Stefan Zweig — Lupta in jurul unui rug

Stefan Zweig 


STEFAN ZWEIG 


LUPTA ÎN JURUL 
UNUI RUG 


Prefață de EUGEN RELGIS 
Traducere de E. MARGHITA 
Coperta de VALENTIN TANASE 


EDITURA ULISE 
București, 1993 


„Posteritatea nu va putea concepe că 
am fost nevoiți să trăim iarăși într-o 
beznă atât de adâncă, după ce se făcuse 
cândva lumină”... 


Castellio „De arte dubitandi” 1562 


Calvin Castellio 


PREFAŢĂ 


„Castellio împotriva lui Calvin”, una din cele mai izbutite și 
mai patetice opere ale lui Stefan Zweig, ne amintește - ca 
multe altele, în această epocă de răsturnare a tuturor valorilor 
- vechea sentință latinească: „Habent sua fata libelli”. Când 
apăruse ediția originală, pe la începutul anului 1936, norii 
negri ai cataclismului ce avea să cutremure întreaga planetă cu 
trei ani mai târziu au și acoperit cerul speranțelor și 
străduințelor umane. Unul după altul, popoarele au fost prinse 
în jugul dictaturilor: fascismul, nazismul și toate imitaţiile lor 
servile din țările cotropite de psihoza „totalitară” își făureau 
mașinile infernale ce aveau să dezlănţuie războiul mondial. 

Gândirea liberă, izgonită, urmărită, iși căuta refugiul în 
colțuri unde nu răzbise încă intoleranța ucigașă, teroarea 
sadică a barbarilor pe care o știință denaturată îi înzestrase cu 
toate uneltele de distrugere și omor. Slujitorii Spiritului - dacă 
nu erau asasinați mișelește, ca profesorul Theodor Lessing, la 
Praga, sau dacă nu se grăbeau să părăsească jungla 
pseudocivilizației europene, ca Heinrich și Thomas Mann, ca 
Albert Einstein și atâția alţii - erau avertizaţi, dintr-un exces de 
politețe sardonică, să fugă, să dispară din calea hoardelor ce se 
pregăteau pentru marele măcel. 

La Salzburg, într-o cafenea literară, unde erau atârnate 
portretele marilor scriitori austrieci, două gloanțe de revolver 
au găurit chipul lui Stefan Zweig și al lui Andreas Latzko, care 
locuiau pe atunci în frumosul oraș cu atâtea vestigii medievale. 
Invitaţie la pribegie... Latzko, „omul Durerii“ - cum l-a numit 
Romain Rolland - n-a avut puterea să călătorească mai departe 
de Amsterdam, unde l-a surprins apoi iureșul armatei 
motorizate. Mai trăiește oare? 

Zweig, călătorul pasionat, care a ocolit pământul și în spațiu 
și în timp, a ajuns repede, după un popas la Londra, pe 
țărmurile bogate ale celor două Americi, desfășurând și acolo o 
activitate prodigioasă, curmată însă brusc - spre nedumerirea 
tuturor - prin gestul unei duble sinucideri: scriitorul și soția lui 
s-au dat singuri mortii la Petropolis, în Brazilia, pe la începutul 
anului 1942, când izbânda hitleristă părea la apogeul ei; de 

4 


fapt, ea era pe o culme ascuțită, fără să bănuiască prăpastia în 
care trebuia să se prăbușească... 

„Castellio ” avea să fie al zecelea volum al lui Stefan Zweig, 
tradus de mine, după Marie Antoinette, Fouche, Erasmus, 
Maria Stuart, Amok, Noapte fantastică, Trei maeștri, Tolstoi, 
Nietzsche, Magellan... Am vrut să încetățenesc în literatura 
română și această eroică figură aproape necunoscută, a 
aceluia care simbolizează totuși pentru toate epocile lupta 
„conștiinței împotriva violenței”. Dar Zweig m-a sfătuit să nu-l 
traduc. „Castellio ”... „plait peu au public...” Am înțeles amara 
și ironica aluzie: încă din 1936, „opinia publică” era intoxicată 
de maculatura unei propagande obscurantiste, care precede 
năvala echipelor de asasini. „Dacă o publici, ar trebui multe 
prescurtări, dar te sfătuiesc să lași cu totul la o parte această 
carte...” Și, fără tranziţie, scrisoarea acestui neobosit peregrin 
continuă astfel: „Brazilia era minunată...” In trei cuvinte, el a 
sărit din FEvul-Mediu în Lumea-Nouă, de la obsesia autodafe- 
ului la viziunile însorite ale tropicelor și la orizonturile 
mișcătoare ale Atlanticului! 

După două luni, am primit de la Stefan Zweig un alt 
exemplar din „Castellio”, împestrițat cu o sumedenie de 
corecturi. Fraze și chiar pagini anulate cu creionul, roșu sau 
albastru, fragmente cizelate migălos sau înlocuite cu altele, 
adaosuri pe marginea paginilor. Doar abia apăruse! Ce 
dezmințire pentru acei care credeau că Zweig scrie cu ușurință 
și că gloria nu-i dă nici răgazul de a-și revedea textele! 
Dimpotrivă, aproape întreaga sa operă s-a reeditat între 1936- 
1940, integral revizuită. În scrisoarea de la 10 iunie 1936, mi se 
cere să mă servesc la traducere numai de acest exemplar. Și 
titlul să fie: „Lupta în jurul unui rug”, iar subtitlul: „Castellio 
împotriva lui Calvin.” 

După opt ani, cartea a apărut în tălmăcire românească, pe la 
sfârșitul războiului, după textul corectat de mâna aceluia care 
ne-a părăsit atât de precipitat pe la începutul lui. Vechiul 
traducător al lui Zweig se mulțumește, de astă dată, cu această 
simplă, prezentare: nu vrea să monopolizeze o fidelitate care 
este și a altora. Într-adevăr, și cărţile au destinul lor: ele trec 
din mână în mână, ca și luminile lampadoforilor. Apar, dispar - 
și reapar în cele din urmă, în momentele hotărâtoare ale 
evenimentelor, arătând rătăciților calea cea dreaptă, amintind 


5 


solitarilor dezamăgiţi, dar și mulțimilor dornice de adevăr și 
libertate, că nimic din luptele și sacrificiile premergătorilor 
pentru dreptate, toleranţă și iubire nu se poate pierde, chiar 
dacă se îngrămădește peste numele și opera lor pulberea 
câtorva veacuri de uitare. 

Cât de actuală această confesiune a lui Stefan Zweig, făcută 
prin intermediul lui Castellio, se poate simti mai cu seamă 
acum, în această epocă de prefaceri mondiale, în sânul 
colectivităților și în conștiințele individuale. De „dincolo“, din 
împărăția permanentă a Spiritelor eliberate, autorul acelei 
impunătoare galerii de „Constructori ai Lumii” ne vorbește 
fratern și profetic totodată, prin umilul și proscrisul cărturar 
Castellio, care, a cutezat să înfrunte atotputernicia lui Calvin, 
dogmaticul tiran al credinței, - după cum ne vorbește și prin 
Erasmus, celebrul învățat care a înfruntat pe fanaticul Luther, 
proclamând valorile eterne ale unui umanism ce trebuie să fie 
viu, cu rădăcini în inima și raţiunea oricărui om luminat. 

În înjghebarea atât de armonioasă a operelor sale, 
„Castellio” și „Erasmus“ ale lui Ștefan Zweig rămân ca doi 
stâlpi de sprijin ai unei cupole străluminate de idealurile 
gândirii și creației omenești, a căror „armă” e Spiritul și al 
căror tel suprem e Pacea care - precum ne învaţă Spinoza - „nu 
e lipsa de război, ci virtutea ce se naște din vigoarea 
sufletească”. 


Ianuarie 1945 


EUGEN RELGIS 


INTRODUCERE 


Celui qui tombe obstiné en 
son courage, qui, pour quelque 
danger de la mort voisine ne 
relâche aucun point de son 
assurance, qui regarde encore, 
en rendant l'âme, son ennemi 
d'une vue ferme et dédaigneuse, 
il est battu, non pas de nous, 
mais de la fortune; il est tué non 
pas vaincu: les plus vaillants 
sont parfois les plus infortunés. 
Aussi y a-t-il des pertes 
triomphantes à  lenvi des 
victoires. 


