţişorul subţire. În liniştea plină de tresăriri a pădurii, ceasul 
continua să ticăie, trimiţind împrejur impulsurile lui străvezii. 

Cercetarea ulterioară, amănunţită a ceasului a dus la unele 
concluzii. Marca: „Wizard“. Data fabricaţiei: 1903. Un amănunt 
important: mecanismul era prevăzut cu un arc ce trebuia tras 
doar o dată pe săptămină, ceea ce explica oarecum lipsa 
urmelor; ceasul se afla probabil de mai mult timp acolo, poate 
de cîteva zile, şi continua să meargă; între timp plouase de două 
ori — urmele se şterseseră. 

Examinîndu-i-se interiorul s-a constatat că are capac dublu. 
Şi, iată că pe al doilea capac interior a fost zărit un nume, abia 
vizibil, zgîriat uşor, probabil, cu virful unui ac fin. Să reținem 
acest nume: Valentin Leordeanu, şi să reținem că alături de 
nume se mai vedea, gravată cu aceleaşi mijloace, o dată: 27 
iulie 1949. 

Gîndul te ducea, fără să vrei, la femeia, poate frumoasă, 
care-l purtase la git, în urmă cu atiîţia ani, la începutul veacului 
douăzeci. 

Care era povestea micii bijuterii, cum ajunsese acolo în 
pădure, al cui era numele zgiriat pe capacul interior şi ce 
reprezenta data? Şi, cedînd unui impuls de moment, Adrian se 
întoarse încet spre necunoscutul din stînga. Privirile lor se 
întîlniră. Avu loc o ciudată confruntare mută. In ochii celuilalt se 


văzu, pentru o clipă, durerea unei întrebări. Dar, la fel de firesc, 
Adrian îşi desprinse privirea, care lunecă mai departe. 

Între timp, vorbăreţul de alături continua să-l chestioneze 
necruţător. Cu ce ocazie călătoreşte prin Maramureş? E cumva 
scriitor (în documentare...), inspector şcolar, medic, sau simplu 
turist ? 

— Frumoasă e pădurea, răspunse Adrian. 

— Poftim, poftim? îi supse rotofeiul cuvintele. 

— Ziceam de pădure... E foarte... 

Ceva mai sus, şoferul opri în faţa unei clădiri de lemn, 
înconjurată de molifţi bătrîni. Ridică de pe motor capota, să se 
răcească. Un jet de aburi fierbinţi ţişni din radiator. Călătorii — 
în ziua aceea nu erau mulţi — coboriră alene să se 
dezmorţească. 

Adrian reuşi să se desprindă de pisălog şi se îndepărtă 
puţin. Potrivi distanţa şi luminozitatea la aparatul de fotografiat 
şi făcu două poze, avînd grijă să-l prindă în obiectiv pe tînărul 
palid cu păr imens. Acesta se oprise, împreună cu alţi pasageri, 
la un izvor de peste drum de canton. Dar, după ce bău apă, îl 
căută iarăşi pe Adrian cu privirea: Adrian fu mulţumit că făcuse 
pozele fără să fie observat. 

Pasagerii îşi reluară locurile. Adrian se aşeză mai în faţă, pe 
un loc liber. Îi plăcea să urmărească mişcările şoferului. Acesta 
fuma, taxatorul îi întinsese ţigara aprinsă. Calm, robust, sigur de 
sine, conducea destinul autobuzului. Doi oameni scoaseră o 
sticlă cu ţuică şi începură să tragă din ea, făcîndu-şi veseli 
semne cu ochiul. Mirosul tare de alcool se răspîndi imediat, 
înlocuindu-l pe cel de benzină. 

După ce trecură de Izvorul lui Pintea, drumul începu să 
coboare în aceleaşi nenumărate întoarceri de o sută optzeci de 
grade. leşind în fine din reţeaua serpentinelor, trecură peste mai 
multe poduri mărunte, apoi în faţă apăru prima comună de la 
poalele muntelui, pe urmă încă una, şi acolo motorul se opri pe 
neaşteptate în pană. 

Şoferul, plin de năduf, începu să miînuiască nişte scule, 
mormăind. Defecţiunea părea a fi serioasă. Călătorii făcură 
semicerc, cu mutrele cele mai posomorite din lume. Şoferul îi 
trimise la plimbare, să nu-l enerveze. 

Adrian constată că pisălogul cu pălărie de paie apăruse 
iarăşi lîngă el şi, după ce ezită puţin, îi adresă o întrebare : 


— Mai avem mult ? 

— He, he, nu vă recomand să porniţi pe jos... Dacă stăm să 
socotim, şi dacă ţinem cont de... 

Şi începu să facă un calcul complicat. Adrian nu-l mai 
ascultă. 

La cotitură apăru un camion. Ciîţiva pasageri se repeziră să-l 
oprească, grăbiţi să ajungă la destinaţie. Dar, primul care a 
ridicat mîna a fost tînărul pletos cu faţa palidă. Părea că-l 
cunoaşte pe şofer, un băiat blond, puternic. Îşi strînseră mîinile. 
Pe urmă tînărul se urcă în cabină şi acolo discutară cîteva clipe, 
cu însufleţire, în vreme ce motorul duduia reţinut. Adrian simţi 
că privirea şoferului se opreşte asupra lui, stăruitoare. 

Apoi celălalt sări jos, şi camionul porni printre pasagerii care 
făceau semne. Frinele scîrţiiră exact în faţa lui Adrian. Şoferul 
scoase capul. 

— Nu pot lua decit o singură persoană. Dumneata! strigă el, 
indicîndu-l pe Adrian. 

Acesta nici nu ridicase mîna măcar. 

— Cum, adică, eu ? 

— Da, da ! Urcaţi ! 

Foarte mirat, Adrian medita o clipă. N-ar fi vrut să-l piardă 
pe tînărul palid, dar se pare că şoferul îi era prieten. Deci... 

— O secundă, să-mi iau geamantanul din autobuz. 


2 


Puțin mai tîrziu, în vreme ce treceau printr-o altă comună, 
blondul se întoarse către Adrian şi-l privi din nou, lung. Avea un 
zimbet nesigur pe figură. Adrian îi înregistră şovăiala. Şoferul 
vorbi : 

— Habar n-ai de ce te-am preferat pe dumneata ! 

Adrian se întoarse către el, atent. | se păru că pe faţa 
celuilalt vibrează o emoție stăpiînită. Şoferul avea ochi cenușii, 
luminoşi şi era fără îndoială foarte tînăr. O furnică măruntă îi 
alerga pe umăr. 

— Ai o dihanie pe cămaşă, zise Adrian. Vezi să nu te 
mănînce. 

Blondul culese furnica şi o suflă afară. 


— Te întrebasem dacă ştii pentru ce te-am luat tocmai pe 
dumneata. 

— Oricum, trebuia să iei pe cineva. 

— Dar dumneata nici nu ridicaseşi mîna. 

— Ai observat ? 

— Se-nţelege. 

— Si-atunci ? 

— Păi, bineînţeles, de unde ai şti? vorbi şoferul cu voce 
scăzută, mai mult ca pentru sine. Fiecare din noi nu ştie o 
mulţime de lucruri... 

— Filozofezi deseori ? 

— Miai ales către seară... 

— Ei, şi totuşi, de ce m-ai preferat pe mine ? 

— Nu e vorba de preferat, aici... Altceva... Un prieten al 
meu care se afla în autobuz pretinde că ai semăna cu cineva 
care mi-a fost foarte drag... cu „Toporul de Argint“. M-a rugat să 
te iau în cabină... De fapt se înşală. Există, parcă, o asemănare 
aparentă, aveţi aceeaşi faţă suptă, triunghiulară, încolo, ştiu 
eu?... Băiatul e cam obsedat... s-a mai înşelat el şi altă dată... 

— Cine-i Băiatul? Insul acela pletos şi palid ? 

— Da. Aşa i se spune: Băiatul. 

Adrian privi un timp înainte, fără să zică nimic. Respiră 
adinc. În sfîrşit întrebă : 

— Dar „Toporul de Argint“ cine-i ? 

Şoferul îi aruncă o căutătură ciudată: 

— Interesant! Logic ar fi fost să mă întrebi întîi cine-i 
„Toporul de Argint“, şi doar apoi cine-i Băiatul... Aşa, mi-ai lăsat 
impresia că ai şti cine-i „Toporul de Argint“... 

— Faci deseori pe detectivul ? 

— De aproape zece ani, oftă foarte trist blondul. Adrian se 
răsuci pe scaun, nervos. Şoferul observă. 

— O, o, făcu el, şezi liniştit, am zis doar că semeni cu 
cineva. Cu cineva care mi-a fost nespus de drag. Asta e tot. 

— Nu te îngrijora, sînt foarte liniştit, zise Adrian. Dar nu vrei 
să-mi explici ? 

Şoferul însă nu răspunse. Privea înainte. 


O altă maşină, cu inscripţia regiunii Crişana, stopase ceva 
mai încolo. Sprinten, blondul sări jos. Celălalt şofer umfla din 
greu cauciucul unei roţi demontate. Era un om mai în virstă, 
gros şi scund, cu un amestec de plictiseală şi necaz pe faţă. Nici 
nu vă închipuiţi dumneavoastră ce bine dispuşi sînt şoferii în 
asemenea situaţii ! 

— Ziua bună! făcu blondul, apropiindu-se de celălalt, cu 
mîinile în buzunare. 

Furiosul abia mormăi ceva, fără să ridice ochii. Adrian îi 
urmărea din cabina camionului. 

Blondul se înşurubă în faţa celui care umfla roata, 
enervîndu-l vădit. Omul se ridică. Sudoarea îi şiroia pe faţă şi git. 

— Care-i baiul ? Ce te hlizeşti ? 

Blondul zîmbi paşnic : 

— Nu mă cunoşti, a ? 

Scundul se îndreptă şi mai mult, punîndu-şi în şold mîinile 
bondoace. 

— Pe dumneata? N-aş zice... De unde ? 

— N-ai fost la Viştea Mică, la tunel... prin patru ş'nouă ? 

— Pe unde vine Viştea Mică ? 

— Pe-aici, pe-aproape... Atunci te-oi fi confundat ? 

— De bună seamă. 

— Atunci sal'tare, zise blondul şi porni către maşina sa. 

Adrian zise : 

— Nu te superi că am auzit tot ce aţi discutat ? 

— Oho, văd că ai urechi bune ! 

— Mă gindeam că în patruzeci şi nouă erai încă abia un 
copil... Cum era să-l cunoşti ? 

— Ei, asta-i altă poveste... 

— Alt mister ? 

— Nu, acelaşi mister, dacă vrei. 

Inserarea căzu dintr-o dată, ca un decor de teatru. Nimic nu 

lipsea. 
Luna nouă, subţire şi străvezie, caraghios de ireală, ca pictată 
de un zugrav lipsit de har, cu prea multă culoare şi cu conturul 
prea apăsat, se suspendă undeva deasupra dealurilor 
întunecate. Adrian zise : 

— S-a terminat şi cu ziua de azi. 

— Cum te cheamă ? întrebă şoferul. 

— Asta e bună! Ce-ţi pasă? 


— Aşa, fiindcă mi-am amintit de fratele meu. De „Toporul 
de Argint“. 


4 


Adrian traversă centrul oraşului, violent luminat cu neon, 
ducîndu-şi uşor geamantanul. Megafoanele urlau o arie din 
„Tosca“. Adrian îşi puse ochelarii. Avea o figură de tînăr contabil 
proaspăt întors dintr-un concediu în care s-a distrat, dar nu 
foarte... Faţa lui triunghiulară, cu bărbia ascuţită şi totdeauna 
milimetric bărbierită, părea că exprimă permanent o uşoară 
nedumerire. Arunca priviri iuți spre chipurile trecătorilor. Se 
despărţise cu o clipă înainte de şoferul blond. 

„Te voi căuta... Am să-ţi explic“, zisese acesta. 

Adrian virise mîna în buzunar, zimbind cam jenat. 

„Cît?“ 

„O mie, sau nimic“, rîsese blondul. 

Acum mergea singur, căutînd strada Viilor. Al patrulea om 
întrebat îl lămuri. Descoperi cu greu numărul 16. Pătrunse într- 
un gang plin de pisici, ce aveau fără îndoială întrunire acolo, şi, 
urmărit de ochii lor strălucind în beznă, sună la o uşă, la 
întâmplare. O bătrînă îi deschise. 

— O caut pe doamna Csiki, zise, şi femeia lărgi uşa, lăsîndu- 
| să intre. Adrian adulmecă un miros de ceapă prăjită, ce venea 
dintr-o bucătărioară laterală. Zise: Un prieten al meu a locuit aici 
într-o vară... vara trecută. Inginerul Berinde, poate vă amintiţi 
de el. Zicea că... 

Fără a-l lua în seamă, femeia deschise încă o uşă şi-l 
împinse într-acolo. Mirat de muţenia ei, Adrian făcu trei paşi. 

— Rufărie de pat este? întrebă doamna Csiki cu voce aspră 
de altistă îmbătrînită. 

Pînă atunci nu răspunsese nici la salut, nici la vreuna din 
întrebări. Avea în gură o coajă de lămiie pe care o sugea cu 
plăcere. Doamna Csiki sugea coajă de lămiie chiar şi în somn. 

Adrian îi plăti gazdei un avans şi plecă în oraş. În gangul 
întunecos 
ardea un bec cam chior. Pisicile, mai puţine de astă dată, nu-i 
acordară nici o atenţie. Doar una, cenuşie, cu un căpşor grațios, 
veni către el blindă, cu coada ridicată vertical, în semn de 
prietenie. Adrian o mîngiie. 


Ajuns pe bulevard, se opri, căutînd din priviri o cofetărie. 
Grozav ar fi băut o cafea bună! 

Fete în rochii scurte, cu jupon, treceau în grupuri — toţi cei 
dimprejur păreau foarte tineri şi gălăgioşi. Adrian vru să iasă din 
vîrtejul acela, dar în aceeaşi clipă simţi că cineva se opreşte în 
spatele său. Simţi ca o mîncărime în ceafă, privirile cuiva îl 
sfredeleau. Şi auzi un glas ce i se adresa în mod neîndoios lui : 

— Valentin ! 

Rămase nemişcat, cuprins de o puternică emoție, cu gîndul 
la numele zgiriat cu acul în interiorul micului ceas de damă... 
Acelaşi nume: Valentin... Valentin Leordeanu. 

— Valentin!... Pentru numele lui Dumnezeu!... auzi iar. 

Se întoarse. Da, era tînărul cu păr mare şi faţa prelungă şi 
palidă. Era Băiatul. 

Adrian îi zimbi, părînd mirat. 

— Mie îmi vorbiţi? Am auzit bine? 

— Ai, auzit foarte bine, Valentin. De ce continui să te prefaci 


Băiatul îl privea rugător, cu ochii măriţi; toată faţa lui 
exprima un inexplicabil amestec de jale şi bucurie. În lumina 
neonului, nu mai arăta chiar atit de tînăr. Umbre adinci se 
prelungeau de la timple în jos, pe obraji. 

Adrian îl prinse uşor de braţ, ca pentru a-l linişti. 

— Dragul meu, îţi spun sincer, azi mi s-au întîmplat lucruri 
extrem de ciudate... Aşa că nici nu mă mai mir de nimic. De 
pildă, nu mă mai mir că te-am auzit zicîndu-mi Valentin, deşi 
numele meu e cu totul altul. 

— Îţi rîzi de mine... E adevărat că... 

— Stai! îl opri Adrian. Hai să stăm de vorbă, dar nu aici. Aş 
bea o cafea... 

— Eu aş bea un coniac... 

— Să meargă într-un loc unde găsim şi una şi alta. 

Peste trei minute şedeau la o masă, sub boltă de viţă, la 
grădina de vară „Vişeul“. Adrian îşi puse ochelarii, recăpătindu- 
şi figura de contabil proaspăt venit din concediu. Apoi ţinu 
următorul discurs : 

— Întîi de toate cred că e cazul să facem cunoştinţă. 
Numele meu e Adrian Mocanu. Te rog să reţii : Adrian, şi nu 
Valentin. Părinţii mei locuiesc în Cluj, eu am terminat Ştiinţele 
Juridice şi am fost repartizat aici. Vin pentru prima oară în acest 


oraş, şi vezi, chiar din prima zi mi-e dat să trec prin nişte 
întîmplări, despre care nu ştiu ce să cred... Despre dumneata 
ştiu doar atit că ţi se zice Băiatul. Atit. Ba nu. Am aflat şi că mă 
confunzi cu cineva... cu o persoană căreia i se zice „Toporul de 
Argint“, sau Valentin. Altceva nu mai ştiu nimic. 

Băiatul îşi sorbi coniacul dintr-o înghiţitură. Apoi îl privi lung 
pe Adrian. Acesta îi susţinu privirea. Spera că, avînd ochelarii pe 
nas, asemănarea dintre el şi „Toporul de Argint“ va fi mai mică. 
Băiatul, însă murmură : 

— Te implor, nu-ţi mai bate joc de mine. Ştiu că eşti tu! 

— Îmi pare rău... 

— Nu, nu, nu ! Taci. Nu vorbi aşa! 

— Ziceam că-mi pare foarte rău... Am impresia că faptul de 
a nu fi cine crezi te dezamăgeşte teribil, dar ce să fac ? Bagă de 
seamă, însuşi băiatul acela, blondul, şoferul, care, după cîte am 
priceput, e fratele „Toporului de Argint“, chiar el a spus că 
asemănarea dintre noi e foarte relativă. 

— A spus Dan aşa ceva ? E 

— Dan îl cheamă ? Nu ştiam. Exact aşa a spus. Insă n-ai fi 
atit de bun să-mi explici şi mie cîte ceva ? Cine e „Toporul de 
Argint“ ? 

— Deci nu eşti tu Valentin ? 

— Ţi-am spus !... 

— O, Doamne ! Vrei să ştii cine a fost „Toporul de Argint“, 
adică Valentin ? Cel mai bun prieten al meu... El... Adică, eu... 
Eu... 

Deodată glasul nu-l mai ascultă pe Băiat. Buzele se 
mişcară, dar cuvintele rămaseră nespuse. Şi Băiatul îşi lăsă 
fruntea în palme. 

Capul îi tresărea uşor, şuviţele de păr negru tremurau. 
Părea că toată durerea lumii se adunase în hohotul acela mut. 

Adrian întinse mîna şi-i atinse umărul. Nu zise nimic. Îl lăsă 
cîtva timp să se liniştească. Îşi scoase ochelarii şi privi împrejur. 
Nu era multă lume. Ciţiva totuşi observaseră ce se petrece la 
masa lor. 

— Te rog, zise Adrian. Dumneata eşti prea nervos şi devii 
pradă propriilor halucinaţii.... N-are rost să verşi lacrimi. Pe cît 
am băgat de seamă, Dan s-a comportat cu mult mai calm. 

— O, Dan! şopti Băiatul. 

— Cum? Vrei să spui că Dan nu-şi iubea fratele? 


— Îl iubea! Îl diviniza! 

— Atunci ? 

— Dan şi-a dat seama din prima clipă că nu eşti „Toporul de 
Argint“? 

— Se înţelege ! 

— Deci el nu şi-a făcut nici un fel de iluzii, pe cînd eu am 
fost convins că eşti Valentin! Dar nu e prima dată cînd păţesc 
aşa... Cînd l-am văzut pe Dan apărînd, am fost pur şi simplu 
fericit. M-am repezit la el şi i te-am arătat. 

— Dan ce a zis? 

— Te-a privit, dar n-a zis nimic. A şi pornit. Cînd te-am văzut 
urcîndu-te în cabină, am sărit în sus de bucurie. Am fost sigur că 
eşti Valentin, că ţi-ai recunoscut fratele. Am ajuns în oraş, m-am 
dus repede la Dan acasă, convins că vă găsesc acolo pe 
amindoi. Dar nu era nimeni acasă! V-am căutat prin oraş. Şi 
atunci te-am văzut... singur. 

Adrian îşi scoase ochelarii. Aplecîndu-şi scaunul înainte, se 
apropie şi mai mult de Băiat, care-l privea ţintă. 

— Te rog să mă ierţi, dar îţi voi cere iar unele explicaţii. Nu 
de alta, dar această poveste începe să mă facă tot mai curios. 
De vreme ce sînteţi, sau aţi fost atît de buni prieteni, ce motive 
ar fi avut „Toporul de Argint“ să nu te recunoască în prima clipă, 
în autobuz ? 

Băiatul îşi strînse timplele, faţa lui căpătă o expresie 
încordată. Pe frunte îi apărură riduri, multe, foarte multe. 

— Ciudat ! 

— Ce e ciudat ? 

— Nimic... Mă întrebi de ce nu m-ar fi recunoscut? Omul mai 
şi uită! 

— Să uite chipul unui bun prieten? 

Urmă o tăcere lungă. Băiatul privea în gol. 

— Se întîmplă... zise. Şi eu am uitat multe. În timpul 
războiului mi-am pierdut amîndoi părinţii. Am stat sub 
bombardamente, odată am fost îngropat de o explozie şi am 
suferit un şoc. Uitasem totul, chiar şi cum mă cheamă. Aşa că 
mi se zicea pur şi simplu : „Băiete!“ Pe urmă memoria mi-a 
revenit... Dar de atunci toată lumea îmi spune Băiatul. Şi-mi 
place. Celălalt nume nu mai contează. 

— Şi ai crezut că „Toporul de Argint“ suferise şi el un şoc 
asemănător ? 


— Presupuneam doar că i s-a întîmplat ceva... 

— Dar de ce n-ai venit dumneata la mine, imediat, să te 
convingi ? 

— Mă temeam... înţelegi? Nu e pentru prima dată cînd am 
impresia că-l văd... M-am înşelat totdeauna pînă acum... 

— Ei, şi acum cred că e cazul să-mi spui ce e cu „Toporul de 
Argint“. Ce i s-a întîmplat ? 

— Nu! O să-ţi povestească Dan. El se pricepe mai bine, ştie 
mai multe... Eu nu pot. 

— Dan? Cine ştie cînd ne mai întîlnim, şi dacă ne întîlnim... 
Cel puţin aş vrea să ştiu ce fel de om era acest „Topor de 
Argint“. O fi fost un om de acţiune, sau poate un visător, o fire 
de artist care făcea colecţii diferite?... li plăcea filatelia, sau 
poate îl pasionau ceasurile vechi ? 

Băiatul se strimbă, păru oarecum jignit. 

— Cum vorbeşti! Se vede că într-adevăr nu ştii nimic despre 
Valentin, sau vrei să-ţi baţi joc de mine! Filatelie!? Ceasuri 
vechi!? Valentin, care nu-şi luase niciodată ceas, fiindcă avea o 
teorie a lui... Era îngrozit cît de iute trece timpul şi pretindea că, 
dacă mai porţi şi ceas cu tine, trece de două ori mai repede... 

— Deci n-a avut ceas niciodată ? 

— Niciodată... Nu, serios, vrei să-ţi baţi joc de mine ? 

— Nici vorbă de aşa ceva. Încerc să-l intuiesc... Dacă nu vrei 
să-mi povesteşti nimic !... 

— Nu pot... Ai să afli de la alţii. Mulţi l-au cunoscut pe 
„Toporul de Argint“, şi ştiu destule despre el... Dar... 

— Ce anume ? 

— Voiam să ştiu care ţi-e numele... 

— Adrian... 

— Şi rămii în oraşul nostru ? 

— Ce să fac? Am fost numit aici. Aş fi preferat, bineînţeles, 
să fiu mai aproape de casă, într-un oraş mai mare... Aici n-aveţi 
echipă nici în „B“, nu-i aşa ? 

— Nu ştiu, nu mă ocup... Dar să nu regreţi. Maramureşul e 
frumos, e foarte frumos... pentru unii. Unde vei lucra? 

— La... cum îi zice? La „Forestiera“. 

— „Forestiera“? 

— Da De ce te miri? 

— 0... nu mă mir. Ce ciudat că eşti tocmai la „Forestiera“! 
De fapt... fleacuri! 


5 


A doua zi Adrian se prezentă la „Forestiera“ şi ceru să fie 
primit de către director. Fu introdus în biroul acestuia. Directorul 
lipsea pentru moment, dar trebuia să revină din clipă în clipă. 
Adrian rămase în picioare, examinînd o colivie foarte migălos 
lucrată în lemn tare. În colivie însă nu exista nici o pasăre, 
portita îi era deschisă. 

— Dumneata eşti noul nostru jurisconsult? Fusesem anunţat 
ca vii... 

Un bărbat masiv, chel, cu sprincene mari, arcuite se oprise 
în uşă şi-l privea cu atenţie. 

— Da, eu sînt, făcu Adrian, înaintînd. Tovarăşul director ? 

Îşi dădură mîinile. 

— Adrian Mocanu. 

— Leordeanu. Mă bucur că ai venit. Pînă acuma ne-au tras 
clapa doi. Se tem să vină tocmai în Maramureş... Parcă ar fi 
capătul pămîntului... Eşti din Cluj? Cum ziceai că te cheamă? 
Adrian Mocanu? 

Directorul vorbea, se vedea însă clar că nu acordă 
importanţă cuvintelor, fiindcă în aceeaşi vreme ochii lui îl 
cercetau pe Adrian, mişcîndu-se iute, clipind des. 

Adrian îi prezentă dispoziţia de numire. Leordeanu abia o 
privi. Zise : 

— Ai sosit ieri către seară, cu un camion ? 

— Cum de-aţi aflat ? 

— Şoferul era fiul meu, Dan. 

— Aha... Tînărul acela blond, prezentabil e fiul 
dumneavoastră? 

Leordeanu abia zîmbi. 

— Şi eu am fost blond, cîndva... Prezentabil n-am fost 
niciodată. Adică, cine ştie! Şi spui că te cheamă Adrian? 

— Da. 

— Ai nume de împărat latin. leri Dan mi-a vorbit despre 
dumneata... Mi-a povestit întîmplarea cu Băiatul, care te-a luat 
drept Valentin... fiul meu cel mai mare. De aceea mă uitam aşa, 
să văd dacă semeni cu el... 

— Şi, ce părere aveţi, semăn ? 

— M-da... Atit cît seamănă un om cu oricare alt om... 


— Spuneaţi de fiul dumneavoastră cel mare... 

— Da, Valentin. 

— A dispărut? A fugit de acasă? 

— Nuuu... Cum să fugă de acasă? Se presupune că a fost 
ucis, zise directorul. 

Leordeanu se aşeză la birou şi rămase tăcut. Fereastra 
deschisă care dădea în stradă se mişca scîrţiind uşor. Parcă ar fi 
gemut. Directorul însă tăcea. 

— lertaţi-mă dacă... 

Directorul tresări. 

— Fii serios, nu face nimic, nu te gîndi la asta. Parcă n-are 
fiecare om durerile lui? Unde te-ai oprit? Ai ceva cunoştinţe pe 
aici? 

— În afară de Dan, şi de Băiat... 

— Da, da, Băiatul... 

— „Şi, în afară de dumneavoastră, nu cunosc pe nimeni. 
Dar mi-am găsit un fel de gazdă. Mi-a recomandat-o un prieten 
care şi-a petrecut aici concediul, anul trecut. 

— Vei primi cameră cînd va fi gata „Blocul burlacilor“. Dacă 
nu te însori cumva între timp. Aerul de aici predispune la aşa 
ceva. Sper că eşti om serios şi nu pasăre călătoare. 

— Poftim ? 

— Vreau să zic că, dacă ai venit, acum rămii aici, nu? La noi 
e bine şi frumos, n-o să-ţi pară rău. 

— Desigur, zimbi Adrian şi adăugă : Ce colivie frumoasă 
aveţi ! 

Directorul privi colivia, parcă ar fi văzut-o pentru prima 
dată. 

— Mi-a adus-o un pădurar, care venise să-mi ceară o 
favoare. În colivie erau două păsărele foarte frumoase. Dar le- 
am dat drumul imediat. 

— De ce? 

— Fiindcă păsărelelor le place să zboare... 


6 


Pe la trei după-amiază Adrian era singur în cămăruţa sa şi 
răsfoia nişte hirtii. Fereastra odăii dădea în grădină. Deschizînd- 
o, auzi ciripitul păsărilor şi se gîndi la Tudor Leordeanu, 
directorul său. 


Auzi la un moment dat şi nişte paşi în faţa uşii. Fără să ştie 
de ce, sări în picioare, cu toate că n-avea cine să-l caute. 

„Ha! E poate destinul!“ îşi zise, privindu-se în oglindă. Cel 
care venise bătu energic, irezistibil, dacă s-ar putea traduce 
astfel nişte banale ciocănituri în uşă. Adrian strigă : 

— Poftim! 

Uşa se dădu în lături. Intră Dan, fratele „Toporului de 
Argint“, pe care Adrian abia îl recunoscu. Era îmbrăcat cu un 
costum gri, cămaşă albă, cu gulerul înalt şi purta pantofi 
ascuţiţi, de culoare fumurie. Pe chipul său vibra acelaşi zîmbet, 
aceeaşi emoție reţinută. Cu toate acestea, îşi impunea o ţinută 
degajată, sigură. 

— Am venit! declară, căutînd să pară cît mai nepăsător. Ce 
frumos a înflorit saxifraga! 

— Cum ? 

— Florile acelea din grădină... Care va să zică lucrezi la 
„Forestiera“! 

— Ai şi aflat ? 

— Ba bine că nu! Mi-a spus tata. 

— Tot el ţi-a spus să vii să mă cauţi ? 

— Nu. Asta mi-am spus-o singur. M-am gîndit că poate vei fi 
avînd nevoie de mine. 

Adrian observă un tic al musafirului său: uneori în ochiul 
sting i se aprindea o luminiţă furioasă, şi atunci pleoapa i se 
zbătea iute... Destul de şifonat. Dan se ridică deodată, cu mîna 
întinsă. 

— De fapt, zise, încă nu ne cunoaştem... oficial. Dan 
Leordeanu. 

— Eşti de acord, să ieşim în oraş? îl întrebă Adrian. Vreau să 
dau un film la developat. 

— Dacă ne grăbim, avem vreme să facem şi o baie. Hai mai 
iute, ce dracu'! Te înăbuși în chichineaţa asta. 

— Te rog! Chichineaţa asta îmi serveşte deocamdată drept 
locuinţă, făcu Adrian pe jignitul. 

— Am să-ţi caut una mai bună... Eşti gata? Poate găsim în 
oraş şi o bere proaspătă. Nu uita slipul. 

Oraşul se cocea în lumina unei după-amieze toride. Dan îşi 
scoase haina şi o puse pe umeri. Îşi desfăcu apoi cravata şi 
împăturind-o o ascunse în buzunar. 

— Ascultă! Eşti întotdeauna aşa de elegant? 


— Îmi place să fiu elegant, în general. Nu ştiu dacă eo 
slăbiciune, sau o calitate... Dar acum m-am făcut elegant în 
cinstea ta, dacă vrei chiar să ştii. 

— Mă copleşeşti... . 

— E aşa cum zic. Şi-n afară de asta îţi mai spun că avem de 
discutat lucruri foarte serioase. 

— Dragul meu, spuse Adrian punîndu-şi ochelarii, te rog să 
mă menajezi în privinţa discuţiilor foarte serioase, fiindcă am 
impresia, de ieri de cînd am sosit aici, că am nervii cam slăbiţi. 
Aseară... 

— Uite ce saxifragă frumoasă! zise Dan, culegiînd o floricică 
roşie. 

Mergeau pe strada Eminescu, umbrită de imenşi castani, 
apropiindu-se de marginea oraşului, unde sub deal curgea Iza. 

Adrian îşi scoase ochelarii şi examină floricica. 

— Bravo, zise. Am tot mai mult convingerea că în oraşul 
acesta toată lumea e puţin sucită... Deci şi asta e o saxifragă ? 

— Desigur. Ziceai că aseară... 

— Aseară am ieşit în oraş să beau o cafea. Cînd deodată 
cineva mă strigă : „Valentin!“ 

— Era Băiatul ? 

— Chiar el. 

— Credea că eşti „Toporul de Argint“. Sărmanul ? 

— Am stat de vorbă. La un moment dat Băiatul a început să 
plingă... 

— Fuseseră prieteni, vechi şi buni prieteni, încă din 
patruzeci şi nouă, de pe timpul cînd se făcea tunelul de la Viştea 
Mică; au lucrat împreună, cot la cot, un an de zile... Tata era şef 
de şantier acolo, la „tunel-ieşire“. Cînd Valentin a... dispărut, şi 
s-a presupus că fusese ucis, Băiatul aproape că şi-a pierdut 
minţile (şi aşa avea nervii zdruncinaţi). Imediat după dispariţia 
„Toporului de Argint“ a plecat de pe şantier... 

— Cum? Chiar imediat? 

— Da, n-a mai rezistat să rămînă acolo. 

— Interesant! Şi ce ocupaţie are Băiatul ? 

— Predă franceza. Ştie de altfel o mulţime de limbi, acesta 
e rodul insomniilor sale. Nu prea doarme şi se teme de întuneric. 
A fost îngropat în timpul bombardamentului... 


— Da, mi-a spus... Sînteţi prieteni? Adică, vreau să întreb 
dacă prietenia lui de altădată pentru „Toporul de Argint“ se 
răsfringe acum şi asupra ta ? 

— Fireşte, cu toate că între noi e o diferenţă de virstă... 
Băiatul are o inimă minunată. 

La capătul străzii, acolo unde începea parcul, staţionau 
două camioane „Skoda“. Dan se opri, încruntat, îi căută din 
priviri pe şoferi. Unul din ei, tinerel, cu mustăcioară, îşi lustruia 
ghetele cu o cîrpă albastră. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Adrian. 

— Nimic. Priveam. 

Trecură mai departe. Şoferul celeilalte maşini se chinuia sus 
pe platformă să descilcească nişte funii. Dan se opri iar. Omul 
părea să aibă vreo patruzeci de ani. Purta favoriţi ce se 
continuau într-o chică roşcovană. 

— Salut, strigă Dan, ridicînd mîna. Roşcovanul îi azvirli o 
privire iute, rămînînd aplecat, cu funiile atîrnîndu-i din miini. 

— Salut ! răspunse, cam nedumerit. 

— Nu mă cunoşti ? insistă Dan. 

— Parcă nu... 

— De la Viştea Mică, nu ţii minte ? 

— Care Vistea Mică ? 

— Ei, drăcie, te-oi fi luat drept altcineva ? 

— Se poate, acceptă şoferul, văzindu-şi de funiile lui. 

— Ce-i tot pisezi pe oameni cu Viştea Mică ? întrebă Adrian, 
cînd se mai îndepărtară. 

— Ţi-am spus doar! Se presupune că „Toporul de Argint“ ar 
fi fost omorit acolo... S-au găsit urme de sînge, pe drum. 
Cercetările au dus la concluzia că a fost călcat de un camion. 

— Dar tu pe unde erai atunci ? 

— Acasă, cu mama... Eram puşti. Şi cu toate acestea 
Valentin se purta cu mine de la egal la egal, mă lua în serios, 
aveam, discuţii lungi pe teme grave. 

— ÎI iubeai ? 

— Foarte mult! Toată lumea îl iubea. Avea un fel de a fi... 
nu ştiu cum să-ţi explic... 

— Dar bine, Dane! Admiţind că fratele tău a fost omorît, tu 
vrei să-l descoperi pe ucigaş, chestionîndu-i pe toţi şoferii 
întîlniţi dacă n-au fost la Viştea Mică? Grozavă metodă! 


— Am încercat tot felul de metode! De ce crezi că-mi amîn 
în fiecare an plecarea la facultate? Fiindcă mi-e lene? De ce 
crezi că m-am făcut şofer? În paranteză fie spus, e o meserie 
frumoasă. Eu însă intenţionat m-am făcut şofer, ca să pot 
cunoaşte alţi şoferi. Am organizat o întreagă reţea. Am o 
mulţime de amici care-mi scriu... 

— Şi cu toate acestea n-ai ajuns la nici un rezultat. 

— Ai să vezi la mine ce corespondenţă am! N-am ajuns la 
nici un rezultat, aşa e. Dar nici experţii, nici oamenii de meserie 
n-au descoperit nimic. Eu, însă, pînă la urmă nu mă las... 

Pe chipul foarte copilăros al lui Dan, apăru expresia unei 
îndîrjiri teribile. Adrian îl privi. Dan mergea cu paşi mari, 
legănîndu-se uşor. 


7 


Pe neaşteptate se pomeniră opriţi de un bărbat înalt, 
negricios, cu alură de fante îmbătrinit. Îl salută jovial pe Dan, 
bătîndu-l pe umăr. In acelaşi timp îl cercetă pe Adrian. Dan 
observă, îi veni o idee. 

— Ştii cine e dînsul, domnule Tavi ? 

— Parcă... hm! mormăi acesta. 

— E chiar „Toporul de Argint“ ! exclamă Dan. Tavi îşi plesni 
fruntea, spectaculos. 

— Formidabil ! 

Vocea lui ţişni subţire şi dreaptă. Şi în vreme ce Adrian se 
dădea niţeluş înapoi, fiindcă energica izbucnire era însoţită de o 
cascadă nu mai puţin substanţială de stropi de salivă, ce zburau 
printre dinţii cam rari ai jovialului, Dan repeta răspicat: 

— Da, e chiar Valentin! Jovialul îşi recapătă anevoie graiul. 

— Cît mă bucur... Deci... ceea ce se spunea... 

Dan îl întrerupse: 

— Altă dată, altă dată! ŞI-I luă de braţ pe Adrian, lăsîndu-l 
pe Tavi încă uluit. 

— Mă tem că mi-ai dat un rol care mă depăşeşte, zise 
Adrian. 

— De ce? S-o încercăm şi pe-asta! Vreau să provoc puţină 
derută... În zece minute tot oraşul va afla noutatea. Domnul Tavi 
are capacitatea uimitoare de a fi în mai multe locuri dintr-o 


dată, şi în acelaşi timp nicăieri. Înţelegi? Dacă vestea asta 
ajunge şi la cel care... care l-a omorit pe Valentin... înţelegi? 

— Incă nu, însă cu timpul... Dar cine e acest Tavi? 

g — Sînteti întrucîtva colegi, explică Dan. Jurisconsult la Sfat. 
In patruzeci şi nouă se afla şi el la Viştea Mică, pe şantier. 

— Da? Şi... 

— N-a figurat niciodată pe lista bănuiţilor, e fricos ca un 
iepure, şi apoi nu ştie să conducă nici măcar un catîr, darmite o 
maşină! 

— Asta în caz că Valentin a fost într-adevăr călcat de o 
maşină... 

Dan îl privi: 

— Cum? 

— Scuză-mă, eu nu mă pricep, dar am impresia că ai 
acţionat cam unilateral... Dacă lucrurile s-au petrecut cu totul 
altfel ? 

Dan tăcu şi se apucă să-şi roadă cu mult sîrg unghiile. 


8 


Iza curgea lin printre maluri înverzite. Pe partea cealaltă 
unduiau dealurile, tot mai înalte, tot mai albăstrii. 

— Aceasta e apa despre care zice cîntecul: „Cite flori pe Iza- 
n sus, toate cu mîndra le-am pus“ ? întrebă Adrian. 

Dan mergea cu fruntea în pămînt şi fălcile încleştate. Părea 
furios. 

— Omule ! Te-am întrebat ceva... 

— Da, da, e Iza, tresări Dan. 

— Valurile  clipoceau mărunt, ivind jocuri de lumini 

înşelătoare. 
Firele înalte de iarbă tremurau, nu de vînt, ci singure, din cauză 
că erau vii şi se bucurau de soare. 

Ajunseră într-un loc unde era multă lume. Copiii urlau, 
fetele jucau volei, un motociclist făcea să piriie motorul. Dan se 
învioră. 

— Ştrandul oraşului, anunţă el, solemn. Să ne dezbrăcăm. 
Abia aştept să mă arunc în apă... 

Un val de răcoare cobora dinspre dealul împădurit. 

— Şi? făcu Dan, ca şi cum acest cuvint ar fi fost rezultatul 
îndelungatei sale meditații. 


— Ce şi ? 

— Ai aranjat totul? Cum ţi s-a părut bătrînul meu? 

— Simpatic. 

— Tata e un om tare, crede-mă, nu sînt subiectiv, în prima 
clipă nu dai două parale pe el. lar cînd îl auzi vorbind la şedinţe 
te şi înfurie. Şi pe mine mă înfurie, noroc că n-am ocazia să-l 
aud prea des. Foloseşte numai fraze şablon... însă dacă-l cunoşti 
numai niţel mai bine, ehe! Ştii că a fost şi partizan ? 

— Ce vorbeşti ?! 

— Sigur! A stat doi ani numai în munţi şi păduri. 

— Dar Valentin ? 

— Au fost împreună! Pe atunci avea şaptesprezece, 
optsprezece ani, din vremea aia i se zice „Toporul de Argint"... 

— Aşa deci... Te-ai gindit vreodată că ceea ce i s-a întîmplat 
lui Valentin la Vi... cum îi zice ? 

— Vistea Mică. 

— Da, da... Te-ai gindit că incidentul de la Viştea poate fi o 
răfuială mai veche, din perioada aceea? Dan rămase o clipă 
nemişcat, într-un singur picior. 

— Să ştii că eşti un înţelept! 

Apoi îşi azvirli cît colo cămaşa şi din goană plonjă în valuri. 
Înotă furios, împotriva curentului. Adrian îl urmărea. 

După cîteva minute, Dan se reîntoarse rizînd. Se scutură de 
apă ca un căţel. 

— E grozav! strigă. Şi apoi, apropiindu-se: Nu mi-ai spus ce 
ai discutat cu tata. 

— Nimic deosebit, răspunse Adrian. De luni îmi încep 
cariera. 

— Nu eşti emoţionat ? 

— Foarte. Nu se vede ? 

— Şi tata ce-a spus ? 

— A spus „bine“, cu accent ardelenesc. Ei, drăcie! Am uitat 
să iau filmul, să-l dau la developat. 

— Ce poze ai făcut ? 

— De familie... Am fotografiat-o pe mama... Pe tata... Apoi o 
fetiţă din vecini, pe urmă pisica noastră făcînd sluj, şi... 

— Şi? 

— Vreo două-trei poze pe drum. 

— Mai precis ! 


— Mai precis: una la Dej, una pe dealul Mesteacăn, la Izvor, 
şi două aici, pe muntele ăsta cumplit, cum îi zice ? 

— Gutinu... 

— Exact. Am pozat autobuzul, călătorii şi drumul... 


— Uite ce saxifragă frumoasă! zise Dan, culegînd o floare. 
9 


Merseră să ia o bere la grădina de vară de lîngă ştrand, dar 
era înghesuială şi se lipsiră. 

Sub castani se presimţea înserarea. 

— O luăm pe aici, indică Dan, dirijindu-1. 

— Dar încotro? 

— La mine. Ori ai program ? 

— Program ? Ce program ? Dar ce să caut la tine ? 

— Tata a adus un vin grozav. 

— Foarte bine, dar ce am eu cu tatăl tău ? 

— O, ce prostii vorbeşti ! Fiecare om are ceva cu oricare alt 
om. Nici un om nu e cu totul străin de ceilalţi oameni. 

— O să mă simt nu ştiu cum în calitate de subaltern, 
obiectă Adrian. 

A, fii liniştit ! Fleacuri. Acasă tata nu e director, ci 
gospodar. O să vezi. Şi apoi o vei cunoaşte pe soră-mea, şi pe 
fratele meu cel mare, care-i profesor de desen şi pictor. Mare 
pictor ! Nu scoate nici trei cuvinte pe an, ca toate geniile, iar 
alea trei sînt cîntărite şi ambalate cu grijă, şi numerotate, să nu 
se umezească şi să nu se piardă... 

— Ştii să fii şi ironic. 

— Nu, vorbesc serios. Şi, după o mică pauză, Dan adăugă: 
Şi o vei cunoaşte şi pe mama. Ea e puţin tristă, întotdeauna... 
Deşi au trecut atiţia ani, pentru dînsa e ca şi cum Valentin ar fi 
murit ieri. Nu şi-a revenit cu totul de atunci. Noi, ceilalţi copii, n- 
am reuşit s-o facem să-l uite pe Valentin măcar o clipă... De 
altfel au şi circulat nişte zvonuri ticăloase în legătură cu 
dispariţia „Toporului de Argint“, iar mama... Ştii, eu cred că orice 
mamă, cînd îşi pierde un copil iubit, îşi pierde puţin şi minţile... 

— Despre ce zvonuri vorbeşti ? 

— Lasă, se vor găsi alţi binevoitori să te informeze. 


Adrian întinse mîna peste un gard şi rupse o floare. 

— Uite ce saxifragă frumoasă, îl imită el pe Dan. Ziceai că ai 
o soră ? Atunci, saxifraga e pentru ea. 

Şi astfel, discutînd, se apropiau de casa Leordenilor. 


10 


Silvia, sora lui Dan, stătea în grădină, întinsă pe o pătură. 
Lîngă ea dormita căţeluşul lor, Temistocle. lar Silvia răsfoia un 
vechi album, în care erau numai poze de cîini. Albumul l-au găsit 
cînd se mutaseră în casa aceea. Casa aparținuse unui om cu 
mult simţ practic. lubea cîinii, dar a ştiut să transforme această 
slăbiciune într-o afacere care s-a dovedit foarte rentabilă. 

Ovidiu T., aşa-l chema pe fostul proprietar. Nimeni nu-şi mai 
aducea aminte de numele pe care-l reprezenta inițiala T. | se 
spunea pur şi simplu domnul Ovidiu. 

Vor fi existînd pe lume multe meserii, dar cea de negustor 
de cîini, mai rar. Domnul Ovidiu însă, un omuleţ de statură 
insignifiantă, peltic, saşiu, cu piciorul stîng mai scurt decit 
dreptul, trăise ca un paşă de pe urma acestei meserii; ca un 
paşă, fiindcă avusese o droaie de neveste, cu certificat de 
căsătorie şi fără, şi pe fiecare, plictisindu-se de ea, o izgonea cu 
ciomagul din casă. 

Omul cu bani îşi putea permite multe. Pe cit îşi aminteau 
unii, acest Ovidiu era, altfel, un om destul de subţire. In afară de 
cîini mai iubea şi muzica. Avusese o mulţime de instrumente, 
pian, vioară, gordună, şi la toate astea ştia să cînte puţin. Cînta 
mai ales noaptea. Şi, auzindu-l, efinii începeau să urle. Se 
trezea tot cartierul. Tot oraşul se trezea. Toţi cîinii din oraş 
porneau un concert înfiorător. Se bucura teribil Ovidiu. Se 
amuza... 

Două sau trei odăi ale casei, care nu erau ocupate de cîini, 
le mobilase într-un stil rafinat, cam oriental, cu divane joase şi 
perne moi, covoare scumpe. Pe scurt, un individ care nu dădea 
socoteală nimănui şi-şi impunea voinţa în toate ocaziile. 

Vînduse cîini poliţiei, sub toate regimurile, excelenți cîini 
lupi 
poliţişti, dar mai ales dobermani, pe care-i dresase după metode 
proprii. Cînd ieşea în oraş să se plimbe, rar, dar atunci cu fast 
deosebit, îl însoțea totdeauna o haită înfiorătoare, gata să sfişie 


pe oricine. Detectivi din străinătate îi călcau pragul casei, ca să- 
şi cumpere o javră educată de ei. Dar ciinii poliţişti reprezentau 
doar o latură a afacerilor. Domnul Ovidiu se afla în 
corespondenţă cu tot felul de persoane simandicoase. Trenurile 
exprese internaţionale duceau în goană, în diferite părţi ale 
lumii, cîini de toate rasele, prăsiţi de el, în cuşti frumoase, 
construite special. Deseori în faţa casei staţionau limuzine 
luxoase şi groful, boierul sau ministrul respectiv nu pleca 
niciodată fără să-şi aleagă doi-trei căţei, de cel mai pur sînge 
cîinesc. 

In perioada agitată de la sfîrşitul războiului, domnul Ovidiu, 
dispăruse nu se ştie unde. Haitele rămăseseră acolo, prin 
camere şi curţi. Cînd au fost deschise uşile şi porţile, cîinii 
înnebuniţi, flămînzi se năpustiseră pe străzile oraşului şi mult 
timp după aceea au putut fi văzuţi peste tot. 

Era de presupus că domnul Ovidiu îşi continua industria 
canină în cine ştie ce colţ de lume, după cum, foarte posibil să fi 
dat ortul popii pe undeva, lovit de glonţ sau tăiat de tren. 

Tudor Leordeanu se mutase acolo, cu familia, prin patruzeci 
şi opt, după naţionalizare; la început se îngrozise de casa 
părăginită, cu ferestrele scoase, murdară, şi socotise că e prea 
mare pentru necesităţile sale, fiindcă nu ştia ce va face cu atita 
spaţiu. 

Tăcută, firavă, nevastă-sa amenajă, te miri cum, la început 
două odăi, cele mai mici. Leordeanu, care lipsea de acasă cu 
săptăminile, fiindcă primise conducerea sectorului „tunel-ieşire“ 
de la Viştea Mică, descoperi deodată că are un cămin. 

Puțin timp după dispariţia tragică a „Toporului de Argint“, 
Leordeanu fu numit director-adjunct la „Forestiera“, iar apoi 
director. 

In puţinele ore libere, Tudor începu să lucreze, aproape 
furios, la aranjarea casei. Reuşi totul, afară de un singur lucru: 
nu reciîştigă afecțiunea nevestei sale, lulia, care-l considera într- 
un fel sau altul vinovat. Vinovat pentru că nu veghease asupra 
lui Valentin. Vinovat pentru că... 

Silvia închise albumul şi-l deschise iar, la început. Pe prima 
pagină domnul Ovidiu scrisese, cu mulţi ani în urmă, cu tuş roşu, 
apăsat: „In această carte nu veţi găsi nici una din scîrboasele 
mutre omeneşti!“ 


Înfuriată brusc, Silvia înmuie peniţa şi acoperi cu cerneală 
fraza infamantă şi răsuflă adinc, satisfăcută. Trecu la pagina 
următoare. 

„Eu sînt cîinele Jerry, grăi către dînsa din poză chipul 
inteligent al 
unui cîine lup. Strămoşii mei au fost lupi, adică animale cinstite, 
care-şi cîştigau din greu existenţa... Pe străbunicul meu l-a prins 
un dresor, cînd era mic, şi l-a îmblinzit, şi apoi l-a arătat 
publicului în arena circului, alături de urşi şi lei...“ 

„lar eu sînt simpaticul Tep, grăi un alt chip de cea mai pură 
rasă King-Charles, m-am născut sub muntele Mont Blanc, şi o 
fată roşcovană ca tine m-a purtat în sacoşă două zile...“ 

„lar eu sînt...“ 

Deodată Temistocle, căţeluşul cîrlionţat şi real, prietenul ei, 
se ridică în labele dinainte, începu să miriie şi să scoată un fel 
de semilătrături scurte. Silvia auzi nişte glasuri şi se repezi în 
întîmpinarea celor care veniseră. Adrian văzu o fată a cărei 
graţie îl lăsă mut pentru cîteva secunde. Silvia, alcătuită din linii 
prelungi şi line, părea foarte zveltă şi uşoară, contrastind cu 
robusteţea fratelui. Părul ei mare, roşcovan-auriu se risipea pe 
spate în dezordine. 

— Sora mea, zise Dan, viitoare femeie fatală, periculoasă 
încă de pe acum. 

— lar dumneata, vorbi fata fără urmă de sfială, ba chiar cu 
o uşoară sfidare în glas, eşti cel despre care spune Băiatul că 
îndrăzneşte să semene cu „Toporul de Argint“ ? 

Adrian dădu să răspundă, însă Dan i-o luă înainte. 

— Ei, daţi-vă mîinile, faceţi cunoştinţă. Şi nu-l lua, surioară, 
aşa tare de la început, că se sperie şi fuge, zise Dan. 

— In paranteză fie spus, zise Silvia, într-adevăr seamănă cu 
Valentin. 

Adrian îşi puse ochelarii şi privi împrejur. 

Ceva mai încolo, în ograda largă, din care nu lipseau diferite 
amenajamente gospodăreşti, un bărbat vînjos, chel, îmbrăcat 
într-un surtuc ponosit, se urcase pe o scăriţă şi lucra ceva la o 
cuşcă mare de porumbei, fixată sub streaşină. Era cu spatele la 
ei. Păsările roiau împrejurul cuştii, aşezindu-i-se cînd pe braţe, 
cînd pe umeri. 

— Am venit cu musafiri, tată, strigă Dan în chip de salut, şi 
atunci omul se întoarse. Adrian îşi recunoscu directorul. 


— Da, aţi venit ? întrebă acesta, calm. 

— Am venit, răspunse Dan. 

— Foarte bine. 

— Băiatul n-a fost pe aici ? întrebă Dan. 

— Nu ştiu, abia am sosit şi eu. 

Intrară în casa care părea a fi pustie. Silvia dispăruse. 

Adrian respiră cu plăcere aerul răcoros al odăii. Dan făcu 
lumină. 

— Aşteaptă-mă un moment, zise. 

Reveni imediat aducînd o tavă, cu sticlă şi păhărele. Sub 
braţ stringea o mapă grea. Turnă din sticlă şi ridică păhărelul. 
Adrian îl luă şi el de pe tavă pe al său şi-l privi o clipă în lumină. 
Avea o culoare rubinie-violetă. 

— La noi în „Maramu“ se bea cu mult succes rachiu de 
afine. 

— Să-l încercăm, zise Adrian. Ridică păhărelul şi îl privi ; în 
memoria „Toporului de Argint“ ! 

— În memoria „Toporului de Argint“! repetă Dan, grav. 

Apoi Dan deschise mapa pe care o adusese. In mapă se 
aflau doar trei foi îngălbenite şi punctate de umezeală; rîndurile 
scrise abia se mai puteau distinge. Adrian îşi puse ochelarii. 

Aceste file au făcut parte din jurnalul detaşamentului de 
partizani, zise Dan. Sînt scrise chiar de „Toporul de Argint“. Atît 
am mai reuşit să găsim. 

Adrian ridică în lumină una dintre foi. 

— Încet, încet că se frînge ! 

— Nu pricep ce scrie, zise Adrian, . 

— Fiindcă e cifrat... Cheia se află în aceste versuri: 
„Păpădie, păpădie, ce cauţi la noi în vie?“ 

— Dar tu de unde stii ? 

— M-a învăţat Valentin, mai tirziu. Prin patruzeci şi opt, 
patruzeci şi nouă, noi aşa corespondam, numai, în cifru. Chiar 
dacă ne aflam amîndoi acasă, tot ne trimiteam scrisori cifrate. 
Pe mine mă distra grozav, iar pe Valentin... pe el nu-l distra 
chiar aşa de grozav, dar, ştiind că-mi face plăcere... 

