Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0016

IY 
1 
PROPRIETAR: 


SOC. AN „un: ERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOLANU as - as 
DIRECTO  :! AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


luserisă sub No. 163 Trib, Lifo+ 





de CONSTANTIN MICU 


Atunci când se atribue zorilor omenirei începuturile 
cele mai umile, se comite cea mai vuigară eroare cu pu- 
tinţă. Luându-se drept termen de comparaţie stadiul ac- 
tuai al popoarelor primitive, în credința absurdă că ele ar 
reflecta starea primară a omenirei, se scapă din vedere 
faptul că aceste popoare, departe de a reflecta tipul uman 
primordial, sunt exewiplare cu totul degenerate, atât din 
punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere intelec- 
tual şi moral. Originele civilizaţiei omeneşti nu trebuesc 
căutate în iundul colibelor tunguze sau a cavernelor pe- 
lagiene. Omul cavernelor nu este strămoșul omenirei ac- 
tuale. Leagănul umanităţii civilizate trebueşte căutat în 
exemplarele ei de elită iar nu în exemplarele ei degene- 
rate. intreaga civilizaţie a omenirei este creaţiunea unei 
rase superioare, care nu are nimic de-aface cu indivizii 
societăţilor africanice sau oceanice, care reprezintă cazuri 
de entrogie, de regresiune a omului până sub limita ani- 
malităţii; din motive pe cari ştiinţa viitorului, mai puţin 
dogmatică, simplificatoare şi conformistă decât aceea tre- 
cută, va rămâne să le determine printr'o mai justă cu- 
noaştere şi interpretare a fenomenelor. 

Pe de altă parte, originea civilizaţiei omeneşti nu tre- 
bueşte identiticată nici cu manitestările, reiativ recente, 
ale epocei de piatră, înaintea căreia se preşupune că sar 
întinde o perioadă iniţială de barbarie, în care omul a 
dus o existenţă zoologică, lipsită de cuitură. Cercetările 
mai noui de geologie şi studiile de mitologie comparată, 
întreprinse în ultima vreme, au scos la lumină un mate- 
tial documentar inedit cu privire la incitatea spiritului 
civilizator al omului şi la vechimea civilizaţiei umane. 

Socotim cu totul remarcabile, în această privință, con- 
tribuţiile savantului german Edgar Dacque, director al 
instițutului geologic din Miânchen, care în lucrările lui 
„Urwelt, Sage und Menschheit“ (Eine naturhistorische — 
methaphysische Studie, Munchen, Oldenbourg, 1927), 
„Das veriorene  Paradies“ (Die  Seelengeschichte der 
Menschheit, Miinchen, Oldenburg 1940), „Die Erdzeital- 
ter“ (Miinchen, Oidenbourg 1926) înfăţişează o sinteză 
fericită a tuturor rezultatelor obţinute până acum de stu- 
diile asupra începuturilor omenirei. Urmând tradiţia sta- 
tornicită în „Mutterrecht und Urreligion“ de Johan Jakob 
Bachofen şi continuată de Erwin Rhode în „Psyche“, 
Dacqu€ reconslitueşte istoria planetară a omului, folosind 
materialul revelator al miturilor, care material e cu mult 
mai preţios decât toate documentele, inscripțiile, uneltele 
și scheletele utilizate până acum de ştiinţa arheologiei, 
biologiei şi antropologiei, întrucât miturile se întind asu- 
pra unor epoci cu mult mai îndepărtate decât acelea la 
cari se pot referi celelalte isvoare ştiinţifice mai sus men- 
ționate !). 

Rezultatul principal al studiilor lui Dacqu€, care supu- 
ne unei analize erudite cele mai originale documente ale 
mitologiei universale, recent scoase la lumină ) este ideea 
că omul esie contemporan primelor manifestări ale vieţii 
pe pământ, iar nu o apariţie târzie a quaterparului. cum 
se credea până acum şi că încă dela manifestările lui cele 
mai îndepărtate pe cari ni le relatează miturile, omul se 
află în posesiunea elementelor (undamentale ale oricărei 
civilizaţii: limbajul, scrisul, religia și vieața socială. 





1) Herman. Giinther arată în cartea lui „Der arische. We tkânig 
und Hei:ană“ (Haile an der Saale, 1923, pag. 56) că majoritatea 
miturilor umanităţii sunt contemporane cu primele începuturi 
ae vieiii pe pământ şi că funcţ-unea esențială a miiu u: este accea 
de depozitare şi transmisiune a adevărului istoric, Cuvântul 
„mit“, spune Giinther, vine deia grecescul MITOS = fir 3e icgă- 
tyră (Einschiagfaden). Greceyaul MITOS semnifică ace aș lucru 
ca și indicu. şi ironicul Mithra, zeu al legăturii, al 'contracteor 
sociale şi uman divine. După cum însuşi nume.e arată, mit in- 
seamnă fir de legătură, cae spre cunoașterea originei şi esenței 
lucrurilor. 

2) „Das Gilgamesch-Epos", neu iibersetzt von A. Ungand, erk- 
iări von H. Gressmann (Forschungen zur Reiigion ură Litera.ur 
des alten und neuen Testament) Heft 14, Gottingen 1911; „Die 
Mayahandschrifti:, ubersetzt von C. Fârstemamn, Dresden 1892 ; 
F. Scheilas : „Die Gâttergestalten der Mayahandschrift“, Dresden. 
1897; H. Zimmern: „Biblische und Baby.onisch= Urgesch:chie“ 
lherausgegeben von der Vorderassiatische Gesefscha.t) Leipz:s 
1903 ; A Ungand: Die Relig:on der Baby omier und Assyrer, Jena 
1921, P. Jensen: Das Gy.gamesch Epos în der Wellliteratur. Strazs- 
bourg 19085. ă 








(Urmare în paz. 2-a) 





EUGEN DKAGUŢESCU 


P 
„| 


IPSUL_LITEDAT 


Vechimea civilizaţiei umane 


ABONAMENTE: 


autorităţi și instituții 1000 lei 
particulare 12 iuni 500 „ 
6 luni 400 „ 
3 luni 210 „ 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str, Brezotanu 23-—28 
TELEFON  3.30.10 


Criza romanului francez 


Profesorul Guinard, titularul catedrei 
de franceză dela Universitatea din Ma- 
dr:d, întrun interview dat săptămâna- 
iului El Espancl, rezumă eaărul lita.e- 
lor franceze actuale, referindu-se în 
special la situația romanului. 

Panoraha romanulti fiancez e pre- 
zentată în tonuri închise. Romamul 
francez oferă „n aspect confuz, fără 
acea vigoare cu care se prezintă poezia 
ultimilor trei ani, și fără acea tendlință 
de reinviere a dramei istorice, caracte- 
ristică fţeatrului, 

Criza romanului francez e determi- 
nată, poate, de cauze externe, pur ma- 
teriale : criza de hârtie și. dificultatea 
transporturilor. 'Fentativa efturii elve- 
țiene „Editions du Militeu du Monăe“, 
cu imantele sale stocuri de hârtie, e in- 
teresamtă dar cu sfepte prea limitate. 
Dif:cultăţile materiale determină t-rajul 
mult prea redus și, în consecinţă, grave 
perturbări pentru autori și editori. Foar- 
te frecvenţ e cazul când caztoa e reţi- 
nută la librar mult înaintea apariţiei. 
Cât despre popularele romane polițiste, 
atinz preţuri aproape fabuloase. 

Cauzele externe însă nu sunt sufici- 
ente pentu a exvlica situaţia actuală, 
Incă înainte de război se put=a ob-e:va 
o obos-ală, în inactivitatea romancieri- 
ter, atât de fecunzi intre 1920—1925. 

Azi, marile figuri ale acelei generații 
publică puţin: Duhamel nu prea îma- 
intează cu seria „Cronicti familiei Pas- 
guier“. iar Mauriac, cu .La Pharictenne“ 
nu aduce nimic nou. Alţii, ca regretatul 
Giraudoux sau Montherlant, aa început 
să s* dedice teatrului. Alții, ca Pierre 
Benoit sau Paul Morandi, continuă să-și 


de OVEDIU DRIMBA 


industrializeze maniera. Instârşit, mulţi 
din ei sunt piecaţi departe de patrie: 
Gude în Atriva de Nord, Maurois la fel, 
Jules Romains în America... 

Even:mentele din 1940 n'au avut re- 
pencus.uni serioase în tematica roma- 
nului, Mari romane de răsboiu, wau a- 
păut, In schimb criza spirituală, efect 
al evenumentener, e remuicab-l srauusă 
în opere ca „Jacques“ a lui Chr. Mâgret 
sau „Michel, ou s'Artfran.hissemens' a 
iui Max Hermant. Fără'ndoia'ă însă că 
pentru desvoltarea acestui gen, roman- 
cierilor francezi le lipsesc două lucruri : 
timpul şi libertatea, pe care cenzura 0 
stânjeneşte oarecum. 

Niciun temperament excepțional însă 
nu s'a impus, nic'un nume nou, Priu- 
tre soriitorii cari cutivă tradiţia cea 
mhi Îranceză — aceea a romanului psi- 
holozie — câştigă autoritate din ce în 
ce mai mult, Marcel Arland. “Yalente 
tine:e: Bi. Laverene („Le bassin du 
roi”) şi Jean Elanzat (.|'Grace au 
matin“), Scriitori ca Louis Gailoux 
(„Le Pain des Râves“) sau Mac Ber- 
nară („Pareils A des enfants“) cent-nuă 
tra1iţia romanului zis „populist“, roma- 
nul vieților simple şi umila, 

Tendinţe noi, — nu sunt. Dear o a- 
firmare, o exaterbare a va'ului de ro- 
m-mt'sm. fie epic, fie revoltat, fie fan- 
taste. Fonmsle de minifertare sunt des- 
tu! de distincte, E o formă de rencțiane 
a iniividu'ui împotriva opresiunii unei 
lumi praa mecanizate. E o altă formă, 
zis protest împbtriva ipocriziei şi a fal- 
selor convenţii sociale (,,L'Etranser” 











(Urmate îu pagina 3-a) 


Eset aa PE Deo tg ea ag PC OMAGII ZOR e aia POR TO O ERE ia oa EI RE PS a ES rar age CUIREESERĂ 





MARIUS BUNESCU 





Ruine la Târgovişte: 





COMENTARII 


PROBLEMA DACICĂ 


in anul 1913, apărea de sub tipar car- 
tea lui Nicolae Densușeanu, intitulată 
„Lucia preistorică“. Cu un an înainte, 
această lucrare fusese prezentată la A- 
cademia Română în termeni nespus de 
favorabili, de către Dr. C. 1. Istrati, om 
de valoare considerabilă, fără să fie 
însă specialist într'ale istoriei. 

Autorul giganticului volum de peste 
o mie de pagini mari, îşi dăduse sfâr- 
şitul în anul 19if, iar a însemnare din- 
trun ziar al vremii îi anunţase astfel 
moartea: „La sfârșitul săptămânii tre- 
cute ziarele publicau, probabil după 
informaţiile poliţiei, o notiţă, cu carac- 
tere mici, cam în această cuprindere . 
S'a găsit mort la locuinţa sa din strada 
Sfinţilor, Niculae Densușeanu, biblio- 
tecarul statului major al armatei. Cam 


„tot atât ar fi spus şi rubrica decesuri- 


lor dela Ofițerul Stării Civile, și ca 
concluziune, Niculae  Densuşeanu se 
despărțea de lume tot așa de modest 
precum trăise în ea. Nu pleca din lu- 
mea aceasta cu sgomot şi alaiu, pentru- 


„că ziua de înmormântare nu era — ca 


pentru numeroşi alții, singura în care 
i-se mai pomenea numele“! *). 

A murit Nicolae Densușeanu, mul- 
țumit poate că munca lui de aproape 
treizeci de ani fusese răsplătită cu ma- 
nuscrisul cărții „Dacia preistorică“, 
Nu fusese pretenţios în vieaţă. şi n'a 
avut curajul să ceară Providenţei :ră- 
gaz spre. a-și vedea opera tipărită. Si-a 
dat duhul în sărăcia în care trăise o 


vieață întreagă, ca mai toţi oamenii 


mari ai acestui neam, oameni ce nau 
pretins nici afet de tun, nici chip de 
bronz la răscruce de drum. 

S'a stins Nicolae Densuşeanu și în 
loc de flori la mormânt, urmaşii sau 
pornit să-i încununeze munca nepre- 
cupețită cu sudalme, 


- 


de D. TILEA 


Vasile Pârvan elogiază „Dacia preis- 
torică” a acestuia cu cuvinte.e „român 
fantastic de mitologie şi filologie ab- 
surdă”. Nu voim să scădem cu nimic 
prestigiul ilustrului învăţat, fiind in- 
contestabilă vaioarea sa de specialist, 
dar delicatețea, cu care a judecat 
munca titanică a lui Densușeanu, nu 
i-se poate ierta, cu toate că şi-a adus și 
el preţios rhol în ceeace priveşte pro- 
blema dacică, | 

Natura, vorbind despre opera cuiva, 
Wavem dreptul să o privim ţinând 
seama de persoana celui ce a scris-o! 
Valoarea ei primează! Elogiind însă un 
mare om, conştiinţa ne ordonă să înșşi- 
ruim alături de calități şi păcatele. Po- 
porul român a cunoscut multe figuri 
însemnate printre fiii săi, şi mulţi din- 
tre aceștia pe lângă opere de valoare 
necontestabilă au lăsat în urma lor şi 
mari păcate. Nu spre laudă, cei ce por- 


- nesc să-i ilustreze pe aceşti înfăptui- 


tori, orbiţi de ceeace ei au creat, uită 
momentele de ispită, falsificând întru- 
câtva personalitatea celor în cauză. 

Aşa sa întâmplat cu Vasile Pârvan 
ale cărui cuvinte: „roman de mitolo- 
gie şi filologie absurdă”, au rămas epi- 
tet admis de toţi urmașii, cărţii lui 
Densuşeanu. 

Pe Pârvan îl complectează, cu ace- 
leași idei despre „Dacia preistorică”, 
Andrieşescu și el ilustru profesor de 
istorie, pentruca după el, specialiștii 
istoriei să pomenească foarte rar des- 
pre' această carte şi atunci ca despre 
o culegere de legende. 

Judecata nedreaptă a istoricilor a 
fost, poate, cauza că problema dacică 
sa acoperit dintr'un început de coibul 
uitării. 

Chestiunea trebue privită însă şi din 


alt punct de vedere. Nicolae Densuşea- 


Apare de 3 ori pe lună 
PREŢUL 20 LEI 





ALECU RUSSO. 


Una dintre mințile cele 
mai luminate pe care le-a 
dat Moldova veacului trecut 
şi care a lăsat urmele adânci 
ale unei serioase activități li- 
terare, este Alecu Russo, lup- 
tător naţionalist pe primul 
pian. Cu o largă și temeinică 
cultură, cu un spirit critic 
bine format, cu calităţi de 
organizator, el a însemnat o 
afirmare luminoasă în an- 
samblul culturii şi literaturii 
noastre începătoare. 

