Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0041

VI VIPSUL LIILPAL 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 25 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. 








Ion Andreescu : 




















Femei Cosână 





Alte monumente scriitorilor 


Destinele culturii în Italia 
Sunt în mâna scriitorilor ei. 
Cu toate că ţara aceasta tră- 
ieşte momentul de suprema 
exaltare a ideii de stat, auto- 
ritatea lui se mulțumește să-și 
acorde cel mulț auspiciile ini- 
țiativelor de cultură, pe care 
nu înțelege decât să le ajute, 
să le stimuleze, dar nu să le 
oblige în vreun fel. 


Obsenvaţia se întoarce cu to- 


tul în favoarea fenomenului 
literar, care, in lăuntrul celui 
cultural propriuzis, se desvoltă 
nestânjenit şi cu cele mai bune 
speranţe pentru ridicarea spre 
marile realizări. 

Chiar dacă unificarea şi con- 
centrarea vieţii italiene din 
punct de vedere politic, a avut 
consecinţe şi asupra, vieții cul- 
turale (în sensul  restrângerii 
excesivului  Regionalism), nu 
s'a tins nici un moment la a- 
nularea centrelor mici de bine- 


făcătoame vitalitate  regiona- 
listă. Ă Ap! 
Iar dacă moștenirea vieţii 


comumelor din Evul Mediu, 
perpetuată de Renaștere, până 
târziu, în pragul Prisorgimen- 
tului, îndreptăţea pentru ase- 
menea, cenţre provintiale pre- 
tenţii care mergeau până la 
Universităţi şi Academii Pro- 
prii, procesul de integrare defi- 
nitivă a Italiei în cadrul unifi- 
cării ei spirituale, nu a mers 
până la anularea autonomiilor 
locale. E ? A 

Iși poate închipui oricine cât 
de atentă și delicată a fost a- 
ceastă openație care ummărea 
pe deoparte să atragă spre 
centrul vieţii naționale ener- 
gisle și valorile periferice, fără 
ca acestea să se deplaseze insă 
din ambianța lor tradiţională, 
pe care s'o împuţineze. 

Căci Italia trăieste astăzi fe- 
nomenul curios al centralizării 
intru supremaţia politică a Ro- 
mei; dar şi al descentralizării, 
în sensul rămânerii, chiar a 
întoarcerii, spre autenticul tra- 
diționalist al locului natal. 

Câteva centenarii de scriitori 
au verificat în ultimii ani rea- 
litatea acestei tendințe. 

S'au împlinit în 1937 o sută 
de ani dela moartea Jui Leo- 
pardi; sau în 1927 alți o sută 
dela publicarea romanului Pro- 
mesi Sposi. 

Cu atare prilej, în afara co- 


memorărilor efemere de cir- 
cumstanță, s'a decretat infiin- 
țarea, unui centru de studii 


ieopardiene la Recanaţi și a 
unui alt centru de studii man- 
zoniene la Milano. Așa dar, în 
locurile mai strâns legate de 
exitsența și opera celor doi 
scriitori. 

Intâmplarea face ca Milano 
să coincidă cu una din metro- 
polele vieţii italiene, în «are 
stau la îndemâna  infăptuirii 
unei asemenea inițiative, toate 
dlementele necesare: dela cărți 
și enudiţi profesori, la critici și 
pubiic. 

Dar Recanati, orășelul mo- 
dest şi minuscul, dintre dea. 
durile peste Care se  între- 
zăreşte abia Adriatica, absolut 
izolat de marite centre de 
cultură? Şi totuși, la Recamnati, 
acolo, se găseşte una din cele 
mai complecte biblioteci leo- 
pardiene, adăpostită; in chain 
palatul familiei  Leopardi. Tar 
studiosul care ar întreprinde o 
hrerare asupra acestui preţ, 
mar avea decât să se ducă 
la Recanaţi, spre a retrăi, de- 
odată, și în ambianța din 
care sau inspirat indureratele 
Cânturi, şi în acela a criticei 
leopardiene. 

La fel, în orășelul Urbino din 
aceleași părţi, încearcă a se 
face, printr'o Academie — Uni- 
versitate, pentru Raffaello. 

Tar în ultimul timp, proce- 
deul s'a extins dincolo de ma- 
rile personalități, la marile 
curente. i 

Florența are astăzi um cen- 
tru de studii asupra Renaște- 
vii. 

In felul acesta i se consacră 
întâietatea în promovarea aice- 
lei glorioase epoci, dare avea 
să prefacă întreaga civilizație 
a lumii, după 1400. 

Iar dacă în ultimele decenii 
istoricii stră*ni, mai mult sau 
mai puţin competenţi, dela un 
Burckhardt sau Voigt, la Phi- 


de ALEXANDRU MARCU 


lippe Mounier; sau dela un 
Burdach la  Nordstrom  deţi- 
neau aproape exclusivitatea in 
cercetările asupra Renaşterii, 
întelectualitatea italiană a re- 
simţit mmilința și a veaețiorat. 

Nu a socotit însă de ajuns 
specializarea unora dinte 3s- 
toricii şi profesorii ei în acelaș 
domeniu. Ci a organizat la 
Florența acesţ nou Institut de 
studii asupra Renaşterii, care 
va concentra; acolo întregul in- 
teres pentru atari studii. Prin 
congrese internaţionale; prin 
contactul cu studioșii din toată 
lumea; printr'o revistă proprie 
Gntitulată „La Rinascita”, care 
a și început să apară); prin- 
tr'o bibliotecă de specializare; 
prin studii asupra Renașterii, 
încadrate într'un program bine 
definit. Cu un cuvânt, pun tot 
ce se poate pune la contribuţie, 
spre a face să coincidă cu Flo- 
rența tot ce este interes peniru 
Renaștere. 

Conducerea noului Institut a 
fost de altfel încredințată aca- 
demicianului Giovanini Papini 
nu numai una din cele mai ce- 
lebre persomalități ale culturii 


„italiene de azi, dar și un nein- 


trecut cărturar. 

La Bologna, nu te vei duce 
niciodată, fără a cerceta casa- 
bibliotecă a lui Giosul Carducci 
în care sa concentrat, ase- 
meni, interesul pentru viața și 
opera lui. 

Este cazul a ne întreba dacă 
la București nu şi-ar avea. lo- 
cul, în atentia oricui, o casâ- 
bibliotecă Maiorescu; la Răși- 
nari sau Ciucea o asemenea 
casă-hiblictecă Octavian Goga ; 
la Ipotești o  casă-bibliotecă 
Eminescu ; ta Humulești o 
casă.bibliotecă Ion Creangă. 

Să facem însă o distincţie: 
nu e vorba numai de interesul 
anecdotic al păstrării acelor 
case-monumente, în  autenti- 
cul lor biografic. Ci de  case- 
biblioteci, cât mai impunătoa- 
re, în preajma celorlalte la ne- 
voie, echivalând cu adevăra- 
tele monumente de pomenire 
ale scriitorilor neamului, 

Adevăratele biserici ale cul- 
tului pentru ei, în care cărţile 
să fie opera lor, iar credincio- 
şii toță aceia care le-au asigu- 
rat renumele, prin ceeace au 
scris despre dânşii. 


Un portret de Mirea de ocazie 


__ In cartierul Sfânta Vineri, se mai găsesc câteva dugheni, 
cimitire de fel de fel de luc:uri înglobate in termenul generic 
de „Obiecte de artă și antichităţi” ce se citeşte pe firmele atât 
de pretenţioase ale acestor prăvălii. 

Nu sunt un obicinuit cercetător al locului, căci adevăratele 
obiecte de artă sunt așa de rare şi nu se cam găsesc pe ati, 
dar indărătnicia unor reputați „denichenns” mai face noi pro- 
zeliţi, până ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor 
ialse sau greşit atribuite lui Grigo:escu, trezeşte pe unii din- 


tre ei, 


Dar totuşi o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită ae 
interes, căci tipurile ce le întâlneşti obicinuit au un pitoresc 
specific şi apoi clientela care aparţine tuturor straturilor socie- 
tăţii dă un coloriţ variat mediului. 

Prin prăvăliile acestea te impiedici de fel de fel de clienți, 
unii vânzători, alţii cumpărători şi după tonul și ţinuta patro- 
nu.ui poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent 
şi reze:vat cu cei ce oferă și foarte afabil cu amatorii. 

Aci ar trebui gravate pe ușă: „Lasciate ogni speranza, voi 
chentrate”... Iată o bătrână discretă, care prin ţinuta ei tră- 
dează origine mobilă, foarțe resemnată hazardează ultimul 
„Saxe” p:imit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund 
un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine știe 
ce mister se astunde în cazul lui, căci e la vârsta pubertăţii; 
într'a!t colţ un domn foarte elegant, o figură ca de ceară p2 
cara un monoau o mai înviorează, scoate din buzunarul panta- 
lonului cu o dexteritate prodigioasă, un bibelou, păstrând mor- 
ga imperturbabilă până la sfârșitul tranzacţiei ; în altă parte 
o biată femeie nu poate înţelese cum negustorul oferă așa de 
puţin pe un aubussen, când soțul ei îl cumpărase înainte de 
văzboiu pe um preţ înzecit, și în lei aur, nu lei de astăzi! 

Părăsesc melancolie aceste hecatombe de nădejdi și mă gân- 
desc cum fiecare suflet necăjit moare câte puţin când se des- 
parte de acele obiecte ce-i erau așa de dragi. 

Pășind așa cufundat şi trist, sunt întâmpinat cu un salut 
foarte reverențios de către unul dim aşii caatierului, 
carul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m'ar in- 
teresa un minunat tablou de Mirea și mă poftește puţin în du- 


gheana lui. 


In bazarul încăreat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri 





(Urmare în pag. 7-a) 


ABONAMENTE : 


Lei 220 pe 1 an 
» 120 pe 6 luni 


TELEFON: 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
LEI 


PREŢUL 5 
3. 30.16 


[] 


TIPOLOGIE LITERARĂ 








WIEN AIE 


VI Div» no de Rene, istoricii literari î.utre- 
văd :a prototip pe Werther şi nu pe Hamlet. 
La cea dintâi privire, ei par să aibă dreptu: :. 
Căci se ştie bine că Chateaubriand citise tu- 
ceastă operă foarte de timpuriu; o citise cu 
nesajul vârstei de cincisprezece ani, când lec- 
tura influenţează atât de durabil caracterele. 

Dar chiar dacă aceasta nu s'ar şti utât de 
precis, sentimentul infinitului, pe care î-l 
mijlocise Rousseau cu turburea lui visătorie 
şi mai ales cu pierderea extatică în natură, 
Chateaubriand îl recunoscuse şi în Werther, 
care, atins de acelaş himerism, lungit în îer- 
buri, dorea să se topească în peizaj ca pentru 
a reintegra substanța cosmică însăşi. 

Ca Rene şi ca toţi semenii acestuia, câţi au 
1eșit din tiparul voinţei deficiente, mai ma- 
rele lor de pe Rhin se sustrăgea şi el de sub 
povara obligaţiilor sociale, se plăcea mai în- 
tâi singur și apoi singular, pentru ca însjârșit 
regresiunea în natură să-l risipească în con- 
templaţii şi extaze fără fund. Suferea, se în- 
țelege, de răul inactivității, dacă e să-i spu- 
nem prozaic. 

Şi paralelismul poate fi susținut nu numai 
între eroi, ci chiar între operele respective 
şi autorii lor. Chateaubriand, văzând câtă ne- 
fastă influenţă exercită ficțiunea sa asupra 
generaţiilor tinere, dorea s'o distrugă dacă 
Sar fi mai putut; devenise cu timpul necru- 
țător atât față de tinerii care îi imitau eroul 
cât şi faţă de el însuș care îl crease. lar 
Goethe, înaintea lui, ajunsese la aceeași ati- 
tudine; numai însă că el nu se scutura cu 
totul de propria-i creațiune, ci numai de răs- 
punderea ei, pe care o punea pe seama at- 
mosferei istorice: el „transformase realitatea 
în poezie“, neașteptându-se ca alţii, adică ci- 
titorii, să prefacă poezia în realitate. 

Incât istoricii literari par a avea dreptate, 
când fac din Werther fratele mai mare al lui 
Ren€. Dealtfel însuși Goethe, în memoriile 
sale (Poezie și adevăr), de unde am scos mo- 
tivarea de mai sus, avea să-și declare afini- 
tatea, în ceeace privește simţirea lui de a- 
dolescent, cu felul de a fi al lui Rousseau, 
din care se va trage şi Renâ. 

In acelaş loc înai putem citi că Werther sa 
născut şi din melancolia incurabilă a lut 
Hamlet. „Ipohondria“ lui, cum Goethe — în- 
seninat îi numește suferința, se hrăneşte din 
hamletismul epocei: „Hamlet şi monologurile 

sale, spun memoriile, stăruiau ca vedenii, care 
nu încetau să apară, în toate imaginaţiile ti- 
nere. Fiecare știa pe dinafară părțile princi- 
pale şi simţea plăcere recitându-le; şi fie- 
care credea că trebue să fie melancolic ca 
prințul Danemarcei, deși nu văzuse nici o 
fantomă şi nu avea nici un părinte august 
de răzbunat“, Dela Ren€ așa dar, chiar dacă 
trecem prin întâmplarea cu Werther, cum 
vrea istoria literară, tot la Hamlet ajungem. 

Dar, dacă luăm seama bine, nu numai că 
este de prisos, e chiar păgubitor a ne mai 
abate pe la opera germană. Căci hamletismul 
și rousseauismul sunt numai în parte, cum 
le consideră însuşi Goethe, elemente de con- 
formaţie wertheriană. Ne explicăm astfel 
cum s'a născut el, ce anume i-a înlesnit a- 
pariţia, câte mișcări manifesta conştiinţa lui, 
însă ce era numai el — aceasta nu aflăm. 
Cu arătarea rădăcinilor unei opere se face 
critică genetică şi, după cum am mai amin- 
tit, noi nu urmărim acum decât să semna- 
lăm câteva tipare de oameni. 


Iar tiparul omenesc al voinței istovite sau 
absente nu cuprinde pe Werther, deşi ne- 


de K. H. ZAMBACCIAN 


anti - 


de VLADIMIR STREINU 


n 'ăraţi critici l-au interpretat în acest fel. 
Putând deveni un abulic, el nu este așa ce- 
va nici un moment, Căci trândăvia visătoa- 
r2 la care se dedă, contemplativismul şi sin- 
gurătatea din care gustă, nu exprimă ca la 
Hamlet, Rene, Obermann şi Oblomov o în= 
firmitate morali indiscutabilă. E o criză de 
creștere -comuuă tuturor adolescenților, tre- 
cătoare şi neconcludentă. 

Căci viața socială și viaţa lui însuşi cea 
mai deplină, din care avea tendința adoles- 
centă de a se retrage, îl va recâștiga. In obi- 
ceiul său de a-și informa un prieten despre 
stările sufletești ce-l stăpânesc în singură= 
tate, la un moment dat, intervine o pauză 
destul de lungă: întâlnise pe Charlotte. 


Abia de acum începe să se desfăşoare 
adevărata dramă care ne destăinueşte tipa- 
rul lui Werther. El este un sentimental. 
Dacă iubirea nu îi se poate realiza, de vină 
nu e voința care i-ar lipsi cu totul. După 
manifestări, putem spune că nu-i lipseşte de 
loc. In felul răscolitor al iubirii pentru Lot- 
te, deslușim o energie vitală de admirabilă 
sănătate sufletească, o energie pe care pie- 
dicile sociale o sporesc, iar timpul şi depăr- 
tarea, dorite de erou ca tămăduitoare, o în- 
verșunează până la punctul, de unde sinu- 
ciderea, care nu este a unui neurastenic, 
vine ca unica soluție de liniștire. 





(Urmare în pag. 2-a) 

















ANUL XLVIle Nr.41 
SAMBATA 26 NOEMBRIE 1938 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





După cules 


S'a 'ngropat azurul, s'au cules cocorii, 
Miriștea de ceruri o colindă norii. 


Ca o veche pânză în culori uitate 
Lumea-i zugrăvită cu singurătate. 


Galbenele goluri scriu pe fata gliei 
Vasta frumuseţe a zădărniciei. 


Vin tristeţi agale, calcă peste delniţi 
Toamna fumurie clătinând cădelniți. 


Dup'atâta roadă scoasă ca 'n minune 
A rămas pe câmpuri o amărăciune. 


Cine-a spus că huma poartă amintire?: 
Buruieni și șesuri ca în cimitire. 

Numai vântul gârbov, îndoit de șale, 
Nevoiaș adună pae pe tariale... 

Dar, pe culmi amurgul valurile sparge-și 
Orice munte parcă-i chivotul din Argeș. 


les cu paşi de pâslă umbre, urcă șoapte 
Din adânc cresc codrii somnului... E noapte. 


Noapte... Trec spre schitul lumii celelalte 
Luna și tot clerul stelelor înalte, 


Gândul sapă "n suflet beciuri pentru grâne... 


Singur diamantul vremii pur rămâne. 
V. Voiculescu 





intre Lucian Blaga 
Si Vasile Băncilă 














de AXENTE SEVER POPOVICI 


Jean, Simeon Chardin 1659—1%%9 


I. In consideraţie de faţă, nu veti 
găsi o paralelă între Lucian Blaga 
și Vasile Băncilă, nici o expunere 
liniară a lor și nici rezumatul căr- 
ţii lui Băncilă despre Blaga, ci nu- 
mai determinarea unui raport de 
poziţie între ei. In alţi termeni, 
veţi găsi un răspunş într'o pro- 
blemă, de scandal. 

Aproximativ știm cum stau lu- 
crurile. Unii susţin că d. Vasile 
Băncilă este un interpret fals a 
lui Blaga, alţii chiar  contrariui, 
susțin că este uninterpret per- 
fect, dar numai atât, iar însfăâr- 
ii, alţii fac unele concesii şi recu- 
nosc mai muit. Prima poziţie, a 
unui domn, Dumitru Isac, e: nese- 
Tioasă, şi prin urmare, cade în 
afară de orice discuție. Domnul 
n'are acces la concepte şi nu-i de- 
prins cu raţionamentele. Exemplu. 
Nu înţelege nici conceptul de uni- 
versal, nici pe cel de etnic și nici 
pe ce] de relativ, şi din majora, 
cineva necriticând într'o anumiiă 
situație dată, ajunge la concluzia, 
fără altă premisă, că acel cineva 
mare spirit critic, Exact caşicum 
ai spune, că cineva, care nu vede 
un anumit lucru întrun anumit 
timp, n'are ochi. Trecem la discu- 
ţia celeilaite poziţii. D. Vasile Băn- 
cilă este un interpret perfect a lui 
Biasa, și numai atât. Prima afir- 





Mamă etind lângă copil (Viena) 


maţie este dreaptă. Din studiul 
publicat recent — Lucian Blaga 
energie românească — şi din es- 
seurile mai vechi, într”o formă cla- 
ră, cât se poate de elegantă și pre- 
cisă, facem desigur cunoştinţă, cu 
un Blaga, trebue să recunoaștem! 
mai autentic decât îl cunoaştem 
noi, şi mai unitar, Pentru asta 
însă, se cere multă pătrundere, Dar 
i s'ar putea reproşa, şi, dacă mu 
mă înșel, chiar i sa reproșat, că 
ma spus tot ce-ar fi trebuit să se 
spună, Asupra acestui lucru insă, 
tăcere, căci procesul e în curs. D. 
Vasile Băncilă n'a terminat. Ar fi 
inutil să mai insist asupra acestei 
afirmaţii, fiindcă, în privinţa asta, 
aproape toţi sunt de acord. Cum 
rămâne însă cu ceialaltă, şi după 
care d. Vasile Băncilă nu-l decât 
un interpret perfect a lui Blaga, 
şi nimic mai mult ? Aci lucrurile 
se complică, Dar in esenţă ? 
Atragem întâi atenţia, că prin 
25 Februarie 1936, deci înainte de 
apariția „Spațiului Mioritic“ în vo- 
lum, d. Vasile Băncilă a ţinut ia 
Cluj o conferinţă care formează 
chiar capitolul prim al studiului de 
care ne ocupăm, și în care făcea, 
unele anticipări pe care evoluţia 
ulterioară a gândirii lui Blaga le 
confirmă. Faptul este cât se poate 
de evident, şi însemnează că d. Va- 


siie Băncilă depășește sensibil ca- 
litatea, de-interpret. Suntem deja 
în categoria celor care îi YECunNOsC 
ceva mai mult, Dar acum se pune 
probiema esenţială : est: d. Vasile 
Băncilă un esseist minor care alu- 
necă pe lângă Blaga, aşa cum le 
place acestora să creadă, sau este 
un gânditor care-şi construeşte un 
sistem propriu ? Răspunsul va fi 
poziţia mea în această problemă. 
Inţrebarea însă reclamă anumite 
expuneri. 

In această conferinţă, d. Vasile 
Băncilă a trădat cât se poate de 
mult titlul; trebuia să vorbească 
despre Lucian Blaga și a vorbit 
mai mult despre logica națiunii. 
Ca să vă convingeţi deplin, iată 
câțeva reperuri. E vorba, în primul 
loc, de controversa gravă dintre 
filosofie şi etnic. După d. Vasile 
Băncilă, nu există nicio controver- 
să, și mai mult, nici nu poate să 
existe. Dece ? Pentrucă etnicul în- 
suși este, în fond, o filosofie, şi în 
al doilea rână, pentrucă filosofia 
este etnică. Ne permitem să atra- 
gem atenţia că noţiunea de filo- 
sofie este întrebuințată aci ca me- 
tafizică sau cel puţin ca o filoso- 
fie oarecare cu implicaţii metafi- 
zice. Si deaci consecinţa că, fun- 





(Urmare în pag. 3-a) 





„Paite pour Madame de Pompadour” 











CRONICA LITERARA 


de CONSTANTIN FANTANERU 


H. Papadat-Bengescu: 
Rădăcini, roman 2 vol. 


(Ed. Naţională 


Lectorul obicinuit, neinstruit sufici- 
ent în istoria literară de ultimă oră, va 
fi surprins, străbătând cele aproape 
1000 de pagini ale romanului d-nei H. 
Papadat-Bengescu, de faptul că lipsesc 
din impozanta operă, cu stricteţe, toate 
frumuseţile mărunte, ce ar fi normal să 
le întâlnească întrun ansamblu de 
vieți și stări, atât de încăpător. Nimeni 
nu citește o carte fără răsplată, şi cei 
mai mulţi vor această răsplată distri- 
buită pe loc, dela pagină la pagină și 
chiar de la rând la rând. Romancierii 
cu deosebire, ca profesioniști ai scrisu- 
lui, consacraţi mai ușor socialmente, 
au făcut astfel educaţia consumatorilor 
de literatură! Este pentru ei o obligaţie, 
o politețe, silința de a satisface pe citi- 
tor în gustul lui pentru  frumussțile 
mărunte. D-na H. Papadat-Bengescu nu 
respeciă nici o politețe, nici măcar pe 
aceea față de personagiile din lăuntrul 
operei, — cari şi ele rabdă de setea 
unor frumuseți de circumstanţă. Să ne 
precizăm constatarea. In literatura de 
azi, scrisul d-nei Bengescu este cu toiul 
evoluat, Nu-și află un model la noi. — 
la nici un alt autor. Modelele streine, 


luate totdeauna în consideraţie de cri- 
operei 


tica asupra romancierei, —- 





E tă 98 


H. Papadat-Bengescu 


Proust, Bergson, — indică întradevăr 
isvoare mai generale în principiul de 
creaţie, cum ar fi procesul personali- 
zării după salturile memoriei, porun- 
cile inconștientului. creșterea  nealte- 
rată pe dedesubtul timpului, ete., etc. 
Până la aceste largi reperuri însă, lângă 
cari se adaogă funcţiile patologiei sau 
numai ale fiziologiei, producția scriiiua- 
rei credem că e folositor să fie conşi- 
derată mai autonom, adică în realizarea 
ei artistică, de la pagină la pagină. Așa 
cum face lectorul obișnuit. Procedând 
astfel], isbeşște prinurmare noutatea meş- 
teşugului d-nei Bengescu. O noutate 
obținută prin o dublă eliminare. Intâiu 
o eliminare din câmpul luminos al con- 
științei autoarei, a orcăror elemente e- 
moţionale, de nuanţă lirică sau de în- 
duioșare anecdoiică, cu efectul mate- 
matic al celei mai captivante atenţii 
dăruite obiectului. Nici un prozator ro- 
mân n'a mai realizat în faţa obiecţului, 
atâta disponibilitate. Din disponibilita- 
tea perfectă decurge logic a doua eli- 
minare, aceea a absolut oricărui orna- 
ment stilist, propoziţiunile fiind de o 
riguroasă sterilitate, neîncăpând în ele 
decât cuvintele necesare sintactic. 

Frazele nu au nici o muzicalitaie, nici 
epică, și cu atât mai puţin lirică. Ele nu 
se țes una într'alta, prin fluiditatea u- 
mană a povestirei, n'au punți de trecere 
prin tencuiala nici unei călduri. Sunt 
golașe, cu un conţinut singuratic fie- 
care, garantat de antenticitatea intelec- 
tuală  înțepenită în rădăcinile lor. 
Toate se sprijină pe observaţii juste, pe 
constatări, pe aduceri aminte e:zacie, pe 
detiniţii, formulări și tipizări, toate slu- 
jesc, ca ebrubetele în laborator, la do- 
zări de amănunte, de nuanţe, de lucidi- 
tăţi, introspecţii şi controlări, părând 
deaceea înfipte în viaţa personagiilor, 
ca niște explicări anatomice. 

Ceea ce cade în buchetul de raze 
al lucidităţii, apare desgoiit şi trist, 
jucând ca praful tremurat în lu- 
mină. Cu stilul supraveghiat astfel, 
d-na Bengescu împinge în ochii no- 
ștrii personagiile, am zice, fără nici 
o milă, spunând despre ele tot ce ome- 
neşte se poate spune. Nu capacitatea lor 
de gândire, de depășire prin înclinări 
afective sau eforturi intelectuale, nu 
cuantum-ul de eroism ni se desvălue. 
Chiar unde există aceste privilegii de 


„Ciornei“, 1938) 


ieşire din normal, ele nu sunt trata:e 
altiel decât cu o brutală răceală. Ro- 
manciera „spune“, — pur și simplu, 
despre oamenii cărţii, tot ce se poate 
vorbi într'o conversaţie civilizată, des- 
pre femei şi bărbaţi. Procedeul prezin- 
tă infinite resurse de informaţie. 