— De pildă aici ce scrie? întrebă Adrian, indicînd un pasaj 
unde literele se distingeau mai clar. 

Dan, aplecîndu-se, citi destul de cursiv : 


— „27 martie 1944“, în noaptea trecută călugării au jefuit şi 
incendiat cătunul Pojeni. Unul din ei a fost ucis de oamenii noştri 
care coboriseră după salată...“ 

Dan ridică ochii: 

— Prin salată ei înțelegeau cartuşe. lar călugării formau o 
bandă ce i-a trecut prin cuţit pe călugării adevăraţi ai unei 
mănăstiri, şi s-au aciuat acolo. Erau în legătură cu Gestapoul. 
Din pricina lor au fost prinşi mai mulţi partizani din 
detaşamentul  „Gutinul“, din care făceau parte şi tata şi 
Valentin... 

Dan tăcu. O veioză, într-un colţ, lumina în plin fotografia 
Silviei. Adrian o privi pieziş. În poză fata părea alta. Parcă mai 
puţin frumoasă. 

Aprinseră ţigări. Dan deveni dintr-o dată îngîndurat. Fumul 
ţigărilor se răsucea străveziu spre tavan. Dan zimbea, tăcea. 
Nu-i convenea situaţia de gazdă. 

— Parcă a venit cineva, zise Adrian, trăgînd cu urechea la o 
uşă ce se trîntise undeva în casă. Nu apăru însă nimeni. 

— Cîţi ani ai ? întrebă Dan. 

— Cîţi îmi dai ? 

— Ei, parcă-ai fi femeie! îi cuprinse dintr-o privire faţa 
osoasă triunghiulară, cu obrajii mai mult supţi, cu părul parcă 
rărit deasupra frunţii bombate. Ştiu eu ? Dan părea că se 
gîndeşte, că face un calcul. Vreo treizeci şi ceva ? 

— Bun! N-ai greşit decît cu vreo patru-cinci ani... Dar pentru 
bărbaţi o astfel de eroare e un compliment. 

— De fapt, mă gindeam la altceva... zise Dan. Din nou 
inexplicabil de încruntat. 

— Te gîndeai la Valentin ? 

— Poate. 

— Tăcură un minut. Într-o odaie vecină se auzi glasul voalat 
al unei pendule, care dădea ora. 

— Cîndva, zise Dan, o să inventez un aparat de solidificare 
a timpului... 

— Cum? 

— De solidificare a timpului. 

Dan se învioră. Stinse şi aprinse de cîteva ori veioza în 
preajma căreia stăteau. Adrian îl observă curios. El întrebase în 
glumă, cînd colo se vedea că atinsese o coardă sensibilă... 


— O, e un aparat cu aplicaţii multiple, se repezi Dan. Nu 
ride... deocamdată am doar ideea, urmează s-o expun în 
ecuaţii... O primă aplicaţie ar fi pentru cei care au suferit mult... 
înţelegi, aş extirpa din ei anii de suferinţă, aşa cum extirpi un 
tesut, un organ bolnav. Dar, mai întîi, trebuie găsită metoda de 
a materializa orice perioadă de timp respectiv, acea perioadă 
malignă, altfel n-ai cum s-o extragi. 

— Şi ai găsit această metodă ? 

— Deocamdată bijbii. Dar important e că am ideea... 

— Mă iei peste picior ? 

— Nu. 

— Mi se pare absurd ceea ce spui. 

— Oho ! Şi unele teze ale lui Einstein au părut absurde... 

„Ce ştii tu despre Einstein, copilule?“ gîndi Adrian. 

„Mai mult decît îţi închipui!“ gîndi Dan. 

Deodată uşa se deschise cu violenţă şi în cameră ţişni 
Silvia. 

— Poftiţi la cină ! strigă, şi dispăru. 

— Ai auzit? Sîntem aşteptaţi, zise Dan. Oare de ce n-o fi 
venit Băiatul ? 

In sufragerie, în jurul mesei se aflau adunaţi toţi cei din 
familie... părinţii lui Dan, Silvia, Virgil. 

Dar, înainte de a da ochii cu ei, Adrian observă pe perete o 
mică unealtă care amintea, prin formă, de topor, învelită cu grijă 
în staniol, aşa fel că părea de argint. Atîrna de un cui, iar deo 
parte şi de alta erau prinse două ştergare româneşti, frumos 
ornamentate. 

«,„Toporul de Argint“, tresări Adrian. Ei, da „Toporul de 
Argint“...>» 

lar alături văzu o poză, a lui Valentin, după cum pricepu 
imediat. Adrian intui, fără invidie, că Valentin avusese un chip 
plin de farmec. În vreme ce săruta respectuos mîna doamnei 
Leordeanu şi făcea cunoştinţă cu Virgil, Adrian se simţea mereu 
atras de portretul „Toporului de Argint“, a cărui privire parcă te 
lovea, de faţa lui triunghiulară, asemănătoare într-adevăr cu a 
sa, cu bărbia ascuţită, energică, obrajii supţi, fruntea înaltă 
umbrită de păr castaniu deschis. Şi lui Adrian îi păru rău că nu-l 
cunoscuse, şi se gîndi că poate şi pentru el e o pierdere moartea 
acestui frate îndepărtat. 

— Văd că te uiţi mereu la Valentin, şopti Dan. 


— Da... Îmi pare rău că nu e aici cu noi. 

— Trebuie să-l găsesc pe ucigaş, şopti Dan. 

— Trebuie ! 

— Mă ajuţi şi tu ? 

— Pe cît m-oi pricepe, băiatule. Dar din toată inima. 
— Promiţi ? 

— Promit! 

— Juri ? 

Adrian zîmbi. Şi privi iar portretul de pe perete. 
— Te îndoieşti de cuvîntul meu ? 

— Nu, nu mă îndoiesc, dar... 

— Dane ! La masă nu se şuşoteşte, zise Virgil. 
— Ooo, că acru mai eşti! 


11 


Nu s-ar putea spune că în timpul cinei musafirul s-a bucurat 
de o 
atenţie deosebită. Cu toate acestea, Adrian simţea că deja 
avuseseră timp să vorbească despre el şi, de aceea, însuşi 
amănuntul că prezenţa lui trecea aproape nebăgată în seamă i 
se părea forţat. Fiecare îşi vedea de treabă, se înjghebau mai 
mult mici discuţii, ceea ce dădea de fapt impresia de linişte. 
Virgil îi explica ceva Silviei. Dan începu o discuţie pe teme 
sportive : ce era nou la Ştiinţa Cluj, ce jucători se pregăteau să 
lanseze. Tudor Leordeanu, bătrînul, se ridică la un moment dat 
şi reveni cu damigeana. Vinul era bun. lulia Leordeanu, mama 
lui Dan, cu faţa mică, suptă, şi părul încărunţit, strîns tare la 
spate într-un pieptăn, arătîndu-şi cu prisosinţă vîrsta, ridică doar 
de două ori ochii spre Adrian, ca să-l privească lung. El simţi, şi-i 
răspunse la privire. În clipa aceea ar fi vrut neapărat să spună 
ceva, femeia însă plecă ochii şi se ocupă în tăcere de 
schimbarea farfuriilor şi de servitul mîncării. 

Atmosfera nu era nici însufleţită, nici de tot amorţită, o 
simplă masă de familie, nimeni nu căuta să inventeze subiecte, 
să spună ceva deosebit cu orice preţ. Adrian observă că Tudor 
schimbă foarte puţine cuvinte cu nevastă-sa. Primul se ridică 
Virgil, mulţumi respectuos şi grav pentru cină, şi-l salută pe 
Adrian. 

— Mergi să te culci ? întrebă lulia. 


— Nu cred. O să ies puţin. 

Virgil nu-i plăcu lui Adrian; deşi încă tînăr, prea părea grav 
şi înţepenit. Începuse să încărunţească, ceea ce-i adăuga o 
anumită distincţie, avea o statură impozantă şi călca rar şi 
apăsat. 

„Teribil ce nu seamănă copiii aceştia nici între ei, şi nici cu 
părinţii lor“, gîndi Adrian. 

Virgil nu-i acordase aproape nici o importanţă, ceea ce îi 
păru cam nepoliticos. Să-l fi întrebat măcar unde terminase 
facultatea. Dan, vorbăreţ, exploziv ca un lichid inflamabil, Silvia, 
zveltă, uşoară ca un fulg, ca un fluture de primăvară, păreau 
croiţi din cu totul altă stofă decit Virgil. 

Adrian ciuli zadarnic urechea să audă vorbindu-se ceva de 
„Toporul de Argint“. Şi cu toate acestea simţea că atenţia 
fiecăruia e concentrată pe o anumită direcţie pe care el n-o 
sesiza. 

Tudor Leordeanu glumea cînd cu unul cînd cu celălalt, de 
regulă însă glumele lui n-aveau sare. Nu spuse nici măcar un 
singur cuvînt care să-i amintească lui Adrian de discuţia lor din 
timpul dimineţii. Povesti în schimb cu mult lux de amănunte una 
din gafele celebre ale contabilului şef al „Forestierei“. Acesta 
vizitase cu un an în urmă, la clinică, o mătuşă de-a soţiei sale, 
internată acolo, bănuită fiind de cancer. Îi dusese portocale, 
ciocolată, reviste ilustrate, vreo două romane polițiste, ca să-i 
treacă timpul mai uşor, biscuiţi, fursecuri. Se întâmplase să 
învelească una dintre cărţi, cea mai jerpelită, într-un necrolog, şi 
bolnava, văzîndu-l, gemu cu tristeţe. 

„Nu te speria, mătuşă dragă, spusese contabilul azi nu mai 
e obligatoriu să mori de cancer...“ Femeia care bineînţeles nu 
ştia ce boală are, îl privise cam mirată, nebănuind nimic. 
Contabilul observă că o soră îi făcea semne, disperată, din 
celălalt capăt al salonului. „Zadarnic tot îmi faci semne, 
tovarăşă dragă, azi cancerul e boala care apune“, observase el. 
În fine, după ce povestise toate noutăţile de acasă, pe care 
mătuşa lui nu le mai auzea, fiind cuprinsă de un început de 
bănuială, omul se pregătise de plecare. Zisese: „Noi toţi sintem 
foarte trişti că te ştim bolnavă de cancer, tanti scumpă, dar fă 
un efort, rezistă, rezistă măcar doi-trei ani, în acest interval 
precis că vor descoperi doctorii ceva...“ 

— Şi care-i concluzia, tată ? întrebă Dan. 


— Nici o concluzie. Ce, sîntem la şedinţă ? 

După ce masa fu strinsă şi rămaseră în sufragerie doar 
bărbaţii. Silvia se mai ivi de cîteva ori, notînd o dată că ştersul 
farfuriilor e o treabă foarte plictisitoare, apoi n-o mai văzură. 
Adrian remarcă afecțiunea ce-l lega pe bătrîn de fiul său cel mic. 
Tudor zise, cu un zîmbet, că Dan e cel mai neascultător copil cu 
putinţă, nu-l mai ia în seamă de loc, de pildă nu-l poate 
determina să meargă la facultate, deşi se vedea clar că i-ar fi 
părut foarte rău să se despartă de el. 

Adrian socoti că venise momentul să se ridice. Dan îl 
conduse. 

— Cum te-ai simţit ? 

Adrian îl asigură că excelent. Dan zise: 

— Ai mei sînt oameni simpli, şi în acelaşi timp foarte 
complicaţi. Ştii, familia e şi ea un fel de mecanism, aşa spune 
tata. In mecanismul familiei noastre au intervenit atitea... Nu 
termină ce avea de spus, ridică privirea. Nopțile astea sînt 
uneori prea frumoase pentru mine! Nu le înţeleg... În 
frumuseţea lor e ceva ce-mi scapă! Dan îşi apăsă tîmpla dreaptă 
cu pumnul. Mă tot întreb, zise, de ce n-o fi trecut Băiatul pe la 
noi astă-seară. Doar ştia că vii şi tu. O fi bolnav ? 

— Poate nu mă simpatizează, spuse Adrian. 

— Ce-ţi trece prin cap!? Băiatul ţinea atît de mult la 
Valentin! 

— Da, eu însă nu-s Valentin... 

— Oricum, Băiatul, avînd impresia că ai semăna cu el, nu 
poate decit să te simpatizeze. 

— Hai, nu mă mai conduce... Ce-i miine ? Duminică ? 

— Da. 

— Treci pe la mine, nu? 

— Bineînţeles. 

— Cînd să te aştept? 

— Ştiu eu ? Dimineaţa... 

— Bine. Ura, Dane! 

— Ura! Ura, bătrîne! 


12 


Adrian nu făcu singur nici cincizeci de paşi şi observă că e 
urmărit. Mirat, constată că urmăritorul nu e altul decît ursuzul 
de Virgil. 

— Veneaţi după mine ? 

— M-am gindit că poate ai accepta să bem o cafea 
împreună, zise Virgil. 

— Cu plăcere. Dar unde ? 

— La cofetăria din spatele gării, uite acolo. 

Virgil, în costum negru, cu cravată; totdeauna grav şi posac, 
avea o înfăţişare care te ţinea la distanţă. Se aşezară la o 
măsuţă într-un colţ. Virgil îşi aprinse o ţigară. Zise : 

— Aici mă refugiez eu uneori, seara. Imi place să ascult cum 
tot vin şi pleacă trenurile. 

— Nu sînteţi căsătorit ? 

— Poţi să mă şi tutuieşti, dacă vrei. Nu sînt căsătorit. 

Adrian îşi puse ochelarii. Privi părul lui Virgil. 

— Am încărunţit devreme, zise acesta. Dar nu sînt chiar aşa 
de bătrîn. Am un an mai puţin decit „Toporul de Argint“... El ar fi 
avut acum treizeci şi trei de ani. 

— L-aţi iubit ? 

— Toată lumea îl iubea... în afară de cei care-l urau. Şi eu l- 
am iubit, dar am spus-o de mai puţine ori. De aceea există 
impresia că pe mine dispariţia lui m-a afectat mai puţin. 
Oamenii măsoară dragostea după cuvinte... Valentin avea însă 
ceea ce lipseşte majorităţii oamenilor. 

— Ce anume ? 

— Umor. Era imposibil să nu-l iubeşti, sau să nu-l urăşti. 

— Aţi cunoscut oameni care l-au urit ? 

— Nu. Dar presupun că un om cu umor trebuie să aibă 
neapărat şi duşmani. 

— Dar regula are şi excepţii. 

— Se înţelege. Intre dumneata şi el există într-adevăr 
oarecare 
asemănare... fizică. Valentin avea aici, deasupra colului gurii, 
un mic semn, abia vizibil... Şi cînd se pieptăna, şi se pieptăna 
destul de rar, îşi făcea cărare pe stînga, uneori. 

— De ce-mi spui asta ? 

Virgil abia-şi muie buzele în coniac. 


— Aşa, ca simplă curiozitate. De altfel am impresia că — 
hm! — vrei să-l ajuţi pe Dan în cercetările pe care le face... pe 
care le face cam de multişor. 

— Eh! Pe cîte am înţeles nici alţii mai pricepuţi ca el n-au 
ajuns la vreun rezultat limpede în privinţa dispariţiei lui Valentin. 

— Asta cam aşa e. De altfel, atunci, în patruzeci şi nouă, 
erau şi condiţii mai grele... Cercetările au durat doi sau chiar trei 
ani, dar... 

— Cit priveşte ajutorul pe care i l-aş putea da eu, adăugă 
Adrian, asta e un fel de a spune. Cum aş putea să-l ajut ? 

— Dan, mi se pare, vrea să răspindească zvonul că ai fi 
chiar Valentin... Ideea nu e rea. Reprezinţi un fel de momeală 
pentru... ştiu eu pentru cine ? _ 

Adrian mîngiie faţa de masă. Işi scoase ochelarii şi-l privi 
atent pe Virgil. 

— Asta e: pentru cine ? Oare ucigaşul, admiţind că există 
un ucigaş, se află pe aici pe aproape ? 

— De unde vrei să ştiu? Uite, au trecut zece ani... Dan a 
depus mari eforturi, a cheltuit multă energie... El însă e cam 
risipit. Face pe detectivul, în acelaşi timp construieşte aparate şi 
formulează legi de fizică, joacă în piese de teatru, şi foarte bine 
că se interesează de fizică şi teatru, dar în activitatea sa de... 
detectiv ar trebui să fie niţel dirijat. Să fie mai ordonat în toate 
cîte le întreprinde. 

— Nu ştiam că Dan se ocupă şi de teatru. 

— Da, se consideră un mare actor... Nu ţi-a spus ? 

— N-o fi avut cînd... 

— Sau poate s-a jenat... Una din ideile lui e să dea examen 
la Institutul de teatru... dar numai după ce va lămuri cazul 
„Toporului de Argint“. Mă tem că va da examenul la adinci 
bătrîneţi. 

— De ce nu l-ai sfătuit dumneata în ceea ce priveşte 
cercetările ? Ca frate mai mare... 

— Eu? Ha! Ce fel de sfaturi să-i dau ?... Şi apoi, Dan nu 
ascultă de nimeni, nu ţine cont de nici o părere. O idee am avut 
totuşi şi eu, dar n-am fost suficient de înţelept ca să i-o sugerez 
în aşa fel să creadă că de fapt e ideea lui... 

— Pot să ştiu şi eu despre ce e vorba ? 

— Se înţelege. Te previn că e o foarte modestă ipoteză, şi 
fără pretenţii. 


Virgil tuşi, sorbi din cafea. Privi în jos, adunîndu-şi gîndurile. 

— Acolo pe şantier, la Viştea Mică, zise, lucra şi un inginer 
bătrîn, pe nume Daudu... Un om simpatic. L-am cunoscut şi eu. 
Valentin îl preţuia mult, erau într-un fel chiar amici. Mă asculti. 

Adrian îşi puse ochelarii şi închise ochii. Îi făcu semn să 
urmeze. 

— Intr-o zi, acest inginer Daudu dispare. După multe căutări 
e găsit într-o prăpastie, zdrobit. La început au crezut că e mort. 
După ce l-au scos însă afară, omul a deschis ochii. A avut 
puterea să declare că a lunecat singur, din nebăgare de seamă, 
apoi şi-a pierdut cunoştinţa şi, curînd, a murit. Deci, aparent 
totul e clar: omul mergea noaptea pe cărare; bătrîn şi greoi cum 
era, şi probabil miop, a călcat greşit, şi s-a rostogolit în 
prăpastie. Cînd l-au scos, a doua zi; dimineaţa a mai avut 
puterea să arate ce i s-a întîmplat... Mă urmăreşti ? 

— Da, da, zise Adrian, continuă te rog. 

A — Ei bine, Valentin n-a fost mulţumit cu această explicaţie. 
In ziua accidentului, el lipsise de pe şantier, întorcîndu-se şi 
aflind de sfîrşitul lui Daudu, la care, cum am spus, ţinea mult, 
Valentin a fost zguduit. Asta însă nu l-a împiedicat să se arate 
neîncrezător faţă de versiunea morţii inginerului, versiune foarte 
temeinică aparent, confirmată prin  înseşi cuvintele 
muribundului. Aşa era Valentin... Cam bănuitor... Pe dată a fugit 
să cerceteze, şi concluzia lui, din care nimeni nu l-ar fi putut 
clinti, era că Daudu n-avusese cum să alunece în locul acela în 
prăpastie. Trei zile după moartea lui Daudu, într-o duminică, 
Valentin a venit acasă şi mi-a povestit cîte ceva. El avea 
impresia că Daudu n-ar fi căzut din întîmplare. 

— Credea că s-ar fi sinucis ? 

— Credea că a fost ucis! Imi amintesc că Dan a asistat la 
discuţia dintre noi. Dan, desigur, nu-l cunoştea pe inginerul 
Daudu, eu însă da... Trebuie să-ţi spun că eu nu împărtăşeam de 
loc bănuielile lui Valentin, de vreme ce chiar Daudu, înainte de a 
muri, avusese vreme să spună că nu e nimeni vinovat în afară 
de stîngăcia sa... Nu ştiu dacă Dan îşi aminteşte de această 
discuţie, el pe atunci abia trecuse de patrusprezece ani. Şi eu aş 
fi uitat-o dacă... Noi vorbisem cu Valentin într-o duminică. A 
doua zi, luni dimineaţa, el s-a întors pe şantier, Deci, luni... lar 
marţi dimineaţa, pe drumul ce ocolea muntele, drumul ce făcea 
legătura dintre „tunel-intrare“ şi „tunel-ieşire“, au fost găsite 


urme de sînge. Imediat l-au căutat pe „Toporul de Argint“, el 
fiind unul dintre şefii de brigadă, şi bucurindu-se de o mare 
încredere în rîndul oamenilor. Ori, tocmai pe el nu l-au găsit... Şi 
nu l-au mai găsit niciodată! 

— Şi ai făcut legătura... ? 

— Da, fără să vreau am făcut legătura între moartea lui 
Daudu, bănuielile lui Valentin şi dispariţia sa... 

— Toate acestea sînt foarte complicate, zise Adrian. 

— Aşa e... Şi Valentin era un om complicat. Un singur lucru 
era simplu la el: curajul. Să nu crezi că ar fi fost un voinicos care 
se arunca înainte strigînd „ura!“, cu ochii închişi... Curajul său 
părea cumva logic, se baza pe o gîndire sprintenă, rapidă, pe 
nişte reflexe uimitoare... A rămas de pomină întimplarea cînd 
„Toporul de Argint“, travestit în ofiţer neamt (vorbea germana la 
perfecţie), a condus trei camioane încărcate cu „S.S.“-işti către 
un loc minat de partizani... Atunci a scăpat ca prin minune... Sau 
cînd l-au prins la Lunca, în preajma depozitului pe care tot el îl 
minase. Ştia că peste cinci minute depozitul va sări în aer, dar 
n-a scos un cuvint. În momentul cînd a calculat că trebuie să 
aibă loc explozia, s-a azvinlit, sub privirile stupefiate ale 
paznicilor, într-o fîntînă şi a scăpat... 


13 


A doua zi dimineaţă, Adrian rămase mai multă vreme în pat, 
recapitulînd cele întîmplate în ajun. Auzi paşi, apoi cineva bătu 
la uşa lui. 

— Avanti! strigă, fiind convins că e Dan, deşi ora era încă 
destul de matinală. În odaie se ivi un puşti, care, intimidat, îi 
întinse un plic alb. 

— Pentru mine ? se miră Adrian. 

— Pen... pentru domnu' Adrian Mocanu, se bilbii copilul. 

Luă plicul alb, lunguieţ, din hirtie albă, ca pentru răvaşe de 
amor... 


„Scumpe domnule Adrian. 

V-am căutat şi ieri acasă pentru a studia o problemă f.f.f. 
importantă. Îmi îngădui să vă informez că mă aflu la cofetăria 
„Crizantema“ din centru. Dacă veţi binevoi a vă deplasa pînă 
aici, pot să vă furnizez unele informaţii care v-ar interesa. 


Aştept răspunsul dumneavoastră amabil, transmis prin 
acelaşi canal. 
Cu aleasă consideraţie, 
Octavian Sorel“ 


Amuzat Adrian privi în direcţia „canalului“. 

— Cum te cheamă, frăţioare ? 

— Mă cheamă Vasile Burtă din clasa a doua... 

— Dar nenea care te-a trimis aici cine-i ? 

— Nenea e domnu' Sorel, julisconzult la Fabrica de mobile. 

— Aha, aha... Abia atunci Adrian făcu legătura dintre dom' 
Tavi şi Octavian Sorel. 

— Sînteţi rude ? 

— Nuuu... zîmbi Vasile Burtă. Dar tata îl cunoaşte, sîntem 
vecini. 

— În acest caz comunică-i domnului Sorel că nu pot să mă 
mişc din casă, dar să binevoiaseă el a se deplasa pînă la mine. II 
aştept. 

Puştiul plecă, Adrian sări din pat şi începu să se îmbrace. Un 
minut mai tîrziu, intră gazda, fără să bată la uşă. Adrian căută 
iute o formulă politicoasă prin care să-i explice că totuşi nu e de 
acord cu această metodă, dar, pînă s-o găsească, femeia ieşi, 
luînd un taburet. 

Octavian Sorel nu întîrzie. Mai apoi Adrian avea să afle că 
de fapt numele lui e Zorel, un nume demn de un pekinez alb cu 
panglici şi zulufi, Tavi însă îl înnobilase, stendalizindu-l: 

Deci Sorel îşi făcu apariţia cu pas elastic şi se înclină 
ceremonios. Îi lipsea o pălărie cu boruri late şi pene, pe care s-o 
fluture cavalereşte. 

— Deranjez ? 

Adrian îi făcu semn să ia loc. Tavi se aşeză. Smocuri mari 
de păr negru îi ieşeau prin cămaşa desfăcută la gît. Adrian 
rămase în picioare cu ţigara în mînă. Musafirul ţişni ca un arc şi 
i-o aprinse. Figura sa lunguiaţă, melodramatică părea pregătită 
pentru o declamaţie din Musset. 

— Am fost nespus de jignit ieri, începu Sorel. 

— Pentru ce ? 

— Pentru gluma aceea... pentru că Dan şi-a bătut joc de 
mine prezentîndu-vă drept Valentin. 

— Aţi ştiut de la început că e o glumă ? 


— Aşa precum ziceţi, am ştiut. 

— Dar de ce ? Fiindcă aveaţi convingerea că Valentin e 
mort ? 

— Nu, ferească Dumnezeu ! Nimeni n-are o astfel de 
convingere. Dar eu l-am cunoscut prea bine pe „Toporul de 
Argint“ ca să-l mai pot confunda cu cineva. Am avut chiar 
cinstea de a-i fi prieten... Uneori eram chiar nedespărţiţi... 

— Mă bucur, îi zimbi Adrian. Mă bucur să stau de vorbă cu 
un fost amic al lui Valentin... Deci aţi fost foarte jignit? 

— O, da foarte! Dan e un copil, un copil naiv... leri m-am 
prefăcut că-l cred, şi o să mă prefac în continuare, dacă aşa 
vrea el, deşi purtarea sa 
e neloială faţă de un vechi prieten al familiei ! 

— Totuşi, cum ai putut fi chiar atît de sigur că nu-s 
Valentin ? 

— Fiindcă Valentin arăta altfel. Şi vorbea altfel. Vei zice că e 
un fleac... Ştii Valentin pronunţa cumva ciudat litera r, o 
rostogolea, uneori chiar sărea peste r-uri. Asta încă din copilărie. 

— Foarte interesant ! Văd că ai spirit de observaţie ! 

— Perfect adevărat, perfect adevărat. Şi apoi mă ocup niţel 
şi de muzică, am ureche, asta e... 

— Nu vrei o ţigară ? îl îmbie Adrian. 

— Mersi, cu plăcere. Ştii scumpe domnule Adrian — Tavi îşi 
săltă umerii — mi-ai plăcut încă din prima clipă. Cînd te-am 
văzut, mi-am zis : iată un om cu care se poate sta de vorbă. 

— Ceea ce şi faci acuma. 

— leri ai fost la cină la ei ? 

— Hm... poate. 

— De ce-mi ascunzi acest lucru ? 

— Nu-ţi ascund nimic, scumpe domnule Sorel, dar nici nu 
văd în ce măsură e necesar să-ţi raportez tot ce am făcut ieri. 

Musafirul îşi clătină figura, sincer întristată. Părea că ar 
spune : vrei să-i faci omului un bine, dar el nu te înţelege ! 

— Inţeleg, glăsui, înţeleg, eşti un om mîndru, nu depinzi de 
nimeni, dar tocmai de aceea îmi placi. Tocmai de aceea am 
venit. 

— Nu ştiu dacă sînt un om mindru, dar ce-are a face ? 

— Viaţa-i o partidă de călărie, gemu Sorel şi faţa i se lungi şi 
mai mult. Ori eşti tare, şi te ţii în şa, ori pici... Eu am picat... Dar 
pentru mine-i totuna, sînt un ratat. Însă ce vină ai dumneata ? 


Adrian abia-şi ascunse plictiseala. 

— Ai căzut într-o cursă şi e datoria mea de om de onoare să 
te previn, rosti Tavi cu glasul unui misionar aflat pentru prima 
dată în mijlocul unui trib de canibali. 

— Ascult... 

— Ai observat ieri că mama lui Dan, doamna Leordeanu, 
abia vorbeşte cu soţul ei? Ai observat ce atmosferă încordată 
domneşte acolo? 

— Nu prea, zise Adrian. Oamenii se comportă absolut 
normal... 

— N-ai ochi! sări julisconzultul, înfricoşător ca apocalipsul în 
persoană. Sînt ani de zile, foarte mulţi ani de cînd la ei în familie 
domneşte teroarea. Nu te întrebi de ce ? 

— E treaba lor, nu mă priveşte. 

— Ba te priveşte, şi să-ţi spun eu de ce! Fiindcă ucigaşul 
„Toporului 
de Argint“, omule, e chiar Tudor Leordeanu! Ajutat probabil de 
Virgil. În casa lor domneşte ura! Se pîndesc unul pe celălalt, şi-şi 
doresc moartea. Bagă de seamă ! 

— Însă Dan... 

— Dan nu ştie. El e cam slăbuţ de cap... El caută de atiţia 
ani, iar tatăl lui îl lasă, fiindcă ştie că nu va afla nimic. Ba chiar 
le convine faptul că Dan tot face cercetări. E ca un paravan 
pentru toată familia. Sărmanul Valentin, sărmanul băiat, a murit 
de mîna bătrînului Leordeanu... Şi, ce e drept, s-a iscat un 
tămbălău de s-au cutremurat munţii. Era cineva „Toporul de 
Argint“! Toată lumea-l cunoştea, toată lumea voia să-l 
descopere pe ucigaş. Dar cum să-l descopere, cînd el se afla 
printre cei care conduceau cercetările?... Şi nici măcar pe 
Valentin mort nu l-au găsit. A ştiut nemernicul ăsta de Tudor să 
le aranjeze pe toate... 

— Dacă ştii aşa de bine, de ce nu-l denunţi ? 

— Parcă numai eu ştiu! Multă lume bănuieşte. O vreme 
numai despre asta s-a şi vorbit. Cui să-l denunţ? Că toţi sînt 
oamenii lui. Şi, dacă mai şi clămpăni prea mult din fălci, odată-ţi 
taie limba. 

Pe măsură ce vorbea, Sorel se înfuria tot mai mult. 

— Dar ai sărit peste un lucru esenţial, zise Adrian. 

— Care, mă rog ? 


— Cum care ? Motivul teribil pentru care Tudor să-şi fi ucis 
fiul. 

— Motivul? Ho, ho! Se găsesc destule. Se găsesc cite vrei. 
Existau neînţelegeri între tată şi feciorul său mai mare încă de 
pe cînd se refugiaseră în munţi, cu partizanii. Păi nu ştii că 
atunci Tudor a încercat prima dată să se scape de Valentin, care 
ştia prea multe şi care nu era de acord cu procedeele necinstite 
ale tatălui său ? 

— Nu stiu nimic. 

— Da, domnule! Tudor l-a trimis pe „Toporul de Argint“ în 
misiune, şi tot el a anunţat nemţii unde-l pot prinde... 

— Ei, lasă, prea miroase a basm! 

— E aşa cum zic! Şi Valentin a dispărut, i-au cîntat şi sfinta 
pomenire, au păstrat şi moment de reculegere... însă, peste 
două luni, „Toporul de Argint“ şi-a făcut iar apariţia. Evadase! 
Era teribil acest Valentin Leordeanu, nici nu ştii de cîte era în 
stare... 

— Domnule Sorel, ai un ceas? 

— Desigur. Dar de ce ? 

— Păi să-mi spui cît e ora, al meu întîrzie. 

— E fix nouă şi trei minute, zise Sorel. 

— A, perfect. Şi mai departe ? 

— Mai departe? Păi Tudor, bineînţeles, s-a prefăcut că e 
foarte bucuros văzindu-şi feciorul, dar în sinea sa... Apoi anii au 
trecut unul după altul, Tudor a primit funcţii importante... Dacă 
s-ar putea cerceta scriptele şantierului de la Viştea Mică, s-ar 
vedea că Tudor, drăguţul de el, n-a băgat puţine mii în 
buzunarul stîng, şi nu puţine zeci de mii în cel drept. Dar 
Valentin le ştia pe toate, că avea un ochi! Nu-i scăpa nimic. ŞI 
era cinstit, curat cum e cristalul. Şi iar s-au ciocnit ei doi... Tudor 
avea nevoie de monedă grea pentru dame, cînd se ducea la 
Bucureşti, la minister. Valentin însă dorea să nu roşească pentru 
taică-său. Şi i-a pus în vedere... lar bătrînul s-a miîniat şi l-a 
trimis pe lumea cealaltă. A doua oară n-a mai greşit ! 

Adrian se duse la fereastră. Două miţe, una albă, cealaltă 
gri, se pîndeau prin iarbă. Cerul era dureros de senin. 

— Ziceai că vrei să mă previi asupra unor ameninţări care 
ar plana asupra mea. 


— Planurile lor sînt întunecate, scumpe domnule Adrian! 
Dar eu voi veghea, te voi preveni... Ce-ai zice dacă te-ar sili s-o 
iei de nevastă pe Silvia ? 

Adrian surise. 

— Asta nu e o pedeapsă chiar atit de formidabilă, nu crezi? 
Mi se pare că sînt mulţi care ar vrea să fie pedepsiţi astfel ! 

— De-ar fi doar atît! Dar pe de altă parte, vezi bine, ei îţi cer 
să te dai drept Valentin... Nu pricepi? 

— Ce să fac, scumpe domnule Sorel, sînt un nepriceput ! 

— Poate vor să te scoată cumva vinovat... Dar voi avea eu 
grijă, să ştii! 

— Foarte interesant, foarte interesant tot ce mi-ai spus, zise 
Adrian, grav. Voi medita, să ştii, cu atenţie, mai ales că am uitat 
din greşeală magnetofonul deschis, aşa că s-a înregistrat toată 
discuţia noastră... Voi putea să-ţi recapitulez sfaturile... 

Sorel se făcu alb la faţă. 

— Ai înregistrat? Ai magnetofon?... 

Adrian rise cu poftă. 

— Nu, scumpe domnule Sorel, n-am magnetofon, am 
glumit. Crezi că am eu bani pentru magnetofon ? 

— Voi veghea, să ştii că voi veghea asupra dumitale, făcu 
Sorel retrăgindu-se, încă sub impresia spaimei. 


14 


Un sfert de oră după plecarea lui Sorel, apăru Dan. Elegant, 
ca întotdeauna în zilele sale libere. Rămase în pragul uşii şi-l 
privi nedumerit pe Adrian. Acesta îşi pusese miinile în şolduri, şi 
era uşor încruntat, îşi aplecase puţin capul înainte. 

— Mă uit la tine, zise Dan, şi am impresia că... s-a schimbat 
ceva! Acum parcă ai semăna într-adevăr cu Valentin ! 

— Îmi pare bine. 

— Aa... Te-ai pieptănat ca el, ţi-ai făcut cărarea pe stinga. 

— Numai atit ? 

Dan îi dădu ocol de două ori. 

— Nu mai observ nimic. 

— Priveşte bine! zise Adrian căutînd să-l lungească şi să-l 
înmoaie per. 

Dan ridică din umeri. 


— Pe cinstea mea... Mii de harpoane, înfipte în mii de burţi 
de balenă! Ţi-ai făcut semnul acesta mic, aici cum avea 
Valentin! 

— Slab detectiv ! Ar fi trebuit să observi din prima clipă. 

— Dar de unde ai aflat cum se pieptăna Valentin şi ce 
semne particulare avea? 

— Secretul meu, mormăi Adrian. 

Riseră amindoi, speriind o miţă care băgase capul prin uşa 
întredeschisă. 

— Ştii că mai înainte am primit o vizită extrem de 
importantă ? 

— Ce vorbeşti? Te-o fi vizitat arhiducele de Saxa şi 
Brandemburg ? 

— Puțin zis... Am avut cinstea de a sta de vorbă cu Tavi. 

Dan se încruntă : 

— Pun pariu că ţi-a turnat o mulţime de trăsnăi! Spune 
drept: nu ţi-a şoptit că tata l-a ucis pe Valentin? 

— Nu mi-a şoptit... A spus-o cu voce tare. 

Dan, cu buzele ţuguiate, cum fac copiii cînd se supără, se 
duse la fereastră. Işi făcu vînt cu batista. Fruntea i se aburise 
dintr-o dată. Zise: 

— Acest zvon a circulat într-adevăr. 

— Ştiai? 

— Desigur. Şi tata ştie. Se găsesc oricind două-trei canalii 
gata să inventeze tot felul de gogoriţe pe seama celorlalţi, 
pentru ca toţi să fie egali... egali în ticăloşenie. Dar faţă de Tavi 
nu simt decît o uşoară scîrbă. El nici nu e o canalie de clasă, ci 
un simplu găinar. A vrut să se însoare cu Silvia, nu atît de dragul 
ei, cît de dragul tatii, care-i director. Pricepi cum vine? 

— Şi a fost respins ? 

— Silvia zice că nu se simte bine decit atunci cînd între ei 
doi e o distanţă de cel puţin un kilometru... Dar, dă-l dracului. 
Hai să ieşim. 

— Dane! Aş vrea să merg şi eu o dată în locul acela, la 
Viştea Mică, să ştiu şi eu cum arată... Tu cînd ai fost ultima dată 
acolo ? 

— Cam de multişor... 

— Ei vezi?! între timp te-ai maturizat. Poate-ţi mai vin ceva 
idei. 

— Cit e ora ? întrebă Dan. 


— Zece şi şaptesprezece minute. 

— Merge exact? 

— E un „Britix“ cu douăzeci şi una de pietre, primit cadou 
de la tata cu ocazia absolvirii facultăţii. Grăbeşte cu trei minute 
pe lună. Clar ? 

Dan îşi potrivi şi el ceasul. 

— Am o idee... E şi cazul, că-n ultimul timp văd că tot alţii 
au idei, iar eu nimic. Pînă la Viştea sînt douăzeci şi şase de 
kilometri. Plecăm chiar acuma. Fug acasă şi cer voie tatii să iau 
maşinuţa întreprinderii, în care ei nu s-a urcat decit de două ori, 
o dată la primirea ei, şi a doua oară cînd a dat-o în primire 
şoferului nou angajat. Nu-i place să umble decit pe jos, sau cu 
trenul. 

— Schimbă-ţi şi costumul, ai să-l murdăreşti. 

— Ba nu... azi e duminică! strigă Dan, plecînd iute. 

— Te-aştept în parc! 

Dan se opri. 

— Ba nu! Tu du-te la Băiat, pe strada Arţari, la numărul 
zece, lîngă ştrand, spune-i să fie gata... Vă iau de acolo cu 
maşina. 

Adrian îşi aruncă pe umeri bluza bleumarin, îşi puse 
ochelarii şi porni să caute strada Arţari. 


15 


Băiatul locuia într-o mică vilă, ascunsă printre copaci, fostă 
proprietate a unul negustor de lumînări. Mai stătea acolo şi un 
maistru de la fabrica „Unitatea“, care avea şapte copii şi, 
bineînţeles, o nevastă. O nevastă care nu-şi pierdea timpul 
degeaba, judecînd după numărul urmaşilor. 

Cămăruţa Băiatului avea intrarea separată, pe o scăriţă 
laterală. Pe 
lîngă intrare separată mai avea şi o suprafaţă de unsprezece 
metri pătraţi şi şaptezeci şi cinci centimetri. Tocmai bine cît să 
încapă un suflet de om necăjit. Canapeaua, măsuţa, dulapul, 
radioul, şi cărţi, multe cărţi, risipite, aruncate peste tot... 
Sertarul noptierei, plin cu tot felul de doctorii pe care nu le 
folosea. 

Băiatul luase o carte, la întîmplare. Nu reuşea de loc să se 
concentreze. Gîndurile îi zburau în altă parte. Cu totul în altă 


parte! Lăsase toate uşile deschise, să intre aer răcoros din 
grădină. Şi ferestrele. 

Ceasul deşteptător ticăia enervant. Undeva lătrau cîinii. 
Vrăbiile se zbenguiau pe streaşină. Ar fi putut să meargă la riu, 
era la doi paşi, să facă baie, să stea la soare. Nu. Mai bine 
singur. Eventual beat, ca să-şi adoarmă conştiinţa. 

„„„Bătrînii marinari... bătrînii lupi de mare... da, ce-i cu ei? 
Bătrînii lupi de mare simt apropierea furtunii — te miri cum! O 
dîră subţire de ceaţă la orizont... valurile izbindu-se cumva altfel 
de... de proră sau de baborduri, apariţia (sau dispariţia) 
delfinilor... şi poate o înţepătură discretă în ciolanele lor 
atotştiutoare — îi previn de ceea ce se va întîmpla. Da ! 

„Insă şi eu am simţit că se apropie furtuna! Furtuna 
nimicitoare! De cîteva zile ştiam că trebuie să se întîmple ceva... 
Mint! larăşi mint. Nu de citeva zile... ci de zece ani ştiu că 
trebuie să se întîmple ceva! Ce suflet laş şi meschin... ce suflet 
de iepure am! Dacă aş fi om, de mult ar fi trebuit să urlu : 

O, Mort, vieux capitaine, il est temps! Levons l'ancre! 

Ce pays nous ennuie, o, Mort! Appareillons ! 

Si le ciel et la mer sont noirs comme de l'encre, 

Nos coeurs que tu connais sont remplis de rayons ! 


Minciună! Inima mea e plină nu de lumină, ci de otravă!“ 

Băiatul auzi un zgomot uşor, dar nu-i dădu atenţie. Probabil 
pisica vecinilor sărise pe scară. Continuă să stea întins cu 
obrazul căzut pe carte, cu pleoapele strînse şi dinţii încleştaţi. 
Ceasul deşteptător continua să bată clipele. Clipele intrau pe 
uşă şi ieşeau pe fereastră. Şi Băiatul tresărea, parcă izbit de 
fiecare clipă în trecerea ei prin Marele Timp. 

Şi deodată Băiatul stiu că nu e singur în cameră. Senzaţia 
aceasta se strecură încet către el. Simţi un fior urcînd... de la 
picioare, spre genunchi, spre piept. Nu era nimic înspăimîntător 
în asta. Simţea că e cineva în odaie. Cine să-l caute duminică 
dimineaţa ? 

Băiatul simţi o teamă nelămurită. Şi atunci ţişni în picioare 
şi-l văzu în cadrul uşii pe Valentin, care-l privea, fără să spună 
un cuvînt. 

Deci, în cadrul uşii stătea „Toporul de Argint“ şi-l privea. Cu 
ochii lui cenuşii, luminoşi, larg deschişi, pe care-i cunoştea atit 
de bine... Ochii lui ciudaţi, care păreau că rîd totdeauna. Dreptul 


ceva mai larg deschis decît stîngul. Veseli, ironici, glumeţi, dar 
în acelaşi timp cu o privire care te izbea, o privire ce trecea prin 
tine. 

Nişte ochi care adunaseră multă strălucire poate din razele 
soarelui, din seninul cerului, din coloritul vibrant al şesului, 
poate din cenuşiul plin de scăpărări şi de scîntei al munţilor din 
zare. Priviri ce nu loveau niciodată pieziş, ci drept, priviri ce 
nelinişteau, fiindcă în seninătatea lor luminoasă parcă ar fi 
ascuns la rîndul lor o ameninţare tăcută, dar grea. 

Pe chipul triunghiular, puţin colţuros, cu obrajii traşi, stăruia 
o urmă de zîmbet. Băiatul remarcă acest zîmbet şters, puţin trist 
parcă, puţin mustrător. Zimbetul unui vechi prieten. Zimbetul 
unui bun prieten... 

— Ce ţi s-a întîmplat, Băiat? Te simţi rrrău ? Eşti cam prrrea 
palid, ori mi se parrre mie ? 

Şi vocea era a lui Valentin! Silabele puţin lungite, r-urile 
rostogolite în fundul gurii... 

Băiatul simţi că inima îi bate nebuneşte. Un val fierbinte îi 
încercui fruntea, un val purpuriu, plin de ace înţepătoare. Un 
junghi îi despica pieptul şi simţi că-i vine rău. 


Cînd îşi reveni îl văzu pe Adrian potrivindu-i perna sub cap. 
Nu fusese Valentin, ci Adrian, Simţi că are o compresă udă pe 
frunte. 

— Te-ai uitat la mine cu ochii holbaţi! Erai gata să leşini. Ți- 
am tras şi nişte palme, va trebui să mă scuzi... trebuia într-un fel 
să te readuc în simţiri. 

Băiatul tăcu. Deschise gura, dar tăcu iar. lar cînd vorbi, 
Adrian trebui să se aplece ca să-l audă. 

— Mi s-a părut că eşti Valentin... Dumnezeule, ce mult 
semănaţi! Pieptănătura... Şi semnul acela, şi privirea... Stăteai 
cu fruntea aplecată înainte, exact cum şi-o apleca Valentin... 

— Dragul meu, zise Adrian, încerc să-mi joc cît mai bine 
rolul. Am făcut împreună cu Dan un plan de acţiune, pentru a-l 
prinde pe ucigaşul „Toporului de Argint“. În caz că acesta ar fi 
printre noi, adică aici, pe-aproape, prin oraş, văzindu-mă, s-ar 
putea să se sperie, să se trădeze... 

— Şi eu m-am speriat, gemu Băiatul. 


— Nu, tu ai fost emoţionat. Ţi s-a părut că-l vezi pe amicul 
tău de altădată... Te rog să nu ne dai asemenea griji. Haide, sus! 
Peste două minute vine Dan cu maşina să ne ia. 

— Dan ? Cu maşina ? Unde ? 

— Plecăm la Viştea Mică, la tunel. Facem o recunoaştere a 
locurilor unde a fost ucis Valentin. Dan vrea să-şi împrospăteze 
memoria... Cum te simţi ? 

— Rău. Am avut şi ieri o criză. 

— Dar doctorii ce zic ? 

— Doctorii ? Doctorii tac. Poate cînd Dan va construi 
aparatul său de solidificare a timpului voi putea să extrag din 
mine anii bolnavi... Abia atunci voi fi sănătos... 

— N-ar strica să vii totuşi cu noi. Te aflai în perioada aceea 
pe şantier, alături de Valentin, l-ai fi de mare folos lui Dan. 

— Cine a zis să merg şi eu ? Dan? 

— Dar cine? El îl caută pe asasinul fratelui său, nu altcineva. 

— Nu, nu pot să vin! Îmipare rău! 

— Lui Dan o să-i pară şi mai rău! zise Adrian. 

— Dan are la Viştea un prieten... Un fost coleg de liceu. 
Învățător. El ştie totul, e de acolo. 

— Bine, bine, dacă nu poţi... Păcat, totuşi... Poate că nu ţi-ar 
strica o ieşire. 

— De altfel, nu pot suporta nici un fel de mirosuri. Cel de 
benzină, mai ales, mă ucide. 

Adrian nu zise nimic. Băiatul îl privea neliniştit. Peste citeva 
minute o Skodiţă opri la poartă. Din maşină cobori Dan, cam 
furios. i 

Tata n-a vrut să-mi dea maşina! Inchipuie-ţi ce supersimţ al 
responsabilităţii! Era să se ducă baltă toată afacerea. Ce noroc 
că am dat de un amic, pe care l-am convins să-mi dea maşina 
pînă deseară... îşi şterse fruntea asudată. Băiatul unde-i ? 

— În casă, răspunse Adrian. Nu vrea să vină. Se simte rău. 

— Dacă nu poate, nu poate, zise Dan iritat. Să pornim, e 
trecut de unsprezece. La amiază să ajungem la Viştea. Haide ! 

Băiatul ieşi în uşă. Ridică în braţe pisica vecinilor care 
stătea pe scări, la soare. O mîngiie. 

— Drum bun! lertaţi-mă că nu vin şi eu! 

— Odihneşte-te şi fă-te sănătos! strigă Dan, 

— Deseară, cînd vă înapoiaţi, poate treceţi pe la mine, nu ? 

— Dacă nu ne întoarcem prea tîrziu... 


— Hai pe la mine acasă, zise Adrian. Să-mi iau aparatul de 
fotografiat. 

— Aşa e! Nişte detectivi care se respectă nu pleacă la drum 
fără 
aparat... rînji Dan, încă furios. Măi, teribil ce m-a scos din ţiţini 
tata! În fond amicul ăsta care mi-a dat Skodiţa ar putea să aibă 
neplăceri dacă se află, pe cînd tata... încăpăţinat, încăpăţinat! 
Şi-a propus el aşa că nu pune piciorul în maşina aia. O dă 
adjunctului, o dă inginerului şef, contabilului, bineînţeles în 
chestii de serviciu, o dă oricui... 

— În afară de fiul său, completă Adrian. Ştii ce, Dane ? Dacă 
pleci la drum furios, enervat, n-o să-ţi iasă bine absolut nimic. 

— Ai dreptate. Experienţa bătrinească ne învaţă că aşa e. 

— În consecinţă, hai, Dane, zimbeşte! 

Maşina opri, Adrian alergă să-şi ia aparatul de fotografiat şi 
reveni. 

— Hai, Dane, zimbeşte, zise el. 

Dan apăsă pe accelerator şi maşinuţa o zbughi pe stradă. 

— Nu pot. Nu pot zimbi. 

— Foarte bine. Atunci relatează-mi cum îi făcea curte Zorel 
cel frumos Silviei, îi trimitea scrisori de amor în versuri ? 

Chipul lui Dan se mai însenină. 

— De unde dracu' ştiai ? Ţi-a spus cumva Silvia? 

— Nu, omule, cînd să fi discutat eu cu Silvia despre aşa 
ceva? Adrian îşi puse ochelarii. Dar era imposibil ca dom’ Tavi să 
nu scrie mici epistole rimate ! Se citeşte pe faţa lui. 

— Văd că eşti un mare cititor de mutre! Şi, mă rog, ce-ai 
mai citit pe faţa lui Zorel ? 

— Altceva nimic. Ce poţi citi pe o foaie goală ? 

— Dar pe faţa mea ce ai citit ? Sau şi mutra mea e o foaie 
goală? 

— Pe faţa ta am citit, în primul rînd, că în cele din urmă vei 
pune mîna pe ucigaşul „Toporului de Argint“... Apoi, că vei 
construi aparatul de solidificare a timpului şi de comprimare a 
spaţiului. i 

— Asta în cazul că nu mă fac actor. Incă nu ştiu sigur... 

— Ciudat eşti ! Mai bine te-ai uita în oglindă, se strimbă 
Adrian. La actorie trebuie băieţi frumoşi, nu cimpanzei ! 

— Prostii! Ce, Birlic e frumos ? 


— Nu mă lua în seamă, am glumit. De altfel eşti suficient de 
frumos. Rolul lui Cyrano îl poţi interpreta cu brio. Noroc că ai 
crescut destul de înalt. La actorie asta se cere. 

— Bravo ! Birlic e înalt ? 

— Ce îmi tot dai la cap cu Birlic ? 

— E un mare actor. Idolul meu. Şi fii mulţumit că-ţi dau la 
cap cu el, şi nu cu Ovid Teodorescu, fiindcă te-ar strivi. 

Skodiţa urca printre colinele verzi. Şi astfel, discutînd 
despre Birlic şi 
despre Aristarh din Samos, care cu trei sute de ani înaintea erei 
noastre a afirmat că soarele este mai mare decit pămîntul, Dan 
şi cu noul său prieten se apropiau de locul unde cu zece ani în 
urmă fusese omorit „Toporul de Argint“... 


16 


Intrînd în Viştea Mică, drumul trecea pe sub un mare 
viaduct ce se desena de departe ca un fastuos arc de triumf, 
sprijinindu-se între doi munţi. Adrian privea în sus. Aproape de 
lumina cerului, pădurea stătea masivă şi întunecată. Dan 
tăcuse. Devenise nervos. Aprindea mereu ţigara, dar o stingea 
imediat, o arunca. Fluiera melodii ciudate, sau recita tot felul de 
monologuri învăţate în vasta sa carieră de actor, combinîndu-le, 
făcîndu-le de nerecunoscut. Deodată se întoarse spre Adrian. 
Acesta, profitind de îngîndurarea sa, îi făcuse o poză, la volan. 

— Bănuiesc — zise — că eşti şi tu ca acei fotografi amatori 
serviabili, care-ţi fac cîte poze vrei, dar n-au film în aparat. Ba 
încă te mai şi aranjează în tot felul de poziţii chinuite, ca să-şi 
bată joc de tine... 

— Eşti un băiat perspicace, zise Adrian, în momentul acela 
treceau pe sub viaduct. 

— Tunelul e tocmai în capătul celălalt al satului, acolo e al 
doilea viaduct... Trecem prin sat să-l luăm pe Andreica, un fost 
coleg de liceu, împăratul codrilor de pe aici. M-a ajutat în 
cercetări, a cules informaţii despre şoferii care au lucrat aici la 
şantier. Mare scofală n-a ieşiţi nici din asta. Toţi păreau curaţi ca 
lumina, se mai vorbea de cite unul că ar fi fost beţiv sau 
mulieratic, dar astea-s păcate mici, care nu mă interesează... Mi- 
e cam ruşine de Andreica, e un băiat bun, blind şi fin... îi place 
muzica preclasică, orga şi clavecinul, pe cinstea mea ! Nu i-am 


răspuns la scrisori, nu i-am mai trimis o vorbă de vreo cinci sute 
de milioane de ani. Na, c-am şi ajuns ! 

Un bărbat mărunţel, negricios se şi ivi în poartă, imediat ce 
se oprise maşina. 

— Dane, Dane! zise el. Precis că ai nevoie de ceva, fiindcă 
numai atunci îţi aminteşti de mine ! 

Dan îl strînse în braţe. 

— Vezi cum te exprimi, beţiv meloman ce eşti, că e de faţă 
tovarăşul inspector şef de la minister, zise, arătîndu-l peAdrian. 

— Dacă nu-i inspector de păduri, nu mă tem de el, rise 
Andreica. 

— Unde ti-i muierea ? 

— La maternitate, la raion. A născut alaltăieri doi băieţi 
gemeni. Să-mi trăiască! Mă felicit singur, că dacă ar fi să aştept 
felicitări din partea anumitor amici... 

Dan îl sărută pentru a doua oară. 

— Bravo, bătrine! Cit eşti tu de mic, mă şi mir cum de ai 
putut face doi dintr-o dată! 

— Că doar nu i-am născut eu ! Sau te pomeneşti că nu ştii 
încă nici pînă azi cum se fac copiii ! Intraţi să vă dau un vinars. 

— N-avem vreme! Urcă în maşină, mergem la tunel. 


17 


Dan mergea înainte, singur. Andreica şi Adrian îl urmau de 
la distanţă. i 

Drumul urca prin pădurea de brad. In dreapta, jos, încă se 
mai vedea intrarea întunecată a tunelului. Mult în urmă, se 
arcuia al doilea viaduct. 