Montaigne 


„Musculița contra elefantului” - mai întâi pare ciudată 
această însemnare a lui Sebastian Castellio, scrisă chiar de 
mâna lui în exemplarul, aflat la Basel, al broșurii sale polemice 
împotriva lui Calvin. Am fi deci oarecum îndreptăţiţi să bănuim 
că e vorba doar de una din obișnuitele exagerări umaniste. Dar 
cuvintele lui Castellio nu erau nici hiperbolice, nici ironice. Cu 
o comparaţie atât de izbitoare, acest viteaz vroia doar să 
demonstreze prietenului său Amerbach, cât de precis și cât de 
tragic își dădea el însuși seama ce uriaș era adversarul pe care- 
l provoca, acuzând în mod public pe Calvin că din fanatică 
îndârjire el a ucis un om și printr-însul libertatea de conștiință 
în cadrul Reformei. Din primul ceas în care Castellio ridică 
pana ca pe o lance pentru această bătălie primejdioasă, el e pe 
deplin conștient de neputința oricărui război pur spiritual 
împotriva supremaţiei unei dictaturi înarmate cu platoșă și 
zale, conștient deci și de zădărnicia acţiunii sale îndrăzneţe. 
Cum ar putea un singur ins, neînarmat, să se mai războiască cu 
Calvin și să-l învingă, pe acest Calvin, la spatele căruia stau mii 
și zeci de mii și, pe lângă ei, și aparatul militant al puterii de 

7 


stat?! 

Datorită unei formidabile tehnici de organizare, Calvin a 
reușit să schimbe un oraș întreg cu mii de cetăţeni, până atunci 
liberi, într-o rigidă mașinărie de ascultare oarbă; a izbutit să 
nimicească orice tendinţă de independenţă, să acapareze orice 
libertate de gândire, aservind-o numai și numai doctrinei sale. 
Tot ce are vreo putere în oraș și în stat este supus 
atotputerniciei sale, toate autorităţile și toate slujbele: consiliul 
comunal și consistoriul, universitatea și tribunalul, finanţele și 
morala, preoţii, școlile, zbirii, închisorile, cuvântul scris, rostit 
și chiar cel șoptit în taină. Doctrina lui a devenit lege; iar pe 
acel care îndrăznește cea mai mică obiecţie îl așteaptă foarte 
repede temniţa, surghiunul sau rugul - aceste argumente ale 
oricărei tiranii spirituale ce pun dintr-odată capăt tuturor 
discuţiilor - că la Geneva nu e admis decât un singur adevăr, 
iar Calvin e profetul lui. Insă puterea sinistră a acestui om 
nefast se extinde mult mai departe, dincolo de zidurile orașului; 
orașele federale elveţiene văd într-însul pe cel mai important 
aliat politic; protestantismul universal își alege pe 
violentissimus Christianus drept generalissim spiritual; prinți și 
regi se străduiesc să obţină bunăvoința conducătorului 
bisericii, care a întocmit în Europa cea mai puternică 
organizaţie a creștinismului, pe lângă cea romană. 

Nici un eveniment de actualitate politică nu se mai petrece 
fără știrea lui, aproape nici unul împotriva voinţei sale. A 
dușmăni pe predicatorul de la Saint Pierre a devenit un act tot 
atât de primejdios ca și a dușmăni pe Papa sau pe împărat. 

Iar adversarul, Sebastian Castellio - care ca idealist stingher 
pornește lupta în numele libertăţii de gândire a omenirii, lupta 
împotriva tiraniei lui Calvin și a oricărei alte tiranii spirituale - 
cine este el? 

Într-adevăr - asemuit cu fantastica putere a lui Calvin - 
musculița contra elefantului! Un „nemo”, un om de nimic, un 
zero în sensul influenţei publice și un coate-goale, un savant 
sărac lipit pământului, care-și hrănește cu trudă nevasta și 
copiii, dând lecţii particulare, făcând traduceri; un refugiat în 
țară străină, fără drept de adăpost, fără drepturi civile, de două 
ori emigrant: ca întotdeauna în epoci de fanatism mondial, 
omul de omenie stă neputincios și complet izolat între zeloţii 
învrăjbiţi. Ani de zile acest mare și modest umanist duce în 


8 


umbra sărăciei o existență mizeră, veșnic strâmtorat, dar și 
veșnic liber, deoarece nu e legat de nici un partid și nu e robit 
nici unui fanatism. Abia când prin uciderea lui Servet își simte 
conștiința puternic zguduită, și când se ridică de la munca lui 
pașnică spre a învinui pe Calvin în numele drepturilor violate 
ale omului, abia atunci această izolare devine eroism. Căci pe 
Castellio nu-l apără o masă compactă și sistematic organizată, 
ca pe adversarul său Calvin, deprins cu războaiele; pe el nu-l 
sprijină nici un partid, nici cel catolic, nici cel protestant; nici 
un domnitor puternic, nici un împărat și nici un rege nu întinde 
asupra lui, ca pe vremuri asupra lui Luther, și Erasmus, mâna 
sa ocrotitoare; și chiar cei câţiva prieteni care îl admiră se 
încumetă doar în taină să-l îmbărbăteze. 

Căci e nespus de riscant și înseamnă să-ţi pui viața în 
primejdie, dacă te alături fățiș unui om neînfricat care - în timp 
ce în toate ţările ereticii sunt schingiuiţi de către obsesia 
epocii, asemenea vânatului fugărit - ridică cuvântul pentru 
acești dezmoșteniţi, și asupriţi, contestând o dată pentru 
totdeauna tuturor stăpânilor pământului dreptul de a prigoni 
pe vreun locuitor al acestui pământ, din pricina ideilor sale și a 
concepţiilor sale de viaţă. Un om, care în una din acele clipe de 
întunecare a sufletelor, ce se abat în răstimpuri asupra 
popoarelor, cutează să-și păstreze privirea lucidă și omenoasă 
și să definească toate aceste măceluri cucernice - deși 
săvârșite în aparenţă întru cinstirea Domnului - cu numele lor 
adevărat: crimă, crimă și iarăși crimă! Un om care, răscolit în 
sentimentul său cel mai profund de omenie, nu mai poate răbda 
tăcerea și strigă de unul singur până în ceruri disperarea și 
indignarea lui contra tuturor atrocităților comise, luptând 
singur pentru toţi, singur împotriva tuturora. Căci întotdeauna 
cel ce ridică cuvântul împotriva stăpânilor și împărțitorilor 
puterii ceasului de față trebuie să se aștepte la un foarte mic 
număr de oameni, având în vedere nemuritoarea lașitate a 
neamului pământesc; de aceea și Sebastian Castellio nu are în 
ceasul hotărâtor la spatele său decât propria lui umbră, iar 
drept avut singura proprietate inexpropriabilă a artistului 
luptător: o conștiință de neînduplecat într-un suflet neînfricat. 
Insă tocmai faptul că Sebastian Castellio a știut din capul 
locului că lupta lui n-are sorţi de izbândă, dar și, ascultând 
îndemnul conștiinței, a întreprins-o totuși - acest sfânt „Totuși” 


9 


și „Cu toate că” slăvește pentru toate timpurile pe acest erou 
necunoscut în marele său război de eliberare a omenirii. Numai 
pentru curajul de a fi ridicat el singur, izolat, un protest 
pătimaș împotriva unei terori mondiale, lupta lui Castellio 
contra lui Calvin ar trebui să rămână întipărită în mintea și în 
sufletul oricărui intelectual. 

