Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1945_054_0010

VNIVERSUI 


ANUL LIV Ne, 10 
DUMINICĂ 

25 MARTIE 1945 

Director: 

AL. |/AL: COR ANEECU 


COLABOREAZA: 
Camil BALTAZAR 
„L. BRATOLOVEANU 
__Livia CHIRIACESCU 
“Şerban CIOCULESCU 
Emanuel CIOMAC 
AL. CIORĂNESCU 
A. Arsenescu IAMANDI 
Ss Adrian MARINO 
Teohar MIHADAŞ 
Florian NICOLAU 
R. OTETELEŞANU 
PERPESSICIUS 
Al. PIRU 
Al. POPOVICI 
Al. ROSETTI 
AL T. STAMATIAD 
Margareta STERIAN 
a Constant TONEGARU 





/$ 





Să-mi spui, de ştii isvorul tainei mele 
din ce somn dârnic şi-a cules parfumul, 


de pați să-mi afli pentuneric drumul 
spre zâmbetul făgăduitei stele. 


Dim, care humă sa hrănit tulpina 
acelei flcai de cântec ce crescu 
la geamul nopţii mele, cu 'umina 
privirlor albastre, spune tu. 


Am rătăcit ostrovul tinereţii, 

de când alerg spre nectmtita rază 
ce tot mereu mâi adâncit veghiază 
naintea mea, ia marginile vieţii. 


Tu, sfetnicul de fiecare treaptă 
prin țara mută unde mă cobor, 

spre ochiu! amăgirilor mă "'ndreptă, 
sau poate spre_al odihnei alb fior, 


AL, CIORANESCU 


Soliloquiu 


Ești un cerșetor, prietenui meu, un cerșetor. 
Ai cerşit oamenilor josnic!a 

Și munților, înalţi, Vecinicia. 

Apelor, trecătoarele, cântecul, 

Și temeilor, dureroasete ! pântecul. 

A! cerșit mărilor, depărtărilor nesfârșirea, 

ȘI fetelor, siluetetor, iubirea, 

Ai întins mâinile pe toate cărările, 

Şi-ai cerșit cu ele gărilor și înserărilor plecările. 
Numâi tu lumii nu ai dat nimic. 

Iată dece, i . 
Lumile toate cresc în faţa ta așa de mari 

Iar tu în preajma lor, tot mai singur, mai mic. 


TEOHAR MIHADAŞ 


Parcela 66 bis... 


Parcela 66 bis e singura din cimitir 

Ce mu ase candele aprinse nici lumânări 
Căci pztrosla e la marginea gardului alb 
Unde se pierd înfundaţi șerpii dim cărări. 


Buruienele își rup bâmure'e amărui 
Când vântul joacă boabe de țărână. 
Crucea indicator de drumuri eter:ce 
Primește calda strângere de mână. 


Ce n:dicole sunt Aici toate pomelnicele ! 

Cu descântec te însoțești pe groapă, 

Stâniă în conjuncţie cu soarele şi moartea 

Un om nou își Tăsucește o lacrimă pe pleoapă. 


Un gropar bețiv l-a crezut hoţ de cadavre, 
Dar văzându-i hatne!e noi a tăcut. 

(EI nu știa ce preț ate jaful lui 

Prostia groparului pe frunte l-a durut). 
Bună limineața tată, bună d'mineața ! 
Vetbese cu time, gătit cu-al morții d'chis. 


Infuzia vieții ţi-o Qau muşcând din humă 
Ca să te sturi și tu dim parcela 66 bis, 


AL. POPOVICI 


Undeva, în sus, corabia cu lumină se'neacă.., 


Norii aripi de iebădă iși frâng sus pe dealuri, 
Ochiuri de-azur Se sting, se cufundă 'n marea adâncă. 
Şi din noaptea uitată de țărm şi cu veșnice valuri 
Titunericul naşte o frunte cu colţuri de stâncă. 


Ceru! străpuns, sângerat, se prăvale în mare 
O pată de sânge și aur plutește pe zare. 


Târăște corabia dâri roșietice pe culmi, 
In zări păduri de mesteceni şi ulmi 
Răsar din povâra "'nserării cu grote și dungi cenușii. 


Aerul, stup cu lumină, zumzuie greu 

Mii de albine tot cad trăsnite mereu, 

Praf de ar.pi și cioburi f.ne de raze; : 
Inserarea-i un vast mormânt de topaze. 4 


Undeva, sus, unde cerul întreg sa îngropat, 
Corabia albă cu lumină s'a'necat, 


FLORIAN NICOLAU 


Sub zidul închisorilor 


Peste goana gândului, nebună, 

Bate vântul : şuer şi furtună, 

Patru puncte cardinale gem pe roată 
Fierea veacului se scurge neagră, toată! 


Sutietui, o așchie coclită 

Bate rar, în vremea ris.pită 
Printre mici şi schiloide cocioabe, 
De sub trena vremii, albe roabe, 


Duc de mână visul în poveste, 

— Care smeu rânjeşte peste creste ? 

Care demon numără pe ornic 4 
Ceasurile ulimului vornic ? — 


Haide, rupe şi cătușa asta, neagră, 
Starmă zodia bolnavă de podagră 
Intră mare în I.vezile luminii, 

Ai purtat destul pe frunte spinii 


Așteptărilor mâncate de cucută. 

De sub vremea șubredă și mută 

A ieşit un fir de mătrăgună: 

— Primul nor, ce cheamă a furtună, : 


LIVIA CHIRIACESCU 





= 


12 


Diverse 


OSCAR WILDE 


de AL. ROSETTI 





An porturile meridionate poţi măsura puterea de atracție 
a soarelui şi mării albastre asupra popoarelor nordice: 
Anglo-Saxoni de ambele sexe își prăjes» pielea și uneori 
chetia ia focul soarelui care prevesteşte Atrica, şi dau semne 
evidente de entuziaim nemăsurat. Femeile, mai puţin dis- 
crete, se afişează în tovărășia marinarilor de rână, fac im- 
posibilul pentru a duce acslași trai ca. ei și pornesc de cu 
noapte la pescuit, într'o promişocuitate de nedescris. 

Oscar Wilde a suferit puternic această atracţie a sudului, 
Nutrit de cultura franceză, pe care și-a asimilat.o cn fre. 
nezie, ajungând să vorbească şi să scrie corect franțuzeşte, 
el oferă cercetătorului de literatură comparată un subiect 
binevenit pentru studiul influenței unei literaturi streine. 
Mai mult decât literatura, Wilde şi-a însuşit însă spiritul 
îrancez, şi rezultatul acestei osmoze e cu deosebire aparent 
în volumul de eseuri intitulat „Incidenţe“, în care, pe un 
ton uneori frivol, autorul discută chestiuni fundamentale 
din domeniul artei și criticei. 

Bucuria pentru expresia justă şi meșteșugită, căutarea 
paradoxului, prezentarea unor păreri sub formă de para- 
bo'ă. alcătuiesc, irăsăturila caracteristice ale eseurilor 
lui Wilde. 

El apare ca un copil capricios al secolului, plin de talent 
dar negându.), spiritual, dar uneori trecând aincolo de 
spirit, alergând după expresie şi câteodată ratinând-o în 
mod excesiv. Un prinţ alintat în sa'oane și recepții, ducână 
viața uşoară dela începutul secolului al XIX-lea, atunci 
când Europa occ'dentală putea crede în pacea perpetuă şi 
în perfeotibilitatea indefinită a genului uman. Numai câte 
o grevă, din când în când, trezea luarea aminte a specta- 
torului şi îi czuza mici neplăceri care puteau merge, uneori, 
până la un cutremur lăuntric. 

Viaţa literară, la Paris, era bogată, variată și pas'onată. 
Wilde frecventa cafeneaua literară şi strălucea la baluri 
şi la recepții, cu manifestări nu întotdeauna de bun gust, 
ca îmbogăţitul care poartă la degetele groase inele cu pietre 
indiserete. 

Căci este în Wilde un fond de brutaliate şi de instinrte 
vulgare care, dacă nu se minifestă în scrierile sale, poate 
fi bănuit de un ochi expert și e confirmat de contemporanii 
care l-au omosoat în intimitate, 

Cu o asttei de fire, era natural ca Wilde să fle împins să 
întreprindă acțiuni îndrăzhețe, ba chiar temerare, pentru a 
atrage atenţia asupra sa. Aceste acte presupun, de sigur, 
curaj, la acel care le întreprinde, dar de multe ori ele sunt 
făoute pentru a obţine un efect de surprindere. 

Catastrofa întâmplată la procesul inteniat lui Sir Douglas 
desparte opera lui Wilde în două părţi inegale: inainţe și 
după închisoare, 

Devenit din acuzator acuzat îar abol condamnat ia tem- 
niță grea, Wilde se reculege pe pragul prăpastiei şi are forța 
să scrie „De protundis“, o carte profund umană. 

Pierdut pentru societate, că el nn se va mai ridica, dună 
ieșirea din închisoare, ci, preocupat în mod exolusiv de sen- 
zualitate, va cobori treotele v'țiuiui, pînă ia descompune. 
rea fizică și sfârșitul lamentabii întrun hotel de casa a 
treia, „De protund:s“ îi deschide treptele nemuririi. 

Suferința îndurată în închisoare este de fiecare clipă, 
Suvenirul, cu imaginile-i precise, Nu-i dă răgaz nici un 
minut. Şi nici conştiinţa lui încărcată, regretul şi resenti- 
mentul, care îi picură veninul strov cu strop. „A suteri 
este un lung moment“, exc'amă Wi:de în această carte 
plină de o durere siâşietoare şi udată cu Jacrimi adevărate. 
A suferi, după o viață de badinaj şi voluptate A suferi fără 
incetare, ca Prometeu, pedeapsa de a fi om. Sunt accente 
patetice care înalță această carte până la cea mai înaltă 
treaptă. Dar mai sunt pagini de confesiulli dureroase și 
groteşti, chemări disperate, reproșuri vulgare câre merg 
până la imputarea unor sume de bani, cheliute ventru a 
satisface capriciile celui iubit, insulte, ape'uri. Toată gama 
mizeriei umane e înfăț'șată sub pana condamnatutui, scu- 
tundat în cercurile subterane ale infernului lui Dante. 

Document al unul suflet apostat, „De profundis“ ridică în 
altvă mamele lui Osear Wilde și juatitieă o carieră literară. 


22. a - Fi 
Un mare critic impresionist: 
6. CALINESCU 
de ŞERBAN CIOCULESCU 

ând sa desbătut, în 1891, procesul dintre cri- 
C tica franceză impersonalstă, susţinută de 

dogmat:cul Ferdinand Pruneviere şi cea im- 

presionistă, reprezentată de Anatole France și 
Jules Lemaitre, în centrul disputei a stat problema 
axiologică, Criticii subiectiv_şt. se scuturau de obli- 
gativitatea judecății de valoare, împotriva aprigului 
dialectician care era Bruneţiere. La dreptul vorbind, 
așa cum a dovedit-o esteticianul Ch. Lao, mult mal 
târziu, atât Lemaitre cât și France au mânuit ei în- 
Ș:Și judecăța de valoare, întrun fel mai discret însă 
decât impetuosul lor adversar. Prin alte cuvinte, su- 
biectivă sau impersonală, critica hterară, prin reac- 
ţiunile ei față de obiectul contempiat, se întemeiază, 
ceata explicit ori implicit, pe judecăţi de va- 
oare. 

Dacă, este așa, prin ce se deosibește critica impre- 
sionistă, de cealaltă modalitate, a cr.ticei obiective şi 
impersonale? Diferenţiarea e mai curâna structurală, 
decât programatică. Criticul impres:onistţ e un inte- 
lectual cu disponibilități literare, în timp ce cr.ticul 
impersonal are vocație exclusivă de giosator literar. 
Cei d.ntâi e un afectiv și un sensual, care simte și 
gustă opera literară sau, mai în genere, opera de 
artă, pe când cel de-al doilea e un cerebral, cu reac- 
ţuni intelective, Primului i se potrivește mai mult 
mcdul descriptiv al operei, celuila.t modul explicativ. 
Prin această din urmă aptitudine, critica imperso- 
nală își simte afinități cu metodele ştiinuifice, până 
ia. abuz unecri, pe când critica subiectivă năzuește 
mărturis.t sau nedeslușit către ţinte literare proprii, 
spre a constitui critica în gen literar autonom. Ast- 
fel, E. Lovinescu nu se sfia a scrie despre creația sa 
critică şi divulga modul pretins muzical al genezei 
ideaţiel sale. Ideolog în „Istoria Civilizației Române“, 
criticul se ferea de dogmatism în critică, pe care o 
dorea, învestită cu titluri literare şi își încerca talen- 
tul în toate genurile, cu excepția celui liric. 

La rândul său, a. G. Călinescu a compus poezii 
foarte interesante, învederând familiaritatea cu mat 
multe moduri de expresie lirică și două romane, din- 
tre care unul, „Enigma Otilie.“, es.e de prim orâ.n. 
Inainte de a se consacra discipl'nei istoriei literare, 
a studiat în arhivele Vaticanu.ui, dccumentela pri- 
vitoare la Principatele noastre, ae iezuiţilor din „Pro- 
paganda f.de* şi a publicat rezultatele invsstigației 
sale, cu o metodă ireproşabilă. Cu această experienţă, 
susț nută de un talent literar excepţional, a recons- 
tituit artistic, vieţile lui Eminescu ș. Creangă, cu dis- 
preţul romanțării comerciale, In pătimaş întâmpi- 
naâta lucrare de dimens un vaste „Istoria 1 teratuuti 
române, deia orig.n! până în prezent“. (Fundaţia Re- 
gală pentru Literatură şi Artă, 1941), istor_cul 1.terar 
s'a, sprijinit pe o impresionantă informaţie compara- 
tistă, din domenii variate, cuprin:ând literaturile, 
artele plastice şi s:stemeie f.Icsofice eurcpene. De 
a a na d a a a a ratare re. 

Andrâ Rouveyre, desenator şi critice subtil, spune că, ls 
moar_ea lui G-de, se va constata că picioarele îi sunt pre= 
Hngite cu copite, ca Nzcuratul,  Lucrai acesta se va fi 
recunoscut la moartea lui Wilde, Căci era ceva demoniac 
într'însul, dus la exces de soarele mediteranean, Cine a 
citit jurnalul lui Andre Gide a reţinut un pasaj în care 
Gide evocă o înfâ nire nocturnă, cu Wilde, în Algeria, 
Bucuria nestăpânită a lui Wilde, la aflarea că Gide i calcă 
pe urme, nu lasă nici o îndoială în această privință. Dar 
tocmai această prezenţă a duhului rău dă-o valoare deo- 
sebită operei lui Wilde şi. inminează cu o flacără roșiatică 
contesiunea din „De profundis“, una din cărțile mari ale 
literaturii universala, 


3 





venă seamă, d. G. Călinescu sa dovediv surprinzător 
de învăţat şi tot atât de mobil, în asociaţiile dintre 
disciplinele cele mai felurite. Erudiţia nu i-a înăbu- 
şit însă prospețimea impresiilor. Ca nimeni altul, 
<hiar câna citează copios, a, G. Călinescu ştie să ră- 
mână prin excelenţă nelivresc şi să domine textele, 
p+ care le interpretează cu o libertate desăvârșită, 
neinfluențat de nici o „autoritate a lucruiui jude. 
cat“: totul e trecut prin filtrul subtil al unui tempe- 
rament de o originalitate absolută. 

In consimţirile sau neconsimțirile sale la obiect, 
nu intervine desigur factorul subiectivităţii, înţe- 
leasă ca o tuziune de susceptibilități, antipatii și sim- 
patii „interese sau calcule. Criticul își zevendi:că, în 
Prefaţa la Compendiul apărut iunile trecute (Edi- 
tura „Naţ:onala-Mecu'“, S. A.), „ruperea sa de orice 
reiaţii personale“, necontemperaneitatea cu scriitorii 
de azi. „Cartea formează pentru mine o realitate 
tianscendentă iar biografiile le-am scos din cărţi și 
din documente, nu din experiența directă.“, Dacă to- 
tuși „Istoria literaturii române“ și-a arătat pentru 
wnii din comentatorii ei (din care excludem, firește, 
pe cei stăpâniţi de iritații personale, ca „victime”, pre- 
cum și pe gazetarii rasiști ai momentului politic 
1941), un anumit aspect pasional, lucrul se explică 
prin structura specială a criticului. D. G. Călinescu e 
în stăpânirea unui temperament complex și trămân- 
tat, de poet, artist şi critic. Când am afirmat aceasta, 
mi-am dat îndată seama că am întrebuințat un clișeu 
verbal, de oarece orişicine e alternativ stăpân pe re- 
acţiunile lui sau stăpânit de resorturile lor ascunse, 
că își conduce într'o măsură mai mare sau mai mică 
impulsiunile, impresiile sau judecăţile. La o natură 
de bogăţia aceleia a d-lui G. Călinescu, înaintea dis- 
ciplinei raționale a judecății trece adesori afirmarea, 
temperamentală, și e firesc să île așa, într'o alcă- 
tuire sufletească vie, spontană și neastâmpărată, 

Sunt fecvenţi acei istoriei literari, cu luare aminte 
încordaţi să stabilească, „bilanţuri de activitate“, în ve- 
derea, cărora, ridică scheme și pianuri didactice, pe 
care le desvoltă apoi, expozitiv. Când, în Compendiu, 
căutăm, bunăoră, cum 8 procedat d. G. Călinescu cu 


Betivitatea culturală a lui Titu Maiorescu, ce consta. . 


tăm? Că d-sa examinează poziţia estetică maioresciană, 

întrun sens I.mitativ, spre a dovedi câţ a înţeles Ma- 
iorescu din citirea lui Schopenhauer (nu însă și a lui 
Hegel), şi spre a încheia, că discipolul a ajuns „la cele 
mai mari erori“, că „poetica, ti Maiorescu e în parte 
îngustă și simplistă“, dar „în general însă înseamnă 
un pas mare spre lărgirea simțului estetic“, fără ca 
totuși, să-și susțină tugitiva apreciere tinală dreaptă. 
Maiorescu mai e prezentat ca un „precursor al ten- 
denționismhiui sanitar al „artei sănătoase“ și ca 
„primul formulator încă timid, al „spicificului naţio- 
nai“. Oricât miez ar avea unele întâmpinări, acțiunea, 
estetcă a lui Maiorescu apare mutilată, iar accentul 
valoriticării, apăsat asupra polemistului, nu pune în 
lumină activitatea, de îndrumător gramatical, lingu- 
1stic și literar, nici meritul în crearea unui stil de 
gândire. Are „ceva de împărţit“ d. G. Călinescu cu 
Tita Maiorescu ? Fireşte că nu. Suspiciunea, nedrep- 
tăţirii voite nu se poate susț:ne. Rezultă însă impresia, 
probabil comună unui rând întreg de cititori culti- 
vaţi: aceea că Maiorescu m'a fost echitabil valorificat 
de d. G. Călinescu. 