Dan mergea foarte încet. Umbrele brazilor din dreapta 
acopereau parțial drumul. Dan mergea cînd în umbră, cînd în 
plin soare. Miinile i se mişcau uşor. 

Trenul bubui pe viaduct şi pătrunse în tunel. Adrian crezu că 
simte o uşoară trepidaţie a pămîntului. 

— E trist, şopti Andreica, arătîndu-l pe Dan. Totdeauna cînd 
vine aici... îşi iubea foarte mult fratele... Imediat vom ajunge în 
locul unde au fost găsite urmele de sînge. 

— Dar barăcile şantierului unde erau ? 

— Jos, dincolo de gura tunelului, aproape de marginea 
satului. 


Dan mai merse puţin şi se opri la cotitură. 

— În locul acela ? întrebă Adrian 

— Da, în locul acela a fost omoritValentin, şopti Andreica. 

Dan rămase citeva minute singur. 

„lată pădurea, şi iată drumul. Drumul pe care calcă 
picioarele oamenilor şi roţile maşinilor. Şi picioarele fiarelor... 
Drumul e curat. Ploile au spălat de mult sîngele „Toporului de 
Argint“... În stînga e o mică pajişte cu multe flori şi miliarde de 
cosaşi ce sar în toate direcţiile cînd clatini iarba. Ce bine 
cunoaşte aceste locuri! Trîntindu-se pe covorul verde şi moale, 
Dan închise ochii. Sub pleoapele sale e atita culoare! Vede, vede 
ca şi cum ar avea ochii deschişi. Oare într-adevăr Valentin nu 
mai trăieşte? 

Moartea există într-adevăr ? 

De cite ori n-a visat că stă aici, la această cotitură, în umbra 
pădurii şi sub streaşina munţilor... Şi totdeauna cineva se ivea 
jos, departe, pe drum, şi inima lui Dan începea să bată 
nebuneşte, fiindcă i se părea că vine fratele său... Nu, nu, 
aceasta e o întrebare serioasă: Moartea există? Uneori, în 
anumite zile, nu-ţi vine să crezi. 

Şi Dan îşi aminti de o fată, care era cu totul altfel decit 
toate-celelalte colege de şcoală ale sale. Avea şi un nume, unul 
destul de obişnuit, dar mai tirziu, ea a plecat în alt oraş şi n-a 
mai văzut-o, Dan a început să se îndoiască în sinea sa că ea ar fi 
existat într-adevăr, şi a numit-o „fata din vis“. 

„Să inventezi un aparat care să măsoare sinceritatea“, îi 
ceruse ea odată. 

„Desigur, am să-l inventez“ 

„Şi unul pentru fericire. Oamenii să fie totdeauna fericiţi. lar 
o parte din sufletul lor să rămînă de copil. Înţelegi?“ 

„Desigur.“ 

„ŞI să construieşti un aparat pentru timp şi distanţe. Pentru 
noi doi. Să ne putem vedea, oricît de departe am fi unul de 
celălalt. Şi un aparat pentru soare... Cînd avem chef de soare, 
să-l putem aduce repede deasupra noastră." 

„Desigur.“ 

„Şi un aparat împotriva morţii! Să nu mai existe!“ 

„Desigur, desigur, desigur...“ 

In marginea pajiştei, un lup încălzit de soarele toamnei se 
oprise leneş şi-l privea pe Dan. 


18 


Se apropiară şi ceilalţi doi. Adrian făcuse citeva fotografii. 
Dan se ridică, dar rămase locului, cu picioarele în iarbă, pînă la 
genunchi. 

— Acum să vedem locul unde a căzut în prăpastie inginerul 
Daudu, propuse Adrian. 

Dan se întoarse către el foarte mirat. 

— De unde ştii şi de inginerul Daudu ? 

Adrian îşi scoase ochelarii. 

— Dacă aş vrea să fac pe misteriosul, nu ţi-aş spune... Dar 
eu nu vreau să fiu misterios. Mi-a povestit Virgil. Părerea lui e că 
trebuie căutată 
legătura între aceste întîmplări. 

— Ştiu. Dar ce legătură poate fi? Daudu, un om în vîrstă, şi 
poate cherchelit, a lunecat noaptea în prăpastie. 

— Valentin însă, cercetînd locul, era de părere că n-avea 
cum să alunece acolo. 

— Valentin era cam prea bănuitor. Totuşi, el n-a dat chiar 
atita importanţă cazului, cum pretinde Virgil. Probabil nu ştii că 
însuşi Daudu, înainte de a muri, a declarat că totul s-a petrecut 
din vina sa. 

— Ştiu şi asta. Ce om sucit eşti, Dane! Şi încăpăţinat. 
Fireşte, eu nu vreau să mă amestec în treburile tale, fiindcă tu 
întreprinzi această cercetare, şi nu altcineva, dar modesta mea 
părere e că nu trebuie să omiţi nici un indiciu. Eu în locul tău 
chiar m-aş fi interesat cine a fost acest Daudu? Avea duşmani? 
Avea prieteni? 

— Chiar şi Valentin i-a fost prieten. Mi-a vorbit de cîteva ori 
despre el. 

— Din vorbă-n vorbă, uite c-am ajuns. Aici trebuie că s-a 
petrecut... zise Andreica. 

O cărare puţin umblată trecea pe partea dreaptă a 
tunelului, pe coastă. Sub ea se adincea o vale destul de abruptă, 
în fundul căreia se răsucea un firicel de apă, abia vizibil printre 
ierburi şi tufe. Mai tîrziu, spre sfîrşitul toamnei, firicelul avea să 
se prefacă în torent furios. 

— Oare inginerul Daudu, cînd s-a petrecut accidentul, 
mergea într-acolo, sau venea încoace ? 


— Venea, explică Andreica. Venea de la sectorul „tunel- 
intrare“. 

— Deci, cam aşa... Adrian se depărtă, şi apoi veni, căutînd 
să imite mersul unui om în vîrstă. Dacă ar fi fost iarnă, zise el, ar 
fi încă explicabil, dar pe vreme de vară, e destul de curios că 
omul a alunecat de aici. Erau oarecum întemeiate bănuielile 
„Toporului de Argint“. Nu ? Ce ziceţi ? 

Dan ridică din umeri, mormăind că asta e cu totul altă 
poveste. 

In timp ce se întorceau înapoi la gura tunelului, Dan rămase 
cu ochii aţintiţi într-un anume punct. 

— la priviţi! Un cîine sur, ca un lup, zise el, arătînd la 
dreapta în sus, spre marginea pădurii. Andreica privi şi el. 

— Da, pare a fi un lup bătrîn... 

— Dar e şchiop, protestă Dan. 

Andreica făcu haz. 

— Lupii n-au voie să şchiopăteze? Da, da, şchioapătă... L-o 
fi nimerit vreo alice. 

Animalul tocmai traversa o poiană, grav şi singur, 
şchiopătînd cu o 
anumită demnitate. 

Se opri lîngă o stincă, la fel de cenuşie ca şi blana lui, se 
aşeză acolo şi-i urmări curios pe oameni cum coboară către sat. 


19 


Băiatul se învirtea de colo pînă colo prin cameră. Spera să-i 
vadă apărind pe Adrian şi pe Dan. Spera în acelaşi timp că nu 
vor veni nici în seara aceea şi nici a doua zi... Cîndva, mai 
tirziu... 

Noaptea mărşăluia la pas peste dealuri. Fără să se 
grăbească, tîrînd după ea neguri întinse, şi mii de constelații. 

In clipa aceea era linişte în cosmos. Intre două galaxii, 
călătorii necunoscuţi de pe alte lumi îşi îndreptau telescoapele 
către universul nostru, întrebîndu-se: „Ce vom găsi cînd vom 
ajunge acolo? Există oare viaţă \? Există bucurie şi suferinţă? 
Dragoste, războaie, poezie, cafea, holeră?“ 

Băiatul auzi poarta şi fugi la geam. 

Dan aprinse o ţigară. La lumina chibritului faţa Băiatului 
păru şi mai palidă şi mai alungită. 


— Cum te simţi? 

— Ceva mai bine. Dar voi ce-aţi făcut acolo? Aţi descoperit 
ceva? 

— Am văzut un lup şchiop, zise Dan. Şi am băut la Andreica 
o ţuică îndesată, care ţi-ar fi plăcut şi ţie. Păcat că n-ai venit. 

În camera Băiatului radioul cînta în surdină o arie din 
„Secretul lui Marco Polo“. 

— Dar aţi găsit ceva? insistă Băiatul. În legătura cu... 

— Ce să găsim? A fost o simplă recunoaştere pe teren. 
Haide, Băiat, cu noi. Poate găsim la grădină o bere proaspătă. ŞI 
mai discutăm... 


Băiatul însă nu ceru bere, ci coniac. ÎI sorbi dintr-o 
înghiţitură şi i se adresă lui Dan pe un ton rugător, ca şi cum ar 
fi cerut să i se facă o favoare: 

— Deci, într-adevăr el nu este Valentin? 

Dan clătină din cap şi-l prinse uşor de braţ, de parcă ar fi 
vrut să-l mîngiie. Şi chiar îl mîngiie, cu stîngăcie şi puţin jenat. 
Era clar că Băiatul se află într-o stare de aţiţare nervoasă 
neobişnuită. Poate ar fi fost mai bine să nu bea. 

— Atunci, continuă Băiatul, ridicînd glasul, cum se face că el 
are pînă şi semnul acesta mic de pe obrazul drept, exact ca al 
lui Valentin? Cum se face că vorbeşte ca şi Valentin? În oraş 
lumea vorbeşte că 
„Toporul de Argint“ ar fi viu... 

— Zvonul acesta l-am lansat noi, intenţionat. Şi tot 
intenţionat Adrian şi-a făcut semnul şi caută să imite vocea lui 
Valentin... 

— Dar, atunci, pentru ce toate acestea? 

— Pentru ca eventual vorbele să ajungă pînă la urechea 
ucigaşului... dacă o fi pe aici, pe aproape. Poate se sperie şi se 
trădează... îţi dai seama cum se va simţi el?... 

— O, Doamne, da ! gemu Băiatul. 

— Procedeul acesta poate avea şi efecte contrare, vorbi 
Adrian, privindu-l fix pe Băiat. Prinzînd de veste, ucigaşul se va 
ascunde... 

— Mai vreau un coniac, zise Băiatul. 

— De miine încep o săptămînă grea, zise Dan. Am de făcut 
vreo trei-patru curse la cabanele forestierilor... 

— Şi eu am o săptămînă grea, spuse Adrian. 


Băiatul îşi trecu degetele subţiri prin părul mare şi încîlcit. 

— Şi eu, şopti. Dar tocmai de aceea mai vreau un coniac! 

Un vînt uşor aducea pînă la ei murmurul valurilor. Iza 
curgea o sută de paşi mai încolo. lar dincolo de apă se vedeau 
dealurile împădurite, întunecate, sub cerul înstelat. 

— Ce frumos e aici ! zise Adrian. 

Băiatul rosti pe un ton lugubru: 

— „La nature est un temple ou de vivants piliers 

Laissent parfois sortir de confuses paroles...“ 

Adrian continuă: 

— „L'homme y passe a travers des forets de symboles 

Qui l'observent avec des regards familiers“. 

— Mă faceţi să am complexe, zise Dan. Eu nu ştiu 
franţuzeşte decit atita cît şă bag în sperieţi snobii. 

— Nici eu nu prea ştiu, făcu Adrian. 

— lar eu, care predau franceza, ştiu cel mai puţin ! Nu mai 
vine odată coniacul acela ? 


20 


Dan ajunse acasă destul de tîrziu. Îl durea teribil capul. De 
prea multe gînduri, probabil. „Într-un cap mic nu încap mai mult 
de cinci gînduri dintr-o dată, iar eu am peste cincizeci. Ce 
înghesuială trebuie să fie!...“ 

Fu bucuros cînd văzu că în camera tatălui său lumina e încă 

aprinsă. 
Intră. Tudor Leordeanu şedea la o măsuţă şi răsfoia nişte hirtii. 
Interesante erau relaţiile dintre tată şi acest fiu. Dacă după 
moartea lui Valentin preferatul luliei devenise Virgil, Tudor se 
ataşă puternic de băiatul său cel mai mic. 

Cînd Dan intră, Tudor Leordeanu îşi scoase ochelarii şi făcu 
un gest de parcă ar fi vrut să-şi netezească părul ce-i lipsea cu 
desăviîrşire. Se priviră o clipă. Amîndoi erau încruntaţi. 

Bătrînul îşi cobori ochii iar în hirtii, dar fără să-şi mai pună 
ochelarii. Dan îi observa din profil capul puternic, pleşuv, 
gîndindu-se vag: „Cam aşa o să fiu şi eu la bătriîneţe, cam aşa. 
Ei şi ce, la urma urmei, tata nici n-arată atit de rău!“ 

Tudor Leordeanu ridică privirea. 

— Ce-i, Dane? Vocea lui sună destul de aspru. 

— Nimic. Am venit să văd ce faci. 


— Frumos din partea ta. Precum vezi sînt ocupat. Du-te şi te 
culcă şi tu, e tîrziu. 

Şi întoarse hirtia, continuînd să citească. Dan însă ştia prea 
bine că nu vede fără ochelari, că se preface. Aşa că, după ce 
mai tăcu o clipă, două, zise: 

— Faci pe ocupatul, tată, şi cînd colo văd clar că ai avea un 
chef teribil să pălăvrăgeşti niţel cu mine. Crezi că nu ştiu ? 

Tudor mormăi : 

— Care va să zică tu eşti cum nu se poate mai convins că 
mă mănîncă limba şi abia aşteptam sa te văd ? 

Dan se ridică, apropiindu-se de masa tatălui său, mută din 
loc o mică vază de flori în care înfloreau cîteva dalii. 

— Ce flori frumoase! zise, mîngiind una dintre ele. Cine ţi le- 
a adus, tată? 

— Silvia, se înţelege... Ai fost la Viştea ? 

— Am fost!. Chiar şi fără maşina voastră! 

— Eram sigur că te vei descurca. Şi Tudor răsfoi iar hiîrtiile. 
Dan se simţi stingherit de prea puţina atenţie ce i-o acorda tatăl 
său. 

— Eşti un director din cale-afară de harnic! zise. Nici 
noaptea n-ai odihnă, tot cu gîndul la treburi... lată, intră fiul tău, 
la ceasul acesta tîrziu, aproape de miezul nopţii, iar tu mormăi 
acolo ca un urs bătrîn. Şi ce înseamnă dacă fiul tău cutează să 
te deranjeze la ora asta? Înseamnă că are de discutat ceva 
serios cu tine. 

— Ai descoperit ceva nou? 

— Încă nu. 

— Atunci ce problemă te chinuie? 

— Bravo! Crezi că pe mine mă chinuie probleme? Eu sînt 
om normal. Dar lasă, tată dragă, măcar o clipă foile alea... Cine 
ştie ce raport birocratic ai acolo! 

Tudor mîngiie uşor foile din faţa sa. 

— Prostule! zise. Am luat de la tine din cameră aceste file 
din jurnalul detaşamentului nostru. Foile scrise de mina lui 
Valentin. 

Dan se repezi la masă: 

— Ai grijă, tată, hiîrtia-i subţire şi fărimicioasă, abia se ţine! 

— Mă chinuiam să citesc, zise Tudor. Încep să uit cifrul... 

— E atit de uşor de ţinut minte: „Păpădie, păpădie..." 

— „...Ce cauţi la noi în vie?“ completă Tudor. 


— Tată! Valentin avea duşmani? 

Dan se oprise în mijlocul camerei. Muşchii obrajilor îi 
zvicneau. 

— De ce mă întrebi? 

— E o întrebare esenţială, iar eu sînt un prost, fiindcă pînă 
acum nu mi-am pus-o. Dar de la ea ar fi trebuit să pornesc 
cercetările. 

— Şi acum cum de ţi-a venit în minte ? 

— Nu mie, ci lui Adrian. 

— Intrebarea aceasta, n-avea grijă, şi-au mai pus-o şi alţii, 
nu e Adrian primul. În patruzeci şi nouă, cincizeci, cincizeci şi 
unu cînd s-au tot făcut cercetări, i-au scormonit şi zgîndărit pe 
toţi presupuşii inamici ai lui Valentin, mergind pînă la rivalii la 
fete din primii ani de liceu. 

— Dar tu aveai, şi ai duşmani, tată ? 

— Hm.! 

— O să te rog să-ţi aminteşti de ei. Şi te mai rog ceva. Să- 
mi spui la ce oră l-ai văzut pe Valentin, în ultima lui zi, ce aţi 
vorbit, şi să-mi numeşti oamenii de la tunel cu care Valentin era 
în legătură directă. Noi am hotărît să reconstituim ceas cu ceas, 
dacă se poate, ultima zi a lui Valentin. 

— Care noi, mă rog ? 

— Eu şi cu Adrian,. 

— N-o să fie prea uşor... Dar cum se face că Adrian se 
interesează atit de mult de problema asta ? 

— larăşi „problema“! De fapt ce vrei să spui, tata? 

— El abia a sosit în oraş, abia te cunoaşte, abia îl cunoşti. 

— Dar ai şi avut vreme să ciocneşti cîteva pahare de vin cu 
el ! 

— Cîteva pahare, da! Însă un butoi, n-am băut încă 
împreuna. 

— Vrei să zici că nu-ţi place ? 

— N-am nimic împotriva lui... 

— Inteleg, înţeleg acum încotro baţi! îl suspectezi pe Adrian 
că se pune bine cu mine, fiindcă sînt fiul tău, care eşti directorul 
lui. 

— La asta mă gindeam. 

— În orice caz, în privinţa lui Adrian n-ai dreptate. În primul 
rînd, eu l-am căutat. Ca şi ţie, mi-a fost simpatic... deşi simpatic 
e un cuvint tîmpit şi complet nepotrivit aici... deci mi-a fost 


simpatic, datorită acelei întîmplări... Datorită faptului că Băiatul 
l-a confundat cu Valentin, cu care parcă seamănă... Cînd i-am 
explicat toată povestea, a început să se intereseze, cum era şi 
firesc. A avut şi cîteva idei bune... 

— Dacă are idei, bravo lui. Dar tu cum stai cu ideile ? 

— Mai prost... Mi le-am cheltuit pe toate. Mă voi duce la 
culcare acum, miine plec cum se crapă de ziuă. 

Cînd să iasă, Dan se opri. 

— Tată, îţi aminteşti de inginerul Daudu ? 

— Imi amintesc. Un inginer capabil, şi un om de treabă. 
Păcat că a murit. 

— Dar ce părere ai despre moartea sa ? 

— Părerea pe care o au toţi. 

— Ai stat tu de vorbă cu el după accident, înainte de a 
muri ? 

— Am stat lîngă el pînă a murit... 

— Ce ţi-a spus ? Cum s-a petrecut accidentul ? 

— A alunecat de pe cărare. 

— Ai auzit cu urechile tale ? 

— Da, de două ori. De ce tot întrebi ? 

— Am vrut doar să ştiu dacă ai auzit cu urechile tale... 
Noapte bună! 

Dan trecu în odaia alăturată. Silvia dormea virită cu nasul în 
pernă. Dan stinse veioza şi se dezbrăcă în întuneric, privind în 
grădină prin geamul deschis. 


Dimineaţa plecă de acasă cînd încă nu se trezise nimeni. 
Luă din bucătărie sacoşa în care maică-sa îi pusese mîncare şi, 
luîndu-şi salopeta lui bătrinească, se simţi voinic şi foarte bine 
dispus. Viaţa avea pentru el o înfăţişare clară, categorică, dar 
plină de farmec în acelaşi timp, de cotituri neprevăzute, ca o 
serpentină în munţi. 

Teribil ce-i plăcea să pornească la drum cînd abia se crăpa 
de ziuă, prin oraşul încă adormit. Străzile pustii trăiau o altă 
viaţă, una misterioasă, necunoscută. Cite o pisică îl privea lipită 
de zid cum trece. Şi cite o gospodină foarte matinală stropea cu 
apă în faţa casei. 

Pe la şapte Dan ieşise de mult din oraş, intrase în primele 
urcuşuri 


mai grele. Era singur, şi se simţea bine. Drumul se întretăia pe 
alocuri cu linia ferată a forestierului. Îl cunoştea foarte bine. 
Pătrunse pădure, o pasăre se ridică de pe copaci, ţipînd. Opri 
maşina ca să urmărească zborul ei viguros. Nu ştia ce-i, o gaie, 
un erete, sau altceva, îi plăceau mişcările puternice ale aripilor, 
zborul ei între lumină şi umbră. Soarele abia se arătase şi 
pădurea părea că doarme încă. Ca întotdeauna cînd pornea 
singur la drum Dan se gîndi la fratele său cel mare, Valentin, dar 
nu cu tristeţe, ci cu un fel de mîndrie. „Vezi, Valentin, ce frumos 
e?“ şopti în gînd. 

Cînd ridică privirile deasupra pădurii, zări alte două păsări, 
rotindu-se larg, şi simţi ceva vecin cu fericirea. 

— A fi, sau a nu fi, recită el. Apoi scoase capul în bătaia 
vîntului şi răcni către pădure, către cer: A fi!... Sigur că da! A 
fil... 


21 


Timp de patru zile, Dan făcu transporturi la cabanele 
forestierilor. Duse pîine, conserve, lăzi cu apă minerală, 
ferăstraie electrice... În a cincea zi o porni către casă. Îi crescuse 
o bărbuţă roşcovană care-l schimba mult. Cînta : 

„Lele manevrabilă, 
Fii, te rog, amabila...“ 

Urcînd o pantă, văzu cum se fugăreau prin aer doi fluturi 
mici şi caraghioşi. Cînd era frint de oboseală, Dan devenea 
receptiv la tot felul de fleacuri. Dansul fluturilor îl înduioşă. 
Săracii! Ce viaţă scurtă au, şi cum n-au ei parte să afle de 
complexitatea acestei vieţi ! Pier, fără a fi aflat nimic despre 
teoria relativităţii, care, în treacăt fie spus, are şi cîteva puncte 
slabe ; le va elucida el, Dan, Dan Leordeanu... 

Cînd eşti puternic şi sănătos oboseala îţi dă şi o senzaţie de 
plinătate, de forţă. Dan se simţea foarte puternic. Conducea 
uşor, şi multe, foarte multe gînduri îi dădeau ocol. 

Jumătate din cer se acoperi cu nori negri. Cealaltă jumătate 
rămase senină. Şi multă vreme camionul merse la hotarul dintre 
furtună şi senin. Pe alocuri drumul era ud. Cînd şi cînd o perdea 
de ploaie îi stropea parbrizul. În stînga, pe dealuri, ploua şi 
fulgera straşnic. 


Dan socotise că va ajunge acasă pe la unsprezece seara. 
Planurile însă căzuseră pe neaşteptate, fiindcă i se întîmplă 
următoarea bucurie : văzu în faţă doi oameni care lucrau la 
drum. Unul din ei se postă în mijlocul drumului, mişcînd energic 
mîinile, să-l oprească. Dan apăsă pe frină şi 
scoase capul. 

— Ce-i, nene ? 

— Trecerea oprită ! 

— Nu mai spune ! Aşa se glumeşte pe aici ? 

— Pe aici nu se glumeşte. Drumul e minat! 

— Minat îi fi dumneata, rînji iar Dan. Cu ţuică bătrină, sau 
cu şliboviţă. Lasă-mă să trec, mă grăbesc. 

Celălalt însă nici nu zîmbi şi nu se clinti. Nu minţise. Cei doi 
lucrători dăduseră peste o mină îngropată chiar în mijlocul 
drumului, nu departe de un pod. Săpaseră uşor, jur împrejur, 
nefiind siguri la început ce e. Dezgropaseră şi două cabluri care 
plecau lateral, ca nişte mustăţi ale minei şi nu dăduseră de 
capătul lor. Cînd au înţeles despre ce e vorba, se speriaseră 
teribil. În locul acela nu se putea ocoli, pe ambele părţi ale 
drumului fiind povârnişuri abrupte. 

— Şi acum ce facem ? întrebă Dan. 

— Dumneata rămii aici s-o păzeşti pe „bătrină“, noi ne 
repezim în sat să anunţăm miliția. Şi apoi ne întoarcem, hotărî 
cel care-l oprise. 

Dan nu avea de ales, acceptă situaţia, înjurînd. Povestea 
avea să dureze. Nu se hotărise din prima clipă să întoarcă, 
pentru a face un ocol mare pe alt drum, iar acum era prea tîrziu, 
cei doi se grăbiră să plece, îşi aprinse o ţigară, se calmă, şi luă 
loc pe un bolovan la doi paşi de mină. Cine ştie, probabil că totul 
ruginise şi se stricase înăuntru... Nu e sigur, totuşi. Au fost 
cazuri cînd... Cu un suprem dispreţ, Dan trase ultimul fum şi 
stinse ţigara, apăsînd-o îndelung de mină. He, he, nu s-a 
întîmplat nimic. Şi se ridică, fiindcă pe drum apărase un alt 
camion; îl opri, explică ce s-a întîmplat, zicîndu-şi, că va trebui 
să repete povestea de zeci de ori tuturor celor ce vor veni. 
Camionul era din Ploieşti. Şoferul se interesă dacă se poate face 
un ocol. 

— S-ar putea ocoli, explică Dan, pe un drum cit se poate de 
prost. 


Ploieşteanul ascultă lămuririle, medită un minut, apoi se 
gîndi că e bine să facă ocolul. Dan rămase iar singur, 
aşteptindu-i pe cei doi, sau măcar pe unul dintre ei, să vadă 
care-i situaţia, eventual să întoarcă şi el maşina. Aştepta însă 
zadarnic, fiindcă lucrătorii, după ce anunţaseră postul de miliţie, 
socotind că şi-au făcut datoria, intrară la bufet. Satul era cam la 
vreo cinci kilometri. 

Dan mai fumă o ţigară, pe care o stinse lipind-o de 
asemenea de mină şi în acest răstimp mai întoarse din drum trei 
maşini, două dintr-o direcţie, una din cealaltă. Nimeni n-avea 
răbdare să aştepte pînă vor veni să demonteze mina, preferau 
un ocol cît mai lung.Văzînd că şanse de-a se urni din loc nu-s, 
Dan îşi scoase miîncarea, amuzindu-se singur de ceea ce se 
întîmplase. Avea să-şi petreacă poate noaptea întreagă păzind 
mina. 

Veniră alte două maşini, una din Hunedoara, alta tocmai din 
Bacău. Şoferii la început nu credeau ce le spune Dan, 
pretindeau că e ora prea înaintată pentru bancuri proaste, dar 
pînă la urmă întorceau, blestemîndu-şi soarta. _ 

Figura celui din Hunedoara i se păru nu ştiu cum lui Dan. li 
strigă : 

— Hei! Parcă te ştiu de undeva ? N-ai fost la Viştea Mică în 
paş'nouă, la tunel ? 

— In paşnouă am fost la mama dracului! Unde-i Viştea 
Mică? 

Camionul scîrţii din toate şuruburile, întorcînd. 

— Văd că toată ţara se împiedică azi de tine, zise Dan către 
mină. Pe toti îi încurci, hoască... Hoască bătrină şi ruginită. 

Şi, plictisindu-se să tot aştepte, şi să mai şi tacă pe 
deasupra, continuă : 

— lată că am rămas singur cu tine şi seara se apropie. ŞI 
nici să dorm n-am voie. Cînd dormi, timpul trece ca săgețile 
străbunilor noştri daci — adică repede. N-am voie să dorm, 
fiindcă cine ştie ce zăpăcit dă peste tine şi-l expediezl în stele! 
Ce soartă pe capul meu, să te păzesc o noapte întreagă! Stafidă 
afurisită! Nu-i nimic, mă voi gîndi la fratele meu cel mare, la 
Valentin. Te interesează de ce i se spunea „Toporul de Argint“ ? 
N-ai impresia că eşti prea curioasă, tanti? Tanti hoaşcă. Măr 
putred ce eşti, nu mai ai putere şi eu te păzesc degeaba. Doar 
pentru orice eventualitate. De multă vreme ai reumatism, apa 


ţi-a pătruns la încheieturi, ţi-a ros mădularele, iar eu te păzesc 
doar din politeţe. Pricepi? Eşti o hoaşcă urită şi n-ai să mai faci 
nici un rău nimănui. 

Cam astfel discuta Dan Leordeanu cu mina. Minutele 
treceau însă foarte încet. Se părea că şi ele, înaintînd pe drumul 
lor firesc, se împiedică de monstrul de fier din drum şi, ca să nu 
treacă peste el şi să nu păţească ceva, trebuia să dea înapoi, să 
facă acelaşi ocol ca şi maşinile. Dan medită cum să prindă în 
cursă alt şofer, dar renunţă. 

Se lungi cît mai comod pe iarbă, chiar în dreptul minei, şi-şi 
aminti tot felul de întîmplări. Giîndul îi sărea de la anii 
îndepărtați, din nebuloasa copilărie, la întîmplări de ieri, 
alaltăieri, şi iar alerga înapoi, într-un imens zigzag şi du-te-vino. 
lar el alerga în urma gîndului, cînd în nădragi scurţi de puşti, 
cînd cu plete adolescentine fluturind, cînd ca om matur, cu faţa 
zimbitoare sau încruntată. 

Şi toate amintirile sale îndepărtate erau străbătute de 
zimbetul, de 
glasul, de privirile fratelui său mai mare (cel mai bun frate mai 
mare din 
lume) care i-a fost primul prieten adevărat. Îl aude : 


„Păpădie, păpădie, , 
ce cauţi la noi în vie?“ 


Acestea nu sînt nişte versuri simple şi naive. E cheia unui 
cifru inventat de Valentin. Cînd s-au întors din munţi (atunci a 
început marea lor prietenie) „Toporul de Argint“ 1-a iniţiat şi pe 
cel mai mic într-o mulţime de taine. 

Aerul devenea rece şi tare. Gîndul începu să obosească, se 
mai domoli; contrar tuturor afirmațiilor şi presupunerilor, gîndul 
nu poate parcurge la nesfirşit distanţe uriaşe. Îl trimiţi înapoi cu 
zece ani şi se va întoarce respirind greu, cu pulsul accelerat, 
trimite-l înapoi cu cinsprezece ani şi se va întoarce năduşit, 
tirindu-şi picioarele. Cînd gîndul lui Dan era pe cale de a da în 
primire, între el şi mină poposi un băieţaş blond cu nădragi 
scurţi şi cam cîrpiţi, tot el, tot Dan, dar copil. 

— Vezi unde te aşezi! îl dojeni Dan cel mare pe Dan cel mic. 
Numai necazuri îmi faci, adăugă Dan cel mare, cu o nuanţă 
didactică în glas. Fă-te mai aproape, că tanti aia e periculoasă. 


— Da'ce, muşcă? întrebă Dan cel mic, superior. 

— Da, puştiulică, uneori muşcă. Şi ar fi cuminte din partea 
ta să mă tratezi cu dumneavoastră. 

— Da, da, aşteaptă pînă ce va face mărul morcovi şi miţa 
girafe, îşi bătu joc cel mic. Apoi deveni serios şi zise: Dar ce-ai 
mai crescut, nene ! 

— Ai fi vrut să rămîn pitic ca tine ? 

— Ai crescut, ziceam, ca statură, că din punct vedere al 
minţii,.. 

— Uite ce e, mucosule, mă plictiseşti. Daca vrei să rămii cu 
urechile întregi, şterge-o cît mai ai timp. 

— Da, da, văd că nu-ți convine cînd pun punctul pe i. Ce 
mai încolo-încoace, mă aşteptam la mai multe din partea ta, 
bătrîne. Credeam că la virsta asta vei fi deja căpitan de vapor! 

— Nu mai e la modă, mucosule, nu se mai poartă. Astea 
erau visele generaţiei voastre. 

— Nici pe ucigaşul lui Valentin n-ai reuşit să-l descoperi! 
făcu puştiul cu reproş. 

— Oho! Să n-ai grijă, o să iasă el pînă la urmă la suprafaţă, 
ca un dop! 

Dan cel mic trecu de partea cealaltă a lui Dan cel mare. 

— Dar „fata din vis“ ? întrebă. 

— Asta-i un subiect pe care ţi-l interzic! 

— Uiţi că eu am descoperit-o ?! 

— Poate, dar eu i-am dat semnificaţie de simbol, hapleo ! 

— „Semnificație de simbol“? ! Asta ce mai e? 

— Vorba! Nici nu înţeleg de ce discut serios cu tine. Ar 
trebuie să te întreb dacă ai învăţat tabla înmulţirii pînă la patru, 
sau aşa ceva... 

— He, he, nici asta nu se mai poartă. Cam atita ştiau copiii 
cînd erai tu ca mine. Azi, copiii... Oho ! 

Dan se ridică. Bătrînul soare se pregătea să dispară. Urmări 
cu interes, de parcă ar fi văzut ceva cu totul nou, cum umbrele 
cresc încet către creste. Acestea păreau acum insulele 
luminoase ale unui arhipelag. Ale unui arhipelag care apune 
încet. „Dacă aici ar fi ocean, aceşti munţi ar forma într-adevăr 
un arhipelag, şi atunci am umbla între ei cu vaporul, vorba 
puştiului cu care discutam cu o clipă înainte. Tot aici mi-ar place 
să trăiesc, chiar dacă ar fi numai valuri şi spumă, şi piscurile s-ar 
ridica doar puţin, atît cît să le vezi. Tot aici aş trăi, şi tot 


Maramureş s-ar numi locul acesta, şi la fel de mult aş iubi locul 
acesta, arhipelagul acesta. 

Numai că eu n-aş fi şofer, ci căpitan de vas, ori numai 
simplu matroz. Timonier... Sau fochist. Sau bucătar. Chiar 
bucătar, şi aşa ar fi frumos. Virful Pietrosul ar fi insula cea mai 
înaltă. lar drumul peste Gutin n-ar exista. Sau, dacă ar exista, ar 
fi doar o parte din el, acolo sus, în preajma Izvorului lui Pintea. 
Dar nici Pintea n-ar fi existat atunci... Ba da, ar fi fost un fel de 
haiduc... de mare... Sigur, toate ar fi fost ca şi acum, dar cu alt 
veşmiînt. Veşmiîntul ar fi fost marea. Eu însă prefer să fie aşa 
cum e acum. Chiar cu hoaşca asta bătrină lingă mine. Şi cu 
cauciucurile astea care se sparg cam des pe drumuri proaste. Și 
cu bujiile ancrasate şi cu toate penele şi necazurile şoferului...“ 

Soarele apunea repede şi insulele luminoase ale 
arhipelagului deveneau tot mai mici şi curînd dispărură în 
umbră. Inserarea îl plesni cu o palmă răcoroasă pe Dan. ŞI 
noaptea o urmă imediat. Circulaţia era tot mai rară. „Sigur că 
da, eu am rămas aici, şi ăia doi se distrează la crişmă, intui Dan 
situţia. Şi, dacă m-aş înfuria şi aş şterge-o şi dacă prima maşină 
care va veni se va preface în bucățele, cine ar fi de vină ? Noroc 
că eu nu mă înfurii uşor... Şi tu, hoască bătrînă, ce mai faci? 
Aştepţi mîntuirea sufletului tău negru...“ 

Mina însă nu-i răspunse. Tăcea. Dan se lungi pe o pătură şi 
cu mîinile sub cap începu să numere stelele, dar asta îl îmbie la 
somn, aşa că se întoarse pe burtă, şi începu să azvirle cu 
pietricele în mină... 


Dimineaţa sosiră doi ofiţeri şi doi soldaţi care o demontară. 

Mai 
găsiră alte două mine la capătul firelor, îngropate la marginile 
drumului. 
Înainte de a se apuca de lucru, îi cerură lui Dan să dea înapoi 
camionul cît mai departe, vreo mie de metri... şi el ascultă. De 
acolo unde se afla, le urmărea mişcările. Grozav ar fi vrut să fie 
de faţă la demontarea bătrînei hoaşte, dar ofiţerul mai mare în 
grad îi spusese că regulamentul nu permite, categoric. 

După ce drumul fu liber, Dan porni imediat. Barba îi 
crescuse spornic în timpul nopţii. Parcurse vreo treizeci de 
kilometri, cînd constată că buzunarul unde ţinea portofelul cu 
toate actele e gol. Intoarse maşina şi găsi portofelul în iarbă, 


exact în locul unde stătuse lungit, discutând cu băieţaşul în 
nădragi scurţi. Şi astfel se face că ajunse acasă cu o întîrziere de 
douăzeci şi patru de ore. 


22 


(Ultima zi a „Toporului de Argint“ — 27 iulie 1949 — 
reconstituită aproximativ, de către mine, fratele său, Dan) 


„Ora cinci dimineaţa. Valentin ia cursa de Ocna Şintereag, 
care trece prin Viştea Mică. Şoferul Rogneanu Gh., în prezent 
angajat al T.R.C.L. nr. 1, care-l cunoştea, declară că l-a văzut 
bine dispus (Valentin era aproape totdeauna bine dispus, în 
afara cazurilor cînd se întîmpla să fie furios), că s-au salutat şi 
au avut un mic schimb de cuvinte, fără importanţă. Cursa a 
ajuns la Viştea Mică, conform orarului, la şase. Rogneanu zice că 
l-a văzut pe Valentin pornind pe jos, direct spre şantier. Ducea 
în spate un rucsac. Imi amintesc că în rucsacul acela mama îi 
pusese cu o seară înainte schimburi curate şi nişte plăcinte cu 
brînză, care-i plăceau. 


Se pare că printre primii oameni de la tunel cu care a stat 
de vorbă Valentin în acea zi a fost şeful echipei de artificieri, 
Mircea Todea, în prezent inginer la Baia Mare, unul dintre 
prietenii săi (Valentin avea mulţi prieteni), căruia i-am scris 
acum citeva zile, primind răspuns imediat. lată ce conţine 
scrisoarea lui Todea: 

„Dragă Dane“, 

Deşi te cunosc prea puţin, dă-mi voie să te tutuiesc astfel, 
în amintirea «Toporului de Argint», de a cărui prietenie m-am 
bucurat pe vremuri (...) 

Da, am stat de vorbă cu Valentin, în acea zi de 27 iulie. O 
singură 
dată, dimineaţa, între orele şase şi şapte. Nu ştiu dacă te va 
ajuta prea mult în cercetări: n-am vorbit nici prea mult, şi nici 
despre lucruri prea importante. Totuşi mă conformez dorinţei 
tale şi caut să-mi amintesc ce cuvinte am schimbat. 

În primul rînd, ştiind că Valentin fusese duminică în oraş, l- 
am întrebat, fireşte, cum s-a distrat. A tras vreun chef, a avut 
vreo întîlnire? 


«Toporul de Argint» mi-a răspuns însă că nu. Pretindea că a 
stat acasă, a citit, a jucat şah cu Dan, cu tine adică. N-a fost 
nicăieri. 

La care eu (îmi amintesc precis) l-am întrebat: «Da? Cum, 
te-ai călugărit?» 

«Ce-ai zis?» făcu Valentin prinzindu-mă de braţ. 

«Întrebam dacă te-ai călugărit», am repetat eu. 

Am impresia că la cuvintele te-ai călugărit Valentin a căzut 
pe gînduri, rămînînd cîteva clipe absent. Apoi discuţia a mai 
continuat în acelaşi ton, dar numai două sau trei minute. 
Amîndoi nu ne vedeam capul de treburi. 

Acum, dragă Dane, de-aş fi vreun mare dezlegător de 
enigme, ţi-aş spune precis dacă trebuie sau nu să dai 
importanţă incidentului de mai sus ; de fapt nici n-a fost un 
incident, ci o impresie... Dar cum nu sînt nici fachir, nici 
detectiv, ce să-ţi spun?...“ 


Mai departe scrisoarea lui Todea nu prezintă importanţă. 

Notez că dacă n-ar fi intervenit curînd dispariţia lui Valentin, 
Todea ar fi uitat probabil această discuţie. Dar cînd a doua zi 
oamenii au descoperit urmele de sînge din drum şi s-a constatat 
că „Toporul de Argint“ a dispărut, Mircea Todea, la fel ca şi 
ceilalţi, şi-a amintit destul de exact conţinutul ultimei discuţii cu 
Valentin. De altfel Todea a relatat despre această discuţie şi la 
anchetă. 


În continuare Valentin cu brigada lui a lucrat la armarea 
galeriei. Am reuşit să stau de vorbă cu trei dintre membrii 
acestei brigăzi, fără a obţine date deosebite. Unul dintre ei îşi 
aminteşte totuşi că s-a vorbit şi despre inginerul Daudu, despre 
moartea sa. Nimeni nu-şi aminteşte ca Valentin să-şi fi exprimat 
vreo părere deosebită în această chestiune. (Ceea ce confirmă 
bănuiala: Virgil exagerează afirmînd că Valentin era convins că 
moartea bătrînului inginer a avut loc în împrejurări suspecte.) 

Aproximativ în jurul amiezii Valentin a fost chemat la 
baraca administrativă de către inginerul Lupuţiu lon, în prezent 
pensionar, locuind în oraşul nostru. Au discutat doar nişte 
amănunte tehnice. Tot acolo, Valentin a schimbat cîteva cuvinte 
cu tata, care duminică nu fusese acasă. Apoi s-a întors la tunel 
şi a rămas acolo pînă la terminarea schimbului. Ca de obicei 


toată brigada a coborit în vale, unde s-au spălat, după care a 
urmat masa. După-masă, unii s-au culcat. 

Un băiat din brigadă, Suciu Aurel, care îşi avea aşternutul în 
baracă lîngă Valentin (Suciu e tehnician, lucrează în prezent la 
fabrica „Unitatea“), îşi aminteşte că mergind în grup spre 
baracă, a spus că, după cit lucrează în acea zi, un ceas de somn 
e obligatoriu. Chiar atunci însă „Toporul de Argint“ s-a desprins 
din grupul lor. Zicea că are o julitură şi se duce la infirmerie s-o 
dea cu iod. 

În legătură cu iodul şi julitură, băieţii au zimbit. Toată lumea 
ştia că la infirmerie Valentin o va găsi pe doctoriţa Lia Rareş, 
care nu-i era indiferentă... Cel puţin aşa se vorbea. 

Către seară Valentin a fost văzut la baracă. Stătea de vorbă 
cu doi băieţi care lucrau în partea cealaltă a tunelului, peste 
deal, la „tunel-intrare“. Coboriseră pînă-n sat să cumpere nişte 
caş şi acum mergeau înapoi. Unul din ei, Turcu lon (zis şi Jan), în 
prezent telegrafist la halta Fereşti, declară următoarele: 
«Tovarăşul Leordeanu (e vorba de Valentin) ne-a văzut trecînd 
şi ne-a rugat să-l aşteptăm puţin, fiindcă vine şi el la „tunel- 
intrare“, unde are ceva treabă. Cum nu ne grăbeam, am fost de 
acord. Dar chiar atunci a venit cineva din sat (n-am aflat cine), 
aducînd vestea că la Viştea, în crişmă, Băiatul se îmbătase criţă 
şi făcea scandal. Atunci „Toporul de Argint“ ne-a spus că n-are 
rost să-l mai aşteptăm, fiindcă el va cobori în sat să-şi scoată 
prietenul din crîişmă şi să-l aducă în tabără.» 

Nota bene: Valentin avea ceva treabă la „tunel-intrare“ şi 
trebuia să meargă acolo. În afară de doi brigadieri (Jan Turcu 
afirmă că n-au mai relatat în acea seară nimănui despre discuţia 
lor cu Valentin, pentru motivul simplu că au uitat de ea), oare 
mai ştia cineva că „Toporul de Argint“ va trece în seara aceea 
către „tunel-intrare“? Şi oare de ce-i oprise Valentin pe cei doi? 
Pentru a nu merge singur? Se temea de un atac? În orice caz 
„Toporul de Argint“ nu era un fricos! Se prea poate că-i oprise 
doar pentru a avea cu cine să schimbe o vorbă, pe drum. 

În patruzeci şi nouă Turcu a făcut aceeaşi declaraţie 
anchetatorilor. Dar nu s-a putut stabili ce treabă avea „Toporul 
de Argint“ de partea cealaltă a muntelui, şi cu cine. 


Dar să ne întoarcem la crişma din Viştea. Acolo Băiatul 
făcea zarvă şi se pare că cineva se pregătea să-l bată. Valentin, 


venind, i-a luat apărarea (asta reiese din investigaţiile făcute de 
amicul Andreica), dar Băiatul, care nu mai ştia de sine şi nu mai 
recunoştea pe nimeni, a început să urle că n-are nevoie să fie 
apărat de nimeni. Valentin a tot încercat să-l ademenească 
cumva afară, Băiatul însă îşi făcea de cap într-un hal fără de hal. 
În cele din urmă, Valentin s-a înfuriat şi a ieşit din crîşmă zicînd 
că nu pricepe cum poate cineva să-şi piardă în aşa chip minţile. 

Era pe la nouă ceasuri, se făcuse întuneric bine. De atunci, 
pe «Toporul de Argint» nu l-a mai văzut nimeni“. 


23 


Adrian sfirşi de citit foile umplute cu scrisul neciteţ al lui 
Dan, şi-şi scoase ochelarii. Dan zise : 

— Dacă ai şti cît am alergat de colo pînă colo, pînă să 
găsesc oamenii... pînă şi-au amintit! Tu ce-ai făcut? Am auzit că 
ai fost plecat. 

— Da, la Vidna. Întreprinderea noastră are un litigiu cu 
fabrica de cherestea de acolo. 

— Văd că te-au încărcat cu treburi din prima zi. 

Adrian oftă : 

— Da, nu mă iartă de loc. M-am pomenit dintr-o dată cu o 
duzină de încurcături pe care trebuie să le rezolv. 

— Ai fost văzut de vreo două ori la poştă, seara tirziu... Te- 
ai îndrăgostit de vreo telefonistă ? 

— Am vorbit cu părinţii, explică Adrian. 

— Cu părinţii, sau cu altcineva!... 

— Ce vrei să spui? 

— Ei, nimic. Ochii care nu se văd... 

— Se uită, continuă Adrian. Eşti prea curios, Dane? 

— Gata, nu mai sînt. Spune-mi, ce părere ai de munca 
mea ? Mă tem că n-o să fie de mare folos. 

— Ştiu eu? Ce-i cu doctoriţa asta... cum îi zice, Lia Rareş? 
Unde e? Valentin îi făcea curte, ţi-a spus el asa ceva? 

Dan rise, însă fără mare poftă, ci mai mult de necaz. 

— „Toporul de Argint“ nu raporta nimănui situaţia afacerilor 
lui sentimentale. Nici chiar tatii, darmite unui puşti de paişpe 
ani. 

— Dar unde e în prezent Lia Rareş ? 


— Nu ştiu. Bănuiesc că nu pe-aproape. N-am depus mari 
strădanii în a o căuta, ar fi prea trist, pricepi, Adriane ? 

— Ce să pricep ? 

— Admiţind că aş găsi-o... aş da de fosta iubită a „Toporului 
de Argint“... înţelegi? Fosta iubită a „Toporului de Argint“, ca şi 
cum ai spune fosta iubită a zeului Uragan — transformată în 
cucoană respectabilă, înconjurată de o droaie de copii... de 
copiii cuiva, nu ai lui Valentin! De ce s-o caut? A fost cercetată 
şi-n vremea anchetei, n-a spus nimic deosebit, asta ştiu... A şti... 
Cuvint care derivă dintr-un străvechi sufix ce definea 
înţelepciunea la Atalanţi... poporul Atlantidei. 

— Văd că ai mai multe manii. Ai renunţat la saxifragă ? 

— Îmi schimb maniile des, dar la saxifragă nu renunţ! 

Şi Dan sări în grădină direct pe fereastră şi culese o floare. 
Reveni tot pe geam. 

— O să-mi creezi necazuri cu gazda. 

— Gazda... cuvint de origine... 

— Stai, îl opri Adrian. 

— Stau. 

— Din toată munca ta de Sisif modern, sînt totuşi nişte 
amănunte de reţinut... 

— Ce amănunte ? 

Adrian citi din foile mizgălite de Dan : 

— „Am impresia că la cuvintele te-ai călugărit Valentin a 
căzut pe gînduri, rămînînd cîteva clipe absent...“ Adrian puse 
foaia pe masă. Oare de ce ? 

— Oare de ce? înălţă Dan din umeri. Ştiu eu? Şi apoi poţi fi 
sigur că Todea nu s-a înşelat? 

— Evident că nu poţi pune mare bază pe impresia lui Todea, 
noi însă, ca nişte detectivi perspicace ce sîntem, să vedem ce se 
poate deduce din acest indiciu mărunt. 

— Să încercăm, făcu Dan nedumerit. 

— In perioada aceea „Toporul de Argint“ era frămîntat de 
gîndul că inginerul Daudu nu căzuse din întîmplare în prăpastie, 
ci fusese împins de cineva anume. Aşa e? 

— Să admitem, deşi nu ştiu dacă era chiar frîmîntat... 

— Aş îndrăzni să afirm, continuă Adrian, că Valentin 
ajunsese chiar la o anumită concluzie. Toată lumea considera că 
moartea lui Daudu fusese un simplu accident. Această 
convingere avea o bază foarte solidă: înseşi afirmaţiile 


inginerului, înainte de a muri. Ce motive ar fi avut Daudu să-şi 
acopere ucigaşul, sau ucigaşii? Nici un motiv, am gîndit cu toţii. 
Valentin însă, care ştia că viaţa e foarte complexă, şi-a zis că 
aceste motive poate că totuşi existau. Poate că Daudu afirmase 
intenţionat înainte de moarte că lunecase singur... Ai văzut şi tu 
locul şi dacă vrei, mai priveşte o dată cărarea aceea, coasta 
dealului şi prăpastia... 

Adrian scoase din buzunar un teanc de fotografii şi alese 
una. 

— Ei, ce părere ai ? 

— Eu am fost de acord încă de la început că din acel punct 
e foarte greu să cazi în prăpastie, dar... Poza e foarte clară, într- 
adevăr, zise Dan. 

— Mă ascultă bine aparatul. Nu ştiu, Dane, dacă ai înţeles 
încotro vreau să te aduc cu cele spuse înainte!? 

— Hm... nu prea... 

— Să rezumăm. Din moment ce inginerul Daudu nu se 
plinsese împotriva nimănui, se impun două variante. Prima: 
faptele s-au petrecut precum a declarat el. A doua: faptele s-au 
petrecut altfel, inginerul însă avea motive temeinice să evite 
adevărul, dînd cea mai facilă explicaţie cu putinţă: „Am 
alunecat“. 

— Dar şi cea mai plauzibilă. 

— Nu contest. Valentin a respins prima variantă, după ce a 
examinat locul. A acceptat-o în schimb pe a doua. Probabil pe 
Valentin îl tortura întrebarea: Ce motiv îl determinase pe Daudu 
să ocolească adevărul? După cîte mi-am dat seama „Toporul de 
Argint“ era o fire activă, nervoasă. Oamenii de acest fel, cînd au 
o întrebare nerezolvată, o visează şi-n somn. Presupun că în 
dimineaţa de luni, 27 iulie, patruzeci şi nouă, întorcîndu-se la 
tunel, Valentin se gindea intens la semnele de întrebare ce se 
născuseră în mintea sa în jurul morţii lui Daudu. Şi chiar atunci 
are loc discuţia cu ăsta... cum îi zice ?... 

— Cu Todea. 

— Exact. Todea îl întrebă: „Ai stat toată ziua acasă? Da' 
cum, te-ai călugărit?“ Şi deodată vorbele lui îl pun pe Valentin 
pe urma unei idei! Pricepi? 

— Nu! Sau eu sînt prea timpit, sau tu eşti prea genial, şi 
folosim limbi diferite! 


— E simplu. Întrebarea: „Te-ai călugărit?“ a născut în 
mintea lui Valentin cuvintele călugăr, călugări... 

— Călugăr! Călugării! Dan se ridică şi zbieră cît putu: 
„Călugării! Sigur că da! Călugării!... „Toporul de Argint“ s-a 
gîndit în clipa aceea că în moartea lui Daudu ar putea fi 
amestecați călugării, bandiții ăia! Pricep, pricep... 

— Nu zbiera, căci o să am necazuri cu gazda... 

— Dar cum de ţi-a venit în cap? 

— Pur şi simplu mi-am adus aminte de foile de jurnal pe 
care mi le-ai 
arătat tu... Ulterior am avut ocazia să aud despre călugări cînd 
am fost la Vidna. 

— Aşa e... Şi mergînd mai departe — Dan îşi încreţi fruntea 
făcînd un mare efort spre a-şi ordona gîndurile — ne putem 
gîndi şi la posibilitatea că acelaşi om, sau aceiaşi oameni care l- 
au ucis pe Daudu s-au ocupat şi de Valentin, văzînd că are de 
gînd să le sufle în ciorbă. E clar! E cît se poate de clar! 

— Ba nu e clar de loc... E o simplă ipoteză, cu multe puncte 
şubrede. 

Dan făcu o mutră de copil necăjit: 

— Care? 

— Nu ţi se pare că înlănţuirea de motive e cam forţată? Şi 
totul se bazează pe supoziţia că la întrebarea „te-ai călugărit?“ 
Valentin s-a gindit la călugări. Dar dacă n-a fost aşa ? 

— Poţi să înnebuneşti! făcu Dan. Dar să nu înnebunim! Să 
mergem mai departe. 

— De acord. Adrian luă ultima pagină din cele scrise de Dan 
şi citi : „În cele din urmă Valentin s-a înfuriat şi a ieşit din 
crişmă..." Aş fi curios să ştiu ce s-a întîmplat cu Băiatul. Ce a 
făcut? A rămas acolo? 

— Nu văd ce importanţă are ce a făcut Băiatul, zise Dan. 

— Dar el ce zice? Bănuiesc că a fost şi el anchetat. 

— El nu-şi aminteşte de nimic. Băiatul nu-şi aduce aminte 
nici de cearta lui cu indivizii din crişmă, nici de discuţia cu 
Valentin, care încercase să-l scoată afară. Cînd te îmbeţi turtă, a 
doua zi nu mai ştii nimic, afli de la alţii ce-ai făcut şi ce ai spus. 

— Văd că eşti bine documentat. 

— Vrei să zici că nu e aşa ? 

— Ba e chiar aşa. Şi totuşi ar fi interesant de ştiut ce s-a 
întîmplat cu Băiatul după plecarea lui Valentin. 


— Se ştie. Imediat ce „Toporul ele Argint“ a ieşit, individul 
cu care se ciondănise Băiatul l-a apucat de guler şi l-a scos 
afară. Băiatul însă nu-şi aminteşte nici de asta... 

— Mi-ai spus că Băiatul a plecat de pe şantier imediat după 
moartea lui Valentin. 

— Da, chiar a doua zi, cînd a aflat... A avut o criză... Ascultă, 
dar tu încotro baţi ? 