Dar și în tematica ei lăuntrică această discuţie istorică 
depășește cu mult prilejul ei temporar. Aici nu e vorba de un 
teologicum mărginit, nu de omul Servet și nici măcar de criza 
decisivă între protestantismul liberal și cel ortodox: în această 
discuţie dârză se pune o problemă cu mult mai vastă, cu 
repercusiuni dincolo de epoca ei, nostra res agitur; s-a deschis 
o luptă, care sub alte denumiri și sub alte forme va trebui dusă 
mereu și mereu. Teologia înseamnă aici doar o mască 
întâmplătoare a vremii; chiar și Castellio și Calvin nu apar 
decât ca exponenţii unei antiteze invizibile, dar invincibile. 
Indiferent cum vrem să denumim polii acestei permanente 
tensiuni - toleranță contra intoleranţei, libertate contra 
tutelarismului, omenie contra fanatismului, individualitate 
contra mecanizării, conștiință contra violenţei - toate aceste 
denumiri exprimă în fond hotărârea profund lăuntrică și strict 
personală, ce anume este mai important pentru fiecare ins în 
parte: factorul omenie, sau factorul politic, Ethos-ul sau Logos- 
ul, personalitatea sau colectivitatea. 

De această demarcaţie, mereu necesară, între libertate și 
autoritate nu rămâne scutit nici un popor, nici o epocă, nici un 
om care judecă: căci libertatea nu e cu putinţă fără autoritate 
(altminteri devine haos), nici autoritatea fără libertate 
(altminteri devine tiranie). Fără îndoială că în substraturile 
adânci ale firii omenești sălășluiește un dor tainic de contopire 
în colectivitate: e de nedistrus crezul nostru străvechi atavic că 
s-ar putea găsi un anumit sistem religios, naţional sau social, 
echitabil pentru toţi, care să dăruiască omenirii pace și ordine. 

Marele inchizitor al lui Dostoievski a dovedit, cu o dialectică 
cruntă, că majoritatea oamenilor se tem de fapt de propria lor 
libertate și că marea masă, din oboseală faţă de istovitoarea 
multiplicitate a problemelor, față de complicaţia și răspunderea 
vieţii, dorește o mecanizare a lumii printr-o ordine definitivă, 
valabilă pentru toţi, care s-o scutească de orice muncă de 
gândire. Acest dor mesianic de o deproblematizare a existenţei 


10 


constituie fermentul propriu-zis, care netezește căile pentru 
toți profeţii sociali și religioși. Atunci când idealurile unei 
generaţii şi-au pierdut strălucirea și culorile, ajunge 
întotdeauna să se ridice un singur om cu putere de sugestie, 
care să declare peremptoriu că el și numai el a găsit noua 
formulă, pentru că imediat încrederea a mii și mii de oameni să 
aflueze spre pretinsul mântuitor al poporului său al lumii. 
Intotdeauna o nouă ideologie (și acesta e sensul ei metafizic) 
creează mai întâi un nou idealism pe pământ. Căci fiecare om, 
care dăruiește semenilor săi o nouă iluzie de unitate și de 
puritate, scoate mai întâi dintr-înșii forțele cele mai sacre: 
puterea lor de jertfă, entuziasmul lor. Milioane de oameni sunt 
gata, ca într-o vrajă, să se lase cuceriţi, fecundaţi, ba chiar 
violaţi și, cu cât le cere mai mult un asemenea vestitor și 
făgăduitor, cu atât mai mult îi sunt robiţi. De dragul lui, ei 
aruncă bucuros ceea ce mai ieri a fost suprema lor plăcere - 
libertatea lor - numai ca să se poată lăsa conduși cu mai multă 
docilitate, iar vechiul adagiu al lui Tacit „ruere in servitium” se 
împlinește mereu și mereu; popoarele, cuprinse de o beţie 
înflăcărată de solidaritate, se aruncă de bunăvoie în sclavie și 
mai slăbesc biciul cu care sunt flagelate. 

Orice intelectual ar găsi ceva înălțător în faptul că este 
întotdeauna o idee, adică cea mai imaterială forță pe pământ, 
aceea care săvârşeşte asemenea neverosimile minuni de 
sugestie în lumea noastră bătrână, prozaică și mecanizată; am 
putea cădea lesne în ispita de a admira și de a slăvi pe acești 
vrăjitori, pentru că reușesc, pornind de la spirit, să transforme 
materia inertă. Dar din nenorocire tocmai acești idealiști și 
utopiști se demască mai întotdeauna imediat după victoria lor, 
dovedindu-se a fi cei mai siniștri trădători ai duhului. Căci 
puterea îndeamnă la atotstăpânire, biruinţa la abuzul victoriei 
și în loc ca ei să se mulțumească cu atât (că au entuziasmat în 
așa măsură o mulțime de oameni pentru iluzia lor personală, 
încât sunt gata să moară bucuroși pentru ea), acești 
conquistadori cedează cu toţii ispitei de a voi să transforme 
majoritatea în totalitate și de a impune dogma lor și celor fără 
partid. Nu se mulțumesc cu cei supuși lor, cu sateliții lor, cu 
robii lor sufletești, cu toţi eternii acoliţi ai fiecărei mișcări - nu, 
ei vor să vadă și pe cei liberi, pe acea mână de oameni 
independenți, slăvitorii și slugile lor. Iar pentru a face să treacă 


11 


dogma lor drept unică valabilă, ei aplică oficial stigmatul crimei 
oricărei alte păreri. Mereu se înnoiește acest blestem al tuturor 
ideologiilor religioase și politice, că ele degenerează în tiranii, 
de îndată ce se preschimbă în dictaturi. Dar în clipa în care un 
propovăduitor spiritual nu mai are încredere în puterea 
imanentă a adevărului emis de el, ci face uz de violenţă, din 
acea clipă el declară război libertăţii omenești. Indiferent de 
idee, din momentul în care cel ce-o propagă se folosește de 
teroare spre a uniformiza și a reglementa convingeri străine - 
oricare ar fi această idee - ea nu mai este atunci idealitate, ci 
brutalitate. Chiar și adevărul cel mai pur, impus altora cu sila, 
devine o crimă împotriva spiritului. 

Însă spiritul e un element misterios. Impalpabil și invizibil ca 
aerul, pare să se adapteze conciliant tuturor formelor și 
formulelor. Și aceasta ademenește tot mereu firile despotice să- 
și închipuie că spiritul ar putea fi complet tescuit, ermetic 
închis și înfundat în sticle. Dar cu orice asuprire și înăbușire se 
stârnește și sporește o contrapresiune dinamică; tocmai atunci 
când e tescuit și comprimat, el devine, un exploziv; oricare 
oprimare duce mai curând sau mai târziu la răzvrătire. Căci, 
independența morală a omenirii rămâne - eternă consolare - 
indestructibilă. 

Niciodată nu s-a izbutit până acum să se impună pe cale 
dictatorială întregului glob pământesc o singură religie, o 
singură filozofie, o singură formă de concepţie asupra lumii și 
niciodată nu se va izbuti, căci întotdeauna spiritul va ști, să se 
apere de orice robie, întotdeauna va refuza să gândească în 
tipare de comandă, să se banalizeze și să se niveleze, să se lase 
meschinizat și totalizat. Cât de banală și cât de zadarnică 
totodată e deci orice străduință de a aduce divina multiplicitate 
a existenţei la un singur numitor, de a împărţi omenirea în 
negru și alb, în buni și răi, în evlavioși și eretici, în supuși 
blânzi ai statului și în dușmani ai statului, pe baza unui 
principiu propovăduit doar prin puterea pumnului! Intotdeauna 
se vor găsi spirite independente, care să se răzvrătească 
împotriva unei astfel de violări a libertăţii omenești, se vor găsi 
conscientious objectors, care refuză hotărât să se supună 
vreunei siluiri a conștiinței. Nicicând n-a putut fi o epocă atât 
de barbară, o tiranie atât de sistematică, încât să nu se fi găsit 
mereu câţiva inși răzleţi, pricepuţi în a se sustrage violării 


12 


maselor și în apărarea dreptului la o convingere personală 
împotriva monomanilor brutali ai adevărului lor unic. 