Nimeni nu se bucură mai mult ca noi, de locul pe 
care istoricul literar i-l face în Compendiu, lui 1. 
Coaru Drăgușanu, recunoscându-i-se măcar interesul 
de „fenomen uman“, adică al personalităţii. Afirma- 
ţia că autorul „Peregrinului transilvan“ n'ar atinge 
nicăeri „fineţa“ lui Kogălniceanu și Alecsanări, e insă 
asertorică, Alecsandri e un admirabil prozator desa ip- 
tiv, dar nu are, ca I. Codru Drăgușanu, intuiţia rela- 
lativităţii civilizaţiilor și pătrunderea psihologiei 
popoarelor. Lui Kogălniceanu, Drăgușânu îl este im- 
discutabi superior; farmecul vetust al însemnărilor 


4 


de câlătorie, Kogâluicene, e cu totul minor taţă de 
ziunea medernă a drăgușanului. De altfel, conside- 
raţia pe care i-o arată d. G. Călinescu acestuia, chiar 
dacă ar fi reală, apare anulată printr'un singur cu- 
vânt : „E un reporter care prinde pulsu! social al unei 
premi, prin simpla oprire asupra aspectului familiar 
şi zilnic, fără a avea intenționat o dispoziție superioa- 
ră de percepţie”, Atâta, să, fie I. Codru Drăgușanu? A- 
tunci nu și-ar merita cele două pagini din Com- 
pendiu. 


Plăcerea, pură, și simplă e criteriul irațional, al crl- 
ticilor impresioniști. Așa își câștigă o plăcută nuvelă 
a Q-lui Teodor Scorțescu, Popi, dreptul la un rezumat 
de 20 rânduri. D. Feodor Scorţescu a mai scris un ro- 
man, de care d. G. Călinescu nu la act. 


Fireşte, plăcerea literară, la un om de gustul și de 
lecturile d-lui G. Călinescu, nu poate fi izolată de im- 
plicaţiile ei estetice. Criticul e structurat, ca un he- 
donist de mare clasă, prevăzuţ cu o nesfârşită gamă 
de sensaţii, începând cu simțurile propriu z.se și 
sfârşind cu simţul nobil al trnscendenței, cu tiorui 
metafizic. Citaţiile lirice din domeniul cosmicului 
haotic, sunt de-a dreptul novatoare în critica noas*ră. 
D. G. Călinescu surprinde cu un simţ modern al mis- 
terului, reg.unile neaccesibile istoriei literare tradi- 
tionale. Pe planul epic, cu aceeaşi modernitate, este 
foarte sensibil la sondările subconștientului și la ira- 
ționalitatea vieţii interioare. 


In Compendiu, autorul a suprimat biografiile și 
portretele literare, de unanim recunoscută valoare 
artistică, spre a da cărţii, pusă la îndemâna elevilor 
şi studenților, un caracter mal utilitar, 


Mărturisesc însă că l-am citit cu acelaşi interes 
pas:onat, ca și „Istoria Literaturii Romane“, In d. G. 
Călinescu, se întrunesc calităţile ceie mai preţioase 
2le impresionismului, nutrit dtopotrivă din begăţia 
temperamentului de artist, ca și din aceea a culturii 
generale. Istoricul literar simte simultan cu o sensi- 
bilitate de poet, de pictor și de muz-cian, dispunând 
totdeauna de raporturiie intelectuale pruprui criticu- 
lui, esteticianului şi filosofului. P.uratitatea tempera- 
mentului și a aptitudinilov, la d. G. Călinescu, e un is- 
vor nesecat de încântări. Istoria literară, compusă deo 
astfel de personaiitate complexă și fermecătoare, se 
transformă din instrument de iucru, în obitct de 
contemplare artistică. 


Mi-am explicat destul de limpede pricinile extra- 
literare pentru care „Istoria Literaturii Române“ fu- 
sese atât de vehement atacată la apariţia ei. Nu-mi 
lămurese tot atât de precis tăcereacu care este în- 
tâmpinat Compendiul. O desbatere, fie chiar vehe- 
mentă, e mai cinstită decât conspirația, tăcerii, Cartea 
își va. face însă drum, în ciuda interese.or axiverse, 
pentru că rupe cu tradițiile psittaciste ale istoriilor 
uterare și propune cititorilor inteligenţi specvacolul 
une! personalități autentice, prin care se afirmă cel 
mai înzestrat dintre criticii noștri impresioniști. 





_WALE WHITMAN 


Tovarăşșe-Corabier-Bucurie! 


Bucurie ! TYoyârăşe.corăbier._ Bucurie ? 

(De-ar vrea Domnul astfel morţii să-l spun ;) 
Viaţa noasiră se uce, viața noastră începe, 
Am fost îndelung, îndelung ancoraţi, 

Dar piut.:m, ne mişcăm acum; 

Lăsăm ţărmul, pornim în călătorie — 
Bucurie ! 'Fovarăşe-corăbier-Bucurie ! 


MARGARETA STERIAN 


T ranul trece pe lângă pajiști cu iarbă mătăsoasă, măr- 
gin.te de salcii plotoase. În zarea depărtaii, vezi con- 
turându-se, din verdele copaci.or şi al tufişurilor, ziduri ine- 
spite, turnuri crenelae, ciopoin.țe ascuțite. Apropiindu-te 

in ce în ce mai mult, touul iți apare mai bine conturat şi 
în fața ia se rid.cu Oxtordu! cu multele lui colegii, cu bise- 
rici vechi, cu sirăzi înguste, cu grădini pline de linişte. 

Este Oxfordul R:lorme:, reacției calolice. unde tinerii 
doritori de reînvierea religiei, rătăceau pe malul Isisului 
schitând plenu:i pentru restaurarea vechei credinți. Ox- 
?ordul leagănul cavalerilor şi al nobililor. când câmpul 
de lup'ă. palatul :epal şi mănastirea erau imoreunale in 
interiorul zidurilor lui Este Oxfordul răsboialui civil, 
Oxfordul regalităței. (Aici s'au păsirat întotdeauna, în 
cinda mate tim“: si a nccredinței, scânteia generoa- 
selor şi inaltelor sentimente. Mai esto în-:i Oxtordul înal. 
fila prelați al vechei şcoli, casa învățatilor: a lui Bacon, 

ykeham. Wvclif. "bn Co'et. Hooker, Laud, a lui Adam 
Smith. Weslev. Keble. Chatirm <i Cannins. Peel, Glad- 
stone, Grenville, Stanley şi Rohdes. 

Tot a.â: de vechi caşi natiunca Britanică totuşi mereu 
nou prin vilaliiatea linereței liecarei generatii — Oxtor- 
dut es.e o par.e din uuga.a moştenire a Angtiei, o repre- 
zentare în miniaiuru a isioriei engleze. E povestirea neîn- 
ireruptă a vieţii pulil.ce, sociale și retigioase a poporului 
de dincolo de Mâneci. Dealungul veacurilor, Oxiordul a re- 
prezen. at lup.a oarmen.lor în cău:area drepiaței, tegatriă- 
te:, a t.ber uței de a gândi şi a supremaţiei adevurului. 

fiecare jază a existente: trecute şi-a lăsat urme pre- 
lutindeni —— în arhiieciură, în traditie, În fiecare clipă a 
prezen:ului trăeşte bogatul trecut. Vechile clădiri sunt 
luminate de istoria dusă. 

Oxfordul este trecutul — Oxfordul este prezentul şi 
mâine ca si ozi si en ci eri. înimenta orasului de pe ma- 
lul Isisului se va simți în gândirea engleză. în afacerile 
statului, in viața pubiică, 

„x 

Pentru lumea întreagă Oxfordul este o cetate a invață- 
turei — una dintre cele mai vestite pe acest pământ. Dar 
mai înainte de a avea o universitate, a fost un important 
oraș. Incd din sec, al VIII-lea se găsea acolo o mănăstire. 
Legenda spune că Frideswide, fiica lui Didamas, care dom- 
nise prin acele locuri. fiind urmărită de Algar conte de 
Leicester, și-a găsit refugiu într'o corină de porci, că Al- 
gar continuând s'o urmăreescă ar fi orbit, dar, datorită 
rugăciunilor ei, şi-u recăpătat vederea și apoi lecicara 
ca multumire peniruci a scăpat, a înfiiniat o mânăstira, 
pe locul unde az: se ridică Catedrala din Oxford şi care 
păs'rează și acum sicriul sfintei Frideswido. 

Aşezat în mijlocul Angliei, era un importanti nod de in- 
tretăieri de drumuri. 

Fiind însă şi un loc strategic s'a construit o cetate întă- 
rită între Mercia şi Wessex. Astfel Oxford faimos ca un 
loc de pelerinaj devine in sec. X-lea o cetate de frontieră 
între 2 ținuturi, Din cronicile Anslo-Saxone se vede că în- 
că din 912, era considerat ca un oraș important. Numele 
regilor Alfred Haroul, Edward Confesorul sunt lesate 
de istoria Oxlordului din acea epocă, Mai târziu, Wiliam 
Cuceritorul trimite pe vasalul său Robert d'Qily, care clă- 
deşie acel castel, ale cărui ruine se v.:d şi astazi. Oxtor- 
dul incepe să prospere. asezarea-i specială atrage cât mai 
muliă lume. Mica bisericuță S:. Peer din Est este o măr- 
iurie a acesior vremuri. Generaţii de-a rândul au puriat 
aici răsboa=, an făcut comert. O viată bogată in fapte a 
prins a se desfăşura. Henry 1 își clădește ia poarta de 
nord a oroșulu: un palat. Asifel Oxlordul, până a deveni 
un centru important de învățătură, a fost un loc venerat 
de pelerinaj. oras de frontieră, cetate întărită saxonă. for- 
tăreață normandă, resedintă regală. episcopie, târg comer- 
cial posedând corporații negustoreşti. 

Care e or'gina Un versitătei ? legendă spune că pe 
malul Îsisului, erau două școli — Greek-lade şi Latin- 
lade, pentrucă în una se învăța limba greacă si în cea- 
laltă latina şi mai apoi amândouă școlile s'au unit. Altă 
legendă atribue înființarea Universitătei reselui Alfred. 
Dar desigu”, Oxfordul. a devenii un oras universilar. nu- 
moi printrn eccidonf, dotnrită imnorinntoi comerciale. 
La începutul secolului al XII-lea. Theobald de Etampes 
adună în jurul lui, câtiva studenti si mai aunot câtiva 
profesori. Desigur că încă dela sfârşitul sec. XII-lea Ox- 


OR DD 


de ADINA ARSENESCU IAMANDI 


fordal a fost recunoscut ca o universitate sau Siudium 
Generale. Prin sec. ol XIII-lea, datorită certurilor dintre 
Henry Il şi regele Franţei. studentii englezi ce învățau 
la Paris se întorc în Anslic, oducând cu ei imaginea uni- 
versităței de acolo, pe care o transnin în raiin instituții de 
învățătură, ce încep a lua fiintă la Oxlord, Se formează 
o corporație de profesori. Nu existau incă coiegii, stu- 
denții locuiau în case particulare. | 

În timpul reselui John studenții sunt pentru câtiva ani 
persecutați. In 1214 însă universitatea capătă o Ordo- 
nanță specială care îi acordă privilegii. | : 

umărul celor doritori de învdtătură era mic şi posibi- 
litațute lor maer.a.e foarte reduse. Viatu de student era 
pina de truda şi de greutăi: însa dor.nia de a invăla era 
iot alât de mare ca şi a urmaşilor lor ce aveau să locuia 
scă în colegii. Un fapt important în viata untversitaţii ui 
constitue în sec. al XIII-lea aşezarea în oras a diferitelor 
ordine monacale ca Dominicani, Franciscani, Ausustini. 
Din rândurile aces.or preluji se desprind nct profesori, 
noi in.emeetori de colegii. Ă Ș 

Mai bine de o sută ae ani Oxfordul nu avu clădiri uni: 
versitare şi nici donații nu se făcură. In 1249. prelatul 
Wuttiam de Durham, care studiase ia Paris, lasă o sumă 
de bani pen.ru întreținerea a zece s:udenți în teologie: 
Cu aceşti bani, Universitotea a cumpăra! un loc şi a clă- 
dit the Great Hall of ihe Universily. Apoi s'au pisil şi 
alți dona ori pr.ntre câlugtri. Și astfel numărul lor prin: 
de a creşte. Dar istoria colegiilor începe lu 1254 când 
Wa'ter de Merton întiin ează colegiul ce-i poarlă numele. 
Studentii trebuiau să trăiască sub conducerea unui supe- 
rior ales de ei, învățau teologia apoi işi luau o diplomă 
în liere şi plecau în lume. Astfel la incepul colegiile 
sunt aşezăminte religioase, dar scopul principal nu era 
religiunea ci învătălura şi pregătirea pentru viotă şi pen- 
tru un serviciu cc'iv. | 

Lui Walter de Morton i se datoreşte acest minunat sis- 
tem de colegii care formează gloria universităților engle- 
ze. Acea viață în comun îură nici o deosebire ae suuație 
socială, strânsa legătură între elevi şi profesori cari îi 
cuiesc impreună, aceiaşi iubire de vechi traditii — întâl. 
nirile între siudenții colegiilor pe terenurile de spori, în 
sălile de cursuri, şi apoi de acolo dela Oxiord aceiași 
strânsă legătură dusă mai departe în viață, în politică, în 
afaceri, în profesiuni — combinarea disciplinei rezona- 
bile şi a libertătei extraordinare. Ă 

Exemplul lui Waiter de Merton este urmnt imediat de 
episcopul Walter de Stapeldon care fundeaza Exeter Col- 
lege. Universi:atea obține din ce in ce mai multe privile- 
gii, numărul studenților creşte. Diferite studii ca litera- 
tura greacă, latina, istoria incep a se desvolta, Henry al 
VIll-lea, Mary, E:isabeth iși ara!ă interesul lor. O nouă 
atmosferă plină de severitate, de învățătură, se accentuia- 
ză din ce in ce mai nutornică. În orașul comerciali, un all 
oras, acel universitar se ridică, Numărul coiepgiilor creş- 
te, Oriel, Queen's, Masdalrn, Christ Church. Corpus Chri- 
sti, All Souls, St. Jo”n, New, Jesus, Penbroke, cu cape- 
lele lor, cu camere strâm'e. cu scări întortochiale, cu ca- 
ridoare înguste ; închizând tablouri de Reynolds, Gains- 
bourough, Lawrence, Canoletto şi Rembrana!, stăpânesc 
străzile ca o puternică mărlurie a trecutului, Inire zidu- 
zile lor, în camorele mici după gratiile groase ale feres- 
trelor, tineri iubitori de învitătură citesc cu sârguin'ă şi 
dras buchil» cărți!or. În pitoreştile haine negre cu pălâ- 
ria în 4 colțuri, umblă cu pași grăbiti pe străzile întorto- 
chiate îndreptându-se spre un bătrân profesor. „Azi Ox- 
fordul este acelas caşi la 1264. Fiecare stradă, fiecare, 
zid, fiecare turn, fiecare piatră vorbeşte de timpul scurs, 
de o lume ce m mai este, dar care trăeşte în tinerii de 
azi. care ca:i primii studenti ponrtă haina universitară şi 
pălăria în colțuri, învaţă între zidurile arel»raşi înctiperi, 
işi poartă pașii prin aceleași coridoare vrin care sute de 
ani au irccut atâ!ea generaţii. Se adună pentru masă în 
sălile gotice şi esteaptă smeriţi în picioare, ca directorul 
să spună rugăciunea în la'ineşte. 

Respectul formelor se păstrează cu sfințenie în  tnnte 
actiunile. Asa de exemplu tiillul de dactor se conferă 
după aceiași veche ceremonie. În robe roşii şi negre, bro- 
date cu aur şi imoodobite cu blană albă. cu pălării de 
catifea, rectorul universității, vice.rectorul, doctorii în teo- 


5 








logte. în drept. în litere, în științe, formează o proceslune 
aolemnă ce se îndreaptă prin străzile inguste spre tealrul 
Sheldonian. Acolo, în sunetele grave ale orzei, rectorul 
aliacondu-i pălăria se adresează în limba latină specta- 
torilor. 

În această ce+emonie simți odată mai mult strâns legate 
intrun to? viu, iraditia şi prezeniul, Ce este decâi un 
omagiu adus irecu'ului, respectarea unor anumite cadre 
Jixe. nec'sare desvoltărei în ordine şi disciplină a spiri- 
tului omenesc. 

In mijlocul 'recutului păstrat atât de puternic în )ie- 
care loc, însă în r'tmul timpului de azi, se desvollă tine- 
retul Angliei, ce'ăţenii de mâine. Aici între zidurile vechi, 
în ore'e de cursuri, pe terenurile de sporturi sau vâslind 
se formează caraclere. Ă 

Din tumul oasele adunări ținute în acel loc numit The 
Union, unde în spiritul lihertăței depline se întâlnesc 
opiniile, înclinările si teniperamentele cele mai opuse, 
pen'ru a se discuta imporlan'ele chestiuni ce privesc na- 
țiunea, se formează roliticienii, oratorii de mâine. 

lar acea Oxford Universitv Dramatic Society. a dat 
scenelor engleze pe unii din cei mai buni actori. 

Un tânăr ce păr*seşte Oxfordul având spiritul cel mai 
îndrăzneț. va sti să păstreze respectul formeior. 