— Nicăieri. Şi spune-mi, Dane, Băiatul n-a avut neplăceri? 
Căci plecarea lui putea fi numită şi... fugă! 

Dan se ridică, puţin mirat, puţin furios, puţin indignat. 

— Eşti un foarte prost detectiv dacă-l bănuieşti pe Băiat. 


Toată 
lumea-l văzuse cît era de prăpădit în ce hal de beţie a fost în 
seara aceea. Şi apoi locul crimei... locul unde au fost 


descoperite urmele de sînge se afla departe, la cîţiva kilometri 
de crişma aia. Şi cum rămîne cu camionul? Fiindcă e aproape 
sigur că Valentin a fost lovit de un camion... Şi dacă s-ar fi 
petrecut altfel, cum crezi tu că Băiatul, care era şi el slab ca un 
pui de găină, se putea măsura cu Valentin? Dar... dar e absurd! 
Erau prieteni ! 

— Nu te repezi, Dane. În primul rînd eu n-am spus nimic rău 
despre Băiat. M-am mirat doar că plecarea sa grăbită n-a atras 
atenţia. lartă-mi te rog gîndurile profane, eu n-am experienţa ta 
în materie de cercetări, dar... 

— Iţi baţi joc de mine, făcu Dan amărit. Experienţa mea ! 

—...dar aş putea să afirm că urmele de sînge nu dovedesc 
încă totul. Nu constituie o garanţie că omorul a fost săvirsit în 
locul acela. 

— Băiatul, îţi zic, era cel mai bun prieten al lui Valentin. 

— Da, însă în momentul acela era mort de beat, într-o stare 
cînd nu mai ştii de nimic şi nu mai cunoşti pe nimeni. 

— Într-o stare cînd n-ai putere nici să te tîrăşti pînă acasă, 
dar să omori un om! Un om voinic. „Toporul de Argint“ era ceva 
mai scund decît mine, cam de statura ta, însă ca forţă nu 
discuta cu nimeni... lar pe Băiat îl bate vintul. 

— În numele tuturor zeilor! Eu nu zic că Băiatul l-a ucis pe 
Valentin. Mă mulţumesc doar să trec în revistă faptele. Şi 
anume, fără a acuza pe nimeni, constat că, unu : Valentin a ieşit 
furios din crişmă. Doi: imediat Băiatul a fost scos din local, dat 
afară vreau să zic. Tu-mi spui: din momentul ieșirii din crîşma de 


la Viştea, nimeni nu l-a mai văzut pe „Toporul de Argint“. lar eu 
îţi spun: e foarte posibil, teoretic cel puţin, ca în acea noapte, 
chiar în minutele imediat următoare să fi avut loc o nouă 
întâlnire a lui Valentin cu Băiatul, în mai multe variante: fie că 
Valentin, trecîndu-i supărarea, s-a hotărit totuşi să revină, spre 
a-şi scoate amicul de acolo, să nu se mai facă de ris, fie că 
Băiatul l-a ajuns într-un fel sau altul din urmă pe Valentin. 

— Deci, totuşi, îl acuzi deschis pe Băiat? Dar atunci cum 
rămîne cu călugării? 

— Nu, de o mie de ori, nu acuz încă pe nimeni. Vreau să-ţi 
dovedesc posibilitatea ca ei doi să se mai fi întîlnit în acea 
noapte. Din posibilitatea aceasta derivă, evident, şi posibilitatea 
ca Băiatul să-l fi ucis pe Valentin, în ciuda prieteniei lor, a 
faptului că era beat şi mult mai slab. Dar eu nu susţin asta. Să 
cîntărim doar faptele mai departe. 

— Să le cîntărim, făcu Dan, foarte iritat, fiindcă această 
discuţie i se 
părea de prisos şi jignitoare la adresa Băiatului, la care ţinea, la 
adresa sa, 
şi chiar a „Toporului de Argint“. 

— Dă-mi voie să mă întorc la primele zile ale sosirii mele 
aici. 

— Îţi dau voie, mormăi Dan, la fel de iritat. 

— Bun? Atunci ce părere ai, dragul meu, despre repetatele 
erori pe care le comite Băiatul,,căruia tot timpul i se pare că-l 
vede pe Valentin, ba într-unul, ba în celălalt? Multă vreme s-a 
cramponat de ideea că aş fi chiar Valentin, şi mă implora să 
recunosc, să nu-mi bat joc de el. Cu timpul, totuşi, a renunţat la 
acest gînd. Însă, şi în prezent, Băiatul cînd mă vede suferă... De 
ce? Oare nu un anumit sentiment al vinovăţiei îţi poate crea o 
asemenea stare anormală? 

— Băiatul are o constituţie nervoasă şubredă. E cam bolnav. 

— În această ordine de idei vreau să-ţi spun că întîmplător 
am stat de vorbă cu doctorul Zaharia, la care merge Băiatul. El 
mi-a spus că într-adevăr omul e nervos — şi are de ce! — i-a 
prescris nişte calmante, dar... dar nu ştie nimic despre crize. ŞI 
chiar mi-a dat a înţelege doctorul că Băiatul e un ipohondru care 
e mai puţin bolnav decit îşi închipuie. lar eu adaug că e mai 
puţin bolnav decit lasă să se înţeleagă. Face pe bolnavul. N-ai 
văzut de cîte ori ne-a pomenit despre crizele pe care nici nu le 


are? Ziceai că a doua zi după dispariţia lui Valentin Băiatul a 
avut o criză şi a plecat de pe şantier. Înainte de asta a mai avut 
crize ? _ 

— Eram prea mic pe atunci. Nu ştiu. In orice caz Băiatul a 
avut o copilărie din care a ieşit cu nervii slăbiţi. Asta nu poate 
contesta nimeni. 

— Nici eu, nici tu. Însă, impresia mea e ca Băiatul ştie ceva 
ce noi nu ştim în legătură cu dispariţia şi... moartea lui Valentin. 
Din motive încă de neînțeles pentru noi, el nu vrea, sau se teme 
să vorbească. Doar aşa se explică purtarea sa ciudată. Ai 
observat că n-a vrut să vină cu noi la Viştea ? 

— Asta m-a mirat şi pe mine. 

— Dane! Tu va trebui, fără idei preconcepute şi fără hotăriri 
luate dinainte, să te ocupi mai mult de Băiat — mare greşeală 
că n-ai făcut-o pînă acum — şi să-l determini în cele din urmă să 
spună ceea ce ştie... spre folosul şi liniştea sa, în primul rînd. 

— Dar celălalt fir? Cu călugării ? 

— Trebuie să ne ocupăm de amîndouă. Nu crezi ? 

— Dar cum? 

— Trebuie să ne gîndim. E foarte posibil ca toată construcţia 
mea în legătură cu Băiatul să fie clădită pe nisip... Dar în caz că 
totuşi nu mă înşel, am impresia că vom afla de la Băiat lucruri 
importante... 

— Fii clar: crezi că Băiatul e vinovat de moartea lui 
Valentin? 

— Încă nu pot fi clar... Dar ceva trebuie să se fi petrecut în 
noaptea 
aceea între ei doi, între Valentin şi Băiat... Prea se chinuie şi 
tresare el cînd mă aude vorbind ca Valentin, lungindu-l pe r. 

— O faci în mod intenţionat pentru el. Şi deghizarea cu 
pieptănatul şi semnul de pe obraz ? 

— În parte pentru el. Pe de altă parte, fiindcă tu spuseseşi 
mai multor oameni că eu aş fi Valentin, Voiam deci să-mi joc 
rolul cît mai bine ! 

— Stai, stai, tu l-ai bănuit pe Băiat din prima clipă? 

— Bănuit! zimbi Adrian. Cuvînt de origine necunoscută, 
nepotrivit în cazul de faţă. Nu l-am bănuit, dar purtarea sa mi s- 
a părut nefirească. Tulburarea lui din prima seară... 

— Dar la doctorul Zaharia cum ai ajuns? Ziceai că din 
întîmplare! 


— Nu pot rezista unui asemenea interogatoriu. Şi la doctor 
m-am dus nu din întîmplare. Am ajuns la el pretextind nişte 
dureri în ceafă rebele. Din vorbă în vorbă am ajuns cu discuţia la 
Băiat, ca la una dintre puţinele noastre cunoştinţe comune. 

— Ascultă, Adriane! Dacă ar fi să te ocupi vreodată de o 
crimă comisă de mine, m-ar trece fiorii, şi m-aş socoti pierdut, 
pe cinstea mea. Dar, în privinţa Băiatului, sînt convins că 
mergem pe o pistă falsă. Băiatul e un biet om bolnav! 


24 


Vîntul toamnei fulgera prin aer cu frunze roşii. Adrian auzi 
paşi în spatele său. Şi un glas: 

— Stai! Milinile sus! Nu te cunosc! Cine eşti? 

Glasul însă era al Silviei. Părea că răsărise din pămînt.. 

Adrian ripostă : 

— Trage, nu mă tem! Nici eu nu te cunosc! 

Fata îndreptă asupra lui un pistol roşu din material plastic şi 
jetul subţire de apă îl izbi în plin pe Adrian, care sperase că e 
vorba numai de o glumă. Cu bluza şi cămaşa ude, nici nu ştia ce 
să facă, să se supere, sau să ridă în faţa acestei agresiuni. Silvia 
însă ridea. Nici nu se gindea să-i ceară scuze, şi Adrian se 
molipsi de la risul ei şi începu să hohotească. 

— Totuşi, parcă ne-am mai văzut odată, demult, zise Silvia, 
devenind gravă. Dar unde? 

— Da, oare unde ? 

— Poate în peşteri... 

— Se poate, acceptă el, tu erai femeia pictor a tribului, cea 
care 
desena mamuţi caraghioşi pe toţi pereţii... 

— Şi tu erai vînătorul nepriceput care nu reușea niciodată 
să vîneze nimic. Într-o zi te-ai rătăcit şi ai dat de floarea roşie... 
Focul. 

— Da, eu am descoperit focul, zise mîndru Adrian. Silvia 
încărcă revolverul la cişmea şi trase o salvă în colivia 
porumbeilor. Două păsări filfiiră speriate. Adrian privi după ele. 
Porumbeii se opriră pe acoperiş. 

— Dan spunea că mă iubeşti! zise tare Silvia, aproape 
strigînd. 

— Te-a minţit, zise Adrian, mirîndu-se cit e de liniştit. 


— Ba nu ! 

— Ba da, te-a mințit. N-ai vrea să ne întoarcem la... 
peşteri ? 

Cam aici ajunseră cu discuția cînd veni Dan, asudat, mort 
de căldură. Azvirlindu-şi cît colo cămaşa, se bălăci la cişmea 
cîteva minute, cu toate că soarele dispăruse în nori. 

Acum Adrian îl urmărea cum îşi demontează unul din 
aparatele sale şi discutau despre literatură, despre „Bătrînul şi 
marea“. Dan avea păreri categorice, nu admitea compromisul: 
cutare scriitor e bun, şi cutare e timpit... 

— Ce om mai eşti şi tu! După ideile pe care le vehiculezi... 

— Dragă, nu mă jigni, eu nu vehiculez idei... 

— Degeaba te superi, e un termen folosit curent de critici. 

— A, criticii... 

După ce-i forfecară apoi şi pe Gaus, Newton şi Aristarh din 
Samos, după ce trecură în revistă toate enigmele încă 
nerezolvate ale spaţiului şi timpului, ajunseră la subiectul 
esenţial: „Toporul de Argint“. Dar fură chemaţi la cină şi astfel 
se curmă această dispută înaltă. 


Masa de seară se desfăşura după un anumit ritual, pe care 
Adrian nu-l remarcase pînă atunci. Întîi se aştepta ca toţi să-şi 
ocupe locurile. Ultimul veni Virgil, în haine închise, cu cravată. 
Lui Adrian i se păru că e mai vesel ca de obicei. Faţă de tăcerile 
sale obişnuite, vorbi foarte mult, spuse ce e nou la şcoală, 
critică programa analitică, şi sfirşi cu o glumă în proză, la care 
Dan aplaudă, iar bătrînul Leordeanu rise cu poftă. 

Tudor ocupa capul mesei, iar în partea cealaltă, în faţa lui, 
stătea Virgil. Pictorul avea plete mari şi un nas mic, de forma 
unei pătlăgele, în timp ce tatăl său n-avea păr de loc, în schimb, 
nasul său era puternic. Semănau prea puţin. Pe partea mesei 
din dreapta lui Tudor şedeau Silvia şi Adrian, iar în faţa lor Dan, 
maică-sa, şi tot acolo se mai afla un tacîm gol. Adrian observă 
că tacimul gol se punea totdeauna între Tudor şi lulia. Adrian 
pricepu: acolo ar fi trebuit să stea Valentin. 

In timpul cinei, la un moment dat, Adrian avu impresia că 
uitase ceva important; i se părea că în spatele său ar fi cineva. 
Intoarse la un moment dat capul şi văzu pe perete toporul de 
argint. Se simţi stingherit, fiindcă mişcarea sa fusese observată, 


simţi că trebuie să spună ceva, ceva fără importanţă, numai să 
spună. 

— Ce facultate ai de gînd să urmezi? o întrebă pe Silvia. 

— Şcoala de soţii, zise Tudor. 

— Ei şi ce, poate chiar asta! în tonul fetei se putea bănui 
intenţia de a brava, de a discuta pe faţă teme delicate. Nu ştiu 
de ce, continuă, cînd o fată se apropie de virsta măritişului, 
începeţi cu toţii s-o priviţi ca pe un animal ciudat! 

— Silvia, poartă-te cum se cade, zise maică-sa. 

Adrian o privi pe bătrină. Avea faţa mică şi suptă. Părul, 
care avusese poate cîndva strălucirea pletelor Silviei, de un alb 
impur, cenuşiu pe alocuri, şi-l adunase într-un fel de coc, în care 
stătea înfipt un pieptăn vechi, mare şi arcuit. Ochii mici ai luliei 
nu priveau niciodată direct. Privirea fugea, fugea mereu. 

— Dar ce-am zis rău, mamă ? 

— De cite ori te-ai apropiat pînă acum de virsta măritişului, 
de cunoşti atit de bine starea de lucruri? o interogă Dan, însă în 
glumă. 

Silvia declară categoric : 

— Este părerea tuturor colegelor mele. 

Adrian o urmărea cu coada ochiului, mirîndu-se mereu. 
Frumuseţea Silviei era violentă, plină de ascuţişuri. N-o puteai 
privi mai mult de o clipă, două. 

În timp ce discutau, Adrian continua să facă în gînd 
comparații. Să fi fost doamna Leordeanu atit de frumoasă în 
tinereţe? Cît priveşte pe Tudor, să fim serioşi, nu se poate vorbi 
la el de frumuseţe. Dan — nici el nu arăta mult mai bine decit un 
urangutan, (în realitate Dan avea un chip destul de plăcut, fără 
să aibă însă ceva deosebit, dar majoritatea bărbaţilor nu se 
pricep să aprecieze just calităţile semenilor lor de acelaşi sex ; 
cel mult pe cele proprii, şi atunci cu exagerările cuvenite...) 

„Poate că — gîndi Adrian — în evoluţia fiecărei familii există 
momente de culme cînd se ivesc asemenea flori rare, ce 
cumulează toată frumuseţea şi perfecțiunea, văduvindu-i însă 
pe ceilalţi de ele. Şubredă teorie...“ 

Uimitor lucru; Tudor Leordeanu atinse cu virful degetelor 
umărul lui Adrian şi spuse : 

— Ai observat vreodată ce frumoasă e fetiţa mea? 

— Păi ce, n-are ochi? întrebă Dan. 

Tudor nu se sfii să dea drumul unei vechi banalităţi 


— Tinerii de azi nu mai ştiu să aprecieze frumuseţea. 

Silvia se supără teribil: 

— Vai, tată, vorbeşti şi tu ca toţi pensionarii! Nu vreau să te 
mai aud aşa, tu eşti tînăr... Peste tot ai ocazia să auzi: tinerii de 
azi sînt aşa şi aşa... Nu ca tinerii de altădată! Grozavi trebuie să 
fi fost ăia! 

— Sînt un moşneag, ce să fac. Ştii tu, măcar, cîţi ani are 
tatăl tău? 

— Tatăl meu are treizeci de ani! 

— Frumos, zise Virgil, are virsta mea! 

Bătrînul Leordeanu vorbi cu ochii aplecaţi în farfuria sa, 
goală în clipa aceea: 

— Frumuseţea femeii, de fapt, nu există. Nu s-a legiferat 
nici o convenţie care să stabilească normele de frumuseţe ale 
unei femei. 

Adrian ciuli urechea. Tudor continua : 

— Cînd noi, vreau să spun noi, bărbaţii, hotărîm că o femeie 
e frumoasă iar alta e urită, procedăm arbitrar. Oricînd se poate 
demonstra că e tocmai invers. 

— Există totuşi legi ce definesc graţia şi perfecțiunea, vorbi 
Virgil, brusc interesat de discuţie. 

Tudor îl contrazise pe Virgil, dar extrem de liniştit, ca şi cum 
ceea ce spunea el era atit de sigur, că nu merita să te agiti. 

— Nu cred. Nu cred că există asemenea legi. Se întrerupse 
şi zîimbi : Dacă ele ar fi fost descoperite, artele ar fi devenit nişte 
meşteşuguri obişnuite... Există însă unii oameni cu ochii zgirciţi, 
ca să zic aşa. Pe ăştia o să-i auzi: nu mi-a plăcut filmul, căci am 
observat trucajul, nu mi-a plăcut cutare fată, fiindcă i-am văzut 
fardul, nu mi-a plăcut mai ştiu ce, fiindcă era un cîine alb acolo... 
Ochii zgirciţi nu văd decit lucrurile neesentiale. De aceea zic că 
frumuseţea femeii porneşte din ochii noştri. 

— Am impresia că părerile tale sînt cam ciudate, tată, zise 
Dan. 

— Am vrut să spun doar că trebuie să ştii să priveşti, ca să 
descoperi... Ca să descoperi frumuseţea. Un ochi bun vede o 
mie de lucruri frumoase, acolo unde ochiul zgircit vede numai 
defecte. 

— Ce păcat că eu port citeodată ochelari, interveni destul 
de nepotrivit Adrian. 


— Haide, nu face pe prostul, zise Tudor. Eu nu m-am referit 
la puterea ochilor, ci la... cum să zic, la calităţi mai preţioase ! 

Adrian nu se aşteptase ca directorul său să ţină lecţii 
despre cum trebuie judecată frumuseţea. Tudor însă mai avea 
ceva de spus. 

— Eu am făcut primul război. Şi pe-al doilea l-am făcut, nu-i 
vorbă, dar altfel... interveni o clipă de tăcere. Tudor continuă : 
Am fost în mai multe locuri... în foarte multe locuri. M-am 
împrietenit cu un băiat de pe la noi, Florin, care a şi murit pînă 
la urmă împuşcat drept în mijlocul frunţii. Era însurat, îi 
cunoşteam nevasta, şi o consideram femeie urită. Dar el ofta 
ziua şi noaptea întreagă, în tot momentul îl vedeai cu fotografia 
ei... Era convins că femeie mai frumoasă nu găseşti pe lume. 
Fiind amici, mă tot pisa : „Nu-i aşa că-i o comoară de femeie ?“ 

Odată, nu că i-aş fi spus că ar fi urită, dar m-am arătat nu 
prea convins că ar fi cea mai mîndră dintre femei. A fost foarte 
urît din partea mea. 

„Eşti chior!“ mi-a zis. Nu mi-a zis „eşti orb“, ci „eşti chior“, 
ceea ce-i mai rău, şi nici n-a mai vrut să stea de vorbă citva 
timp cu mine. El a murit, eu am scăpat, cum am mai spus. M-am 
întors acasă. Citva timp după aceea călătoream cu trenul. In 
vagon s-a urcat o femeie în negru, în care am recunoscut-o pe 
văduva lui Florin. Cînd m-am uitat bine la ea, mi s-a părut într- 
adevăr foarte frumoasă. O priveam, pe cît se pare, cu alţi ochi... 

Tudor, tăcu tocmai cînd ceilalţi se aşteptau să asculte o 
continuare mai puţin anostă. Să fi avut doar atita de povestit, 
sau se răzgîndise brusc să mai spună şi sfîrşitul? 

lulia ridică privirea, tuşi, şi zise : 

— Să ne fie de bine! Apoi începu să strîngă tacîmurile. 

— Şi acum, zise Dan, Silvia o să ne facă nişte cafele. 

Adrian, mai mult în glumă, protestă : 

— Cafele? Dar m-a sfătuit mama să nu beau aşa ceva 
seara, înainte de culcare. 

— Da, însă acum tu eşti propriul tău guvernator. 

— Faceţi desfriu de cafele? întrebă Virgil. Mă înscriu şi eu. 

— Te acceptăm! Surioară, încă o cafea pentru profesor! In 
schimb domnia-sa ne va face o expunere asupra stadiului actual 
al abstracţionismului. 

— Bine, bine, cu condiţia să nu te prea obrăzniceşti! 

Tudor veni în cameră în papuci. 


— Să vă spun sfirşitul istoriei dinainte. E scurt. Mi s-a 
întîmplat să stau de vorbă mai tirziu cu soţia lui Florin. Am 
întrebat-o pentru ce nu se recăsătoreşte. Mi-a spus că n-ar fi 
putut face niciodată aşa ceva. Zicea că nu-l poate uita pe Florin, 
care era atit de bun, atit de frumos... 

— Era frumos, tată ? întrebă Silvia. 

— Da' de unde! După părerea mea arăta ca o aschimodie. 
Nu dădeai 
o para pe el... 

— Şi care-i concluzia, tată ? întrebă Virgil. 

— Ştiu eu? Nu m-am gindit la aşa ceva. Ce, sîntem la 
şedinţă? Dar, după o clipă, Tudor, răzgîndindu-se, zise: Ar fi una, 
poate. Că ochii cu care ne-a binecuviîntat pe fiecare Dumnezeu... 

— Dumnezeu, tată ? se revoltă Dan. 

— Eu prin Dumnezeu înţeleg cu totul altceva. Spuneam că 
ochii sînt nişte minuni formidabile şi e bine cînd omul nu-i are 
degeaba. Cînd caută să vadă mai mult frumosul decit uritul. Şi 
cu asta cred că am spus totul. 

Silvia îl îmbrăţişă pe Tudor. 

— Astăzi, tată, ţi-ai consumat norma de cuvinte pe jumătate 
de an! 

— Azi am vorbit cam mult. E adevărat că, dacă ochii ne sînt 
daţi pentru a vedea cu ei, gura ar trebui folosită pentru tăcere. 

Virgil clătină din cap sceptic. 

— Frumoasă teorie pentru un profesor. Nu ştiu ce s-ar 
spune în consiliul pedagogic dacă aş aplica-o! 

— Anumitor palavragii nu le-ar strica nişte lecţii de tăcere, 
spuse Dan. 

Deodată se auzi soneria. lulia tresări, abia stăpînindu-şi un 
strigăt, scăpă ceva din mînă şi faţa i se încordă dureros. De fapt 
toată lumea tresărise. 

— Nu ştiu de ce mă sperii cînd sună cineva seara. Uşa e 
deschisă, ar fi putut să intre. Du-te, Dan, şi vezi... 

Dan plecă şi reveni imediat. Fusese un vecin. Adusese 
înapoi un cleşte pentru grădinărit, împrumutat în ajun. 

Dar nu mult după asta soneria se auzi pentru a doua oară. 
Tot Dan ieşi să vadă ce e şi reveni cu un bărbat mărunt, 
negricios, îmbrăcat cu îngrijire. Acesta înaintă spre Tudor. 

— Tovarăşul Leordeanu ? zise. 

Tudor se ridică, greoi, întrebînd din priviri. 


— Căpitan Pătrăşcoiu, se prezentă noul venit. Pot vorbi cu 
dumneavoastră ? 

Tudor îl invită să treacă în altă cameră. Privirile căpitanului 
Pătrăşcoiu se opriră însă asupra lui Adrian. 

— Sînteţi tovarăşul Mocanu Adrian? 

Adrian se ridică: 

— Ce s-a întîmplat? 

— Veniţi vă rog şi dumneavoastră. Vă priveşte întrucitva. 

— În acest caz merg şi eu, zise Dan. Şi pe mine mă priveşte. 

— Desigur, zimbi uşor Pătrăşcoiu. 

Peste o clipă se aflau în camera lui Tudor. Dan închise uşa. 
Căpitanul Pătrăşcoiu tuşi uşor şi vorbi cu oarecare solemnitate 
către Tudor Leordeanu : 

— Am venit să vă anunţ că acum două ceasuri a venit să se 
predea de bună voie individul Tarţa Timotei, ca ucigaş al fiului 
dumneavoastră Valentin. l-am şi luat un prim interogatoriu. 

De emotie, Dan lunecă pe parchet, şi cîteva clipe uită să se 
mai ridice. Toţi tăceau. 


Tarţa Timotei, în vîrstă de şaizeci de ani, pensionar, fost 
şofer, un om slab, cu faţa obosită, arătindu-şi cu prisosinţă 
vîrsta, făcuse următoarea declaraţie ; 

«În anul 1949, luna iunie, m-am dus şofer pe şantierul de la 
Viştea Mică. Angajarea mi-a făcut-o chiar şeful sectorului, Tudor 
Leordeanu.. 

În ziua de 27 iulie a aceluiaşi an, pe la ora douăzeci şi trei 
noaptea, mă întorceam la Viştea Mică, la locul de parcare, cu 
camionul. Mergeam pe drumul care ocolea muntele, drumul 
dintre „tunel-intrare“ şi „tunel-ieşire“. 

Eram foarte obosit şi pentru prima dată în viaţă mi s-a 
întîmplat să aţipesc la volan. Deodată mi-am revenit, auzind 
nişte strigăte. 

Din mersul maşinii m-am aplecat în afară şi am privit înapoi. 
Un om se afla în drum, căzut. El era cel care cerea ajutor. Mi-am 
pierdut capul, m-am speriat, înţelegînd că dădusem peste el cu 
maşina, am stins farurile şi am fugit. Ca să şterg orice urmă de 
sînge, dacă era, am trecut Secegura, valea de lîngă Viştea, prin 
vad, ca să spăl cauciucurile şi maşina. 

Întrebare: Erai beat? 

T. T.: Nu eram beat. Nu pusesem pic de alcool în gură. 


Întrebare: Cum se face că n-ai fost suspectat la anchetă? 

T. T.: Am fost suspectat la anchetă împreună cu toţi şoferii 
care trecuseră noaptea pe drumul acela. Toţi cei despre care se 
ştia că trecuseră. Cu mine împreună eram opt bănuiţi. Dar nu s- 
a găsit nici o probă împotriva noastră, deşi am fost anchetati 
timp de mai multe săptămîni. Eu am negat totul. 

Întrebare: Cunoşteai victima ? 

T. T.: Am aflat a doua zi că victima e fiul lui Tudor 
Leordeanu, zis şi „Toporul de Argint“. Da, îl cunoşteam bine, din 
vedere, ba chiar am şi vorbit cu el, o dată, sau de două ori. Mi-a 
părut foarte rău. 

Întrebare: Dar nu suficient de rău ca să mărturiseşti ? 

T. T.: Mă temeam de închisoare şi că-mi rămîn femeia şi 
copilul 
flămînzi. 

Întrebare: Si acum nu te mai temi ? 

T. T.: Acum nu. Fiindcă m-o bătut Dumnezeu şi toate s-or 
întors împotriva mea, după aceea. Nevasta şi copilul mi s-au 
dus... Eu sînt bolnav şi singur şi multe zile n-am. Am venit să 
spun totul, de ce să mor cu păcatul pe suflet ? 

Întrebare: De aceea ai venit, ca să te speli de păcat ? 

T. T.: Domnule, să nu rizi de mine. Acum două sau trei zile 
mi s-a părut că-l văd pe Leordeanu cel tînăr, pe care l-am 
omorît, ieşindu-mi în faţă pe stradă, venind către mine. Aşa mi 
s-a părut, că-i el, avea acelaşi stat, pieptănătura la fel, şi mai 
ales un semn pe obraz, exact aidoma... M-am speriat. Am 
înţeles că asta e pedeapsă de sus de la Dumnezeu. Am venit să 
spun. Eu, în afară de păcatul ăsta, nu mai am nimic pe suflet, şi, 
din cauza păcatului ăsta, de zece ani nu mai sînt om... 

Întrebare: Deci eşti hotărît să spui totul ? 

T. T.: Totul, domnule. Tot ce ştiu. 

Întrebare : Bine. Ce ai făcut cu cadavrul ? 

T. T. (speriat, nedumerit) : Cu care cadavru, domnule ? 

Întrebare: Cu al victimei, fireşte ! Unde l-ai ascuns ? 

T. T.: Nu ştiu nimic de cadavru, domnule căpitan ! 

Întrebare: Spui că, privind înapoia maşinii, ai văzut un om 
căzut în drum ? 

T. T.: Da. 

Întrebare : Şi omul acela striga după ajutor ? 

T. T. : Dar cine altul să fi strigat ? 


Întrebare : Care era poziţia celui din drum ? 

T. T.: Se afla într-o poziţie ca şi cum aş fi trecut cu roţile 
peste el, domnule căpitan. De acea m-am şi speriat şi am fugit. 

Întrebare: Deci susţii că el n-a fost ucis imediat, fiindcă a 
mai avut puterea să strige ? 

T. T.: Chiar aşa, chiar aşa, strigătele lui m-au trezit. 

Întrebare : Să ştii că vina e gravă, fie că victima a murit 
imediat, fie că a pierit mai tirziu, în urma leziunilor provocate. 
De aceea să nu crezi că-ţi uşurezi situaţia declarind că i-ai auzit 
strigătele. lar pe noi ne interesează fiecare amănunt. Susţii în 
continuare că ai auzit strigătele victimei ? 

T. T. : Domnule căpitan, situaţia mea o poate uşura numai 
Dumnezeu. Eu n-am venit să vă induc în eroare; în ce fel de 
eroare ar vrea să vă inducă un biet om care a venit de bună 
voie să-şi mărturisească crima ? 

Întrebare: în orice caz cred că şi lui Dumnezeu îi place 
adevărul 
complet şi nu adevărul parţial. Dumneata mărturiseşti că ai 
omorît un om, dar nu vrei să spui ce ai făcut cu el după aceea. 

T. T.: N-am făcut nimic cu el. Am fugit cît am putut de iute. 
Mă jur pe ce vreţi... 

Întrebare : Şi nu te-ai întors mai tîrziu, în timpul nopţii la 
locul acela, ca să vezi ce s-a întîmplat cu accidentatul, şi să-l 
ascunzi undeva ? 

T. T.: Nu m-aş fi întors acolo nici să mă fi făcut împărat. 
După ce îi auzisem strigătele... 

Întrebare : Dar nu te-ai gîndit că poate omul nu va muri, că 
poate-ţi văzuse numărul şi chiar te recunoscuse ? 

T. T.: M-am gindit, domnule căpitan. A doua zi aşteptam să 
mă aresteze imediat, fără nici un fel de cercetări. Dar nu m-au 
arestat. 

Întrebare : Faptul că ai trecut rîul prin vad n-a dat de bănuit 


T. T.: Am avut şi aici noroc. În ziua aceea podul se stricase 
şi toate maşinile au trecut prin vad. 

Întrebare : Dar ai aflat mai tîrziu că nu s-a găsit trupul 
victimei ? 

T. T.: Da. 

Întrebare : De unde ? 

T. T.: Toată lumea vorbea numai despre asta. 


Întrebare : Şi cum îţi explici faptul că trupul victimei a 
dispărut ? 

T. T.: Nicicum, domnule căpitan. Eu nici n-am mai vrut să 
mă gindesc la asta. Aş fi preferat să-l ştiu găsit şi îngropat. 
Aşa... Multă vreme mi se părea că-l văd în fiecare om. Şi acum 
iar... 

Întrebare : Totuşi, ce crezi că s-a întîmplat cu victima 
dumitale ? 

T. T.: Mă jur pe sufletul meu că nu ştiu, domnule căpitan. 

Întrebare: Va trebui să te mai gîndeşti la această chestiune! 

T.T. : Domnule căpitan, eu nu v-am ascuns absolut nimic. “ 


Tudor Leordeanu, Dan şi Adrian rămaseră citeva clipe 
tăcuţi. Îi urmărea imaginea groaznică a lui Valentin, rănit, 
strigînd după ajutor. Dan tremura. În acelaşi timp Dan se simţea 
consternat. Din declaraţia nenorocitului ăsta de Timotei Tarţa 
reieşea că „Toporul de Argint“ pierise într-un accident stupid. 

Nu voise Valentin să renunţe la ceea ce avea de făcut la 
„tunel-intrare“ şi o pornise singur într-acolo, în puterea nopţii. 
lar acest laş, acest Tarţa, aţipind volan, îl orbise cu farurile la 
cotitură şi dăduse peste el. Nici nu-l puteai urî!... 

Dan ar fi preferat să ştie că „Toporul de Argint“ pierise într- 
o luptă, într-o luptă adevărată Şi Adrian ăsta! Cum a mai 
încurcat iţele! Cum a deschis drum bănuielilor împotriva 
Băiatului, în aşa fel că-ţi venea chiar să crezi... Bietul Băiat ! 

Căpitanul Pătrăşcoiu ascunse în buzunar foile procesului- 
verbal pe care-l citise. 

— Deci totul pare destul de limpede? Rupse Tudor tăcerea. 

— Limpede, însă nu chiar sută la sută... Admiţind că Tarţa 
n-a minţit, continuă să rămînă inexplicabilă dispariţia... (se opri, 
jenat, îi venea greu să spună dispariţia cadavrului, de faţă cu 
tatăl şi fratele „Toporului de Argint“) victimei. Noi ne-am gîndit 
că poate Valentin, rănit, a mai avut puterea să se tîrască pînă 
undeva. Dar după cite ştiu, atunci la anchetă, s-au întreprins 
cercetări minuţioase. 

— Da, confirmă Tudor. A fost scormonit fiecare metru pătrat 
pe tot muntele. 

Pătrăşcoiu zise: 

— Voi mai vedea, poate să ne mai spună Tarţa cite ceva. 
Poate aflăm lucruri noi la reconstituire. Şi salutînd, ieşi. 


25 


Puțin după aceea, plecă şi Adrian. Trecînd prin centru intră 
la telefoane şi ceru să i se dea un interurban. Primi legătura în 
cîteva minute. Trecu în cabină, luă receptorul. 

După ce termină convorbirea, Adrian se abătu pe la o 
cofetărie, unde la ora aceea se mai servea îngheţată. 

Îşi aprinse o ţigară şi scoase din buzunar plicul în care avea 
pozele. Privi o secundă fotografia făcută sub izvorul lui Pintea: 
autobuzul, călătorii şi Băiatul, privind undeva în zare. Şi în poză 
Băiatul părea crispat. 

Alese altă fotografie: Silvia, aplecată, ţinîndu-l pe căţeluşul 
Temistocle de o lăbuţă. O făcuse fără ca fata să ştie. 

O altă fotografie: drumul, şi cotitura unde fusese omorit 
„Toporul de Argint“; închise ochii şi încercă să vadă... Nu, nu se 
lega nimic. Privi iar fotografia. Pe marginea drumului stătea 
Dan, aşezat, îmbrăţişindu-şi genunchii. O cută aspră îi tăia 
fruntea, se vedea bine din profil. Adrian îşi acoperi ochii cu 
palma. Acum imaginea se formă ceva mai bine. Revăzu drumul, 
iar pe drum Valentin mergiînd grăbit... | se aud paşii, dar nu prea 
tare. Merge pe partea dreaptă. Nu, merge chiar pe cărarea din 
dreapta drumului. E firesc. Aude vuietul motorului încă de 
departe. Nu ştie, n-are de unde, că şoferul doarme la volan. lar 
la cotitură Tarţa, cu ochii mijiţi, condus doar de subconştient, 
roteşte volanul cu întîrziere, gata-gata să intre în copaci. Şi 
astfel, îl loveşte pe Valentin, care orbit de faruri n-a observat 
virajul tîrziu al camionului. Nu, nu merge nici aşa! Urmele de 
sînge au fost găsite în mijlocul drumului, Tarţa zice că 1-a văzut 
pe cel care striga, tot în mijlocul drumului, în urma roţilor. 

Şi, apoi, oricît ar fi fost orbit de faruri — ceea ce nici nu e 
sigur — Valentin, sprinten cum era, ar fi putut face un salt în 
lături... Prin reflex. 

Dar dacă Valentin, văzînd că vine o maşină, s-a postat în 
mijlocul drumului cu mîna ridicată, voind s-o oprească ? În acest 
caz putea fi cu adevărat orbit de lumină, nedîndu-şi seama decit 
prea tirziu că maşina continuă să înainteze peste el... şi atunci a 
şi scos primul strigăt care la trezit pe Tarţa. 


Dar e puţin probabil ca un om ca „Toporul de Argint“, care 
şi aşa devenise bănuitor în urma morţii lui Daudu, să se fi postat 
în drum prosteşte, în puterea nopţii la mijloc de pădure! 

Dar dacă Valentin era urmărit? De cine? De cine? Poate de 
aceeaşi oameni care-l împinseseră în prăpastie pe Daudu 
(admiţind că aşa a fost). Urmărit prin pădure... poate rănit, aude 
un camion... cu ultimele puteri iese la drum, strigă, şi văzînd că 
nu opreşte se agaţă de partea din urmă a maşinii... dar nu mai 
are destulă forţă să se urce sus şi cade în drum. Tarţa zăpăcit, 
ameţit de somn, priveşte înapoi, îl vede, se sperie, fuge, cu 
urechile ţiuindu-i încă de strigătele care cereau ajutor. Dar 
„Toporul de  Agint“ cerea ajutor împotriva celor care-l 
încolţiseră... Ce şi-o fi spus cînd a văzut că şoferul apasă pe 
accelerator ca s-o şteargă cît mai iute? Şi ce-au făcut cei care-l 
urmăreau? Văzind că maşina nu opreşte, au ieşit în drum, şi... 
Dar în acest caz Tarţa e nevinovat. Dar Băiatul ? 

Adrian luă o altă poză: lupul, pe stînca cenuşie, privind în 
vale către ei... închise ochii. larăşi drumul. Valentin alergind, şi-n 
urma sa... 

— Tovarăşe, ora de închidere! 

In faţa lui stătea casieriţa. Adrian se ridică şi ieşi repede. 

Inainte de a merge acasă, Adrian făcu un ocol. Văzu încă de 
la poartă, printre pomii ce înconjurau vila negustorului de 
lumînări, o lumină slabă la geamul Băiatului. Stătea cu veioza 
aprinsă, citea probabil. Un dulău ciobănesc veni în întâmpinarea 
lui Adrian, dar nu făcu scandal, fiindcă-l cunoştea. Dimpotrivă, 
îşi pendulă coada amical şi privi în sus, aşteptind un cuvînt. 
Adrian se îndreptă spre scăriţa pe unde se intra, dar se răzgiîndi. 
Trecu la geam şi se săltă în virful picioarelor. 

Băiatul nu se culcase. Stătea la masă, şi îşi lăsase capul în 
jos, sprijinindu-şi-l în pumni. Nu dormea, ţinea ochii deschişi, 
şuviţe mari i se desprinseseră şi căzură pe faţă. Şi Adrian vru să 
ciocănească uşor în fereastră, dar din nou se răzgindi. Lîngă 
poartă era o bancă şi se întoarse acolo şi rămase destul de mult, 
gîndindu-se. Dulăul stătea întins în iarbă şi privea. 

Şi din nou Adrian văzu drumul, şi-l văzu pe „Toporul de 
Argint“ mergiînd iute... şi iată-l că priveşte înapoi şi, cu toate că 
Adrian îşi închipuia scena în plină noapte, îi distinse faţa, fiecare 
trăsătură... faţa prelungă, triunghiulară, cu bărbia ascuţită şi 
fruntea largă, obrajii osoşi şi ochii cenuşii plini de strălucire, plini 


de scîntei, ochi ironici şi veseli a căror privire însă izbea... Deci, 
priveşte înapoi şi-l vede... îl vede pe Băiat care, clătinîndu-se, 
fuge să-l ajungă... 

„Valentin!... Nu te supăra... M-am îmbătat, dar...“ 

„Du-te înapoi, Băiat! Mă grăbesc, n-am timp acum. Du-te 
înapoi şi culcă-te!“ 

„Unde mergi ?“ 

Nu, nu, nu, un om beat discută altfel. De fapt nici nu 
discută. Altceva, şi altfel ! Dar de ce n-am admite totuşi că 
accidentul s-a produs exact, conform versiunii lui Tarţa? E foarte 
verosimil. Nu e prima dată cînd o maşină calcă un om. E 
verosimil, e chiar prea verosimil. E cea mai facilă soluţie. Tarţa a 
auzit strigăte, dar el nu poate certifica sută la sută că strigătele 
erau ale lui Valentin. Tarţa a văzut un om căzut în drum, dar n- 
are de unde să ştie sigur că acela era „Toporul de Argint“. Şi, 
iarăşi, Tarţa pretinde că omul căzut în drum era cel care striga, 
dar nu putem fi siguri nici de asta. Poate striga altul. Un om lovit 
mortal de maşină, oare mai are puterea să strige ca din gură de 
şarpe? 

Dar dacă omul din drum era într-adevăr Valentin, iar cel 
care striga era Băiatul? Dar atunci de ce tace Băiatul? Se simte 
vinovat? De ce? 

Adrian se duse la fereastră şi bătu uşor. Băiatul, care 
rămăsese în tot acest timp la masă, tresări, privi cam năuc 
împrejur, apoi veni iute la geam şi-l deschise. 

— Sînt eu, Băiat, zise Adrian. 

— Vin să-ţi deschid. 

— Nu frate, nu intru. Am venit doar să-ţi aduc o veste. 

— Am aflat... A fost găsit asasinul... 

— Cum de ştii ? 

— A fost Dan pe aici cu bicicleta. A venit, mi-a spus şi a 
plecat îndată. 

— Şi ce părere ai ? 

— Ce părere ?... Nici una. Dacă-i nevinovat? 

— Ce motiv ar fi avut să mărturisească de bună voie ? 

— Aşa o fi. Dar în general poţi fi sigur de ceva ? 

— Fii fără grijă, dacă-i nevinovat, se va şti în cele din urmă. 
N-o să-l condamne pe gratis. Am plecat. 

— Chiar nu intri ? 


— Chiar. Mă duc să mă culc, mi-e somn, după atitea emoţii. 
Noapte bună, Băiat! 

— Noapte bună, Adrian! 

închise cu grijă portiţa şi porni nu prea repede, privind 
înapoi spre geamul luminat. Deci, chinuit de remuscări că-l 
bănuise, Dan dăduse iute fuga la Băiat, ca să-i anunţe noutatea, 
şi cu asta să-şi împace conştiinţa. Deci Băiatul stătuse la masă 
meditînd, e clar, la ceea ce aflase. Deci... ? 


26 


Cînd ajunse acasă, Adrian văzu că e aşteptat. Părul ei 
trimitea lumini, cînd aurii, cînd roşii scăpărătoare. Şedea la un 
colţ al mesei şi-l privea, atentă, serioasă. Doar ochii îi rideau. 

Fu atît de mirat, că nu scoase un cuvint. În schimb ea 
vorbi : 

— Văd că am ajuns mult înaintea ta... Pe unde ai umblat ? 

— Am umblat... am... Dar tu ce faci aici ? 

— Te aşteptam. 

— Ai tăi ştiu unde te afli ? 

— De unde să ştie? Crezi că port la mine foi de parcurs pe 
care le contrasemnează mama? Silvia scoase din poşeta ei mare 
aparatul cu tranzistori: Caută muzică, te rog. Am aflat că-ţi plac 
lupii. 

— Care lupi ? 

— Strămoşii cîinelui. Animalele despre care aflăm încă din 
leagăn că-s rele, fiindcă înghit oi şi căpriţe... Dar mie îmi plac. Şi 
mă bucur că-ţi plac şi ţie. Vom merge iarna la schi, şi vom vedea 
de la cabană haitele cenuşii gonind pe zăpadă... Nu ? 

— lartă-mă, ai văzut vreodată lupi pînă acuma ? 

— Nu... din păcate. 

— Aha... De ce ai venit ? 

— Termină. Termină cu prostiile. Ştiu că mă iubeşti. Toţi 
ştiu. Pune, te rog, muzică. Vreau să dansez cu tine. 

— Nu ştiu să dansez. 

— De ce te temi, de ce eşti neliniştit ? Sus miiniie ! 

— Vrei să mă împuşti iar ? Ai revolverul la tine ? 

— Am să te împuşc de cîte ori am să vreau. Da ! Vreau să 
zbor ! Acum zburăm împreună ! Spune-mi, spune-mi sincer că 
mă iubeşti. 


— Te iubesc. 
— Bine... Aşa... Şi eu te iubesc. Toată lumea ştie. Chiar şi 


Dan. 

— Şi Dan ? 

— Sigur. De ce-i atît de grav că ştie şi Dan ? 

— Asta complică relaţiile dintre noi, dintre mine şi fratele 
tău: 


— Te-am minţit. Dan habar n-are. Numai Virgil ştie. El are 
nişte ochi.... Nimic nu-i scapă. Ochi de pictor. Dar Virgil e tăcut. 
El spune rareori ceea ce observă. 

— Tu eşti frumoasă, iar eu nu... 

— Eu ştiu să văd. Ochii mei nu sînt zgirciţi. Tii minte ce 
spunea tata ? Şi apoi te iubesc fiindcă-ţi plac şi ţie lupii. Nu vrei 
să cauţi muzică ? 

— E greu de găsit, s-a dat ora exactă, acum la toate 
posturile se dezlănţuie crainicii... Abia aşteptau să le vie rîndul, 
să mai vorbească niţel. 

— Mai spune ceva. 

— Îmi pare bine că eşti aici. 

— La început făceai nazuri. 

— La început... La început mi se părea că ai ochi mari, abia 
acum observ că-s mici. Şi puţin mongpoloizi. 

— Nu-ţi mai plac ? 

— Sînt cei mai frumoşi ochi din lume. Vezi ce banalitate ți- 
am spus ? 

— Mai spune-mi una, te rog. 

— Nu pot aşa la comandă. Eu sînt cam tăcut. 

— Imi place cum taci. 

— Ochii tăi au uneori o asprime pe care n-o înţeleg... Te văd 
uneori căzînd pe ginduri; buzele ţi se string, pe frunte se face o 
cută mică şi cîteva clipe rămii încremenită ca o mică zeiţă a 
înţelepciunii femeieşti. Dar apoi... 

Un vînt rece se prelinse pe lingă fereastră, făcînd geamurile 
să vibreze. 

Adrian privea în faţa lui, peste masă, acolo unde nu şedea 
nimeni. 


27 


Nu peste mult timp avu loc reconstituirea. Camionul condus 
de Tarţa apăru la aceeaşi cotitură, cu farurile aprinse. Făcînd 
virajul, îi orbi pe toţi cei care urmăreau de acolo acţiunea. 
Cineva se culcă în drum, în urma maşinii şi începu să strige 
după ajutor. Tarţa deschise portiera, se aplecă, privi înapoi, pe 
urmă trînti portiera şi apăsă pe accelerator, aşa cum făcuse şi în 
urmă cu zece ani. Omul din drum, făcînd pe rănitul, se tîrî în 
stînga şi apoi se ridică. 

Reconstituirea a fost destul de convingătoare. Dar nici 
acum nu se găsi nici o explicaţie în legătură cu dispariţia 
victimei, Tarţa continuînd să afirme că nu ştie nimic în această 
privinţă. El fu condamnat, acordîndu-i-se circumstanţe, pentru 
că îşi recunoscuse singur vina. 

Cînd Dan îi făcu lui Adrian reproşuri că-l învinuise gratuit pe 
bietul Băiat, Adrian răspunse calm : 

— Adu-ţi aminte că eu nu l-am învinuit pe Băiat de crimă. 
Dar susţin şi acum că el cunoaşte unele lucruri pe care noi nu le 
bănuim. 

Dan zise : 

— Dacă vrei să rămînem prieteni, să nu mai discutăm 
niciodată despre amestecul Băiatului în moartea „Toporului de 
Argint“. 

— Bine, acceptă Adrian. 

— Aş vrea să trăiesc totdeauna! oftă. Dan. Totdeauna. 


28 


Privită de jos, de la distanţă, mănăstirea „Sfinţii Egumeni“ 
părea o veche fortăreață, înfiptă adînc acolo sus, în stincă, 
pentru a înfrunta mai uşor săgețile inamicilor trecători şi 
înţepăturile anilor. 

Din depărtare semăna cu una din acele cetăţi de pe malul 
Rinului pe care le ştim din cărţile cu poveşti despre nibelungi şi 
cavaleri, care, după ce şi-au închis credincioasele neveste sub 
şapte lacăte, prevăzindu-le totodată cu solide centuri de 
castitate, au plecat, intonînd cîntece vizigote, să elibereze de 
sub stăpînirea păgiînă Sfintul Mormînt. 

În primăvara anului 1944 o ceată de indivizi înarmaţi, 
condusă de un şef viclean ca o vulpe, care pentru a se asigura 
încheiase un anumit pact cu Gestapoul, urcă în zori cărăruia 


dintre brazi şi lichidă pînă la unul pe cei vreo paisprezece 
călugări. Apoi, asasinii se înţoliră în rasele peticite ale sfinţilor 
părinţi. Prin intermediul, acestor falşi călugări, care nu din 
întîmplare fuseseră îndrumați într-acolo, Gestapoul spera să afle 
amănunte în legătură cu partizanii, ale căror acţiuni periclitau 
tot mai mult eşaloanele germane. 

Prin satele din vale se iveau călugări noi, proaspeţi, tineri, 
mult interesaţi de cele lumeşti, ocupîndu-se în egală măsură de 
fete şi muieri ca şi de cladovcele chiaburaşilor, de unde cărau 
mari damigene cu ţuică de prună, afumături, şunci şi cîrnaţi. 

În acelaşi timp şeful lor, cu alţi doi sau trei dintre cei mai 
iscusiţi, se ocupau cu îndeplinirea misiunii încredințate de 
Gestapo. 

Cîndva, această mică istorie poate va fi aşternută pe hirtie, 
iar dacă va fi scrisă bine, unii o vor găsi interesantă. Istoria 
călugărilor moderni... 


Poarta veche şi înnegrită a mănăstirii o găsiră larg deschisă. 
Curtea plină de flori părea pustie. De jur împrejur, pe coridoarele 
întunecoase ce continuau cu nişte scări strimte şi răsucite — nici 
ţipenie de om. Un cărucior mic, încărcat cu nişte saci, stătea în 
stinga intrării. Ceva mai încolo un măgăruş melancolic rumega, 
clipind rar. 

Florile de toamnă izbucniseră în culori violente, şi parfumul 
lor, amestecat cu mirosul brumei, te făcea să strânuţi. 

— Seamănă puţin cu Agapia, zise Adrian. 

Dan îşi privi sora, care mergea mai în urmă, lîngă Băiat. 

— Silvia, mi se pare că tu n-ai voie să intri în mănăstire. 

— Dece? 

— Fiindcă eşti femeie şi porţi nădragi. Am dreptate, Băiat ? 

Băiatul nu răspunse. Încă mai respira greu din cauza 
urcuşului. 

Cum în curtea spațioasă nu găsiră pe nimeni, trecură printr- 
un fel de boltă şi se pomeniră în spatele mănăstirii, într-un fel de 
mică livadă. Acolo, între doi nuci uriaşi, se afla o masă lungă, cu 
bănci bătute în pămînt. La un capăt zăriră în fine doi oameni 
care păreau a fi călugări. Lîngă ei, un coş cu nuci proaspete, din 
care mâncau. Pe masă se afla o damigeană şi pahare. Călugării 
nu-i observară apropiindu-se. 

— Bună ziua ! 


— Lăudat fie Domnul! răspunse unul din călugări. 

— În veci, amin! întăriră într-un glas Dan Leordeanu şi 
Băiatul, care rămase cu ochii la damigeană. 

— Poftiţi aici, şedeţi cu noi, zise celălalt călugăr. Cu ce veşti 
veniţi ? 

— Drumeţim şi noi că-i o toamnă frumoasă, zise Dan cu 
voce blindă. 

— Beţi apă din pahare atit de mici! se miră ipocrit Adrian. 

— E apă sfinţită, domnule! zise primul călugăr. la mergi, 
preacuvioase, şi mai caută nişte pahare, pentru dumnealor. 
Şedeţi, vă rog, domnişoară! Masa şi băncile pe care le vedeţi au 
fost durate de nişte tilhari. Aici, în umbra pomilor, îşi ţineau 
sfaturile şi aveau mari discuţii cu damigenele... 

— ŞI, tot aici, dumneavoastră... începu Băiatul. 

— Şi, tot aici, noi ne reculegem în amintirea sfinţilor părinţi 
ucişi de tilhari, explică, diplomat, călugărul, care nu era nici prea 
bătrîn şi nici prea slăbit de posturi severe. 

Celălalt călugăr, „preacuviosul“, veni cu paharele şi le 
umplu. 

— Să trăiţi, zise Dan, ciocnind. 

— Dumnezeu să vă călăuzească pe drumuri bune, urară 
călugării. 

— „Apa sfinţită“ era de calitate. Peste cincizeci de grade. 

— Dacă dumneavoastră ne cinstiţi aşa de frumos, începu 
Dan, permiteţi-ne să vă oferim şi noi din ce avem. Sau sînteţi în 
post ? 

— Noi, răspunse preacuviosul, sîntem totdeauna în post. 

— Aşa e, întări primul călugăr. Dar, în acelaşi timp, ar 
însemna să-i supărăm pe Cel de sus refuzînd pîinea şi carnea pe 
care tot el ne-o trimite... 

— Deci, fiindcă nu vreţi să-l supăraţi, zise Dan săltindu-şi 
rucsacul pe masa spațioasă, să gustăm împreună cite ceva... 

Curînd Băiatul se afumă şi declară categoric că el rămîne 
acolo şi se face călugăr. 

După ospăț, cei doi preacuvioşi se prefăcură în ghizi şi le 
arătară oaspeţilor tot ce era mai interesant de văzut în 
mănăstire: cîteva ceasloave legate în coperţi de argint, vechi de 
sute de ani, icoane bizantine în aur, odăjdii scumpe, picturile 
murale din capelă, foarte vechi, executate de un cunoscut pictor 
austriac, precum şi „biblioteca“, o încăpere, subpământeană, 


sumbră, unde în firidă se aflau aliniate craniile tuturor sfinţilor 
părinţi cîţi avusese mănăstirea, şi cîţi nu-şi pierduseră capetele 
aiurea, prin alte părţi... 