Trăgându-se dintr'o veche 
familie de proprietari basa- 
rabeni, cu rădăcini bine în- 
fipte în istorie, cunoscuţi ca 
dregători în d'vanurile dom- 
neşti de al.ădată, înrudiţi cu 
familiile boiereşti cunoscute 
din Moldova, ajunşi apoi 
mari arendași şi explcatatori 
de moşii și păduri, Alecu 
Russo, născut la 17 Martie 
1819, în Chişinău, s'a bucu- 
rat de o creștere aleasă, dar 
a avut o copilărie tristă și 
îmdurerată. Mama sa a mu- 
rit tânără, lăsându-l orfan; 
apoi iatăl s'a recăsătorit cu 
altcineva, din care căsătorie 
au mai rezultat trei copii. 
Poetul nostru a fost un ne- 
dreptățit şi un izolat în fa- 
milie, dragostea tatălui, sub 
stăruința mamei viirege, a- 
trăgându-i dragostea și inte- 
resul mai mult, sau chiar ex- 
clusiv asupra copiilor din ul- 
tima căsătorie. Alecu Russo a 
trebuit să cunoască de mic 
copil drumurile pribegiei și 
ale  înstră'mării. De saiul 
scurtei copilării îl leagă a- 
proape toate amintirile. Cli- 
pele acelea de viață nevino- 
vată în mijlocul naturii bine- 
cuvântate de Dumnezeu l-au 
urmărit cu stăruință pretu- 
tindeni în anii grei ai înstrăi- 
nării, 

Dela vârsta de 12 ani, copi- 
lul orfan de dragostea, duio- 
șia şi înțelegerea mamei, 
după ce va fi învățat proba- 
bil şcoală rusească, a trebuit 
să plece, trimis de părintele 
său, cu care de altfel nu se 
prea înţelegea din lipsa de a- 
jecțiune a acestuia, în Elve- 
ţia, pentru continuarea stu- 
diilor. A urmat întrun insti- 
tut de lângă Geneva. stând 
acolo până în anul 1835, fără 
să se mai reîntoarcă acasă 
nici măcar în vacanță. Pen- 
tru frumuseţile elveţiene, a 
păstrat întotdeauna un cult 
deosebit. Un suflet izolat şi 
copleş.t de suferinţă nu pu- 
teu să se s.mtă decât a.ras de 
înălțimile înzăpezite ale co- 
roane: alpine, de bogăția ver- 
deţii și de varietatea peisa- 
giului. Dese ori stă pe gân- 
duri şi face legături între 
munţii falmici ai Elveţiei şi 
munţii copilăriei sale din 
Moldova. Cu prilejul ducerii 
sale la studii, scriitorul a cu- 
noscut și Viena, despre care 
avem dela el relatări extrem 
de prețioase. După atâ.a tre- 
cere de vreme de peregrinări, 
Alecu Russo se re.ntoarce în 
Moldova prin 1835, tobi de 
carte, știind o muţime de 
limbi străimme (franceză, ger- 


ANUL Lili 
Sâmbătă 10 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 


PORTRETE 


de DUMITRU IMBRESCU 


mană, italiană), fapt ce re- 
iese din operele pe cari le-a 
scris mai ales în franțuzește. 
Prin 1837 ajută tatălui său la 
treburile gospodăreşti ale 
moşiei Dorna, dar colabora- 
rea dintre ei nu durează mu 
din cauza situației familia:2 
speciale. Ruptura se produce 
şi Alecu Russo e nevoit să-şi 
croiască un rost de sine stă- 
tător. Lucrurile se petreceau 
prin 1841. îi 

Disperat, s'a adresat Lioni- 
nitorului cu două cereri, pen- 
tru a fi numit în magisura- 
tură. Abia după ultima su- 
plică a primit o soluţie satis- 
făcătoare. E numit judecător 
la Piatra. Aci scriitorul se 
pare că a iubit mai mult că- 
rările munţilor decât şedin- 
țele tribunalului. Iși pierdea 
cea mai mare parie din timp 
cu plimbările, în ritmul tră- 
surii, spre a scăpa de obsesia 
tristeţei. Președintele său nu 
era însă mulțumit de lipsu- 
rile tânărului magistrat și a- 
cesta intenționa să-l înlocu- 
iască. Probabil că Domnitv- 
rul a aflat aceste lucruri, sau 
că tânărul magisirat a făcut 
altceva, încât în 1846 e pe- 
depsit. După ce a părăsit ma- 
gistratura, Alecu Russo s'a 
stabilit ca avocat la Iași, unde 
se ocupa și de politică. Re- 
prezentarea a două comedi- 
care —. Băcălia  Ambiţioasă 
şi Jicniţerul Vadră — i-au. 
atras surghiunirea la -schitul 
Soveja din Vrancea, Acolo a 
stat: izolat, într'o viață se- 
dentară, fără cărţi, în plină 
iarnă. Acolo însă s'a lăsat în- 
demnat şi atras spre comorile 
popuare, descoperind Mio- 
rița. y 

După ieșirea din schit și 
până la 1848 a stat la lași. 
Marea mișcare de eliberare 
îl prinde în hora ei. Russo ia 
purte activă la revoluţie, tre- 
buind să plece, după insuc- 
ces, în pribegie. În Ardeal e 
arestat şi acuzat de fapte gra- 
ve, de spionaj, în.emniţat şi 
amenințat. cu condamnarea. 
Scapă cu mare greutate. După 
ce, cu greu, scapă din ghia- 
rele ungurilor, trece în Bu- 
covina, apoi la Paris, trecând 
prin Viena. Reîntors în ţară 
îşi reia, la laşi, meseria de 
avocat. In 1851, mama sa vi- 
tregă murind, Russo e numit 
epitrep al averii tatălui său, 
stins la Galaţi în 1849. Dea- 
semenea a fost administrato- 
rul moşiei lui lancu Alecsan- 
dri, avocat al Băncii Naţio- 
nale şi a moștenit o avere 
dela fiica poetului Al. Hriso- 
verghi. Ca avocat, i-a mers 
foarte bine, asigurându-şi o 
viață ușoară și plăcută. Dar 
sa apucat și de arendășie, 
dovedindu-se un slab şi ne- 
calculat administrator. Toţi 
au avut pagube în urma ad- 
ministrării lui, chiar și prie- 
tenul lui, poetul Vasile Alec- 
sandri. 

Insă sănătatea îi era şu- 
bredă, astfel că în 1853, anul 
înfăp:uirii Unirii, la câteva 
zile numai dela împlinirea 
marelui act, se stinge din 


Nr. 16 
lunie 1944 


3 


viață, ros de boli şi plin de 
datorii, bucurându-se nsă de 
0 înmormântare solemnă, fi- 
indu-i depuse rămăşiţele în 


curtea bisericii Barboi. Alt- 
fel, Russo era un om de lume, 
plăcându-i excursiunile, Ju- 
matul, câinii de tovărășie şi 
natura, cu darurile ei bogate 
şi binecuvâniate, 

Deși a avut o viaţă tristă 
și frumântată de necuzuri de 
famire şi de meseria de aren- 
daș, Aiecu Russo a dovedit o 
pe,manentă  preccupare de 
problemeie sparatuaie şi inte- 
lecuuale. A just un sp.rut bine 
format și instruit. Cemorile 
de viaţa au.ohucnă, pe cari 
le-a imţeses mai bine decât 
or.ce uit contemporan, da:0- 
rită culturii sale a.ese, l-au 
atras cu deosebie. ki este 
char un premergător ai lui 
Alecsandri, căru'a î-a procu- 


rai un bogat material, pentru 


ca meritul atribuirii su îi se 
recunouscă des.ui de târziu. 
Ma muit chiar, şi opera lui 
der natură cuuta avea să fie 
obicciul unui lung proces de 
discuțiuni, negânuu-i-se pa- 
temitatea în juvemea lui N. 
Bălcescu, o aită figură de 
martir al culturii naționale. 
In formarea culturii lui 
Russo au contribuit, în egulă 
măsură, elementul străm şi 
cel autohton. Primul i-a în- 


lesnit o instrucție mai bogată, 
în stare să-l jacă să preţu- 
iască îndeajuns ccmoriie tra- 
diției naţionaie. Pe, husso 
l-au atras cronicele şi cărțile 
noastre vechi,  hrisoaveie şi 
documentele. Ei dă dovadă 
de alese însușiri de înţele- 
gere umană, iubind cu cre- 
dință țărănimea și rosturile 
ei străvechi. A știut studu şi 
înțelege bine stările de lu- 
Cruri  existenie pe vremea 
lui, în țărue străine, cumoa- 
rându-le cu cele dea noi și 
făcând pe baza lor constatări 
interesante şi originale. Russo 
a avut apoi și o aită mare ca- 
litate omenească: cultul prie- 
teniei. Sunt cunoscute rapor- 
turile de s.rânsă prietenie şi 
rec.precă prețuire între el şi 
Kogălniceanu, Alecsandri, 
Bălcescu. N'a putut uvea însă 
înţeiegere destulă pentru A- 
sachi şi 1. Heiiade Rădulescu. 
El a frecventat constant sa- 
loanele literare ale vremii, 
căutând să întrețină o atmos- 
feră de rodnică înțelegere. Pe 
ardeleni, Cipariu şi Barițiu, 
nu i-a cruțat, deși n'are pesie 
tot dreptate, 








i 


(Urmare în pag. 4-a) 


ia ca te E a af to i ep Aaa Tia A ÂNORREII, Ura DEI ci ape tag FR aaa asc tea ce Ca Eee per, Rae oaza e PRE 


nu venea cu 0 idee absolut nouă și 
complect revoluţionară. Ideea latinită- 
ţii poseda la activul ei, munca şi jertfa 
generaţiilor câtorva secole. Dela Gri- 
gore Ureche, și Miron Costin, şi Can- 
temir și Stolnicul Cantacuzino au pro- 
povăduit latinitatea neamului româ- 


nesc, pentru ca şcoala Ardeleană a lui 
Micu, Maior şi Şincai să facă jertfe 
supreme pentru această ideie. Nu nu- 
mai că reuşiseră întrucâtva să-i facă 
pe Caci, dispăruţi cu totul de pe me- 
leagurile stăpânite milenii de ei, dar, 
încercau aceștia să înveţe și poporul... 
latineşte. 
Erezii, greşeli inadmisibile cari însă 
şi-au avut martirii lor și urmările lor. 
Nu are dreptul nimeni să ia în derâ- 
dere activitatea acestor mucenici ai 
neamului, nu are dreptul, pentrucă ei 
se străduiau conștienți pentru binele 
poporului lor, strădanie care a avut ca 
răsplată cununa biruinţei românești. 
Ei bine, când de secole se trâmbiţa 
latinitatea, venea Densușeanu cu ideia 
dacică, ideie care avea ca prim scop 
înlăturarea complectă a originei latine. 
Citind cartea lui, dintre rânduri par- 
că răsună refrenul: nu suntem Laţini, 
suntem Daci și numai Daci, căci și La- 
tinii a fost țot Poni <: Roma eterna, 
maica Roma, tot de către Daci a fost. 
ridicată. .... iza 


Desigur, acei oameni cari crescuseră 
cu gândul ca acu Luseseră disiruși 
dehnitiv de armatele lui Traian, nu 
puteau să oscileze astfel pe conştiinţă, 
declarând deodată că origina Români- 
lor să fie căutată în neamul Dacilor şi 
chiar că Romanii n'ar fi fost decât o 
ramură a acestui popor. 

In secolul XIX origina romanică a 
Românilor era astfel înrădăcinată în 
miriţile oamenilor, încât nu păcătuește 
cineva, de ar afirma, că ideea latiniță- 
ţii făcea parte organic din structura 
acestora. După răsboi însă, tinerii ce. 
abia se născuseră pe vremea apariţiei 
„Daciei preistorice“, pornesc să şoptea- 
scă la inceput timid, apoi să buciume. 
cu curaj propovăduirile lui Nicolae 
Densușeanu despre origina decebalică. 

Intr'o revistă apare „Elogiul dacis- 
mului“, într'alta „„Lateniele Dacismu- 
lui”, „Atitudine dezebalică”, astiel că. 
întreg tineretul studios pornise să 
aibă trupurile înfrigurate de fiorii teo- 
Tie! nouă. 

Se potrivea desigur, vârstelor lor o. 
ideie revoluţionară ca aceea a lui Den- 
Suşeanu. Dar în zadar se sbuciumay 
mințile tirere în zadar cereau. cuvân=” 
tul specialiștilor ;- aceștia rimâne»u 
muţi, ind 1e-t.up sau se po-neau osiili 
acestei afirmaţii. Sei ee dia romă 3 


m, Re ta 7 i Sa si - 





Do a 


- - 3 
(Urmare în pag. 1-a) PT rm 





NOTAȚII TEATRALE 


Problema repertoriului la noi 


Problema repertoriului este grea intot- 
deauna. 

Pentru. ori ce director de teatru este 
problema; de căpetenie. 

O inspirape fericică — ua avea „mână 
bună“, cum se spune — sau una greşită 
pot ridica un teatru sau îl.pot compromiue, 
pot însemna 0 „lovitură, entuziasm, a- 
torii purtaţi în triumf, realizări — chiar 
şi sub uspectul comercial — neașteptate 
ca reţetă, jucându-se la nesfârşit cu casu 
închisă, după cum pot însemna săli goa:e, 
atmosțeră apăsătoare, cenușie, actori de- 
moralizaţi, directorul desperat, învinuin- 
du-şi — chiar când el singur e de vină — 
colaboratorii, consilierii teatrali, publicul, 
etc., fără a. mai vorbi, în cazul că teatrul 
este... nesubvenţionut, şi de perspectiva 
de a-și închide porțile, a concedia perso- 
naiul şi a risca pierderi cari pot atrage și 
alte consecințe, Rs 

Deaceia toț directorii, regisorii, ba chiar 
şi actorii și inspiratorii acestora, ca și ori 
care alți prieteni și devotați ai teatrului 
sunt mereu şi mereu în, căutare de piese 
şi de... succese. 

In această înjrigurată căutare, oamenii 
de teatru ajung de inghit pe nerăsujiate 
nenumărate lucrări — nici nu-şi închipuie 
publicul câte !..... — doar-doar vor da de 
piesa mult dorită, piesa așteptată, piesu 
cu care să meargă lu acea serie de repre- 
zentații triumfaie pe care, deia directur 
până la ultimul maşinist o visează întot- 
deauna. j 

Pentru asta. sunt puse la contribuţie, 
căutate şi citite piese vechi şi piese moi, 
opere eiasice şi lucrări pubiicule prin re- 
viste îngăubenite, piese de succes, bine cu- 
noscuie şi — spre încurajarea viitori.or 
autori — manuscrise de piese noi, Orișice 
le vine, orişice le-ar putea prezenta uh 
zât de mic început de interes și de spe- 
ranță, 

Fără să mai vorbesc că mai cercetează 
cu grijă, ţinâmdu-se la curent cu reperto- 
viile autor scene, procutând în grabă şi ci- 
timd cu. aviditate toate pieseie de surcas 
ale teatrelor străine din marile capituie 
europene şi chiar extracontinentai.e, cu 
scopul — cum dm spus —: ca, înniniea al- 
tora, văr descoperi în jine piesa uceea dori- 
tă, adevărata mină de aur! 