Astiel, despre eroina  Nory, după o 
escapadă cu un tânăr la Buşteni, o doc- 
toriţă ne informează, cu delicateţă, dar 
şi cu precizări, asupra urmărilor fizio- 
logice ale aventurii. Momentul realist 
este circumscris cu atâta calm profesio- 
nal, încât îl înregistrăm ca desprins 
dintr'un dosar medical al unei persoane 
pe care o vom întâlni peste câteva cea” 
suri pe stradă. Toate personagiile sunt 
văzute excesiv de apropiat. Dar cea mai 
reușită din perindarea stufoasă a roma- 
nului este jalnica figură a Anetei Pas- 
cu, — a cărei prostie şi mediocritate mo- 
rală formează o piesă de studiu cu totul 
afară din comun. O întruchipare arlis- 
tică de categoria ei, — neîntâlnită de 
altminteri la alţi scriitori autohtoni, nu 
se poate obţine decât prin metoda d-nei 
Bengescu. Metoda implică și utilizarea 
oricărui document cum e scrisoarea tri- 
misă de Ana, după un accident de tram- 
vai, presupusei eiprotectoare: „Ailaţi că 
sunt sănătoasă la trup şi la minte şi 
că în curând, din bunătatea domnului 
doctor Caro, voiu putea umbla. Tata 
mi-a comandat pe măsură o mașină 
pentru picior şi anume cel stâng. Deo- 
camdată stau toată ziua în odaia mea la 
geam și mă distrez. Tata a făcut pentru 
mine la tâmplar o catedră ca să pot 
vedea mai bine în stradă. E vopsită la 
fel cu podeaua. Cum vedeți nu v'am 
uitat şi vă trimet complimente ase- 
meni şi doamnei Cornelia şi doamnei 
sora dumneavoastră. Asemeni şi tata să 
sărută mâinile. Vă urez deopotrivă să- 
nătate şi petrecere. A dumneavoastră 
prielenă, Aneta Pascu“ — Făptura ins- 


piră silă, iar unele fapte ale ei, printre 
care scenele de la gazda din Știrbey, — 
nesaţiul la mâncare şi cusurul de a min- 
ți sunt deadreptul respingătoare. Pe de 
altă parte. cum vina suferinței fetei pro- 
vinciale cade pe seama fratelu. ei, tâ- 
năr magistrat, și la fel pe seama suro- 
rilor Baldovin, Nory şi Dia, — imputa- 
rea adusă acestora, se proectează într'o 
perspectivă atât de reală, în cât de- 
gradează parcă pe aceia cari nu se pot 
disculpa. Dacă romanul „Rădăcini“, — 
nu menajează pe lector şi nu-i oferă 
atracții literare obicinuite, în schimb, 
— pe bolta lui de ansamblu se dese- 
nează armonioase liniile une: vaste fru- 
museţi arhitecturale. In centru, strălu- 
cește figura statuară a Diei Baldovin. 
Cât de personal este talentul d-nei 
Bengescu se învederează în alcătuirea 
acestui personagiu. Fără a participa 


„sau a deslănţui acțiuni în jurul ei, Dia 


Baldovin este o forță dinamică, în sen- 
sul că prin ea se luminează impo:tante 
trepte morale ce se cer parcurse. Tip 
de boieroaică de înaltă cultură, faso- 
nată după tiparul strein al guvernan- 
tei Mado, Dia însumează de fapt gama 
cea mai înaltă a experiențelor ds viață 
din aristocrația românească. E în ace- 
laș timp maximul forței de idealizare, 
— ca preterinţă socială, — ca principiu 
de selecție pe care şi-l propune d-na 
Bengescu, alăturându-l ca pentru o ve- 
rificare, lângă chipurile respinse al 
Anetei Pascu sau al lui Lică. Frumu- 
sețea în Î,mare“ a romanului, crește 
de proporții tragice cu sinuciderea lui 
Ghighi, care dă Norei reflecţiile des- 
pre „rădăcini“—,,Unde sunt rădăcinile? 
Prin nici un firicel. Ghighi nu ţinea 
de părinţi, de strămoși... dar transior- 
mările... cu ele ce facem!... Sfiala de 
sine a lui Drăgănescu,  sfiala lui de 
Elena, nu erau oare origina spaimei de 
viață a copilului? — Il scot pe bietul 
Drăgănescu vinovat! —— avu Nory re- 
mușcări; dar nu acuza pe nimeni de 
nici o vină, ci acuza acum o lege... o 
lege intortochiată, care deviază, filtrea- 
ză atavismele“, 

Ascultând de întortochiata lege a a- 
tavismelor, Nory Baldovin se retrage 
la ţară pe urmele bunicului ei, adminis- 
tratorul, ca să slujească, prin îngrijirea 
moşiei, pe sora ei, Dia — sora numai 
după tată. și ca atare mai mult stăpână. 
Supunându-se chemării atavice şi îngri- 
jind de pământ, crede că a prins „rădă- 
cini'“, de care ea avea nevoie pentru 
echilibrul ei moral, în lupta cu tim- 
pul, cu destrămările. 


CĂRȚILE LUPTĂTORILOR 


In „Cronica“ Revistei Fun- 
dâţiilor Regale, d. Camil Pe- 
trescu, ocupându-se de cartea 
„In vâltoarea  răsboiului“ de 
Const. Turtureanu, aduce în 
comentariile sale asupra aces- 
to: pagini de documente, amin- 
tiri preţioase asupra luptei de 
la Dealul Ungureanului la, care 
a luat şi d-sa parte. Micile rec- 
tificări istorice sunt interesante 
prin viruuiea  insăși a danc.or 
de a crea, singuie, atmosfera 
faptelor de răsboiu trăite de 
ostașii noştri, în acea vas.ă des- 
fășurare de forţe. 

De.prindem din firul acestor 
rote ale d-iui Camil Pet-e:cu, 
această concluzie deosebit de 
frumoasă și de justă: 

„Cărţile foștilor iuptători sunt 
totdeauna binevenite, căci ele 
sunt prilej de scrutări de conş- 
tiință, fiindcăi alcătuiesc un 
adevărat capital naţional, mai 
trecui cu vederea, în vremuri de 
pace şi uitare de sine, dar mai 
aproape de sufletul tuturor în 
v.emuri de neliniște şi amenin- 
țare“. 


BUCOLICA 


— lui Mircea Streinul, de- 
dicată în numărulde Noem- 
Erie al Revistei Fundațiilor, 
d-lui Camil Petrescu, — e o 
poemă amplă, de ritmuri 
iargi, o legănare de imagini 
de clasică desinvoltură. Ex- 
trazem câteva. rânduri ad- 
mirabile, prin puritatea :0r 
ingenioasă : 

„Tăranii au ieșit să are 
anii și pământurile negre; 
ploile-au  emirouns bătrânii 
stejari, dar duhul adevărului 
se-ascunde sub un sfârșit 
dureros ; jocul soarelui se 
bogată“. 


POVEȘTILE BĂBOIULUI 


Anunțăm o carte pentru 
copii, care va fi un dar de 
sărbători. Se numeşte  „Po- 
veștile Băboiului“ şi auioa- 
rea iscălește Zinica. Nu este 
un „băboiu'“ însă blajina au- 
toare, ci o mamă cu grija 
de a, împodobi  închipuirea 
copiilor săi și a altor copii, 


asă cum se impodobește tru- 
pul lor îngeresc în hăinuţe 
noui. 











Coperta primei cărţi a d-lui 
Vladimir Streinu, ce apare 
“curând 


WERTHER 


(Urmare din pag. 1-a) 


O capacitate enormă de a 
iubi, de a tinde către femee, 
către femeea care îi este inter- 
zisă, fiind soţia altuia și nu 
fiind el un istovit, îl separă de 
un Hamlet sau Oblomov, adică 
de oameni inapţi să trăiască în 
orice măsură. Aceştia au fost 
făcuţi cu un tipar întors faţă 
de ceeace formează linia nor- 
mală a existenţii; pe cel dintâi 
eroţismul îl desgustă, iar pe al 
doilea — îl obosește ca efort. 

Werther însă apare oricum, 
numai devitalizat — nu. Chiar 
sar putea spune că un prisos 
de vitalitate, de sub lungi 
comprimări, îvumpe  însfârşit 
la suprafaţa conștiinței, pe care 
o şi nimiceşte. Din punctul de 
vedere al vieţii normale, o ast- 
fel de fire reprezintă deviația 
pasională, dar nicicum uscă- 
ciunea dețicitului de voință. 
De aceea, între Hamlet şi Re- 
n6, noi n'am putut introduce 
pe Werther. Sunt tipare deo- 
sebite cu totul, deși lipite. Ne 
rămâne acum să îlustrăm ti- 
parul naturilor wertheriene. 

VLADIMIR STRĂINU 





UNIVERSUL LITERAR 














26 Noembrie 1938 











Succesul Șezătorii Scriitorilor tineri 


La prima şezătoare a scrii- 
torilor tineri, ţinută Duminică, 
20 Nov, în sala Studio Teatrul 
Naţional, a venit un public î- 
mens. S'au plasat toate locu- 
rile şi au fost și spectatori cari 
au ținut să particine cu orice 
preţ, stând şi în pitioare. Au 
intrat şi s'au îmtulzit, și la 
parter şi la balcon. Șezătoarea 
a avut prin urmare un succes 
necontestat de nimeni, deoare- 
ce publicul singur este acela 
care îl decide. Dacă acest pu- 
blic ar fi arătat că nu-l înte- 
resează și nici nu sar fi abătut 
pe la Studio, succesul nu exis- 
ta. Dimpotrivă, o tristă înfrân- 
gere ur fi acoperit elanurile. 
Dar nu şi valoarea celor spuse 
acolo, şi nici a celor citite. 

Acesteu nu depind de apro- 
barea ulterioară a publicului. 
Ele sunt primordiale. In rela- 
ţia scriitorului cu publicul, e- 
senţialul este ca acesta din 
urmă să simtă nevoia ca 
primul să existe, să-i cau- 
te prezenţa, să-i cunoască 
opera și personalitatea. In 
dimineața  Duminicei  trecu- 
te, publicul, în ansamblul 


său lucid și de bună ca- 
litate, a dovedit că are o mare 
curiozitate spre cultură, că 
vroiește să cunoască pe aceia 
cari deţin cele mai noui me- 
tode în aprofundarea sufletu- 
lui şi exprimarea lui. Firește, 
șezătoarea a avut succes, — 
adică a fost întâmpinată de un 
atât de numeros public, — 
fiindcă era a scriitorilor tineri. 
Scriitorii cari au răspunderea 
literaturii de mâine, în cari se 
pun nădejdi, — cari sunt da- 
tori să promită. Ce e mai na- 


tural lecâc de a trece pe sub 


ochi, — ca într'o revistă a sim- 
patiei dar şi a temerilor — e- 
chiga celor mai mobile nă- 


dejdi? Ce va fi ea peste 10 ani, 
peste 15, peste 20? 

Succesul șezătorii dela 20 
Noembrie, nu rezolvă însă, — 
lesne de înțeles, — nici una 
din problemele de viață şi cre- 
aţie — ale tinerilor scritiori — 
despre care s'a vorbit destul, 
în ultima vreme. Succesul a 
destăinuit numai atenția publi- 
cului îndreptată asupra lor, — 
atât, — și nimic mai mult. A- 


Scrisoare de dragoste 





Mihail Drumeş 


După „De dincolo de râu“ volu- 
mul de nuvele al d-lui Victor Papi'ian, 
şi „Frunzişul toamnei mele“, 
de versuii a d-lui Virgil Carianopol, 
Colecţia „Universul Literar“ a anga- 
jat a treia operă pe care o va tipări 
până în Crăciun. Această a treia ti- 
părire este romanul Scrisoare de dra- 
goste, de d. Mihai! Drumeş. Cunos- 
cut şi apreciat de marele public, d 
Mihail Drumeş este un romancier de 
viguros talent, care desbate în ope- 
rele sale problemele societăţii 


catea 


mâneşii actuale. Scrisoare de dragoste, va fi un mare 


succes. 


Literatura țărilor vecine 


Am anuntat aici că editu- 
ra „Universul“ a luat iniţia- 
tiva de a tipări o colecţie de 
traduceri din literatura. ţări- 
lcq” vecine. Primia operă care 
va. apărea, zilele acestea este 
„Comoara Impăratului Ra- 
dovan', a d-lui Iovan Ducici. 
Urmărind scopul de a face 
cunoscute și preţuite pro- 


ducţiile spirituale ale vecini- 
lor, iniţiativa „Universului“ a 
fost întâmpinată cu entuzi- 
asm de public, — iar în pre- 
să au și apărut articole de 
incuviințare şi îndemn, cum 
este de pildă al d-lui N. Cre- 
vedia, intitulat „Balcanii sub 
ait aspect“, din Porunca 
Vremii, de Joi. 


SUFLEIE TARI 


La Teatrul National se re- 
prezintă Suflete tari, piesa 
d-lui Camil Petrescu, Ca 0 
operă dramatică  întrată de 
«cum pentru totdeauna în 
repertoriul clasic al primei 
scene românești. Andrei Pie- 
traru, eroul din „Suflete 
tari“, a depășit dealijel ca- 
drul literar al unei compozi- 
ţii îngrădite prin gen, — şi a 


SĂPTĂMÂNA CĂRȚII 
FRANCEZE 


Din inițiativa  Tnstitu:ului 
Trrancez de Inalic Studii, de sub 
conducerea d-iui A. Dupront, 
sa va organiza intie 1—8 Da- 
cembrie a. £., o săptămână a 
cărţii franceze în România. Cu 
acest prilej, în toate librărriile 
mari din Capiială şi din în- 
treaga ţară se va azorda o re- 
ducere simţisoa:e la vânzarea 
da cărţi franceze, literare, ca și 
din orica domeniu. 

Gestul Institutlui Francez de 
Inalte Studii credem că va fi 
apreciat de toată intelestualita- 
tea românească, ca unul ce este 
meniţ să afirme încăodată trăi- 
nicia raportuilor spirituale 
fraco-române. 


trecul în câmpul teoretic al 
ideilor generale de creație, 
servind de acum, ca prototip 
şi îndemn altor realizări. 
Studiul d-lui Viadimir Sirei- 
nu recent publicat în aceste 


pagini, arăta cât de bogată e 
analiza eroului Pietraru, în 
compurația care i se face cu 
Julien Sorel. 


G. BANEA 


Autorul acelei cărți de 
mare succes „Zilede bazart 
publică in „Revista FPunda- 
țiilor“, o povestire înduioşe- 
tcare, în care evocă aminti- 
rea unuia, di ncolegii săi de 
școală primară, Giigore Mu- 
sat, băiat înzestrat cu inchi- 
puire vie și cu darul de a po- 
vesti cuceritor. Proza d-lui 
Banea se distinge prin rea- 
lismul fondului ca şi prin 
forma scânteetoae cu lim- 
cajuluisău colorat şi de o fi- 
reazcă vioiciune a impresii- 
lor ce se succed într'un ritm 
de a savoare epică, pur per- 
sonală,. 


Inaugurarea monumentului 
lui lon |. C. Brătianu 


Mâine, 27 a. c., se va inaugura 
monumentul lui Ion I. C. Brătia- 
nu. 

Ceremonia inaugurării va fi la 
orele 11 1/1 dimineuţa. 

Serviciu! religios va fi ofici- 
at de I, P. S. mitropolit dr. Ni- 
colae Bălan, al Ardealului, asis- 
tat de 1. P. S. mitropolit Visa- 
r.on Puiu al Bucovinei şi de P. 
S. arhiereu Efrem Enăceanu, loc- 
țiitor de mitropolit al Basarabiei, 
cu clerici din tustrele provinci- 
ve dcesrobite şi unite cu patria 
mumă ln 1918, 

Vor rosti cuvântări: 

[. P. S. mitropolit dr. Nicolae 


Bălan, în numele bisericii; 

1. P. S. Patriarh dr. Miron 
Cristea, președ. consiliului de mi- 
niștri, în numele guvernului; 

D. general Arthur Văitoianu, 
în numele foștilor  tuptători în 
războiul de întregire naţională; 

D. dr. C. Angelescu, în nume- 
le prietenilor, colaboratorilor și 
aderenţilor politici ai lui Ion 1. 
C. Brătianu; 

d. Alez. Lapedatu, președintele 
comitetului pentru ridicarea mo- 
numentului; 

d. g-ral Victor Dombrouwski, 
primarul general a! Capitalei, 


- pentru noile deveniri, 


-lul conflictual 


ceasta însemnează că operele 
de creație sinceră şi încăpătoa- 
re, — cari să rezume vremea 
şi so depășească — sunt do- 
rite şi aşteptate, și că scriitorii 
sunt datori să le dea. Cum? In 


ce împrejurări de viaţă, prin 
ce lupte şi răsbateri, asta e 
treaba lor. Ii priveşte, ca o 


condiţie intimă, cerută de eroi- 
smul obligator al oricărei bio- 
grafii memorabile. Concluzia 
potrivită la aceste marginalii, 
ar fi deci ca scriitorii aplaudaţi 
Duminică — să nu clatine nici 
o clipă cumpăna veghei lor lă- 
untrice. După cum insuccesul 
mar fi însemnat nimic pentru 
soarta lor stabilită, deasemeni 
nici succesul. Ei rămân mai de- 
parte, tot de pază, şi tot sin- 
guri. 


PIA ALIMĂNIȘTEANU 


A apărut la „Sciisul Româ- 
neso“, din Craiova, lucrarea ex- 
cent tipărită a d-nei Pia Ali- 
măniștsanu, cu titilul:  Plaiuzi 
Oitensști. „Dela Porţile de fier 
pânăn râul Olt, de jos, spune 
autoarea, dela șes până sus în 
Carpiţi, te-am cutreerat Olte- 
nis, şi am trăit zi de zi, tot 
Vrecaitul fțării rioast:e”, La ceea 
cuvinte de deschidere a cărţii, 
d-na  Al:mănișteanu  adaosă; 
„ru eşti nădejdea zilei de 
mâine, Oitenie, căci tu ai păs- 
traţ, neatins de nsamuri strâ- 
ine, ogorul tău românes2“. 

Ne vom ccupa amănunţit de 
această interesantă, t'pări:e. 


ION MINULESCU 


Intrun articol intitulat 
„Un moment al liricei nog- 
stre“ şi publicat recent în- 
tr'un cotidian, d. Vladimir 
Streinu, face un portret de 
nobile dimensiuni personali- 
tăţii poetice a d-lui Ion Mi- 
nulescu, cu prilejul împlini- 
rii a, 30 de ani de la apariţia 
„Romanţelor pentru mai târ- 
ziu“, ş 

Iată sfârşitul frumoasei 
comemorări ; 

„Cu această putere de a 
compune versuri pline, gru- 
puri de slabe memorabile, a- 
vând cu alte cuvinte o vir- 
tute formală clasică, d. Mi- 
nviescu a difuzat în litera- 
tura. noastră atmosfera şi te- 


matica poeziei simboliste 
franceze, a pregătit sensibi- 
iitatea. poetilor următori, 


care 
aveau să-l depăşească dar 
maj ales ne-a adus un spor 
liric, a cărui consistenţă vre- 
mea, cu toata depăşirile ei, 
n'0 va: irosi. 





DEI 


Ion Minulescu 


D-sa va putea fi totdeau- 
na identificat prin acea por- 
nire ireoresibilă de a evada 
din condiţia actuală de exis- 
Lintă, pe care a exprimat-o 
puternic, precum si prin fe- 
cum şi-a în- 
fățişat simtirea. Nu putem 
ști dacă de la apariţia sa, i 
S'z fi putut bănui viitorul 
Gramatic. Dar azi, cândiii 
cunoaștem și lucrările în 
teatru, aproape că ne vine să 
credem aceasta. O minte 
limpede ar îi putut  astiel 
cbserva că d-sa își dramatți- 
za chiar lirismul. „„Roman- 
țele“ sale sunt în esență — 
evident — momente  irice, 
dai: în prezentare sunt scene 
dramatice, monologuri sau 
dialoguri și nu cântece. Mai 
în fiecare, suntem pregătiţi 
în vederea unui  desnodă- 
mânt patetic (v. „Romana 
celor trei romanțe“, Roman- 
ţa cheii) ete. 

Dar, pentru a spune tot 
ceeace credem despre acest 
poet, căruia poezia noastră îi 
datorează una din treptele 
ei, îl așteptăm să se hotăra- 
scă a, fi tipărit într'una, din 
acee frumoase „ediţii defi- 
nitive““, pe care d. Al. Rosetti, 
Literatură și Artă „Regele 
Carol II“ le-a destinat auto- 
rilor de valoarea d-lui Ion 
Minulescu“. 


=== 26 Noembrie 1938 









Marga bănueşte că până în momentul acela, nu 
mai sunș decât câteva clipe şi un uşor tremur 
îi scutură corpul plin şi sănătos, care are 
csva din dărnicia naturii rurale şi din legă- 
narca unduioasă a holdelor. Și printre re- 
verberațiile acestui tremur ciudat se stre- 
coară un fir neînțeles de bucurie» de reți- 
nută satisfacţie, căc! în definitiv faptul acela 
neînțeles care trebuie să se producă, se re- 
duce la o nevinovată farsă școlărească, îm- 
pinsă puţin mai departe în dimineața asta, 
prin colaborarea Anei Petrescu. Am lucrat 
pe nesimţite, rapid, cu o imprudenţă care 
le-ar fi dat repede de gol, dacă elevele 
obosite n'ar fi dormit adânc şi grou și dacă 
Georgeta Vlădoianu n'ar fi luat de cu seară 
o doză mai putomică de calmante. 

Prin conștiința trează a Margaretei rulează 
întregul film al acestei aveniuri nocturne și 
ea vede mai departe desnodământul, care nu 
poate fi decât o  îndrăcită încurcătură cu 
gh:ontur: și țipete de surpriză. O încearcă is- 
bucnirea unui râs care-i stă îngrămădit în 
coșul pieptului, însă se reţine cu mari efor- 
turi. Asta ar însemna să se demaşte şi totul 
ar rata. Deodată +  scutură un fior. Dacă 
farsa e împinsă prea departe? Marga se 
simte cuprinsă de o teamă care o face să 
arunce brusc plapoma de pe ea și să repare 
totul. Insă e prea târziu. In clipa următoare, 
sunetul argintiu al clopoțelumui sparge Li- 
niştea bună a dimineţii şi râsul acela metalic 
o surprinde pe Marga la marginea patului, 
tremurând uşor şi cu privirea încurcată. 

In aceeaşi clipă, ușa  saionului cu paturi 
uniforme se deschide şi d-ra Paraschivescu, 
pedagoga stâncoasă, cu trup de atlet, apare 
pe prag. 

— Fete.or, a sunat! 

Vocea ei are ceva din gravitatea elemen- 
telor naturii și ea se integrează perfecţ aces- 
fei vieţi disciplinate și laborioase, prin tim- 
brui ei scolastic care zadarnic vrea să devină 
binevoitor şi matern. Elevele îi cunosc bine 
vocea şi numai timbrul ei, răsbind de undeva, 
din umbra vreunui salon depărtat, aduce 
ordine şi disciplină în larma internatului. 

Văzând-o pe Marga trezită înaintea ce.or- 
lalte, îi aruncă o privire bănuitoare, plină 
de câteva semne de întrebare și mirare. 

— Bună dimineața, Munteanu. Cum se 
face că te-ai trezit înaintea celorlalte ? 

— Asma...0,.. Am vrut să... Nu! Nam vrut 
nimic. M'am trezit pur şi simplu! 

Iși căpătase stăpânirea de sine. Presimţea 
însă că faptul acesta o să fie urmat de con- 
secinţe. 

In jurul Margaretei crește larma dormito- 
ruiui. Elevele se trezesc cu gesturi molatece 
şi rotunde, în cari stăruie morfina dulce a 
somnului. Apar capete  ciutfulite, cu priviri 
îmbăiațe în moieşeala visurilor. E o larmă 
familiară, fără prea mare intensitate la în- 
ceput deoarece, începe ritualul obișnuit al 
îmbrăcatului care cere gesturi simple şi dis- 
ciplinate. Doar vocea iritată a vreunei elove 
care şi-a rupt în grabă un șnur aduce o 
notţă de discordanță în această liniștită scenă 
a îmbrăcatului. 

Pedagoga a plecat şi paşii ei se aud, grav, 
îndreptându-se spre dormitoarele claselor 
mai mici, 

Deodată, la celălalt capăt al dormitorului 
de clasa opta se aude un mic strigăt: 

— Dar ce e asta? Mi-a schimhbaț cineva 
un pantot!... 

— Şi mie! strigă Safta Udroiu, ţinând în 
mână un pantof străin. 

Intr'o olipă, tot dormitorul de clasa opta 
se umplu de strigăte. 

— Cine a făcut asta? 

Nici o elevă nu-și găsește perechea pan- 
tofului. 

— Acesta-i pantofui Marcelei Ghiniţă, stri- 
să Georgeta Vlădoianu. Ce caută pantoful tău 
aici, Marceio ? 


Din romanul cu acelaș titlu, ce 
apare la „Cartea Românească“. 








— Nici eu nu ştiu. Iată, și al meu e schim- 
bat, 

Elsvele se iau la harţă. Incurcătura asta 
le face să întârzie la rugăciune, Pantofii 
streini încep să sboare pe sub paturi, dela 
un capăt la altul al dormitorului. Strigătele 
cresc în intensitate. Numai Ana și Marga 
tac şi chicotesc. 

— Asta a făcut-o, cu siguranță, Lenuţa 
Dobrescu, spune, mânioasă, Marcea Ghiniţă, 
alergând după pantoful svârlit de Georgeta, 

— N'am făcut-o eu! Zău ntam făcut-o eu, 
se apără Lenuţa Dobrescu. Iată și pantofii 
mei sunt schimbaţi. 

Elevele se bagă pe sub paturi, cu cămăşile 
de noaple, după pantofii aruncați cu ciudă 
de cele păcălite. Câteva perne încep să sboane 
şi ele după pantofi. Hărmălaia 
atrage pe pedagogă, care se arată, severă şi 
autoritară, în pragul dormitorului de clasa 
opta, 

— :Ce înseamnă dezordinea asta, ciasa opta? 
strigă «ea. 

Văzând elevele pe sub paturi, pantofii 
aruncaţi în toate părțile și pernele răvăşite, 
pedagoga îşi pune mâinile în cap: 

— Vai! Vai! Ce haos! Doamne sfinte, aţi 
înebunit? i 


Elevele ies de sub paturi, cu răsufflările 


tăiate şi cu sângele în obraji. 

