Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0033

td 


UNI 


PROPRIETAR: 


SOC, AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23-25 
DIRECTOR ŞI AD-IOR DELEGAT, ION LUGOSIANU 


Izaserisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


In articolul referitor la Decebal am 
incarcat să dovedesc că apelativul ace- 
sub forma căruia ni se înfățișează 
mirele strămoș, este unul din muuteie 
nume, din. muutele cuvinte păstrate în 
uzul limbei noastre, care au directă le- 
gătură cu străvechea religie a Vedelor. 
Să. trecem acum la alţ exemplu. Să 
Imăam de pildă numele munteiui moldo- 
venesc Dârmoxa. 

Acest nume nu este pomenit în is- 
voare şi nici nu putea fi, deoarece este 
prea îndepărtat de sfera de influență 
taino-elenă, deci și de cercurile de cu- 
noştință a scriitorilor antici. 

Când te trezeşti în faţa unul aseme.- 
mea nume, mici nu ştii de unde să-l iai 
şi unde să-: pui; atunci incepe goana 
după: comparații, după asemănări şi 
ești nespus de fericit când reușești să 
dai de un sâmbure de lumină în întu- 
nericul compact care invălue acest su- 
biect ia noi. Analiza nu este ușoară 
pentrucă nu ai la dispozițe lucrări de 
specialitate, căci dacă există undeva, 
atunci sunt imposibil de utilizat pen- 
tru un biet om din provincie. 'Toţuși, la 
disereţia. puţinelor mijloace de utilizat, 
simţi că ai dat de urma unui adevăr și 
urmăreşști cu pasiunea cânelui de vână- 
toare, cu răbdarea omului care găsește 
un ban ruginii și care îl spală și-l cu- 
răță până ce apare anul emitere! iul și 
strălucirea aurului din care este bătut. 

In limba elenă, mai cu seamă în dia- 
lectele ei, sunt pomenite o sumedenie 
de cuvinte şi nume care au terminația 
în x. Comentatorii moderni sau stră 
quit să aplice însemnătatea etimolo- 
gică a acelor cuvinte, dar n'au reușit 
numai cu ajutorul limbei elene. Ele au 
rezistat analize! greceşti cum rezistă 
stânca la ploaie, și cercetătorii au fost 
nevoiţi să facă um pas mai departe în 
negura vremurilor și să se foloşească 
de limba sanscrită, pentru a obţine pe 
dibuite o explicare a acestor nuine pre- 
elene, deci primite de aceștia dela o 
populație ma' veche anului 1300, data 


PETRU HÂRTOPEANU 





Omul care m4 voit miciodată 





E die 


particulare 


de EUSEBIE SCRIPCARIU 


apariţiei lor în istorie. Numele arhaice: 
Grex, Trex Phryx etc. au rezistat ana- 
lizei elene, ele fiind pre-ciene după 
cum am spus. Intr'un articol viitor ne 
vom ocupa şi despre această situațiune 
şi vom căuta să dovedim că ele nu pu- 
teau fi decât trace, pentrucă graiul pe 


care-l vorbesc descoperirile din tumulii 


care se întind dela Boristene şi până în 
Frigia, este un grai unitar al unei sin- 
gure rase care sa manitestabcu mii de 
ani înainte de intrarea în scenă a Eie- 
nilor. 

Dacismele azi! în fiinţă im limba noa- 
stră nu prezintă nici unul vreo termi- 
nâţie în s, us, os, sau as, acestea toata 
fiind adegquări greco-latine care au reu- 
şit să pronunţe Dareios și Darius din 
adevăratul Dariavusha, Histaspes din 
Viștaspa, Megabyzos şi Megabyzus din 
Bagabhuksha, Decebalus din Decabala, 
Duras din Dura nume comun și astăzi 
în satele noastre, ca și Bălu, Balaș, Ba- 
loş, Balş ete. care sunt toate derivate 
ale lui bala. 

Atunci este un motiv foarte puternic 
să susţinem că nici în limba dacă nu 
erau aceste terminaţii la nominativ, mai 
cu seamă când vezi seria de cuvinte 
trace la Tomaschek, sau când compari 
aceste nume rdativ noi cu străvechile 
cuvinte sanscrite. 

Imbietoare a fost comparația nume- 
lui Dârmoxa cu acel al lui Zalmoxis, 
zeul necontestat al Dacilor. Dar pen- 
trucă la Daci-nu era terminația pe is, 
zeului i se spunea Zalmoxa, sau poate 
Zalmamoxa pe limba autoehtonilor. La 
presupunerea aceasta ne indreptățeşte 
cuvântul românese Dârmoxa, 

„Ce inseamnă acest cuvânt? Ce repre- 
zintă acest nume? 

Din prima ochire se arată a fi un 
cuvânt compus din două elemente: 
dharma și moxa. Dârmoxa. este o con. 
tracțiune: din dharma-moxa. 

Ce înseamnă fiecare element în 
parte? : 


(Urmare in pag. 2-a) 





Sfârşit de Noembrie 


ABONAMENTE: 
autorități și instituții 1600 lei 


12 luni 800 „ 
6 luni 450 


DÂRMOXA. UN TÂNĂR 





Se poata să fi fost în amur- 
gul unei ziie friguroase din 
iuma lui Decembrie 1861, când 
un tânăr sfios, un copil aproa- 
pe, al cărui nume era complect 
necunoscut la Paris, stătea de 
două ceasuri și mai bine la fe- 
reastra  mansardei sale din 
Cartierul Latin şi privea atent, 
nemișcat, ca un vânător la pân- 
dă, ligheanul de tablă pe care-l 
dșezase pe acoperișul îngust al 
clădirii, în chip de cursă. 

in mâimile sale albe, deli- 
cate, înghețate de frig, tânărul 
sjios ţinea capătul unei sfori 
care trecea pe sub dunga fe- 
vestrei, traversa acoperişul și 
se oprea apoi lângă streașina 
casei, sub ligheamul proptit cu 
gura în jos pe un beţișor de 
lemn, în aşa fel ca nici să nu 
fie culcat, mici să stea drept în 
picioare. 

De două zile tânărul sfios nu 
mâncase Nimic, AȘa că acum 
simţea golul din stomac şi du- 
reri ascuțite în coșul pieptubii, 
Totuşi, încrezător ca nimeni 
altul în steaua lui, optimâs- 
mul cu care venise la Paris 
nu-l părăsise. Avea douăzeci şi 
unu de ani şi la o astfel de 
vârstă, tinerețea nu cunoaşte 
nici îndoiala, nici ezitarea. 

Alături de el, pe un pat de 
scânduri așezat întrun colţ al 
mamnsardei, se ofla o tânără fe- 
imeie. Nu uomea mai mult de 
douăzeci de ani, dar după obi- 
ceiul de conviețaire  parisian, 
acceptase prietenia tânărului 
sțios, cu care îşi împărțea ast- 
fel, de câteva luni, durerile şi 
plăcerea de-a sta împreună la 
Paris. Amuzată de încăpăță- 
narea cu care amicul ei aștepta 
să cadă „pradaf“, stătea ghe- 
muită sub pledul sărăvăcios de 
lână și-l privea râzând. 

In încăperea îngustă cu ta- 
vanul înclinat era frig, și în a- 
fară de pat şi de sobă, nu se 
mai afia nici-o mobilă, Numai 
întrun colţ al odăii, lângă 
ușă, se afla un geamantan de 
nuiele care, aşezat drept în sus, 
putea fi folosit și de masă. In 
acest geamăntănag, care din 
pricina formei lui bizare se pu- 
tea asemui cu un trunchiu de 
con,-tânărul sfios. îşi ţinea, ca 
pe-o comoară, tot ce avea mti 
de preţ: câteva cărţi din au- 
torii favoriți şi coli întregi de 
MaMNuSCTrise cure  îmsemmau, 
laolaită, truda anilor de veghe 
şi meditații poetice. Versuri 
lungi, nesfârşit de lungi, care 
uneori sunau din coadă, alteori 
erau schioape şi lipsite de ori- 
ce valoare poetică, — scrise 
mii de mult, cu patru sau cinci 
ani înainte, pe vremea când 
era elev întrun gimnaziu dim 
Provence şi spera, ca dealtfel 
toți visătorii de-o seamă cu el, 
să cucerească  Porisul, să ui- 
mească lumea cu ideile lui re» 
voluționare și s'o facă mai bu- 
nă, mai blândă, mai dreaptă, 
mat înțelegătoare. 

Dar minutele se scurgeau 
unul după altul, întro aștep- 
tare mută, plină de nerăbdare, 





3.30.10 


şi cursa improvizată de pe a- 
poperiș nu-şi dovedise în net 
un țel eficacitate. Câteva păsă- 
relu sgribulite, atrase de firi- 
mituruie uscate de sub vighean, 
se abătuseră în sbor forțecat 
pe kcoperiş, dar în clipa când, 

ețişorul fusese tras, făcând să 
cadă vasul de tablă, ele svâc- 
niseră brusc spre cer, ciripină 
speriate, 

4- N'ai noroc pe ziua de 
azi! îi spuse femeia din pat tâ- 
năvului ei prieten. 

Râzând, cobori din aşternut, 
cu. gândul să-i încolăcească 
mâinile pe după gât, dar nu 
apucă bine să facă doi paşi, 
când el îi făcu semn să se o- 
prească. 

— De data asta cred că o să 
avem mai mult noroc |] i 

Intradevar, o vrabioară se 
abavu aan sDOT sub tighean, şi 
in fupa Cana Ctugulea Jericild, 
nebanuind Ce Souria Cumpută 
O gșieapră, ei trase berivrul, 
reuşina so prindă în cuprană. 
În mas puţin de o jumavale de 
oră, la jiacaru prpită a unui 
jsaimprovizat aim cateva hăâr- 
tii, pasarea avea să jte sacriji- 
cartă pentru a amăgi, căteva 
Ceasuri acoto, foamea celor doi 
îndrăgostiţi. 

In odaiă, mirosul de varne 
arsă râspandea o aromă plă- 
cută, excitantă. Femeiușea pti- 
se doud iacamun pe Junuul 
coşuuui de nuiele şi râzand, se 
înwparse spre tânărul ei prie- 
ten să-i spună; 

= Masa e servită, dragul, 
dar de două zile n'amvem nici 
pic de pâine! - 

— Nu-i nimic! îi răspunse 


el. Am să dau eu '0: raită prin 


caițier şi cred că n'am să mă 
întore cu mâna goală. | 
Inwrezător, îşi puse pardesiul 
negru-verzui pe deasupra hai- 
nei tocite în coate, «deschise 
ușa care dădea în săliță şi în- 
cepu să cokhoare scările de 
lemn ale imobilului. Afară, 
când ajunse, îşi ridică gulerul 
pafideşiului şi cu mâimiie agun- 
date adâme în buzunare, tre- 
murând din tot corpul, o apucă 
pe o stradă laterală, luminată 
din loc în loc de felinarele cu 
gaz aerian, strecurându-se ca 
o umbră dealungul caselor 
înalte care se întindeau până 
jos, aproape de cheiul Seinei. 
Acolo, într'o pivniţă umedă, în 
cure roboteau câţiva luerătari, 
se afla o pitărie, dela care ar 
ji putut să cumpere un sfert 
de pâime în schimbul a cini 
centime rămase, prim cine ştie 


ce minune, pe fundul buzuna- 


rului. 

Brutarul, un om 2gârcit din 
cale afară, nu vru să-i dea 
sfertul de pâine cerut, din 
cauză că lipseau două centime. 
Până la urmă însă, la insisten- 
țele clientului, consimţi să taie 
o felie şi să-i dea restul — 
astfel vă puțin mai târziu, 
după ce făcuse cale întoarsă, 
tânărul se afla din nou lângă 
iubita lui, în mansarda rece 
mărosimd a friptură. Mâncară, 


. 


Apare de 3 ori pe lună 


PREŢUL 24 LEI 


da LIVIU BRATOLOVEANU 


băură apă dintro carafă de 
pământ şi se culcară fericiți» 
unul în braţele celuilalt. 

A doua zi, pe la zece, când 
se sculară, cineva tocmai bă- 
tea în uşa mamsardei, Era fac- 
torul. Tânărul sfios sări dim 
pat, deschise şi primi scrisoa- 
rea prin care maică-sa îl q- 
numța că nu putea să-i mai 
trimătă nici un ban sin cei 
promâşi pentru examene, de- 
oarece, în urma morții tatălui 


său, creditorii îi scosese lucru-.. 


rile la meazt şi ea rămăsese 
fără misi un sprijin pe lume. 
Deasemeni, miti la cunoscuţi 
nu mai putea apela, întrucât 
aceștia erau odmeni săraci ca 
şi ea. Scrisoarea se termina cu 
câteva rânduri tuproape neci- 
teţe, prin care îi dădea îmbăr- 
bătarea ei de mamă şi-l sfă- 
tuia să renunțe la visurile lui 
„nebuneşti“. Descurajat, tână- 
rul sa întors lângă iubita tui, 
dar nu î-a mărturisit niciodată 
lovitura dunenoasă pe care 0 
primise. 

Dela această întâmplora du 
trecut luni. Puțin câte pin 
viața de fast şi poezie a Pari- 
sului începe să se destrame în 
sinea lui, El nu vede acum, 
sub masca orașului-lumină, de- 
cât mizeria care circulă pe 
străzi, foamea care face ravagii 
printre săracii cartierului, dra- 
ma şi lupta pentru existență a 
celor de jos. Căzut în două 
rânduri la examene, nevoit să 
se mute din mansardă în mam- 
sardă din pricină că nu avea 
cu ce să-și plătească chiria, 
hârțuit de proprietari şi îgno- 
rat de prieteni, tânărul sfios 
trece prin cele mai înspăimân- 
tătoare lipsuri. Im mântea bii, 
se petrecem lucriri pe cari ni- 


-meni nu le-ar fi bănuit. Sutele 


de mii de oameni cari se aflau 
în orașul pe care sperase când- 
a să-l cucerească, nu mai e- 
rau oamenii în a căror bună» 
tate crezuse, în a căror dra- 
goste și noblețe sufletească 


_crezuse, ci erau pur şi simplu 


să fie filosof, a ocupat un 100 de 
framte în cercetările de psihoio- 
ale generală şi mai ales aplicată, 
cel care n'a crezut în medicină 
său mai bine zis a gândit întrun 
perfect relativism medical, a mu. 
riţ de curând ca unul dintre cei 
Ai vestiți doctori contimporani. 

Alexis Carrei a fost ultimul om 
de ştiinţă care a crezut tără şo- 
văire în  Anvăţătura socratică. 
Susţine necesitatea cunoașterii 
proprii înaintea oricărei alte 
cunoașteri, In evoluţia sa natu- 
rală, omul s'a uitat pe sine, ne- 
sijând astfel o importantă re- 
alitate psihologică. Dorinţa ne- 
strămutată de cunoaştere l-a îm. 
pins să înțeleagă realițatea în- 
conjurătoare, cu datele ei imexdia- 
te şi mai apoi abstracte. Situa- 
ţia aceasta precară îşi are origina 
în îeiul de raliu al strămoşilor 
aoştri, în complexitatea naturii 
umane; şi în urma structurii spl- 


ritului nostru. Insţinctul trebuin. . 


elor primare la tăcut pe om să 
creadă. că-i sunt folositoare nu- 
mai buturile evidente și atunci 
fuga după concret avea întâieta. 
tea ocicărui act de natură psihică. 
Pornind dela o afirmație a lui 
Henri Bergson că inteligența, e 
caracterizată printr'o. înţelegere 
arbitrară a vieţii, Alexis Carrel 
stabilește că această funcţiune 
mutletească de cunoaştere, prin a- 
eta că dorea numai contemplaţia 
Yuorurilor simple, întăturând ori 
ce detaliu. 

Corolarul motivat al acestei 
credințe pertect verosimile l-a 
silus pe A. Carrel în tabăra îl- 
tosofilor cari acordă civilizație! 
un roi de desagregare morală a 
socieţăţii. Omul este singur în 
lumea pe care a creat-o, exclamă 
Alexis Carrel. Și iarăşi are drep- 
tate, căci civilizaţia omenirii n'a 
urmat on proces organic de evo. 
lație, a depăşit puterile naturii și 
a slăbit simţitor conștiința mo- 
mală, Deasemenea educația relj- 


„i 


“ALEXIS CARREL 


gioasă și-a pierdut treptat fiorul 
mistic, preconizându-se în acelaş 
timp acea mult discutată stinţe- 
nie laică. Pe plan technic, se tre- 
ce dela carenţa coheziunei la gub- 
stratui de omogenitate generali, 
în filosofie dela un idealism naiv 
la realismul social sub influenţa 
roditoare a lui Auguste Conte. 
Literatura va alunga din sânul ei 
disociațiile psihologiste, promo- 
vând întreprinderile sistematice 
de „cagpitaiism bancar“ a lui H. 
de Balzac, cum spune Mibai Ra- 
lea, Vindecarea extremităților a- 
cestor desbinări morale este ne- 
cesară şi după credinţele lui A- 
lexis Carrei se poate săvârşi nu- 
mai cu concursul binemeritat al 
științei omului. 