Cu toată această căutare, cu toată aceas- 
tă — trebuie să adaug — infrigurată cău- 
tare şi cu toată grija ce se pune, cu toate 
rezultațele obținute de unele iucrări dra- 
mauce, cari ar trebui să reprezinie 0 ga- 
ranție certă a succesului şi la noi, cu toate 
acestea, problema  repertoriuiui rămâne 
mereu uma dintre cele mai grele. 

Pot spune chiar, o problemă rămasă ne- 

rezouvată pentru foarte mulţi —- dacă nu 
chiar pentru. toți — directorii de teatru. 
- Desugum că aceasta a constituit și, dea. 
semenea, este sigur că va constituit o pro- 
blemi. pretutindeni și întotdeauna, — ceeu- 
ce, de ditjel, îmi și propun să arăi în rani- 
durie cari urmează — dar care, pare-se, în 
actuala stadiu al vieţii noastre teutraie 
este încă şi mai accentuată ia noi. 

Deaceia îmi îmchipui că nu spun cine 
ştie ce noutate afirmând că au fost şi vor 
mai fi nenumărate piese cari au. reuşit la 
Viena, sau la Berlin, ia New-York sau la 
Paris dar cari au căzut sau vor cădea la noi 

Indiferent de genul lor. E 

Problema, de aitfei, fiind generală, nu 
voiu face diferențieri între piesele din 
mareie repertoriu şi spectacolul ușor. 

Jată unul dintre aceste spectacose, care 
trebue să spun că a depăşit iot ce mintea 
omenească a putut să imagineze: „kose- 
Marie“. 

La Paris — deşi opereta este americană, 
— sa dat IN CONINUU de peste 1400 
de ori! 

m ebuie să faci un efort de gândire ca 
să înţelegi ce înseammă asta: când după 
câteva luni de spectacol 2: ia zi actorii in- 
cep îndeobşte să agâre cu unghiiie. pe pe- 
reți — toi același şi acelaşi lucru, aceieași 
repllice, acealaşi intrări, aceleaşi decoruri, 
aceiaşi mimică şi întomaţie — vă închi- 
puiți ce înseamnă peste o mie de rapre- 
zentaţii continui, cu alte cuvinte peste trei 
ani de zile de jucat zi la zi! | 

Actorii aceia nu-i mai poţi vedea, după 
terminarea unei astjel de serii, decât 1s- 
prăvindu-şi restul vieţii într'o casă de să- 
nătate, rămânând să dea şi prin somn re- 
plici din „Rose-Marie“, să viseze numai 


dansurile de-acolo, muzica de-acolo, deco- 


rurile de-acolo, oamenii de-acolo. 

Oricum, ceva de nedescris, constituind, 
prin wrmare, şi prin numărul reprezenta- 
țiilor şi prin entuziasmul continuu pe Cu- 
re-] ridicau, un succes aproape monstruus! 

Ei bine, la noi a fost o cădere totală. 

Și asta deși nu s'au cruțat sacrijiciile, 
deşi a fost distribuită Mia Apostolescu — 
fără posibilitate de discuţie cea mai stră- 
lucită actriță de revistă și operetă pe care 
o avam : şi bumă cântăreaţă şi admirabilă 
dansatoare și talent admirabil, plus un 
temperament, cu totul excepțional pentru 
asemenea spectacole — şi deşi au fost fv- 
losiți în mare măswră interpreții cei mai 
buni pe cari-i puteam avea. 

Cu spum, nici sacrificiile de moniare 
făcute şi nici o distribuţie fericit aleasă 
mau putut-o împiedica să fie o cădere. 

Şi ce operetă ? 

„Rose-Marie !“* 

Care, după ce se dăduse cu deosebit 


succes la New-York şi ia londra — şi ade-- 


vărul este că-i o operetă admirabilă — în 
cele din urmă ctlminase cu acea nesjăr- 
şită şi absolut miraculoasă serie trium. 
fală la Paris! 

Alt exemplu, pe un dit plan : 

„Jean de la Lune“. . 

La Paris, deasemenea, a fost-un succes , 
la noi: cădere! 

Ca și a atâtor alte piese. 

Dece ? 


Pur și simplu pentru că altă rezonanță . 


găseşte um spectacol în fața unui public 
jrancea şi alta la noi. 

Fie că este vorba de operetă, fie de o co- 
medie de salon, de o piesă  bulevardieră 
sau chiar de o tragedie de Racine. 

„__ Alta este rezonanţa unui public francez 
în faţa lui Racine și alta la noi. 

Și chiar în fața unei piese de Shakes- 
peare. 

Da, da, Shakespeare, 


Nu este primit, gustat, înțeles, pretu-: 


tindenă la fel, 

Și vreţi să fiu sincer ? 

Ei bine, vă voiu spune una ! Shakespea- 
re nu place ! _ _ 


-şi director de scenă, eiectrician, 


Sau: nu mai place în măsura în care 
ne-am aştepia. 

Şi nici la tuată lumea. 

Și o spun. încă odată : Shakespeare, da, 
da! 

Lumea cască, — se plictiseşte şi cască 
tteravmente — o ştiu precis dela atâtea 
specactole ! 

Ar prejera, ca să zic aşa, de-o mie de ori 
chiar și un spectacol, de Baiailie, o „„Ma- 
man CoLibri“ sau „blarșui nupțial 1“... 

Dar vine şi la Shakespeare. 

Vine fiindcă-i Shakespeare și atât! 

Dar când, totuşi, asistă pot spune că pu- 
blicul de astăzi e chiar mai deziiuzionat 
decât de alţi autori: știa că-i „marele 
Wil“ şi se aștepla la mult, la 2rai mat, la 
ceva grozav, la ceva extraordinar ! 

Au nu spune toată lumea că-i cel mai 
nare geniu în teatru ? 

Şi de Moliere nu se spune că-i cel mui 
mare comic ai lumei ? 

Atunci ? 

Să se „cunoască” ! 

Bi nu mai vor să vadă tot oameni car: 
vorbesc normal şi sunt firești, — deşi noi 
știm că tocmuL ăsta-i marele ilor meri!, 
geniul lor de creatori, de-a da viaţă — ei 
nu vor să vadu că-i vorba tot de dragoste, 
sau de alte preocupări tot omeneşti, de 
ambijii, de dureri, de siăbiciuni sau cu- 
sururi ! . 

Nu, ei vor altceva, altreva.! 

Dacă se poaie, ceva nemuivăzut. 

Ori această sete de-a vrea, dacă se pvu- 
te, abtevă, se Ltrudiuce de japt prin a nu 
Şt &e vor! i 

Sâu, şi mai precis, a nu şti ce să ceară. 

A nu şti ce sd ceură dei un specumol, 
de.a o piesă, a nu şti ce să caute în eu,a 
Hu 'Şii ce sii aştepie, a nu şti ce să guste 
într ensa ! 

Uri, cum aceasta se întâmplă mai cu 0se- 
bire ta noi, trebuie să recunoașten cu atit 
mai muit cd probiema raperloriuuut +a not 
în pară este aproape întotdeauna foarte 
grea. 

Ea devine într'un anumit sens o loterie . 
poţi să puriezi, intemeiai pe jourte seriva- 
Se 1nuitui, Că 0 piesă de Guiuudouz vă ji 0 
cădere încă deia prima reprezentație şi cu 
toate uces:eu să ai surprizu ca puubuCul să-i 
facu omagiile unei lungi seri: de specta- 
coie, 

1 aceasta, nici vorbă, fard nici-o expli- 
cate, peniru cine și:e ce noutate care 1 va 
li surprus şi i-a patut, 

lar o piesu de care ai fi fost, din contră, 
absoiut Sigur cu va avea. sices să vrebu- 
iască s'o scuţi ce pe ujiş abia după câlepu 
zile: 

De, capricii şi nesiguanţă, și, trebuie s'o 
ADUR, puuiic Cu gQusiut nejormul! 

În prioimța asia se poase spune că tn 
alte purţi Sa ajuns oarecum ia o specia 
zure şi ştuind +n general ce vor spectatorii, 
fiecare teatru se ua putea astfel sprijini ru 
măre masură pe un publi ul lui, 

Mai uit, sar puita spume, chiar, câ 
țiecare piesă acolo îşi are um. public al =i 
şi piesa. din. repertoriul clasice şi Grama 
modernă, şi comedia bufjă şi vodeviiul. 

O piesă a însemnat un mare succes la 
Paris, la Beruiu suu Vrea ? 

Asta ţi se pare a jio garanţie? 

Pe maluriie Dâmboviţei ? 

Dar trebuie să te ganeşti mai întâiu. dacă 
ai acelaşi public ! 

Apoi, aul munul că Vaa avea, trebuie si 

te gundeşii dacă poţi găsi aceeași înter- 
preţi ! 
Apoi, admițând că i-ai avea și pe aceş- 
tia, unde ves gisi aceiuși directori de sce- 
nă, aceiași tehniicien:, decoratori tot așa de 
buni, costume tot aşa de jrumoase şi cu tul 
atâta gust, etc. ? A 

De piidă, sa vorbim despre înerpreţi 

Fie n teatrul „mare“, jie în uperetă, fie: 


în revistă, 


Aitjel va fi o distribuţie la „Studio des 
Champs E.ysees“ cu Louis Jouvet şi Valen- 
tine 'lessier, în viziunea de lumină pură 
a celui înzestraţ cu toute darurile, ca să 
fie îm același timp şi admirabil directo: 
decora- 
tor, om de gust şi... interpret, a lui loumver 
— „Amphytriom aâ“ de ex, — şi alta va fi 
o aceiaşi piesă dusă la noi ct chiu ru ra 
până la capăt; altceva vor fi „les Maitree. 


“ ehanteurs“ pusă sumbru în scenă la teu- 


trul lui Pitoeff, pusă cu o râvnă şi cu o 
îngrijire extremă, urmărind o anumită 
concepiţe şi linie de regie și altceva za ţi 
o realizare „oarecare“ a aceleiași piese în 
altă parte, 

La fel cu „Vo'pone“ la teatrul lui Char- 
les Dulin, sau „Simunul“ lui Lenormand 
pus în scenă de Gaston Batty la „Theatre 
Pigalie”, una dintre cele mai moderne 
și mai elegante săli de teatru din lume, 
tot numai în piacuj roșu, scene turnante, 
lumini savant combinate şi subtil difu- 
zate ! 

Iată, aşa dar câte sunt! 

Va să zică şi regisor, şi distribuţie şi 
sală extraordinară și scenii cu toată upara- 
tura necesară și pubiic. 

Acum schimbaţi datele problemei : 

Aceiaşi. piesă, închipuiţi-u'o de data 
mceasta reprezentată cu actori grimaţi de 
mântuială, îmbrăcați de bogdaproste, în- 
iro sală mizeră, cu o scenă şi decoruri să- 
răcăcioase ! 

E acelaşi lucru ? 


Nu? 
La fel, bineinţeles — şi poate cu mai 
mult cuvânt —— și cu spectacoleie cele 


ialte, cu spectacolele ușoare, 

La „Casino de Paris“, la „Foilies Bsr- 
geres", la. „Moulin Rouge“, etc. aveai ca 
interpreți un Saint-Granier, aveai um Mau- 
rice Chewalier, ete. Cu alte cuvinte prin- 
tre cei mai antrenanţi, mai spirituali şi 
mai plăcuți actori de revistă din Paris şi 
— poate — din lumea întreagă ! 

Aveai, deasemenea o Edmonde Guy — 
despre care se spunea că e cea mâi fru- 
motsă femeie din Paris: în orice caz, pen-= 
tri ceiace vedeam noi, dela... „proimenoi:", 
de-o frumuseţe și de-o perjecție meînchi- 
puită — aveai după aceea, cele mii exira- 
ordinare dansatoare şi cei mai buni dam- 
satori, balet memaivăzut, lux extraordinar, 
eleganță, rafinament, bogăția aceia de lu- 
mini şi de culori şi de bijuterii, feeria 
aceia de vis, toate, toate ocestet, în timp 
ce da noi îi ai pe Trestian şi pe Dan De- 
metrescu, îi ai pe Gromer sau, poftim, deşi 
am toată simpatia pentru dasa, îl ai pe 
Const. Tânase ! 

Jar în locul superbei Bdmoride Guy, Vir- 
gina Romanovschi dacă niv chiar Miţa 


de ALEXANDRU DRĂGHICI 


Giocondista ! Și vorbesc doar, de cei cari, 
au totuşi oarecare talent în falul lor, sau 
dacă vorţi, n „sectorul“ tor. Şi şără a mai 
pomeni, bimeinpţeles, de ceiiaiţi, de tuți 
nesănaţii şi toţi guriştii pe cari oarecari 
succese de cârciumi de cartier i-a promo- 
vat „artişti“, 

Iar fapiul că îutr'un astfel de local ne- 
vasia bucanutui, eşită Sâmbătă cu consor- 
tul d-sae la un pahar de vin „cu. tite 
mititei“ a dat ochii peste cap când a cân- 
tot guristul, îl wmdraprăţeşte să se creadi 
mare cântăreţ şi să semneze chiar şi an- 
gajamente cu diferiţi directori de trupă 
care desigur că în salarizarea pe care se 
hotărăsc să i-o dea ei scontează dela: înce- 
put şi zestrea de local — inclusiv nevasta 
băâcanului cu toată familia şi alţii şi altele 
la fel — pe care „artistul“ nostru trebuie 
s'o qibe şi care desigur că vor veni să-și 
audă voul angajat, preferatul... 


In asemenea condiţii, pentru publicul 
pe care-l avem — cel puțin aşa cum se 
prezintă el astăzi, deși părerea meu este 
că probabil aici me găsim întrun cerc vi- 
fios: publicul, el însuşi, dacă este aşa cum 
2ste, aceasta-i tocmai din cauză că nu i s'a 
dat teatru bun — zic, pentru publicul pe 
care-l avem în momentul de față, trebuie 
să recunoaştem că teatrul care îi p.ace 
este cal pe care i-l dăm, revista care ci 
place este numai aceia pe care i-o pot 
prezenta aceşti Dan Demetrescu, Grane” 
şi ceilalți. 