Poporul de dincolo de mare se desnoltă !n anumite ca- 
dre fixe ia cdinost de orice pericol. Oxtordul creiază oa- 
meni, terenul de joc este adevăratul loc de educație — 
acolo se perfecționează şi se învată regula jocului. S'ar 
pu'ea spune că viața e un joc în Anglia, 

Disc 'p'ina, loialita'ea, simtul polilic, răbaarea, echili- 
brul, manierele — ioate ares!ea se învață la Oxford, 
Acnlo se den o rxistunță în comun, este n egalitate de 
mediu, Azi Oxford"l ru este un loc privilegiat nentru no- 
bi'i si bosați, Alturea de moșteni'ornl unui duce sau de 
fiul unui mare indusirinș, care peniru a învaţa trebue să 
plă'eascii câtrva sute de lire pe an, găsesti fiul uni mi. 
mine Sfirac, care a ojuns acolo prin propriile lui merite, 
50 la sută din studen'i sun! bursieri. Și astfel inire zidu- 
rile vechii univers'lă'i nu evistă nici o deosebire. Toti în- 
vață să f'e cinstiti, să fie umani. curati la suflet, iubilori 
de ndevir si de d-ento!n. Gxonianul de mâine îsi pa adu- 
ce aminte mereu de zilele frumoase, ale tineretei acesteia 
curate, de slujba de dimineati din capelă, da orale tre- 
cu'e în biblioteci. de drumurile făcute cu bicicleta. de 
sporturile în mijlocul naturei. Isi va lega aici prietenii 
care vor dura !oa'ă vinta si în care urn și invidia nu vor 
exista. Va pleca cu sufletul imbogpătit, va trece mai de- 
parte, se_va asvîrli în lume. Oxtordul va rămâne mereu 
ace!nş. Generatii după generații se vor scurge, loate lă. 
sând câ'a ceva din viata lor. In liniştea fiecărei nopti ce 
se lusă din ro în ce mai grea, mni neagră. asupra orasului. 
mereu clopotul din turnul lui Tom va bate cele 101 lovi- 
turi care vestesc s'ud'ntilor că porțile culcgiilor se în- 
chid și că vremea liniştei a sosit, 


% 


In primăvară san la începulul verei când privigheto- 
rile cântă în parcul colegiului Masdalen, când florile 
sălba'ice înfloresc în pădurea Paglev. când grădinile sun! 
pline de narcisi, violete; anemone şi glicine, în acea 
Eights Week când cu lac exercitii cu echinu, ce va lua 
parte la faimosul concurs dintre Oxlord și Cambriuge. 
Când străzile sunt pline de jucători de cricket in panta- 
loni albi şi flanele colorate și de vâslas liecare purtând 
pe lricou emblema colesiului. când hall-urile sunt trans- 
formate în săli de bal, când bărci cu pânze poartă în 
lumina aurie a soarelui ce moare băeti şi fete pe apa cal- 
mă a Cherwell, în acest tirip Oxfordul pare v cetate ler: 
mecată, 4 

Jar lu s'râin părăseşii orașul trecutului şi al tinereței 
— și nu vei pu'ea uita niciodată turnul Muagsdalen ca se 
oglindeşta în apa calmă a râului, sau Christ Church cu 
laimoasa-i curte interioarii, biblioteca Bodieian: una din 
cele mai bogate și mai mari din lume, capela colegiului 
All Souls, Bolliol primilor, Oriel încoronat cu jeranium, 
Merton cu zidurile-i negre, nici plorioasa stradă High — 
rici St. Mary cu sculp'urile-i măestrit cioplite, Univer- 
siiy College cu arcadele-i vechi. 

ew College, Pembroke, ridicându-si turnurile şi zi- 
durile crenela'e din!'re verdele copacilor și din bogăția 
grădinilor, nici plimbiirile spre Godstow şi. Itiey, sau te- 
renurile de joc înfloriie de culorile vii ale sepcilor jucă- 
torilor, nici verdele ierbei și Foşnetul plopiiar. nici liniș 
ica parcurilor. 


6 


Un scriitor 


3 smeȘtii ce se numeşte în medicină 
sfesut cicatrizat ? E o piele aproape 
normală, atât doar că e tnsonsibilă la 
frig, la cală şi la orice atingeri", 


uberculoza a ceruţ tribut greu literaturii noastre și 

atâtea dintre cele mai înzestrate vlăstare l-au plătit 

cu viața. D. Yacobestu s'a consolat cu sumbra-i soartă 
şi a scos din experiența boalei și presentimentul morţii 
apropiate și acceptate, material lir;c, — poezia lui fiind prin 
excc:ență contesia unui îm.ic. B. Nemţeanu şi-a spovedit 
amănunţit drama lentei destrămări, depășind-o printrun 
surâs superior, fără pateţism, aproape ironizând-o. Gib Mi. 
hăescu şi-a scris o bună parte din nemur toarele lui romane 
sau nuvele pe un scăune!l aşezat pe p'ept, împrumutat dela 
Cezar Petrescu, schimbând apoi mesuța asta improvizată 
de scr's cu un birou din Direcţia Prese!, pentru ca până la 
cimăt g'anda enndimnată, să-l omhare dotniiv»), iar N. 
Milcu și Bogdan Amaru au îndurat cu stoicism încrata 
pusture a fapturii lor, primal, îmi amint=sz, pângându-ni- 
se, în biroul lui Lovinescu, — că : se mărește gulerul, că 
i se lărgese minele, iar nt d at doila a lit sfişietozre 
mărturii epistolare, rezultate din dorința lui de a birui boala 
şi a-și realiza opera şi drima nBoutiaței da a Nu se putea 
îngriji din lipsă de mijloace, 

D'ntre toţi singur lui M. Blecher i-a fost dat să dea piept 
din greu cu tuberouloza osoasă și să lupte ani îndelungi, 
înlănţuit aprig de ea. Ca unul alt Prometeu. ca i-a sfâșiat 
bucată cu bucată măruntaele treptat, pe încetul şi — în 
scurte'e răgazuri lăsate de dânsa, el căuta să câştige timp, 
încercând în puțua vreme câtă îi mai rămânea de trăit, 
să smulgă vieţii și sufletului îndoliat experiența acumulată 
de o sensibilitate încordată la mix'mum și trăind totul cu 
intensitatea celui ce ştie că va să consuma îebril și sintetic 
— în mai puț de trei decenii — ceeace altora le e dat 
pentru o viață întreagă... 

Prima carte a ăstui singular scriitor, cu titul sugerâna 
plastic conţinutul „Intâmpiări! în irealita'ea imedată“, e 
jurnalul oblectivat, adică avind un caracter impersonal — 
al unui persohaj ce pătrunde până în int'm'tatea lucrurilor 
și a fiinţelor, care trăeşte totu! în sine cu o intensitate ma- 
ladivă, transmițând aceiași intensitate și lucrurilor din jur, 
însutlețindu-le, făcându-le să tacă parte din viaţa lut. Pen- 
tru descrierea aceștar stări, Blecher folosește un scris ce 
acuză o logică a ilogicului, o orgunizare rațională a iraţio- 
malului — în prima parte a cărții — un joc pe frânghia 
elastică a absurditătilor. în narate» unor întâmnlări întru 
totul gratuite, ce ohârșese din substan'a medulară a insului 
născut cu un morb destructiv în sânşe, ce îl sensibilizează 
a extrem. Iar în partea a doua a cărţii, în cre zugrăvește, 
cu o pensu'ă muiată în apă tare, neverosimilele întâmnlări, 
isvrăvi şi aventuri din oxlăra si! adolescenţa sw M. Bleu 
cher aduce o rară, o neomenzască Iucid tate și putere de a 
desvălui cele mni năstrusnice si mai extravagante evadări 
ce le poate imagina un tânăr bărbat, 

Facu.tatea de a analza cu detașare şi untori cu umor 
stări hilare și groteşti, puterea de a aa în v'leag cu cruzime 
întâmplări ca aceea unde descrie scena când îşi apăsa obra- 
zul pe un covor vechi, s'mţind că îi intră țepii în faţă, se 
Jasă până sângeră. pentru ea duvă aceea să-și bată joc de 
figura lui sângerată; comparând-o cu Țarul însânger't în 
urma unui atentat, ducându-şi mâna la facă sau descrierea 
minuțioasă și admirabilă a unor acte gratu'te, ca urmări- 
rea unei femei întâlnite ve stridii vină li ea acasă şi anoi 
îngenumchierea în grădină într'o atitudine de extatică ado- 
vație — învederează reacțunile unei structuri congenital 
minate. Sunt avatarurile unui om încleştat pe patul procus- 
tian al uhei boale cumulite şi căutând cu orice preț so 
birue — sporadio — prin der vative, s'o depășească, 

Incordareaz, străduința aceasta de a-ţi depăşi mormântul 
fiziologie râvna continuă de a fi un om normal și sănătos 
ca şi ceilalți, — dă o exacerbare a simțurilor; insul Avbân- 
dește simţuri! şi antene noui, cu cari e în stare să perceapă 
ceez ce oamenii normali nu percep. Simţământul nevutin- 
ței şi anormalitătii. a pieirii inev'tabile, îl îmbaldese Ja 
gesturi absurde, ilogice, la acte enorme, abracadabrante 


+) A murit de o tuberculoză renală. 


| 
| 








i Fe ; 
UNIC | de CAMIL BALTAZAR | 


apanajul eroului din „Intâmplări în irealitatea imediată“, 
Numai boala și simțământul morţii latente, implacabile, 
poate da virulența analizei în care să-ţi ironizezi, să-ţi bat- 
jocorești iu însuţi faptele, actele, tot timpul cu o degajare 
ce dă corosivel analize o patimă de rec=, d> crudă obiecti. 
vitale, — ca de pildă pagina aceea rablesiană a plimbării 
prin târgul de vite, când eroul se înnămoleşte în bălegarul 
și glodul pieţei, se bălăcește în voe în el, se afundă până la 
glesne în impurităţile maidanului, pentru ca apoi întors a- 
casă să încerce să se sinucidă. 

Negreşit, Blecher a avut predilecție pentru un sector al 
morbidului, dar nu morb'dut putrifictent, ci morbidul firi- 
lor ulcerate de desnădejdea irsversibilităţii lucrurilor, — a 
sufletelor bântnite de stări crenncculare, în care se adân. 
ceşto sentimentul profundei inutil'tăți a universului, după 
însăşi expresia eroului din această carte. 

Marrel B'echer avea prezilictie nentru această latnră a 
morbidnini şi a moeabru'ui întrucât asta era ca să zicem 
asa vizuinen ui de viată. care sa petremt sub n anră arti_ 
ficioasă, ceva de pururi între vis si trezie a unui îns des. 
tinat dela nastere wnnr suferinti îngrozitaare. Strietura 
asta i-a dnt și îmzactravaa de a ratnvla lucruri'e marte, aş 
spume un meșter în făurirea naturilor morte dar ete-a 
străbătnte da nn fiută neorvas. ainntrie însuflețitor. ca tot 
ce a srm's Piprher: desorierea bâlciurilor a panopticumuri- 
lor, a străzilor citadine. 

„Inimi 'cicatrizate“ overa lui canitală este sevdnitoarea 
povestire a martirainiui umor tmberon'oşi osnși dintrun sa- 
natoriu mar'tim, cari duc o viaţă proprie si comn'etă ce 
untversut Inr. Qasă viața se voate numi par2dox”! de a nu 
fi cu desăvârsire viu — oeeana a raznl cn miti dintre pen- 
sionarii dela Berck — şi a trăi totuşi... Imobil'zaţi ca nişte 
mumii vii pe câte o gutieră în care zac luai de z'le, unenri 
şi an! îmorizaneraţi în carinaom de shi nână ce trnul 
lor se mncerăeste. se arnnnră sub ships ne straturi de mnr- 
dărie si ip, hn'mpii gonctia se i'nzinnaară că vot evada din 
atrocea categorie de viață în care întră de cum li se 2vlică 
ghipsul și sunt purtați pe brancarde de către brâincardieri. 

Indurând chinuri fizice mai presus de ce poate născoci 
închinutrea unui om sf suportând încercări înnebunitaaro 
de cinntire în propriul lor corp, ei se mânzâ'e cu nădejdea 
cvzdării în dragoste. Și poate pentrucă durerile sunt atât 
de crâncene, se poate exnlica si fuza frenetică în aventura 
erntică si obcesia sexuală. Năzuinta fubirii constitue în- 
sule paradislace de etuzie, mater'alizată „uneori, chiar 
în iubire fizică. — câtă inb'ra fizică pot săvârşi aceşti bol- 
navt izolaţi trupeşte de zeci de kilnerame de ghips! 

ȘI se întâmplă câteodată în această carte întru totul stra- 
nle ca, între un tuberculns s? o femeie sănătoasă să poată 
totuși avea loc o dragoste adevărată. em efecte distrugă- 
toare însă asupra insei tafara şi care ajunze la un acces de 
semi-demențţa, cum e întâmplarea d'ntre Emanuel şi So- 
lange. Ş: în sensul ăsta este impresionant devotamentul bol- 
navelor însănătoşite. care simțindu-se declacate și nefiind 
în stare să se mai întoarcă la viața lor de dinainte, se con- 
sacră câte unui suferind din sanatoriu. 

M. Blecher, precum arată nenumărate!e pagini din acest 
roman a fost și un remarcahil naturist prin cavacitatea de 
a surprinde sufletul peisajului şi-a-] zugrăvi net și mina- 
ţios cu câte un adjectiv rar şi plin de sevă — încadrând în 
matură ororile boalei şi ale morţii. 

Din infernul acestei trăiri, a uhei lumi în care predomină 
spectrul fiziologiei, autorul a realizat o carte uluitoare, de 
haluc nantă viziune şi poezie — prin încercarea de a puri- 
fica tbiecţia condiţiei în care trăese eroii povestirei sale, 
prin sublimarea acestei abjecţii. 





Pe lânşă scrisul învederând un scrupulos artist, un remar- 
cabil stilist prin spiritul ecotiomiel verbale, care prin ex- 
pres'i proprii pregnante aminteşte cunoştinţele agonisite de 
chimist, — se ştie că Blecher a fost chimist, — cartea aceas- 
tă atrage şi cucereşte şi prin Simţul de umor prin care au- 
torul încearcă să depăşească latura tragică a existenţei 
sale — dar ea te face mai cu seamă să participi cala la păti- 
mirile îndurate de personagiile ei. 

Să poţi desvălui cu răceala și anal'ză cu detașare hilarul 
şi grotescul de sub cea mai teribilă suferință, să poţi râde 
când eşti încă sub imperiul unor neomenești, unor grozave 
chinuri, iată ce constitue o adevărată biruință asunra awri- 
zei fiziologii aoia dominantă a acestei unice şi stâşietaare 

ți. 





Mamei mele *) 


— EDGAR POE — 


Pentrucă sunt sigur că sus, în Ceruri, 

Ingerii, vorbindu-și dulce și încet, 

N'au putut să găsească printre cuvintele de iubire 

Unu! mai cald și mzi :;p'os decât acela de Mamă, 

De aceea, demult, ţe-am numit cu acest cuvâut, 

Pe tine, care mi-ai fost mai mult decât o mamă 

Şi care te-ai statornicit în sanctuarul sufletului meu 

De când moartea l-a rănit pe-al Virginiei mele, 

Mama mea, propria mea mamă, mnartă de timpuriu, 

N'a fost decât numai a mea; pe când tu, 

'Tu ai fost a ace'eia pe care-am ivbit-o atât de mult, și astfel 
Mi-ai deven t mzi scumpă decât mama pe care-am cunoscuţ-o, 
Mai scumpă decât tot ce există pe lume, 

După cum soția mea mi-a fost mai scumpă 

Decât însăşi bătăile inimii mele, 


AL. T. STAMATIAD 


*) Maria Clemm, cu a cărei fiică, V.rginia, Edgar Poe se 
căsători în 1836. 


Musca 1se-T'se 


Credeam că negr.! plâng cerneală dar lacrimile mele tot în- 
colore și sărate 
au curs când au aflat despre febra domnului inginer; 
atunci boala somnului se întindea pe ecuator cu ondulări 
de omidă 
şi calea ferată neispăvită își smucea brusc şinele către cer, 








Eu dormitam ca apa în ţevile subterane de plumb 

şi nedumerit asupra luminii: era stea ori semnul de la 
canton? 

Dar tot întrebând, am văzut negrii încheind un c:pitol murind 

ce ilustra pe oaza din Congo tot ritmul ei monoton. 


Se tăcea că mă șerpuiau braţe tierbinți de fecioară africană 
pe care o chemam când a'bii îmi dădeau cu deasila rom; 
în aceeași dimineaţă pe pământul acesta negativ 

se contura vag misterul că făcusem moarte de om. 


Aștrii erau după atlas an multipiu alfabet grecese 

în care am tras la întâmplare ultimele gloanțe dum-dam 

fiindcă prin stelele de întâia mărime îngerii priveau in- 
diferent 

cum drama se desfăşura teatral la un capăt metalic de drum. 


Se găseau nenumărate fiinţe albe și negre ca pionii de şab 
în care Moartea îşi sculpta profilul pe fiecare din fețe; 
cum iese sabia înceţ dintr'o teacă așa ieșsan afară din ele 
rămânând infipte în somn din cauza mușştei tse-tse, 


Zorile purtau pe bună-dimineaţa braţelor de flăcări 
spiritul matematic al domnului inginer sustras din inventar 
aplaudat de Majestatea Sa Africa din tamtamuri cu o mână 
iar cu alta muiată în gură încerca febra discului solar. 


CONSTANT YONEGARU 


Din volumul Plantaţii, premiat de „Fundaţiile Regale”. 
T 


leana Voicu adusese cu ea în bireu teată copilăria și ads- 
|| Vescența lui Victor Culbecea. Incăperea se umpluse cu o 
jumină nouă, care curgea peste sufletul lul ca o ploaie 
de polen peste caliciul deschis al forii, Simţea într'insul frea- 
mătul amintirilor care se redeșteaptă după perdeaua neagră, 
arborată ca un doliu pe poarta vieţii ia care bătuse, fără gă 
i de deschidă. Până în clipa în care intrase Leana Voicu în 
birou, deşi trecuse atâta timp de când erra numit şi venea la 
serviciu, Victor Culbecea era mereu în suflet cu impresia că 
încă se află în faţa acestei porţi, într'o aşteptare lungă şi 
tristă. Plutea peste fiinta lui o tristețe şi o îndoială că va 
rămâne aici, când visul lui era dincolo, spre culmea pe care-l 
împ.msese avântul adolescenţei... Dar, după clipa în care ea 
intrase în birou, imaginea de aproape se îndepărtă şi cea de 
departe se apropie, așa cum se întâmplă cu aceeași imagine 
privită prin lentilele mici şi mari ale unui binoclu. Poarta în 
fata căreia așteptase atâta. se îndepărtase brusc, — în schimb, 
culmea spre care năzuia era acum aproape, strălucind în soare, 
sub iimpezimiie cerului. Trecuse prâgul... 
Trecuse pragul... 

Trăia amintirile la cel mai înait grad al! intensității lor. Era 
uimit că, după um somn atât de greu, letargic, încât le crezuse 
moarte, eie aveau o viaţă atât de plină şi de frenet:că.., 

1: povestea întâlnirile :or din copilărie şi jocurile din casa 
directorului, a liceului internat din Iași, cu o precizie care 
scotea exclamaţii fetel. 