O altă piedică în cunoaşterea 
omului, pe care până la urmă A- 
lexis Carrel l-a uumit „fiinţă 
necunoscută”, a găsit.o în dualis- 
mul cartesian. Despărțirea omu- 
lui în trup şi sutlet, a fost dău- 
mătoare cunoașterii de noi înșine, 
prin faptul că am atribuit uneia 
o realitate mai adâncă decât ce- 
leilalte. Greșala ui Descartes m'a 
tost o insuficiență a epocei sale, 
ci sa transmis ca un bun câști- 
gat şi în Renaştere, care spre a- 
pozeul ei a Căutat să părăsească 
impulsul! iniţial. instaurânăd acea 
armonie complectă între activita- 
tea, sufletească și cerinţele per- 
manente ale trupului, Omul este 
un întreg organio „corpul și su- 
fletul sunt imagini ale aceluiaşi 
obiect prinse cu ajutorul unor 
metode deosebite”, sorie A. Car. 
ei, 

Eroarea Renașterii, fiind o moş- 
tenire adela Descartes, a înlăturat 
mereu din centrul. preocupărilor 
nosatre, ideea de calitatea abiec- 


telor. Reprimând astfel această 
rară utilitate a bunurilor, cantie 
tativul a câştigat procesul, adop- 
tând o severă hegemonie. A. Car. 
rel propune să ne lepădăm „de o 
doctrină care, mai bine de trei 
sute de ani a stăpânit inteligența 
awvilizaţiilor“. Fireşte, această 
despărțire  ideativă ar produce 
schimbări fumdamenţale în peda= 
gozie, economie sau medicină. A. 
Carrel mai crede că rezultatul 
acestei despărțiri conştiente ar fi 
dommia spiritului asupra mate- 
riei. „Activitățile mintale ar fi 
egale cu cele fiziologice. Studiui 
funcţiunilor morale, estetice şi 
religioase ar fi tot aşa de însem- 
nat ca acela al matematicilor, al 
fizicei și al chimiei. Metodele ac- 
tuale ale educaţiei ar părea ab- 
surde. Şcoalele și universităţile 
ar fi nevoite să.și schimbe pro- 
gramele”. 

In altă ordine de idei, o legi- 
timă îndoială arată A. Carrel în 
măsurarea funcțiunilor psihice. 
Admiţând că inteligența este 
însușire de-a înţelege raporturile 
dintre obiecte,  reprimă metoda 
testelor, pentrucă ele se adresează 
unei forme de inteligență strict 
convenţională. Provocând faptul 
psihic, el este danaturat prin di- 
verse artificii. Testele pot fi o 
carte de vizită pentru o muncă 
simplă, ele nu pot arăta reala 
validitate a însuşirilor sufletești, 
pentru cari A, Carrel propune 
metoda intuiţiei. Totuşi, nu pu- 
tem fi de acord cu cel care a 
scris „Omul, ființă necunoscută“. 
O psihologie care se bazează ex- 
clusiv pe daţele imediate ale in- 
tuiției, este pentru moi insufi- 
cientă. Este foarte natural ca în 
degul simțului intuitiv să se as- 


cundă vădite carenţe vocaţionale, 

Paihologia impregnată de un 
temeinic spirit pozitiv, experlu 
mențal, la care adăugăm judecata 
logică excluzână en desăvârșire 
pe cea afectivă, apoi spiritul in- 
tuitiv grefat pe o adâncă înţele- 
gere a reatilății umane, este ca- 
lea, cea adevărată. Metoda intui- 
tivă de cunoaştere păcătueşte 
prin faptul că refuză valoarea 
priceperii logice. Alunecăm ușor 
în diverse sectoare mistice, ab- 
scure, provocând anumite situa- 
ţii nemotivate şi care duc mereu 
ia reacțiune contra activităţii vi- 
tate a spiritului. Ne găsim într'o 
atmosferă de moleşeală a func- 
ţiunilor sufleteşti. 

' Simţul ideii de moralitate a scă- 
zuțt concomitenţ cu răspândirea 
civilizației, Aşa crede A. Carrel, 
Aşa a crezut altă dată şi Jean 
Jacques Rousseau. Fireşte, admi- 
țând suveranitatea moralei creş- 
tine asupra celei laice (eu ași nu- 
mi o morală temperameutală !) 
tilosotii noștri au dreptate. Justi- 
ticând însă cu argumente de na- 
tură eterogenă, adică, privind 
mențalitatea 'mului în afară de 
telurite rituri dogmatice, situația 
pare a se schimba în favorul ci- 
vilizaţiei. Dar aici mu ne întere- 
sează prea mult acest proces. Pri- 
vim activitatea morală în inte- 
riorul ei. Un own moral este o 
persoană virtuoasă, altruistă, res- 
pectând viața semenilor din me- 
diu] înconjurător. Morala în. 
deamnă la milă, caritate, exces de 
zel și 1a fapte de eroism. Dar 
morala mai are și un pronunțat 
rol social, chiar dacă tundamen- 
tele ei jegislative sunt aneori ar- 
bitrare. Este o piedică în des. 
lănţuirea anarhiei de orice nusa- 


ță politică ar îi ea şi un factor 
de conservare a societăţii mo» 
derne burgheze, Yotuşi, în anu- 
mite momente, ea poate instaura 
o completă tiranie asupra con- 


ştiinţei umane şi atunci ea îşi 


pierde caracterul de trumuseţe 
permanentă. În contra acestei 


dictaturi de încătușare a spiritu- 
iui, se impune o luptă de elibe- 
rare a conștiinței, prin reînoirea 
omului, fapt care se iraduce prin 
construirea elitei intelectuale şi 
desvoltarea personalităţii. 
Apărarea conştiinţei de diverse 





COBNEIIU BARA 


nişte egoişti, nişte ticăloși, con- 
stituiți într'o societate care nu 
se interesează de individ, -i, 
dimpotrivă, îl folosește ca pe-o 
simplă unediiă în angrenajul 
de interese al câtorva guver. 
nanți ghițtuiţi, incapabili să 
perceapă suferința, să plece 
urechea la drama celor de jos 
şi să se substituie durerilor al- 
toma. O societate îngrădită de 
Tegile ei proprii, viciată şi pro- 
fitoare, trăind sub semnul unor 
vremuri care nu mai suportă 
nici iubirea aproapelui, mici 
eroismul unui tânăr sfios care 
pornise kândva dimtrun gim- 
naziu provensal, cu gândul s'o 
cucerească şi s'o umamizeze, 
Acum, tânărul era un revol- 
tat, Renunţase la caietele lui 
de versuri şi la poeziile lui 
Hugo, cu care dormea: noaptea 
sub pernă, Puțin câte puțin 
începea să deschidă ochii. Sim- 
jea, Se  deștepta. Strângea 
pumnii. 


(Urmare în pag. 3-a) 








LC = 


forţe  obscurantiste reacționare 
este indicele vital al fiecărui om 
cult. In voiuţia ei normală, con- 
ştiinţa umană trece prin diferite 
procese, fiind expusă influenţei 
mediului social. 

Alexis Carrel a propovăduit mi- 
numat apărarea libertăţii conștiin- 
ței, dar toomai el a căzut în gre- 
șală. A suferit influența metastă 
4 mediului înconjurător și acea- 
stă trădare l.a costat recunoş- 
tința opiniei publice contempo- 
rane 


L. A. TEREBEŞTI 


LITERAR 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23—95 
TELEFON 


ANUL LIi! Nr. 33 
JOI 30 NOEMBRIE 1944 


PE 
„INTOARCERII LA CLASICISM: 


de GEORGE PUTNEANU 


Literatura contemporană oferă apeoţațoruini cele mai variate 
priveşti, Pe ecranul! literar al epocii postbelice ne încrucişeară 
curente şi tendințe variind între olasicismmul oficial şi modernis- 
mele cele mai riscante. Alături de manifestări suprarealiste apar 
opere de pură factură clasică, Din mulțimea de sensuri şi ten- 
dințe  contradietorii, ochiul atenţ al omuiui de liţere a sesizat 
numaidecât lupta sundă ce se dă între cele două mari curente 
ale literațurii univergale : clasicismul şi modernismul. Se poate 
spune că s'a reactuauizat disputa literară de pe vremuri din 
Franţa dintre clasici şi moderni. Viotoria se pare a fi de partea 
modernișţilor. 

Ne-am obișnuit să-i vedem pe clasici prin prisma manuale- 

lor şcolare, Sariitorii consacrați de critica raționalistă a veacului 
trecut au devenit bunuri sacre, de cate nu te poţi atinge decât a- 
trăgând asupra-ţi oprobiul public. Printre cei consacraji sunt va 
lori pe care timpul le-a descaliticaţ. Timpul s'a dovedit a fi ast. 
fe! cel mai bun factor criţic, Sunt scriitori aproape necunoscuţi 
şi norecunoscuţi de critica timpului lor, pe care vremea i-a im- 
pus atenţiei publice. Sunt, în schimb, alții, care odinioară sau 
bucurat de mare faimă, dar pa care timpul i-a dat uitării. Acesta 
e destinul gloriilor oticiMae, 

Cu toată judecata şi bun simțul de care a dat dovadă critica 
raţionalistă, ea n'a fost în staze să descopere valorile noui ce se 
afirmau sub ochii ei, să le recunoască şi să le impună. Nereon- 
noașterea şi atitudinea osţilă arătate față de Baudeiaire sunt cel 
mai greu punat de acuzare pentru criţicii secolului XIX. La noi 
se poate cita cazul lui Macedonski şi întârzierea recunoaşterii ini 
Arghezi. 

Formată ia şcoala moraliștilor olaşici, critica secolului trecut, 
cu antene şi în secolul nostru, n'a mesiza4 noul curent de simţire 
ce se afirma în Europa la sfârşitul veacului trecut şi începutul 
celui prezent. Noua formă de sensibilitatea punea accenţul pe 
viaţa subconştientă, iraţională, pe zonele adânci şi umbroase aie 
sutietuiui, cu marile lui confiicte şi drame. Raţiunii, măsurii, si- 
meinei, coherenţei şi logice clasice li se suprapun, iraţionalul, 
stările de presentiment, imponderabilui, imaginile discontinui. 
Lumea conștientă e iniocuită cu ces a subconştientului. Sunt 
căutate, mai ales, stările de suflet vagi, primitive, de vis, de somn 
şi extaz, învăluate de mister. 5'a ajuns ia concluzia înrudirii poe- 
ziei cu rugăciunea, aut starea de evlavie gi extaz religios. 

Poezia, se descătușează din calapoadele rigide ale raţiunii 
vlasice. Poemul nu mai este o viziune clară a reaiității exterioare, 
prezentată analitic şi retoric, ci e revărsare muzicală a univer- 
suiui inţerior al creațaruiui, cu ţot ce ara mai complex, adânc şi 
inexprimăbil. Peisajul exterior şi desorierea obiectivă sunt înlo- 
cuite cu impresii spirituauzate. Poezia nouă sugerează stările ia- 
tente ale suboonştientului, într'o atmosferă de ceață gi mister. 
Ea adânceşte asttei isvoarele de inapiraţie şi se eliberează 
treptat de canoanele gândirii logice. De astădată fantezia pri- 
mnează asupra rațiunii. Posţul nu este un fonograt care înregis- 
trează ecourile Jumii fizice, ci o coadă, care, vibrând, crează uni- 
versuri ireale, fantaatice, ideale, _ ă CA e dia 

Noua şcoală se caracterizează. prin manifestarea individuali- 
tății omeneşti în ceeace ea are mai adâno: fondul primitiv, 
instinctiv, irațional, transmis prin mijlocirea simbolului, meta 
torei, verbului şi conpaâraţiei. 

Arta modernă este rezultațul unor Sbuciume mări, a unor 
conflicte și drame interioare pe care nn le-a cunoscut arta cla- 
sică. Dacă scmie în suprafață, coborând dela general ia particu- 
lar, dea tip la individ, ea creşte în adâncime, descogerind o nouă 
dimensiune psihologică: subconştientul, 

Pentru modernişti, clasicismul este o gooslă veche, demodată, 
au iz de mucegai. Ei condamnă primatul raţiunii asupra celor- 
lalte funcțiuni sufieteşti, retorismul clasic şi pathosul romantic, 
plasticitatea didactică, tirania logicei, exprimarea directă și ola- 
vitatea lipsită de poezie. După esteticieni nuoderni, poezia ţre- 
bue mai mult să sugereze decâţ să exprime. Astfel că limbajul 
clar şi precia al exprumării clasice este neprielnice poeziei. Stările 
subconştiente şi iraționale ae vis, viziune şi transă nu pot fi suge- 
rate cu mijloacele poeziei clasice solare, O primă eliberare din 
canoanele logicei au etectuat-o romanticii. Jar aceştia au moște- 
nit dela clasici o parte din procedeele lor. Căci ce altceva este 
pathosul romantic decât o moştenire a elocinţei clasice, Au schim- 
bai doar fondul şi stilul, 

In cenaclurile literare ale Sburătorului, cercul care e promo- 
vat modernismul la noi, cuvântul clasic avea noţiunea de inve- 
chit, eşit din uz. Pronunţat de maestru în legătură cu o producţie 
oarecare, însemna nimic altceva decât condamnarea acesteia. 

Noul curent are de partea sa, critici şi esteţi de calitate, prin- 
tre care se numără: Eugen Lovinescu, Pau] Zarifopol, 'Pudor 
Vianu, George Călinescu, Șerban Cioculeşcu, Perpessicius, Mihail 
Ralea, Pompiliu Constantinescu, Octav Şuluţiu, etc. XI a impus 
poeţi și Bocriitori ca: Jon Minulescu, Tudor Arghezi, Ion. Barbu, 
Imcian Blaga, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, lonei Teodoreanu, 
Camil Petrescu, Hortenşia P. Bengescu, Anton Holban, Gib. 
Mihăescu, Mircea Eliade, ete. 

Modernismul a întâmpinat şi întâmpină încă o vie reacțiune. 
Exponenţii culturii și artei naționale şi sociale îi aduc invinui- 
rea că este o formulă importată, streină de spiritualitatea nea- 
muiui, In numele unui automomism estetic, scriitorii moderniști 
s'au desintegrat din conținutul spirituai naţional, părăsind bu- 
aele tradiţii clasice tradiționale. Tendinţa estetică, susţin mora- 
liștii, a dus la anularea eticei şi matatizicei din arta lnerară, 
ceeace înseamnă în realitațe o desfigurare a omului, o anulare a 
prezenţei divine din el. Din îndrumător și profet cu rol mesianie 
asupra neamului său şi societăţii omeneşti, poetul a devenit un 
meșteşugar al cuvintelor, un artist fără sensibilitate morală şi 
matatiz:că. Ba ceva mai mult, susjinătoriă estetismului at.rmă 
frumuseţea obscenului și trivialului, cu condiţia să tie prezentate 
artistic, 

Maj sunt condamnate individualismul excesiv şi grandoman 
al literaturii moderniste, obscurizarea poeziei lirice, fenomen nu- 
mi4 ermetism, gongorismail inagistie, lipsit de conţinut spuriuai, 
incoherența și non sensul. Romanului de subtilă analiză inte- 
«oară i se aduce învinuirea de patouogie, iar poeziei ermetice &- 
ceea de şarlatanism. 

Este cunoscută atitudinea ostilă a lui Nicolae Iorga faţă de 
modernism, atitudine manifestată în Semănătorul, Cuget clar şi 
Istoria literaturii românești contemporane, în care mu cruţă nici 


'pe Liviu Rebreanu. Sunt sfârtecaţi aici aproape toţi ecriitorii 


moderni. : SE 

Pentru Nicolae Iorga, literatura contemporană este rătăc:toare 
atrăgând spre țărmuri streine de periculoasă robie și strecurând 
în suflete seducţiile unor civilizații prea înaintate, Istoricul şi 
criticul urmărea crearea unei culturi naționale, Avem un. stat 
naţional, spunea el, fără o cultură naţională, ci o spoeală străină, 
franțuzească. In numele acestei culturi naţionale, mai ales, atacă 
literatura şi cultura vremii, care are la bază substraturi streine. 
Nu lipsesc, firește, și alte invinuiri aduse modernismului. 