Desigur că am putea să-i dăm şi lucru 
mai bun dar cime să se însărcineze s'o 
furcă ? iai 

Pentru că, într'un astfel de caz, un anu- 
mât timp, aceia care ar încerca acest lucru 
se pouie întămpia, până să-și vadă rezul- 
“axe munkii lui, să aibă numai decepții... 
Cu atât mai muit cu cât, pentruca aceasta 
să reușească, iucrul bun pe care sar hotări 
să-l dea, trebuie să fie cu adevărat tucru 
bun, să nu constituie lot un: comprumis : 
căci daicii-i pei da o piesă bună dar jucată 
prost, tot nici un foios nu este; căci dacă-i 
vei da actori buni dar vei avea Tegisori 
proști, tot nici un folos nu va fi; iar dacă 
vei amea toate acestea şi, totuşi, din mo- 
tive de economie Sau altele vei prezenta 
întro operetă sau. într'o revistă costume 
urâte, decoruri proaste, sau un balet aică- 
tuit din tot felul de „dărâmături“, fete- 
dop“, babe „șoldii“, etc., şi n'ai să qi lu- 
mină, şi ma si ai scenă pentru dans, a- 
tunri, ce să mai spun, evident că totul va 
ji iarăşi zadarnic, 

Ori, un spectacol bun — şi asta-i regulu 
—- trebuie, prin urmare, să fie în totul 
aimirabil pus la punct, trebuie ca nict-un 
element ul lui să mu fie meglijat sau des: 
considerat: deja text şi pubiic, dela ru- 
gisor care să înțeleagă și să intuiască în 
toate ale ei nuanțe piesa şi actor care so 
intenpreteze şi. până la electrician şi ma- 
şinist. 

Rămâne acum ca în ntimărul viitor, în 
continuarea acestui articol, să vedem cum 
rrebuiesc înțelese toate aceste lucruri. 


UNIVERSUL LITERAR e 





10 iunie 1944 amaenaae 





„ACTIVITATE“. 


“Cu grija cerută de noua sa ca- 


litate, d. Corneliu Moldovanu a 


vrut să dea vieţii teatrale a Ca- 
pitalei un început de activitate 
care să însemneze, dacă nu o de- 
plină satisfacţie, cel puţin o pre- 
zenţă la datorie. 

Dealtfel, categorica „mobilizare“ 
a întregului personal al scenei ofi- 
ciale, fxată pe ziua de 1 lunie c, 
nu arăta altceva decât semnele 
bune că — însfârșit — Capitala 
va avea iarăşi, cât :de cât, un spec- 
tacol de teatru. 

Dar se vede treaba că „nazurile“ 
câtorva, care din goana după „glo- 
ria“ de altădată şi-a făcut un 
preţ, menţinut dim nefericire și 
azi contra altor drepte şi compe- 
tente aprecieri, au dus la alte ho- 
tărâri, decât aceea care se cerea 
împlinită ea o obligaţie față de 
primul oraş al țării. 

Şi-aşa; de unde scena. oficială 
urnia să-şi deschidă, cum putea şi 
unde putea, ușile, continuă să 1e 
„țină închise, ca în schimb „teri- 
bila” piesă -„Intr'o vară la mo- 
şie“ să colinde satele şi cătunele 
adică pe acolo pe unde nu răzbat 
decât... veştile despre sborul avia- 
ţiei' inamice. 

Să recundaștem că însăși pie- 
sa nu îndeplinește altceva de- 
cât cadrul - unel activităţi po- 
trivite... 


„OASPEȚII“,., 


Mai negri ca de obicei; mai graşi 
decum stabilise croitorul chiotoarele 
la haime, ba. chăar şi mai veseli de 
cum le era firea, așa au apărut ar- 
tiştii noștri răspândiţi prin cine ştie 
ce liniștite: văgănumi ca să-și o0cro- 
tească tihna impusă de valoarea ce-o 
reprezintă talentul. 

I-am văzut şi eu... 

l-am văzut la 1 huonie, adică atunci 
când un ordin categoric i-a chemat 
la Bucureşti. . 

Pe urmă au dispărut... 

Pe unul dim cei mai mari actori 
l-am văzut plecând repede, la o oră 
când altădată îşi lua liniștit aperi” 
tivul, întrun ataș de motocicletă. 

Pe ajlții i-am văzut cățărați de au- 
tocamioame spre bariere... 





Şi în minte mi-au venit cuvintele 


unui înțelept:  „desluşeşte-ţi fapta 
chiar din grija feririi vieţii tale“. 


„MODA“... 


Dacă bicicleta nu şi-a găsit nici- 
odată o mai vie căutare ca azi, în 
schimb pălăria şi ciorapul la cucoa- 
ne, şi-au asigurat o vacanță până 
cel puţin în toamnă. 

Până aci e poate o cuminte îm- 
părţire de avantagii pe cari moda le 
distribue cu generoasă regai.tate doar 


. femeilor, în timp ce bărbaţilor le 


interzice gulerul fără cravată. 

Dar dacă s'ar fi oprit la cumpăna 
unor folosinţi practice, în aşa masură 
încât nimic să nu fie nici exagerat 
dar nici zadarnic, n'am fi avut ni- 
mic de spus. j 

A venit însă cu altceva. A venit 
cu moda devenită la actrițe boală 
sau manie de-a circula pe străzi cu 
un fel de saci împletiţi, în cari își 
plimbă câteva, cărţi. - 





Pe una; din acestea am întrebat-o: 
Ce dua acuiot:.. re „riamuet”, pe 


„Regee Lear" sau pe „Maria 
Suuiart 7. 
— Da de unde!.. Duc trilogia 


lui... 
— O'Neill ?... i 

— Nu... Trilogia lui Lucio D'Am- 
bra : „Profesiunea de soție“, „Me- 
seria de soț" şi „Arta de-a iubi"... 

— Şi din toare, pe cure o apre- 
ciezi ?... ; 

— Nu-mi pune asemenea între- 
bări.A fost doar un prilej să pun 
ceva în sac... 


RĂSPUNS... 


Cu câte rânduri in plus aşi pu- 
tea folosi spaţiul rezervat rubri- 
cei acesteia, ca să răspund atâtor 
întrebări din scrisoarea dumitale, 
în așa tel ca să înlătur şi asemă- 
marea cu vestitele coloane de 
„poşta redacţiei“, specialitatea 
doar a revistelor de teatru ?... 

Ştiu, întrebările dumitale puse 
cu îndemânarea caracteristică 
doar oamenilor de teatru, nu sunt 
de natură să creeze cuntuzii, ca 
acele iscoditoare. întrebări dle ce- 
or cari m'au altă curistitate decât 
de-a ști vârsta, pentefii și partu- 
mul actorului. 

Dumneata aptetni pe fața unei 
cărți pogtate expediată din Cea- 


cova, | problema: „Asociaţiile de 
teatru ca funcţie practică“. 
Firește, noi nu-ţi putem răspun- 


- de decât ceeace am socotit dela 


început, că mu punem prea muti 
temei pe organizațiile acestea cari 
n'au alt scop decât combinaţii co- 
merciale, 

La adăpostul acelui cuvânt: 
artă, se ascund socoteli şi foloase 
ca şi pe timpul acelei faimoase 
„cooperative“ din care tot promo- 


£ IDD! , 
Si 


- 4oriul asociaţiei de azi a eşit cu 


câştig, împreună cu alți nenăscuţi 
la ei acasă, depe urma muncii ne- 
uitatului Tony Bulandra şi a anai 
câtorva talentaţi actori. 

Este in combinație acelaş domina 
care a distrus un talent ca al lui 
Yoneanu cu „Moritz ai U-lea“ şi 
a anulat pentru un timp prestigiul 
lui Vasiliu-Birlic. . 

Vezi dar cum îi aşteaptă în prâg 
desamăgirea, dacă d-nii Bulfinski 
Timică şi Beligam nu vor îi pru- 
denți de-a se da dela început 
îniături, 


AFIȘ... 


Cu- câtă casnă își termină fiecare 
zi Puiu Iancovescu, tot alergând și 
trudind, să deschidă teatrul mauit 
anunţat, 

Totuși, până la urmă sperăm să 
reuşească, convingând până şi pe cei 
cari mu vor să înţeleagă că dacă ei 
nu actievază, nici pe alţii nu-i lasă 
să facă treabă. 

E legea omului care consideră a 
muncă chiar şi atunci când şade. 


1. M. LEGLIU 











Da 


Vechimea civilizaţiei umane PROBL EMA D ACIC Ă 


(Urmare din pag. l-a) 

Intr'adevăr, examenul aprofundat al miturilor a stăs 
în evidenţă un paralelism riguros între. condiţiile gemerăfe 
de vieaţă, pe care ele le descriu şi caracterele spediale ale 
primelor, ere geologice ale planetei, aşa cum ştiifiţa geo- 
logiei ni le îniățişează. Lumea pe care leg le şi mitii- 
rile ne-o descriu (reptile şi păsări uriașe, sffimale solzoa- 
se, predominarea elementului aquatic), sre caracterele 
erei paleozoice şi mezozoice. Tot ca o trktătură specială a 
acelor epoci şi în mod deosebit a păloeozoicului, trebue 
să fie considerat tipul uman al cidlopilor. Nouile cercetări 
geologice dovedesc existenţa pe o scară întinsă a ochiului 
frontal la majoritatea tipurilor erei paleozoice, îapt care 
întăreşte convingerea că acest strămoş al omului cu un 
ochi frontal, despre care pomenesc Iliada şi Odiseia şi le- 
gendele tuturor popoarelor vechi (dela asirieni. chinezi, 
indieni până la mexicani), au trăit în paleozoic. Amazoa- 
nele, despre care vorbesc tradiţiile tuturor popoarelor, nu 
sunt decât strămoșii omului din perioada aquatică a pla- 
netei noastre. Pentruca o amintire despre o epocă atât de 
îndepărtată să se îi putut păstra trebueşte ca lanţul isto- 
ric care duce dela omul legendelor şi al miturilor la omul 
de astăzi să fi fost neîntrerupt şi ca facultatea sufleteas- 
că a memoriti, ca şi folosirea limbajului, prin care se face 
posibilă transmisia oricărei tradiţii şi se întemeiază exis- 
tenţa oricărei culturi, să fi alcătuit însuşi bagajul sutle- 
tesc al primilor locuitori 1unani ai pământului. Cataelis- 
mul geologic al potopului, despre care se vorbeşte utât în 
Bibhe cât şi în legendele tuturor popoarelor pământului, 
e un fenomen cosmic a cărui existenţă a fost plasată de 
geologia modernă la sfârşitul mezozoicului, odată cu dis- 
pariția continentului Gondwana. In acest caz trebue să 
admitem atât existenţa omului încă dim mezozoic cât şi o 
avansată stare de civilizație umană contemporană sau 
chiar „anterioară. acestei ere, căci o serie de amintiri isto- 
rice ale omenirei în legătură cu potopul ne relatează în- 
tâmplări din vieaţa oamenilor din perioada pre-noetică, 
cari întâmplări presupuneau o organizație socială supe- 
rioară şi elementele intelectuale suficiente oricărei civili- 
zaţii ; limbajul, tehnica, scrisul. Astiel, după tradiţia bi- 

” blică, amestecul limbilor din Babylon şi construirea tur- 
nului uriaş al lui Babel, e un fapt produs înainte de po- 
top, așa dar înainte de sfârşitul mezozoicului. Epusul;asi- 
rian — Gilgumesch-Epos — pomeneşte de faptul'că, îna- 
inte de potop, existau înţelepţi ; alte texte babilonite spun 
că Asurbanipa!l afirma că a citit o piatră scrisă dinainte 
de potop. Aceste fapte, păstrate în amintirea mitologică 
a popoarelor şi multe altele, pe care Dacqul le menţio- 
nează, dovedesc că omenirea, din perioada pre-noetică 
cunoștea scrisul. In afară de o tradiţie orală, avea una 
scrisă. 

Știința timpului nostru, mai respectuoasă faţă de tra- 
diţia multimilenară a Bibliei, care nu admite sălbateci la 
aurora lumii, mai puțin prezumţioasă decât știința scoo- 
lului trecut (care-a produs speculaţiile unui Darwin şi 
Hacckel pe care nu le mai ia astăzi nimeni în considerație), 
mai independentă în judecăţile ei față de platitudinea 
formulelor standardizate, mai puţin înfeudată unei filo- 
sofii materialiste de proastă calitate, este pe punctul de 
a proecta asupra trecutului omenirei o lumină nouă, re- 
voluționând în întregime concepţia de până acum asupra 
omului și răsturnând edificiul de carton lustruit al mate- 
rialismului ştiinţific și filosofic, 

CONSTANTIN MICU 


(Urmare din pag. l-a) 


Ideia latinităţii avusese timp spre 
a-și forma specialiști, problema dacică 
nu a avut norocul nici de sprijinul ini- 
țiatorului, acesta murind înainte de 
publicarea teoriei sale. Nevoia specia- 
liştilor se simţea atât de evidentă, în- 


cât cei ce porniseră cu elanul tinereţii“ 


să trâmbițeze dacismul, s'au aşezat cu 
temeinicie să studieze, să se pregăteas- 
că și la momentul oportun să intervină 
ei specializați. i 

Evenimentele fac să se retragă parte 
din. energiile închinate acestui; gran- 
dios ideal, dar n'au micșorat avântul 
celor porniţi în căutarea urmelor pa- 
şilor lui Decebal. 

Preocupărilor tinerești, li sau ală- 
turat şi bătrâni ce fac cinste neamului, 
pornind să desgroape și ei din ţărâna 
uitării, nestemata dacică. 

In 1932 generalul Nicolae Portocală, 
publică „Din Preistoria Daciei și a ve- 
chilor civilizațiuni“, carte menită să fie 
uitată în rafturile editurei, nefiind ce- 
tită decât, de către cei pe care-i însu- 
flețise imaginea măreaţă a regelui Sar- 
misegetuzei. Autorul, bazându-se pe a- 
firmațiile unor cercetători demni de 
încredere ca: A. Moret, Wolley, Leon 
Homo, Jaques de Morgan etc., și jude- 
când teoriile istoricilor români, încear- 
că să concluzioneze în favoarea teoriei 
lui Densuşeanu. 

Anul 1941 prezintă în vitrina libră- 
riilor, altă carte, a altui om de încre- 
dere, d. Dr. Nicolae Lupu: „Origina 
Românilor”. 

Domnia-Sa ca şi d. Ion Alexandru 
Brătescu Voineşti, în conferința publi- 
cată în broșură în anul 1943 şi întitu- 
lată „Origina Neamului Românesc şi a 
Limbii noastre“, susține ca stiămoşi ai 
poporului românesc pe aceeaşi Daci 
spre a căror splendoare s'a" îndreptat 
dintru început Densușeanu. 