— Ce e asta, mă rog? ţipă pedagoega. 

— Domnişoară, spune Marcela  Ghiniţă, 
nu ştiu cine ne-a schimbat pantofii, 

— Ce? Ce? Aha! Care va să zică tot clasa 
opta! Bine, clasa opta să pofltiți în recreaţia 
mare !a raport, la d-na directoare. 

Marga vede că lucrurile au avansat prea 
mult și ar vrea să facă un gest lămuritor, 
dar Ana o oprește la timp! 

— Eşti nebună? Vrei să ne elimine? Lasă 
că lucrurile se doscurcă dela sine, 

Cu mare greutate, elevele clasei a opta îşi 
găsesc pantcfi şi se grăbesc spre lavoare, co- 
metând farsa. Din felul cum vorbesc şi râ- 
sotola lcr pline do savoarea tinereţii, se vede 
că suvărarea le-a trecuţ repede, deoarece 
fars de felu] acestora se petrec în fiecare zi, 
în internat. Altfel ce ar fi viaţa lor, între 
atâtea oarbe discipline legale, fără un pie 
d originalitate și fantezie ? 

Primele ore ale dimineţii se scurg cu înfri- 
gurare. Toţ internatul a aflat din gura peda- 
gogei, care a vorbit un sfert de oră după 
rugăciune, despre isprava nama:pomenită din 
dormitoruj clasei a opta. Morala ei a fost 
însă fără efect și din toată întâmplarea n'a 





creşte şi. 


UNIVERSUL LITERAR 


rămas decât ineditul şi savoarea. Râdeau cu 
haz chiar cele păcălite, spre marele necaz 
al d-rei pedagoge, care nu înțelegea o ast- 
fel de purtare din partea unor „viitoare edu- 
catoare”. 

In recreația mare, toate cele treizeci și 
două de eleve ale clasei a opta stăteau ali- 
niate, în șorțuri negre, în faţa biuroului direr- 
toarei. Aceasta fusese informată de pedagogsă 
despre farsa din dormitorul clasei a opla 
şi, pare-se, deținea chiar numele făplașei. 
De altfel şi convingerea elevelor era că farsa 
n'a putut sto joace decâţ Lenuţa Dobrescu, 
inițiatoarea tuturor ghidușiilor cari făceau 
sânge rău profesoarelor şi amărau dulcea 
existență a directoarei, Lenuţa Dobrescu, o 
fată slăbuţă, dar vioaie, cu părul ca paiul de 
secară și cu ochii albaştri, aproape spălă- 
ciți, pierduse un punct la conduită pentrucă 
odată strânsese toate plapomele elevelor de-a 
opta întrun colț al dormitorului, lăsându-și 
colegele desvelite o noapte întreagă şi fusese 
in primejdie de a mai pierde un punct 
pentrucă fusese surprinsă, trimițând în 
stradă, dela fereastră clasei a opta, niște 
bezele inofensive. 

Marga, cu inima strânsă de întorsătura ce 
o lua copilăreasca ei farsă, e aproape decisă 
să-și recunoască culpa, însă Ana, complicea 
ei, nu vrea nic; în ruptul capului so lase, 
pentru că mai are o veche neințelegere cu 
d;rectoarea, la limba română, 

— Să ştii, Lenuţo, co păţești rău de data 
asta, îi șopteşte celei bănuite, Sofia Maican. 

— Nu știu nimic! Zău, nu ştiu nimic! se 
dasculpă Lenuţa, căreia îi tremură buzele a 
plâns. 

Marga suferă, Cu bustul înălțat în eroica 
hotărâre a mărturisirii ar vrea să treacă 
lângă Lenuța și să-i risipească temerile ne- 
justificate, Insă îi e şi rușine. Vrea ca totul 
să se petreacă eroic, can filmele cu destăi- 
nuiri de ultimă 'oră, când mărturiile neaș- 
teptate ale unui personagiu neinsemnat, aduc 
iumină desăvârșită în firul încurcat al unei 
tenebroase drame. Privirile ei caută pe ale 
Lenuţei, dar aceasta no  zăreşte, pentrucă 
ochii îi sun împânziţi de lacrămi. Are însă 
şi ea în piept aceeași «eroică hotărâre a bra- 
vării oricăror lovituri, 

Pe crăpăturile uşilor dea celelalte clasc, se 
ițesc capete cu priviri curioase. Elevele din 
clasele inferioare aproape că invidiază pe 
„favoritele“ de a opta cari deţin întâietatea 
până şi în negarea disciplinei școlare care 
regulează v:aţa internatului. 


NM uatttati 








Ușa cabinetului din care dirijează direc- 
toarea se deschide brusc: 

— Pottiţi, duduilor ! 

Micul front în uniformă se strecoară cu 
precauţie şi teamă, în cabinetui directoarei, 
Dar fiindcă încăperea e prea mică, elevele 
se înghesuieşc una în alta, fapt care le dă 
oarecare siguranţă, colectivă, căci se știu un 
tot care poate susține cu bravura un atac 
vehement, Directoarea o femeie tânără încă, 
rămasă văduvă în urma unei aventuri a so- 
țului, se retrăsese lângă fereastră, în rochia 
ei neagră, cu ciorapi la fel și cu părul adu- 
nat într'un conciu superb cât un ghizd de 
fântână. Privirile ei verzi și răulăcioase, la 
cari se adăoga acreala unei figuri de cir- 
cumstanţă, se plimbă de-a lungul micului 
front, iscodind un gest de trădare sau o 
eroică hotărâre. 

Directoarea are un fel original al ei de-a 
surprinde defectele acestei colectivități şco- 
lăneşti, In momente hotărâtoare ca acesta, 
ea lasă să se scurgă o lungă pauză, pentru 
a da posibilitatea vinovatelor să-și facă exa- 
menul conștiințelor şi să vină singure cu 
mărturisiri. In felul acesta, sarcina ei e uşu- 
rată. Nu însă şi pedeapsa pe care o dă cu 
severitate, conştientă că în educaţie, seve- 
ritatea face mai mult decât indulgenţa. 

Lăsând să se scurgă acest spațiu de tă- 
cere, directoarea se rezemase de pervazul 
ferestrii, cu bustul mulat în scurgerea nca- 
gră a mătăsii, şi cu o o fermă provocare în 
priviri. Marga e decisă să înfrunte această 
provacare, însă o desgustă procedeul direc- 
toarei. Nu e în acest porcedeu acea dega- 
jare maternă, caidă, înțelegătoare, care poate 
scoate pe buze, imediat, mărturisirea cupei. 

— Aşa! Care va să zică suntem în plină 
anarhie! spune, în cele din urmă, directoarea. 
Și cine provoacă, mă rog, aceasta anarhie? 
Clasa a opta!... Tocmai clasa a opta care 
trebuie să fie exemplu pentru celelalte clase. 
Bravo, domnișoarelor!.., 

Şi privirile ei trec, întrebătoare, sfredeli- 
toare și rele, dela o elevă la alta . 

— Mă rog, ne-am săturat de carte! Dis- 
prețuim ordinea şi întronăm anarhia. 

— Doamnă, vrea să spună Lenuța, asupra 
căreia se fixau, sau i se părea ei că se fixea- 
ză, ascuţitele și metalicele priviri ale direc- 
toarei. 

— Mă rog, mă rog, n'am terminat. Sau ai 
de zis ceva? 

— Nu, nimic! 

— Atunci stai ja locu] tău și păstrează-ţi 
mărturisirea... Aşa, care va să zică, domni- 
șoarelor, stimatelor domnişoare, viitoare edu- 
catoare şi mame... Mame educatoare... 

— Ah, ce nesuferiţ vorbeşte! îşi zice Marga. 
Dece nu alt fe]?... 

— Mărturisese că nu mă așteptam, con- 
tinuă directoarea, pe acelaş ton pedant și uni- 
form, cu poticneii şi împotriviri, întrun fel 
de contra punct exasperant, să aud că toc- 
mai la clasa opta se petrec astiel de fapte, 
dăunătoare bunului mers al internatulu: și 
bunului renume ce ni l-am câștigat prin 
cele câteva manifestații în afară de zidurile 
școlii, Chiar domnul ministru al şcoalelor în 
persoană, cu ocazia ultimei “vizite pe care 
a făcut-o la școala moastră, a recunoscut că 
suntem o școală model. Și acum, poftim, 





| tutti LU i 
N ul) ga 4 id 


“gs 








3 





venim să răsturnăm bunele impresii ale 
d-lui ministru prin acte de indisciplină. Mă 
rog, mă rog, se face? 

— Nu, doamnă îndrăzneşte Lenuţa 
brescu, 

— Atunci? întreabă 
capul, cu autoritate. 

— Eu n'am tăcut asta, se desculpă, cu în- 
văpăţânare, Lenuţa, 

— Nu întreb asta, Ştiu că până azi puţine 
dinire vo: au avut curajul să recunoască 
vina ce-i apăsa conștiința. 

Marga face un pas înainte: 

— Doamnă directoare... 

— Ce, nu cumva vrei să-i iei apărarea? 
intrebă directoarea, 

— Nici nu mă gândesc, Lenuța e nevi- 
novată. Eu sunt aceca care am făcuţ farsa. 
Și privirile ei hotărâte o îndeamnă pentru 
ultima dată pe Ana să-și recunoască şi ea 
partea de vină. Dar Ana nici nu Se mişcă. 
Se făcuse roșie şi privirile îi jucau, nesigure, 
în orbite. 

Directoarea rămâne cu ochii măriţi și se 
reazomă mai cu temeiu de pervazul fereştrii. 

— Cum, tu ai făcut asta, Marga? Tu, eleva, 
in care aveam cea mai desăvârşită încredere? 

— Da, doamnă, eu!... Eu singură am fă- 
cut-o, spune ea și mai hotărâtă, văzând că 
Ana ezită mereu să-şi asume partea de răs- 
pundere în această afacere. 

— Tu, Marga, tu ? continuă directoarea, cu 
mâinile “încrucișate,  nevenindu-i încă să 
creadă. 

— Vă rog să mă iertaţi. 

Marga face un pas niainte, 

— A! Asta nu! Asta nu, Marga. Celelate 
fete puteți pleca. Tu rămâi aici, Marga, 

Eleveie răsuflă ușurate şi ies din cabi- 
netul directoarei, cu o exagerată precauţie. 

Rămasă numui cu directoarea, Marga se 
simte stăpânită de o îndârjire care-i sus- 
ține toţ moralul şi curajul. Aproape că şi 
directoarea îi admiră acest curaj civic, 

— Și cum ai putuţ tu să faci o ispravă 
ca asta, fetițo? o întreabă directoarea, ve- 
nind spre ca. Atâta ingeniozitate, mă rog. 
Ai fi putut să o întrebuinţezi aiurea, 

— Am greşi, doamnă și-mi dau scama de 
asta. Incă odată vă rog să mă îertaţi. 

— Asta o so vedem. Totuşi, cum sa putut, 
tu, eleva cea mai cuminte? Te-ai schimbat 
mult, Marga, în ultimul an, 

Marga își dă seama că întradevăr, s'a 
schimbat mult. Orizonturi largi i s'au deschis 
pe neaşteptate. O mai cuprinzătoare putere 
de asimilare o face să fie în fruntea iîntre- 
gului internat. In uitimul timp însă, acestei 
avidități de cunoaştere i sa adăogat ceva 
nou, o facultate în plus care 5 face să- fie 
svăpână pe ea, voluntară și mereu în fruntea 
inMiativelor. Puterea ei de muncă, devata- 
mentul pus în slujba unor cauze adânc 
umâne, ajutoru] eficace şi rapida acordaț fără 
târguială sau ezitare, a făcut din eleva Mar- 
gareta Munteanu, o personalitate bine con- 
turată, care dă tonul în toate faptele mari 
a:e inernatului şi pe care'-celelalte eleve o 
respectă, De aceea mirarea dirctoarei e ex- 
plicabilă. Cu atât mai  explicavilă, cu cât 
Marga e fată dela țară, cu o fire aparte şi 
cu o bază de ascensiune cu totul umilă, dar 
pe care Marga, caracter cinstit, no poate 
dispreţui. O doare doar atât — obscura ei 
origină. Adeseori însă își dă seama că tocmai 
acest fapt i-a dat acea îndârjire care o pune 
pe primul plan al vieții de internat şi care 
e, oarecum, o răzbunare pe această origină 
obscură. 

Hotărârea cu care rezistă filipicelor di- 
rectoriale îi vine din această energie rurală 
neconsumată incă și devenită pentru cele 
mai multe, titlu de nobleţe și blazon. 

— Bine, Marga, voiu încerca să uit prostia 
ce ai făcut! îi spume directoarea, înduioșată 
subit. 

Marga e emoționată. Ii vine să sărute mâna 
acestei femei severe, pe care n'a văzut-o 


Da- 


directoarea, înălțând 


niciodată înduioșată cu adevărat, dar îi este 


rușine. Rușine de «ea însăși și de emoția 
directoarei. 

— Mi-am adus aminte, Mavga, îi spune 
A.rectoarea, cu o tremurare din gene, că 
astfel de porniri sunt posibile şi mai ade- 
seori explicabile la vârsta ta. 

Simţind că valul de duioșie ar putea să-i 
aducă o expiozie de lacrămi, directoarea o 
apucă pe Marga de umeri și o împinge ușor 
spre ușă: 

— Du-te, fata mea, du-te, Te-am iertat. 

Marga îşi dă seama că a descoperit un 
sentimenț nou și, ieşind din cabinetul direc- 
toarei, îşi usucă repede cu șorţul o lacrămă 
isvorâtă așa, ca o binefăcătoare licoare pen- 
tru dureri mute şi neânţelese. 





Intre Lucian BlagasiVasile Bâncilă 


(Urmare din pag. 1-a) 


damentul metafizice care nu poate 
ti găsit în științe, trebue găsit în- 
trun „sistean organic de date axio- 
matice sau de credințe“. Iar aceste 
date nefiină decât intr'un colectiv 
uman, şi dintre toate colectivele 
cel mai; complet fiind etnicul, ur- 
mează dela sine, că filosofia este 
etnică. 

Demonstrația se poate face și 
altfel. Dar cum aranjăm cu difi- 
cultățile ieșite din consecințele a- 
cestei poziţii ? Eu subliniez pe cea 
mai principală. Dacă filosofia este 
etnică, atunci i-se taie orice posi- 
pilitate de-a prinde absolutul. Ob- 
servaţia este serioasă, nu însă şi 
fără răspuns. Aci ar trebui să ne 
oprim asupra conceptului de abso- 
lut, dar nu o mai facem, căci lu- 
crurile s'ar întinde prea mult. Răs- 
pundem scurt; în viaţă și în uni- 
vers în genere nu poate fi vorba 
de un absolut aşa cum și-l închi- 
puiau marii idealiști. Cu ce drept 
vine raţionamentul discursiv şi 10- 
gica formală să afirme ceva des- 
pre un lucru care din momentul 
acela nu mai este el? Dar COn- 
ceptul cu ce drept vine să încre- 
menească viaţa ?... Și totuși există 


un absolut; absolutul meu, absolu- . 


tu] colectivului uman din care fac 


parte, mai ales acesta ! și absolu- 
tul istoriei noastre. Aduceţi-vă a- 
minte de Ptolemeos, căre în con- 
cepţia lui epiciclică avea un ab- 
solut, Că nu era adevărat? N'are 
nicio importanţă. Dovadă este fap- 
tul că şi pe atunci, corăbiile care 
se orientau după acest sistem mer- 
geau cât se poate de bine. Dar în 
epoca noastră, câţi oameni nu cu- 
nosc sistemul astronomic a lui Ke- 
piler și totuşi se conduc de ml- 
nune ! Ei au sistemul lor şi trăese 
întrun absolut. Dacă n'ar fi așa, 
logica n'ar fi posibilă nici întrun 
fel. Afirmațiile de mai sus convin 
din plin și filosofiei în general. 
Odată stabilit acest raport, d. 
Vasile Băncilă intră în analiza 
structurii noastre etnice. Prima 
caracteristică : 'Țăranul român este 
cosmicist. Ce însemnează asta ? 
Că ei are nevoie de spaţiu liber, că 
are intuiţia armoniei cosmice, şi, 
pe deasupra, că are sentimentul 
participării la cosmos. Dar să ne 
ințelegem, In această nevoie de 
spațiu liber nu-i ceva desorgani- 
zat și haotic. Țăranul nostru pune 
aproape peste tot margini, până și 
infinitul parcă ar avea undeva un 
sfârşit și o formă. E o intuiție pa- 
radoxală aci. Ascultaţi o frază pe 


care v'o redau întocmai ! Am zice 


că pentru țăran lumea nu are o 
limită și totuși nu e propriu zis în- 
finită. 

Nu știu însă dacă aţi cetit car- 
tea L,Univerş en expansion a lui 
Sir Arthur Eddington şi nu știu 
dacă vă mai amintiţi că acolo se 
vorbeşte, chiar în primul capitol, 
de un spaţiu finit dar îlimitat, Cu 
asta nu vreau să arăt o influenţă, 
ci numai, întru cât e posibil, o a- 
semănare între felul nostru de-a 
privi universul și maniera fizicei 
contemporane. O discuţie mai lar- 
gă ar fi desigur interesantă, dar 
nu-i cazul. Trecem mai departe. 
Am amintit de sentimentul armo- 
niei cosmice la ţăran. Ce este el? 
Incredere în ordinea naturii și 
neincredere în ordinea oamenilor. 
D. Vasile Băncilă ne spune că ță- 
ranu! român se lasă frecvent în 
seama naturii, că are optimism 
cosmic și neincredere socială, 
Exemple avem destule, dar cel mal 
cunoscut, este reacţiunea lor îm- 
potriva noului calendar, Ei știau că 
au avut un calendar, după ordi- 
nea cerească, și nu puteau nici cum 
de bună voie, să primească în lo- 
cul lui un calendar omenesc, ASu- 
pra acestor sentimente sar putea 
spune multe lucruri, și mai ales 
asupra optimismului cosmic, de 
care, cu atâta violenţă, era tur- 
mentat,. şi tenebrosul Leibnitz. Dar 
o atare încercare ne-ar cere prea 
mult. In schimb, trebue oricum să 
amintim ceva despre ideia parti- 


cipării ţăranului nostru la cosmos. 
Asta este o altă latură a cosmiris- 
mului său, şi, după d. Băncilă, ea 
este cea mai importantă: Să apro- 
fundăm niţel. A participa la cos- 
mos însemnează a vedea şi a trăi 
veșnica mișcare, veșnica naştere, 


geneza permanentă şi principiul 
vieții ca valoare universală şi a- 
dâncă, Fraza este aproape trans- 
crisă din studiul d-lui Băncilă. lar 
de aci, o serie de consecințe. Intâi, 
una de esență pur logică, și pe care 
d. Băncilă ne lasă numai so ve- 
dem printre rânduri. Ea se poate 
formula astfel: Țăranul român 
gândeşte genetic. Un caz. Intre- 
baţi-l bunăoară pe un ţăran ro- 
mân, din orice parte ar fi el, ce 
este un mânz, El mare să vă spu- 
nă niciodată că este ceva cu patru 
picioare, cu doi ochi, cu o coadă, 
ete, ci va spune că este ceva care 
iese din iapă. Indiferent, in reali- 
tate poate îi chiar un monstru. 
Asta, însemnsază că el nu defineşte 
niciodată prin elementele consti- 


tutive și, ținem să precizăm, are 
perfectă dreptate. O aliă conse- 


cinţă a sentimentului de partici- 
pare la cosmos este suflul vital și 
rezistenţa biologică a ţăranului no- 
stru de care se leagă strâris şi 
eroismul său. Un eroism, după d. 
Băncilă, departe de orice persona- 
lism şi cu nime revoluționar, toc- 
mai fiindcă își are rațiunea şi in 
realitate cosmică. 


Francis Jammes 


Clara d'Ellebeuse 


Jubesc, prin ceața vremilor, pe Clara d'Ell&beuse, 
școlăriţa sufletului meu, ce de la carte 

venea sub teii galeși, s'o fure, cu nesaţiu, 
lectura magazinelor de-atunci : o bunătate, 





Doar ea m'atrage ; simt seninul tot mijit 

din pieptarui sânului celui mai alb şi nou. 
Unde-o fi, unde, această fericire ? La sine 

"n iatac năbuiau ramuri cu frunze ce-am iubii. 


Poate-o mai fi plăpânda străbunilor vecină 
pe lume : ori, de-i altfel, murirăm amândoi. 
Grădina domnească pălea şi 'ngenunchia 
vântului — bătrân sfârșit de vară se 'mpline- 


Iţi aminteșşti tu penele-astea de păun 

ținute-acolo 'n vasul cu melcii sidefii ? 

Se tot vorbea d'un naufragiu pe la sindrofii, 

şi Terrei-Nuova stâncă îi spuneau, nimic mai mult. 


Apropie-te, vino, Clara d'Ell&beuse, 

să ne iubim, de mai trăești, durerea mea. 

Ştii, parcul vechiu păstrează vechi cuiburi de lalele 
şi iederi, goală toată, vin Clara d'Ellâbeuse. 


SIMION STOLNICU 








4 


CRONICA 


—plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


La muzeul Toma Stelian se con- 
tinuă — devenind o tradiție — șirul 
expozițiilor bune. Dela accea atât de 
interesantă a „Gravurii germane“ a- 
ceasta e prima a cărei importanţă i 
se poate asemui dacă nu sub rapor- 
tul valorii operelor — desigur sub 
unghiul prieteniei noastre spirituale 
cu Franţa. Pe acost teren, expoziţia 
actuală e un însemnat dar artistic ce 
ne face marea noastră prietenă. Cu 
un comitet din care fac parte domnii; 
H. Focillon, Andre Dezzarois, con- 
servatorul muzeului Jcu de Paume, 
Al. Dupront, Rene Huyghe, conser- 
vator al picturii în muzeul Luvru, 
P. A. Lemoisne, conservator al cabi- 
netului de stampe din Paris, Gabriel 
Ruches, conservator al desenelor 
muzeului Luvru, credem că francezii 
au avut mândria de a ne trimite tot 
ce au avut mai bun, mai autentic și 
mai valabil în desenul și gravura 
franceză. Intr'adevăr expoziţia dela 
Toma Stelian cuprinde un întreg 
care constitue o privire foarte ins- 
tructivă asupra desenului și gravurii 
iranceze. Regretăm totuși lipsa mi- 
nunatelor desenuri — fie figuri, fie 
peisage — ale lui Corot şi mai ales 
Clouet. Ar fi fost pentru noi un rar 
prilej de a le admira și de a învăţa. 
Păcat de asemenea, că Cezanne, 
Manet, sunt atât de sumar prezen- 
taţi. Suntem recunoscători însă pen- 
tru portretele admirabile ale lui Da- 
niel Dumonstier, Lagneau și Robert 
Nanteuil, acost portretist atât de ri- 
guros și de bun observator în acelaş 
timp; pentru desenurile lui Ingres, 
Renoir, Degas, Watteau, Lautrec, 
Daumier. 

E deosebit de interesantă evoluţia 





Portret 


artei franceze, a desenului în special. 
Cât drum dela Clouet până la Re- 
noir! Cât a trebuit până când a căzut 
ultima mare redută a acestei con- 
cepţii reci de analiză fără emoție, al 
cărei uitim genial apărător a fost 
Ingres! 

Odată cu Corot, Delacroix, Renoir, 
însă, arta franceză intră într'o epocă 
de împlinire a cărei echivalență nu 
o întâlnim mai încoace de renaştere, 
de la Corregio, Tizian, Velasquez. 
Căror bizare legi datorăm aceste e- 
voluții, aceste emigrări, aceste ca- 
pricii ale artei ? Iți pui fără să vrei 
aceste întrebări, de câte ori ai pri- 
lejul de a vizita expoziţii atât de 
cuprinzătoare ca aceasta. Trebue să 
tim recunoscători organizatorilor 
cari, neobosiți, fac de fiecare dată 
cele mai prețioase servicii culturii 
românești, 


T. Romanați 


——————————————————————————————————————_—— (C———— CC i PET 


e . 

În sala „Universul d-l Teodorescu- 
Romanați expune lucrări cu „caracter 
specific românesc”, 

A fost o vreme când pentru nevoile 
unei cauze pe care nu o discut, sa in- 
ventat această aogoriță, „specificul ro- 
mânesc în pictură”. Intelectualii de 
toate calitățile se împărţiseră în două 
tabare, pentru şi contra... La pictori, 
formula luuse aspecte comice; expozi- 
țiile erau pline de străchini, icoane cu 
prosoape şi plosce, în mijlocul cărora 
ora așezată rovisia „L'Art Vivant” cu 
coperta citeț scrisă... Cei mai mulți 
pastişau din opera d-lui Theodorescu- 
Sion, ceeace era mai puţin interesan! 
ca, măcar prin subiect să „aducă“ cu 
maestrul... Lucrurile s'au limpezit a- 
cum și cred, că ioată lumea e de 
acord c& o pictură trebue întâi să fie 
bună, după care va fi neapărat şi 
„specific românească”, D-l Romanați 
nu avea nevoe de această etichetă, 
pictura d-sale a fost întotdeauna pre- 
țuită de un public care nu și-a eco- 
nomisit niciodată admiraţia. 


La Dalles, d-na Ella Dji Cancicov ex- 
pune câteva vitrine cu cărți legate de 
d-sa. Sunt printre cele mai frumoase 
din câte am văzut. Fără exagerărilo 
incomode, inventivităţile inuiile cu care 
de obicei se practică legatul cărţii, d-na 
Cemcicov ne prezintă câteva lucrate 
cu dragoste și răbdare de artisan, cu 
o fantezie de cea mai bună calitate. 
Apoi, sobrietatea, măsura, completea- 
ză concepția de la care a pornit artista. 











a i TE ctre br 








. d 


Cartea străină 








INIVERSUL LITERAR = 











Marcel Arlana: Terre natale 


(,,Callimard'* — Paris, 1938) 


Cu toate că romancier, nu numai prin 
consacrarea întrucâtva oficială în repu- 
blica literelor, a „premiului Goncourt“ 
luati acum câțiva ani pentru romanul 
de masive proporţii L/ordre, dar şi prin 
stăruința cu care tace să apară, la scur- 
te răstimpuri, mereu alte şi alte volu- 
me de proză epică, d-l Marcel Arland 
poate îi socotit, cu mai multă îndrep- 
tățire un critic prin temperament, Ară- 
muitor de preciziuni sau aproximaţii de 
nuanţă după criteriile suficient de mlă- 
dioase deși deloc şovăitoare ale unui 
gust înăscut şi îndelung exersat, rafinat 
prin iormaţie inteiectuală. Pentru noi 
cel puţin, d-sa este mai cu seamă au- 
torul acelor lucide „eseuri critice“, pe 
care le publică lunar în La nouvelle 
revue irungaise, atât de limpezi în con- 
turarea și desăvârşita coheziune a ju- 
decăţilor formulate. Cu toată actuali- 


tatea lesne trecătoare a unor asttel de. 


pagini, aparent restrânsă la aceea a pri- 
lejurilor dela care s'au inspirat, accen- 
tul lor definitiv. al unei calme convin- 
seri, exclude ideea de improvizație. 