Pe-această linie naţională şi tradiționalistă, pe care s'au situat, 
de altfel, Kogălniceanu şi Russo şi apoi junimiştii, vor continua 
şt alții până în zilele noastre. Convorbiri Literare, Convorbiri 
Critice, Viaţa Românească, Gândirea şi toate anexele provinciale 
ale Semănătorului: Luceafărul, Făt-Frumos, Junimea Literară, ete. 
militează acelaşi crez naţional şi tradiţionalist clasic. 

Simeon Mehedinţi se alătură şi e! lui Nicolae Iorga, alăturând 
naționalismului acestuia eticut clasic. De aittal trebue să relevăm 
scrie el, că chiar în epoca zolismului român, când nitrinele Lbră- 
viilor se împodobeau cu „Florile răului“, decadeni, dim apus, cu- 
rentul literar băştinaş era încă puternic şi neturburat, 


Po O a ORI II 


Urmare în pa 3-0 


= 2 


A îi at, 


CRONICA DRAMATICA 


TEATRUL NAŢIONAL  STU- 
DIO : „DECANUL“, comedie 
în trei acte de MAXIME 
LERY, în româneşte de d. 
AL, CAZABAN, 


TEATRUL MIC: „FRAŢII KA- 
RAMAZOV“ dramă în cinci 
acte de JACQUES COPEAU 
după DOSLUILEWSEBYE, tralu- 
cere de d. VICTOR ION POPA. 


TEATRUL „MUNCA ŞI J.U- 
MINA: „PUNCTUL NEGRU“, 
comedie in trei acte de KA- 
DELBURG şi PRESBERG. 


. 1 

La Teatrul Naţional Studiu se 
reprezinta o piesă a unui sctrii- 
“or rrancez contemporan Maxime 
Lery. . 

Comedia este destul de amu- 
zantă, totuşi mulţ prea ușoară, 

De aceea mă şi intreb ce anume 
a putut determina că, peste toţi 
ce.lalţi autori dramatici în viață 
Său intraţi in istorie, tie ei fran- 
cezi, engiezi, italieni şi chiar ro- 
mani, Atatrul Naționa să nu gă- 
sească în toată dramaturgia uni- 
versuiă aliă piesă pe care să o 
reprezinte — şi încă pe scena 
1cavrulu Naţionali Sţudio — de- 
cât aceasta? 

In adevăr, să nu se fi putut 
găsi nica un alt autor care să-i 
poată trece înainte lui Maxime 
Lery? 

ŞI nici vreo altă piesă, fie mal 
puteriuucă, ma vie sau mai im- 
presionantă, fie mai originală 
sau mai plină de sensuri şi de 
noui perspective ca „Decanui“? 

În aaevar, nu S'ar puiea Spune 
că nu e mişcătoare povesţea... 
pud.cităţ,i lui Uportun Belentant 
în vârsii de 53 de ani, cum și 
„ăveimurai: lui sentmmentaă cu 
Marguiseite, aventură pudică și 
aceasta, lăsată în alb, aşa cum 
şi p-esa lasă pe spectatori! 

Dar oricum, pentru o lucrare 
dramatică e cam puţin. 

Singură emoție: piecarea a- 
proae iără voie, neștiind b:ne 
Sidguir ce face, a lui Uportun 
Beieutant ca pasager clandestin 
pe un avion, plecare din care îfie- 
care ne aşteptam la tot felul de 
situaţii comice, amuzante, de- 
oarece o astfel de întorsătură 
putea oferi posibilități nenumă- 
rate de exploatare, mal cu seamă 
când este vorba de un om ca 
Belenfant ! 

D.n păcate, nici de data aceasta 
autorul n'a avut fie fantezia ne- 
cesară, fie abilitatea dramatică 
cerută, pentru a realiza „ceva“ 
mai deosebit, mulţumindu-se nu- 
maj cu o destul de mediocră „ex- 
ploatare a succesului“ (spre 3 
folosi un teamen de strategie sau 
tact.că mil.tară acum la modă). 
“Aşadar, este o comedie destul 
de ușoară, cu toate unele tirade 
şi cu toate intenţiile de şarjă 1a 
adresa unor anume clase de ren- 
țieri provinciali — desigur că 
aceeaşi pretuțiadeni, nu numai 
în Franța dar şi la noi — trăind 
în afara vieţii, având un contact 
foarte redus cu ea, între altele 
poate și din cauză că posibilită- 
ţile lor materiale nu-i obiigă la 
acest contact, deşi trebue să se 
recunoască faptul că şi acești 
eroi, așa ridicoli și inutili cum 
me apar ei din punct de vedere 
sociai, au şi ei partea lor de uma- 
nitate, prezintă şi ei o anumită 
frumuseţe a lor prin acele dovezi 
de sacrificiu pe cari, măcar unii 
faţă de auţii, le dau. 

Astiel scena aceea în care Au. 
gustine Belenfant, sora, îi spune, 
după ani de zile, fratelui ei, cum 
peniru ei a renunţat la viață şi 
la tinerețe, este Ja un moment 
dat cu drept cuvânt mişcătoare 
şi, în orice caz, mu-i lipsită de 
?rumuseţe! 

Din toate cele de mai sus, se 
poate vedea că piesa aceasta, deşi 
în realitate ușoară, are totuşi şi 
unele merite. In plus, aşa cum 
am mai spus deja, este, fără în- 
doială, şi destul de amuzantă. 

In. ce priveşte realizarea spec- 
tacolului, la fel, 

E suficient pentru aceasta să 
spun că rolul lui Oportun Belen- 
fant, copilul pudic de 52 de ani, 
este interpretat de d. Timică iar 
acela al Augustinei  Belenfant, 
sora lui, care a veghiat la păsțra- 
rea imaculată a acestei purităţi 
şi frăgezimi sufleteşti, este d-na 
Maria Voluntaru: d. Timică a 
adus în această interpretare deo- 
sebitul d-sale bun simţ scenic, 
atât de bine distilat în ultimul 
timp, fără exagerări supărătoare, 
străbătut întotdeauna de oare- 
care duioșie şi căldură care prin- 
de aşa de bine în rolul lui Opor- 
tun Belenfant, cu alte cuvinte 
aduce un comic de calitate, iar 
d-na Maria Voluntaru, care, la 
rândul d-sale ne-a dat'o Augus- 
tine deosebit de reuşită şi de bine 
conturată, căreia, atunci 'când 
trebue, ştie să-i imprime o 
nuanţă care-o umanizează. 


Bine jucat deasemenea şi rolul 
Poudevigne de către d. Marius, 


reușind foarte bine nota caricatu-. 


ra.ă. 

D. Niki Atanasiu, ca întotdeau- 
na, cu multă vioiciune; destul! de 
corect d. Stroe Atanasiu. - 

D-ra Nina Diaconescu, bine 
diStribuită: un rol parcă anume 
făcut pentru posibilitățile d-saie. 

Celelaite personagii, de altfel 
destul de convenţionale, au fost 
interpretate de d-rele Didi Teo- 
dorescu şi Victoria Corcioy cari 
ni le-au înfăţişat între lumină 
adecuată, 

Decorul d-rei: Veturia Oancea 
corect. Direcţia de scenă a d-lui 
Marim lorăa — şi trebue să se 
remarce că e prima dată când 
lucrează cu o echipă a Naţiona- 
lului, având deci alte caracteris- 
tici şi alte resurse, alt cadru, alt- 
fel de actori şi, dece n'am spu- 
ne-o, lucrând și pentru alt public 
— s'a arătat a fi cu discreţie şi 
fără afectare bună, strunind a- 
numite temperamente, nepeda- 
lând pe grotesc și realizând ast- 
fel, chiar cu go piesă care nu-i 
oferea prea multe posibilităţi 
ceeace ar fi putut astiel să-l ten- 
teze să caute efecte ieftene un 
spectacol echilibrat, cu gust, ar- 
monios şi de o foarte decentă ţi- 
nută arţistică pentru care, din 
primul moment, merită nu nu- 
mai toate încurajările — aştep- 
tându-l și la opere de alţe rezo- 
nanţe — dar şt toate telicitările, 


i n 

Teatrul Mic... 

Incepe să fie un Teatru Mare! 

In momhtui de faţă se pre- 
zinţă cu una dintre ecnipeie cele 
mai puternice: G.  Ca.boreanu, 
Lugenia Zaharia, Maria Mohor, 
Euerle,,. 

De, atât şi ar fi destul! 

Şi apoi, pe afiș, „Fraţii Kara- 
mazov-! 

Chiar dacă nu-i decât o dra- 
matizare după Dostoiewschi şi 
tor, sunt „i'raţii Karamazov! 
Oricum! 

Evidenţ că aramatizarea, deși 
făcută de unul dintre cei mai 
străluciți şi totodată mai inteli- 
genţi oameni de teatru, căc aşa 
trebue socotit Jacques Copeau, 
se resimie ue a nu ti deca tot 
o dramatizare, dar ea, totuşi este 
d.ntre  dramatizările cele „mai 
reaizate, in care sa reuşit să se 
redea intro foarte mare măsură 
din suflul şi atmosfera aceea spe- 
cifică a originmulu:i, pe care o 
Are romanul lui Dostoiewski. Şi 
lucrul nu €e uşor deloc, mai cu 
seamă dacă ţinem seama și de 
tapţul — care nici ei nu trebue 
trecut cu vederea — că unul este 
rus şi încă dintre cei mai auten- 
tici ruş, în literatură, iar celăialt 
francez prin gand, prin formaţie 
şi spiriţ, și prin tot ce-a vrut, 
ce-a tăcut şi ce-a însemnaţ şi că, 
în general, între gufletul rusesc 
şi cel francez este şi aşa o ade- 
vărată peăpastie! 

Cat privește interpretarea, a 
îost deosebit de bună, deaseme- 
nea, Mai intâiu d. G. Calboreanu: 
care in Dimitrie a pus la cvatri- 
buţie adânciie resurse ale boga- 
tu.ui d-sale temperament. 

Aşi z.ce chiar că n'ar trebui să-l 
folosească cu prea muiţă osten- 
taţie. De piidă în actul întâu 
— şi chiar şi în celeialte dar mai 
cu osebire in actul întâu — l-a 
ti preferat recurgând mai rar la 
acele alternanţe în „izbucniri“ și 
„domoliri“ cari, astfel, la un mo- 
ment dat ar putea să apară nu ca 
o manifestare norma:ă a perso- 
uagiuiui întrupat ci poate mai 
mult un fel de tehnică, un fel 
de caracteristică proprie a acto- 
rului care-l interpretează. 

In orice caz, însă, bine: d. Cal- 
boreanu are şi de data aceasta 
în „Frații Karamasov' o frumoa- 
să creaţie. 

O realizare deasemenea fru- 
moasă este aceea a lui Smerdia- 
cov: Fory Etterle! Aș zice chiar 
excepţională. 3 

In orice caz, o creaţie deose- 
bită, de neuitat. De altiel, trebue 
spus că în asemenea roluri de 
compoziție, mai cu seamă când 
au şi ceva morbid, d. Fory Etter- 
le este inegalabil, 

Bine deasemenea d-na Eugenia 
Zaharia în Ecaterina Ivanovna 
în femeia care vrea să se sacri- 
fice dar până ia urmă ţocmai ea 
nu se sacr.f.că; bine deasemenea 
d-na, Maria Mohor în Gruşenka, 
în femeia batjocoritoare,  apa- 
rent rea şi dăunătoare, trăind 
numai pentru ea, pentru bani şi 
pentru plăceri, dar care tocmai 
ea va fi aceea care se ya sacri- 
îica: două actrițe de un reai ta- 
lent şi de caliţăţi nedesminţite 
până acuma, î 

„Fraţii Karamasov“ însă mai 
aduce și două mari surmprize — 
cel puțin pentru mine — şi a- 
nume: d. Petre Nove şi d. Roland 
de Iassy. 

Da, Petre Nove în Ivan Kara- 
masov! 

D-sa este în adevăr bine, 

Şi deoarece înţeleg să fiu obierc- 
tiv, cum în trecut nu întotdeau- 
na am fost de acord cu realiză- 
rile d-sale, făcând fie rezerve 
exprese, fie lăsând aceasta, să se 
înțeleagă, tot aşa, de data aceas- 
ta, când d. Petre Nove ne-a dat 
un lucru bun, mă simt dator să 
spun că d-sa merită ţoate felici- 
tăriie pentru această frumoasă 
realizare a lui Ivan, pentrucă, în 
adevăr, de data aceasta a avut 
şi o interpretare frumoasă şi joo 
de scenă frumos, a avut şi căl- 
dură şi a avut și forţă dramatică! 

Cât priveşte pe d. Roland de 
Iassy, mă întreb ce i-ar mai fi 
trebuit unui alt actor spre a ne 
da un mai bun Teodor Kara- 
masov? 











In adevăr, d-sa ni l-a redat pe 
bătrânul MHaramazov cu  ţoaţe 
pâcateie lui, cu toată biasfemia 
lui, ca ţoate poitele lui care, nu 
numai ele „dar prin însăşi făp- 
tura lui parcă murdăreau totul 
în JUrUL ju, cu cinismu,, cu rân- 
jetul iubric! 

ki bine, totul a fost meaşieptat 
de bine realizaţi! 

In iime ,biue deasemenea şi d. 
Ion Aurel Manolescu în „Aliogă, 
omul lui Dumuezeu“, un roi care 
de aitfel i se și potriveşte în- 
deajuns, cum şi d. i. Necşulescu, 
Găre ni l-a prezentat pe bâiră- 
nul Zosima iînţr'un mod care — 
şi că joc die scena şi ca dicţiune 
şi chiar ca mască — nu l-ar fi 
lăsat în urmă nici faţă de colegii 
de veche ruină şi îrumoasă ex- 
periență în asttei de prezentări, 
ai Naponaiuiul, In ceielalte ro- 
iu, de ex. n Gregori l-am avut 
pe d. V. Bulandra, în Musialo- 
vici pe d. Em. Giuaân, în YVzru- 
baischi pe d, i. Popp, în Trifon 
d. C. Anghelovici şi in Poliţaiu 
pe d. JI. Băiănescu, domniile 
ior îniregiuvi intrun mod terscat 
frumoasa distribuţie a acestui 
spectacol. 

Decorurile şi costumele, dato- 
rate d-lui arh. Hiivtner, cred că 
su fost cam nepotrvite. Astiel 
unele costume erau de epocă, al- 
tele, cum ar îi jacheta iui ivan, 
era de-o ţâetură prea nouă, prea 
impecabil modernă când în de- 
îimuy Ivan putea fi tot aşa de 
elegant chiar dacă ar fi purtat ca 
şi ceielaite personagii tot o re- 
dingzotă şi aceasta ar îi fost tot 
după tăetura generală a vremii. 

CA priveşte decorurile, deși 
frumoase şi destul de  ingenos 
realizate, eie nu lasă să se simtă 


nimic rusesc din ele și, iucru şi - 


mai importantţ, suntţ în realitate 
prea st.iizate şi prea simpiificate 
şi luminoase, disionănd asttej cu 
toată atmosfera general morbidă, 
a unei piese cum este, „kraţii 
Karamasov', atmosieră la care 
— şi ar îi şi acesta într'o oarecare 
măsură roiui decorului — ar tre- 
bui să concureze! 

Totuși destul de bune, nu se 
poate spune propriu zis că n'ar 
fi bune: simple rezerve. 

In ce priveşte regia a avut-o 
d. Victor Ion Popa. 

Prin urmare — cu menţiunile 
şi rezervee deja făcută — trebue 
să spun că îi revin şi d-sale o 
mare parte din merite:e acestui 
spectacol şi, deşi — aşa cum am 
spus-o cândva, mai de demuiltţ — 
cred că în mod deosebit d-sa este 
indicat pentru piesele moderne, 
franţuzeşti, cu toate acestea deo- 
sebita d-sale experiență de re- 
gisor constitue întotdeauna o ga- 
ranție de bună reușită, pentru 
orice fel de spectacol, așa după 
cum e în cazul de faţă. 


JI 


Comedia adela „Teatrul Muncă 
şi Lumină“ nu-i o comedie res, 
deşi nu-i de tipul comediilor spi- 
rituale, franțuzeşti, de un. dialog 
fin şi inteligent ci este de un co- 
mic mai „natur“, mai direcţ, prin 
mijloace mai simple, mai „vizi- 
bile“, mai pe gusiu, şi înțelege- 
rea publicului obicinuit, aşa cam 
cum sunt în general piesele ger- 
mâne. 