Și secolul al XVI-lea, deși la fel de surescitat în ideologiile 
sale brutale ca și veacul nostru, a cunoscut asemenea suflete 
libere și incoruptibile. Dacă citim scrisorile umaniștilor din 
acea epocă, simţim frăţește durerea lor adâncă pricinuită de 
zdruncinarea lumii prin violență; emoţionaţi trăim alături de ei 
oroarea lor sufletească faţă de enunţările stupide și 
reclamagiste ale dogmaticilor, care vestesc fiecare în parte: 
„Ceea ce propovăduim e adevărat și ceea ce nu propovăduim e 
greșit”. Vai, ce fiori de groază scutură pe acești cetăţeni 
luminaţi ai lumii, în faţa neomenoșilor reformatori ai omenirii, 
care au năvălit în lumea lor încrezătoare în frumos, proclamând 
cu spume la gură ortodoxiile lor brutale!... Cât de profund 
scârbiți sunt ei de toţi acești Savonarola și Calvini și John 
Knoxi, care vor să ucidă frumosul pe pământ și să prefacă 
lumea într-un seminar de morală. Cu luciditate tragică, toţi 
acești oameni înţelepţi și umani văd catastrofa pe care fanaticii 
turbaţi vor trebui în mod fatal s-o dezlănţuie asupra Europei; ei 
aud de pe acum zăngănitul armelor în dosul cuvintelor prea 
zeloase și presimt în acea ură războiul crâncen ce va să vină. 

Dar chiar cunoscând acest adevăr, umaniștii totuși nu 
îndrăznesc să lupte pentru el. Aproape întotdeauna destinele 
sunt împărțite în viaţă: cei care au viziunea clară a lucrurilor 
nu sunt oameni de acţiune, iar oamenii de acţiune nu sunt cei 
cu viziunea clară. Toţi acești umaniști tragici și îndureraţi își 
scriu reciproc scrisori emoţionante, adevărate capodopere de 
artă, se tânguiesc cu ușile încuiate în camerele lor de studiu, 
dar nici unul din ei nu pășește dârz în fața Antichristului. Din 
când în când Erasmus îndrăznește să arunce câteva săgeți din 
umbră; Rabelais plesnește din bici, sarcastic, ocrotit de 
veșmântul bufonului; Montaigne, filosoful nobil și înțelept, 
găsește în eseurile lui cuvintele impresionante, dar nici unul nu 
încearcă să intervină temeinic și să împiedice măcar unul din 
acele omoruri și prigoniri infame. Cu oameni turbaţi - iată 
concepţia acestor înţelepţi cu experienţa vieţii, deveniți 
prudenţi datorită experienţei - înțeleptul să nu se certe; e mai 
bine ca în asemenea vremuri să te refugiezi în umbră, ca să nu 
fii înhăţat tu însuţi și sacrificat. 

Castellio însă - și iată nepieritoarea lui glorie - e singurul 


13 


dintre toţi acești umaniști, care înaintează dârz, ţinând piept 
Destinului său. El ridică eroic cuvântul pentru tovarășii 
prigoniţi, riscându-și prin această atitudine propria viaţă. Cu 
desăvârșire lipsit de fanatism, deși ameninţat în fiecare clipă de 
către fanatici, fără patimă, dar cu neclintire tolstoiană, el își 
înalță, asemenea unei flamuri, deasupra vremii cumplite, 
convingerea că nicicând nu va putea fi impusă vreunui om o 
anumită concepţie de viaţă, nicicând vreo putere lumească nu 
va putea avea dreptul de constrângere a conștiinței. Şi 
deoarece el își făurește această convingere, nu în numele unui 
partid, ci din spirit nepieritor de omenie, ideile lui, ca și multe 
din cuvintele lui, au rămas valabile dincolo de era lui. Căci 
întotdeauna ideile panumane, depășind epoca lor, își păstrează 
valoarea atunci când sunt formulate de un artist; întotdeauna 
convingerea despre legătura universală supraviețuiește celei 
singulare, doctrinare și agresive. 

Pilduitor, mai presus de toate, în sens etic, ar trebui să 
rămână pentru toate generaţiile următoare nemaipomenitul 
curaj al acestui om uitat. Căci dacă Castellio, sfidând toţi 
teologii din lume, numește pe Servet, jertfit de Calvin, o victimă 
ucisă fără vină; dacă aruncă în faţa tuturor sofismelor lui 
Calvin, asemenea unei pietre din praștie, cuvântul nemuritor: 
„A arde un om nu înseamnă a apăra o doctrină”; dacă în 
manifestul său pentru toleranță (cu mult înainte de Locke, 
Hume, Voltaire și mult mai grandios decât ei) proclamă o dată 
pentru totdeauna dreptul de libertate de gândire, atunci acest 
om își pune viaţa în gaj pentru convingerea lui. 

Nu, să nu se facă încercarea de a compara protestul lui 
Castellio împotriva crimei judiciare săvârșite asupra lui Miguel 
Servet cu protestele de o mie de ori mai răsunătoare ale lui 
Voltaire în cazul Calas și ale lui Zola în afacerea Dreyfus - 
aceste comparații nu ating nici pe departe nivelul moral al 
acţiunii lui Castellio. Atunci când Voltaire întreprinde lupta 
pentru Calas, trăiește de acum într-un secol mai uman: de 
altfel, la spatele poetului cu renume mondial stă protecţia 
capetelor încoronate, după cum în jurul lui Emile Zola se 
adună, asemenea unei armate invizibile, admiraţia întregii 
Europe, a unei lumi întregi. Amândoi riscă mult din faimă și din 
confortul lor, de dragul unui destin străin, însă - și, iată 
deosebirea esenţială - nu-și riscă propria lor viaţă, ca Sebastian 


14 


Castellio, care în lupta lui îndurând întreaga lui putere 
ucigătoare. Sebastian Castellio a plătit din plin, până la 
istovirea forțelor sale, preţul eroismului său moral. E zguduitor 
cum acest vestitor al rezistenței pașnice, dușmanul violenţei, 
care n-a înţeles să se folosească de vreo altă armă decât de 
aceea pur spirituală, a fost sugrumat de forţa brutală - vai, 
întotdeauna îţi dai seama cât de zadarnică rămâne orice luptă, 
când un ins stingher, fără altă putere în spate decât dreptul 
moral, pornește împotriva unei organizaţii bine întocmite. O 
dată ce o doctrină a reușit să pună stăpânire pe aparatul de 
stat și pe toate mijloacele sale de presiune, ea face uz de 
teroare, fără nici un fel de scrupule. Acela care pune în dubiu 
atotputernicia ei se pomenește cu cuvântul sugrumat în gâtlej 
și de cele mai multe ori și cu gâtlejul sugrumat. Calvin nu i-a 
răspuns niciodată serios lui Castellio; a preferat să-l 
amuţească. I se rup, i se opresc, i se ard, i se confiscă scrierile; 
cu un șantaj politic se obţine în cantonul vecin ca adversarul să 
nu mai poată scrie un rând; și îndată ce el e pus în 
imposibilitate de a mai răspunde, de a rectifica, sateliții lui 
Calvin se năpustesc asupra lui, cu tot bagajul lor de calomnii: în 
curând nu mai e o luptă, ci doar siluirea mișelească a unui om 
complet dezarmat. Căci Castellio nu poate vorbi, nu poate 
scrie. Scrierile lui rămân mute în sertar, pe când Calvin are 
tipografiile și amvonul, catedrele și sinodul, întregul aparat al 
puterii de stat pe care-l pune în funcţiune fără pic de îndurare; 
fiecare pas al lui Castellio e supravegheat, fiecare cuvânt 
spionat, fiecare scrisoare interceptată - nu e de mirare că o 
asemenea organizaţie de sute de capete are supremaţia faţă de 
cel izolat; numai moartea prematură l-a ferit pe Castellio de 
exil sau de rug. Dar nici în fața cadavrului său nu se oprește 
ura frenetică a dogmaticienilor triumfători. Și în groapă îi mai 
aruncă suspiciuni și calomnii, asemenea varului arzător și 
aștern cenușă peste numele lui; memoria acestui singur om, 
care a combătut nu numai dictatura lui Calvin, ci în genere 
principiul oricărei dictaturi spirituale, să fie ștearsă și pierdută 
în vecii vecilor - iată ce au urmărit dușmanii lui Castellio. 
Aproape că au reușit în acest punct oamenii violenţei 
extreme împotriva celui lipsit de orice violenţă: asuprirea 
metodică n-a înăbușit numai efectul vremelnic al acţiunii 
marelui umanist, dar și gloria lui postumă, pentru ani și ani de 


15 


zile; chiar și astăzi încă, un om cult nu trebuie să se rușineze că 
n-a citit niciodată numele lui Sebastian Castellio, că n-a auzit 
niciodată pomenindu-se de el. Cum să-l cunoască, cum să știe 
de el, dacă scrierile lui de căpetenie au fost sustrase tiparului 
de către cenzură pentru decenii și chiar pentru secole? Nici un 
tipograf din apropierea lui Calvin nu îndrăznește să le publice, 
iar când ele apar în fine, multă vreme după moartea autorului, 
e prea târziu pentru îndreptăţita lui glorie. Alţii au preluat între 
timp ideile lui Castellio; sub nume străine continuă lupta, în 
care el, primul fruntaș și conducător, a căzut prea de timpuriu 
și aproape neobservat. Astfel le e sortit unora, să trăiască în 
umbră, să sucombe în beznă. 