Observația este valabilă de altfel, şi 
pentru scrisul de creaţie propriu zis li- 
verară, al d-lui Marcel Arland. Nicăieri 
mai bine ca în Terre natale, ultima lui 
carte, nu se face atât de simțită aten- 
ţia grijulie şi cumpănitoare a autorului, 
aphcaţia voluntară deşi fără urma vre- 
unei storțări aparente, și mai ales gra- 
vitatea emoţionată a tonului, — dar o 
emoție stăpânită, disciplinată în tiparul 
expresiei de o pudoare și o lipsă de po- 
doabe care ar putea fi semnul unui 
secret orgoliu, acela al dorinţei de unici- 
tate nu prin extravaganţă sau bizarerie 
ci dimpotrivă, prin modestie, umilință 
și prin monotone. 

intr'adevăr, monotonia ni se pare a 
îi însuși principiul artei literare a d-lui 
Marcel Arland. Amintirea rămasă pe 
urma lecturii cărților d-sale, îşi asoci- 
ază în chipul 'cel mai firesc imaginile 
şi sensațiile care chiamă impresia de 
monotome: tonuri cenușii, gust amă- 
rui, atonie, vid. | 

„Vorbesc despre câmpuri, despre vite 
şi despre anotimpuri — începe un capi- 
tol din Terre natale, Asta fiindcă gă- 
seam în ele, copil fiind, mai mult decât 
un decor; erau pentru mine ca o a doua 
familie și a doua școală; ajungeau o 
parte din mine însu-mi, cea mai sta- 
tornică. Azi însă, dacă evoc un copac, 
podul unei case ori o fântână, trebue să 
mă Împotrivesc propriei plăceri; mi-e 
teamă să nu dau copilăriei mele înfă- 
țişarea unei lungi idile, în timp ce ea 


a fost aproape cu totul altceva“. 

Terre natale, care-i povestea unei 
copilării necăjite la ţară, printre oa- 
menii împovăraţi de grijile traiului zil- 
nic şi de muncile câmpului ritmate prin 
curgerea anotimpurilor, nu are nimic 
din idilismul celor dintâi amintiri. Au- 
torul acestei cărți nu este un Liric şi 
nici un descriptiv. Peisajul natural i se 
înfățișează în tonurile pe care le res- 
frânge asupră-i sensibilitatea proprie, 
tonuri de o îndicibilă melancolie. A 
fost numit, (şi cu drept cuvânt, un 
Claude Monet al prozei. 

Valoarea pitorească, sau mai bine 
zis picturală a notaţiilor delicate pe 
care le întâlnești în cărţile lui Marcel 
Arland se întovărășeşte întotdeauna și 





Marcel Arlanăd 


cu o anumită vibrație, o luminozitate 
difuză, care le însutlețeşte și le subiec- 
tivează. Procesul acesta, de asimilare 
treptată a unor date obiective, până la 
desăvârşita lor interiorizare în amin- 
tire, este descris în acest fel, de auturul 
Pământului natal: 

„Ajunsei în marginea unei pădurici 
și mă aşezai pe frunzele moarte. tra 
bine; de prin grădini m'ajungea câte 
o boare caldă; în copaci, luna făcea să 
tremure  păienjenişul de umbre şi de 
pete luminoase. 

Astfel de clipe îmi apar întâi, când 
mă gândesc la copilăria mea, Nu erau 
făcute din nimic. Nisipul unei cânepiști, 
un capac ce se clătina deasupra mea, un 
zid, o piatră şi nici atât chiar. Și nu 
pot spune că eram sensibil la rarita- 
tea unei colori, nici la marile linii ale 
unui peisaj. Mi-a trebuit mai mult de 


douăzeci de ani ca să descopăr peisa- 
jele noastre. Nu le credeam nici atât 
de ample, nici atât de pure, nici atât 
de armonios ordonate. Şi totuşi, pe mă- 
sură :ce mi se întipăreau în conștiință, 
îmi regăseam chiar copilăria mea care 
se pătrunsese de ele inainte de a le 
înţelege. 

Un loc nisipos, un copac, un zid, iată 
fără "'ndoială decorul meu şi isvorul 
bucuriei mele. Dar acel colțişor nisi- 
pos avea o amploare de cetăţuie, în 
care cele mai frumoase aventuri se pu- 
teau naşte, şi la acest copac, al cărui 
trunchiu, se împarte dela pământ în 
două ramuri, ceeace mă emoționa ca o 
figură omenească şi mai mult chiar 
decât o figură omenească, era sfâșicrea 
lui, chipul lui intim. propria lui fiinţă. 
Fiindcă totul prindea să se însuile- 
țească, n'aveai decât să stai tăcut, ne- 
clintit, ca să simţi că e aşa; astfel lu- 
mea se umplea de însoțitori priete- 
neşii şi statornici cu atât mai de preţ 
cu cât nimeni afară de mine nu părea 
să-i recunoască“. 

Ascujimea pătrunderii analitice a 
d-lui Arland, care nu ezită să desvălue 
strâmbăturile cele mai penibile ale su- 
fletului omenesc, cu o stăruință neîn- 
dupiecată, leroce chiar, amintește pe 
Jules Renard, şi mama povestitorului 
din Terre natale, seamănă în multe pri- 
vinți cu făptura de coșmar a d-nei 
Lepic, a cărei ironie batjocoritoare şi 
ipocrită amabilitate, îngheţa elanurile 
bietului „„Poil ide carotte'. „Avea şi 
un fel de a rosti anumite vorbe — ci- 
tim în Terra natale — acelea, poate, 
la care ţineam mai mult, făcându-le 
să-mi pară deodată ordinare și cara- 
ghioase. Am crezut la început, că făcea 
asta din neșştiință şi i-am spus-o. Dar 
ea le repeta, mânjindu-le parcă mai 
mult şi mă pândea cu coada ochiului. 
Se pleca peste cartea mea în timp ce 
eu mă şi trăgeam în mine, convins mai 
"dinainte că avea 1să dea peste fraza 
care mă emoţionase ca să o repete pe 
un ton de batjocură. Vroia oare să 
se apere de vorbele și sentimentele a 
căror gravitate o ştia ?'“ 

Cu aceste însușiri, talentul d-lui Mar” 
cel Arland își vădeşte puterea de asi- 
milare, de simpatie și înțelegere, dar 
într'o măsură mai puţin însemnată pe 
aceea de construcţie și viziune perso- 
nală, E scrisul unui om de gust și de 
rafinată cultură — dar scrisul da cul- 
tură nu este necesar și unul de creaţie. 


Și nu este în acest caz, 
MIHAI NICULESCU 





-* 


ROD 


La 'nceput de cântec dorul era stup; 


Nu crescuse luna'n fiecare gând. 
Clipe despletite peste umeri albi, 


De prea multă slavă 'ncremeniau plângând. 


Prin singurătate, lângă porţi şi'n vis, 


Presimțiri 


Cântecul îmi va îi într'o zi un ofîtat, 


ca al vântului, Toamna, prin grădini — 


iar mâinile ce-au mângâiat lumini, 


s'or subţia — prelungi, pentru *nnoptat. 


Numai tâmple triste „numai frunți de lut... 


Tremurau porumburi grelen asfinţit, 
Vinul vechiu din cramă se cerea băut. 


S'au fost rupt sub creangă basme şi brățări, 
Răsărind pe culme veacul părea mag; — 
Singur printre datini, singur printre brazi , 
Gândul ducea ?n sănii foamea de iobag... 


TEODOR AL. MUNTEANU 


Am greşit calea? — poate că-mi voi spune, 
privindu-mă cum scad şi amurgesc 
şi pentru toţi care călătoresc 


voi îngâna învins, vreo rugăciune... 


TEODOR SCARLAT 





NOTIŢȚE SI ECOURI 


Pearl 


de a se fi născut şi a fi 
în Orientul îndepărtat, 
trucă atu trăit acolo vreme 


Pear! S. Buck, 
„autoarea UNOr 


crescut 
fie pen- 
în- 


lui Maugham. 


ră aventurile albilor din 


Sunt rare scrierile în care să 


Buck, laureata premiului Nobel pentru literatură 


limba engleză și până la  vârstu 
de ţreizeci de ani n'a atut răga- 
zul să scrie. In 1922 pualică pri. 
mele nuvele, în revistele engie- 


cărțile 





romane citite în 
lumea întreagă, 
"7 dintre care  a- 
mintim doar ţi- 
flurile celor mai 
cunoscuţe : Ma- 
ma, Pământ chi- 
nezesc, Vânt de 
„__Tăsărit, era ce- 

lebră înainte ca 
atribuirea premiului Nobel să a- 
tragă utențiunea opiniei publice 
mondiale asupra unei opere lite- 
rare de o impresionantă amploa- 
re epică și străbătută de un su- 
flu generos de simpatie și în- 
felegere pentru suferința  ome- 
nească. 

Americană prin naștere Pearl 
Buck trebue socotită extrem-u- 
vientală, chinezoaică mai precis, 
cu mentalitate. Se pare că desti- 
nul ei literar trebue pus pe sea- 
ma acestui îndoit aspect al for- 
maţiei intelectuale care a mode- 
lat-o. Cazul e mai puțin izolat de 
cât s'ar părea, deoarece începâni 
cu Lafcadio Hearn și până :a. 
Kipling se pot cita exemple nu- 
meroase de scritori de limbă en- 
yleză, cari fie datorită faptului 






delungată, au exprimat în opera 
lor, moduri de simțire ule orien- 
talilor, 

S'a născut în 1892, în statul 
Virginia din America de Nord, 
părinții ei fiind misionari. In ace- 
laș an, pleacă în China, unde în- 
vață limba chineză înainte de a 
fi ştiut să vorbească  englezește. 
Faptul de a fi deprins graiul no- 
Dorului a cărui viață avea să o 
descrie mai târziu, și de a-i fi 
cunoscut obiceiurile familiale și 
traiul intim, odată cu primele no- 
țiuni despre lumea înconjurătoare, 
i-a dat putinţa să ne înfăţişeze în 
cărțile ei, o imagine veridică de- 
spre China, asa cum nu au îzbu- 
tit nici Pierre Loti, nici Josepn 
Conrad ori Somerset Maugham. 
Arbitrare sunt deopotrivă, chiar 
atunci când intenția de a litera- 
turiza este absentă, imaginea îm. 
belșugat colorată, sentimentală si 
dulceagă a Orientului din paginile 
unui Loti, sau aceea posomorită 
şi fantastică a lui Conrad, ori 
simplu decor în care se desfăşon- 


găsim o aderență perfectă la mo- 
dul de viață și de înțelegere o- 
viental, iar printre aceieu care în.- 
trunesc și condiţiile unei realizări 
artistice fără cusur, trebuesc ci- 
tate în primul rând, minunatul 
Kim al lui Kipling și Pământ 
chinezesc al norocoase; laureate 
din acest an. 

Bogăția materialului de expe- 
viență din cărțile acestei scriitoa- 
re este covârșitoare și accentul 
cade în primul rând pe latura lor 
documentară; dar şi forma în ca- 
re este prezentat, altfel spus sti- 
lul, merită tot interesul, întrucât 
el nu poartă urmele  deformănti 
profesionale, în înțelesul manie- 
rei practicanților obișnuiți ai con- 
deiului literar. Romane cum sunt 
Pământ chinezesc și Mama, a- 
parțin acelei categorii de cărti, 
mult mai numeroase în literatura 
anglo-americană decât în acele 
de pe continentul european, scri- 
se nu de literați, ci de oameni 
cari ajung târziu să-și descopere 
ceeace sar numi o vocație a scri- 
sului, după ce au adunat o bo- 
gată experiență a vieţii. 

Acesta a fost şi cazul scriitou- 
rei Peari Buck. S'a măritat foar- 
te tânără, cu un profesor american 
dela Universitatea din Nankinyg, 
unde ea însăşi preda un curs de 


zești din Șanghai și în altele a- 
mericane. In 1925 i se atribue de 
către o mare revistă literară ane- 
ricană, un premiu pentru studiul 
intitulat China şi Occidentul. 
Cea dintâi operă literară de va- 
loare este Vânt de răsărit, vânt 
de apus, scris în 1926, dar tipă- 
rit abia patru ani mai târziu, du» 
pă huimgi revizuiri şi corzctări, 

După un an, apariţia romanului 
The good earth, („Pământul cei 
bun“, sau „Pământ chinezesc“ în 
versiunea franceză) îi aduce o 
notorietate mondială fiind tradus 
aproape în toate limbile. Talentui 
generos al scriitoarei îşi găsește 
în această carte expresia cea mai 
fericită: putere de evocare, un 
simț psihologic just şi mlădios şi 
o candoare gravă femenină, care-i 
îngădue să se ocupe de proble- 
mele cele mai gingașe, cum sunt 
amorul conjugal și concubinajul 
în. familia chineză. 

Sugestii străine poate de stricta 
apreciere după criterii de valoare 
literară se pare totuși că au în- 
fiuențat de astădată, în atribuirea 
premiului Nobel. Juriul suedez ar 
fi vrut să-si arate prin alegereu 
făcută, şi simpatia pentru „liber- 
tățile oprimate“, după expresia 
unui confrate parisian. 


26 Noembrie 1938 


CRONICA 


muzicală — 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Pablo Casals. Sunt puține nume 
în toată muzica vremilor noastre, a- 
tât de elocvente cât acela al lui Pa- 
bio Casals. Un nume care respinge 
de la sine reclama dărmuitoare de 
bâlci şi trâmbiţările ei discordante. 
Pablo Casals nu mai poate primi, din 
afara artei lui, nici o calificare. 

Pe toate, pe cele mai mari şi mai 
nobile, i le-a dat însăși muzica. In- 
tre această artă şi el, o armonie idea- 
lă în netulburata ei înfrățire, s'a în- 
făptuit, definitiv şi deplin. 

Din momentul în care, izolându-se 
cu violoncelul său într'o lume în care 
nu există decât muzică, Pablo Ca- 
sals desvălue celor ce-l ascultă mi- 
nunile din acea lume, nimic altceva 
nu se mai interpune interpretului şi 
celor de faţă. 

Dela prima atingere de arcuș până 
în clipa când sc spulberă rostirea 
adâncitoare a ultimului sunet, lumi” 
nă de absolută intuire a rosturilor 
native și finale ale întregei muzici 
pe care o comunică nepătat, se îm- 
parte asupra tuturor minților. 

Dar, nu poate fi uitată minunea 
pe care cugetătorul Casals, pentru 
care întunecimea și îndoiala nu e- 
xistă, o încredințează direct şi in- 
tegral. violoncelistului, ajuns să în- 
frângă în acțiunea de metamorfozare 
fidelă a gândului în sunet, toate re- 
zistențele şi covârşitoarele greutăţi 
ale unui instrument muzical pe cât 
de generos în elementul de seducţie 
al glasului său, pe atât de refractar 
elocinţei absolut pure și logice. 

Conformaţia și condiţiile organice 
ale violoncelului, impun, desigur, 
adevărate licenţe în diagrama expre- 
sivă a frazei, în combinările de su- 
net, în suflul de expunere, accen- 
tuare și modelare a muzicei. 

Strâns legat de ceeace ideia muzi- 
cală dictează, de rațiunea esenţială 





Casals a adus artei violoncelului co- 
rectivele unei estetice de exteriori” 
zare absolut confonme comandamen- 
telor fondului „descoperind muzicei 
un nou apostol propovăduitor al dog- 
melor inalterate ale frumosului: vio- 
loncelul, tămăduit de Casals, de toate 
velele ce-l covârșeau. 

Personalitatea lui Pablo Casals, ini- 
țiatoare a unui adevărat sistem de 
filosofie creat pentru o conciliere su- 
premă dintre arcuș și coarde, domi- 
nă arta violoncelului întrun chip ce 
nu suferă comparaţie, deschizânduci, 
în istoria evoluţiei lui, un capitol care 
se poate intitula: epoca de desăvâr- 
şire a violoncelului în faţa ariei. 

Orchestra  simionică  „Pro-arte”, 
Printre lipsurile muzicale dela noi, 
regretabil de numeroase şi mai ales 
de persistente, una, în special, părea 
de neînlăturat: aceea a creării unei 
orchestre simfonice de completare a 
manifestărilor de până astăzi, puține 
numericeşte, faţă de nevoile cultura- 
le ale capitalei românești, ermetice 
auditorilor cu mijloace restrânse și 
puţin prielnice unor prime educări 
în materie ale tineretului. 

In asemenea împrejurări, silinţele 
entuziaste, neobosite și încununate 
de isbândă ale d-lui George Cocea, 
care a surpat până acum şi alte por 
țiuni din zidurile chinezești ce  în- 
chid orizonturile noastre artistice, de 
a alcătui o nouă orchestră simfonică, 
au fost excepţional de bine venite. 

Această orchestră şi-a spus foarte 
frumos „păsul“, în paginile progra- 
mului distribuit în sală, la cele două 
concerte duminicale pe care le-a dat 
la Ateneu: 

1) Menţinerea unor condițiuni de 
accesibilitate largă pentru public, 
care să îngăduie şi tineretului stu- 
denţesc și școlar cât şi publicului cu 
mijloace modeste să asculte concerte 
simfonice. 

2) Apelul la soliști români. 

3) O întocmire a programelor care 
să înlesnească educarea muzicală a 
ascultătorilor debutanţi şi în acelaș 
timp să mulțumească și pe auditorii 
mai experimentați“. 

Primele concerte ale orchestiei 
„Pro-Arte' au arătat că toate aceste 
cuvinte nu s'au scris zadarnic. 

De aceea d. George Cocea, fonda- 
tor şi dirijor, d. Grigore Dinicu și 
Vasile Jianu, soliştiii români de foar- 
te mare susoces de până acum şi cei 
optzeci de componenți ai orchestrei, 
sunt demni de cele mai vii elogii, iar 
realizarea d-lui Cocea merită să dăi- 
nuiască. 


Pablo Casals 
a fiecărui cuvânt, a fiecărei litere, 
trebue spus, din discursul muzical, 





———= 26 Noembrie 1938 





e şesu! verde scli- 
pește soarele ca și 
altă dată. Luca ur- 
mează ca prin somn 
cărarea, înainte. Printre ier- 
burile înalte trece vântul 
înmirezmat. ji mângâie ușor 
obrazul, cu aripa-i moale. fi 


Doamne, multe s'au scurs pe deasu-. 


pra tuturor acestora de când a plecat! 
Zilele au zburat ca vântul acesta din 
largul șesului, undeva sus, au încreme- 
nit şi stau acum acolo privindu-l cum 
trece, străin cu trupul de azi, dar cu 
ochii şi pâlpâirea celui de odinioară în 
inimă. 

Iată crângul, valea întreagă, cum îi 
ațin calea şi-l întreabă: 

— Nu ne vezi și pe noi? Priveşte-ne! 
De când ai plecat, tot așa ne ţinem: nu 
ne-am schimbat haina, nici surâsul, 

Sălciile cu umbra pe iarba umeaă, 
covoare [fragede îi aștern la picioare, 
răchiţile îi întind braţe doritoare din 
toate părțile: 

— Primește-ne și pe noi cu îmbrăţi- 
şare de frate şi uită!... Uită vremea ce 
ne-a despărțit. Noi stăm aici credinci- 
oase, de totdeauna. 

Apusul își întinde coardele lungi, 
strunindu-și harfa în apoteoza unor tă- 
râmuri ce se cufundă. Acum începe 
simfonia luminii, înălțându-și armoniile 
în nuanţe infinite, sus, pe cer... 

Dedesupt apare mic, dealul cu casa 
strălucind tristă, plângând parcă în 
ploaia razelor, învinsă de duioşia reve- 
derii. Casa aceea lungă, albă, cu acope- 
rișul de tablă :roșie pe care altă dată îl 
privea în înălțimi ameţitoare de jos, de 
sub zidurile uriașe, îi ieșea înainte 
acum umilită, pitită sub apusul veșnic. 
Ograda bătătorită dimprejur, cu fiecare 
piatră cunoscută, era acolo, cu ocoalele, 
cu bucătăria şi şirele de paie lângă arie. 
în care se scălda vara întreagă. Le îm- 
brățișa pe toate înainte de a ajunge, de 
aici de jos, de la marginea şoselei, îm- 
presurat de toate glasurile serilor duse. 

Luca venea acum cu veste nouă, flu- 
turând-o deasupra tuturor  flamurilor 
zdrenţuite de vreme. O  trâmbiță de 
cristal își va tremura poate cântecul în 
curând. peste toate aceste  cuprinsuri 
ce închid izvoarele inimii lui și ale vieţii 
împrăștiate în larg, purtându-şi cu ea 
începuturile, oricât de departe şi-ar 
mâna valurile. Aici rămâne veşnic 
matca lor, către care se trag apele in 
restriște, după furtuni, în pacea care le 
domolește și le redă lor înșile. 


A intrat în sat pe drumul pe care, 
ca şi altă dată se întorcea şi în seara 
asta, cireada de la păscut. Unde o fi 
Vereanca lor, pe care o aducea, răzi- 
mându-și privirile de departe, pe spi- 
narea cu pete fumurii, peste coarnele 
arcuite fin... 

Talanga șoptește ca și atunci şi gâ- 
turile vânjoase cu pieile atârnând lungi 
se întorc brusc, zmuncindu-se, alungând 
musca, cu boturi umede ca unse cu 
păcură, mestecând neîntrerupt.  miro- 
sind a iarbă şi a baligă proaspătă. 

Colbul drumului e rece. Acum, oda- 
tă cu înserarea, îi simte  mângâierea 
fină şi aroma de brazdă strivită pluteş- 
te din câmp, peste tăpşanuri. Colo, la 
lon Tabără şi prin toate ogrăzile s'au 
aprins focurile. Un glas de femee obi- 
dită chiamă lung, vre-un copil: măi 
Toadere, măi !... Se învălmășesc glasuri, 
lătrături, mugete înduioșate de viței. 
Aici e sălașul primar, culcușul în care 
se plămădeşte tihna, vatra dintâi din 
care a pornit odată toată lumea. 


A ajuns în mijlocul satului. Sub poala 
dealului, pe aria bătută de lângă pârâu, 
în jurul scrânciobului, hora. Duminica 
mu se sfârșise încă. 

Toba se auzea de departe şi acum 
izbucniră, răgușite, glasurile scripcei și 
al fligornului. Chiuiau flăcăii, tot mai 
tare îndârjindu-se la joc .și se înălța 
praful până în vârful copacilor, sub fră- 
mântarea cizmelor şi a ciuboțelelor cu 
potcoave, Fetele învârtite roteau  ro- 
chiile largi și grele, iar flăcăii, cu poa- 
lele cămășilor înflorite în vânt. zdupă- 
iau icnind, când cobza şi vioara zdrăn- 
găneau drăcesc, în ritm neoprit. Cămă- 
şile ude pe umeri și la spete, săltau ne- 
gre de colb și grele, iar copiii, împre- 
jur, alergau și ei ţopăiau ici-colo, doi 
câte doi. 

— Buna vremea gospodari! 

Câţiva îl recunoscuseră de departe. 
Erau acolo, pe bancă, la poarta crâșmei 
lui Bența, Paraschiv, Toader Şipoteanu, 
Scafaru... 

— Uite pe Luca! 
venit pe la noi? 

— Uite bre, ce mare s'a făcut! 

Privirile toate îl cântăreau, dar ochii 
jucau a bucurie. 

— De-atâta timp... Or fi vre'o șapte, 
opt ani... 

— Ce-aţi mai făcut, ce s'a mai întâm- 
plat pe aici? 


Noroc Luca! Ai 











„„Câte, câte Doamne, și toate-s tot 
neschimbate. 

— Hei, pe când era bietu domnu Ci- 
reş! Ce era aici în sat, ce viață!... 

Oamenii începură să-și amintească 
una câte una întâmplări de la şcoală, 
isprăvi neuitate, spaime ce-i făceau să 
râdă acum, clătinând din cap. Şezăto- 
rile de Sâmbătă, iarna, cercurile de ce- 
tire, Duminica, gramofonul. teatrul... 
Nu se mai găseşte unul ca domnu, as- 
tăzi.., Se pomeneşte de el în tot judeţul 
Şi acum... 

— Viuiu! 1... ha... 

Mardare se îmbătase și trânti căciula 
în mijlocul drumului. Cu vocea răgușită 
începu să-i tragă niște sudălmi, de se 
cutremura frunza din pom. 

— Eh, un bou — făoură unii. Tică- 
los. Dragoste îi trebuie? La lăsat ibov- 
nica şi acum e cătrănit, Aşa face întot- 
deauna.., 

— ? 

— Ia, 
veche. 

Poveste veche ?... Luca porni încet, 
torcând în minte o amintire fugară, ne- 
deslușită, care se rupea ca pânza de pă- 
ianjen, când cerca să se apropie de ea 
mai mult. 

S'a lăsat o jale străveche peste valea 
cătunului, stearpă, îmbâcsită de praf, 
peste lutul pustiu gol. 

lată și iazul, la umbra sălciilor, mai 
mic parcă. murdar, cu pâlcuri de gâște 
plutind pe oglinda clară de altă dată, 
Șipatul. de sub deal, cu apa vestită pes- 
te șapte sate, curgând neîntrerupt de 
atunci, pe ţeava plină, groasă cât cofa, 
l-a întâmpinat mai puţin gălăgios ca o- 
dinioară. 

Luca urca din greu drumul de coas- 
tă, oprindu-se la fiecare pas. Fiecare 
bulgăr de pământ, fiecare petec de ver- 
deață fusese tot așa, călcat de picioa- 
rele lui, odată, 

Pe troscotul din deal, unde rămăsese 
nopți întregi sub mângâierea stelelor, 


Lisaveta lui Isache. Poveste 


în murmurul de taină al nopţii. — păş- 
teau porcii. Casele, — colibe acoperite 
cu paie, — triste, singuratice... 


