Stefan Zweig — Erasm din Rotterdam

STEFAN ZWEIG 


Triumful şi destinul tragic 
al lui Erasm din Rotterdam 


STEFAN ZWEIG 


Triumful și destinul 
tragic 
al lui 
Erasm din Rotterdam 


Original: Triumph und Tragik des 
Erasmus von Rotterdam (1934) 


Traducere și note de: 
EMERICH DEUTSCH 


f 
virtual-project.eu 


* BIOGRAFII ROMANȚATE eœ 


Editura: UNIVERS 
Bucureşti, 1975 


Am încercat să aflu de partea cui este Erasm din Rotterdam. Și 
un negustor oarecare mi-a răspuns: „Erasmus est homo pro se”. 
(Erasm este întotdeauna de partea sa.) 


EPISTOLAE OBSCURUM VIRORUM, 1515 


e Misiunea și sensul vieții lui Erasm 


r 


ERASM din Rotterdam, odinioară cea mai mare și cea mai 
strălucitoare glorie a secolului în care a trăit, nu mai este pentru 
omul de azi, trebuie s-o recunoaştem, decât un nume. 
Nenumăratele sale opere, scrise într-o limbă ce depășea 
graniţele dintre naţiuni, o limbă și ea dată uitării, latina 
umaniștilor, dorm neatinse în biblioteci; abia dacă una singură 
dintre aceste opere, cândva celebre în lumea întreagă, mai 
găsește răsunet în vremea noastră. Chiar și personalitatea sa 
greu de definit, apariţie luminoasă printre penumbre și 
contradicții, a fost mult eclipsată de figurile mai viguroase și mai 
impetuoase ale celorlalţi reformatori ai lumii, iar viaţa sa 
personală oferă puţine lucruri captivante demne de semnalat: 
un om care iubește liniștea și se dedică muncii fără preget își 
făurește rareori o biografie senzaţională. Dar chiar și fapta sa 
propriu-zisă este astăzi acoperită, ascunsă conștiinței 
contemporane, așa cum se întâmplă totdeauna cu piatra de 
temelie de sub o clădire gata înălţată. De aceea, trebuie să 
spunem de la început, cât se poate de limpede, ce anume, face 
ca Erasm din Rotterdam, acest mare uitat, să ne fie și astăzi, și 
mai ales astăzi, atât de apropiat: faptul că, dintre toţi scriitorii și 
creatorii Occidentului, el a fost cel dintâi care a avut o conștiință 
europeană, primul pacifist militant, cel mai elocvent apărător al 
idealului umanist, de înţelegere spirituală pe plan mondial. 
Destinul său tragic de a fi fost un învins în lupta pentru o 
alcătuire mai dreaptă, mai armonioasă, a lumii noastre spirituale 
îl apropie și mai mult sentimentului nostru fratern. 

Erasm a iubit multe lucruri care ne sunt și nouă, celor de azi, 
scumpe: poezia și filosofia, cărțile și operele de artă, limbile și 
popoarele, întreaga omenire, fără a face vreo deosebire între 
ele, pentru aspiraţia de a înfăptui o civilizaţie superioară. Nu a 
urât cu adevărat decât un singur lucru pe acest pământ: 
fanatismul, antiteza raţiunii. Erasm, cel mai puţin fanatic dintre 
oameni, chiar dacă, poate, nu cu o gândire dintre cele mai 
profunde, dar posedând cele mai întinse cunoștințe, având o 
inimă, poate, nu tocmai de o bunătate debordantă, dar plină de 


o bunăvoință leală, vedea răul originar al lumii în orice 
manifestare a intoleranței spirituale. Convingerea sa era că 
aproape toate conflictele dintre oameni și dintre popoare ar 
putea fi înlăturate fără a se recurge la forță, prin îngăduințe 
reciproce, de vreme ce toate intră în sfera omenescului; el 
socotea că orice dispută, aproape fără excepţie, ar putea fi 
aplanată prin bună înţelegere, dacă cei care ațâță focul și cei 
care exagerează situaţiile nu ar întinde prea mult coarda 
războinică. De aceea, Erasm combate orice fanatism, fie el pe 
tărâm religios, naţional sau al concepţiei despre lume, 
considerându-l drept elementul organic distructiv, jurat, al 
oricărei înţelegeri; îi urăște pe toţi încăpăţânaţii și pe toţi cei ce 
gândesc unilateral, fie că se înfățișează în veșmânt preoţesc, fie 
că poartă robă de profesor, pe gânditorii cu un orizont îngust și 
pe fanaticii oricărei clase sau rase care pretind tuturor o 
supunere oarbă în fața părerilor lor și califică cu dispreţ orice 
altă concepţie ca fiind erezie sau mârșăvie. Așa precum el însuși 
nu vrea să impună nimănui propriile sale vederi, tot astfel opune 
o dârză rezistenţă celor ce vor să-i impună vreun crez religios 
sau politic. Independenţa în gândire era pentru el un lucru de la 
sine înțeles; ori de câte ori afla că cineva proclamă un nou 
adevăr, de la amvon sau de la catedră, cu aerul că ar fi vorba de 
un mesaj pe care Dumnezeu i l-ar fi șoptit lui și numai lui la 
ureche, Erasm, acest spirit liber, vedea într-o astfel de 
manifestare o știrbire a diversităţii divine a lumii. De aceea, de-a 
lungul întregii sale vieţi, a combătut în toate domeniile, cu toată 
puterea inteligenţei sale sclipitoare și pătrunzătoare, pe fanaticii 
prezumţioși ai propriei lor obsesii - și numai în foarte rare clipe 
fericite se amuza pe socoteala lor. In astfel de momente de 
liniște, fanatismul îngust îi apărea doar ca o manifestare 
regretabilă a unor minţi mărginite, ca una din nenumăratele 
forme de „stultitia”. Ale cărei mii de variante și de prezentări au 
fost clasificate și satirizate de el atât de copios în lucrarea 
Elogiul nebuniei. Fiind un om cu un real simţ al dreptăţii și lipsit 
de prejudecăţi, el era capabil să-l înțeleagă și să-l 
compătimească chiar și pe cel mai înverșunat dușman al său. 
Dar în străfundul inimii a intuit de fiecare dată că fanatismul, 
acest spirit nefast al firii omenești, va distruge într-o bună zi 
universul său pașnic și viaţa sa. 


Căci misiunea și sensul vieţii lui Erasm însemnau punerea de 
acord, în spirit umanist, a contradicţiilor. A fost înzestrat de 
natură cu o fire conciliantă sau, așa cum spunea Goethe, care îi 
semăna în respingerea oricăror extreme, cu „o fire 
comunicativă”. Orice răsturnare prin violenţă, orice „tumultus”, 
orice discordie ce tulbură mulțimile sunt potrivnice, așa simţea 
el, esenței clare a raţiunii universale, al cărei mesager fidel și 
discret se considera. lar îndeosebi războiul, forma cea mai dură 
și violentă de rezolvare a conflictelor interne, i se părea 
incompatibil cu o umanitate care se călăuzește după principii 
etice. Forţa propriu-zisă a geniului său răbdător consta în rara 
artă de a atenua conflictele prin înţelegere binevoitoare, de a 
limpezi umbrele, de a netezi ceea ce era încâlcit, de a reînnoda 
firele rupte și de a apropia punctele îndepărtate între ele, 
dându-le un reper comun, mai elevat. lată de ce contemporanii 
săi, fiindu-i recunoscători, au alăturat pur și simplu acestei 
voințe, ce acţiona în multiple domenii pentru înţelegerea între 
oameni, denumirea de „erasmeană”. De partea acestui spirit 
„erasmean” a vrut acest singur om să câștige întreaga lume. 
Așa cum la el însuși se găseau întrunite toate formele pe care le 
poate îmbrăca spiritul creator - a fost poet, filolog, teolog și 
pedagog -, Erasm socotea posibilă stabilirea în tot universul a 
unei legături între lucruri aparent de neconciliat; niciun domeniu 
nu a rămas inaccesibil sau străin artei sale de a media. Pentru 
Erasm, nu exista nicio opoziție morală și de neîmpăcat între 
lisus și Socrate, între învăţătura creștină și înțelepciunea antică, 
între religiozitate și moralitate. În numele toleranţei, el, preotul 
uns, îi primea pe păgâni în împărăţia sa spirituală și îi așeza ca 
fraţi în același rând cu părinții bisericii; filosofia era pentru el o 
altă cale, tot atât de pură ca și teologia, de căutare a divinității; 
privirea sa se înălța către cerul creștin cu o credinţă ce nu era 
mai prejos decât sentimentul de recunoștință cu care privea 
Olimpul elin. Renașterea cu exuberanţa ei senzuală, considerată 
de către Calvin și ceilalți fanatici dușmană a Reformei, îi apărea 
lui Erasm drept sora mai liberală a acesteia. Fără domiciliu stabil 
în vreo ţară, dar simțindu-se la el acasă în oricare, Erasm, cel 
dintâi european și cetățean conștient al lumii, nu admite 
superioritatea nici unei naţiuni asupra alteia și, pentru că inima 
lui era deprinsă să preţuiască popoarele numai după exponenţii 
lor cei mai aleși, cei mai luminaţi, după elita lor spirituală, toate 


7 


popoarele i se par demne de a fi iubite. Își propune, de aceea, 
drept țel esenţial al vieţii tentativa nobilă de a aduna laolaltă pe 
toţi acești oameni de bună-credință din toate ţările, rasele și 
clasele, într-o mare ligă a celor cultivați. Ridicând latina, limba 
limbilor, la rangul unei noi forme de artă și al unui nou 
instrument de comunicare universală, el oferă popoarelor 
Europei - faptă de neuitat! -, pentru răstimpul unei ore din 
istoria lumii, o modalitate supranaţională, unitară, de gândire și 
de exprimare. Cunoștinţele sale ample privesc cu recunoștință 
spre trecut, iar spiritul său încrezător se îndreaptă spre viitor. In 
schimb, trece de fiecare dată cu vederea barbaria lumii, care, în 
răutatea ei neghioabă, vrea cu o ostilitate constantă să încurce 
planurile lui Dumnezeu; se simte atras în mod fratern numai de 
sfera superioară, modelatoare, creatoare, și socotește că este 
de datoria oricărui intelectual să lărgească și să extindă 
dimensiunile acestora în așa fel încât cândva să cuprindă 
deopotrivă întreaga umanitate într-o lumină pură ca lumina 
cerului. Căci aceasta a fost credința cea mai intimă (în același 
timp sublima, tragica eroare) a acelui umanism timpuriu: Erasm 
și ai săi credeau în progresul omenirii printr-o acţiune de 
iluminare și își puneau speranțele în capacitatea de educare a 
individului și a masei printr-o răspândire mai generală a culturii, 
a scrisului, a studiului și a cărţii. Acești primi idealiști aveau o 
încredere emoţionantă, aproape religioasă, în posibilitatea de a 
înnobila natura umană prin cultivarea perseverentă a studiului și 
lecturii. Doctrinar și cărturar, Erasm nu s-a îndoit niciodată că 
eticul poate fi perfect predat și însușit. lar rezolvarea problemei 
unei armonizări depline a vieţii i se părea chezășuită de 
umanizarea omenirii întregi, visată de el ca foarte apropiată. 

Un asemenea vis măreț era făcut să atragă din toate ţările, cu 
forța unui magnet puternic, pe cei mai buni din acea epocă. Căci 
unui om cu o sensibilitate morală i s-ar părea neînsemnată și 
deșartă propria lui existență, dacă nu s-ar mângâia cu iluzia ce-i 
dă aripi, că și el, ca individ, ar putea contribui întrucâtva, prin 
năzuinţa și fapta sa, la răspândirea principiilor etice în toată 
lumea. Prezentul nostru nu este decât o treaptă spre o mai 
înaltă perfecțiune, nu este decât pregătirea unui mod de viaţă 
mult superior. Cel care, printr-un nou ideal, izbutește să 
întărească puterea de credinţă în progresul etic al umanităţii, 
acela devine conducătorul generaţiei sale. Așa s-a întâmplat cu 


8 


Erasm. Momentul era deosebit de favorabil concepţiei sale 
despre unitate europeană realizată într-un spirit umanist, căci 
marile descoperiri și invenţii de la sfârșitul secolului, reînnoirea 
științelor și înflorirea artelor în timpul Renașterii, au constituit 
pentru întreaga Europă un fericit eveniment colectiv care trecea 
dincolo de graniţele fiecărei naţiuni; pentru întâia oară, după 
mulți ani apăsători, Occidentul era din nou însuflețit de 
încrederea în menirea sa; din toate ţările afluează către 
umanism cele mai bune elemente stimulate de un ideal. Fiecare 
dorește să devină cetățean, cetăţean al lumii, într-un regat al 
culturii; împărați și papi, principi și preoţi, artiști și oameni de 
stat, tineri și femei, se iau la întrecere în a se instrui întru ale 
artei și științelor, latina devine limba lor fraternă comună, cel 
dintâi esperanto al spiritului. Datorită republicii învățaţilor 
preconizate de Erasm, pentru prima dată de la prăbușirea 
civilizației romane, este din nou pe cale de formare - faptă 
demnă de laudă! - o cultură europeană comună, pentru prima 
dată țelul unui grup sudat prin idealuri frățești nu este 
satisfacerea vanităţii unei singure naţiuni, ci binele întregii 
omeniri. Această aspirație a intelectualilor de a se uni în 
gândire, această cerință a limbilor de a se înțelege între ele 
printr-o supralimbă, cea a naţiunilor de a se împăca pentru 
totdeauna într-un spirit universal, acest triumf al raţiunii este și 
triumful lui Erasm, ora sa sacră, dar scurtă și trecătoare, de 
glorie mondială. 

De ce oare - întrebarea este dureroasă - nu a putut să 
dăinuiască un regat atât de pur? De ce oare de fiecare dată 
aceleași idealuri înalte și umane de înțelegere spirituală, ideile 
erasmeene, dobândesc o forţă efectivă atât de redusă într-o 
omenire care este doar de mult conștientă de absurditatea 
oricărei dușmănii? Din păcate, trebuie să avem tăria de a 
recunoaște și mărturisi că un ideal care are drept ţintă numai 
bunăstarea generală nu oferă dintr-o dată satisfacţie completă 
mulțimilor; la  firile mediocre nu acţionează numai forța 
dragostei, la acestea ura își cere și ea dreptul ei funest, iar 
egoismul individului pretinde de la orice nouă idee și un folos 
personal rapid. Dezmoșteniţilor le va fi totdeauna mai accesibil 
ceea ce le apare concret, palpabil, decât ceea ce este abstract, 
de aceea, în politică, va găsi cu mai multă ușurință adepţi 
imediaţi orice cuvânt de ordine care, în locul unui ideal, 


9 


proclamă o dușmănie ușor de înţeles și de manevrat, îndreptată 
împotriva unei alte clase, unei alte rase, unei alte religii, căci 
flacăra nelegiuită a fanatismului se poate aprinde cel mai lesne 
la focul urii. Dimpotrivă, un ideal care angajează, un ideal al 
tuturor naţiunilor, al întregii omeniri, așa cum este cel 
erasmean, este evident lipsit, din punctul de vedere al unui 
tineret care dorește să-și privească adversarul în faţă în spirit 
militant, de acel ceva ce impresionează optic; un astfel de ideal 
nu prezintă niciodată acea atracţie elementară pe care o are 
discriminarea orgolioasă ce situează, de fiecare dată, adversarul 
de cealaltă parte a graniţei proprii și în afara propriei comunități 
religioase. lată de ce vor reuși mai ușor spiritele facționiste ce 
canalizează nemulţumirile etern omenești într-o direcție bine 
determinată; umanismul însă, învăţătura erasmeană, în care nu- 
și găsește locul niciun fel de ură pătimașă, își îndreaptă în mod 
eroic strădania sa răbdătoare către un ţel îndepărtat și abia 
vizibil, umanismul fiind și rămânând un ideal al aristocrației 
spirituale până în momentul în care poporul visat, națiunea 
europeană, va deveni o realitate. Adepții unei viitoare înțelegeri 
universale, idealiști și în același timp cunoscători ai firii 
omenești, trebuie, prin urmare, să nu scape din vedere că opera 
lor este permanent ameninţată de eternele forţe iraționale ale 
patimii și să rămână gata de sacrificiu, conștienți că mereu se 
va întâmpla ca un puhoi de fanatism, ţâșnind din străfundurile 
instinctelor umane, să irupă și să rupă toate zăgazurile; aproape 
fiecărei generaţii îi este dat să treacă prin astfel de momente de 
regres, și datoria ei morală este să le depășească fără perturbări 
lăuntrice. 

Tragismul personal al lui Erasm constă însă în faptul că 
tocmai în momentul în care o idee supranaţțională strălucea 
pentru prima oară triumfător pe cerul Europei, el, cel mai puţin 
fanatic, cel mai anti-fanatic dintre oameni, a fost târât într-una 
din cele mai sălbatice izbucniri de pasiuni naţional-religioase ale 
maselor pe care o cunoaște istoria. In general, evenimentele pe 
care le considerăm de importanţă istorică nici nu ajung până la 
conştiinţa vie a poporului. În timpurile mai vechi, chiar marile 
valuri ale războaielor cuprindeau numai anumite populații, 
anumite provincii și, de obicei, în timpul conflictelor sociale sau 
religioase, intelectualul izbutea să se ţină de o parte de tumult, 
să treacă pe lângă patimile politice, fără a lua parte la ele - cel 


10 


mai bun exemplu fiind Goethe, care, în mijlocul viitorii 
războaielor napoleoniene, lucrează netulburat la opera sa. 
Uneori însă, foarte rar în decursul secolelor, se iscă tensiuni 
antagonice de o asemenea intensitate, încât întreaga lume este 
despicată în două ca o bucată de pânză, și această sciziune 
uriașă trece prin fiecare ţară, prin fiecare oraș, prin fiecare casă, 
prin fiecare familie, prin fiecare inimă. În asemenea situaţii, 
presiunea imensă a forței superioare a celor antrenați în 
vâltoare acționează din toate părţile asupra individului, acesta 
neputându-se apăra și nici salva de nebunia colectivă; o astfel 
de ciocnire dementă de valuri nu îngăduie nicio poziţie de 
izolare, niciun loc sigur. Asemenea dezbinări radicale ale 
omenirii se pot ivi atunci când se înfruntă probleme sociale, 
religioase și de orice altă natură spiritual-teoretică, dar în fond 
fanatismului îi este întotdeauna indiferent care este substanța 
inflamabilă ce dezlănţuie focul; fanatismul nu dorește decât să 
ardă și să mistuie, să-și descarce forța de ură acumulată, și 
tocmai în astfel de momente istorice apocaliptice ale demenţei 
colective reușește cel mai des demonul războiului să sfărâme 
lanțurile raţiunii și să se precipite nestăvilit și cu voluptate 
asupra lumii. 

Voința individului este complet neputincioasă în asemenea 
clipe cumplite de nebunie generală și de dezbinare a lumii. 
Zadarnic ar vrea intelectualul să se refugieze în sfera izolată a 
contemplării, vremurile îl împing în vâltoare, la dreapta sau la 
stânga, într-o parte sau în cealaltă, spre un cuvânt de ordine sau 
altul; în astfel de vremuri, niciunul dintre sutele de mii și 
milioanele de militanţi nu are nevoie de mai mult curaj, mai 
multă energie, mai multă fermitate morală decât omul căii de 
mijloc, care nu vrea să se supună nici unei gândiri unilaterale, 
nici unei demenţe de grup. Aici începe tragedia lui Erasm. EI, 
primul reformator german (de fapt singurul, căci ceilalţi au fost 
mai curând revoluționari decât reformatori), a încercat să 
înnoiască biserica catolică după legile raţiunii; dar soarta trimite 
împotriva lui, a intelectualului cu vederi largi, a evoluționistului, 
pe Luther, omul acțiunii, revoluționarul mânat în mod demonic 
de forțele obscure din sânul poporului german. Pumnul de fier al 
ţăranului doctor Martin zdrobește dintr-o lovitură ceea ce mâna 
fină a lui Erasm, înarmată doar cu pana, se străduia timid și 
delicat să înjghebeze. Lumea creștină, Europa, va fi scindată 


11 


pentru secole de aci înainte: catolicii împotriva protestanților, 
nordul împotriva sudului, germanii împotriva romanilor. Într-o 
asemenea clipă, unui german, unui occidental, nu-i rămâne altă 
cale decât să aleagă, să hotărască: să fie adept al papei sau al 
lui Luther, să recunoască fie puterea Vaticanului, fie învățătura 
evanghelică. Dar - faptă memorabilă - Erasm este singurul 
dintre oamenii de frunte ai epocii care refuză să se alăture uneia 
sau alteia dintre părţi. Nu trece de partea Bisericii și nu trece 
nici de partea Reformei, căci este legat de ambele: de 
învățătura evanghelică, pentru că el a fost primul care, din 
convingere, a pretins-o și a promovat-o, iar de biserica catolică, 
pentru că o apără ca pe ultima structură spirituală unitară a 
unei lumi ce se destramă. Dar, el vede exagerare la dreapta, 
vede exagerare la stânga, fanatism de o parte, fanatism de 
cealaltă și, anti-fanatic neclintit, nu vrea să slujească nici uneia, 
nici alteia dintre exagerări, ci numai eternei sale măsuri, 
dreptatea. Zadarnic se interpune ca mediator între cele două 
tabere - poziţie primejdioasă prin excelenţă - spre a salva din 
această încleștare universalul omenesc și patrimoniul cultural al 
lumii; cu mâinile goale, încearcă să amestece focul cu apa, să-i 
împace pe fanatici între ei; strădanie sortită eșecului și, de 
aceea, îndoit de măreaţă. La început, niciuna din părţi nu 
înţelege care este de fapt poziţia lui și, pentru că are vorba 
blândă, fiecare speră să-l poată câștiga pentru propria cauză. 
De îndată însă ce ambele tabere își dau seama că acest om liber 
nu-și pune onoarea și nu depune jurământ în slujba unei idei ce-i 
este străină și nu se face purtătorul de cuvânt al nici unei 
dogme, asupra lui se revarsă, din dreapta și din stânga, torente 
de ură și de batjocură. Deoarece Erasm nu vrea să adere la 
niciunul din partide, ajunge în opoziţie cu ambele: „Guelfii! mă 
consideră ghibelin?, iar ghibelinii mă socotesc guelf”. Luther, 
protestantul, pronunţă o grea anatemă împotriva lui Erasm, iar 
biserica catolică pune la index toate cărțile sale. Dar nici 
amenințările, nici ocările nu-l pot determina să se alăture unui 
partid sau celuilalt; nu/ii concedo, nu vreau să aparțin nici unei 
tabere, aceasta a fost deviza căreia i-a rămas fidel până la 


1 Membrii unei grupări politice în Italia, în sec. XII-XV, care a sprijinit papalitatea în 
lupta împotriva împăraţilor germani și a ghibelinilor. 
2 Membrii unei grupări politice în Italia, în sec. XII-XV, care i-a sprijinit pe împărații 
germani în lupta împotriva papalității și a sucirilor. 

12 


sfârșit, homo per se, întotdeauna el însuși, până la ultima 
consecință. Artistul, intelectualul în sensul erasmean al 
cuvântului, simte chemarea ca, în faţa oamenilor politici, în fața 
celor ce conduc și atrag oamenii spre o pasiune partizană, să fie 
omul care mediază și aplanează lucrurile, să fie omul măsurii și 
al căii de mijloc. El nu trebuie să adere la niciunul din fronturile 
ce stau faţă în faţă, ci să ia atitudine numai împotriva 
adversarului comun al oricărei gândiri libere, împotriva oricărui 
fanatism. Aceasta nu înseamnă că trebuie să stea de o parte, 
căci artistul este chemat să ia parte cu toate simţămintele sale 
la tot ce-i omenesc, el trebuie să fie deasupra taberelor, au- 
dessus de la mêtée, combătând în ambele tabere excesele și 
ura nefastă, absurdă, care este aceeași peste tot. 

Contemporanii și generaţiile ce au urmat au calificat într-un 
mod foarte simplist drept lașitate atitudinea lui Erasm, această 
nehotărâre a sa, ori mai bine zis, această dorinţă a sa de a nu se 
hotărî, și l-au ironizat pentru ezitarea sa raţională, socotindu-l 
slab și nestatornic. Și într-adevăr: Erasm nu a stat, ca un al 
doilea Winkelried, cu pieptul descoperit în faţa lumii, un astfel 
de eroism neînfricat nu-l caracteriza. El s-a retras prudent de o 
parte, mlădiindu-se într-o parte și în alta, ca o trestie, dar numai 
pentru a nu se lăsa frânt și pentru a se ridica apoi din nou. 
Profesiunea sa de credinţă, independenţa - nulii concedo - nu a 
arătat-o cu trufie ca pe un chivot, ci a ascuns-o sub haină, așa 
cum procedează un hoţ cu lanterna sa; uneori, în timpul celor 
mai sălbatice înfruntări ale demenţei generale, s-a ghemuit 
după colţuri sau a mers pe drumuri ascunse; dar - lucru esenţial 
- a salvat neîntinat de groaznicul uragan de ură al epocii sale 
tezaurul său spiritual, credinţa sa în omenire, astfel incit 
Spinoza, Lessing și Voltaire, precum și toţi europenii care i-au 
urmat, au putut să-și aprindă luminile lor de la această micuță 
flacără pâlpâitoare. Erasm este unicul din generaţia sa spirituală 
care a rămas mai fidel întregii umanităţi decât unui singur clan. 
A murit departe de câmpul de luptă, neaparţinând nici uneia din 
cele două armate, dușmănit de amândouă, a murit solitar și 
izolat. Solitar, dar - și acesta este lucrul hotărâtor - liber și 
independent. 

Numai că istoria este nedreaptă cu cei învinși. Ea nu-i iubește 
pe adepții măsurii și ai moderaţiei, pe conciliatori, pe 
umanitariști. Favoriţii istoriei sunt cei pătimași, cei fără simţul 


13 


măsurii, aventurierii nestăpâniţi ai spiritului și acţiunii: așa se 
face că istoria l-a uitat de o manieră aproape dispreţuitoare pe 
acest slujitor tăcut al omenescului. Pe fresca imensă a Reformei, 
figura lui Erasm se găsește în arierplan. Ceilalţi, toţi acei 
posedaţi de geniul și credinţa lor, își poartă destinul lor 
dramatic: Hus moare în vâlvătaia flăcărilor, Savonarola piere pe 
rug la Florenţa, Servet sfârșește în focul în care este aruncat la 
instigarea fanaticului Calvin. Fiecare are ora sa tragică: Thomas 
Munzer este schingiuit cu clești înroșiți în foc, John Knox este 
țintuit de galeră, în vreme ce Luther, înrădăcinat adânc în glia 
germană, tună și fulgeră împotriva împăratului și a imperiului, 
lansând lozinca sa: „Nu pot altfel”. Thomas Morus și John Fisher 
sunt decapitaţi, Zwingli cade ucis de un buzdugan pe câmpul de 
luptă de la Kappel - toţi figuri de neuitat, căliţi în fervoarea 
credinţei lor, extatici în suferinţa lor, măreţi prin destinul lor 
tragic. In urma lor însă continuă să ardă până în depărtări 
flacăra fatală a demenţei religioase, cetăţile pustiite de 
războaiele țărănești stau mărturie a unui Hristos pe care l-au 
înțeles greșit toţi fanaticii, fiecare în alt fel: orașele distruse, 
cătunele jefuite în timpul războiului de treizeci de ani, al celui de 
o sută de ani, aceste viziuni apocaliptice acuză în faţa cerului 
absurditatea oamenilor de a nu voi să cedeze. Din mijlocul 
acestui tumult, situată puţin în urma marilor conducători ai 
razboaielor religioase și vădit distanţată de ei toți, ne privește 
figura delicată, umbrită de o ușoară tristeţe a lui Erasm din 
Rotterdam. Nu este țintuit la stâlpul martiriului, mâna lui nu ţine 
vreo spadă, chipul său nu este crispat de vreo patimă 
mistuitoare. Dar ochii săi blânzi, albaștri ca azurul, eternizaţi de 
Holbein, privesc dincolo de toată această revărsare de pasiuni 
ale mulțimilor, spre epoca noastră nu mai puţin frământată. 
Fruntea sa este umbrită de o calmă resemnare - el cunoaște 
doar această veșnică „stultitia” a lumii! -, dar un surâs ușor, 
abia perceptibil, zâmbetul certitudinii, se schițează în jurul gurii 
sale. El, omul cu experiență, știe că, până la urmă, toate 
pasiunile sfârșesc prin a se stinge. Soarta oricărui fanatism este 
să cadă în exces. Rațiunea, eternă și tăcut răbdătoare, știe să 
aștepte și să reziste. Uneori, în timp ce ceilalți se dezlănțuie 
ameţiţi, ea trebuie să tacă, să fie mută. Dar vine și vremea ei, 
mereu revine. 


14 


e Privire asupra epocii 


Trecerea de la secolul al cincisprezecelea la cel de-al 
șaisprezecelea reprezintă un moment crucial pentru destinul 
Europei, moment care, prin îngrămădirea dramatică de 
evenimente, poate fi asemuit numai cu epoca noastră. Dintr-o 
dată, spaţiul european capătă dimensiuni mondiale; o 
descoperire succede celeilalte și, în decurs de numai câţiva ani, 
graţie  temerităţii unei noi generaţii de navigatori, se 
recuperează ceea ce secole întregi întârziaseră să realizeze din 
cauza indiferenţei sau lipsei lor de curaj. Cifrele sar ca semnele 
unui cadran electric: în 1486, Diaz este primul european care se 
încumetă până la Capul Bunei Speranţe, în 1492, Columb ajunge 
în insulele Americii, iar în 1497, Sebastian Cabot? poposește în 
Labrador, atingând astfel continentul american. Un nou 
continent aparţine de acum înainte conștiinței rasei albe. Dar 
iată că Vasco da Gama, pornind pe mare, de la Zanzibar spre 
Calcutta, deschide drumul maritim spre Indii; în 1500, Cabral 
descoperă Brazilia; în sfârșit, între 1519 și 1522, Magellan 
întreprinde și duce la bun sfârșit acţiunea cea mai memorabilă, 
care încoronează tot șirul acestor fapte: cea dintâi călătorie a 
unui om în jurul lumii, din Spania până în Spania. În felul acesta, 
se recunoaște justeţea teoriei emise în 1490 de Martin Behaim 
despre „mărul terestru”, primul glob reprezentând pământul, 
luat în derâdere la apariţia lui, ca fiind o ipoteză anticreștină, 
opera unui descreierat. Fapta cea mai curajoasă a confirmat 
astfel ideea cea mai îndrăzneață. Peste noapte, balonul terestru, 
pe care omenirea gânditoare se mișca în cerc în spaţiul sideral 
ca pe o terra incognita, devine pentru ea o realitate ce poate fi 
cunoscută și străbătută, iar marea, până atunci doar un deșert 
de culoarea azurului, unduind până în depărtări mitice, devine 
un element al naturii ce poate fi cutreierat și măsurat, pus în 
slujba omenirii. Subit, cutezanţa europenilor se descătușează, 
nu mai există pauză, nici clipă de răgaz, în întrecerea 
impetuoasă pentru descoperirea cosmosului. Ori de câte ori 


3 În text: Sebastian Cabot. În realitate, tatăl acestuia, Giovanni Cabot (Caboto). 
4 Tinut necunoscut (lat). 


15 


tunurile de la Cadiz sau Lisabona salută înapoierea în patrie a 
unui vas de război, o mare mulţime de curioși se îndreaptă spre 
port pentru a afla vești despre ţări nou descoperite, pentru a 
admira păsări, animale și oameni nemaivăzuţi până atunci; ea 
privește cutremurată încărcăturile uriașe de aur și argint; vestea 
se răspândește în toată Europa, care, datorită curajului spiritual 
al rasei sale, a devenit pe neașteptate centrul dominant al 
întregului univers. Dar, aproape în același timp, Copernic 
scrutează orbitele necunoscute ale aștrilor de deasupra 
pământului brusc luminat și, graţie artei tiparului recent 
descoperite, toate aceste cunoștințe noi pătrund cu o 
repeziciune, de asemenea necunoscută până atunci, în orașele 
cele mai îndepărtate, în cătunele pierdute ale Occidentului: 
după secole întregi, Europa trăiește pentru prima dată o 
experiență colectivă fericită care îi exaltă dorul de viață. In 
timpul unei singure generaţii, elementele primare ale intuiţiei 
umane, spațiul și timpul, capătă dimensiuni și valori complet noi 
- numai perioada trecerii de la secolul al nouăsprezecelea la al 
douăzecilea, în care a avut loc, într-o succesiune tot atât de 
rapidă, reducerea spațiului și timpului prin telefon, radio, 
automobil și avion, a mai cunoscut o răsturnare asemănătoare a 
ritmului vieţii prin invenţii și descoperiri. 

O astfel de lărgire bruscă a universului exterior trebuia să 
aibă în mod firesc drept consecinţă o schimbare tot atât de 
violentă în universul psihic. 

Subit, fiecare individ este nevoit să gândească, să socotească, 
să trăiască în alte dimensiuni; dar, încă înainte de a se fi adaptat 
creierul la o asemenea metamorfoză aproape de neconceput, 
simțămintele omului au și suferit o transformare: o confuzie 
perplexă, provocată în parte de teamă, în parte de o încântare 
entuziastă, este întotdeauna cea dintâi reacţie a sufletului, 
atunci când își pierde brusc echilibrul, când simte că toate 
normele și formele, pe care se bizuia ca pe ceva ce până în acel 
moment se dovedise a fi de neclintit, încep să-i scape într-un 
mod misterios. De la o zi la alta, toate certitudinile devin 
îndoielnice, tot ce cu o zi înainte mai era valabil apare depășit, 
de parcă ar fi vechi de un mileniu; hărţile lui Ptolemeu, 
considerate sacrosancte și imuabile de douăzeci de generații, 
ajung, datorită lui Columb și Magellan, de batjocura copiilor; 
lucrările de geografie, astronomie, geometrie, medicină, 


16 


matematică, copiate și recopiate cu credinţă și admirate ca fiind 
infailibile, încep să fie considerate nevalabile și învechite, tot ce 
fusese viguros în trecut se ofilește la răsuflarea fierbinte a 
vremurilor noi. Se pune capăt comentariilor și controverselor 
fără de sfârșit, vechile autorităţi se năruie ca niște idoli, cândva 
veneraţi, turnurile de carton ale scolasticii se prăbușesc, 
orizontul se luminează. Ca urmare a altoirii organismului 
european cu o nouă substanță mundană, rezultă o pasiune 
intelectuală pentru cunoaștere și știință, ritmul vieţii se 
accelerează. Această ardoare imprimă o cadență impetuoasă 
proceselor de evoluţie ce se găseau într-un stadiu de gestație 
lentă, toate lucrurile existente încep să se clatine ca la un 
cutremur de pământ. Rânduirile moștenite din evul mediu sunt 
reașezate, unele urcă, altele coboară: casta cavalerilor piere, 
orașele înfloresc, țărănimea sărăcește, comerțul și luxul 
prosperă cu vigoare tropicală, alimentate de afluxul aurului de 
peste Ocean. Totul fermentează din ce în ce mai puternic, se 
conturează o profundă transformare socială, așa cum se 
întâmplă în zilele noastre ca urmare a iruperii tehnicii și a 
organizării și raţionalizării sale de asemenea prea rapide: 
asistăm la una din acele clipe tipice, în care omenirea este 
parcă întrecută de propriile sale realizări, trebuind să depună 
toate eforturile pentru a se ajunge din urmă pe ea însăși. 

Toate sectoarele rânduirii umane sunt zdruncinate de acest 
șoc colosal; până și acel ultim strat al domeniului psihic care de 
obicei rămâne neatins de furtunile vremurilor - religia - este 
afectat în acest moment de răscruce de veacuri și de lumi. 
Dogma, turnată de biserica catolică într-o formă rigidă, rezistase 
ca o stâncă de neclintit tuturor uraganelor, iar supunerea 
adâncă, plină de pioșenie, fusese simbolul evului mediu. 
Autoritatea stătea neclintită deasupra și comanda, în timp ce de 
jos omenirea își ridica privirea cu devoțiune, ascultând cuvântul 
sacru, fără ca cineva să cuteze să pronunţe vreo îndoială față de 
adevărul ecleziastic, iar acolo unde se manifesta vreo 
rezistenţă, biserica își arăta puterea de apărare: fulgerele 
anatemei frângeau spada împăraţilor și înăbușeau răsuflarea 
ereticilor. Această obedienţă unanimă și umilă, această credinţă 
feroce și oarbă faţă de biserică, unea popoare, seminţii, rase și 
clase, fie ele oricât de străine și de ostile între ele, într-o 
comunitate grandioasă: în evul mediu, oamenii din Occident 


17 


aveau un singur suflet, sufletul catolic. Europa se odihnea la 
sânul bisericii; uneori era tulburată, frământată de vise mistice, 
dar ea se odihnea, fiindu-i străină orice dorinţă de adevăr 
căpătat prin cunoaștere și știință. Acum, pentru prima oară, o 
neliniște prinde să răscolească sufletul occidental: de vreme ce 
tainele pământului pot fi sondate, de ce nu ar putea să fie 
pătruns și ceea ce este divin? Incetul cu încetul, câte unul din 
cei ce stăteau îngenuncheaţi smerit, cu ochii lăsaţi în jos, se 
ridică și înalță o privire întrebătoare; nu-l mai stăpânește 
sentimentul de umilinţă, ci curajul de a gândi și de a pune 
întrebări. Alături de aventurierii temerari ai mărilor necunoscute, 
alături de Columb, Pizarro, Magellan, se ivește o generaţie de 
conchistadori ai spiritului care înfruntă cu hotărâre 
necunoscutul. Puterea religiei, care timp de secole fusese 
închistată în dogme ca într-o sticlă sigilată, se pulverizează ca 
un eter, ieșind din conciliile ecleziastice și pătrunzând până în 
adâncul maselor; lumea râvnește la înnoire și la schimbare și în 
această ultimă sferă. Graţie încrederii în sine ieșite învingătoare 
din încercări grele, omul secolului al șaisprezecelea nu se mai 
simte ca un grăunte infim de pulbere, lipsit de voinţă, însetat de 
roua harului divin, ci ca centru al evenimentelor, ca deţinător al 
unei puteri în lume; umilinţa și obscuritatea se preschimbă subit 
într-un sentiment de orgoliu: beţie a puterii dată de acest 
sentiment, beţie pe care o denumim, în sensul cel mai plastic și 
nepieritor al cuvântului, Renaștere. Alături de dascălul 
confesional, își face apariţia, cu drepturi egale, învățătorul laic, 
alături de biserică ia loc știința. Și aici s-a frânt sau a fost cel 
puțin șubrezită o autoritate supremă, s-a sfârșit cu omenirea 
umilă și mută a evului mediu, începe o lume nouă care își pune 
întrebări și cercetează cu aceeași fervoare religioasă cu care 
cea dinaintea ei a crezut în biserică și s-a rugat. Setea de 
învățătură trece din mănăstiri în universităţi, care se înființează 
aproape în același timp în toate ţările Europei, devenind citadele 
ale cercetării libere. Acum este loc pentru poeţi, gânditori, 
filosofi, pentru  vestitorii și descoperitorii tuturor tainelor 
sufletului omenesc; altele sunt tiparele în care spiritul își 
modelează roadele gândirii; umanismul încearcă să dea omenirii 
divinitatea fără a recurge la intermediul preoţilor, și iată că, la 
început în mod izolat, apoi susţinută de siguranța de sine a 


18 


maselor, se conturează marea revendicare de importanță 
istorică universală: Reforma. 

Moment grandios, o răscruce de veacuri care devine moment 
de cotitură al istoriei: pentru o clipă Europa are o singură inimă, 
un singur suflet, o singură voinţă, o singură aspirație. Ca un tot 
unitar, Europa, printr-o poruncă încă neînțeleasă, se simte 
irezistibil chemată să se transforme. Ora este deosebit de 
propice, în toate ţările mocnește neliniștea, în suflete teama și 
nerăbdarea și, peste toate, vibrează și plutește o așteptare 
unică, nedefinită, a cuvântului liberator, care să indice țelul; 
acum sau niciodată îi este dat spiritului omenesc să înnoiască 
lumea. 


19 


e Tinerete întunecată 


Împrejurare unică, simbolică, pentru acest geniu care aparține 
tuturor națiunilor, întregii lumi: Erasm nu are patrie, nu are o 
casă părintească propriu-zisă; s-a născut, ca să spunem așa, în 
vid. Numele de Erasmus Roterodamus, cu care se înfățișează 
faimei mondiale, nu a fost moștenit de la părinţi și strămoși, ci 
este un nume adoptat, limba vorbită de el tot timpul vieţii nu 
este olandeza maternă, ci latina cultă, învățată de el. Ziua și 
împrejurările nașterii sale sunt învăluite de o umbră ciudată; 
aproape că numai anul nașterii este cert: 1466. Erasm nu a fost 
defel nevinovat de această umbră așternută peste originea sa, 
căci nu-i plăcea să se vorbească despre ea: era un copil 
nelegitim, ba, și mai supărător încă, era copilul unui preot, „ex 
illicito et ut timet incesto damnatoque coitu genitus”5. (Ceea ce 
povestește atât de romantic Charles Reade despre copilăria lui 
Erasm, în celebrul său roman The cloister and the heart“ este, 
bineînţeles, născocire.) Părinţii mor de timpuriu și este ușor de 
înţeles de ce rudele se grăbesc să ţină departe bastardul, pe cât 
posibil și fără cheltuieli; din fericire, biserica este întotdeauna 
dispusă să atragă un băiat dotat. La nouă ani, micul Desiderius 
(de fapt: un nedorit) este trimis la școala confesională de la 
Deventer, apoi la Hertogenbosch; în 1487 intră la mănăstirea 
augustinilor din Steyn, nu atât din înclinaţie religioasă, cât mai 
ales pentru că mănăstirea posedă cea mai bună bibliotecă 
clasică din ţară; acolo depune el, în jurul anului 1488, 
legământul de călugăr. Dar de nicăieri nu rezultă că, în anii 
petrecuţi la mănăstire, s-ar fi străduit cu tragere de inimă să 
obţină laurii unei  desăvârșite  devoţiuni; dimpotrivă, din 
scrisorile sale aflăm că l-au preocupat îndeosebi artele 
frumoase, literatura latină și pictura. Oricum, în 1492, episcopul 
din Utrecht personal îl hirotonisește preot. 

Puţini au fost cei care l-au văzut vreodată pe Erasm, în timpul 
vieții sale, în veșmânt preoţesc; și trebuie să faci întotdeauna un 
oarecare efort ca să-ţi amintești că acest liber-cugetător, ale 


5... născut nelegitim și e de temut că și dintr-o împreunare spurcată și condamnabilă 
(lat.). 
6€ Mânăstirea și inima (engl.), roman al scriitorului englez Charles Reade (1814-1884). 


20 


cărui scrieri erau lipsite de idei preconcepute, a aparținut, de 
fapt, până în clipa morţii, tagmei clericale. Erasm stăpânea însă 
marea artă a vieţii de a se degaja încet și fără multă vâlvă de 
tot ce-l apăsa, păstrându-și, sub orice veșmânt și orice 
constrângere, libertatea interioară. Folosind cele mai abile 
pretexte, a obținut din partea a doi papi dispensa de a purta 
haina sacerdotală; un certificat medical îl scutește de obligaţia 
de a posti, iar la disciplina monahală nu s-a mai întors nici 
măcar pentru o zi, cu toate rugăminţile, admonestările, ba chiar 
amenințările superiorilor săi. 