= Ca memorie extraordinară ai ! Eu am uitat aproape totul, 

l-ar ti spus că e o flacără în sufletu: omului care le reînvie 
pe toate, dar nu voia să se pripească. Ea uitase sau nu voia 
să-şi aducă aminte?! Avea amintiri atât de puţine! Se lu- 
mnau atât de g:eu în sufletul ei imaginile scufundate în 
noaptea trecutuiui ! 

E privea în sufietu! lui ca într'o'oglindă vrăjită care aduce 
intr'însa imaginile lumilor nevăzute. Işi spunea că toate acele 
legătur: și fapte întâmplătoare, care apăreau şi dispăreau în 
ceaţă, au fost semnele predestinării, pe care :e descifra abia 
acum cu o bucurie şi o încântare care nu sar fi luminat 
înir'însul atunci, când ființa-i era încă amorfă. 

Ileana Voicu nu bănuia emoţiiie pe care le deslănțulse în 
sufietui :ui Victor Culbecea apariţia ei în birou. 

Pentru ea Victor Culhecea era o prietenie veche, de dincolo 
de majorat, o imagine a copilăriei cu conturul aproape şters, 
o monedă arhaică depe care rugina a mâncat efigia și in- 
scripția, pe care o desgropase tatăl ei de sub fruazele putrede 
ale atâtor amintiri îndepărtate, unee scufundate în oceanu, 
uitării. In ziua când el îi adusese vestea numirii în Ministerul 
cel nou, adăogase: 

— II vei întâii în Minister și pe Culbecea, Victor Culbecea, 
un fost elev a; meu dela Liceul Internat din Iaşi. Te-ai jucat 
cu el când erai mică... 

Deschisese ochii a uimire. 'In amintirea ei se amestecau mai 
multe chipuri de elevi de liceu îmbrăcaţi în uniforme negre 
cu fireturi roșii. Care era elevul pomenit de tatăl ei? Toate 
pluteau în ceaţă. Apoi imaginea lui se desprinse din neguri şi 
se lumină. 

— Cred că nu-l voi recunoaște şi nici nu mă va recunoaşte... 
si-a zis Ileana Voicu... Ş 

Dar, când au fost față în faţă, chipul bărbatului dinaintea 
si sa suprapus perfect pe acea imagine a amintirii din copi- 
Lăria indepărtată. Era el, îi cunoştea. 

Se bucurase că întâ:nise un om cunoscut într'o lume necu- 
noscută, Ei îi va ajuta să cunoască lumea aceasta,., 

Crezuse că contactul se va face uşor, era ceva natural, un 
am își ocupă locul în viaţă, aşa cum un spectator își ia în pri- 
mire scaunul numerotat cu bietul primit dela casă, Incidentul 
penibili cu Sanda Neguţ — afiase mat târziu că aşa o chema 
pe fata aceea înaltă şi slabă — și primirea rece, chiar ostiiă 
din clipa iatrării ei în birou, nu iăsaseră urme; o contraria- 
seră, atât; le crezuse efemere, trecătoare... Dar nu trebuiră să 
treacă multe ziie și-și dădu seama — și începu să fie desa- 
măgită — că în biroul în care intrase era o familie mai ve- 
cre. omogenă, cu o viaţă armonioasă, cu secrete, cu obiceiuri 
intrate în sânge. Venise ea, o străină, o 'mtrusă. 

Işi mărturisea nedumeririle lut Victor Culbecea și e. lupta 
s'o convingă că-i o impresie greşită. Toate funcționarele din 
birou erau fete bune, bune camarade şi m'aveau nici un motiv 
go urască. 

— W'au de ce te uri... îi spunea el. Aici în birou nimeni nu 
face nimic. Dacă am avea de lucru și te-ai distinge prin mun- 
că, prin pricepere, inteleg... invidie, egoism, răutate... Dar 
aşa ? N'ai luat locui nimănui... Suntem toți la fel... Avem a- 
celeaşi datorii și aceleași drepturi... Suntem egali... 

— Avem însă și suflete... te înconjoară inimi tinere... 

— i-am spus-o de nenumărate ori, pentru ele n'am fost 
decât un bun camara... le-am spus-o şi or... 

— Ar fi trebuit să ne prefacem că nu ne cunoaștem. Ar 
trebui să ne vorbim mai puțin... Faci fetele ză sutere... Cred 


8 


VÂNT DEP 


— NUVE 


că cel puţin jumătate din câte sunt în birou au sperat. poate 
te şi iubesc sincer... Să nu mai piecăm împreună,. 

— Mă superi dacă vorbeşti așa... nu sunt un om liber? nu 
sunt stăpân pe acteie mele? pe viața mea? 

Piecau mereu împrevnă... Când ieşeau pe ușa biroului, sim- 
ţeau în spate priviri.e de foc ale celor care nu piecau înainte 
numai ca să fie martore încă odată la plecarea lor vinovată. 
Inainte ca ei să fi în his bine ușa, şoaptele se repezeau unele 
spre altele ca niște tăiușuri de săbii. 

= Nu se poate să nu fie ceva între ei... spunea Aurelia, Vântu 
cu un zâmbet răutăcios, privind-o în tugă, cu coada ochiuiul. 
pe Sanda Neguţ. 

„In dium spre casă trec pe la Minister, pe la Madi şi-o iau. 
Madi a rămas aceeași, numai spaimele din sufletul ei, că va 
rămâne fată bătrână, au crescut... 

— i-l prezint pe domnul Victor Culbecea, Madi.., 

— Magda Cantemir... îşi rostește wumeie întreg Madi și 
privirile ei se opresc uimite pe chipul bărmatului din faţa ei, 
parcă ar fi primul bărbat pe care-l vede de când e pe lume. 

— De unde-i cunoşti? o întreabă pe Ieana. cu atâta sur- 
priagere în glas, încât Victor Culbecsa nu știe ce să creadă 
1 râde. 

i — De unde-l cunosc? E colegul meu de birou... e şi ieşan.. 
ne-am jucat împreună în copilărie... A făcut liceul şi univer- 
sitatea ia Iaşi... 

— Nu mai spune! 

Miarea lui Madi e în creştere... Numai vorba îi scade şi de- 
vine şoaptă. 

— Și te conduce până acasă? 

— Sigur! 

— Te-a mai condus? 

— De multe ori... 

— Pe mine nu mă ccmduce nimeni... zice ea pe un ton în 
care tremură p.ânsul copilului sărac căruia Moş Crăciun, dar- 
nic cu cei bogaţi, nu i-a adus nici o jucărie... 

Henei Voicu îi pare rău că a spus prea mult. De unde a 
apărut în sufletul ei acel sentiment de îngâmfare că poate 
face caz că e în tovărăşia unui bărbat?... Și în faţa cui? A 
tui Madi? Obrajii i s'aprind de rușine, de silă de sine, 

— La revedere, domnule Culbecea... se întoarce ea brusc şi-i 
întinde mâna, pe care e: o apucă fără să-şi dea seama ce face, 
zăpăcit de gestul ei neaşteptat; apoi o prinde pe Madi de braţ 
şi o trage după ea. Madi se lasă dusă, dar, tot la câţiva pași, 
întoarce capul privind spre omul rămas în mijlocul drumului, 
p:romni tlocuiui, prostit. 

După ce-au ocolit primul colț de stradă şi nu-l mai vede, 
Madi vrea să-și oprească prietena, o strigă, dar Ileana mu 
aude, 

Aşa au mers până acasă, N'au schimbat o vorbă, deși Madi 
avea întrebări de pus! O speriase tăcerea NMenei. 

Acasă. Ileana o târi de mână până în camera ei și aici. după 
ce închise ușa, se întoarse spe Madi și, privind-o adânc în 
ochi, o întrebă: 

— Madi, îţi place bărbatul pe care ţi l-am prezentat? 

De ce-mi pui întrebarea aceasta, Ileano ? 

Răspunde-mi la ceeace te întreb, Madi, îţi place sau nu ? 
Da, nu ştiu, dece? 

Asi vrea să-ţi viu în ajutor. Ce-i cu tine? Nu ești în 
stare să câş'igi simpatia unui bărbat... Proastă mu eşti, urâtă 
nu eşti... La tine, la Minister, nu sunt bărbăâţi ? 

— Puţini şi toţi ocupați. Când m'am prezentat la serviciu. 
toți mi-au dat târcoale, amatori de o aventură sentimentaiă. 
dar când şiau dat seama că sunt o fată serioasă, au bătut în 
retragere. Râd de mine- că sunt așa... 

Glasu! lui Madi scade şi tremură de indignare, de scârbă. 

— Nu mi-ai spus nimic... 

— Nu ţi-am spus, ca să te las să crezi, că poate... e ceva. 
Mi-i ruşine că nu se uită nimeni la mine, că sunt sigură... 

— Madi! o strigă Leana şi-i cuptinse umerii, o strânge lu 
piept. 

— Aşa am să rămân, o ştiu... şopteşte Medi pintre sughițuri 
de plâns, Am să mor fată bătrână... Dece Ileana, dece? Nu-r 


hi 


IMAVARA 


„A — 


de MIHAIL ȘERBAN 


doar cea mai pocită dintre toate fetele. Fată bătrână ! aşa-mi 
mic la birou, când nu sunt de faţă. 

— Esti exagerată, Mad: ! De unde știi că-ţi zic așa?... 

— Intr'o zi când am intrat, i-am surprins vorbind: aia bă- 
trâmă... tocmai spunea unui. 

— Poate nu era la adrese ta... Eşti prea bănnitoare... 

— Când intru, întrerup vorba şi-si lasă naşurile în hârtii 
Le surprind pe celelalte fumcţicnare făcându-şi cu ochiul, schi- 
țând semme misterioase pe la spatele meu... 

— Madi, ţi se pare... eşti prea suscepiibilă, te poţi îmbol- 
năvi... Dară e adevărat ceeace spui, colegele tale o fac numai 
din răutate, din invidie. Nu-ţi dă nimeni câţi ani ai, pari mai 
tânără cu zece ani... 

— Zău, Ileana ? tremură Madi, cu 
de un surâs fericit. 

— Nu te mint, Madi. Oamenii sumt atât de răi. Ii înrăeşte 
viața, neajunsurile,  desamăgirile, mulțumiriie altora. Ce-i 
viața pentru fiecare din noi. decât o goană nebună, de a lua 
înaintea altora... Şiipe mine. câmd m'am prezentat la birou, 
m'au primit cu ură parcă. Intâiu n'am înţeles de-e, apoi mi-am 
dat seama. In biroul nostru în care eu sunt a zecea functio- 
nară, nu este decât um singur bărbat... Am nimerit în toiul 
luptei dintre celelalte de a-l câştiga. Când ele au văzu că-l 
mai şi cunosc, ura lor împotriva mea a crescut... Fiinâcă ele 
cred că au pierdut lupta, că eu și Victor Culbecea ne... 

Ileana Voicu s'a oprit brusc. Cuvântul care trebuia să ur- 
meze apăru în mintea el ca o fia-ăre neaşteptată, cere o în- 
spăimântă. Lumina şi căldura ei i se împrăştia fulgerător în 
toată fiinţa. O simti mai a'es arzându-i fața, parcă j sar fi 

aplicat pe chip o mască de ceară fieb'nte. 

„— Nu, nu-i adevărat... sări ea pes'e cuvântul acela, care arse 
numai o cilpă cu pălălae mare şi se stinse. 

Ochii tui Magi crescură. O privea pe Ileana fix şi adânc în 
ochi, vrând să citească din inima prieteaei sale In c.ipa ur- 
mătoare, ea vorbi ca un somnambul: 

— Deana, tu îl iubeşti pe Victor Culhecea... 

Isbucni întrun plâns nervos. 

— Madi, nu-i adevărat, suntem numai colegi de birou şi 
puțin prieteni, o reminiscență a jocurilor din copilărie... E 
tovarăşu: singurătăţii mele, a izolării în care sunt forțată șă 
trăesc, în biroul în care priviri dușmane îmi urmăresc f'ecare 
mișcare, fiecare gest. Poate în sufietul lui să fie și altceva, 
dar eu nu-i port decât prietenie... 

Tăcerea din jur le acopere ca un clopot uriaş. Amândouă 
privesc în gol, parcă ar urmări succesiunea fulgerătoare a 
unor imagini cu Viaţa de-o clipă, pe care nu le văd decât 
ochii lor. 

i Madi, spume Ileana într'un târziu, am să-l rog pe tata 
să te mute în Ministerul cel nou. să fim împreună... 

— Cât de bună eşti, Ileana! îi răspunde Madi... îmbrăţi- 
şând-o, 

A doua zi, când a intrat jabirou, Culbecea era cu privirile 
îndreptate spre ușă. O aștepta. Şi ea ceti în ochii lui atâta 
uimire şi nedumerire încât îi veni să râdă „deși tot drumu: 
se gândise ce atitudine să ibă faţă de dânsul şi se hotărise 
să fie cât se poate de serioasă. ca să-i paral'zeze întrebările 
iscoditoare. Nu era obligată să-i dea socoteală ! își argumen- 
tase. Dar, văzând-o râziad, Cuibecea se lumină la faţă şi râse 
şi el. Râdeau ca doi copii, compiici la o poznă. Faptul nu 
scăpă atenţiei încordate a celor din birou, care erau numai 
ochi şi urechi, când Victor Cu:becea intra în birou şi se a- 
propia de Ileana Voicu. Râsul lor cu înţetes provocă foşnete 
în birou, parcă sar fi aruncat praf de scărpinat... 

— Să ştii să ca făcut... îi şopti la urechea Eugeniei Panea, 
Aureliei Vâtu, care-şi apăsă pa:ma pe gură ca să nu râdă 
în hohote, cum avea ob.ceiul. E 

— Eu cred că sa făcut mai demult... 

Hohotul de râs împinse palma şi umplu biroul, 'Toate pri- 
virile se întoarseră spre cele două... 

— Spune-ţi-ne și nouă dece âdeţi, să râdem și noi... zise 
Țuca Ionescu. 

— Râdem și moi dece vedem.. răspunse Aurelia Vântu. 

„—, Nu de ce vă aduceți aminte, ca proșştii ?. 

Piroul se umplu de voe-bună şi larmă 


chipul luminat deodată 


Când Ileana Voicu se aşeză pe scaun, la acelaș birou eu 
Victor Cuibecea, acesta o întrebă în şoaptă... 

— Spune-mi ce-a fost ieri ?... 

— Nimic... O toană... 

— Nu te-am bănuit cu toane... Imi pari o fiinţă foarte echi- 
Ubrată. 

— Aparenţele înșea: 

O privea în ochi. Ea î 
întrebări în gând, şi, penru întâia oară era 
afle, dar el nu i le mai puse. 

Sufietele lor aveau acum alt pâlpâit, care aprinsese între 
ei o lumină nouă, stăruitoare, ca a primăverelor „care sărută 
petalele florilor şi le deschide. 

Nu mai era nevoe să-şi vorbească, ca să ştie unu: despre 
altui mai mult decât ştiau altădată. Se înțelegeau din priviri 

Pe drumul pe care mergeau, dusă ca de o vrajă, nu apărca 
nici o lumină. Dacă ar fi apărut şi s'ar fi oprit pentru o clipă, 
Sar fi ridicat întrebări şi nedumeriri într'însa. Uneo-i își zicee 
că şi-a pierdut mințile, dar nu avea voinţa să și -e caule; 
alteori constata că nu mai e ea, dar nu avea pulerea să fie 

r ea. 

Atunci, după convorbirea cu Madi, îl rugase pe tatăl ei 
so mute în Ministerul cel nou și el îi promisese. Ui ase. 
Intro zi, venind acasă, Madi se repezi înaintea ei, fluturând 
o hârtie deasupra capului. 

— Mi-a venit transferarea la vol... strigă ea, veselă cum 
n'o văzuse demult. 

Ileana simţi o strângere de inimă. 

— Mă bucur, Madi... zise ea, fără convingere. Madi era atât 
de entuziasmată şi de sgomoioasă, imcât nu observă răceala 
puietenei saie. Sărea prin casă, cânta. 

— Transferarea e pe data de întâiu... Mai sunt câteva zile, 
Iieana şi vom fi împreună... 

„. Când se întâiniră, în drum spre Minister, Victor Culbecea 
înţelese că l.eana duce povara unei gieultaţi ncmăruvurisite 
Dar, mai înainte ca el să-l întrebe, ca îi spuse: 

— Ştii, că de pe ziua de întâiu, vom avea o colegă nouă 
de birou. 

— Bucuria celorlalte... giumi el. Cine-i ? 

— Maai... | 

— Madi, prietena ta ? întrebă «e, pe un ton plin de mirarz 
Da. Nu-ţi pare bine? 

TI... Cu.becea ridcă din umei, fără să răspundă. 
Nu-ţi place Madi? îl întrebă Ileana, imbujorimdu-se. 

— Mie nu poate să-mi p:acă două fete deodată. Imi place 
ata... 

Cum mergeau pe stradă, întoarse capul şi o privi. Ea se roşi 
şi mai tare şi clipi des. Şi el avea un curaj nebun... 

— Nu mă întrebi care altă fată îmi pla.e? 

— Nu te mai întreb... Cred că ştiu... 

Nu setingeau, dar parcă mergeau ținându-se de mână şi 
con:actul făcea să circule între inimile și trupurile lor o 
boare caldă, ameţitoare. Nu s:mţeaa nevoia sâ-ş. mai spue 
v.eun cuvânt, parcă şi-ar fi spus totul. Peste ei şi în ei plu- 
tea o pace luminoasă, din care începuse să clipocească isvorul 
autei vieți... Adia peste. inimile lor vântul caid al primăve- 


Afiş 


Dumnezeu este un curier între mine și plante, 
numai că uneori se rătăcește pe drumul pădurilor 
şi câteodată mă aşteaptă la capătul celor 24 de ore. 
acolo unde mi se 'ntâlnesc cele şase amante. 






dădea seama că el ma! avea și alta 
curioasă să le 








Alteori, îl surprind bălăcindu-se ?n îluviul, care curge 
prin mine 

Sau privind cu luneta, inima pisicii spânzurată de cer; 

oricum, e prea ocupat, totdeauna 

şi poate de-acrea n'are timp, când îi cer 

să transporte la cel mai aproape spital, 

copilul muncitorului de-alături, bolnav de pojar. 