„„„Iși aminteşte limpede. Pe aici era 
primul drum pe care a mers singur, 
de-o șchioapă, prin sat. Il trimisese să 
aducă foarfecele de la tușa Zamtiriţa. 
A ieşit pe poarta mare și în față îi ră- 
sări tăpșanul verde, râzând în soare, ca- 
sa mare acoperită cu trestie, a lui Vo- 
iosu şi ținându-se de mână, înainte că- 
tre biserică, una după alta, după garduri 
lungi de nuiele şi streșini înalte de 
spini, casele lui Tabără, Isache, Ciocoiu, 
iar mai departe, țuguiată, pitită în fun- 
du! ogrăzii, a lui Neculai Mititelu. 1 se 
arătau atunci prietenoase, acelea de pe 
aproape în care știa că stau tovarășii de 
joacă și de școală. 

Cât s'a gândit la dânșii când a plecat! 
Şi fiecare, acum, ce-o fi făcând? Pe 
câmpuri. cu vitele, la muncă... Ar mai 
putea să le arate tot dorul lui de altă 
dată? Ce sa ales din simţirile 
de-atunci?... Doar vagi păreri de rău, 
rămășițe destrămate, amintiri.., 

„Tuşica Zamfiriţa !... Se mărită tușa 
Zamtirița!... In seara aceea nu mai au- 
zea alte vorbe. Sălile ornate cu ghir- 
lande colorate. Bal, muzică, flori, jocuri 
până târziu. In camera caldă, ei doi, 
mirii. Parcă s'au ascuns de lume. EI, în 
genunchi, i-a 1 uat piciorul și îi desfă- 
cea șiretul încălțămintei. Ea cânta: 

„Deacuma nu te-oi mai vedea! 
Rămâi, rămâi cu bine!...“ 
Au urmat bătăile, despărţirea... 


In faţa vechii școli, paragină. Buru- 
iana inundase printre pietre, se revăr- 
sase pe maidanele bătute atâta timp de 
picioarele desculţe, 

lată porţile mari, legate în fier, că- 
zute la pământ, putrezind. Era aici, 
alături, o buturugă. Intr'o seară, când 
veneau carele cu grâu de la câmp... 
Porţile larg deschise... Asfinţit. Sufletul 
i se topea oa 'ceara, cutropit de lumina 
dulce, de întâmplările zilei... Ultima zi 
de școală. Toată dimineața se hârjoni- 
seră, băieţi și fete. Lângă el răsărise 
mereu un cap pistruiat, părul ca paiul 
uscat. O mână fierbite îl apucă o clipă. 
Fata şedea totdeauna deoparte, cumin- 
te, nebăgată în seamă. Era premiantă. 
Plecase tristă, cu coronița de stejar şi 
trăistuța cu cărți, ca o povară. In seara 
aceia, în fața porților deschise, copilul 
Luca rămăsese singur, mâhnit... Nu se 
dumirea ce-l cuprinse. Jalea i se ridi- 
case în gât şi nu vedea decât doi ochi de 
cicoare, înlăcrimaţi. 

Lori... 

A stat atunci pe buturugă, singur, şi 
buzele-i șopteau în neştire : Lori.. 





cae E. JS. : ă îi i 


UNIVERSUL LITERAR 


REVEDERE 





Şi seara se lăsa de miere, acoperin- 
du-l cu văluri moi. In aer mângâieri, 
sfâșieri : Lori.., 

Ar fi vrut s'o vadă îndată, să fie 
numai ei doi, să-i simtă toată durerea 
şi să plângă... 

Atât a fost, numai într'o înserare, și 
a trecut. 

Dar i-a rămas în inimă şi astăzi, va- 
lui acela care-l atingea întâia oară, ui- 
mirea nedeslegată niciodată... 

Prima dragoste ? Pribeșteanu Eleo- 
nora? Lorica de altădată ?... 

Dar ea este și acum! 

Lori... Lori.. 

Inserarea căzuse deabinelea. 


Când a intrat în curtea largă, pustie, 
aștepta să învie din fiecare coiţ umbre- 
le şi larma de odinioară... 

„Un vălmășag de glasuri subţiri se 
înălța chiuind, a:sdedimineață „odată cu 
soarele în văzduhuri. Luca deschidea 
ochii din somn în năvala luminii, Trâm- 
biţi de aur îl chemau prin ferestrele 
deschise, în veselia dimineţii de primă- 
vară. 

Sărea din așternut în cămăşuța până 
la genunchi, trăgea repede pantalonii 
scurţi, și apa rece din cofa de pe banca 
de atara il răcorea, sirţind-o la picioa- 
rele desculţe, cum se revarsă pe trosco- 
tul des. Strigătele din largul ogrăzii se 
înteţeau. Jucau mingea „de-a tuga“ și 
col care trebuia să ajungă la capăt era 
strigat cu suta de glasuri înebunite. Ce- 
tele mişunau în toate părțile, băieţi şi 
fete, împrăștiați pe ia jocuri, Aveau în 
sân şi în traista cu cărţi zarzăre crude, 
iar toamna mere și gutui. 

La marginea gardului câţiva vlăjgani 
așezați la rând jucau „ţâcu“ în șase, în 
opt, încrucișând  beţele lungi printre 
zborul mingii. ciocnind și păzind bor- 
tele făcute în pământ. 

Lângă zidul școlii, pe prispa de lemn, 
sub strașina înaltă, câţiva, cinchiţi roa- 
tă, se jucau în buși cu bețişoarele lus- 
truite cu care socoteau la aritmetică, le 
aruncau pe dosul palmei şi le prindeau 
din nou în mână: soţi ori fără!, iar alţii, 
cu pietricele albe, culese anume de pe 
văi, se cufundau într'un joc lung, com- 
plicat, cu grămăjoare și bile zvârlite în 
aer. 

Drept în mijloc, la larg, se bătea „cu- 
cul“; trăgeau cu ciomagul în mingea 
care zbura până în înaltul cerului, iar 
jos, gloata se aținea cu mâinile întinse, 
repezindu-se într'un singur loc s'o prin- 
dă. 

Glasul clopotului îi striga dogit, ru- 
pând harmalaia. Năvăleau în clase, se 
strigau pe nume din toate colțurile, des- 
chideau caetele și scoteau călimările cu 
dopuri de hârtie. 

Câteodată, Luca rămânea singur ala- 
ră, asculta zvonul de stup al clasei, a- 
puca pe coastă în grădină, rătăcea prin- 
tre popuşoii înalți, în umbra și foşnetul 
de frunze, călcând cu piciorul gol pe 
moșuroaiele de ţărnă proaspătă. Se așe- 
za pe pământul atânat, îl apuca în 
pumni, îl mirosea adânc și-și culca o- 
brazul pe trupul lui rece pe care-l sim- 
țea respirâna larg, cu tainice chemări 
și doruri de ducă, departe... 


O uşă scârţâi, în fundul ogrăzii pustii, 
la bucătărie. Desculţă, bătrână și ruptă 
în coate, cu o mână la gură şi cu cea- 


laltă ascunzându-și ruşinată zdrenţele, . 


mătușa Zamfiriţa, 

Un câne se repezi cu gălăgie, 

— "Ţâbă, ţâbă șarlă |... 

Puse mâna pe un vreasc. 
stredeleau, tot mai întrebător. 

— Eu sunt, Luca, eu mătușă Zamti- 
ră ! 

Faţa zbârcită se destinse într'o mi- 
rare luminaţă ca ploaia cu soare - 

— Luca, domnu Luca! Bine ai venit 


Ochii îl 











de TITUS NICOLAU 





dragu' mamei ! 
Au intrat apoi în casă. 





Au început 
stinghere, lămuriri, întrebări. Luca o 
privea ca într'un vis urât, căuta chinuit 


figura de altă dată. Unde e mătușa 
Zamfirița, înaltă și sprintenă, meşteră 
la cafele şi dulceți, cu ochii ca murele, 
sclipind de duioșie ,cu pata aceea roşie 
pe obraz, care îi dădea atâta frumuseţe, 
deosebind-o de toată lumea ! 

Intr'un târziu bătrâna a dat să vor- 
bească ceva... a tăcut, A tuşit: 

— N'ai vrea mata să trimitem după 
ţuică ? 

„O copilă zmultă, cu priviri de viperă 
intră, trânti garafa pe masă și plecă, 
zmuncit. 

După ce a dat ceașca de dușcă, gla- 
sul i se muie și o podidiră lacrimile. De 
când i-a murit bărbatul și-a luat o fată 
de suflet, care o blastămă și râde de ea. 

Ce să facă? Zamfir cu ale lui, cu ce- 
titul. E bună şi tace... Așteaptă să 
moară. 

— E hei... domnu' Luca... 

— Da nu-mi mai spune 
mătuşă Zamfiră ! 

— Eh, acum s'a schimbat; ce mai sun- 
tem noi faţă de... 

Inghiţi în sec. In tinda întunecoasă 
năvăliseră gâștele.  Mătușa le alungă, 
bodogonind. Se așeză din nou pe scaun. 
Mai trase o dușcă. 

„.S'au dus, s'au dus toți oamenii de a- 
tunci, făpturi nelămurite. încărcate de 
farmecul care îl făcea să creadă că trăi- 
se într'o lume de basm. Nu-i mătușa 
Zamfirița, aceasta, e alta străină. A ră- 
mas lângă ea doar amintirea celor de 
altă dată. Moşw Grigore, bărbatu-său 
de al doilea, delegatul mândru al satu- 
lui, discutând politică  răsucindu-și 
mustaţa șiret, dacă ar mai trăi, cine 
știe cum i-ar eși în cale, ce jalnică în- 
făţișare ar lua astăzi!,., 

Mai bine așa. Moartea a păstrat via- 
ţa aceea pe loc, cu tot farmecul pe care 
îl avea odată. 


„domnu“, 


Rondurile de flori din grădina de pe 
terasă se uscaseră sub pălmuirea de 
grindină a vremii, Rămăseseră doar ur- 
mele prăbușite ale straturilor, brazdele 


„de pe margine, unele încă dese, năpă- 


dite de iarbă. In mijloc, un glob de sti- 
clă colorată, spart, dincolo o bucată din 
jaluzelele verzi, cu vopseaua spălată de 
ploaie, portița trântită la pământ. 

Noaptea părea să fie călduță, minunat 
de senină sub scânteierea lunei. Satul 
se odihnea în ţiuitul tăcerii; un buhai 
de baltă gemea scurt. Un hămăit, de- 
parte... Un fâlfâit. Şi auzeai sub cupolă, 
în cerul înalt, fărâmarea liniştii... 

Luca se așeză pe piatra de moară, 
prima treaptă dela intrare și ascultă... 

Deasupra, cerul încărcat. Pe această 
piatră a eşit, deatâtea ori, în răcoarea 
nopții, în cămașă, simțindu-i, desculț, 
căldura, ascultând mut, tainele tăcerii. 
Aici, într'o seară, i-a destăinuit tata, cu 
glasul în șoaptă, mirajul lumii de din- 
colo și luptele cu care-l așteaptă viața. 

Sus, prin plopii zvelţi îşi vede flutu- 
rând încă visurile, arborii grădinilor cu- 
noscute îl așteaptă parcă iarăși cu zbân- 
țuiala care cucerea înălțimile. Colo, nu- 
cul uriaș, în vârtul dealului cireșul bă- 
trân: căţărat pe crengile lui lustruite 
umplea ulcica prinsă în curea, cu boa- 
bele negre, mărgele vii zmulse de pe 
grumajii vânturilor, 

Acolo ,răzimat de trunchiul gros al 
copacului, i-a povestit într'o noapte de 
primăvară, Zamfir, toată dragostea a- 
ceea întunecată și tristă de care astăzi 
abia își mai aduce aminte. Erau în vor- 
nele lui atâtea întâmplări misterioase, 
icoane și figuri răzlețe pe care numai 
în vis le poţi întâlni așa. Reînviau în 
faţa lunei, înălțată drept, peste culmile 











5 —= 









pădurii, departe, peste văgău- 
ne pustii ale ținuturilor necu- 
noscute. O iubire tainică, legată 
dintr'o dată cu o copilă de 
şcoală, plimbările iarna, pe la 
Copou. A mers cu ea odată, 
acasă. Părinţii, mama bună, 
tatăl moșier... Povestea unei 
fete pe care o vede şi acum în 
închipuire: cu părul ca pana 
corbului, ţinând un bulgăre de 
zăpadă în mână. 

Ii răsar toate în minte, ca din noap- 
tea unui vis de demult... Ce-o mai îi 
făcând Zamfir cu gândurile, cu dragys- 
tea lui... Unde o fi fata aceea; există 
oare ?... 

Ca şi atunci, luna se înălţase, drept, 
strajă neclintită plopilor din vale, ne- 
gurii din susul gârlei, | 

Noaptea ieșea încâlcită din ierburi, 
ca fumul. 

Mirat, Luca stă sus, privind bruma 
lunei cum cade peste câmpuri, peste 
şosea, pe grădini. Intrânsul, băiatul de 
altă dată își trimete gândurile în largul 
zării, urmărindu-le catargurile, Iată-l, 
întocmai ca şi atunci... 

„„Incolo, departe, unde-va, e oraşui, 
unde se va duce el odată. Şi va trăi a- 
colo într'o lume de basme, necunoscută. 

Luca zâmbi. Vedenii luminoase, nu- 
mai vedenii. Noroc că le-a trăit așa, 
căci altfel nu le-ar fi găsit niciodată. 
„Şi drumul, drumul cel din urmă a ve- 
nit curând. S'a mai uitat odată înapoi, 
când ieșeau cu trăsura din sat. Ştia că 
le lasă pe toate, pentru totdeauna. Prie- 
tenoasă şi tristă şcoala rămase sus, 
printre nucii bătrâni. „Rămas bun, ră- 
mas bun“, spunea în cale, la tot ce în- 
tâlnea. Copii, la margine de drum. du- 
când mâna la ochi, strașină de soare, îl 
urmăreau, împlântaţi parcă în pământ. 

Pe şoseaua întinsă roţile duruiau bi- 
ruitoare. 

Au trecut prin pădurea Poenilor în 
freamăt de frunze şi ciripit. Iată aleea 
de tei înalţi şi umbroşi, ce urcă spre 
cetatea bucuriei, spre viaţa deschisă Ii- 
ber înainte, să hălăduiască în voie după 
miraj. 

Gândurile copilului de altă dată se 
desfăşurau astăzi biciuite de sarcasm în 
mintea lui Luca, întinse pe masa de 
morgă a unei mâhniri iremediabile, sub: 
scalpel neindurător. 

Oraşul... orașul acela din gând îl .chea- 
mă și acum, cu viaţa lui trepidantă, cu 
lumea fonrfotitoare. Il cheamă pe dru- 
miul idealului ,cu toate iluziile fluturate 
în zare, dar cu alte glasuri, disperate, 
de viaţă şi de moarte. 

Aici, şesuri, pământuri desgolite, pă- 
duri, ogoare și dealuri pustii, rămân 
pentru totdeauna, dormind adânc, în 
hodină neîntreruptă. Trupul de lut res- 
piră sănătos, ca un animal uriaş, trudit. 

Liniște. 

Luca, îmbrăţişat de 
nopţii, îngheaţă. 

De pe vale răcoarea uncă furiș, îl co- 
tropeşte. 

Tresare... . 

Nimic! Doar buhaiul de baltă: hu, 
hu!... Pârâul tolocănește pe pietre, de- 
parte, cu tălăngi din vis. Noaptea îrea- 
mătă. Ţinutul cu noaptea sunt acum 
năpădite de vrăji. Sus, stele veghează 
peste cântecul pornit din sute de guri 
deodată. 

Tăcerea ţiuic. E întunerec, pace de- 
plină. Pustiu. Şi taina îl întioară din 
nou. l-e frică. Latră câinii în sat, 
undeva. 

l-e frică. Din unghere umbrite se 
furișează dihănii cu colți. E gata să tre- 
sară îngrozit la ivirea lor din beznă, 

In toate părţile, de departe, dincolo 
de zidurile umbrelor de aici, e întune- 
rec şi spaimă. Lucruri drăceşti se pun 
la cale. Ce groază! „Să te păzească 
Dumnezeu să te rătăcești pe acolo!“ 
Cine a vorbit? Amenințarea i s'a înfipt 
în creer, învierşunată, 

Luca intră în casă. Lampa e aprinsă. 
Ce liniște și siguranță e aici! Alături, 
mătuşa Zamfira vorbeşte încet cu fata. 
Totuşi sunt împrejmuiţi afară, de frică, 
din toate părțile. 


încremenirea 





(Urmare în pag. 7-a) 














SS ——— <a ——————— E E pc 


—— = — i 
e i E ee Re 


6 


Cronica - 


—— ideilor 





BE EREI 
ivilizația modernă este o haină 


C foarte uzată, nu se mai poate 
coase cu alte petece, acum este 
vorba de 9 preiacere Lotala şi supstan- 
țială, de o răsturnare a prinpipiilor 
culturii, pentrucă trebuc sa ajungem 
la un primat vital al calităţii asupra 
cantităţii, al muncii asupra banului, al 
omenescului asupra technicii, al cu- 
minţeniei asupra ştiinţei, la o iuptă co- 
mună a ființelor umane împotriva 
poftei individuale de îmbogățire neli- 
mitată, şi a politei etatste de putere 
fâră margini”. 

Rândurue sunt ale lui Jacques Ma- 
ritain, gânditorul francez de înaltă fac- 
tură inteiectuală, a cărui ultimă lucra- 
re!) am revăzut-o de curând, Dacă se 
poate vorbi de o criză a creştinismului 
şi a spiritualului în genere, dacă ins- 
tinctele „inerţiei acumulative” şi acela 
al „disociaţiei risipitoare” pe care le 
denunţase şi Toma d'Aquino au rodit 
astfel, în unghiul timpului nostru, în 
cât ştiinţifismul materialist precumpă- 
neşte persoana umană, — cauzele mai 
adânci trebuesc identificate tot într'o 
cerceţare a omului. Infrângerea sufle- 
tului şi a eternului — de către mate- 
rie şi temporal — nu poate deveni po- 
sibilă fără sprijinul uneori involuntar, 
al fiinţei noastre. Fot vorbim de elibe- 
rare, ne lamentăm împotriva destinului 
dar nu încercăm o radicală rejudecare 
a poziţiei noastre pe lume ,svâcnirea 
aceea prometeică, revoluţionară dacă 
vreți, de „urificare, a eului — ca su- 
biect. original şi originar totodată, — 
adică premergător dacă nu generator 
al materiei, — nu o încercăm. Nu numai 
că trăim în exterioritate, dar atunti 
când afectăm o reculegere în planul 
meditaţiei interioare, fără să o ştim, ne 
resimţim şi ne lăsăm copleșiți chiar în 
astfel de momente, de influența lumii 
din afară. Inlăturarea anarhiei spiri- 
tuale a occidentului, Henri Massis 0 
vede prin introducerea unui ali sistem, 
apt ca să promoveze valorile ab- 
solute, în speţă creștinismul. 

i [ 

Pentru cunoaşterea întregci proble- 
me pe care o comportă discuţia subiec- 
tivism,  obiectivism — creștinism şi 
materie, recomandăm cetitorului un 
studiu foarte cuprinzător, competent şi 
substanțial, publicat de d. Anton Du- 
mitriu îm numărul pe Noembrie al „Re- 
vistei Fundațiilor Regale” sub titlul 
„Disciplina spiritului”. Iată o premiză 
exprimată clar, pe cât de justă: cultu- 
ra europeană a decăzut într'o civilizaţie 
materială din cauza ridicării la rang 
ideal a creaţiilor materiale şi deci ex- 
terioare. Când gânditorul german I. 
Cohn afirmă că „civilizaţia este o no- 
țiune externă, în vreme ce cultura este 
una internă”, afirmaţia desigur nu 
poate satisface tale gquale, deoarece 
cultura însăși — deşi prevăzută în spa- 
ţiul interiorității — se resimte de pe 
urma elementelor obiective,  fenome- 
nale. Experiențele subiective sunt de 
fapt obiective: atunci când le analizăm, 
nu le mai trăim. Constatarea d-lui An- 
ton Dumitriu este valabilă, amintind 
poate „plongeon”-ul intuitiv la care în- 
vtiă ontologia bergsoniană, dar mai cu 
seamă aserţiunea lapidară a acelui gân- 
ditor danez : „la vie regarde en avant, 
Vintelligence, en arriere”. A 

Cum să ne scăpăm deci, de elemen- 
tele străine, materiale, care ne inva- 
doază conștiința în momentele de me- 
ditaţie logică, împiedecându-ne să 
fim noi înşi-ne? Cum să ajungem la 
acea „simplicitate terminală” a trăirii 
în subiect de care vorbeşte Eduard Le 
Roy? 

Fenomenele de conștiință nu sunt 
subiectivităţi. Ele exprimă prea ade- 
sea modul în care elementele obiective 
se polarizează în eul nostru. Berdiaefi 
scrie undeva în ale sale ,„meditaţiuni 
asupra existenței”: „ceeace numesc eul 
este exclusiv unul nesocializat, neobiec- 
tivat”. 


e 
Ca să ajungem la spiritual, la uman, 
ca să învingem materia — este necesar 


mai întâi să procedăm la eliberarea su- 
biectului. Dacă nu putem să împiedicăm 
contactul sufletului cu elementele stră- 
ine, putem încerca însă, o cufundare în 
noi înşi-ne. Meditaţia cată să fie calea 
trăirii noastre subiective. 

lLao-Tse, exponentul taoismului bu- 
dhist, scria cu 500 ani înainte de Chris- 
ţos: „să nu treci poarta ta; vei cunoaște 
astfel imperiul întreg. Nu privi prin fe- 
reastră: cerescul Tao îţi va apărea”. 

D. Anton Dumitriu stabileşte o con- 
tinuitate genetică a misticismului su- 
biectivist — dela taoism — la sufismul 
arab — de aci în catolicismul creştin — 
apoi în ortodoxie. Inteligența trebue să 
se despoaie de toate cunoștințele și să 
ajungă la o „nuditate” completă. Imte- 
ligenţa dovine astfel mai aptă ilumină- 
rii ei prin credinţă. Sf. lon al Crucii 
ne îndeamnă să impunem „o tăcere in- 
teligenţei, ținând-o într'un calm de cre- 
dinţă, în timp ce sufletul îşi fixează 
privirea afectuos către Dumnezeu”. Ig- 
natiu de Loyola precizează că „Exer- 
cițiile spirituale” ne învaţă „a ne ruga 
mental”. 

Părerea noastră este că în catolicism 
raționalismul antropocentric încă este 
operant, meditaţia spiritual-religioasă 
încă este impură. In ortodoxie numai 
poate fi vorba de o „rugă mentală”. 
„Isihasma” sau YHesicasma ortodoxă a- 
rată că rugăciunea este „locul inimii”. 
Participăm afectiv, deparazitaţi în în- 
tregime de agentul logic — materia- 
list — la actul 'contemplaţiei divine. 
Regăsirea subiectului, din contactul cu 
Dumnezeu, este pe aproape... 

1) „Humanisme integral“, p. 221 (£. 
Aubier, Paris). 

MIRCEA MATEESCU 











UNIVERSUL LITERAR 








oce si estetica 


Punerea laolaltă a noţiunilor: inspira- 
ție, creaţie, frumos, sublim, intuiţie şi mai 
încoace revelaţie, pe care le găsim cata- 
logate în orice nou tratat de estetică, este 
în adevăr o problemă care naște multe 
îndoeli şi a iscat interminabile discuţii 
dealungul veacurilor. 

Pe de altă parte, atribuirea unor sen- 
suri ce nu mai corespondeau cadrelor a- 
cestor noțiuni venite prin Platon dela 
gândirea antică, a făcut ca pe măsură ce 
se înnainta în discuţiile asupra  proble- 
melor operei de artă, — să se alimenteze 
din belșug o vegetaţie de erori, monite să 
încurce și mai mult rezolvarea acestor 
probleme. Iar truda necontenită a unor 
filosofi și esteticieni, de a pune bazele u- 
nci doctrine estetice autonome, scoasă de 
sub dictatura cutărei sau cutărei discipline 
a rămas mai degrabă un înalt ideal, de- 
cât o problemă pe cale de a fi deslegată. 
Deoarece, aproape nici unul dintre acești 
cugetători n'a pornit întâi prin eliminarea 
confuziilor ce stăteau la baza noţiunilor 
pomenite mai sus. 

Croce e în această privinţă unul dintre 
rarii gânditori din epoca modernă care, 
prin strădaniile sale, a contribuit poate 
cel mai mult la lămurirea conceptului o- 
perci de artă ca intuiţie. Dar, la fiece pas 
pe care-l face pe drumul filosofiei artei, 
Croce e necontenit incitat de formalismul 
logicei... Cu privirea veșnic îndreptată 
spre culmea care să-i asigure închegarea 
unei doctrine estetice autonome, totuși, pe 
cele mai isubțile căi dialectice „el face con- 
cesii spiritului ştiinţific anchilozat, care 
încă mai stăruia în cugetarea filosofică 
dela începutul veacului XX. 

Şi nu «e deloc greşit, dacă spunem că 
raționalismul şi devotamentul lui Croce 
către logică, îi umbresc deseori reflecţia 
şi-i taie avântul spre construcţia unui 
sistem radical al esteticei, aşa cum de 


pildă, i s'a întâmplat în multe privinţe 
și lui Kant. 

Gândirea acestui elev al lui Hegel, în- 
drăgostit de logică, — cu toată năzuinţa 
sa spcoulativă către fundarea unei doctri- 
ne estetice bazată numai pe intuiţie ca 
fapt teoretic, purificată deci, de orice 
erori tradiţionale, — vedem totuşi că este 





Benedetto Croce 


purtată în adânc, tot de concepţii intelec- 
tuale supărătoare pentru o minie aşa de 
luminată ca a lui. 