Insă, în felul ei ,e amuzantă, 
Şi pe deasupra este şi jucată bine, 

In special trebuesc remarcaţi 
d-nii Cezar Rovinţescu şi Lică 
Rădulescu, primul în solul lui 
Gebhard de Waldemar şi al doi- 
lea în Consilierul comercial 
SBrikmeyer. 

Deasemenea dă. Titu Vedea în 
Boby Woodligh: are o prezentare 
cu deosebire frumoasă. D-na 
Nely Niocoiau se dovedește şi de 
data aceasta a fi actriţa bună pe 
care o ştim iar d-ra Valy Voicu. 
lescu interpreta vioae, amuzantă 
Și delicioasă de totdeauna. 

De altfel toată distribuţia este 
bună — citez în ordinea progra- 
mului: d-nele şi d-nii Costin 
Dodu, Adria Alma, Constantin 
Atanasiu, Xenia Beza Bonova, 
Mimi Rowvinţescu, Costin Iliescu 
gi Cristofor Vitencu cari, toţi, au 
jucat frumos. 

Direcţia de scenă a reușit să 
imprime un ritm viu acestei co- 
medii. Cu alte cuvinte a fost, așa 
cum rezultă şi din cele spuse mai 
sus, deosebit de bună fapt pen- 
tru care d. George Iliescu — căci 
d-sa a avut direcția de scenă a 
acestui spectacol — merită o 
mențiune deosebită. 


ALEXANDRU 1. DRĂGHICI 





Note literare 


REINFIINȚAREA PREMIILOR 
SCRIITORILOR TINERI 


„Fundaţia Regele Mihai I“ 
aduce la cunoştinţă că a reîn- 
fiimțat Premiile Scriitorilor ti- 
neri, pentru poezie, eseu, stu- 
diu filosofic sau social, piese 
de teatru, schiţe sau nuvele. 
Se vor premia maximum cinci 
lucrări din fiecare, sau numai 
o parte dim aceste specii lite- 
rare, după calitatea manuscri- 
selor primite, 

Comitetul de premiere este 
alcătuit de membrii vomitetu- 
lui de direcţie al Revistei Fun- 
daţiilor Regale, de redactorii 
revistei, precum şi de d-nii: 
"Tudor Vianu, Perpessicius, şi 
Şerban Cioculescu. Manuscri- 
sele se vor preda la sediul 
Fundaţiei Regale Mihai I, 
B-dul Lascăr Catargiu 39, 
până la 10 Ianuarie 1945, iar 
rezultatul se va comumica în 
cursul lumei Februarie. 

Numele şi adresa autorului 
vor fi menţionate într'un plic 
închis. Pe fața plicului şi pe 
mamuscris se va scrie un 
„motto“ ales de autor. Pre- 
miile constau în editarea, lime- 
diată a manuscriselor alese de 
comitet şi în acondarea antici- 
pată a drepturilor de autor. 


DOROTHEA  CHRISTESCU: 
PARISUL LOR... Momente 
din vremea domnilor în uni- 
îorme verzi. 


E vorba, în actastă carte, de 
Paris sub ocupaţia germană, 
despre acei Paris al anilor 
1940—1944 pe care puţini din 
noi Românii au avut prilejul 
să-l viziteze, şi în a cărui at- 
mosferă tragică, autoarea cărţii 
a trăit îndurând împreună cu 
prietenii ci, Francezii, zile 
grele. de lipsuri materiale şi 
de desnădejde morală. 

Autoarea prezintă unele as- 
pecte ale Parisului ocupat, cu 
mult discernământ, am spune 
chiar cu multă obiectivitate. 
Sub o formă literară vioaie şi 
colorată de un ușor spirit iro- 
nic, d-na Christescu îşi dea- 
pănă amintirile în formă de 
nuvele. 

Situaţia în Franța ocupată e 
privită din punct de vedere so- 
cial. Autoarea descrie cu o ver- 
vă pur franceză personagii din 
diverse medii şi de diferite 
condițiuni : fermieri, burghezi 
mari și mici, financiari, actori, 
profesori, mame şi... coniţe no- 
stime, caracterizând prin ele 
o epocă bine determinată și 
deosebit de curioasă : aceea a 
Parisului strivit de cizma pru- 
sacă, 


UNIVERSUL LITERAR = 


PE MARGINEA 
„INTOARCERII LA CLASICISM: 


(Urmare din paz. I-a) 


Mihail Dragomirescu, profesând un clasicisin evoluat, care îm- 
păca de asiadaiă junimaSmMul mmeoresciim cu Dăţioivalisanul Se- 
mănăroruiui, său neceswațiie artei cu postuiatul integrității su- 
îieteşti a scrtitoruuui, cum remarcă Leorge Caliuescu, a poziţie 
impotriva simbolismului şi modernismului, combătându-ie vehe- 
ment în revista Faianga, 

Poporanismul conține de asemeni în programul său promova- 
rea unei cuituri naţionale, situandu-se asttel aiăsuri de Semănă- 
torul] şi deci impotriva modernismului importat 

Ovid Densuşianu, istoric literar condus ae criterii estetice, in- 
terpret al simbolismului la noi, n'a inţeles totuși modernismul. 
intrun curs ținut la Universitatea din sucureşti în ultimul an ai 
vieţii şi activotăţii sale, cun oure se incnee cariera sa critico- 
bierara, proiesozul de fiioiogie susține că Epoca de astazi e 
Ccarăcuerizală Ma As prin naos, Dueriteie pornui sint aato- 
rite aceia psihologii nenonocite că orce e pelmus Cuma, FHao- 
sui jinseamnă incrăzneaă şi înarăzneala duce spre imprerti- 


 nenţă. Nu e de mirare atunci că şi literattura e copleşită de ră- 


tăcir., cu atâtea producuiunae preznuate ca expresa superuvauă 
a actualităţei, a modernismului ultim, ce şi-a găsit adăpost şi în- 
tr'o revistă cum e „hevisia Fundaţiuior hegae”. 

In epoca actuală constatăm, printe altele, o pornire spre bur- 
lesc, spre grotesc, cu rădăcini depărtate, zice profesorul. După ei, 
poezia actuală poetizează sâlbaăcia, MAnLtestă Vruenyă, duuce 
sangumnare molipsiri alături de mutive mai blânde, gingaşe, se 
iunșează nova vio.entă; din șirul exagerărilor nu lipseşte gran- 
domania. (E. Boita). In Arghezi avem  canibalsm curat („Aşi 
mânca dn fitecme“); în Emii Bota vulgar.uate și vrivuaultair; im 
Ion Pozam proianare;, lui M. Moşandrei valurile îi par „baie“, ri- 
mând cu „astrale“; pentru a conchide; Aceasta se chiamă poesie... 
înăițaţă de modernisan, 

In acelaşi curs de evoluţie estetică a limbii române, profeşorui 
condamnă excesul de imagism, care a ajuns la unii poeţi moder- 
nişti o manie. Nu-şi dau seamă acești poeți că excesul de imagini 
e obositor, e o boală, o înţelegere foarte limita“ă a poesia? O 
poesie incărcată de imag me arată pedanter.ie şi dice va puuveri- 
sarea impresiei, 

Asupra acestui punct sunt de acoră şi criticii modernişti ca și 
tradiţiionaliştii refractari înoirilor. Imaginea este un mijloc şi nu 
un scop în sine, Dar de aici şi până Ja a condamna imagini fru- 
moase ca: 

Din mare iese seara cu haina udă leoarcă; 

sau: Am auzit căzând cu brânci o stea; 

sau: S'a încins o păruială între stele: e o câle de regres. 

Ovid Densuşianu mai reproşează scriitorilor moderniști lipsa 
de ideal şi darul înfrumuseţării, Din cea mai elemeniară compa- 
rație a poez.ei modern-sie cu ce sa regizat în literatura noastră 
în curs de mai multe decenii, re-se lipsa de idealism a poeţilor 
de astăzi, la care totul e degradat, bagatelisat, vulgarisat, pentru 
că a avea imaginaţie cu înviorări, cu darul înfrumuseţărilor, cu 
imdemmuri spre vs, li se pare o imsuf.aen,ă sufieneasxă, pună vavea 
o slăbiciune, gingăşia o afectare. Ar trebui să se înţeleagă că 
nu se poate trăi fără vis, fără ideai; altfel rămâi animii bped. 
Poeţilor de astăzi le lipseşte ce oricând, oricâte modernizări ar 
xeni, nu poate rămâne strein de literatură. 


- 


Li j ti 





! i - & 

E adevărat, libertăţile din care modernismul şi-a făcut un steag, 
au dus ia exagerâri regretabile, Poeți de ustimă oră şi-au abordat, 
cu pretenţii de poezie, exerciţiile lor teuse, arurăriue tară conul, 
AUtOMAisilul jur sâiao de putzie, în câmpul itereior sa crea 0 
sture naouci. Protagoniziii arwi clase au lua această drept 
Semnul une, pericutouae rătăcu spirituale. În numtie clasie.smu- 
Lu, CULUILI IVâți lila, ElCei, SpeciCuluL NAVLOIă, Ortoiox:Smuil- 
lui miSitc, Buvonrouismului şi mesianismului romanesc e pârte a 
Mtesectuăiuații noasire cere uiioancerea ja Cui n Sau 10- 
CLâşucusin. (Cu atat Dai Mult cu căt critici şi esteţi dun runăuruie 
moderniștilor au negiikat in uitinul ump acţuaiatea iterară, 
dea:cânuu-se svudiuiui cuasiculor noștri, 

kapuui ca o inweugă generaţie de crilici şi esteți, formaţi 13 
noua şcoa:ă moderna, e preocupată cu studiul scriitorilor clasici, 
Du Genova că Suntem 1 Prâgul uimui iai:ment ai modernismului 
şi îm Zorii unei reanv.eri a CLas.cisănuiui, NED) isiiița an caurul 
unor iormu:e siramie şi sterile, ei îi văd pe ciasici printr'o altă 
prismă decat inainvâșii lor,  descoperinuu-le noi vaiori literare. 
Uriveriul lor de Juuecată este cel estetic, 

In Arta prozaloriior raman. luaur Vianu conşacră mai mult de 
jumătate an această opera autorilor ciasiei, urmărind desvoitarea 
Prosei uwerate romaneşi, considerată după vauoriie ei stilştice şi 
in procedee,e ei de ar.ă. Această încercare de estetică literară 
evo.uiiva, cum 0 humeşie in mouestia sa autorui, omite o inae 
parle de scrii, ocupandu-se numai de aceia care sau impus 
pnn contripujua 10r in aesvowarea ariei româneşti de a scrie, sau 
de ae:e, care reprezintă in chip ioarte caracierisuc un moment 
attistic, 

George Călinescu, critic dublat de un artist și estet rafinat, s'a 
dedicaţ studiului celui mai reprezentativ poet al nostru: Mihai 
Eminescu şi celui mai autentic scriitor: don Creangă. în voluimi- 
noasa-i imorie a liieraiurii române, dela origini şi până în pre- 
zent, aruncă noi puncte de lumună asupra clasicilor. 

Sensibiiitaea, critică a lu Șerban Ciucuiescu, câștigat de direc- 
ţia istomea, aduce noi contribuţii documentare la cunoașterea vie- 
ţii şi operii lui I. L. Caragiade și Calistrat Hogaş. 

Viadimir Streinu reciteşte pe clasici, in primul volum din Cla- 
sicii noșuri, din 1943, îi revede pe Odobescu, Maiorescu, Emi- 
nescu, Creangă și Coşbuc. In cercetările sale scurte qă la o parte 
balastul. Prinzie nota dominantă caracteristică, esenţială, a fie- 
cărui scriitor analizat, alucând noi vederi asupra lar. 

Perpessicius a renunțat la cronicile sale impresionisțe despre 
contemporâni, preferand şi el autorii consacrați. E mai comod 
și mai puţin riscant, Când va da ia iveală Jurnalul său de lector, 
din câre a publicaţ o părte în Revista tundațiiior Regale, vom 
lua cunoștință de cercetările sale asupra clasicilor, 

Chiar şi Eugen Lovinescu, în primatul său criţic de mentor al 
morternismujui s'a ocupat de Marorescu şi POŞerILaea luu CruimCă, 
cât și despre contemporanii săi. 

IntereSul criticei actuale pentru scriitorii clasici culminează în 
Istoria: lieraturi române moderne, inioemută de ireunea cruucă: 
Șerban Ciocuiescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu. Autorii, după 
cum mărturisesc în prefață, supun UI. Noi iecuui aente NU că 
literatură tomână frumoasă din ultimul veac, pentru a controla 
soliditatea judecăților estetice aie trecuiuiui şi peniru a le iniocui, 
când va fi fost cazul, după indicaţiile gustului actual. Sunt mo- 
nografiaţi în acest prim volum autorii secolului trecut, dela Vasilie 
Cârlova și Gheorghe Asachi până la nedreptățitul Macedonski, 
cuprinzând deci întreaga epocă clasic-zromantică a literaturii noas- 
tre. Autorii se simt solidari prin aceeaşi concepție asupra Sorel 
literare și a marilor ei linii de desvoltare în cultura noastră. Cu 
toate că nu s'a bucurat de faima şi scandâtluli ce s'au stârniţ în 
jurul istoriei lui George Călinescu şi celei in franceză a lui Basii 
Munteanu, ambele concepute în gen occidental, 2ceastă cuminte 
istorie este a treia istorie a literaţurii noastre, care aruncă o pri- 
vire modernă asupra clasicilor. Se poate spune deci că studiul 
clasicilor este astăzi în floare la noi. 

E semnificativ faptul că aproape toţi acești critici sunt și artiști, 
majoritatea poeţi. Poeţii cu simţul lor artistic, intuesc cu mai multă 
ușurință adevăruri, pe care crițici conduşi de norme şi sisteme 
nu le pot intui. Baudelaire, deşi poet, a scris cele mai bune pagini 
de critică asupra contemporanilor săi, călăuzit numai de simţul 
său artistic şi de Judecata sa lucidă. Puterea de comprehensiune a 
artistului pentru contraţii săi este mult mai mare decât a unui 
critic pur. 

Interesul pentru clasici pe care l-am remarcat la criticii con- 

temporani nu denotă că aceștia au părăsit poziţiile pe care le 
aveau în arena literară actuală. Ei au pornit în explorarea clasi- 
cilor cu mijloace noi de cunoaștere. Sunt încă multe laturi nelă- 
murite sau greşit interpretate de către o anumită critică 1a acrii- 
torii clasici. 
* Dacă au apărut manifestări sporadice cu pronunţat caracter cla- 
sic, nu înseamnă iarăși că literatura vremii tinde spre clasicism, 
Ele nu sunt o urmare a infiuenţei vreunui curent ciasicist, ci un 
produs ai unor temperamente eminamenţe clasice. Această pro- 
blemă a temperamentelor a desbătut-o când-va Ibrăileanu 


(Continuare în numărul viitor) 


GEORGE PUTNEANU 


aaa cei co i E 


PROBLEMA... 


Cu ce altceva s'ar putea mân- 
dri azi teatrul, dacă nu cu în- 
săși existenţa lui în aceste tim- 
puri de aspră viaţă, 

Fenomenul însă cu care şi-a 
dus =— ţotuși până acum câtva 
timp, bogata sa existenţă, făcea 
3d ȘPOUL “1875 BiijnAtur Tea 
să se întrevadă pentru azi o şi 
mulţi i-a hotărît să-şi abando- 
neze orice altă nieserie, dedicân- 
du-se aceleia de director sau co- 
director de teatru. 

Ciudata schimbare intervenită 
însă grabnic în mersul acţivităţii 
teatraliceşti a Capitalei, dețermi- 
nă luarea unor măsuri. 





Inceputul de criză prin care 
trece azi țeatrul face să se pună 
întrebarea: 

E din vina orarilului?.., 

Din vina camufiajului?... 

Sau din alte cauze?,.. 

Noi credem că nici unul din 
primele două motive nu consti- 
tue adevărata piedică în mersul 
prosper al teatrului şi că mai de- 
grabă se inciude în cel de-al 
țreilea care cuprinde mai multe 
cauze. 

Una din acestea o constitue 
bogata apariţie pe piaţa teatrală 
a unor autori, directori și chiar 
actori cari până mai deunăzi 
fiind puşi în situația de-a lucra 
şi de a combina ferit sau mai în 
tihnă, dădeau lucruri mai de ca- 
litate decât azi, când larga des- 
chidere de porți a născut şi ac- 
ceptări dar şi refuzuri. 