Ghizii lăsară special pentru la urmă ceea ce numeau ei 
„sala torturilor“. În această încăpere — relatară ei — au fost 
martirizaţi în secolul trecut zece dintre călugării mănăstirii, iar în 
anul 1944, tot aici, fusese chinuit şi ucis stareţul de către „Omul 
fără faţă“, fiindcă refuzase să le dezvăluie bandiţilor locul unde 
fuseseră ascunse obiectele de preţ ale mănăstirii. 

— Cine a fost „Omul fără faţă“? întrebară într-un glas 
vizitatorii. 

— Şeful bandiţilor. 

— Cum ? N-avea faţă ?. 

— Ba da. Trebuie să fi avut, dar aşa i se zicea, răspunseră 
călugării cu seriozitate. Priviţi: pe peretele acela se văd şi acum 
urme de sînge. Acolo „Omul fără faţă“ a împuşcat doi dintre 
ciracii săi, pe care-i bănuia de trădare. Se spune că a fost un om 
cumplit... 

— Şi ce s-a întîmplat cu el ? 

— Asta nu ştie nimeni. 

— Nici chiar Dumnezeu? întrebă Dan, insinuant. Unul dintre 
călugări îşi făcu o cruce peste gură şi zise : 

— Dumnezeu mai închide şi el ochii. Cite un ochi din cînd în 
cînd. Să se odihnească. Aşa că nu le vede chiar pe toate... 

Celălalt călugăr îşi făcu repede cîteva cruci, cam strimbe, 
pentru a se spăla de cuvintele păcătoase rostite de fratele său. 

— „Omul fără faţă“ dormea în chilia pe care o ocup eu 
acuma! zise călugărul păcătos. 

— Nici nu-i de mirare că vorbeşti de parcă ai fi Satana! zise 
călugărul pur. O parte din păcatele lui au intrat în pardoseală şi 
în pereţii chiliei şi te chinuie, preacuvioase! 

— Lasă, preacuvioase, îi răspunse călugărul păcătos, că în 
chilia dumitale au locuit două din femeile pe care le-au adus 
tilharii cu ei. 

— Nu e adevărat! protestă călugărul pur. Femeile locuiau în 
chilia preacuviosului Teofil. 

— Preacuviosul Teofil zice că locuiau în chilia dumitale! 

— De fapt păcatele — încercă Adrian să-i pacifice, punîndu- 
şi ochelarii şi luîndu-şi un aer metafizic — nu se transmit prin 
lucrurile fără viaţă. Proorocul Isaac în învăţăturile lui despre 


originea duhovnicească a păcatului apocrif zice: „Pedepsită va fi 
limba aceluia care cuvînta-va împotriva dreptei statorniciri a 
lucrurilor vii şi moarte, şi tăiase-va această limbă şi da-se-va 
focului şi şacalilor spre nefiinţa ei de-a pururea...“. 

Lui Dan îi veni să ridă şi începu să tuşească din răsputeri. 
Cuvioşii însă fură viu impresionați de învăţătura înaltă şi cu totul 
inaccesibilă pentru ei a lui Adrian, şi uitînd de cearta lor 
aprobară cu mutre dogmatice spusele musafirului lor, care, cu 
ochelarii lăsaţi pe nas, părea a fi în momentul acela un tînăr 
iezuit savant. 

Adrian mai făcu o ultimă fotografie — Băiatul cu Silvia. Aşa 
ceruse Băiatul care voia neapărat o poză, el cu Silvia, la 
mănăstire, şi drumeţii o luară din loc. In aceeaşi după-amiază, 
pe la patru, ajunseră la cabana de lîngă lacul Murga. 


29 


La marginea pădurii, printre ferigile înalte, se ivi un lup. 
Ridică sus botul ascuţit şti mirosi lung văzduhul proaspăt şi rece, 
nările îi palpitară, stomacul supt îi tresări convulsiv. Un nor 
lunguieţ, mic ca o alună trecu prin dreptul soarelui şi umbra lui 
galopă peste pădure, apoi goni repede la 
vale. 

Pe unul dintre brazi se stîrni mişcare — un con căzu printre 
crengi. Fiara se ghemui, apoi, brusc, făcu un salt într-o parte. 

Lupul era şchiop, avea o rană veche la picior. Rămase 
acolo, adulmecînd mereu văzduhul, vîntul îi spunea o mulţime 
de lucruri. Deodată se sperie şi începu să gonească în sus, prin 
pădure. 

O nălucă zbură în goană, la vale. Lupul se ivi iar, în alt colţ 
al pădurii şi privi în urma omului care alerga. Ciuli urechea: o 
clipă pădurea răsună de glasuri şi ecouri. În clipa următoare se 
lăsă liniştea iar. Alţi trei oameni alergară în jos. Unul din ei 
alunecă şi căzu, iarba era însă înaltă şi moale, aşa că se auziră 
doar risete. 

Lupul se sperie mai puţin de data aceasta. Rămase acolo 
ascuns, lipit de pămîntul fierbinte. Prin pădure trecea un vînt 
liniştit, clipele înaintau încet, ricoşind dintr-un copac într-altul. 
Prin pădure timpul înaintează în zigzag. Lupul nu ştia asta, 


pentru el n-are nici o importanţă, dar aşa merge timpul prin 
pădure: în zigzag. 

Jos, în defileul acela strimt, pe unde se strecura un piriu, 
Dan, Adrian, Băiatul şi Silvia făcură un mic popas. 

— Aici vom reveni la iarnă cu schiurile, zise Dan. 

— Nu, zise Băiatul. Eu nu sînt schior. 

Urcară pe o coastă şi din locul unde se aflau, în vale, se 
vedea cabana. 

— E tirziu, şi mi s-a făcut o foame! zise Dan. Coborîm ? 

— Coborîim. 

— Pe rînd. Şi, tu eşti prima. Pe locuri... fii gata... start! 

Fata ocoli uşor un brăduţ singuratic şi o luă în jos, făcînd 
zigzaguri. Să zbori, aproape, dezlipindu-te de pămînt! Să simţi 
cum toate încep să rămînă în urma ta. Tu însuţi rămii în urma ta. 
Mai repede! Şi mai repede! Nu, nu se poate. Nu te poţi rupe de 
tine însuţi. Totuşi... încă o încercare... Nu, nu te poţi desprinde 
de tine. Nu se poate, e împotriva legilor fizicii. Vii împreună cu 
tine. Şi le duci în zbor pe toate cite le-ai avut pînă atunci. Nu 
poţi lăsa nimic, şi nu poţi pierde nimic. Pînă şi întiia licărire de 
lumină din ziua cînd ai deschis ochii prima dată o duci cu tine. E 
ascunsă undeva, ai uitat-o demult, şi totuşi există, e acolo, şi 
neîncetat te va însoţi. Nimic nu se poate pierde, nimic nu se 
poate uita. Un întreg univers te urmăreşte clipă cu clipă, se 
mută împreună cu tine dintr-un loc într-altul. Nu poţi pierde nici 
o constelație, nici o planetă. Te urmează ca nişte dulăi 
credincioşi. Planetele. La optsprezece ani n-ai grozav de multe 
amintiri. Cineva a îndrăznit să te sărute odată, într-o seară cu 
lună şi parfum de liliac alb. Poeţii şi cîntecele mint, primul sărut 
nu valorează nimic. Nu reţii decît teama şi incertitudinea. Ai 
avut un frate de care nu-ţi aminteşti, fiindcă erai prea mică, dar 
ai aflat despre el o mulţime de lucruri. Şi ceea ce ai aflat te face 
să-l iubeşti acum, dincolo de moarte. De la un timp eşti 
îndrăgostită, dar nu de cineva anume. Dragostea e o revărsare 
firească. Dar mai ţii minte şi nişte ziduri înnegrite de fum, 
printre care te jucai cu o altă fetiţă şi cu o pisică. Fetiţa şi pisica 
le-ai pierdut pe drum, nu mai ştii nimic de ele, şi totuşi sînt 
alături de tine, te însoțesc şi în această coborire. 

Acolo, lîngă zidurile înnegrite, sub care te jucai cu pisica, ți- 
ai reîntilnit atunci, demult tatăl. Erai mică, un ghemotoc cu părul 
argintiu, atît era de deschis, totuşi l-ai recunoscut imediat, şi i-ai 


sărit în braţe. Te aşteptai ca şi mama să facă acelaşi lucru, 
totuşi mama stătea singură, privind în altă parte. A fost un şoc 
teribil, o tăietură făcută, pentru totdeauna, pe un trunchi firav. 

Te-ai îndrăgostit de un băiat, din banca întiîia a rîndului din 
stinga, fiindcă avea buza de jos crestată caraghios şi răspundea 
totdeauna foarte bine la geografie. Profesoara îl asculta privind 
pe fereastră, furată şi ea probabil de mirajul depărtărilor, dădea 
uşor din cap, aprobativ, şi-i punea automat zece. Mai tîrziu, în 
anul următor, cînd aţi trecut la geografia economică, băiatul 
acela n-a mai strălucit de loc, nu-i plăceau cifrele şi procentele, 
totuşi l-ai iubit şi cîtva timp după aceea, deşi nu mai lua decit 
nota opt. El însă nu ştia. De unde să bănuiască aşa ceva un 
băieţoi care în pauză joacă fotbal de masă, de unde să ştie el ce 
se petrece în sufletul unei fete ? 

Şi toate acestea, toate aceste fleacuri vin împreună cu 
tine... Încearcă să spui: Tu, fleacule, opreşte-te acolo. Nu mă 
mai urma, iar tu ascunde-te în colţul acela, m-am plictisit de 
tine. Nu te ascultă. Poate că în viitor te aşteaptă lucruri mult mai 
grave, unele au şi venit, ele însă nu înlătură de loc fleacurile 
dinainte. Lucrurile grave şi fleacurile trăiesc împreună într-o 
simbioză perfectă. Doar să le ştii deosebi. Ai o viaţă prea simplă 
şi uşoară. Părinţii tăi au cunoscut vremuri îngrozitoare, despre 
care tu abia dacă ai auzit. Acum, toate ţi se servesc ca în palmă, 
ia aminte, gîndeşte-te bine, ca să nu devii o mică proastă, 
preocupată doar de felul cum se poartă părul. Viaţa e un acord 
cu mult mai solemn decit îşi poate închipui, mintea ta... Trebuie 
să te gindeşti serios. Să n-ajungi o păpuşică frumoasă, care-şi 
tot roteşte ochii în cap, cochetînd cu sine însăşi. 

— Nu! strigă Silvia, lovind cu pumnul în masă. Se aflau deja 
la cabană. 

— Ce nu, surioară ? 

— Am zis nu, şi cu asta am zis totul ! 

— „Am zis totul“, asta e vorba lui tata. 

— Îl iubesc pe tata. 

— Bravo, te cred, şi eu îl iubesc. 


30 


În seara aceea Băiatul, ameţit încă de la mănăstire, bău iar 
mai mult decit s-ar fi cuvenit. Părea că trăieşte o stare de aţiţare 
permanentă. 

— Mă minţiţi! strigă el brusc, şi abia atunci observară cît e 
de beat. Mi-aţi pregătit o cursă, ştiu eu! dar eu... am să zbor 
peste ea! Şi acum mă duc s-o invit la dans pe fata aceea... 

Pînă la urmă Băiatul fu gata să provoace un scandal. Tot 
insista să invite la dans o fată dintr-un grup în care toţi bărbaţii 
păreau a fi campioni la haltere şi toate femeile, vedete de 
cinema. Pînă la urmă îl duseră în cameră şi-l culcară. Dan se 
înapoie jos şi-şi făcu un şpriţ. Băiatul băuse numai rom, fără să 
mănînce nimic. Adrian tăcea, era cam obosit şi jenat. 

— Nu-mi plac tipii ăia, zise Dan. 

— Care ? 

— Aia de acolo... cu care era să se bată Băiatul. 

— Discută despre noi. Se uită mereu încoace, zise Silvia. 

— Lasă-i dracului. Şi nu mă sili să-i cotonogesc pe toți în 
seara asta, lasă şi pentru miine, se înfurie Dan. 

Adrian se ridică: 

— Să ieşim la aer. 

Ocoliră cabana. Treizeci de paşi mai încolo începea 
pădurea. Silvia îl luă pe Adrian de mînă cu un gest firesc care nu 
ascundea nimic. Cerul se arcuia colosal de adinc. 

— Adriane, cum stai cu boxul? întrebă Dan. 

— Nu mă pricep decit la ping-pong. 

— Destul de rău. Văd că s-au luat după noi. A... Nu-s decit 
trei, nu e nici un pericol, mormăi Dan încrezut. 

Cei trei din grupul sportivilor se apropiară. 

— Sper că n-o să vă bateţi! şopti Silvia. 

— Depinde de împrejurări, mormăi Dan ameninţător. 

Unul din cei trei înaintă. 

— Vă rugăm să nu fiţi supăraţi pe noi, zise. Ne pare rău că 
aţi plecat din cauza noastră. Ne-am înfierbintat ca nişte 
caraghioşi şi nu era cazul. 

— Sînteţi boxeri? întrebă Dan. 

— Nu. Studenţi la artă dramatică. Vă rugăm să ne scuzaţi 
pentru cele dinainte şi să poftiţi la masă cu noi. Este rugămintea 
noastră a tuturor, precum şi a maestrului, personal. 

„Maestrul“ era un cunoscut actor, iar „boxerii“ şi vedetele 
de cinema făceau parte din clasa lui. Discutară despre fotbal, 


pîrtii celebre, cancer, cosmos, şi Dalida, însă nici un cuvint 
despre teatru, deşi Dan ar fi vrut teribil să deschidă acest 
subiect. Unul dintre studenţi o invită la dans pe Silvia. Adrian o 
invită pe una dintre studente. 

— Sînteţi din lotul naţional de alpinism? îl întrebă fata. 

— Mai mult decit atit, şopti Adrian. 

— Oh, la, la! făcu fata intimidată. 

— Sînt însuşi omul zăpezilor, dar călătoresc incognito. 

— Am înţeles, n-am să spun la nimeni, se lipi de el 
studenta. 

— lar ceilalţi sînt impresarii mei, adăugă Adrian. 

Cînd, după miezul nopţii urcară sus în camera lor, Băiatul 
sforăia pe trei voci. 

— l-ai văzut pe studenţii ăştia ? 

— Da, i-am văzut, Ce-i cu ei ? 

— Sînt toţi frumoşi ca zeii Olimpului, constată Dan cu 
tristeţe. 

— De ce te necăjeşte asta? Adrian se descheia la cămaşă. 

— N-am să mă pot face actor ! 

— Prostii! N-ai văzut că maestrul era urit ca dracu? 

— Ce folos? Nu poţi să devii dintr-o dată „maestru“! 

A doua zi Băiatul îi chestionă în legătură cu năzbitiile pe 
care le săvirşise cu o seară înainte. 

— Vezi, şopti Dan, nu-şi aminteşte nimic din ce a făcut ieri. 

— Văd, răspunse Adrian. 

— Ce tot şuşotiţi? Băiatul îi privea cu ochii mari. Am spus 
ieri ceva ce nu trebuie ? 

— AŞ! îl linişti Dan. 

— Îmi place aici, zise Silvia. Vreau să mă întorc aici 
totdeauna. În fiecare zi, în fiecare dimineaţă, în fiecare amiază, 
în fiecare seară, vreau să mă întorc aici şi să stau aici, şi să plec 
de aici, şi iar să mă-ntorc. 

— Te voi însoţi totdeauna, zise Adrian. Îmi dai voie ? 

— Actorii sînt băieţi buni, zise Dan. Ne-am înşelat cu privire 
la ei. Atita doar că prea-s frumoşi. Ce zici, Adrian ? 

— Hm, zise Adrian, privindu-l pe Băiat. 

Acesta aprobă : 

— Buni băieți! Cam  gălăgioşi, cam  închipuiţi, cam 

superficiali, cam 
pozeri, încolo fără cusururi. Îmi pare rău că am fost penibil... 


— De ce? Ai fost drăguţ, rise Silvia. Şi, cînd ai luat prea 
multe păhărele n-ai făcut scandal prea mare, te-ai apucat doar 
să înjuri, şi făceai cu ochiul către fetele de acolo, şi ai fi vrut să 
te baţi cu toţi. Incolo, te-ai comportat perfect... 

— Îmi pare rău, şopti Băiatul, care întîlnise deodată privirea 
lui Adrian. Îşi plecă ochii. 


31 


Pe la trei, băieţii ieşiră să mai facă o ultimă plimbare, în 
vreme ce Silvia rămăsese să împacheteze. Unei fete îi trebuie 
timp pentru această operaţiune, chiar dacă are de împachetat 
numai o pereche de ciorapi şi un fular cîrpit. 

— Vă duc într-un loc unde vom vedea sumedenie de 
veveriţe, zise Dan. Sînt aşa de multe, încît pe cărările lor se ţine 
dreapta, altfel s-ar produce busculade. 

Într-un loc părăsiră poteca şi reuşiră o adevărată 
performanţă de alpinism urcînd un povirniş foarte greu, 
agăţindu-se de brazi. Găsiră o altă cărare, acolo Dan se orientă 
şi merseră iar. Razele soarelui cădeau tot mai oblice, aproape 
tangenţial cu pămîntul. 

— Locul cu veveriţe e aici, zise Dan. 

— Dar nu se vede nici una. 

— Poate au adunare. 

— Să mai înaintăm puţin. Am impresia că veveriţele s-au 
mutat ceva mai departe. 

Mergeau pe marginea pădurii şi cărarea se făcuse strimtă, 
lipită de stîncă, iar în dreapta se căsca un gol vertical. Departe, 
jos, se vedeau pietre albe. ă 

La început totul a fost ca o joacă. Intîimplările grave vin 
neanuntate, fără surle şi trimbiţi, nici nu le iei în serios la 
început. Băiatul se opri şi se aplecă puţin să privească în 
prăpastie. Adrian se opri şi el. Băiatul părea că meditează. 
Deodată îşi pierdu echilibrul, bătu aerul cu mîinile, şi începu să 
cadă. Adrian îl prinse în ultima clipă. Băiatul alunecă, picioarele 
îi atîrnară, iar Adrian simţi cum terenul cedează sub el, 
centimetru cu centimetru. 

— Ce naiba, ieşi odată! gemu Adrian. 

— Nu pot. 

— Cel puţin nu mă trage şi pe mine. 


— Mă trage greutatea. Prinde-te de creangă. 

— Gata! Uşor, uşor, nu te lăsa aşa, trage aer în piept să 
pierzi din greutate... 

— Mai bine lasă-mă! Decit să cădem amindoi... 

— Taci! Drace, creanga începe să se rupă! 

— Lasă-mă îţi spun! 

— Dacă forţez, creanga trosneşte şi cădem. 

— Incep să alunec! şopti Băiatul. Lasă-mă! Picăm amindoi! 

— Dane, unde dracu' ai rămas ? urlă Adrian. 

— Imi rup o bită. Dacă ne atacă veveriţele ? 

— Lasă bita şi vino iute aici! 

— Ce s-a întîmplat ? 

— Ne prăbuşim! Vino! 

Dan sosi în goană, prinse mîna lui Adrian şi cu mare chin 
reuşiră să iasă toţi. 

— Ce prostii faci, Băiat! Cum ai reuşit să pici? întrebă Dan, 
ştergindu-şi fruntea. Adrian îi făcu semn să tacă. 

Băiatul se aşezase şi-şi cerceta piciorul julit. Privi în sus, 
către Dan, însă nu zise nimic. 

Drumul înapoi dură mult, fiindcă Băiatul şchiopăta. Arăta 
foarte rău : palid, cu vinele umflate la tîmple. Îl culcară. Silvia 
rămase cu el. Dan şi cu Adrian coboriră să mănînce. 

— Mi-ai făcut nişte semne... N-am priceput... zise Dan cînd 
ajunseră în coridor. _ 

Adrian se încruntă. Il prinse pe Dan de umăr, şi rămaseră o 
clipă acolo, în semiîntuneric. 

— Cum crezi că a fost căzătura Băiatului? 

— O fi alunecat... 

— Nu, Dane! Eram lîngă el. Băiatul a vrut să se arunce în 
prăpastie. A vrut să se sinucidă! 


32 


Miîinile lor se plimbau pe claviatura pianului, timide, ca nişte 
călători rătăciţi, nesiguri asupra drumului de urmat. Ale ei, avînd 
braţele dezvelite pînă deasupra cotului, albe, prelungi, cu 
degetele line, transparente. Ale lui, banale, miini obişnuite de 
bărbat. Apăsau la întîmplare clapele şi concertul se năştea 
haotic şi de loc atrăgător. Uneori mîinile li se întîlneau, atrase ca 
de o forţă nevăzută, dar aceeaşi forţă acţiona imediat în sens 


invers, respingîndu-le brusc, speriate. Un operator de cinema, 
filmînd doar claviatura şi cele patru miini, cu jocul lor simplu şi 
complicat, de sus, ar fi putut obţine efecte interesante pentru un 
ochi sensibil. 

— Îţi pare rău că nu ştii să cînţi la pian ? 

— Da, răspunse el, îmi pare rău. Trebuie să fie interesant să 
poţi reface gîndurile unui compozitor. 

Un fluture alb pătrunse în odaie prin fereastra deschisă, 
execută citeva dansuri deasupra pianului, apoi nimeri iarăşi 
fereastra şi dispăru. 

— Aş vrea să descriu zborul fluturelui, zise ea, apăsînd pe 
una din clape. Ce o fi asta ? 

— Habar n-am. Poate un fa diez. 

— Aş înclina mai mult către un re bemol! rise ea. Uite, aşa 
zboară fluturele... Şi apăsă pe cîteva clape la intervale egale. 
Acompaniază-mă, îi ceru. 

Şi el lovi alte clape, la întîmplare. Sunetele ieşeau surprinse, 
ca nişte păsări trezite brusc din somn, pe care, cu toate că nu 
le-ai ochit, le-ai nimerit din întîmplare. 

— Auzi ce linişte s-a făcut? Toată lumea ascultă concertul 
dat de noi! 

— AŞ fi mai dispus să cred că toată lumea a fugit cale de 
cinci poşte împrejur, zise Adrian, mai realist. 

În razele soarelui ce cădeau oblice pe pian, se roteau 
firişoare minuscule, un întreg univers nebănuit, trezit parcă la 
viaţă de lumină. 

— Vezi firul acela de praf, din mijloc? întrebă Silvia. Eu sînt ! 

— Atit de mică ? 

— Mică? Nu! Sînt imensă! O întreagă planetă. Mă rotesc 
după legi pe care nu le-a descoperit încă nimeni. 

— Dacă te-ar auzi Copernic!? 

— Copernic e drăguţ, îmi place. Dar legile lui nu mă 
cuprind. Am o mişcare mult mai complicată... 

Pe marginea pianului şedea o păpuşă în rochie de catifea 
purpurie, iar lîngă ea, în picioare, un băiat din material plastic. 
Silvia îndoi picioarele băiatului şi-l puse în genunchi în faţa 
păpuşii. Rise, şi o făcu pe păpuşă să-i întoarcă spatele. Adrian o 
urmărea grav. 

— Nu rizi ? îl întrebă. 

— Nu. De ce ? E ceva de ris? 


— Nu ştiu de ce în ultima vreme bărbaţii care se apropie de 
mine au pe faţă un zîmbet idiot. Complet idiot, zise Silvia. 

— Poate din cauză că se intimidează... 

— Şi se simt obligaţi să-mi facă un fel de curte 
caraghioasă... Spun tot felul de glume fără haz, rid, zimbesc, 
iarăşi rîd şi iarăşi zîimbesc. Mă înfurie teribil că nimeni nu discută 
serios cu mine. Toţi bărbaţii se simt obligaţi să mă curteze, şi o 
fac fără nici un fel de inteligenţă. Am să mă deghizez în băiat! 
Băieţii discută tot felul de lucruri serioase care mă interesează 
teribil. Dar cînd apare o fată între ei, imediat se schimbă, devin 
melancolici şi filozofi şi atît de şmecheri, încît nu-i mai poate 
cuprinde nimeni. Pînă şi tu... Pînă şi tu, Adrian, cînd eşti cu mine, 
faţa ţi se lungeşte, se face ca un dovleac, nu mai ştii ce să faci 
cu mîinile... 

— De ce aş constitui o excepţie? 

— Eu aş vrea ca tu să fii o excepţie. 

Silvia întoarse păpuşa şi o aşeză în aşa fel, ca să-l privească 
pe băiat, pe cel din material plastic, drept în ochi. Apoi îi înclină 
uşor unul către celălalt, şi-i făcu să se sărute. Deodată păpuşa îl 
pălmui. Băiatul se supără, înaintă pînă la marginea pianului şi 
începu să privească în jos. Păpuşa, care o luase în direcţie 
opusă, se opri să vadă dacă băiatul o urmează. Băiatul nu o 
urma. Păpuşa ezită. Se înclină, culese nişte flori imaginare, 
aşteptînd. Apoi le azvirli, nervoasă. În fine, făcu primul pas 
înapoi, în direcţia băiatului. Se aplecă şi-l sărută. 

— Eterna poveste! şopti Adrian, impresionat fără voia lui de 
demonstraţia fetei. 

— Da, eterna poveste, bătrîne! O privi mirat. Îmi dai voie 
să-ţi spun „bătrine“ ? 

Ciudată era prietenia lor! De fiecare dată cînd se revedeau, 
totul pornea de la capăt. O prietenie care părea că nu 
progresează de loc, de fiecare dată se reîntilneau ca nişte 
străini. 

Adrian, în faţa Silviei, simţea o derută chinuitoare, devenea 
un băieţoi. Zise : 

— Spune-mi cum vrei, cum îţi place, am acceptat odată 
pentru totdeauna. 

— Da, dar de fiecare dată parcă ai fi altul. Ştii să joci şah? 
Faci totdeauna nişte mutări absurde, neprevăzute. 


— Asta fiindcă nu ştiu să joc, explică Adrian. Nu mai cîntăm 
puţin? 

— Aş vrea ca pianul acesta să fie sufletul tău, şi eu să apăs 
pe clape, să văd ce sunete se nasc... Prefă-te în pian, bătrîne! 

Atunci intră Dan şi, văzindu-l, Adrian respiră uşurat. 
Teribile încurcături îi crea fata asta. Dan se apropie rezemîndu- 
se într-un baston vechi cu miner de fildeş. Tocmai studia un rol 
de lord bătrîn, furios că nu-l lasă podagra în pace, pornit să facă 
praf Camera şi Parlamentul. 

— Ce faceţi ? 

— Avem o discuţie serioasă, iar tu ne deranjezi, zise Silvia. 

— l-ai făcut declaraţii? rînji Dan către Adrian. Zici că vii la 
mine şi în fond îi faci curte soră-mi! Bravo, n-am ce zice! Ei, ce 
cadou îi facem Băiatului? 

— Tot nu mi-a spus ciţi ani împlineşte. 

— Aproximativ treizeci. 

— De ce aproximativ ? 

— Fiindcă ar putea fi şi douăzeci şi nouă, şi treizeci şi unu. 
Băiatul a încurcat lucrurile, atunci, cînd cu bombardamentul... 
Nu mai ştie precis ciîţi ani are. 

— Sărmanul Băiat ! zise Silvia. 

— larăşi sărmanul? se înfurie Adrian. În locul lui aş provoca 
la duel pe oricine mi-ar zice „sărmanul“ şi m-ar compătimi. 


33 


Băiatul hotărise să se sinucidă... 

Cu stîngăcia care-l caracteriza, chiar în împrejurări foarte 
grave, acum umbla prin oraş, prin prăvălii, să găsească funie 
groasă, solidă, şi nimerea ba la o boiangerie, ba la vreun atelier. 
Îi trebuia funie, fiindcă ajunsese la concluzia că singurul mod 
accesibil de a te omori e să te spînzuri... 

Cînd nimeri în sfîrşit în prăvălia pe care o căuta, şi cînd fu 
întrebat cîţi metri de funie îi trebuie, păru foarte derutat, fiindcă 
într-adevăr nu se gîndise înainte de cîtă funie are nevoie un om 
ca să termine cu necazurile! 

— Vreo trei metri. 

Vînzătoarea măsură iute şi tăie cu un cuţit. 

— Poftim. E tare. Cu asta poţi să te şi spînzuri, zise ea, 
recomandîndu-şi marfa cu un zîmbet. 


Pălind la cuvintele ei. Băiatul strecură funia în servietă. 
Între manualul de franceză de-a noua şi Metodica predării 
limbilor străine. 

Mergea pe stradă, fără să vadă pe nimeni, adiîncit în sine 
însuşi. Costumul său de un gri deschis, bătînd spre cenuşiu, era 
cam demodat, haina fiind prea lungă. Faţa palidă, cu pielea fină, 
străbătută de cute subţiri ca firul de păianjen, şi părul imens, 
negru îl scoteau în evidenţă dintre trecători. 

O coti pe nişte străduţe şi ajunse la marginea oraşului. De 
acolo putea 
merge pe dig, de-a lungul Izei, pînă aproape de casă. 

Zilele toamnei continuau să fie frumoase, calde la amiază, 
reci seara. Cerul se făcuse albastru sfărimicios. 

N-ai fi aruncat o piatră în sus, de teamă să nu-l spargi. Chiar 
şi păsările zburau mai jos, cuprinse de aceeaşi stinghereală. 
Deşi senin, cerul părea mai coborit, imediat în vecinătatea 
plopilor. Şi, uneori, vibra cerul. 

Băiatul mergea pe dig, singur. Împlinea în ziua aceea 
treizeci de ani. Ori douăzeci şi nouă. Ori treizeci şi unu. Parcă 
poţi măsura exact timpul ? E lunecos, jucăuş, îţi scapă printre 
degete. Vrei să-l opreşti, dar se rupe în două ca şopirla, îşi lasă 
coada sub piciorul tău, iar el fuge mai departe. 

Băiatul mergea pe dig. Se gîndea la timp. _ 

lar pe partea cealaltă a digului curgea lza. In aceeaşi 
direcţie. Şi oare la ce se gîndea? 


34 


Vîntul înserării risipise pe tot cerul nouraşi de scamă uşori, 
neserioşi, rotunzi ca nişte păpădii. Dinspre lza aerul venea 
proaspăt şi răcoros. Dan ridică paharul cu vin galben de Aiud. 

— Să trăieşti, Băiat! Să fii sănătos, şi toate celelalte! 

— Să creşti mare! glumi Adrian. Şi peste o sută de ani — tot 
aici! 

Băiatul, în costum închis, demodat ca toate hainele lui, cu 
gitul subţire strangulat de cravată, cu vinele umflate la tîmple şi 
ochii sclipind de febră, ciocni şi deşertă paharul. Vinul îl simţi 
amar şi greu. Lumina tuburilor cu neon îl ustura. Privi spre masa 
vecină, unde beau bere trei bărbaţi. II fixă pe cel cu mustață. 

— Îl cunoşti pe cel de colo ? 


— ÎI cunosc, dă-l dracului, făcu Dan. 

— Vreau să-i arunc un sifon în cap ! 

— Potoleşte-te, Băiat. 

— Dar ce-ai cu el? întrebă Adrian. 

— Vreau să-i dau în cap cu un sifon, repetă Băiatul. În semn 
de adio, şopti pentru sine. 

Deodată Băiatul începu să ridă, dar se potoli repede şi 
reveni la posomorîrea dinainte. 

— Nu prea ne distrăm, zise Dan. Aş vrea să te văd mai 
vesel, sărbătoritule! 

Băiatul îl prinse pe ospătar de mînecă. Ospătarul semăna cu 
Kirk 
Douglas, după părerea lui Dan, care le găsea tuturor asemănări 
cu diverşi actori. 

— Adu-mi un sifon! ordonă Băiatul. 

— Potoleşte-te, sau plecăm. 

— N-are voie omul să bea un pahar cu sifon ? 

— Ai cerut unul întreg ! 

— La virsta de treizeci de ani, îmi pot realiza şi eu o dorinţă, 
zise Băiatul. Una singură. Vreau să arunc sifonul în capul 
mustăciosului. Nu-mi pot realiza şi eu o dorinţă la treizeci de 
ani? E ultima dorinţă... 

— Mustăciosul — îi explică Dan lui Adrian — e un birocrat 
parşiv de tot, şi de altfel i se mai spune şi tovarăşul „Nu se 
poate“. Bietul Băiat s-a ciocnit cu el pe toate drumurile... 

Între timp ospătarul adusese sifonul, iar Băiatul îl manevra 
discret. Adrian observase, dar nu zicea nimic. 

Dan continuă: 

— A vrut Băiatul să-şi facă bon pe cameră, dar domnul de 
colo i-a spus că nu se poate. A vrut să-şi scoată un certificat de 
naştere nou. Amicul, proaspăt mutat la secţia respectivă a 
sfatului, s-a încontrat cu „nu se poate“. l-a trebuit omului o 
dovadă că nu posedă nici o avere pămintească... Zic bine, 
Băiat ? 

— Absolut. 

— Ei, şi domnul cu mustață i-a stat iarăşi în cale cu „nu se 
poate“. E drept? 

— Aşa e... 

— Apoi mustăciosul a fost mutat pe nu ştiu ce post de 
fiscăraş la policlinică, exact în momentul cînd Băiatul trebuia să- 


şi întocmească fişa medicală pentru Săvirşin. Din nou i s-a pus 
în faţă cu „nu se poate“. Am enumerat bine, Băiat ? 

— Bine, zise Băiatul, şi în aceeaşi clipă apăsă pe pirghia 
sifonului. Jetul puternic şi spumos nimeri exact în ceafa 
mustăciosului, făcîndu-l ciuciulete, udîndu-i cămaşa şi haina, şi 
scurgîndu-i-se pe după git. Victima, cu mustăţile răsfirate şi 
ochii ieşiţi din orbite de furie, ţişni ca un arc. 

Băiatul rîdea cu hohote. În acest timp Dan parlamenta cu 
armata adversă, încercînd să sugereze că Băiatul e ametit. 

Ceilalţi acceptară cu greu explicaţiile şi se retraseră la masa 
lor. 

— Ah, Băiat, Băiat! oftă Dan. Ce-ai fi făcut dacă erai singur? 
Mustăciosul te mînca! Haide, haide, lasă sifonul! Ca pedeapsă, 
nu mai bei nimic în astă-seară. 

— Ba, dimpotrivă, beau! Am împlinit treizeci de ani, sau nu? 
Beau, 
fraţilor! Beau în cinstea ta, Dane, şi în cinstea ta, Adrian, care-mi 
aminteşti de „Toporul de Argint“... O clipă se păru că Băiatul, 
surescitat, va izbucni în lacrimi. Am avut o viaţă blestemată! 
şopti el. Şi am băut mereu ca sa uit. N-am uitat nimic... Omul nu 
uită nimic! Nimic! Omul duce la moarte toate păcatele cu care 
se încarcă, încă de copil. Nu? Nu e aşa? Beţi şi voi cu Băiatul! 
Sînt trist! Sînt vesel! 

Şi, scăpat de supraveghere, Băiatul apăsă iar. Mustăciosul 
tocmai urmărea cu ochii lui întunecaţi o fată care se legăna pe 
nişte tocuri cui, cînd un nou jet de sifon îl zăpăci, din profil de 
data aceasta. 

— O să ai nevoie de gardă personală de-acum înainte, 
Băiat, zise Adrian. 

— Tu să taci! şopti Băiatul. Tu nu mă iubeşti! 

— Ba da, Băiat, te iubesc. Aproape ca un frate. De ce nu te- 
aş iubi ? 

— De ce îmi întinzi curse la tot pasul? De ce vorbeşti ca 
„Toporul de Argint“ ? De ce îţi faci semnul ăsta aici? De ce te 
piepteni ca el, cu cărare pe stînga? De ce mă supraveghezi tot 
timpul? De ce vii seara şi te uiţi pe geamul meu? Crezi că nu 
ştiu? 

Şi Băiatul îndreptă sifonul în direcţia lui Adrian. Dan i-l 
smulse din mînă. 


— Terminaţi! Ţi-ai pierdut minţile, Băiat? strigă Dan. Nimeni 
nu te supraveghează! 

— Ba da! EI! Tot timpul! Şi zimbeşte... zimbeşte exact ca 
Valentin! Eu mă duc! 

— Unde ? 

— Mă duc... adică nu. Vin înapoi îndată. Mă tem că am lăsat 
reşoul în priză. îmi făceam o cafea cînd aţi venit să mă luaţi, 
cînd mi-aţi adus cadoul... Sînteţi nişte prieteni adevăraţi... 
lertaţi-mă... eu mă duc. 

— Vii înapoi ? 

— Într-un minut. 

Băiatul plecă, mergînd foarte iute, aşa cum făcea totdeauna 
cînd se ameţea. Dan şi Adrian se priviră. Citva timp nici unul nu 
spuse o vorbă... Apoi Dan oftă. 

— Nu ştiu ce să zic... şopti el. 


35 


Trecură două minute. Primul fu un minut pătrat. Al doilea, 
un minut triunghiular. Aşa le desenă Dan, cu creionul, pe un 
şervet. Cînd începu al 
treilea minut, Adrian îşi puse ochelarii. 

— Du-te, Dane, şi vezi... Vezi ce face Băiatul. 

— De ce ? Se întoarce el. 

Trecură încă zece minute. Toate zece rotunde. Dan le 
desenă aşa, rotunde, în şir, pe şervet. Minutul al zecelea îi 
desenă mai mare, mai înalt. Era, pe cît se pare, un minut-şef. 

— Du-te, Dane! îl îndemnă Adrian. 

— Să mai aşteptăm, poate că-şi schimbă cămaşa. Asudase. 

— Ar fi avut vreme destulă să se întoarcă. 

— Sau poate îşi face o cafea, să se trezească... 

Mai trecu un sfert de oră. Băiatul nu reapăru. Minutele 
zburară libere, neobservate. Dan îşi ascunsese creionul. 
Mustăciosul împreună cu cei doi amici se mai aflau acolo şi beau 
rom. 

Adrian se ridică. 

— Mă duc eu. 

— Nu, mă duc eu, zise repede Dan. Apoi se bilbii: Băiatul 
se... se teme detine. 


— Bine, du-te tu. Adu-l repede, iar eu între timp mai 
comand ceva la Kirk Douglas. Veniţi iute, auzi ? 

Băiatul şedea pe aproape. Dan acceleră paşii, aproape fugi 
pe aleea de fagi a Grădinii Morii, apoi ieşi în drum, şi, cînd o coti 
la stînga, spera să-l vadă pe Băiat venind. Nu văzu însă decit o 
pereche care mergea încet. El o ţinea strîns, de după umeri, 
foarte strîns, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu zboare. El însă nu 
era Băiatul, cum speră Dan o secundă. 

La drept vorbind, Dan simţea strecurindu-se în suflet o 
anumită nelinişte. Purtarea ciudată a Băiatului, accidentul din 
excursie, Adrian pretindea că fusese o încercare de... uf! 
Groaznic cuvînt! O încercare de... în fine, să ocolim cuvîntul ăsta 
nesuferit. Să fi avut dreptate? Şi noua lui ieşire împotriva lui 
Adrian, toate acestea la un loc... Da! Trebuie să se lămurească 
odată şi odată! Nu, cît mai curînd. Vor avea chiar acum o 
discuţie directă, între patru ochi. Dar Băiatul e beat... Deci, pe 
altă dată... 

Deschise atent portita, numai pe jumătate, să nu scîrţiie. 
Deodată, printre pomi, văzu lumină la geamul Băâiatului şi 
răsuflă uşurat. Se opri. Gîndurile neclare îi dădură ocol. Deci, 
Adrian venise de mai multe ori pe aici, în taină, ca să-l 
supravegheze. Ciudat! Dar cum de aflase Băiatul? Sau era o 
invenţie a sa? Da, ca să născoceşti aşa ceva, trebuie să te simţi 
cu musca pe căciulă... Nu! De o mie de ori nu! Ce prostii! Dan îşi 
muşcă limba să se asigure că nu visează... Ah, probabil... 

Văzu în lumina geamului deschis zece milioane de gize care 
dănţuiau 
fericite că trăiesc şi ele o clipă. 

Fluieră vechiul lor semnal şi aşteptă să vadă capul buclat al 
Băiatului apărînd. Nimic. Ezită. Poate nu era singur. Poate niscai 
treburi de inima... Să-l deranjeze? Ciuli urechea. Drace, radioul 
cîntă în surdină. „Melodii din Neapole“. 

Fluieră iar... N-avea să uite Dan, niciodată, nici unul din 
amănuntele acelei seri. Cîinele vecinilor veni blind prin întuneric, 
fără să latre, fiindcă-l cunoştea, să se gudure la picioarele lui, 
bucuros că vede figură prietenoasă de om. Şi gizele continuau 
să salte în sus şi-n jos, şi radioul se auzea încet, şi o creangă 
mlădioasă îl plesni pe Dan peste faţă, uşor, mai mult mîngiindu- 
1, în vreme ce se apropia de geamul deschis. Şi văzu iar în faţa 
ochilor trecînd clipele, aşa cum le vedea el totdeauna, unele 


rotunde şi galbene, altele triunghiulare şi albastre, şi-şi auzi 
inima şi propria respiraţie. 

Dan se săltă uşor şi nu zări în cameră pe nimeni. Şi atunci, 
fără să ştie de ce, făcu un gest iute cu mîna, ca şi cum ar fi vrut 
să prindă cîteva din musculiţele care dănţuiau în raza ferestrei, 
dar ele se feriră, sprintene. 

— Băiat, de ce te ascunzi? strigă Dan. Hei, Băiat! Ciinele, 
aşezat, privea atent. Lătră uşor, şi dădu din coadă. Poate se 
amuza în sinea lui văziîndu-l că vorbeşte singur. 

— Băiat, ce naiba faci ? 

Dar în cameră, într-adevăr, nu se afla nimeni. Dintr-un salt 
Dan urcă treptele, şi năvăli înăuntru. 

Camera — pustie. Chiar atunci muzica se sfirşise şi crainicul 
dădu ora exactă. Descumpănit, Dan îşi privi ceasul, fiindcă n- 
avea altceva nimic mai bun de făcut. Se gîndi să aştepte niţel, o 
fi ieşit Băiatul undeva. Şi atunci, deodată, văzu plicul de pe 
masă. 

„Pentru Dan şi pentru Adrian“, scria pe plic. Subliniat. De 
două ori subliniat. Plicul era lipit. 

Cu mîinile care-i deveniseră dintr-o dată ca de gheaţă, şi 
simțind că-i frig, în toată fiinţa, Dan îl desfăcu, încurcîndu-se în 
propriile sale degete. Scrisoarea purta data zilei trecute. Citi 
două rînduri, văzu negru înaintea ochilor. Scăpă hirtia şi-şi 
apăsă orbitele, pînă văzu scîntei. Apoi deschise iar ochii. 


„Prieteni, 


Abia îndrăznesc să vă adresez acest cuvint. De ani de zile 
mă chinuiesc groaznic, şi trebuie să pun capăt acestei situaţii. 

Aşa nu se mai poate trăi. 

Nu e vorba de boala mea, de suferinţele mele fizice. 

Am încercat zadarnic să-mi liniştesc cugetul, spunîndu-mi 
că nu sînt eu vinovatul, ci doar întîmplarea şi nenorocul. Mi-a 
fost şi teamă. Am fost laş. Faptul că Timotei Tarţa stă în 
închisoare fără nici o vină mi-a sporit remuşcările şi starea 
îngrozitoare în care mă aflu. 

Eu l-am ucis pe „Toporul de Argint“. Fără să ştiu, fără să-mi 
dau seama. Eram beat, inconştient. Cînd mi-am revenit, am 
văzut că sînt stropit cu sînge, cu sîngele lui, şi la mine se aflau 
toate obiectele lui Valentin. Le-am păstrat, le am şi acuma, 


fiindcă am avut tot timpul intenţia de a mă preda, însă n-am 
reuşit să-mi adun pînă acum destul curaj. Asta e tot. Aveţi grijă 
ca Timotei Tarţa să fie eliberat. El n-are nici un amestec.“ 


Jos, sub iscălitură, scria cu litere mari: 
„lertaţi-mă! Nu sînt vinovat!“ 


Dan căzu pe canapea. În jurul său totul se învîrtea. 

La radio crainicul transmitea ştiri externe. Cuvintele 
rătăceau prin cameră, fără nici un sens, fără legătură între ele. 
Se făcuse parcă mai întuneric. 

Dan sări brusc în picioare, apucă scrisoarea şi ieşi afară. 
Fugea înnebunit, cu părul vilvoi. O apucă fără să ştie de ce pe o 
străduţă care ducea la capătul oraşului. Se opri şi goni înapoi. 
Nu vedea nimic împrejur. Nu mai raţiona. Acuma paşii îl duceau 
la grădina de vară din parc, unde subconştientul său ştia că îl 
aşteaptă Adrian, care trebuie şi el să afle... să afle! Să afle ceea 
ce el bănuia de mult! 

Trecea prin noapte Dan, şi noaptea-l plesnea în faţă, şi-l 
dureau obrajii, şi ochii, şi pieptul îl simţea ca tăiat în două. 

Şi urmară clipe cînd, aproape uitînd ce se întâmplase, Dan 
se întreba de ce fuge, şi încotro? Şi noaptea, noaptea urla 
împrejurul său din uriaşe guri căscate, şi aşa, aproape nebun, 
Dan ajunse la grădina de vară unde aştepta Adrian... Acesta 
avea în faţă trei pahare proaspăt umplute cu vin galben de Aiud, 
comandat special pentru sărbătorirea Băiatului... 

Dan aruncă pe masă scrisoarea şi căzu cu faţa în palme. 
Toată fiinţa lui plîngea cu hohote, dar fără lacrimi şi spasme. 


Deci iată cauza adevărată pentru care fugise Băiatul de la 
tunel! Şi ce interpretare greşită şi romanţioasă fusese dată 
atunci plecării sale! Toţi ziceau: ce prieteni buni au fost! N-a 
rezistat Băiatul, sărmanul, acestei lovituri, moartea lui Valentin 
l-a zdruncinat în aşa hal, că şi-a luat lumea în cap. Şi cînd colo, 
el o luase din loc ca să fugă de pedeapsă! Se temuse că va da 
ochi cu Tudor Leordeanu... 

Şi nici nu ştiu Dan cînd au plecat de acolo, se pomeni doar 
la un moment dat dus, aproape tîrît de Adrian, care-l tot ruga să 
se grăbească. 


— Dar de ce? strigă deodată Dan. De ce să ne grăbim? 
Dacă s-a dus să se predea, canalia, foarte bine, eu nu vreau să-l 
mai văd! 

— Mă tem că va face o prostie, zise Adrian. 

— O prostie? Vrei să spui că se va sinucide? Şi mai bine! 
Sigur că da, se va sinucide! Mi-a spus de mai multe ori, în diferiţi 
ani, că pînă la urmă tot se va sinucide. Eu rideam şi nu-l 
credeam... Fiindcă eram prost. Nu-mi dădeam seama... Dar 
acum? Vrea să se sinucidă? Foarte bine! S-o facă iute, îi dau 
dezlegare. Totul e clar... 

Adrian încercă să-l calmeze. 

— Nu e chiar clar, Dane... Abia va trebui să clarificăm noi 
lucrurile... 

Şi aşa, aruncîndu-şi frînturi de frază, ajunseră în citeva 
minute la Băiat acasă. 

— Eu nu mai intru, se împotrivi Dan. 

— Ba da, ba da! îl împinse Adrian din spate. 

De cum trecu de uşă, Adrian se aplecă şi culese din colţ un 
capăt de funie groasă. O învirti între degete. Dan îl privi mirat, 
complet zăpăcit, cu urechile ţiuind. Apoi se uită cu scîrbă spre 
lucrurile din cameră. 

— Repede! şopti Adrian. Să urcăm în pod! Probabil Băiatul 
s-a... 


Băiatul însă nu se afla în pod, ci în grădină, în locul cel mai 
întunecat. Işi legase ştreangul de o creangă solidă. Pregătise 
totul minuţios, cu o răceală care-l înfiorase, mirîndu-l chiar. 
Cunoştea şi povestea cu săpunul. Funia trebuia săpunită, fără 
apă, altfel nu se strîngea. Işi pregătise şi un taburet, pe care 
avea să-l răstoarne cu propriile picioare, în clipa cînd... 

Deocamdată se aşezase, convins că în scurtă vreme nu va 
mai fi printre cei vii. In iarbă stătea comod, cu genunchii ridicaţi. 
Işi îmbrăţişase genunchii, rezemîndu-şi bărbia. 

Bietul Băiat avea ceva ridicol în pornirea-i de a poza în 
victimă a destinului. Era poate ceva hazliu şi în hotărîrea sa de a 
se sinucide. Băiatul se considera vinovat. Dar Băiatul n-avea un 
caracter ferm. Nu din vina sa. Trecuse prin prea multe. De 
aceea îşi acorda circumstanţe, care-l transformau într-un fel de 
victimă... 


Deci, Băiatul, stînd aşezat în iarbă, privea în sus către 
ştreangul pe care şi-l instalase şi încerca să se vadă spânzurat, 
legănîndu-se fără viaţă. Într-un fel era sincer cu sine. Hotărîse să 
termine cu viaţa, din două motive: mai întîi, avea groază de 
procedură, judecată, reconstituiri. N-ar fi rezistat, ar fi înnebunit 
într-adevăr; în al doilea rînd, şi acesta era motivul principal, 
după mărturisirea făcută, n-ar fi fost în stare să mai dea ochii cu 
Dan şi cu ai lui — prea cumplit îi minţise atiţia ani! 

În acele ultime minute nu se acuza şi nici nu-şi căuta scuze. 
Peste puţin timp va înceta să mai trăiască, de ce să-şi mai 
complice viaţa? Ce vor gîndi ceilalţi? Într-un fel sau altul îi vor 
acorda şi ei circumstanţe. Altădată dezonoarea şi ruşinea se 
spălau prin sinucidere, azi nu mai putea să spere, decit foarte 
vag, că va fi iertat. Dar nici altă ieşire nu exista pentru el. Să fi 
păstrat taina în continuare? Nu. Într-o zi tot s-ar fi aflat. Ar fi 
aflat alţii şi ar fi fost mult mai rău. Şi nici nu putea să trăiască 
mereu alături de remuşcările sale. Oricum, ar fi făcut-o, mai 
devreme sau mai tîrziu. Mai ales acuma, cînd e în joc şi viaţa lui 
Tarţa... Fiindcă e, totuşi, un om cinstit, Asa se consideră, cel 
puţin... 

judeca rece şi calm, aşa i se părea, mirîndu-se lucid de 
propriul său curaj. Băiatul nu ştia că cel mai dificil lucru pe lume 
e să iei o hotărîre grea. Cînd ai luat-o definitiv, cu întreaga ta 
fiinţă, o îndeplineşti relativ fără emoție. Îl neliniştea totuşi un 
gînd straniu: dacă totuşi ancheta ar fi avut loc, nici el, la fel ca şi 
nefericitul acela de Tarţa, n-ar fi ştiut să spună unde se află 
trupul victimei!... El, asasinul! 

Ideea că trebuie să termine cu viaţa şi să nu se predea, 
recunoscîndu-şi vina, o avea de mult timp. Acţionase — aproape 
fără să-şi dea seama — pregătind actul final. Işi arsese pe rînd 
toate manuscrisele. Ce ridicol ar fi fost să se găsească în 
locuinţa criminalului sinucigaş nişte caiete cu versuri! Făcuse 
dispărută corespondenţa; şi aceasta ar fi fost ridicolă, înapoiase 
încetul cu încetul cărţile împrumutate de la diferite biblioteci şi 
de la amici. Reuşise să obţină chiar şi bonul pentru cameră — la 
început se gîndise s-o lase lui Adrian, dar mai apoi renunţă. Era 
puţin probabil că Adrian ar fi acceptat să locuiască acolo. ŞI 
chiar încetase să se mai întîlnească cu o anumită femeie... 


Aşa stătea Băiatul, gîndindu-se la sine şi la întîmplările vieţii 
sale, dar nu cronologic, aşa cum se cuvine unuia care va muri, ci 
sărind de la una la alta, la întîmplare. 

Nu se gindea mai de loc la părinţi. Nu pentru că nu i-ar fi 
iubit, ci fiindcă timpul se ridicase ca un zid opac între copilărie şi 
anii de mai tirziu. Şi părinţii săi rămaseră dincolo de zid, nu le 
mai distingea figurile. Nu mai avea de la ei nici măcar o 
fotografie... Aparţineau unei lumi atît de îndepărtate! 

Dar umilinţele anilor copilăriei, cînd rămăsese singur, i se 
încrustaseră în memorie definitiv, şi nopţi întregi Băiatul se 
zvîrcolea, înconjurat de chipurile hidoase care-i torturau viaţa. 
Şi, ca să scape de chinuri, bea, bea cumplit, pînă la uitare de 
sine... 

„Ce mai viaţă ai avut, Băiat!... Ţi-ai ucis prietenul, dar poate 
oare cineva să te acuze? Desigur, tu însuţi. Şi mai ales, pentru 
că ai fost laş, şi ai tăcut atita vreme!“ 

Se ridică şi făcu primul pas. Se agăţă cu mîna de funie. „S-a 
dus dracului totul! Totul? Adică de ce? Pot să mai stau o clipă. 
Să-mi mai acord un minut. Am voie. Din noaptea asta, care e 
trecătoare, voi intra în cea fără sfirşit. Mai am timp... O clipă 
numai...“ Şi se aşeză din nou în iarbă. In acelaşi moment se 
sperie teribil, fiindcă dulăul, care se furişase încet pînă aproape 
de el, începu să latre. 

— Taci, taci, cîine! se răsti Băiatul. 


Auzind lătratul cîinelui, Adrian veni în goană. Dan îl urmă, 
mai puţin grăbit. 

— Priveşte! şopti Adrian. Se pregătea doar să... Formidabil 
ce instinct au cîinii! : 

— Nu, răspunse Dan, care văzu şi el ştreangul. lţi garantez 
că n-ar fi făcut-o niciodată. Încep să-l cunosc pe Băiat. Acum 
aşteaptă să venim să-l împiedicăm să se spînzure. Eu propun să 
nu-l împiedicăm. 

Adrian însă nu-l mai asculta. Înainta repede şi, în timp ce 
Băiatul sări în picioare, îl strînse puternic de braţ, privindu-l în 
ochi. 

— Să nu ne jucăm! zise potolit, dar aspru. Strînge imediat 
funia şi hai în casă. 


Se apropie şi Dan. Tremura. N-avea nici un pic de putere în 
el. | se tăiaseră picioarele. Asudase. Băiatul nu îndrăzni să-l 
privească. Brusc, Adrian îl ridică de coate pe Băiat, chiar sub 
ştreang. 

— la funia! porunci el. lute! 