E deajuns să pomenim numai una din 
aceste contradicții ce stau la temelia 
esteticei croceene, și pe care sforţările lui 
Croce şi ale altor valoroși esteliciani ve- 
niți după el, n'au reușit încă s'o înlă- 
ture. Pentrucă, toţi acești esteticiani au 
pornit la drum dela niște vaiori extra- 


estetice și care dăinuie de milenii în este- 


tică, i 


Orice om, chill ge Saie nu va pune 

la îndoeală că, atunci când Croce afirmă : 
„arta e ceva exterior în cunoștința gene- 
rală omenească, revelaţia unei lumi cu 
desăvârşire nouă”, se va aştepta, în mod 
natural, ca după această enunţare, Croce 
să încheie cu concluzia firească: arta 
e revelaţie prin mijlocirea intuiției (ca 
fapt teoretic. Expresie ce revine mereu 
în sistemul său de estetică). Dar, bănuind 
probabil eventualele urmări logice, ce 
poate nu erau conforme <u disciplina 
căreia i se închina necondiționat, prin 
subterfugii dialectice aproape imposibil 
de urmărit, —- Croce ocoleşte această con- 
cluzie, — şi schimbându-și astfel directiva 
gândirii, ajunge la încheierea surprinză- 
toare cum că „arta este expresie — expre- 
sia unei intuiţii“, 
__Această stranie întorsătură pe care o 
ia gândirea lui Croce în acest loc, se ]Jă- 
murește numai decât, dacă scsizăm fap- 
tul, că el s'a ferit de cuvântul „revelaţie” 
deoarece, această noţiune e prin exce- 
lență piină de mister, („un refugiu pentru 
care totdeauna este timp destul”, observă 
Croce cu „aspră ironie). In filosofia con- 
temporană însă, cuvântul revelaţie a do- 
bândit o rezonanţă bogată, — ne mai fiind 
o problemă încurcată, încât toţi gânditorii 
conced aproape în acelaș chip asupra 
acestei noțiuni. 

lată de ce, strict vorbind, postulatele 
esteticei clasice n'au fost atinse decât 
prea puţin de argumentările sale critice. 
Fiindcă, din inconsecvenţa isbitoare sem.- 
nalată de noi „au decurs o serie de erori 
remarcate de altfel de mulţi filosofi şi cri- 
tici literari. Iar aceste erori constituie un 
izvor necontenit de neclaritate pentru 
toată estetica modernă. 

Pentru a ne lămuri şi mai bine incon- 
secvența arătată mai sus, trebue să adu- 
cem aminte faptul fundamental că, după 








Ora de se 


Sfârșitul celor zece minute de 
sbenguială, sau cum era numită 
cu termenul consacrat „recrea- 
ţia”, se anunţa printt'un ţâriit 
de sonerie ce-l simţeam fugă- 
rind prin toţi nervii, De spaima 
padavogilor ce alergau să ne 
vâneze, înceta ca prin farmec 
fumatul țigărilor, pe care cău- 
tam să le stingem în grabă și să 
agcundem într'un buzunar câi 
mai periferic mucurile, păstrân- 
du-le pentru pauza următţoaie. 
Fumatul în școală era pentru 
noi o problemă, Teama să 
nu fim prinși ne ducea la ale- 
gerea. locurilor dosnice, limitate 
la două: closetul și pivniţa. Sin- 
gurele posibilităţi de a ne po- 
toli patima, ce incepea cu cla- 
sa V-a, 

De regulă, până la intrarea 
în clasă, întârziam câteva mi- 
nute; excepţia o tăcea ora de 
germană, când toţi dădeam do- 
vadă de o mare punctualitate. 
Să nu se creadă că această 
punctualitate era pricinuiță de 
teama noastră sau de exactita- 
tea profesorului; omul se lăsa 
așteptat mult și niciodată apa- 
riţia nu şi-o făcea în prima ju- 
mătate a orei. G:aba aceasta, se 
tălmăcea prin așa numita pre- 
gătire a prologului orei de ger- 
mană, ce se întocmea înainte 
de apariţia omului masiv, cu 
înfățișare de proconsul roman, 
Emanuil Giigorovitza, 

Dintre cursurile a căror pre- 
zență in programul analitic ni 
se părea o ciudăţenie, sporită 
cu atât mai mult cu cât nu-și 
putea croi drum in capetele 
noastre, germana avea întâie- 
tate şi nu e de mirare că ima- 
ginația noastiă făurise din €a 
o hidră încercând să ne stri- 
vească cu tentaculele ei. In spe- 
cial alfabetul ne îngrozea, so- 
cotind literele niște heroglife. 
pe care memoria noastră vizua- 
lă se încăpățâna, să mu le reţină. 
Cât privea apoi genurile sub- 
stantivelor, nu reuşisem nici 
după patiu ani încheiați să Je 
putem preciza articolul. Veşnic 
substantivul femenin îl articu- 
lam cu masculinul sau neutrul 
și pe cel masculin cu femeni- 
nul. De multe ori, această 
schimbare de genuri atrăgea 
din partea profesorului un po- 
top de câilficative tari, pentru- 
că la nimic nu ţinea mai mult 
ca ia declinări. 

„— Aiasta-i baza, băiete; fără 
ea nu poţi învăţa o limbă. Să 
știți odată pentru totdeauna. 

Norocul, acela care deseori 
intervine în asemenea prilejuri, 
ne-a slujit să micşorăm din 
frica ce o dădea complecta noa- 
siră lipsă de înţelegere a unei 
limbi, socotită cu neputinţă de 
a fi învățată. Preocupările omu- 
lui hărăzit a ne face să înţele- 
gem limba lui Goethe, e:au cu 
totul altele decât acelea limi- 
tate la strădania unei ore de 
germană, făcută cu nişte ne- 
pricepuţi ca noi. Intâietatea 0 
avea dragostea pentru păsări, 
urmată, de aproape, de pasiunea 
pentru literatură. Crescător de 
păsări şi scriitor. 

Nouă ni se vestea, celor din- 
tâi, achiziţiile făcute în mate- 
rie de păsări, după cum tot nouă 
ne împărtășea durerea, când 
moartea venea să micşoreze nu- 
mărul lor. Aceasia cu privire la 
păsăii. Cât privea szrisul tot 
noi eram acei care hotăram în 
primă instanţă, de soarta unei 
bucăţi literare. Aci se petrecea 
un fenomen ciudat; dacă în 
timpul lecturei domnea o liniș- 
te desăvârşită, bucata întrecea 
aşteptările autorului şi era so- 
cotită bună de publicat. Timp 
îndelungaţ piivirile şi le in- 








drepta către noi, fără să arti- 
culeze un cuvânt. Nimeni nu 
făcea o mișcare, pentru a nu 
curma şirul unei meditații, pe 
care am fi vroit-o repetată în 
fiecare oră. Târziu st:ăbătea în 
întreaga sală un glas baritonal: 
„buuuun” și atât. Pentru noi 
era o dovadă că reușisem să 
mulțumim profesorul și să ne 
mulţumim în același timp și pe 
noi, căci restul orei privirea i 
se furişa visătoare spre geam 
și numai soneria venea să-i 
curme pe neașteptate firul gân- 
durilor. 

Dimpotrivă, dacă întâmplarea 
făcea ca din fundul clasei, und 
erau adunaţi așa numiții „ve- 
terani”, să pornească mici cioc- 
nili, dela obişnuitele înșelăciuni 
la arșice, bucata era găsită ne- 
isbutită, lucru ce l-am îi soco- 
tit indiferent dacă nu ar fi avut 
înrâutire asupra noastră. In 
clipa aceea se deslănțuia fur- 
tuna. Omul, cu înfăţişarea im- 
punătoare, se ridica năvalnic; 
săgeta cu privirea întreaga, cla- 
să, arcuia în aer mișcări de a- 
menintare cu mâinile şi după 
ce avea grijă să coboare de pe 
nas ochelarii, pornea fără ţintă 
în mijlocul clasei, oprindu-se — 
parcă era un făcut — țotdeauna 


în fața unui evreu pipernicit, 
pe ca:e frica îl ghemuia, mai, 
mai să dispară sub bancă. In- 
stinctiv ridica mâna să se a- 
pere, cu toată certitudinea ce 
o avea, dintr'o experienţă în- 
delungată; că profesorul obiş- 
nuieşte să suduie, uneori chiar 
cu expresii destul de tari, însă 
nu să şi bată, 

— De șe şuguieşti ? De şe faşi 
atâta lurmă de nu pot ţine oră! 
C:ezi că ora de permană e tea- 
tru sau circ? De aiasta mi te 
ţii d-ta ? Să vii mâine la şcoală 
cu taică-tău. 

Ca prin vis, ovreiul nostru, 

tremurând de spaimă și cu îni- 
ma bătând, gata să-i rupă hai- 
na, își amintea că profesovnul 
chemase pe tatăl său la şcoală. 
Ridica încet capul dispărut sub 
bancă, după ce se convingea că 
urgia, trecuse. Incet, încet, cu o 
înălțare mecanică, apăreau la 
suprafaţa băncii, capul, gâiui, 
trupul. 
_„— Domnule profesor nu am 
făcut nimica ; tata e mort de 
mult, încerca; stins de tot, să se 
descurce elevul. 

De pe catedră, unde între 
timp se așezase și mototolea 
manuscrisul, răspundea cu o 
voce de tunet; 

— Să vii cu maică-ta. 

Elevul şovăia: căta să-și prin- 
dă mâimile de bamcă pentru a 
încorda puterile și a fugări tea- 
ma ce nu-i dădea pace. 

— N'am nici mamă. Sa pră- 
pădit când eram de doi ani. 

Profesorul ridicat în picioare 


părea că se deșiră ieparte, 
colo de tavam. Intr'o clipă clasa 
întreagă era în panică, 

— Ia ascultă, mă ; tu crezi că 
șuguiesc ! Cum nai nici mamă, 
nici tată ! Șe tot umbli cu şoal- 
da. Ascultă ? Ai taţă, nat tată, 
să vii cu taică-tăm la școală, Nu 
vreau să ştiu nimica. Am zist 

Toată clasa isbucnea în râs, 
curmat pe neașteptate, când 
privirile profesorului se îndrep- 
tau amenințătoare către noi, 

Se făcea din nou tăcere ; tea- 
ma se risipea curând și în timp 
ce profesorul își purta mintea 
cine știe pe unde, veteranii con- 
tinuau jocul intrerupt uneori de 
cerţuri ce se terminau cu bătăi 
în toată regula ca și cum nu ar 
fi fest mimeni in clasă. Şi ora 
se sfârșea, tăind şirul unei de- 
pănări a gândului, pe care no! 
riciodată nu l-am putut înite- 
lege, oricât încercam să-i dăm 
deslegare. 

Emanuil Grlgorovitza coborise 
pe meleagurile noastre din Bu- 
covina de unde, se zice, ar îi 
fugit urmărit de Austrieci, în 
vrma unora articole tari scrise 
irtr'o gazetă românească din 
Cemăuţi. Fusese numit profe- 
sor de limba germană și ani 
de-a-rândul seriile de elevi din 
cunsul superior al liceului, „Ma- 
tei Basarab“ din Bucureşti, au 
făcut cunostimță cu omul 
care, din pricina înfăţizerii lui, 
îl poreeliserăm „Nerone“. Carto 
nu se.învăța prea multă, preo- 
cupările lui filnd altele decât a- 
celea pedagogice. Avea însă da- 
Tu ca în cursul anilor să ne 
umanizeze sufleţeie, făcându-ne 
să, înțelegem de ce se simţea a- 
tât de apropiat «le lumea ace- 
lora, care nu cuvânţă. Iubea pă- 
sările cu dragostea unui părinte 
și ore întregi nu ne vorbea de- 
cât de ele. Când întâmplarea fă- 
cea, ca moartea, să se abată în 
mijlocul lor, pierderile acestea 
prilejulau nenumărate ore de 
vombire caldă, duioasă, presăna- 
tă cu lacrimi ce i se înșiruiau 
agale spre bărbie. Atunci, vo- 
cea-i baritonală se modula, plu- 
tea cao unduire in sufietele 
noastre. Săptămâni întregi nu 
mai asculta, nu iăcea nici o ob- 
servaţie. Și cum în decursul u- 
nui an lucrul acesta se întâm- 
pla cam des, era şi firesc ca la 
sfârșitul  școglei cunoștințele 
noastre de limba germană să 
fie minune 

Corigenţi lăsa, rareori; totuşi 
ne stăpânea o teamă, pricinuită 
nu de profesor, ci de om. In toa- 
Llă clasa; se găseau patru dintre 
noi, cari cunoscâna limba ger- 
mană ide acasă erau și acei ce 
știau lecţiile ma! totdeauna: 
printre ei doi evrei, fraţii Zaha... 
rescu, piperniciți și fricoşi, pe 
care cel mai mulţi îi foloseau la 
lecţii în Jocul lor. Grigorovitza 
avea, obiceiul să asculte în orai- 
ne alfabetică. In timpul unei 
ore, redusă de cele mai multe ori 
ia douăzeci de minute, asculta 


Rina 


dol elevi. Ştiut acest lucru, odată . 


cu soneria începeau pregătirile. 
Fraţii Zaharescu erau îmbră- 
cați cu vestoaneie acelora că- 
rora le venia rândul. după care 
urma potrivirea mânecilor şi a 
gulerelor, de regulă prea muri. 
Profesorul nu reținea niciodată 
numele și figura elevului. Veşnle 
absent, era preocupat cu totui 
de alteeva decât de memorizt- 
rea. umei figuri și a unui name. 
Controlul îi făcea verificând nu- 
mărul din catalog cu numărul 
dela gulerul elevului, Dacă se 
potrivea, totul era în regulă. De 
aceea se îngăduiau asemeni mi- 
stificări, fiind noi convinşi că 





rrmană 





metodată Hu se va putea, idesco- 
peri inșelătoria, Când boala ve- 
ținea acasă pe unul din îraţii 
Zaharescu sau întâmplarea fă- 
cea să Hu ştie nici ei lecţia, se 
căutau anumite discuţii, fie în 
jurul păsărilor, fie în jurul li- 
ieraturii, 

A sunat de mult, pregătirile 
s'au terminat. Ușa se deschide 
energic. Un „bună ziua !* par- 
nit ca dintr'un difuzor, răsună, 
în clasă, face să vibreze geamu- 
rile, se agaţă de timpanele noa- 
stre. Se trec absenţii. Liniste. 

— Să poftească la lecţie, mă 
rog frumos, domnii Costescu şi 
Crivăţ. 

Din bancă, fraţii Zaharescu, 
pornesc sfioşi. Vestoanele îm- 
brăcate aveau înfățișarea mai 
mult a pardesiuri; gâturile ju- 
cau in gulerele largi, iar mâne- 
cile făceau nenumătate creţuri; 
lăsate în jos treceau cu mult 
peste vâriul degetelor, 

Sosiţi la catedră, se începe 
veriticarea numerelor. 

— Domnul Costescu, Nr. 39... 
buun. Domnul Crivăţ, Nr. 43... 
buun. Ce avem astăzi ? 

— Cântărețul” de Lessing, 
de tradus și cuvinte. 

— Bre, pare-mi-se e o lecţie 
veche. Nu vam dat oare alt- 
ceva ? Dacă nu mă înşel, de 
multă vreme tot lecţia aceasta 
o ascult ? 

„— Nu, domnule profesor, fu 
răspunsul hotărit al ovreiaşilor, 
deși știau prea bine că lecţia 
fusese schimbată de aproape 
două săptămâni. 

Odată convins — deşi reali- 
tatea, era cu totul alta — se ci- 
tea bucata. Inceputul îl urmă- 
rea atent, nuanţând fiecare 
sfârșit de vers. Treptat, aten- 
ţia IL părăsea, rezema capul in 
mană și indrepta privirea spre 
locul visărilor, fereastra, 

Se termina cetirea, traduce- 
rea, incepeau discuţiile între e- 
levi, fundul se certa, nimic nu-l] 
abătea din drumul pe care-i 
rătăcea gândul. La catedră ră- 
mantau aceiași elevi şi zadar- 
nice erau repetările „am ter- 


. minat, domnule profesor”... pici 


un raspuns. Numai ţârâitul so- 
neriei, suneţ metalic, stridenţ, 
îl readucea, la realitate. 

— Buun... treceţi la loc. Pen- 
tru lecţia Viitoare luaţi bucata 
ce urmează. 


MIRCEA ALEXIU 





26 Noembrie 1938 





ce Croce a definii opera de artă ca ex- 
presie, ca moment unic şi cu caracter uni- 
versal, — neexistând deci nici o legătură 
cauzală între operele de artă, — ajunge la 
încheierea că nu există nici ierarhe de 
valori 1n avtă. In feiul acesta, a iosi tagă 
duit şi rostul istoriei literare. 3 

insa, cu toate straduințele sare înverșu- 
năţe de a purilica esteuca de orice 1mpu- 
rItap, printr'o magniiica şi seaucatuare 
diaiectică, alunecă in altă inconsecvenţă, 
Susymană Cu acerăș LUX de arguulienuari 
ca totuşi, istona iterară işi are menirea 
e. deoseput de importantă in destinul ope- 
relor de arta. In speual, aceasta uitimă 
inconsecvenţă, din estetica lui Croce, a 
Starnii revulta Munor 1S4Orui blerari, 
cari, văzându-se varecum expropriaji din 
Situaţia de mandatari universail ai 0pe- 
reior de artă, sau străduit pe aiierute cai 
Şi cu argumentari complicate, iuate din 
diverse domenii, căutand sa Justice pe 


cât era cu putmţă, imperaţivul istoriei 
literare. 
Luandu-ne însărcinarea de-a analiza 


câteva din ideite tundamentaie ale este- 
ticei lui Croce, socotim că e necesar să 
tacem şi corecvura ideilor sale talse, pen- 
tru ca să risipim o coniuzie ce sârme incă 
şi astăza in domeniul tilosohei artei, im- 
picdicând găsirea unor soluţii fireşti. 

E un lutru general admis şi pe deplin 
confirmat, — şi această contirmare e pre- 
țioasă, — că arta poartă caracterisuca 
unei cunoașteri absolute, mijlocită activ 
prin intuine şi pasiv prin contemplaţie. 
Noi vom lua însă intuiţia, nu în sensul 
ciudat și mutilat, atribuit de Croce, — cu 
însarcinarea de a face numai legătura 
apriorică între  fantasie și sentiment ci 
intuiţia ca factor activ, revelator al ieno- 
menului de artă. 

Ajungând în acest punct al urcuşului, 
întampinâm o mare greutate la midloc şi 
numai felul hotărât cu care vom şti să 
dam acestei prob.eme » deslegare lirească, 
va decide de soarta estetice şi a operei 
de artă în genere. 

Antecesomni lui Kant, Kant însuşi, con- 
temporanii şi precedesorii săi, au obser- 
vat, şi pe bună dreptate, că frumosul e 
numai înfăţişare, pe scurt spus, prezenta- 
rea unor date sensibile care se găsesc în 
natură sau opera creată ; și determinate 
exclusiv de raporturile (simetrie, propor- 
ţie, măsură) calitative extrinsece. Aceste 
raporturi însă, din care rezultă frumosul 
propriu zis, deși în aparenţă obiective şi 
universal valabile, sunt totuşi, de ori- 
gină pur subiectivă, şi deci, determinând 
caracterul pur subiectiv al frumosului şi 
subjugarea acestuia sub categoria scopu- 
lui „adică : intenţiei pur omeneşti. 

De altfel, încă de mult o seamă de filo- 
sofi ai culturii şi esteticiani au demon- 
strat cu destulă claritate că, valorile (si- 
metrie, proporție, măsură) condiționante 
ale irumosului, „reprezintă o invazie a 
atitudinii culturale în estetică”. (Lucian 
Blaga: Filosofia Stilului). Iar din faptul 
că normele pentru crearea frumosuiui 
sunt supuse, am putea spune, acțiunii co- 
rosive a timpului, rezultă «că, fiecare epocă 
și-a avut noiwmele sale estetice şi, chiar 
în sânul aceleiaşi epoci au existat nai 
multe reguli pentru crearea frumosului. 
In acest ultim înţeles, subiectivitatea isto- 
rică a elementelor care mijlocesc crearea 
frumosului, fiind mai mult decât evidentă, 
vom conchide : o operă frumoasă, este o 
operă în care frumosul este determinat 
de simetrie, proporţie, măsură, — toate 
produs de epocă, — sintetizate într'un stil. 
(adică: înfăţişare limitată şi în serie) 
care se numeşte gotic, Ludovic al XIV-lea 
sau rococo. 

Prin urmare, frumosul realizat după 
estetica nonmativă (respectând simetria, 
proporţia şi măsura), nu poate îi un prin- 
cipiu care să poată sluji la cunoașterea 
obiectivă a lumii, pe care nc-o dă mumai 
opera de artă, mijlocită activ prin intui- 
ție şi pasiv prin pură contemplare. Căci, 
opera de artă revelată e indiferentă de 
„sentimentul specific” sau normei:e este- 
tice ale unci epoci. Numai această inde- 
pendenţă unică a operei de artă, încor- 
porând în sine condiţia şi condiţionatul 
cum spune Croce, ne garantează cunoa- 
şterea obiectivă a lumii. i 

Dacă totuși, în decursul vremii estetica 
normativă sa bucurat de un prestigiu 
enorm din partea a o serie de filosofi, în- 
cepând cu Platon şi sfârşind cu Kanţ, 
Volkeit, Kiilpe, Lipps, Fechner şi Croce, 
cauza este că acestor gânditori le-a fost 
greu să rupă cu un dogmatism milenar şi 
toți sfârșeau cu constatarea „inevitabil ob- 
scură” — observă Kant cu amărăciune, — 
afirmând universalitatea judecăților este- 
tice, şi implicit, universalitatea valorilor 
care mijlocesc crearea frumosului. 

Așa dar, fiind dovedit că până astăzi 
estetica normativă a fost împodobită cu un 
cuprins care nu i se mai potrivea cadre- 

lor, vom încheia fără altă discuţie, că 
estetica normativă e necesară doar pen- 
tru școlile ce. arhitectură şi arte fru- 
moase, unde sc învață a prezenta în- 
irun stil oarecare, frumosul propriu zis, 
frumosul tipizat. 





Afară umblă luna 


Ne afundăm în toamnă. Talangele străbat 
Funinginea pădurii pe care-a curs arama. 
Căderi de stele albe, azi clopotele bat 

'N amurgul ce-şi închide ca o aripă rana, 


„Aici — ai zis — în seară să poposim. Cu chei 
Vom descuia lăcate de-o plânge toată via, 

Vor luneca "n priviri prigori şi porumbei 

Şi-om tresări să prindem din ţipete câmpia“. 


Acum se-asvârle noaptea prin geamuri şi prin veac 
„„.Și iată, voevozii cum trec prin zid, în spade: 

S'a spart în cioburi toamna în parcuri și'n etac 

De ne-a *'nvălit pe bănci în frunze şi'n balade. 


Ca o poveste noaptea se scurge. Aşteptăm. 
Cuminte dorm toţi anii în pânzele subţiri. 

Se ţes perdele 'nalte de umbre. Ne 'ngropăm.... 
Şi vrăbiile tăcerii ne spun de-afar' mâhniri. 


Chemând, ca niște sboruri clopotniţele bat, 
«Târziu de tot vor şti că nu vrei să te duci. 
S'a prins de mine umbra trecutului şi iat”: 
Afară umblă luna desculţă printre nuci. 


AL. RAICU 


n a a ji a ra a E a a n ti 


=== 26 Noembrie 1938 


București 


TEATRUL NAŢIONAL: CLOPOTUL 
SCUFUNDAT — cinci acte în versuri 
de Gerhart Hauptmann, în românește 
de Adrian Maniu. 





Ultima premieră dela Naţional a co- 
respuns unui triplu eveniment: prile- 
jul pentru „prima noastră scenă“ de a 
auzi rostindu-se versurile înaripate ale 
poetului Adrian Maniu; reluarea atti- 
vităţii bibliotecii Teatrului Naţional și 
în fine, ocaziunea unică pentru spec- 
tatorul român, de a vedea pe d. Ionel 
Dimitrescu „pentru prima dată în ca- 
rieră“ dând semnalul  aplauzelor la 
scenă deschisă. 

Se cuvine să insistăm în parte »su- 
pra fiecăruia din aceste evenimente. 


Traducerea d-lui Adrian Maniu de- 
păşeşte în multe locuri, ca vaioare lile- 
rară, originalui lui Hauptmana. 

Cu adânci rezonanţe din folklarul 
românesc și dese armonii eminesciene, 
versurile tălmăcitorului român dau stră- 
luciri de diamant unui text în care căr- 
bunele nu şi-a desăvârşit metamo'foza. 


Al doilea everiment constă în relua- 
rea publicării „Bibliotecii Teatrului 
Naţional“. Dela Pompiliu Eliade care 
a realizat-o, mai toţi ceilalţi directori 
au plănuit s'o continue, dar a trebuit 
să vie la direcţia Teatrului Naţional 
d. Ion Marin Sadoveanu pentru ca ea să 
se. înfăptuiască, 

„Biblioteca 'Teatrului Naţional“ se 
impunea cu necesitate şi întâmplarea 
face ca primul număr al ei să cuprindă 
o piesă care să-i dovedească, mai mult 
decât oricare alta, utilitatea. „Clopotul 
scufundat“ trebuie citită şi reprezenta- 
rea ei, cu posibilităţile actuale ale pri- 
mei noastre scene — mă gândesc în- 
deosebi la materialul omenesc — nu a- 
duce nicio emoție nouă, nu descopere 
nicio ascunsă frumuseţe. 

In lruntea acestui prim volum, cdi- 
tat în condiţii optime de Cultura Papv- 
rului (în special e de remarcat corecti- 
tudinea exemplară cu cure a fost re- 
vizuit textul, apărut fără greșeli de 
tipar) se află un fragment din artico- 
lul-program al d-lui Ion Marin Sado- 
veanu pentru stagiunea actuală, 

„Teatrul Naţional — spune domnia 
sa — nu vrea să-şi închidă serile în 
cuprinsul zidurilor sale. Sufletul său 
se doreşte luat de fiecare spectator cu 
sine, acasă și recercetat în clipa intimă 
de control şi amintire. Şi teatrul stă 
deschis, cu inițierea sa oricărei dorințe 


de revenire sau de şi mai înalte exi- 
gențe“, 
In vederea acestei  recercetări în 


primul rând, a fost creeată „Biblioteca 
Teatrului Național“ Şi să recurioaştem 
că de pe urma ei „Clopotul scutundat' 
nu are nimic de picrâut. ; 


Al treilea şi totuşi nu ultimul eve- 
niment este că d. Ionel Dimitrescu a 
găsit în fine momentul să „dea semna- 
lul“* aplauzelor la scenă deschisă. Cre- 
dem că d-sa ar fi putut aştepta alt pri- 
lej spre a da această supremă dovadă 
de bunăvoință Teatrului Naţional, după 
cum ar fi putut-o face într'o stagiune 
anterioară. 