Cu alte cuvinte a născut o mai 
severă critică în fața căreia se 
opreşte şi cel care a negiijat-o 
până acuz, j 

Dar existența teatrului de azi 
hotărăşte o probiezmă şi mai im- 
portantă, pentru care doar un 
simţământ al datoriei şi al răs- 
punderii o poate rezolva. 


CALITATE... 





lectură, d-na Dorotheea  Chris- 
tescu. , | be 

D-sa este cunoscută prin acea 
activiţate publicistică din  coti- 
diane şi diferite reviste, iar în 
curând va fi cunoscută şi prin 
ace] temeinic meșteșug de tradu- 
că oare de piese, începând cu lu- 
crarea aprobată de Teatrul Naţ.o- 
aal ințitulată atât de sugestiv 
„Călător fără bagaje“, 

D-na  Dorowmeea, Christescu 
oferă însă azi pe piaţa literară 
și un interesant volum având 
titlul „Parisul lor“, 

E ceeace face ca o secrețară 1i- 
terară de comitet să înfrunte tă- 
cut toate răutăţile celor cari — 
naivi — întrebau prin unele re- 
viste teatrale: dar care este acti- 
vitatea publicistică a doamnei 
Dorotheea Chrissscu,  traducă- 
toarea piesei „Călător fără ba- 
gaje'?... 


„VEDETE“. 


Doar cu numele câtţorva „ve- 
deţe“ de revistă, unele săptămâ- 
nale teatrale înţeleg să-și com- 
pleteze coloanele, fiindcă — de 
fapt — restul care se limitează 
numai la munca şi la punerea în 
adevărata valoare a talentului, 
constițue acel grup de adevărate 
artiste care înţaiege să se abţie 
şi deia „fotogenie“ şi mai ales 
dala reclamă. 

In orice număe apărut, o vedem 


fie pe Cornelia Teodosiu, fie 


pe Silly Popescu sau „L.ana“ (?), 
Henţia, Ileana Doru sau chiar 
— acea fotogenică actriță — Ma- 


sia Magda, revistele acestea tea- 
trale obțin meritul celei mai 
comerciale publicităţi, fiindcă alt 
material care să intereseze o pro- 
biemă a teatrului, nu găsim. 
Recunoaștem — insă — că şi 
aceste „vedete: obţin un succes, 
Obţin acel succes de anumit 
interes faţă de persoane pe care 
nu le prea ințereşează nici bio- 
grafiile şi nici activitatea teatrală. 


LUCRĂRI... 


Cu prelucrarea romanului d-lui 
Cezar Petrescu, din care a eșit 
piesa „Ochii strigoiuiui“, repre- 
zenuată anul trecuti pe scenă 
Teatrului Naţional, arta drama- 
tică și-a imprumutat subiecte — 
așa cum, deultjel, a mai făcut și 
mai înainte — care să le scoată 
din scoarţe de cărți şi să le dea 
scenei prin altă perspeciiva. 

De curând — însă — ne-am 
reamintit de un vechi dar foarte 


interesant roman întitulat „Hâr- 


dăui lui Satan“, semnat de Eu- 


gen Todie. 

Romanul acesta apărut și cu- 
râna epuizat, în anul 1923, cu- 
prindea un material prins în te- 
meiul actualelor evenimente. : 

Autorul, d. Eugen Todie, servit 
de-o în-pirajie oarecum  cwuaaă 
prin desprinderea anticipată a 
timpului de azi, a depășit atunci 
cadrul momentului ca să stabi- 
lească situaţii cu care ne întâl- 
NÂM acum. 

O prelucrare a acestui roman 
perwru teairu, credem Ca ar CON 
stitui cel mai atractiv spectacol. 


1. M. LEHLIU 





N/(4 apasă depărtarea 


Atât de greu m'apasă D 


depărtarea 
Când dorul după Ea aleargă 'n vânt... 
Ş'atât de greu, m'apasă înserarea 
Când işi aștemme vălul tristeții pe pământ... 


Atât de greu m'apasă înserarea 

Când stele mii, de Ea îmi amintesc... 

Şatât de greu m'apasă depărtarea 

Când dorurile-mi toate în vânt zădărnicese,., d 


Adeseori, prin visuri durerea mi-o alint:.. 
Şi parcă simt căldura ce-ţi dă îmbrăţișarea, 


tuată pe o poziție care nu conve- 
nea actualei direcții a Teatrului 
Naţional, a fost numită secretară 
literară pe lângă comitetul de 


In, locul d-nei Postelnicu, si- 





Atât de greu m'apasă depărtarea...! 


Şi par'că sorb privirea din ochii Ei ca zareg, 
Dar mă trezese plângând, căci visurile mins, „| 


. 
. . 
* 


DÂRMOXA 


(Urmare din ps. I) 


Dharma înseamnă lege, dreptate. E 
morala care se desprinde din acea tre- 
buinţă omenească care a dus până la 
urmă la înființarea acelei instituțiuni 
atât de necesară pentru o bună convie- 
ţuire între cameni. Dar pentrucă legile 
sau mai bine zis majoritatea principii- 
lor fundamentale de lege, nu sunt în 
fond nimic altceva decât datinele stră- 
moșeşti, recunoscute a fi bune pentru 
prosperitatea unei naţiuni și deci păs- 
trate cu sfinţenie, dharma are înţelesul 
primordial de datină, 

Moxa înseamnă ispășire, mântuire. 
Şi vine dela verbul mokșate cu înţele. 
sul celui care se eliberează, care scapă 
de ceva. Mokşayate înseamnă: acela 
care elibarează pe altul, 

Atât Dharma și Moxa au fost ridi- 
cate cu vremea de brahmani la rangul 
de. așa zise zeități. Aceste regule sfinte 
erau mai mult decât regulele simple și 
obișnuite dintre oameni, deci a primit 
un înţeles sacru și au'trecut în rândul 
zeităților ae mâna a doua, 

Dharma moxa ar însemna prin ur- 
mare rânduiala care duce la ispășire, 
legea, care duce la mântuire. Este tota- 
litatea regulelor pe care trebue să le ob- 
serve acel care se leapădă de cele lu- 
mești și cu ajutorul practicărei lor 
să-şi dobândească mântuirea sufletului 
său. Darmamoxa este un capitol al teo- 
logiei dace. 

Revelatoare este însă împrejurarea 
că denumirea muntelui moldovenesc se 
întâlnește în vechea epopeie care prea- 
mărește vitejia voinicilor de neam mare 
a războinicilor, a neamului Kșatria 
sau a șatrarilor, în sensul vechiu al 
cronicarilor și nu în cel decăzut din zi- 
lele noastre. Unul in cele mai impre- 
sionante capltole din  Mahabharatha 
este acela în care bătrânul Bishma își 
învaţă nepotul cum să se comporte ca 
să poată fi un rege bun. In acest capl- 
tol se vorbește despre raja-dharma, în- 
datoririle unui rege; apaddharma, a- 
dică ce trebuie să faci la caz de primej- 
die sau la nenorocire ; dana-dharma, 
despre datoria de a fi darmic, despre 
puterea milostenieli; în tine se vorbește 
despre moxa-dharma, sau despre rân- 
duielile care duc spre mântuirea sufle- 
tului, spre fericirea, veșnică, , 

Nu-i nevoie să fii om de specialitate 
ca să poţi vedea că dharma-moxa și 
moxa-dharma nu sunt decât unul și 
acelaș cuvânt, inversiunea compunerei 
elementelor datorindu-se lungului spa- 
ţiu de timp dela, separarea Traco-Dati- 
lor de marea familie a Arienilor, spaţii 
care cuprindeau cel puţin trei milenii, 
dacă nu şi mai mult, deși unii savanţi 
caută să fixeze despărțirea, Arienilor cu 
muit mai în urmă, aproximativ 1800— 
1500 a. Chr. 

Dovadă evidentă că ei greşesc, sunt 
descoperirile ceramice din tumulii du- 
năreni care sunţ, identțice cu cele din 
Frigia și cu cele din Balcani care sunt 
evaluate a îi anterioare ciclelor de cul. 
tură miceniană și minoică. 


Ce a determinat o astfel de numire 
a acestui munte? 


Urmărind viaţa străwechilor Arieni,, 


mă refer la Inzi și nu la Iranieni, gă- 
sim între multe alte trăsături comune 
de caracter şi pe aceea de a se puiea 
lepăda cu uşurinţă, de tot ce constituie 
viaţa. humească și a se retrage la loc 
singuratec pentru dobândirea vieții 
veşnice. Religia rasei ariene poartă in 
sine caracterul filiaţiunei dintre zeitate 
și om, raport dela tată, la fiu, în con- 
tradicţie cu raportul dela stăpân la 
rob, caracteristica vechilor religii se- 
miţe bazate pe elementul de teamă și 
de frică, în loc de dragoste ca la Arienl. 
Sentimentul religios era o necesitate 
lăuntrică a fiecărui om şi-l ducea la 0 
nesfârşită cercetare a adevărului care 
să-l facă, să-și «diobândească fericirea. 

Această trăsătură de caracter, această 
trebuinţă sufletească, această proce- 
dare tipică, deși o fi existat cu sigu- 
ranţă şi ia alte popoare ariene, nu se 
dovedește pe bază de elemente decât 
numai la Arienii dim India și la neamu- 
rile de rasă tracă. Faptul acesta trebue 
să demonstreze ceva! Să demonstreze 
că viața amândorura se aseamănă în 
mai mare măsură decât cu aceea a altor 
popoare ariene. Că Tracii, ca să zicem 
așa, sunt mai Inzi decât Elenii, Celţii 
şi Germanii! Că felul lor de viaţă şi 
de a gândi este mai aproape de origina 
comună decât al altora. Că... și religia 
lor ca şi grâiul de altfel, trebuie să fi 
fost pe aproape de religia și de graiul 
Vedelor, căci altfel de unde ar fi răsă- 
rit nemurirea 
mai la Traci şi ia, Inzi? 

La îndemâna acestor considerente și 
a tuturor corcluziilor care se pot trage 
din acestea, nu vom greşi când vom a- 
firma că atât limba cât si religia Tra- 
cilor a fost la început identică cu acea 
a Arilor cari au cucerit India, binein- 
țeles că ţinând socoteală de diferen. 
țierea unei despărțiri milenare şi de 
condițiuni speciale de viață care şi-au 
lăsat pecetea deosebirii în desvoltarea 
lor ulterioară. 

Dar cu toată despărţirea lor in spa- 
țiu și în timp, totuși ni s'au păstrat 
cuvințe intacte, nemodificate, ca pro- 
nunţare și ca înţeles, încât să ne găsim 
astăzi în putinţa de a stabili strânsa 
legătură dintre traco-daca și sanscrita 
Vedelor. 

Şi deci vremea când Dacii încă nu 
erau creștinați, ci mai srau adepţi al 


credinţei al cărei interpret era miticul 


Bishma din Mahabaratha, un om de 
seamă, un mare Dac, un om care a su- 
ferit în viaţă, un om adânc înțelegă- 
tor... s'a scuturat de povara, trecătoare 
a vieții de toate zilele și s'a nreat pe 
muntele moldovenesc, unde în tihnă şi 
în pace să-şi găsească mântuirea gi îs= 
băvirea sufletului său. 

Și muntelui i-a rămas până astăzi 
numele muceniciei Dacului aceluia, do- 
vadă nestrămutată a splendidului ca. 
racter al neamului lui și al nostru. 


E. SCRIPCARIU 





sufletului, comună nu- 








Arp come Poem m: e 


5 sa PR , Rp era mea 


Se o ar 


come e 


id ae sai 


scene: 30 Noembrie 1944 - 


> DD 
lega 


= 


m i e ein 








Se 


UNIVERSUL LITERAR 


i 


A a: 


er 


—— 
Basa 





G=— 


Cronica literară 
Pui i 


GEORGE TOGAN: Mediaș 
- GBORGE MARIA PRINA şi 
MARCEL RĂDULESCU: 9 poeme 


Luptătorul ardelean d. George To- 
gan, editorul unei antologii de poezie 
transilvană „Ne cheamă Ardealul“, în- 
sufiețit de elanul nobil care-l mână 
spre activități culturale în legătură cu 
cunoaşterea provinciei sale, tipareşie o 
tipograficeşte, ejegantă carte a Mcedia- 
Şuiui, orașul său de baştină. Editura 
Fundațiilor Regale luase cândva iniția- 
tiva une colecții a oraşeior româneşti 
în care au apucat să apară volumaa: 
Braşov şi Constanţa. Genul liveuar al 
romanţării vieții unui oraş impune câ- 
teva observații pe care ne suim să le 
formulăm. Interesează, mai întâi, ora” 
şele care spun ceva isioriei neamului, 
culturii, sau cele care, deși n'ar avea 
istorie, solicită atenţia prin viaţa lor 
pitorească, prin poziția or actuală: Nu 
poate primi ficţiune nterară ce.a.ea că- 
reia îi dipseșta misterul umi glorii. 


Dacă Iaşuuu i sar face comentaiau li- - 


terar, substanţa i-ar fi in vrecutul isto- 
ric şi cel cultural, laşul dinainea a€- 
tuaiului războiu fiind unul din cele mai 
banale cetăţi româneşti. Clorouc, lim= 
fatic, Iaşul ultimelor decenii trăia a 
viață femenină la apusul frumuseţii, 
discretă şi desuetă. Despre ce fusese 
trecutul iți vorbeau, primăvara, zambi- 
lele, zarnacadelele și lalaieue oterie pu- 
blicului ieşit la soare să se încălzească 
dealungul Lăpuşneanului gi străzii Ca- 
.. rol de către ţigănci flenduroase, mai târ- 
ziu pătrunzătorul miros al teiior de pe 
aceeaşi reputată stradă care duce spre 
Copou iar toamna ruginiul de neuitat al 
frumoşilor castani sub care pasul trecă- 
torului devine fragil, ușor, aerian ca 
inimile eliberate mustenios de contingent 
şi scăpate spre visare. O istorie a lașu- 
lui dintre cele două războaie n'ar avea 
pe ce să se clădească. Biografia roman- 
țată a cetăţii Moldovei s'ar scri în du- 
hul istoriei sale de câtre un umanist 
specialist al literelor, cineva care ar 
avea taientul portretistic al lui G. Că- 
linescu şi adorarea trecutului național 
ca Mihail Sadoveanu. Dar dacă, altfel 
decât Iașul, Bucureştiul n'ar putea 
trăi prin istoria lui mediocră, ar găsi în 
srhimb materialul viabilităţii sale lite- 
rare în epoca înfloririi modeme pentru 
însuflețirea literară a căreia ar trebui 
pana unui călător internaţional, unui 
glob-trotteur ,care să nu amuţească de 
admiraţie în fața sgârie-norilor noștri 
fiindcă a mai văzut și alții și nici să 
treacă peste specificul  fermecător- 
balcanic al amestecurilor de stiluri de 
viață dela un pol la altul al orașului, a” 
dică deci ar trebui pana și unui exer- 
sat întru ale pitorescului şi particularu- 
lui. lată deci o altă condiție a genului: 
să se găsească scriitorul potrivit tipului 
de oraș care urmează a fi descris. O is- 
torie romanțată a orașelor țării ar fi ca 
o vastă piesă de teatru unde, — con- 
diție esenţială, — e nevoie să ge facă 
o judicioasă distribuire a imterpreților. 
Șin fine, o altă condiție ar fi aceea ca 
autorul istoriei romanţate a unui oraş 
să nu cadă jos de admiraţie faţă de o” 
biectul silinţeior gale. Incontestabil, ni- 
meni nu se-apucă de o treabă destul de 
grea ca aceea despre care e vorba, de- 


cât dacă este îmsuflețit de o dragoste . 


sinceră, neprefăcută, pentru ceea ce-i 
revine să lucreze. Admiraţia exagerată, 
lauda ditirambică pentm cine ştie ce 
fleac de stradă, sau bust al târgului, 
pentru personagiile cunoscute sau ne” 
cunoscute, strică armonia obiectivă a 
lucrului care trebue să se desăvârşească 
cu acea reţinere specifică openii dura- 
bile. Nu e greu de spus acum dacă mo- 
nografia romanţată a d-lui George To- 
gan îndeplinește condițiile genului. La 
urma urmei, se poate spune, dacă e ta- 
lent, orice nimic capătă viaţă artistică 
și cu talent se poate justifica viabilita- 
tea oricărui orășel. Talentul nu-i lip- 
sește d-lui George Togan. 