In felul acesta, se dezvăluie o trăsătură esenţială, poate cea 
mai importantă, a caracterului său: Erasm nu vrea să fie legat 
de nimic și de nimeni. Nu vrea să se angajeze să slujească 
pentru totdeauna unui prinţ, unui anume stăpân sau chiar lui 
Dumnezeu; dintr-o pornire lăuntrică de independenţă, el trebuie 
să rămână liber, să nu fie supus nimănui. În sinea lui nu a 
recunoscut niciodată vreun superior, nu s-a simţit obligat 
nicicând faţă de vreo curte domnitoare, de vreo universitate, de 
vreo profesiune, de vreo mănăstire, de vreo biserică, de vreun 
oraș. Toată viaţa și-a apărat cu aceeași tenacitate neostentativă 
libertatea morală ca și pe cea spirituală. 

De această trăsătură esenţială a firii sale se leagă în mod 
organic o alta: Erasm este într-adevăr un fanatic al neatârnării, 
dar aceasta nu face defel din el un răzvrătit, un revoluționar. 
Dimpotrivă, el detestă orice conflict deschis, evită ca un 
tactician iscusit orice opoziţie zadarnică împotriva puterii și a 
deţinătorilor ei pe acest pământ. El preferă să găsească o cale 
de înțelegere cu ei, în loc să se răzvrătească împotriva lor; 
preferă să-și dobândească independenţa prin abilitate, în loc să 
lupte pentru obţinerea ei; nu, el nu leapădă rasa de monah 
augustin, care îi încorsetează sufletul, cu gestul dramatic și 
ostentativ al lui Luther; nu, el preferă s-o dezbrace discret, în 
mare taină, după ce a obţinut în secret permisiunea necesară: 
ca un bun discipol al compatriotului său, vulpoiul din fabula 
animalieră Reineke Fuchs, se strecoară îndemânatic din orice 
cursa ce se întinde libertăţii sale. Prea precaut pentru a deveni 
vreodată un erou, el obține, datorită minţii sale limpezi, care 
judecă cu superioritate lucidă slăbiciunile omenești, tot ce-i 
trebuie pentru dezvoltarea personalităţii sale; în această 
permanentă luptă pentru a cuceri independenţa în organizarea 


21 


vieții sale, el învinge nu cu armele curajului, ci cu armele 
psihologiei. 
e 

Dar această mare artă de a-ți făuri o viață liberă și 
independentă - arta cea mai anevoioasă pentru un artist! - se 
cere învățată. Școala vieții lui Erasm a fost aspră și a durat mult. 
Abia la douăzeci și șase de ani izbutește să scape din mănăstire, 
unde nu mai putea suporta îngustimea și mărginirea spiritului. 
Totuși - iată cea dintâi dovadă a abilității sale diplomatice -, el 
nu fuge de superiorii săi ca un călugăr care-și calcă jurământul, 
ci, după tratative secrete, se lasă invitat de către episcopul din 
Cambrai să-l însoțească în calitate de secretar pentru limba 
latină, în călătoria pe care episcopul proiecta s-o facă în Italia; în 
același an în care Columb descoperă America, prizonierul 
mănăstirii descoperă pentru sine viitoarea sa lume, Europa. Din 
fericire, episcopul își amână călătoria, astfel că Erasm are tot 
răgazul să guste viața în felul în care-i place; nu trebuie să 
citească liturghia, poate să se așeze la mese mari, îmbelșugate, 
să facă cunoștință cu intelectuali, să se consacre cu pasiune 
studiului clasicilor latini și ai bisericii și, pe lângă toate acestea, 
să lucreze la dialogul intitulat Ant/barbari. Acest titlu al primei 
sale opere ar putea, de altfel, să figureze pe copertele tuturor 
operelor sale. Fără să-și dea seama, Erasm a pornit marea 
campanie a vieţii sale împotriva ignoranței, neroziei și îngâmfării 
tradiționale, străduindu-se să capete maniere alese și să-și 
lărgească cunoștințele; din nefericire însă, episcopul din 
Cambrai renunţă să mai plece la Roma, și astfel acest răstimp 
plăcut ia pe neașteptate sfârșit, căci de un secretarius pentru 
limba latină nu mai este nevoie. În acest moment, ar fi fost 
cazul ca Erasm, călugărul împrumutat de la mănăstire, să se 
întoarcă disciplinat la mănăstire. Dar, odată ce băuse din dulcea 
otravă a libertăţii, nu vrea să mai renunțe la ea. Simulează deci 
o dorință irezistibilă de a atinge treptele mai înalte ale științei 
ecleziastice; cu toată pasiunea și energia ce i le insuflă teama 
de mănăstire și, totodată, cu toată arta sa psihologică recent 
însușită, stăruie pe lângă blajinul episcop să-l trimită la Paris cu 
o bursă, spre a putea obţine acolo diploma de doctor în teologie. 
In cele din urmă, episcopul îi dă binecuvântarea și, ceea ce este 
și mai important pentru Erasm, o mică pungă cu bani drept 
stipendiu; de aici încolo, priorul mănăstirii va aștepta zadarnic 


22 


întoarcerea infidelului. Va trebui să se obișnuiască să-l aștepte 
ani și decenii, căci Erasm și-a acordat de mult, de la sine putere, 
un concediu pe toată viaţa de la călugărie și de la orice altă 
formă de constrângere. 
e 

E drept că episcopul din Cambrai a acordat tânărului student 
în teologie bursa obișnuită. Această bursă este însă teribil de 
mică, un stipendiu de student pentru un bărbat de treizeci de 
ani; cu amară ironie, Erasm îl botează pe zgârcitul său protector 
cu epitetul de antimecena. Profund umilit, cel ce se obișnuise 
repede cu libertatea și fusese răsfăţat la masa episcopului, este 
nevoit să găsească adăpost în domus pauperum’, la colegiul, de 
prost renume, Montaigu, unde regulamentul ascetic și 
severitatea conducerii clericale nu prea îi sunt pe plac. Această 
închisoare a spiritului, situată în Cartierul Latin, pe colina Saint- 
Michel (cam pe unde este astăzi Panteonul), îl izolează cu 
strășnicie pe tânărul student însetat să cunoască viaţa de 
plăcerile lumești pe care le gustă colegii săi laici; despre 
șederea în această temniţă teologică a celor mai frumoși ani ai 
tinereţii sale Erasm vorbește ca despre o viaţă de ocnaș. El, care 
avea despre igienă concepţii surprinzător de moderne, trece în 
scrisorile sale de la o plângere la alta: că dormitoarele sunt 
insalubre și mult prea aproape de latrine, cu pereţii goi, reci ca 
gheața, doar văruiţi, încât nimeni nu ar putea să trăiască multă 
vreme în acest „collège vinaigre” fără să bolească și să moară. 
Nici hrana nu-i priește, ouăle și carnea sunt alterate, vinul oţetit, 
iar noaptea nu contenești să duci o bătălie fără glorie împotriva 
gângăniilor. „Vii de la Montaigu?”, întreabă el în bătaie de joc în 
ale sale Colloquia. „Fără îndoială că fruntea ta este încununată 
cu lauri. - Nu, cu purici.” De altfel, normele de disciplină de 
atunci din mănăstiri nu se dădeau înapoi de la pedepse 
corporale; și ceea ce un ascet fanatic ca Loyola? a fost gata să 
suporte resemnat, în aceeași clădire, timp de douăzeci de ani, 
pentru educarea voinţei sale - vergeaua și nuiaua -, repugnă 
unei firi nervoase și independente ca aceea a lui Erasm. Chiar și 
metoda de predare îi provoacă dezgust; curând începe să 
deteste pentru toată viaţa spiritul scolasticii cu formalismul său 
lipsit de viaţă, cu talmudismele și subtilităţile sale serbede; 


7 Azil pentru săraci. 
8 Ignaţiu de Loyola (c. 1491-1556), călugăr spaniol, adversar al Reformei. 


23 


artistul din el se revoltă - nu într-o formă atât de amuzantă ca 
mai târziu Rabelais, dar cu același dispreţ - împotriva violentării 
spiritului în acest pat al lui Procust. „Nimeni nu poate înțelege 
misterele acestei științe dacă a venit vreodată în contact cu 
Muzele sau cu Graţiile. Tot ce ţi-ai însușit despre bonae litterae 
trebuie să abandonezi aici, iar tot ce ai sorbit din izvoarele 
Heliconului trebuie să scuipi afară. Fac tot ce pot să nu rostesc 
nimic în limba latină, să nu spun nimic agreabil sau spiritual, și 
fac asemenea progrese în această direcţie, încât sper că mă vor 
recunoaște cândva ca pe unul de-al lor.” In cele din urmă, o 
boală îi dă mult așteptatul pretext să evadeze din această 
odioasă galeră a trupului și sufletului, renunțând la titlul de 
doctor în teologie. Este drept că, după o scurtă perioadă de 
întremare, Erasm se înapoiază la Paris, dar nu la „collège 
vinaigre", ci preferă să-și câștige existenţa dând lecţii, în 
calitate de pedagog și meditator, unor tineri avuţi, germani și 
englezi. În preot a început să încolțească independența 
artistului. 
e 

Dar, într-o lume încă semimedievală, nu există posibilitate de 
independenţă pentru un intelectual. Toate stările sunt delimitate 
într-o ierarhie categorică: principii laici și ai bisericii, clericii, 
breslele, ostașii, funcţionarii, meseriașii, ţăranii - fiecare stare 
constituind o grupă rigidă, bine păzită de orice intrus. În această 
formă de organizare a societăţii nu-și află locul intelectualul 
creator, învățații, artiștii liberi, muzicienii, deoarece nu au fost 
inventate încă  onorariile care, mai târziu, vor asigura 
independenţa acestor oameni. Intelectualului nu-i rămâne deci 
altă alegere decât să slujească uneia din clasele sociale 
dominante: trebuie să devină ori slujitorul unui principe, ori 
slujitorul lui Dumnezeu. Întrucât arta nu contează în vremea 
aceea ca o putere de-sine-stătătoare, el trebuie să caute 
favorurile potentaţilor, trebuie să devină protejatul unui senior 
binevoitor, trebuie să cerșească, când un venit de la biserică, 
când o pensie, trebuie să stea umil în tovărășia vulgară a 
servitorimii - aceasta până în timpurile lui Mozart și Haydn. 
Dacă nu vrea să moară de foame, trebuie să-i lingușească pe 
vanitoși prin dedicaţii, să-i sperie pe fricoși prin pamflete, să-i 
atace pe bogătași prin jalbe. Această luptă nedemnă pentru 
pâinea zilnică este reluată mereu, fără răgaz și fără nicio 


24 


certitudine, pe lângă unul sau mai mulţi protectori. Așa au trăit 
zece sau douăzeci de generaţii de artiști, începând cu Walther 
von der Yogelweide? și până la Beethoven, primul care știe să 
pretindă cu fermitate și să smulgă fără menajamente de la 
potentati drepturile sale de artist. Oricum, pentru un spirit 
superior și atât de ironic ca Erasm, nu a reprezentat un sacrificiu 
prea mare să se facă mic, să se adapteze și să stea retras. 
Scrutează de timpuriu jocul amăgitor al convieţuirii sociale; 
nefiind o fire rebelă, acceptă fără să crâcnească legile ei în 
vigoare și se străduiește numai să le încalce și să le ocolească în 
mod cât mai șiret. Cu toate acestea, drumul lui spre izbândă 
este lung, anevoios, deloc de invidiat: până la vârsta de 
cincizeci de ani, când principii încep, la rândul lor, să-l solicite, 
când papii reformatorii i se adresează cu rugăminţi, când 
tipografii îl asaltează iar bogătașii consideră o cinste pentru ei 
să-i trimită acasă daruri, până atunci pâinea pe care a mâncat-o 
Erasm i-a fost dăruită, ba era chiar cerșită de el. Până când 
părul începuse să-i încărunţească a fost nevoit să se plece și să 
se încline: nenumăratele sale dedicaţii umile și epistole 
măgulitoare reprezintă o mare parte a corespondenței rămase 
de la el și, adunate separat, ar putea alcătui un manual de-a 
dreptul clasic pentru postulanţi, cu atâta admirabilă iscusinţă și 
artă epistolară sunt stilizate petiţiile sale. Dar, sub această lipsă 
de mândrie, adesea regretată, se ascunde o voință hotărâtă, 
teribilă, de independență. Erasm măgulește în scrisorile sale, 
pentru a putea fi în schimb mai sincer în operele sale. Acceptă 
mereu să i se dea cadouri, dar nu se lasă cumpărat de nimeni; 
respinge orice ar putea să-l lege pentru multă vreme de o 
anumită persoană. Devenit erudit de celebritate internațională, 
pe care zeci de universităţi ar fi dorit să-l acapareze pentru 
catedrele lor, el prefera să rămână simplu corector într-o 
tipografie, la Aldus Manutius din Veneţia, ori să devină preceptor 
sau însoțitor în călătorii pe lângă foarte tineri aristocrați englezi, 
sau să trăiască pur și simplu pe spinarea unor cunoscuți bogaţi, 
dar toate acestea numai atâta timp cât îi făceau plăcere și 
niciodată pentru multă vreme în același loc. Această voință 
tenace și hotărâtă de libertate, acest refuz de a fi slujitorul cuiva 
a făcut din Erasm un etern nomad. Peregrinează fără încetare 
prin toate ţările, când în Olanda, când în Anglia, când în Italia, 


? Poet german (c. 1170-c. 1230), autor al unor poeme îndreptate împotriva papii. 
25 


Germania și Elveţia, fiind, dintre toți învățații timpului său, omul 
care a călătorit cel mai mult, niciodată sărac de tot, niciodată cu 
adevărat bogat, trăind mereu suspendat „în aer” ca Beethoven; 
dar firea sa îl face să preţuiască această viaţă de hoinar mai 
mult decât o casă și un cămin propriu. Preferă să rămână pentru 
un oarecare timp un mic secretar al unui episcop decât să 
devină el însuși episcop pentru totdeauna, pentru toată viaţa; 
pentru un pumn de ducați, se simte mai bine să fie consilierul 
ocazional al unui principe decât cancelarul său omnipotent. 
Acest om, în care predomina cărturarul, are o aversiune 
instinctivă pentru orice constrângere din afară, pentru orice 
carieră: adevăratul ideal de viaţă al lui Erasm a fost să lucreze în 
umbra puterii, departe de orice răspundere, să citească cărți 
bune, stând într-o odăiţă liniștită, să-și scrie lucrările, să nu fie 
nici stăpânul, nici supusul cuiva. De dragul acestei libertăţi 
spirituale merge pe multe căi întunecate, ba chiar întortocheate, 
toate însă ducând spre unul și același ţel lăuntric: independenţa 
spirituală a artei sale, a existenței sale. 
e 

Erasm descoperă abia la vârsta de treizeci de ani, în Anglia, 
mediul ambiant propice firii sale. Până atunci trăise în chilii 
monahale apăsătoare, printre oameni mărginiţi și neciopliţi. 
Educaţia spartană din seminarii și strânsoarea ca într-o 
menghină exercitată de scolastică asupra spiritului fuseseră o 
adevărată tortură pentru firea sa delicată, sensibilă și însetată 
de cunoaștere; mintea sa cu un orizont larg nu se putea 
dezvolta într-un asemenea cadru limitat. Dar poate că atâta 
uscăciune și atâta amar îi erau sortite pentru a-i provoca acea 
sete imensă de cunoaștere universală și de libertate, căci, supus 
acestei discipline, multîncercatul Erasm a învăţat să urască 
pentru totdeauna ca neuman tot ce este brutal și despotic. 
Tocmai faptul că Erasm din Rotterdam a apucat să simtă evul 
mediu, în mod atât de plenar și de dureros, pe propria-i piele, în 
propriul suflet, îl va sorti de a deveni vestitorul timpurilor noi. Un 
tânăr discipol, lordul Mountjoy, îl ia cu el în Anglia; acolo respiră 
el, pentru prima dată, cu un sentiment de nemăsurată fericire, 
aerul înviorător al culturii spirituale. Căci Erasm sosește în 
lumea anglo-saxonă într-un moment foarte prielnic. După 
interminabilul război al celor două roze - roza albă și roza roșie 
-, care sfâșiase ţara timp de decenii, Anglia se bucura din nou 


26 


de binefacerile păcii; căci oriunde amuţește zăngănitul armelor 
și cuvântul politicianismului, arta și știința se pot dezvolta mai 
liber. Modestul monah și pedagog descoperă pentru prima oară 
că există un mediu în care numai istețimea minţii și erudiția 
contează. Nimeni nu-i pune întrebări despre nașterea sa 
nelegitimă și nimeni nu-i ţine socoteala slujbelor și rugăciunilor, 
aici este prețuit în cele mai distinse cercuri numai ca artist, ca 
intelectual care vorbește o latină aleasă, care posedă o elocință 
amuzantă. Este bucuros să cunoască minunata ospitalitate și 
nobila lipsă de prejudecăţi ale englezilor, 


„ces grands Mylords 
Accorts, beaux et courtois, magnanimes et forts”, 


cum îi laudă Ronsard. În această ţară ia cunoștință cu un alt fel 
de a gândi. Deși Wyclif a fost de mult dat uitării, la Oxford mai 
dăinuiește o concepţie mai liberală, mai îndrăzneață, despre 
teologie; Erasm găsește aici profesori de limba greacă care îi 
deschid porțile unui nou clasicism. Cele mai strălucite minți, 
oamenii cei mai celebri devin protectorii și prietenii săi, până și 
tânărul rege Henric al VIII-lea, atunci încă prinţ, cere să-i fie 
prezentat tânărul preot. Pentru Erasm, va rămâne pentru 
totdeauna o cinste și o dovadă că atitudinea sa impune faptul că 
bărbații cei mai distinși ai acelei generații, ca Thomas Morus și 
John Fisher, au fost prietenii săi cei mai intimi, că John Colet, 
precum și arhiepiscopii Warham și Cranmer au devenit 
protectorii săi. Tânărul umanist respiră cu nesaț acest aer 
pătruns de flacăra culturii, folosește prilejul acestei ospitalităţi 
spre a-și lărgi cunoștințele în toate direcţiile, își cizelează 
manierele venind în contact cu nobilii, ca și cu prietenii și soțiile 
acestora. Conștiinţa poziţiei pe care o deține contribuie la 
transformarea sa rapidă - timidul, stângaciul novice devine un 
fel de abate, care își poartă sutana ca pe un veșmânt de gală. 
Erasm începe să se preocupe de garderoba lui, învaţă să 
călărească și să vâneze; în casele ospitaliere ale nobilimii 
engleze își însușește un mod de viață aristocratic, care, mai 
târziu, în Germania, va distona cu purtările mai aspre, mai 
greoaie, ale umaniștilor provinciali și va explica, în bună parte, 
situaţia sa privilegiată în rândul intelectualilor. Aflându-se în 
centrul vieţii politice și având relaţii strânse cu personalităţile 


27 


cele mai reprezentative ale bisericii și ale curții regale, 
perspicacitatea sa capătă acel orizont larg și acea universalitate 
pe care toată lumea le va admira mai târziu. Până și firea sa 
devine mai senină: „Mă întrebi”, scrie el voios unui prieten, 
„dacă iubesc Anglia? Ei, dacă mi-ai dat vreodată crezare, te rog 
să mă crezi și când îţi spun că nimic nu mi-a priit atât de mult 
până acum. Am găsit aici o climă plăcută și sănătoasă, multă 
cultură și învățătură, și aceasta nu într-o formă pedantă și 
banală, ci mai profundă, mai exactă și mai clasică, atât în latină 
cât și în greacă, așa încât, făcând abstracţie de lucrurile ce sunt 
de văzut în Italia, nu prea simt dorinţa de a pleca în această 
țară. Când îl aud vorbind pe prietenul meu Colet, am impresia 
că-l ascult pe Platon însuși, și oare a mai creat vreodată natura 
o fire atât de blândă, delicată și fericită ca aceea a lui Thomas 
Morus?” În Anglia s-a vindecat Erasm de evul mediu. 

Dar cu toată dragostea pe care o simte pentru Anglia, Erasm 
nu devine englez. Vindecat, eliberat, el se înapoiază ca un 
cosmopolit, un om de lume, personalitate liberă și universală. 
De aci înainte, se va atașa de orice loc din lume unde domnesc 
știința și cultura, civilizaţia și cartea; pentru el, nici ţările, nici 
fluviile, nici mările nu constituie graniţe pe glob, după cum nici 
stările sociale, rasele și clasele nu reprezintă bariere; el nu 
recunoaște decât două straturi sociale: aristocrația culturii și a 
spiritului ca lume superioară, vulgul și barbaria ca lume 
inferioară. Acolo unde domnesc cartea și cuvântul, „eloquentia 
et eruditio”, acolo este de aici înainte patria lui Erasm. 

(J 

Faptul că s-a limitat cu încăpățânare la cercul elitei 
intelectuale, la pătura - pe atunci atât de subțire - de oameni 
cultivați, face ca figura și opera lui Erasm să apară ca lipsite de 
rădăcini; autentic cetățean al lumii, el rămâne pretutindeni un 
simplu vizitator, un oaspete, nu asimilează nicăieri obiceiurile și 
caracteristicile unui popor, nu-și însușește în niciun loc vreo 
limbă vie. Deși a făcut nenumărate călătorii, de fapt a trecut pe 
lângă ceea ce constituie particularităţile esenţiale ale fiecărei 
țări. Italia, Franţa, Germania, Anglia se rezumă pentru el la 
duzina de oameni cu care poate să poarte o conversaţie 
rafinată, iar orașele, la bibliotecile lor; în cel mai bun caz, 
observă unde sunt hanurile cele mai curate, oamenii cei mai 
politicoși, vinurile cele mai dulci. Dar în afară de arta literelor, 


28 


orice altă artă este pentru el inexistentă; nu-l interesează 
pictura, nu-l pasionează muzica. Nici nu observă că la Roma 
trăiesc și creează artiști ca Leonardo, Rafael și Michelangelo, iar 
entuziasmul pentru artă al papilor este criticat de el drept risipă 
inutilă, slăbiciunea pentru fast, contrară preceptelor 
evanghelice. Erasm nu citește niciodată strofele lui Ariosto, în 
Anglia nu ia cunoștință de opera lui Chaucer, iar în Franţa nu se 
apropie de poezia franceză. Urechea lui este cu adevărat 
receptivă numai la o singură limbă, latina, și arta lui Gutenberg 
a fost unica Muză cu care se simte înfrățit, el, cel mai subtil tip 
de literat, care nu izbutește să înțeleagă sensul lumii decât prin 
mijlocirea literelor - /itterae. Aproape că nu-i este cu putinţă să 
ia contact cu realitatea decât prin intermediul cărților. A avut 
relații mai mult cu ele decât cu femeile. lubește cărțile pentru că 
sunt tăcute și lipsite de violență, inaccesibile neștiutorilor: 
această dragoste pentru cărţi este singurul privilegiu al 
intelectualilor într-o epocă ce îi lipsea de orice drept. Fiind 
numai în tovărășia cărţilor, acest bărbat, de altfel econom, a 
reușit să devină risipitor; căuta să-și procure bani făcând 
dedicaţii, aceasta însă numai cu scopul de a-și putea cumpăra 
cărţi, mereu mai multe și mai multe, clasici greci și latini. 
lubește cărţile nu numai de dragul cuprinsului lor, ci, ca unul 
dintre primii bibliofili, le adoră, cu o dragoste pur și simplu 
senzuală, materialitatea și geneza, le apreciază prezentarea 
uneori splendidă, ușor de mânuit și, în același timp, estetică. Să 
stea printre lucrători la Aldus în Veneţia sau la Froben în Basel, 
în încăperea joasă în care se găsea de obicei imprimeria, să aibă 
în mână colile de tipar încă umede, să așeze, cot la cot cu 
meșterii acestei arte, ornamentele și inițialele delicate, să 
urmărească cu pana ascuţită, ca un vânător ager, greșelile de 
tipar, sau să dea la repezeală, chiar pe foile umede, o turnură 
mai limpede, mai clasică, unei fraze latinești, acestea sunt cele 
mai fericite momente ale vieţii lui Erasm; să lucreze la cărți și 
pentru cărți era pentru el modalitatea cea mai firească de 
existență. In realitate, Erasm nu a trăit niciodată în mijlocul 
popoarelor și înăuntrul ţărilor, ci pe deasupra lor, într-o 
atmosferă rarefiată de unde putea vedea totul mai limpede, în 
turnul de fildeș al artistului, universitarului. Dar, din acest turn, 
clădit numai din cărți și muncă, privea cu sete de cunoaștere în 


29 


jos, ca un al doilea Linceu!%, spre a vedea și înţelege liber, lucid 
și drept, viaţa trăită de oameni. 
e 

Pentru acest geniu ciudat, adevărata plăcere consta în a 
înţelege, a înţelege din ce în ce mai bine, lucrurile. Poate că, în 
sensul strict al cuvântului, Erasm nu poate fi considerat o minte 
profundă; nu face parte dintre cei care duc raţionamentul până 
la ultimele consecințe, dintre marii reformatori care dăruiesc 
universului un nou sistem planetar spiritual; adevărurile 
enunțate de Erasm nu sunt de fapt decât precizări. Dar, chiar 
dacă nu a fost un gânditor profund, Erasm a fost totuși un spirit 
cu un orizont neobișnuit de larg, un om cu o judecată riguroasă, 
limpede, un liber-cugetător în genul lui Voltaire și al lui Lessing, 
un exemplu de om care știe să priceapă și să-i facă și pe alţii să 
priceapă, un iluminist în sensul cel mai nobil al cuvântului. 
Considera că menirea sa firească este să răspândească lumina 
și lealitatea. Respingea tot ce era încâlcit, avea o repulsie 
organică faţă de tot ce era confuz-mistic sau exaltat-metafizic; 
asemenea lui Goethe, nimic nu i se părea mai odios decât „das 
Nebulose". Orizontul îl ademenea, adâncurile nu: niciodată nu s- 
a aplecat să plivească „abisul” lui Pascal, nu a cunoscut marile 
zguduiri sufletești ale lui Luther, Loyola sau Dostoievski, acele 
crize cumplite, înrudite în mod misterios cu moartea și nebunia. 
Orice exagerare era străină felului său raţiocinant. Niciun alt om 
al evului mediu nu a fost atât de puţin superstiţios ca el. 
Probabil că a avut un zâmbet ușor ironic la adresa convulsiunilor 
și crizelor contemporanilor săi, a viziunilor infernale ale lui 
Savonarola, a temerii de diavol de care era cuprins Luther, a 
închipuirilor astrale ale unui Paracelsus; nu putea înțelege și nu 
putea să facă înţeles decât ceea ce era pe înțelesul tuturor. 
Claritatea era organic prezentă chiar în cea dintâi privire 
aruncată de el asupra unui lucru, și tot ceea ce lumina cu ochiul 
său infailibil devenea dintr-o dată deslușit și ordonat. Datorită 
gândirii sale cristaline ca apa și sentimentelor sale pline de 
comprehensiune, Erasm a devenit marele propagator de lumină 
în mase, critic al epocii, educator și învăţător al secolului său, 
dascăl nu numai pentru generaţia sa, ci și pentru cele 
următoare, căci toţi iluminiștii, liber-cugetătorii și enciclopediștii 


19 Erou din mitologia greacă, înzestrat cu o vedere care străpungea și zidurile. Numele 
paznicului turnului în Faust de Goethe. 


30 


secolului al optsprezecelea și mulţi pedagogi ai veacului al 
nouăsprezecelea sunt în fond spirit din spiritul său. 

Numai că, în tot ce este lucid și didactic, se ascunde pericolul 
aplatizării  filistine; și dacă tendințele de exagerare ale 
iluminismului din secolele al  șaptesprezecelea și al 
optsprezecelea ne repugnă prin sofistica lor prezumţioasă, vina 
nu este a lui Erasm, căci aceste tendințe nu fac decât să imite 
metoda lui, dar le lipsește spiritul „erasmean”. Acestor minţi 
înguste le lipsește grăuntele de sare atică, acea superioritate 
suverană care face ca toate scrisorile și dialogurile maestrului 
lor să fie atât de captivante, atât de savuroase din punct de 
vedere literar. La Erasm, o dispoziţie de seninătate și ironie 
alterna întotdeauna cu una de gravitate de savant, el fiind 
destul de puternic ca să-și poată îngădui să se joace cu 
facultăţile sale spirituale și, posedând, înainte de toate, un umor 
sclipitor, dar nu răutăcios, caustic, dar nu sec, umor moștenit de 
Swift și apoi de Lessing, Voltaire și Shaw. Erasm este cel dintâi 
mare stilist al epocii moderne care știa să spună în șoaptă 
anumite adevăruri eretice, clipind și făcând cu ochiul; se 
pricepea să treacă pe sub nasul cenzurii, cu o impertinență 
genială și cu o îndemânare inimitabilă, chestiunile cele mai 
delicate; un rebel primejdios, care nu se expunea el însuși 
niciodată vreunui pericol, fiind apărat de roba sa de savant sau 
ascunzându-se la iuțeală sub mantia unei farse. Alţii, care nu 
spuseseră decât a zecea parte din ceea ce Erasm a cutezat să 
spună, au ajuns pe rug pentru că vorbiseră tare și grosolan; 
cărţile sale însă au fost primite cu mare cinste de papi și 
cardinali, de regi și duci, care le-au răsplătit cu onoruri și daruri; 
graţie artei sale de a îmbrăca ideile într-un înveliș literar- 
umanist, Erasm a introdus de fapt în mod clandestin în mănăstiri 
și la curțile princiare întregul material exploziv al Reformei. Cu 
Erasm începe - el fiind în toate deschizător de drumuri - 
măiestria prozei politice, cu toată gama ei mergând de la patetic 
la satiric, acea artă înaripată a cuvântului incendiar care, 
admirabil desăvârșită mai târziu de Voltaire, Heine și Nietzsche, 
își bate joc de toate instituţiile, laice și clericale, artă ce a fost 
întotdeauna mai primejdioasă pentru orânduirea existentă decât 
atacul deschis al celor pătimași. Prin Erasm, scriitorul devine 
pentru prima oară o putere europeană alături de celelalte 
puteri. Va rămâne pentru totdeauna un titlu de glorie pentru 


31 


Erasm faptul că nu a mânuit această artă pentru a destrăma și a 
instiga, ci exclusiv în spirit de unire și bună înțelegere între 
oameni. 

(J 

Erasm nu a fost de la început marele scriitor de mai târziu. Un 
om ca el trebuie să îmbătrânească pentru ca opera lui să ajungă 
să influențeze lumea. Oameni ca Pascal, Spinoza, Nietzsche pot 
muri tineri. Căci spiritul lor sintetic îşi găseşte desăvârşirea 
tocmai în formele cele mai succinte și mai închegate. 
Dimpotrivă, un om ca Erasm, o minte care culege, caută, 
comentează și concentrează, care nu-și găsește substanța în ea 
însăși, ci mai degrabă o colectează din viaţă, un asemenea om 
nu acționează prin intensitate, ci prin extensiune. Erasm era mai 
mult un om înzestrat decât un artist, pentru inteligența sa 
oricând disponibilă scrisul nu constituia decât o altă modalitate 
de conversaţie, necerând minţii sale mobile niciun efort 
deosebit. El însuși mărturisește undeva că îi este mai ușor să 
redacteze o carte nouă decât să citească corectura uneia vechi. 
Nu are nevoie să se încălzească, să se antreneze, mintea lui 
fiind oricum mai rapidă decât cuvântul. „Când citesc scrisul 
tău”, scrie Zwingli, „mi se pare că te aud vorbind și că văd 
statura ta mică, dar delicată, agitându-se în chipul cel mai 
simpatic.” Cu cât scrie mai ușor, cu atât scrisul lui este mai 
convingător, cu cât creează mai mult, cu atât opera lui are mai 
mult efect, mai mult răsunet. 

Prima lucrare care îi aduce faimă își datorează succesul unei 
întâmplări sau mai curând faptului că și-a dat seama, intuitiv, de 
atmosfera timpului. În decursul anilor, tânărul Erasm strânsese, 
în scopuri pedagogice, o culegere de citate latinești, pe care, 
când a găsit prilejul, le-a tipărit la Paris sub titlul de Adagia. In 
felul acesta a venit, fără să vrea, în întâmpinarea snobismului 
epocii, căci, tocmai atunci, limba latină era la modă, și orice 
persoană cu pretenţii de literat se considera obligată, în calitate 
de „om cult”, să-și împăneze scrisorile, disertaţiile sau 
discursurile cu citate latinești. Trebuie spus că acest abuz 
durează până aproape de secolul nostru. Culegerea reușită a lui 
Erasm îi scutește deci pe toți snobii umaniști de osteneala de a-i 
citi ei înșiși pe clasici. De aci înainte, cine compune o scrisoare 
nu mai trebuie să răsfoiască foliante întregi, ci pescuiește la 
repezeală o frază cu înflorituri din Adagia lui Erasm. Și, întrucât 


32 


snobii sunt și au fost numeroși în toate timpurile, cartea își face 
repede drum: o duzină de ediţii, fiecare conţinând un număr de 
citate aproape dublu faţă de cea precedentă, sunt tipărite în 
toate ţările, și dintr-o dată numele lui Erasm, copil găsit și 
bastard, devine celebru în toată Europa. 
e 

Un singur succes nu înseamnă nimic pentru un scriitor. Dacă 
însă se repetă o dată, și încă o dată, de fiece dată într-un alt 
domeniu, atunci el confirmă o vocaţie, dovedește prezenţa la 
acel artist a unui instinct deosebit. Această forță nu poate fi 
sporită, această artă nu poate fi învățată; Erasm nu urmărește 
niciodată în mod deliberat un succes, dar acesta îi apare în cale 
cu totul pe neașteptate și pentru el. Spre a-i ajuta pe elevii săi 
să înveţe mai ușor latina, scrie, în Colloquia, câteva dialoguri: și 
iată că iese un manual pe care îl vor citi trei generaţii. Concepe 
Elogiul nebuniei cu intenţia de a scrie o satiră umoristică și 
dezlănțuie cu această carte o revoluţie împotriva autorităţilor de 
tot felul. Face o nouă traducere a Bibliei din limba greacă în cea 
latină, însoţită de comentarii, și iată începutul unei noi teologii; 
scrie în decurs de câteva zile o carte destinată să aducă 
mângâiere unei femei  evlavioase, mâhnită din cauza 
indiferenţei bărbatului faţă de religie, și iată că această carte 
devine  catehismul unei noi evlavii evanghelice. Fără să 
țintească, nimerește totdeauna în plin. Este suficient ca un 
gânditor liber și fără prejudecăţi să se ocupe, fie și în treacăt, cu 
autoritatea sa, de un lucru, pentru ca să rezulte ceva nou pentru 
o lume închistată în idei depășite. Căci cine gândește în mod 
independent, gândește totodată cel mai bine și mai util pentru 
toți oamenii. 


33 


e Portretul 


„Figura lui Erasm este una dintre cele mai expresive, cu 
trăsături dintre cele mai definitorii din câte cunosc” spune 
Lavater!!, a cărui competenţă în materie de fiziognomie nu 
poate fi contestată de nimeni. Și tot astfel l-au văzut și marii 
pictori ai timpului său: un chip „definitoriu”, prevestitor al unui 
nou tip de om. Hans Holbein, cel mai fidel dintre portretiști, l-a 
zugrăvit nu mai puţin de șase ori pe marele praeceptor mundi?, 
la cele mai felurite vârste; Albrecht Durer l-a pictat de două ori, 
Quentin Matsys? o dată; niciun alt german nu posedă o 
iconografie atât de celebră. Să faci portretul lui Erasm, acest 
lumen mundi, era în același timp un omagiu public adus 
bărbatului universal, care reunise breslele distincte ale 
diverselor arte într-o unică frăție de creaţie umanistă. Pictorii 
proslăveau în Erasm pe protectorul lor, pe marele precursor al 
noii forme artistice și etice de viață; de aceea, îl înfățișau în 
lucrările lor cu toate însemnele acestei forțe spirituale. Așa cum 
războinicul este prezentat în armură, cu coif și spadă, nobilul cu 
stemă și deviză, episcopul cu inel și odăjdii, tot astfel apare 
Erasm în toate tablourile în chip de condotier cu arma recent 
descoperită: omul cu cartea. Toţi, fără excepţie, îl pictează 
înconjurat de cărți ca de o oaste, scriind sau creând: la Dürer 
ține în mâna stângă călimara, în dreapta pana, lângă el zac 
scrisori, în faţa lui maldăre de foliante. Holbein îl înfățișează o 
dată cu mâna sprijinită pe o carte care poartă titlul simbolic 
„Faptele lui Hercule” - omagiu dibaci pentru a elogia caracterul 
titanic al operei erasmeene; altă dată îl surprinde ţinând mâna 
pe creștetul zeului roman Terminus, enunţând și zămislind deci 
„conceptul”, „termenul”. Peste tot, în imaginea lui Erasm se 
accentuează, pe lângă aspectul corporal, latura „delicată, 
chibzuită, inteligent-temătoare” (Lavater) a atitudinii sale 
intelectuale, peste tot apare expresia gânditoare, cercetătoare, 


11 Johann Caspar Lavater (1741-1801), filosof, teolog și poet elveţian. Inventatorul 
fiziognomiei. 

12 Dascălul lumii (lat.). 

13 Pictor și gravor flamand (c, 1466-1530). 

14 Lumina lumii (lat.). 


34 


introspectivă, care conferă acestui chip, altminteri mai curând 
abstract, o aureolă incomparabilă și de neuitat. 

Luat în sine, strict fizic, considerat doar ca mască, ca înveliș 
exterior, făcând abstracţie de forța lăuntrică concentrată în 
privire, chipul lui Erasm nu s-ar putea numi frumos. Natura nu a 
fost prea generoasă cu acest om atât de înzestrat din punct de 
vedere intelectual, dându-i numai în mică măsură vigoare și 
vitalitate în adevăratul înțeles al cuvântului: un corp extrem de 
firav cu un cap mic, în loc de un trup solid, sănătos și rezistent. 
În vinele lui curgea un sânge subţire, pal și lipsit de vlagă, iar pe 
deasupra nervilor atât de sensibili se întindea o piele delicată, 
maladivă, palidă, care, pe măsură ce anii treceau, se zbârcea ca 
un pergament cenușiu, friabil, făcând mii de cute și de crețuri, 
adevărate semne runice. Întregul său trup trădează această 
carenţă de vitalitate; părul prea subţire și prea sărac în 
pigmenţi, de un blond spălăcit, cade peste tâmplele străbătute 
de vine albastre, mâinile anemice au transparența alabastrului, 
nasul prea ascuţit, cu un vârf ca de pană de gâscă, se 
conturează proeminent pe chipul său ca de pasăre, buzele 
strânse sunt prea subţiri, prea sibilinice, sugerând un glas slab, 
monoton, ochii par prea mici și intraţi în orbite, cu toată lumina 
pe care o răsfrâng, niciunde o culoare mai vie, nicăieri o formă 
mai plină pe acest chip ascetic, sever, de om a cărui viață a fost 
închinată muncii. Este greu să ţi-l închipui tânăr pe acest erudit, 
nu ţi-l poţi imagina călărind, înotând și făcând scrimă, glumind 
cu femeile sau chiar dezmierdându-le, ţinând piept furtunii, 
vorbind tare și râzând în hohote. Privind obrazul lui de călugăr, 
delicat, uscăţiv de parcă ar fi conservat, te gândești, fără să 
vrei, la ferestre închise, la o sobă în care arde focul, la cărți 
acoperite de colb, la nopţi nedormite și la zile consacrate 
muncii; nicio căldură, niciun curent de energie nu emană acest 
chip rece, și, într-adevăr, lui Erasm îi era veșnic frig; acest om 
plăpând, obișnuit să stea în casă, se înfofolea în veșminte cu 
mâneci largi, groase, îmblănite. Capul, chel de timpuriu, și-l 
acoperea pe orice vreme cu o beretă de catifea spre a se feri de 
curent. Este fața unui om ce nu trăiește în viaţă, ci în gândire, a 
cărui forţă nu sălășluiește în tot trupul, ci numai în bolta osoasă 
a cutiei craniene din spatele tâmplelor. Fără rezistență în fața 
realităţii, Erasm își manifestă adevărata vitalitate exclusiv în 
activitatea sa cerebrală. 


35 


Chipul lui Erasm capătă semnificaţie numai prin aureola sa de 
spiritualitate; iată de ce rămâne de neasemuit și de neuitat 
portretul făcut de Holbein, care îl înfățișează pe Erasm în cel mai 
sacru moment. Într-o clipă de muncă creatoare; este 
capodopera capodoperelor lui Holbein și, poate, și cea mai 
desăvârșită reprezentare picturală a unui scriitor, la care 
cuvântul gândit se transformă magic în ceva vizibil: scrisul. Nu 
se poate să nu-ţi amintești acest tablou -' căci cine dintre cei 
care l-au văzut ar putea să-l uite vreodată! - în care Erasm stă 
în fața pupitrului său, și simţi instinctiv cu toate fibrele tale: 
Erasm este singur. În încăpere domnește o liniște deplină, ușa 
din spatele bărbatului care lucrează trebuie să fie închisă, 
nimeni nu circulă pe acolo, nimic nu se mișcă în mica celulă, dar 
omul acesta adâncit în gândurile sale, parcă vrăjit în transa 
creaţiei, nu ar observa nimic chiar dacă s-ar întâmpla ceva în 
jurul său. În nemișcarea sa, dă impresia unui calm împietrit, dar, 
dacă priveşti mai atent, îţi dai seama că nu este vorba de calm, 
ci de o totală cufundare în sine, de o viaţă tainică ce se 
desfășoară cu totul în interiorul său. Căci ochii lui de un albastru 
strălucitor urmăresc cu încordată concentrare, de parcă pupilele 
sale ar răspândi lumină asupra cuvântului, ceea ce este scris pe 
hârtia albă. Pe care mâna dreaptă, mâna cea îngustă, subțire, 
aproape feminină, așterne literele, ascultând de o poruncă 
venită de sus. Buzele sunt strânse, fruntea strălucește liniștită și 
rece, pana pare că așază mecanic și lin runele pe foaia docilă. Și 
totuși, proeminența unui mușchi între sprâncene trădează 
efortul muncii intelectuale ce se consumă invizibil, aproape 
imperceptibil. Această cută minusculă ce se contractă în 
apropierea zonei creatoare a creierului sugerează parcă 
imaterial zbuciumul dureros al omului în căutarea expresiei, a 
cuvântului potrivit. Procesul de gândire apare astfel aproape 
fizic și înţelegi că, la acest om, totul este numai tensiune și 
încordare, iar tăcerea sa este străbătută de curenţi misterioși; în 
această reprezentare, momentul, altminteri imposibil de 
surprins, al transformării chimice a materiei cerebrale în forma 
concretă a scrisului ni se înfățișează grandios. Poţi privi ore 
întregi acest tablou, ascultându-i tăcerea vibrantă, căci Holbein 
a imortalizat, în simbolul lui Erasm la lucru, sacra austeritate a 
oricărui lucrător cu mintea, tenacitatea invizibilă proprie oricărui 
artist autentic. 