Urmașii au recoltat gloria lui Sebastian Castellio. Și astăzi 
încă se poate citi în orice manual didactic eroarea, cum că 
Hume și Locke ar fi fost primii care au impus ideea de toleranţă 
în Europa, ca și cum broșura „eretică” a lui Castellio n-ar fi fost 
niciodată scrisă și tipărită. Uitată este uriașa lui faptă morală, 
lupta pentru Servet, uitat, războiul contra lui Calvin - al 
musculiței contra elefantului - uitate operele lui. Un portret 
insuficient în operele complete olandeze, câteva manuscrise în 
biblioteci elveţiene și olandeze, câteva cuvinte de recunoștință 
ale elevilor săi, iată tot ce a rămas de la un om pe care 
contemporanii săi îl slăveau în unanimitate, nu numai ca pe 
unul dintre cei mai mari savanţi ai veacului, dar și ca pe unul 
dintre cei mai nobili. 

Ce uriașă datorie de recunoștință avem de plătit memoriei 
acestui om, dat uitării! Ce imensă nedreptate se cere să fie 
ispășită! 

Căci istoria n-are timp să fie dreaptă. Cronicar rece, ea 
înregistrează doar succesele, dar măsoară arareori cu măsura 
morală. Ea nu se uită decât la cei biruitori, pe cei biruiţi îi lasă 
în umbră; acești „eroi necunoscuţi” sunt îngropaţi fără scrupule 
în groapa marii uitări, nicio cruce și nicio coroană nu slăvesc 
jertfa lor rămasă fără amintire, deoarece a fost zadarnică. 

În realitate însă, nici o străduinţă, pornită din cuget curat, nu 
poate fi numită zadarnică; nici un aport moral de putere nu se 
pierde vreodată cu desăvârșire în univers. Chiar învinși, 
precursorii unui ideal ce depășește epoca lor și-au îndeplinit 
menirea; căci numai astfel capătă viaţă o idee pe pământ: 
creându-și martori și oameni convinși care trăiesc și mor 


16 


pentru ea. Spiritualicește, noţiunile „izbândă” și „înfrângere” 
capătă un alt sens și de aceea va fi necesar să amintim mereu și 
mereu unei lumi care nu se uită decât la monumentele 
biruitorilor că adevărații eroi ai omenirii nu sunt aceia care-și 
construiesc împărăţiile trecătoare deasupra milioanelor de 
morminte și a milioanelor de existențe nimicite, - ci tocmai 
aceia care adepţi ai nonviolenţei, cad victime violenţei brutale, 
asemenea lui Castellio contra lui Calvin, în lupta pentru 
libertatea spiritului și pentru statornicirea omeniei pe pământ, 
odată și odată. 


17 


CALVIN ÎȘI ÎNSUȘEȘTE PUTEREA 


Duminică 21 mai 1536, cetăţenii genevezi, solemn chemaţi 
de sunetul fanfarelor, se întrunesc în piața publică și declară 
unanim, ridicând mâinile, că de acum încolo vor trăi numai și 
numai „selon l'Evangile et la parole de Dieu”! Pe calea 
referendum-ului, această instituţie pur democratică și azi încă 
în vigoare în Elveţia, religia reformată a fost introdusă în fosta 
reședință episcopală drept credinţă în oraș și în stat, drept 
singura valabilă și îngăduită. Fuseseră de ajuns câţiva ani, nu 
numai spre a respinge în orașul catolic de pe malurile Ronului 
vechiul crez catolic, dar și spre a-l nimici, spre a-l distruge 
complet. Ameninţaţi de vulg, ultimii preoţi, canonici, călugări și 
călugărițe au fugit din mânăstiri. Toate bisericile, fără excepţie, 
au fost curățate de icoane și alte simboluri ale „ereziei”. Ziua 
solemnă de mai pecetluiește triumful definitiv: de acum încolo 
protestantismul n-are numai supremaţia la Geneva, are puterea 
unică. 

Această izbândă radicală și desăvârșită a religiei reformate la 
Geneva este în esenţă opera unui singur om radical și terorist, 
preotul Farel. Fire fanatică, frunte îngustă, dar de fier, 
temperament puternic și totodată brutal - „nicicând n-am mai 
întâlnit în viață un om atât de arogant și de impudic”, spune 
despre el blândul Erasm -, acest „Luther galic” exercită o 
influenţă covârșitoare asupra mulţimii. Așa cum se înfățișează 
ei, mic de stat, urât, cu o barbă roșcată și părul vâlvoi, cu vocea 
sa tunătoare și cu impetuozitatea nețărmurită, a firii sale, 
stârnește de pe amvon un tumult de sentimente în popor: 
asemenea lui Danton ca politician, acest revoluţionar religios 
știe să adune laolaltă tainicele instincte ale străzii, știe să le 
aţâţe pentru lovitura și atacul decisiv. De o sută de ori, înainte 
de izbândă, Farel și-a riscat viaţa; ameninţat cu linșarea în tot 
cuprinsul ținutului, arestat și hulit de toate autorităţile, dar cu 
vigoarea și intransigența omului stăpânit de o singură idee, el 
frânge cu forta orice piedică. În mod barbar năvălește cu garda 
lui de asalt în bisericile catolice, în timp ce preotul slujește la 
altar, și în mod arbitrar urcă el însuși la amvon, spre a predica, 
frenetic aclamat de adepţii săi, împotriva ororilor 

18 


Antichristului. Alcătuiește din micile haimanale ale străzii o 
tinerime organizată, tocmește cete de copii care să pătrundă în 
catedrală în timpul liturghiei spre a o tulbura prin ţipete, 
gălăgie și râsete; în cele din urmă, devenind tot mai îndrăzneț, 
datorită numărului crescând al partizanilor, își mobilizează 
gărzile în vederea ultimului atac și le pune să năvălească cu 
forţa în mânăstiri, să smulgă icoanele din pereţi și să le ardă. 
Această metodă a violenţei are succes: ca întotdeauna, o 
minoritate redusă, dar activă, care dovedește curaj și nu 
pregetă să facă uz de teroare, intimidează o majoritate 
numeroasă, dar indolentă. E drept că lumea catolică se plânge 
de violarea justiției și asaltează Consiliul, dar totodată ea 
rămâne resemnată în casele ei și, în cele din urmă, episcopul 
refugiat lasă, dezarmat, orașul său de reședință în mâinile 
Reformei biruitoare. 

Dar iată că acum, în plin triumf, se evidenţiază că Farel, 
totuși n-a fost decât prototipul revoluționarului necreator, 
capabil să răstoarne prin avânt și fanatism o ordine veche, nu 
însă chemat să întocmească alta nouă. Farel știe să insulte, clar 
nu să făurească, e un instigator, nu e un constructor; putea să 
dea asalturi înverșunate bisericii romane, să răzvrătească 
mulțimea, s-o aţâţe la ură contra călugărilor și călugăriţelor; 
era în stare să spargă cu pumnul său de revoltat tăbliile de 
piatră ale vechii legi, dar stă nedumerit și fără ţel în faţa 
dărâmăturilor. Acum, când în locul religiei catolice izgonite ar 
trebui stabilită o nouă formulă la Geneva, Farel e cu totul 
neputincios; ca spirit pur destructiv nu s-a priceput decât să 
creeze un vid pentru un lucru nou, dar niciodată un 
revoluționar de stradă nu poate făuri ceva spiritual - 
constructiv. Acţiunea lui s-a terminat odată cu dărâmarea; 
pentru opera constructivă e nevoie să se ivească alt om. 