Monografia sa e vioaie, are unnele părți 
bine scrise, interesante (vizita împăra- 
tului Iosif al II-lea, traducerea din poe 
tul Christian Schesaus despre roma- 
nitatea ținuturilor transilvane, capito- 
dul despre industriile noui ale orașului 
cu parcurile, castelana și luxul unui car- 
tier care ar solicita invidia chiar și a 
bucureşteanului bogat, etc.). Ceea ce-i 
vom reproşa este lipsa de măsură a ad- 
miraţiei sale, căci ideia pe care . ne-o 
facem din descrierea oraşului acesta, 
invită să-l locuești sau numai să-l vizi- 
tezi îndelung, ca pe un oraş fabulos, 
exotic, pe când realitatea este că no- 
roiul şi provincialismul decăzut, care 
totuși transpar şim cartea d-lui Togan 
pe/ici pe colo, concurează serios ideali- 
tatea admirativă a penei scriitorului. 


Orașul pare a fi un amestec de cetate . 


veche cu cârțiere industriale noui și pu- 
ternice, la care sar adăuga dealurile ro- 
ditoare și bogate în verdeață, ale îm- 
prejurimilor. După noi, dacă e vorba să 
facem o viață literară a orașului, por- 
tretul acestuia trebuia scobit din con= 
trastele cartierelor noui cu cele ale ce- 
tății vechi, totul izolat, ca un simbol al 
progresului uman victorios, într'o mare 
de pășuni și vii, răitoare prin virtutea 


străvechiului lor bucolism. Fiecare face 
însă cum in e. , 
Ne ai geeă neplăcuta datorie 
de-a observa că nu rare sunt în- 
advertențeie de lhmbă, în această 
carte, aeşi, spre onoarea autor 
lui, efortul de a: exprima compuect 
şi umpede un gând sau o imagine este 
vizibul in toată lucrarea. Un joc al ti- 
nerilor saşi obligaţi să sară peste fla- 
căra unm rug aeşieapsă urmatorul co” 
mentariu al scriitorului : te când ur- 
mam la școala germană, am luat parte 
la un asttel de spectacol, care mie mi 
se părea mai muit O muzică Wagneria- 
nă“. Exprumare defectuoasă este și- 
aici: „Cu toate acestea Uliţa fputare, 
cutare, cutare, cutare, iormează a o a- 
semenea ora un Şir de case un umpuri 
uvaie', Cum nişte uuţe pot iona un 
gir de case nu prea unyeiegem. Ală- 
cală, d. George uiogan amină: pkue- 
care arc ascuţt este puin de viață“, altă 
dată că ieciorri pentru Joc a ma;alul ro- 
mânesc: „Aveau cămâşi încreţte, cusute 
cu aluţe pe piept şi pe spate ,in formă 
ca silaba vatină M“- Nu mai sem 
naiam expresiile exagerate, obişnuite 
într'o literaiură fFăuwat patnotaidă, 
ca aceea cu care se intiuulează un capi- 
tol : „Împăratul trece peste inima o.a- 
şului““, mulțumindu-ne cu ceea ce am 
arătat până acum. Ne place să aredem 
că, în mare măsură acesme lipsuri se 
datonesc grabei gu care sa procedat la 
imprimarea volumului. 

Cartea sa, destinată localnicilor me- 
dieșeni, acoperă o suprafață de interes 
literar pe măsura urbei natale. 

E posibil ca d. George Togan să se a- 
firme cândva şi ca scriitor, nu numai ca 
animator cultural, Bunavoinţa pusă în 
slujba culturii merită însă semnalată şi 
în acest sens notăm apariţia „,Mediaș“- 
ului său, încercare de istorie roman- 
țată. 

* 


Doi tineri poeţi întocmesc'un gest de- 
licat de prietenie şi poezie, făcând să a- 
pară o elegantă plachetă în care tipăresc 


! 


nouă poeme. Două desene ale polonezu- 
lui St. Hablinski înfrumuseţează inte” 
riorul tipăriturii. Amacronisnul săvârșit 
de temeritatea, la un loc cu gingăşia 
poeților, însumează însă o deosebita va- 
loare morală: prezența anemică a unei 
raze protestatare la invazia de prozais- 


_me întinse pe pagini întregi formulân” 


du-şi cu ifose pretenția la poezie. Dis- 
creția elegantei plachete magnifică în 
izolarea congenitală şi. poeziei confirmă 
un punct de vedere care a fost totdeau- 
na şi cel al adevăraţilor poeţi. 

Judecăţi de valoare e geu de formulat 
pe un material poetic atât de restrâns. 
D. George Maria Prina îşi intitulează 
cale 5 poeme „Fervori dacadente“. Voi 
cita din frumoasa poezie inițială care, 
sub fluidul ce pare suprarealist, ascunde 
fluidul poeziei adevărate şin acest sens 
tânărul George Maria Prina este un 
poet : 

„De toamna aceea cu pânzelen aer 
şi vânt șuerat la fereşti 
îți amintești? 


Ca un câine de ceață-mi făcusem 
la gesnele tale popas îndelung. 


De toamna aceea lâncezând în amurg 
Şi vânt năpustit în fereşti 
iţi aminteşti? 


In caste cearceafuri picioarele tale: 
fluvii de umbră agale. - 
Coapsele — arcuri polare destinse, 
orbitele — flori cu luminile stinse, 
şi fruntea, în părul noptar 
o filă pe-un steag funerar. 


Deplini auzeam lângă noi 
transparentul şuvoiu 

de stele, plutind rotitor. 
Sărbătonesc, în limpede cor, 

din bune vestiri carnea ta 

— hulub de sfânt duh — cobora... 


D. Marcel Rădulescu tipărește patru 
poeme cărora le-a găsit um titlu gene- 
ric: „Nebănuitele...', 

Poemele sale poartă o eterogeneitate 
care face din fiecare o unitate. Valabile 
artisticeşte ni Sau părut fnumoasa „Ba- 
iadă a tâlharului“, prea lungă pentru a 
putea fi reprodusă și „Intunecata ple- 
£are“. Confuză, cu pretenţii oarecum de 
filozoiare, este „Exil transcendent“ im” 
posibil de sezizat în intenţiile ascunse 
sub alegoriile schițate. 

„Dacă George Maria Prina va putea 
face poezie „dare de suflet“, Marcel Ră- 
dulescu pare chemat către duritatea for- 
mală și descriptivă, de unde ar putea 
naște un parnasian, 

Dar, ce siguranţă oferă o bază de spri- 
jin atât de puţin întinsă ? 

De fapt trandafirul poeților de azi a 
trecut lăsând în aerul odăii doar duhul 
unui parfum. 


MIBAIL CHIRNOAGĂ 


Am cunoscut Plooştiul cu 
câțiva ani înainte de războiu 
când indeletnicirile meseriei 
mele de magistrat 'm'au arun- 
cat în acea parte a țării. Văzu- 
sem până atunci aproape toate 
oraşele de provincie şi la fie- 
care am găsit alunci aproape 
câte ceva original. 

Ceeace m'a impresionat la 
Ploeşti a fost tocmai lipsa ure- 
unuia din acele elemente ce 
constitue farmecul unui oraş. 
Ploeștiul are o imensă suprafa- 


'ță- de clădiri străbătute de un 


bulevard cu pretenție occiden- 
tală, o hală modernă, un palat 
confortabil pentru tribunal, ș. 
a. Dar... puține aşezări care să 
desfele ochiul, iar nivelul inte- 
lectual îl deduci din librăriile 
bogate în rechizite şi lipsite de 
cărți. Lumea din Ploeşti nu-şi 
prea pierde timpul cu cetitul. 
Biserici multe, bărbaţi bine 
hrăniți, femei cu picioarele chi- 
nuite în încălțăminte strâmtă. 
In această urbe industrială, 
o singură oază înveselea min- 
tea celui dornic de lumină; ca- 
sa lui 1. A. Bassarabescu. Așe- 
zată într'o siradă centrală, dar 
nu prea frecventată, prea mare 
pentru buzunarul omului ce nu 
s'a îmbogățit de pe urma pe- 
trolului, ea era un refugiu în 
trepidația ce te înconjura din 
toate părțile. Aici, în încăperile 
de modă veche, cărți scumpe şi 
zare, între Grigoreşti şi Luchi- 
eni, într'o atmosferă caldă şi 
senină, unde se simțea prezen- 
ţa distinsei doamne  Bassara- 
bescu, ea însăși înzestrată cu 
un rafinat simț artistic, maes- 
trul a scris Vulturii, Emma, Pe 
diezină şi toate celelalte nuve- 
le ce vor rămâne în literatura 
română. Scrierile lui Bassara- 
bescu mi-au delectat adolescen- 
fu şi erum în admirația scriilo- 


rului cu mult înainte de a-l cu- . 


moaşte personal. Mai târziu, 
când am fost întrebat de o re- 
vistă, care sunt cele cinci cărți 
pe care le-ași prefera într'un re- 
fugiu unde n'ași putea lua mai 
mult bagaj, mi-am ales pe Emi- 
nescu, Creangă, Sadoveanu, şi 
bine înțeles Bassarabescu. Soar- 
ta a vrut ca în zilele negre de 
refugiu să nu-şi fi putut salva 
nici măcar cărțile-i scumpe. 

In oraşul său, Bassarabescu 
este unanim stimat şi iubit, a- 
tât pentru valoarea sa literară, 
ci mai mult pentru demnitățile 
ce le-a avut în irecut şi mai a- 
ies pentru firea sa îndatoritoa- 
re. Nu e om care să-i fi bătut 
le poartă, pentru care maestrul 
să nu fi sărit să-i dea lot spri- 


jinul punând la contribuţie 
toată influența de care se bu- 
cură peste tot. A face bine a- 
proapelui, este peniru el cea 
mai mare mulțumire; dar câţi 
ştiu că omul care se înfăţişează 
simplu, o simplitate ce se află 
numai la spiritele superioare, 
c îmbogățit literatura română 
cu pagini care valorează mai 
mult decât averile bogătaşilor 
Ploeștilor. Tradus în mai mul- 
fe limbi străine, cred că nu exa- 
gerez afirmând că opera sa e 
mai cunoscută în străinătate de 
cât în oraşul său. Maestrul ştie 
ucest lucru şi nu se supără. 
Zâmbejte şi iartă, cu îngăduin- 
ță părintelui din parabola fiu- 
lui rătăcit, 

Aci el trăeşte consiant o via- 


_ţă liniştită şi rodnică, între ca- 


tedră ş? casă. Din când în când 
mergea la Bucureşti, mai de 
mult să vadă pe Maiorescu, iar 
în urmă la ședințele Academi-: 
ei. În ciuda timpului, maestrul 
a rămas tânăr. 

Intr'o zi insă, nebunia oame- 
nilor ne-a adus urgia războiu- 
jui, a învrăjbirii dintre popoare, 
ştiinţa pusă în slujba barbari- 








Ei aa 


E taiati a a 


GASA LUI 1. A. BASSARABESLU 


ei. Din văzduh a început să se 
coboare vijelios moartea. Ca o 
pedeapsă divină pentru toate 
păcatele din trecut, Ploeştiul 
a fost dărâmat. Nimani n'a sca- 
pat de urgie, nici chiar maes- 
trul, Norocul nu.i-a surâs nici- 
când în viață, ca să-l protejeze 
ucum. Trei bombe una dupa 
alia, au căzut vijelios asupra 
casei sale. Inir'o clipă, din tot 
co a fost, n'a rămas decât o 
masă informă de pietre, sârme, 
cârămizi, Vechi exemplare de 
cărți, tablouri, manuscrise, s'au 
spulberat în norul de praf ce a 
dăinuit o clipă deasupra ruine- 
lor. j 

L-am văzul pe maestru ceva 
mai târziu, refugiat întrun sat 
pe valea Drajnei,  lăcrămând, 
nu de împrăştierea  avutului 
său, ci de prăpastia la care fu- 
sese dusă țară de o mână de 
oameni nesocotiți, 

Fireşte la capătul tuluror su 
ferințelor se vor ivi zorile unei 
lumi noui, 

Casele se vor ridica iarăşi, 
vur renaşte dintre ruini ca îlo- 
rile în bătaia soarelui. Un alt 
oraş se va ridica în locul Plo- 
eştilor de eri. Dar în această a- 
şezare vom mai afla oare casa 
fermecătoare a lui Bassarabes- 


“cu, unde de alâtea ori am eva- 


dat din întuneric la lumină, 
unde ne-am încălzit sutietul în 
discuții pe culmile înalte ale 
poeziei şi unde am visat o lu- 
me mai bună, în cara să înflo- 
rească  simțământul de cinste, 
de omenie, de dreptate?... 


A. SEMACA 





UN TÂNĂR SFIOS 


(Urmare din pag. I-a) 


Așa s'a făcut «că într'o bună 
zi, tânărul sfios care răspun- 
dea la. numele de Emile Zola, 
tânărul pe care toți îi uitaseră 
şi despre care nimeni nu se 
mai îngrijea, a devenit scriito- 
rul avut, autorul lui „Gerni- 
nal'“' şi prietenul lui Flaubert, 
proprietarul de case cu înfăţi- 
şarea unui director de bancă, 
omul cel mai iubit şi cel mai 
disprețuit din epoca. lui, ro- 
mancierul notoriu care susți- 
nea că scriitorul pe iângă in- 
teligență şi talent mai are şi 
stomac, ateul care nu se mai 
muga fiimăcă se mgase prea 
mult și zadarnic, mucalitul 
care dispreţuia falsa morală şi 
spunea lucrurilor pe numele 
lor adevărat, negustorul care-şi 





BAZARUL APERITIVELOR 


(Urmare din pag. 4-a) 


Bia Pi 

— la-așa !... şi Tache Pătlăgeanu îşi trase un scaun, 
trânti revoltat pălăria pe masă, blestemând-şi părăsiţii 
prieteni : Naiba să-i ia! 

Și apoi cu un corectiv de compătimire: Vai de 
capul lor! 

— Dar ce sa 'ntâmplat, măi încuietule? Vorbește 
odată !... întrebară toți în cor, cu răbdarea sleiţă. Il știau 
bun de snoave. 

— Staţi o leacă, aveţi răbdare ; îi potoli el, cu, un gest 
metodic. Să vedeţi ce mi s'a întâmplat. 

— Un accident, o. nenorocire, o beţie groaznică, ce ?... 
săriră toți, sensibil de curioși. 

— Staţi brel... Ce vă svârcoliți atâta? — ţipă el 
întărâtat. Apoi cu o voce ogoită, începu cu un sfat 
pedagogic: i 

— Să nu faceți, mă, imprudența, vreodată, să găz- 
duiți acasă la voi, pe niște nespălați. Adevărate res- 
turi umane, victimele murdăriei. 

Și împingând păhăruţele cu un aer dezgustat, Tache 
Pătlăgeanu continui cu o însufleţire narativă: 

— „M'am pomenit aseară, cu niște uitaţi colegi de 
şcoală primară de prin provincie, dela ţară. l-am poftit 
înăuntru, le-am dat să mănânce şi de băut, și-am stat 
așa din vorbă 'n vorbă, până la vreo două din noapte. 
Am sunat servitoarea să le facă paturile. Dar ce să 
vedeţi ! Când au început să se desbrace, o duhoare de 
picioare, înăbușitoare, a umplut tot salonul. Cum să nu 
te revolți ? Și-am început să țip la ei: asta-i porcărie, 
asudați ca niște animale! 

Imi venea să le spun să-și lingă picioarele unul al- 
tuia. Dar, ca să le dau o lecţie, am început a mă gândi 
să le aduc niște apă caldă de spălat. Ce să vedeţi, fra- 
ților ! S'au împotrivit, au protestat, ba încă avură 0- 
brazul să se supere. Și atunci, mi-a venit în gând o 
sadică plăcere. Am încept să ţip la ei, să-i înjur bir- 
jăreşte și să le poruncesc, ameninţându-i: ascultați, mă 
porcilor ; desbrăcaţi-vă, ca să vă arăt eu vouă! | 

Și am scos revolverul din buzunarul dela spate. 

— Vă vindec eu de murdărie, ticăloșilor! şi o stu- 
dalmă autohtonă îmi şueră printre dinţi. - 

Ei se uitară cinic, unul schiţă un gest ofensiv şi, cu 
oarecare spirit critic, înclinat strategiilor eftine, pro- 
nunţă laconic : „las'că ne desbrăcăm noi de voie, nu la 
ordine“. 


« 


Eu, cu arătătorul pe trăgaciu, detunai imperativ : să : 


vă văd acuma; acuma, cât ai zice peşte; că de nu, 
dracii vă ia! Mai docil și mai fricos, poate, celălalt în- 
cepu să-şi lepede hainele, înțepenind păros și stupefiat, 
la scena ce se desfăștira într'un ritm tragi-cumic, 

Servitoarea apăru în uşă, cu un lighian cu apă. 

— Am adus apa de picioare, conașule !... şi întoarse 
privirile dela scârnă. 