36 


Numai în acest portret se simte personalitatea lui Erasm, 
numai și numai aici se poate intui energia ascunsă în bietul trup 
pe care acest om - numai creier - îl poartă cu sine ca pe o 
cochilie apăsătoare și fragilă. Erasm a suferit toată viaţa din 
pricina sănătăţii sale precare, căci natura, zgârcită când i-a dat 
mușchii, a fost în schimb foarte generoasă când l-a înzestrat cu 
nervi. De când se știa, încă din fragedă tinerețe, a suferit din 
cauza sistemului său nervos, și, poate și din ipohondrie, de 
hipersensibilitatea organelor sale; scutul sănătăţii dăruit lui 
Erasm de natură era neîndestulător, găunos, astfel că mereu 
rămânea câte o parte a organismului neapărată și vulnerabilă. 
Ba nu funcţionează stomacul cum trebuie, ba îl chinuiesc 
durerile reumatice. Când îl supără o litiază, când simte dureri ca 
o strânsoare de clește provocate de gută, orice adiere de aer 
rece el o resimte ca pe picătură de apă rece peste un dinte 
cariat, scrisorile sale constituind un neîntrerupt buletin medical. 
Nicio climă nu-i priește întru totul, se plânge când este cald, 
devine melancolic când este ceaţă, detestă vântul, îi este frig la 
cea mai mică scădere de temperatură, dar, pe de altă parte, nu 
suportă căldura sobelor de teracotă, aerul viciat îi provoacă 
dureri de cap și greţuri. Zadarnic își acoperă permanent trupul 
cu blănuri și haine groase: toate acestea nefiindu-i suficiente ca 
s ă ajungă la temperatura normală a corpului, trebuie să bea 
zilnic vin de Burgundia, spre a pune puţin în mișcare sângele 
său leneș. Dacă se întâmplă însă ca vinul să fie un pic mai 
acrișor, apar imediat dureri vii în stomac. Gurmand, amator de 
mâncăruri bine preparate, discipol desăvârșit al lui Epicur, 
Erasm are o repulsie nespusă faţă de mâncăruri neigienic 
pregătite, căci, atunci când consumă carne alterată, stomacul 
său se răzvrătește, iar când simte numai mirosul de pește, are 
senzația că i se strânge gâtlejul. Această sensibilitate îl împinge 
la răsfăț, un anumit rafinament devenind pentru el o reală 
necesitate; Erasm nu poate purta decât stofe fine și călduroase, 
nu poate dormi decât într-un pat curat, pe masa lui de lucru 
trebuie să ardă lumânări de ceară scumpe și nu obișnuitele făclii 
fumegânde. De aceea, orice călătorie devine pentru el o 
aventură incomodă, și relatările acestui etern pribeag despre 
hanurile germane, pe atunci încă foarte primitive, constituie un 
carnet de bord unic din punct de vedere cultural-istoric și, în 


37 


același timp, un pomelnic amuzant de sudălmi și blesteme. Fiind 
la Basel, face zilnic un ocol până la locuinţa sa numai ca să evite 
o uliţă deosebit de rău mirositoare, căci orice miros urât, cel mai 
mic zgomot, murdăria, fumul și, transpusă în domeniul spiritual, 
orice manifestare de violență și de vacarm sunt pentru 
sensibilitatea sa un chin sufletesc ucigător. Cu un prilej, când 
niște prieteni îl duc la Roma la o coridă, Erasm declară scârbit 
că „nu simte nicio plăcere la astfel de jocuri sângeroase, 
rămășițe ale barbariei”; delicateţea sa este afectată de cea mai 
imperceptibilă formă de lipsă de cultură. Intr-o lume barbară, 
într-o epocă de totală neglijare a curăţeniei corporale, acest 
igienist solitar caută cu desperare aceeași curăţenie, aceeași 
puritate pe care el, ca artist, ca scriitor, o realizează în stilul său, 
în munca sa. În ceea ce privește nevoile unei vieţi civilizate, 
structura sa organică modernă, nervoasă, a luat-o înainte cu 
secole contemporanilor săi grosieri, nesimţiţi, cu nervi de fier. 
Dar spaima spaimelor este pentru el ciuma, care pe vremea 
aceea se întindea aducând moartea dintr-o ţară în alta. De 
îndată ce aude că molima neagră a apărut la o depărtare deo 
sută de mile, îl trec fiori reci, ridică imediat cortul și o ia la fugă 
în panică, fără să-i pese dacă împăratul are nevoie de el ca să-i 
ceară un sfat sau dacă i se fac cele mai îmbietoare oferte; să-și 
vadă trupul acoperit de lepră, de abcese sau de păduchi ar fi 
însemnat pentru el o înjosire faţă de sine însuși. Erasm nu a 
negat niciodată această teamă exagerată de orice boală și, ca 
pământean, nu se jenează defel să mărturisească deschis că „se 
cutremură numai la auzul cuvântului moarte”. Ca orice om 
căruia îi este dragă activitatea și care își ia munca în serios, nu 
vrea să cadă victimă unei întâmplări stupide, neroade, unei 
contagiuni prostești și, tocmai pentru că își cunoaște mai bine 
decât oricine șubrezenia congenitală a sănătăţii, vulnerabilitatea 
sa nervoasă deosebită, își păzește cu o grijă plină de precauţie 
micul său trup firav. Evită mesele copioase, este foarte atent la 
curățenie și la alimentaţie, pretinde mâncăruri bine preparate, 
evită tentaţiile Venerei și, mai presus de toate, se teme de 
Marte, zeul războiului. Pe măsură ce înaintează în vârstă și 
suferinţele fizice îl asaltează, felul său de viaţă se transformă 
într-o conștientă și permanentă bătălie de retragere, pentru a 
salva dramul de liniște, siguranţă și izolare de care are nevoie 
pentru unica sa plăcere în viaţa, munca. Numai graţie acestei 


38 


îngrijiri igienice, acestei resemnări în ceea ce privește plăcerile 
trupești, Erasm a reușit ceea ce părea neverosimil, și anume să- 
și târască în chip suportabil timp de șaptezeci de ani, de-a 
lungul celei mai sălbatice și mai haotice perioade din toate 
vremurile, fragilul vehicul al corpului său și să păstreze unicul 
lucru cu adevărat esenţial pentru existenţa sa: clarviziunea și 
intangibilitatea libertăţii sale lăuntrice. 

Cu o asemenea anxietate, cu o astfel de hipersensibilitate 
organică, e greu să devii erou; caracterul trebuie să oglindească 
în mod inevitabil un înveliș corporal atât de lipsit de rezistenţă. 
Este suficient să arunci o privire asupra portretului spiritual al lui 
Erasm, ca să-ţi dai seama că acest omuleţ atât de delicat și de 
plăpând era prea puţin apt să devină el, dintre toate firile 
neînduplecate, violente, ale Renașterii și Reformei, conducătorul 
de mase. „Nicăieri o trăsătură de cutezanţă agresivă”, observă 
Lavater vorbind de fizionomia sa, și același lucru este valabil și 
pentru caracterul lui Erasm. Acest om netemperamental nu este 
făcut pentru o luptă în adevăratul sens al cuvântului; el nu știe 
decât să se apere, așa cum fac unele animale mici care, în faţa 
primejdiei, se prefac moarte sau își schimbă culoarea; când se 
iscă zarvă, preferă să se retragă în găoacea sa, în camera sa de 
studiu; se simte realmente în siguranţă numai în spatele zidului 
de apărare ridicat din cărţile sale. Este aproape penibil să-l 
privești pe Erasm în momente decisive ale destinului, căci, de 
îndată ce contradicţiile se ascut, el se strecoară grabnic afară 
din zona primejdioasă, bate în retragere în fața oricărei decizii 
cu un „dacă” sau „întrucât” evaziv, oscilează între „da” și „nu”, 
îi derutează pe prieteni și-i contrariază pe dușmani, astfel că 
oricine ar fi contat pe el ca pe un aliat, s-ar fi putut considera 
înșelat în mod jalnic. Căci Erasm, solitar neînduplecat, nu vrea 
să rămână credincios nimănui decât sie însuși. Detestă instinctiv 
luarea hotărârilor de orice fel, considerându-le lanţuri, și 
probabil că, pentru nehotărârea sa, Dante, acest om care 
iubește cu pasiune, l-ar fi aruncat în limb printre „neutri”, 
așezându-l printre acei îngeri care, în lupta dintre Dumnezeu și 
Lucifer, nu vor nici ei să ia poziţie: 


„quel cattivo coro 
Dogli angeli che non furon rebelli 


39 


Ne fur fedeli a Dio, ma per se foro."!5 


De oriunde se cere dăruire și angajare deplină, Erasm se 
retrage în fortul rece al imparţialităţii sale; nu ar fi fost nicicând 
dispus să-și pună capul pe butuc ca un martir pentru nicio idee 
și pentru nicio credinţă din lume. Erasm era mai conștient decât 
oricine de această slăbiciune a sa de caracter, cunoscută de 
contemporanii săi. Admitea deschis că trupul și sufletul său nu 
conţin niciun atom din acea materie din care natura plăsmuiește 
martiri; ca regulă de viaţă, el și-a însușit scara de valori a lui 
Platon, potrivit căreia dreptatea și indulgenţa sunt cele dintâi 
virtuți ale omului; curajul vine abia în al doilea rând. Curajul lui 
Erasm se manifesta cel mult prin francheţea de a nu se rușina 
de această lipsă de curaj (o formă de onestitate de altminteri 
foarte rară în toate timpurile), iar când i s-a reproșat, o dată, în 
mod brutal, această carenţă de bărbăţie combativă, a răspuns 
inteligent, cu un zâmbet de superioritate: „Dacă aș fi un 
mercenar elveţian, reproșul ar fi aspru. Dar eu sunt un cărturar 
și am nevoie de liniște pentru munca mea”. 

La acest om șovăielnic, singurul element constant este de 
fapt creierul, care lucrează neobosit, în ritm egal, asemenea 
unui corp distinct, în afara trupului său debil. Acest creier nu 
cunoaște dificultăți, oboseală, șovăieli, incertitudine; lucrează, 
începând din primii ani ai vieţii și până în ceasul morţii, cu 
aceeași energie plină de vigoare, iradiind lumină în jur. A fost un 
ipohondru, un om șubred în carnea și sângele său, dar un gigant 
în munca sa. Nu are nevoie decât de un somn de trei până la 
patru ore pentru corpul său mic - ah! cât de puţin abuza el de 
acest corp! -, în celelalte douăzeci de ore este activ fără preget, 
scriind, citind, discutând, colaţionând și corectând texte. Scrie 
când este în voiaj, scrie în trăsura ce-l zdruncină, transformă în 
orice odaie de han masa în pupitru de scris. A fi treaz este 
pentru el sinonim cu activitate scriitoricească, iar pana parcă ar 
fi un al șaselea deget al mâinii sale. Baricadat în spatele cărților 
și hârtiilor ca într-o cameră obscură, urmărește cu o curiozitate 
geloasă tot ce se întâmplă; nimic nu scapă privirii sale 
scrutătoare, niciun progres în știință, nicio descoperire, niciun 


15 „De-a valma stau cu îngerii mișei/ care nici fideli Puterii creatoare/ dar nici rebeli n- 
au fost, ci-nchiși în ei”. Dante, Divina Comedie - Infernul, cântul IIl. Traducere de G. 
Coșbuc, Ed. Cartea Românească, p. 19. 


40 


pamflet, niciun eveniment politic; prin intermediul cărților și al 
scrisorilor, află tot ce se petrece în lumea largă. Faptul că 
această comunicare a veștilor se face aproape exclusiv prin 
cuvântul scris și tipărit, că această legătură cu realitatea se 
înfăptuiește la Erasm numai pe cale cerebrală, conferă evident 
operei sale o trăsătură de academism, o anumită răceală 
abstractă; ca și trupul, scrierile îi sunt în general lipsite de 
suculență și de vitalitate deplină. Este un om care percepe 
lumea numai cu ochiul intelectului, nu cu toate organele vii prin 
care pulsează sângele: și totuși această curiozitate a sa, această 
sete de cunoaștere îmbrățișează toate sferele. O curiozitate 
intelectuală mobilă ca un reflector își împrăștie lumina asupra 
tuturor problemelor vieţii, proiectând asupra lor un fascicul de 
lumină de o intensitate uniformă și necruțătoare, ca un 
mecanism de gândire modern, de o precizie neîntrecută și cu o 
rază de acțiune impresionantă. Aproape nicio arie a eforturilor 
depuse de contemporaneitate nu rămâne în afara razelor 
acestui reflector; această minte stimulatoare, care rătăcește 
plină de neliniște, dar ţintește întotdeauna exact, este 
precursoare și deschizătoare de drumuri pentru strădaniile, mai 
complexe, ale urmașilor. Căci Erasm posedă un instinct de-a 
dreptul uluitor ce funcționează ca o baghetă magică: acolo pe 
unde contemporanii săi au trecut fără să bănuiască ceva, el 
simte filoanele de aur și de argint din problemele demne de a fi 
explorate. Le intuiește, le adulmecă; este cel dintâi care atrage 
atenţia asupra lor, dar odată cu această bucurie a descoperirii s- 
a epuizat de obicei și interesul său lipsit de pacienţă care s-a și 
îndreptat spre altceva, lăsând în seama celor ce vin după el 
investigarea propriu-zisă a comorii, osteneala de a o dezgropa, 
cerne și evalua. În aceasta rezidă limita sa. Erasm (sau, mai 
bine zis, miraculosul său ochi cerebral) nu face decât să 
proiecteze lumina asupra problemelor, dar nu le rezolvă; așa 
cum sângelui său, corpului său, le lipsește pasiunea 
clocotitoare, tot astfel energiei sale creatoare îi lipsește 
fanatismul extrem, înverșunarea, perseverenţa ducerii lucrului 
până la capăt, îndârjirea caracteristică unilateralităţii: orizontul 
este lumea lui, nu profunzimea. 

lată de ce, orice apreciere a acestei figuri surprinzător de 
moderne și în același timp fără vârstă va fi nedreaptă, în măsura 
în care ţine seama numai de opera sa, nu și de ecoul ei. Căci a 


41 


fost o fiinţă cu multe straturi, un conglomerat de cele mai 
diferite vocaţii, o însumare a acestora, dar nu un tot unitar, a 
fost curajos, dar și temător, îndrăzneţ și totuși nehotărât în faţa 
loviturii de graţie, belicos în gând, dar pașnic în suflet, vanitos 
ca literat și foarte umil ca om, sceptic și idealist, în Erasm 
contopindu-se toate antitezele într-un amestec fluid. Un cărturar 
sârguitor ca o albină, un teolog liberal, un critic sever al 
timpului, un pedagog indulgent, un poet puţin searbăd și un 
mânuitor strălucit al artei epistolare, un satiric înverșunat și un 
apostol blând al umanului - toate acestea pot coexista în acest 
spirit universal, fără a se dușmăni sau a se strivi. Ceea cea 
constituit talentul talentelor sale, armonizarea contrastelor, 
aplanarea divergenţelor, nu a acţionat numai în viața din jurul 
lui, ci și în propria sa viaţă lăuntrică. Firește, dintr-o asemenea 
multilateralitate nu poate rezulta niciun efect unitar, și ceea ce 
noi ne-am obișnuit să numim substanţă erasmeană, idei 
erasmeene, s-a cristalizat mai adânc, mai convingător, mai mult 
decât la el însuși, la unii dintre urmașii săi, și asta graţie 
capacităţii de exprimare mai sintetică a acestora. Reforma 
germană și iluminismul, exegeza liberă a Bibliei și, pe de altă 
parte, satira lui Rabelais și a lui Swift, ideea europeană și 
umanismul modern - toate acestea sunt idei din ideile sale, dar 
nu opera sa; el este acela care a dat peste tot primul impuls, 
care a declanșat lanţul exploziei, dar întotdeauna mișcările 
astfel dezlănţuite l-au depășit. Rareori se întâmplă ca firile 
chemate să înţeleagă întrebările timpului să fie în același timp și 
cele care acţionează în vederea dezlegării lor, căci 
perspicacitatea paralizează forța de propulsie; așa cum spune 
Luther: „Rareori o operă bună este pornită din înţelepciune și 
prudenţă, totul trebuie să se petreacă inconștient”. Erasm a fost 
lumina veacului său, alții au fost însă forța motrice a acelui 
veac; el a luminat drumul, dar alţii au știut să pășească pe el, în 
timp ce el însuși, așa cum se întâmplă întotdeauna cu izvorul 
luminii, a rămas în umbră. Dar cel care arată căile spre nou nu 
este mai puţin demn de venerație decât cel care calcă cel dintâi 
pe căile lui; și cei care acționează nevăzuți și-au îndeplinit 
misiunea. 


42 


e Anii de maturitate 


Este o șansă incomparabilă în viaţa unui artist să poată găsi 
unei teme forma artistică în care să fie întrunite armonios toate 
aptitudinile cu care l-a înzestrat natura. Acest lucru i-a reușit lui 
Erasm în £E/ogiul nebuniei, graţie unei strălucite idei 
ademenitoare și pe deplin realizate; în această lucrare se găsesc 
laolaltă, într-un consens fratern, învățatul enciclopedic, criticul 
sever al epocii sale și zeflemistul satiric; în nicio altă lucrare a sa 
nu poate fi cunoscută și recunoscută atât de bine măiestria lui 
Erasm ca în aceasta, cea mai celebră, unica, de altfel, care a 
rezistat timpului. Și când te gândești că această săgeată înfiptă 
în inima epocii a fost aruncată de o mână ușoară, aproape în 
joacă; acest Satiricon splendid a fost scris fluent. In nu mai mult 
de șapte zile și de fapt numai ca să-și ușureze sufletul. Tocmai 
această facilitate i-a dat aripi, și o asemenea nonșalanță i-a 
imprimat elanul nestăvilit. Erasm trecuse atunci de patruzeci de 
ani, și nu numai că citise și scrisese extrem de mult, dar cu 
ochiul său rece și sceptic privise omenirea până în străfundurile 
ei. Numai că omenirea nu era defel pe placul lui. Vede cât de 
slabă este puterea raţiunii asupra realităţii, observă întreaga 
forfoteală confuză din viaţă și i se pare tare nesăbuită, este, ori 
încotro se uită, așa cum sună sonetele lui Shakespeare: 


Sătul să-l văd cerșind pe omul pur, 
Nemernicia-n purpur și-n huzur, 


Si arta sub călușe amutind; 

Să văd prostia - dascăl la cuminti, 
Și adevărul - „semn al slabei minţi”, 
Și Binele slujind ca rob la rele.1* 


Cine a fost multă vreme sărac, cum a fost el, cine a stat atât 
de des în umbră, cerșind la ușile potentaţilor, acela are o inimă 


16 Shakespeare, Sonete, ed. a Il-a, în românește de lon Frunzetti, Ed. Tinerelului, 
colecția Ce/e mai frumoase poezii, 1967, p. 77. 


43 


plină de amărăciune, ca un burete îmbibat cu fiere, și știe ce 
înseamnă nedreptatea și absurditatea faptelor omenești, buzele 
tremurându-i uneori de mânie sau de un țipăt înăbușit. Dar prin 
natura sa sufletească, Erasm nu este un „seditiosus"”, un rebel, 
un radical: temperamentului său moderat și prudent nu i se 
potrivește să formuleze violent și patetic un act de acuzare. li 
lipsește cu desăvârșire darul de a-și face iluzii naive și 
amăgitoare, în sensul că tot ce este rău pe pământ ar putea fi 
doborât cu o simplă lovitură - și de aceea chibzuiește calm, 
spunându-și că nu trebuie să te pui rău cu lumea, de vreme ce 
tot nu poți tu singur s-o îndrepţi, căci, după cât se pare, a-i 
înșela pe alţii și a te înșela pe tine însuţi este ceva etern 
omenesc și imuabil. Omul deștept nu se plânge, cel înţelept nu 
se enervează: se uită cu o privire pătrunzătoare și cu un zâmbet 
disprețuitor la tot furnicarul nebunesc și merge mai departe 
neclintit pe drumul său, așa cum spune Dante: „Guarda e 
passa!” 

Se întâmplă însă uneori ca un capriciu nevinovat să destindă 
pentru o clipă chipul sever și resemnat al înțeleptului: atunci 
zâmbește, și cu acest zâmbet ironic luminează lumea. In zilele 
acelea (1509), drumul lui Erasm ducea peste Alpi, la înapoierea 
sa din Italia. Acolo a văzut biserica în plină decadenţă religioasă, 
pe papa luliu în postură de condotier, înconjurat de vasalii săi: 
episcopii, care, în loc să trăiască în sărăcie apostolică, duceau o 
viață de fast și risipă; a avut prilejul să vadă, în această ţară 
ruinată de furia războinică nelegiuită, principi luptându-se între 
ei ca lupii lacomi de pradă, aroganţa celor puternici, sărăcirea 
cumplită a poporului; i-a fost dat să privească încă o dată până 
în adânc abisul absurdului. Dar acum toate acestea se pierdeau 
în depărtare ca un nor întunecat în spatele crestelor însorite ale 
Alpilor; Erasm, eruditul, cărturarul, șade în șa și - fericită 
întâmplare! - nu cară cu el bagajul său filologic, codicele și 
pergamentele, de care, altminteri, curiozitatea sa de 
comentator nu s-ar fi putut desprinde. Aici, în aer liber, mintea i 
se descătușează, aici este bine dispus și devine exuberant: aici 
îi vine o idee cu multe tonuri și fermecătoare ca un fluture, pe 
care o prinde din zbor și o ia cu el din această călătorie ce i-a 
purtat noroc. 

Abia sosit în Anglia, la conacul luminos, intim, al lui Thomas 
Morus, aşterne pe hârtie, de fapt numai în intenţia de a înveseli 


44 


cercul de oameni din jur, mica lucrare hazlie, pe care o 
intitulează, în cinstea lui Thomas Morus, cu jocul de cuvinte 
Encomium moriae (în latinește Laus stultitiae, ceea ce se poate 
traduce mai curând prin E/ogiu/ nebuniei). 

În comparaţie cu operele principale ale lui Erasm, opere 
austere, grave, încărcate și supraîncărcate cu probleme 
științifice, acest mic Satiricon impertinent îţi face impresia în 
primul moment de ceva juvenil-jucăuș, o carte subţire, ușoară 
ca fulgul. Dar nici volumul și nici greutatea nu conferă 
perenitate operelor de artă, ci, așa cum în viața politică o 
singură vorbă cu miez, o glumă ucigătoare are adesea un efect 
mai hotărâtor decât un discurs demostenic, tot astfel, în 
domeniul literaturii, cărţile de format mic supraviețuiesc 
tomurilor voluminoase; din cele o sută optzeci de volume ale lui 
Voltaire nu a rezistat timpului, de fapt, decât caustica și concisa 
nuvelă Candide, iar din nenumăratele foliante ale prolificului 
Erasm numai acest rod întâmplător al unui moment de bună 
dispoziție, numai acest sclipitor joc al spiritului: Laus stultitiae. 

a 

Artificiul unic, și care nu poate fi repetat, al acestei opere este 
deghizarea genială folosită: Erasm nu ia el însuși cuvântul 
pentru a spune toate acele adevăruri amare pe care le 
adresează în gând puternicilor zilei, ci, în locul său, așază pe 
catedră Stultitia, Nerozia, Prostia, și o face să se laude ea însăși. 
În felul acesta, se produce un quiproquo amuzant. Nu știi 
niciodată cine are de fapt cuvântul: vorbește seriosul Erasm sau 
are cuvântul Nebunia în persoană, căreia trebuie să-i ierţi orice 
grosolănie și obrăznicie? Prin această ambiguitate, Erasm își 
asigură o poziţie inatacabilă cu toată cutezanţa insolenţei pe 
care și-o permite; propria sa părere nu poate fi sesizată și, dacă 
i-ar trece cuiva prin gând să-l tragă la răspundere pentru o 
lovitură de bici usturătoare, pentru o zeflemea caustică, 
mușcătoare, așa cum le împrăștie el din abundență în toate 
direcțiile, el se poate apăra răspunzând ironic: „Nu eu am spus- 
o, ci doamna Stultitia, și cine o să ia în serios vorbele măriei-sale 
Prostia?” În epocile de obscurantism, în timpul cenzurii și al 
inchiziţiei, exercitarea deghizată a criticii prin ironie și simboluri 
a fost dintotdeauna singura soluție pentru spiritele libere; 
rareori însă s-a folosit cineva cu mai multă iscusință de acest 
privilegiu sacru al nebunilor de a spune ce vor decât a făcut-o 


45 


Erasm în această satiră, care reprezintă cea dintâi, cea mai 
îndrăzneață și, în același timp, cea mai artistică operă a 
generaţiei sale. Seriozitate și glumă, știință și tachinărie veselă, 
adevăr și exagerare se răsucesc într-un ghem pestrit care îţi 
scapă mereu zglobiu din mână când vrei să-l apuci și să-l 
înfășori cu adevărat. Dacă facem comparaţie cu pamfletele 
grosolane, cu invectivele vulgare ale contemporanilor săi, 
putem înţelege de ce un asemenea foc de artificii orbitor, apărut 
în mijlocul beznei intelectuale de atunci, a constituit, timp de un 
secol, o desfătare și un act de descătușare. 

Exordiul satirei este foarte hazliu. Doamna Stultitia, în robă de 
erudit, dar cu tichia de bufon pe cap (așa a desenat-o Holbein), 
se urcă la catedră și ţine un discurs academic în care face 
elogiul propriei sale persoane. Cică numai ea ar fi aceea care - 
așa se laudă ea - împreună cu slujitoarele ei, Lingușirea și 
Egoismul, ţine în mână mersul lumii. „Fără mine nicio legătură, 
nicio unire între oameni nu ar fi agreabilă și nici de durată, și 
anume nici poporul nu l-ar suporta multă vreme pe domnitorul 
său, nici stăpânul pe servitor, nici camerista pe stăpână, nici 
învățătorul pe elev, nici prietenul pe prieten, nici soţia pe soț, 
nici gazda pe oaspete, nici călătorul pe tovarășul său de drum, 
pe scurt, niciun om nu l-ar răbda pe celălalt, dacă nu ar folosi, 
fiecare față de celălalt, când amăgirea, când lingușeala, când 
concesia înțeleaptă, în sfârșit, dacă totul în viață nu ar fi 
condimentat cu un adaos de nebunie.” Negustorul se 
străduiește numai pentru că supraestimează valoarea banului, 
poetul creează numai pentru că este „ademenit de vanitatea 
faimei” prin lumina înșelătoare a nemuririi, războinicul devine 
viteaz numai pentru că este amăgit. Un om lucid, deștept, ar 
fugi de orice luptă, nu ar face decât ceea ce este strict necesar 
pentru a-și câștiga existenţa, nu ar mișca nicicând un deget și 
nu și-ar încorda mintea dacă nu i-ar fi implantată această iarbă 
a nebuniei care-i dă setea de veșnicie. Și de aici încolo 
paradoxele se ţin lanţ. Numai ea, Stultitia dătătoare de iluzii, 
numai și numai ea dă fericirea; orice om este cu atât mai fericit, 
cu cât este mai orbit de pasiunea sa, cu cât trăiește mai puţin 
rezonabil. Căci meditaţia și frământarea întunecă sufletul; 
plăcerea nu rezidă defel în luciditate și deșteptăciune, ci veșnic 
în ameţeală, în exuberanţă, în exaltare, în nebunie; un grăunte 
de nebunie este necesar oricărei vieţi adevărate, iar un om 


46 


drept, un om clarvăzător, un om care nu este subjugat de patimi 
nu reprezintă în niciun caz omul normal, ci un soi de om 
anormal: „Numai cine este cuprins de nebunie poate fi numit cu 
adevărat om.” lată de ce Stultitia se laudă cu gura plină cum că 
ea ar fi adevăratul resort al oricărei activităţi omenești; cu o 
elocință seducătoare ea declară că toate virtuțile mult lăudate 
ale lumii, perspicacitatea și dragostea de adevăr, sinceritatea și 
onestitatea nu sunt făcute decât ca să amărască viața omului 
care le pune în practică; și pentru că, pe lângă aceasta, Stultitia 
este și o doamnă erudită, ea citează cu emfază în favoarea ei 
cuvintele lui Sofocle: „Numai trăită în neștiinţă viaţa este 
plăcută”. 

Pentru a-și întări teza punct cu punct, după metode strict 
academice, Stultitia, trăgând cu râvnă sfoara ei de bufon, îi 
aduce în față pe martorii ei. La această mare paradă, fiecare 
stare socială își etalează nerozia ei distinctă. Trec cu toții: 
oratorii limbuţi, juriștii pedanţi, filosofii care ar voi fiecare să 
vâre tot globul pământesc în sacul său propriu, nobilii mândri de 
rangul lor, oamenii avizi de bani, scolasticii și scriitorii, jucătorii 
și războinicii și, în sfârșit, eternii nebuni ai sentimentelor, 
îndrăgostiţii, fiecare dintre aceștia văzând reunite numai în 
persoana iubită toate plăcerile și frumusețile. Cu neasemuita sa 
cunoaștere a vieții, Erasm alcătuiește o galerie extraordinară a 
nebuniei, a neroziei omenești, astfel că marii autori de comedie, 
un Moliere și un Ben Jonson, nu au mai avut decât să întindă 
mâna spre acest spectacol de marionete pentru ca, din aceste 
caricaturi abia creionate, să creeze personaje adevărate. Nicio 
formă de manifestare a nebuniei omenești nu este cruțată, 
niciuna uitată, și tocmai datorită listei complete Erasm se pune 
la adăpost. Căci cine s-ar putea socoti ridiculizat în mod 
deosebit, de vreme ce nicio altă stare socială nu a scăpat mai 
ușor. In fine, este pentru prima oară că se poate desfășura 
întreaga universalitate a lui Erasm: toate forțele sale 
intelectuale, istețimea și știința sa, claritatea gândirii și umorul 
său. Scepticismul și superioritatea felului său de a vedea lumea 
se răsfrâng aici în sutele de scântei multicolore ale unei rachete 
lansate spre cer; o minte sclipitoare se realizează aici într-un joc 
fără cusur. 

In fond însă, această lucrare este pentru Erasm mai mult 
decât o simplă glumă; tocmai în această operă, aparent minoră, 


47 


se poate revela el mai plenar decât în oricare alta, căci Laus 
stultitiae este și o răfuială sufletească cu sine însuși. Erasm, 
care nu se înșela în legătură cu nimic și cu nimeni, cunoștea 
cauza ascunsă a acelei slăbiciuni misterioase care îl împiedica 
să înfăptuiască ceva cu adevărat poetic, creator, și anume 
faptul că simţea totul într-un fel prea raţional și prea puţin 
pasional, că neparticiparea sa efectivă la evenimente și situarea 
sa deasupra acestora îl îndepărtau de viaţa adevărată. Rațiunea 
este oricând și oriunde o forţă regulatoare, nu creatoare prin 
sine însăși; orice proces realmente productiv presupune 
existența unei iluzii. Fiindu-i aproape incredibil de străină orice 
iluzie, orice amăgire, Erasm a rămas toată viaţa un om 
nepatimaș, un om raţional, un mare om al dreptăţii, care nu a 
cunoscut niciodată cea mai mare bucurie a vieţii: dăruirea 
totală, sentimentul sacru de a te dedica fără rezervă. Pentru 
prima și singura oară putem intui, mulțumită acestei lucrări, cât 
a suferit Erasm în taină din pricina caracterului său rațional, a 
simțului său de echitate, a amabilităţii sale, a temperamentului 
său reținut. Și pentru că un artist creează cel mai bine atunci 
când dă chip unui lucru ce-i lipsește și la care râvnește, iată că 
și de data aceasta tocmai omul raţiunii prin excelenţă este 
chemat să cânte un imn vesel nebuniei, prostiei, și să dea peste 
nas, în modul cel mai inteligent, adoratorilor, idolatrilor 
inteligenţei pure. 

Dar nici altminteri nu trebuie să ne lăsăm înșelați ele atât de 
abila artă a deghizării din această carte în ce privește 
adevăratele ei intenţii. Acest aparent amuzant £/ogiu al nebuniei 
a fost, sub masca sa carnavalescă, una dintre cele mai 
primejdioase cărţi ale timpului; și ceea ce ne farmecă astăzi 
numai ca un spiritual foc de artificii a constituit în realitate o 
explozie care a deschis calea Reformei din Germania: Elogiul 
nebuniei face parte din cele mai răsunătoare pamflete scrise 
vreodată. Pelerinii germani se întorceau atunci nedumeriţi și 
plini de amărăciune de la Roma, unde papii și cardinalii duceau 
o viaţă de risipă și de imoralitate asemănătoare aceleia a 
principilor Renașterii italiene; și multe firi sincer religioase 
revendicau din ce în ce mai stăruitor „o reformă a bisericii de 
sus până jos”. Dar Roma fastului pontifical respingea orice 
protest, fie el cât de bine intenţionat: toți cei care cutezaseră să 
vorbească prea tare, cu prea multă înflăcărare, toţi au trebuit să 


48 


ispășească pe rug, cu călușul în gură. Exasperării pricinuite atât 
de abuzul comis cu negoţul de relicve, cât și de scandalul cu 
indulgențele nu i se putea da frâu liber decât în secret, prin 
versuri populare vulgare sau prin anecdote piperate; foile 
volante în care papa era înfățișat ca un păianjen mare, 
devorator, circulau clandestin din mână în mână. Erasm 
țintuiește acum în mod public pe zidul timpului său pomelnicul 
păcatelor curiei: maestru în arta ambiguităţii, el folosește marea 
sa iscusință, punând-o pe Stultitia să exprime tot ce era necesar 
și, totodată, periculos de a fi spus, pentru a da un atac decisiv 
anomaliilor pe tărâm religios. Și, cu toate că, în aparenţă, este 
vorba numai de mâna unui nebun care rotește biciul, toată 
lumea înţelege numaidecât intenţia critică a unor cuvinte ca: 
„Dacă înalții prelați, papii, vicarii lui Hristos și-ar da silință să-i 
semene lui prin viața pe care o duc, dacă ar îndura sărăcia 
îndurată de el, dacă ar purta crucea purtată de el, dacă ar 
împărtăși disprețul lui pentru plăcerile lumești, cine oare în 
lumea aceasta ar fi mai de compătimit decât ei? Câte comori ar 
pierde sfinţii părinţi, dacă înţelepciunea ar pune stăpânire numai 
o singură clipă pe cugetul lor! Locul imenselor bogății, al 
onorurilor divine, al dreptului de a-și împărţi atâtea funcţii și 
demnități, al numeroaselor dispense, al dărilor atât de felurite, 
al desfătărilor și plăcerilor l-ar lua nopţi de veghe, zile de post, 
rugăciuni și lacrimi, ore de reculegere și mii de alte cazne.” ȘI 
deodată Stultitia iese din rolul ei de neroadă și proclamă în fața 
lumii, clar și fără echivoc, cerința viitoarei Reforme: „De vreme 
ce învăţătura lui Hristos nu se bazează pe nimic altceva decât 
pe blândeţe, pe răbdare și pe dispreț faţă de plăcerile lumești, 
este limpede pentru oricine ce a vrut ea să înţeleagă prin 
aceasta. Hristos a vrut ca vicarii săi să fie instruiți cu adevărat în 
spiritul lui și a pretins de aceea să se renunţe nu numai la 
încălțăminte și desagă, dar chiar și la veșmânt, pentru a 
purcede complet despuiaţi la misiunea lor apostolică. Să nu 
poarte asupra lor decât o spadă, dar nu cea funestă, care 
slujește la jaf și omor, ci spada spiritului care pătrunde până în 
adâncul sufletului, ucigând dintr-o singură lovitură toate 
patimile, astfel încât, de aici înainte, să nu mai sălășluiască în 
inimă decât evlavia.” 

Pe nesimţite, gluma s-a prefăcut în seriozitate tăioasă. De sub 
tichia cu clopoței privește ochiul infailibil, sever, al marelui 


49 


moralist; Prostia a exprimat ceea ce se oprea nerostit pe buzele 
miilor și sutelor de mii de oameni. Necesitatea unei reforme 
riguroase a bisericii este înfățișată conștiinței lumii cu mai multă 
vigoare, cu mai multă putere de convingere, mai pe înţelesul 
tuturor decât în orice altă lucrare a epocii. Inainte de a se trece 
la construirea a ceva nou, trebuie să fie zdruncinată autoritatea 
lucrului existent. În toate revoluțiile spirituale, criticul și 
iluminatul îl preced pe înfăptuitor, pe reformator: pământul este 
gata pregătit să primească sămânţa numai după ce a fost 
afânat. 
e 

Simpla negare și critica nefecundă nu corespund însă din 
niciun punct de vedere formaţiei lui Erasm; când demască 
greșeli, o face numai pentru a pretinde îndreptarea lor, 
niciodată însă nu mustră din plăcerea de a face critică într-o 
manieră trufașă, pe un ton de superioritate. Nimic nu-i era mai 
străin firii sale tolerante decât un atac brutal și iconoclast contra 
bisericii catolice: ca umanist, Erasm nu visează o răzvrătire 
împotriva ordinii eclesiastice, ci o „reflorescentia”, o renaștere a 
convingerilor religioase, o înnoire a ideii creștine, prin 
întoarcerea la puritatea nazareeană de altădată. Așa cum artele 
și științele au cunoscut în Renaștere o reviviscență strălucită 
prin revenirea la modelele antice, tot astfel își punea Erasm 
speranţa într-o purificare a bisericii sufocate de formalism, prin 
regăsirea izvorului său autentic, prin reașezarea învăţăturii pe 
temeliile evangheliei și, în felul acesta, chiar pe cuvintele lui 
Hristos, „prin dezvăluirea lui Hristos, ascuns sub învăţăturile 
dogmatice”. Cu această dorinţă mereu repetată, Erasm - 
precursor și aici ca pretutindeni - pășește în fruntea Reformei. 

Numai că, prin natura sa, umanismul nu este niciodată 
revoluţionar; și chiar dacă, prin sugestiile sale, Erasm aduce 
Reformei bisericii cele mai importante servicii netezindu-i calea, 
caracterul conciliant, extrem de pașnic, îl face să dea brusc 
înapoi, speriat, în faţa unei schisme fățișe. Erasm nu va proceda 
niciodată în modul impetuos și apodictic al lui Luther, Zwingli 
sau Calvin, stabilind ce este și ce nu este just la biserica 
catolică, care sacramente sunt permise și care nepotrivite, dacă 
euharistia trebuie înțeleasă ca ceva substanţial sau ca un act 
nesubstanţial; el se mărginește numai să atragă atenţia că 
simpla observare a formelor exterioare nu reprezintă în sine 


50 


adevărata esenţă a evlaviei creștine, reala măsură a credinţei 
unui om fiind hotărâtă exclusiv în forul său interior. Nu adoraţia 
sfinţilor, nu numărul pelerinajelor și al psalmodiilor, nici 
scolastica teologală cu al său „ritualism iudaic” steril îl fac pe 
om un bun creștin, ci calităţile sale sufletești verificate, 
comportarea sa ca om și ca creștin. Nu cel ce adună și 
venerează oseminte de sfinți îi slujește cel mai bine, nici cel ce 
face pelerinaje la mormintele lor și aprinde mai multe lumânări, 
ci acela care caută să urmeze, fără să se abată, pilda lor, în 
viața de fiecare zi. Mai important decât îndeplinirea exactă a 
tuturor ritualelor și rugăciunilor, decât postul și citirea liturghiei, 
este o viață personală trăită în spiritul lui Hristos: „Chintesenţa 
religiei noastre este pacea și buna înţelegere între oameni”. 
Aici, ca în orice alt domeniu, Erasm se străduiește ca la tot ce 
este viu să-i dea valoare general omenească, în loc să-l 
încătușeze în formule sterile. El caută în mod conștient să 
elibereze creștinismul de ceea ce este numai bisericesc, 
legându-l de ceea ce este universal uman. lIncearcă să 
îmbogăţească ideea creștinismului, adăugându-i ca element 
fecund tot ce s-a arătat a fi desăvârșit din punct de vedere etic 
la alte popoare și religii și, în plin secol al mărginirii intelectuale, 
al fanatismului dogmatic, acest mare umanist rostește cuvintele 
miraculoase, deschizătoare de orizont: „Oriunde găseşti 
adevărul, socotește-l creștinesc”. Cu aceasta, puntea către 
toate epocile și spre toate zările a fost aruncată. Cel care, ca 
Erasm, apreciază, degajat de orice prejudecăţi, înţelepciunea, 
omenia și moralitatea, oriunde s-ar manifesta acestea, drept 
forme ale unui umanism suprem, așadar drept forme proprii 
creștinismului, acela, spre deosebire de monahii zeloți fanatici, 
nu va mai trimite în iad filosofii lumii antice („sfântul Socrate”, 
exclamă odată entuziasmat Erasm), ci va transpune în sfera 
religiei tot ce a fost nobil și măreț în trecut, „așa cum evreii, la 
ieșirea din Egipt, au luat cu ei obiecte din aur și argint, pentru a- 
și împodobi cu ele templul”. Nimic din ceea ce a reprezentat 
cândva o cucerire demnă de luat în seamă a moralei sau 
spiritului etic nu se cuvine, după concepţia religioasă 
erasmeană, să fie despărţit de creștinism printr-o barieră rigidă, 
căci, în sfera omenescului, nu există adevăruri creștinești și 
adevăruri păgâne, adevărul fiind, în toate formele sale, de 
esenţă divină. Erasm nici nu vorbește vreodată despre o 


51 


teologie a lui Hristos, despre o doctrină a credinţei, ci despre 
„filosofia lui Hristos”, adică despre o învăţătură asupra modului 
de viaţă: pentru el, creștinismul este o altă denumire dată 
pentru desemnarea unei etici de înaltă ţinută umană. 

Comparate cu forţa arhitectonică a exegezei catolice și cu 
fervoarea misticilor, aceste idei fundamentale ale lui Erasm 
apar, poate, oarecum plate și prea generale, dar ele sunt 
umane; aici, ca și în alte domenii ale cunoașterii, acțiunea lui 
Erasm nu este atât una de profunzime, cât mai ales de 
amploare, de orizont larg. Lucrarea sa Enchiridion militis 
Christiani („Manualul ostașului creștin”), întocmită ocazional, la 
dorinţa unei doamne nobile și evlavioase, ca un îndemn destinat 
soțului ei, devine un manual de teologie populară, iar Reforma 
cu postulatele ei militant-radicale va găsi în acest manual un 
ogor gata arat. Misiunea acestui singuratic proroc în pustiu nu 
este însă aceea de a provoca o viitoare luptă, ci de a potoli în 
ultimul ceas, prin sugestii conciliatoare, lupta ale cărei semne 
amenințătoare se și arătau. lată misiunea acestui om, care, într- 
o vreme când în concilii disputa se duce cu îndârjire în jurul unor 
amănunte dogmatice minore, visează la o supremă sinteză a 
tuturor formelor cinstite de credinţă spirituală, la un 
rinascimento al creștinismului care să elibereze, o dată pentru 
totdeauna, întreaga lume de discordie și conflicte, înălțând 
astfel cu adevărat credinţa în Dumnezeu la rangul de religie a 
omenirii. 

e 

Caracteristică pentru complexitatea talentului lui Erasm este 
și priceperea sa de a exprima una și aceeași idee în mai multe 
feluri. In £E/ogiu/ nebuniei, satiricul incoruptibil a dezvăluit 
abuzurile din sânul bisericii catolice, în Manualul ostașului 
creștin a înfățișat idealul visat de el: o religiozitate interiorizată 
și umanizată, accesibilă tuturor; dar, în același timp, el pune în 
practică teoria sa despre necesitatea dezgropării izvoarelor 
creștinismului, făcând, în calitate de critic, filolog și exeget, 
printr-o nouă traducere a evangheliilor din limba greacă în limba 
latină, o lucrare ce a pregătit drumul pentru traducerea Bibliei în 
limba germană de către Luther, fiind aproape la fel de 
importantă pentru timpul acela ca și aceasta din urmă. 