De remarcat este, că pentru propa- 
garea ideii dacice, n'au contribuit de- 
cât oameni ce n'au avut nicio legătură 
cu ştiinţa istoriei, oameni conduși nu- 
mai de bunul simţ. Le-a fost imposibil 
istoricilor profesioniști, să abordeze o 
astfel de problemă, fără să li se pună 
în față morman de pietre, mărturii ale 
vremurilor în care scrisul nu exista. 
Și dacă aveau pietrele, nimic nu-i îm- 
piedeca să atribuie toate dovezile Ro- 
manilor, cari au stăpânit Dacia abia 
150 ani. | 

Afirmau acestea, fără să se gândeas- 
că o clipă că nu ar fi fost atât de ne- 
firesc faptul ca însuşi poporul Raman 


să fie o ramură a imensului neam Dac 
și chiar cetatea Eternă să fi fost fon- 
dată de țărani, poate, porniţi dela poa- 


lele Carpaţilor. im 
Nespecialişrilor, le-a fost mai ușor 


-să se preocupe de soarta numerosului 


popor Dac, osândit de cronici la pieire,. 
sub stăpânirea a două legiuni romane. 

Acestora nu le-a fost greu să se lase 

convinși de logică și şi-au putut da 

seama că ceeace dispune rațiunea este - 
imposibil să nu corespundă realității. 

Este adevărat că împotriva lor sua 
pornit corul de protest al specialiștilor, 
sau afirmațiilor lor s'a răspuns cu des- 
considerarea tăcerii ; dar meritul aces- 
tora este egal cu al primilor cronicari 
ce-au îndrăznit să păşească pe drumul . 
latinităţii. 

Lor le-a fost dat să mențină elanul 
tinerilor şi să: prilejuiască noui ade- 
ziuni din partea celora ce pășesc pra- 
gul adolescenţei spre serinzitate. Aces- 
tora din urmă le este necesară încu- 
rajarea, căci pe ei îi vo: încununa lau-. 
rii viitorului. 

Dintre feciorii ce-ru porni să ur- 
meze pe Nicolae Densușeanu, după 
muncă intensă, după pregătire serioasă 
sunt gata deacum specialişti şi pentru 
problema dacică. 

Formând echipe de entuziaști, au 
plecat. în fruntea lor să desgroape din 
uitare și ţărână splendoarea Dacilor 
lui Zamolxe. 

Bătrânii s'au jertfit pentru ideea la- 
tinităţii, ridicând cu ea fruntea Ro- 
mânilor, cerând în numele ei dreptu- 
rile poporului ce se afla pe aceste 
plaiuri, de 2000 ani. 

[ se cuvine şi nouei generații, favoa- 
rea de a se jertfi pentru un ideal mă- 
reţ, cu care să ceară drepturile unui 
popor născut poate din țărâna plaiuri- 
lor şi din stânca munţilor pe care-i stă- 
pânește de când e lumea. 

Strădania tinerilor, purtători ai nouei 
facle este închinată adevărului şi nea- 
mului. 


Frământând 'cu casmalele pământul 
stăpânit milenii de acelaș popor nu- 
mit odinioară „Dac” iar astăzi „Ro- 
mân”, studenţii şi toți ceilalți porniţi 
să desgroape splendoarea trecutului 
neamului lor, privesc cu fețele pline de 
lumina izbândei, spre noui şi superbe 
orizonturi. 


D. TILEA 


*) Nicolae Densușeanu, viața şi opera sa, 
de Dr. C. 1. Istrati prefaţă la „Dacia preis- 
torică” Bucureşti 1913;::.. . - 


Paza 


3 10 iunie 1944 222 


. 


= MORII 
| | Ga 


——. 








Cronica literară 


Mărgărita Miller-Vergh 





CEALALTĂ LUMINA, roman Ed. „O. Bianchi“ 


_ Posedăm, cu povestirea d-nei Măr- 
gărita Miller-Verghi, unul din docu- 
mentele cele mai pătrunzătoare ale su- 
ferinţei fizice, prin care răscumpără 
sufletul ce capătă întinsa liniște a se- 
ninătăţilor cereşti. 

Ariana, aparținând înaltei noastre 
aristocrații, ființă cultivată intens în- 
tre ramurile variate ale artelor, gus- 
tând puternic şi literatura şi muzica, 
plăpândă floare a interioarelor luxoase 
şi grele de rafinate voluptăţi, în genul 
lt D'Annunzio, mai puţin frenezia de 
natură erotică ce acesta proecta pretu- 
tindeni, este lovită, — în jurul anilor 
treizeci, — de o groasnică nenorocire, 
prin pierderea aproape complectă a 
vederii, 

Accidentul se produce în urma cioc- 
nirii, la Paris, a mașinei cu un auto- 
camion şi mărturiseşte despre senzibi- 
litatea fizică excesivă a eroinei care 
prin spaima produsă, suferă acea deli- 
cată desprindere a retinei de „fundul 
său, aducătoare a orbirii. 

La Nantes, există însă un sanatoriu 
pe care-l conduce doctorul Sourdille, 
meșter chirurg specializat în operaţiile 
de ochi, la care aleargă și Ariana, nă- 
dăjduind vindecarea. Aș vrea să pot 
face să se înțeleagă cât de cât chinu- 
rile şi suferințele ce se leagă de o- 
peraţia la care se supune Ariana în 
speranța vindecării. Sunt pagini în par- 
tea I-a „Tenebre“ ca și în partea II-a 
„Ane crux“ de foarte puternic drama- 

“tism, povestite, evident, cu un calm 
- curat, dar nu mai puţin tulburătoare în 
această hâină a modestiei și măsurii 
stilistice. Operația obligă pe bolnavă la 
o totală nemișcare de luni întregi, me- 
reu pe spate, cu capul fără sprijinul 
pernei, şi: ochii acoperiţi cu plăci de 
mătase neagră pentru ca nici o rază de 
lumină să nu pătrundă în câmera spin- 
tecată de bisturiu a vederii, şi-această 
măsură — la un loc cu celelalte, — să 
contribuie ca pe zecimi şi sutimi de mi- 
limetri să permită retinei desprinse a- 
derarea la culcușul inițial, şi vederii să 
se reîntoarcă în locașul amenințat de 
n6aptea veşnică. Nemișcăsea . aduce 
lenta descărnare. Nemișcarea aduce și 
epuizarea psihică, până acolo -unde fan- 
tome, hajiicinaţii, viziuni monstruoase 
vin să viziteze încăperile minţii și să 
producă tot felul de coșmare. 

Cea mai sguduitoare pagină a cărţii 
este aceea unde, după o primă reuşită a 
grelei operaţii, şi după ce speranța dă- 
duse aripi plăpândei existenți a Aria- 
nei, celălalt ochiu, care mai păstra o 
fărâmă de sănătate, suferă aceeași des- 
prindere a retinei şi bolnava trebuie să 
se întoarcă la patul părăsit, cu un cu- 
raj deosebit de mare. Vin iarăşi lun- 
gile luni ale suferinței, plăcile negre de 
mătase pe ochi, nemișcarea. obligate: 2, 
treptata descărnare, până la o mumili- 


care aproape complectă, şi, mai presus 


de toate, acea perioadă de mai mult de 
20 de zile, când bolnava nu poate fi a- 
limentată în nici un fel și cu nici un 
chip, dat: fiind intoxicarea orgânismu- 
lui cu feluritele doctorii-otravă ingur- 
gitate în timpul boalei. Cazul de re- 
zistenţă fizică extraordinară care se o- 
feră d-rului Sourdiile ca și medicului 
internist deşteaptă un interes deosebit 
în tot Sanatoriul. Bolnava este privită 
ca un caz rar, cu atât mai mult, cu 
cât, după un asemenea martiragiu, nu 
urmează aşteptata sucombare, ci deş- 
teptarea furibundă la viaţă, manifes- 
tată prin cel mai animalic apetit, tute- 
lar, sălbatec, devorator. Capitolele 
„Primarul din Cork“, „Foamea“, „Ca- 
racatița“, sunt ilustrative pe această 


direcţie, şi rămân, în literatura noa-. 


“stră, ca unicile documente ale genu- 





Griza romanului 
francez 


(Urmare din pag. 1-2) 


de Albert Camus). O altă formă, de 
„întoarcere la natură”: iniţiatorii sunt 
Henri Pourrat și mai ales elveţianul 
Ramuz şi Jean Giono, — ultimii, de 
mate influenţă. 

Da remarcat e orientarea spre fantas- 
tie, Vizianea vieţii cotidiane sub o îa- 
mină stranie, cu clarobsecururi şi detor- 
mări ca'ntț”'un basm cu zâne, Extraor- 
dinară a fost în ultima vreme influen- 
ţa; prea tardivă, a lui „Grand Meauines“, 
a lui Alain Fournier, Trei nume: Geor- 
ges Simenon, Pierre Vâry şi Mancel Jou- 
haniteau. Iar în romanele de tip psiho- 
togie, nota e exaltaţă de Luc Dietrich şi 
Paul Haurigot. 

Opera cea mai originală a actualei ge- 
neraţii a realizat-o Marcel Aume, scrii- 
tor ajuns în plină maturitate, Aplicația 
irondoă în narațiune, extraordinara na- 
turaleţe cu care invenția fantastică e 
îmbinată cu realitatea cotidiană, sim- 
țui limbajului țăranilor francezi de azi, 
totul transcris cu fidelitate şi umor în 
acelaş timp, dau cărţilor sale — şi în 
special ulţimei, „Le passe-murailles“ — 
valoarea unui lucru deplin realizat. 
OVIDIU DRIMBA 


—— 27 


lui. După o trecere de alte luni, prin- 
tr'un depozit de energie nebănuită în- 
tr'o asemenea firavă existență, Ariana 
renaşte la viaţă; retina aderă parţial la 
culcușul orignar și bolnava poate pă- 
răsi sanatoriul d-lui Sourdille, pentru 
a se muta într'o vilă din imprejurimile 
Pornichet-ului. Dar cu ce suflet! In- 
tregul înţeles al cărţii constă în răs- 
cumpărarea prin suferința fizică a 
păcii sufletești celei mai desăvârşite, 
asemănătoare  seninătăților cerești. 
Viaţa de abnegație a surorilor: Şora 
St. Athanase, Sora Marie de la Croix, 
Sora St. Maximin și altele, ca şi tovă- 
răşia camaraderească a minunatei Ma- 
rinette, convertită şi. ea la sistemul de 
gândire și simţire ai creştinilor, mută 
treptat, treptat interesul vital al bol- 
navei Gin domeniile frivolității în care 


a găsit-o nefericita întâmplare, către - 


cele cerești şi către înțelegerea gravă, 
solemnă, a datoriilor noastre față de 
Dumnezeu. Şi Ariana trăise. Trăise 
intens, între bunurile cele mai delicate 
ale vieţii pământeşti. Căsătorită cu un 
aventurier rus, — fascinant prin gra-. 
ţiile nobiliare ale gesturilor, mişcări-. 
lor, ţinutei, — ducând o viaţă casnică: 
ciudată, neaderentă la soţul său decăt 
epidermic şi întâmplător, fiindcă acesta 
ascundea o teribilă găunoşenie, va di- 
vorța, cu disponibilitățile sentimentale 
intacte. Dar va întâlni pe 
care se va lega puternic şi definitiv, 


sufletește și trupește, pe Adrian, soțul - 


uneia din prietenele sale, Gaby. Evi- 


dent, legătură culpabilă, de care nu-și : 


dădea seama, violența pasiunilor fiind 
mai puternică decât orice reproș și ori- 
ce morală. Lungul răstimp al boalei, 
neîncetata prezenţă suavă a surorilor 
din sanatoriu, citatele biblice, exem- 
plul Marinettei. și mai ales faptul, că 
în inactivitate totală, era obligată să-și 
rememoreze etapele vieţii trecute com- 
parând-o cu cea în care va fi obligată 
să trăiască — de o aproape totală or- 
bire —, fac ca sufletul Arianei să lie 
puternic sguduit şi-astfel, prin pierde- 
rea luminilor ochiului, să câștige lu- 
mina curată a spiritului, reîntors la 
matca marelui suflet creștin. Vinovă- 
ţia legăturii cu Adrian îi apare lim- 
pede. Pe viitor nu-l va mai vedea. Le- 
gătura, cu toate că iubirea era încă 
puternică —, fierbinte, va fi ruptă 
prin intervenţia voluntară a sa. In- 
tr'adevăr, intremată trupeşte complect, 


deși într'o casă a ei, aranjată după ne- 


cesitățile puținei vederi ce i-a rămas, 
deși Adrian vine să reia viaţa trecută 
și legătura vinovată, bolnava refuză 
întâlnirea şi rămâne între seninătăţile 
spiritului resemnat, convertit la dog- 
mele cele mai dulci şi consolatoare ale 
moralei creştine. 
* 
„Cealaltă lumină“ este impropriu in- 


- titulat roman. Cartea cuprinde mono- 


grafia unei suferințe la un loc cu o 
ideie morală înaltă, sprijinindu-se a- 
proape în întregime pe o evocare me- 
morialistică, foarte transparentă sub 
modul impersonal din povestire și sub 
puțina fabulaţie cu care se agremen- 
tează transcrierea suvenirului. Se ci- 


teşte cu mare interes și valoarea ei. 


pare a rămâne în calitatea-i înalt do- 
cumentară şi în unicitatea experienţii 
fizice. Gândul te duce la o carte de 
Gide „La Symphonie pastorale“ dar a- 
propierea rămâne exterioară, de vreme 
ce aici problema morală este de răs- 
cumpărare a greşelilor unei vieţi ușoa- 
e și fără griji prin intensa suferință 
fizică — problemă tipic creştină, în vre- 
me ce la Gide se urmărea o experiență 
pur intelectuală, aceea care ar fi făcut 
ca printr'o totală devoțiune a unui 
preot o oarbă să fie instruită a vedea. 
LA 

De fapt, nu știu dacă o asemenea 
carte poate fi astăzi judecată obiectiv. 
Pentru noi, lectura ei a fost mai ales 
consolatoare, întervenind ca un bal- 
sam, într'o epocă în care suferințele 
personale împletite în marea suferință 
universală a răsboiului, a atins o li- 
mită necunoscută nouă. 

Recomand această carte tuturor ce- 
lor ce, ca noi, ar avea nevoe de o în- 
viorare morală, în umbra marilor re- 
semnări creștine, în momentele când 
loviturile cele mai neașteptate ale 
soartei au sdrobit încrederea şi nădej- 
dea. Un mare exemplu de încredere și 
nădejde se află personificat în eroina 
cărţii în umbra căreia și sufletul nos- 
tru chiar dacă numai temporar, se află 
mângâiat. 


MIHAIL CHIRNOAGAĂ 








omul de - 





In noaptea 
fără zări... 


In noaptea fără zări, 

In noaptea fără culmi şi fără stele, 
Adorm sub stânci cântări 

Şi vremile adorm ucise, grele... 


Ah, morţii care tac, 

Cu gândul putrezit prin vremi uitate! 
Surâsuri se desfac, 

Amarnice şi vechi, din frunţi mâncate. 