Duminica (fapt stabilit) pictează icoane, 
din care sfinții privesc lateral, calculat şi cuminte; 
copiii m'au voie, când se uită la ele, 
să se gândească la pâinea, care le trece prin minte. 
Dar. vă asigur, că la viitoarea 'ntâlnire n'am să mai uit 
să-i prind lui Dumnezeu. cu un ac, un afiş în spate: 
„Noi nu mai vrem decât pâine şi pâine, 
ca s'o stropim cu puţină dreptate !”. 
BEN. CORLACIU : 


9 





de PERPESSICIUS din paginile 


MIHAIL SADOVEANU: Anii de 
ucenicie, „Cartea Românească“ 


Anii de ucenicie, ultima din lucră- 
rile d-lui Mihail Sadoveanu, apărută 
de puţine hmi numai şi din care 
mu:te capitole sau tipărit în „Revis- 
te Fundațiilor Regale“, constitue în- 
tâia încercare de a sistemaliza ma- 
terialul biografic şi domumentar, ce 
însoţeşte, explică și uneori amplifică 
miracoiul sadovenese ia care litera- 
tura noastră contimporană asistă, cu 
inepuizabilă uimire, de o jumătate de 
veac aproape. Mărturii fragmentare, 
încredințate fie anchetatorilor literari 
(re cntul interview acordat d-lui 1. 
Biberi, pentru „Democraţia“ e unul 
din documenteie cele mai revelatorii), 
fie paginelor solemne ale discursului 
de recepție academică din 1923, fie, 
oarecum prin  mendat, introducerii 
celor trei volume, până azi apărute, 
din ediția definitivă dela Fuuadaţie, 
au fulgerat de nenumărate ori peste 
genunea cu misteruri din care sa 
înăiţat, statornică şi compiexă, una 
din cele ma: armonioase şi mai uni- 
fare orere d» literatura nrastră. Ce- 
titori de lungă dată, al acestei opere, 
la a cărei geneză continuă am asis- 
tat mai dintru început, nu ne-ar fi 
greu să sustinem că cea mai preţina- 
să din biografia acestei opere, cu vârs- 
teie şi peisagiile ei succesive, ne e 
cunoscută, dela msetancoiiile roman- 
tice ale „Şoimilor“, vechi de patru 
decenii până la sborul enigmatic şi 
tu burător, de-acum douăze“i şi mai 
bine de ani, al „Cocostâreului albas- 
tru“ şi dela expediția nevorosimilă a 
abatelui Paul de Marenne, din „Zo- 
dia Cancerului“ până la aventwrije 
eroice şi sentimentale ale fraților 
Jderi, din poemul domniei lui Şte- 
fan cel Mare. Pe vrăjitorul acestei 
neobosite și feerice creaţiuni, ae că- 
rei farmece creșteau în raport cu anii 
şi a căror alchimie stistică își a- 
dăuga tot alte şi noui meşteşuguri, 
î. simteam prezent în fiecare nouă 
povestire șin fiecare din prestigioa- 
sele immur!: înălțate frumusetilor na- 
turii, ceeace nu înseamnă că legen- 
dee câte cir ulau pe seama lu ne 
erau indiferente ş; că rarele ui apa- 
rițiuni, printre noi muritorii de rânâ, 
nu erau adevărate sărbători ale su- 
fletului. Mi-l amintesc, batre altele. ia 
una din acele șezători literare, din 
vremea adoioscenții ncastre, când în 
tovărăşia lui Iosif şi Amghel, cărora 
le închină pagini atât de duioase, în 
amintirile acestor „Ani de u enicie“, 
cutreera țara dela un capăt la altui, 
poposind și'n târgu! nostru de provin- 
cie, la vestita schelă de Dunăre, a 


10 


Brăilei „dha care autorul Kirei Kira- 
lina, generosul cavaler rătăcitor Pa- 
nait Istrati, nu evadase încă dar pe 
care avea so  celcbrizeze, cu mult 
mai târziu. Dacă, sub raportul poe- 
zie:, versul melopeic al lui St. O. Iosif 
câştiga inimile ascultătorilor (cu toa- 
te că mas-a demoniacă a lui Dimi- 
trie Anghel şi stihui ui de violon- 
cel dezacordat nu ne-au tulburat mai 
puţin la vârsta aceea), lectura d-lui 
Mihai: Sadoveznu, în schimb, cu ver- 
bul ei potolit, cu inflexiunile ei; mai 
dulci ca miambalu! şi cu ino'entul 
ei umor de calitate smulgea, indife- 
rent de poveste şi dincolo de ecou, 
aventurii, unanimitatea. „Singura 
mea însuşire artistică de care sânt 
sigur e ectura“ scrie, cu vinovată 
modestie, despre sine si cu pri'ejul 
stagiului dintre 1901—1903, Ja Folticeni 
d. Mihail Sadovesnu şi adevărul este 
că orgoliul acesta apare întru totul 
îndreptăţit. Ceeace şi mai învederat 
se arată în paginile în cari d-sa rela- 
tează o experiență, în mediul rural, 
cu lectura „amintirilor dia copilărie“ 
aie lui Ion Creangă, despre care pe 
bună dreptate înseamnă că „nu-i un 
scriitor popular, ci un artist“, în îni- 
țierea căruia se cere „un cetitor în- 
trucâtva evoluat“. Lecturi sporad: ce 
la microfcn. precum deunăz: în crn- 
ferința despre Taras Sevcenco, arată 
că magia ve:bului sadovenesc nu și-a 
pierdut nici un grăunte din strătucire, 
că scrisul său, ca vinul vechiu, si-a 
sporit puterea şi aroma şi că, urmând 
sugestiei versului francez, d-sa se în- 
toarce cu vădită plăcere la iubirile 
dintâiu, la smume preferinţe ale tine- 
reţii d-sa'e literare. Conferinţa des- 
pre Taras Sev-enco se încheia cu două 
excelente  tă:măciri în versuri, din 
poemele celebrului rapsod ucra:n:an 
şi astfel de acorduri ritmice consună 
cu tot ceeace Anii de ucenirie înre- 
gistrează în planul acesta, al exerci- 
ţizor poetice. fie originale, fie tălmă- 
ari, la d. Mihail Sadoveanu. Revis- 
tele debuturilor sale literare, dintre 
1897—1900, sau cele, aşa zicând, eon- 
fidentiale păstrează atari produrţiuni 
versificate şi d. Mihai: Sadoveanu nu 
pregetă să transcrie, memorie sau 
de pe file regăsite, crâmpee, de cele 
mai multe ori, umoristice. Alteori, 
texte:e sunt cu totul inedite, precum 
cele şase versuri deia începutu. epi- 
zodului lui Aristeu din Virgiliu, con- 
sacrat memoriei das ălulu: său de 
latineşte Xenofon Gheorghiu sau 
„Tragedii.e Galatei“, poem erci-comic 





în cinei cânturi şi două mi! tre! sute 
de versuri, în câr& se povestesc pe- 
ripeţi.le umei escapade studențești, de 
care se leagă nu numai un bun nu- 
măr de stihuri, ma: puţin ..vestede“ 
de cât le socotește d. Mihail Sado- 
veanu, dar şi câteva figuri, unele si- 
nistre iar altele comice, din galeria 
dascălilor Liceului Naţicnal din Iaşi, 
pela 1900. Și pentrucă am amintit de 
dascăli, ar fi poate jocul să precizăm 
că, dorumentar prin excelență, Anii 
de ucenicie rezervă şi acestui capi- 
tol al biografiei scriitorului, mu-te 
cele mai evocative, în 
cari spiritul de justiţie şi de gratitu- 
dine plăteşte fiecăruia după ale sale. 
Dela institutorul său de clase pri- 
mare, Busuio= şi până la Burlă, filo- 
logul sau Bădărău, politicianul, şi 
waul şi altul atât de alterati de le- 
gendă, aquarela d-lui Mihail Sado- 
veanu nu-și cruță nuanțele după cum 
aiteori şi având să înfățişeze alte 
ipochimene, mai putin grafioase, fo- 
loseşte apa tare a gravorului. Şi mă 
gândesc în deoset: la portretul pro- 
fesorului de matematici, Lucescu, 
ptercarea“ liceuiui și unul din cele 
mai crude, prha chiar sobrietatea lui, 
greu ca o lespede de mormânt. 

Un alt capitol, cel mai bogat desi- 
gur, al amintirilor „anilor de uceni- 
cie“ este acela în car ennt înfătisate 
faptele de litere, condiţiile în cari s'a 
format și a prosoerat scttitorul, tri- 
bulaţiiie autorului, hărțuit între Ca- 
pita!a tentaculară şi ra'ul foiticenrau, 
revistele la cari a colaborat, priete- 
niiie literare, marile teme aie scrisu- 
lui său, tăranut şi natura ş. a. m. d. 
La dreptul vorbind, volumul întreg, 
cu toată diversitatea lul aparentă, sc 
zideşte pe o singură axă, aceea a 
„educaţiei literare“, în sens fiauber- 
tian, a scriitoru-ui M-hail Sadoveanu. 
„Căutâna a stabili în trecut, notează 
d-sa câtre începutul contes.uniior 
sale, raportul dintre pasiunea meâ 
cinegetică şi primele manifestări ite- 
rare, găsesc că întâi a jost vânatul și 
pe urmă a venit literatura (subl. ns.). 
E foarte probabil că prima pasiune 
mi-a luminat taţelegerea și a chemat 
pe cealaită“. Insemnarea se referă )a 
întâiiie impresii legate, :a vârsta de 
doisprezece ani, de natură şi de tira- 
nica ei majestate şi observaţia ri se 
pare demnă de reţinut. Este ea, oare, 
valabiiă şi pentru ceilaiţ. descriplivi 
şi poeț. ai naturii din literatura uoas- 
tră?  S'ar părea că de, cu toate că 
exceptând pe Odobescu, a cărui apli- 
caţie cinegetică se cuvine primită sub 
beneficiu de inventar, nic De:avran- 
cea, nici Calistrat Hogaş, nici d. E» 
mamnoil Bucuţa nu ştim să fi practicat 
cultul acesta al L.enei. Dar aaca nau 
fost vânători, au fost drumeţi pa- 
sionaţi, cum dovedeşte opera lui Ca- 
jistrat Hogaş sau accea, și mai sem- 
nificativă și cu multipie reflexe dru- 
meţeșii, a d-lui Emanoil Bucuţa şi 
în felul acesta au pătruns de timpu- 
riu şi cu temeritate în sanctuarul na- 


turii. Contactuj acesta de timpuriu cu 
matura, grație peregrinărilor cinege- 
tice şi. comuniunea cu aspectele infi- 
nite ale variatelor ei peisagii sunt a- 
tât de puternice la d. Miha.l Sauovia- 
nu şi urmele lor atât de durabile, în- 
cât pagine ce le tăimăceşte este una 
din cele mai patetice din câte a scris, 
în lumga sa carieră literară, autorul 
„Baitagului“. Cu toate că ser:să în 
plină maturitate, frăgezimea ei nu 





poate veni decât din tiparul neșters, 
al primelor impresii, de copilărie mi- 
raculoasă. „M'a interesat, zice d-sa, 
totdeanua orice peisagiu în orice îm- 
prejurare şi în orice clipă a vieţii, 
fără să mă  obosească, fără să mă 
piictisească; m'a imteresat nu cu vo- 
ința mea, ci numai printr'un fenomen 
de participere, osmoză și simbioză. 
Mă încorporez lucruriior şi vieţii, am 
simtirea că totul trăeşște în felul său 
particular: brazdă. stâncă, ferigă, tu- 
fiș de smeură, arbore şi tot ce pare 
nemișcător: faptul de a avea aseme- 
nea cunoaştere mă face să iau parte 
la viaţa tainică a stfacii, arborelui, 
smeurei şi ferigi. Cu atât mai vâr- 
tos alianța aceasta a vieții nenumărate 
se manifesta între mine şi sălbătă- 
ciuni — zburătoare, gâze și fiare; în- 
tre mine şi apele care curg, palpită 
ori întind luciuri meclintite în soare şi 
primesc în afundul lor rumeneala In- 
nii pline. Iepurele care porneşte de 
pe un hat, cu urechile date pe spate, 
şi se salvează în spinării și în râpă, 
aruncndu-mi 0 privire piezişă, a 
lvat cu scânteea ace'ei pr'viri ceva 
din ființa mea pentru totdeauna. In 
înfătișarea  uni-ă a  dezgheţului de 
primăvară de care mi-am adus astăzi 
aminte, am rămas fixat şi eu în- 
Sur: pentru totdeauna: ccastat esta 
în imaginea indelebilă pe care o păs- 
trez în mine şi am încrediațarea că 
toate, împreună cu mine cel de altă 
dată, sau păstrat în sine, în frac- 
țiunea de timp şi de lumină care 
continuă să călătoreasă în infinit. 
Mă voiu stânge curâna; dar icoanele 
acestea, ca și lucirile unui astru mort, 
vor continue să fie, fără sfârșit“, 
Pagina aceasta de subtilă introspec- 
te sufletească, în care respiră un 
atât de dogoritor panteisrn, face par- 
te din capitolul întitulat „Ochii şi 
urechile“ şi ea expiică nu numai me- 
canismul prin care oglindă şi ima- 
gină se contopesc într'o indestructi- 
biiă  perenitate dar şi misterul ce 
prezidă la chegarea imnurilor pe 
cari d. Mihail Sadoveanu le-a caden- 
tat întru slava naturei inumerabile. 
lar unul din ele e chiar descrierea 
acelui pretimpuriu  desgheţ de pri- 
măvară, ce se urmează îndată, poem 
de înată fervoare biblică, în care 
„marea Aramă divină a desfacerii a- 
pe'or şi a alegerii uscaturilor“ se or- 
chestreză sub ochii noștri: „Zăpezile 
sâu mulat în puţine ceasuri şi ce; 
dintâi! amurg al primăverii excep- 
țlonale, care nu revine decât la nouă 
sute nouăzeci şi pouă de ani odată 
fiind totuşi a'tu:. a fost ra o înflo- 
tire de trandafiri fantastici“ ş. a. m, d 
Iniția:i acesteia în desrifrarea taine- 
lor naturii şi în captarea proteicelor 
ei imagini, se adaugă, şi tot ia vârs- 
ta aceasta fragedă. a adrlescenti! şi 
iniţierea întru datină şi întru iubirea, 
prin iastinct şi poezie, de eroul său, 
țăranul. „Bătrânica din Verşeni“, bu- 
nica de pe mamă a autorului se a- 
şează printre creațiunile cele mai de- 
săvârşite ale literaturii d-lui Mihaii 
Sadoveanu și a fi stăruit mat mult era 
de datoria noastră, dacă timpul şi 
spațiul n'ar urgenta din urmă. De a- 
ceea lăsăm îa o parte şi acest punct, 
atât de bogat în sugestii totuşi, ca și 
tot ceeace se atinge de credinţele 
d-sale în chestiunea ridicării masse- 
tor ţărăneşti, de „acea „democraţie 
conservatoare“, ce-i 'este profrie și 
* despre care vorbește pe îndelete, pen- 


tru a încheia cu capitolu! suveniru- 
rilor strict literare. 

Istoria iiterară va spicul multe in- 
formaţiuni preţioase din albumul, şi 
pitoresc şi documentar, al acestor Ani 
de ucenicie. Ea va reţine une.e ju- 
derăţi de valoare, cum este aceea 
despre superioritatea Mioriţei lui 
Alecsandri („cel mai mare titlu de 
giorie al bardului dela Mircești”), o- 
pinie verificată și în lumina altor 
balade, de pildă Kira Kira.aa, în şle- 
fuirea căreia Alecsandri se vădeşte 
același incomparabil artist; va iden- 
tifica piaiurile de basm în care au 
iat naştere unele şi altele din ope- 
rile autorului (d. p. „Dumbrava mi- 
nunată”, „Ilaia Ganis”, „Locul unde 
mu sa întâmplat nimi-” se sitniază 
la Buciumeni, peste pârâul Lutăriei, 
în preajma Folticenilor); va urmări 
munca în aparență facilă, dar îndâr- 
jită a tânărului scriitor, apărând dso- 
dată cu trei vo'ume, în vitrina zmu- 
lui 1904, (Multora li se năzărea apoi 
că literatura mea e o funcție hrersră 
în care cheltuiesc puţină substanţă; 
nu cunoşteau pe faurul aburit care se 
ostenea fără răgaz sub calm înşelă- 
tor! — subl. ns); va face cunoşi.nţa 
a nenumărați boemi şi barzi, mai mici 
sau mai mari, de provincie şi de Ca- 
pitaă, dintre cari unii vor supravie- 
4ui „ca mus'uţele întrun bulz de 
<hilimbar”, pentru a folos! o expre- 
sie a d-lui Mihai! Sadoveanu. numai 
grație Ani'or de ucenicie, iar alţii, St. 
O. Iosif, Nicuşor Beldiceanu, Ion Bâr- 








seenul, Zaharia Bârsan şi prin ami» 
riția pe care şi-au arătat-o unii al- 
tora. Portretele acestea sunţ crelo» 
nate dim când în când cu „maliție“, 
cum ar sprie d. Mihail Sadoveanu, 
fără ca totuși linia să dea în carica- 
tură. E cazu: poetului Mihail Codrea- 
nu, al concetățeanuiui său E. Lovi- 
nescu. al lui Macedonschi şi renaciu- 
lui său și chiar al patronului dela 
„Sămănătoru!”, Nico'ae lorga. (O gre- 
şală de tipar, transmisă volumului 
din „Revista Fundațiilor Regaie'”, XI, 
12, 1944, așează răzmeriţa stud.u- 
jească din Piaţa Teatrului, în Martie 
1905 în loc de 1906). Nu e mai puţin 
adevărat însă că  dezacordurile nu 
sunt puse numai în seama celorialţi, 
cum se vede în prea frumosul capitol 
„Catastiful păcatelor”, ce se înrhee 
cu o nobilă rugăciune în care aurul 
îşi mărturiseşte şi „păzatul trufiei şi 
al mândriei şi a. vioienţei” și aşteap- 
tă dela Domnul Dummvezeul său .ier- 
tarea. Şi marele Judeţ i-o acordă, 
dând ordin Sfântului Fetre „să i se 
șteargă aceswmia (pentrucă are întru 
sine iubile) toate câte sunt s rise :n 
terie'og”. La care „credinciosul cu 
cheie își p'eacă venerabiiul săn nas” 
şi mormăie: „Acesta tot de trufie în- 
tru focul nestâns va arde!”. 

Și astfel de scene de comedie sunt 
nenumărate în Anii de ucenicie, disi- 
mulând cu gratie documentarul şi 
sporind  bunădispoziţia  umei cărți, 
prin excelenţă, încântătoare, 





CRONICA TEATRALĂ 


STUDIOU TEATRUL NAȚIONAL: 
„ASTA-I CIUDAT“, de MIRON 
RADU PARASCHIVESCU 


Piesa d-lui Miron Radu Paraschi- 
vescu, „Asta-i ciudat“ constitue o ex- 
periență interesantă pentru teatru! ro- 
mânesc și atume — subliniază incăo- 
dată interesul pentru acele lucrări 
dramatice în care accentul nu cade nu- 
mai pe unul sau doi dintre protago- 
n!şti, cari poartă pe umăr toată greu- 
tatea dramei sau a comicu'at, — ci ur- 
mărește să obție efectul din acțiunea 
întregului grup. 