Intoarcerea la izvoarele adevăratei credințe, căutarea lor 
acolo unde mai ţâșnesc în puritatea lor divină, neîntinate de 


52 


nicio dogmă, iată ce a cerut Erasm de la noua teologie 
umanistă; cu instinctul său sigur pentru cerințele epocii, el 
atrage atenţia, cu cincisprezece ani înaintea lui Luther, asupra 
acestei opere de căutare pe care o consideră decisivă. In 1504 
scrie: „Nu am cuvinte să spun cum mă avânt cu toate pânzele 
sus spre scrierile sfinţilor și cât de silă îmi este de tot ce mă 
abate sau chiar numai mă reţine de la studiul lor”. Viaţa lui 
Hristos, așa cum este povestită în evanghelii, să nu mai fie 
privilegiul călugărilor și al preoţilor, al oamenilor învăţaţi, ci 
poporul întreg să poată avea acces la ea, „ţăranul s-o citească 
când iese la arat cu plugul, țesătorul când şade la războiul de 
țesut, iar femeia să poată transmite copiilor ei acest sâmbure al 
întregului creștinism”. Dar înainte ca Erasm să cuteze să 
promoveze această mare idee a unei traduceri în limbile 
naționale, cărturarul își dă seama că și Vu/gata, unica traducere 
a Bibliei în limba latină tolerată și aprobată, a suferit de-a lungul 
vremii felurite deformări ce i-au întunecat sensul, devenind 
astfel, din punct de vedere filologic, atacabilă. Or, adevărul 
trebuie să fie imaculat; de aceea întreprinde Erasm uriașa 
muncă de migală de a traduce încă o dată Biblia în limba latină, 
însoţind derogările și interpretările sale mai libere de un 
comentariu critic exhaustiv. Această nouă traducere a Bibliei, 
care apare în 1516, concomitent în limbile greacă și latină, la 
tipografia Froben din Basel, reprezintă un nou act revoluţionar, 
căci face ca studiul în spirit liberal să pătrundă victorios până și 
în ultima dintre facultăţi, cea teologică. Dar, așa cum este tipic 
pentru Erasm, atunci când comite un act revoluţionar, el 
păstrează atât de abil aparențele, încât lovitura cea mai 
puternică nu provoacă indignare. Spre a preîntâmpina orice atac 
din partea teologilor, Erasm dedică această primă traducere 
liberă a Bibliei capului bisericii, papei Leon al X-lea, care, având 
el însuși convingeri umaniste, răspunde binevoitor printr-un 
breve: „Ne-am bucurat”, ba îl laudă chiar pentru zelul depus la 
executarea acestei lucrări sacre. Graţie firii sale lipsite de 
rigiditate, Erasm personal a știut întotdeauna să depășească 
antagonismul dintre activitatea de cercetare bisericească și cea 
laică, antagonism care, la toţi ceilalţi, ducea mereu la cea mai 
teribilă ostilitate: geniul său conciliator și arta sa de a aplana cu 
blândețe  divergențele ieșeau biruitoare chiar și în acest 
domeniu de maximă tensiune. 


53 


Cu aceste trei cărți, Erasm a cucerit epoca sa. El a fost acela 
care a rostit cuvântul lămuritor în chestiunea decisivă a 
generaţiei sale, iar modul calm, accesibil, pe înțelesul tuturor, 
uman, în care expune problemele cele mai arzătoare ale epocii, 
îi creează infinite simpatii. Omenirea nutrește întotdeauna o 
profundă gratitudine acelora care consideră posibil progresul 
prin rațiune. Este de aceea de înțeles cât de fericit era noul 
secol să știe că, după toţi acei monahi agitaţi, acei fanatici 
certăreţi, acei zeflemiști și acei profesori scolastici pe care nu-i 
puteai înțelege, există, în sfârșit, în Europa, un om care 
prețuiește cele spirituale și cele bisericești numai după criterii 
umane, un suflet plin de bunăvoință faţă de întreaga omenire, 
un om care, în ciuda tuturor anomaliilor, crede în această lume 
și vrea s-o conducă spre un orizont senin. Și astfel s-a întâmplat 
ce se întâmplă mereu când un singur om înfruntă hotărât 
problema decisivă a timpului său: în jurul său se adună o 
colectivitate care, prin speranţa ei mută, amplifică energia 
creatoare a acelui om. Toată forţa, toată speranţa, toată 
nerăbdarea de a vedea realizate, prin științele recent apărute, o 
înnobilare și o elevare a umanităţii, își găsesc în fine în acest om 
punctul lor focal: el sau nimeni altul, așa gândesc oamenii, ar 
putea să descarce epoca de uriașa tensiune care s-a strâns. 
Numele lui Erasm, care s-a bucurat iniţial numai de o faimă 
literară, capătă la începutul secolului al șaisprezecelea o forță 
neegalată; dacă ar avea un spirit mai îndrăzneţ, ar putea s-o 
folosească în mod dictatorial pentru o acţiune reformatoare de 
importanţă istorică mondială. Dar acţiunea nu este elementul 
său. Erasm se pricepe numai să arunce lumină, nu și să dea 
formă, numai să pregătească, nu și să împlinească. Pe 
frontispiciul Reformei nu va străluci numele său: altul va culege 
ceea ce el a semănat. 


54 


e Grandoarea și limitele umanismului 


Între anii patruzeci și cincizeci ai vieţii sale, Erasm din 
Rotterdam atinge apogeul gloriei sale: o glorie mai mare decât a 
sa nu mai fusese cunoscută în Europa de sute de ani. Numele 
nici unui alt contemporan, nici cel al lui Dürer, Rafael, Leonardo, 
Paracelsus sau Michelangelo, nu este rostit în acele zile în lumea 
intelectuală cu o asemenea venerație, operele nici unui scriitor 
nu sunt răspândite în atât de numeroase ediţii, nimeni nu se 
bucură de un prestigiu moral sau artistic comparabil cu al său. 
Erasm - acest nume reprezintă, pentru începutul secolului al 
șaisprezecelea, însuși idealul  înțeleptului, „optimum et 
maximum”, superlativul a ceea ce poate fi imaginat ca bun și 
elevat, așa cum îl laudă Melanchthon în oda sa scrisă în limba 
latină. Erasm este o autoritate incontestabilă în probleme 
științifice, poetice, laice și spirituale. Este slăvit când drept 
„doctor universalis”, când drept „corifeu al științei”, „iniţiator al 
studiilor” și „protector al teologiei oneste”, este numit „lumina 
lumii” sau „Pitia Occidentului”, „vir incomparabilis et doctorum 
phoenix"18. Niciun elogiu nu este exagerat când este vorba de 
el. „Erasm”, scrie Muţian, „este deasupra dimensiunii omenești. 
Este divin și se cuvine să fie venerat cu pioasă evlavie ca o fiinţă 
celestă”, iar Camerarius, un alt umanist, mărturisește: „Orice 
om, care nu vrea să treacă drept străin în împărăţia Muzelor, îl 
admiră, îl glorifică, îl preamărește. Dacă cineva reușește să 
obţină de la el o scrisoare, acela se bucură de o faimă imensă, 
considerându-se că a repurtat o izbândă strălucită. Cel care 
ajunge să și stea chiar de vorbă cu el, acela înseamnă că a 
cunoscut fericirea pe pământ.” 

Căci așa s-a întâmplat: a început o adevărată întrecere pentru 
a intra în grațiile cărturarului ieri încă necunoscut, cel care până 
nu de mult își câștiga cu greu existența scriind dedicaţii și jalbe 
și dând meditații, și care, prin lingușiri înjositoare, smulgea de la 
cei puternici venituri anemice; acum, cei puternici îl solicită pe 
el, și este, orice s-ar spune, un spectacol demn de admirat când 


17 |.. cel mai bun și cel mai mare (lat.). 
18 ,.. bărbat fără de seamăn și fenix al maeștrilor (lat.). 


55 


puterea pământească și banul sunt nevoite să se încline în faţa 
spiritului. Împărați și regi, prinți și duci, miniștri și învăţaţi, papi 
și prelați se întrec în semne de supunere, spre a-i câștiga 
favoarea. Împăratul Carol, stăpânul celor două lumi, îi oferă un 
loc în consiliul său, Henric al VIll-lea vrea să-l atragă în Anglia, 
Ferdinand de Austria la Viena, Francisc | la Paris, din Olanda, 
Brabant, Ungaria, Polonia și Portugalia vin cele mai 
ademenitoare propuneri, cinci universităţi își dispută cinstea de 
a-i oferi o catedră, trei papi îi adresează epistole respectuoase. 
În odaia lui se îngrămădesc darurile benevole ale unor 
admiratori bogaţi, pocale de aur și veselă de argint, i se trimit 
care întregi cu vin și cărți preţioase; toți vor să-l ademenească, 
toţi îl cheamă pentru ca, prin faima lui, să și-o sporească pe a 
lor. Erasm însă, înțelept și sceptic în același timp, acceptă 
politicos aceste daruri și onoruri. Permite, chiar cu o bucurie și 
cu o plăcere nedisimulate, să i se facă daruri, să i se aducă 
laude și elogii, dar nu se vinde. Se lasă slujit, dar nu acceptă să 
fie în slujba cuiva - el, luptătorul neclintit pentru libertatea 
interioară și incoruptibilitatea artistului, atribute pe care le-a 
considerat condiţie prealabilă oricărei acţiuni cu caracter moral. 
Este conștient că forța lui rezidă în el însuși și că ar fi un pas 
inutil, o nebunie, să peregrineze de la o curte princiară la alta, 
urmându-și gloria, în loc s-o așeze deasupra casei lui, de unde 
să strălucească ca o stea luminoasă și liniștită. De mult nu mai 
trebuie Erasm să plece în căutarea cuiva, căci toată lumea vine 
la el; prin prezenţa sa acolo, Basel devine o rezidență, un centru 
spiritual al lumii. Niciun principe, niciun învăţat, nicio persoană 
care pune preț pe prestigiu nu va mai omite ca, trecând prin 
Basel, să-și prezinte omagiile marelui înţelept, căci o convorbire 
cu Erasm este considerată unanim ca un fel de învestire drept 
cavaler al culturii, iar o vizită la el (așa cum va fi considerată în 
secolul al optsprezecelea o vizită la Voltaire și în al 
nouăsprezecelea, la Goethe) ca cea mai evidentă mărturie de 
profund respect pentru exponentul simbolic al puterii spirituale 
invizibile. Înalţi nobili și cunoscuţi învăţaţi vin de departe, 
călătorind zile întregi, spre a putea obţine un autograf al lui 
Erasm așternut în cartea lor de aur. Un cardinal, nepot al papei, 
care îl invitase de trei ori zadarnic la masă, nu se simte 
dezonorat, când Erasm refuză invitaţia, să-l viziteze el în odăița 
murdară a tipografiei lui Froben. Orice scrisoare scrisă de Erasm 


56 


este învelită de primitor în brocart și dezvelită ca o relicvă în 
prezenţa unor prieteni reverenţioși. lar o recomandare din 
partea maestrului deschide ca prin farmec toate ușile. Nici când 
un Singur om, nici Goethe și, poate, nici Voltaire, nu a 
întruchipat în Europa o asemenea forță dominantă numai prin 
simpla sa existenţă spirituală. 

Văzută prin prisma epocii noastre, această poziţie dominantă 
a lui Erasm nu este din primul moment întru totul explicabilă, 
nici prin opera și nici prin personalitatea sa; astăzi, noi vedem în 
el o minte inteligentă, un spirit umanist, multilateral și polimorf, 
stimulator şi interesant, dar nu un spirit captivant și 
revoluționar. Dar, pentru secolul său, Erasm a fost mai mult 
decât un fenomen literar, el a devenit și a rămas expresia 
simbolică a celei mai tainice aspirații intelectuale a acelui secol. 
Fiecare epocă ce năzuiește spre înnoire își proiectează mai întâi 
idealul printr-o personalitate; în tendința de a înțelege limpede 
el însuși propria-i esenţă, spiritul vremii își alege întotdeauna un 
om ca tip reprezentativ și se înflăcărează, oarecum, pentru 
obiectul propriului entuziasm. Pentru un scurt răstimp, aspiraţia 
epocii este întruchipată în mod desăvârșit în Erasm, căci „uomo 
universale”, omul multilateral, atotștiutor, care scrutează 
viitorul fără idei preconcepute, a devenit tipul ideal al noii 
generaţii. Epoca își celebrează în umanism propria sa cutezanţă 
de gândire și noua ei speranță. Pentru prima oară, forţa 
spirituală nouă trece înaintea celei moștenite și tradiționale; 
faptul că vechii reprezentanți ai puterii se supun de bunăvoie 
celor noi dovedește cât de puternic și de rapid s-a impus 
această răsturnare de valori. Devine simbolic faptul că, spre 
stupoarea curtenilor săi, Carol Quintul se apleacă pentru a-i 
ridica fiului de păstor, Tiţian, o pensulă ce-i căzuse jos, că papa, 
dând ascultare poruncii grosolane a lui Michelangelo, părăsește 
Capela Sixtină pentru a nu-l stânjeni pe maestru, că principii și 
episcopii se apucă dintr-o dată să adune cărți și tablouri și 
manuscrise, în loc de arme; în felul acesta, ei capitulează 
inconștient în faţa evidenţei care arată că, în Occident, a început 
să predomine forţa spiritului creator și că operele artistice sunt 
destinate să supravieţuiască edificiilor cu caracter războinic și 
politic ale vremii. Pentru prima oară vede Europa raţiunea sa de 
a fi și chemarea sa în această primordialitate a spiritului, în 


57 


construirea unei civilizații occidentale unitare, într-o cultură 
universală creatoare, care să servească lumii drept model. 

Această epocă și-l alege pe Erasm drept stegar al noii 
concepţii. Il așază în fruntea tuturor celorlalți ca pe un 
„antibarbarus”, ca pe adversarul oricărei rămâneri în urmă, 
oricăror manifestări de tradiţionalism, ca pe vestitorul unei 
omeniri mai elevate, mai libere și mai umane, ca pe călăuza 
viitorilor cetățeni ai unei comunităţi mondiale. La drept vorbind, 
noi cei de astăzi găsim căutarea temerară, strădania măreață, 
latura faustiană ale acelui secol incomparabil mai impunător 
întruchipate în alte tipuri mai profunde de „uomo universale”, și 
anume în Leonardo și Paracelsus. Dar tocmai ceea ce 
diminuează în definitiv dimensiunile lui Erasm, accesibilitatea 
scrierilor sale, stilul neîntortocheat (adesea mult prea 
transparent), faptul de a se mulţumi cu ceea ce era cognoscibil 
în timpul său, felul său de a fi îndatoritor și politicos a fost 
pentru vremea aceea norocul său. Epoca a făcut instinctiv o 
alegere justă: orice înnoire a lumii, orice răsturnare 
fundamentală face mai întâi o încercare cu reformatori moderați 
și nu cu revoluționari violenţi, și în Erasm vede epoca aceea acel 
simbol al raţiunii ce acţionează potolit, dar ineluctabil. În 
răstimpul unei clipe supreme, întreaga Europă este unită în 
aspiraţia mult visată spre o civilizaţie omogenă care, graţie unei 
singure limbi, unei unice religii, unei culturi universale, să pună 
capăt străvechii discordii fatale; această tentativă de neuitat va 
rămâne legată în mod deosebit de figura și numele lui Erasm. 
Căci ideile, dorinţele și visurile sale au dominat Europa pentru 
un ceas al istoriei; și a fost destinul lui, ca și al nostru, că 
această voinţă pur spirituală de unificare și pacificare definitivă 
a Occidentului a rămas numai un intermezzo efemer, repede 
uitat, în tragedia scrisă cu sânge a patriei noastre comune. 

e 

Acest imperiu al lui Erasm, care îmbrăţișa pentru prima oară - 
moment memorabil! - toate ţările, popoarele și limbile Europei, 
a însemnat o domnie blândă. Cucerit fără violență, exclusiv prin 
forța de propagare și de convingere a acțiunii intelectuale, 
umanismul detestă orice violenţă. Erasm, ales per 
acclamationem, nu exercită niciun fel de dictatură despotică. 
Legile fundamentale ale imperiului său invizibil sunt liberul 
consimțământ și libertatea interioară. Concepţia erasmeană 


58 


vrea să facă din oameni adepţii idealului ei umanist și umanitar, 
nu operând cu intoleranţă, cum procedaseră înainte principii și 
prelaţii, ci așa cum atrage o lumânare aprinsă în sfera ei de 
lumină vietăţile ce mișună în întuneric; această concepţie vrea 
să-i aducă la lumina ei pe cei încă neștiutori și pe cei ce stau 
deoparte, convingându-i cu răbdare. Umanismul nu are tendinţe 
imperialiste, nu știe ce este dușmănia și nu vrea să aibă servi. 
Cine nu vrea să facă parte din cercul celor aleși, să rămână în 
afara lui, nu-l silește nimeni, nu-l constrânge nimeni cu forța să 
adere la acest nou ideal; orice intoleranţă - care se naște 
întotdeauna dintr-o incapacitate interioară de înţelegere - îi este 
străină acestei doctrine a înţelegerii universale. Dar, pe de altă 
parte, nimănui nu i se refuză accesul în această nouă corporație 
spirituală. Oricine este însetat de învăţătură și de cultură poate 
deveni umanist, orice om, bărbat sau femeie, aparţinând 
oricărei stări sociale, cavaler sau preot, rege sau negustor, 
mirean sau călugăr, este admis în această comunitate liberă, 
nimănui nu i se pun întrebări cu privire la origine, rasă și clasă 
socială, despre apartenenţa sa la o limbă sau la o naţiune. În 
felul acesta, în gândirea europeană își face loc un nou concept: 
cel supranaţional. Limbile, care până atunci constituiseră un zid 
despărțitor de netrecut între oameni, nu vor mai separa 
popoarele; se va crea o punte între toate naţiunile prin limba 
comună, latina umanistă universal valabilă, și, tot astfel, idealul 
de patrie, într-un anume sens prea îngust și deci neîndestulător, 
va fi depăşit de idealul european, supranaţional. „Întreaga lume 
este o patrie comună”, proclamă Erasm în a sa Querela pacis și, 
privită de pe această treaptă dominantă a unei viziuni 
europene, discordia ucigătoare dintre naţiuni, dușmănia dintre 
englezi, germani și francezi, i se par un nonsens: „De ce ne mai 
despart oare toate aceste denumiri neroade, de vreme ce ne 
unește numele lui Hristos?” Toate aceste dezbinări înăuntrul 
Europei nu reprezintă pentru omul cu convingeri umaniste nimic 
altceva decât dezacorduri pricinuite de o insuficientă înţelegere, 
de o cultură mult prea redusă; dar misiunea europeanului de 
mâine va fi ca, în loc să se lase antrenat sentimental de 
pretenţiile deșarte ale principilor mărunți, ale fanaticilor sectari, 
ale naționaliștilor egoiști, să pună întotdeauna accentul pe ceea 
ce unește și leagă, să dea întâietate Europei faţă de ceea ce 
este naţional, ideilor general-umane faţă de cele patriotice și să 


59 


transforme conceptul creștinătății din acela al unei simple 
comunități religioase în acela al unui creștinism universal, al 
unei iubiri a întregii umanităţi, o iubire plină de devoțiune și 
umilă. Ideea erasmeană năzuiește deci mai departe decât la o 
simplă comunitate cosmopolită, în această idee făcându-se deja 
simțită o voinţă hotărâtă de a se realiza o nouă formă de unitate 
spirituală a Occidentului. Ce-i drept, și înainte de Erasm 
încercaseră unii să înfăptuiască unificarea Europei: împărații 
romani, Carol cel Mare, iar, mai târziu, o va face Napoleon, 
numai că acești autocraţi s-au străduit să strângă laolaltă 
popoare și state prin foc și sabie, pumnul cuceritorului zdrobind 
cu ciocanul violenţei regatele mai slabe spre a le lega cu lanțuri 
de cele mai puternice. La Erasm însă - deosebire esenţială! - 
Europa apare ca un concept moral, ca un deziderat pur spiritual 
și totalmente lipsit de veleități egoiste; cu Erasm începe acel 
postulat, și astăzi încă neîndeplinit, al statelor unite ale Europei 
sub semnul unei culturi și al unei civilizaţii comune. 
e 

Pentru Erasm, purtătorul acestei idei de înțelegere și al 
oricărei alteia similare, premisa firească este eliminarea 
violenţei și, în special, suprimarea războiului, acest „naufragiu a 
tot ce este bun”. Erasm poate fi socotit cel dintâi teoretician 
literat al pacifismului; într-o perioadă de războaie neîncetate, el 
scrie nu mai puţin de cinci cărţi împotriva războiului. În 1504, 
invitaţia adresată lui Filip cel Frumos, în 1514, cea către 
episcopul de Cambrai, ca, „în calitatea lor de principi creștini, să 
îmbrăţișeze cauza păcii din iubire pentru Hristos”; în 1515, în 
Adagia, publică celebrul studiu cu titlul pururea valabil: „Du/ce 
bellum inexpertis” („Războiul le pare frumos numai acelora care 
nu l-au trăit”). În 1516, în „Îndrumări pentru un principe pios și 
creștin”, se adresează dojenitor tânărului împărat Carol Quintul 
și, în sfârșit, în 1517, apare, răspândită în toate limbile și 
neascultată totuși de toate popoarele, a sa „Querela pacis”, 
„Plângerea păcii care este respinsă, alungată și strivită de toate 
naţiunile și popoarele Europei”. 

Dar încă de pe atunci, cu aproape o jumătate de mileniu 
înaintea epocii noastre, Erasm a știut cât de puţin se poate 
aștepta la recunoștință și adeziune un pacifist elocvent, a 
înţeles că „s-a ajuns până acolo încât cine deschide gura contra 
războiului este considerat bestial, nerod și necreștin”. Aceasta 


60 


nu-l împiedică însă ca, într-un secol în care domnea dreptul 
pumnului și al celei mai crude violenţe, să pornească, cu o 
fermitate mereu reînnoită, atacurile sale împotriva poftei de 
zâzanie a principilor. După părerea sa, Cicero are dreptate când 
spune că „o pace nedreaptă este totuși mai bună decât războiul 
cel mai drept”, și, militant solitar al păcii, opune războiului un 
întreg arsenal de argumente, din care ne-am mai putea inspira 
și astăzi din belșug. „Dacă animalele se atacă între ele”, se 
plânge el, „asta o înțeleg și le-o iert pentru că sunt neștiutoare”, 
dar oamenii ar trebui să admită că războiul reprezintă prin el 
însuși o nedreptate, căci el nu-i lovește de obicei pe acei care îl 
ațâtță și îl conduc, ci aproape întotdeauna întreaga povară cade 
pe umerii celor nevinovaţi, pe bietul popor, care nu are nimic de 
câștigat nici de pe urma victoriilor, nici a înfrângerilor. „Partea 
cea mai grea îi atinge pe cei pe care războiul nu-i privește deloc, 
și chiar dacă într-un război totul iese cât se poate de bine, 
fericirea uneia din părţi este spre paguba și nenorocirea 
celeilalte.” Ideea de război nu poate fi deci niciodată împăcată 
cu ideea de dreptate și, într-adevăr, - se întreabă el din nou -, 
cum ar putea fi drept un război? Pentru Erasm nu există nici în 
domeniul teologic, nici în cel filosofic un adevăr absolut și care 
să fie singurul valabil. Pentru el, adevărul are întotdeauna multe 
semnificaţii și multe aspecte, și tot așa și dreptatea; de aceea, 
„un principe nu trebuie să fie nicicând mai prudent decât atunci 
când este vorba să pornească un război, și nu trebuie nici să-și 
impună dreptatea, căci cine oare nu socotește cauza sa ca fiind 
cea dreaptă?” Orice drept are două fețe, toate lucrurile „sunt 
prezentate într-o anumită culoare, sulimenite și denaturate de 
către taberele interesate” și, chiar dacă cineva pretinde că este 
în dreptul său, acest drept nu trebuie să fie decis și nici dobândit 
vreodată prin forţă, căci „un război ia naștere din altul, și dintr- 
unul singur se nasc două”. 

Pentru spiritele luminate, o decizie obţinută pe calea armelor 
nu reprezintă niciodată o soluție etică a unui conflict; Erasm 
declară în mod expres că, în caz de război, intelectualii, învățații 
tuturor naţiunii lor nu ar trebui să rupă relaţiile lor de prietenie. 
Poziţia lor nu trebuie să fie niciodată aceea de a accentua printr- 
o părtinire zeloasă deosebirile între păreri, popoare, rase și 
clase, ci ei trebuie să persevereze neclintit în sfera pură a 
omeniei și a justiției. Misiunea lor permanentă rămâne aceea de 


61 


a opune „absurdităţii nelegiuite, necreștinești și bestiale a 
razboiului” ideea unei fraternităţi și creștinităţi universale. lată 
de ce reproșează Erasm, mai presus de toate, bisericii, în 
calitatea ei de for moral suprem, că a abandonat măreaţa idee 
augustină a „păcii creștine în lume” de dragul unei puteri mai 
mari pământești: „Teologii și predicatorii unei vieţi creștinești nu 
se rușinează că au fost principalii aţăâţători, incendiatori și 
promotori ai acelui lucru pe care Hristos l-a urât atât de tare, 
atât de mult”, exclamă el furios. Și mai departe: „Cum se 
împacă oare cârja episcopală cu paloșul, mitra episcopală cu 
coiful, evanghelia cu scutul? Cum se potrivește să predici și 
învăţătura lui Hristos și războiul, să vestești cu o singură 
trompetă pe Dumnezeu și pe diavol?” După părerea sa, preotul 
războinic „nu este altceva decât o negare absurdă a cuvântului 
divin, căci el renegă supremul mesaj pe care i l-a transmis 
stăpânul și învățătorul său când a rostit cuvintele: «Pace 
vouă!»” 
e 

Ori de câte ori își ridică glasul împotriva războiului, urii și 
mărginirii, Erasm se aprinde, dar impetuozitatea indignării nu-i 
tulbură niciodată limpezimea concepţiei asupra lumii. Idealist cu 
inima și, în același timp, sceptic cu raţiunea, Erasm era 
conștient de toate obstacolele ce se opuneau, în sfera realităţii, 
înfăptuirii „păcii creștine în lume”, unicei cerinţe a raţiunii 
umane. Omul care, în £/ogiu al nebuniei, descrisese toată gama 
manifestărilor amăgirii și absurdităţii incorigibile ale omenirii nu 
face parte dintre acei visători idealiști care cred că, prin verbul 
scris, prin cărți, predici și tratate, se poate înăbuși sau măcar 
adormi instinctul de violență înnăscut al firii omenești; nu se 
înșală în privinţa faptului că dorinţa de a fi puternic și plăcerea 
de a lupta dospește în sângele omenirii din timpurile canibalice, 
de secole și milenii, reminiscență sumbră a urii ancestrale a unei 
bestii umane de altădată contra altei bestii umane, și că vor mai 
fi necesare secole și, poate, milenii de educaţie morală și de 
ridicare culturală pentru a se ajunge la o completă 
debestializare și umanizare a speciei omenești. El știa că 
instinctele elementare nu se lasă domolite cu vorbe blânde și 
moralizatoare: Erasm acceptă barbaria din această lume ca un 
fapt dat și deocamdată de neînlăturat. De aceea, lupta sa 
propriu-zisă se dă într-o altă sferă: ca intelectual, el se poate 


62 


adresa întotdeauna numai intelectualilor, nu celor conduși și 
seduși, ci conducătorilor, principilor, preoţilor, învățaţilor, 
artiștilor, acelora pe care-i știa și-i făcea răspunzători de orice 
disensiune în lumea europeană. Gânditor perspicace, Erasm își 
dăduse de mult seama că instinctul violenţei nu reprezintă prin 
sine însuși un pericol pentru lume. Violenţa singură are 
respiraţia scurtă; ea lovește orbește și turbat, dar voinţa fiindu-i 
lipsită de ţel, iar gândirea redusă, ea se prăbușește 
neputincioasă după asemenea explozii bruște. Chiar acolo unde 
acțiunea ei este molipsitoare și afectează ca o psihoză grupe 
întregi, acestea devin doar niște cete nedisciplinate care se 
risipesc de îndată ce prima ardoare s-a stins. Niciodată în 
decursul istoriei, răscoalele și răzmeriţele lipsite de o conducere 
spirituală nu au devenit primejdioase pentru o orânduire reală; 
numai atunci când instinctul violenţei este în slujba unei idei sau 
ideea se servește de el, se nasc acele tumulti propriu-zise, 
revoluțiile sângeroase și distrugătoare. Numai un cuvânt de 
ordine transformă o ceată de oameni într-un partid, numai 
organizarea o preface într-o armată, numai dogma, într-o 
mișcare. Toate marile conflicte violente din sânul omenirii se 
datoresc mai puţin instinctului de violenţă condiţionat de sânge 
al omului, cât mai ales unei ideologii capabile să dezlănţuie un 
asemenea instinct, îndreptându-l împotriva unei alte părți 
dinainte stabilite a omenirii. Abia fanatismul, acest bastard 
zămislit de spirit și violență, ce vrea să impună întregului 
univers dictatura unei singure idei - și anume a ideii sale - drept 
unică formă admisă de credinţă și de viaţă, a fost cel care a 
scindat comunitatea omenească în prieteni și dușmani, adepţi și 
adversari, eroi și criminali, credincioși și eretici; recunoscând ca 
valabil numai propriul său sistem și admițând ca just numai 
propriul său adevăr, fanatismul trebuie să recurgă la forța 
brutală pentru a înăbuși orice alt adevăr în cadrul diversităţii de 
fenomene lăsate de Dumnezeu. Nu o forță oarbă a dat naștere 
îngrădirilor silnice ale libertăţii de gândire și de opinie, Inchiziției 
și cenzurii, rugului și eșafodului, ci fanatismul neînduplecat. 
Omul crescut în spirit umanist, omul cu mentalitate umană în 
sensul erasmean al cuvântului, nu trebuie, așadar, să se lege de 
nicio ideologie, căci, prin natura lor, toate ideile năzuiesc spre 
hegemonie; el nu trebuie să se lege de niciun partid, căci atunci 
datoria lui este să vadă, să simtă și să gândească în spirit 


63 


partizan. El trebuie să-și păstreze, în orice împrejurare, 
libertatea de gândire și de acţiune, căci fără libertate nu este 
posibilă dreptatea, unica idee ce trebuie să constituie idealul 
suprem, comun, al întregii omeniri. Să gândești în mod 
erasmean înseamnă, prin urmare, să gândești independent; să 
acţionezi în mod erasmean înseamnă să acţionezi într-un spirit 
de înţelegere, de conciliere. Omul de tip erasmean, cel care 
crede în umanitate, nu trebuie să promoveze în mediul său ceea 
ce îi desparte pe oameni, ci ceea ce îi apropie; el nu trebuie să-i 
susțină pe unilaterali în unilateralitatea lor, pe dușmănoși în 
dușmănia lor, ci trebuie să răspândească comprehensiunea și să 
netezească drumul spre înțelegere; și cu cât epoca devine mai 
fanatică în părtinirea ei, cu atât mai ferm trebuie să persevereze 
el pe o poziţie deasupra partidelor, poziție de pe care, dincolo 
de toate aceste rătăciri și confuzii, el vede ceea ce este comun 
oamenilor, rămânând apărătorul incoruptibil al libertăţii și 
dreptății spirituale pe pământ. De aceea, Erasm recunoaște 
îndreptăţirea oricărei idei, dar nu admite pretenţia vreuneia la 
exclusivitate. El, care s-a străduit să înţeleagă și să laude până 
și stultitia, nu este ostil de la început vreunei teorii sau teze, dar 
oricăreia dintre ele din momentul în care vrea să le violenteze 
pe celelalte. Umanistul, ca polihistor, iubește lumea tocmai 
pentru varietatea ei, și contradicţiile ei nu-l sperie. Nimic nu-i 
este mai străin decât să vrea să anuleze contradicţiile lumii, 
după metoda fanaticilor și a creatorilor de sisteme, care 
încearcă să aducă toate valorile la un numitor comun și toate 
florile la aceeași formă și culoare; tocmai acesta este semnul 
distinctiv al spiritului umanist: de a nu socoti poziţiile opuse 
drept inamiciţie și de a căuta pentru tot ceea ce este aparent 
inconciliabil o unitate superioară, cea omenească. Știind să 
împace în forul său interior elementele altminteri net antitetice, 
creștinismul și antichitatea, concepţia liber-cugetătoare și 
teologia, Renașterea și Reforma, Erasm trebuia să aibă 
încredere că întreaga omenire va transforma cândva 
diversitatea fenomenelor din lume într-o colaborare fericită, iar 
contradicţiile într-o armonie superioară. Această supremă 
înțelegere în lume, cea europeană, cea intelectuală, constituie 
de fapt unicul element de credință religioasă al acestui 
umanism, altminteri mai degrabă rece și raţionalist. Cu aceeași 
fervoare cu care, în acel secol întunecat, ceilalți propovăduiesc 


64 


credinţa lor în Dumnezeu, umanismul vestește mesajul său de 
credinţă în umanitate: că sensul, țelul și viitorul lumii constau în 
a trăi sub semnul trăsăturilor comune oamenilor și nu al celor 
care îi separă, pentru ca lumea să devină în felul acesta mereu 
mai umană, mai omenească. 
e 

Umanismul nu cunoaște decât o singură cale de educare în 
spirit umanitar: calea culturii. Erasm și erasmeenii sunt de 
părere că umanul din om poate fi sporit numai prin cultură și 
învăţătură, căci numai omul incult, numai ignorantul se lasă 
pradă, fără a șovăi, patimilor sale. Omul cultivat, omul civilizat 
nu ar mai fi în stare - și în aceasta rezidă tragica eroare de 
raționament a umaniștilor - să comită acte de violenţă brutală și 
dacă oamenii instruiți, cultivați și civilizaţi ar dobândi 
supremaţia, atunci ceea ce este haotic și bestial ar dispărea de 
la sine, iar războaiele și persecuțiile ar deveni anacronisme 
depășite. Or, supraapreciind factorul civilizator, umaniștii se 
înșală asupra forțelor ancestrale ale lumii instinctelor cu puterea 
lor indomptabilă și subapreciază, prin optimismul lor cultural, 
problema teribilă și aproape insolubilă a urii maselor și a marilor 
psihoze pasionale ale omenirii. Calculul lor este oarecum prea 
simplist: pentru ei nu există decât două pături, una inferioară și 
una Superioară, jos mulțimile necivilizate, brute, pătimașe, iar 
sus sfera luminoasă a celor cultivați, conștienți, umani, civilizați; 
și umaniștilor li se pare că, dacă ar izbuti să absoarbă o parte 
din ce în ce mai mare din păturile de jos, ale necultivaților, în 
pătura de sus a culturii, partea esenţială a misiunii lor ar fi 
îndeplinită. Așa cum, în Europa, au fost transformate în terenuri 
arabile întinderi din ce în ce mai mari de pământ necultivat, pe 
care înainte mișunau fiare rapace, sălbatice și periculoase, tot 
astfel trebuie să fie posibil și în domeniul umanului să fie 
defrișate treptat zonele europene ale neștiinței și cruzimii, 
creându-se o zonă liberă, clară și fecundă de umanitate. Așadar, 
umaniștii înlocuiesc concepţia religioasă prin ideea unui progres 
nestăvilit al omenirii. Mult înainte ca Darwin să fi făcut din ideea 
de progres o metodă științifică, ea devine, datorită umaniștilor, 
un ideal moral: pe el se întemeiază secolele al optsprezecelea și 
al nouăsprezecelea și, în multe privinţe, ideile erasmeene au 
devenit principiile fundamentale ale ordinii sociale moderne. Cu 
toate acestea, nimic nu ar fi mai eronat decât să vezi în 


65 


umanism, și mai ales în Erasm, un democrat și un precursor al 
liberalismului. Erasm și ai săi nu se gândesc niciun moment să 
acorde vreun drept cât de mic poporului, incult și minor - pentru 
ei, orice om fără cultură este un minor - și, deși în mod abstract 
ei iubesc întreaga omenire, se feresc grozav să se amestece cu 
vulgus profanum. Dacă privim lucrurile mai îndeaproape, 
constatăm că, la ei, vechea trufie a nobililor a fost doar înlocuită 
cu o alta nouă: înfumurarea academică - a cărei acţiune se va 
întinde apoi timp de trei secole -, care acordă numai latinistului, 
universitarului, privilegiul de a decide ce este și ce nu este 
drept, ce este și ce nu este moral. Umaniștii sunt tot atât de 
hotărâți să cârmuiască lumea în numele raţiunii pe cât de 
hotărâți erau principii s-o guverneze în numele forței, iar 
biserica în numele lui Hristos. Ei visează o oligarhie, o dominație 
a aristocrației culturii: numai cei mai buni, cei mai culţi, o; 
aristoi, ar trebui să-și asume, în sensul folosit de greci, 
conducerea cetății - polis -, a statului. In virtutea cunoștințelor 
lor superioare, a concepţiei lor mai clarvăzătoare și mai umane, 
ei se simt singurii chemaţi să intervină, în calitate de mediatori 
și conducători, în certurile dintre naţiuni, ce lor li se par fără 
noimă și retrograde; această ameliorare a situaţiei însă ei nu vor 
s-o obţină nicidecum cu sprijinul poporului, ci peste capul 
maselor. Prin urmare, în esenţă, umanismul nu reprezintă o 
renunțare la concepţia castei cavalerilor, ci o reînnoire a 
acesteia, într-o formă intelectuală. Ei speră să cucerească lumea 
folosind pana, așa cum ceilalți foloseau spada, și, inconștient, își 
creează, la fel ca aceia, propria lor convenție socială, care se 
delimitează de „barbari”, un fel de ceremonial de curte. Işi 
înnobilează numele, traducându-le în latină sau în greacă, spre 
a-și disimula originea din popor, își iau nume ca Melanchthon în 
loc de Schwarzerd, Mykonius în loc de Geisshusler, Olearius în 
loc de Oelschlăger, Chytraeus în loc de Kochhafe și Cochlaeus în 
loc de Dobnick; se îmbracă cu o grijă deosebită în veșminte 
negre largi, pentru a se deosebi chiar și la înfățișare de ceilalţi 
orășeni. Ei ar fi considerat degradant să scrie o carte sau o 
scrisoare în limba lor maternă, după cum un cavaler s-ar fi 
indignat, dacă i s-ar fi pretins să mărșăluiască la rând cu 
pedestrimea negradată, în loc să pornească în frunte, călare. In 
virtutea idealului cultural comun, fiecare umanist se crede 
obligat să adopte o conduită deosebit de aleasă în raporturile cu 


66 


oamenii; evită cuvintele tari și, într-o epocă de vulgaritate și 
duritate, consideră drept o îndatorire specială să cultive o 
politețe urbană. Acești aristocrați ai spiritului se străduiesc, în 
vorbă și în scris, în limbaj și în atitudine, să dea dovadă de 
distincţie în concepţiile lor și în maniera de a le exprima; astfel, 
o ultimă sclipire a cavalerismului muribund, ce intră în mormânt 
odată cu împăratul Maximilian, se reflectă în acest ordin 
spiritual al umaniștilor, care și-a ales drept stindard cartea în 
locul crucii. Și, aidoma nobilei cavalerimi copleșite de forța 
brutală a tunurilor ce împroșcă fier, această aleasă pleiadă 
idealistă va cădea demnă, dar neputincioasă, în faţa loviturii 
impetuoase date cu forță ţărănească de răscoala populară a lui 
Luther, a lui Zwingli. 