— Băiatul nu era greu de loc. Pînă descurcă nodul, sus, 
Adrian îl simţi dîrdîind. Miinile nu-l ascultau, şi abia reuşi să 
desprindă funia. Apoi Adrian îl lăsă uşor să lunece pe pămînt. 

— la-o înainte, Băiat. Şi să nu faci prostii! lar lui Dan îi 
şopti : Te rog, comportă-te ca un bărbat. Fii calm. 

— Da, da... calm, răspunse Dan, complet aiurit. Şi, vag, se 
gîndi că ar trebui să spună, sau să facă şi el ceva. Dar ce? Şi fu 
bucuros că Adrian luase conducerea operaţiunilor, şi se miră de 
siguranţa sa, şi iar voi să spună măcar un cuvînt, dar nu găsi 
nici unul. Toate cuvintele se terminaseră. Tăcu. Nespus de adînc 
se făcuse cerul în noaptea aceea. Şi în timp ce mergeau încet 
prin grădină, urmaţi de cîine, crengile pomilor se mişcau în 
spatele lor vorbind între ele. Şi Dan privi în sus încă a dată. 
Stelele erau foarte multe. Şi nemişcate. Şi vii. 


36 


În camera Băiatului aerul părea a fi vînăt. Lumina ardea, la 
radio se transmitea muzică de dans, domnea o curăţenie 
desăvirşită. De cînd se pregătea s-o sfirşească, Băiatul devenise 
foarte ordonat. Văzduhul odăii însă părea a fi vînăt. 

Deasupra patului atîrna portretul înrămat al unei femei. 
Rămăsese de la vechiul proprietar al casei. Băiatul nu-l dăduse 
jos, fiindcă femeia era frumoasă, eu ochii întunecaţi, focoşi, şi 
buze mari, senzual răsfrînte. 

Dan se aşeză absent. Nu vedea nimic. 

i Băiatul rămăsese în picioare, cu mîinile atîrnînd fără vlagă. 
In stînga mai ţinea sfoara de care voise să se spînzure. Privea în 
gol. Pielea obrazului i se făcuse şi mai străvezie. Lumina năştea 
pe faţa lui umbre contorsionate, îmbătrînindu-l şi urîţindu-l. 
Pantalonii costumului său de gală cam aveau genunchi, şi 
hainele atîrnau pe el informe. Jalnic arăta Băiatul în seara aceea. 

Adrian smulse uşurel scrisoarea din mîna lui Dan. Dan nici 
nu simţi. Adrian o puse pe masă, o netezi. 

— Şezi, Băiat, zise. Va trebui să aflăm totul, punct cu punct. 


Glasul lui suna foarte jos, dar blind şi potolit. Adrian 
avusese timp să-şi şteargă micul semn deasupra colţului drept 
al gurii şi să-şi dea părul pe spate, aşa cum îl purta totdeauna. 
Acum nu mai semăna cu „Toporul de argint“. Şi glasul era al 
său. Nu-l mai rostogolea per. 

— Haide, Băiat, şezi. 

— Deci, tot n-am scăpat de interogatoriu, zîmbi amar 
Băiatul. 

În clipa aceea ar fi dorit, sincer, să fie mort. De două ori 
îndrăznise să-l privească pe Dan. Starea de apatie a acestuia îl 
îngrozea, nu ştia singur de ce. Ar fi preferat ca Dan să se arunce 
asupra lui... Dan însă tăcea. Îngrozitoare era tăcerea lui! 

— Tu l-ai omorit pe Valentin? întrebă Adrian. Băiatul dădu 
din cap, încet, afirmativ. 

— Nu cred! zise Adrian. Va trebui să mi-o dovedeşti! 

Băiatul se mişcă, scuturat ca de un fior. Şi Dan ridică ochii. 
Auzise bine? Adrian îşi schimbase parcă înfăţişarea. Acum 
semăna doar cu sine. 

Lumina clipi. Clipi iar şi se stinse. Tăcu şi radioul. 

— Schimbă dinamul la uzină, vorbi Dan. 

Vocea lui înscrise o curbă galbenă prin întuneric. 

Şi atunci Băiatul vru să vorbească, să spună repede totul, 
cît timp era întuneric, aşa ar fi fost mai uşor, fiindcă nu vedea 
feţele celorlalţi doi, gura i se deschise, cuvintele însă nu veneau. 
Îşi simţea gitlejul fierbinte şi dureros, de parcă ar fi înghiţit chiar 
atunci o ghiulea încinsă, abia ieşită din gura tunului. 

Închise ochii, să se concentreze asupra cuvintelor, însă 
chiar atunci se aprinse lumina. 

— Povesteşte! zise Adrian. 

— N-am ce povesti, zise Băiatul, mirat că poate vorbi. 

— Valentin a fost ucis în noaptea dinspre 27 spre 28 iulie, 
zise Adrian. 

— Da. L-am ucis în noaptea dinspre 27 spre 28 iulie, repetă 
Băiatul ca hipnotizat. 

— De ce? De ce l-ai ucis? 

— Nu-mi amintesc nimic, zise Băiatul. 

— Şi totuşi afirmi că l-ai ucis... Ce s-a petrecut între voi? S-o 
luăm de la început. În timpul zilei v-aţi întîlnit? _ 

Băiatul clipi. Trecea printr-o stare ciudată. Işi auzea propria 
voce, fără să fie conştient că vorbeşte. 


— Sigur că ne-am întîlnit... Pe la unu-două, la amiază. 

— Erai beat ? 

— Încă nu. Abia după sfîrşitul schimbului am coborit în sat şi 
m-am apucat de pahare... 

— Atunci îţi aminteşti ce aţi discutat? 

— Îmi amintesc foarte bine. Mi-a arătat o foiţă de hîrtie pe 
care notase trei litere şi m-a întrebat ce părere am, ce pot să 
însemne ? 

— Ce litere ? 

— Mi se pare că erau acestea trei: „D.f.f.“ Dar nu sînt de loc 
sigur. 

— „D.f.f.“? Şi ce i-ai răspuns lui Valentin la întrebare? 

— Ce să-i răspund? Că habar n-am. 

— Şi el? 

— Ela ris. Şi a plecat. 

— Altceva n-aţi mai vorbit ? 

— Atunci, nu. 

— Dar cînd? 

— Seara, la cîrciumă. Însă eram beat, nu mai ştiu nimic. 

— Adu-ţi aminte, avea Valentin pe atunci vreo preocupare 
specială? 

— Avea! Îl chinuia moartea ciudată a inginerului Daudu. El 
zicea că-i ciudată. Valentin descoperea mereu tot felul de lucruri 
acolo unde alţii nu vedeau nimic. 

— Dar ceva deosebit în legătură cu moartea inginerului ţi-a 
spus? 

— Nu, niciodată. În legătură cu lucrurile pe care le 
considera serioase, prefera să tacă. 

— Bănuia el pe cineva? 

— Nu stiu... 

Băiatul îşi şterse fruntea năduşită; cîteva clipe căzu cu 
capul pe masă şi nu mai răspunse. 

Adrian prinse privirea lui Dan, îl arătă pe Băiat şi apoi 
clătină din cap. Dan nu pricepu semnul. Adrian voia să spună că 
nu Băiatul era vinovat de moartea lui Valentin. Băiatul îşi reveni. 

— Ce s-a întîmplat în circiumă ? întrebă Adrian. 

— M-am îmbătat ca un porc. 

— Bine. Mai departe. 

— Nu stiu absolut nimic. Ba da... un singur lucru... m-am 
pomenit în pădure, noaptea, şi am văzut pădurea mişcîndu-se! 


Şi apoi un fulger care m-a orbit. Nu ştiu nimic altceva. Către 
dimineaţă m-am trezit printre copaci cu trupul frînt, plin de răni, 
şi cu hainele stropite de sînge. Primul meu gind a fost că am 
spintecat pe cineva, în beţie. Dar eu n-aveam cuţit, nu purtam 
niciodată. Şi atunci am simţit că-mi atîrnă buzunarul greu, şi-n 
buzunar am găsit cuțitul însîngerat al lui Valentin, şi lucrurile lui. 
Şi... am înţeles... 

— Ce-ai înţeles? 

— Că l-am omorît pe cel mai bun prieten al meu. 

Dan ţişni în picioare. Părul îi stătea ţeapăn, în fată. 

Adrian îi făcu semn să şadă liniştit. 

Băiatul murmură pierdut : 

— Un lucru n-am să pot pricepe niciodată... Cum am reuşit 
să-l... să-l înving pe Valentin, să-i iau cuțitul, să-l omor... cînd el 
era atit de puternic, iar eu atît de slab! 

Adrian îl apăsă pe umeri, fiindcă Băiatul începuse să se 
ridice încet. Băiatul recăzu pe scaun. 

— Ce presupui că s-a întîmplat? întrebă Adrian. După ce 
Valentin a ieşit din cîrciumă pe tine te-au azvirlit afară ăia cu 
care te certasei. Ce-ai făcut? Ai alergat în urma lui Valentin? L-ai 
ajuns în pădure, pe drum? 

— Nu-mi amintesc de nimic. Doar o clipă, am văzut că 
pădurea se mişca. Eram groaznic de beat. 

— Ce-ai făcut atunci, dimineaţa, cînd te-ai trezit în pădure ? 

— Cînd mi-am dat seama ce s-a întîmplat, am început să 
zbier, ca un nebun... 

— Cam ce oră era? 

— Abia se lumina de ziuă... Patru-cinci, probabil. 

— Şi te-a auzit cineva ? 

— Nu... Cred că nu. 

— Şi ce-ai făcut mai departe ? 

— Am început să alerg ca bezmetic. Am ajuns înapoi la 
drum. 

— Valentin era acolo ? 

— Nu! 

— Dar unde ? 

— Nu stiu. 

— Deci nu l-ai văzut mort ? 

— Niciodată ! Niciodată, treaz fiind. 

— Deci, nu l-ai tîrît undeva, nu l-ai ascuns ? 


— Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu! urlă Băiatul Nu ştiu ce s-a 
întîmplat cîtă vreme eram beat. 

— Băiat, eşti sigur că Valentin nu era pe acolo? 

— Sigur! L-am căutat ! 

— Şi pe urmă ? 

— Mi s-a făcut o frică îngrozitoare. Am coborit în vale să mă 
spăl, la Secegura, de sînge, mi-am spălat şi hainele. Am 
îngropat în pădure lucrurile lui Valentin... M-am întors în tabără. 
Nimeni nu s-a mirat văzindu-mă în aşa hal... se ştia că beau. 
Peste un ceas sau două s-au descoperit urmele de sînge, sus, în 
drum, şi toată lumea zicea că „Toporul de Argint“ fusese lovit de 
un camion. 

— Şi tu? 

— Eu am tăcut. 

— Nu te-a bănuit nimeni, nici o clipă? 

— Nu... Ştiau că mă beţivisem seara... 

— Şi, acum, o întrebare foarte importantă: zici că erai rănit. 
Unde ? 

— Aveam vînătăi pe şolduri, umeri, pe frunte. 

— Dar genunchii. Coatele? Bărbia? Băiatul sări în picioare. 

— De unde ştii? O, Doamne! Genunchii şi coatele îmi erau 
zdrelite. Şi bărbia la fel. Mă usturau... De unde ştii? 

Adrian sări şi el în picioare, frecîndu-şi mîinile, tulburat. Dar 
îşi reveni la loc. 

— Aşază-te, Băiat. Şi, acum, răspunde-mi sincer la o 

întrebare: ce te _ 
face să crezi că tu l-ai omorît pe „Toporul de Argint“? li 
aminteşti cît de cît că ai ţinut cuțitul în mînă şi ai dat în el? 

— Nu-mi amintesc aşa ceva, şopti Băiatul. Dar cine să-l fi 
omorît? Dacă eram tot stropit cu sîngele lui şi dacă în buzunarul 
meu se afla cuțitul, deschis şi muiat în sînge... Nu e limpede? 

— La mînă... la mîna dreaptă, erai cumva tăiat? 

— Nu. Eram numai julit. 

— Ce-ai făcut în continuare? 

— Am aşteptat o zi. Apoi m-am dus în pădure, am 
dezgropat lucrurile „Toporului de Argint“, hotărit să mă predau. 
Dar n-am avut curaj... În loc să mă predau, am fugit la oraş. Într- 
un fel speram poate să fiu bănuit şi arestat, dar nimeni nu m-a 
urmărit... 

— Ah, ticălosule! şopti Dan. 


— Nu te grăbi, Dane, îl dojeni Adrian. Eu nu sînt de loc sigur 
că asasinul „Toporului de Argint“ e Băiatul! 

Apoi se întoarse. 

— Spune, Băiat, ce s-a întîmplat mai departe? 

— Mai departe? Nimic. Aşteptam înfricoşat să fiu 
descoperit... A treia zi după ce m-am întors în oraş mi s-a 
întîmplat ceva... îngrozitor, îngrozitor! 

— Te ascultăm, îl îndemnă Adrian, liniştit. 

— Într-o seară, cînd m-am întors acasă, am găsit lîngă radio 
o foiţă de hirtie... Cu litere mari, ca de tipar, în tuş roşu, parcă ar 
fi fost sînge, acolo scria: 


„CINE L-A UCIS PE «TOPORUL DE ARGINT» ?“ 


Adrian sări în picioare. 

— Şi altceva ? 

— Atit numai. 

— Şi hîrtia o mai ai? 

— Am ars-o numaidecit. 

— Şi eşti sigur că n-ai scris-o tu? 

— Sigur... 

— Şi ce-ai gîndit despre asta? 

— Nimic... Eram înnebunit de groază... M-am gîndit doar că 
e cineva care ştia ce făcusem. 


37 


Prin geamul deschis venea un miros de toamnă caldă, de 
frunze care încep să se vestejească. Aerul era obosit, întunecat 
şi ora se făcuse tirzie, şi nu mai zbura nici o giză în jurul luminii. 
Cînd şi cînd, numai copacii foşneau. 

Băiatul, cu mişcări discontinui, de orb, rîndui pe masă 
obiectele lui Valentin. Adrian făcu inventarul. 

Carnetul de brigadier al „Toporului de Argint“. Privi o clipă 
poza... Un creion chimic cu virful rupt; o şurubelniţă ruginită; un 
carneţel cu coperţile din carton subţire, în pătrăţele albe şi 
negre; citeva bancnote; un ghem de nailon de undiţă, cuțitul lui 
Valentin, deschis. Băiatul îl spălase de sînge, dar nu-l mai 
închisese niciodată. Ruginise. Era un cuţit obişnuit, vînătoresc, 


cu plăsele din coarne de cerb, cu două lame, şurubelniţă şi dinte 
de deschis conservele. 

Adrian rămase în picioare, în faţa mesei, cu ochii mijiţi. _ 

Dan luă de pe masă carnetul fratelui său. Il privi. Tăcu. Il 
mîngiie uşor, parcă hotărîndu-se greu să-l deschidă. Răsfoi o 
pagină, două. Deveni atent, îl privi pe Băiat. Şovăi, apoi i se 
adresă. 

— Ai citit ce scrie aici ? 

— O singură dată l-am deschis la întîmplare, răspunse 
Băiatul, evitând privirea lui Dan, dar n-am priceput nimic... Cred 
că mi se înceţoşaseră ochii... 

Dan, privi cîteva clipe în gol. Buzele lui se mişcau uşor. 
Încruntat, părea că încearcă să-şi amintească ceva. Răsfoi iute 
carnetul, apoi reveni la prima pagină. 

— „Atenţiune! citi el. În caz că mi se întîmplă ceva...“ 

Se întrerupse, cu muşchii feţei fremătind de emotie. Un nod 
i se puse în git. 

—...„în caz că mi se întîmplă ceva, să se ştie că, scriind în 
acest blocnotes, am folosit cifrul a cărui cheie este poezia 
„Florilor de păpădie“. Acest cifru îl cunosc foştii partizani din 
grupul „Gutinul“ (cei care mai trăiesc), tata, dacă nu l-o fi uitat, 
şi frăţiorul meu Dan. El nu l-a uitat precis“. 

Din ochii lui Dan, pe neaşteptate izvoriră lacrimi. Această 
ciudată apreciere a „Toporului de Argint“, venind de dincolo de 
moarte, îl zgudui. Cîtva timp nu mai văzu nimic. Nu-i vedea nici 
pe Adrian, care-şi strînse din răsputeri pleoapele, nici pe Băiat, 
care hohotea înfundat, cu faţa în palme. 

Dan stătea în picioare, nemişcat, în timp ce lacrimile se 
rostogoleau pe obrazul său. Îşi aminti cum Valentin îl învățase 
cifrul. Şi-l însuşise atît de bine, încît scria şi descifra direct. Işi 
trimiseseră unul altuia scrisori, numai de dragul cifrului. 

Dan îşi scutură capul, să alunge plinsul care-l îneca, să-şi 
revină. Copilul de altădată era acum bărbat şi trebuia să-l 
răzbune pe fratele mai mare, pe care-l divinizase. 

Şi astfel, făcînd un efort de memorie să-şi amintească direct 
cifrul, Dan citi, la început greu şi încet, cele ce urmează, din 
carnetul „Toporului de Argint“. De altfel nu erau decit cîteva 
însemnări foarte scurte. 

«20 iulie 1949 : 


încep să notez unele amănunte în legătură cu moartea 
inginerului Daudu. 

Inginerul Daudu, născut în anul 1889. A murit ieri. Bietul 
om! Atît de cumsecade, iar ca inginer, oho! li avea în cofă pe 
toţi. L-au găsit în prăpastie, pe prundiş, pe jumătate în apă... 
Cum a reuşit să alunece de pe cărare? Beat nu putea fi, nu bea 
niciodată, din pricina ficatului. 

21 iulie : 

Cercetat locul. Tot mai mult mi se întăreşte convingerea că 
e ceva necurat la mijloc. Cărarea, acolo, e largă, n-ai cum să 
aluneci. O fi fost grăbit? N-a văzut bine, a călcat greşit? Că doar 
mai făcuse drumul acela de atitea ori! Toţi zic că, dacă ar fi fost 
împins de cineva în prăpastie, n-ar fi avut nici un motiv să nu 
spună. Dar dacă, totuşi, avea? însă ce motiv poate interveni în 
asemenea situaţie? Poate exagerez, poate sînt prea bănuitor? 
Nu, nu! Simt că aici e ceva. Discutat cu tata. Tata a rămas 
mereu la căpătiiul lui Daudu, înainte ca acesta să moară, fiindcă 
ţinea la el. Daudu, perfect lucid, n-a spus decit că a alunecat de 
pe cărare. În rest au vorbit despre altfel de lucruri. Nimeni nu-şi 
închipuia că va muri, mai ales bătrînul inginer era convins că în 
cîteva zile va fi pe picioare... 

22 iulie: 

Bănuielile mele par a se confirma. leri seară mi-a fost 
transmis un plic. Pe plic scria: „Toporului de Argint“ — personal. 
Un bilet scurt: „Veniţi vă rog miine după ce ieşiţi din schimb. Am 
să vă comunic unele lucruri în legătură cu moartea inginerului 
Daudu. Am aflat că vă interesează. Mă găsiţi la infirmerie. Lia 
Rares“. 

Cine e Lia Rareş? Doctoriţa noastră. Tinără. Frumoasă. 
Terminat medicina la Cluj. Sora celebrului Miki Rareş, extremă 
dreaptă la „Unirea Tricolor“. Necăsătorită. Ce vrea să-mi spună? 
Ea l-a îngrijit pe Daudu. De ce a tăcut pînă acuma? Chiar în ziua 
morţii lui Daudu am stat de vorbă... 

23 iulie: 

Complet dezamăgit. Lia Rareş nu mi-a comunicat nimic 
interesant. S-o fi răzgîndit? La venirea mea părea încurcată. Ori 
e o impresie ? 

„Ştiţi, a zis, cam bilbiindu-se, am aflat că aţi ţinut mult la 
inginerul Daudu. Poate vreţi să ştiţi cauzele morţii...“ Şi a 


început cu termeni latineşti... şi mi-a explicat că dacă nu se 
deplasa nu ştiu ce vertebră ar fi scăpat cu viaţă... 

„Domnişoară, am zis, supărat, dumneata ai vrut să-mi spui 
altceva, mai interesant şi mai important. Dar te-ai răzgîndit. De 
ce?“ 

A negat. Şi, cu cît nega mai mult, cu atita eram mai convins 
că-mi ascunde ceva. De ce s-a răzgindit? De ce? De ce m-a 
chemat? Pentru ca să-mi spună nişte fleacuri? 

24 iulie : _ 

Vizită la infirmerie, din proprie iniţiativă. Incerc s-o trag de 
limbă pe doctoriţă. Îi ofer protecţia. Dacă se teme de cineva, să 
n-aibă grijă. „Toporul de Argint“ are o mie de săbii... M-am cam 
lăudat. Fără succes. 

25 iulie: _ 

lar la infirmerie. O iau pe departe. li fac puţină curte. Lia 
Rareş tace. Are un zimbet pe care nu-l înţeleg. Cercetez 
biografia lui Daudu. Aparent simplă. Băieţii au început să 
zimbească în legătură cu desele mele vizite la infirmerie. 

Duminică, 26 iulie: 

Acasă. Ce bine e acasă!... 

Luni, 27 iulie, orele 15 - 16 p.m. 

Ura! Succes neaşteptat! În fine, Lia Rareş a vorbit! Aşa 
cum...» 


Aici, însemnările „Toporului de Argint“ se întrerupeau brusc. 

— Am impresia, zise Adrian, că Valentin a întrerupt cu 
scrisul în clipa cînd i s-a comunicat că Băiatul chefuieşte în sat, 
sau cînd i-a văzut pe cei doi brigadieri de la „tunel-intrare“, pe 
care avea de gind să-i însoţească. 

Dan, ostenit de greutatea descifrării, zdrobit de emoție, 
căzu pe scaun, 

— Şi acum ce facem? întrebă el mai mult pentru sine. 

— „Lia Rareş a vorbit!" repetă Adrian. Ce? Făcu doi paşi 
nervoşi prin cameră. Băiat, repetă te rog cele trei litere pe care 
ţi le-a arătat Valentin! 

— „D.f.f.“ Aşa cred. 

— O fi numele cuiva? Ce amestec are acest „D.f .f.“? Dar Lia 
Rareş? 

— Dar eu? strigă jalnic Băiatul. Eu ce amestec am? 


— Tu, tu... tu, măgarule! mormăi Adrian întunecat. Dacă ai 
fi arătat 
de la început carnetul! 

— Nu eu l-am ucis pe Valentin? 

— Poate că adevăratul asasin, oricine ar fi fost, te-a întîlnit 
beat prin pădure, ţi-a tras cîteva pînă te-a zăpăcit de tot, apoi ți- 
a vîrît în buzunare cuțitul şi lucrurile „Toporului ele Argint“. 

— Dar cu Timotei Tarţa cum rămîne? întreba Dan. 

— Incă nu ştiu. Dar, cred că ai reţinut, Dane, că Băiatul 
avea răni în coate şi genunchi şi era zdravăn julit la bărbie. 

— Şi ce deduci din asta ? 

— Nimic definitiv. O simplă ipoteză: Băiatul aude camionul 
şi înspăimîntat (văzuse pădurea mişcîndu-se) începe să urle 
după ajutor. Camionul însă nu opreşte şi Băiatul se agaţă la 
spate, dar n-are suficientă forţă şi cade. Căzind pe burtă 
neîndemiînatic ca o broască, fiind şi beat, se loveşte tocmai în 
locurile mai expuse: genunchii, coatele, bărbia. În momentul 
acela, Tarţa, trezindu-se, priveşte înapoi, îl vede lungit în drum, 
crede că 1-a călcat şi fuge... 

— Dar celelalte răni şi vînătăi? întrebă Băiatul. 

— Celelalte?... Celelalte... rosti Adrian. 

Dan se duse la fereastră. 

— Se luminează de ziuă, spuse. 

Toţi priviră afară. Băiatul se cutremură deodată, tot. Îşi lăsă 
fruntea în palme şi începu să plingă. Dar şi plinsul lui era un 
plîns straniu, uscat, fără lacrimi, lacrimile secaseră. Era un plins 
ca un hohot, ca un scrişnet, ca un strigăt tăcut. Şi ceilalţi doi 
pricepură că Băiatul în primul rînd plînge fiindcă îşi recăpătase 
speranţa de a nu fi el asasinul „Toporului de Argint“. Dar, plînsul 
acela avea şi ceva tragic în el. Şi ceilalţi doi se gindiră de 
asemenea că omul îşi plinge tinereţea lui nenorocită, anii de 
chinuri de pînă atunci, de sfişiere lăuntrică. Şi-l lăsară. Adrian se 
duse la geam şi urmări absent o pisică roşcată care se strecura 
prin tufişuri, atentă la tresăririle frunzelor. Dan se duse lingă 
aparatul de radio, strîngînd într-o mînă carneţelul fratelui său. 
Băiatul nu se mişca de la masă. Stătură aşa mult timp. Primul 
vorbi Adrian. 

— Şi acum... Şi acum, trebuie s-o găsim pe Lia Rareş, 
oriunde-ar fi. 


38 


Dan era atit de năucit de succesiunea rapidă a 
evenimentelor, încît aproape nici nu se miră cînd în seara 
următoare Adrian îi aduse ştirea că dăduse de urma Liei Rareş. 
Cum? Adrian îi spuse că foarte simplu. Telefonase — explică el 
— la Cluj (Lia Rareş terminase medicina în acest oraş în anul 
1948) unui amic inginer, care la rîndul său era în relaţii cu 
familia unui cunoscut medic, profesor universitar şi 
academician. Acesta îşi aminti de fosta lui studentă, care, după 
un scurt stagiu pe şantierul de la Viştea Mică, preluase 
conducerea dispensarului din comuna Sărăţig, de pe lîngă Cehul 
Silvaniei. 

Dan, cu faţa trasă, cu mari cearcăne vinete de nesomn, 
începu să se îmbrace înfrigurat. 

— Deci, plecăm? 

Adrian rise răguşit. Avea şi el faţa pămiîntie, ochii roşii. 
Nebărbierit, arăta mai în vîrstă. 

— Calmează-te, bătrine. Avem tren miine, la unsprezece. 
Pînă la Cehul Silvaniei. De acolo autobuz. Cere un concediu de 
trei... nu, de patru zile. 

— Tu ai aranjat ? 

— Am aranjat. 

— Bei ceva ? 

— Mă duc să mă culc. Te sfătuiesc să faci acelaşi lucru. Și 
să dormi bine. 

Adrian plecă. Nu făcu nici zece paşi, şi Dan îl şi ajunse din 
urmă. Îl prinse de mînă, şovăind. 

— Ce face Băiatul ? 

— E bine, răspunse Adrian. 

— M-am purtat urit... 

— O să treacă. Se va uita cu timpul. 

— Cum rămîne cu el? 

— O să aştepte cuminte aici. Cred că am reuşit să-l 
liniştesc. 

— Ciudat eşti tu, Adriane! Înainte, îl învinovăţeai pe Băiat, 
iar acum... 

— Lasă, că vorbim miine! 

— Dar cu Tarţa cum rămîne? 

— Depinde ce aflăm de la Lia Rareş. Nu? 


— Încă ceva. Să-i spun tatii adevăratul motiv al călătoriei 
noastre ? 

— Mai bine nu. De ce să-i dai emoţii? Cînd totul va fi 
terminat... da! 

— Adrian! Speri, într-adevăr, să punem mîna pe ucigașul lui 
Valentin? 

— Tu mă întrebi? Tu care nu te-ai descurajat atit timp... 

— Atita timp! suspină Dan. În seara aceasta sînt pur şi 
simplu zdrobit. Nu mai pricep nimic. Tarţa, Băiatul, „D.f.f.“, Lia 
Rareş, „călugării“, totul mi se învîrteşte în cap. 

— Nu-i confunda, zise Adrian. Fiecare reprezintă altceva. 

— Fără tine n-aş fi înaintat un pas. Aş fi înnebunit. 

— Prostii! Tu ai condus toate acţiunile. Eu te-am sprijinit 
doar, zîmbi Adrian. Te-am ajutat cum am putut. 

— Rizi de mine. 

— Du-te şi te culcă. Esti mort de oboseală. 

— Degeaba! N-am să pot dormi! Îmi simt capul greu, ca un 
bolovan. Uite, înainte mi-ai explicat cum ai reuşit să dai de urma 
Liei Rareş, şi pe cinstea mea, n-am priceput, nu mai ţin minte 
nimic. Eşti un om miraculos, parcă ai fi „Toporul de Argint“ 
însuşi. Adrian îl împinse uşor înapoi. 

— la un somnifer dacă nu poţi dormi. E important să fii 
odihnit miine. 

— AŞ vrea să merg la Băiat... să-i explic. 

— Dane! Vinovâăţia sau nevinovăția Băiatului depinde de 
ceea ce vom afla de la Lia Rareş şi de cercetările noastre 
viitoare. Părerea mea e că Băiatul e nevinovat în privinţa morţii 
lui Valentin, dar să nu uităm că la el s-a găsit cuțitul însîngerat şi 
lucrurile „Toporului de Argint“. Faptele rămîn fapte. Rămine un 
semn de întrebare. Dacă nu ne-a spus totul? Dacă ne-a minţit? 

— Atunci cum să-l lăsăm aşa? Ar trebui supravegheat! 

— Va fi supravegheat. 

— Adriane, de fapt, cine eşti tu? 

— Cum cine? Prietenul tău. Te mai îndoieşti? 

— Nu... Bine. Toţi diavolii îmi urlă sub frunte. Sînt incapabil 
să pricep ceva. Noapte bună. Nu, stai! Cum zici că ai dat de Lia 
Rares ? 

— Îţi spun miine. Noapte bună! 


39 


Ştiţi cum e la gară; cei care pleacă îşi iau un aer de oameni 
care se pregătesc să facă un salt în altă galaxie. Cei ce rămîn 
devin gravi şi preocupaţi. 

Adrian instalat comod la geam urmărea peronul, fumînd. 
Medita că între plecarea şi sosirea unui tren e o deosebire 
structurală. E o diferenţă în coloritul atmosferei. E plăcut să vezi 
un tren intrînd în gară. Totdeauna te aştepţi să vezi oameni 
cunoscuţi. 

Mai erau trei minute pînă să iasă impiegatul, cînd din 
clădirea gării ţişni un tip elegant, cu o valiză gri, ultramodernă. 
Elegantul era Dan. Adrian cobori geamul şi-l strigă. 

Dan se ivi în compartiment, îşi aruncă geamantanul în 
plasă, se aşeză, şi puniînd picior peste picior luă un aer degajat. 
Arăta cu totul altfel decit în seara trecută. Se bărbierise, avea un 
obraz proaspăt de june prim în turneu. 

Dacă nu te-aş cunoaşte, zise Adrian, la prima vedere aş zice 
că eşti un tip grozav de încrezut... 

— Mulţumesc. lar eu, dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că am 
în faţa mea un contabil birocrat... 

După acest schimb de amabilităţi, Dan cobori din plasă 
geamantanul. Scoase din el aparatul de radio portativ. În rest, 
geamantanul era plin cu provizii. 

Vreme de cîteva ore cît dură călătoria, mîncară cite puţin, 
din ce le pregătise Silvia. Ca printr-o înţelegere tacită, vorbiră 
despre toate, în afară de ceea ce-i preocupa de fapt cel mai 
mult. 

Intr-o gară prăpădită aşteptară cursa. Pe la trei după- 
amiază coboriră din maşină în comuna Sărăţig. 

— Mă trec fiorii, bătrîne, zise Dan. 


40 


În sala de aşteptare a dispensarului Adrian îi trase un pumn 
amical în spate, ca să-l încurajeze şi-l împinse înainte. Dan 
ciocăni la uşă, o deschise şi intră. Adrian, după el. Pătrunseră 
într-o cameră mare, luminoasă, cu masă chirurgicală la mijloc. 
In faţa unuia din dulapurile cu instrumente de tot felul, cu 
spatele către uşă, stătea o femeie corpolentă, în halat alb, 
pregătind o seringă. Deci, iat-o pe Lia Rareş! 


Auzind uşa, femeia vorbi, fără să se întoarcă: 

— Aşază-te, Lucreţie! Şi suflecă-ţi mîneca. 

Dan tuşi gros. Abia atunci femeia întoarse către el faţa 
rotundă şi îmbujorată, ca un măr ionathan copt. 

— Bună ziua. Tovarăşa Rareş, nu? se bilbii Dan. 

— A, iertaţi-mă, credeam că e fata... zimbi ea către Dan. 
Tovarăşa doctor Rareş e la oraş, dar trebuie să se întoarcă 
imediat. 

Dan se simţi mai în largul său. 

— Sînteţi, desigur, colege? vorbi. 

— Nu, eu sînt doar soră medicală, făcu, modestă, grăsuna. 
Luaţi loc. Sînteţi cumva...? Prin ochii ei mici trecu un sclipăt de 
curiozitate. În clipa aceea văzu în mîna lui Dan aparatul portativ 
şi făcu o legătură curioasă. A, ştiu, sînteţi de la radio! Am auzit 
că sosiți. 

Chiar atunci în odaie intră o fetiţă. 

— A, Lucreția... vino aici! O clipă... o clipă... făcu sora către 
cei doi musafiri. 

În două secunde îi făcu fetiţei injecţia, o expedie, şi începu 
să se agite. 

— Nu sîntem de la radio, o linişti Adrian. Sîntem prieteni. 

— A... Atunci... Ezită o clipă. Unde să vă poftesc? Să vă 
deschid camera domnişoarei ? 

— Camera domnişoarei? 

— A domnişoarei Lia, explică sora. 

— De ce nu? acceptă Adrian. Poate găsim şi niţică apă, să 
ne spălăm... Vezi, e încă nemăritată, îi şopti lui Dan. Într-un fel, 
asta ne favorizează. 

— Desigur, găsim şi apă, zise protector sora, conducîndu-i. 

În timp ce ocoleau clădirea dispensarului, locuinţa doctoriţei 
fiind în spate, pe cărarea dintre cele două şiruri de agrişe apăru, 
venind încet, un frumos cîine galben, cu un guler de păr alb, 
lung şi bogat, în jurul gitului. Avea virful urechilor aplecate, şi 
botul prelungit şi ascuţit. 

— Tony, strigă sora. Să fii cuminte! 

Clinele se opri şi-i cercetă cu gravitate pe noii veniţi. Coada 
stufoasă, aplecată tresări puţin. Femeia îl mîngiie pe cap. El 
suporta mîngiierea, nemişcat, ca şi înainte. 

— Frumos! aprecie Adrian. E, pare-mi-se, un „Colley“ 
scoţian. 


— Da, da, „Colley“, aşa zicea şi domnişoara Lia.. E cîinele 
nostru. Al dispensarului. Dar cel mai mult ţine la ea. 

— Tony! zise Dan. 

Cîinele mirii uşor. Adrian zise: 

— Nu-l lua aşa repede, din prima clipă, e sînge nobil. Aşa e, 
domnule Tony? 

— Poftiţi, poftiţi! îi îmbie sora, descuind uşa. 

Dan făcu trei paşi în odaia Liei Rareş, şi deodată se opri, ca 
împietrit. Dintr-o fotografie îl priveau nişte ochi mari, cenuşii, a 
căror privire izbea. Ochii „Toporului de Argint“! 


După ce le aduse apă rece, sora se scuză că trebuie să-i 
lase singuri, fiindcă la dispensar nu e nimeni şi poate suna 
telefonul. Le spuse că domnişoara Lia trebuie să sosească din 
clipă în clipă. 

Abia ieşise că Dan se repezi la fotografia înrămată de pe 
perete. 

— Ce părere ai? Cum a ajuns poza asta aici? Şi de ce o 
păstrează? 

— Uite alta, zise Adrian, arătînd o fotografie, pe peretele 

opus. Asta 
cred că e fratele ei, Miki Rareş, fotbalistul. 

Din pragul uşii deschise, Tony, cu urechile aplecate înainte, 
le supraveghea mişcările, curios parcă, niţel bănuitor. 

— Uite şi o armă de vînătoare! exclamă Adrian. lar sub tine, 
Dane, se află o blană de urs... Dane, spune-mi fotografia 
aceasta a lui Valentin îţi este cunoscută ? 

— Acelaşi lucru mă întrebam si eu... Cred că da, avem una 
la fel, însă... mult mai mică. 

— Deci Lia Rareş a avut o dublură pe care a mărit-o. Nu ţi 
se pare ciudat? 

— Foarte ciudat! De unde are poza! Valentin nu i-a dat-o, 
fiindcă Valentin nu-i făcea curte, aşa reiese din... 

— Din carnet, stiu. 

— Şi apoi, pentru ce a mărit-o? 

— Ssst! Vine! 

Nu era însă decit sora, care îi întrebă, amabilă dacă au 
nevoie de ceva. 

— Cu ce cursă trebuie să sosească domnişoara Lia? o 
întrebă Dan. 


— Domnişoara Lia nu vine cu autobuzul, ridică din umeri, 
cumva dispreţuitor femeia. 

Dan se stăpiîni să n-o mai întrebe ceva, pentru a nu-i trezi 
bănuieli. Sora însă îl povăţui pe Tony să fie cuminte şi dispăru 
iar. Tony însă se comporta ca un înţelept. După o vreme, se 
apropie de Adrian şi-l cercetă cu atenție, mişcîndu-şi oarecum 
amical coada. 

— O rasă ciudată, explică Adrian, punîndu-şi ochelarii. 
„Colley“-ul scoţian e sensibil ca o mimoză. Dacă te răsteşti la el, 
se întristează şi-i piere pofta de mîncare. 

— Dar tu de unde dracu' te pricepi la cîini? 

— Mai mult mă laud decît mă pricep. Dar ce se aude ? 

Tony îşi ciulise urechile şi asculta atent un biziit de motor 
care se apropia. Apoi, cu un lătrat, se repezi în stradă. Peste un 
minut se auzi o motocicletă intrînd în curtea dispensarului. 

— E doctoriţa. Dane ! 

— Vezi de ce se strimba sora cînd ai întrebat-o de cursă? 

În faţa intrării, o fată înaltă, zveltă, în pantaloni negri şi cu 
sveter albastru deschis, aşeza pe cric o motocicletă „Yawa“ de 
două sute cinzeci. În prima clipă, Dan şi Adrian care ieşiseră în 
întîmpinarea doctoriţei gîndiră simultan că asta nu poate fi Lia 
Rareş, care după calculele lor trebuia să aibă vreo trezeci şi 
cinci de ani. Motociclista părea a fi cel mult studentă, o 
fetişcană cu gesturi energice, şi glasul autoritar de altistă. Purta 
părul adunat în coc. Cînd îşi dădu jos ochelarii mari de 
motociclist, văzură ochii ei severi puţin alungiţi. Căprui, probabil. 

— Aşteptaţi! le aruncă ea, ca şi cum i-ar fi cunoscut de un 
milion de ani. Şi, lăsînd motocicleta, plecă iute, urmată de Tony. 

Adrian îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe unul din fotoliile 
comode din jurul mesei. Dan se aşeză şi el, apăsă pe clapa 
tranzistorului. Din cauza muzicii n-o auziră pe doctoriţă venind. 
Ea se opri cîtăva vreme în uşă, ca să-i privească. Aceşti doi 
bărbaţi, pretinşi amici ai ei, fumau ca nişte turci, ascultînd 
muzică de jaz. 

Adrian, ridicîndu-se în picioare, ca şi Dan, o dată cu intrarea 
doctoriţei, o urmărea cu o figură despre care s-ar fi putut spune 
că e sceptică. Doctoriţa avea un cap mic, elegant, şi-n acelaşi 
timp ochii mari, sfidători. Simţeai că orice i-ai spune va cîntări şi 
rareori va fi de acord cu tine. 

Dan se prezentă, cu voce scăzută, scontind dinainte efectul. 


— Sînt fratele lui Valentin, Dan Leordeanu. Efectul fu însă 
cu totul neaşteptat. Ea tocmai îi întinsese mîna, dar, auzindu-i 
cuvintele, şi-o retrase repede. Citeva clipe rămase nemişcată. 
Un inexplicabil zîmbet ironic îi apăru pe faţă. 

— Nu mai spune! Vocea ei sună ca un hohot de ris. Deci eşti 
Dan Leordeanu, fratele „Toporului de Argint“? 

— Desigur! Aveţi motive să vă îndoiţi? 

Cu mişcări sigure, doctorita scoase din buzunarul 
pantalonilor un pachet de „Carpaţi“. Oferi celor doi vizitatori, cu 
acelaşi zîmbet batjocoritor. Dan luă ţigara. Adrian mulţumi şi 
refuză. Lia Rareş aprinse chibritul în acelaşi timp cu Dan. Îşi 
oferiră foc unul altuia. Trase un fum adînc şi lăsîndu-se pe 
spătarul fotoliului îşi permise un ris vesel, care îi trecu însă 
repede. 

— Dacă ştiam că mă aşteaptă acasă o asemenea surpriză, 
aş fi gonit cu nouăzeci pe oră, şi nu cu optzeci şi cinci! Şi se 
întoarse către Adrian, măsurîndu-l lung. În acest caz, zise, dacă 
dumnealui e Dan Leordeanu, atunci dumneata nu poţi fi altul 
decit căpitanul de securitate Adrian Mocanu! Am greşit? 

Fu rîndul lui Dan să privească uluit, cînd spre Lia Rareş, cînd 
spre Adrian. Acesta îşi scoase ochelarii. 

— Într-adevăr, aţi pronunţat numele meu... Dar, în privinţa 
calităţii, aţi greşit. Sînt doar amicul lui Dan, de profesie 
jurisconsult. 

Lia Rareş suflă fumul drept înainte, foarte amuzată. 

— Ce interesant! Celălalt Adrian Mocanu pretindea că e 

căpitan de 
securitate! 

— Mai există un Adrian Mocanu? 

— Nu te mira! se distră doctoriţa. Mai există nu numai un 
Adrian Mocanu — asta încă n-ar fi mare lucru — dar mai există 
şi un Dan Leordeanu, care se pretinde a fi de asemenea fratele 
„Toporului de Argint!“ M-au vizitat  alaltăieri amîndoi. 
Descinseseră tot din cursa care v-a adus pe dumneavoastră! 

După ce trase iute două fumuri şi stinse ţigara fumată doar 
pe jumătate, Lia Rareş continuă: 

— Dacă v-aţi propus să vă amuzaţi pe socoteala mea, 
poftim, continuaţi jocul! Ce doriţi de la mine? Ah... în paranteză 
fie spus, dumneata — îl privea pe Adrian — dacă ţi-ai da jos 


ochelarii aceştia uricioşi, care fac probabil parte din machiaj, 
dacă ţi-ai face o cărare pe stînga... 

— Şi dacă mi-aş face un semn aici şi dacă aş vorrrbi uite 
aşa... atunci aş semăna puţin cu „Toporul de Argint“, asta vreţi 
să spuneţi, nu? i-o luă înainte Adrian. Ştiu. Aveţi ochi buni. Aţi 
observat îndată. 

— Intr-adevăr, aţi semăna puţin... foarte puţin însă! Da, 
am un ochi foarte bun. Dar ce sînt toate acestea? Ce fel de joc 
aţi pus la cale? Spuneţi-mi şi mie, ca să ştiu cum să răspund! 

— E un joc cu focul, pentru unii, zise Dan. 

— Ameninţare? 

— Nu e la adresa dumneavoastră, fiţi liniştită. 

— Eu sînt foarte liniştită, domnilor. De altfel... Tony! Fluieră 
scurt, şi scoţianul veni lîngă ea. Fii atent, Tony, zise Lia Rareş. 
Incă nu-i rupe în bucăţi pe dumnealor, dar fii pregătit! 

— Să admitem că e un joc, zise Adrian. Noi doi avem 
avantajul că venim ultimii. Putem şti ce-au dorit primii doi? 
Celălalt Dan şi celălalt Adrian! 

— Sînteţi ultimii? Dar dacă miine mai apar doi? 

— Nu, în mod sigur, nu. Jocul se reduce la atît: doi Dani şi 
doi Adriani. 

— Domnilor, cînd ieşiţi din camera mea, vă rog să nu vă 
uitaţi bagajele, zise Lia Rareş. 

— lată o foarte fină trimitere la dracu’, vorbi Dan. 

— Ca o curiozitate, interveni Adrian, i-aţi legitimat pe ceilalţi 
doi? 

— Eu nu sînt miliţian, ci medic, nu e specialitatea mea să 
legitimez! Şi, apoi, am încredere în oameni, deşi, precum se 
vede, nu prea e cazul.... 

Adrian se ridică : 

— Poftim buletinul meu, iar Dan o să vi-l arate pe al lui. 

— Nu mă pricep să deosebesc buletinele false. 

— De ce nu? Aveţi ochi buni. Priviţi ! 

— Eu am spus că sînt dispusă să vă cred, aşa precum i-am 
crezut şi pe ceilalţi doi. Nu înţeleg de ce insistaţi atita? 

— Nu înţelegeţi? lată, a şi trecut jumătate de oră de cînd 
glumim şi aruncăm cuvinte în gol, iar timpul fuge, şi 
dumneavoastră tot nu vreţi să credeţi că jocul acesta e foarte 
serios! 


—Cum aş putea fi sigură că buletinele dumneavoastră, sînt 
autentice? 

— Nu e chiar atit de uşor să falsifici un buletin! zise Adrian. 
Ceilalţi doi nu s-au legitimat, fiindcă nu le-ati cerut. Dacă le 
cereaţi buletinele, i-aţi fi pus în mare încurcătură. Ei au mizat pe 
surpriza dumneavoastră. Şi pe emoția de a-l vedea pe fratele 
„Toporului de Argint“. | 

— Am fost surprinsă şi emoţionată, e adevărat. Dar acum, 
fireşte, nu mai sînt. 

— Dacă aveţi îndoieli cu privire la noi trimiteţi, după şeful 
postului de miliţie. El o să vă spună imediat dacă avem buletine 
false sau nu. 

— Atunci, ceilalţi doi cine erau? Nu sînteţi înţeleşi cu ei ? 

— Nu numai că nu sîntem înţeleşi, dar nici nu-i cunoaştem. 

— Şi ce urmăreau? 

— Asta vrem să ştim şi noi. 

— Dar dumneavoastră ce urmăriţi ? 

— İl căutăm pe adevăratul ucigaş al fratelui meu! se repezi 
Dan, exasperat de încurcătura care se crease. 

— Şi ceilalţi doi pretindeau acelaşi lucru. 

— Un moment, zise Adrian. Adevărul e că venirea celor doi 
impostori ne încurcă teribil. În primul rînd nu mai aveţi încredere 
în noi. În al doilea rînd, prezenţa lor aici dovedeşte că avem 
adversari nu lipsiţi de inteligenţă, şi care sînt mai periculoşi 
decit ne-am fi aşteptat... Au venit aici, ne-au pus beţe-n roate, 
şi-n acelaşi timp au aflat cam ce şi cît ştiţi dumneavoastră în 
legătură cu moartea lui Valentin şi — Adrian îşi sublinie 
cuvintele — în legătură cu moartea inginerului Daudu. Aţi trecut 
printr-un mare pericol. Fiindcă dacă aţi fi ştiut prea mult, cei doi 
n-ar fi ezitat să vă... să vă înlăture. 

— Aici n-ai nimerit-o! Fiindcă eu nu ştiu prea mult, ci ştiu 
totul, sau aproape totul în legătură cu moartea inginerului 
Daudu. lar asasinul lui Daudu este şi asasinul „Toporului de 
Argint“! Şi cu toate că nu le-am ascuns primilor doi Dani şi 
Adrian că ştiu acest lucru, am rămas în viaţă, precum vezi ! 

— In acest caz, ceea ce ştiţi este eronat, sau nu prezintă 
pericol pentru o terță persoană, în numele căreia au venit falsul 
Dan şi falsul Adrian. 

— Ceea ce ştiu ar prezenta pericol, un pericol foarte mare 
pentru asasinul inginerului Daudu şi al lui Valentin. Însă el, 


asasinul, e şi el mort. Mort de zece ani! Deci, pentru el, nu mai 
poate fi vorba de pericol. 

— E mort, spuneţi? Am auzit bine? 

— Aţi auzit exact. E mort. 

— Vreţi să descîlcim niţel acest nod? În primul rind, aveţi 
încredere în noi? 

— Încă nu. Vreau dovezi! 

— Cunoaşteţi asta? întrebă Dan, scotînd din buzunar cuțitul 
vînătoresc al lui Valentin. 

— Cred că da. Însă nu e suficient. 

— Dar acest carnet îl cunoaşteţi ? 

— E carnetul „Toporului de Argint“. 

— Dar ceea ce scrie aici înţelegeţi? 

— Nu, fiindcă e cifrat. Dacă dumneata cunoşti cifrul, atunci 
poate voi crede că eşti adevăratul Dan. Poate... în perioada cînd 
Valentin începuse să-mi facă un fel de curte, pentru a mă 
determina să mărturisesc ceea ce ştiam, îmi vorbise deseori 
despre corespondenţa cifrată dintre el şi fratele cel mic, Dan. 
Cifrul folosit avea o cheie. 

— Avea o cheie! repetă Dan triumfător. Nişte versuri: 
„Păpădie, păpădie, ce cauţi la noi în vie“ ? 

— Se poate. Valentin nu-mi destăinuise cifrul. 

— Dar dacă potrivim literele... uite aşa... Dan trecu lîngă Lia 
Rareş, cu carnetul deschis. Deci, dacă numerotăm literele şi le 
citim invers, înlocuindu-le cu literele din versurile pe care vi le- 
am spus, ce se poate citi aici, în ultimul rînd ? 

— Nu... nu pricep, zise doctoriţa. 

— Să vă ajut : „Luni, 27 iulie“... 

„Luni, 27 iulie“, repetă Lia Rareş. Această dată mi-e 
binecunoscută... 

— E ziua morţii lui Valentin. Ziua cînd, între orele trei şi 
patru după-amiază, i-aţi mărturisit, în fine, lui Valentin ceea ce 
ştiaţi în legătură cu moartea inginerului Daudu. După ce în 22 
iulie l-aţi chemat printr-un bileţel... 

— E adevărat, şopti Lia Rareş. 

— Dar v-aţi răzgindit, din motive necunoscute... Deci, citiţi 

în 
continuare, aşa cum am făcut eu, mai înainte. 
— „U...“ pronunţă doctoriţa. 
— „Ura !“ o ajută Dan. 


— „Succes neaşteptat!“ o ajută Dan. 

— „L...i...a... Lia Rareş...“ 

— „Lia Rareş a vorbit!“ citi Dan. 

— Şi mai departe ? 

— Citiţi dumneavoastră ! 

— „A...Ş...a...C...U...M... Aşa cum...“ Atît? 

— Atît. Sînt două cuvinte răzlețe. Fratele meu n-a terminat 
fraza, şi n-a terminat ceea ce avea de scris. Şi, astfel, n-am 
putut afla ce i-aţi spus. De aceea, sîntem aici! Ca să aflăm 
totul ! 

— Şi mai trebuie să aflăm ce aţi discutat cu ceilalţi, 
completă Adrian. 

— S-o luăm pe rînd, zise Dan, trăgindu-şi răsuflarea. 

— Nu, s-o luăm de la început, propuse Adrian. Să aprindem 
întîi nişte ţigări... Aşa... Mă veţi ierta, am să vă întreb un singur 
lucru, iar apoi vă las să vorbiţi. Dar, înainte de toate, v-aţi 
convins asupra identităţii noastre ? 

— Da. Ce vreţi să mă întrebaţi ? 

— Cum se face că ţineţi şi acum pe perete portretul 
„Toporului de Argint“ ? Şi încă mult mărit... L-aţi iubit ? 

— Da, l-am iubit, răspunse direct femeia. 

— lar el nu ştia, nu-i aşa ? 

— Nu ştia. Habar n-avea. 

— Poza, deci, n-o aveţi de la el? 

— Nu de la el. Poza a ajuns în alt mod la mine... Dar, mi se 
pare, aţi promis că mă lăsaţi să vorbesc. 


Afară se însera, în cameră se lăsase o uşoară penumbră, 
voalînd faţa prelungă alcătuită din linii fine, a Liei Rareş. Pe 
masa în jurul căreia erau adunaţi, o maimuţă şi o miţă, ambele 
din porțelan, executau figuri caraghioase, un fel de balet. Lia 
Rareş luă maimuța şi o puse într-alt loc. Miţa o lăsă. Tony, 
plictisit de prea lunga discuţie a oamenilor, se strecură afară. 

— Să aprind lumina, zise doctoriţa. Dar se răzgîndi. Rămase 
locului. Oftă şi începu să vorbească. Nu mi-e ruşine, zise, după 
atita timp să mărturisesc direct că mă îndrăgostisem de 
„Toporul de Argint“. Aveam pe atunci douăzeci şi patru de ani, 
dar nu mă mai consideram tînără. Se spunea că sînt frumoasă, 
dar oamenii nu vedeau că sînt de fapt plină de cucuie, fiindcă 
mă izbisem de pragul de sus şi de pragul de jos al vieţii. 


Doctoriţa se ridică, păşi spre fereastră. Mă pierd în amănunte, 
zise. 

— Nu e nimic, continuaţi, o îndemnă Adrian. 

— Părinţii îmi muriseră cînd aveam patrusprezece ani. Am 
rămas în grija fratelui meu, Miki, de care poate aţi auzit. A fost 
un fotbalist renumit. L-am iubit mult, aşa cum poate l-ai iubit şi 
dumneata, domnule Dan pe „Toporul de Argint“, dar în patruzeci 
şi patru l-am pierdut şi pe el. 

In general, lumea mă invidia, fiindcă păream totdeauna 
bine dispusă sau cel puţin nepăsătoare. Valentin era însă un om 
pătrunzător. S-a uitat la mine o dată lung, şi a zis: „Pe cît se 
pare, eşti mai puţin veselă decit vrei să pari. Ce ascunzi de 
fapt“? Ei, şi de atunci am început să-l urmăresc cu gîndul. El nu 
bănuia, bineînţeles, nimic. 

Cînd inginerul Daudu a fost ucis — fiindcă a fost ucis — 
Valentin era printre puţinii care şi-au dat seama că aici e ceva 
putred, că nu poate fi vorba de un simplu accident. Eu ştiam 
cine l-a împins în prăpastie pe inginer, dar la început eram prea 
îngrozită — o să vă explic totul imediat. După două sau trei zile 
de nesiguranţă, m-am hotărit totuşi să vorbesc. Dar, în aceeaşi 
seară, am fost ameninţată cu moartea, dacă nu-mi stăpinesc 
limba. Ştiam că omul, omul acela blestemat, nu glumeşte, mi-a 
fost teamă, şi a doua zi, cînd Valentin a venit, înspăimîntată, l- 
am dus cu vorba. El, cred şi-a dat seama, a plecat supărat. Eram 
disperată. Dar Valentin a revenit. Imediat i-am priceput tactica. 
încerca să se apropie de mine sufleteşte, îmi făcea o curte 
discretă. Mi-a povestit despre cei de acasă, acordîndu-ţi 
dumitale un capitol important, domnule Dan, fiindcă ţinea foarte 
mult la frăţiorul său cel mic... Îl ascultam, îngrozită că omul 
acela blestemat o să afle despre lungile noastre colocvii, şi o să 
ne ucidă pe amindoi. Aşa că m-am hotărît. In acea zi de luni, 27 
iulie, aşteptam terminarea schimbului. Hotărisem să joc o carte 
periculoasă. Poate că... poate că speram să-i atrag în felul 
acesta atenţia „Toporului de Argint“ asupra mea. 