— Pune-o jos şi şterge-o. leși!... i-am. poruncit eu, 
stăpânindu-mă să nu râd. 

Crezând 'că e vorba numai de o glumă proastă, ul- 
timul începu cu o țâfnoasă mutră, să-și lepede ciubo- 
tele. Se umpluse odaia de o duhoare înăbușitoare, de 
parcă sar ji transformat într'o celulă de menajerie. 
In gândul meu se înfiripase scena, cu o precizie ne- 
răbdătoare de efect. Mânioadsa mea gravitate continuă 
încruntată să-i ţie sub teroare: 

— Hai mai repde, monstruoșilor, că mvasfiziaţi! Ii 
urmăream cu o curiozitate violentă, din cap pânăn 
picioare. Când ajunseră să-și lepede și cămășile, îmi 
întoarseră ostentativ spatele, ca şi cum privirile mele 
le incomodau operaţia vestimentară, Șiau stat aşa, goi, 
tăcuți și intimidați, cu o abnegație de schimnici, fără 


să crâcnească măcar. Le-am poruncit să se puie în 
rând ca soldaţii, mânându-i după paravan. S'au exe- 
cutat molcuț, râzând de propria lor goliciune, căreia 
nu-i tolerasem nici o rectificare. 

Sunai servitoarea şi-i dădui ordin să strângă ţoalele 
de pe jos, să facă o boccea, şi şă o ducă în vestiar. Hip- 
notizată de privirea mea încruntată, servitoarea culese 
vestmintele, şi înțelegându-“mi intenția, se însenină la 
figură, şi porni bufnind de râs la această strămutare 
înfamă. 

Cu o aspră remuşcare, îndignații mei mosafiri au 
început — după paravan — să mă înduplece, cerându-şi 
scuze înduioșătoare : 


— Lasă-ne'n pace, Coane 'Tache. Nu ne pedpsi atâta ! 
„ — Am să vă viu eu de hac, scârnavilor, să veniți la 
târg şi să intraţi la mine'n casă cu; murdăria după voi! 
declarai eu cu o fermitate nestrămutată. 

Și, deodată, cu un gând scelerat, deschisei ușa care 
dă afară, şi fără nici un scrupul protector, îi brâncii în 
întunericul nopţii, ca pe nişte nedemni, . 

După o clipă, mă întorsei să deschid geamul, rămâ- 


nând admirativ și refăcut de aerul ce se. împrospăta 


vertiginos dir răcoarea înțepătoare a nopţii. 

Apoi răsucind o ţigară, în atmosfera mea recucerită, 
i-am admonestat jalnic, cu.o demnitate în adevăr ne- 
miloasă : . 

— Numai brutele, numai animalele insensibile, nu 
tresar de scârbă și de rușine, în fața otrăvitoarei 
murdării. Prestigiul de om trebuie să biciuiască .scârna 
şi să-și mențină pudoarea curăţeniei.,, 





PI Deea pa Ra aa nau Rea Aus pata 


Cele trei exemplare mitologice rămaseră reduse la 
muţenie de vehementa mea atitudine, implorând ier- 
tare suspinată şi disperată. In fine, încredințat că a- 
ceastă lecție mânuită cu îndemânare va rămâne ca o 
crudă experiență martirilor ridiculizați, le-am redus 
perdaful la o batjocură întortochiată de înjurături, 
răcnite succesiv, pe măsură ce le asvârleam hainele pe 
geam ; întâiu ciorapii, &poi cămașa, ciubotele și la urmă 
îmbrăcămintea. 

Când s'au văzut și cu pălăriile în cap, au găsit de 
cuviință să mă salute (semn că lecţia a avut efect ime- 
diat), strecurându-se fără nici o exclamaţie injurioasă 
pe poartă, în stradă... 

Astăzi î-am întâlnit la Muţă. Mi sa părut că rau 
ignorat învățătura de-aseară. Dar când m'au văzut, 
s'au retras cu demnitate sau poate dintr'un instinct de 
prevedere în altă odaie“... 

Tache Pătlăgeanu goli cu sete paharul până la fund, 
izbindu-l în masă. Toţi îl. priviră cu un surâs sec, având 
aerul să-i spună că întâmplarea era născocită. 





— Phiii!... îl bătu peste umăr Mihail Costea. Mare 
idiot ai fost ; să nu-i aduci tu aici! Dădeau de băut, mă! 

Tache Pătlăgeanu se arătă contrariat şi mâhnit de 
spiritul profitor al profesorului, aprinzându-și privirea 
gata de harțag. 

Moș Ivan își zbârci figura de smochină, ca unul ce-și 
cunoștea clienţii, temându-se de apucăturile conton= 
dente a lui Conu Tache şi de privirea încordată de a- 
meninţări înjurioase, cu care obișnuia să sfârșească o 
noapte de orgie, uriașul oaspete. 

— O așa papără, căuta să-l complimenteze Ionel, nu 
poate ieși decât din mâinile lui Tache Pătlăgeanu ! 

Acesta răsuflă cu plămânii lărgiţi, scutură din cap 
şi tăcu. 


SEBASTIAN POPOVICI 





făcea singur reclamă şi plătea 
„i pe auţu să î-0 facă, scepticul 
core trecea imndiţerent pe vangă 
dragoste dar care nu putea 
tâmane însensiit la arama 
celor care băteau trotoarul, 
fabricantul de romane în fas- 
cicole care lupta, pe faţă, im- 
potriva turnuui de jude şi 
care protiama sus şi tare na- 
turalusmul ca unica formă de 
artă valabilă dm punkt de ve- 
dere obştesc, impetuosul care 
spre băvrânețe se bucura de-o 
putere de vitalitate neobișnuită 
dar care în cele din urmă a 
murit asfiziat, 

Cu temperamentul sensul 
al unui Rubens şi cu morali: 
tatea desăvârşită a lui Tacit — 
aşa cum îl caracterizează Bu- 
lenbeng — tânărul sfios de al- 
tădată a zugrăvit cum nimeni 
wa putut-o face mai pregnant, 
istoria tristă a epocii sale, în 
tablouri splendide şi de un 
realism vutremurător. 

„Ca și Minos în Imfern, el a 
aruncat înapoi, îm. fundul ia- 
dului, toate acele sujlete bol- 
nave şi destrăbălate cari au 
răsărit, ca o pecingină, din 
mociria celui de-al doilea im- 
periu. Nu există ceva mai 
uriaș şi mai tulburător. în lite- 
vatură decât tablourile pe" cari 
Emil Zola le-a zugrăvit din 
timpul decăderii aceiei Framţe! 
Dela Judecata de apoi a lui 
Michelamgelo, nu cunoaştem 
ceva mai asemănător şi nimeni 
altul afară de Zola nu ne-a 
purtat pe noi, vieţuitori, prin- 
imun astfel de torent al mor- 
ţii... Și Jără a obosi câtuși de 
puțin — ca şi Hercule când a 
curățit grajdurile lui Augias 
— Zola a început, în anii din 
urmă ai vieții sale de titan, să 
așeze în locul gunoiului mătu- 
vat, bazele unor vremuri: noui. 
Insăşi marea serie a romane- 
lor sale cari alcătuesc istoria 
familiei Rougon-Macquart, ră- 
sună într'um acord armonios şi 
se încheie cu acel tablou mi- 
nunat al acelui copilaş — nini- 
cul, cel dintâi şi cel mai sănă- 
tos vlăstar al unei genenaţii de 
alcoolici și derbedei — care în- 
tinde mânuţele spre soare şi 
spre stele“, i 

Astfel, luminată de iubirea 
de oameni şi încredere în tri- 
umful drepturilor omului, a 

. fost viața tânărului sfios de 
odinioară, pornit dintr'umn gim- 
naziu provensal să cucerească 
cetatea (pentru vei mai mulţi 
rămasă inexpugnabilă) a Pari- 
sului: - 

Moartea năpraznică şi pre- 
timpurie care l-a răpit dela 
lucrul romanului său „Munca, 
v'a fost pentru francezi mai 
puțin dureroasă decât pierde- 
rea luptei dela Sedan. „Căci 
marea operă reformntoare pe 
care a început-o el încă nu era 
terminată, şi va rămâne mereu 
în picioare problema dacă din- 
colo de Rin, se va mai găsi 
vreodată un geniu tot atât de 
puternic şi îndrăzneț ca dân- 
sul, care s'o poată continua“. 

Romanele şi cele patru e- 
vanghelii ale lui Zola vor fi 
totdeauna actuale, nu atât pen- 
îru arta şi realismul cu care 
du fost scrise, cât mai ales 
pentru idealurile moderne de 
viaţă pe cari le-a fixat și apă- 
rat până în preziua morții: 
Mumcă, Adevăr, Dreptate. 


LIVIU BRATOLOVEANU 








UNIVERSUL LITERAR 











Când m'am trezit, tremuram. Inima se sbătea de du- 
rere, Eram lac de apă. Hoţii, parcă intraseră în odaia 
mare unde dormeam eu... Ce căuta frate-meu Mihai a- 
colo, nu știu... Ş 

Dar hoţii tăbărâră pe el ca să-l doboare. Unul fi sări 
după cap, îl cuprinse din spate cu mînile după gât— 
peste gitiță — şi se lăsa greu pe spate. - 

Altul îi puse piciorul piedică şi-l împingea dintr'o 
coastă, iar cel din urmă se repezea cu umărul în piep- 
tul lui. 

Frate-meu, care era înalt, cu pieptul lat, vînjos—se 
încorda în picioarele deschise larg, încălțate în ciubote 
înalv=. Dar încet, încet, biruit, se lăsa pe spate ca o lu- 
mânare când începe să se îndoae de căldură. 

Țipă gemut din adânc doar atât: 

— Nu mă lăsa, frate!... 

Nu ştiu când am sărit din pat, și nici când am ajuns 
lângă ușă, unde frate-meu era răzbit. In mâni, m'am 
trezit cu un cuțit lung, negru. 

Când m'am apropiat de ușă, unde era lupta, lumina 
se împuţină. Numai după icnet şi răsuflet am recunos- 
cut pe frate-meu. Cu degetele, am ştiut şi haina lui 
Mihai... 

Şi atunci, am coborât cuțitul cu dreapta până sub 
genunchi, și am împuns cu o furie sălbatecă, de jos în 
sus, sub coasta hoțului care îmi îndoia fratele spre pă- 
mânt, 

Auzii un horcăit, iar frate-meu Mihai, înăbușindu-se 
atât putu să spună: 

— Frate, frate, ce-ai făcut! M'ai omorit!...: 

M'am trezit. Imi era frig în șira spinării... Eram lac 
de apă, şi inima mi se zbătea de mă inecam. 

S.ngur, în toată casa de sus, şi în noapte, mi-am spri- 
jinit fruntea în pumni și am început să plâng pe în- 
fundate: frate-meu se duce!... 


Mai avusesem în viața mea de două ori asemenea a- 

răiăii. Să tot fi avut 17-18 ani, când am împușcat-o pe 

soră-mea Maria, — Dumnezeu s'o ierte! — fără voie, 
sub barbă. 

La noi, era un obicei .în casă. Cum dormeam toți 
grămadă, dacă unul se trezea din somn și nu putea să 
adca.ma iar, atunci tușea ușor. Şi deera unul treaz, în- 
cepa vorba. Şi de multe ori ne apuca ziua, spovă- 
duind cu toţii. Era aproape de zi, pe la 3 sau 4 dimi- 
neaţa. Visco.ca amane! Zăpada bătea ca nisipul în 
fereșii.:. Am tot așteptat, dar degeaba. Dacă am văzut 
că nu mișcă mimeni, am tușit uşor... Mama îmi răs- 
punse încet și făcu: 

— Ce s'o întâmplat, măi băete? 

Eu, am dat de-adreptul: > 

— O murit bunicul, mamă. Și începui: se făcea că 
sunt la yaiă. Bunicul domea pe prispa casei mari. Era 
îmbrăcat in cojoc, cu batistă albă de cap, legat pe sub 
îălci. Cu căciulă neagră în cap. Dormea cu capul spre 
vale și faţa la perete. 

De-odată, porțile cele mari se deschid şi popa Moga, 
descoperit, cu patrafirul după gât, peste iarbă, dera- 
dreptul, o ia către bunicul, grăbit şi cântând. 

Bunicul se ridică întristat de moarte, se îndoaie pâ- 
nă la pământ, își face cruce, sărută crucea şi mâna 
popii, se întoarce înapoi oftând adânc, și se culcă iar, 
cu faţa la zid, fără de nici o vorbă... 

Când am isprăvit, mama îmi spune printre sughiţuri 
şi plânsete: 

— Și eu am visat casa aceea, care nu mai este! 1 se 
dărâmase colțul de la vale, dinspre Gherasim... O mu- 
rit tătuța, o mu-rit tă-tu-ța-aaa! 

In casă se treziră toţi... Unul nu îndrăznea să spună 
o vorbă... Neam mișcat în tăcere. 


Toată noaptea a nins, şi-apoi toată ziua. Drumurile 
s'au întroienit. Trenurile nu mai mergeau... Cum am 
răzbătut la țară printre stâlpii de telegraf şi zone, prin 
viscol, nici azi nu pot pricepe. 

Când am intrat singur, în casă, oamenii se cruciră. 
Jurimprejur totul era un fum des, siniliu. Nici ţipenie 
de om pe câmp. Ar fi putut să mă mănânce lupii în 
bună voie. 

- Bunicul era așa cum îl visasem, dar pe masă: în co- 
joc, legat pe sub fălci cu batistă albă de cap, cu cușmă 
neagră peste urechi, cu icoană pe piept, și între mânile 
încrucișate — toiagul de ceară, gata de drumul mare 
şi fără de întoarcere. Ne aştepta pe noi. 


A doua oară a fost cam la vre-o cinci ani după asta. 
Parcă mă aflam la Baimac, din Obârşia Bacăului, unde 
s'a născut tata. 

Tare mai ţinea preuteasa — bunica mea şi mama 
tatei — la mine... Se făcea că plec din Baimac... Bu- 
nica mă întovărăși până la marginea satului... Era 
toamnă. Pădurea scutura de pe crengi, prin ceaţă, 
frunze roșcate și veștede. 

Bunica mergea pe lângă mine şi cam înaintea mea, 





— Ce, măi băete? 
— Pleacă la Bacău c'o murit bunica!... 

Imi vijiiau urechile năpraznic... Tata a amuţit... A 
suspinat. S'a încălțat, negru la faţă, s'o îmbrăcat — 
şi-a plecat deadreptul la gară. A cerut telegrafic con- 
cediu, s'a suit în tren, a plecat. Când a ajuns pe dealul 
Baimacului, a auzit bătând clopotele. Bunica pe năsă- 
lie, se legăna pentru cea din urmă dată sub cerurile 
înalte şi bogate, pe care atâta le iubise, le certase, dar 
niciodată nu le lepădase... 


Nu știu cât am plâns. Crăpa de zi — şi se lumina a 
primăvară. Mi se pare că era prin Martie. Am. deschis 
ferestrele... Veni miros proaspăt şi crud de colţ de iar- 
bă. Bătu apoi miros de muguri noui, 

Dinspre răsărit se iția, mare, geană turbure de lu- 
mină. Mam strecurat pe fereastră, şi-apoi, nesimțţit, 
de-alungul cerdacului  bătrânesc... Jos, la bucătăria 
mare, ușa era deschisă. Frate-meu tușia greu. În odaia 
din stânga, îmbrăcată de 6 săptămâni, mama veghia, 
cu lampa abia licărind.., 

Frate-meu Mihai era sufletul, era viaţa mamei. Pen- 
tru el, ni-ar fi dat pe toţii... 

Din drum s'auzi o căruţă țărănească, cu pași înceți... 
Cea dintâi căruţă și cel dintâi semn de viață... 

Un vânt subţire, iute, muşca prin văzduh. Din dreap= 
ta bucătăriei, unde zăcea frate-meu, porni un sunet us- 


" cat și sec cu ritm de vecernie. 


Frate-meu Mihai, care răgușise, nu mai putea vorbi, 
Der-aceea de-asupra patului iși făcuse o toacă de tei— 
„Ca să nu fie surdă!“ — pe care și-o spânzurase de- 
asupra capului. Când îi era urit și ne vroia pe vre- 
unui, sau avea nevoie de mama, se ridica în capul oase- 
lor, şi bătea încet, apoi mai tare și tot mai tare, toaca, 
până ostenia, întocmai ca la liturghie. Dacă mama se 
uita dojenitor la el, frate-miu râdea : 

— Bai, mama, in ciopoinița Morţii, toaca Dracului)... 

— Doamne, măi băete!... 