Tocmai ignorarea poporului, indiferența față de realitate au 
lipsit de la bun început imperiul erasmean de orice posibilitate 
de a dăinui, iar ideile sale - de orice facultate de acțiune 
imediată și eficientă; greșeala organică fundamentală a 
umaniștilor a fost că au vrut să înveţe ei poporul, de sus în jos, 
în loc să încerce să înțeleagă poporul și să înveţe ei de la el. 
Acești idealiști academici se vedeau dominând pentru că 
imperiul lor se întindea până departe, pentru că aveau în toate 
țările, la toate curţile, în toate universităţile, mănăstirile și 
bisericile, slujitorii, ambasadorii și trimișii lor, care raportau cu 
mândrie progresele în materie de eruditio și eloquentia obţinute 
în regiuni până atunci barbare; în fond însă acest imperiu nu 
cuprindea decât o pătură superioară subţire, având rădăcini 
slabe în viaţa reală. Atunci când scrisorile din Polonia și Boemia, 
din Ungaria și Portugalia îi aduceau zilnic mesaje entuziaste, 
când din toate ţările împărați, regi și papi îi solicitau favorurile, 
Erasm, închis în odăiţa sa de studiu, se putea legăna, pentru 
câteva momente, în iluzia că imperiul raţiunii a și fost trainic 
întemeiat. Numai că aceste epistole în latină îl făceau să nu 
observe tăcerile maselor largi de milioane de oameni și nici 
murmurul care vuia din ce în ce mai puternic din aceste 
adâncimi incomensurabile. Deoarece poporul nu constituia o 
prezenţă pentru umaniști, aceștia considerând că ar fi lipsit de 
distincţie și nedemn pentru un intelectual să caute să obţină cu 
orice preț bunăvoința maselor și, în general, să aibă de-a face 
cu cei inculţi, cu „barbarii”, umanismul a existat de fapt numai 


67 


pentru a happy few™ și niciodată pentru popor. Până la urmă, 
regatul platonic al umanităţii conceput de umaniști a rămas un 
regat în nori, a cărui lumină a iradiat un scurt timp peste lume, 
un imperiu admirabil de contemplat, o pură plăsmuire a 
spiritului creator, privind de sus ferice la o lume întunecată. Dar 
această creaţie rece și artificială nu va rezista unei adevărate 
furtuni - ce se și apropie, din întuneric - și va cădea pradă, fără 
luptă, mersului implacabil al evenimentelor. 
e 

Căci în aceasta a stat cel mai profund tragism al umanismului 
și cauza declinului său rapid; ideile sale erau mari, dar nu și 
oamenii care le propovăduiau. Acești idealiști de cabinet fac azi 
o impresie oarecum ridicolă, așa cum se întâmplă întotdeauna 
cu reformatorii pur academici ai lumii, toți suflete aride, pedanţi 
bine intenţionaţi, onești, puţin vanitoși, care-și poartă numele 
latinesc ca pe un travestiu intelectual: la ei ideile cele mai 
avântate apar învechite din pricina unei pedanterii didactice. 
Este de-a dreptul mișcătoare naivitatea profesorală a mărunţilor 
tovarăși de idei ai lui Erasm, asemănători întrucâtva acelor 
oameni cumsecade pe care îi poţi găsi și astăzi adunaţi în 
asociații filantropice și de reformatori ai lumii, idealiști teoretici 
care cred în progres ca într-o religie, visători cu ochii treji, care, 
stând la pupitrul lor, construiesc o lume morală și aștern pe 
hârtie teze despre o pace veșnică, în timp ce, în lumea reală, un 
război succede altuia; și chiar aceiași papi, împărați și principi, 
care aprobă cu entuziasm ideile erasmeene de bună înțelegere, 
pactizează între ei și unul contra altuia, incendiind lumea. Când 
se descoperă un nou manuscris al lui Cicero, clanul umaniștilor 
își închipuie că întregul univers ar trebui să răsune de chiote, iar 
la apariţia unui pamflet oricât de mic se înflăcărează și se 
pasionează. In schimb, ei nu știu și nici nu vor să știe ce-l 
frământă pe omul de pe stradă, ce forțe acţionează în sânul 
maselor și, deoarece rămân închiși în odăile lor, cuvântul lor 
bine intenţionat nu are niciun ecou în viaţa reală. Datorită 
acestei izolări fatale, precum și faptului că era lipsit de ardoare 
și de popularitate, umanismul nu a izbutit niciodată să confere o 
adevărată fertilitate ideilor sale, oricât de fertile ar fi fost. 
Optimismul admirabil ce se afla în sâmburele doctrinei lor nu 
era în stare să încolțească, să crească și să se dezvolte în mod 


19 Minoritate fericită (engl.). 
68 


creator, fiindcă, printre acești pedagogi teoretici ai ideilor de 
umanitate, nu se găsea niciunul înzestrat cu forța naturală 
nealterată a acelui cuvânt care să poată pătrunde până în mase. 
O generaţie prea ștearsă a lăsat o idee măreaţă și sacră, timp 
de secole, fără roade. 
e 

Și totuși, acest moment crucial al istoriei, când norul sacru al 
încrederii în umanitate a învăluit continentul european în lumina 
sa albă și pașnică, a fost un moment nespus de frumos și, chiar 
dacă iluzia că popoarele au și fost împăcate și unite între ele sub 
semnul spiritualităţii a fost prematură, noi ar trebui să-i aducem 
prinosul nostru de adânc respect și gratitudine. Întotdeauna a 
simțit lumea nevoia de asemenea oameni care refuză să creadă 
că istoria nu ar fi nimic altceva decât o autorepetare oarbă și 
monotonă, un joc ce se reia mereu, în același fel absurd, în alte 
veșminte, de oameni care au în schimb credința nestrămutată 
că istoria înseamnă un progres din punct de vedere moral, că 
specia umană se înalţă, pe o scară cu trepte invizibile, de la 
animalitate spre divinitate, de la forţa brutală la un spirit 
înțelept ordonator și că treapta finală, treapta cea mai înaltă a 
concordiei depline, nu este departe, ba este ca și atinsă. 
Renașterea și umanismul au creat o asemenea clipă de 
optimistă încredere în lume: să privim cu dragoste această 
epocă și să preţuim iluzia ei fertilă. Căci atunci a căpătat pentru 
prima oară omul european încrederea în sine de a putea depăși 
toate epocile precedente și de a făuri o omenire mai elevată, 
mai învățată și mai înțeleaptă chiar decât Grecia și Roma. 
Realitatea pare să dea dreptate acestor dintâi vestitori ai 
optimismului european, căci nu se înfăptuiesc oare în acele zile 
miracole ce întrec tot ce a fost înainte? Nu s-a ivit oare un nou 
Zeuxis*, un nou Apelles?!, în persoana lui Dürer și a lui 
Leonardo, un nou Fidias în persoana lui Michelangelo? Știința nu 
orânduiește oare astrele și universul după legi noi și precise? 
Aurul ce se revarsă din noile teritorii nu creează oare o bogăţie 
imensă, iar această avuţie, o nouă artă? Și nu a fost oare 
încununată de succes vrăjitoria săvârșită de Gutenberg, de a 
răspândi acum înmiit peste tot pământul verbul creator și 
educator? Nu, nu poate să mai dureze mult, astfel se exaltează 


20 Pictor grec (420-380 î.e.n.). 
21 Pictor grec (sec. 4 î.e.n.). 


69 


Erasm și ai săi, până când omenirea, devenită conștientă, prin 
revărsarea atâtor talente, de forțele cu care e înzestrată, va 
trebui să-și dea seama de menirea sa morală, aceea de a trăi în 
viitor numai în condiţii de fraternitate, de a acţiona pe bază de 
principii etice și de a extirpa definitiv ultimele rămășițe bestiale 
ale naturii sale. Ca un semnal de trâmbiţă răsună deasupra lumii 
cuvântul lui Ulrich von Hutten: „Este o plăcere să trăiești”, iar 
prin  crenelurile cetății erasmeene, locuitorii noii Europe, 
nerăbdători și încrezători în același timp, văd mijind la orizontul 
viitorului o dâră de lumină ce pare să vestească, în sfârșit, după 
o îndelungată beznă a spiritului, zorile păcii pe pământ. 

Dar ceea ce se ivește peste întunecata terra nu este sfânta 
auroră: este văpaia incendiului ce va nimici lumea lor ideală. La 
fel ca germanii când au ajuns în Roma, tot așa și Luther, 
fanaticul om de acţiune, sfărâmă cu forța de șoc irezistibilă a 
unei mișcări populare naţionale visul idealist și supranaţional al 
umaniștilor, și, încă înainte ca umanismul să fi pornit cu 
adevărat la realizarea operei de unire a lumii, Reforma despică 
în două, cu o lovitură implacabilă de ciocan, ultima formă de 
unitate spirituală a Europei: Ecc/esia universalis. 


70 


e Marele adversar 


Rareori se întâmplă ca cele două forțe decisive, destinul și 
moartea, să se apropie de om fără a-l preveni. De fiecare dată, 
ele trimit înainte un mesager tăcut, al cărui chip este însă 
acoperit, și, aproape întotdeauna, cel căruia i se adresează nu 
aude misterioasa chemare. Printre nenumăratele scrisori de 
adeziune și de venerație cu care era ticsit în acei ani pupitrul lui 
Erasm, se găsește și una din 11 decembrie 1516 de la Spalatin, 
secretarul principelui elector de Saxonia. Printre formule de 
admiraţie și comunicări savante, Spalatin povestește că un 
tânăr călugăr augustin din orașul său, care îi poartă lui Erasm o 
stimă deosebită, nu este de aceeași părere cu acesta în 
problema păcatului originar. Nu este de acord nici cu Aristotel 
că devii un om drept, dacă acţionezi drept, ci, în ceea ce îl 
privește, crede, dimpotrivă, că, numai datorită faptului că ești 
un om drept, ajungi în situaţia de a acţiona just: „Mai întâi 
trebuie să fie transformată persoana și abia după aceea 
urmează faptelor”. 

Această scrisoare reprezintă un crâmpei din istoria lumii. Căci 
este pentru prima oară că doctorul Martin Luther - el și nu altul 
este acel călugăr augustin, al cărui nume nu este indicat în 
scrisoarea amintită și nici nu devenise încă celebru - se 
adresează marelui maestru, și, lucru ciudat, obiecţia lui atinge 
de pe acum problema centrală, în privința căreia cei doi mari 
paladini ai Reformei se vor găsi faţă în faţă ca adversari. La ora 
aceea, firește, Erasm nu citește cu luare aminte rândurile lui 
Spalatin. De unde să găsească acest om atât de ocupat, atât de 
solicitat de întreaga lume, răgazul necesar spre a discuta serios 
despre theologica cu un călugăr anonim de undeva din Saxonia? 
Nu dă atenție celor citite, nebănuind că, în acea clipă, s-a 
produs o cotitură în viața lui și în lume. Până acum, el era unul 
singur, stăpân peste Europa și maestru al noii exegeze 
evanghelice; iată că s-a ivit însă marele adversar. La ușa casei 
sale și la inima sa a ciocănit ușor, abia perceptibil, degetul lui 
Martin Luther. Care nu-și spune încă numele, dar pe care lumea 
îl va saluta în curând ca pe succesorul și învingătorul lui Erasm. 


71 


Această primă întâlnire dintre Luther și Erasm în lumea 
spirituală nu a fost urmată, cât timp au trăit, de o întâlnire 
personală în spaţiul terestru; instinctiv, acești doi bărbaţi s-au 
evitat reciproc din cel dintâi până la cel din urmă ceas, ei, care, 
în nenumărate scrieri și în numeroase gravuri, au apărut chip 
lângă chip, nume lângă nume. Fiind slăviţi împreună ca 
eliberatori de sub jugul Romei, ca cei dintâi evangheliști 
germani onești. Istoria ne-a lipsit astfel de un mare efect 
dramatic: ce ocazie pierdută de a nu-i putea contempla pe 
acești doi mari oponenți privindu-se ochi în ochi. Stând cu 
frunţile faţă în față! Rareori a zămislit destinul doi oameni atât 
de radical opuși din punctul de vedere al caracterului și al 
fizicului, cum s-a întâmplat cu Erasm și Luther. În carnea și 
sângele lor, în normele și formele de manifestare, în ţinuta 
intelectuală și în atitudinea lor în viaţă, de la aspectul trupesc 
exterior până la ultimele fibre nervoase, cei doi aparțin unor 
tipuri de caracter diferite, antagonice din naștere: spiritul 
conciliant faţă în faţă cu fanatismul, raţiunea față în faţă cu 
patima, cultura faţă în față cu forţa primitivă, cosmopolitismul 
față în faţă cu naționalismul, evoluţia faţă în faţă cu revoluţia. 

Acest contrast iese vizibil la iveală chiar în fizicul lor: Luther, 
fiu de miner, descendent din ţărani, este sănătos până la culme, 
vibrând și aproape stingherit în mod primejdios de puterea sa 
acumulată, zăgăzuită, plin de vitalitate și bucurându-se cu o 
plăcere grosolană de propria-i vitalitate - „înfulec ca un boemian 
și trag la măsea ca un neamţț” -, o fiinţă debordantă de viață, 
aproape plesnind de sănătate, vigoarea și forţa primitivă a unui 
întreg popor adunate într-un singur temperament excesiv. Când 
ia cuvântul, vocea lui răsună ca o întreagă orgă, fiecare cuvânt 
este savuros și sărat vârtos ca pâinea ţărănească proaspătă și 
rumenă; simţi în vorbele lui toate elementele naturii, pământul 
cu mirosul și vâna sa de apă, cu umezeala de baligă și gunoaiele 
sale, cuvintele înflăcărate prăvălindu-se cu forța unei furtuni 
sălbatice și uimitoare peste țara germană. Geniul lui Luther 
rezidă de o mie de ori mai mult în această vehemenţă a 
simţurilor decât în gândirea sa; tot astfel cum vorbește în limba 
poporului, dar cu un adaos imens de forţă sugestivă, tot așa 
gândește, fără să-și dea seama, ca unul ce provine din rândul 
maselor, personificând voinţa acestora cu o potenţă amplificată 


72 


până la cel mai înalt grad al pasiunii. Persoana sa reprezintă în 
mod cert penetraţia în conștiința lumii a tot ce este german, a 
tuturor instinctelor germane protestatoare și rebele; iar în timp 
ce națiunea își însușește ideile sale, el se identifică cu istoria 
naţiunii. Forţa sa primară, elementară, o redă elementului. 

Dacă ne întoarcem privirea de la Luther, această făptură de 
lut, acest tip robust, ciolănos și sanguin, pe a cărui frunte 
îngustă se pot vedea amenințătoare proeminenţele arătând pe 
omul voluntar și amintind de coarnele lui Moise dăltuit de 
Michelangelo, dacă trecem deci de la acest om rubicond la omul 
spiritului care a fost Erasm, omul cu pielea delicată de culoarea 
pergamentului, slăbuț, fragil, prudent, sfios, dacă îi privim pe cei 
doi numai sub aspectul lor fizic, ochiul nostru își va da seama 
încă înaintea raţiunii că, între asemenea fiinţe antagoniste, nu 
va fi nicicând posibilă o amiciţie sau înțelegere durabilă. Erasm 
mereu bolnăvicios, tremurând continuu de frig în umbra camerei 
sale, totdeauna învelit în blănuri, cu o sănătate veșnic precară, 
în timp ce Luther se bucura de un exces, aproape dureros de 
stingheritor, de sănătate. Erasm are prea puţin din tot ceea ce 
prisosește celuilalt; această fiinţă plăpândă trebuie să-și 
încălzească în permanenţă sângele anemic cu vin tare de 
Burgundia, în timp ce - contrastele în lucrurile mărunte sunt 
cele mai izbitoare - Luther are nevoie zilnic de o „bere tare de 
Wittenberg”, spre a-și potoli seara sângele înfierbântat din 
arterele umflate și roșii, ca să poată avea un somn bun, adânc. 
Când vorbește Luther, se zguduie casa, se cutremură biserica, 
se clatină lumea, dar chiar și la masă, între prieteni, râde foarte 
zgomotos și îi face plăcere să-și facă auzit glasul viril în cântece 
răsunătoare, întrucât, după teologie, muzica este cea care îl 
atrage cel mai mult. Erasm, în schimb, vorbește încet și blând, 
ca un bolnav de plămâni, șlefuind și rotunjind cu iscusinţă 
frazele, până le aduce la poante fin cizelate, în timp ce cuvintele 
celuilalt se revarsă ca un puhoi și chiar pana sa gonește ca „un 
cal orb”. Persoana lui Luther iradiază în jurul ei o atmosferă de 
autoritate; prin firea sa dominatoare, el îi ţine într-un fel de 
obedienţă pe toți cei din jurul său, Melanchthon, Spalatin și chiar 
pe principi. În schimb, forţa lui Erasm se manifestă cel mai 
pregnant acolo unde el însuși rămâne invizibil: în scrieri, în 
scrisori, în cuvântul scris. El nu datorează nimic bietului său trup 
neglijat, ci numai spiritualităţii sale elevate, largi, universale. 


73 


Până și spiritualitatea celor doi derivă din două lumi de 
gândire complet diferite. Erasm este fără îndoială cel care vede 
mai departe, cel care știe mai multe și căruia nimic din viaţă nu 
îi este străin. Transparentă și incoloră ca lumina zilei, inteligența 
sa abstractă pătrunde prin toate fisurile și resorturile tainelor, 
luminând fiecare obiect. În ce-l privește, Luther are un orizont 
infinit mai îngust decât Erasm, dar este mai profund; universul 
său este mai limitat, incomparabil mai restrâns decât universul 
erasmean, dar el se pricepe să insufle fiecăreia dintre ideile, 
dintre convingerile sale avântul personalităţii sale. Aspiră totul, 
încălzindu-l cu sângele său fierbinte, fecundează fiecare idee cu 
forţa sa vitală, o fanatizează și, odată ce a recunoscut și admis 
un lucru, nu-l mai abandonează niciodată; fiecare afirmaţie a lui 
se îngemănează cu întreaga sa fiinţă, dobândind de la el o 
vigoare dinamică uriașă. Luther și Erasm au exprimat de zeci de 
ori aceleași gânduri, dar ceea ce, spus de Erasm, provoacă doar 
o ușoară reacţie spirituală la intelectuali, spus de Luther devine 
pe loc, graţie temperamentului său subjugător, o lozincă, un 
cuvânt de ordine, un strigăt de război, o chemare sugestivă, iar 
aceste chemări le lansează lumii parcă cu biciul, cu 
înverșunarea vulpilor din Bib/ie, spre a aprinde conștiința întregii 
omeniri. Tot ce vine de la Erasm urmărește în ultimă analiză 
liniștirea și împăcarea spiritului, iar tot ce vine de la Luther - 
încordarea maximă și zguduirea sentimentelor; de aceea, 
influența lui Erasm, „scepticus”, este mai puternică acolo unde 
el vorbește mai limpede, mai sobru, mai explicit, iar cea a lui 
Luther, „pater extaticus”, atunci când de pe buzele sale ies cât 
mai impetuos cuvinte de mânie și ură. 

e 

Un asemenea contrast, o asemenea antinomie trebuie să 
conducă organic la ostilitate, chiar dacă se urmărește același 
scop. Inițial, Luther și Erasm vor același lucru, dar 
temperamentul lor îl vrea în moduri atât de opuse, încât rezultă 
un antagonism între firile lor. Animozităţile pornesc de la Luther. 
Dintre toţi oamenii geniali pe care i-a purtat pământul, Luther a 
fost, poate, cel mai fanatic, cel mai recalcitrant, cel mai 
inadaptabil și cel mai belicos. Suportă în jurul său spirite 
aprobatoare numai spre a se servi de ele și spirite negatoare 
spre a-și descărca pe ele mânia și a le strivi. Pentru Erasm, 


74 


dimpotrivă, nonfanatismul devenise de-a dreptul o religie, iar 
tonul aspru, dictatorial al lui Luther - indiferent de ce spunea 
acesta - îl simţea ca un cuţit în inimă. Acest fel de a vorbi 
amenințând cu pumnul și făcând spume la gură era pur și 
simplu o tortură fizică pentru Erasm, care considera înţelegerea 
între oamenii luminaţi din toată lumea ca ţel suprem. Siguranţa 
de sine a lui Luther (pe care el însuși o numea certitudinea sa 
întru Dumnezeu) îi apărea lui Erasm ca înfumurare provocatoare 
și aproape ca o blasfemie în lumea noastră supusă mereu, prin 
forța lucrurilor, greșelilor și amăgirilor. Luther, la rândul său, nu 
putea, firește, să nu urască moderaţia și șovăiala lui Erasm în 
problemele de credinţă, refuzul său de a se hotărî, caracterul 
abil, concedant, instabil al unei convingeri ce niciodată nu era 
formulată fără echivoc; și tocmai perfecțiunea estetică, „felul 
meșteșugit de a vorbi”, în locul unei profesiuni de credinţă clare, 
îl făceau pe Luther să-și iasă din fire. Ceva din adâncul fiinţei lui 
Erasm era făcut să-l irite involuntar pe Luther, după cum ceva 
din adâncul fiinţei lui Luther trebuia să-l enerveze instinctiv pe 
Erasm. Este stupidă părerea potrivit căreia primii doi apostoli ai 
noii doctrine evanghelice, Luther și Erasm, nu s-au aliat spre a 
înfăptui o operă comună numai datorită unor factori exteriori și 
unor coincidente fortuite. Dat fiind pigmentul atât de osebit din 
sângele și spiritul lor, era inevitabil ca până și similitudinile 
dintre ei să capete un colorit diferit, căci deosebirea era 
organică. Ea pornea de la zona superioară a creierului, 
ajungând, prin canalele sângelui, la acele profunzimi pe care 
gândirea conștientă nu le mai poate stăpâni, la împletitura 
instinctelor. lată de ce, din raţiuni politice și în interesul cauzei 
comune, ei s-au putut cruța reciproc multă vreme, le-a fost cu 
putinţă să plutească câtva timp în aceeași albie, unul lângă 
altul, ca două trunchiuri de copac, dar, la cea dintâi cotitură și 
răscruce de drumuri, era fatal să se ciocnească: acest conflict 
de proporții istorice era inevitabil. 
e 

Era evident din capul locului că, în această luptă, nu putea să 
triumfe decât Luther, nu numai pentru că era un geniu mai 
viguros, ci și fiindcă era un combatant mai experimentat în ale 
luptei și mai dispus la luptă. Luther a fost și a rămas de-a lungul 
întregii sale vieţi o fire agresivă, un bătăuș înnăscut, războindu- 
se cu Dumnezeu, cu oamenii și cu diavolul. Lupta nu reprezenta 


75 


pentru el numai o plăcere și un mod de a-și descărca energia, ci 
efectiv o salvare pentru temperamentul său pletoric. Să 
lovească cu sete, să se certe, să insulte, să se sfădească, toate 
acestea au asupra lui efectul unei luări de sânge, căci numai 
când își iese din fire, când tună și fulgeră contra cuiva simte 
împlinită întreaga sa măsură de om; de aceea se aruncă cu o 
plăcere pătimașă în bătălie pentru orice cauză, fie ea dreaptă 
sau nedreaptă. „Mă trec fiori ca de moarte”, scrie prietenul său 
Bucer, „când mă gândesc la furia ce clocotește în acest om de 
îndată ce are de înfruntat un adversar”. Este incontestabil că 
Luther arată ca un posedat când luptă, întotdeauna cu tot 
trupul, plin de venin, cu ochii injectaţi, cu gura spumegândă, cu 
acel furor teutonicus*, de parcă ar vrea să alunge o otravă din 
trupul său înfierbântat. Intr-adevăr, abia după ce a lovit orbit de 
mânie și și-a descărcat furia, se simte ușurat: „Atunci tot 
sângele mi se înviorează, /ingenium?-ul mi se limpezește și 
ispitele se îndepărtează”. Pe câmpul de luptă, eruditul doctor 
theologiae devenea pe loc un simplu pedestraș: „Când vin, 
lovesc cu măciuca”. Cuprins de o mojicie violentă, de o furie 
sălbatică, apucă fără să ţină seama de nimic orice armă îi cade 
în mână: fie spada sclipitoare a dialecticii, fie furca de gunoi 
plină de injurii și noroi. Işi îndepărtează fără menajamente orice 
reticență și, în caz de nevoie, nu se dă înapoi nici de la 
neadevăruri și calomnii pentru a-l nimici pe adversar. „Pentru o 
cauză mai bună, de dragul bisericii, nu trebuie să te dai în lături 
nici de la o minciună zdravănă.” Spiritul cavaleresc este complet 
necunoscut acestui băiat de ţăran. Nici faţă de un adversar 
învins nu dă dovadă de mărinimie sau de milă, continuând să-l 
lovească vârtos, cu o furie oarbă, pe cel ce zace la pământ fără 
apărare. Jubilează când Thomas Munzer și zece mii de ţărani 
sunt măcelăriți în mod rușinos și se laudă cu voce tare că 
„sângele lor este pe capul lui”; poate să fie în culmea bucuriei 
pentru că „porcul” de Zwingli și Karlstadt, precum și toţi ceilalți 
care i s-au împotrivit cândva, pier lamentabil. Acest om plin de 
ură și înverșunat nu a acordat niciodată unui dușman, nici 
măcar după moartea acestuia, favoarea unei aprecieri 
echitabile. Pe amvon - o voce umană, captivantă, în casă - un 
bun tată de familie, ca artist și poet - expresia însăși a unei 


22 Mânie teutonă (lat.). 
23 Spiritul (lat.). 
76 


culturi superioare, Luther se transformă, de îndată ce se iscă o 
vrajbă, într-un diavol, posedat de o mânie imensă, pe care nu o 
poate stăvili niciun menajament, niciun considerent de dreptate. 
Din cauza acestei nevoi imperioase a firii sale, toată viața va 
căuta neîncetat vrajba, căci lupta i se pare a fi nu numai forma 
cea mai plăcută de viaţă, ci și cea mai potrivită din punct de 
vedere moral. „Un om, îndeosebi un creștin, trebuie să fie un 
războinic”, spune el, uitându-se satisfăcut în oglindă, iar într-o 
scrisoare târzie (1541) înalță această profesiune de credinţă 
până în ceruri, afirmând enigmatic: „Cert este că Dumnezeu 
luptă”. 

Erasm însă, creștin și umanist, nu cunoaște un Hristos militant 
și un Dumnezeu războinic. Ura și setea de răzbunare îi apar lui, 
aristocratului culturii, ca o reîntoarcere la primitivitate și 
barbarie. Orice învălmășeală, orice încăierare, orice gâlceavă îi 
repugnă. Conciliant din fire, sfada îi displace lui Erasm, tot atât 
de mult pe cât de mult îi face plăcere lui Luther; sunt 
caracteristice cele spuse de el cândva despre aversiunea sa 
pentru ceartă: „Dacă ar fi vorba să capăt o moșie mare și ar fi 
necesar să am pentru aceasta un proces, aș prefera să renunţ la 
moșie.” Fără îndoială că pentru intelectualul Erasm este o 
desfătare să aibă un duel de opinii cu învăţaţi de seama lui, dar 
în felul în care unui cavaler îi place turnirul, ca o întrecere 
elegantă la care un om cu purtări alese, inteligent și mlădios, își 
poate desfășura, în fața forului umaniștilor, iscusința în 
mânuirea spadei călite la focul culturii clasice. Să facă să 
scapere câteva scântei, să facă câteva fente rapide și 
impecabile, să scoată din șa pe un cunoscător mai slab al limbii 
latine, o asemenea întrecere cavalerească intelectuală nu-i 
displace lui Erasm, dar niciodată nu va putea înţelege plăcerea 
pe care a simte Luther când strivește și zdrobește un adversar, 
niciodată, în niciuna din numeroasele sale polemici, nu va 
renunţa la bunăcuviinţă și nu se va lăsa târât de ura „ucigașă” 
cu care Luther își atacă adversarii. Erasm nu este născut să fie 
luptător, chiar și pentru că, în ultimă analiză, el nu are o 
convingere rigidă pentru care să se bată; firile obiective nu sunt 
închistate în convingerile lor. Ele au uneori îndoieli în privinţa 
propriei lor păreri și sunt dispuse să ia măcar în seamă 
argumentele oponentului. Dar a-l lăsa pe acesta să vorbească 
înseamnă să-i dai un răgaz; luptă bine numai cel care se avântă 


77 


orbește în bătălie, cel care, ca să nu audă nimic, își trage peste 
urechi coiful îndărătniciei și pe care propria sa furie îl protejează 
în timp ce se bate ca o piele cornoasă. Călugărul extatic Luther 
vede în orice adversar un sol al iadului, un dușman al lui Hristos 
pe care este, deci, o îndatorire să-l nimicești, în timp ce 
umanului Erasm până și cea mai nebunească exagerare din 
partea adversarului îi inspiră cel mult un regret plin de 
compasiune. Zwingli a exprimat admirabil într-o imagine 
contrastul dintre caracterele celor doi rivali, comparându-l pe 
Luther cu Aiax, iar pe Erasm cu Odiseu. Aiax-Luther, omul 
curajos și războinic, născut pentru luptă, care nu se simte 
altundeva în elementul său; Odiseu-Erasm, azvârlit de fapt 
numai din întâmplare pe câmpul de bătălie și fericit când se 
poate înapoia acasă, în Itaca lui pașnică, în insula fericită a 
contemplării, trecând din lumea acţiunii în cea a spiritului, unde 
victoriile sau înfrângerile efemere apar deșarte faţă de prezenţa 
invincibilă, imuabilă, a ideilor platonice. 

Erasm nu era făcut pentru război, și el era conștient de acest 
lucru. Când acţiona contrar propriei firi, lansându-se într-un 
conflict, era fatal să fie învins, căci, ori de câte ori un artist, un 
cărturar, își depășește limitele și înfruntă omul de acţiune, omul 
dinamic, omul zilei, el sfârșește prin a-și diminua propria 
măsură. Omul spiritual nu trebuie să fie părtinitor, domeniul său 
fiind dreptatea, care se situează pretutindeni pe deasupra 
oricărei dezbinări. 

Erasm nu a auzit cea dintâi bătaie ușoară la ușă a lui Luther. 
Dar curând va trebui să-și ascută auzul, să-și întipărească în 
inimă acest nume nou, căci loviturile puternice, cu care 
necunoscutul călugăr augustin bate în cuie pe ușa bisericii de la 
Wittenberg cele 95 de teze ale sale, răsună peste întreaga 
Germanie. Foile de-abia tipărite, încă umede, circulă din mână 
în mână „de parcă îngerii înșiși le-ar fi mesagerii”. Peste noapte, 
alături de numele lui Erasm, este pronunţat de către întregul 
popor german și acela al lui Martin Luther, considerat 
reprezentantul cel mai de seamă al unei teologii creștine 
liberale. Cu un instinct genial, omul care va deveni tribunul 
poporului a atins punctul sensibil în care poporul german simţea 
cel mai dureros opresiunea curiei romane: comerțul cu 
indulgențele. Nimic nu suportă mai cu silă o naţiune decât un 
tribut ce îi este impus de o putere străină; faptul că în cazul 


78 


acesta biserica punea agenți cointeresaţi cu procente, vânzători 
profesioniști de indulgente, să negocieze contra plată teama 
ancestrală a ființei omenești și că sumele de bani stoarse de la 
țăranii și orășenii germani, în schimbul unor chitanţe dinainte 
tipărite, ieșeau peste hotare, luând drumul Romei, făcuse să se 
adune, de multă vreme, în toată ţara, o indignare înăbușită și 
deocamdată tăcută - iar Luther, cu acţiunea lui hotărâtă, nu 
face decât să dea foc fitilului. Nimic nu dovedește mai limpede 
că nu înfierarea unui abuz, ci forma acestei înfierări este 
decisivă din punct de vedere istoric. Atât Erasm, cât și alţi 
umaniști și-au revărsat ironia mușcătoare asupra indulgențelor, 
bilete de răscumpărare de la purgatoriu. Dar zeflemeaua și 
gluma, având un caracter negativ, nu fac decât să dizolve 
forțele existente, dar nu să adune alte forțe noi pentru o acţiune 
creatoare. Luther, dimpotrivă, fire dramatică, poate unica 
personalitate cu adevărat dramatică din istoria poporului 
german, înzestrat cu un instinct înnăscut ce nu poate fi învățat, 
se pricepe să trateze orice subiect în mod drastic, pe înţelesul 
tuturor; posedă din prima clipă darul genial de conducător al 
poporului, care are gesturi expresive și o  elocvență 
programatică. Când rostește scurt și răspicat în tezele sale că 
„papa nu poate ierta niciun păcat” sau că „papa nu poate să 
anuleze decât o pedeapsă pe care a impus-o el însuși”, aceste 
cuvinte pătrund în conștiința unei întregi naţiuni ca niște 
fulgere, izbesc ca niște tunete, încât și cupola de la San Pietro 
începe să se clatine sub efectul lor. In timp ce Erasm și ai săi 
trezesc luarea aminte a intelectualilor prin persiflare și critici, 
fără să ajungă până la zonele adânci ale pasiunii maselor, 
Luther ajunge cu o singură lovitură până în profunzimile 
sentimentelor poporului. În decurs de doi ani, el devine simbolul 
Germaniei, tribunul tuturor dorințelor și revendicărilor naţionale 
opuse Romei, forța concentrată a tuturor formelor de rezistenţă. 
e 

Fără îndoială că un contemporan, plin de curiozitate și cu un 
auz atât de fin ca Erasm, trebuie să fi aflat foarte curând despre 
fapta lui Luther. În mod normal, ar fi trebuit să-l bucure că, în 
bătălia pentru o teologie liberală, alături de el pășește un aliat. 
Și, în primul moment, nici nu se aude vreun cuvânt de reproș. 
„Tuturor celor buni le place francheţea lui Luther”, „sigur că, 
până acum, Luther a fost util lumii” - pe acest ton binevoitor se 


79 


pronunţă Erasm faţă de prietenii săi umaniști cu privire la 
atitudinea lui Luther. Ce-i drept, prevăzătorul psiholog exprimă 
prudent o primă îndoială: „Multe lucruri au fost foarte bine 
criticate de Luther” și urmează, cu un ușor oftat, „păcat că nu a 
făcut-o cu mai multă măsură”. Acest om sensibil simte instinctiv 
că temperamentul focos al lui Luther este o primejdie; îl previne 
grabnic să se abțină de la ieșiri atât de grosolane. „Mie mi se 
pare că, prin modestie, se poate obţine mai mult decât prin 
impetuozitate. În felul acesta a supus Hristos lumea”. Așadar, nu 
cuvintele, nu tezele lui Luther îl neliniștesc pe Erasm. Ci numai 
tonul expunerii, accentul demagogic, fanatic, din tot ce scrie și 
face Luther. După părerea lui Erasm, asemenea chestiuni 
teologice delicate este mai bine să fie discutate cu voce 
domoală, într-un cerc de oameni învăţaţi, ţinând deoparte 
vulgus profanum, prin folosirea limbii latine academice. Teologia 
nu se zbiară pe uliţă, dând prilej cizmarilor și negustorașilor să 
se aprindă în discuţii vulgare asupra unor probleme atât de 
subtile. Pentru stilul umanistului, orice discuţie în faţa galeriei 
sau pentru galerie înseamnă o coborâre a nivelului 
confruntărilor și atrage inevitabil după sine pericolul unui 
tumultus, unei agitaţii, unei răzvrătiri a mulțimilor. Erasm urăște 
orice propagandă și orice agitaţie pentru adevăr, deoarece 
crede în virtuțile intrinsece ale adevărului de a continua să 
fermenteze singur. El este de părere că un adevăr, odată ce a 
fost recunoscut, este purtat în lume prin forța cuvântului, 
trebuind să se impună apoi pe o cale pur spirituală, fără să fie 
nevoie nici de asentimentul maselor, nici de formarea unui 
partid, ca să devină mai adevărat și mai real în esenţa sa. Erasm 
este de părere că intelectualul nu ar avea altceva de făcut decât 
să stabilească și să formuleze adevăruri și certitudini, fără a 
trebui să și lupte pentru ele. Prin urmare, nu din invidie, așa 
cum îl învinuiesc adversarii săi, ci de bună-credinţă, dintr-un 
sentiment de teamă, de responsabilitate ce revine elitei 
intelectuale, vede Erasm cu nemulţumire cum, în urma 
torentului de vorbe al lui Luther, se ridică, asemenea unui nor 
imens de praf, agitația maselor. „Numai de ar fi mai cumpătat”, 
se plânge Erasm fără încetare de omul nesăbuit, iar în forul său 
interior îl apasă presentimentul ce nu înșală că măreţul său 
regat spiritual al bonete litterae, al științelor și al umanității, nu 
va putea ţine piept unei asemenea furtuni universale. Dar, 


80 


Erasm și Luther nu au schimbat încă vreun cuvânt între ei, ei 
doi, cei mai celebri bărbaţi ai Reformei germane, continuând să 
păstreze tăcerea unul faţă de celălalt, iar această tăcere începe 
cu timpul să bată la ochi. Erasm, omul circumspect, nu are 
niciun temei să intre personal în relaţii cu omul cu reacţii 
imprevizibile; Luther, la rândul său, pe măsură ce propriile sale 
convingeri îl determină să se avânte în luptă, devine, văzând cu 
ochii, mai sceptic în privinţa scepticului. „Cele omenești 
preţuiesc pentru el mai mult decât cele divine”, scrie el despre 
Erasm, marcând astfel în mod magistral distanţa ce-i desparte: 
pentru Luther, lucrul cel mai important pe pământ este religia, 
pentru Erasm - umanitatea. 
e 

Dar în acești ani Luther nu mai este singur. Prin revendicările 
concepute de el numai pe tărâm spiritual, el a devenit, fără să 
năzuiască și poate fără să înțeleagă el singur prea bine acest 
lucru, exponentul celor mai felurite interese pământești, 
berbecele de asalt al cauzei naţionale germane, un pion 
important în partida de șah politică dintre papă, împărat și 
principii germani. Profitori ai succesului său, oameni cu totul 
străini și prin nimic legaţi de evanghelie, încep să roiască în jurul 
persoanei sale, spre a o exploata în scopurile lor proprii. Treptat 
se formează pe lângă acest om nucleul unei viitoare tabere, 
unui viitor sistem religios. Cu mult înainte ca să se fi alcătuit 
marea armată a protestantismului, în jurul lui Luther s-a 
constituit deja, potrivit geniului organizatoric al germanilor, un 
stat-major politic, teologic și juridic: Melanchthon, Spalatin, 
principi, nobili și învățați. Ambasadorii străini privesc curioși 
spre electoratul Saxonia, întrebându-se dacă din acest bărbat 
dârz nu s-ar putea ciopli o pană pe care s-o poată înfige în 
puternicul edificiu al imperiului: o acţiune politică bine urzită a 
diplomaţiei își împletește firele cu aspiraţiile pur morale ale lui 
Luther. Chiar cercul său intim este în căutare de aliaţi, iar 
Melanchthon, conștient de reacţia ce se va produce la apariţia 
scrierii lui Luther „Către nobilimea creștină de naţiune 
germană”, stăruie în mod constant ca autoritatea atât de 
importantă a imparţialului Erasm să fie câștigată de partea 
cauzei evanghelice. Până la urmă, Luther cedează și, la 28 
martie 1519, se adresează pentru prima dată personal lui 
Erasm. 


81 


Caracteristic pentru genul de scrisori redactate de umaniști 
este nelipsita curtoazie măgulitoare, autoumilirea excesivă, de-a 
dreptul chinezească. De aceea, nu este ceva deosebit că Luther 
își începe scrisoarea preamărindu-l astfel pe Erasm: „Există oare 
cineva a cărui gândire să nu fie pătrunsă de ideile lui Erasm? 
Cine nu a învăţat de la el, cine nu este stăpânit de cugetările 
sale?”, că, în această epistolă, Luther se prezintă pe sine însuși 
ca pe un flăcău necioplit, cu mâinile nespălate, care nu a învăţat 
încă cum trebuie să te adresezi în scris unui om cu adevărat 
erudit. Dar, întrucât a auzit că Erasm ar fi aflat de numele său în 
urma  „neînsemnatei” sale remarci făcute cu privire la 
indulgențe, o tăcere ce ar mai dăinui între ei doi ar putea fi 
interpretată greșit. „Recunoaște deci, bunule Erasm, dacă îţi 
este voia, și pe acest frate mai mic întru Hristos care, firește, nu 
este vrednic, cu neștiința lui, decât să stea într-un colțișor 
întunecos și căruia nu i se cuvine să fie cunoscut sub același cer 
și sub același soare cu tine.” Intreaga epistolă a fost scrisă 
numai de dragul acestei fraze. Ea conţine tot ce speră Luther de 
la Erasm: o scrisoare de consimţire, un cuvânt oarecare 
favorabil doctrinei sale (cum am spune azi: utilizabil în scopuri 
publicitare). Clipa este sumbră și decisivă pentru Luther, căci el 
a pornit un război împotriva celui mai puternic pe acest pământ, 
și bula papală de excomunicare este gata pregătită la Roma; ar 
fi important pentru cauza lui și poate hotărâtor pentru victoria 
acestei cauze să aibă în această luptă sprijinul moral al lui 
Erasm, căci acest nume se bucură de faima incoruptibilităţii. 
Pentru partizanii unui partid, omul situat deasupra partidelor 
reprezintă întotdeauna stindardul cel mai bun, cel mai 
important. 

e 

Dar Erasm nu este defel dispus să-și ia un angajament și cu 
atât mai puţin să fie chezaș pentru o datorie ce nu poate fi încă 
estimată. Căci a-l aproba acum deschis pe Luther înseamnă să 
încuviinţeze dinainte toate cărţile, scrierile și atacurile sale 
viitoare, să fie de acord cu un om lipsit de măsură și 
necumpătat, al cărui „stil violent și instigator” îl afectează 
dureros, până în adâncul sufletului, pe el, omul armoniei. Și 
apoi, în ce constă oare cauza lui Luther? Ce reprezintă ea astăzi, 
în anul 1519, și ce va reprezenta ea mâine? Să iei poziţie pentru 
un om, să te angajezi alături de el, înseamnă să renunțţi la o 


82 


parte din libertatea ta morală, să garantezi pentru revendicări 
ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute; or, Erasm nu va admite 
niciodată să fie stingherit în libertatea sa. Poate că flerul 
bătrânului cleric simte degajându-se din scrierile lui Luther un 
ușor iz de erezie. Prudentul Erasm nu a socotit niciodată că a te 
compromite în mod inutil constituie o virtute, o forță. 

Astfel, în răspunsul său, se ferește cu multă grijă de un „da” 
sau un „nu” limpede. Mai întâi se retranșează cu iscusinţă, 
invocând sus și tare pretextul de a nu fi citit cum trebuie 
scrierile lui Luther. De fapt, după litera legii, lui Erasm îi era 
interzis, în calitatea sa de preot catolic, să citească fără 
permisiunea expresă a superiorilor săi cărţi antibisericești; omul 
versat în arta epistolară folosește cu extremă prudenţă această 
scuză, pentru a evita astfel să facă o declaraţie categorică. 
Mulțumește „fratelui întru Hristos”, relatează despre 
nemaiauzita vâlvă provocată de cărțile lui Luther la Louvain și 
arată cât de urât sunt atacate ele de către adversari, 
exprimându-și prin aceste din urmă cuvinte, în mod indirect, o 
anumită simpatie. Dar cu câtă măiestrie evită omul care-și 
iubește pătimaș independenţa orice cuvânt clar de adeziune ce 
l-ar putea lega și angaja! Accentuează în mod expres că nu a 
făcut decât să frunzărească (,„degustavi”) comentariul lui Luther 
despre psalmi, că, deci, nu l-a citit, și că „nădăjduiește” că acest 
comentariu va fi de mare folos; iată din nou o dorinţă exprimată 
pe ocolite, în locul unei judecăți de valoare; și, spre a se distanţa 
sensibil de Luther, ironizează ca stupide și rău intenţionate 
pretinse zvonuri, potrivit cărora el însuși ar fi colaborat la 
redactarea scrierilor lui Luther. În cele din urmă, Erasm se 
exprimă deslușit. Declară fără echivoc că nu dorește să fie atras 
în toată această dispută neplăcută. „Pe cât îmi este posibil, eu 
rămân neutru („integrum”), spre a putea promova mai bine 
științele ce înfloresc, și continui să cred că, printr-o rezervă 
înţelept păstrată, se poate obţine mai mult decât printr-o 
intervenţie impetuoasă.” Apoi îl mai îndeamnă stăruitor pe 
Luther la moderație și încheie scrisoarea cu urarea cucernică și 
neangajantă ca Hristos să-i dăruiască lui Luther pe zi ce trece 
mai mult din spiritul său. 

e 

Prin aceasta Erasm și-a conturat poziţia. Aceeași ca în 

polemica privitoare la Reuchlin, când a spus:. „Nu sunt un 


83 


reuchlinian și nu ader la partide, sunt creștin și recunosc numai 
creștini, nu reuchlinieni sau erasmeeni”. Este decis să nu facă 
niciun pas mai departe decât vrea cu adevărat. Erasm este un 
om temător, dar teama dă și puteri vizionare: printr-o iluminare 
subită, ciudată, a simţământului, ea prevede uneori, ca într-o 
halucinație, ceea ce se va întâmpla în viitor. Mai clarvăzător 
decât toți ceilalți umaniști, care îl aclamă pe Luther ca pe un 
mântuitor, Erasm descoperă în firea categorică, agresivă a lui 
Luther semnele prevestitoare ale unui „tumultus”, vede că, în 
loc de reformă, se va declanșa o revoluţie și nu vrea să meargă 
în niciun caz pe acest drum primejdios. „Cu ce aș putea să-l ajut 
pe Luther dacă devin tovarășul lui în pericolul la care se expune, 
decât doar că, în loc de un singur om, ar pieri doi... Unele lucruri 
el le-a expus admirabil și a pus foarte bine în gardă oamenii; aș 
fi fost bucuros dacă nu ar fi alterat aceste lucruri bune prin 
greșelile sale insuportabile. Dar, chiar dacă ar fi scris toate 
acestea într-o formă cucernică, eu unul nu mi-aș pune capul în 
pericol de dragul adevărului. Nu oricine este făcut să fie martir, 
și cu mâhnire trebuie să-mi exprim teama că, în cazul unei 
încleștări, ar trebui să urmez pilda lui Petru. Eu ascult poruncile 
papei și ale principilor, dacă sunt drepte, și le îndur legile rele, 
căci așa este mai sigur. Cred că o astfel de comportare este 
potrivită pentru toți oamenii de bună-credinţă, atunci când nu 
au nicio speranţă că împotrivirea lor poate să fie încununată de 
succes.” Datorită sfielii sufletești, precum și constantei sale 
aspirații la independenţă, Erasm este ferm hotărât să nu facă 
cauză comună cu nimeni, deci nici cu Luther. Acesta să meargă 
pe drumul lui și Erasm pe al său: ei să cadă doar la învoială că 
nu se vor înfrunta unul pe altul cu dușmănie. Propunerea de 
alianță este respinsă și se încheie un pact de neutralitate. 
Luther este menit să creeze drama, iar Erasm speră - speranță 
deșartă! - că-i va fi îngăduit să rămână numai privitor, un simplu 
spectator. „Dacă, așa cum reiese din ascensiunea puternică pe 
care o are cauza lui Luther, aceasta este voia lui Dumnezeu, 
care socotește, poate, că pentru corupţia acestor vremuri este 
necesar un chirurg atât de brutal ca el, nu este treaba mea să 
mă împotrivesc.” 