Se cere astfel actorilor un efort 
foarte mare : întâi de toate să se mul- 
$umească cu roluri mici şi în al doilea 
rând să le dea semnificaţie integrân- 
du-se în ansambin,. Mărturisese că 
dat fiind factu-a piesei, mă asteptam 
din partea actorilor la vatastrofe. ori 
— în afară de una: d-na Mimi Enă- 
ceann — am avut bucuria să constat că 
actorii au fost simpli, naturali, expre- 
sivi — fără să obţie însă efectele pe 
cari le permitea piesa d-iui Miron 
Radu Paraschivescu, 

O piesă ca „Asta-i coudat“, cerea 
neapărat regiei să o întregească — 
poâte chiar prin efecte cinematografice. 
S'ar îi putut corela de pildă, în actul 1 
și a1 Il-lea, jocuri de umbră și lumină 
care să creeze o atmosteră de mister și 
să dea expresivitate pitorescului 'din 
care sunţ exclusiv conrtruite, 

Asttel umbra lungită pe perete a ju- 
cătorului de biliard, mâna lui proecta- 
tă amenințător în clipa în care lausea- 


ză tacul, ar fi sugerat ideia de cursă şi 
ar îi prilejait „Omului Șarpe“ şi „Omau- 
Imi-Broască“ momente de spaimă, carl 
s'a rezolvat o clipă după aceia în efect 
comic — în sensul comicw'ui celor Cart 
se sperie de umbra lor, Atunci, mo- 
mentul aramatie din actul JI], moment 
care se transformă în farsă detectivă 
și se reduce de fapt la acest Joe de 
spaimă cu umbra ta — căci Min'strul 
pasionat de biliard care îi înspăimânta 
pe ce! doi hoti mu era decâ: spăreă- 
tort Fhamică Fioresru. — ar fi fost 
anticipat încă din primele donă acte — 
şi p'ar mai îl produs nedume»ire. Ciel 
să mărturisim sincer: d. Miron Radu 
Parasrhivesmm -— rare e nmt nn do- 
pune şi de abilitate cât priveste teh- 
nica teatra!ă, deacela materialul dra- 
matic din această p'esă nu s'a înche- 
gat într'o farmă expresivă, tar s'emen- 
tele pito-eşti orl nostalgice pe cari a- 
deseori le-am simţit în sardină, nu 
ne-au cantat. 

Dar sunt atâtea opere mari Ia cari 
forma suferă de toate păcatele încât au 
dl anensta 1 sar muntean văsi o vină, 
Semnificativ mi se pare faptul că au- 
torul se opreşte la „asta-i ciudat“! 

— „Asta-i cindat“, reflectează unul 
dintre perconaati, Lumea îi pare c'ă- 
dită ve das: patronul îl speculează şi 
ivusi eh ţrebna să fie marnmnerător — 
are suflet curat dar trăește din hoţie, 
— otrăveste câimii ca să prade, dar se 
înduioşează de soarta lo». Autorw ob- 
servă Just: „asta-i ctudau“, nttmal că 
poetul nu trebuia să se oprească la o 
„„ciudățenie“. Aparent, lumea e alcă- 


ui 


tuiță din ciudățenii, din cotraste ah- 
surde și paradoxe încântătoare, dar un 
strat ma: adânc — acoo unde sunt ră- 
dăcinile — descoperi că totul se rezolvă 
și se armonizează, iar ceeace îţi părea 
de neînțeles devine foarte ușor expli- 
oabil. Un strat mai adânc dacă ar fi 
pătruns poetul — descoperea atunci 
acelo lucruri semnifizative  nentru 
cari mer'tă să sezii un poem, o plesă, 
ori o carte, 

Mai e la mijloc şi o confuzie a m'j- 
loacelor poetice cu acelea dramatice; 
căci în timp ce poezia poate trăi numai 
din apârenţe frumoase, deoarece adân- 
cimea fi vine dn cântecul intim ne 
cara îl trezeşte în nni. — în teatru se 
cere să scobori la mari adâncimi și — 
dincolo de abilitate — adevărata teh- 
nică teatraiă — aceca în'eroară — 
singura care interesează, — constă din 
curajul pe care îi are autorul să nu se 
mulțumească doar s; ssârie puţin 
sufletu! e: să fa răscolcască. 

Era în piesă un moment puternic — 
atunci când Manselica descoperă că 
tubitul ei nu-i decât un comisar 
care vriia so denmmte şi î-hmanaş- 
te în râs. Dar d-na Mimi Enăceanu 
care un a găsit delicateța de a marca 
momemtete poetice — oarecare naivi- 
tate a Mangelicăi, dragostea ei pentru 
flori, nu a avut aici forța necesară 
pentru a pune în valnamoa efentul gra- 
matic. Ne întrebăm, cât timp vor mai 
comuna, direntnr'i de scenă elomentul 
ateatral cu efectul dramatice — mai âi- 
rect spus — cână se vor convinee că 
pentru a părea vnlsar ori insignifiant 
pe scenă, nu-i deajuns să fii aşa în 
realitate. 

D. Florin Scărlătescu a căutat să 
facă dintr'un rol mic dar central un 
roi de comnoziţie şi a reuşit în unele 
momente. Cusurul d-sa!'e principal e 
că are dese momente de absență — 
când ajuncă din rot — lăsând pe scenă 
doar o aparenţă fizică, 

Mai expresiv decât d-sa. sprijinin- 
dn-şi jonm pe efecte de gest si pe o 
expresivitate largă, schematică — d. 
Marius a jucat cu fantezie şi sinceri- 
tate. dâni uneori chiar impresia că îm- 
provizează, 

Eau -— corecţi — egali cu ei în- 








TEATRUL SF. SAVA: „GAIȚELE“, 


de AL. KIRIȚESCU, 


Piesa „Gaiţele“ e alcătuită dintrun 
nuele» dramaite şi o şariă — asfel ră 
are destule elemente pentru a place 
pubiicu'ui, dar nici chiar abilitatea ex- 
traordinară a autorului nu reușește să 
masrheze defiriențe!e de ranstrucţie ale 
piesei și să creeze coeziune între aceste 
două elemente eterogene. 

In timv ce actul 1 si al 7Il-lea pun 
aceentul pe satira vieţii de provincie — 
prezentându-ne trei femei clevetitoare 
— cu mici variatiuni de temperament 
— îm actul al [I-lea se sch'țrază una 
din arete drame famit'are sumbre din 
cari Sfrindbere sar O'Nail ar fi făcut 
ohieta! unei țraseaii — căci sub aspec” 
tul banal al! situaţiilor, sunt în joc 
forțe mari — pe ca”i nici comicul su- 
prapus nu le poate îmblânzi, 

O tânără e atât de îndrăgostită de 
soțul ei încât doreşte moartea copilului 
pe care îl poartă, pentruca nu cumva 
între ca şi cel iubit să se strecoare o 
altă dragoste. Printr'un salt explicabil 


12 


ia o nevropată — ae depăşegte însă şi 
trece dela o iubire absurdă — acapa- 
rantă la complectă descătuşare. E ho- 
tărâtă să dăruiască soţului copilul, chiar 
cu preţul vieţii ei, căci e cardiacă și 
ştie precis că naşterea îi va fi fatală. 

In jurul ei se agită însă rudele: 
mama, mătușile, frații — cari mai de 
cari mal egoişti — de o brutalitate şi 
de o prostie criminală — așa încât cu 
cele mai bune intenţii, îi strivesc su- 
fletul, îi tau până și bucuria morţii, do- 
vedindu-i că bărbatul o înşală. 

Autorul, temperament optimist, pune 
accentul în speciali pe efectele comice 
din piesă, dar în ciuda șarjei şi a re- 
plicelor bogate, vioaie, se simte sche- 
matismul mintal — care nu se ridică 
până la nivelul pur al abstracţiunii — 
nici nu realizează „sinteze“ ca Î. L. Ca- 
ragiale, 

„Adevărul e că și de data aceasta, 
autorului i-a lipsit forța dramatică, 
care i-ar fi permis să desvolte paralel, 
atât drama cât şi şa”ja, făcând din una 
sau din cealaltă „fundal“ dar această 
insuficienţă se ascunde ochiului la pri- 
ma privire căci d. Al. Kirițescu dis- 
pune de a abilitate teatrală uimitoare. 

In rolul Anetei Duduleanu, d-na So- 
nia Cluceru a jucat substanţial şi so- 
bru — dând prestanţă şi umanitate ro- 
lului. Am sinațit-o tot timpul pe linia 
justă, participând ca inteligenţa și cu 
întreaga fiinţă la, fiece gest, la fiece 
replică. 

In roluri egale, d-na Maria Volun- 
taru a ştiut să acocentuieze pitorescul 
personaj în timp ce d-na Cleo Pan 
Cernăţeanu a jucat rigid — sec — 
imexpresiv. 

Tot în două roluri egale — d. Al 
Marius a fost remarcabii în timp ce d. 
Ulmeni a fost mai greoi decât îi este 
permis pe scenă unui actor chiar în cel 
mai greoi dintre personagii. 

D-na Maria Burbea a împins șarja 
dincolo de marginile permise, Pe scenă 
se cere nu numai o dicţiune clară a 
cuvintelor, dar şi o dicțiune răspicată a 
stărilor interioare. Acolo unde acestea 
lipsese, cum e cazul în personajul d-nei 
Burbea, cerem neapărat dicţiunea vor- 
belor şi a gestarilor pentruca apariția 
personajului în scenă să nu te zăpă- 
cească asemenea unui chibrit pe care 
cineva ţi l-ar aprinde în ochi, 

Imtre d-na Migry Avram Nicolau şi 
d-na Celia Dima e o deosebire atât de 
mare încât pare absolut neve-osiinil ca 
Mircea Aldea (d. A. Alexavâresen) să 
fi dat preferință acestela din urmă. 

Fină, frumoasă, d-ra Miary Avram 
Nicolau se străduește să jeace cât mai 
bine şi deşi sunt încă multe goluri în 





jocul şi simțirea d-sale, se observă net 
progresul — începi să crezi că ar putea 
da ceva. In schimb d-ra Cella Dima a 
adăugat rolului, care prin sine er ar- 
tificial și strident, atâta fals şi preten: 
ție încât până si frumuseţea d-sale pă- 
rea neverosimilă, . 
Decorurile d-lui Tratan Cornescu, 
frumoase — nestilizate dar de bn gust 
— au întregit spectaclui — ca şi regia 
corectă — atentă a d-lui V. Enescu, 


RUXANDRA OTETELEȘANU 


Duminică, 18 Febr, crt, a avut loc 
prima şezătoare a grupului de Artă şi 
Literatură al Mişcării Tineretului Pro- 
gresist. Este o îmcercare de apropiere 
între marele public şi tinerii scriitori, 
dornici de a lua coiitact direct cu rea- 
lităţile sociale şi de a se inspira din 
ele, păstrând în acelaş timp nivelul ar- 
tistic care garantează valabilitatea unei 
scrieri, 

In acest sens, relevăm lecturile pe 
cari le-au făcut din opetile lor poeţi ca 
d-ra Blena Diaconu și d-nii Eug. Jebe- 
leanu, Miron Radu Paraschivescu, Geo 
Dumitrescu şi Ton Curaioa, precum și 
prozatorul puiernie şi cobru care «e 
d. Eusebiu Camilar. Desigur, acestea 
sunt nume cunoscute pențru acei cari 
urmăresc  periodicele şi publicaţiile 
noastre din ultimul timo ȘI nu denorea 
le relev ci pentru faptul că având ăe 
spus aceeași adevăruri ca toţi ceilalţi 
— ei dispun de o expresie artistică și 
de o personalitate poetică. 

Ceeace trebue subliniat e că în afată 
de d-niile lor am avut bucuria de a o 
asculta pe d-ra Margareta Dorian, în 
poemul căreia am deosebit accentul 
pur al poeziei. Pe lângă aceasta d-sa 
mai are şi darul de a spune versurile 
ca um adevărat poet — care se anulea- 
ză, lăsând să trăiască numa: poizia, 
spre deosebire de d-rele Raluca Zam- 
firescu şi Elena Negreanu, ca'e au stră- 
Yucit prin ..derlamatie“. cea dintâi scă- 
zând nivelul frumoaselor poeme ale 
Magăei Isanog care cereau 0 voce în- 
timă, pură, dimeolo de organic, lar cea 
de a doua detormână poemul aspru, 
viri] și puternic al lui Ion Caraion, 
„Oamenii din âi“ printrun ton şi o mi- 
mică complet cont-adictorie. 

In afară de aceste stridențe cari pot 


“di ușor înlăturate Ia viitoarele şezătari, 


ținuta tinerilor scriitori a fast sinceră, 
entuziastă, lipsită de pedanterie, aşa 
cum ne făgăduia şi conterența d-lui 
Virgil Jerunea, remarcabilă. prin clari- 


iatea şi substanţialitatea, ci. 


RUX. OTE. 





CRONICA 


SELECT: „PATIMA” 


Sunt unete filme de mivei obișnuit 
cari nu strălucesc nici prin montere, 
nici prin interpretare, dar cari dato- 
mită unui „ce” misterios, izbutese să 
te retină şi chiar să te încânte, să-ti 
dea iluzia lucrului pe deplin rotunjit. 
Satistacţia. ce o simţi se datorează d2 
multe or: unor eemente venite din 
afară, străine de viata ecranului; un 
surâs, un gest, o afitudine, tema sau 
în linii generale subiectul în care des- 


FILMULUI 


coperi fapte sau împrejurări cu cari 
te identifici (prin aăzuinţi sau coa- 
tingenţe de suflet), au darul de-a te 
face pe negândite fericit, de a-ţi sti- 
mula pentru un moment fantezia. 
„Patima” se numără printre acestea. 

Joyce Heath este numele unei ce- 
lebre actrițe, a cărei stea a păit tot 
atăt de repede cum a răsărit, Ea vrea 
ca bărbaţii din jurul ei să i se aş- 
toarnă ada picioare, dar reputaţia de 
femee fatală îi îndepărtează pe toți. 
Nici directorul teatrului care-i pre- 


" gpstea finanţează = 


' apariţia. 


) 


futa mai mult decăt oricare talentul, 


nu vrea so mai distribuie în vreun 
rol. Ori de câte ori a apărut pe scenă, 
a trebuit să se întâmp.e ceva nepre- 
văzut : un ac.ident, o ceartă, o încer- 
care de sinucidere, etc. Renumele de 
p.ază rea mu este însă numai altora 
fatal, ci şi ei însăși. E ţinută la dis- 
tanţă, ca o femee primejdioasă. Fiind 
respinsă de pe scena marilor teatre, 
ea ajunge să joace în localuri de peri- 
ferie. Din accastă pricină de.ăderea 
cuiminează cu lunecarea în patima 
beţiel. 

Patr'o napte, un tânăr arhitect Be:- 
lows, o îniâneşte întrun local de 
noapte. Cuprins de miiă pentru ma” 
rea stea altădată în plină stră.ucire, 
vrea s'o ajute să-și refacă viaţa şi ca- 
riera distrusă. Joyce însă şi de data 
aceasta e purtătoare de nenoroc. Be 
lows se lasă sedus de grațiile ei — 
dar în schimb o pierde pe Gail Ar- 
mitage, logocnica lui. 

Ruptura insă nu-l face să-și schim- 
be hotărîrea, El vrea să se însoare cu 
Joyce Healh — și ca sa-l caşuge dra- 
piesă în care a- 
eas.a urmează să-şi facă din nou 
Dar Joyce nu-l iubește 
pe beilows, ea î. 10.oseşie numai ca 
un :nstrumeat pentru a-și reclădi via- 
ţa de strălucire pierdută. Totuşi, ce 
să salveze aparenţeie, se duce la Gor- 
don Heath (soţul ei 'egitim, căzut Ja 
fel în mizerie, din pricina ambițiilor 
ei nebune), pentru a-l convinge să 
accepte divorțul. Acesta, deși nu mai 
speră în refa-erea căminului distrus, 
refuză tranzacţia. 

Cuprinsă de teamă că Be'lows nu-i 


- va mai finanța piesa și că ultima ei nă- 


[ 


dejde ae redobanairca g.oriti prerdu- 
te se va spulbera, Joyce încearcă o 
ultimă stratagemă. Iși invită soțul să 
ia loc alături de ea în mașină — și 
în timp ce se îndreptau spre o desti- 
nație necunoscută, îi repetă rugămin- 
tea făcută acasă. 

Dar Gordon e un încăpățânat, dra- 
gostea lui pentru Joyce e tot atât de 
mare ca la început, aşa că nu înţe- 
lege să accepte divorţul. Lacrimile. 
stăruințele, implorarea femeii sunt de 
prisos, 

-— „Dacă nu vrei să divorțezi — îi 
spune Joyce într'un moment de re- 
voltă — atun.i m.-e totul egal. Un 
spoldent de automobil poate rezoiva 


p"tăpede lucrurile. Perico-ul ca şi şan- 


sele ne sunt egale,. Ce zici, te-ai ho- 
tărit ?* 

— „Nu, Joyce, de cât să te pierd pe 
tine peier să-m. pierd vwaţa!” 

— Bine; în cazul acesta zarurile sunt 
aruncate, Da.a mori tu atunci voi fi 
liberă şi mă voi putea mărita cu Bel- 
lows; dacă sorții vor cădea asupra 
mea, atunci te vei mânga:a cu ide.a 
că viața .e-a răzbunat. lar dacă vom 
muri împreună, cu atât mai binepen- 
tru amandoi”. 

Câteva secunde mai târziu, Joyce 
acce.erează viteza automobi.ului şi 
se năpust-şte cu o sută de kilometri 
pe oră în primul obstacol întâinit în 
cale. Scanda:ul care urmează acestui 
ac.ident compromite montarea piesei 
de teatru și distruge cariera lui Bel- 
lows. 

Dar Joyce nici în felul acesta nu îz- 
buteşte să-și redobândească  liberta- 
tea. Soţul e grav rănit, rămânând lm- 
valid pe tot restul vieţii, :ar Joyce se 
alege cu câteva sgârieturi inofensive 

E momentul cel mai semnificativ al 
fiimului. Intoarsă la Beliows, acesta 
9 


loace proprii. 


ii vespinge dragostea — lăsând-o pră- 
dă singurătăţii şi desnăaegăii. 