Nu numai Farel trăiește atunci acel moment critic al 
incertitudinii după o izbândă prea rapidă; și în Germania și în 
restul Elveţiei, conducătorii Reformei șovăie neuniţi și nesiguri 
în faţa menirii lor istorice. Ceea ce au vrut Luther și Zwingli la 
început a fost doar o epurare a bisericii existente, o readucere 
a credinţei de la autoritatea Papei și Consiliilor la doctrina 
evanghelică, dată uitării. Reforma însemna pentru ei, mai întâi, 
într-adevăr numai a reforma, deci a ameliora, a epura, a 
retransforma în ceea ce a fost odată. Dar deoarece biserica 


19 


catolică rămânea dârză la punctul ei de vedere și nu înţelegea 
să facă nici un fel de concesii, ei se văd deodată în fața misiunii 
de a-și înfăptui religia în afara bisericii rigide, catolice, în loc s- 
o realizeze înlăuntrul ei, după cum vroiau; și imediat, fiind 
vorba acum nu de opera destructivă ci de cea productivă, 
spiritele se despart. Bineînţeles că nimic n-ar fi fost mai logic, 
decât ca revoluționarii religioși - Luther, Zwingli și ceilalţi 
teologi reformatori - să se înţeleagă între ei, stabilind o formă 
și o practică unitară de credinţă a noii biserici; dar când oare a 
reușit în istorie ceea ce e logic și firesc? În locul unei biserici 
protestante mondiale, răsar peste tot bisericuțe răzlețe. 
Wittenberg nu acceptă religia propovăduită la Zurich, iar 
Geneva nu vrea să primească practicile de la Berna, ci fiecare 
oraș vrea reformarea în felul său zurichez, bernez și genevez. 
În acea criză vedem deja trufia naționalistă a statelor europene, 
profetic oglindită în lentila micșorătoare a spiritului cantonal. 

În mici discordii, în discuţii și tratate în care ei taie firul de 
păr în patru, Luther, Zwingli, Melanchthon, Bucer și Karlstadt - 
toţi acei care laolaltă au subminat uriașa clădire a Ecclesiei 
universale - își irosesc acum cele mai bune forţe. Cu totul 
neputincios însă stă Farel în faţa ruinelor vechii ordini: eterna 
tragedie a omului, care a săvârșit fapta istorică ce i-a fost 
hărăzită, dar care nu se simte în stare s-o ducă mai departe cu 
toate consecinţele și cerinţele ei. 

O 

E deci un ceas fericit biruitorul tragic, când află întâmplător 
că faimosul Jean Calvin poposește o zi la Geneva, în trecere 
prin Savoia. Imediat îi face o vizită la hanul la care a tras, spre 
a-i cere sfatul și spre a-i solicita ajutorul pentru opera 
constructivă. Căci, deși cu aproape douăzeci de ani mai tânăr 
decât Farel, acest bărbat de douăzeci și șase de ani trece drept 
o autoritate indiscutabilă. Fiu al unui vameș episcopal și notar, 
născut la Noyon în Franţa, educat în severa școală a colegiului 
de la Montaigu (ca și Erasm și Loyola), menit mai întâi să 
devină preot, mai târziu jurist, Jean Calvin (sau Chauvin) 
trebuise să fugă din Franţa la Basel, în vârstă de douăzeci și 
patru de ani, ca adept al doctrinei lutherane. Dar, spre 
deosebire de majoritatea acelora care odată cu patria pierd și 
puterea lăuntrică, emigrarea înseamnă pentru el un câștig. 
Tocmai la Basel, această răscruce a Europei, unde se întâlnesc 


20 


și se dușmănesc diversele forme ale protestantismului, Calvin 
pricepe intuitiv, cu privirea genială a logicianului, cerința 
imperioasă a ceasului. 

Din sâmburele doctrinei evanghelice încep deja să se 
desprindă teze tot mai radicale; panteiști și ateiști, visători și 
zeloți au pornit să descreștineze și să supra-creștineze 
protestantismul; deja se desăvârșește cu sânge și groază la 
Munster oribila tragicomedie a anabaptiștilor; deja Reforma 
ameninţă să se destrame în secte răzlețe și să devină naţională, 
în loc să se ridice ca o putere universală, la fel cu adversara ei, 
biserica catolică. Contra unei asemenea autociopârțiri - astfel o 
vede tânărul reformator cu certitudine de prooroc - trebuie 
găsită din timp o concentrare, o cristalizare spirituală a noii 
doctrine într-o carte, o schemă, un program; trebuie să se 
întocmească în sfârșit un plan creator al dogmei evanghelice. 
Astfel Calvin tânărul jurist și teolog necunoscut, ţintește 
hotărât cu minunata îndrăzneală a tinereţii, chiar din capul 
locului spre o totalitate, în timp ce adevărații conducători mai 
stau să se hărţuiască pentru amănunte. Într-un singur an el 
creează cu scrierea lui „Institutio religionis Christianae” 
(1535), primul plan al dogmei evanghelice, manualul didactic și 
călăuza, opera canonică a  protestantismului. Această 
„Institutio” constituie una din cele zece sau douăzeci de cărți 
din lume despre care se poate spune, fără exagerare, că au 
hotărât cursul istoriei și au transformat aspectul Europei. Fiind 
cea mai importantă operă a Reformei, de la traducerea Bibliei 
lui Luther, ea a exercitat din prima clipă o înrâurire decisivă 
asupra contemporanilor, datorită inexorabilităţii sale logice și 
dârzeniei sale constructive. Orice mișcare spirituală necesită 
întotdeauna un om genial care s-o pornească și unul genial care 
s-o încheie. Luther, inspiratorul, a pus în mișcare Reforma. 
Calvin, organizatorul, a oprit-o, până a nu se destrăma în mii de 
secte. Într-un anumit sens, Institutio încheie deci revoluţia 
religioasă, după cum Codul Napoleonian a încheiat revoluţia 
franceză: punând punctul final, ambii fac adunarea, ambii iau 
lava unei mișcări torențiale, spre a-i pune pecetea stabilităţii și 
a-i da forma legii. In felul acesta arbitrarul a devenit dogmă, 
libertatea dictatură, emoția sufletească o aspră normă 
spirituală. 

Face parte din forța lui Calvin că niciodată n-a atenuat 


21 


rigiditatea primei sale formulări și nici n-a modificat-o; toate 
ediţiile ulterioare ale operei sale înseamnă de acum încolo doar 
o lărgire, dar nicidecum o corectare a primelor sale concepţii 
hotărâtoare. La douăzeci și șase de ani, el a gândit până la 
capăt concepţia sa despre lume, anticipând experienţa, 
asemenea lui Marx sau Schopenhauer: toţi anii următori nu vor 
sluji decât pentru a înfăptui în spaţiul realităţii ideea lui 
organizatorică. 

Nu va mai schimbă nici un cuvânt important și, mai cu 
seamă, nu se va schimba el însuși; nu se va da înapoi nici cu un 
pas și nu va face un pas înainte, întru întâmpinarea cuiva. Faţă 
de un asemenea om nu există decât două alternative: sau să-l 
zdrobești sau să fii zdrobit, izbindu-te de el. Orice sentiment de 
mijloc pentru el sau contra lui e zadarnic. Una din două: sau îl 
negi, sau i te supui cu trup și suflet. 