Numai că, în vremuri de frământări politice, este mai greu să 
rămâi în afara taberelor decât să iei atitudine, și noul partid 
încearcă, ceea ce îl supără foarte mult pe Erasm, să se refere la 


84 


el. Erasm a fost cel care a pus bazele criticii reformatoare a 
bisericii, critică pe care Luther a transformat-o într-un atac 
împotriva papalității; cum spun cu amărăciune teologii catolici, 
„el a așezat ouăle pe care Luther le clocește”. Ca precursor, 
Erasm este, cu sau fără voia lui, răspunzător până la un anumit 
punct de fapta lui Luther: „Ubi Erasmus innuit, illic Luther irruit”. 
Acolo unde el a deschis cu băgare de seamă ușa, celălalt a 
intrat cu forța; Erasm însuși îi mărturisește lui Zwingli: „Tot ceea 
ce cere Luther, am propovăduit eu însumi, dar nu atât de 
vehement și nu într-un limbaj ce, parcă, aleargă după expresii 
extreme”. Ceea ce îi desparte pe cei doi este metoda. Amândoi 
au pus același diagnostic: biserica este în pericol de a se 
destrăma pe dinăuntru din pricina formalismului său exterior. 
Dar, în timp ce Erasm propune o terapeutică lentă și progresivă, 
un tratament gradat, aplicat cu grijă, de curăţire a sângelui prin 
injecții saline de rațiune și satiră, Luther trece la intervenţia 
chirurgicală. Este limpede că Erasm, cu aversiunea sa pentru 
sânge, nu poate decât să respingă un procedeu comportând 
riscuri mortale, căci lui îi repugnă orice silnicie: „Hotărârea mea 
este fermă: prefer să mă las sfârtecat decât să înlesnesc 
discordia, îndeosebi în chestiuni de credință. Este drept că mulţi 
adepţi ai lui Luther se folosesc de cuvântul evanghelic: «Eu nu 
am venit să aduc pacea, ci spada. Dar, deși recunosc că multe 
lucruri ar trebui schimbate în sânul bisericii spre folosul religiei, 
tot ce ar duce la o revoltă de acest fel îmi displace».” Cu o 
fermitate ce amintește de Tolstoi, Erasm respinge orice 
chemare la violenţă, declarându-se mai degrabă dispus să 
accepte situația supărătoare existentă, decât să obţină această 
transformare a bisericii cu preţul unui „tumultus”, cu vărsare de 
sânge. În timp ce ceilalţi umaniști, fără orizont și mai optimiști, 
aclama acţiunea lui Luther ca și cum ar reprezenta eliberarea 
bisericii, salvarea Germaniei, el intuiește în această acţiune 
fărâmițarea acelei ecclesia universalis, prefacerea ei dintr-o 
biserică mondială în biserici naţionale, precum și desprinderea 
Germaniei din unitatea Occidentului. Presimte, mai mult cu 
inima decât cu raţiunea, că o asemenea separare a Germaniei și 
a celorlalte ţări germanice de puterea spirituală supremă a 
papalității nu s-ar putea înfăptui decât prin conflicte dintre cele 
mai sângeroase și ucigătoare. Și, deoarece războiul înseamnă 
pentru el regres, reîntoarcere la barbarie, la epoci de mult 


85 


apuse, Erasm aruncă în jos toată puterea sa pentru a evita 
această catastrofă extremă în rândurile creștinătății. Lui Erasm 
îi revine astfel, pe neașteptate, o misiune istorică ce depășește 
forțele sale lăuntrice: aceea ca, în mijlocul atâtor minţi 
înfierbântate, el singur să întruchipeze raţiunea clară și, înarmat 
numai cu o pană, să apere unitatea Europei, unitatea bisericii, 
unitatea umanităţii și a cosmopolitismului împotriva decadenţei 
și a distrugerii. 
e 

Erasm îşi începe misiunea de mediator, căutând să-l 
potolească pe Luther. Prin intermediul prietenilor, îl conjură pe 
acest incorigibil să nu mai scrie într-un mod atât de „instigator”, 
să nu mai propovăduiască evanghelia într-un fel atât de 
„neevanghelic”: „Aș dori ca Luther să se abțină câtva timp de la 
orice conflict și să susțină numai cauza evanghelică, fără a se 
amesteca și în alte lucruri. Ar avea mai mult de câștigat.” Și, 
mai întâi de toate, nu toate discuțiile trebuie purtate în mod 
public, iar obiectivele privind reforma bisericii nu trebuie în 
niciun caz zbierate în urechile unor mase agitate și gata de 
gâlceavă. Comparând-o cu forța agitatorică a retoricii, cât de 
elocvent laudă Erasm, diplomatul, cealaltă măiestrie a omului 
de cultură, marea artă de a tăcea la momentul oportun: „Nu 
totdeauna trebuie spus întregul adevăr. Depinde mult de felul 
cum este propovăduit adevărul.” 

Pentru Luther este de neînțeles o concepție potrivit căreia 
adevărul ar putea fi tăinuit, fie chiar și pentru un minut, de 
dragul unui avantaj temporal. Pentru el, care și-a mărturisit 
credinţa, cea mai sfântă datorie a conștiinței este de a 
proclama, de a striga în gura mare fiece iotă și fiece silabă a 
adevărului recunoscut în inima și sufletul tău, indiferent dacă 
aceasta va provoca război, furtună sau prăbușirea cerului. 
Luther nu poate și nu vrea nici în ruptul capului să înveţe arta 
tăcerii. În acești patru ani, buzele lui au început să rostească o 
limbă nouă, plină de vigoare; forțele nemăsurate ale unui întreg 
popor, resentimentele acestuia acumulate de-a lungul timpului 
se află în mâinile lui; întreaga conștiință naţională germană, 
nerăbdătoare să se răzvrătească împotriva a tot ce era 
italienesc și împărătesc, anticlericalismul, xenofobia, ardoarea 
vagă, confuz socială și religioasă, ce mocnea în țărănime 
începând din zilele ligii „Bunaschuh”, toate acestea sunt trezite 


86 


la viaţă prin lovitura de ciocan a lui Luther în ușile bisericii din 
Wittenberg; toate stările sociale, principii, ţăranii, orășenii au 
sentimentul că propria lor cauză, cea personală și cea a clasei 
lor, este binecuvântată prin evanghelie. Văzând în Luther pe 
omul de curaj și de acţiune, întregul popor german 
concentrează asupra lui toată pasiunea sa până acum risipită. 
Un om, în a cărui forță o naţiune întreagă își revarsă forța, la 
prima lui chemare, este ispitit cu ușurință să se creadă trimisul 
lui Dumnezeu, și iată că, după ani fără de număr, un om 
vorbește din nou în Germania în graiul profeților: „Dumnezeu 
mi-a poruncit să dau învăţătură și dreaptă judecată, ca un 
apostol și evanghelist ce sunt în ţara germană”. Acest om 
extatic are sentimentul că Dumnezeu i-a încredinţat misiunea 
ca, prin forța cuvântului sau, dacă nu se va putea altfel, cu 
spada, prin foc și cu sânge, să primenească biserica, să 
elibereze poporul german din mâinile „anticristului”, ale papei, 
ale acestui „diavol întruchipat și deghizat”. 

Să predici luare-aminte și prudenţă unor urechi în care răsună 
vuietul manifestărilor entuziaste ale poporului și porunca divină 
nu poate fi decât o încercare zadarnică. Foarte curând, Luther 
abia de mai ascultă ce scrie sau gândește Erasm, căci nu mai 
are nevoie de el. Cu pas ferm, necruţător, merge pe drumul său 
istoric. 

Cu aceeași insistenţă pe care a arătat-o față de Luther, Erasm 
se adresează, în același timp, părţii opuse, papei, episcopilor, 
principilor și stăpânitorilor, spre a-i reţine de la o severitate 
nechibzuită împotriva lui Luther. Și aici îl vede la lucru pe 
vechiul său dușman, fanatismul orb, prezumţios, care nu vrea 
să-și recunoască propriile erori. Erasm atrage atenţia că s-a 
procedat, poate, prea aspru prin măsura anatemei, căci, în cazul 
lui Luther, este vorba, orice s-ar spune, de un om absolut leal, al 
cărui mod de viaţă este lăudat de toată lumea. E adevărat că 
Luther a avut îndoieli în privinţa indulgențelor, dar și alţii, 
înaintea lui, s-au exprimat cu îndrăzneală în același sens. „Nu 
orice eroare poate fi socotită erezie”, avertizează eternul 
mediator, motivând fapta celui mai aprig adversar al său, 
Luther, care „multe lucruri a scris mai degrabă din nechibzuinţă 
decât cu rea intenţie”. Intr-un asemenea caz nu ar trebui să se 
vorbească imediat de rug și nici oricine să fie bănuit de erezie. 
Nu ar fi oare mai indicat ca Luther să fie avertizat și lămurit, în 


87 


loc să fie insultat și întărâtat? „Cel mai bun mijloc de 
reconciliere ar fi”, scrie Erasm cardinalului Campeggio, „dacă 
papa ar cere din partea fiecărei tabere o profesiune de credinţă 
publică. In felul acesta s-ar înlătura abuzul unei prezentări 
deformate a situației și s-ar atenua demenţa discursurilor și a 
scrierilor.” Conciliatorul stăruie iarăși și iarăși să se întrunească 
un conciliu, sugerează o explicaţie confidențială asupra tuturor 
acestor teme într-un cerc de erudiţi și clerici, spre a se ajunge la 
o „înţelegere demnă de spiritul creștin”. 

Dar Roma este tot atât de surdă pe cât este și Wittenberg la 
vocea raţiunii. Papa are în aceste momente alte griji: tocmai în 
acele zile, se stinge din viaţă, pe neașteptate, iubitul său Rafael 
Sanzio, acest dar divin al Renașterii făcut lumii renăscute. Cine 
va putea oare să termine, așa cum se cuvine, stanzele de la 
Vatican? Cine va duce la bun sfârșit construcţia atât de 
îndrăzneț concepută a bazilicii San Pietro? Pe papa din familia 
Medici îl interesează infinit mai mult arta, magnifica artă 
nepieritoare, decât meschina dispută monahală de undeva, 
dintr-un mic orășel de provincie saxon, și, tocmai pentru că șeful 
bisericii are un orizont atât de larg, nu dă atenţie acestui mărunt 
călugăr. În ceea ce îi privește pe cardinalii săi, trufași și 
înfumuraţi - nu a fost oare abia de curând ars pe rug 
Savonarola, iar ereticii din Spania, expulzați? -, ei cer 
excomunicarea lui Luther drept unică ripostă la nesupunerea sa. 
La ce bun să fie mai întâi ascultat, de ce să mai ai o dispută cu 
acest teolog-ţăran? Scrisorile de avertizare ale lui Erasm sunt 
puse de o parte, fără a se ţine seama de ele, cancelaria de la 
Roma întocmește febril bula de excomunicare și dă ordin 
legatului apostolic să-l înfrunte pe răzvrătitul german cu toată 
energia și asprimea: așadar, datorită îndărătniciei cu care este 
întâmpinată, de o parte și de alta, cea dintâi și deci cea mai 
bună posibilitate de reconciliere este ratată. 

(J 

Și totuși: în acele zile hotărâtoare - acestei scene petrecute în 
culise i s-a dat prea puţină atenţie - întregul destin al Reformei 
germane s-a aflat pentru o scurtă clipă în mâna lui Erasm. 
Impăratul Carol a și convocat Dieta la Worms unde, în cazul în 
care Luther nu se supune în ultimul moment, urmează să fie 
pronunţată condamnarea definitivă a cauzei lui. La ședința 
Dietei este invitat și suveranul lui Luther, Frederic de Saxa, care 


88 


pe atunci nu era încă adeptul său deschis, ci numai prietenul 
său. Acest om curios, care respecta cu strictețe regulile 
bisericești și era cel mai mare colecţionar de relicve și moaște 
din Germania - lucruri de care Luther se leapădă cu dispreț, 
socotindu-le fleacuri și lucrul dracului -, nutrea o oarecare 
simpatie pentru Luther, fiind mândru de bărbatul care a adus 
Universităţii sale din Wittenberg atâta faimă în lume. Nu 
îndrăznește totuși să se declare deschis de partea lui. Din 
prudenţă și pentru că, în forul său interior, nu este încă decis, se 
abţine în mod diplomatic să aibă relaţii personale cu Luther. Nu 
îl primește, spre a putea spune (întocmai ca Erasm) la nevoie, în 
chip de acoperire, că ad personam nu a avut nimic de-a face cu 
el. Dar, din motive politice și fiindcă l-ar putea folosi bine pe 
acest pion tare în partida sa de șah împotriva împăratului, și, în 
sfârșit, dintr-un orgoliu  regionalist legat de exercitarea 
drepturilor sale personale de jurisdicție, acest principe a ţinut 
până atunci mâna sa protectoare deasupra lui Luther, lăsându-i, 
în ciuda anatemei papale, amvonul și catedra. 

Dar iată momentul când chiar și această protecţie prudentă 
devine un pericol. Căci, dacă, așa cum este de așteptat, Luther 
va fi proscris de împărat, a-l protegui mai departe poate fi 
interpretat ca o revoltă pe față a unui principe contra 
împăratului său. Or, pentru o asemenea răzvrătire deschisă, 
principii, abia semiprotestanţi, nu prea sunt încă dispuși. Este 
drept că ei știu cât de neputincios este pe plan militar împăratul 
lor, care are ambele mâini legate din cauza războiului cu Franța 
și Italia; momentul ar fi, poate, prielnic pentru sporirea propriei 
puteri, iar în faţa istoriei cauza evanghelică ar fi argumentul cel 
mai potrivit, cel mai lăudabil pentru o astfel de lovitură. Numai 
că Frederic, care este, în ceea ce-l privește, un om evlavios, un 
om al dreptăţii și legii, își pune încă întrebarea dacă acest preot 
și profesor al său este cu adevărat un mesager al învățăturii 
evanghelice autentice sau numai unul dintre nenumaărații 
fanatici și sectanţi. Se mai întreabă și dacă ar putea să-și asume 
răspunderea în faţa lui Dumnezeu și a raţiunii omenești de a 
continua să ocrotească acest spirit mare și totuși primejdios. 

Pe când se afla în această stare de spirit de incertitudine, 
Frederic află, în trecere prin Colonia, că Erasm poposește, de 
asemenea, ca oaspete în acel oraș. Prin secretarul său, Spalatin, 
îl invită imediat la el, căci Erasm trece încă drept cea mai înaltă 


89 


autoritate morală în probleme laice și teologice, se mai bucură 
încă de binemeritata faimă de imparţialitate absolută. Principele 
elector se așteaptă să primească de la Erasm sfatul cel mai 
nimerit în problema ce îl preocupă și îi pune deschis întrebarea 
dacă Luther are sau nu dreptate. Or, lui Erasm îi displac, în 
general, întrebări care cer un da sau un nu limpede și, cu atât 
mai mult, o întrebare ca aceasta, la care răspunsul lui implică o 
imensă răspundere. Dacă se declară de acord cu faptele și 
vorbele lui Luther, iar Frederic, încurajat, continuă să-l 
ocrotească pe Luther, acesta din urmă și, deci, și cauza 
Reformei germane sunt salvaţi. Dacă însă Frederic, descurajat, îl 
abandonează, Luther ar trebui să fugă pentru a nu fi ars pe rug. 
De acest da sau nu depinde în acel moment destinul unei lumi și 
dacă, așa cum pretindeau adversarii săi, Erasm ar fi nutrit 
realmente sentimente de invidie sau de dușmănie faţă de 
marele său partener, i s-ar fi oferit prilejul, acum ori niciodată, 
să se descotorosească de el pentru totdeauna. Un singur cuvânt 
categoric de respingere l-ar fi determinat, probabil, pe principele 
elector să-și retragă mâna protectoare de pe capul lui Luther. În 
acea zi de 5 noiembrie 1520, destinul Reformei germane și 
istoria lumii însăși se găseau, poate, în întregime în mâna 
delicată și sfioasă a lui Erasm. 

In această clipă, Erasm are o atitudine leală. Nu o atitudine 
curajoasă, nu una hotărâtă, nu una eroică, dar (și aceasta 
înseamnă mult) o atitudine leală. La întrebarea principelui 
elector dacă el vede ceva greșit sau eretic în ideile lui Luther, 
Erasm încearcă la început să se eschiveze cu o glumă (de fapt, 
evită să ia poziţie), spunând că principala vină a lui Luther ar fi 
aceea că s-a legat de coroana papei și de burta călugărilor. 
Apoi, invitat cu seriozitate să-și exprime opinia, Erasm își 
precizează, în douăzeci și două de fraze concise, denumite de el 
Axiomata, convingerea sa personală, după cea mai bună știință 
și conștiință a sa, cu privire la doctrina lui Luther. Unele fraze 
sună dezaprobator: „Luther abuzează de îngăduinţa papei”, în 
tezele esenţiale însă Erasm se situează cu curaj de partea celui 
amenințat: „Dintre toate universităţile, numai două l-au 
condamnat pe Luther, și nici acestea nu i-au contestat ideile. 
Prin urmare, este îndreptăţită cererea lui Luther care dorește o 
discuţie deschisă și judecători demni de încredere”. Și: „Cel mai 
bun lucru, chiar pentru papa, ar fi să dispună aplanarea cazului 


90 


de către judecători demni de respect, care să nu poată fi 
suspectați de părtinire. Lumea este însetată de adevărata 
evanghelie, și tot mersul vremii se îndreaptă într-acolo. Nu 
trebuie să ne împotrivim cu atâta dușmănie”. În concluzie, sfatul 
său este ca această chestiune delicată să fie soluţionată cu 
toleranță de către un conciliu public, înainte de a degenera într- 
un „tumultus”, tulburând liniștea lumii pentru multe secole de 
aci înainte. 

Cu aceste cuvinte (pentru care Luther l-a răsplătit cu răul) s-a 
produs o cotitură de mare însemnătate în favoarea Reformei. 
Deși oarecum mirat de anumite ambiguităţi și prudențe din 
expunerea lui Erasm, principele elector Frederic de Saxa face 
totuși întocmai ceea ce i-a propus în acea convorbire nocturnă. 
In ziua următoare, la 6 noiembrie, Frederic cere trimisului papei 
ca Luther să fie audiat în public de către judecători drepţi, 
neaparținând nici unuia dintre partide și nesuspectabili, iar 
cărţile sale să nu fie arse în prealabil. În felul acesta, Frederic 
protestează împotriva punctului de vedere rigid al Romei și al 
împăratului: protestantismul principilor germani își face auzit 
glasul pentru prima oară. Astfel, susținând discret Reforma, 
Erasm i-a dat un sprijin hotărâtor, într-un moment hotărâtor, 
pentru care ar fi meritat, drept recunoștință, nu să se arunce cu 
pietre în el, cum s-a întâmplat mai târziu. Ci să i se ridice un 
monument. 

e 

Urmează clipa istorică de la Worms. Orașul este înţesat de 
lume până pe acoperișuri. Un împărat tânăr își face intrarea 
solemnă, însoţit de legaţi, ambasadori, principi electori, 
secretari, și înconjurat de culorile strălucitoare ale veșmintelor 
călăreţilor și lăncierilor pedeștri. Câteva zile mai târziu, pe 
același drum pășește un modest călugăr, un om solitar, lovit de 
anatema papală, salvat de la arderea sa pe rug ca eretic doar 
printr-un bilet de liberă trecere, pe care îl poartă în buzunar. Și 
iarăși răsună și vuiesc străzile de bucurie entuziastă. Pe primul, 
pe împărat, l-au ales principii germani, pe al doilea l-a ales 
poporul german drept conducător al Germaniei. 

Cea dintâi confruntare se termină cu o amânare a deciziei 
fatale. Ideea erasmeană mai este încă vie, mai există încă o 
ușoară speranță în posibilitatea unei medieri. Dar, în ziua 
următoare, Luther pronunţă cuvintele epocale: „Aici sunt, nu pot 


91 


altfel”. Lumea este scindată în două: pentru prima dată de la Jan 
Hus încoace, un om a refuzat să se supună bisericii, declarând 
aceasta în faţa împăratului și a întregii curți. Curtenii adunaţi 
sunt cuprinși de un ușor fior, șușotesc și sunt uluiți de 
îndrăzneala călugărului. Jos însă, lăncierii pedeștri îl aclamă pe 
Luther. Bănuiesc ei oare că această împotrivire a lui Luther 
aduce cu sine un vânt favorabil lor? Presimt oare aceste păsări 
ale furtunii războiul ce se apropie, războiul iminent? 

Dar unde este Erasm la ora aceasta? În această clipă istorică, 
Erasm - și tocmai aici este vina sa tragică - a rămas, timorat, în 
cabinetul său de lucru. Ca prieten din tinerețe al legatului papal 
Aleander, cu care împărţise la Veneţia masa și patul, ca 
personalitate respectată de împărat și, în același timp, tovarăș 
de idei al evanghelicilor, numai el ar mai fi putut opri aspra 
hotărâre. Dar el, eternul șovăitor, se teme să ia atitudine în 
public și, abia când află vestea cea rea, își dă seama de 
ireversibilitatea momentului pierdut: „Dacă aș fi fost de faţă, aș 
fi făcut tot ce mi-ar fi fost posibil pentru ca această tragedie să 
fie evitată, procedându-se cu chibzuinţă”. Numai că momentele 
epocale, o dată pierdute, nu mai pot fi readuse. Cel absent 
poartă întotdeauna vina. În această clipă decisivă, Erasm nu și-a 
pus întreaga fiinţă, întreaga putere, prezența sa, în slujba 
convingerilor sale și, de aceea, cauza erasmeană este pierdută. 
In schimb, Luther a pus în joc totul, imensul său curaj și forța de 
neclintit a voinței sale de a învinge: iată de ce vrerea i s-a 
transformat în faptă. 


92 


e Lupta pentru independenţă 


Erasm crede - și cei mai mulţi împărtășesc impresia lui - că, 
odată cu Dieta de la Worms, cu anatema bisericii și proscrierea 
de către împărat, încercarea de reformă a lui Luther a fost 
lichidată. Nu a mai rămas decât posibilitatea unei rebeliuni 
propriu-zise împotriva statului și bisericii, o mișcare în genul 
celei a albigenzilor, a waldenzilor sau a husiţilor, rebeliune 
sortită probabil să fie înăbușită într-un mod tot atât de nemilos; 
or, dorinţa lui Erasm era ca tocmai o asemenea soluție 
sângeroasă să fie evitată. Visul său fusese să implanteze în 
biserică învățătura evanghelică prin metode reformatoare și, în 
acest scop, și-ar fi adus cu plăcere aportul. „Dacă Luther 
rămâne în cadrul bisericii catolice, mă alătur lui bucuros”, 
promisese el în mod public. Dar violentul Luther s-a desprins 
definitiv de Roma printr-o smucitură. Acum totul s-a terminat. 
„Tragedia lui Luther s-a sfârșit, ar fi fost mai bine să nu fi ajuns 
pe scena lumii”, se plânge pacifistul dezamăgit. Stinsă este 
scânteia doctrinei evanghelice, apusă steaua luminii spirituale, 
„actum est de stellula lucis evangelicae”. De acum înainte, zbirii 
și tunurile vor hotărî soarta cauzei lui Hristos, el, Erasm, fiind, 
decis să se dea la o parte de la orice conflict ce va urma, 
simțindu-se prea slab faţă de proporţiile acestei încercări. 
Recunoaște cu umilinţă că, pentru o hotărâre de o asemenea 
amploare și răspundere, el nu are acea credinţă profundă în 
Dumnezeu și în el însuși, cu care alţii se fălesc: „Zwingli și 
Bucer?* vor fi posedând harul divin, el, Erasm, nu este decât un 
om, el nu poate auzi vocea Spiritului”. Acest om de cincizeci de 
ani, care își dăduse seama de mult de impenetrabilitatea 
problemelor divine, nu se simte chemat să fie purtătorul de 
cuvânt în această dispută; el vrea să slujească, în tăcere și cu 
modestie, numai domeniul în care există o claritate eternă: 
știința, arta. Fuge de teologie, de politica de stat, de discordia 
din sânul bisericii și se retrage în camera sa de lucru, refugiindu- 
se în tăcerea sublimă a cărților, pentru a scăpa de necontenitele 
disensiuni; aici mai poate fi de folos omenirii. Așadar, înapoi în 


24 Martin Bucer (1491-1551) umanist, reformator. A trăit la Strasbourg. 
93 


celula ta, bătrâne, și zăvorăște-ţi ferestrele împotriva timpului 
tău! Lasă-i să lupte pe ceilalţi, care simt în sufletele lor 
chemarea divină, iar tu urmează-ţi chemarea ta, mai liniștită, de 
a apăra adevărul în sfera mai pură a artei și a științei. „Chiar 
dacă moravurile corupte ale clerului roman reclamă un remediu 
excepţional, nu-mi revine nici mie, nu le revine nici celor de o 
seamă cu mine să ne arogăm misiunea de a-l tămădui. Prefer să 
suport situaţia actuală, decât să provoc noi tulburări care pot 
duce adesea la o ţintă opusă. În mod conștient nu am fost și nu 
voi fi niciodată instigator sau participant la o revoltă.” 

Erasm s-a retras din controversa ecleziastică, dedicându-se 
artei, științei, propriei sale opere. Este scârbit de larma și 
certurile dintre tabere. „Consu/o quieti meae”, nu mai dorește 
decât liniștea, sfântul otium” al artistului. Dar lumea parcă s-a 
jurat să nu-l lase în pace. Sunt vremuri în care neutralitatea este 
socotită drept crimă, lumea reclamă în momente de frământări 
politice un pro sau un contra limpede: este de partea lui Luther 
ori de partea papei. Orașul Louvain, în care locuiește, îi face 
viața imposibilă și, în timp ce întreaga Germanie a Reformei îl 
blamează pe Erasm drept un adept prea moderat al lui Luther, 
facultatea riguros catolică din acest oraș îl persecută, 
calificându-l un instigator al „ciumei luterane”. Studenţii, 
dintotdeauna detașamentul de șoc al oricărei mișcări radicale, 
organizează demonstraţii zgomotoase împotriva lui Erasm, îi 
răstoarnă catedra; în același timp, de la amvonul bisericilor din 
Louvain, se ţin predici împotriva lui, iar legatul papal, Aleander, 
trebuie să intervină cu toată autoritatea sa ca să stăvilească cel 
puţin insultele publice la adresa vechiului său camarad. Or, 
curajul nu a constituit nicicând virtutea lui Erasm; el preferă deci 
să fugă decât să lupte. Așa cum a fugit cândva de ciumă, așa 
fuge acum de ura din orașul în care lucrase ani de zile la 
făurirea operei sale. Bătrânul nomad își strânge în grabă 
puţinele lucruri și pleacă în pribegie. „Trebuie să fiu cu băgare 
de scamă ca să nu fiu sfâșiat, înainte de a părăsi Germania, de 
nemţii care sunt acum ca niște posedaţi.” Nepărtinitorul se 
trezește întotdeauna amestecat în conflictele cele mai 
înverșunate. 


25 Tihna (lat.). 
94 


Erasm nu vrea să mai locuiască în niciun oraș pronunţat 
catolic și nici în unul reformat, numai un mediu neutru fiind un 
loc potrivit destinului său. Astfel, caută adăpost în acel etern 
refugiu al independenţei, Elveţia. Basel devine pentru mulţi ani 
orașul opțiunii sale; situat în centrul Europei, liniștit și distins, cu 
străzi curate, cu oameni pașnici, nepătimași, nesupus nici unui 
principe războinic, ci bucurându-se de o libertate democratică, 
acest oraș promite să ofere eruditului independent liniștea 
râvnită. Aici găsește o universitate și prieteni cu o înaltă cultură, 
care îl cunosc și îl stimează, aici găsește famuli?$, colaboratori 
îndatoritori care să-l ajute în opera sa, artiști, ca Holbein de 
pildă, și, în primul rând, pe Froben, tipograful, acest mare 
maestru în meseria sa, de care îl leagă de ani de zile o 
colaborare rodnică. Datorită zelului admiratorilor săi, i se pune 
la dispoziţie o casă confortabilă și, pentru prima dată, eternul 
hoinar pare să cunoască, în acest oraș liber și ospitalier, 
sentimentul de patrie. Aici poate să trăiască numai pentru 
idealul său spiritual, deci pentru ceea ce reprezintă, pentru el, 
lumea cea adevărată și reală. Numai acolo unde își poate scrie 
cărţile în liniște și unde acestea sunt tipărite cu grijă, numai 
acolo se poate simţi el bine. Basel devine locul în care și-a găsit 
adevărata liniște în viaţă. Veșnicul pribeag a trăit aici mai multă 
vreme decât oriunde, opt ani împliniţi, și, cu timpul, aceste două 
nume sunt asociate spre gloria amândurora; de atunci, nu te 
poți gândi la Erasm fără să-ţi vină în minte orașul Basel, și nici la 
Basel fără să te gândești la Erasm. Aici mai există și astăzi, bine 
conservată, casa lui Erasm, aici se mai păstrează câteva din 
portretele făcute de Holbein, care au eternizat chipul lui Erasm, 
aici a elaborat el multe din cele mai frumoase scrieri ale sale, în 
primul rând Ce//oquia, aceste sclipitoare dialoguri în limba latină 
care, destinate iniţial micului Froben ca teme de studiu, au 
instruit generaţii întregi în arta prozei latine. Aici termină el 
ediția cea mare a lucrării despre părinţii apostolici, de aici 
trimite în lume scrisoare după scrisoare; aici, baricadat în 
citadela muncii, departe de forfota lumii, creează operă după 
operă și, când intelectualitatea europeană simte nevoia unui 
conducător, ea își îndreaptă privirea spre vechiul oraș de pe Rin. 
Datorită lui Erasm, Basel devine în acei ani o rezidenţă spirituală 
a Europei. În jurul marelui învăţat se adună un șir de discipoli 


26 Slujitori (lat.). 
95 


umaniști, ca Oecolampadius, Beatus Rhenanus și Amerbach; 
nicio personalitate importantă, niciun principe sau învăţat, 
niciun admirator al artelor frumoase nu pierde prilejul de a face 
o vizită de curtoazie în tipografia lui Froben și în casa „Zum 
Lufft”. Din Franţa, din Germania și din Italia sosesc umaniștii, 
spre a-l vedea la lucru pe omul venerat. În timp ce, la 
Wittenberg și la Zurich, precum și în toate universităţile, se 
aprinde disputa teologică, aici pare să se fi zidit, o dată mai 
mult, în liniște, un ultim refugiu pentru arte și științe. 
e 

Dar nu te amăgi, bătrâne, adevăratul tău timp a trecut, ogorul 
tău este pustiit. În lume se dă o luptă, o luptă pe viaţă și pe 
moarte, spiritul a devenit partizan, oamenii se adună în cete 
ostile. Omul liber, omul independent, cel care face opinie 
separată nu mai este tolerat. Se poartă o bătălie pe scară 
mondială pentru sau împotriva înnoirii evanghelice, acum nu 
mai are niciun rost să-ţi zăvorăști ferestrele și să te ascunzi 
după cărţi; acum, când Luther a scindat lumea creștină de la un 
capăt la altul al Europei, nu se mai poate să-ţi ascunzi capul în 
nisip și să continui să invoci pretextul copilăresc de a nu fi citit 
lucrările sale. Acum, în dreapta și în stânga face ravagii 
înfiorătoare cuvântul de ordine coercitiv: „Cine nu este cu noi 
este împotriva noastră”. Când o lume se împarte în două, 
sciziunea trece prin fiecare individ în parte; nu, Erasme, 
zadarnic te-ai retras în citadela ta; vor veni cu torțele aprinse și 
te vor constrânge să ieși din ea. Epoca aceasta cere o 
profesiune de credinţă, lumea aceasta vrea să știe de partea cui 
este Erasm, conducătorul ei spiritual, dacă este pentru sau 
contra lui Luther, dacă este pentru sau contra papei. 

e 

Începe un spectacol cutremurător. Lumea vrea cu orice preţ 
să târască în luptă un om obosit de luptă. „Din nefericire”, se 
plânge bărbatul de cincizeci și cinci de ani, „această furtună 
mondială m-a surprins tocmai într-un moment în care puteam să 
nădăjduiesc să am parte de odihna meritată după atâta muncă. 
De ce nu mi se îngăduie să fiu numai un simplu spectator la 
această tragedie, în care sunt atât de puţin potrivit să joc un rol, 
în timp ce atâţia alţii se reped avizi pe scenă?” Dar, în 
asemenea timpuri critice, faima devine o îndatorire și un 
blestem. O personalitate ca Erasm este mult prea expusă 


96 


curiozității lumii, cuvântul său este mult prea important, pentru 
ca partizanii dreptei și ai stângii să vrea să renunțe la 
autoritatea sa; conducătorii ambelor tabere îl trag și-l atrag prin 
toate mijloacele, spre a-l câștiga pentru cauza lor. Pentru a-l 
scoate din tăcerea sa „hiper-deșteaptă”, îl ademenesc cu bani și 
lingușiri, îl ironizează pentru că este lipsit de curaj, îl sperie cu 
știrea falsă că operele sale au fost interzise și arse la Roma, îi 
falsifică scrisorile, îi răstălmăcesc cuvintele. Intr-o asemenea 
clipă, adevărata valoare a unui om independent apare cu 
maximă claritate. Căci împărați și regi, trei papi, iar de partea 
cealaltă, Luther, Melanchthon, Zwingli, toţi se străduiesc să 
obțină un cuvânt de adeziune din partea lui Erasm. Acesta ar 
putea să dobândească orice bun pământesc, dacă ar vrea să 
adere la o tabără sau la cealaltă: el știe că ar putea să ocupe un 
loc „în rândul dintâi al Reformei”, dacă și-ar declara răspicat 
apartenenţa la Reformă, după cum tot el spune: „aș putea să 
obţin o episcopie dacă m-aș pronunța împotriva lui Luther”. Dar 
tocmai acest caracter necondiţionat și sectar al unei profesiuni 
de credință înspăimântă probitatea lui Erasm. El nu poate lua 
apărarea bisericii papale cu conștiința curată, de vreme ce ela 
fost primul care, în acest conflict, i-a biciuit abuzurile, cerând 
înnoirea ei, dar nici faţă de evanghelici nu vrea să se angajeze 
total, pentru că ei nu propovăduiesc ideea sa despre un Hristos 
al păcii, ci au devenit niște fanatici turbaţi: „Ei ţipă fără încetare: 
Evanghelia, evanghelia! Numai că ei înșiși vor să fie exegeţii 
evangheliei. Odinioară, evanghelia îi făcea pe sălbatici blânzi, pe 
tâlhari milostivi, pe certăreți pașnici, iar pe cei ce blestemau îi 
făcea să binecuvânteze. Aceștia însă, ca niște posedați, 
provoacă tot felul de tulburări și îi calomniază pe cei merituoși. 
Văd în ei niște ipocriţi, niște noi tirani, dar nicio scânteie de 
spirit evanghelic.” Nu, Erasm nu vrea să se declare în public 
adeptul nici unuia din cei doi, nici al papei, nici al lui Luther. 
Singura lui năzuinţă este pacea, pacea și numai pacea, izolarea 
și liniștea, adevărata muncă în folosul întregii umanităţi! 
„Consulo quieti meae”. 
e 

Dar gloria lui Erasm este prea mare, și prea nerăbdătoare 
este aşteptarea de a se auzi profesiunea lui de credință. Din 
toată lumea îi parvin din ce în ce mai multe apeluri prin care i se 
cere să se manifeste, să pronunțe cuvântul hotărâtor pentru el 


97 


și pentru toți. Cât de adânc este înrădăcinată în pătura 
oamenilor luminaţi încrederea în Erasm, în acest caracter nobil 
și incoruptibil, o dovedește chemarea zguduitoare venită din 
adâncul sufletului unui mare om, germanul Albrecht Durer, care 
l-a cunoscut pe Erasm în timpul călătoriei sale în Olanda. Când, 
după câteva luni, se răspândi zvonul că Luther, exponentul 
cauzei religioase germane, ar fi murit, Durer vede în Erasm 
singurul om demn de a purta mai departe stindardul sfintei 
cauze și, profund emoționat, se adresează în jurnalul său lui 
Erasm, cu cuvintele: „O, Erasme din Rotterdam, unde zăbovești? 
Ascultă, tu, cavaler al lui Hristos, mergi în frunte, lângă Domnul 
nostru Hristos, fii apărătorul dreptăţii, dobândește cununa de 
spini a martirilor! Nu mai ești decât un biet bătrânel, am auzit 
chiar din gura ta că nu-ţi mai dai decât doi ani de viaţă, în care 
ai mai fi bun să înfăptuiești ceva. Pune acești ani în slujba 
evangheliei, în slujba adevăratei credinţe creștine în Dumnezeu 
și apoi ridică-ţi glasul; atunci porțile iadului, Scaunul roman nu 
vor mai avea putere împotrivă-ţi, așa precum a spus Hristos... 
O, Erasme, stai de partea aceasta ca să te laud în faţa lui 
Dumnezeu, așa cum stă scris despre David, încât să poţi face 
deopotrivă și, într-adevăr, să-l poţi dobori pe Goliat.” 
e 

Așa gândeşte Dürer și, împreună cu el, întreaga națiune 
germană. Dar biserica catolică, în situația ei dificilă, își pune, de 
asemenea, toată nădejdea în Erasm, și papa, locțiitorul lui 
Hristos pe pământ, într-o epistolă scrisă de mâna lui, îi 
adresează lui Erasm o chemare aproape identică cuvânt cu 
cuvânt: „Infăţișează-te, vino întru sprijinul cauzei lui Dumnezeu! 
Folosește spre slava lui Dumnezeu însușirile tale strălucite. 
Gândește-te că stă în puterea ta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca o 
mare parte dintre cel ademeniţi de Luther să revină pe calea 
cea dreaptă, că aceia care nu s-au lepădat încă de credinţă să 
rămână neclintiţi, iar aceia care sunt gata să cadă să fie feriţi!” 
Stăpânul și capul creștinătății, episcopii săi, stăpânitorii lumii, 
Henric al VIll-lea al Angliei, Carol Quintul, Francisc | și Ferdinand 
de Austria, ducele de Burgundia și, de cealaltă parte, 
conducătorii Reformei, toţi stau în fața lui Erasm, presându-l și 
implorându-l, ca odinioară prinții homerici în faţa cortului 
mâniosului Ahile, pentru a-l determina să renunţe la pasivitate și 
să pornească la luptă. Este o scenă grandioasă; rareori s-a 


98 


întâmplat în cursul istorici ca potentaţii acestei lumi să depună 
atâtea strădanii pentru a obţine un cuvânt de adeziune din 
partea unui singur intelectual, rareori supremaţia puterii 
spirituale asupra celei pământești s-a dovedit atât de 
dominantă. Dar aici se dezvăluie tainica dualitate din fiinţa lui 
Erasm. Tuturor acestor aspiranţi la consimţământul său el nu le 
răspunde limpede, cu curaj: „Nu vreau”. Nu-și poate lua inima în 
dinţi să pronunţe tare, deslușit, cuvântul „nu”. Nu vrea să fie cu 
niciuna din părţi: aceasta face cinste independenţei sale 
interioare. Numai că, din păcate, în același timp, nu vrea nici să- 
și strice raporturile cu vreuna dintre părți, ceea ce diminuează 
meritul atitudinii sale, de altfel absolut juste. Nu îndrăznește să 
opună vreo rezistență deschisă acestor oameni puternici, care 
sunt protectorii, admiratorii și susținătorii săi, ci îi amăgește pe 
toți cu scuze vagi, divaghează, manevrează, tergiversează, face 
adevărate acrobaţii - trebuie să recurgi intenţionat la cuvintele 
cele mai artificiale pentru a ilustra caracterul artificial al 
atitudinii sale -, promite și amână, scrie cuvinte îndatoritoare 
fără a se obliga cu ceva, lingușește și se preface, justificând 
reticenţa sa când prin boală, când prin oboseală, când prin 
incompetenţă. Papei îi răspunde cu modestie excesivă: Cum 
așa? El, un om atât de neînsemnat, având o cultură 
submediocră, el să se încumete la o misiune atât de uriașă ca 
aceea de a stârpi erezia? Pe regele Angliei îl duce cu vorba de la 
o lună la alta, de la un an la altul, și, în același timp, în tabăra 
cealaltă, îi potolește pe Melanchthon și Zwingli prin scrisori pline 
de măguliri: găsește și inventează o sută de subterfugii, mereu 
altele. Dar, în spatele acestui joc viclean puţin agreabil, se 
ascunde o voinţă hotărâtă: „Dacă cineva nu-l poate prețui pe 
Erasm pentru că i se pare că este un creștin lipsit de fermitate, 
să creadă despre mine ce vrea. Nu pot să fiu altfel decât sunt. 
Dacă altul a fost înzestrat de Hristos cu daruri mai mari ale 
spiritului și este mai sigur de sine decât mine, să le folosească 
întru gloria lui Hristos. Felului meu de a gândi i se potrivește mai 
degrabă o cărare mai liniștită și mai sigură. Eu nu pot decât să 
urăsc dezbinarea și să iubesc pacea și înţelegerea, căci mi-am 
dat seama cât de nebuloase sunt toate treburile omenești. Știu 
cu cât este mai ușor să stârnești confuzia decât s-o risipești. Și, 
deoarece nu în toate chestiunile mă încred în propria mea 
judecată, prefer să mă abţin de a mă pronunţa cu toată 


99 


certitudinea cu privire la felul de a gândi al altuia. Dorinţa mea 
ar fi ca toţi să lupte laolaltă pentru triumful cauzei creștine și al 
unei evanghelii pașnice, și anume fără violenţă și numai cu 
arma adevărului și a raţiunii, ca să ajungem la o înțelegere atât 
în ceea ce privește demnitatea preoţilor, cât și libertatea 
poporului, pe care Domnul nostru lisus Hristos l-a dorit liber. 
Tuturor acelora care contribuie, după puterile lor, la atingerea 
acestui scop, Erasm li se va asocia bucuros. Dacă însă vreunul 
vrea să mă implice într-o situaţie confuză, nu mă va avea alături 
nici în calitate de conducător, nici ca tovarăș de drum.” 