— „Tu, Joyce — îi spune el înainte 
de-a o părăsi — nu eşti o femeie fatală 
cum S.eşit te socoţi, ci numai o am- 
biţioasă, o mare egoistă. Ca să poţi 
îndepărta nenorccul ce te urmăreşte, 
va trebui mai întâi să-ți prăteşti da- 
torii:e, Du-te la Gordon și îngrijeş- 
te-i rănile. El e invalid din cauza ta 
— cu el va trebui să începi. Pînă nu 
plăteşști vieții ce-i datorezi, nu vei 
înceta să fii o femee fataă)”... 

Filmul se bucură de o bună distri- 
buţie. Pe deoparte Bette Davis (în 


rolui îi jojue Heathy, ca aeţul și 
rece, flegmatic, dispreţuitor, insinuan! 
și provocător, —pe deaităparte Fran- 
chot Tone (în roiu. iui bBeilows), cu 
jo-ui său rigid, cu privirea sa scor- 
monitoare, cu ținuta şi gesturi.e sale 
enigmatice de gangster şi tânăr spor- 
tiv. 

Pelicula e veche şi prezintă multe 
tăieturi supărătoare. Cu toate âcestea, 
fimui nu-şi pierde cu nimic din nou» 
tatea primei — ca să foiosm un ter= 
men devenit uzual — vizionări, 


LIVIU BRATOLOVEANU 





ISTORIE LITERARĂ 


Studiile care reclamă o cât de scurţă 
închidere în bibliotecă sunt privite la 
noi — nu de: acum, ci de când există 
biblioteci — ca niște ocupaţii mizere, 
nepotrivite pentr critic, de resortul 
așa numiţilor „șoareci“ şi belferi de 
literaţurâ. După un canon aproape u- 
nanim, criticul se cade să trăiască în 
contemporaneitate, să emită adică pă- 
reri despre scriitorii prezenţi şi să fie 
cât mai „în curent“ făcâna abstracţie 
de trecut. 

Deşi n'am disprețuit niciodată nou- 
tăţile, credem totuşi că un critic tre- 
bue să fie in măsură egală şi istoric 
literar, să aibă o perspectivă gela ni- 
velul căreia să judece, un sentiment 
al tradiţiei pe care să se fundamen- 
teze. Nu e vorba aci de cine ştie ce 
metode savante, ci de pure ooliga- 
țiuni pretutindenea respectate. Croni- 
carui care se alimentează numai din 
actualitate este un reporter ratat. 

Dar fuga de studiu are şi o altă 
consecinţă, Nu avem încă decât foar- 
te puţine monografii despre scriitori, 
edițiile critice şi bibliografiile sunt in- 
suficiente, incât cine vrea să ajcătuia- 
scă o biografie, să desbată o activi- 
tate, trebue să se informeze cu mij- 
Viața scriitorilor dece- 
daţi mai recent cere o munci din cele 
mai grele, Pentru culegerea diferite- 
lor date, pentru menţinerea diverse- 
lor opinii, publicaţii de tot felul tre- 
lizesc răscolite dela inceput până la 


„Sfârşit. Arhivele posedă un material 


adesea preţios, însă neinregistrat, Şi 
acolo, descoperirea dosarelor, actelor, 
e o întreprindere foarte dificilă. 

Am publicat de curând în Viaţa Ro- 
mânească un prim capitol dintr'o bio- 
grafie scrisă în condiţii ca cele de 
mai sus. Ni sa spus că ,„„monoprafia“ 
e prea scurtă, că e „şcolărească“ şi 
că voim să dovedim originea „armea- 
nă“ a lui G. Ibrăileanu, Acest critic 
e atât de cunoscut încât la Facultaie 
am avut noi înşine prilejul de a înre- 
gistra confuzia lui cu... Traian Brăi- 
leanu, faimosul ministru al Educaţiei 
din 1940——41. Am discutat întradevăr 
originea lui Ibrăileanu, Intenţia noa- 
stră a fost nu de a „dovedi“ armeni- 
tatea lui (ucrul e ştiut), ci de a înlâ- 
tura răutăcioasele observaţii ce i s'au 
făcut pe motivul obârșiei de niște oa- 
meni ca N. Iorga, E. Lovinescu, AL. 
Viahuţă, Ilarie Chendi, ş. a. Faptul 
că Ibrăileanu era armean a inţeresat, 
cum se vede, pe mulţi, așa că ne-am 
zis că istoriceşte are o importanță şi 
de aceea l-am consemnat. De altfel 
prorttae: că era deplin asimilat su- 

leteşte el însuşi se socotea Român 
udavărai E , 


Dar oare n'are nici un sens arătarea 
originii scriitorului? In carestările Ii, 
Taine a pus un mare preţ pe factorul 
crediiar, Scherer îi dă o largă inter- 
pretare verbind destul de des în isto- 
ria. literaturii despre „das Erlebte“ 
(lucrurile mostenite şi lucrurile trăi- 
te), G. Călinescu a discutat cele nouă 
origini atribuite lui Eminescu. Pentru 
ce dar am lisa o problemă nelămuriiă 
şi am da prilejul la atâtea false sus- 
piciuni ? 





Di 

Istoria literaturii române dela ori- 
gin: până în prezent (Fundaţia pentru 
literatură și artă, Buc., 1941) de G. Că- 
linezcu dă la sfârșit o bozată bibliogra- 
fie, prea puţin remarcată, dar extrem 
de valoroasă prin multele documente 
și date noi ce conţine. Implinirea a- 
cestei bibiliografii l-a costat — după 
cum mirturiseşte în prefaţă— o mun: 
că îndelungată. 

Cu prilejul alcătuirii  recentnlui 
Compend'u (Edit. Naţionala Mem 
1945) am propus ca dată a naşterii nu: 
velistului N. N. Beldiceanu anul 188]. 
D. Călinescu a consemnat informaţia 
(p. VI, nota!), dar întemeiat pe alte 
izvoare, a pus la capitolul respectiv 
anul 1882. Există într'adevăr o stradă 
în Bucureşti care se cheamă N. N. 
Beldiceanu şi am putut citi sub nn- 
mele scriitorului anii 1882—1923, 

In Dicţionarul b'osrafie al lui Th. 
Cornel (Figuri contemoorane cin Ro- 
mânia, Buc., 1909—1911 pp. 240—212) 
găsim însă data precisă a nașterii (ce- 
rulă probabil scriitorului însuși, căci 
dicționarul s'a făcut prin anchetă, iar 
N. N. Beldiceanu cra atunci în Bucu: 
reşti). Autorul Chipurilor dela mahala 
sa năsrut la 15 Noombrie 1381 în 
satul Rădășeni, județul Suceava. A 
făcut studiile secundare la Institutele 
Unite şi Liceul Ştelan cel More din 
Iaşi unde tatăl siu, poetul sorialist N. 
Beldiceanu, a fost profesor de Limba 
Română. Se căsătorise cu Victoria Nă- 
dejde, născută la 8 Mai 1881, fiica lui 
Ton Nădejde, care era deci mai mare 
decât el cu şase luni. 

In Dicţonarul istorie geografic al 
lui Gh. Adamescu (partea a ma a 
Dcţionarului encicioped'e ilustrat at 
lui Candrea, p. 1521) se indică pentru 
maşterea scriitorului acelaşi an: 1881, 
Alte amănunte asupra vieţii lui N, N, 
Beidiceanu la Mihail Sadoveanu (Anii 
de ucenicie, Buc.. Cartea Românească, 
1345). Că s'a născut în 1881 ni se pare 
incontestabil și la o nouă ediţie, data 
din compendiu va trebui modificată, 
AL. PIRU 


i3 


Dea 


CRONICA MUZICALĂ 


de EMANOIL CIOMAC 


Români cu faimă peste hotare 


GEORGE ENESCU 


G. Enescu, marele, celebrul muzician 
este cea dintâi dintre țigurile cari se 
impun de la sine atunci când evocăm 
uglori românești cu faimă peste hotare 
și mai cu seamă în Franța. Dar el e 
tot atât de mult al Universului pe cât 
e ai nostru. Fosta capitală aq Impiră= 
ției Austriace, focar de muzică şi de 
tradiţie a nemuritorilor maeștri. Viena, 
l-a format în minunata sa copilărie, 
Italia l-a recunoscut de vreme, Lon- 
dra, cu postul său de radiodifuziune 
peste tot ascultat, îl slăvește și i-a exe- 
cutat lucrările chiar în anii nenorociți 
când eram în război cu Anglia, A- 
mericanii din Statele Unite și Canuda, 
de un sfert de veac, l-au adoptat în 
tripla-i calitate de compozitor, de con- 
ducător al celor mai desăvârșite or- 
chestre ale lor şi de violonist-interpret 
fără pereche — iar Franța a fost și 
este pentru G. Enescu, a doua patrie a 
sa. 
Să schițăm cariera sa în străinătate, 
să ne oprim a upra câtorva dintre 0- 
perele caracteristice ce au contribuit 
mai mult la faima sa și a nousiră, ca 
naţiune, să încercăm a-i defini pe cât 
ne e cu putință, în scurt, estetica și 
poziția între marii creatori în -arta 
contemporană a sunetelor. 

Cea mai însemnată parte din edu- 
cația care a făcut din G. Enascu un 
maestru o datorește desigur Parisului. 
Ambianţa estetică a metropoleialumi- 
nă l-a pătruns din adolescență, Acolo 
a întâlnit pe maeștrii cu autoritate, pe 
compozitorii din fruntea muzicii con- 
temporane cărora le-a urmat pilda, 
acolo a avut întâiele sale succese de 
virtuoz, de interpret și de creator. 

Sălile ilustre le vechiului vonser- 
vator, a „Chatelet“-ului, a concertelor 
Lamoureux, primele, au recunoscut 
tânăra sa glorie. 

Saloanele, în mijlocul cărora, el e- 
vocă Marcel Proust, au contribuit şi 
ele, către sfârşitul veacului trecut și 
la începutul secolului nostru să jor- 
ceastă bogată fire de artist. i 

A avut parte, într'adevăr, la Paris, 
de toate binefacerile unei societăți la 
apogeul rafinamentului — de cultura 
diversă, de floarea extremă a gustului 
și a marei arte, 

Copilul-minune, născut în Auqust 
1881 , întrun sat din Moldova sa mult 
iubită, a uimit prin darurile sa!e ex- 
cepționale și multiple, pe cei din jurul 
său ca și pe întâi săi dascăli. In cu- 
rând G. Enescu, care atunci m'avea 
nici 10 ani, a fost trimis să studieze 
în străinătate. Precum am Spus-u adi 
neauri, Viena, o mane capitală a mu- 
2icei, a fost întâia etapă a carierii sa- 
le artistice. De lu vârsta de șupte ani, 
ca să precizăm, G. Enescu îa acolo lec- 
țiumi de compoziție de la R. Puchs şi 
de vioară de ia Hellmesberger, deți- 
năterul prin familia sa de muzicanți 


a tradiției direct beethoveniene, Hel- 
mesberger, care era şi compozitor, e 
adevarati mai mult de operee, cu mult 
renume şi succes, și capetmaesuru, în 
casa căruia locuia băiatul ce se bucura 
de sfaturile lui, Helimesberger îl du- 
cea ades sa Upera Mare şi=i tăcea un 
loc în orchestra, ei jaimoasă. Din col- 
put lui, copitut asculta cu încântare şi 
râvnă — şi se iniţia în tainele muzi- 
ce? îiiStunueutale şi g meșieșuguui de 
teatru muzical, căpăta o predilecție 
Deir. SutrjUnaa Grumatică. Şi ta repe- 
Tiţiul2 Opereior pentru muza de ca- 
meră — Heljmesberger era în frun- 
tea unui quartet ae coarde — îl ducea, 
îl admitea projesorul pe prețuitul său 
elev roman — și astțel îi ju da ui G. 
Ene.cu prin anii 1590-1393 să-l vadă, 
să-l asculte pe 1. Brahms, maestrul viu 
venerat intre toți. Prima audiție aie 
lucrări.or acestuia, în prezența bătrâ- 
nului ilustru, erau sorbiute ce jruge- 
dul vlăstar — mișcările, stilul, expr 2 
sia — și totodata exemplul unei mari 
arte încheiate în jormă şin jond se 
înrădăcina în sufletul lui G. Enescu 
pentru totdeauna. 


La 12 ani, după ce a urmat şi ab- 
solvit cursurile Conservatorului tin 
Viena, la vioară şi la compoziție ob- 
ținând menţiunea de excelență” plea- 
că la Paris, 

Regina-Poetă, Carmen Sylva, arăta 
mat înteres pentru acest mic şi fer. 
mecător virtuoz, violonist, pianist (ea- 
7e descifra în fața Ei — sau cântând 
cu ti, orce muzică, la primă vcuere, 
fără o greșeală) care îi Supunen în 
tâiele schițări ale compozițiilor sale, 
unde dovedea o măestrie precoce şi 
iuutoare, in tot timpul tinereții sare 
G. Enescu a fost oaspetele alintat al 
palatelor regale din Bucureşti şi Su 
naia, 4 

Dar, după mărturiile sale cele din 
urmă, Principessa Bibescu, născută, 
Costache Epureanu, înaltă, nobilă 
Doamnă,  poanistă pună ae nerit, 
mama lui Anton şi Emanuel Bibescu, a 
fost cea care a Jucar în salonul ci ain 
Paris, rolul decisiv pentru tânărul ce 
incarna speranțele neamului nostru. 
Principesa Bibescu îl prezentă pa G. 
Enescu lui Saint-Sacns, lui 1, Masse- 
net, lui Edouard Colonne. In salonul ei 
îl cunoscură maeștrii muzicei franceze 
şi cei car. prezuau, precum se zue, la 
destinele ei. La Conservatorul din Pa- 
mis, adolescentul q J0.t primit în cla= 
sa lui Massenet, apoi întraceea a lui 
Gabriel Faur. Au ca maestru de 
vioară pe vestitul Marsick, de culegi — 
compozitori pe  M. Ravel, Fivrent 
Schmitt, Gh, Kochlin, Roger Ducasse, 
Max d'Olionne. Amintirile lui asupra 
tuturor acestor personagii, mai toate 
celebre astăzi, şi despre toate acele 
medii artistice şi (chiar)  „mondene” 
din Paris, pe cari le evocă ades cu 
drag și 'cu nesfârșit farmec poate 


ad 


sunt de cel mai ulu interes. Andră Gâ 
daige, mai târziu, t-a fost o căltuzii 
sigură care a discernat bogăția acestui 
temperament reprezentativ ai unei | 
rasse tinere care nu cerea de cât să : 
se exprime, să-şi facă în sfârșit cunos. | 
cut adâncul sufletului prin limba unt- 
versală a muzicei, , 


Cele dintâi lucrări ale lui Enescu au |! 
fost primite și executate la concertele 
Coiomne. „Poema română”, cele două 
Rapsodii, puteau face să se creadă că 
tânărul moldovean va lua loc printre 
acei compozitori ai naţiunilor răsăritene 
din Europe, cari, după Liszt și cei mari 
cinci Ruşi, se adăpau, își făceau, din 
folkiorul lor respectiv, din melodiile 
populare ale țarinei lor, din modurile 
„exotice” pentru Occidem, din riimu- 
rile lor libere și neregulate, rnaLerite 
lu compozițiilor lor culte. Dar muzi- 
cianul român era un polifonist născut, 
un adorator al marei „muzici simyo- 
nice. Cele dintâi modele ale lui au fost 
Beethoven, Wagner și Brahms. Și I. 
S. Bach în cultul căruia a trăit inter 
pretul fără pereche al Sonatelor şi 
Partitelor pentru violină-solo. 

Iubig vastele construcții, cu voci 
multiple, desvoltările, întreagă această 
artă, fără îndoială, măreaţă, dar a că- 
rej retorică şi grandiloquență finală pă- 
rea lartiștilor din țările negermunice» 
mai cu seamă latinilor, așa cum era 
reprezentată această artă prin eplgoni, 
ca prea încordată, prea complica.ă şi 
iaborioasă — de o concepție este.ică 
adesea potrivnică geniului particular 
dufietului muzical al altor popoare, 
cari tocmai se afirmaseră cu atâta 


strălucire şi priginalitate în. nouile 
școli naționale. 
Tocmai maeştrii impresionismului 


francez cu Debussy în şrunie, reacția- 
nau IMPOrivA SimJOnsmului pOst-wag- 
RErun; „ei cautuu și Tegustau veuitie 
drumuri regeşti pentru arta lor j:an- 
ceză. Debussy şi tendințele pe cari le 
reprezema, avu de dus tuyte apriye 1n 
propiia sa ţară cu cei ce țin-au ue 
„Schola  Cantorum“;  Franckuşiii şi 
Qumawștii, ce erau S0coLişi în  2n0d 
greşit „credem, ca „germanizanţi?. 
Astăzi, ia 50 de an: Gisianţă, putem 
alege mai cu discernământ și cu ob.ec- 
tivitate ceeace e de păstrat şi ceeuce 
e ge tepădat în curentele aesiea con- 
tradictorii ca şi în creațiile aivirgente 
— şi în toate acele po.emici învevăr= 
tate cari nau fost înroid:auna sterpe. 
Ca să revenim la G. Enescu — să 
admirăm câştigul pe care a ştiut el 
să-l asigure ariei sale — artei noastre 
îmbogățind-o cu tot aportul nou, 
benejicund de orice cucerire nouă pe 
tărâmul muzicei moderne — cu toate 
că el clădea pe propria sa temelia, ră- 
mânând el însuși. Deci rămase mare 
Arhitect sonor, simjonist, meşter al 
dicțiunii, al desvoltării și al marei va- 
riații simfonice. Dar simfoniile și ope- 
rele muzicei sale de cameră, sonavele, 
suitele, mai ales suitele, dovedesc o 
preocupare de claritate, de măsură, de 
echilibru, foarte franceze. Ideile, te- 
mele și motivele îi aparțin şi — acum 
când renunță să întrebuințeze cântece 
și dansuri populare ale țării sale, el 
se relevă totuși esențialmente român, 
prin puternica sa personalitate, în roate 
compoziţiile, . 