Revenind la traducerea d-lui Adrian 
Maniu trebue să recunoaștem că dela 
Coşbuc şi Iosif niciun tălmaci nu s'a a- 
chitat mai conştiincios de misiunea în- 
grată de a transpune în limba noastră 
un text versificat. Foarte arareori ver- 
siunea românească alunecă spre trivial 
în expresii cu iz prea bucureștean : „ca- 
ră-te, cărăbăniţi-vă, curată porcărie, 
(cum o fi porcăria curată?), te bag la 
gros, ceac-pac“ etc. Ni s'a părut apoi o 
greşcală autohtonizarea numelor eroi- 
lor: Sânziana, Răcănel, Căprilă. Muma 
pădurii, ielele, care adaugă o nouă con- 
fuzie la acelea ale originalului german 
destul de supărătoare și singure. Haupt- 
mann n'a reușit refugiindu-se in legen- 
dă să evadeze din realitate. Rezultatul: 
două serii de personagii, unele de basm 
nordic, cu nume get-beget româneşti 
(Muma Pădurii, Răcănel, etc.), altele u- 
mane (clopotarul, dascălul, preotul) şi 
un personagiu care e și de legendă și 
real. Sânziana; un talmeș-balmeş mito- 
logico-realist, plantă ciudată cu rădă- 
cini în folklorul nordic și floricele ro- 
mâneşti pe crăci. 

Colac, nu de salvare ci peste pupăză, 
un înţeles simbolic explicat la fiacare 
act și încurcat în actul imediat urmă- 
tor: nepotrivirea dintre puterile zi nă- 
zuințele omului, pe care sunt grevate 
alte simboluri mai mărunte. 

Piesa are desigur o frumoasă ţinută 
literară, care se datorește însă exclusiv 
poetului Adrian Maniu. 

Cu aceste calități, nu e de mirare că 
nici cei ce aveau răspunderea repre- 
zentării n'au putut face prea mult. 

Personagiul principal, clopotarul (d, 
A. Pop-Marţian) pus să ne servească în 
fiecare din cele cinci acte câte o porţie 

"de simbol, pentru care tot dumnealui 
ne oferea grațios cheia mai apoi s'a 
luptat din greu. Avea să se războiassă 
însă cu dușmanii lui Don Quichatte și 
i-a fost greu să aibă altă soartă decât 
croul lui Cervantes. 

Pe umerii d-lui Atanasiu, şi nu pe co- 
pitele ţapului, apăsa un rol greu de faun 
prefăcut în „Căprilă“. Insistenţele prea 
vizibile în gesturi pe care le-a pus pe 
lângă Sinzeana ca şi behăiala adăugată 
de d-sa textului au putut stârni chiar 
„aplauze la scenă deschisă“ dar nau 
slujit cu nimic spectacolul. 

D-na Lilly Carandino a confundat a- 
deseori scena Naţionalului cu acea a bă- 








UNIVERSUL LITERAR 








CRONICA DRAMATICA 


trânului Teatru Liric. De altfel versu- 
rile au sunat fals şi pe buzele celorlați 
interpreți dintre cari unii n'au știut nici 
odată să le spună iar alții au uitat de- 
când n'au mai spus versuri. 
Personagiile omeneşti: prectul (N. 
Brancomir) dascălul (C. Duţulescu) băr- 
bierul (A. Marius) și soţia clopotarului 
(d-na Cleo Pan-Cernăţeanu), ale căror 
roluri au fost fără îndoială incompara- 
bil mai "ușoare, au făcut notă aparte. 
Am lăsat înadins la urmă pe d. Ciprian 
care a reuşit. împotriva tutulor circum- 
stanțelor defavorabile, să realizeze o 
creație în rolul lui Moș Răcănel. Singu- 
rul fapt demn de subliniat, alături de 
traducerea d-lui Adrian Maniu şi ai- 
recția de scenă a d-lui Paul Gusty. 


HADU 4. STERESCU 


lași 


TEATRUL NAȚIONAL: „PENELOPA“, 
COMEDIE IN 3 ACTE DE W. SOMERSET 
MAUGHAM 


Comedia cunoscutului prozator engiez W. 
Somerset Maugham, despre care sa mai 
vorbit in această rubrică de către colegul 
nostru de.a Cluj, cu prilejul deschiderii sta- 
giunii de acolo, s'a reprezintat şi la Iași. 
Dovada aprecierii unanime de care se bu- 
cură această operă, 

„Penelopa“ nu trebue socotţită intre co- 





REVEDERE, 


L] 

Se așează pe pat, la un cast de note, 
rupt. Ingână un crâmpei de vers. In- 
cearcă să cânte mai tare. Dar sună a 
pustiu. Ascultă afară. Pătrund prin 
geamurile deschise freamiăt, răcoare, 
beznă. 1 se strânge amar, sufletul, ină- 
untru. Lasă capul pe caet. Ce singur e! 
Plânge întrânsul cineva, în tăcere. Sin- 
gur, Singur.... 

Şi câtă [rică împrejur, debaste. Gân- 
dul îl privește ca pe un străin: cum 
vezi pustie întreaga lume, când înăun- 
trul tău pătrunde îngheţul! Lumea-i în 
tine... 

Dar poate să mai aleagă miezul tutu- 
ror gândurilor ce i se îmbulzese în 
minte? Il cuprind aşa, cum vor ele. 

Cine hotărăște de soarta lui? 

Pocnește o poartă. Tresare. Așteaptă... 


mediile cu caracter general omenesc decât 
numai în parte; din altă privinţă, ea făcâna 
parte din comediile de humor specific en- 
glezesc: cerebral, rece, lipsit de accentele 
explozive ale comediei latine. 

Sâmburele acestei comedii este 
2+2-5! 

Calm, în faţa indignării și desperării fiicei 
sale,  matematicianul-tată scrie  ilogicul 
2+2-5. Absurdul acestei inegalităţi este 
poate, după părerea autoruiui, tocmai €- 
senţa fericirii. Iubeşti pc cineva? — nu i-o 


straniul: 


spune! Vrei să-i păstrezi iubirea ? — anor- 


dâ-i-o cu linguriţa! 

Pene:cpa, cu ajutorul părinţilor şi spiiji- 
nită de inteligenţa sa, îşi dă, seama de pro- 
cedeul greşit ce l-a întrebuințat în primii 
ani da căsnicie. Dickey, a cărui atitudine e 
pe:fect explicabilă, e un bărbat ca toţi băr- 
baţii. Inconteztabil, soia lui îl iubea: avea 
chiar prea multe ocazii să o constate, El 
dzasemenea, își iubea soția, dar ca orice om 
incepuse să-i displacă  ingheţata de fragi 
servită dimineața, la amiază şi seara, cinci 
ani în şir. 

Alintările Penelopei nu, făcuseră decât 
să-l îndepărteze de ea şi să-! arunce în 
braţele unzi femei „experimentate“ şi lipsită 
de oriae farmec atractiv. 

Pentru Dickey, Ada Fergusson era acel 
„altecva: variaţia, 

S'ratagema Penelopei reușește: Dickey e 
atras de soţia lui, ea simulânda indiferența. 
Incepe a prețui la adevărata ei valoare pe 
tânăra lui sație, plictisit de „amorul“ celei- 
ialte care își “luase la rândul €i, in serios, 
rolul da „soţie“. 

Sfârşitul e cel aşteptat: Dickey se rein- 
toarce :a Penelopa. 

Realitatea acestei probleme pusă in co- 
media lui 3. Maugham nu poate fi contes- 


(Urmare din pag. 3-a) 


„leronime, Ieronime, 

Mai frumoasă era privelişiea din gând, 
decât aceasta pe care ai cutreerat-o pe 
urmă!... Mai frumoasă amintirea copi- 
lăriei, decât copilăria însăși; dar mai 
frumoasă când n'ai răscolit-o ca acum, 
pretutindeni,  căutând-o din nou prin 
locurile rămase pustii! De ce nu le-ai 
lăsat așa. să-ţi sălășluiască în suflet, iz- 
vor curat care să te adape oricând? 

Ai ascultat din nou, deasupra văii 
murmurul tainic al nopții. Auzeai par- 
că iarăși cântecul flautului răspândin- 
du-se dulce peste grădină și împletind 
în inima de copil speranţe aurite. Iată, 
părinţii de odinioară, tineri, se plimbă 
în umbra nucilor, apar pe terasă, între 
straturile cu portulac şi globuri colo- 
rate. Deasupra, binecuvântarea cerului 
boltit, încrustat cu nestemate... 





Un portret de Mirea, de ocazie 


(Urmare din pag. 1-a) 


statui,  argintărie, b:belouri, '*easornice, 
mobila, console, lămpi, cglinzi, in sfârşit 
labirint de vechituri, deabia ne putem 


strecura până'n odaia din fund, unde din- 
tr'un lot de cadre, Beniamin îmi scoate 
un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu 
un aer pretenţios. 

La vederea portretului am rămas cons- 
stermat, şi aim 2muţit. 

— Cum, tocmai d-stră „Maestre“, 
taboiu mu vă spune nimic? 

— Ba, din coniră imi spune ceva, i-am 
răspuns şi cât ccri pe el? 

— Vedeţi, pentru d-stră, cunoscător 
— şi apoi de mul. nu am avut onoarea şi 

plăcerea. să vă servesc, — vă fac un preț 
special, numai 15.000 lei. 

— Dar nu-mi expiic cum familia a p2r- 
mis să se hazardeza portretul aczsta, când 
răposatul a lăsat o avere aşa de mars, 
cu toa:e că instituţia de bancă ce-i puria 
numele e in incetare de plâţi, după obi- 
ceiul vremurilor noi. 

— Vai de mine, aţi si aflat al cui e por- 
tretul, șcpti sfios negustorul, dar vă rog 
din suflet, giszrețio, murmmură el dusâna 
degetul la gură în semn de tăcere. 

— Iţi voiu face areasta, dar nu înțeleg 
cum a ajuns asast portret la vechituri, te 
roz, lămureşte-mă. 


acest 


— Coane, stimate domn, „Maestre”, știu 


că sun:eţi un om . suflet, am o familie 
grea, şapte copii, negustor cinstit, înţele- 
geți d-stră, secrej i ofes ional, nu merge... 
și apoi am mai ochit eu niște obiecte acolo, 
prin urmare vedeți... 

— Bine, domnule Beniamin, eu am cu- 
noseut această familie, care era cea mai 
considerată în neamul d-s.ră, răposatul 
ivepea de mare fiiantrop, membru la, co- 
mumnitate, la Societatea  Saciă, ete, etc, 
ţinea la aparențe cel puţin, căci în parti- 
cuia:, aflasem... dar nu-i mirare, căci în 
lumea aceasta a banului, dela un plafon de 
avere în sus, se impun o mulțime de obli- 
gaţii, metrese, câini de lux, cai de curs, 
Rolis Royce sau cel puţin un Lincoln și 
cu timpul un scaun de senator, în afară de 
locurile inerente printr'o mulţime de con- 
silii de administraţie. Şi apoi, cine poate 
rezista acestei apoteoze a succesului, toţi 
îți surâd, toţi te admiră și toţi iți doresc 
binele ; in frenezia, tranzacţiilor de bursă, 
printr'atătea pakete de miniere, forestie:e, 

p=trolifere a:âtea.. ere... ere, câte un T€- 
miier mai intim iţi şoptește la ureche cea 
mai proaspătă acţiune din lotul Venerii... 
bietul curtie:, om cinstit și foarte pudic 
in viaţă, dar pentru interesul afacerii re- 
curge şi el la unele ingrediente... 

— M'am hotărit, voiu anunţa ginerz! 
sau fiul ca să retragă portretul de pa 
piaţă ! 

— Zadarnic, îmi răspunde Beniamin. per- 
soana care mi-a vânduț portretul l-a că- 
pătat prin moştenire şi mi-a dat factură 
în regulă. 

— O fi dela soţie, totuși voiu interven;:, 
dacă nu-mi explici cum a ajuns acest por- 
tret la Bagar! 

— Ştiam eu că un armean face cât șapte 
jidani, intrerubse Beniamin, „Maestre”! 
M'aţi dus și dacă-mi promiteţi discreție, 
vă, povestesc cum a ajuns acest portret în 


saionul meu de „Obiezte de artă şi anti- 
chitâţi”, 

— ţi promis că nu Yoiu pomeni numele 
de familie, dar cazul e atât de straniu, să 
Balzac ar fi brodat o nuvelă minunată, 

— Curat ca în roman, imi răspunse Be- 
nbamin. Şi apoi să videţi, Coana, că soţia 
domnului cela din portret, e la a doua ti- 
nereţe, a ademenit pe Samy cel frumos, 
roșcovamul ăt-a, al taeitea Liu al lui Gh-dals, 
timehigiul din colţ; astăzi Samy e senior, 
s.ăpânește pe dânsa şi ps întregul palat. 

Am fost chemat acolo intruna din zile 
să cumiypâ: mai multe obiecte între care și 
acest portret, căci d-na nu putea suferi pe 
aturisitul de bărbat, rare o păzălise cu 
toate vedetele nostime ale scenei. 

Dar să vedaţi lucru curios, „Maestre”, Cu 
toate că ura pe răposat şi nu vroia să-i 
vadă mutra, din po.tret, la tocemeală s'a 
lăsa greu, îmi repeta mereu că acfurelul 
l-a piătiv 100.000 iei lui Mirea și când ? în 
1920 când leii aveau mai mare valoare ca 
acei de astăzi. Oferindu-i un preţ rezonabil, 
d-ha a fost indignată și a începuţ să plân- 
gă, murmurând numele deiunetului... Fâcui 
semn lui Samy să m'ajute, doar eram p:ie- 
ieni de  cecpilărie; îi șoptii că. iese o 
„parnuză” (comision în jargon) şi apoi 
nam adresat doamnei: 

— Sărut mâna doamnă, să, nu fie cu su- 
părare, nici nu m'am gângit să cumpăr 
porizetul soţului d-stră, ferească Dumne- 
zau, așa să am eu bine, cine mai qă astăzi 
bani pe un pere dacă ru e dim familia; 
înţeieg portretul unui mare actor, scriitor 
sau muzicant, dar pe portretul unui ban- 

er și acela în incetare de plăţi? O fi 
pictura lui Mirea, dar dacă nu e nud, cap 
Ge feiiţă, îlo:i şi nici măcar natură moar- 
tă, nu e vendabil... 

— Are dreptate Cherie, îngână Samy. Şi 
na știu ce şopti la urechea doamnei, că 
dintro lovitură de picior, tabloul se rosto- 
goli pe scările antreului. 

Era ultimul omasiu pe care neconsolata 
văduvă îl aducea în amintirea soţului de- 
funct, 

K. H. ZAMBACCIAN 





tată. Intrebaţi pe bărbaţii căsătoriţi... 

Sar părza că este o „lecţie“ de viaţă ad- 
mirabilă; o lecție mai mult pentru doamne. 
Un „Savoir garder vâtre mari“ ar fi, dacă 
ideea acestei probleme inteligent puse ar fi 
desbrăcată de elementele secundare şi hu- 
moristice de cel mai bun gust, 

Rolul principal al Penelopei a fost exce- 
lenţ interpretat de d-ra Margareta Baciu, 
care s'a dovedit şi cu această ocazie o foarte 
abilă, mânnitoare a vorbei și a jocului de- 
gajat de scenă. 

'Trebue să recunoaștem că buna dozare a 
acelui „humor“ comunicativ, se datorește 
în bună parte direcţiei de scenă a a-lui 
Ramadan. 

D-na Elena Chiossa, în rolul fatalei Ana 
Fergusson pentru care un bărbat nu e decât 
un instrument care să-i satisfacă ambițiile, 
a avut un joc mai puţin convingător. 

D-ra Blena Foca, cu tot rolul secundar 
ce i sa dat, ne îndreptățește să credem că 
ar putea interpreta și altele mai impor- 
tante. 

In rolul mamei Penelopei a apărut cu 
prestigiu d-na Eliza Nicoi:au. Rolul epizodic 
al bătrânicii curioase, impărțitoare de fu- 
larutri și cu mania colindării doctorilor, 1-a 
jucat cu multă, pătrundere, d-na Mărioara 
Davidoglu. 

D. Dimitrie Hagac, în principalul rol 
masculin, al „peregrinului“* Dickey, cu verva 
sa ce copil alintat al publicului, a avut un 
joc frumos, firisrijit, poate nu destul de 
nuanțat. 

In restul distribuției, numim pe cunos- 
cutul comic N. Meicu, alături de Ion Lascar 
în rolul flegmaticului  tată-matematician, 
apoi d-nii N. Şubă și Șt. Dăncinescu. 


MIRCEA 1. ZAHARIA 








Dar câtă deosebire între ochii de a- 
tunci și cei de acum. ii tu minte, a- 
colo, sus în deal, erau doi salcâmi apro- 
piaţi. Ai bătut între ei un lemn lustruit, 
ţi-ai făcut o bară de gimnastică şi te 
învârteai deasupra văii, întrun genun- 
chiu. Din moara  drăcească vedeai 
lumea răsturnată, te jucai, atotputernic, 
cu șesul cu dealurile, cu casele, învâr- 
tindu-le după plac. 

Te-ai dus acum, întins, acolo, Salcâ- 
mii tăiaţi, pe locul care tusese bătătorit 
de picioarele talc, creşteau fasole. In- 
colo câmpurile, dealurile de unde stă- 
pâneai lumea, pustii, devastate, Oglin- 
da de odinioară s'a'aburit o clipă numai 
și te-a înecat în tristeţea gohciunii, a 
înșelării dată pe faţă. Totul râdea de 
tine, te păcălise, Şi satul întreg cu ma- 
lurile sterpe, casa de altădată cu unghe- 
rele impăiengenite, râdea in rânjet de 
hârcă. 

„Ai început iarăși cu epistole căire 
tine însuţi. Bagă bine de seamă! Vei 
pleca spre celelalte meleaguri ala ilu- 
ziei.... Oraşul.. Muzica... Lori... Rămâi 
acolo pentru totdeauna! Dar gândeşte-te 
că vei trăi într'un ţinut stăpânit numai 
de duhul închipuirii. Să știi dinainte 
ce te așteaptă! 

Aruncă-te cu credință întrânsa, căci 
vai de tine în ziua când vei şovâăi!'* 


Luca se trezește în aşternulul făcut 
afară, subt nuc. Miros răcoros, amar, 
noapte pustie de toamnă. Stelele şi-au 
mutat locul de pe cer, demult. Carul 
cel mare, cârmit, răsturnat. Cioşca cu 
puii, sus... Lătrat îndepărtat veghează 
satul. 

In puterea nopții zgomotele înfioară. 
Un glas speriat de pasăre  sălbatecă 
slâşie tăcerea, Duhul văzduhului se 
starmă. 

La coliba lui Mihoci doi cotei își 
amestecă hămăitul, foarte supăraţi. 

Luca nu are somn. Mișcă mereu 
capul pe perna înfierbântată. O boare 
venită cine ştie de unde îi răxwreşte 
obrazul. 

Mai este mult până la ziuă când ce- 
rul o păli şi or începe cocoşii, crainici. 

Toată noaptea s'a zvâreolit ca pe jă- 
ratec. Acum e linişiit, goi... Ca şi cerul 
ăsta încremenit. 


In câte părţi nu poate lunzca gârdul!.. 

Stă pe loc și e ateni la cea mai mică 
mişcare din minte. 

E ca un vas pe care-l clatini şi pri- 
vești lichidul preling zându-se, când în- 
tr'> parte, când în alta. 

Jocul acesta însă nu durează. 

Neclintit acum, tot suiletul şi-a în- 
tors fața către gândul din urmă şi-l 
oglindește în plin. Lori. 

Cerul se rumeneşte, 

TITUS NICOLAU 


PE a a) 


POSTA REDACŢIEI 


RADU V. VIERU. — Răspunsul meu co 
încurajare. Sfat nu am să-ţi dau altul decât 
să citeşti cât mai mult şi să scrii cât mai 
puţin şi mai gândit. 


B. BASARAB. — „Evadarca” d-voastră nu 
reuşeşte să evadeze din limitele procesului 
verbal de impresii. Aveţi caliţăţi de versifi- 
caţie ce pot fi utilizata în viitor. 


IONEL BISERICĂ. — Căutaţi un compuzi- 
tor care să vă pună versurile pe note. Vor 
avea succes. 


Plouă mărunt.... 

In cântul trist al ploii reci, de toamnă, 

Iţi scriu! Mi-e dor de tine, Doamnă, 

Era ceva mai potrivit dumneata cu Doam- 
nă, dar „pe muzică” merge. 


M. T. — Continuaţi şi e probabil că veţi 
reuşi până la urmă. 

TRAIAN POPESCU-COBIA. — „Ursită” e o 
promisiune po care am dori-o ţinută. 

FLORICA POPESCU-OBOGEANU. — Vă 
dau sfatul pe care îl dedca Heliade celor din 
generaţia tânără dela mijlocul veacului tre- 
cut, cu o singură deosebire: mă adresez la 
femenin şi singular. 

Mai trimiteţi-ne şi sunt sigur că în cu- 
rând veţi fi colaboratoarea „Universului li- 
terar”. 

VALERIU FI.ORIAN. — 

Plângeam şi eu în toamna sumbră 
Timpul pierdut în noaptea sorții” 

V'aţi gânait probabil la timpul în care aţi 
scris „Toamnă tristă”, 

ă r. st. 


a = 





7 





Cinematografe 


Henri Hathaway e un nume cu vază în 
istoria filmului american, tot așa cum „Ben- 
zali“ e unul din cele mat bune filme — dacă 
nu chiar cel mai bun — pe care am avut 
ocazia să-l văd vre-odată. Singurul neajuns 
a fost că, „Bengali“, dintr'un „film bun“ a 
ajuns să fie „o formulă“. E foarte greu să 
realizezi un film de un anume gen, bazân- 
du-te doar pe succesul repurtat de alt film 
din acelaș gen. Sacrificiul eroului din „Ben- 
gali“ era minunat tocmai prin simplitatea, 
prin neprevăzuiul lui. Nu se poate spune 
că eroul interpretat de Garry Cooper e bun 
prieten cu fiul colonelului, pentru care se 
sacrifică. Dar datoria, câtre patrie, onoarea 
volonelului, lucruri pe cari chiar el mărtu- 
riseşte că nu le pricepe, îl îndreaptă spre 
zestul lui final. 

Iată însă că ultimul film al lui Henri 
Hathaway este, cei puţin din acest punct 
de vedere, un film ratat. Eroii sunt doi 
foarte buni prieteni. Ne dăm seama dela 
începu: că unul dintre ei se va sacrifica, 
pentru celălalt, Pentru această scenă finală, 
sacrificiul pristenului, s'a întocmit un sce- 
nariu incâlcit, cu prea multe amănunte din 
viaţa, pescarilor din Alaska, pentru a putea 
fi ușor urmărit. In orice caz, filmul poate fi 
împărţit in două părți distincte: prima, 
pentru care orize cuvânt de laudă «e po- 
trivit, şi în care nu se pun încă piedici în 





Dorothy Lamour 


calea, prieteniei celor doui eroi. 

A doua însă, din motivele de mai sus, nu 
este de calitatea celeilalte. 

Ar fi inutil să laud în parta pe fiecare 
actor din acest film, Ajunge să spun că 
distribuția reunește la un loc opt astori 
cu prestigiu: Geo:ze Rafi, Henri Fonda, 
John Barrymore, Akim  Tamiroff, Lyne 
Overman, Vladimir Sokoloff, Dorothy La- 
mour și Louise Platt. 


SCALA: „VACANŢA“ 


Nu pot exprima în cuvinte mulţumirea 
pe care am simţit-o asistând la filmul „Va- 
canța“. Un film american „serios“ şi totuşi 
„bun“ e o mare raritate, pe care trebue ne- 
apărat să o semnalăm. Toate defectele so- 
cistăţii americane, cari se întrevedeau doar 
în filmele „nebune“ sunt aspru biciuite în 
filmul care se reprezintă la Scala. Cred că 
dela „Extravagantul Mister Deecs“ nu am 
mai văzut un film american în care să fie 
atât de fin batjocorită veșnica goană după 
bani și senzațional a americanilor. Patosul 
cu care îl etichetează bătrânul miliardar pe 
tânărul sărac care nu vrea să se imbogă- 
țească, drept „antiamerican“, e o formulă 
care trebue să stea ca „motto“ al tuturor 
filmelor „nebune“ ce se vor reprezenta de- 
acum incolo. Mă aşteptam ca in fiscare 
clipă, nterpreții să-şi dea in petec, să 
țipe, să se bată, să cadă — eram încă sub 
impresia, „Leopardului Suzanei'i. Nimic însă 
din toate azes:ea. Tot suflul de fină iro- 
nie care il străbate mă face să-l pun ală- 
turi de „Quai des brumes“ în fruntea fil- 
melor ce s'au prezentat anul ăsta la noi. 

Katharine Hepburn a fost minunată. Și 
vă rog să luaţi acest cuvânt în cel mai larg 
înţeles al său. Un actor care ne-a surprins, 
a fost Lew Ayres, mult mai reuşit decât în 
obişnuitele sale roluri de reporter. Cary 
Grant e din ce în ce mai bine. Iar Edward 
Everett a fost in rolul său, amuzant şi, mai 
ales, uman, 


"TRIANON: „CAPRICIILE DESTINULUI“. 


Buna impresie ce mi-am făcut-o despre 
filmul american, după „Vacanţa“ a trebuit 
să-mi fie iar stricată după ce am asistat la 
fiimul dela „Trianon“, Intriga fiimului e 
atât de complicată şi de „americană“ încât 
e aproape imposibil de urmărit. Sunt în 
film momente in cari se râde. Acestea însă 
sunt provocate doar de diverse situaţii cu 
totul neserioase, la cari contribue în mare 
măsură un căţel foarte simpatic. Interpreţii 
— Errol Flynn, Olivia de Havilland şi Rosa- 
lind Russel — isbutezc să fie simpatici. Dar 
atâta tot. Şi asta e — să recunoaștem — 
cam puţin. 