Am stat la geam, aşteptind. „Oare va veni“? A venit. L-am 
întîmpinat la uşă. Nu i-am dat voie să spună un cuvint. 

„Aşază-te! i-am strigat. Da, ştiu totul, îţi voi spune totul !“ 

Infirmeria noastră era instalată într-o mică baracă de 
scînduri, ca vai de ea, aproape că o apleca vintul, cînd venea 
mai tare. Aveam şi acolo un ajutor, sora Caricaş — pe care aţi 


cunoscut-o. Sîntem prietene încă de atunci, şi ea m-a urmat 
peste tot. In ziua aceea s-a făcut nevăzută, încă înainte de 
venirea lui Valentin. Bănuia că-l aştept. Îmi amintesc totul, ca şi 
cum s-ar fi întîmplat ieri. Văzind starea teribilă prin care 
treceam, Valentin, în loc să dea semne de nerăbdare, devenise 
nepăsător, mi-a oferit o ţigară şi m-a rugat să mă calmez. S-a 
aşezat într-un colt. Evident, nu mai putea de curiozitate să afle 
mai repede ceea ce am să-i spun. Dar avea o nemaipomenită 
putere de stăpinire... în preajma lui respirai aer de siguranţă... 
Mă privea liniştit, învîrtind în mînă un echer... Arăta puţin obosit. 

Am să vă reproduc în întregime discuţia noastră : 

„Gîndeşte-te bine la ceea ce spui, ca să nu regreţi mai 
tîrziu“, mi-a zis «Toporul de Argint». 

„Ştii cine l-a ucis pe inginerul Daudu? am întrebat eu. Ai 
auzit de «<O.f.f.» ?“ 

„«O.f.f.», a tresărit Valentin, ca şi cum aici gîndurile noastre 
s-ar fi întîlnit. «Omul fără faţă», căpetenia călugărilor? Desigur... 
E un personaj bine cunoscut...“ 

„Ştii care e numele său adevărat?“ 

„Aha, are deci şi un nume adevărat ?“ 

„Are! Numele lui este Daudu! Laurenţiu Daudu!“ 

Rareori l-am văzut pe Valentin mirîndu-se. Dar de data 
aceasta rămăsese ca împietrit. „Cum, strigă «O.f.f.» este fiul 
bătrînului inginer?“ 

„Da, da, este unicul său fiu...“ 

„Dar este imposibil! El şi-a aruncat tatăl în prăpastie ?!“ 

„Pentru «Omul fără faţă» asta e floare la ureche“, am zis. 

„Explică-mi, explică-mi totul! Ce s-a întîmplat?“ mi-a cerut 
«Toporul de Argint». _ 

Lia Rares se ridică, se duse la uşă şi răsuci comutatorul. In 
lumina becului, ochii ei avură străluciri verzui. 

— Totul începe să se lămurească încetul cu încetul, zise 
Adrian. Noi ne întrebam de ce inginerul Daudu n-a suflat o 
vorbă. Acum e limpede: nu voia să-şi denunțe propriul copil, 
chiar dacă acesta era criminal inveterat... 

— Ba chiar cred că inginerul Daudu se ruga lui Dumnezeu 
sa-l ierte pe Laurenţiu... zise Lia Rareş. 

Se pare că Valentin îi avea în cap pe călugări şi pe „O.f.f.“ 
încă înainte ca dumneata să-i fi spus ceva, zise Dan. Insă Băiatul 
a reţinut greşit inițialele: „D.f.f.“. 


— Băiatul? întrebă Lia Rareş. 

— Un prieten al nostru... care pretinde că el l-ar fi ucis pe 
„Toporul de Argint“. 

— A... îl cunosc, îmi reamintesc. Palidul acela... 

— Exact. 

— Şi el spune că l-a ucis pe Valentin ? 

— E o mare încurcătură, de fapt. In afară de el, mai e încă 
unul, care s-a predat miliției, de bună voie, pentru acelaşi 
motiv... 

— Ce straniul!... lar adevăratul vinovat... Ei, dar şi el şi-a 
primit pedeapsa pînă la urmă. 

— V-am întrerupt tocmai în momentul cel mai interesant, 
interveni Adrian. Tocmai eraţi pe cale să ne explicaţi de ce şi-a 
ucis „O.f .f “, Laurenţiu Daudu tatăl. Şi... şi ce amestec aveaţi 
dumneavoastră în toată povestea? g 

— Cu mine, zise Lia Rareş sec, lucrurile stau simplu. In 
patruzeci şi cinci, eram studentă, muream de foame. 
Inţelegeţi... El, Laurenţiu, avea bani mulţi. Cînd am aflat despre 
el şi despre viaţa lui, am fugit. Speram să nu-i mai văd 
niciodată, dar, în patruzeci şi nouă, la Viştea, ne-am întîlnit iar. 
Ce teamă îmi era de diînsul! Fiindcă — reluă doctoriţa, după o 
pauză — viaţa lui e un drum presărat cu crime... A fugit de 
acasă cînd era copil încă (viaţa lui, mai pe larg am să v-o 
povestesc la sfîrşit, dacă vă interesează), a colindat lumea, şi şi- 
a revăzut tatăl abia în patruzeci şi nouă, pe şantier la Viştea. A 
venit la el şi i-a cerut ceva, ce anume nu ştiu, dar bănuiesc că i- 
a pretins bătrînului să participe la cine ştie ce ticăloşie pusă la 
cale de el... Bătrînul a rezistat, fără îndoială a ameninţat că-l 
denunţă, şi cu asta şi-a semnat sfîrşitul. Am surprins cîteva 
discuţii aprinse dintre ei. Cînd Daudu, inginerul, a fost găsit în 
prăpastie am fost sigură că e mina lui „O.f.f..“. In aceeaşi seară, 
Laurenţiu, adică „Omul fără faţă“, m-a întrebat care e starea 
bătrînului şi m-a îndemnat să-i fac o injecție care să-l sfirşească 
mai iute. In acelaşi timp mi-a făgăduit o soartă asemănătoare, 
dacă voi sufla un singur cuvint... 

Cu toată teama, în cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi 
i-am trimis — aşa cum v-am mai spus, şi cum de altfel ştiţi — 
biletul acela lui Valentin, rugîndu-l să vină a doua zi. Diavolul de 
„O.f.f.“ a aflat de scrisoarea mea către Valentin. Locuiam în sat, 
la Viştea Mică. La miezul nopţii m-am pomenit cu el în cameră. 


Avea o îndeminare colosală de a deschide neauzit orice uşă. 
Dormeam. Deodată am simţit o lumină puternică în ochi. Era el. 
Avea un felinar în mînă. 

„Deci, vrei să mori!“ a spus. 

Credeam că mă va ucide chiar atunci... N-am avut puterea 
nici să ţip. Totuşi, după ce mi-am revenit, i-am răspuns cu 
nepăsare la întrebări. l-am spus că-l iubesc pe „Toporul de 
Argint“ şi că acesta e subiectul scrisorii. 

„Pe mine nu mă minţi! a rînjit «O.f.f.» Bagă de seamă! Dacă 
vorbeşti ceva despre mine, cum mă cheamă, cine sînt, nu vei 
supravieţui nici două 
ore!“ 

Eram atit de sigură! A doua zi am făcut febră. Sora Caricaş 
credea că am friguri. Eu însă mă îmbolnăvisem de teamă. Şi aşa 
se face că atunci nu i-am divulgat nimic lui Valentin. Dar el a 
insistat, şi peste cîteva zile i-am spus totul, în ziua aceea de 27 
iulie, prevenindu-l că ne ameninţă pe amindoi cea mai teribilă 
primejdie. L-am rugat să acţioneze cu prudenţă. Valentin era în 
culmea bucuriei, fiindcă, pe cît se pare, el ştia despre „O.f.f.“ 
mai multe decît mine, şi pe cîte am înţeles între ei era o răfuială 
mai veche, de prin patruzeci şi patru. L-am implorat pe Valentin 
să nu se expună, el a ris, era neînfricat, nu se temea de nimic. Şi 
se vede că nu m-a ascultat... în aceeaşi noapte, a fost omorit şi 
el... 

— Dar cum? În ce împrejurări? întrebă Dan. 

— Nu ştiu. De unde aş fi putut să aflu? Cercetările, ştiţi, au 
scos la iveală faptul că fusese lovit de un camion. Pot să vă spun 
doar că „O.f.f.“ ştia să conducă şi încă foarte bine. 

— Am vrea să stim exact cînd l-ai întîlnit ultima dată pe 
acest „O.f.f.“ ? întrebă Adrian. 

— La 25 iulie, două zile înainte de moartea lui Valentin. Mi-a 
ieşit în faţă pe drum, între şantier şi sat. Zicea că, dacă voi fi 
fată deşteaptă, mă va lua cu el în Australia. 

— Cum adică, vrei să spui că după moartea lui Valentin nu 
l-ai mai văzut niciodată pe „Omul fără faţă“ ? 

— Niciodată. Mă veţi întreba, desigur cum de n-am spus 
nimic din ceea ce ştiam?... Cum am avut puterea să tac? Ei bine, 
n-aveam de gînd să tac. Mă pregăteam să plec la oraş, acolo m- 
aş fi simţit mai în siguranţă, să declar tot ce ştiam, cînd, cîteva 
zile după dispariţia lui Valentin, cineva mi-a adus o scrisoare. 


Lia Rareş puse pe masă un plic. Citiţi ! 
Alba Neagră, 30 iulie 1949 


„Stimată domnişoară, 

Numitul Laurenţiu Mehedinţi a murit ieri, în urma unui 
accident. A fost înmormîntat în cimitirul din comuna Alba 
Neagră, judeţul Satu Mare. În ultimul ceas al vieţii a făcut o 
scrisoare pentru dumneavoastră, rugîndu-mă să v-o expediez, în 
caz că-şi va da obştescul sfîrşit. 

Fie-i ţărîna uşoară! Îi îndeplinesc ultima rugăminte, fiindcă a 
murit singur, ca un cîine, părăsit de toţi ai săi. 

Vă doresc tot binele 
Dr. Marin Drimba“. 


O altă filă, cu un scris mare, tremurat, şovăielnic: 
„Lia, 

Pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mi tot răul pe care ţi l- 
am făcut! Mor. Dacă mai ai o urmă de afecţiune pentru cel care 
te-a iubit sincer, dar în care răul era mult mai puternic decit 
binele, roagă-te pentru odihna sufletului său. Mor singur, 
renegat de toţi, împovărat de nenumărate păcate. Viaţa a fost 
pentru mine un lung blestem. Plec să mă chinuiesc în focul 
veşnic, fiindcă ştiu că iertare nu există pentru unul ca mine. ŞI 
totuşi, în ultima clipă, sper... în ce? 

lartă-mă! Şi să mă ierte toti cei cărora...“ 

O mînă străină, probabil cea a doctorului Marin Drimba, 
adăugase mai jos: „Şi-a dat duhul. Să-l ierte Dumnezeu. Amin“. 

Adrian puse pe masă fila îngălbenită. 

„O.f.f.? mort! gîndi el. Nu-ţi vine să crezi... în acest caz...“ 

O privi pe Lia Rareş. 

— Este scrisul lui „O.f.f.“ ? L-ai recunoscut? 

— Este chiar scrisul lui, atîta doar că e, precum vezi, 
tremurat... probabil nu mai avea putere... 

— Ciudat! Şopti Adrian. Cum se face oare că murind, acest 
Laurenţiu Daudu a ţinut să-ţi scrie ? 

— M-am întrebat si eu... 

— Deci, „Omul fără faţă“ a murit la două zile după ce-l 
ucisese pe Valentin! zise Dan. Ce aţi făcut după primirea 
scrisorii ? 


— N-am mai făcut nimic, răspunse Lia Rareş. Moartea lui 
Valentin mă îndurerase prea tare. Am fost mulţumită să ştiu că 
destinul îl ajunsese în cele din urmă şi pe „O.f.f.“. În sinea mea 
eram convinsă că el îl omorise pe tatăl său, pe inginerul Daudu, 
şi tot el era amestecat şi-n dispariţia lui Valentin. Dovezi 
bineînţeles n-aveam. „O.f.f,“ era prea abil ca să lase urme. Deci, 
am tăcut, fiindcă asasinul oricum, murise. lar pe Valentin n- 
aveam să-l mai văd, orice aş fi făcut. Scurtă vreme după aceea 
am plecat din Viştea, împreună cu sora Caricaş... 

— Dar cum se face că aveati în acele zile certitudinea morţii 
lui Valentin? întrebă Adrian. Era doar dispărut. 

— N-aveam această certitudine, dimpotrivă speram în 
fiecare clipă să-l revăd pe „Toporul de Argint“. Dar ştiam că 
„O.f.f.“ n-avea motive să-l cruţe în caz că i s-ar fi prezentat o 
ocazie. Şi ocazia a venit. lar pe „Omul fără faţă“ îl cunoşteam 
prea bine. El nu era omul jumătăţilor de măsură. 

— Cadavrul, ştiţi desigur, n-a fost găsit niciodată. 

— Ştiu, bineînţeles. 

— Şi cum vă explicaţi asta ? 

— „O.f.f.“ l-a ascuns. El, sau complicii lui. 

— Dar ce interes avea? Oricum s-ar fi aflat... 

Doctoriţa ridică din umeri. Nu ştia ce să răspundă. Adrian îşi 
aruncă iar ochii pe scrisoarea doctorului Drimba. 

— De ce — zise — de ce Laurenţiu Mehedinţi ? 

— „O.f.f.“ a avut foarte multe nume... Fusese adoptat de 
baroana Arabella Mehedinţi, pe care a cunoscut-o în Australia. 

— Spuneaţi de plic, zise Adrian. Plicul expediat de acest 
doctor... Marin Drimba... Vi l-a adus cineva, dacă am auzit bine. 
Cine vi l-a adus? 

— A intrat în infirmerie un bărbat înalt, roşcovan. 
Necunoscut. A întrebat de mine. Mi-a întins plicul, zicînd că e din 
partea doctorului Drimba, şi a plecat îndată. Nu ştiam despre ce 
e vorba. După ce am citit, am fugit afară. Omul însă plecase... 

— Şi nu l-aţi mai văzut ? 

— Niciodată... Un amănunt... 

— Un amănunt ? 

— Da, zise doctoriţa. Deşi mi-e teamă că arunc vina poate 
fără temei, în ziua aceea, puţin mai tirziu, am constatat că-mi 
lipseşte... 

— Ce anume? 


— Ceasul. 

— Hm! exclamă Adrian. 

— II ţineam pe o măsuţă... Un ceas vechi, cum se purta la 
gît, demult. Il aveam de la mamă. Un mic ceas aurit. 

— N-ar strica să ne daţi „semnalmentele“ ceasului! Cine 
ştie, poate... 

— Marca Wizard... zise Lia Rareş. Apoi căzu pe gînduri. 

— Şi altceva? o îndemnă Adrian. 

—  Altceva?... Ah, un fleac... Ceva ce ţine de 
sentimentalismul feminin... Pe capacul interior zgîriasem cu un 
ac numele lui Valentin, şi data... Data cînd a dispărut... 

Doctoriţa oftă. 

— Aţi obosit? întrebă Adrian. Dacă da, să facem o pauză, 
dacă nu, să trecem la ceilalţi doi... Celălalt Dan şi celălalt 
Adrian. Ce doreau ? 

— Erau mult mai grăbiţi decît dumneavoastră! Voiau să afle 
un singur lucru ce ştiu eu despre „O.f.f.“. 

— Şi ce le-aţi spus? 

— Că e mort. Le-am arătat scrisorile. Le-au fotografiat. 

— Atit ? 

— M-au mai întrebat dacă înaintea lor se mai interesa 
cineva de „O.f.f“. 

— Şi? 

— Le-am spus, bineînţeles, că nu. 

— N-aţi avut nici o clipă vreo bănuială cu privire la ei ? 

— Ce bănuială puteam avea? Totuşi, da, m-am gîndit... 
Graba lor mi s-a părut ciudată. In special aşa-zisul Dan se 
apropia tot timpul de fereastră şi-l zorea pe celălalt. 

— Cred şi eu, zise Adrian, se temeau să nu venim noi peste 
ei. Aţi putea să ni-i descrieţi ? 

Lia Rareş îşi netezi fruntea cu o mişcare lentă a palmei 
stîngi. 

— Să încerc... Dan cel fals aducea puţin cu... adevăratul 
Dan. Tot blond, parcă ceva mai voinic... Ceva mai înalt. Şi, 
indiscutabil, mai în vîrstă. 

— Vocea? 

— Răguşită. Dar a vorbit foarte puţin. 

— Îmbrăcat bine ? 

— Jerseu negru, pantaloni gri. 

— Şi falsul Adrian Mocanu ? 


— Avea ochelari, dar în buzunarul hainei. Nu şi i-a pus. 
Brunet, părul uşor ondulat. Ochii mici. Bolnav de nervi, poate 
epileptic... 

— De unde ştiţi ? 

— Asta se simte... De altfel îl trăda tremurul capului, 
privirea, gesturile... 

— Ce vorbiti ? 

— Da. Avea vocea subţire, neplăcută. 

— Au venit, ziceţi, cu autobuzul de trei şi un sfert ? 

— Cred că da, la ora aceea au apărut. 

— Şi cu ce au plecat? 

— Ziceau că încearcă să prindă o maşină de ocazie. 

— Aveau bagaje ? 

— Nu. Doar aparatul fotografic. 

— Ce marcă ? 

— „Orizont“. 

— Sînteţi un bun detectiv, zise Dan. Dar, apropo de aparat 
fotografic, de unde aveţi portretul „Toporului de Argint“ ? 

— A ajuns la mine într-un mod foarte ciudat... zise Lia 
Rareş. Nici acum nu pot să-mi explic. 

— Ce anume ? 

— Fotografia lui Valentin se afla în plicul pe care mi l-a adus 
individul roşcovan din partea lui Drimba. Mai tirziu am mărit-o. 

— In plicul ce conţinea ultima scrisoare a lui „O.f.f.“? Şi n-aţi 
căutat o explicaţie? 

— Cea mai facilă cu putinţă: acel doctor, Marin Drimba, a 
găsit fotografia lui Valentin la „O.f.f.“ şi, fără să se uite prea 
mult la ea, mi-a trimis-o. 

— Cum aşa? Valentin semăna cu „O.f.f.“ ? 

— Nu, de loc. Dar mă gindesc la ceea ce scria în răvaşul 
doctorului, că „O.f.f.“ a avut un accident. Poate avea chipul 
desfigurat... O explicaţie extrem de îndoielnică... 

Dan izbucni: 

— Vreau să joc pe mormîntul lui „O.f.f.“ ! De aici, plecăm 
acolo. In comuna cu nume neobişnuit... 

— Alba Neagră, zise Lia Rareş. Acolo baroana Arabella 
Mehedinţi avea un conac. 

— Vom ajunge şi acolo, zise liniştit Adrian. Pot să vă întreb 
ceva? se întoarse el către doctoriţă. 

— Poftim! 


— Aveţi o fotografie a lui „O.f.f.“ ? 

Faţa femeii se aspri. Îl privi pe Adrian cu un fel de dispreţ. 

— Nu, n-am. N-am avut niciodată. 

— ŞI, totuşi, ne-ar fi prins foarte bine. De vreme ce e mort... 

— Macar de curiozitate, am fi vrut să-l vedem la faţă ... 

— La faţă, zise Lia Rareş. Aţi crede că avea o mutră fioroasă 
de criminal? Mutră de fiară sălbatică? Aş, de unde... Un chip mai 
plat şi mai fără expresie n-ai fi găsit. Îl uitai într-o secundă. 
Acesta era marele său avantaj. N-avea nimic deosebit. Statura 
cea mai obişnuită, vocea fără rezonanţă. Se îmbrăca prost. Işi 
permitea un singur lux: purta o centură de piele, lată, pe care 
avea încrustaţi iepuraşi de argint. Ca şi ăsta... 

Şi Lia Rareş scoase dintr-un sertar o figurină argintie, 
reprezentind un iepuraş care şedea cu picioarele din faţă 
ridicate şi cînta dintr-o trompetă. 

— Cum a ajuns la dumneavoastră ? 

— L-a pierdut. | s-a desprins din centură, odată, cînd îşi 
dăduse întîlnire la mine, la infirmerie, cu taică-său, bătrînul 
inginer. Eu l-am cules şi l-am păstrat, fiindcă mă gindeam că 
într-o bună zi iepuraşul va ajuta la prinderea ticălosului. 

— Şi cam ce discuta „O.f.f.“ cu taică-său la infirmerie ? 

— Eu nu asistam la discuţii. Eram poftită afară. Dar am 

prins frînturi. 
De trei ori au stat de vorbă, şi de trei ori s-au certat. „O.f.f.“ îşi 
făcuse un plan... nu ştiu ce plan, dar ceva bestial cred... Taică- 
său refuzase să-l ajute, cum v-am mai spus.. 

— Cum se face că-l ascultați orbeşte pe „Of.f.“ ? 

— În primul rînd nu-l ascultam orbeşte. Dar îmi era frică de 
el. Şi mă avea la mînă... Cu episodul din vremea studenţiei. Îmi 
era ruşine că vor afla toţi. _ 

— Dar dumneavoastră îl aveaţi de asemenea la mină. li 
cunoşteaţi trecutul. Episodul cu călugării de pildă. 

— Nimic precis! Nici o dovodă. Nici una. Şi nici n-aveai de 
unde să-l iei pe „O.f.f.“. Apărea pe neaşteptate. Pleca. Unde 
locuia? Nu ştiu... 

— Şi totuşi, zise Adrian, de ce să-şi fi omorit „O.f.f.“ tatăl? 
De ce a fost necesar? 

— Cred că de teamă, zise Lia Rareş. Am impresia că „Omul 
fără faţă“ îşi făcuse planuri mari, bizuindu-se pe sprijinul tatălui 
său, care ocupa un post important acolo, la Viştea Mică. Lui 


„O.f.f.“ nici prin gînd nu-i trecuse că bătrînul său îl va refuza... 
Dar, după ce asta s-a întîmplat, l-a cuprins teama: bătrînul 
inginer îi cunoştea secretul... Dacă... 

— Ce tirziu s-a făcut! zise Dan. 

Mînerul uşii se mişcă uşor. Era Tony, care se ridicase în 
două labe şi încerca să deschidă. Lia Rareş merse la uşă şi-l lăsă 
să intre. Dulăul lipăi, mare şi păros, prin cameră, se aşeză pe 
covor şi o privi pe stăpiîna sa. 

— Noi vom pleca, zise Adrian. V-am deranjat destul. 

— Deranjaţi-mă pînă la capăt, zise Lia Rareş. Sora Caricaş a 
pregătit o cină în cinstea musafirilor mei. 

— O să ne povestiţi despre Valentin? se bucură Dan. Cum 
era, ce făcea... ce-aţi vorbit... 

Lia Rareş îl privi pe Dan. Se gindea. O cută adîncă i se 
săpase pe frunte. 

— Şi despre Miki să ne povestiţi, făcu Adrian. Cum a marcat 
de la patruzeci de metri golul victoriei în meciul cu... Cu cine, cu 
cine ?... 

Doctoriţa să întoarse către el. Pricepuse manevra. Să le 
povestească! Da, ar avea ce. Şi, o clipă, uitînd de oaspeţi, privi 
afară, pe geam. In întuneric văzu distinct două chipuri, ale unor 
oameni foarte diferiţi, şi care totuşi semănau între ei. Fratele ei, 
Miki, şi Valentin. Mergeau împreună, înaintau alături, în 
memoria ei, îi vedea cum merg şi merg, la fel de vii ca şi atunci, 
îi vedea cum înaintează, tineri şi frumoşi, aşa cum îi cunoscuse 
ea, aşa cum îi iubise, cum n-avea să mai iubească niciodată pe 
nimeni. Valentin şi Miki Rareş înaintau împreună cu ea, şi 
amintirile continuau să rămînă limpezi şi proaspete, şi nici 
durerea pierderii definitive nu reuşise să întunece acea bucurie 
nefirească a dragostei pe care o simt doar oamenii cu adevărat 
buni şi profunzi. Şi Lia Rareş îi urmări prin întuneric pe cei doi 
bărbaţi, pe cei doi tineri, veşnic tineri, care dacă s-ar fi cunoscut 
ar fi fost prieteni, fiindcă, semănind între ei, se deosebeau mult, 
iar contrariile, precum se ştie, se atrag. Apoi îi văzu, prin 
noapte, cotind împreună. Îşi lăsă amintirile şi se întoarse la cei 
doi care se aflau lîngă ea. leşiră. Aerul nopţii era mătăsos. Din 
camera sorei Caricaş venea un miros plăcut de papricaş de pui. 

— Să aştepţi în orice clipă o telegramă din partea mea, îi 
şopti Adrian doctoriţei. 

— Dar... ? 


— Ssst! 

— Bine, voi fi pregătită... 

Cîinele Tony se opri în prag şi-şi înalţă botul spre lună. Luna 
tresări. 


41 


Stătea la geamul vagonului şi se uita peste dealurile 
întomnate, fără să vadă nimic. Toate întîmplările ultimelor 
săptămîni constituiau pentru el o întoarcere în trecut. Şi acum 
trenul părea pornit împotriva timpului, înapoi, hotărît să-i 
spargă, pe rînd, peceţile definitive. 

Dan se maturizase brusc. Deodată intui că pînă atunci 
fusese doar un băieţoi. 

Pe măsură ce afla tot mai multe amănunte cu privire la 
viaţa şi la moartea „Toporului de Argint“, cu privire la oamenii 
care-l înconjuraseră, înţelegea cît de stingace fuseseră eforturile 
lui de pînă atunci!... Privise întotdeauna cît mai departe. ŞI 
regula era atît de simplă: de multe ori ceea ce nu găseşti se află 
chiar sub ochii tăi! 

Ah, Băiatul!... 

Trenul urla ca un balaur, înghițind lacom kilometrii. Adrian 
şedea pe banchetă şi citea „Flacăra“. Dar nici el nu vedea nimic 
din ce scria acolo. Se gindea la ceilalţi... Şi la moartea lui 
„O.f.f.“. 


42 


În compartiment, o dată cu ei, se mai urcase un singur 
călător. Un 
bărbat spătos, cam scundac, cu pîntece voinic. Faţa o avea lată, 
părul negru, lung şi slinos, rărit bine de la frunte la creştet. 
Indată ce trenul plecase, începu să mănînce felii groase de piine 
cu unt, la care adăuga roşii şi ardei proaspeţi. Ardeii şi roşiile le 
tăiase pe o basma. Sărase totul cu vîrful briceagului. Sarea o 
ţinea într-o cutiuţă de medicamente. Crănţănea cu mare poftă 
mîncarea şi se uita cînd şi cînd afară pe geam, dar desigur nici 
el nu vedea nimic, toate gîndurile rotindu-i-se în jurul 
stomacului, ca nişte sateliți. 


Clefăitul mîncăciosului îl readuse pe Dan la realitate. Privi 
înapoi; omul îi răspunse printr-un zîmbet, şi continuă să 
mestece. Nimic mai paşnic decît un om care se îndoapă! 

Trenul alerga pe un viaduct. 

Dan veni să se aşeze pe banchetă, lîngă Adrian. 

— La ce-ai meditat, înălţimea ta? 

Adrian îşi căută ţigările. Era neras şi barba îl mînca. 

Pe neaşteptate miîncăciosul intră în vorbă. 

— Am văzut că aţi luat bilete pentru Alba Neagră. Şi eu tot 
acolo mă dau jos, zise, cu vocea mai subţire decit te-ai fi 
aşteptat din partea unui burtos ca el, şi muiată parcă în oţet. 

— Luaţi o ţigară, îi întinse Adrian pachetul, fiindcă celălalt 
tocmai terminase de mincat şi se pregătea să împacheteze 
resturile. 

— Mulţumesc, cu plăcere. N-am mai fumat de mult 
„Carpaţi“ de Sfintul Gheorghe. Pe la noi vin numai de Timişoara. 

Dan îi privi chelia străvezie. 

— Aha, aha, mormăi, ca să nu tacă. 

— Dumneavoastră doi îmi amintiţi de un mic rebus, la modă 
în tinereţile mele. 

— Ce spuneţi? Ni-l arătaţi şi nouă? întrebă Dan, politicos. 

— Cum să nu. Poftiţi! 

Şi le scrise pe o margine de ziar următoarele : „2 a—P“. 

— Ce înseamnă asta ? întrebă Adrian. 

— Ghiciţi ! 

— Nu mă pricep de loc la rebusistică. Omul îl privi pe Dan. 

— Nici eu, mormăi acesta, pe care intrarea în discuţie a 
necunoscutului nu-l prea încînta. 

— lată ce înseamnă, explică omul cu vocea muiată în oţet: 
„Doi amici au plecat pe mare“. 

— Într-adevăr! 

— Ce simplu! 

— Simplu, simplu, dar ehe! Pe vremuri colaboram şi eu la 
„Enigma distractivă“ şi la „Bum“! Am luat premiul cel mare în 
patruzeci... Îmi daţi voie: Hrizante, se prezentă cetăţeanul. 

— Sînteţi cumva grec? îl întrebă Adrian pe Hrizante. 

— Da, domnilor, şi nu mi-e ruşine s-o spun! Strămoşii mei 
au făcut negoţ între Stambul şi porturile dunărene. Negot cu tot 
felul de articole, chiar şi cu femei... Erau marinari îndrăzneţi, 
care ţineau în mîna stingă pipa, iar în dreapta cuțitul. 


— Da, da, iar străbunicul tău a fost însuşi Ulisse, mormăi 
Dan, pe care pălăvrăgeala lui Hrizante continua să-l deranjeze. 

Vorbise însă cam tare. Dar urmaşul lui Ulisse fie că s-a făcut 
că nu înţelege, fie că mai avea în urechi ceva rămăşiţe din ceara 
cu care se înfundaseră grecii cînd au trecut pe lîngă sirenele 
care cîntau atît de jalnic că-ţi venea să te spinzuri, numai să nu 
le mai auzi. 

— Pun rămăşag - vorbi grecul privindu-l pe Adrian - că 
sînteţi noul nostru inginer agronom. 

— Cum de aţi ghicit? se miră ipocrit Adrian. 

Hrizante făcu un gest de înţelept modest. 

— Se simte, zise. După felul cum vă uitaţi peste pămiînturi... 
La noi, la Alba Neagră avem pămînt bun, dar.... 

— Dar ce ? 

— Nu-i cine să pună mîna... O mînă de fier! Se simte 
nevoia! Pe cînd trăia baroana Mehedinți... ehe! 

— Dacă el e agronom, atunci eu ce sînt? întrebă Dan. 

— Dumneata eşti mai tînăr, observă grecul, lungindu-şi 
mutra plată. Poate ai venit învățător. 

— N-aţi ghicit, făcu Dan ostil. 

— Poate inginer la fabrica de cherestea ? 

— Păi ați spus că sînt prea tînăr... 

— Aşa e. Tehnician ? Mecanic ? 

— Nu. 

— Ceva fiscăraş la sfat. 

— Nici măcar atit. 

— E prietenul meu, făcu Adrian, ca să termine. Vine să mă 
ajute la instalare. 

— Frumos din partea dumnealui, aprecie grecul. 

— Ce ziceţi de baroana Mehedinţi? reluă Adrian. Cine-i 
aceea? 

— O babă nebună... Adică era, că a murit demult. 

— Aţi văzut-o vreodată ? 

Hrizante îşi frecă iar mîinile, bucuros că are ce povesti. 

— Dacă am văzut-o? Am şi vorbit cu ea! Credeţi că în 
tinereţe arătam ca acum, ca un hiîrciog belit? Eram ca un 
trăsnet! lar baroana, ahtiată după bărbaţi... ehe! M-a chemat la 
ea, dar nu m-am dus, prea puţea a bătrineţe, măcar că-mi 
ziceau prietenii: „Du-te, Hrizante, du-te, băftosule“. Poate şi de 
teamă nu m-am dus. Trăia baroana — aşa se zvonise — cu unul, 


pe care-l înfiase, un om cumplit, „O.f.f.“, adică „Omul fără faţă“, 
cum i se zicea. 

Dan se făcu palid, obrajii lui Adrian se colorară, grecul însă, 
preocupat de povestirea lui, parcă nu băgă de seamă. 

Continuă pe un ton solemn, parcă s-ar fi mîndrit cu ceea ce 
ştia. Işi încreţise fruntea şi ochii îi jucau în stînga şi-n dreapta, ca 
şi cum s-ar fi temut că vorbele sale vor fi auzite de însuşi 
„O.f.f.“. 

— Aşa oameni nu se mai nasc în vremurile noastre, zise. 
Despre el se pot scrie cărţi întregi. Nimeni pe aici nu l-a văzut la 
faţă, că era ca vintul, era lîngă tine, dar nu-l vedeai. Despicase 
multe burţi cu cuțitul, dar, iertaţi-mă, multora le era simpatic. 
Nu se temea omul ăsta nici de diavolul gol... Bietul „O.f.f.“. Ala 
putea orice! Să treacă graniţa, să bage-n mormiînt vreo doi-trei 
care-i stăteau în cale, să nenorocească vreo fată şi s-o arunce 
apoi în tău, astea erau pentru el fleacuri. Şi nimeni, nimeni nu |- 
a prins cu nimica, una că era deştept, alta că se temeau de el. ÎI 
lăsau dracului în pace. Dar şi-a găsit şi el naşul, cred. Prin 
patruzeci şi nouă, l-au adus mort, sau aproape mort, şi l-au 
îngropat. Se zice că a murit de moarte cumplită... 

— Dar dumneata l-ai văzut vreodată pe acest „O.f.f.“? 
întrebă Adrian. 

— Desigur, se voioşi Hrizante. De vreo două ori. Şi a treia 
oară l-am văzut mort. 

— Aha, deci l-ai văzut mort, sublime Adrian cuvintele. 

Clipi mărunt din ochi şi tăcu. Grecul le devenise foarte 
antipatic, imediat ce-l auziră mărturisindu-şi admiraţia faţă de 
„0O.f.f.“. Hrizante însă nu se mai putea opri. Le povesti de una, 
de alta, şi mereu se plingea că tinereţea trecuse şi alta n-o să 
mai vină... 

Trenul se opri în halta Alba Neagră, către scăpătatul luminii. 
Pînă-n comună era o cale de vreo trei kilometri. Drum frumos, 
printre dealuri înalte cu crestele împădurite. La un moment dat 
Hrizante se opri. 

— Priviţi, acolo e cimitirul. Acolo e îngropată baroana şi nu 
departe de ea îşi doarme somnul de veci şi „Omul fără faţă“. 
Doamne, bietul, că mult s-a obosit cît a trăit... 

Adrian propuse un mic ocol, în aşa fel ca să treacă prin 
cimitir. Hrizante fu de acord. El se dovedi a fi un ghid preţios. O 
luă înainte pe 


cărarea îngustă. 
43 


Hrizante privea uneori înapoi, zimbea şi le făcea semne cu 
ochiul. Avea ochii galbeni. Părea vesel. Nici Dan, nici Adrian nu- 
şi explicau motivul acestei bune dispoziţii, 

— Am vrea să vedem şi mormîntul lui „O.f.f.“, zise Dan, într- 
o doară. 

— Chiar pe acolo vom trece, făgădui grecul. 

Şi deodată Dan simţi că i se face greață. Nu se ştie de ce 
începu să-l urască pe grec. Poate pentru zimbetele lui, pentru 
simpatia manifestată faţă de „Omul fără faţă“... Simţea că l-ar fi 
măcinat cu plăcere cu parul, dar cu unul lung, să-l atingă de 
departe, nu de aproape. Avea ceva scîrbos în felul cum mergea, 
masiv şi crăcănat ca un cărăbuş. Ceafa roşie, arsă de soare, 
părea că luminează. 

Un vînt rece înfiora cînd şi cînd brazii bătrîni. 

— Vine iarna, anunţă Hrizante, cu vocea lui înmuiată în oţet. 

— Da, acceptă Adrian. E chiar peste deal. 

Soarele se pierdea dincolo de păduri şi munţi. Umbra 
molifţilor parcă îngheţase. Şi frigul îl pătrunse pe Dan pînă la 
inimă. 

Cimitirul se întindea între două dealuri. Străvechi, cu crucile 
strimbe, parcă morţii s-ar fi agăţat de ele ca să iasă afară, şi 
trist ca orice cimitir. 

— Acolo e, mormăi solemn Hrizante, arătînd în faţă o cruce. 
Acolo doarme „O.f.f.“! 

Dan se opri dintr-o dată. Cu o mînă îl prinse pe Adrian, cu 
alta se sprijini de un pom. Adrian îl simţi cum tremură. 

— Du-te şi vezi ce e... Eu nu pot. 

Şi rămase acolo, se aşeză pe iarbă şi-şi prinse faţa în miini. 

— Ce e cu amicul dumitale? întrebă Hrizante. 

— Nu-i plac cimitirele, făcu Adrian. 

— Aşa? Atunci de ce a venit? Chiar el voia să vadă 
mormîntul lui „O.f.f.“, făcu uimit grecul. 

— AŞ, de unde, zise Adrian. 

Hrizante şonticăi pînă în dreptul unei cruci de lemn, strimbă 
şi ea. Pe cruce scria, cu litere negre, arse, oribile: 


LAURENŢIU MEHEDINTZI +1949 

Pe neaşteptate, Hrizante se aşeză pe mormîntul lui „O.f.f.“ 
şi privi în sus către Adrian, rînjind în felul său greţos. 

Adrian rămase tăcut, privind moviliţa prelungă, abia vizibilă, 
pe care, laolaltă, crescuseră buruieni, iarbă, flori de păpădie. 

— Modest mormiînt pentru un fiu de baroană, chiar adoptiv 
fiind, observă Adrian, după un minut. 

— Se pare că l-au îngropat cam în grabă, fără tămbălău, 
explică Hrizante. Prea se vorbise de isprăvile sale. Şi nici 
baroana nu mai trăia... Crăpase cu doi ani înainte. Are o criptă, 
în partea cealaltă a cimitirului. 

Dar faţă de mormîntul Arabellei Mehedinţi, cei doi tineri nu 
manifestară nici un interes. Părăsiră cimitirul, coborînd către 
Alba Neagră, ale cărei lumini răsăriseră deodată la cotitură. 

— Eu vă las, zise Hrizante, oprindu-se la un drum mărginaş 
care cotea spre stînga. 

— Dar unde mergeţi? întrebă Adrian. 

— La cabana „Piriiaşul“. Acolo a fost conacul baroanei, 
conacul a ars şi s-a construit o cabană. Eu sînt administratorul. 
Treceţi pe la mine cînd vreţi! Aveţi de făcut pe jos vreo trei 
kilometri numai... 

— Bine că am scăpat de el, zise Dan. Ai observat cum puţea 
a şoarece mort? 

— Ha, ha! rise fără poftă Adrian. Dar cum put şoarecii 
morţi? 

— Ca el, ca Hrizante... 


44 


Alba Neagră părea să fie o comună destul de mare. Intrară 
la bufet să cumpere ţigări. 

— ÎI cunoaşteţi cumva pe doctorul Drimba? 

— Pe tovarăşul Marin? Cum să nu, răspunse bamanul, îl 
cunoaştem bine. Da de ce? 

— Avem pentru el o scrisoare. 

— Lăsaţi-o la mine. Tovarăşul doctor vine deseori dimineaţa 
să-şi facă o injecție cu rom de Jamaica. 

— E urgentă, am vrea să i-o dăm în mînă. 

— Mai mergeţi puţin, explică omul. Casa cu trei brazi, pe 
dreapta. 


— Teribil, zise Adrian. Aş fi jurat că doctorul Drimba nu 
există şi că n-a existat niciodată. 

Doctorul era un bărbat trecut de patruzeci de ani. Grav, cu 
ochelari. 

Adrian îşi puse şi el ochelarii. 

— Dumneavoastră aţi scris această scrisoare? 

Marin Drimba examină hirtia îngălbenită. 

— În ce calitate mă întrebaţi ? 

— Sîntem persoane particulare... N-avem nici un fel de 
calitate, dar v-am fi foarte recunoscători dacă ne-aţi da 
concursul... 

— Da, eu am scris-o, zise doctorul rece. Despre ce este 
vorba? 

— Ştiaţi că Laurenţiu Mehedinţi, la moartea căruia aţi 
asistat, era o persoană extrem de dubioasă? 

— Nu... Am aflat mai tîrziu. Nimic precis. Zvonuri. 

— Cum adică mai tirziu ? 

— Pe atunci abia venisem în sat... Nu cunoşteam încă 
legendele şi poveştile locului. 

Intră o femeie, probabil soţia doctorului. Dan şi Adrian o 
salutară. 

— Să aduc cafele, Marine? întrebă. 

— Da... Hm... Adu cafele, făcu Drimba, după o vizibilă 
ezitare. 

Abia atunci îi invită să ia loc. Nu părea încîntat de musafiri. 

— O să vă plictisim cu încă două-trei întrebări, făcu Adrian. 
Vă cerem iertare dinainte. 

— Mă rog, mă rog! 

— Poate veţi binevoi să ne povestiţi, foarte pe scurt, cum s- 
a întîmplat. 

Drimba păru că ezită între a-i trimite la dracu' pe aceşti 
vizitatori nepoftiţi, şi prudenţă. 

— Da... Hm... O să încerc. De fapt, după atiţia ani, mare 
lucru nu-mi amintesc. Era, parcă spre seară... da, da, spre seară, 
şi am fost chemat urgent să constat un deces. Tocmai la 
conacul baroanei Mehedinţi. Accidentatul era chiar fiul baroanei, 
aşa reieşea din hirtiile pe care le avea asupra sa... Cînd am 
venit, şeful postului de jandarmi tocmai cerceta actele. Mi-a 
spus să întocmesc certificatul de deces. Pe cît îmi amintesc 


acest Laurenţiu Mehedinţi căzuse cu capul în jos tocmai din 
turnuleţul conacului. Hm... Asta e tot... 

— Mă iertaţi, e o mică contradicţie, interveni Adrian. În 
scrisoarea adresată Liei Rares, afirmaţi că accidentatul v-a rugat 
chiar el, în caz de moare, să-i expediaţi ultimul său răvaş. 

— Ce importanţă are scrisoarea, făcu Drimba, stăpînindu-şi 
cu greu iritarea. De fapt, cînd am venit eu, era mort de-a 
binelea, şi rece de mult. Însă prietenul, sau cunoscutul mortului, 
care era de faţă, mi-a relatat ultima sa dorinţă şi pentru a 
simplifica lucrurile, am scris că m-a rugat pe mine. 

— Cine era acest prieten, sau cunoscut ? 

— Ştiu eu? Un bărbat înalt... roşcovan, parcă. 

— Dar această poză — făcu Dan, scoţind fotografia 
„Toporului de Argint“— cum a ajuns în plicul destinat Liei Rareş? 

— Cum să ajungă? în timp ce făceam cercetarea sumară a 
cadavrului, i-a alunecat dintr-un buzunar. Am luat-o la mine, iar 
apoi am pus-o în plic. Ce era să fac cu ea? 

— Dar prietenul, sau cunoscutul mortului ştia de această 
poză? A observat cînd i-a alunecat din buzunar? 

— Cred că da... Adică nu, el tocmai discuta cu şeful 
postului. 

— Şi nu i-aţi arătat-o ? 

— Nu, am uitat de ea. Am descoperit-o în buzunar la mine 
abia a doua zi. Şi, cum încă nu expediasem plicul, l-am dezlipit 
şi am strecurat-o înăuntru, apoi am lipit plicul din nou. Ce nevoie 
aveam eu de ea? 

— Şi de ce i-aţi trimis-o Liei Rares? 

— Cum de ce? Ca s-o păstreze ca amintire. 

— Deci, eraţi convins că-i fotografia mortului? 

— Bineînţeles. 

— V-aţi uitat? Semăna? 

— Faţa mortului era cam desfigurată. Dar n-am avut nici un 
motiv să nu cred că era fotografia lui. 

— Şi spuneţi că aţi pus plicul la cutie cu mîna 
dumneavoastră? 

— Da... Nu... Hm! Cine a spus aşa ceva? A doua zi a venit 
prietenul mortului, bărbatul înalt, roşcovan, şi mi-a cerut plicul. 
Zicea că pleacă el însuşi acolo unde se afla femeia aceea, Lia 
Rareş, şi i-l va da personal. N-am avut nici un motiv să rețin 
plicul! 


— Dar cum vă explicaţi, tovarăşe doctor Drimba, că un om 
care cade în cap, rănindu-se mortal, mai are putere să mai facă 
şi scrisori?! 

— Asta nu e chiar atit de grozav... Cunoaşteţi cazul acelui 
cîntăreţ francez, care, tăiat în două de roata vagonului, a mai 
cîntat o arie de adio, înainte de a muri ? 

— Nu, nu-l cunosc. 

— Ei, vedeţi ?! 

— Încă ceva: aţi făcut autopsia cadavrului? 

— Bineînţeles... O autopsie sumară: cauzele morţii erau 
prea evidente. 

— Avea şi pe trup leziuni ? 

—Avea parcă... 

— Nu vă amintiţi ce fel de leziuni ? 

— Precis nu-mi amintesc. 

— Dar pe prietenul mortului l-aţi mai revăzut de atunci ? 

— Niciodată. 

— Şi numele lui îl mai ştiţi ? 

— Nu l-am ştiut nici atunci ! 

— Dar cum se face că mortul nu l-a însărcinat pe amicul său 
cu expedierea scrisorii către Lia Rareş ? Nu v-aţi întrebat ? 

— Ba l-am întrebat chiar pe el. 

— Ei, bine ? 

— Pretindea că e analfabet. Că nu ştie să scrie. 

— Nu vi s-a părut ciudat ? 

— Nu. Avea o mutră de cioban. Şi nu vorbea, ci mai mult 
behăia. Ca oile. 

— Şi spuneţi că totul s-a petrecut în conacul baroanei ? 

— N-am spus aşa ceva, însă e precum ziceţi. Conacul 
baroanei însă a ars trei zile după moartea lui Laurenţiu 
Mehedinţi. 

— Şi nu v-a dat de gîndit această suită de întîmplări ? 

— Nu. N-am citit romane polițiste în copilărie. 

— Aha! Aţi citit mai tîrziu. 

— N-am citit niciodată... Domnilor... A 

— Da, plecăm îndată, zise Adrian, ridicîndu-se. Incă o 
întrebare: această înmormintare pripită nu vi s-a părut ciudată 
cumva? 

— Stimate domn, nu stă în sarcina medicilor să stabilească 
aşa ceva. 


— Nu ? Atunci pentru ce aţi mai studiat medicina legală? 

— Nu permit să mi se dea lecţii la... 

— Nu vă iritaţi degeaba! Aţi putea să ne spuneţi exact data 
cînd aţi fost chemat la conac? Bineînţeles, putem să cercetăm 
scriptele, dar dacă vă amintiţi cumva... 

— 28 iulie 1949. Aceasta e data. 

— Cum de aţi reţinut-o ? 

— 28 iulie este ziua mea de naştere. Am fost deranjat 
tocmai cînd... 

— Aha... Vă înţeleg... Ce vîrstă spuneaţi că avea mortul ? 

— Nu ştiu. Foarte tînăr, în orice caz. 

— Avea părul castaniu ? întrebă Dan. 

— Cred că da. 

— Şi aţi observat un mic semn aici, deasupra colţului gurii ? 
Ca în poza asta ? 

— Da, după ce i-am şters faţa de sînge, l-am observat. De 
asta îmi amintesc. L-aţi cunoscut ? 

— L-am cunoscut, şopti Dan. 

Apoi se întoarse spre Adrian. Toţi muşchii feţii îi zvicneau. 

— ii minte, Hrizante zicea că l-a văzut pe „O.f.f' mort... 
Asta înseamnă că... 

— Tocmai la asta mă gindeam, răspunse în şoaptă Adrian. 


45 


Noaptea era rece, aerul zgrunţuros. Dan alerga. Alerga să 
ceară iertare mormîntului de care, în urmă cu citeva ceasuri, nu 
voise să se apropie. Îl lăsase pe Adrian, voia să fie singur... 

Şi cînd ajunse acolo, în cimitirul întunecat, plin de umbre, 
sub cerul de gheaţă, cînd ajunse la mormîntul acela acoperit cu 
iarbă şi flori, se lăsă jos, pe ţăriîna caldă încă de soarele zilei, se 
întinse în iarbă şi ascultă ce-i zice pămîntul. Inima îi bătea 
năvalnic, pieptul îi tresălta, dar el credea că aude din adînc 
inima fratelui său. Întinse braţele Dan, şi i se păru că 
îmbrăţişarea lui cuprinde pămîntul întreg, că mîinile i se unesc 
dincolo, palmă cu palmă, deget cu deget, atit de mare şi de 
puternic i se păru că e. 

Şi îi şopti pămîntului Dan cuvinte ciudate, fără sens, dar 
pline de dragoste, numai el înţelegînd ce spune: toată copilăria 
şi viaţa lui se scurgeau de pe virful limbii în cuvinte, ca să le afle 


iarba, şi nisipul de sub el, şi florile, şi gizele mărunte care 
dormeau atunci, la ora aceea a nopţii. Cine ar putea spune cite 
a şoptit acolo singur băiatul acela, lungit, şi cu mîinile întinse 
larg, ca să cuprindă planeta?! 

Nici o lacrimă n-a vărsat Dan în noaptea aceea, fiindcă 
acolo, în cimitirul plin de morţi, retrăi clipa unică a copilăriei, 
cînd, întins tot aşa în iarbă, printre flori şi cosaşi zburători, în 
preajma tunelului, simţise că, de fapt, nu există moarte. Şi acum 
era sigur că nu există moarte. 


„Păpădie, păpădie... “ 

„lar noaptea mărşăluia la pas peste dealuri, fără să se 
grăbească, 

tîfrînd după ea nesfirşite neguri Şi mii de constelații. 

În clipa aceea domnea liniştea în cosmos. Între două galaxii, 
călători necunoscuţi, din alte lumi, îşi îndreptau aparatele către 
universul nostru întrebîndu-se : 

există viaţă pe acea mică planetă, pe care abia o zărim? 

Există oare bucurie şi suferinţă? 

Dragoste, răzbunare, ură, poezie? 

Şi Dan simţea cum pămîntul, înlănţuit în braţele sale, 
zboară prin 
spaţiile veşnic vii şi tinere ale infinitului, de care el se rezema cu 
fruntea şi călciiele. 

Deodată se ridică şi smulse dintr-o mişcare crucea veştedă 
de lemn pe care scria Laurenţiu Mehedintzi. O frînse uşor pe 
genunchi, şi bucăţile le azvirli cît colo, în toate direcţiile. 
„Toporul de Argint“ n-avea nevoie de o cruce care să-i 
umbrească somnul şi nu trebuia să se ştie unde e mormîntul 
său. El era îngropat undeva, în planeta Pămînt... Doar atit 
trebuia să se ştie! 

Apoi Dan se culcă iar în iarbă şi vorbi din nou, povesti în 
şoaptă, dar nu plinse, fiindcă nu era de plins. 

„...Ce cauţi la noi în vie ?“ 


46 
Adrian rămăsese multă vreme singur la măsuţa lui, în faţa 


sticlei de bere. Giîndurile i se învirteau în jurul unui nume: 
Hrizante! Nu băuse decit o jumătate de pahar, şi capul îl durea 


teribil. „Omul fără faţă“ trăia! Îşi înmormiîntase doar numele! ÎI 
îngropase în mormîntul lui Valentin... Îl ascunsese în mormîntul 
„Toporului de Argint“, sperînd în felul acesta să dispară, să fugă 
din faţa responsabilităţii în faţa oamenilor! Deci trăia! De zece 
ani trăia, ascuns după paravanul morţii! 

In bufet scîrţiia o vioară acompaniată de țambal. Violonistul, 
un băiat oacheş, cu părul cîrlionţat, avea cel mult şaptesprezece 
ani. De cîtva timp, Adrian îl privea cu ochii măriţi. În primele 
minute nici nu ştiu ce anume îi atrăsese atenţia la el. Capul îi 
trosnea de durere, ochii îl usturau. Înregistrase automat 
amănuntul... 

Deodată se ridică şi de la masa lui îi făcu semn. Violonistul, 
mirat, ezită puţin, apoi se apropie. Avea o figură lunguiaţă, 
stilizată parcă, şi ochii întunecaţi. 

— Bei un pahar cu bere ? 

— Beau! răspunse hotărît băiatul. 

Adrian turnă. 

— Să trăieşti! 

— Să trăiţi şi dumneavoastră! 

— Cînţi frumos la vioară... Cum te cheamă ? 

— Salamiîn Pătru. 

— Eşti de pe-aici ? 

— Da. Din Hereclean, de peste deal. 

— Ai o centură frumoasă... Foarte frumoasă! 

La vorbele acestea chipul violonistului se încorda. Băiatul 
voi să se ridice, dar Adrian îi făcu semn să stea liniştit. 

— Adică pentru centură mă chemarăţi să beau bere... Da' 
de ce? Nu-i furată. Dacă cineva se leapădă de un lucru de care 
n-are trebuinţă, şi dacă-l iei, că ţie-ţi trebe, asta nu-i considerat 
de furat. 

— Cred tot ce-mi spui, zise Adrian. Nici nu m-am gîndit că-i 
furată. Dar de unele o ai? Ai găsit-o? 

— Da. 

— Unde? 

— În drum. 

— A cui a fost? 

— Nu ştiu... mormăi băiatul. 

— De ce mă minţi? zise Adrian. 

— De unde ştii că mint? 


— Am un aparat magnetic, rînji Adrian. Cînd se spune o 
minciună, aparatul mi-o detectează pe loc. 

— O detectează pe dracu'! făcu vesel băiatul. Mă credeţi 
timpit? Dar, dacă vreţi să vă spui, de ce să nu vă spui? Sînt mai 
mulţi ani de atunci... Eram mic, m-am dus să prind peşte la tău, 
cu fratele, pe înserat. Stăteam ascuns între trestii. A venit un 
om cu un sac. A azvirlit sacul în apă şi s-a dus. Eu cu fratele meu 
l-am scos afară. Credeam că găsim cine ştie ce. N-am găsit 
nimic. Numai boarfe, hirtii. Şi centura. Am păstrat centura, 
boarfele le-am ţipat înapoi în apă, nu erau bune de nimic... 