—— Ei, lasă mamă, nu te mai potrivi şi dumneata !,.. 

Uneori, povestea, printre înecări, ghidușii,.. Cum o 
dat drumul, odată, în biserică, unui sin de yrăbii, în 
Joia Mare a Paştilor, de stingeau vrăbiile, lumânările, 
cu aripile pârlite de flăcări .de se legănară  serafirmii 
ca un scrânciob, în tața Catapetezmei... Cum, toată bi- 
serica a fost un puinet de râs, de blesteina popa întun- 
dat, prin stutărișul încilcit al bărbii.., 

Frate-meu, râdea printre sudorile girlind, cu saţ. 
Mama își ştergea pe furiş colțurile ochilor. 

Acum, în vântul subţire de primăvară, care mușca 
văzduhul tot mai alb, toaca îşi inăspri bătăile neregu- 
late, dar tot mai furioase... M'am uitat pe fereastră, 
pe nesimţite. Frate-meu sufla greu, foarte greu... Tot 
mai greu. Pieptul se ridica, se cninuia, se zmucea până 
sub barbă. Deschidea gura cât o țineau încheieturile... 
Mama îl întreba, mai mult moartă: 

— Vrei apă, dragul mamei, poate vrei apă?... 


Când m'am dus să-l văd, soarele se aburca pe ogea- 
gurile vecine ca o mâţă bătrână, albă de tot. 

M'am dus să-l văd pentrucă știam că n'am să-l mai 
văd niciodată!.. Dar nici n'aş fi vrut să-l văd murind, 

Sufia greu... Tot mai greu. Dar de data asta, n'am 
mai spus în casă ce-am visati... 

Când m'a văzut, i sau însorit ochii albaștri cari îi 
crescuseră şi mai mari. L-am ajutat să se urce între 
perne. Fruntea palidă, osoasă, îi crescuse și mai înaltă, 
cu transparențe de ceară albă. Fluviile vinelor erau 
scrise pe ea ca 'ntr'o hartă... Părul blond i -se făcuse 


- şi mai frumos. Ca mătasea de popușoi când începe a 


bate în pirg!... Sufla greu... Intr'o vreme, zise: 
— Mă duc măi frate, de-amu mă dul... 


Se lăsă într'o rină. Apoi, trase cu băgare de seamă, 


de sub perne, un șumu.og de bani. Făcu: 

— Uite: aiștia sunt ai tăi. Mam gândit as'noaptel 
Du-te la Iași, şi ia-ţi examenele de pe urmă. Să nu-mi 
rămână neamul de râs. Ce-am visat, — o să fie bine! 
Apoi, iacă: scris, totul, de mâna mea: cui să dai, unde 
să dai, cât și cum... Toate, toate cheltuielile de îngro- 
pare sânt aici..., în banii iştialalți. Mama să nu ştie ni- 
mic, car înebuni... Tu să-i seoți — mă pricepi? — nu- 
mai la un adicătelea!... 

Am ieșit pe ușă tehui de cap... Imi venea să urlu, 
iar gâtul şi vorbele se făcură de piatră... 

Incepu să-l scuture o tusă până în şalele de care se 
ținea Cu mânile amândouă. În ușă, m'am încrucișat cu 
mama care intra. Am ieșit pe poartă... Prin ferestrele. 
deschise, toate ceștile de ceai îşi răsuciau caerele. de 
fumegare, singure... Știam că până în seară, rațele. 
meu nu va mai fi)... 


La vremea apusului, trenul mă: întoarse acasă. Incet 
— <u un prieten al meu: Alexandru — printre gră- 
dini şi străzi părăsite, urcam întrun apus sărac, din- 
spre gară, ati 





dar sprijinindu-se în băț. Bătea un vânt umed... De- 
aceea, fusta ei -roză, decolorată, bluza albăstrie, largi, 
pe trupul ei slab, băteau în urmă de pleoscăiau ca 
nişte steaguri. 
„Nu spunea nimic... Dar faţa ei era ca dintr'o negură 
galbenă, iar ochii, neomenești, înghețau cu priviri fixe, 
peste care pleoapele se mişcau foarte rar, în clipiri în- 
delungite... | 
M'am trezit ; 
— Tată|.;, : 





De-odată toate clopotele începură să bată peste tirg. 
— Alexandre, să ştii că o murit frate-meu!... 
Și m'am elătinat,.. Toată ziua, în tren, trăisem nelie 


„ Nişti ucigașe. Inima se gâtuia în convulsiuni neântre- 


rupte... 
Dar prietenul meu îmi arătă depărtările... Dealu- 


rile moldovene, din fund, fugăreau ca niște talazuri de. 


plumb spre Bucovina... Dincoace, între ele și simetria 
ogoarelor de grâne așternute în ape de mătase, cădeau 
bogate și solemne, draperiile negurilor safirine, 


PIPOGRAFIA „UNIVERSUL” 5, A, BUCUREȘTI STR. BREZOIANU 33-35, 








Phopii îşi plecau creştetale ca să privească, cum târ- 
gul își urca pe coaste cireada de pământ a caselor ce- 


Prietenul meu zise : 

— Presz:ntimentele ? Ca pe femei, le-am găsit întot- 
deauna amăgind... Și... 

Prietenul meu Alexandru parcă mă mai linişti. Dar 
în inima mea era o neliniște care nu putea fi stâmpă- 
rată cât de cât. Când am intrat în miezul oraşului, clo- 
potele Catedralei se siângeau...  Începusem să-mi 
spun: poate o minune să-l scape pe Mihai... Poate va 
mai trăi, măcar până la toamna care vine... Nu, frate- 
meu n'a murit încă 1... 


Coboram mai liniștit... Dar, parcă unii oameni, sa . 


uitau prea lung la mine, nedumeriți și îmi căutaau îsco- 
ditori, brațul drept... Din jos, bâzâind ușor un tropar, 
urca dascălul Slăvescu, cântărețul bisericii mari. dela 
strana dreaptă... Vania încet, potolit, ca o jucărie riu- 
dată, însutlețită... Cu amândouă mâinile la spate... Din 
ele, îi spânzura în unmă, cârja de cireș cu cui mare în 
vârf, pe care-o târâia, hârşcâind-o pe trotoarul din 
lespzei largi, pătrate... 


Când ajunse în dreptul meu se opri, Mă măsură ne-- 


dumerit, apoi mă întrebă scurt: 

— Ce faci? 

Il cântării prin sita îndesită a genelor, începând 
dela picioare... Peste ghetele cu turetei hâite, urcau. 
cracii pantalonilor, din care unul era mai scut, — 
strânși tare, aproape de trup! 

I-am răspuns: 

— Dinspre gară, către casă! : 

Şi îl ceui mai departe: de sub vesta lustruită şi pă- 
tată de praznice, spânzura un colț de curea, lucios ca 
o oglindă... Bluza neagră cu mâneci scurte, abia de-i 
acoperea șalele... Fălciie rotofeie i se înghesuiau ane 
voios ca niște prune. bucălate, în forma. gambetei sli- 
moase, lăsată adânc pe ceafă... 


— Cum, nu știi? 

Și pleoapele lui. bulbucate, pornite de sub sprince- 
nele şterse şi rare, din bătutul lor leneș, o clipă se căs- 
cară mari... Iviră ochi albaştri de gâscă, sticloși, ce-mi 
fixară chipul adânc, din străfundurile lor cu cele două 
ţinte mari, negre şi meci. 

Şovăii: 

— Ce să ştiu? 

— Da.., de când n'ai fost acasă?... | 

— De azi dimineaţă... Acum am coborât din tren!... 

— A-a-a-a! Aga, dal... Du-te acasă... Ţi-a murit un 
frațe!... Mai nainte au stat clopotele din tras... Pri- 
măria o; și trimis catafalcul... Să tot fie-un ceas de a: 
tunci!,,. 

Toată viața îmi măvăli deodată în faţă... Apoi, din 
față se năpustit în afară... In mine se petrecu o stus- 
pensie mare, dureroasă şi întreagă... Căutai, tremu= 
rând, un reazem, un punct de sprijin macar. 

Dar omul din fața mea, avea o mască simplă, din 
câteva linii, netrământală, înghețată veşnic în seni- 
nătate. Liniștit, își târși buzele peste dinţii palizi şi 
regulați, reincepu să-și sâsâe melodia bisericească, mei 
departe, de umds o lăsase, printre. colţi.. Se: înturnă: 


4 


a 








Uh humorist inteligent, un profesor universitar pân” 
tecos, un poet parnasian miop şi încă alte personalități 
distinse ale orașului, se întâlneau la bodega lui „Smir- 
now“, în jurul unei mesuţe rotunde de stejar, asortată 
fără întârziere de Moş Ivan, cu chifteluțe calde, muș- 
tar şi o ulcică cu vin mustos, | 

Sub privirile sucuiente, galantarul surâdea decorat cu 
aperitivele înțepate de scobitori. PA 

— Să trăiţi, Coane Radule! Poftim înăuntru. Este aici 
şi Conu Ionel, și Conu Mihai și Conu... Poftim! salută 
patronul, din cuşca lui de lângă ușă, cu o radioasă ple- 
căciune. lipuvenească, pe Radu Pleşca, parnasianul ce- 
naclului. 

—. A-a-a-a-al.. îl întâmpinară gălăgios prietenii, 
Rasdule, vino aici la chifteaua caldă, mai repede, hai!! 

— V'aţi strâns buchet, hoţilor, — îi apostrofă Radu, 
înălțând. pălăria cu borul cât floarea soarelui. Văd că 
aveţi de-avalma şi păhărele și chiftele, 

Apoi întorcându-se către Moș Ivan: 

— 1a.să-mi opreşti şi mie vre-o câteva chiftele, că nu 
mai. rămâne nimic dela mâncăii ăștia, cu foame de lup, 
— ţipă Radu, frecându-şi mâinile, pregătindu-se pentru 
grijulia treabă și apropiindu-se cu taburelul de masă. 

— Avem de lucru cu pălăriosul ista, —- sughiţă cu.o. 
demnitate moldovenească, burduhănosul profesor Mihai 
Costea. 

Radu nu găsi nici o replică, rămânând. sfios ca o fe- 
cioară rușinată, de explozibilul neastâmpăr al prieteni” 
lor șprițuiți. Inlocui răspunsul cu un gest mut, dezar- 
mat: 


Mihail Costea. era un om. de o cumsecădenie verifica» 
tă, blond și decolorat, cu.o frunte lucioasă. şi cheală, 


puțin. șpanchiu și cu o vădită mulțumire de sine. Radu. 


purta un sincer respect față de prietenul său, profesor 
de drept roman, impunându-și deseori rezerva. față de 
universul cunoştinţelor lui. 

Ionel. Rădeanu se bucurase că între ceilalți. cărturari 
cu. blazon profesional, intrase. Radu, care. prin chipul şi 
vagul lui sufletesc le mai reteza entuziasmul aperitivu- 


lui. Totuși, acest vechiu ritual. al bodegii, lunecase câte- 


odată pe panta catastrofală a adevăratelor chefuri, stră- 


mutâna proporțiile aperitivului. până la măsura.caa. mai: 


rebelă și.mai puţin lucidă: 


30 Noembrie 1944 ==: 


—- Nuvelă - 
de ION 0J0G 





liniștit, și o luă la deal de parcă mu sar fi întâmplat 
nimic, legănând gambeta slhnoasă cuibărită în ceată, 
cu mâinile la spate, târându-și hârșcâit cârja cu cui 
gros, pe trotoarul cu lespezi patrate, largi, pe sub co- 
pacii bătrâni... i 
Din adâncurile mele se ridica un cuțit care-şi spin- 


teca drum către inimă... O greață îmi înăduși gâtul. 


Genunchii, se înmuiaseră într'o sleire vecină cu nu 
ştiu ce voluptate. 

Inaintea ochilor, totul se tulbură, cum numai prin 
bura ceţii, toamna, se văd uneori adâncurile spre zări. 
Lipsit de orice relief. Mi-era greață tare. Apoi pieptul, 
începu să se zbată, ca o pasăre prinsă de amândouă 
picioarele, în laţuri. M'am rezemat de un gard... 


Inserase repede... Ca 'ntr'un început de primăvară !.;. 
Lumina de afară începu să se facă asemeni aceleia din 
vis, când hoţii tăbărâră şi când i-am băgat cuțitul ne' 
gru, cu lama adâncă, neagră, fără să vreau, sub coasta. 
stângă, lui frate-meu Mihai. 

De-asupra, peste casele târgului, peste. măturoaele 
înalte ale plopilor .din deal, Steaua Ciobanului străful- 
gera clipind, din înalturi, mare, ciudat de albă. Ca de 
zăpadă... Mare, cât un cuib de vrabie!... Ă 

M'am prăbușit într'o fugă nebună, cu capul în piept, 
cu părul ţopăind peste obraji, hohotind între fălcile 
strânse. Cu fiecare pas gonit, parcă mă afundam în- 
tr'un adânc de ocean amar. Când am ajuas în dreptul 
casei, m'am oprit. Nu puteam să intru. Nu puteam. Lu- 
mea stătea suită pe garduri, priveau prin ferestre. 

In casă, toate luminile erau aprinse, ctorurile ridi= 
cate, oglinzile cernite. Lângă soba din colț, fumega 
tămâe. te 

In odaia în care, cu o seară înainte, îl ucisesem cu 
cuțitul cu mănunchi negru şi o lamă neagră nemaipo- 
menit de lungă, frate-meu Mihai sta întins pe spate, 
legat pe sub fălci cu o batistă albă de cap, ca şi bunicul, 
şi zâmbia senin şi împăcat, priveghiat de patru lumâ-" 
nări înalte. 





de SEBASTIAN POFOVICI 


— Ați auzit ce hărmălaie a fost astăzi la cameră? 
anunţă ilariant Ionel. Se latră ca potaiele, bată să-i bată 
de zevzeci. 

— Pi ci chestie? — întrebă pașnic Mihail Costea, 
umflându-și bărbia  gastronomică, izolată o clipă în 
graiu, de înghițitura savantă ce o mestecă. 

— Pe chestia luzului de alimente, născoci Ionel, cău- 
tându-și adversitatea de spirit în prietenul său, a cărui 
vigilență de digerare nu voia s'o ocrotească, 

— Cum adică, luz de alimente? Ce ticăloșie! Unde 
ai cetiţ tu treaba asta, măi Ionel? — o luă în serios ca 
un nabab, profesorul Costea. 

— In ziare!... Propuse hazul prietenilor, cu o ciudată 
complicitate față de această diversiune binevenită. 

Neavând timp să protesteze, Mihail Costea se solida- 
riză și ca să-și salveze prestigiul provocator, mustră îm- 
puţinata îndeletnicire a parlamentarilor, cu o intermă- 
nabilă și aprigă admomestare, i 

— Aștia devorează bugetul Statului, cum devorăm 
noi aperitivele din galantarul lui Smirnov! —  con- 
chise el. , 

— Nu-ţi însuși comparația profesorului, că tu ai fi 
cel mai samavolnic șampion, — îl avertiză vulnerabil 
Ionel, cu o patetică asprime. 

Poetul Vasile Sfântu, colaborator la revista „Unu“, . 
izbucni întrun râs schelălăit și ascuţit, ca de scapet. 
Mihail Costea arboră un rezervat orgoliu :. 

— Im materie de udătură, da, prefer să fiu şampion. 
Ca tine, o lepădătură speriată, care nu bea nici cât o 
muiere ? 

Im adevăr, lonel Rădeanu ura interminabilele canti- 
tăţi de vin, cu o repulsiune gastrică, fără ca totuşi să . 
împieteze asupra entuziăsmului celorlalți. Ii plăcea să 
asiste la fabuloasele întâlniri vinicole, oprindu-se însă 
pe marginea abisului ebrios. Aprecia virtuțile pivni- 
ței Smirnov, dar îi plăcea să se menţie în catifelata lui 
dispoziție de debutant evlavios, ce nu păcătuește nici: 
odată în fața mirosului: amărui al Cotnarului, 

Intră și Tache Pătlăgeanu, un apreciat client al bo- 
degii, cu giganticele sale mustăţi de cărbune, răsucite 
şi veșnic renovate cu o strașnică grijă. 

— Ce faci mă-ă păcătosule, de unde vii ?... îl grati= 
fică Mihail Costea, întărâtând evidența deschilibrată a 
naului oaspe. 

— PDela Muţă. Am fugit de niște bețiwi.. 

— Cum asta ? — se stârni larma celorlalți. 








(Urmare în pag. 3-a) 





Taza poștală plătită în numerar conform aprobării dir. Gole P. 7. T. Ne. 24.424.999