Iar șerpii lângă ei 

Târăse în şuer magic Paradisul, 
Privind ca nişte zei, 

Cum se sfărâmă glodul ca şi visul. 


In noaptea de pământ, 
Doar viermii trec prin noi cu nostalgie... 
Ah, viermii ca un cânt, 
Ne rod necontenit şi ne sfâşie... 
FLORIN DUMITRANA 





Apăsare 
provincială 


Tresar şi-ascult până departe, 
să prind un zvon de viaţă tare... 
Numai fereastra se deschide 

şi după un răstimp se 'nchide 
cu-aceleaşi sgomote bizare, 
cu-aceleași pâlpâiri livide, 
pe-acelaş iond înalt de moarte. 
Tresar şi-ascult până departe. 


 Elanu 'şi mişcă-aripa frântă 
în sufletu-mi întunecaţ; 
2 se simte de-adâncimi legat 
şi geme înfundat ; nu cântă, 
căci mare o zare largă, sfântă, 
să zboare 'n ea halucinat. 
Elanu 'şi mișcă-aripa frântă. 


Şi versurile se sufocă 

și nu se 'nalţă "'naripate 

la palida eternitate, 

se sfarmă toate ca de-o rocă 
şi cad în lături măcinate, 

se 'mprăştie în singurătate. 
Şi versurile se sutocă. 


In neinişcarea-aceasta plată, 
care a cuprins odaia toată 

mă mir de mine că sunt viu, 
că ard în gânduri şi că scriu, == 
că mâna-mi despleteşfe 'n scris 
lăuntricu-mi aprinsul Vis... 


Dar dă-te ?'n lături, zare goală; 

şi dă-mi-o toată la iveală 

tăptura 'n falduri largi drapată. 

de cântece străluminată, 

spre mine să păşească drepi, 

să-mi zmulgă inima din piept; 

pe palma ei s'o 'nalţe sus 

şi între Răsărit și-Apus, 

prin spaţiu strălucind de raze, 

so legene în mari extaze... 
TEODOR PLOP 


Scrisoare 


De-ţi câutăreşti cu gândul, tristeţea, bucuria, 

De azi, dim tot trecutul ce-l poți reaminti, 
Te "ncredinţezi că viața își poartă veşnicia 

Prin ani, mai mult pe drumuri umbrite şi pustii. 
Și te întrebi cum zisul mai poate să dea rod 
Atâtor mari speranţe privind un ideal, 

Când viermii îndoielii în inima ta rod 

Cum roade marea ţărmuri înalte, val cu val. 


Dar din acele drumuri ce 'n viaţă se desprinal 
Din marile răspântii, rămâne unul, poate, 
Nestrăbătut, când paşii te poartă rătăcind 

Pe alte căi din care doa* visul te abate. 


Pe drumu-acela, poate, erai sortit să mergi, 
Să-ţi împlineşti, pe dânsul, şi dorul şi menirea, 
Iar azi pe căi streine cu suilet sterp alergi, 
Visând şi căutându-ţi, zadarnic, fericirea. 


DIMITRIE ALBOTA 





care 


Mă duc din nou, mă duc din casa-mi goală, 
Să vântur străzile ca un strigoi, 

Să-mi umplu buzunarele cu stele 

Și cerşetor să umblu prin noroi. 


Sunt putred de bogat în sărătie 
Nespus de vesel în tristeţea mea; 

In colţ pândește-o rază ca să-mi fure 
Ce n'am avut și nici nu voiu avea. 


Ştergaru 'ndoliat al înserării 

Mă va petrece plâns până în zări; 
Stingher şi obosit eu la răscruce 
Va trebui să despletesc cărări. 


Hoinar din sat în sat, voi strânge ?n urma-mi 
Batjocura copiilor din porţi. 
Păpuşi, în mâna ta, viaţă, 
Pe ce cărări a morţii, tu ne porţi ? 
DINU MOISESCU 











UNIVERSUL LITERAR Oz 


Da) 





E a > ca ORCI 2, 





IC Ia 


ORAȘUL DIN AMINTIRE 


(Urmare din pag. 4-a) 


Timpul trecea totuşi preu şi zadar- 
nic, mai ales când urmară o serie de 
zile ploioase, moi ca un burete din care 
se scurg picuri de plumb. Cerul părea 
că nu se mai înseninează, trăgând un 
oblon vânăt, întunecos şi compact ca 
lumina zăvorită în prăpăstiile adânci 
şi gâtuite ale Alpilor, pe unde se abă- 
tuse într'o călătorie făcută la Geneva 
înaintea războiului. Intunericul îi bă- 
tea la geamuri cu o nostalgie pustii- 
toare de amară singurătate, simțind 
cum pune stăpânire pe. nervii-săi --și îi 
îincovoaie sub o povară:de osândit, In- 
cerca să citească, dar lectura nu-l: a- 
trăgea, deşi adusese cu el o bibliotecă 
întreagă de cărţi. Verlaine, Keats, Va- 
lery, stăteau somnolenţi alături, cu- 


prinși de tristeţe pe un colț al mesei 
intre foi volante și manuscrise  înce- 
pute. 

Ajunsese la limanul răbdării când 


într'o dimineaţă, aupă ce se sculase şi 
trăsese transperantele, soarele ii nă- 
vâii deodară în odaie, gălăgios şi el ca 
o droaie de copii din stradă. Veselia 
și îngenuitatea lor provincială îl dis- 
puse maâi muut ca orice bucurie. Nu 
zăbovi prea mult decâtţ ca să se îm- 
brace şi să-și ia cafeaua cu lapte. 
Porni la invămplare pe sirăzile oraşu- 
lui, i 

— „Ploaia, tot a iost bună la ceva şi 
ploaia”, îi veni în minte lui Radu Li- 
vadaru ca o ironie -ce-și adresă, cos 
tatând că praful, greociul praf al ur- 
bei plecase la plimbare, odată ce văz- 
duhul își trăsese storurile şi se supă- 
rase pe soare. 

Pe cer nu se mai afla nici umbră da 
nor și o lumină caldă învăluia vegeta. 
ţia primită cu osanale de ciripiturile 
vrăbiilor ce se aflau prin caișii şi cire- 
şii întloriţi din curţile oamenilor. 

La ora aceasta, străzile nu erau pu- 
Stii, ci chiar destul de animate. Târgo- 
veţi, țărani, precupeţe, sosite în zori cu 
maria locală a împrejurimilor, forto- 
teau de zor încoace și încolo. Câte o 
căruţă cu grâne înainta domol și co- 
bora spre port. Radu Livadaru își pur- 





gă înainte şi apoi să apuce spre dreap- 
ta. In colțul uliţii îl primi un miros 
acru de grajd necurăţat, ce se răspân- 


„dea dintr'un șiroi de apă murdară, ea- -: 


re aluneca pe rigola trotuarului la va- 
le şi se strângea într'o băltoacă. Pri- 
vind înăuntrul hanului, din acea curio- 
zitate a omului fără nici o treabă, se 
izbi din nebăgare de seamă de un nă- 
tărău sau. o haimana oarecare, care 
nici una, nici două, se răsţi la el cuo 
expresie cei aminti de monumentul 
lui Dumas-pere ridicaț: la Paris, în 
piața Malesherbes. Pu aşa de indife- 
rent, căci scena cuprindea atâta ilari- 
tate, încât trecu înainte, iar vorbele 
au fost mai de grabă adresate murâă- 
riei care se prelingea cu recrudescen- 
ţa miasmelor. 

In faţa sa, la câteva sute de metri 
se proiectia o . clădire neobișnuit de 
mare, liceul de băeţi, unde odinioară 
a urmat câteva clase şi el. Strada i s'a 
părut gârbovită, schimbată ca 'peisa. 
giu, căci arborii cari făceau de santi- 
nelă altădată de-o parte şi de alta, nu 
se mai aflau, acum doboriţi poate de 
bătrâneţe. Prezenta un aspect morn şi 
sărac, într'o vădită delăsare de oameni 
şi de edilitate. Bolovanii de piatră ie_ 
șiți ici şi colo, ne mai fiind niveiaţi și 
potriviţi sub pat de nisip, îngăduiseră 





ta pașii în voia lor. Se gândi să mear- 


mici adâncituri, unde după ploae apa 
forma ochiuri Ge" baltă în miniatură. 

Liceul, spoit cu bidineaua pe dinata- 
ră, peste tencuiala ce avea timpul încă 
să, se coșcovească mai bine, îl întoarse 
cu duioște în-orele de clasă și mai ales 
îl făcu să recheme în minte pe dască- 
lul de gimnastică, pe „Nea Mitu“, după 
cum îi spuneau elevii -mai mari, scăzut 
ca om și ca pedagog. „Mergi, măgarule, 
la prăjină și te urcă, sus”, erau cuvin- 
tele cu 6coul îndepărtat pe care și le 
amintea ca metodă ce nu da greş, în- 
soțite cu mai multe proecţiuni de nuia 
in palmele elevului, care se dovedea 
neputincios să facă această ispravă. 

Radu Livadaru ar fi vrut să intre 
înăuntru şi să-și păsească profesurii, 
clasa și banca unde a stat cu unul Po- 
pescu Marin, băiat deia ţară,: îndesat 
la trup şi la minte, care ştia să facă 
aidoma ca pitpalacul, ca pițigoiul şi 
ca toate păsările cântătoare. A pus 
mâna pe ivor şi a împins în ușă, dar 
s'a înșelat, căci era ferecată. Dinăun- 
tru i-a răspuns un gals molâu și hodo- 
rogit : 

— Nu-i nimewi. la școală, toți domnii 
profesori s'au refugiat, 

— „Prin urmare și aici e paragină“, 
și-a zis el cu acea tristețe născută ain- 
Ur'o desarmăpgire. 

Sa tut învârtit în jurul liceului, i-a 
luat seama ca- un inginer care ar fi 
făcut devizul reparării locaiului, neîn- 
durându-se să mai plece. Lumea tre- 
cea pe lângă el și-l privea cu bănuială, 
iar unii îl saiutau cu respectul datorit: 
vreunui inspector sau cine ştie cui, so- 
sit de la Ministerul Școalelor. 

Incotro să apuce și ce să mai vadă 
întrun orășel de provintie, redus la 
cele câteva străzi -mai principale, care 
toate duceau spre bariera cazărmilor? 
Portul, grădina publică, clădirea Pre- 
îecturii „gara, mai ales flueratul tre- 
nului, — toate acestea alcătuiau ele- 
mentele unei definiții de când era elev 
al liceului, cu pantaloni scurţi, dând 
fuga la şcoală. Incolo, târgul nu se 
mai împodobise cu nimic, rămânâne 
conservator. neinduplecat, cu pensio- 


iai 


„ narii,; militarii și mahalagii lui, cu în- 


telectualii după potrivă și cu vapoare 
și șlepuri cari spintecau apa pe Du- 


".măre, în sus și în jos, purtând de- 


parte grânele unui bogât ţinut. Ă 
"- Radu Livadâru se înareptă spre port, 


“dar fu oprit pe loc ia: trecerea străzii, 


de un: convoi de căruţe, mânate de 
oameni plecaţi în pribegie. Reiugiaţii... 
Bieţii oameni, înfățișau vremurile de 


 bejenie. Privea, convoiul în lungul lui 


şi-l măsura în minte, ca odinioară la 
țară hotarele unei mari moșii. Prive- 
liștea îi apăsă greu pe suflet. Dezamă- 
grea lua acum proporţiile deznădejdii 
recente și își aminţi de casa vecină . 
din București, cu glastra de flori și te- 
lefonul roz. . a 

Pe strada care ducea în port, fruu 
tea i se descreţi o clipă câna ciți firma 
unei dughene cu iz ae oţet: La butoiul 
cu sardele din Marea Marmara — Wii. 
tică Cafegiu — Restaurant și băuturi 
spirtoase de tot felul. Iar în stânga 
iirmei era desenat un om călare pe 


:"un butoi, cu peștele într'o mână şi cu 


cealaltă îndemnând clienţii să intre, 

Radu Livadaru zâmbi și rezumă co- 
mic această literatură : -„Sardeie de 
Marmara, la Miţică Cacofonicu, cu 
băuturi și încă de tot felul“... Apoi au- 
zea parcă acest dialog : 

— „Cu condiția să fie proaspete, Mi: 
tică, să nu miroasă, 

— „Le mănânce eu, Cucoane, dacă e 
așa ! 

— „Poltă bună și rămâi sănătos |“ 

Il apucă o poftă năstrușnică de râs, 
de unul singur, uitându-se împrejur 
să nu-l vadă cineva, odată cu. inge- 
nioasa idee care îi trecu prin rinite: 
să se întoarcă de îndată la Bucureşti. 

Trecu prin port mai muiv dintro 
datorie de viligiaturist, după cum își 
socotea schimbată acum calitațeu de 
cetățean al urbei, se uimi de poverile 
purtate în spate de hamalii turei cari 
cărau dintr'un siloz cereale, înumără 
șlepurile îngropate de povară în apă, - 
apoi se întoarse voios la Tanţi Maia 
să-i anunţe vestea care trebuia so 
bucure deopotrivă. lie 

Spre seară, trenul, cu fluerațul cu- 
noscut al locomotivei, se urni din 10c, 
ducând departe, poate și mai departe 
pe Radu Livadaru, care privea în 
urmă cu o ușoară melancolie, silueta 
ștearsă a orașului din amintire. 


VALERIAN PETRESCU 


Sorisoarea primită cuprindea expri- 
marea unor sentimente calde, cu evo- 
că.i duicase, imuheate în even:iment.l2 
mai însemnate ale familiei, a cărei! ge- 
nealiugue doamna Câmpeanu 0 urmărea 
c urmă:ea până la începutul veacului 
al XVIII.lea. 

Infăţisau un îndemn, o chemare v2- 
che, acele rânduri, cu slovele tremu- 
rânde, care evocau ani mulţi şi grei de 
provinsie uitată, amestszată în inzhi- 
puirile sale din copilărie cu uliţel> ora- 


şului nara! deșarte, învăluite în piaf- 


şi mireasmă de lipie caldă, când o cum- 
păra pe nimica toață dela o brutărie 
venină, al cărei stăpân amintaa o um- 
bră de om, sanchie şi uscată ca iasca. 

„Nu m'am gândit să-ţi turbur tihna 
şi grijile ce le porţi în acezt= timnuri 
de Apocalips care ne-au fost date să le 
trăim, dar o simţire tainică m'a hotă- 
rît. în lungul vnor zile şi nopţi albe de 
frământări adânci, să-ți scriu, ca o 
mătușă de care îţi mai aduci aminte 
cu drag. La Bucureşti sunt clire și mal 
grozave şi moartea, împrăștiată de sus, 
aleze victimele cum se nimerese şi 
m'am gândit că vei fi în pericol mare, 
analo. Doaceea îţi seriu şi te chem fier- 
binte să vii aici, în orașul nostru mic 
şi uitat. pe unde n'ai fost niciodată. de 
la terminarea gimnazivlui, ca un legă- 
mânt ce l-ai fi făonţ pentru uitare 
desăvârşită a celor foarte puţine rude 
care au mai rămas din neamul nostru, 
ce se stinge treptat. 