Hotărârea lui Erasm este nestrămutată: an după an îi lasă pe 
împărat, pe regi, pe papi și pe reformatori, pe Luther, 
Melanchthon, Dürer, precum și întreaga lume de războinici să 
aștepte și iar să aștepte, fără ca vreunul să reușească să-i 
smulgă un singur cuvânt decisiv. Are un zâmbet politicos pentru 
fiecare, dar buzele sale nu se deschid niciodată spre a rosti 
ultimul cuvânt, cuvântul decisiv. 

e 

Este însă cineva care nu vrea să aștepte, un militant înfocat și 
nerăbdător al spiritului, ferm decis să taie acest nod gordian: 
Ulrich von Hutten. Acest „cavaler în luptă cu moartea și cu 
diavolul”, acest arhanghel Mihail al Reformei germane, îl privise 
pe Erasm plin de admiraţie și de încredere și de afecţiune, ca pe 
un tată. Devotat cu pasiune umanismului, dorinţa cea mai 
fierbinte a tânărului era să devină un „Alcibiade al acestui 
Socrate”; toată existenţa sa și-o pusese cu încredere deplină în 
mâinile lui Erasm. „/n summa, dacă zeii mă ocrotesc și tu te 
consacri gloriei Germaniei, sunt gata să renunţ la orice pentru a 
putea rămâne împreună cu tine.” La rândul său, Erasm, oricând 
sensibil la manifestări de admiraţie, îl încurajase cu toată 
căldura pe acest „favorit al Muzelor”, unic în felul său, îl iubea 
pe acest tânăr înflăcărat care lansase către cer, ca o ciocârlie de 
fier, strigătul de bucurie nemărginită: „O saeculum, o litterae! 
Juvat vivere!”, exclamaţie plină de optimism ferice: „Este o 
plăcere să trăieşti!” Erasm nădăjduise sincer și era gata s-o 
dovedească prin faptă că-l va educa pe acest discipol ca să 
devină un nou maestru al științei universale. Dar tânărul Hutten 
fu prins curând de politică, aerul închis, stătut, al învăţăturii 
umaniste devenindu-i cu timpul apăsător. Acest fiu de nobil își 
pune iar mănușa de luptă, nu mai vrea să mânuiască doar pana, 


100 


ci și spada, împotriva papei și clerului. Deși laureat ca poet de 
limbă latină, repudiază această limbă erudită străină și cheamă 
vremea sa la arme în slujba evangheliei germane, folosind de 
aci înainte numai limba germană: „Înainte scriam în latină, / Ce 
nu era cunoscută oricui, / Acum însă strig patriei chemarea 
mea”. Germania îl alungă pe acest temerar, iar la Roma vor să-l 
ardă pe rug ca eretic. Izgonit din propria-i casă, sărăcit și 
îmbătrânit înainte de vreme, ros până în măduva oaselor de 
oribila maladie franceză, cu trupul acoperit de ulcere, arătând 
ca un vânat rănit, pe jumătate sfâșiat, acest om de nici treizeci 
și cinci de ani se târăște cu ultimele sale puteri la Basel. Acolo 
trăiește marele său prieten, „fala Germaniei”, dascălul său, 
maestrul său, protectorul său, Erasm, a cărui faimă el o vestise, 
de a cărui prietenie se bucurase, ale cărui recomandații îl 
ajutaseră, Erasm, căruia îi datorează o bună parte din forța sa 
artistică, acum în declin, pe jumătate distrusă. La el caută 
refugiu, înaintea decăderii sale definitive, acest om împins 
demonic, acest naufragiat, care, prins în vârtejul valurilor 
tenebroase, se agaţă de ultima scândură. 

Dar Erasm nu-l primește în casa sa pe acest proscris. Nicicând 
nu s-a dezvăluit în întreaga sa goliciune regretabila lipsă de 
curaj din sufletul său, ca în această încercare zguduitoare. Incă 
de mult îi devenise neplăcută și incomodă prezența acestui 
etern certăreţ; încă la Louvain, când Hutten îi ceruse să declare 
război deschis preoţilor. Erasm i-a opus un refuz categoric: 
„Misiunea mea este să promovez cauza culturii”. Nu vrea să 
aibă de-a face cu acest fanatic, care a sacrificat poezia politicii, 
cu acest „Pilade? al lui Luther”, cel puţin nu în public și cu atât 
mai puţin în acest oraș, în care o sută de iscoade i se uită pe 
fereastră. Lui Erasm îi este frică de acest biet om fugărit, 
aproape epuizat. Teama lui este triplă: în primul rând, pentru că 
acest ciumat ar putea să-l roage să-l găzduiască la el - or, de 
nimic nu se sperie Erasm atât de mult ca de contagiune. In al 
doilea rând, pentru că acest „egens et omnibus rebus 
destitutus”, acest cerșetor despuiat de orice avere ar putea să-i 
rămână apoi definitiv pe cap, și, în al treilea rând, pentru că 
acest om, care l-a ultragiat pe papa și a instigat națiunea 
germană la luptă împotriva preoţimii, ar compromite propria sa 
imparțialitate atât de vizibil afișată. Refuză deci să primească 


27 Văr şi prieten nedespărțit al lui Oreste, în mitologia greacă. 
101 


vizita lui Hutten la Basel, și anume în felul lui, fără să spună 
deschis și hotărât: „Nu vreau”, ci sub pretexte deșarte și 
meschine, că nu poate să-l primească într-o încăpere neîncălzită 
pe Hutten, care are nevoie de căldura camerei, deoarece el 
însuși, suferind de litiază și de colici, nu suportă mirosul emanat 
de sobă - un subterfugiu străveziu sau mai degrabă jalnic. 

In faţa ochilor întregii lumi se desfășoară un spectacol penibil. 
La Basel, pe atunci încă un mic oraș având în total, poate, o sută 
de străzi și două sau trei pieţe, unde toţi oamenii se cunosc între 
ei, un bolnav ce inspiră milă, Ulrich von Hutten, marele poet, 
tragicul soldat al lui Luther și al Reformei germane, este văzut 
săptămâni de-a rândul strecurându-se pe ulițe și prin hanuri și 
trecând tot mereu prin faţa casei în care locuiește prietenul său 
de altădată, cel dintâi promotor și iniţiator al aceleiași cauze 
evanghelice. Uneori stă în piața orașului, aruncând priviri 
mânioase spre ușa zăvorâtă, spre ferestrele ferecate cu grijă ale 
omului care, odinioară entuziasmat, îl prezentase lumii ca pe 
„un nou Lucian”, ca pe marele poet satiric al timpului său. lar în 
spatele obloanelor de la ferestre, închise fără îndurare, șade, ca 
un melc în scoica sa, Erasm, omuleţul bătrân și slăbuţ, care abia 
așteaptă ca acest vagabond turbulent și inoportun să 
părăsească în sfârșit orașul. Mesajele circulă pe ascuns încolo și 
încoace, căci Hutten mai speră ca ușa să se deschidă, ca mâna 
vechiului prieten să-i fie până la urmă întinsă pentru a-l ajuta în 
mizeria sa. Dar Erasm tace și, cu conștiința încărcată, se fereşte 
și se ascunde prudent în casa sa. 

In cele din urmă, Hutten, cel cu sângele otrăvit, pleacă din 
oraș și cu sufletul înveninat. Pleacă la Zurich, la Zwingli, care îl 
primește fără teamă. Se târăște mai departe anevoie dintr-un 
pat de suferinţă într-altul; nu vor mai trece decât câteva luni 
până ce i se va pregăti mormântul solitar pe insula Ufenau. Dar, 
înainte de a se prăbuși, acest cavaler sumbru, fără frică și fără 
prihană, își scoate pentru ultima oară spada pe jumătate frântă, 
spre a-l mai atinge mortal, măcar cu ciotul, pe Erasm, spre a-l 
atinge el, adeptul pe faţă al lui Luther, pe ultra-precautul Erasm, 
care nu vrea să-și mărturisească fățiș credința. Intr-un pamflet 
furibund - Expostulatio cum Erasmo” -, Hutten îl atacă pe 
prietenul și maestrul de altădată. Îl acuză în faţa întregii lumi de 
o sete nesăţioasă de glorie, care îl face să invidieze puterea 


28 Plângere contra lui Erasm (lat.). 
102 


crescândă a altuia (aluzie la Luther), îl învinuiește de o 
lamentabilă lipsă de fermitate, ponegrește convingerile sale și 
strigă exasperat, ca să audă întregul pământ german, că Erasm, 
deși, în sinea lui de partea cauzei naţionale, cauzei luterane, - a 
abandonat-o și a trădat-o în mod rușinos. De pe patul de moarte 
îl invită pe Erasm cu cuvinte înflăcărate ca, deoarece nu are 
suficient curaj să apere cauza evanghelică, cel puţin s-o atace 
deschis, căci luteranii nu se mai tem de mult de el: „Pregătește- 
te, cauza este acum coaptă pentru acţiune, și este o misiune 
demnă de vârsta ta înaintată. Adună-ţi toate forțele și pune-le în 
slujba acestei opere. Vei găsi adversarii înarmaţi. Partidul 
luteranilor, pe care tu ai vrea să-l alungi de pe acest pământ, 
așteaptă lupta și o va accepta”. Dându-și seama de conflictul 
intim al lui Erasm cu sine însuși, Hutten îi prezice adversarului 
său că nu va putea face faţă unei astfel de confruntări, căci, în 
cugetul său, recunoaște în multe privinţe dreptatea doctrinei lui 
Luther. „O parte din tine se va îndrepta nu împotriva noastră, 
cât mai ales împotriva propriilor tale scrieri dinainte. Vei fi 
nevoit să-ți foloseşti știința împotriva ta însuţi și să fii elocvent 
contra propriei tale elocvenţe dinainte. Propriile tale opere se 
vor înfrunta unele pe altele.” 

Erasm simte numaidecât asprimea loviturii. Până acum 
chelălăiseră împotriva lui numai niște oameni mărunți. Din când 
în când, scribi înciudaţi îi găsiseră mici greșeli de traducere, 
superficialităţi și citate eronate; chiar și aceste înțepături de 
viespe inofensive îl neliniștiseră pe acest om susceptibil. Acum 
însă este atacat, pentru prima oară, de către un adevărat 
adversar, atacat, și provocat în fata întregii Germanii. În primul 
moment de spaimă încearcă să oprească tipărirea scrierii lui 
Hutten, care, deocamdată, nu circulă decât în manuscris, dar, 
când această încercare nu-i reușește, pune mâna supărat pe 
pană și ripostează cu Spongia adversus asperyines Hutteni 
(Ștergerea cu buretele a împroșcăturilor lui Hutten). Respinge 
nemilosul atac cu aceeași asprime și nu ezită nici în această 
bătălie îndârjită să ţintească sub centură, și anume acolo unde îl 
știe pe Hutten vulnerabil, rănit mortal. În patru sute douăzeci și 
patru de paragrafe distincte respinge fiecare acuzaţie în parte, 
pentru ca, în cele din urmă - Erasm este întotdeauna mare când 
este în joc lucrul cel mai important pentru el: independenţa sa - 
să facă o impresionantă și clară profesiune de credinţă: „Am 


103 


declarat în mod consecvent în atâtea cărți, în atâtea scrisori și 
în atâtea polemici, că nu vreau să fiu amestecat în niciun fel de 
luptă partizană. Dacă Hutten este supărat pe mine pentru că nu- 
| susţin pe Luther așa cum ar dori el, trebuie să spun că încă cu 
trei ani în urmă am spus răspicat în mod public că sunt și vreau 
să rămân complet străin de acest partid; ba chiar că nu numai 
eu însumi rămân în afara acestui partid, ci că îi îndemn și pe toţi 
prietenii mei să adopte aceeași linie de conduită. In această 
privinţă nu voi șovăi. Pentru mine, partid înseamnă să mă leg 
fără rezerve prin jurământ de tot ce a scris, scrie sau va scrie 
vreodată Luther; o asemenea dăruire de sine totală se 
întâlnește uneori la oameni excepţionali, eu însă am declarat pe 
față tuturor prietenilor mei că, în cazul în care nu m-ar putea 
iubi decât ca pe un luteran absolut, nu au decât să creadă 
despre mine ce vor. Eu iubesc libertatea, nu vreau și nu pot să 
slujesc nicicând unui partid.” 
e 

Tăioasa contralovitură nu l-a mai atins pe Hutten. Atunci când 
pamfletul furibund al lui Erasm pleacă de la tipar, Hutten, 
eternul combatant, se odihnește deja în pacea veșnică, iar lacul 
Zurich scaldă de jur împrejur cu un susur ușor mormântul său 
singuratic. Moartea l-a biruit pe Hutten înainte ca lovitura 
mortală a lui Erasm să-l fi ajuns. Dar, înainte de a muri, Hutten, 
marele învins, a repurtat o ultimă izbândă: a obţinut prin forță 
ceea ce Împărații și regii, papa și clerul nu au fost în stare să 
obţină cu toată autoritatea lor. Cu ironia sa mușcătoare l-a 
obligat pe Erasm să iasă din vizuină. Provocat în mod public și 
învinuit de timorare și de șovăială, Erasm a trebuit să 
dovedească acum că nu se teme de o polemică cu cel mai 
puternic dintre toți adversarii săi, cu Luther; a trebuit să dea 
cărţile pe faţă, a trebuit să ia atitudine. Erasm se apucă de 
această treabă cu inima grea; este un om bătrân care nu mai 
dorește altceva decât liniștea lui și nu se înșală asupra faptului 
că puterea cauzei luterane a crescut mult prea mult pentru ca 
să mai poată fi înăbușită cu pana. Ştie că nu va convinge pe 
nimeni, că nu va schimba și nu va îndrepta nimic. Pornește fără 
plăcere și fără bucurie la bătălia ce i-a fost impusă. Dar nu mai 
poate da înapoi. Și când, în 1524, dă în sfârșit la tipar scrierea 
împotriva lui Luther, răsuflă ușurat: „A/ea jacta est”, „zarurile au 
fost aruncate!” 


104 


e Marea controversă 


Trăncăneala în lumea literaţilor nu este o particularitate a 
unei anumite epoci, ci a tuturor timpurilor; și în secolul al 
șaisprezecelea, când intelectualii, puţini la număr, erau 
răspândiţi prin lume, aparent fără legături între ei, nimic nu 
rămâne secret înăuntrul acestui cerc restrâns de oameni 
totdeauna curioși să afle totul. Inainte ca Erasm să pună mâna 
pe pană, înainte chiar de a se ști precis dacă și când va intra el 
în luptă, cei din Wittenberg erau la curent cu ce se plănuia la 
Basel. Luther se aștepta de mult la un atac. Încă în 1522 
scrisese el unui prieten că „adevărul este mai puternic decât 
elocvenţa, credința este superioară erudiţiei. Eu nu-l voi provoca 
pe Erasm și nici nu am de gând ca, în cazul în care el m-ar 
ataca, să ripostez imediat. Dar nici nu mi se pare indicat ca el 
să-și îndrepte forța elocvenţei împotriva mea... Dacă ar îndrăzni 
totuși s-o facă, atunci va afla că Hristos nu se teme nici de 
porţile iadului, nici de puterile văzduhului. Vreau să-l înfrunt pe 
vestitul Erasm fără să ţină seama nici de faima, nici de numele 
și nici de rangul său.” 

Această scrisoare, destinată bineînţeles să ajungă la urechile 
lui Erasm, conţine o ameninţare sau, mai curând, chiar un 
avertisment. Se simte printre rânduri că Luther, în situaţia sa 
dificilă, ar prefera să evite o polemică în scris; de ambele părţi 
încep să intervină prieteni pentru a aplana lucrurile. Atât 
Melanchthon cât și Zwingli încearcă, de dragul cauzei 
protestante, să mai stabilească o dată pacea între Basel și 
Wittenberg, și strădania lor pare să fie pe drumul cel bun. Dar, 
iată că, în mod cu totul neașteptat, Luther se decide să se 
adreseze el însuși direct lui Erasm. 

e 

Cât de mult s-a schimbat tonul în cei câţiva ani ce au trecut 
de când Luther s-a adresat „marelui om”, cu modestie 
cuviincioasă și chiar mai mult decât cuviincioasă, făcând o 
plecăciune de discipol! Conștiinţa unei poziţii de importanţă 
istorică mondială și sentimentul misiunii sale în Germania 
conferă cuvintelor lui Luther un patetism grav. Ce înseamnă un 


105 


adversar în plus pentru el, când se găsește în război cu papa, cu 
împăratul, cu toate puterile lumii? S-a săturat de acest joc 
ascuns. Nu mai suportă incertitudinea și pactizarea călduță. 
„Vorbele și discursurile neprecise, îndoielnice, șovăitoare trebuie 
zdravăn adunate cu mătura, zdrobite cu tăvălugul, să li se 
scoată numaidecât învelișul și după aceea abia trebuie tot 
timpul hărţuite.” Luther dorește claritate. Îi întinde pentru ultima 
dată mâna lui Erasm, dar această mână a și îmbrăcat mănușa 
de fier. 

Primele cuvinte sună încă politicos și reținut: „Este destulă 
vreme de când stau liniștit, dragul meu domn Erasm, și, dacă 
am așteptat ca dumneavoastră, bărbat cu mult mai de vază și 
mai în vârstă, să puneţi primul capăt tăcerii, după îndelungă 
așteptare, afecțiunea mă îndeamnă acum să fac eu primul pas, 
scriindu-vă. Mai întâi de toate, vă declar că nu am nimic de 
obiectat împotriva faptului că dumneavoastră vă situaţi pe o 
poziţie străină nouă, pentru ca să fiți pe placul papistașilor...” 
După aceea însă, indignarea ce-l macină împotriva șovăitorului 
izbucnește cu putere și aproape cu dispreţ. „Văzând că Domnul 
nu v-a dăruit încă atâta fermitate, atâta curaj și înțelegere, încât 
să fiți de acord cu lupta contra acestui monstru și să-l înfruntaţi, 
pășind încrezător alături de noi, nu vrem să vă cerem ceva ce 
este peste puterile mele... Aș fi preferat însă ca, făcând 
abstracţie de însușirile dumneavoastră, să nu vă fi amestecat în 
treburile noastre, căci deși aţi fi putut obține multe datorită 
poziţiei și elocvenței dumneavoastră, ar fi fost totuși mai bine, 
fiindcă nu sunteți cu tot sufletul de partea noastră, să-l fi slujit 
pe Dumnezeu numai în limitele tainului ce v-a fost încredințat.” 
Deploră slăbiciunea și rezerva lui Erasm, ca, până la urmă, să-i 
arunce în față cuvântul cel mai greu, și anume că, întrucât 
însemnătatea faptelor sale a depășit de mult țelul lui Erasm, 
pentru el nu mai reprezintă niciun pericol, dacă acesta i s-ar 
împotrivi cu toată forța și nici măcar dacă, din când în când, l-ar 
înțepa și l-ar blama câte puţin. Mai departe, Luther îl somează 
pe Erasm, pe un ton autoritar și aproape poruncitor, să se abţină 
de la orice discurs „caustic, retoric și abuziv” și îndeosebi, dacă 
altceva nu poate să facă, „să rămână simplu spectator al 
tragediei noastre”, fără a se asocia adversarilor săi. Să nu-l 
atace în scrierile sale, așa cum nici el, Luther, la rândul lui, nu 
are de gând să întreprindă ceva contra sa. „Ne-am împuns 


106 


destul unii pe alţii, acum trebuie să căutăm să nu ne devorăm și 
să nu ne distrugem între noi.” 
e 

Erasm, conducătorul imperiului umanist, nu primise încă de la 
nimeni o scrisoare atât de arogantă, și, în pofida firii sale atât de 
conciliante, bătrânul nu este dispus să accepte ca acelaşi om 
care, odinioară, îi solicitase umil protecția și sprijinul, să-l 
admonesteze acum de o asemenea manieră și să-l trateze de 
sus ca pe un flecar oarecare. „Am făcut mai mult pentru 
evanghelie”, răspunde el cu trufie, „decât mulţi care se fălesc 
acum cu evanghelia. Constat că înnoirea aceasta a generat 
mulţi oameni corupți și rebeli, văd cum științele frumoase dau 
înapoi ca racul, cum prieteniile se destramă, și mă tem că va 
izbucni chiar o revoltă cu vărsare de sânge. Dar nimic nu mă va 
putea determina să las evanghelia pradă pasiunilor omenești.” 
Nu uită să reamintească de câtă gratitudine și succes s-ar fi 
putut bucura din partea celor puternici, dacă ar fi fost dispus să 
ia poziţie contra lui Luther. Dar poate că, într-adevăr, s-ar putea 
sluji mai bine evanghelia, luând cuvântul împotriva lui Luther, 
decât să procedezi ca proștii care l-au susținut cu glas tare și 
din pricina cărora s-a ajuns să nu mai ai voie „să rămâi simplu 
spectator al tragediei”. Neînduplecarea lui Luther a înăsprit 
voinţa șovăitoare a lui Erasm: „Numai să nu se sfârșească într- 
adevăr tragic”, oftează el cu o sumbră presimţire. Apoi pune 
mâna pe singura sa armă, pe pană. 

e 

Erasm este perfect conștient ce adversar uriaș are în față; 
poate că, în sinea lui, își dă seama chiar de superioritatea 
combativă a lui Luther, care, până atunci, izbutise să doboare 
pe orice inamic cu furia sa nestăvilită. Dar adevărata forță a lui 
Erasm constă în aceea că - caz foarte rar întâlnit la un artist! - 
își cunoaște propriile limite. E conștient că acest turnir spiritual 
se va desfășura sub privirile întregii lumi a culturii; știe că toți 
teologii și umaniștii Europei așteaptă acest spectacol cu o 
nerăbdare plină de pasiune; așadar, se impune să caute o 
poziție inexpugnabilă. Și Erasm o alege în mod magistral, 
nelansându-se imprudent împotriva lui Luther și a întregii 
doctrine evanghelice, ci dibuind cu ochiul său de vultur un 
singur punct slab sau măcar vulnerabil al dogmei luterane, în 
care să-l atace. Alege o problemă aparent secundară, dar în 


107 


realitate o problemă-cheie în edificiul încă destul de șubred și 
nesigur al învăţăturii teologice a lui Luther. Însuși principalul 
interesat, Luther în persoană, se va vedea obligat a-l „lăuda și 
preţui mult”, spunându-i: „Dintre toți cei ce mi s-au împotrivit, 
numai tu ai pătruns miezul chestiunii; ai fost unicul om care a 
sesizat miezul întregii probleme și, în această dispută, ai luat cu 
putere taurul de coarne”. In locul unei poziţii ferme bazate pe 
convingere, Erasm, cu extraordinara sa măiestrie, a preferat să 
aleagă pentru acest duel terenul dialectic, alunecos, al unei 
probleme teologice, în care omul cu pumnul de fier nu va fi în 
stare să-l doboare cu totul și în care el se știe apărat și susținut 
din umbră de cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor. 

Problema pe care Erasm o așază în centrul controversei este 
eterna dilemă a oricărei teologii: întrebarea dacă voinţa omului 
este sau nu liberă. Potrivit doctrinei rigid augustiniene despre 
predestinaţie,  însușită de Luther, omul rămâne veșnic 
prizonierul lui Dumnezeu. Nu-i este lăsat niciun dram de liber- 
arbitru. Orice faptă pe care o săvârșește fiind cu mult înainte 
cunoscută și prestabilită de Dumnezeu; voinţa omului nu poate 
să se sustragă și să se elibereze din această implicaţie a vinei 
preexistente, nici prin fapte bune - bona opera -, nici prin 
pocăință, numai graţiei divine fiindu-i lăsat să-l îndrumeze pe 
om pe drumul cel bun. O interpretare modernă ar traduce 
aceasta în felul următor: noi, oamenii, suntem dominați întru 
totul, în destinul nostru, de masa ereditară, de constelație, și în 
consecinţă, propria voinţă nu poate face nimic, dacă Dumnezeu 
din noi nu vrea - sau cum spune Goethe: 


„aller Wille 
Ist nur ein Wollen, weil wir eben sollten. 
Und vor dem Willen schweigt die Willkür stille..."29 


Umanistul Erasm, care vede în rațiunea omenească o forță 
sacră, dăruită de Dumnezeu, nu poate împărtăși punctul de 
vedere al lui Luther. Lui Erasm, care crede neclintit că nu numai 
omul singular, ci întreaga omenire este capabilă, printr-o voință 
leală și disciplinată, să se desăvârșească, atingând o moralitate 


9 JW. Goethe, Urworte. Orphisch: „orișice voinţă/E o vrere îmboldită de o 
trebuinţă/lar bunul plac n-are nimic de zis”. Mariana Șora: Gândirea lui Goethe în 
texte alese, Ed. Minerva, B.P.T., 1973, vol. Il, p. 314. 


108 


din ce în ce mai elevată, nu se poate să nu-i repugne în toate 
fibrele fiinţei sale un astfel de fatalism rigid, aproape 
mahomedan. Dar Erasm nu ar fi Erasm, dacă ar opune unei 
păreri contrarii un nu categoric și brutal; aici, ca peste tot de 
altfel, el respinge numai extremismul, caracterul absolut și 
necondiţionat al concepţiei deterministe a lui Luther. În ceea ce 
îl privește, declară, în maniera sa prudent-oscilantă, că „nu-i fac 
plăcere afirmaţiile categorice”, el personal înclinând totdeauna 
spre îndoială, dar, în cazuri de acest fel, se pleacă cu plăcere în 
faţa cuvintelor scripturii și ale bisericii. Or, în sfânta scriptură, 
aceste idei sunt exprimate în mod misterios, aproape de 
nepătruns, astfel că i se pare că ar fi primejdios să nege cu 
desăvârșire, atât de categoric cum o face Luther, libertatea 
voinţei omenești. El nu socotește nicidecum ca totalmente 
eronată interpretarea dată de Luther, dar este împotriva acelui 
„non nihil’, acelei afirmaţii potrivit căreia toate operele bune pe 
care un om le săvârșește nu ar putea avea nicio valoare în faţa 
lui Dumnezeu și, ca atare, ar fi inutile. Dacă, așa cum 
procedează Luther, totul ar fi atribuit numai acţiunii graţiei 
divine, ce sens ar mai avea atunci ca oamenii să facă fapte 
bune? În calitatea sa de etern mediator, el propune de aceea să 
i se lase omului cel puţin iluzia liberului-arbitru, ca acesta să nu 
dispere și să nu-l considere pe Dumnezeu crud și nedrept: „Ader 
la părerea acelora care atribuie câte ceva liberului-arbitru, 
lăsând o mare parte graţiei divine, căci nu trebuie să încercăm 
să evităm Scylla trufiei, pentru a ne lăsa astfel atrași de 
Charybda, fatalismului”. 

Precum se vede, chiar și într-o dispută, Erasm, omul păcii, 
merge până la ultima limită în întâmpinarea adversarilor săi. El 
le atrage atenţia și cu acest prilej că nu trebuie exagerată 
importanţa unor astfel de discuţii și că ar trebui să-și pună 
întrebarea „dacă este just ca, de dragul câtorva aserțiuni 
paradoxale, să răscolești întregul glob”. Realmente, dacă Luther 
ar fi cedat numai cu o fărâmă, dacă ar fi făcut un singur pas în 
întâmpinarea lui Erasm, această controversă teoretică s-ar fi 
putut încheia în pace și armonie. Dar Erasm așteaptă 
comprehensiune concesivă din partea celei mai obstinate minți 
a secolului, din partea unui bărbat care, de s-ar afla chiar pe 
rug, tot nu ar renunţa la nicio literă din crezul și convingerea sa, 
din partea unui fanatic înnăscut și jurat, care ar prefera să piară 


109 


el însuși sau să ducă întreaga lume spre pieire, decât să abdice 
și de la cel mai mărunt și neînsemnat paragraf al doctrinei sale. 
e 

Luther nu-i răspunde imediat lui Erasm, deși atacul îl irită 
până la exasperare pe acest om irascibil: „In timp ce, cu 
celelalte cărți, m-am şters pe... ca să mă exprim cu pudoare, 
această scriere a lui Erasm am citit-o până la capăt, având însă 
de gând s-o azvârl după aceea într-un colț”, se exprima el în 
felul său cam trivial. Numai că în acel an 1524, Luther era 
confruntat cu probleme mai importante și mai grave decât o 
discuție teologică. Destinul dintotdeauna al oricărui revoluționar 
începe să se împlinească și la el: vrând să înlocuiască vechea 
rânduire printr-una nouă, i se întâmplă și lui să descătușeze 
forțe haotice și, cu tot radicalismul său, să ajungă în pericolul de 
a fi luat prin surprindere, la rândul său, de elemente mai 
radicale. Luther ceruse libertatea cuvântului și libertatea 
credinţei, și iată că acum acestea sunt cerute și de alţii în folosul 
ideilor lor: profeţii din Zwickau, Karlstadt, Munzer, toţi acești 
„Visători”, cum îi numește el, se unesc și ei în numele 
evangheliei, răzvrătindu-se împotriva împăratului și imperiului; 
cuvintele folosite de Luther împotriva nobilimii și principilor se 
transformă la cetele de ţărani răsculați în sulițe și ghioage; în 
timp ce Luther nu dorise decât o revoluţie spirituală, religioasă, 
țărănimea asuprită revendică acum o revoluție socială și vădit 
comunistă. Cu Luther se repetă în acest an tragedia lui Erasm, 
în sensul că verbul lui generează evenimente istorice ce 
depășesc ceea ce dorise el însuși inițial și, tot astfel cum îl 
dojenise el pe Erasm pentru lipsa sa de fermitate, acum cei din 
liga ţăranilor răsculați, iconoclaștii și cei ce atacau mănăstirile, îl 
defăimează pe el, numindu-l când „noul sofist papistaș, un 
păgân”, „un mare nemernic”, „prietenul postum al anticristului”, 
când „grăsunul trufaș de la Wittenberg”. Destin erasmean: ceea 
ce el gândise pe plan spiritual și clerical este înţeles acum de 
masele largi și de către conducătorii lor și mai fanatici, așa cum 
spune Luther însuși, în mod „carnal”, în sens vulgar agitatoric. 
Eternul destin al oricărei revoluţii ca un val să-l acopere pe cel 
dinainte: dacă Erasm reprezintă girondinii, atunci Luther 
corespunde adepților lui Robespierre, iar Thomas Munzer și ai 
săi, celor ai lui Marat. După ce fusese conducător necontestat, 
se vede dintr-o dată obligat să lupte pe două fronturi, cu cei 


110 


moderați și cu cei aprigi, trebuind să poarte el răspunderea 
pentru revoluţia socială, pentru cea mai teribilă și mai 
sângeroasă răscoală din câte cunoscuse Germania de secole. 
Numele său îl poartă în inimă mulțimile de ţărani, căci numai 
răzvrătirea și izbânda lui împotriva împăratului și imperiului au 
dat acestor umili răsculați curajul de a se ridica contra conților și 
stăpânilor despotici. „Culegem acum roadele spiritului tău”, îi 
poate spune, pe drept cuvânt, Erasm. „Tu nu-i recunoști pe cei 
răsculați, dar ei te recunosc pe tine... Nu poți infirma părerea 
generală că, prin articolele și cărțile tale, mai ales prin cele 
scrise în limba germană, ai provocat acest dezastru.” 

Cumplită hotărâre, cea în faţa căreia este pus Luther: el, care 
provine din popor și trăiește în mijlocul acestuia și care s-a opus 
principilor, va trebui să renege acum țărănimea ce luptă pentru 
libertate, în spiritul învăţăturii sale și în numele evangheliei, sau 
să-i renege pe principi? Este pentru prima oară (situaţia sa a 
devenit peste noapte foarte asemănătoare celei a lui Erasm) că 
încearcă să adopte o conduită erasmeană. Îi îndeamnă pe 
principi să fie îngăduitori, iar pe ţărani să nu transforme 
„numele de creștin într-un scut al reprobabilei lor comportări 
ostile, necreștinești, lipsite de răbdare”. Dar - insuportabilă 
experiență pentru un bărbat atât de orgolios - plebea nu-i mai 
dă ascultare lui, ci mai curând celor ce promit mai mult, și 
anume lui Thomas Minzer și teologilor comuniști. În cele din 
urmă trebuie să ia o hotărâre, căci această răscoală nestăvilită îi 
compromite opera și își dă seama că această luptă socială 
intestină  stânjenește propria sa luptă spirituală contra 
papalității. „Dacă aceste minţi homicide și rebele, împreună cu 
țăranii lor, nu și-ar fi aruncat undiţa în plasa mea, alta ar fi acum 
situația papalității.” Când este în joc opera și misiunea sa, 
Luther nu cunoaște șovăială. Revoluționar el însuși, trebuie să ia 
poziţie împotriva revoluției țărănești germane, și când Luther ia 
poziţie, el nu poate s-o facă decât ca extremist, în modul cel mai 
pătimaș, cel mai intolerant și mai nestăpânit. Dintre toate 
scrierile sale, pamfletul contra ţăranilor germani, scris în 
momentul în care se găsea în cea mai mare primejdie, este 
lucrarea cea mai teribilă și mai însetată de sânge. „Cel ce piere 
luptând de partea principilor”, predică el, „va fi un martir fericit, 
cel ce cade luptând de partea cealaltă, va ajunge în iad, de 
aceea, oricine poate are datoria să doboare, să sugrume, să 


111 


înjunghie, pe ascuns sau pe faţă, gândindu-se tot timpul că nu 
există ceva mai veninos, mai dăunător, mai diabolic decât un 
răzvrătit.” Fără menajamente, trece pentru totdeauna de partea 
stăpânirii contra poporului: „Măgarul așteaptă să fie bătut, iar 
plebea vrea să fie cârmuită cu forța”. Acest luptător furios nu va 
găsi nicio vorbă de blândețe sau de milă, atunci când nobilimea 
victorioasă se va dezlănțui cu o cruzime monstruoasă contra 
celor învinși în chip jalnic; acest om genial, dar lipsit de măsură, 
nu simte, în mânia sa, nicio compasiune pentru nenumăratele 
victime, printre care se găsesc mii și mii care au pornit la asaltul 
castelelor punându-și nădejdea în numele său și în acţiunea sa 
revoluționară. La urmă, când câmpiile Wurttemberg-ului sunt 
stropite abundent cu sânge, el mărturisește cu o aroganță 
înfiorătoare: „Eu, Martin Luther, am ucis toți ţăranii răsculați, 
căci eu sunt cel care am făcut să fie omorâți: tot sângele lor 
este pe grumazul meu.” 

Pana sa este încă îmbibată de această furie, de această 
teribilă capacitate de a uri, atunci când o îndreaptă împotriva lui 
Erasm. Poate că i-ar fi iertat lui Erasm al său excurs teologic în 
sine, dar primirea entuziastă de care s-a bucurat în toată lumea 
umanistă acea chemare la moderație îl face să turbeze de 
mânie. Luther nu suportă gândul că inamicii săi pot să-și 
intoneze acum cântecul de triumf: „Spuneţi-mi unde este 
marele Macabeu, unde se găsește cel care era atât de sigur pe 
învățătura lui?” Acum, când nu-l mai apasă problema 
țărănească, Luther nu vrea numai să-i răspundă lui Erasm, ci să- 
| nimicească complet. La o masă, în prezența prietenilor, își face 
cunoscută intenţia prin aceste cuvinte teribile: „Vă ordon, prin 
urmare, din porunca lui Dumnezeu, să fiţi dușmanii lui Erasm și 
să evitati cărţile sale. Vreau să scriu împotriva lui, chiar de ar fi 
să moară de îndată din această pricină; vreau să ucid satana cu 
pana” și adaugă aproape cu trufie: „așa cum l-am ucis pe 
Munzer, al cărui sânge este pe grumazul meu”. 

Dar, chiar și în furia sa, și cu atât mai mult când sângele îi 
clocotește mai tare în vine, Luther se dovedește a fi un mare 
artist, un geniu al limbii germane. El știe ce adversar de talie are 
de înfruntat și, conștient de responsabilitatea pe care o are, va 
face din lucrarea sa o operă remarcabilă; nu un mic pamflet 
polemic, ci o carte profundă, cuprinzătoare, presărată cu imagini 
și fremătătoare de pasiune, o carte care revelează, mai 


112 


pregnant decât majoritatea scrierilor sale, pe lângă erudiţia sa 
teologică, și forța sa poetică, umană. De servo arbitrio, tratatul 
despre servitutea voinței omenești, face parte dintre cele mai 
viguroase scrieri polemice ale marelui militant, iar controversa 
cu Erasm se înscrie printre cele mai fundamentale dispute ce au 
fost purtate vreodată în spaţiul de gândire german de doi 
bărbaţi cu firi diametral opuse, ambii însă figuri dintre cele mai 
marcante. Oricât de străin ar fi devenit obiectul acestei dispute 
pentru receptivitatea noastră de astăzi, această luptă a rămas, 
datorită  magnificenței celor doi adversari, un eveniment 
spiritual al literaturii universale. 
e 

Înainte de a trece la atac, înainte de a-și fixa coiful și de a-și 
îndrepta lancea pentru lovitura ucigătoare, Luther mai ridică 
pentru o clipă, dar chiar numai pentru o clipă, spada, în semn de 
fugar și curtenitor salut. „Tie personal îţi port cea mai înaltă 
stimă și te preţuiesc ca pe nimeni altul.” Recunoaște în mod leal 
că Erasm „l-a tratat cu blândeţe și indulgență în toate 
împrejurările” și admite că, dintre toţi adversarii săi, este 
singurul care „a sesizat punctul nevralgic al întregii probleme”. 
Dar, după ce și-a impus această reverență cavalerească, Luther 
strânge tare pumnul, redevine grosolan, simțindu-se acum în 
elementul său. Spune că-i răspunde lui Erasm numai „pentru că 
apostolul Pavel poruncește să închizi gura celor care flecăresc 
fără rost”. După care începe să cadă lovitură după lovitură. Cu 
vigoarea plastică uluitoare ce-i este proprie, Luther izbește cu 
ciocanul în Erasm, arătând că „vrea întotdeauna să calce pe ouă 
fără să spargă vreunul, să pășească printre pahare fără să 
atingă vreunul”, ironizându-l că „nu vrea să afirme nimic cu 
tărie, și totuși pronunţă o asemenea sentinţă despre noi”, ceea 
ce înseamnă că „se ferește de ploaia măruntă ca să se precipite 
în lac”. Dezvăluie dintr-o dată contrastul dintre prudenţa abilă a 
lui Erasm și propria sa franchete lipsită de echivoc și rezerve. 
După părerea lui, Erasm „preţuiește mai mult comoditatea și 
tihna trupească pe care ţi le dă pacea, decât credinţa”, în timp 
ce el însuși este gata să-și mărturisească credinţa, „chiar dacă 
întreaga lume și-ar pierde nu numai liniștea, ci s-ar prăbuși cu 
totul și s-ar preface în ruină”. În timp ce Erasm îndeamnă în 
scrierea sa, în chip înțelept, la prudenţă, atrăgând atenţia 
asupra obscurităţii unor pasaje din Biblie, pe care nicio ființă 


113 


pământească nu le-ar putea tălmăci cu toată certitudinea și 
răspunderea, Luther îi strigă în faţă profesiunea sa de credinţă: 
„Fără certitudine nu există creștinism. Un creștin trebuie să fie 
sigur de învăţătura și de cauza creștină, altminteri nu este un 
creștin.” In materie de credinţă, cel ce pregetă ori este 
nepăsător sau are îndoieli, acela ar face mai bine să se lase 
pentru totdeauna de teologie. „Sfântul Duh nu este un sceptic”, 
tună și fulgeră Luther. „El nu a sădit în inimile noastre o iluzie 
vagă, ci o certitudine puternică.” Luther stăruie cu încăpățânare 
asupra punctului său de vedere, în sensul că omul este bun 
numai când îl poartă pe Dumnezeu în suflet, rău când e stăpânit 
de diavol, propria sa voinţă fiind numai aparentă și rămânând 
neputincioasă în faţa inevitabilei și imuabilei providenţe divine. 
Pornind de la acest motiv izolat și depășind problema 
particulară, încetul cu încetul se naște o antiteză mult mai 
importantă; pe acești doi inovatori ai religiei, date fiind 
temperamentele lor diferite, îi desparte ca o cumpănă de ape 
concepţia lor totalmente deosebită despre esenţa și menirea lui 
Hristos. Pentru umanistul Erasm, Hristos este vestitorul 
adevăratei omenii, divinul care și-a jertfit sângele spre a izbăvi 
lumea de vărsare de sânge și de vrajbă; Luther în schimb, 
soldatul lui Dumnezeu, se prevalează de cuvântul evangheliei că 
Hristos ar fi venit „nu pentru a aduce pacea, ci sabia”. Cine vrea 
să fie creștin, spune Erasm, trebuie să fie pașnic și îngăduitor în 
cugetul său; cine este creștin, răspunde intransigentul Luther, 
nu trebuie să cedeze niciodată când este vorba de cuvântul lui 
Dumnezeu, chiar dacă lumea toată s-ar nărui din cauza aceasta. 
Cuvintele pe care, cu ani în urmă, le scrisese lui Spalatin, au 
devenit deviza vieţii sale: „Să nu crezi cumva că această cauză 
ar putea fi dusă până la capăt fără zbucium, scandal și 
răzvrătire. Din sabie nu poţi face pană, și nici din război nu poți 
face pace. Cuvântul lui Dumnezeu este război, este suferinţă, 
este pieire, este otravă; el îi înfruntă pe fiii lui Efraim ca ursul 
ieșit în cale sau ca leoaica din pădure”. lată de ce Luther 
respinge vehement apelul lui Erasm la împăcare și înţelegere: 
„Renunţă la vaiete și la ţipete, niciun leac nu ajută împotriva 
acestei febre. Războiul este de la Dumnezeu, El l-a dezlănţuit și 
nu-i va pune capăt până ce nu va fi nimicit pe toţi dușmanii 
cuvântului său”. După părerea lui, vorbăria blândă a lui Erasm 
nu este altceva decât lipsa unei adevărate credinţe creștinești, 


114 


de aceea ar fi mai bine să stea de o parte, la lucrările sale 
meritorii în limba latină și în limba greacă - mai bine zis: la 
jucăriile sale umaniste -, și să nu se atingă cu „vorbele sale 
meșteșugite” de probleme ce nu pot fi rezolvate decât dintr-o 
adâncă încredere în Dumnezeu a unui om credincios, a unui 
credincios fără rezerve. Pe un ton dictatorial, Luther pretinde ca 
Erasm să se abţină, odată pentru totdeauna, de a se amesteca 
în această luptă religioasă devenită de anvergură istorico- 
mondială: „Dumnezeu nu a vrut și nici nu ţi-a hărăzit să fii 
îndeajuns de puternic pentru cauza noastră”. El, Luther, în 
schimb, simte chemarea și are deci și siguranţa pe care i-o dă 
convingerea: „Cine și ce sunt, precum și ce spirit și ce cauză m- 
au călăuzit ca să intru în această luptă, asta las să hotărască 
Dumnezeu, atotștiutorul, care cunoaște că această chestiune a 
mea a fost pornită și înfăptuită până acum nu din voinţa mea, ci 
din vrerea sa divină”. 