— Şi acuma zi: cine era omul cu sacul? Să nu-mi spui cumva 
că nu ştii! 

— Chiar că nu ştiu, domnule... 

— Măi Petrică, măi, de ce mă minţi tu? 

— Ba să-i sară ochii din cap... 

— Bine, îi întrerupse Adrian. Să-ţi spun eu cine era: 
administratorul cabanei „Pîriiaşul“, domnul Hrizante. 

Băiatul îl privi cu gura căscată. 

— Dacă ştiţi, de ce mă mai întrebaţi ? 

Adrian rise. 

— Ele? 

— El. 

— Şi de ce n-ai vrut să-mi spui ? 

— M-am temut că mergeţi la el... Şi o să-mi ieie centura 
înapoi. 

Adrian rise iar, cu toată durerea de cap. 

— Fii fără grijă! 

Apoi turnă în paharul lui Salamîn restul de bere. 

— Şi el nu te-a văzut pînă acuma cu centura lui ? 

— O pun rareori, domnule, şi pe urmă avem alte drumuri. 
Unde mă întîlnesc eu cu dom' Grizante ? 

— Aici, la bufet. 

— El nu vine aici. Şi nici eu. Acum m-or îmbiet, să le cînt... 

— Ai observat că, printre iepuraşii de la centură, este unul 
lipsă ? 

— De unde ştiţi ? se sperie cu adevărat violonistul. 

— Stiu. 

Băiatul vru să scoată centura. 

— Las-o acolo, zise Adrian. 

— N-aveţi nevoie de ea ? 


— Nu. 

— Atunci de ce v-aţi tot legat de ea? 

— Uite ce e, Salamîn Pătru. Nu spui la nimeni ce-am vorbit. 
Şi miine îţi dau iepuraşul lipsa. 

— Asta n-o mai cred, domnule! 

Adrian scoase din buzunar iepuraşul argintiu care cînta din 
trompetă. Cel pe care il dăduse Lia Rareş. 

— Altă dată să mă crezi! Hai, du-te, şi mai zi-i din ceteră. ŞI 
nu sufla o vorbă! Ne-am înţeles? 


47 


Mergînd prin întunericul rece, Adrian încercă să intuiască 
figura enigmatică a lui „0O.f.f.“. Făuri din neant o nălucă şi o făcu 
să meargă alături de el, pe partea dreaptă. Cu tot întunericul, 
„Omul fără faţă“ începu să capete trăsăturile lui Hrizante. 

„Da, domnilor, nu mi-e ruşine să o spun! Strămoşii mei au 
făcut negoţ între Stambul şi porturile dunărene. Negot cu tot 
felul de articole, chiar şi cu femei... Erau marinari îndrăzneţi 
care ţineau în mîna stingă pipa, iar în mîna dreaptă cuțitul...“ 

„Lasă-te de goange, «0.f.f.». E ora prea tîrzie ca să-mi mai 
torni minciuni!“ gîndi Adrian. 

„Faci pe grozavul, mă tutuieşti văd, şi cînd colo, nu ştii 
nimic despre mine, nu mă cunoşti, te prefaci doar, te umfli în 
pene, ca şi cînd cu asta l-ai putea intimida pe unul ca mine.“ 

„Nu te cunosc? la să vedem. Te-ai născut în ziua de 5 
aprilie, una mie 
nouă sute douăzeci... Nu duce mîna la buzunar, «O.f.f.»! Mergi 
liniştit... aşa... Tatăl dumitale, inginerul Haralambie Daudu, era 
foarte fericit, auzindu-te cum urli, se bucura că ai plămiîni buni, 
şi nici nu se supăra cînd îi făceai pipi pe cămaşă...“ 

Adrian îşi permise un hohot scurt: „Ce lucru grotesc: 
fiorosul «Om fără faţă», udînd cu candoare cămaşa tatălui său, 
pe care douăzeci şi nouă de ani mai apoi îl va ucide, fără umbră 
de remuşcări...“ 

Năluca lui „O.f.f.“ mergea încet în dreapta lui Adrian. Îşi 
asculta cu oarecare interes propria biografie. 

„Cum spuneam, gîndi Adrian mai departe, venirea pe lume 
a micului Laurenţiu Daudu a provocat un val de entuziasm în 
familie. Fiecare încerca să-i prevadă viitorul. «Să se facă poet!» 


strigau mătuşile. «Ba pictor!» behăiau unchii. «Ba nu, va fi 
muzician»  mormăiau  cuscrii. «Eu aş prefera să-i placă 
matematica», gindea inginerul Daudu. Cine însă să-l audă 
printre atiîţia nebuni?“ 

„He! Văd că ai imaginaţie“, zise năluca. 

„Mersi! Să facem un salt. Anul 1932. Prima încercare a 
micuţului Laur de a o şterge de acasă. Numai că acuma nu mai 
e Laur, ci Bill, aşa-i spun amicii. Deci, Bill, împreună cu bunul 
său prieten şi coleg de bancă, Niki, încearcă o evadare, la 
începutul toamnei, două zile înainte de începerea şcolii. Cu un 
an înainte, Bill fusese gata să-i scoată un ochi unui alt coleg de- 
al său. In cele din urmă scandalul se aplanase, fiindcă doctorii 
au reuşit să fixeze ochiul la loc.“ 

„Aşa e, din păcate, mormăi năluca «O.f.f.». N-am să mi-o 
iert niciodată că nu i l-am scos de tot. N-aveam experienţă. Zi-i 
înainte, îmi place, mă mîndresc cu viaţa mea.“ 

Adrian îşi aprinse o ţigară, trase două fumuri. 

„După o săptămînă sau două, fugarii se întorc flămînzi şi cu 
coada între picioare. Totuşi, această experienţă avea să fie plină 
de învăţăminte. Fiindcă şase ani mai tîrziu, în vara lui 1938, 
noua evadare n-avea să mai dea greş. Între timp, micul Laur-Bill 
se transformase într-un vlăjgan voinic, iar noul său nume era 
Jack. La rîndul său, Niki îşi schimbase numele în Tom. Deci, Laur- 
Jack şi Niki-Tom, deveniți flăcăi de nădejde, o şterg de acasă de 
data aceasta definitiv. Ce înseamnă să judeci matur! Nu mai 
pleci de acasă cu buzunarele goale, mai ales că drumul se arăta 
lung. Uluiţi, părinţii lor constatară, că li s-au topit dintr-o dată 
toţi banii şi toate obiectele mai de preţ. Cu toate cercetările, nu 
s-a dat de urma dispăruţilor, care, după unele indicii se 
angajaseră elevi-marinari pe un vapor comercial...“ 

„Pe vaporul «Tripoli», sub pavilion panamez.“ 

„Încă n-am verificat asta, iar pe tine nu te cred, îi răspunse 
Adrian nălucii, care căpăta tot mai mult trăsăturile lui Hrizante. 
Cum au făcut, cum n-au făcut, prin anul patruzeci şi unu, îl 
găsim pe Laur-jack şi pe Niki-Tom în Australia! În Europa 
începuse războiul... între timp se pare că Laur-Jack, credincios 
obiceiului său de a nu se crampona multă vreme de un nume, 
devenise «<O.f.f.». Niki-Tom, mai lipsit de fantezie, nu-şi 
schimbase porecla. De altfel, lipsa de fantezie avea să-i fie 
fatală. Rătăciţi prin deşerturile centrale, atit de aride, ale celui 


de-al cincilea continent, cei doi fraţi de cruce s-au pomenit într-o 
situaţie disperată, cu foarte puţine alimente, şi cu bani de loc. 
Primul care s-a dezmeticit a fost «O.f.f.» care, trezindu-se într-o 
noapte, a făcut iute un calcul. Reieşea că mîncarea rămasă ar fi 
totuşi suficientă pentru o singură persoană, pînă să ajungă 
undeva. Era o noapte fierbinte. O lună enormă se strimba 
deasupra deşertului alb, stîncos. Se auzeau ţipetele prelungi ale 
unor păsări nevăzute. Laur-Bill-jack-«0O.f.f.» a luat cuțitul şi l-a 
împlîntat în inima prietenului său Niki-Tom. Acesta, murind, a 
tipat şi el ca păsările acelea nocturne. Mînat de fenomenalul său 
instinct de conservare, de vitalitatea lui neobişnuită, «O.f.f.» a 
strîns în desagă tot ce aveau şi a pornit la drum. Chiar în clipa 
aceea.“ 

„Mi-a părut foarte rău de micul Tommy, dar ce era să fac ?“ 
zise năluca. 

„Tot în Australia, «O.f.f.» a ajuns în anturajul baroanei 
Arabella Mehedinţi, pe ale cărei foste proprietăţi păşesc eu 
acum. Baroana împlinise cel de-al cincizeci şi cincilea leat al 
vieţii sale şi se căsătorise recent, pentru a opta oară, cu un fel 
de trişor pe care-l cunoscuse prin tripourile din Sidney. O ducea 
bine baroana, avea capital la băncile australiene. 

Inteligent, «O.f.f.» a intrat sub pielea ei, şi curînd baroana l- 
a înfiat. Aceasta constituia o victorie colosală pentru eroul 
nostru, plătită destul de ieftin; probabil, tomnatica Arabella îl 
folosea din cînd în cînd... ca bărbat. 

Cuprinşi de dorul patriei (!) proaspăta mămică şi proaspătul 
fiu, al cărui nume oficial devenise Laur Mehedinţi, au pornit 
înapoi către ţară, neînfricoşindu-se de pericolele posibile ale 
unui astfel de drum, pe vreme de război. Se pare că, între timp, 
baroana se descotorosise de cel de-al optulea soţ. Probabil cu 
ajutorul lui «O.f.f.».“ 

„Fără discuţie, mormăi năluca. l-am spart capul cu o sticlă 
de şampanie...“ 

„Deci, baroana, împreună cu tînăru-i fiu ajung în patrie. La 
conacul mamei sale adoptive, domnul Laurenţiu se plictiseşte şi 
nu stă decit foarte puţin. Se pare că n-a rămas acolo decit cîteva 
zile. Mai tirziu, venea doar noaptea, cînd avea nevoie de bani. 
Întră în legătură cu ofiţeri germani, începe o şcoală de aviaţie, 
pleacă s-o continue la Ruhr, dar simte că Germania nu-i de 
dînsul, prea cădeau bombele des, şi se întoarce acasă. Aici, 


organizează, la îndemnul unui şef al Gestapoului, banda de 
călugări care iau în stăpînire mănăstirea «Sfinţii Egumeni». Mulţi 
oameni au plătit cu viaţa, au fost torturați, puşi la zid sau 
deportaţi, datorită activităţii lui «O.f.f.». După încheierea păcii, 
deşi el trăieşte mai mult la oraş, banda lui continuă să existe. O 
cunoaşte în patruzeci şi cinci pe Lia Rareş. Într-un acces de 
lăudăroşenie lasă să-i scape amănunte din uimitoarea-i 
biografie. Dar nu se teme de ea, fata ştie ce-o aşteaptă în caz că 
va vorbi. 

Prin anul 48—49 „bunul şi blîndul“ «O.f.f.» reia legătura cu 
vreo cîţiva dintre foştii săi „camarazi“ şi, simțindu-se iar tînăr şi 
curajos, pleacă la Viştea Mică, unde ştia că tatăl lui, bătrînul 
inginer, ocupă un post important. Are o primă surpriză întîlnind- 
o acolo pe Lia Rareş. Dar îl aştepta o a doua surpriză foarte 
neplăcută! 

Intr-o dimineaţă senină, „Of.f.“, proaspăt şi cuceritor, se 
prezintă la taică-său şi pretinde sprijinul şi acoperirea sa într-o 
vastă şi ingenioasă excrocherie ce avea să-i aducă un cîştig 
fabulos. Daudu, care la început se bucurase că-şi vede fiul, 
rezistă, ba-l şi ameninţă. Contrariat, şi chiar speriat, „Of.f.“ ştie 
că Valentin Leordeanu, pe care-l cunoştea dinainte sub numele 
de „Toporul de Argint“, se află şi el în preajmă. După ce-şi 
lichidează părintele, pune la cale un plan diavolesc, în aşa fel ca 
să împuşte doi iepuri deodată. Îl înlătură pe Valentin Leordeanu, 
apoi duce cadavrul la Alba Neagră şi, cu ajutorul unor complici, 
îl îngroapă sub numele său. Aceiaşi prieteni îl pun pe lunaticul 
acela de doctor, pe Drimba, să scrie Liei Rareş scrisoarea în care 
se anunţă moartea lui „O.f.f.“. lar apoi individul o duce el însuşi 
doctoriţei. În felul acesta realizează două lucruri. Unu: cadavrul 
„Toporului de Argint“ dispare inexplicabil, derutîndu-i pe 
anchetatori. Doi: „O.f.f.“ iese şi el definitiv de pe scena acestei 
lumi. E mort, nimeni nu-i poate face nimic. Un nume nou se 
poate confecţiona uşor. De pildă: Hrizante. Mască? Grecească! 
Pentru mai multă siguranţă, conacul baroanei e dat pradă 
focului. Ce boarfe au mai rămas, într-un sac cu ele, şi apoi în lac, 
să putrezească acolo. Ghinion! Copiii scot sacul afară şi rețin 
centura cu iepuraşii!... 

Peste doi ani se construieşte cabana. Cine poate fi 
administrator mai bun decit simpaticul grec, care neam de 
neamul lui a fost negustor şi care cunoaşte toate secretele 


acestei arte de la a la z? Trece an după an... Linişte... Timpul se 
scurge ca uns... Dar cîţiva, puţini la număr, din vechii complici 
sînt pe aproape şi au rămas credincioşi. Dintr-un orăşel nu prea 
îndepărtat soseşte o veste îngrijorătoare: se pare că securitatea 
a reluat cercetările în cazul „Toporul de Argint“. Cine e acel care 
transmite această ştire? Încă nu ştim, dar... îşi zice Adrian. X 

Hrizante, aflînd totul, ride în barbă. N-au decît să caute! In 
cel mai rău caz, vor da de urma lui „O.f.f.“. Dar „O.f.f.“ e mort! 
Ha! ha! lată însă că gluma se îngroaşă! Dar dacă firul va duce 
pînă la Lia Rareş? Ce-ar fi să organizăm o farsă? Trimitem un 
fals Dan şi un fals Adrian la această fată, înscenăm un mic 
interogatoriu. Cu această ocazie aflăm ceva foarte important: a 
crezut Lia Rareş în moartea lui „O.f.f.“? Dacă da, e minunat !...“ 

Ajuns aici, Adrian se opri cu raţionamentele, căci văzu în 
faţă cabana „Piriiaşul“. 

„Precum vezi, domnule «O.f.f.», te cunosc destul de bine!“ 
gîndi. Privi în jur. Năluca lui Hrizante nu mai era pe acolo. 
Dispăruse. Adrian îşi frecă tîmplele. Avea senzaţia ciudată că 
greşise undeva. Dar unde? 


48 


Bătu în uşă, apoi încercă miînerul. Uşa grea se deschise. 
Hrizante, surizător, cobora în goană scările în întîmpinarea sa. 
Parcă l-ar fi aşteptat ! 

— Ce surpriză ! strigă el. 

Adrian îl cercetă din ochi. Era într-adevăr o surpriză ? 

Îşi strînseră mîinile. Hrizante avea o palmă jilavă, de 
neurastenic. Ciudat! „Omul fără faţă“ — neurastenic? 

— N-am avut unde să mă culc, zise Adrian. Era prea tîrziu... 

— Dar prietenul, blondul ? 

— A plecat la gară cu un camion. Are un tren acum la 
unsprezece. 

Hrizante îl conduse în sala de mese a cabanei. Adrian ciuli 
urechile; i se păruse că aude o uşă trîntită. i 

— E vîntul, explică grecul. Seara, de obicei rămîn singur. In 
afară de sărbători, cînd vine lume şi e mult de lucru. 

... Rămaseră tăcuţi, suspectindu-se reciproc. 

— Şi n-aveţi pe nimeni, măcar o nevastă? întrebă Adrian, 
după o lungă pauză. 


— E mai bine aşa, oftă Hrizante, întrebîndu-se pe unde o fi 
Dan. Mîncăm ceva, tovarăşu'... ? 

— Mocanu, zise Adrian, observindu-l atent pe Hrizante. 

— Tovarăşul inginer Mocanu, zimbi voios Hrizante. Aduc 
nişte conserve de fasole cu costiţă de porc, prima, şi stropşeala 
respectivă. Ţuică bătrină ? 

— De acord... Vin şi eu să vă ajut. 

Reveniră în sala de mese a cabanei, observîndu-şi reciproc 
fiecare gest. 

Mîncau la un colţ al mesei. O dată cu mîncarea, din cameră 
grecul adusese un patefon vechi şi cîteva plăci prăfuite. Adrian 
se întreba de ce întîrzie Dan. Era foarte îngrijorat. Era foarte 
îngrijorat, dar zimbea către Hrizante şi asculta melodii de 
altădată. Grecul rînjea semnificativ către Adrian, suspina, 
căscînd ochii. 

„..„„Şi-atuncea o ţigancă 
Se-apropie discret 
Şi-n suflet o speranţă 
Ea îi strecoară-ncet: 
Cumpăraţi-mi flori, 
Roze şi garoafe, 
Din parfumul lor, 
Să-mpletim uşor 
Clipele d-amor...“ 

Adrian privea patefonul. 

Hrizante înfuleca, demonstrînd o poftă suspectă. 

— E bine să-ţi mai pui din cînd în cînd burta la cale, zise, 
mîngiindu-şi pîntecul voinic. 

— Cum vă aprovizionaţi ? întrebă Adrian. 

— Direct din Satu Mare... Te-a-pe-le-ul... lămuri Hrizante, 
desfăcînd cu fineţe, cu mîinile lui boante, încă două conserve de 
thon în ulei. 

Adrian luă lămiia şi o stoarse. Conserva de peşte era foarte 
gustoasă, cu sosul acrişor din ulei fin de măsline şi suc de 
lămîie.“ 

— Îmi plac oamenii culţi, observă Hrizante. Pe ţărani nu-i 
pot suferi... Cînd te-am văzut că vii, m-am bucurat teribil. Ai cu 
cine schimba o vorbă, la masă, nu crapi de unul singur, să auzi 
cum îţi trosnesc fălcile, şi să ţi se facă greață de tine însuti... 

— Aşa e... 


— Păi nu ? 
„De-atîta vreme te iubesc 
Şi niciodat' nu te-ntîlnesc!... 
Trimit maşina să te ia, 
Să fim noi doi în astă-seară...“ 

Placa veche scîrțfia şi sîsfia, învîrtindu-se strîmb. 

— Frumoase melodii! zise Hrizante. Azi nu se mai fac aşa. 

— Nu, acceptă Adrian. 

Veni rîndul conservelor de fasole cu costiţă afumată. 

— Altfel, o duceți foarte bine aici, observă Adrian. Lumină 
electrică... 

— De doi ani... Pînă atunci era tîmpit în privința asta... 
Petrol... fum... 

— Ar mai trebui un tonomat. 

— Poftim? 

— Un tonomat. 

— N-am auzit. Ce-i aia ? 

— Un fel de patefon mare, cu sute de plăci. 

— Aş, nu-mi trebuie, protestă Hrizante. Am eu tonomatul 
ăsta mic. Îmi ajunge. 

— Dumitale, dar excursioniştilor ? De revelion, de pildă ? 

— De revelion vin într-adevăr. Dar mai totdeauna apare un 
magnetofon. Anul trecut am avut două. Dar magnetofonul ăsta 
al meu e mai bun decit toate... 

„Toate florile-ascultau a mea tiradă 
Numai tu n-ai înţeles ce dor mi-era. 
Sub balcon eu ţi-am cîntat o serenadă. 
Cea dintii şi cea din urmă-n viaţa mea!...“ 

— Splendid! se entuziasmă Hrizante, îngrămădind pe 
furculiţă un mare dumicat de fasole şi costiţă. Melodiile tinereţii 
mele... 

— Şi, totuşi, nu sînteţi aşa de bătrîn, observă Adrian. 

— Nu, nu-s chiar aşa de bătrîn. 

— Numai grijile şi călătoriile v-au ridat faţa şi v-au tăbăcit 
pielea... 

— Cum aţi spus ? Călătoriile ? se miră Hrizante. 

— Desigur... Călătoriile peste nouă mări şi ţări. 

— Eu n-am umblat peste nouă mări şi ţări, făcu grecul, uşor 
îngrijorat. 


— Să nu fim modeşti. Şi eu aş vrea să călătoresc mult... Să 
văd şi eu Mediterana, Sicilia, insula Monte Cristo, Pacificul, 
Austr... 

— Austria, se grăbi Hrizante. 

— Nu, eu am vrut să spun Australia, îl corectă Adrian. 

— Ce vă face să presupuneţi că am fost în ţara cangurilor ? 

— A, mă gindeam doar. E frumos pe acolo, aşa se zice. 

— Se zice... 

Adrian tăcu, ciulind urechile. „Ce se întîmplă cu Dan de 
întîrzie?" îşi întoarse puţin scaunul, ca să aibă sub ochi cele 
două uşi. Uşa care da spre intrarea principală era deschisă larg. 
Hrizante stătea nemişcat, cu mîinile încrucişate pe masă. Părea 
liniştit. 

— Să mai pun o placă ? întrebă. 

— Nu vă deranjaţi, o pun eu, zise Adrian. 

În tot timpul cît scîrţii discul, Adrian îl privi ţintă pe Hrizante. 
O îndoială ciudată, ca un fum albăstrui, îi dădu ocol două clipe. 
Seninătatea lui Hrizante îl şoca. Împinse patefonul într-o parte. 
Nu se auzea nimic, în afară de şuierul subţire al vîntului. Se 
concentră şi deodată privirea lui făcu un salt ca şi cum ar fi 
pătruns în ţeasta celuilalt, acolo unde vibrau gîndurile. 

— Pe cine aşteptaţi, domnule Hrizante ? 

— Pe nimeni. 

Adrian zimbi blind. 

— Arătaţi ca un om care ţine în mînă un care de aşi. 

— Poate că am în mînă un care de aşi, zimbi Hrizante, la fel 
de blînd. 

— Da? 

— Da. 

Adrian scoase din buzunar tabachera de bachelită, o puse 
pe masă, în faţa sa. După un minut Hrizante spuse : 

— Azi am umblat mult şi am o foame nebună... Să mai aduc 
ceva de mîncare ? 

— Vin şi eu să vă ajut, zise Adrian. Aduseră alte conserve şi 
alte plăci. 

Deodată, de unde se afla, Adrian văzu în capătul coridorului 
uşa principală deschizindu-se. Văzu coama blondă a lui Dan. 

„Slavă zeilor“, gîndi. 


Nici nu se mai uită în direcţia coridorului. ÎI privea pe 
Hrizante. Acesta asculta încordat paşii. Se cercetau unul pe 
celălalt şi, culmea, îşi zimbeau! 

Adrian fu extrem de surprins cînd auzi o voce străină. 

— Bună seara! 

Nu era Dan! Tot blond, destul de tînăr, dar mai înalt decit 
Dan. 

„Celălalt Dan“! îi trecu ca fulgerul prin cap. 

Falsul Dan păru încurcat. Adrian acţionă cu repeziciune. 

— Ei, dar văd că excursioniştii vin şi-n zilele de lucru, zise. 

În felul acesta tăia orice posibilitate de comunicare între cei 
doi. 

Falsul Dan socoti că e necesar să justifice absenţa 
bagajelor. 

— Am sosit cu trenul de nouă, zise. Am lăsat rucsacul în sat, 
nu eram sigur că dau de cabană în bezna asta. 

„Şi dacă mă înşel? Dacă nu e falsul Dan? Dacă e aşa cum 
spune?“ 

— Trebuie să mai apară unul... un prieten. S-a încurcat în 
sat cu cineva, dar vine îndată, zise falsul Dan. Poate ar fi bine să 
merg în calea sa. 

— Pe frigul ăsta? protestă Adrian. 

— Nu e chiar aşa de frig. 

— Mîncaţi ceva? îl întrebă Hrizante pe noul sosit. 

— Aş mînca. 

— Mă duc să aduc... 

— Mai sînt nişte conserve, îl opri Adrian. 

— „un tacîm. 

— lată şi un tacîm curat... 

Falsul Dan era un tip ciolănos, cu faţa inexpresivă, 
neinteligentă, plină de coşuri roşii. Mîncînd, clefăia. Adrian fuma. 

Dar uşa de la intrare se deschise iar. Adrian ştia că, dacă şi 
falsul Adrian e prin apropiere şi dacă el e cel care venise, 
situaţia putea să ia o întorsătură neaşteptată. Dar noul venit era 
Dan cel adevărat. Se grăbise, mai mult alergase. Se opri o clipă 
în uşă. 

— Bună seara ! 

— Poftim, poftim! făcu Hrizante, destul de acru. 

— Bănuiam că vei renunţa să mai pleci cu trenul ăla, zise 
Adrian. Nu te lăsa pe tine inima să mă laşi singur. Ştiţi, se 


întoarse Adrian către Hrizante, ne-am ciondănit niţel, prietenul 
meu e cam supărăcios, a vrut să mă părăsească, noroc că 
supărarea îi trece iute. Eram sigur că se va întoarce! 

Dan, care nu ştia ce se joacă, tragedie, comedie sau 
vodevil, îşi însuşi o atitudine rezervată. Din instinct, ocupă la 
masă un loc strategic, la oarecare distanţă de Adrian, în aşa fel 
că formau un front mai larg. Dar tensiunea care domnea nu-i 
scăpă. Îl privi pe blond, pe falsul Dan, şi intui ceva... 

Hrizante observa uşa. Probabil aştepta din clipă în clipă să 
mai apară şi alţii... Da, peste citeva clipe, intră un cetăţean 
scund, brunet, cu cearcăne adinci, vinete. 

— E prietenul meu, cel despre care v-am spus, zise falsul 
Dan. 

„E falsul Adrian!“ gîndi Adrian. 

„Hait! Aştia doi sînt ceilalţi“, pricepu deodată Dan. 

— Şi dumneavoastră aţi venit desigur cu trenul de nouă, 
zise repede Hrizante. Frig, nu? 

— Frig, aprobă mohorit falsul Adrian, destul de încurcat şi 
el. 

— S-a anunţat că vremea se încălzeşte, zise Adrian, luînd 

încă o 
ţigară. Ceilalţi îi urmăriră gestul. Dan începu să-şi sugă o buză. 

Era o noapte plină de surprize! Nici nu trecu un sfert de oră 
şi în cabană apăru Băiatul. 

— Ce saxifragă minunată! strigă Dan, văzind floarea pe 
care o purta la butonieră. 

— Saxifragă! gifii Băiatul. Dumnezeule, ce bine că v-am 
găsit. Am primit telegrama... Nu pricep nimic. Ce se întîmplă 
aici? Vorbea iute, iute, şi-şi frămînta degetele. N-am mai putut 
să aştept! A doua zi după plecarea voastră, m-am urcat şi eu în 
tren. Doctoriţa Lia Rareş mi-a spus că sînteţi aici. Era foarte 
îngrijorată, nu ştiu de ce! Altceva n-a vrut să-mi zică. Mi se pare 
că a regretat şi ce mi-a spus... Mă bănuia... Vorbiţi! Ce-aţi aflat? 
Nu mai pot răbda! Cine l-a ucis pe Valentin? 

— Prietenul nostru e glumeţ, zise Adrian. Totdeauna 
vorbeşte atit de încîlcit, ca să ne sperie... Spune o mulţime de 
bazaconii. Şezi, Băiat, calmează-te! Şi nu pune atitea întrebări, 
nu se prinde. Cine e Lia Rareş? O nouă cucerire ? 

— Dar... 


— Bea repede o ţuică, altfel răceşti, îl îndemnă Dan. la loc, 
uite, pe scaunul acela. 

Băiatul se supuse. Bău ţuica, şi se aşeză. 

— Sîntem între prieteni, zise Adrian. 

— Dar nici nu mă îndoiesc, se grăbi Băiatul. Falsul Adrian 
avea un chip interesant: oacheş, cu bărbie pătrată, ochii 
alungiţi. Adrian se gîndi la presupusa-i boală de nervi, despre 
care vorbise Lia Rareş. 

De cîteva ori Hrizante voi să se ridice, ca să mai aducă una, 
alta, dar Adrian îl invită politicos să nu se deranjeze, şi Hrizante 
îl asculta. 

De cîteva ori Băiatul vru să trăncănească, dar, repede, Dan 
sau Adrian îl întrerupeau, glumind. În cele din urmă, toată lumea 
tăcu. Şi atunci, la un moment dat, se auzi clar scîrţiit de cizme 
burger, apropiindu-se de cabană. Noul venit, înalt, roşcovan, 
puternic, cam între două virste, cu o mustăcioară care-i dădea o 
expresie permanent dispreţuitoare, păşi în încăpere. Era 
îmbrăcat cu oarecare eleganţă. Ţinută uşoară, sportivă. 

— Te salut, Gerry! Sîntem între prieteni, zise Hrizante, 
imitîndu-l pe Adrian. 

Din nou, ei erau cu unul în plus. Adrian se duse la geam, 
Gerry se încruntă, apoi se trînti pe scaun, zgomotos. 

Adrian reveni. Rămase în picioare, în faţa mesei. Ţinea 
mîinile încrucişate la piept şi, cînd vorbi, vocea lui liniştită avea 
intonaţia aceea glumeaţă a omului care anunţă că va da un 
„mat“ prin surprindere. 

— Acum că ne-am adunat cu toţii, ce-ar fi să dăm cărţile pe 
faţă? Am plăcerea de a vă oferi o veste bună: cabana e 
înconjurată. 

Toată lumea tăcu, în afară de Băiat, care, de emoție, se 
înecă şi începu să tuşească. Mai trecu un minut, două... 

Şi deodată Hrizante se ridică! Vinele frunţii îi erau umflate, 
să plesnească. Urlă din răsputeri, arătîndu-l pe Gerry: 

— Bine! Să sfirşim! El este „Omul fără faţă“! 

— Ba tu eşti „Omul fără faţă“, ticălosule! zbieră Gerry, cu 
ochii roşii de furie. 

— Minti. Tu eşti „Omul fără faţă“. 

Toată lumea sări în picioare. Echilibrul straniu care domnise 
pînă atunci părea gata să se destrame. 

— Eu mă predau de bună voie, zise Hrizante. 


— Staţi jos ! strigă Adrian, ridicîndu-se. 

Toata lumea se aşeză repede, chiar şi Dan, chiar şi Băiatul. 
Atmosfera păru limpede. Parcă nu s-ar fi spus nimic grav. 

— Să recapitulăm, reluă Adrian. Cine dintre dumneavoastră 
răspunde la numele de Laurenţiu-Daudu-Mehedinţi-„0.f.f“? 

— EI! strigară simultan Hrizante şi Gerry, acuzîndu-se 
reciproc. 

— Ciudat, zise Adrian. Ceilalţi domni pot să ne ajute în 
această privinţă? 

— EI, zise falsul Dan, arătîndu-l pe Hrizante. 

— El e „O.f.f.“, zise falsul Adrian, indicîndu-l pe Gerry. 

— Bine, m-am lămurit, zise Adrian. Vă mulţumesc, şedeţi, 
vă rog. Continuaţi, vă rog, conversaţia plăcută dinainte. Să mai 
aşteptăm... 

Un nou oaspe îşi făcu apariţia la cabana „Piriiaşul“: Lia 
Rareş. 

— Imediat ce am primit telegrama, am şi plecat... Eram 
îngrijorată. După plecarea voastră a venit la mine un nebun... 

Tăcu deodată, văzîndu-l pe Băiat, care îi zimbea, naiv şi 
complet zăpăcit de tot ce se întîmplă. 

— El e nebunul ? întrebă Adrian. 

— El, zise doctoriţa. 

— E prietenul nostru... Închide, te rog, ochii, Lia. Fă trei paşi 
înainte. Deschide ochii. Spune: care dintre cei de faţă e „O.f.f“ ? 

— Nici unul, spuse fata. 

— Nici unul? Eşti sigură? 

— Sînt sigură. Nici unul ! 

— Nici unul, şopti Dan. 

— Te pomeneşti că „O.f.f.“ nici nu există! exclamă Adrian. 

— Ìn schimb, reluă Lia Rareş, regăsesc aici vechi 
cunoştinţe! lată-l pe falsul Dan Leordeanu, iată-l pe falsul 
Adrian, şi... desigur, omul care mi-a adus scrisoarea din partea 
doctorului Drimba. Doctoriţa îl arătă pe roşcovanul Gerry. 
Domnule! Ce-ai făcut cu ceasul meu? Îţi aminteşti? 

— Fii liniştită, zise Adrian, ceasul dumitale iată-l! Şi puse pe 
masă micul ceas aurit. 

— Ceasul meu! scăpă roşcovanul şi nu-şi stăpîni o 
înjurătură. 

— Ceasul meu, domnule! îl corectă Lia Rareş şi întinse mîna 
să-l ia. 


— Încă nu, o opri Adrian. Puţină răbdare... Deocamdată 
acest ceas e corp delict... Mai avem nevoie de el... 


Un sfert de oră mai tîrziu, în vreme ce Hrizante, Gerry şi cei 
doi falşi Dan şi Adrian stăteau bine instalaţi în scaune, cu mîinile 
legate, Adrian luă tabachera, dar constată că e goală. Se căută 
prin toate buzunarele, pînă găsi un pachet nedesfăcut, îşi 
aprinse o ţigară. Trase un fum adinc. Hrizante scăpă o 
înjurătură. 

— Ce credeai că am în buzunar? zise Adrian. Vreo bombă cu 
hidrogen? 

— Ne-ai minţit, sau cabana e într-adevăr înconjurată? 
scrişni grecul. 

— Eu cînd spun ceva, domnilor, aşa e. E înconjurată! Cu 
brazi şi cu oameni. Unde se află „Omul fără faţă“, domnule 
Hrizante? 

— Eu sînt! Eu sînt „Omul fără faţă“, strigă Hrizante turbat 
de furie. 

— Ba eu! strigă Gerry. 

— Mint amindoi! mărturisi falsul Adrian. „O.f.f.“ e liber, şi 
vine încoace. Cu el o să vă fie mai greu... 

— Mă îndoiesc, zise Adrian. 

Băiatul, cu dinţii clănţănind ca de friguri, se apropie. 

— Pot să ştiu şi eu care din ei l-a ucis pe Valentin ? 


49 


Se lumina de ziuă. Adrian stătea la fereastră, de unde 
vedea drumul spre sat. Dan, la fereastra opusă. Lia Rareş 
pregătise cafea. Puse în faţa fiecăruia cîte o ceşcuţă. Apoi puse 
o placă la patefon. 


„Te-am zărit aseară la fereastră 
şi erai frumoasă ca un crin...“ 


Vocea tenorului clătină văzduhul înţepenit. 

— Mă doare capul, zise Adrian. De ieri. 

— N-am nimic la mine, zise Lia Rareş. 

— Nici nu-mi trebuie. Unde ţi-ai lăsat motocicleta ? 
— În sat, la doctorul Drimba. 


— Ce-a zis cînd te-a văzut ? 

— El ? Nimic. Numai nevastă-sa... 

— Pst, veniţi aici, zise Dan. 

Departe, pe coasta dealului, păşea un om, urmat de 
aproape de un cîine cenușiu. Mai merseră puţin, apoi se opriră. 
Omul îngenunchease în faţa cîinelui şi părea că-l mîngiie. 

— Un vinător, zise Lia Rareş. 

Deodată, cîinele porni repede în jos. Vînătorul se retrase în 
pădure. Cîinele făcea salturi ciudate. Şchiopăta. 

Adrian păli. 

— Lupul şchiop! murmură. Lupul şchiop! 

— Cum ? 

Băiatul opri patefonul. 

— Ce se întîmplă ? 

Cîinele lup apărea şi dispărea printre copaci. Cu toate că 
şchiopăta, alerga repede. Cobori versantul, apoi începu să urce 
către cabană. Adrian se repezi să deschidă uşa. Animalul năvăli 
înăuntru, gifiind. Scoase un lătrat scurt. Înaintă, mai precaut; 
intră în sala de mese; se opri, cu limba atîrnînd, privi împrejur, 
apoi se duse drept la Hrizante. 

— Marş, potaie! strigă grecul, încercînd să-l lovească cu 
piciorul. 

Isteţ, cîinele se feri. Era un animal frumos, cu blana cenușie 
şi pe alocuri aproape neagră. Piciorul stîng din faţă îl avea 
cumva răsucit, şi parcă mai scurt. Rămase în faţa lui Hrizante, 
privindu-l. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Dan. Al cui e clinele? 

Falsul Dan izbucni : 

— E cîinele lui „O.f.f.“! A venit după semnal. 

— După semnal? 

— Da, după semnal. Aşa procedează totdeauna cînd vine, 
din vară încă, de cînd ne-am întîlnit iar... Trimite cîinele înainte, 
la Hrizante. Dacă... 

— Dacă nu e nici un pericol, îi pun la gît o panglică roşie. Şi 
dacă e, una albă, se repezi să spună Hrizante... 

— Minte! sări falsul Dan. Cînd nu e pericol, îi pune o 
panglică albă. Atunci „O.f.f.“ ştie că poate să vină la cabană. 

— Unde ţii panglicile? îl întrebă Adrian pe Hrizante. 

— În sertar... acolo, mormăi grecul amărit. 

Adrian luă panglica. Se apropie de Hrizante. 


— Era, desigur, un fel anumit de a o lega... 

— Nu, spuse grecul. 

— Ba da, se repezi falsul Adrian. Vă rog să ţineţi cont că 
vorbesc nesilit... 

— Eşti o potaie împuţită! mormăi Gerry. 

— Panglica se leagă cu fundă dublă, explică falsul Adrian. 

— E adevărat? îl întrebă Adrian pe falsul Dan. 

— Adevărat. 

— Te rog, Lia, zise Adrian. O fundă dublă. Nu mă pricep... . 

Imediat ce i se puse panglica la git, cîinele o zbughi. Il 
urmăriră cum aleargă spre stăpiînul său, care stătea ascuns sub 
streaşina pădurii. 

Era o dimineaţă limpede de toamnă. Pe culmile mai înalte 
lumina juca, roşie şi galbenă. 

Peste cîteva minute îl văzură, printre copaci, venind spre 
cabană. Păşea încet, fără să se grăbească. Cînd fu destul de 
aproape, Adrian întrebă: 

— Elel? 

— Da, răspunse Lia Rares. 

— „O.f.f.“ ? 

— „O.f.f.“, sau Laurenţiu Daudu, cum doriţi, răspunse fata şi 
adăugă: A îmbătriînit! 

Adrian o privi. Nu citi nimic pe faţa ei. Era rece, de gheaţă. 
Şi foarte tînără, aproape copilărească... 

— ÎI urăşti? 

— L-a omorît pe „Toporul de Argint“. Îl urăsc. 

„Omul fără faţă“ însă se opri pe un mic dimb. Abia i se 
vedea printre brazi cotul drept. Stătea rezemat, cu spatele spre 
cabană. 

— Ce mai e? întrebă Adrian. De ce nu vine? 

— Aşteaptă al doilea semnal, se grăbi să explice falsul Dan. 

— Un vals... dintr-o operă... la patefon, zise falsul Adrian. 

— Ce vals? 

— Nu ştiu cum îi zice. 

— Dartu ? 

— Nici eu, 

— Hrizante! 

— Ce e? făcu grecul, ca trezit din somn, 

— Care e semnalul ? 

— Brindisi... din Traviata, mormăi în scîrbă Hrizante. 


— Unde e placa ? 

— In sertar... acolo de unde ai luat panglicile. 

Melodia răsună. O înregistrare veche, cu Jan Kiepura şi 
Maria Caniglia. 

— Ăsta e ? îl întrebă Adrian pe falsul Adrian. 

— Da, răspunseră simultan cei doi. 

Omul dintre copaci mai rămase nemişcat un minut, apoi 
păşi încet spre intrarea cabanei. În lumina dimineţii faţa lui 
părea albă-verzuie. 

— Eşti sigură că este el? 

— Sigură, răspunse doctoriţa. Adrian îi strecură lui Dan 
revolverul. 

— Du-te, Dane... Du-te şi pune mîna pe asasinul „Toporului 
de Argint“! 

„Omul fără faţă“ se apropie cu paşi mari de intrare. Placa 
de patefon mergea de cîteva clipe în gol. 


50 


Două zile mai tîrziu. Adrian cina la familia Leordeanu. Şi el 
şi Dan erau frînţi de oboseală după atitea nopţi nedormite. Dan, 
cu glasul răguşit, cu ochii închizindu-i-se de somn, povestea 
cum a fost prins „Omul fără faţă“. 

Adrian tăcea. Urmărea discret chipurile celor care îl 
ascultau pe Dan... Observă la un moment dat cum Tudor întinse 
mîna pe masă, în direcţia neveste-si. După o vreme lulia întinse 
şi ea mîna şi o puse peste cea a soţului ei. Şi Silvia şi Virgil 
înregistrară această îmbrăţişare mută, tirzie... 


Afară ningea iar, cu fulgi enormi. Peste măsură de istovit, 
Adrian se îndreptă spre cămăruţa lui de la doamna Csiki, unde 
avea să doarmă în acea noapte pentru ultima oară. 

Deodată observă că-l urmăreşte cineva: era Virgil. Se lăsă 
ajuns. 

— Ştiu că abia mai poţi sta în picioare, zise Virgil. N-ai vrea 
totuşi să intrăm la o cafea? 

— Exact ca în seara cînd ne-am cunoscut? Fie! E chiar 
foarte bine, fiindcă... 

Luară loc la o măsuţă în cofetăria din spatele gării. 

— Fiindcă ? reluă Virgil 


— Miine plec în zori. 

— N-ai spus-o nimănui. 

— Mi-e groază de despărţiri... oftă Adrian. 

— Bea-ţi, te rog, cafeaua ca să prinzi puteri... 

— Vreau să te întreb cîte ceva, fiindcă relatarea lui Dan a 
sărit peste un moment esenţial : ce s-a petrecut în noaptea de 
27—28 iulie 1949 pe drumul dintre „tunel-intrare“ şi „tunel- 
ieşire“? Cum a fost omorit fratele meu? 

În vocea lui Virgil vibra o puternică nerăbdare, însă 
stăpînită. Adrian sorbi din cafea. 

— Cred că a omis intenţionat această parte... fiindcă se 
aflau de faţă mama dumitale şi Silvia. Voia să le cruţe. 

— In schimb eu vreau să ştiu totul. Şi tata de asemenea 
trebuie să ştie totul! Şi cum Dan a şi adormit, îndată ce ai 
plecat, am fugit după tine, nu mai aveam răbdare! 

— Va avea loc o nouă reconstituire, zise Adrian. Desigur că 
nu voi lipsi de la ea... Atunci vom afla totul, pînă la cele mai 
neînsemnate amănunte, deşi amănunt neînsemnat nu există. 
Acum îţi pot povesti doar în mare... Mă asculţi ? 

Virgil făcu semn că e numai urechi. 

— Cunoşti din relatarea lui Dan cîte ceva despre „0O.f.f.“. Voi 
începe cu momentul cînd acest „O.f.f.“ — Laurenţiu Daudu — îşi 
făcuse un plan care prevedea atragerea într-o cursă a lui 
Valentin, transportarea lui undeva cît mai departe şi, evident, 
uciderea lui... îl ajutau Gerry şi Hrizante, amîndoi foşti călugări... 

— Dar falsul Dan şi falsul Adrian ? 

— Aceştia doi sînt achiziţii foarte recente. Ei n-au fost 
călugări... 

— Inţeleg... continuă, te rog. 

— Camioneta condusă de Laurenţiu Daudu se îndrepta spre 
tabăra şantierului. Ticăloşii au însă un noroc neaşteptat: la acel 
ceas al nopţii îl văd pe Valentin în mijlocul drumului, împingîndu- 
| din spate pe Băiat, spre tabără. Băiatul, deşi mort de beat, îl 
ajunsese din urmă pe Valentin, după ce zburase din cîrciumă, ne 
amintim în ce condiţii... 

— Da, da, ne amintim. 

— Ce face „O.f.f.“? Bineînţeles, simplifică planul, profitind 
de ocazie. Apasă pe accelerator, năpustin-du-se cu toată viteza 
asupra celor doi, pe care-i orbise cu farurile. Este momentul 
despre care a declarat Băiatul că văzuse pădurea mişcîndu-se. 


Lumina farurilor, scăpărînd printre copaci... În tentativa sa de a-i 
strivi pe cei doi, ca pe nişte muşte, „O.f.f.“ dă greş; Valentin 
face un salt, dîndu-l la o parte în acelaşi timp şi pe Băiat. Totuşi, 
acesta a fost atins de maşină, a primit un brînci zdravăn care l-a 
expediat în şanţ, complet năucit. De aici i s-au tras şi vînătăile 
multe şi inexplicabile pe care le-a descoperit mai tîrziu. Ce face 
însă Laurenţiu Daudu? Văzînd că a greşit, frinează scurt, stinge 
luminile, şi sare afară imediat, împreună cu prietenii săi. Începe 
o încăierare. lnegală, bineînţeles. Ei, trei, Valentin, singur. 
„O.f.f.“ prinde momentul şi-l loveşte mortal, de la spate. Imediat 
acţionind rapid, ca totdeauna, îl azvirle pe Valentin în 
camionetă, după ce-l buzunărise, luîndu-i actele şi cuțitul, pe 
care-l deschide şi-l moaie în sînge. Toate acestea le trece în 
buzunarul Băiatului care zăcea fără cunoştinţă în şanţ. Stă o 
secundă pe ginduri: să-i ardă şi lui una în cap cu manivela, ca să 
provoace confuzie şi mai mare, sau să-l lase? Dar n-are timp să 
se mai gindească: din spate se aude un motor. E, precum ai 
ghicit, camionul lui Tarţa. „O.f.f.“, împreună cu ai lui, se urcă în 
maşina lor şi gonesc vreo sută de metri cu farurile stinse, ducînd 
cu el şi cadavrul lui Valentin. O apucă imediat la stînga, pe un 
drumeag de căruţe, inaccesibil în principiu pentru maşini. In 
desişul pădurii „O.f.f.“ opreşte, ascultă. Aude strigătele 
Băiatului. Ce făcuse acesta? Revenindu-şi cît de cît, reuşise să 
iasă din şanţ, şi cum Tarţa, adormit, mîna foarte încet, izbutise, 
înspăimîntat cum era, dar fără să mai ştie anume de ce, să se 
agaţe de spatele camionului, aşa cum am presupus de la 
început. Insă n-are putere să se ţină decit o clipă, două, şi cade, 
urlînd după ajutor, trezindu-l pe Tarţa care o şterge, speriat de 
moarte... Mai departe, Băiatul s-a tîrît din drum în pădure, a mai 
mers puţin izbindu-se din copac în copac, şi în fine a picat, 
aţipind... Cînd s-a trezit, în zori, nu mai ştia nimic din ce se 
întîmplase, în schimb a găsit în buzunar cuțitul plin de sînge al 
„Toporului de Argint“. 

— Şi-n acest timp, „O.f.f.“... 

—..„.reuşeşte să parcurgă cu camioneta porţiunea cea mai 
grea, trece Secegura printr-un vad, şi goneşte înapoi, spre 
ținuturi mai calde, către Alba Neagră... Mai departe ştii. In seara 
aceleiaşi zile, la 28 iulie, Valentin e înmormîntat sub numele de 
Laurenţiu Daudu. Planul era excelent. Criminalul se scapă de 
cadavru şi în acelaşi timp se debarasează de sine însuşi! 


Dispare, fiind dat ca mort. Lovitură dublă! Şi pentru a tăia toate 
firele ce duceau la el, îi trimite şi Liei Rares scrisoarea prin care-i 
cerea iertare „de pe patul de moarte“. Pentru ca totul să fie mai 
autentic, excelentul său complice, Gerry, îl pune pe doctorul 
Drimba să scrie şi el cîteva rînduri... în felul acesta „O.f.f.“ e 
convins că anulează o eventuală intervenție a doctoriţei care, 
ştiindu-l mort şi îngropat, n-ar mai fi deschis, cu plăcere un 
capitol trist al vieţii ei... 

— Inţeleg, zise Virgil. Nu era lipsit de cap acest Laurenţiu 
Daudu! Şi, continuă Virgil, după această autoînmormîntare ce a 
făcut? Şi-a continuat 
activitatea? 

— Nu tocmai, răspunse Adrian. Nu vreau să intru în analize 
prea complicate, cercetările ulterioare vor clarifica totul, dar se 
pare că şi bestia cea mai înrăită are, cum să zic... momente de 
criză... Nu, nu e vorba de crize de conştiinţă! E teama care 
începe să se adune strop cu strop... Planurile sale căzuseră. In 
plus, fusese nevoit să ucidă doi oameni care ştiau cite ceva 
despre el: tatăl său şi Valentin. Adevărul e că Laurenţiu Daudu a 
simţit că încă o picătură ar revărsa paharul, i-ar fi fatală, şi s-a 
retras într-un fel... Vreau să spun că „O.f.f.“ a reuşit să rămînă 
liber încă o perioadă, datorită faptului că era mort. Mort pentru 
toată lumea. Şi-n al doilea rînd, pentru că se dăduse la fund. 
Chiar atunci, în patruzeci şi nouă, îşi luase un nume nou şi astfel 
a trăit necunoscut prin diferite orăşele, ocupînd funcţii mărunte. 
Pînă acuma ştim că a fost ba administrator într-un internat, ba 
normator într-o mică întreprindere raională, ba achizitor... Nu 
mă îndoiesc că a comis, şi în această perioadă excrocherii 
mărunte, însă adevăratul „Om fără faţă“ parcă nici n-ar mai fi 
existat, dispăruse... însă, nu definitiv! 

Socotind că anii scurşi au înălţat un paravan suficient de 
gros între prezent şi trecut, iată că Laurenţiu Mehedinţi, sau 
Daudu, sau „O.f.f.“, cum doreşti, se pregăteşte iar să-şi scoată 
gheara... Dar văd că m-am lungit peste măsură! 

— Dimpotrivă! Dă-i drumul! 

— Ziceam că „0O.f.f.“, anchilozat de inactivitate, începe să 
fie ros de gîndul că trebuie să întreprindă ceva. Dar ce? Izolat, 
fără vechii săi tovarăşi de crime, îmbătrînit, se simte îngrijorător 
de neputincios, în plus, simte — fiindcă are un nas fin — că şi 
condiţiile se schimbaseră în ţară! Acum speranţele de a rămîne 


nepedepsit le vede ca şi inexistente... Şi iată că, frămîntat de 
îndoieli, îşi aminteşte de „bunul şi blajinul“ Hrizante. Îl caută, îl 
găseşte prosper... Am motive să cred că bătrînul Hrizante nu s-a 
prea bucurat văzîndu-l! Începuse să spere şi el în bucuria unei 
bătrîneţi liniştite... însă „O.f.f.“ e nemilos: îi cunoaşte trecutul, şi 
Hrizante, slab, se pune iar sub ordinele fostului său şef. Amîndoi 
aşteaptă punerea în libertate a lui Gerry, şi el vechi călugăr. 
Gerry însă mai aduce doi oameni — cei care aveau să devină 
falşii Dan şi Adrian — şi iată cinci oameni, dornici să facă ceva. 
„O.f.f.“ însă, înfricoşat de gindul de a-şi pierde libertatea acum, 
cînd tinereţea s-a dus, şi o dată cu ea sprinteneala mişcărilor şi 
a gîndului, cam lîncezeste... 

Între timp a mai avut loc o întîmplare al cărei erou principal 
a fost ceasul Liei Rareş. 

„„Unul din proaspeţii călugări, mai precis falsul Adrian, îi 
şterpeleşte lui Gerry ceasul, cu gîndul de a-l ascunde undeva şi 
de a-l vinde apoi în oraş, în vederea unui chef... Gerry însă, 
bandit bătrîn, cu puşcăria făcută, îşi dă imediat seama ce se 
întîmplase şi, scoţindu-şi cuțitul, îl aşteaptă pe falsul Adrian care 
tocmai rămăsese pe cărare în urmă pentru a-şi ascunde prada. 
Surprins, înspăimîntat, profitind de întuneric, falsul Adrian 
azviîrle ceasul cît colo, în desiş, şi se jură că nu ştie nimic... Aşa 
se face că ceasul a fost găsit atîrnînd de o creangă, ticăind 
vesel... După cum ştii, pe capacul interior al acestui ceas, Lia 
Rareş zgiîriase cu un ac numele „Toporului de Argint“. Acesta a 
fost amănuntul care a determinat, precum ai şi bănuit, reluarea 
cercetărilor... 

Răguşit, Adrian bău din cafeaua care se răcise demult. 

— Dar Octavian Sorel? întrebă Virgil. 

— Vina lui este, în comparaţie, mai mică. În primul rînd, 
Sorel e un fricos, altfel nu s-ar fi lăsat şantajat de „O.f.f.“. 
Cîndva, ei doi au fost întrucâtva amici, dacă poate fi vorba de 
amiciţie între astfel de oameni. Tavi îi raporta lui Hrizante ceea 
ce făcea Dan... 

— Ah, Dan, zimbi Virgil. El a comis multe greşeli. 

— Care ne-au ajutat! Fiindcă nu le-am mai repetat a doua 
oară... Ajutorul lui Dan a contat foarte mult. Şi apoi, n-am fost 
numai noi doi... în fiecare clipă prieteni nevăzuţi se aflau în 
preajma noastră, altfel cu greu am fi reuşit să dăm de capătul 
acestei istorii complicate! 


— Nu mă îndoiesc! aprobă Virgil, grav. lar Dan s-a schimbat 
în ultimul timp. S-a maturizat. 

— Mi-e foarte drag, mărturisi Adrian. În aceste zile m-am 
legat mult de el... 

Tăcură, fumînd! 

— Deci, pleci miine ? 

— Da, Virgil. Scuză-mă în faţa tuturor. 

Virgil zise : 

— Şi eu plec miine. Poate împreună cu tata. Cred că vine şi 
mama, şi Silvia... 

— Unde ? 

— La Alba Neagră, la mormîntul „Toporului de Argint“. 

Adrian tresări. 

— Valentin n-are mormiînt, şopti el. Dan a smuls crucea. 
Acum nu se mai ştie unde e, mormîntul nu mai există... lar 
atunci cînd n-ai mormiînt, înseamnă că nici nu eşti mort. Nu ?... 
„Păpădie, păpădie...“ 

— „...ce cauţi la noi în vie ?“ 


1963 


Sfirşit 


Dat la cules: 17.03.1967 
Bun de tipar: 17.05.1964 
Aparut: 1967 
Tiraj: 35 120