„Vino și nu ai să regreţi, căci vei 
avea oorctirea  strămrşilor însropaţi 
sub iesrezile dela conacul care a fost 
cfată al Livadarilor: al răsbunicului 
tău Vornicul. mort pe la 1720. la vână- 
toare. al b'nicului aprim deredat după 
o cruntă suferință căpătată în refu- 
ghu!' politie dela 18*0. la Paris, apoi al 
tatăti şi unehimtut tău. rare au vândut 
moșiile și se odihnesc alături de mama 
ţa. ce te-a lenădat în lume plătind cu 
viata ei naşterea primului copil. 

„Părăcaşte Capitala pentru un timp 
și prejudecățile ce ai asupra provin- 
ciei si vina la mătusa ta, care a presă. 
tit o came-ă ospitalieră pentru nenotul 
ei. — salonul cel spațios împodobit cu 
portrete. 


Pleacă din București și scapă cât mal 
repede de acele blestemate bombarda- 
mente...'“. 


Radu Livadaru, așezat la biroul său, 
chinuiț de gânduri amare, între cărți 
şi amintiri, încheind bilanţul unei exi- 
stenţe în frigurile emoției celor mai 
grave momente prin care trecuse, pro- 
supunea pentru totdeauna părăsirea 
vieţii sale odată cu aceste relicve de 
civilizaţie şi de cultură, sortite într'o zi 
sau alta să fie acoperite sub moloz și 
cenușă. Viața şi împlinirile ei, în gher- 
gheful timpului și al spaţiului, consti- 
tuiau o etemeră existenţă, un jucru de 
nimic, un paradox sau chiar o negaţie. 

Păstra în memorie, ascunse, ca mă- 
tuşa sa într'un sipet, beteala și rochia, 
de mireasă, acele câteva versuri ră- 
mase clasice, din pcema inspirată a 
lui Gilbert, Adieux ă ia vie, şi: le pro- 
nunţa aproape inconștient, căutând o 
eliberare: a 


„Au banquet de la vie, înfortunt convive, 
Japparus un jour et je meurs; 
„Je meurs, et sur la tombe ou lentement 
i jarrive, 
Nul ne viendra verser des pleurs”. 


i se păreau false și banale, înstru- 
mente apocrife ale unei fantezii de 
coșmar, elaborate pe un pat de spital, 
într'un creier de pacienţ cu diagnos- 
ticul de nebun. Totuși, după o reflecţie 
imediată, confruntat cu oglinda mare 
din faţă, de cristal de Boemia, care 
proecta interiorul unei case de vis-â- 
vis retezaţă în dovă de bombe, unde 
jumătate din lucruri și chiar o vază cu 
fiori, se ailau la locul lor nectintite, iar 
telefonul roz parcă urma să anunţe so- 
sirea, invitaţilor,—işi dădu seama spon- 
tan de crudul realism cuprins în ver- 
surile liricului Gilbert. 

Era spectaculos de barbar pazitivul 
din faţa ochilor înfățișat în. apoteoza 
de lumină a cristalului pur și Radu Li- 
vadaru simți un tremur ușor al trupu- 
lui, care se asemăna parcă cu frigul 
ce se aduna altădată în costumul său 


de vânătoare, când ieșea dimineţile din . 


cabana caldă, ia expedițiile cinegetice 
ce făcea în Carpaţi, după țapi și capre 
negre. i 

Cuprins de ciudă, se ridică dela bi- 
rou și privi prin geamul! ferestrelor 
sparte albastrul senin pe care pluteau 
nouri ușori de vată, suspectânăd fru- 
museţea cerului, apoi luând din biblio- 
tecă, la întâmplare, o carte cu titlul 
încrustat în aur pe o piele moale, ca 
aceea a unei vestale, ciţi zâmbind Le 
Banquet—dialogue de Platon. Incercă 
s'o răsfoiască, dar memoria îi iuă îna- 
inte: „Socrate, în mijlocul prietenilor 
săl Pausanias, Eryximac, Aristofan, la 
cspățul dat de Agathon, cu un ceremo- 
nial dialectic, susţinea o teză înaltă, 
de doctrină filosofică: „V'Amour de la 
beaute€ et de 1a pgenâration dansa 
Ebsautâ“. Apoi Platon, apolinie în ver- 
bul lui cată, de o pcezie sublimă, oma- 
giază pe fiecare dintre. convorbitori şi 
insistă îndeosebi asupra teoriei şi mi- 





UNIVERSUL LITERAR 











tului socratic ai frumuseţii perfecte, 
unică şi eternă... L'amour de la 
beaute...". 

Radu Livadaru, obosit peste măsură 
de atâta ccntraâeție și irealitats, în- 
lătură scârbit halucinața minţii și se 
sprijini de spetrază scaunului, arun- 
când cât colo cartea ispititcare. 

- După o pauză, cu privirea în vag, ca 
şi când avea nevoie să-și adune de p2 
înt'nderile neînțelese necuprinzul gân- 
durilor sale înfrigurate, pipâi automat 
scrisoarea primită dela doamna Eliza 
Câmpsanu, luând-o de pe birou şi re- 
citind-o cu ochi atenți. 

Așa dar, siovele mătușii sosiseră la 
vreme. Le aduseseră amarnicele îmore- 
jurări, peste voinţa ceieia care le scri- 
sase cu atata evidentă emoție. Ani de 
zile se scursezeră, poate dzuă decanii, 
de când un proces, cu sgomot în opi- 
nia publică a Capitalei, rupsese atunce! 
definitiv legăturile de rudenie d.ntra 
două familii vechi și tot atât de bogate. 











Ar fi fost searbădă acum recapitu- 
larea episoadelor pentru nepotul caui 
mai rău frate, tras odinioară în faţa 
judecății de o soră trutașă, avară și 
bănuitoare. Radu Livadaru socoti de 
priscs chemarea amintirilor unor vre- 
muri îngropate de mult alături de cei 
defuncţi, în acel cimitir al trecutului, 
evocat din când în când, la întâmpla- 
re, doar de câte o scrisoare îngălbenită, 
amestecată printre  fotograjii găsita 
prin sertare ce reprezentau cucoane 
îmbrăcate în jupe malacov, iar domnii 
cu baston și melon. 

Il obsedase evacuarea din Capitală 
şi chiar o hotărise grabnic, în urma 
repetării bombardamentelor. Nu se de- 
cisese asupra localităţii unde să se 
stabilească, dar îl îmbia un colţ resras 
la munte, în mijlocul brazilor: Predeal, 
Sinaia, Govora sau într'o localitate cât 
mai departe de tinete şi sirene, de acel 
bâzâit enervant de bondari uriași, cari 


- spintecă cerul cu îndrăzheala din mi- 


tologie a lui Icar. 

Mătușa Eliza sau tanti Maia, după 
cum își aducea aminte că îi spunea, 
în anii copilăriei, îl invita dar cu o dra- 
goste maternă în crăşelul de pe ma- 
lul Dunării, în casele ei mari și spa- 
țioase așezate în apropierea portului, 
de unde se auzea acea poliicnie de gia- 
Suri lacustre, în după-amiezile toride 
de vară, cărora le ținea companie pe 
înserate câte un ușor zumzer, însoţit 
de o discretă și supărătoare întepătură 
de țânţar. | 

Deşi rândurile trimise nu încamnau 
prea mare lucru, mai ales prin îndozi- 
nica preferință, la care dădeau naștere 
asupra oraşului propus pentru refugie. 
re, din cauza climatului şi a situaţiei 
lui geografice, totuși ele erau ca niște 
vechi și duioase ecouri ce se inventa- 
riau cu un adaus de amintiri de fami- 
lie, de copilărie risipită pe utiţi stră- 
Juite de praf și castani sălbatici, în- 
tr'un port cu șiepuri și caice, cu sem- 
nale răgușite de plecări și sosiri de 
vapoare. 

Desprindea pe tanti Maia din păin- 
ien!şul trecutului, fără să vrea, ca pe 
o fiinţă de care era legat sufleteşte: 
înaltă, voiuntară, cu o paloare serafică, 
pe faţă, dar ascuţită la nervi, pe cari 
îi provoca de cele mai multe ori un 
spirit lacom de bani, adică de namăsu- 
rată sgârcenie, din care se nășteau, 
după cum era firesc, o sumedenie ds 
ciudățenii. Fusese singura ființă fteme- 
nină care îi alintase cel ânitâi ani, în- 
locuind pe cât putuse iubirea ae mamă, 
alături de o doică destul de primitivă, 
dar sănătoasă și cu multă dragoste 
pentru îndatoririle ei. După ce învă- 
țase să înţeleagă și să silabisească ne- 
sigur cuvintele, prima noţiune articu- 


lată corect a fost aceea de „Maia“, a- . 


dresată mătușii, probabil vrând să pro- 
nunțe pe aceea de „Mama“, căreia mai 
târziu i-a adăugat cuvântul „Tanti“, 
incâţ pentru el și ceilalți membri al 
fanviliei scumpa. pseudo-mamă a rămas 
pent u totdeauna „Tanti Maia“. 

Cele ce sau petrecut mai târziu, în 
raporturile patrimoniale dintre frate şi! 


TIPOGRAFIA „UNIVERSUL“ $. A BUCUREȘTI STR, BREZOIANU 23-—25 


nuvelă — 


soră, amestecate şi cu alte incidente 
nenorocit=, alimentațe de paiimă și 
ură din parea măt şii, l-au întărit 
apoi în credinţa că întradevăr era ne- 
cesară o operaţie de verificare a legă- 
turilor ce întreținea, prin Tanti Maia. 
cu orașul în care văzuse lum na zilei, 
punând la punct și dozând farmaceu- 
tic risipa de sântiment= de altădată. 

Cu toată această parte de triste re- 
miniscente, cari nu fuseseră in2eat2 
sau spălate de celelalte amintiri ale co- 
pilăriei, Radu Livadaru se trazi făzân- 
du-și basajee, împachetând lăzi și 
kaloturi, observându-se pe sine ca un 
străin ce îi lua seama la toaţ> m soă- 
rile, îndeletnicindu-se că vorbească și 
ia telefon în vâltoarea grabei, ca nu 
cumva să piardă trenul! care să-l poarta 
în aceeași zi spre orașul din amintire. 


Poarta dela intrarea principală ră- 
măsese aceeaşi. Tin:pul, cu bătrâneţea 
lui, aşszase pe ia încheeturi o uşaară 
patină verzuie. de mușchiu; o putrezi- 
se pe la uşori, iar simetria spetazalor 
în care se încadra ca o poartă mărea- 
ță de conac bhceresc ce fusesa pe vra- 
muri, înfăţişa un dreptunphiu apla- 
cat într'o parte, dând putinţă gardu- 
Ivi să rânjească printr'o deschizătură 
şi să atrasă privirea mai mult as-pra 
lemnului mâncaţ de cari. 

Când apâsă pe clanţă să intre înă- 
untru, băgă de seamă că aceasta nu 
mai funcţicnase de mult, înfăţişâna 
doar un ruginit simuiacru pentru ne- 
ştiuteri. Impinse atunci cu vmărul, 
dintr'un instinct practic, și poartă se 
deschise în silă cu un sgomot târşiit 
Ge balamala nsunse. 

In curte nu se afla nimeni. Vastui 
loc era acum adumbrit de câțiva pomi 
fructiferi crescuți la întâmplare, din 


cari dăduse un lăstăriş ce se afla în- 


verzit, răspândit pretutindeni, sortat 
să înlccuiască peluzele de iris pumilla 
de odinioară, brazdele de flori, micile 
alee de buxus, ca şi tufele de ibiscus, 
deutzia şi alte plante vivace. Doar a. 
vuzul din lespezi de piatră zăcea într'o 
parts, desuet și ştirb, într'o stare de 
lichidare barbară, — vestigiu menit să 
mărească acum confuzia de dezordine 
și de paragină. 

— „Poate Tanti Maia nu e acasă”, îi 
trecu prin minte lui Radu. Prea era 
dezolată sosirea ca să nu-i vie cu ni. 
mic în aiutor. Dar cei câţiva paşi ca-i 
făcuse și ancheta în grădina fără flori 
avu drept urmare o interogație, e 
drept, cam zăbovelnică, dar îndestulă- 
toare : 

-— Cine e acolo? Ce umbli 
şi nu suni ? 


Cuvintele erau sgrunțuroase, slobo- 
zite pe tenul vnui bolnav de pelagră. 
Nu le recunoscuse. Intervenţia lor bru- 
tală despică tăcerea cu spaimă 8: 
uită împrejur și constată dumirit că 
nu furase nimic, 

— Eu sunt, eu sunt! și adăcgă în. 
dată, fiindcă uitase: Radu Livadaru! 

— Radu, nepotul meu! 

Vccea, se schimbass ca prin m'nuns 
și Tanti Maia, parcă mai înaltă, dar 
îmbătrânită cum nu se aștepta, apăru 
ds după colțul casei îmbrăcată în ro- 
ch'e neagră, Fără, să trădeze teama aa 
adinaori. Radu înaintă politicos șii 
sărută mâna. 

— Iată, am sosit. Chemat cu că'du- 
ră, am sosit cam fierbinte, adăogă e! 
râzând, fără, să-şi dea seama că acesta 
cuvinte putaau fi interpretate ca cine 
ştie ce aluzie. 

— Bine c'ai venit, dragul meu! 

Și ochii mătușii i sau părut că 
sau scăldat în lacrimi. Imbrăţişân- 
du-l cu vie emoție, Radu avu viz.unea 
caldă, a tandreţei matarne, neputână 
să discrimineze delimitarea hotâru- 
lui unei târzii revederi de efuziunea 
exagerată a unui simțământ teatralist 
dăruit din plin în această împrejurare. 

— Seriscarea ce mi-ai trimes m'a 
mişcat mult. Nu știam încotro să apuc. 
Hram nehotărit. Ceeace m'a det=rmi- 
nat să poposesc aici a fost plăcerea re 
vederii noastre şi încheierea unui ca- 
pitoi de izolare a unei familii care mai 
numără câțiva dintre membri. 

Radu era emoţicuat. Tanti Maia, 
secţând vn adâne suspin, a încercaţ 
0 dibace diversiune, grăbindu-se să în- 
trebe despre bagaje, despre că'ătoria 
din tren și despre câteva amănunta 
neinsemnate. i 

— Să mergem în casă, nepotul meu 
scump. Te aşteptam, deși nu credeam 
c'ai să vii. Dar se vede că o aţă tainică 
te-a atras spre locurile copilăriei și 
poate că ai avut răgazul să ţe mai 
gândești şi la Tanti Maia, 

Prenunțase ulțimele cuvinte cu o 
ușcară umbră de neincredere, nesezi- 
zată de Radu. 