TRAIAN LALESCU 








. Inchinăm această a 
doua pagină de istorie li- 
terară vie unei convor- 
biri cu tovarăşa de glo- 
rie a bardului năsăudean. 
Pentru cercetătorul lite- 
rar este o fericire să poa- 
tă afla dela fiinţa cea 
mai apropiată „amănunte 
asupra vieții unuia din 
cei mai reprezentativi 
poeţi ai sufletului româ- 
nesc. Căci George 
Coșbuc nu este numai 

ia E poet al ţărănimii, cum 
D-na Coșbuc, tânără j.a Sici i Gherea să-i 
zică, şi nici numai cântăreţul Ardealului cum l-au 
categorisit alţii. 








Calea Plevnei 40. O casă bătrânească, așezată, 
clădită parcă din Jiniște şi bunătate. 

Gard înalt de fier. Dechid sfios poarta care scâr- 
țâie prelung. Mă opresc în faţa unei uşi imense. 
Sun. Mă întâmpină o doamnă cu argint mult în 
păr, vioaie şi binevoitoare. După ce îi explic sco- 
pul vizitei îmi spune că e sora doamnei Coșbuc 
şi că soţia poetului e gata să-mi dea orice deslu- 
şire i-aşi cere, 

Mă impresionează dintru început zâmbetul pri- 
mitor al ardeleanului cu suflet şi casă deschise 
peniru oaspeți. 

Sui câteva trepte, La o masă, în mijlocul salo- 
nului, doamna Coșbuc și încă o doamnă cu păr co- 
liliu — aflu mai apoi că se numește doamna Ti- 
lici — lucrează la ciorapi. 

— Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Prin- 
cipele Mircea“ mă lămurește stânjenită din lucru 
doamna Coșbuc, 

Imi tixez privirea asupra unui tablou de pe pe- 
retele din stânga. O figură tânără „energică, înte- 
ligentă. 

— „Puiul mamei, șopteşte soţia pociului. L-am 
pierdut când avea numai douăzeci de ani şi șai- 
sprezece zile, A murit într'un accident de automo- 
bl, De focul lui sa prăpădit bădica“. 

Sora doamnei Coșbuc, cu ochii strălucind în la- 
crimi, îmi spune că Alexandru era un copil excep- 
țional. Ştia englezeşte,  tranţuzeşte, nemţește şi 
Malienește. Ii prindea mâna la orice. Odată, îmi 
spune dânsa, a tăcut dintr'o cutie de Frank-catfea 
un aparat de fotografiat, A scos nişte lentile dela 
un binoclu, a mai meșterit ce-a meșterit și a făcut 
aparatul. Scotea cu el fotografii mai a cătării de- 
cat camarazii lui cu cele mai scumpe aparate, 

— „Când era mic, reia firul doamna Coşbuc, îi 
plăcea să şadă lângă bădica şi să scrie, 

;„— Tată iagă'* — spunea el — să-mi faci și mie 
un birou lângă tine, să fac poezii ca să râmâie 
pentru nevasta şi copiii mei“. 

Și iarăși o lacrimă alunecă din ochii în care ichi- 
pul copilului a rămas pe veci întipărit. 

— „Când era de vreo zece ani atlându-ne în 
casa bunicii lui din strada Pythagora, şi fiind ea 
bolnavă, i-a făcut „o poezie“ din care mai ţiu min- 
te această strotă; 


Mamă mare dragă, 
Vezi de te fă bine. 
E irumos afară, 
Primăvara vine, 


Camera unde Jucra „puiul mamei“ a rămas așa 
cum a lăsat-o el. Când şterge praiul servitoarea, 
supraveghiată de d-na Coşbuc, nu mişcă nici un 
obiect de la locul său. In fund în dreapta patul lui, 
în stânga un paravan după care își făcea de joacă 
cu prietenii, de o parte și de alta biblioteci cu cărţi 
multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculp- 
tură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum 
douăzeci şi mai bine de ani. 

Pe masă o candelă arde de atunci într'una...... 


Mama şi mătuşa se desprind cu greu din camera 
în care plutește amintirea copilului iubit. 

Trecem într'o încăpere mare din stânga salonu- 
lui. In colţul din fund dreapta, cum intri din salon 
e biroul la care lucra Coșbuc. Mic, ai zice un bi- 
rou de femee, 

In stânga un bust al lui Dante iar în dreapta 
ediţii diferite ale Divinei Comedii, Biblia, Psalmii.. 
Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate 
şi clasate cu grije de d-na Coșbuc, fotografii, scri- 
sori, notițe. Toate cărţile citite de Coșbuc au pa- 
ginile acoperite pe margini de însemnări cu literă 
măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu 
creion roşu, albastru și negru și acolo unde pagina 
era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care şi-a făcut 
adnotări. Şi când te gândeşti că despre acest ci- 
titor cum puţini a numărat ţara noastră emina- 
mente agricolă, s'au găsit oameni care să spună 
că era leneș. 

In 1911, Petre Locusteanu publică în Flacăra 
(an. ] No. 8. p. 59). „Un însemnat eveniment lite- 
rar — De vorbă cu George Coșbuc“. 

Poetul aflase că unii îl considerau leneş, Lucrul 
nu-l supăra şi nu ţinea să-l desmintă. Se plângea 
lui Locusteanu că nu are vreme să-și revadă ver- 
surile spre a le publica. Locusteanu a zâmbit. Poe- 
tul. i se adresă: 

„— De ce zâmbești? Am înţeles. Te miri că le- 
neșul se plânge că m'are vreme. 

Vreau să protestez. 

— Nu mai protesta. Nu ştiu eu? Lumea zice că 
sunt leneș. Și are dreptate. N'am mai scos de atâta 
vreme un volum!“ 

Apoi deschise un saltar. 

„— Uite vezi! Aici e toată lenea mea! 

— Ce este asta? întreb cu nerăbdător, văzând 
câteva caete groase, scrise toate cu creionul. 

— Aici e Divina Comedie a lui Dante şi aci 
Odysseea lui Homer, — traduse în întregime de 
mine, 


— Are să fie o dovadă interesantă despre mo- 
dul cum ştiu eu să... lenevesc! — încheie râzând 
marele poet !“* 

Lenea lui se vede în sumedenie de volume de 
versuri şi proză pe care le-a dăruit țării sale, ca și 
în adnotările cu migală făcute în toate cărţile ci- 
tite de e], 


CUM S'AU CUNOSCUT 


Strunesc hoinăreala gândului și întreb pe doam- 
na Coșbuc cum a făcut cunoştinţă cu poetul. 

— „Era prieten cu fratele meu, librarul Sfetea. 
Intr'o seară l-a invitat la masă. Când ne-a pre 
zentat, Coșbuc nici nu s'a uitat la mine. A ridicat 
o carte de pe masă și a pus-o de grabă la loc, te- 
mându-se parcă să nu fi văzut și alții ce carte fu- 
sese. Era unul din volumele lui. S'a așezat apoi la 
pian şi cânta cu un deget. 














UNIVERSUL LITERAR 


d 
VOI i | CU iți] i î ji î ă | săi | 
| 139 ti CONYIIO. “east acei 





Elena Cosbu 





La masă, din greşeală, am pus niște pahare 
groase, de calitate interioară. Ca s'o dreg am spus: 

— Am auzit că din pahare groase se bea mai 
bine. 

— Adevărat domnişoară, aprobă Coşbuc, 

Venea des pe la noi şi era şugubeţ nevoie mare, 
Odată ne-a bâtut în geam. Am ieșit în curte să-l 
întâmpinăm şi ia-l de unde nu e. Se vârâse în gâr- 
liciul pivnițe. 

Ne-am casătorit în Iunie 1895 la Câmpina. La 1 
a fost căsătoria civilă şi în ziua de 4 cea religioasă. 
Naș ne-a tost d. Pecici, un om tare de treabă. Nun- 
ta s'a făcut într'un chioșc mare, de verdeață, îm- 
podobit cu mii de trandafiri. Aşa cum doar în vi- 
suri poate ii o nunţă de poet. Și viața ne-a fost 
irumoasă ca acel chioșc în care ne-am legat sutle- 
tele, unul de altul, pană în clipa când ne-a zăro- 
bit-o pierderea copilului. 


Făcea pozne bădica şi mai târziu, după căsătorie, 
Odată manca zahăr fără să-l văd eu. Puiul mamii 
l-a văzut și mi-a strigat: „Mamă, mamă, tata-ţi 
umblă la zahăr“. A râs cu hohote bădica. 

li plăcea să hoinărească fără tovarăș prin col- 
țuri singuratice. Câteodată se ducea la gară și iua 
primul tren care-i ieșea în cale. Seria cate o carte 
poștală ca să nu fiu îngrijorată. Ba, într'o zi, a in- 
vitat la masă pe doi din cei mai buni prieteni ai 
lui: Mihail Popescu și Rică, El nu venise noaptea 
acasă. 

Când au venit musafirii, supărată, că nu fuse- 
sem înștiințată, aruncai ochii pe fereastră. Pe cine 
văd? Pe bădica. Mihail Popescu i-a tras o morală 
strașnică. S'a apărat ca întotdeauna: „Elena ştie 
că ea nu are altă rivală decât berea“. Căsnicia 
noastră a fost într'adevăr ideală, 


NOSTALGIA PLAIURILOR COPILĂRIEI : 


De când venise din Ardeal, pentrucă nu vrea să 
slujească în armata ungară, bădica nu se mai pu- 
tea întoarce fiindcă risca să fie întemnițat. Se 
ducea vara până la stâlpul de frontieră și privea 
cu tristeţe dincolo de munţi spre satul lui. Când 
a intervenit amnistia colectivă, împăratul Franz 
Iosef împlinind 70 de ani, bădica a putut pleca în 
Ardeal și mergea în fiecare an să-şi vadă părinții, 
fraţii, surorile, 

O soră a lui, Angheliana Pop, în vârstă de 80 
ani, trăeşte și azi în comuna Feldru din județul 
Năsăud. L-a iubit mult. 


BĂDICA 


Era şi greu să nu-l iubeşti. Era bun, cu sufletul 
totdeauna deschis, vesel. Glumea și îi plăcea să 
audă „viţurile“ altora. Câteodată povestea unele 
mai deochiate şi atunci mă făceam că nu înţeleg. 

Rareori l-am văzut supărat. Odată primise o 
scrisoare dela un cititor care-i spunea că e mize- 
rabil tot ce scrie şi când l-o întâlni îl împușcă. 

— „Bine frate, zicea el, înțeleg că nu-i place 
cum scriu, dar ce are cu viața mea?“ 

Scrisoarea aceasta n'a reușit totuşi să-l indis- 
pună. 


Era şahist desăvârșit. 
Odată șahul l-a scăpat din greu impas. Era la 
Paşcani, într'una din că- 
lătoriile sale fără ţintă și 
dăduse de iundul pungii. 
A scris pe la gazetele la 
care colabora, fără rezul- 
tat, Gazda, o evreică, ac- 
i ceptase să-l îngăduie pâ- 
nă ce-i vor veni banii, 
dar banii nu mai veneau 
i lucrurile amenințau să 
ia o întorsătură  neplă- 
4 cută. 
A întâlnit atunci pe un 
Sau cunoscut cu care s'a apu- 
Bia cat să joace șah pe bani. 
SA câştigat atâta încât a 
| plătit gazdei şi i-au ră- 
"mas şi bani de drum pâ- 
George Coşbuc nă la Bucureşti. 


Bădica era foarte distrat. Când își cumpăra pă- 
lărie uita căciula în magazin şi când lua pălărie 
de paie o uita pe cea de fetru, 

Intr'o zi a plecat de acasă fără cravată și fără 
să-şi ia bună ziua. A trebuit să-și cumpere o era- 
vată din târg. 


0ODY SSEEA 





= cica] 
de RADU A. STERESCU 


— Nu ştiam de ce se uită lumea la mine, se 
mira el. . 

— Pedeapsă că nai venit să-ți iei bună ziua dela 
mine, i-am răspuns. 


Ii plăcea să călătorească în străinătate. După 
nuntă ne duceam în fiecare an la Karlsbad, Viena, 
Miinchen, în Nondul Italiei. Peste tot călătoream 
cu pașaportul fratelui meu fiindcă bădica era ur- 
mărit pentru nesupunere la încorporare. Ţiu min- 
te că odată la Viena, văzând numele de pe pas- 
pori doi prieteni ai fratelui meu sau minunat de 
schimbarea la față a amicilor dor. 


Când se ducea în Ardea), era sărbătorit pretu- 
tindeni. 

Amintesc d-nei Coșbuc episodul povestii de 
Goga în discursul său de recepție la Academia Ro- 
mână : 

„Mi-aduc aminte la Sibiu când a călcat întâi 
după douăzeci și câţiva de ani, palid, bolnav, neu- 
rastenic, copleșit de amintirile tinereţii, volupta- 
tea revederii îl durea. Se nemerise tocmai o ser- 
bare culturală, lume dimprejur era adunată într'o 
sală de conferință. Mi-a cerut să-l duc acolo, fără 
să suflăm un cuvânt. L-am dus. S'a retras într'un 
colț de balcon și s'a pitit să nu-l vadă nimeni. Pri- 
via cu un tremur de pleoape în toate părțile. la 
țăranii din Rășinari, la costumele dela Săliște, la 
ceata de preoți, brâne albastre, brâne roșii... O 
mișcare s'a produs subit în sală, cineva l-a recu- 
noscut, lumea întreagă s'a ridicat în picioare să-l 
vadă, să-l aclame, Deodată un glas de popă tără- 
gănat a început cântecul şi într'o clipă femei, băr- 





Alexandru, fiul lui Coșbuc 


baţi, copii s'au asociat și a cântat toată lumea şi 
cânta și el plângând: 


Pe umeri pletele-i curg râu, 
Mlădie ca un spic de grâu 
Atâta mi-e de dragă... 

„Bădica a fost o vreme profesor, înainte de a ne 
cunoaște, la pensionul de fete al lui Manliu. In- 
tr'o zi a pus pe eleve să facă versuri, „Una dintre 
ele — povestea el râzând — care nu prea strălu- 
cea prin inteligenţă, a reuşit această capodoperă: 

S'a așezat cu burta la soare 
Să-i vie răcoare. 

(Dacă juna elevă ar fi comis asemenea versuri 
în vremea noastră fără îndoială că până acum 
ajungea stea de prima mărime). 


Era foarte sincer, brutal uneori chiar. 

Astfel, când a fost chemat de regina Elisabeta la 
Palat, i s'a oferit un ceaiu. 

Coșbuc a gustai din el și apoi l-a lăsat nebăut, 
Nu-i plăcuse. 

Regina, văzând că nu mai bea, l-a invitat de câ- 
teva ori. In cele din urmă el i-a spus: 

„Nu poi Maestate că e leșie curată“, 

Carmen Sylva-a făcut haz mare și a trimes să-i 
aducă altul, 

Uneori venea la noi badea Cârţan. Așternea pe 
podele șuba lui imensă și se așezau pe ea Câr- 
țan, bădica și puiul mamei (d-na Coșbuc nu-i zice 
altfel copilului pierdut decât puiul mamei). Şe- 
deau acolo la taclale ore întregi, 


Coşbuc n'a putut suferi strânsoarea  hamului 
muncii de biurocrat. Dacă a fost o vrame şef de 


DE HOMER 








în traducerea lui Ceorge Coșbuc, cartea l-a — strofele 1-6 


De-acel bărbat cu minte-aşa de mare 
Ce multă vreme-a rătăcit, de când 
Prădat-a sfântul Ilion cel tare, 

Să-mi cânţi, o Musă, cum văzu umblând 
Şi multe ţări şi-a multor neamuri stare 
Și mult răbdă pe mări întinse, vrând 
Să-și scape dulcea viaţ'a sa, și iarăşi 
S'aducă vii în patrii pe tovarăși. 


Dar tot nu-i mântui, oricât de vie 

Și vrere-avă şi suflet el a pus 

Căci toţi pieriră printr'a lor prostie, 
Tăind din boi de-ai Soarelui de sus. 
Copiii, vai! lar Soarele 'n mânie 

Pe toţi aceştia 'n urmă i-a răpus. 
Dintr'astea, Muso, a lui Joe îiică 
Tu spune-ne măcar şi-o părticică, 


Scăpaţi-acum de-ursitele pierzării 
Toţi ceialalţi erau la vatra lor 
Scăpaţi şi de războiu şi truda mării, 
Pe-acesta singur cel topit de dor 

De-a sa nevastă și pământul ţării, 
Calipso nimia *'n largul ei ponor 
Robit îl mai ţinea, demult, cu gândul 
Bărbat să-l ia şi'n nesfârşit avându-l. 





TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BU CUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 





Dar când apoi a vremilor rotire 
Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar 

Şi toars'a fost de zei şi-a lui sosire, 
EI nici atunci n'a fost fără de-amar. 
Și-avă şi-acasă printre-ai săi mâhnire, 
Deci miPaveau de el toți Zeii, dar 
Poseidon îl ură cu ură mare 

Cât timp fu Odiseu pribeag pe mare. 


E]! chiar acum eră plecat departe 

In fundul lumii, Ja Etiopei, 

Al căror neam spre Răsărit se 'mparte 
Iar alţii stau spre-Apus. Deci între ei 
EL stând își petrecea, luând și parte 
La jertfa lor de tauri şi de miei. 

Iar Zeii ceialalţi stăteau la sfaturi 
Pe-Olimp, cu Zevs în largile-i palaturi. 


Aci *ntre ei, al lumilor Părinte 
Vorbea acum, că'n minte i-a venit 
Egist cel bun pe care mai 'nainte 

L-a fost ucis Oreste cel vestit. 
De-acesta deci el îşi aduse- aminte 
Și-aşa 'ntre Zei cam astfel le-a vorbit: 
De cum se plâng de Zei şi zic, anume, 
Cei vii că'n noi e orice rău din lume... 











26 Noemtrie 1938 


Li 
7; FE 
i taleri 


gnandu,! giă vedea - Bicooma nel pd 
E sicuame esser. suole, CRP Puomo va Cereaudo argenta, 8. 
„t 


» fudti della intenziene troya_eru, lu quala* 'neculta capturi | 

esenta, mon furse divino împerio ; 10, che Duzeiyă d) 

RE EY: rr ri Te-a Pre ae suta 19. Ce Cass Ya dl Are 

sote das COPĂDRIEE, , Irusar non suiimente alle. mie E, i ere 
dl delia Re pă oeatli d'autori e di scionza e di libri; ÎL quali consie- i 
us A LR H 


î & răhdu, gi i he la Dsufia, igue- : 
| e Băi ună 

















spa puteri di queste e erat 


3 arata cusa E HQMaigipati Haile e noni. 


Ţ 38 Doba iza sapiu 









ini L na) ivoriltitui; pirat 
îsi de A a si vutentior PM Anunirava, i he up prina pir i 5 

it pre erlgere da queila. E ul questu Dana giga cunizelai ad an- | : 
„ein Aare 1 avea sis TI ete, et sell seuola ! 


(ispustra va Secageon cauta 
dtrițiu ijsije alle disprțiazioni (de Alenfanti; siceht în piceol 
ternpa, forse di trenta năsi, cnninetar FITI 2 scutire della sua 


N i 


4 


Ea 





ai 
Ariana SE Pina di volgme pleubi d 
me În at ae a. 
miatticordiosa, BFRA sove eusrre bi CER 
mirare vclentieri, na 90 ceși dam. 
mirare, 

5 Avverti came Dante dinc, Che 
pariere palesemente di Qlosutis non 
era degna meu, uri te 
sioeti per bună ŢTte pl vesti 
ge îi Dissima alla rima, per toti 
la stentie a tutti i velgari, 3ta pi: 
dmcbe di quwrste şi inveti tssere ri 
erezhito, e bezea per emmeiuta vulte 








i se 
1 Peusi vb poen îl intiare manta 
deuhizlatamente pur nuesta stmilitare 
Ă cine 4 Bigniliata ja giralilă tenue e 
“di pe. Mggevole. del inme delle grant: ta- 
gniziani, îl quaia: poteva ctsere ai- 
dura pella meute deji Ahghiori, e 
BO pitrh pan rtzonngeate qui come 
cu ÎN feuti-altri inogbi, Ja mana sei di 
uiti jig scriitoare deiia Comredie tr 
E is a LD quite, qattă cap, Po 
„pt cata £ itetto  ailgorteamente 






IDEE Sa OR 





per seta mostrata s 
, i 3 ş ă a per a! Suci Avere, 
ăi seumente Vahimirava, Che in rima gutora tanto putera ii 
e MA 9 tuzione princițte fegpe  valgar poniyo, Dra, rhe dotiție do 


îm 7 8 rara, g 20 par me gimrerel ea. 
£, e -Bet gnesta În vera învia, parozehă 
“sala ispite prcpriamente nt tuaa- 

re de vars ș quit espustitau lea 

sate. tid anche se num less: qumate, 

pere che |" azicno la quain veratnene 

se pub etser provocata da ua dan- 

Ba che i si mustei cutia gentil e 


viene die Vel gpleza. o Melia led: 
di catoro, i duâti, anche Jepe bian 
; de, fh'Parorig e predigarano tatto ît 
YWuigare come affitto jusufticienie al- 

și 









FRETa i Mpauif ien că 
Ounido Aria, pmratiro asea 


Ei 4 €. caca, 
= YERI: sata LE i a 
II i e re mă 





Pagină din infenmul Jui Dante, cu adnotările poetiutui 


serviciu și apoi referendar la Casa $Şcoalelor e 
pentrucă i se aduceau lucrările acasă. Muncea mult 
dar când şi cum vrea el şi fără îndoială că lucra 
mai mult decât i s'ar fi putut cere oficial, 

Acestea sunt reflecţiile pe care le fac după ce 
doamna Coșbuc îmi pomenește despre unica 
„slujbă la Stat“ a poetului. 


LEGĂTURI DE PRIETENIE 


— „Cel mai bun prieten al lui Coşbuc era Mi- 
hail Popescu, fost administrator al Casei Școalelor. 
Cu el își făcea bădica veacul în faţa unei halbe 
sau a unui şpriţ. 

Era prieten cu Vlahuţă, Caragiale, Gherea, 
Bogdan Duică, Dr. Rică Ionescu, Dr. Albini Pop, 
şi cu directorul d-voastră, d. Stelian Popescu, 

Pentrucă veni vorba de dunealui trebuie să-ți 
spun că niciodată nu lua altă gazetă decât „Uni 
versul“. 


CUM SCRIA 


„Când era inspirat, se plimba agitat de-alungul 
a trei camere. Făcea astfel zeci de kilometri. Apoi, 
când se așternea la scris ziua, îi plăcea să ne vadă 
pe toţi în jurul lui, dar să nu ne audă. Eu şedeam 
cu lucrul lângă el şi tăceam chitic. Uneori îl sur- 
prindeam scriind și mă îndepărtam în vârtul pi- 
cioarelor, spre a nu-l turbura, 

Mai întotdeauna citea și scria noaptea. Ivirea 
zorilor îl găsea cu creionul în mână şi cu nâr- 
tia dinainte. 

Scria întotdeauna cu creionul şi se mâzgălea 
adesea pe nas de negreală. Când era cuprins de 
frigurile scrisului nu ieșea cu zilele din casă, 

In curtea noastră locuia și d-na 'Tilici, care avea 
patru copii mititei. Nu-i lăsa să se joace prin curte 
dimineața până când nu se ridica transperantul la 
camera bădicăi. Era semnul că s'a sculat. Atunci 
însă din piepturile fragede izbucneau strigăte vo- 
ioase care umpleau curtea. Bădica ieșea la ferea- 
stră, îi ridica în braţe, îi mângâia, le dedea zaha- 
ricale“. 

Cel ce a avut sub ochi manuscrisele lui Coșbuc 
a fost desigur uimit de indiferența pe care o arăta 
în alegerea hârtiei. Orice peticel de hârtie carton, 
carte de vizită, plic, orice în fine pe care se putea 
scrie ,era folosit de poet. 

„Purgatoriul“ lui Dante l-a tradus pe niște foi 
galbene, neregulate ca formă, rămase dela tipo- 
grafia lui Sfetea și adunate de fiul său Alexandru. 

Pe prima filă Coşbuc scrie: 

„Colţuri de hârtie, rămase de aruncat la pape- 
tăria unchiu-so, în 1904. 

strânse de Alexandru, peste două mii de foi, nu- 
mai din iubirea sa de a avea hârtie, 

și pe care foi am scris eu primul concept a! tra- 
ducerii Divinei Comedii și al încercărilor de stu- 
diu asupra lui Dante, 

păstrez aici ultimele foi, pe care la moartea lui, 
le-am găsit încă nescrise“. 


PRIMA MOARTE 


Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul 
„bădicăi“, 

„— Plângea prin curte ca să nu văd eu, spune 
doamna Coșbuc, lar eu plângeam în camera lui. 
Când venea în casă, glumea, ca să mă facă să uit. 

Războiul l-a găsit deprimat. Victoriile duşma” 
nilor îl dureau. Nu se îndoia nici o clipă însă de 
izbânda noastră finală. Păcat că n'a trăit să-și vadă 
visul înfăptuit. 

NĂRUIREA 


La doi ani și opt luni după moartea băiatului 
adică în ziua de 26 Aprilie 1918 stil vechiu (după 
stil nou 9 Maiu) între orele 12 şi 1, Coșbuc a tre- 
cut în lumea drepţilor. 

Iată cum povesteşte soția sa ultimele-i clipe: 

„In ziua de 23 şi-a serbat onomastica. Zilele ur- 
mătoare a fost tot neliniștit. Avea ficrbinţțeli și 
apoi îl lua cu frig. In ziua morţii se plimba agitat 
prin casă. l-am făcut un ceaiu. Imi cerea într'una 
bicarbonat. Pe la douăsprezece l-am chemat la 
masă dar mi-a răspuns că nu-i e foame. Mâncam 
şi-l auzeam plimbându-se. Deodată nu l-am mai 
auzit. Mirată m'am uitat după el. Era căzut între 
două fotolii; părea că e aplecat să caute ceva, dar 
întârzia să se ridice. M-a cuprins o teamă neiîn- 
țeleasă şi am început să-l strig. 

N'a răspuns, nu mai putea răspunde, În mo- 
mentele acelea nu mai știam ce să fac. Alersam 
spre bucătărie să chem servitoarea, cu toate că a” 
veam soneria la îndemână și nu ajungeam până 
în bucătărie pentrucă mi se părea că iînapoindu-mă 


„aşi putea fi de ajutor, Vecinul de la etaj m-a auzit 


strigând şi a chemat pe niște sanitari germani cari 
n'au putut face altceva decât să constate moartea, 
Congestţie cerebrală sau criză de inimă. Cine 
poate ști ?“ 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le PT. T. Nr. 44908 - 938