Acesta a fost actul de despărțire dintre umanism și Reforma 
germană. Elementul erasmean și cel luteran, raţiunea și 
pasiunea, religia umanitară și fanatismul dogmatic, ideea 
supranaţională şi cea națională,  multilateralitatea și 
unilateralitatea, suplețea și rigiditatea se pot contopi tot atât de 
puţin ca focul cu apa. Ori de câte ori aceste elemente vin în 
contact pe pământ, ele se năpustesc cu furie unul împotriva 
celuilalt. 

e 

Luther nu-i va ierta niciodată lui Erasm că i s-a împotrivit în 
public. Acest om belicos nu admite ca un litigiu să se termine 
altfel decât prin nimicirea necondiționată a adversarului. În timp 
ce Erasm se mulțumește cu o singură ripostă, cu Hyperaspistes, 
scriere destul de violentă pentru firea sa conciliantă, întorcându- 
se apoi la studiile sale, ura lui Luther continuă să fiarbă. Nu 
scapă niciun prilej fără să-l copleșească cu cele mai îngrozitoare 
injurii pe omul care îndrăznise să-l contrazică într-un singur 
punct al doctrinei sale, și, după cum se plânge Erasm, ura 
„ucigătoare” a lui Luther nu se dă înapoi în faţa nici unei insulte: 
„Cine îl strivește pe Erasm omoară ploșniţă, care pute mai rău 
moartă decât vie”. Il definește drept „cel mai înverșunat 
dușman al lui Hristos”, și când i se arată un portret al lui Erasm, 
el îi pune în gardă pe prietenii săi, spunând că este „o creatură 
vicleană’ și perfidă, care și-a bătut joc și de Dumnezeu și de 


115 


religie”, care „născocește zi și noapte cuvinte ambigue și, când 
crezi că a spus mult, abia nu a spus nimic”. Stând cu prietenii la 
masă, răcnește la ei înfuriat: „Asta o las prin testament, și vă 
iau pe toţi ca martori, că eu îl socotesc pe Erasm cel mai mare 
dușman al lui Hristos, cum nu a mai existat altul de o mie de 
ani”. La sfârșit, se încumetă chiar să rostească blasfemia: „Când 
spun rugăciunea: Sfinţească-se numele tău, atunci eu îl blestem 
pe Erasm și pe toţi ereticii care hulesc și pângăresc numele lui 
Dumnezeu”. 

Insă Luther, omul mâniei, căruia în luptă sângele i se urcă la 
cap și ochii îi sunt injectaţi, nu este totdeauna numai războinic, 
ci, de dragul doctrinei și al înrâuririi acesteia, este nevoit să fie 
vremelnic și diplomat. Probabil că prietenii i-au atras atenţia cât 
de nechibzuit procedează năpustindu-se cu invective și injurii 
atât de nesăbuite asupra acestui om în vârstă, care se bucură 
de o atât de înaltă consideraţie în toată Europa. Și iată că Luther 
depune sabia și ia în mână ramura de măslin; un an după acea 
teribilă diatribă, el îi adresează „celui mai mare dușman al lui 
Dumnezeu”, o scrisoare aproape hazlie, în care își cere scuze 
„că s-a purtat cu el atât de aspru”. De data aceasta însă, Erasm 
este acela care respinge categoric orice împăcare. „Nu am o fire 
atât de puerilă”, răspunde el aspru, „ca, după ce am fost atacat 
cu cele mai josnice insulte, să mă las potolit cu glume ușoare 
sau prin măguliri exagerate... La ce au folosit atunci toate acele 
observaţii ironice, acele minciuni meschine cum că aș fi un ateu, 
un sceptic în probleme de credinţă, un blasfemator al lui 
Dumnezeu și mai știu eu ce... Ceea ce s-a petrecut între noi doi 
nu prezintă importanţă, și cu atât mai puţin pentru mine, care 
sunt aproape de sfârșit; ceea ce indignează însă pe orice om 
cumsecade, ca și pe mine însumi, este că atitudinea ta 
arogantă, insolentă și instigatoare distruge întreaga lume... și 
că, din voinţa ta, această vijelie nu duce la acea bună înțelegere 
pentru care am luptat eu... Controversa dintre noi doi este o 
chestiune particulară, dar pe mine mă îndurerează mizeria 
generală și confuzia incurabilă, și aceasta o datorăm numai și 
numai felului tău neîmblânzit de a fi, care nu se lasă îndrumat 
de sfetnicii buni... Ți-aș fi dorit să fii înzestrat cu un alt spirit 
decât cel pe care-l ai și de care ești atât de încântat; la rândul 
tău, poţi să-mi dorești tot ce vrei, cu excepţia felului tău de a 
gândi, în afară de cazul în care Dumnezeu ţi l-ar schimba”. Cu o 


116 


duritate neobișnuită pentru el, Erasm respinge mâna care a 
prefăcut în ţăndări lumea sa; nu vrea să-l mai salute, nici să-l 
cunoască pe omul care a distrus pacea bisericii și care a abătut 
asupra Germaniei și întregii lumi cel mai teribil și înspăimântător 
„tumultus" al spiritului. 
e 

Dar acest „tumultus” este gata dezlănţuit în lume, și nimeni 
nu i se mai poate sustrage, nici chiar Erasm: legea vieţii ce i-a 
fost rezervată de soartă este neliniștea, și ori de câte ori 
jinduiește după liniște, lumea se răzvrătește în jurul lui. Până și 
Basel, orașul pe care îl alesese drept refugiu pentru 
neutralitatea lui, este cuprins de febra Reformei. Mulțimea dă 
năvală în biserici, smulge din altare chipurile pictate și cele 
cioplite în lemn, spre a le arde apoi în trei maldăre mari așezate 
în faţa catedralei. Erasm vede îngrozit cum fanatismul, eternul 
său dușman, face ravagii în jurul casei sale, cu torţe și sabie. În 
mijlocul acestei agitaţii, lui Erasm nu-i este dată decât o slabă 
consolare: „Nu a curs sânge - de ar fi totdeauna așa”. Acum 
însă, când Basel a devenit un oraș partizan al Reformei, el, 
căruia îi repugnă tot ce este spirit partizan, nu mai vrea să 
rămână între zidurile lui. La vârsta de șaizeci de ani, spre a 
putea lucra în tihnă, Erasm se mută în orașul austriac mai liniștit 
Freiburg*, unde populaţia și autorităţile îl întâmpină cu alai 
sărbătoresc, oferindu-i ca locuinţă un palat împărătesc. El refuză 
însă această casă somptuoasă și preferă o locuinţă modestă, în 
apropierea mănăstirii de călugări, unde să lucreze în tihnă și să 
moară în pace. Istoria nu putea să nască un simbol mai grandios 
pentru acest om al moderaţiei, niciunde agreat, deoarece nu 
vrea să treacă nicăieri de partea vreunei tabere: din Louvain a 
trebuit să fugă pentru că orașul era prea catolic, din Basel 
pentru că orașul devine prea protestant. Acest spirit liber, 
independent, care nu se lasă încătușat de nicio dogmă și nici nu 
vrea să se decidă pentru vreuna din tabere, nu are nicăieri pe 
acest pământ un cămin, o patrie. 


30 Azi în R.F.G. - Freiburg im Breisgau. 
117 


e Sfârșitul 


Erasm, ajuns acum la vârsta de șaizeci de ani, obosit, epuizat, 
se află la Freiburg, înconjurat din nou de cărțile sale, după ce a 
fugit - pentru a câta oară! - de forfota și agitația lumii. Trupul 
său descărnat și plăpând pare că se topește pe zi ce trece, 
chipul său delicat brăzdat de miile de riduri seamănă din ce în 
ce mai mult cu un pergament acoperit de semne mistice și 
runice; cel care crezuse odinioară cu pasiune în posibilitatea 
unei renașteri a lumii printr-o acţiune a spiritului, a unei reînnoiri 
a omului prin acţiunea unor sentimente omenești mai pure, 
devine treptat un om amar, batjocoritor și ironic. Capricios ca 
toţi holteii, se lamentează întruna din cauza decăderii științelor, 
a ostilității dușmanilor săi, a scumpetei vieţii și a bancherilor 
necinstiţi, a vinului prost sau oţetit. Marele dezamăgit se simte 
din ce în ce mai străin într-o lume ce nu vrea nicidecum să 
trăiască în pace și în care raţiunea este zilnic sugrumată de 
patimă, iar dreptatea, de violenţă. Inima lui a devenit de mult 
mai leneșă, nu însă și mâna, nu însă și mintea sa uimitor de 
limpede și de vioaie, ce răspândește, asemenea unei lămpi, un 
cerc de lumină constant și imaculat peste tot ce intră în câmpul 
vizual al spiritului său incoruptibil. O singură prietenă. Cea mai 
veche, cea mai bună, i-a rămas credincioasă: munca. Erasm 
scrie zi de zi treizeci până la patruzeci de scrisori, umple volume 
întregi cu  transpuneri din lucrările părinților bisericii, 
completează ale sale Colloquia și răspândește un șir nesfârșit de 
scrieri cu caracter estetic și moral. Scrie și acţionează cu 
conștiința omului care crede în dreptul și îndatorirea raţiunii de 
a-și spune cuvântul nepieritor chiar și unei lumi ingrate. În forul 
său interior știe însă de mult că, într-un asemenea moment de 
nebunie colectivă, nu are niciun sens să apelezi la oameni, 
cerându-le mai multă omenie, știe că elevata, sublima sa 
concepţie despre umanism a fost învinsă. Tot ceea ce își 
propusese și încercase el, conciliaţie și bună înțelegere în loc de 
masacre pustiitoare, a eșuat din pricina îndărătniciei fanaticilor, 
statul său spiritual, statul său platonic situat printre statele 
pământești, republica sa de erudiți nu-și mai găsește loc în plin 


118 


câmp de luptă al unor tabere dezlănţuite. Între o religie și alta, 
între Roma, Zurich și Wittenberg, se duce un război înverșunat, 
campaniile militare trec fără întrerupere peste pământurile 
Germaniei, Franţei, Italiei și Spaniei ca nouri călători, numele lui 
Hristos a devenit strigăt de război și stindard pentru acţiuni 
militare. Cât de ridicol a devenit să continui să scrii tratate 
pentru a îndemna principii la chibzuinţă, ce absurd este să mai 
fii susținătorul doctrinei evanghelice, de vreme ce cei ce-l 
reprezintă pe Dumnezeu pe pământ propovăduiesc numele lui și 
folosesc cuvântul „evanghelie” ca o secure de luptă. „Toţi au pe 
buze aceste cinci expresii: evanghelie, cuvântul lui Dumnezeu, 
credinţă, Hristos și spirit, și totuși văd mulţi dintre aceștia 
comportându-se de parcă ar fi posedaţi de diavol.” Nu, nu mai 
are niciun rost ca în astfel de vremuri de surescitare politică să 
vrei să mai fii mediator și pacificator. Visul sublim despre un 
imperiu european umanist, unit din punct de vedere moral, s-a 
destrămat, iar cel care l-a gândit pentru omenire, Erasm însuși, 
nu mai e decât un bătrân. Ostenit, nimănui util, pentru că 
nimeni nu-i dă ascultare. Lumea trece pe lângă el: nu mai are 
nevoie de el. 
e 

Dar o lumânare, înainte de a se stinge, mai înalţă o dată o 
ultimă flacără desperată. O idee, înainte de a se lăsa înăbușită 
de vijelia epocii, își mai desfășoară o dată ultima picătură de 
energie. Într-adevăr, ideea erasmeană, ideea împăcării și a 
mediațiunii, mai strălucește o dată, în mod efemer, dar măreț. 
Carol Quintul, stăpânul celor două lumi, a luat o hotărâre 
importantă. Împăratul nu mai este acum băiatul nesigur de el, 
așa cum se prezentase la Dieta de la Worms. Dezamăgirile și 
experienţele l-au maturizat, iar marea victorie repurtată cu puţin 
înainte asupra Franţei îi dă până la urmă siguranţa și autoritatea 
necesare. Reîntors în Germania, el este decis să pună definitiv 
ordine în controversa religioasă, să restabilească încă o dată, fie 
și cu forța, unitatea bisericii destrămate de Luther; dar, înainte 
de a recurge la forţă, vrea să încerce, pe căi pașnice, potrivit 
vederilor lui Erasm, să realizeze un acord între biserica cea 
veche și noile idei, se gândește „să convoace un consiliu de 
oameni înţelepţi și fără prejudecăţi” care vor să asculte cu 
bunăvoință și să  cumpănească în chip temeinic toate 
argumentele care ar putea duce la crearea unei biserici creștine 


119 


unite și înnoite. În acest scop, Carol Quintul convoacă Dieta la 
Augsburg. 

Această Dietă reprezintă unul din cele mai grave momente 
cruciale din istoria Germaniei și, mai mult decât atât, una din 
adevăratele ore astrale ale omenirii, una din acele situaţii 
istorice ireversibile care conţin în embrion, ca o larvă, 
desfășurarea secolelor viitoare. Aparent poate nu atât de 
dramatică ca Dieta de la Worms, cea de la Augsburg este 
aproape tot atât de importantă din punctul de vedere al 
consecinţelor istorice ale hotărârilor luate. La Augsburg, ca și la 
Worms, este în joc unitatea spiritual-religioasă a Occidentului. 

Primele zile de la Augsburg sunt neașteptat de favorabile ideii 
erasmeene, unei dezbateri în scop de împăcare între adversari 
pe teme spiritual-religioase, propagate fără încetare de către 
Erasm. Căci ambele puteri, biserica cea veche și biserica cea 
nouă, sunt afectate de o criză, fiind astfel dispuse la concesii 
mari. De când și-a dat seama că Reforma a cuprins, ca un 
incendiu într-o pădure, tot nordul Europei și că se extinde cu 
fiece oră ce trece, biserica catolică a pierdut mult din semeţia 
distantă cu care îl trata la început pe micul eretic german. 
Olanda, Suedia, Elveţia, Danemarca și, mai ales, Anglia, au fost 
câștigate pentru noua doctrină; pretutindeni, principii, 
întotdeauna copleșiți de dificultăţi pecuniare, descoperă cât de 
avantajos este pentru finanțele lor să pună mâna, în numele 
evangheliei, pe preţioasele bunuri ale bisericii; vechile mijloace 
de luptă ale Romei, excomunicarea și exorcismul, și-au pierdut 
de mult efectul pe care-l aveau pe timpul Canossei, de când un 
monah augustin a putut să dea foc, în piaţa publică, fără să fi 
fost pedepsit, unei bule papale de excomunicare. Cel mai crunt 
a fost însă lovit orgoliul papalității, de când păstrătorului cheilor 
sfântului Petru i-a fost dat să vadă de sus, de la castelul 
Sant'Angelo, cetatea eternă devastată. „// sacco di Roma” a 
zguduit pentru secole cutezanţța și trufia romană. Dar și pentru 
Luther și ai săi au urmat ore grele după entuziastele și eroicele 
zile de la Worms. Nici în tabăra evanghelică, lucrurile nu stau 
bine în ceea ce privește „dulcea concordie din sânul bisericii”. 
Căci, înainte chiar ca Luther să fi izbutit să dea bisericii sale o 
organizare închegată, au și luat ființă biserici opuse, cea a lui 
Zwingli și cea a lui Karlstadt, cea anglicană a lui Henric al VIII- 
lea, precum și secta „visătorilor” și a anabaptiștilor. Luther, el 


120 


însuși un fanatic de bună-credinţă, înţelege că ceea ce a urmărit 
el în domeniul spiritual a fost interpretat de mulţi în sens carnal 
și exploatat în mod cumplit în avantajul lor personal. Gustav 
Freytag?! a exprimat cel mai bine tragedia ultimilor ani ai 
reformatorului: „Cel ales de soartă să recreeze ceea ce este cu 
adevărat grandios, acela își distruge, în același timp, o parte a 
propriei sale existenţe. Și cu cât este mai conştiincios, cu atât 
mai adânc simte în forul său incizia pe care a făcut-o în 
orânduirea lumii. Aceasta este durerea tainică, este penitenţa 
oricărei mari idei din istorie.” Pentru prima oară, până și acest 
om dur și altminteri neînduplecat dă dovadă de o oarecare 
dorinţă de înțelegere, iar partenerii săi care, de obicei, întindeau 
și supra-întindeau coarda voinţei sale, chiar și principii germani, 
toţi au devenit mai prudenţi de când au remarcat că stăpânul și 
împăratul lor, Carol Quintul, are din nou mâinile libere și este 
bine înarmat. Poate că ar fi totuși recomandabil, se gândesc unii 
dintre ei, să nu te opui ca răzvrătit acestui stăpân al Europei; 
căci, persistând într-o atitudine rigidă, s-ar putea întâmpla să-ţi 
pierzi capul și pământurile. 

Pentru prima dată, deci, lipsește acea teribilă intransigenţă ce 
a domnit înainte și după aceea în conflictele religioase din 
Germania; această relaxare a fanatismului oferă o perspectivă 
imensă. Căci, dacă s-ar realiza o înțelegere în sensul ideilor lui 
Erasm între vechea biserică și noua doctrină, atunci Germania 
și, odată cu ea, lumea toată, și-ar regăsi unitatea spirituală, iar 
secularul război religios, civil, interstatal, cu tot cortegiul său de 
implicaţii - distrugerile oribile de valori culturale și materiale - ar 
putea fi împiedicat. Ar putea fi asigurată supremaţia morală a 
Germaniei în lume și ar fi evitată rușinea persecuțiilor religioase. 
Nu ar mai fi nevoie să se ridice ruguri, punerea la index și 
Inchiziția nu ar mai trebui să-și aplice barbarul lor stigmat pe 
libertatea spiritului, încercata Europă ar fi cruţată de infinite 
nenorociri. De fapt, cât de mică a mai rămas distanţa care-i 
separă pe adversari. Dacă aceasta ar fi depășită, venind fiecare 
în întâmpinarea celuilalt, atunci raţiunea, cauza umanismului, 
deci Erasm, ar putea triumfa încă o dată. 

Pentru un asemenea acord este promițătoare și împrejurarea 
că, acum, cauza protestantă nu mai este reprezentată de 
inflexibilul Luther, ci de mult mai diplomaticul Melanchthon. 


31 Scriitor și publicist german (1816-1895). 
121 


Acest personaj excepţional de blând și generos, pe care biserica 
protestantă îl slăvește ca pe prietenul și ajutorul cel mai devotat 
al lui Luther, a fost toată viaţa - ciudat lucru - și admiratorul 
fidel al marelui adversar al acestuia, rămânând un statornic 
discipol al lui Erasm. 

Structurii sale sufletești, caracterizată printr-o cumpătare 
prudentă, îi este chiar mai apropiată interpretarea umanistă și 
umană, în spirit erasmean, a doctrinei evanghelice, decât 
formulările severe și riguroase ale lui Luther; dar prestanţa și 
forţa lui Luther au asupra lui un pronunţat efect sugestiv, 
dominator. La Wittenberg, când este în imediata vecinătate a 
acestuia, Melanchthon se simte complet dependent și subjugat 
de voinţa lui Luther, pe care îl slujește umil, cu tot zelul minţii 
sale clare și logice. Aici la Augsburg însă, Melanchthon, găsindu- 
se pentru prima oară în afara puterii hipnotice exercitate de 
personalitatea lui Luther, își poate, în sfârșit, manifesta 
nestingherit și cealaltă latură a firii sale: elementul erasmean. In 
aceste zile de la Augsburg, Melanchthon se declară fără rezerve 
pentru o atitudine conciliantă dusă până la extrem, mergând cu 
concesiile atât de departe, încât aproape că se află iar cu un 
picior în vechea biserică. „Confesiunea de la Augsburg”, 
elaborată de el personal, deoarece, după cum mărturisește el, 
Luther „nu poate să meargă atât de domol și cu atâta băgare de 
seamă”, nu conţine, deși formulată limpede și ingenios, niciun 
atac provocator la adresa bisericii catolice; pe de altă parte, în 
timpul dezbaterilor sunt ocolite în mod prudent, prin tăcere, 
importante chestiuni litigioase. Astfel, doctrina predestinaţiei, în 
privinţa căreia Luther se luptase cu atâta îndârjire cu Erasm, nu 
este discutată, după cum nu sunt dezbătute nici teze dintre cele 
mai delicate, ca: dreptul divin al papalității, apoi acel „character 
indelebilis", imposibilitatea pentru cler de a lepăda haina 
preoțească, numărul de șapte al sacramentelor. Din ambele 
părţi se fac auzite cuvinte de mediere uimitoare. Melanchthon 
scrie: „Noi respectăm autoritatea papei de la Roma și întreaga 
supunere faţă de biserică, cu condiţia ca papa de la Roma să nu 
ne repudieze”, în timp ce un reprezentant al Vaticanului declară 
semioficial că problema căsătoriei preoţilor și cea a potirului 
laicilor se mai pot discuta. În pofida tuturor dificultăţilor, 
participanţii încep să fie cuprinși de o ușoară speranţă. Și dacă, 
printre cei prezenţi, s-ar găsi acum acel om cu o înaltă 


122 


autoritate morală, un om stăpânit de o ardentă voinţă de pace și 
care și-ar pune în joc toată puterea elocvenței sale mediatoare, 
toată arta logicii sale, întreaga măiestrie a vorbirii, el însuși 
strâns legat de ambele tabere, de una prin simpatie, de cealaltă 
prin fidelitate, acela ar mai izbuti, poate, în ultimul ceas, să 
realizeze un acord între protestanți și catolici, salvând astfel 
ideea europeană. 

Acest om unic este Erasm, și împăratul Carol, stăpânul celor 
două lumi, l-a invitat în mod expres la Dietă, după ce îi solicitase 
sfatul, cerându-i să intervină ca mediator. lată însă că se repetă 
tragicul destin al lui Erasm, care face ca acestui om prevăzător, 
dar necutezând niciodată să iasă la vedere, să-i fie dat numai să 
recunoască ca nimeni altul momentele epocale și să piardă 
totuși momentul decisiv, din cauza slăbiciunii sale, a incurabilei 
sale lipse de curaj; și de data aceasta se repetă vina sa în faţa 
istoriei. Întocmai ca în cazul Dietei de la Worms, Erasm lipsește 
și de la Dieta de la Augsburg; nu se poate hotărî să-și pledeze 
personal convingerea și cauza. Este adevărat, scrie scrisori, 
chiar multe scrisori, adresate ambelor partide, scrisori foarte 
înțelepte, foarte calde, foarte persuasive, căutând să-i 
determine pe prietenii săi din ambele tabere, pe Melanchthon, 
de o parte, pe legatul papei, de cealaltă, să facă maximum de 
concesii. Numai că, în orele fatale de mare încordare, cuvântul 
scris nu are niciodată forța chemării înflăcărate, făcute prin viu 
grai; și apoi, doar și Luther trimite de la Koburg mesaj după 
mesaj, spre a-l face pe Melanchthon să fie mai aspru și mai 
inflexibil decât l-ar îndemna firea sa intimă. Până la urmă, 
poziţiile contradictorii devin iar rigide, pentru că mediatorul 
genial, mediatorul potrivit, este absent. Ideea împăcării este 
strivită în interminabile discuţii, ca un grăunte promiţător de 
roade, măcinat între două pietre de moară. Marele conciliu de la 
Augsburg sfâșie definitiv creștinătatea, pe care voia s-o 
unească, în două emisfere cu credinţe diferite; în locul păcii, 
deasupra lumii planează discordia. Luther trage concluzia sa 
dură: „Dacă va fi să izbucnească un război, n-are decât, noi am 
oferit și am făcut destul”. lar Erasm conchide tragic: „Dacă-ţi va 
fi dat să vezi ivindu-se în lume confuzii îngrozitoare, să-ți 
amintești că Erasm le-a prezis”. 


123 


Începând din acea zi în care ideea „erasmeană” suferă ultima 
și definitiva sa înfrângere, bătrânul de la Freiburg nu mai este 
decât o persoană inutilă înconjurată de cărţile sale, numai o 
umbră palidă a gloriei sale de odinioară. Și el e primul care își dă 
cel mai bine seama că un om tolerant și tăcut nu-și are locul „în 
această epocă zgomotoasă, mai bine zis furibundă”. La ce bun 
să mai târască multă vreme acest trup neputincios, bolnav de 
gută, într-o lume căreia i-a devenit străină orice idee de pace? 
Erasm este sătul de viață, deși a iubit-o atât de mult odinioară; 
este mișcătoare implorarea rostită de buzele sale: „De ar vrea 
Dumnezeu să mă cheme odată la el, scoțându-mă din această 
lume  turbată!” Căci unde să-și mai găsească adăpost 
preocupările spirituale, când fanatismul tulbură inimile? 
Sublimul imperiu al umanismului, clădit de el, este asaltat de 
dușmani și pe jumătate cucerit, timpurile de „eruditio et 
eloquentia” au apus, oamenii nu mai dau ascultare cuvintelor 
sensibile, bine chibzuite ale poeziei, ci numai vorbelor aspre și 
pătimașe ale politicii. Gândirea este sufocată de iluzia sectară, 
este uniformizată în gândire luterană sau gândire papistașă, 
învățații nu mai luptă prin scrisori și broșuri formulate cu 
eleganță, ci își aruncă reciproc, ca precupeţele, insulte 
grosolane și vulgare, nimeni nu vrea să-l înţeleagă pe celălalt, ci 
fiecare vrea să-i impună celuilalt propria sa credință partizană, 
doctrina sa, cu forţa, ca un stigmat; și vai de cei ce vor să 
rămână deoparte, fideli propriului lor crez: contra celor ce vor să 
stea între și deasupra celor două tabere se îndreaptă o ură 
îndoită! Ce gol se face, într-o asemenea epocă, în jurul celui ce 
este atașat numai lumii spiritului! Pentru cine să mai scrii atunci, 
de vreme ce de atâtea înjurături și ţipete politice urechile au 
devenit surde la semitonurile delicate, la ironia fină și 
pătrunzătoare, cu cine să mai porți discuţii teologice despre 
învățătura lui Dumnezeu, de când această învăţătură a ajuns pe 
mâinile doctrinarilor și zeloţilor, care, drept ultim și optim 
argument al încăpăţânării lor, fac apel la soldățime, la cete de 
călăreţi și la tunuri? Incepe o vânătoare a celor de altă părere și 
a liber-cugetătorilor, o dictatură a intoleranței: sunt folosite 
măciuca și spada, în credinţa că, în acest fel, este slujită cauza 
creștinismului, și tocmai cei mai luminaţi și cei mai curajoși 
dintre adepţi sunt cuprinși de violența cea mai brutală. A venit 
„tumultul” pe care el l-a prezis; în inima sa desperată și ostenită 


124 


izbesc puternic vești înspăimântătoare sosite din toate ţările. La 
Paris a fost ars la un foc lent traducătorul și discipolul său 
Berquin, în Anglia au fost târâţi sub securea călăului cei mai 
distinși prieteni ai săi, iubiții John Fisher și Thomas Morus (fericit 
cel ce are forța de a fi martir pentru credinţa sa!); și Erasm 
geme când află vestea: „Simt de parcă aș fi murit eu însumi o 
dată cu ei”. Pe Zwingli, cu care corespondase adesea, 
adresându-și reciproc cuvinte prietenoase, l-au răpus pe câmpul 
de luptă de la Kappel, pe Thomas Munzer l-au omorât prin 
suplicii cum nici păgânii și chinezii nu ar fi putut născoci altele 
mai cumplite. Anabaptiștilor le smulg limba, pe predicatori îi 
sfâșie cu clești înroșiţi și le dau foc la stâlpul ereticilor, jefuiesc 
bisericile, ard cărțile, incendiază orașele. Pedestrașii lăncieri au 
devastat Roma, splendoarea lumii - o Doamne, ce instincte 
bestiale se dezlănţuie în numele Tău! Nu, în lume nu mai este 
loc pentru libertatea de gândire, pentru înţelegere și îngăduință, 
aceste idei fundamentale ale doctrinei umaniste. Artele nu pot 
înflori pe un teren atât de îmbibat de sânge, s-a sfârșit pentru 
decenii, pentru secole, poate chiar pentru totdeauna, cu 
vremurile unei comunități universale, până și latina, această 
ultimă limbă a unei Europe unite, limba inimii sale, piere: pieri 
deci și tu, Erasme! 
e 

Dar iată că - fatalitate a existenței sale - acest etern nomad 
trebuie să pornească în pribegie din nou, de data aceasta însă 
pentru ultima oară. La aproape șaptezeci de ani, își părăsește 
încă o dată, pe neașteptate, locul și casa. Este cuprins de o 
dorinţă cu totul inexplicabilă de a pleca din Freiburg și de a se 
muta în Brabant, unde a fost invitat de duce, dar în adâncul 
sufletului știe că altcineva îl cheamă: moartea. O neliniște 
misterioasă a pus stăpânire pe el, și cel ce a trăit toată viaţa ca 
un cosmopolit, ca un apatrid conștient, simte o nevoie temător- 
afectuoasă de a se afla pe pământul unde s-a născut. Trupul 
obosit vrea să se întoarcă acolo de unde a venit, o presimțţire îi 
spune că sfârșitul călătoriei este aproape. 

Nu mai ajunge însă la destinaţie. Intr-o mică birjă, folosită de 
obicei numai pentru femei, bătrânul slăbit este transportat la 
Basel, unde intenționează să se mai odihnească câtva timp, 
așteptând să se topească gheaţa ca să poată pleca, odată cu 
venirea primăverii, în patrie, la Brabant. Între timp, orașul Basel 


125 


îl reţine, aici mai găsește oarecare căldură intelectuală, aici mai 
trăiesc câţiva oameni care i-au rămas credincioși: fiul lui Froben, 
Amerbach și alţii. Ei au grijă ca bolnavul să aibă o locuinţă 
confortabilă și îl iau la ei; mai există și vechea tipografie, astfel 
că are prilejul să participe iar, fericit, la transformarea 
cuvântului gândit și scris în cuvânt tipărit, să respire mirosul de 
ulei al tiparniţei, să ţină în mână cărțile frumoase, tipărite clar, și 
să poarte un dialog instructiv cu ele, prietene încântător de 
tăcute, nespus de pașnice. Într-o liniște deplină, cu totul izolat 
de lume, prea obosit și lipsit de puteri pentru a mai putea părăsi 
patul pentru mai mult de patru sau cinci ore pe zi, Erasm 
trăiește această ultimă perioadă a vieţii sale într-o stare de 
totală răceală lăuntrică. Are sentimentul că a fost uitat și 
proscris, căci catolicii nu-l mai solicită, iar protestanții îl iau în 
derâdere. Nimeni nu mai are nevoie de el, nimeni nu-i mai cere 
părerea și verdictul. „Dușmanii mei se înmulţesc, iar prietenii 
mei se împuţinează”, se plânge deznădăjduit omul solitar, 
pentru care raporturile spirituale dintre oameni însemnaseră 
lucrul cel mai frumos și cel mai dătător de bucurii în viaţă. 

Dar iată: aidoma unei rândunici întârziate ce ciocănește la o 
fereastră ce a și fost acoperită de gheaţa iernii, mai ajunge și la 
el, în singurătatea sa, un cuvânt de venerație și de salut. „Tot 
ceea ce sunt și sunt în stare să fac îţi datorez numai ţie și, dacă 
nu aș recunoaște acest lucru, aș fi cel mai ingrat om al tuturor 
timpurilor. Salve itaque etiam, atque etiam, pater amantissime, 
pater decusque patriae, literarum assertor, veritatis 
propugnator invictissime. Te salut și încă o dată te salut, părinte 
iubit și fală a patriei, spirit protector al literelor, luptător 
neînfrânt pentru adevăr.” Numele bărbatului care scrie aceste 
cuvinte îl va eclipsa pe al său: este François Rabelais, care, în 
zorile tinerei sale glorii, salută amurgul maestrului muribund. 
După aceea, îi mai sosește și o altă scrisoare, o scrisoare din 
Roma. De data aceasta, Erasm, bătrânul de șaptezeci de ani, o 
deschide nerăbdător, apoi, zâmbind amar, o pune deoparte. Nu 
cumva își bate joc de el? Noul papă îi oferă un loc de cardinal 
aducător de imense venituri, tocmai lui, care, de-a lungul 
întregii sale vieţi, se ferise cu dispreţ, de dragul libertăţii, de 
toate demnităţile din lume. Refuză cu atitudine de înțelept 
cinstea aproape jignitoare: „Acum, ca muribund, să iau asupra 
mea îndatoriri pe care de-a lungul întregii mele vieţi le-am 


126 


respins?” Nu, trebuie să mori liber, dacă ai trăit liber! Liber și în 
haine civile, fără distincţii și onoruri pământești, liber ca toți 
singuraticii și singuratic ca toți oamenii liberi. 

Eterna, cea mai devotată prietenă a oricărei solitudini și cea 
mai bună consolatoare a ei, munca, ea rămâne însă până în 
ultimul ceas lângă cel bolnav. Cu trupul încovoiat de dureri, 
zăcând în pat, cu mâini tremurânde, Erasm scrie întruna, zi și 
noapte, la Comentariul despre Origene, compune eseuri și 
scrisori. Nu mai scrie pentru glorie și nici pentru bani, ci numai 
din dorinţa tainică de a trage învățăminte din spiritualizarea 
vieții și de a trăi mai intens prin învăţătură, din plăcerea de a 
aspira și de a respira știință; numai această veșnică diastolă a 
oricărei existențe pământene, numai acest ritm de respiraţie 
mai face să pulseze sângele său. Activ până în ultima clipă, 
numai prin labirintul sacru al muncii se poate ascunde de o lume 
cu care nu este de acord și pe care nu o înțelege, de o lume 
care nu mai vrea nici ea să-l accepte și să-l înțeleagă. In sfârșit, 
se apropie de patul său aducătoarea supremei împăcări. Și 
acum, când se apropie moartea, cea de care Erasm se temuse 
toată viaţa peste măsură de mult, ajuns fără puteri, el o privește 
liniștit și aproape recunoscător. Mintea lui mai rămâne lucidă 
până la despărţire, îi mai compară pe prietenii ce stau la 
căpătâiul său, Froben și Amerbach, cu prietenii lui lov, 
întreţinându-se cu ei în cea mai aleasă și mai spirituală latină. 
Apoi însă, în ultima clipă, când lipsa de aer îl sufocă, se întâmplă 
ceva ciudat: el, marele erudit umanist, care, de-a lungul întregii 
sale vieţi vorbise numai latinește, uită brusc această limbă atât 
de obișnuită și firească pentru el. Și, zbătându-se în angoasa 
originară a creaturii, buzele ce încep să înțepenească murmură 
deodată cuvintele învățate de copil în patria sa: „/ieve Goa”?. 
Primul și ultimul cuvânt din viaţa sa se regăsesc în același grai 
olandez. Și după aceea, o ultimă răsuflare, și își găsește și el 
ceea ce dorise din străfundul sufletului său pentru întreaga 
omenire: pacea. 


32 O, Doamne! (Oland.). 
127 


e Testamentul lui Erasm 


În timp ce Erasm, muribund, lăsa ca moștenire spirituală 
generaţiilor viitoare misiunea nobilă de a lupta pentru concordia 
europeană, la Florența apărea una dintre cele mai de seamă și 
mai îndrăzneţe lucrări din istoria universală, renumitul // Principe 
al lui Niccolò Machiavelli. În acest manual scris cu o claritate 
matematică, manual al politicii de nimic îngrădită, de forță și 
succes, este formulat, cu precizia unui catehism, principiul cu 
totul opus celui erasmean. În timp ce Erasm cerea principilor și 
popoarelor să-și subordoneze de bunăvoie și pașnic aspiraţiile 
personale, egoist-imperialiste, solidarităţii fraterne a întregii 
omeniri, Machiavelli face din setea de putere și de forță a 
fiecărui principe și a fiecărei naţiuni țelul suprem și unic al 
gândirii și acţiunii lor. Rațiunea de stat, dezvoltarea maximă a 
propriei individualităţi trebuie să fie unicul scop vădit și singura 
țintă finală a oricărei evoluții istorice, iar înfăptuirea 
necondiționată a acestor țeluri, sarcina supremă în succesiunea 
evenimentelor istorice; pentru Machiavelli, raţiunea supremă 
este puterea și continua creștere a acesteia, pentru Erasm, 
dreptatea. 

Cu aceasta au fost turnate pentru toate timpurile, într-un tipar 
spiritual, cele două forme fundamentale, mari și eterne, ale 
oricărei politici din lume: politica realistă și cea idealistă, politica 
diplomatică și cea etică, politica de stat și cea de umanitate. 
Pentru Erasm, observator filosofic al lumii, politica aparţine, 
conform accepției lui Aristotel, a lui Platon și a lui Toma din 
Aquino, eticii: principele, conducătorul statului, trebuie să fie, în 
primul rând, slujitorul divinității, exponentul ideilor morale. 
Pentru Machiavelli, diplomat de profesie, versat în activitatea 
practică a cancelariilor de stat, politica reprezintă, dimpotrivă, o 
știință morală și complet de-sine-stătătoare. Ea are tot atât de 
puţin de-a face cu etica pe cât au de-a face cu ea astronomia 
sau geometria. Principele și conducătorul unui stat nu trebuie 
să-și facă iluzii despre umanitate, noţiune vagă și lipsită de 
contururi clare, ci, să se bizuie, fără niciun sentimentalism, pe 
oameni ca pe singurul material sensibil de care dispun, utilizând 


128 


pentru ei înșiși și pentru națiunea lor, cu maximă încordare 
psihologică, energiile și slăbiciunile oamenilor și, procedând 
lucid și impasibil, să aibă tot atât de puţine menajamente și 
îngăduință faţă de adversarii lor, ca și un jucător de șah; în 
schimb, trebuie să obţină pentru poporul lor, prin toate 
mijloacele, permise și nepermise, cât mai multe avantaje și 
privilegii cu putinţă. Pentru Machiavelli, puterea și extinderea 
puterii sunt cea mai înaltă îndatorire, iar succesul, dreptul 
esenţial al unui principe, al unui popor. 

În spaţiul concret al istoriei, a reușit să se impună, evident, 
concepţia lui Machiavelli ce exaltă principiul forței. Nu politica 
umanitară de împăcare și conciliere, nu „ideea erasmeană”, ci 
politica monarhică de forță, ce folosește fără șovăire orice prilej 
în spiritul doctrinei din „Principele”, a determinat de atunci 
încoace evoluţia dramatică a istoriei europene. Generaţii întregi 
de diplomaţi au învăţat arta lor rece din manualul de aritmetică 
politică a florentinului înzestrat cu o perspicacitate cruntă; 
graniţele dintre naţiuni au fost însemnate și mereu reînsemnate 
prin foc și sânge. Lipsa de înţelegere și nu buna înțelegere a 
făcut să erupă la suprafață energiile cele mai pasionale ale 
tuturor popoarelor Europei. În schimb, până acum, ideea 
erasmeană nu a modelat niciodată istoria și nu a avut o 
înrâurire vizibilă asupra destinului european: marele vis umanist 
despre rezolvarea contradicţiilor în spiritul dreptăţii, despre 
unirea mult dorită a naţiunilor sub semnul unei civilizaţii 
comune, a rămas o utopie neîmplinită și poate niciodată 
realizabilă în limitele realităţii noastre. 

În lumea spirituală însă, își găsesc locul toate contradicţiile: 
chiar și ceea ce nu apucă niciodată să se manifeste triumfător în 
realitate rămâne totuși, în lumea spirituală, ca o forţă dinamică, 
și tocmai idealurile neîmplinite se dovedesc cele mai de 
neînvins. O idee care nu se concretizează nu poate să fie nici 
înfrântă, nici dovedită falsă, o necesitate, chiar dacă este 
amânată, nu este mai puţin inexorabilă; dimpotrivă, numai 
idealurile care nu s-au uzat sau compromis prin înfăptuirea lor 
continuă să acţioneze în fiecare nouă generaţie ca element 
moral stimulator. Numai ele, idealurile încă niciodată împlinite, 
revin permanent. lată de ce, din punct de vedere spiritual, nu 
înseamnă o depreciere faptul că idealul umanist, erasmean, 
această primă tentativă de a realiza o înţelegere europeană, nu 


129 


a ajuns să fie niciodată predominant, și abia de a avut vreodată 
o înrâurire politică: nu stă în firea lucrurilor ca dorinţa de a fi 
deasupra partidelor să ducă vreodată la crearea unui partid și la 
atragerea majorităţii; abia dacă se poate nădăjdui ca acea 
formă de viaţă, cea mai desăvârșită și mai elevată, de un calm 
goethean, să poată deveni cândva formă și fond pentru sufletul 
maselor. Orice ideal umanist, bazat pe o viziune largă a lumii și 
pe puritatea inimii este sortit să rămână un ideal spiritual- 
aristocratic, hărăzit unui număr restrâns de oameni, și să fie 
lăsat de aceștia ca moștenire, de la un spirit la altul, de lao 
generaţie la alta; pe de altă parte însă, această nădejde într-un 
viitor destin comun al omenirii, orice vremuri ar veni, fie ele și 
cele mai tulburi, nu va dispărea niciodată în întregime. Ceea ce 
Erasm, acest bătrân înșelat în speranţele sale, dar căruia nu i se 
puteau lua totuși aceste speranţe, a lăsat moștenire, în plină 
urgie a războaielor și a învrăjbirii europene, nu era decât 
străvechea credinţă fierbinte a tuturor religiilor și miturilor într-o 
viitoare inevitabilă umanizare a omenirii, într-un triumf al 
raţiunii limpezi și drepte asupra pasiunilor egoiste și trecătoare. 
Acest ideal, trasat pentru prima dată pragmatic, cu mâna 
nesigură și adesea sfioasă, a însuflețit, cu speranţe mereu 
reînnoite, privirile a zece sau douăzeci de generaţii europene. 
Nimic din ceea ce a fost gândit și rostit vreodată de o minte 
clară și cu o adevărată forță morală nu este cu totul zadarnic; 
chiar dacă a fost formulat cu ezitare și numai incomplet, acest 
ideal constituie pentru spiritul moral un stimulent spre mereu 
noi enunţări. Lui Erasm, învins în viața pământească, îi rămâne 
gloria de a fi deschis, literar, drumul în lume ideii umanitare, 
acestei idei atât de simple și totuși eterne, care spune că 
misiunea supremă a omenirii este aceea de a deveni din ce în 
ce mai umană, mai morală, mai înţelegătoare. După el vine 
discipolul său, Montaigne, pentru care „neomenia reprezintă 
viciul cel mai grav”, „que je n'ay point le courage de concevoir 
sans horreur'*, și care transmite mai departe mesajul de 
înțelegere și toleranță. Spinoza pretinde „amor intellectualis” în 
locul pasiunilor oarbe, iar Diderot, Voltaire și Lessing, sceptici și 
în același timp idealiști, luptă pentru abolirea oricărei îngrădiri a 
convingerilor, în favoarea unei toleranţe atotințelegătoare. La 
Schiller apare, învăluit în avânt poetic, mesajul universalităţii, la 


33 „La care nu cutez să mă gândesc fără groază” (fr.). 
130 


Kant, chemarea la pacea perpetuă, și tot astfel mereu până la 
Tolstoi, Gandhi și Rolland, spiritul de înţelegere își revendică cu 
puterea logicii dreptul său moral alături de dreptul pumnului 
impus de forță. Tot mereu răzbate credinţa într-o pacificare 
posibilă a omenirii tocmai în momentele de maximă învrăjbire, 
căci, pentru nimic în lume, omenirea nu va putea trăi și crea 
vreodată fără această iluzie consolatoare în progres pe tărâm 
moral, fără acest vis al înfăptuirii unei ultime și finale concordii. 
Și chiar dacă oameni deștepţi care cântăresc totul la rece vor 
demonstra fără întrerupere lipsa de perspectivă a ideii 
erasmeene și chiar dacă realitatea ar părea să le dea o dată și 
încă o dată dreptate, totdeauna vor fi necesari oamenii care știu 
să arate ceea ce apropie popoarele dincolo de ceea ce le 
desparte și care redeșteaptă cu încredere în inimile semenilor 
ideea unor vremuri viitoare de o umanitate mai elevată. În 
această moștenire acționează creator o mare făgăduinţă. Căci 
numai ceea ce înalţă spiritul până la sfera problemelor general- 
umane, dincolo de limitele propriului spaţiu vital, poate dărui 
fiecărui om puterea de a-și depăși propriile puteri. Numai după 
acele aspirații care trec dincolo de persoana lor și care sunt 
greu de împlinit își pot da seama oamenii și popoarele de 
adevărata și sacra lor măsură. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


131