Aceasta o simte imediat Farel - dovedind grandoare 
omenească - chiar de la prima convorbire. Și, deși mai bătrân 
cu douăzeci de ani, din acea clipă el se supune cu totul lui 
Calvin. Îl recunoaște drept stăpân și conducător, devine 
servitorul lui intelectual, sluga lui, robul lui. Niciodată în 
decursul celor treizeci de ani ce vor urma de acum încolo, Farel 
nu va îndrăzni un cuvânt de contrazicere față de tânărul 
maestru. În fiecare luptă, în fiecare chestiune va fi de partea 
lui, la orice chemare va alerga de oriunde ca să lupte pentru el 
și sub comanda lui. Farel oferă cel dintâi pilda acelei supuneri 
oarbe, acritice, care, renunțând la propria personalitate, nu 
cercetează și nu întreabă niciodată nimic, supunerea pe care 
Calvin, fanaticul subordonării, o cere în doctrina lui oricărui om 
ca o datorie. Un singur lucru solicitat Farel, în tot cursul vieţii, 
lui Calvin, atunci, în acea clipă a primei întâlniri: Calvin să 
preia conducerea spirituală a Genevei, fiind singurul vrednic de 
această cinste, și să clădească cu puterea lui dominantă opera 
reformatoare, pentru a cărei desăvârșire Farel însuși se simte 
prea slab. 

Calvin a relatat mai târziu, cât de mult și cât de dârz a 
refuzat să dea ascultare acestei solicitări uluitoare. Întotdeauna 
înseamnă o hotărâre plină de răspundere pentru un intelectual 
să părăsească sfera pură a ideilor și să intre în aceea tulbure a 
politicii reale. O asemenea teamă ascunsă pune stăpânire și pe 
Calvin. Șovăie, nu se poate decide, argumentează că e prea 


22 


tânăr și lipsit de experienţă; îl roagă pe Farel să-l lase mai bine 
în lumea lui creatoare a cărţilor și a problemelor. În cele din 
urmă, Farel își pierde răbdarea faţă de încăpățânarea lui Calvin 
de a se sustrage chemării, și cu forță biblică de prooroc tună 
împotriva șovăielnicului: 

„Pretextezi studiile tale? Dar în numele Dumnezeului 
atotputernic te vestesc: blestemul lui Dumnezeu te va iovi dacă 
refuzi operei Domnului ajutorul tău și te cauţi pe tine însuţi mai 
mult decât pe Hristos”. 

Abia acest apel îl hotărăște pe Calvin și își decide viaţa. Se 
declară gata să clădească la Geneva noua ordine: ceea ce a 
propovăduit el până atunci în cuvinte și idei va deveni acum 
fapt și realitate. În loc să aplice forma voinţei sale unei cărţi, va 
încerca s-o aplice unui oraș, unui stat. 

O 

Niciodată contemporanii nu-și cunosc îndeajuns epoca. 
Clipele cele mai importante fug neobservate și aproape 
niciodată ceasurile cu adevărat hotărâtoare nu sunt menţionate 
în cronicele lor, după cum li s-ar cuveni. Așa și întocmitorul 
procesului-verbal al consiliului din Geneva din 5 septembrie 
1536 - prin care se înregistrează propunerea lui Farel de a 
angaja în mod permanent pe Calvin ca „lecteur de la Sainte 
Escripture” - nu socoate de cuviință să scrie măcar numele 
acelui om, menit să dea Genevei glorie incomensurabilă în faţa 
lumii întregi. 

Scribul notează doar în acte faptul că Farel propusese ca 
„iste Gallus” - „acel francez” - să-și continue opera de 
predicator. Asta e tot. La ce te-ai mai osteni să-i silabisești 
numele și să-l treci în acte? Nu pare decât o hotărâre fără 
obligaţie, de a acorda un mic salariu acestui predicator străin, 
lipsit de mijloace de trai; căci consiliul orașului Geneva e încă 
de părere că n-a făcut nimic altceva decât să angajeze un 
funcţionar inferior care-și vedea pe viitor de slujbă tot atât de 
modest și de cuminte, ca oricare învăţător, încasator sau călău 
nou-numit în funcţie. E adevărat: consilierii, oameni de treabă, 
nu sunt savanţi; în orele libere ei nu citesc opere teologice și 
desigur că nici unul din ei n-a răsfoit măcar în prealabil 
„Institutio religionis Christianae” a lui Calvin. Altminteri s-ar fi 
speriat poate, căci acolo stă scris limpede și dictatorial, câtă 
putere cere „iste Gallus” înlăuntrul comunităţii. 


23 


„Să precizăm aici puterea cu care se cade să fie înzestrați 
preoţii bisericii. Deoarece ei sunt puși să administreze, să 
vestească și să propovăduiască cuvântul divin, ei sunt datori să 
îndrăznească orice și să silească pe toţi cei mari și supuși ai 
acestei lumi, să se închine în fața Majestății Domnului 
Atotputernic și să-i slujească. Lor le e dat să poruncească 
tuturor, de la cel mai înalt până la cel mai de rând; lor le 
incumbă să clădească împărăţia Domnului și să nimicească 
lumea Satanei, să cruţe mieii și să distrugă lupii; ei urmează să 
admonesteze și să povăţuiască pe cei ascultători, să acuze și să 
nimicească pe cei potrivnici. Ei pot să lege și să dezlege, să 
arunce fulgere, trăsnete și tunete, dar toate acestea conform 
cuvântului Domnului.” 

Aceste cuvinte ale lui Calvin: „preoţilor le e dat să 
poruncească tuturor, de la cel mai înalt până la cel mai de 
rând” scăpaseră fără îndoială consilierilor genevezi; altfel, ei nu 
s-ar fi pripit niciodată să se dea pe mâna acestui om atât de 
pretenţios. Nebănuind nici pe departe, că emigrantul francez 
pe care l-au chemat la biserica lor e hotărât din capul locului să 
devină stăpân peste oraș și stat, îi conferă o slujbă și onoruri. 
Dar din ziua aceea s-a isprăvit cu puterea lor căci, datorită 
energiei sale neînduplecate, Calvin va acapara totul, își va 
traduce în fapt cererea totalitară, preschimbând prin aceasta o 
republică democratică într-o dictatură teocratică. 

O 

Chiar primele măsuri dovedesc logica lui clarvăzătoare și 
dârzenia lui în vederea atingerii scopului pe care-l urmărește. 
„Când am pășit pentru prima oară în această biserică, scrie el 
mai târziu despre acea epocă geneveză, nu există aproape 
nimic acolo. Se predica și asta era totul. Se smulgeau icoanele 
din pereţi și li se dădea foc. Dar nu exista încă nici o Reformă, 
totul era dezordine.” În Calvin însă este înnăscut spiritul de 
ordine: tot ce e neregulat, tot ce e haotic, tot ce e nesistematic 
repugnă firii sale matematic de exactă. Dacă vrei să educi 
oamenii pentru un nou crez, trebuie mai întâi să-i faci să știe ce 
anume să creadă. Trebuie ca ei să poată face distincţia precisă 
între ceea ce este permis și ceea ce este oprit. Orice împărţire 
spirituală, are nevoie de hotarele ei vizibile și de legile ei, la fel 
ca oricare împărăție pământească. De aceea, numai după trei 
luni, Calvin prezintă Consiliului municipal un catehism gata 


24 


întocmit, care în douăzeci și unu de articole formulează în mod 
concis, lesne de priceput, principiile noii doctrine evanghelice. 