(Va wma) 
14 


Ă 


„POȘTA REDACŢIEI“ 


Faţă de dfatitatea, şi mal ales faţă 
de interesul corespondenţei care ne 
soseşte dela cititori, a asttel de rubrică 
ar fi desigur necesară. Prea mulţi sunt 
curesponăenţii care aşteapii un cu- 
vânt dela noi, care leagă desigur spe- 
ranțe de puțina noastră autoritate. şi 
de iudecăţile noastre, pentru a-i lăsa 
fără un răspuns, A 

Din nefericire, deschiderea unei co- 
respondențe regulate cu cititorii ne e 
interzisă pentru moment, de penuria 
de material cu care avem de luptat: 
hârtia ne e un bun prea de preţ, pen- 
tru a-l irosi spre folosința unuia sin- 
gur. șI 

E totuşi de datoria noastră să nu 
părem a lăsa o uşe închisă numeroa- 
selor întrebări și îndemnuri ce ne vin 
din afară. Tuturor laolaltă le vom răs- 
punde că scrisorile care ne sosesc, — 

| mesageri ai unei încrederi în primatul 
| Frumosului de care sunten şi noi 
| da fel de convinşi, — sunt deschise cu 
N aceeaşi simpatie cu care ne-au fost a- 
dresate ; că prin ete ne simţim aproa- 
pe de massa cititorilor noştri şi că 
ve-ar lipsi, chiar dacă nu ne-ar aduce 
cu ele nici o revelaţie: și că însfârșit 
alegerile noastre, care ar putea să fie 
discutabile, întrucât nu există nicăieri 
un gust suveran, nu constituie o con- 
damnare pentru nici unul din tinerele 
talente pe care am dori să le vedem 
perseverând pe drumul cel bun. 


MAI MULTE CĂRȚI 


Una din organizaţiile politice ale Ca- 
pitalei anunţă descbiderea unei biblio- 
teci publice şi gratuite. Ideea e din- 
tre cele mai fericite, în oraşul din Eu- 

“ popa cel mai sărac în privința cărţilor, 
şi atât de grav atins de răzhoiu în pu- 
țina lui zestre de biblioteci. Dacă pe 
lângă lipsa aproape completă de bi- 
blioteci publice și gratuite, se ţine sea- 
mă şi de prețurile din ce în ce mai 
puţin accesibile ale tipăriturilor, se va 
vedea că, departe de a fi abandonat 
dictonul că lectura este un lux, am 

| perseverat până la extremele consecin- 
țe ale acestui păcat. 

i Am sub ochi cel din urmă anuar ai 

| Mitropoliei Olteniei (1941). Clerul ol- 
tean a organizat pe lângă fiecare pa- 

„"aPobhie câte o mică bibliotecă, în gene- 

pm 4al foarte săracă, şi depişind arareori 
100 de volume. Mai deseori, numărul 
cititorilor depăşeşte pe cel ai cărţilor, 
Astfel, la Bechet, biblioteca purohială 
numără 160 de volume și 150 de citi- 
tori ; la Castra-Nova (ce frumoasă re- 
zonanţă, şi ce sărace realități !), 140 de 
volume şi 180 de cititori; la Florești- 
Dolj, 121 volume şi 128 cititori. 

Această situaţie, oglindire a situa- 
ției cititului în România în general, e 
de-a dreptul ruşinoasă. De câte ori sa 
vorbit de aceste lucruri, s'a răspuns: 
— E inutţil: nu se citeşte! Nimic nu e 
mai puţin adevărat. Lumea nu cere 
decât să citească, dar nu are ce. Edi- 
turile nu publică decât romane de ca- 
litatea a doua, la preţuri care singure 
limitează tirajul. Bibliotecile publice, 
care ar trebui să fie cei dintâi cum- 
părători de cârţi. sunt de obiceiu con- 
strânse să ceară de pomană dela edi- 
turi, sau să aștepte legate binetăcă- 
toare. 

In actuala situaţie, când nimeni nu 
poate pretinde că prețurile tiparului 
pot fi altfel decât sunt, îi revine sta- 
tului datoria de a interveni pentru a 

„Pune la dispoziţia publienimi doritor de 


lumină, hrana intelectuală până azi 
atât de sărăcăcioasă. Mai multe biblio- 
teci publice, mai multe mijloace de ac- 
ţiune şi de aprovizionare pentru ele, și 


la urmă vom recoita mai multă dra- 
goste de citit şi mai multă lumină, 


al. ciorănescu 


10SIF UTKIN 


In editura „Cartea Românească" d. 
George Lesnea a publicat de curând un 
volum cu traduceri din poemele iui 
Iosif Utkin. D. Lesnea este unu din 
puţinii traducători din literatu-a nca- 
stră cara știu să îmbine cu ponderaţie 
şi cu muută priczp2re Nevoia d2 a res- 
pecta textul şi perscnalitatea scriito- 
rului din care traduce, cu acaia de a 
da cpe ei traduse o formă viabilă și 
suzestivă. 

Iosif Utkin este un poet care a ada- 
rat la viaţă în mod simplu și coneret, 
fără gesturi patetice și fără atitudini 
grandilo-vente. Un om care-a prins 
viața sub toate aspectele ei, fără ir- 
term-diul atitudinei reflexive şi me- 
ditative, un erou care-a cântat biruinţi 
fără pathos, și care sa gândit de-ată- 
tea ori la moarte fără exaltarea reto- 
rică, ci numai cu acea secretă şi tainică 
înduioșare, specifică poetului care sa 
familiarizat cu sensul mai ascuns şi 
mai netămurit al vieţii: 


Nu mai plânge fața pernii 
EI nu va veni din ieri, 
Cum plutind pe adieri, 


Na să vien lotul terei, 
Lebăda trecutei veri. 
(Mormântul) 


Utkin da celor mai neînsemnate şi 
mai modeste evenimente şi aspecte ala 
vieţii o înfăţişare inedită şi o netăgă- 
duită valoare omenească. Ca poet, de- 
testă patcticul elegiei  grar.dilocvente 
şi răsunătoare, aspectul  d=cadent al 
pesimismuini. E plin de vigoare și 0p- 
timisra tinesesc, răscolit de 0 exaltare 
sinceră, modestă, dar plină de avânt: 


Pot spune că-i un lucru într'adevăr 
prostesc, 
versuri când anii-$ 
tot mai gemeni 
Să scrii și să te tângui: mă sting, 
încărunţese,.. 
Şi of şi ah, iubito şi vai multe-asemeni! 


Ca să te strâmbi în 


Din ccntră, cărunteţa lăsând-o de pnos, 
De muncă dornic, tare, cu sângele 
război ic: 
— Sunt tânăr ,sunt puternic, mai sunt 
încă frumosi 
Sunţ tânăr... şi mici vorbă că-s la orice 
destoinic! 
(Poetu.ui) 


Verzurile lui au umeori un humor 
exuberant și foarte oiigiral, plin de 
ironie pentru orice fel de prejuderăţi 
şi atitudini false; efectele tunt uneori 
sumrinzător de reuşite și de inedite, 
așa cum se întâmplă bunăoară în poe- 
zia +Testamat”, 

Cu toată aparenta simplitate cu care 
își exp'imă sentimentele și viata lui 
intericară, firea poetului şi sensib'lita- 
tea e complexă și variată. Uluin a 
luptat ca un erou și-a cântat eroismul, 
a privit moartea'n faţă și s'a temut de 
ea, a disprețuit bocetele dar sa îniri- 


Pa a a RIO 





CARNET LITERAR 


REQUIEM 


D. H. Bonciu „autorul volumelor ae 
versuri Lada cu Năluci, Eu şi Orien- 
tul, Poeme către Ead (după Antoa 
"Wildgans) și Brom, a scos o nouă car- 
te de elegii, intitulată Requiem. 


OCHIUL CERULUI INIMA 


D. P. G. Adrian, autorul cărților 
Jocuri de lumini în întuneric și Co- 
lumb, are sub tipar o nouă carte de 
poeme intitulată Ochiul Cerului-Ini- 
ma, din care o parte au apărut în Re- 
vista Fundațiilor Regale. 


POEZII DE D. CORBEA 


Aşa se cheamă ultimul volum de 
poeme al d-lui Dumitru Corbea-Cob- 
zaru, a cărui ultimă carte de poeme se 
numea: Nu sunt cântăreț de stele. 
Volumul de Poezii a apărut în editura 
„Scânteia” cu o prefață a autorului şi 
cuprinde trei cicluri: Clocot, Plânset 
de Ciopot și Răsărit de Scare. 


FEMEIA SOVIETICĂ IN ARTA 
PLASTICĂ 


Printre primele albume de artă edi- 
tate de „Cartea Rusă” e și un com- 
pact op ilustrat ru operele maestrelor 


are; „plastice din Uniunea Sovietică, 
cuprinzând reproduceri după creaţiile 
scu'ptorelor sovietice, şi note biogra- 
fice și date asupra personalităţii lor, 


STATUL SOVIETIC IN RĂZBOIUL 
PENTRU APĂRAREA PATRIEI 


se intitulează placheta d-lui A 1. 
Vâșinsky, primlocțiitor al comisarului 
pentru afaceri străine al U.R.S.S. şi 
care a apărut în „Editura Partidului 
Comunist” din România. 


GH. DIMITROF : 
PROCESUL DELA LEIPZIG 


care a făcut atâta vâlvă pe vremuri 
şi din care Dimitroj a ieșit totuşi achi- 
tat este povestit în acest volum ce cu- 
prinde Documente, scrisori şi însem- 
nări cu îsoria desbaterei, 


TĂCEREA MĂRII 


Ultimul volum al unuia din cei mai 
tineri scriitori din grupul scriitorilor 
francezi ai rezistenței pe nume Ver- 
COrs, a apărut în traducere româneas- 
să, în editura „Cartea Rusă”. 


Ca 
1£ 





coat de multe „vii, N'a ezitat să Lipie 
şi să-și Q:teste” duşmanii ţării lui, dar 
cu toate acestea câtă bunătate suiie- 
tească, cât desgust pent-u distrugere, 
mi se desvălue în versurile: 

Eu unul vâ-ătoarea o desfid, 

Nu mi-i plăcut a 'mpuşcăturii cicur, 

Sălbăticiuni eu nu pot să ucid, 

Ci sunt făcut de păsări să mă bucur 

(La o vânătoare de Rate) 

Cu câtă s:minătate, picurată da um: 
bra umei tristeţi ce se insinuiază firesc 
şi fără niciun comentar inutil. Uilkin 
şi-a întrezărit moartea, care-l astepta. 
aşa cum aşteaptă pe toţi cei cure nu 
au pregetat să se sacrifice pentru ome- 
nirea d mâine: 

De nu mă voi întoarce, iubito, 
niziodată, 
De-ţi voi uita scrisoarea cu blândul ei 
cuvânt, 
Să nu crezi că la mijloc va îi o altă 
fată, 
Să știi că astamseamnă doar umeidul 
pământ. 
(De nu mă voi întoarce) 

Dacă sar fi întors lângă cea căreia 
îi scie depe front. sar fi întors la fel 
de simpiu şi firese cum a murit: 

Dă-mi în dar... și de sentâmplă 

Să mă crute-acest război, 

Eu cu ceainicul odată, 

"Ți.oi da ragostea 'nepoi. 

Poezia lui Utkin dă o nouă înfăţişare 
omenescului, simțăminte complexe în 
care se oglindesc toate nedumeritile o- 
mului d- astăzi dar şi toate speranţele 
lui, exprimate simplu, firesc, dar suges- 
tive şi străbătute de adevăratul har al 
pcosiei 





flovian micolau 
1. SANIELEVICI 


A uimit totdenuna la H. Sanielevici 
apânia. enormă despre sine, “elirul 
rontemp ării în oglinda măritoare» dis. 
prețul mentru știința oficială și cre- 
dința nestrămutată în revoluționarea 
fundamentală a tuturor cunoștințe: or 
exacte ale umanității. Intrwun înter- 
pica acordaţ recent unui ziar bucu- 
reştean (Momentul 15 Martie 1945). 
cate acest» no'e apar îngroșate până 
la neverosimil. Savantul care a scris 
o carte groasă despre La vie Gas ma- 
initeres et de: hornimcs fosziles dechuf- 
iree â l'aide de Vapareil masticateur, 
unde propunea drept cheie a raselor 
„mune și a speciilor animale aparatul 
miusticator, care se adaptează la regi- 
câmul asografie  — aceasta în seria 
veologică =» a sfârșit de elaborat o 
Istoria a g'obului, a vieţii, a omului şi 
«a societăţii, Lucrarea asunţată va fi, 
pur şi simplu, „cea mai însemnată 
vperă de știință din câte au apărut pe 
lume decând există stiință”, „Maleria- 
Mul întreg era adunat. Liosea numai 
Arhitectul. Iată, am veniti 

Convingerea este atâţ de absolută; 
pustura este atât de „genială“, încât 
mărturisirile d-lui H. Sanie'evici nu 
pot apărea deloc ridicule, ci nui de- 
grabă impresionante: „lia vârsta de 


65 ani, din cauza lpsarilur, privuțiui» 
lor chiar, la tare sunt supus, sunt în 
mare primejdie să duc cu mine în 
mormânt cel mai vast tezaur stiinţifie 
din omenire! Ce influență va avea 0- 
pera meu asupra omenirii? Ur.nşă 
Poate ca burghezul român să se scan: 
dalizeze atunci când va ceti aceste rân- 
duri, dimineaţa, la cafeaua cu lapte... 
Confesiunile d-lui  H. Sanielevici nu 
rămân însă mai puţin  asemăndtoare 
cu tânguirea „Luceafărului”, rau cu 
acelea — mai aproape de noi — ale 
tui Macedonski, care se visa Dante: 


„Trăesc într'o societate încă incon- 
știentă de valoarea imensă a desccpe- 
ririlor mele. Dar, trebuz să se ştie că 
numai în puterea mea stă să Jac să 
ajungă cultura română în fruntea cul- 
turii umane!" 


Este posibil că la mijloc să nu fie 
vorba decât de o simplă  aluzionare 
Imcrederea maximă în geniul provriu, 
egotismul cel mai absolut sunt însă 
totdeauna mişcătoare. Astfel de atatu- 
dini țin de esența însăși a poeriei 


LIMBAJ CRITIC 


In Revista Cercului Literur (lanua- 
rie 1945), în cadrul unei pretinse „cro- 
nici literare”, d. LI. Negoţescu oferă 
amatorilor de perle stiustice câteva 
momente cu adevărat delectabile. Ra: 
ne-a fost dat să întâlnim la ua publi- 
ct tânăr — dealtfel plin de infatuare 
— o expresie mai selifosită, mai gre- 
oaie și mai puţin talentată. Despre un 
critic se spune că este de... „migale 
tine”, în „băi de filtraţie aproape este- 
tistă”, sedus de „esențe nu tocmai sub. 





stanțiale”, compuse la rândul lor din.. 
„patinări elegante” (p. 45). Notaţia al- 
tui critic e... „perspect:vică” (p. 49), în 
timp ce d-l Peutz, vădind spirit de ne- 
prevedere, nu-și „căptuşeşte” persona- 
giile cu... „analize” (p. 52), Reccaziile 
respective sunt împiedecate, trudnice, 
laborioase, plicticoase în bună parte. 
De multe ori censtrucţia nu sună bne 
în româneşte: „în cu totul altă pers- 
pectivă” (p. 48). Foarte frumos că băie- 
ţii dela Sibiu își propun să nu con- 
funde punctele de vedere și să cultive 
vatorile absolute. Bunele intenţii au 
sunt însă niciodată suficiente și m'j- 
loacele par a lipsi în cea mai mare 
parte, 


adrian marino 


Îi a oa 


PROPRIETAR: 


30€, AN, „UNIVBRSUL« 
inacehaă sub No, 163 Telb, Ilfov 


16 


ABONAMENTE: 


autorități şi instituții 4000 lei 
particulare 6  imaj 2000 „ 
abonamente pe an an nu se nai fac 


ANTICARLAL ŞI CULTURA 

De 'când mă știu, am poposit cu e- 
moţie în fața anticaruiui şi a preţio- 
sului său obiect de negustorie, 

Mulţi dintrânșii au pornit pe căile] 
anticariatului vânzându-şi la început 
propriile cărți iubite, I-au îmlemnat 
şi i-au silit la aceasta, zile de vitregie, 
de mese tre.ute fără înfruptare, de 
perspective a fi svâriiți drumu.ut pen-i 
tru neplata chiriei dela mansarda îm": 
păenjinită. i 

Am. poposit emoţionat în fața lor, 
fiimdcă, an fiecare, am găsit un sâm- 
bure de lumină culturală, de cunoştin» 
țe literare a.umulate nu prin jacuilăți 
sau la biblioteci înalte, cum e Acade- 
mia, ci în cine ştie ce cămăruță peri- 
ferică la lumuna galbenă și pâipaitoa- 
re a unei lămpi cu petrol, 

Mulţi dintre ei au trecut chiar dim 
colo de simpla vocaţie a cititului și 
au îmbrățișat nobila profesiune a sert- 
sului, ! 

Primire ci, sau strecura de multe 
ori suflete ce mai dinainte creiaseră 
vieții apostolat din arta scrisului. Au 
fost astfel bătrânul Petre Moșoiu, 
Daschievici, Cardaș; iar întrun rând 
udăpostit într'o modestă prăvălioară 
din B-dul Brătianu și-a avut și Di: 
mitrie Stelaru anticăria sa. 

Stelaru însă, suflet prea dăltuit în 
dăruire şim vis, mu s'a. priceput la arta 
meguțătoriei, așa cum se pricepe la 
acea a torsului de vers, Vindea căr- 
țile pe mult mai puţin decât le târguie| 
să, celor prea pasionaţi le dăruia car-l 
tea gratuit și într'o bună zi, suma înie 
vestită de ajutătorul său anonim, sul 
irosit ca un şirag de perie într'uni 
ocean şi Stelaru nu a mni avut din 
nou nimic. 



























Stupizenia guvernului  antoneacia! 
cure nu vedea atâtea multe putre: 
gaiuri ascunse, îi. isgonise întrun rână 
dela colțuri de stradă sub preteat clj 
orientalizează doritul aspect orciden. 
tal al Capitalei. Am suferit mult af 
tunci, fiindcă m'am gândit la toți aci 
insetaţi de frumos, săraci în chimir 
dar bogaţi în spirit, care nu mal aveavl 
de unde târgui o carte îejtină şi 
schimba o vorbă despre multe întru 
ale scrisului. Poate că odaiă cu aces: 
rea, ma durut atunci și tăierea pâtnei 
de toate zilele a anti:arilor sărmani, 

Astăzi cărţile stau din nou ispititoa: 
re pe mesele anticariior, mi-am re- 
găsit printre dânșii mulţi prieteni din 
trecut şi am răsufiat ușurat, pentru 
tot tineretul care, în vremurile de mare 
scumpete a cărţii, au de unde-și în. 
jrăți tovarășele scumpe ale singurătă: 
ților, 

6. missir 





REDACȚIA ŞI ADMINISTEAȚIA 
RUCUABȘII | Str. Bresolamu 23-85 
YELIFOM La 


Apare săptămânal 
PREŢUL 80 LEI