Scoţând un vraf de chei, legate cu 
lanț, din buzunarul rochiei, doamna 
Câmpeanu descuie cu una din ele usa 
dela antreu, apoi cu alta ușa dela sa. 
lon. Intrară înăuntru. - 


— Poftim, șezi şi așteaptă o clipă, 
scumpe nepoate, îmbiindu-l spre un 
fotoliu îmbrăcat în alb. Un șerbet și o 
apă rece au să vină imediat. Aici e pu- 
ţină dezordine, ca la o Tanti bătrână ; 
nu-i nimic. In curând fiecare lucru va 
sta la locul lui. 

Nici n'a apucaţ Radu să însâne Câ- 
teva, cuvinte de circumstanță. și Tanti 
Maia a şi dispărut. A auzit doar vra- 
ful de chei sunând și răsucirea. lor în 
broasca unei alte uşi. 

RăMas O clipă singur, şi-a rotit în- 
tr'o doară privirea prin camera soli- 
tară, căci aici timpul părea personifi- 
cat. Uh ascuţit și insistent  bâzâit de 


pe furiș 


de VALERIAN PETRESCU 


muscă oficia de zor o liţanie în toată  — Adică 9... îşi modulă doamna Eliza 


încăperea. Plimbându-şi ochii, a ză- 
rit-o sburând pe sus, de coio până, co- 
10, mare cât un nasture, în fața ta- 
blcului pictat în ulei ce înfățișa por- 
tretul străbunicului său Mihalache 
Livadaru, îmoră?at în giubea. Avea o 


privire severă, barbă de patriarh și. 


saruta parcă pe strănepot. Alături, tot 
în ulei, portretul bunicului Costazhe 
Livadaru, în costum nemtesc îimpru- 
mutat din Apus, cu cthii intel:genți și 
domoi; apoi acela al unchiului Grigore 
Câmpeanu, cu mustăţi -de-o palmă, 
grav și porunzitor. Pe ceilalți pereţi, 
înşirate ca ia expoziție, o mulțim2 de 
fotografii de mărimi diferite, ce re- 
prezentau genealogia pe spite a buni- 
celor, a mătușelor şi a întreguiui neam 


'al Livadarilor. Mulţi, dest.1 de mutţi, 


şi aproape toţi săvârșşiți din viaţă, 

Din sbirit de curiozitatea, în zadar 
nepotul, scumpul nepot căuta să gă. 
sească undeva și portretul tatălui său, 
Şerban Livadaru. 

— „Va fi poate în altă cameră”, s'a 
gândiţ Radu cu îndoială, căci tableu- 
rile numeroasei familii se dăruiau re- 
ciproc între dânșii, potrivit urei tra- 
diții meştenită şi respectată cu scrupu- 
lozitate. 

Simţi o ascunsă părere de rău pen- 
ţru ostracizarea postumă a tatălui de 
aici, din această casă a umbrelor, un. 
de strămcşii și celelal'e rude erau r-- 
unite la un straniu priveshiu. mărtu- 


rie a timpului care şi-a ds:ăvârşit: o- 


psra rămasă numai în amintire. 

Radu alunzca într'o altă lume, de 
dincolo, vetustă şi uitată de mu't, 
peste care a dat intâmplăor, izacnit 
de moartea din Capitaiă, în această 
atmosferă cucernică, păstrată cu pia. 
zitate de Tanti Maia. Desigur, ţabloul 
lui Șerban Livadaru treb-ia să zacă 
aruncat unceva printre păianjeni, în 
pcdul casei, dispreţuiț de soră, care a- 
trăgea după sine, fără voia lor. şi com- 
plicitatea lui Mihalache Livadaru, Co- 
stache Livadaru, Serban Câmpeanu şi 
ceilalți... Va trebui numai dezât să. 
ceară și să-l așeze la locul lui. Era un 
drept post.m, lăsat în sarcina unicu- 
lui fiu dela care pretindea dastul de 
târziu, să se îngrijească să-i fie res. 
pectat. 

Ușa se deschise şi Tanti Maia, cuo 
tavă de argint în mână, în desen în. 
crustat, înaintă şi îi puse în fată sar- 
betul de fructe cu linguriţa introdusă 
întrun pahar de cristal. în care apa 
părea o licoare filtrată. 


— Niei nu-ţi închipui ce plăzere îmi 
face că te revăd, reluă dise-ța d-am- 
nă fliza Câmpeanu, așezându-se pe 
fotoliul din faţă. Cât timp a trecut, 
Doamne, de atunci ?! 

Cuvintele îi luaseră înaințe, cu . im- 
prudenţă, însă un anume  senţiment 
de precauţie încercase să le infrânez? 
zadarnic la vreme, descoperind totuși 
ceeace nerostit dorea să rămână. 

— De-atunci, Tanti Maia!. Nu în- 
țeleg.. spec”lă Radu îndată momentul, 
deși își dădu seama, după privirea 
mătușii care se înourase, că involun- 
tar creiace o clipă de strâmtorare pen- 
tru amândoi. 


"beat, se obişnui cu ideia că 


Câmpeanu glasul, într'o crispâre  îm- 
bujorată a îeţii. 

— Nu vreau să spun nimic rău, care 
să ne inaispună pe amândoi. Am-o0b- 


servat, cât am rămas singur, că încă 


un tablou, care hpsește de aici, ar 


completa sanctuarul de cinstire ai 
stzămceș.lor ncștri din această cameră 
şi acela este al... 

— tatălui tău... se grăbi a complata 
dânsa. Da, ai dreptate. Nimic mai fi- 
resc ca fiul să dorească ași revedea 
portretul părintelui său. 

vocea doamnei Câmpeanu se giluase 
amarnic şi inspiră un soi de compăti- 
mire. - 

— „Dar portretul despre care vor- 
beşti este și al fratelui meu! 

Cuvintsle, de data aceasta, căpăta- 
seră o asperitate sau i se păru lui Ra. 
cu că împrumutaseră o asperitate. 

— Totuși, dragă Tanti... Cred că a- 
raândoi ne ascundem afecțiunea pen- 
tru cei marţi, folosind fiecare vocabu- 
larul său. 

— Eşti prea subtil, dragul meu, ca 
să nu-ţi ajingil ţinta. Fie cum do- 
reşti ! Portretul lui Șerban va îi în cu- 
rână alături de cel al lui Grigore. 

Radu îi mulţumi și fu convins ca: 
însfârşit, izbutise să obțină dela mătu- 
şa sa acea consimţire de conştiinţă, c2 
izvorăşte din suflet după 0 lungă ds- 
liberare cu sine înstși şi reuşise să 
restabilească, de acum înainte, un €- 
chilibru de împăcare între cei cari au 
fost şi cei cari au mai rămas din n2a- 
mul Livadarilor. | 

Tanti Maia schimbase fețe, fețe, £; 
căuta cu multă bunăvoință să afecteze 
o luminoasă bună dispoziție, așter- 
hând-o brutal peste petele din obraji, 
cari trădau o dureroasă înfrângere. 
Cărta so acopere cu o mulțime de în. 
srebări, unele chiar puerile și lipsite 
de sens, dar Radu le înțelegea d2ior- 
mațiunea, şi le venea în ajutor, um 
plându-le cu răspunsuri și amănunte 
din care nu lipseau, ri> cât se putea, e- 
lementul senzaţional și curiozitatea cs 
ţrebriau să provoace. 

Actualitatea sfredelitoare de nervi 
cu avioane, bombe, dezastre, incendii, 
şi moartea necruțătoare împrăștiată 
de sus, toată a fost trecută prin- 
t”o retortă de critică și privită sub 
0 zodie ae optimism, la a cărei armă- 
tură se adăvga, bine înțeles, din partea 
Tantei Maia, şi puterile cele na2văzut= 
ale lui Dumnezeu, care în curând vor 
iace minuni, ajutând la prâpădirea 
dușman: lui, _ 

In curând Radu Livadaru, după ce 
îşi cărase bagajul dela gară cu 0 căru- 
jă șchioapă, a cărei una din roți se 
invârtea împleticindu-se ca un om 
d2venis= 
cetățean al oraşului, pe care începuse 
a-l Aezgropa din noianul ascuns al a. 
mintirilor, descoperind în fiecare zi 
câte un fapt nou, care îl purta îzapoi 
cu anii, pe ulițele ce abia le mai re- 
cuncştea, deși casele nu suferiseră nici 
o schimbare, iar locurile virane ră- 
măseșeră aceleaşi. i 

Tanti Maia îi aranjase camera de 
dormit, în salonul cu umbre, în care 





Dar în clipa care urmă, ireparabilui 
părând evident, Radu, cu o voce adu- 
nată, streină, chiar lui, rups2 puniea 


de ghiaţă şi privind tablourile în u- 
lei, contin.ă îndată : 
— A, a... Delta acea blestemată 


ruptură au trecut mulţi ani. 

— Mulţi, dragă Radu, mulţi, dar nu 
din vina mea. Așa au dictat împreju- 
rări!'e vieţii. Crezi că sufleiul m?u a 
rămas împăzat că Şerban nu şi-a m2- 
ritat locul aci, alături de strămoșii tă.? 
N'am avut, până la urmă, nici o pu- 
tere să-l pot îndupleca. 

— Tanti Maia, ce ciudată diszuţie! 
Toate s'au petrecut aevea, cu oamenii 
cari au fost. Să uităm amintirile du- 
reroase ca pe un bagaj de prisos al 
minţii. Azi nu mai âu nicio însemnă- 
tate, toate... Din contră, să dăm acum 
Cezarului ce se cuvine. 


E d 


îi advsese un pat cu somieră, un ia- 
voar cu un lighean de porțelan și o 
cană, mari și grele ca nişte pietre de 
moară, iar ca să rămână loc mai mult, 
a fost nevoită să grămădească prin 
colțurile odăii o sumedenie de lucruri, 
ca: etajare vechi și demodate, teahcuri 
de fotografii, vaze de îlori cu suporturi 
curioase și un vas mare japonez, cum- 
părat dela Viena şi adus mătușii ca dar 
de Grigore Câmpeanu. Toate aceste o. 
biecte le recunoștea în parte, căci ele 
fuseseră legate de unele bucurii, altă= 
dată, când cele două familii trăiau în 
armonie și îşi îngrijeau liniştit de mo- 
şii, pe vremuri, — când exploatarea 
agricolă grămădea bogății și le îngă- 
duia la toți să cunoască străinătatea. 





(Tirmare în paz. 3-a) 


„volume din cele 
- cercetate cu folos. 


CĂRȚI 
NOUI 


OPERELE SCRIITORILOR 
ROMÂNI 


se numeşte colecţia de lu- 
crări pe care editura -„Uni- 
versul”? le scoat= de câtva 
timp şi în care au văzut lu- 
mina, până acum, câteva 
ce pot fi 


E inutil să vsrbim aci des- 
pre importanţa programului 
editorial al  „Universului”. 
Retipărirea clasicilor s'a fă- 
cut până acum la noi, ade- 
seori, uupă criterii în care 
se întrevedea pe prim plan 
interesul maţțerial; aşa că 
scriitorii clasici cu mai pu» 
țină circulaţie în publicul 
cititor rămâneau  nzretipă- 
riți cu anii, deși ediţia sau 
ediţiile anterioare erau ge 





malt epuizate. De aci, nea- 
junsul pe care-l întâmpina 
orice amator sau cerce:ător 
dornic de-a avea la îndemâ- 
nă o ediţie compleă a scrii 
torilor noştri clasici. E mes- 
ritul suszisei edituri de-a fi 
început înlăturarea acestei 
ze" ne pin prezentarea 0pe- 
relor marilor scriitori aispă- 
ruţi, in ediţii apărute sub 
îngrijirea unor specialişti. 

Numim aci primele volu- 
me apărute până acum : 


NUVELELE lui Niculae F'i- 
limen, însoțite de bogate și 
intresante insemnări Po=<nse 
acest scriitor, ale d-lor N. Vă- 
tamanu și Gh. Noeguiesea- 
Batiște ; 


LEGENDELE SAU BAS- 
MELE ROMANILOR, ediţie 
comentată de d. N. Mihăe- 
scu; 


POEZIILE LUI VASILE 
CARLOVA, cu o introducere 
cuprinzând viața, opera şi e- 
poca autorului, semnată ce: 
d. Paul I. Papadopol; Ă 


PSEUDO . KYNEGHETI- 
COS şi CATEVA ORE LA 
SNAGOV (vol. 1) și MIHNEA 





VODĂ CEL RĂU și DOAMNA 
CHIAJNA, — precum și stu- 
diile MOȚII, CURCANII (vo- 
Jimul 4I). iai 


POEŢII VĂCĂREȘTI... 


Aceste ultime volume sunt 
comentate de d. N. Mihăes:a. 

Este, neindoios, o mouă 
cale spre zările luminoase 
ale literaturii noastie bune, 
pe care editura „Universul” 
a Qeschis-o și pe care-o va 
duce, spre folosăl taturor, la 
bun sfârșit. | 


ALECU RUSSD 


(Urmare din pag. I-a) 





Ca activitate, Russo este 
un scriitor căruia destinul nu 
i-a fost prielnic. Opera lui 
capitală, Cântarea Rcmâniei, 
scrisă în franțuzeşte şi tra- 
dusă şi în româneşte, i-a fost 
contestată, fiind atribuită în- 
deiungată vreme lui Bălce- 
scu, Acum lucrurile sunt de- 
finitiv ciarificate, astfel că 
nu se mai pcate nimeni ridica 
împotriva paternităţii sale. 
Alte opere datorite lui Alecu 
Russo sunt: Amintiri, Cuge- 
tări (1855), Studie Moldovană 
(1851-52), Holera (1853), Des- 
robirea ţiganilor (1855). In 
critică ne-a dat: Critica Cri- 
ticii (1846), Poetul Dăscălescu 
(1855), Contra ardelenilor 
(1856). Despre Steaua Dună- 
rii (1856). Ca opere postume 
au apărut: Decebal şi Ștefan 
cel Mare (1855), Poesia popu- 
lară, Studii Naţionale, Pala- 
tul lui, Duca-Vodă, Piatra 
Teiului (1839), Iașii în 1840, 
Soveja (1846), Stânca Cor- 
bului, 

Operile sale literare dove- 
desc un ales simţ al limbii. 
Ca fond, ni se relevă un bun 
analist și critic al stărilor so- 
ciale, un adânc iubitor al va- 
lorilor şi frumuseţilor autoh- 
tone, un mare iubitor de țară 
şi neam şi un fin humorist. El 


-e unul dintre cei din*âi dru- 


meţi conștienți de valoarea 
peisag'ului românesc, pe care 
l-a prins în culori atrăgă- 
toare, 3. 

 - DUMITRU IMBRESCU 





Taxa poştală plătită în mumerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24.484.939