Acest catehism e în principiu aprobat de consiliu ca un fel de 
decalog al noii biserici. Dar Calvin nu se mulțumește cu o 
simplă aprobare, el cere supunere deplină, fără nici un fel de 
reticență. Simpla formulare a doctrinei nu-l satisface 
nicidecum, căci în felul acesta tot îi mai rămâne insulei o 
oarecare libertate, dacă și în ce măsură înţelege să-și 
însușească această doctrină. Calvin însă nu îngăduie niciodată 
și în nici o privinţă libertate în chestiuni de doctrină și de viaţă. 
Nu vrea să acorde convingerii lăuntrice a individului nici un 
dram de latitudine în chestiuni spirituale și religioase; după 
concepţia lui, biserica nu are numai dreptul, dar și datoria de a 
impune cu forța tuturor supunerea necondiționată, autoritară, 
și să pedepsească aspru până și simpla pasivitate. „Să creadă 
alţii altfel, eu nu sunt de părere că slujba noastră e atât de 
delimitată, încât, după ce am ţinut predica, să avem dreptul de 
a pune mâinile în sân, ca și cum cu aceasta ne-am fi îndeplinit 
întreaga datorie”. El vrea ca acest catehism al său să nu 
însemne numai un îndreptar al credincioșilor, ci o lege de stat; 
de aceea el cere consiliului ca cetățenii orașului Geneva să fie 
siliți din oficiu să recunoască acel catehism în public, unul câte 
unul, și să jure pe el. În grupuri de câte zece inși, cetăţenii - ca 
niște elevi de școală -, conduși de către „anciens”, să 
pornească la catedrală și să confirme acolo cu dreapta ridicată 
jurământul, citit cu glas tare de către secretarul de stat. Cel ce 
ar refuza să presteze jurământul să fie silit să părăsească 
imediat orașul. Aceasta înseamnă lămurit și o dată pentru 
totdeauna; nici un cetăţean, care se abate câtuși de puţin, în 
chestiuni de ordin spiritual, de la cerinţele și, concepţiile lui 
Jean Calvin, nu mai poate trăi de acum încolo în cuprinsul 
zidurilor Genevei. S-a isprăvit la Geneva cu acea „libertate a 
omului creștin” cerută de Luther; s-a isprăvit cu concepţia 
religiei ca o chestiune individuală de conștiință; Logos-ul a 
biruit Ethos-ul, litera sensul Reformei. S-a isprăvit cu orice fel 
de libertate la Geneva de când Calvin a pus piciorul în acest 
oraș; o singură voinţă domnește acum peste toti. 

O 

Nici o dictatură nu poate fi închipuită și menţinută fără 

violenţă. Cine vrea să păstreze puterea are nevoie de mijloace 


25 


adecvate; cine vrea să poruncească, trebuie să aibă dreptul de- 
a pedepsi. Judecând după decretul care îl numește funcţionar al 
bisericii, Calvin n-ar avea nici un fel de drept de a decreta 
exilări și deportări pentru delicte de ordin religios. Consilierii 
au angajat un „lecteur de la Sainte Escripture” pentru ca să 
tălmăcească  drept-credincioșilor litera Evangheliei, un 
predicator ca să predice și să îndemne obștea de a îmbrăţișa 
adevăratul crez religios. Cât despre pedepsirea delictelor 
juridice sau atitudinea etică a cetăţenilor, aceasta o socoteau 
bineînţeles rezervată propriei lor jurisdicții. Nici Luther, nici 
Zwingli, nici vreun alt reformator nu încercase până acum să 
tăgăduiască autorităţii civice acest drept și această putere; 
Calvin însă, fire autoritară pune imediat în joc uriașa lui voință, 
spre a face din consiliu doar organul executor al poruncilor și 
ordonanţelor sale. Şi deoarece în mod legal nu are nici o putere 
pentru aceasta, și-o creează din proprie inițiativă, introducând 
excomunicarea; cu o întorsătură genială, el schimbă taina 
religioasă a Sfintei Cuminecături într-un mijloc de putere și 
presiune socială. 

Preotul calvinist nu va lăsa să se apropie de Cina cea de 
taină a Domnului, decât pe acela a cărui atitudine și purtare 
etică i se vor părea lui, personal, absolut integre. Acela însă, 
căruia preotul îi refuză cuminecătura -, iar aici se învederează 
toată puterea acestei arme - devine inexistent ca cetăţean. 
Nimeni nu mai are voie să vorbească cu el, nimeni nu mai poate 
să-i vândă ceva sau să cumpere ceva de la el; prin această 
măsură - în aparenţă pur ecleziastică, instituită de autoritatea 
bisericească - se preschimbă de îndată într-un boicot social și 
economic; dacă nici atunci nu capitulează păcătosul, ci refuză 
să-și recunoască vina în public, așa precum ordonă preotul, 
atunci Calvin, poruncește surghiunirea lui. Un adversar al lui 
Calvin, fie și cetățeanul cel mai onorabil, nu poate așadar trăi 
vreme îndelungată la Geneva; oricine nu e binevăzut de cler, se 
vede ameninţat de acum încolo în existenţa lui burgheză. 

Cu acest fulger în mână, Calvin poate zdrobi pe oricine i se 
împotrivește; cu un singur gest îndrăzneţ, el și-a pus în pumn o 
suliță de foc, pe care n-ar fi fost în stare s-o arunce pe vremuri 
nici chiar episcopul orașului. Căci înlăuntrul catolicismului se 
cerea totuși o interminabilă cale de instanţe, de la foruri sus- 
puse la altele și mai sus-puse, până ca biserica să se decidă de 


26 


a exclude public pe unul din partizanii ei. Excomunicarea era 
un act suprapersonal și cu desăvârșire scos de sub voinţa 
arbitrară a unui singur individ. Calvin însă, mai pătruns de 
scopul ce-l urmărește și mai neclintit în voinţa de a-și însuși 
puterea, pune zi de zi cu tot mai multă îngăduinţă acest drept 
de excomunicare în mâna preoţilor și a consistoriului, făcând 
din cumplita ameninţare aproape o pedeapsă obișnuită. Ca bun 
psiholog, care calculează perfect efectul teroarei, sporește 
nespus propria lui putere, datorită fricii de această pedeapsă. 
Cu greu Consiliul comunal mai poate să obţină doar atât: ca 
administrarea Sfintei Cuminecături să se facă trimestrial, și nu 
lunar, precum cerea Calvin. Dar niciodată Calvin nu va mai lăsa 
să i se smulgă din mâini cea mai puternică armă de care 
dispune, căci numai cu ajutorul ei poate începe lupta sa 
adevărată: lupta pentru totalitatea puterii. 
O 

De obicei trebuie să treacă un timp, până ce un popor își dă 
seama că avantajele vremelnice ale unei dictaturi, disciplina ei 
mai severă și intensitatea puterii colective sporite sunt 
întotdeauna plătite cu drepturile personale ale individului, și că 
orice lege nouă costă în mod cert o libertate veche. Şi la 
Geneva aceasta se recunoaște abia treptat. De bună credinţă și- 
au dat cetăţenii adeziunea la Reformă, de bună voie s-au 
întrunit în piaţa publică spre a manifesta crezul lor cel nou, cu 
dreapta ridicată. Dar mândria lor republicană se revoltă în faţa 
perspectivei de a fi mânaţi prin oraș, câte zece, asemenea 
deţinuţilor pe galere, sub paza unui zbir, spre a jura solemn la 
altar că recunosc fiecare paragraf al domnului Calvin. Nu 
pentru aceasta au sprijinit ei o reformare mai severă a 
moravurilor, pentru ca acum să fie amenințați ușuratic, zi de zi, 
cu excomunicarea de către acest preot nou, numai fiindcă au 
cântat o dată mai vesel la un pahar de vin sau au purtat 
veșminte care li se par prea luxoase sau prea pestrițe domnilor 
Calvin sau Farel. Și de fapt cine sunt ei, acești inși, care își dau 
atâtea ifose de stăpân? începe să se întrebe poporul. Sunt ei 
oare genevezi? Sunt ei cetățeni de baștină care au contribuit la 
ridicarea și la îmbogățirea orașului? Sunt ei patrioţi încercaţi, 
încuscriți de veacuri cu familiile cele mai notabile? Nicidecum; 
sunt venetici, refugiaţi din altă ţară, din Franţa și aciuaţi aici. 
Au fost primiţi cu ospitalitate, li s-au dat pâine, și mijloace de 


27 


întreținere și o slujbă bine retribuită și iată că acum acest 
fecior de vameș din ţara megieșă, care s-a grăbit să-și aducă 
fratele și cumnatul în cuibul cald, se încumetă să-i jignească, 
să-i facă de ocară pe ei, cetăţeni genevezi get-beget. Dânsul, 
refugiatul, emigrantul, pe care ei l-au băgat în pâine, are 
cutezanța să hotărască, cine are voie să rămână la Geneva și 
cine să plece! 

Intotdeauna la începutul unei dictaturi, atât timp cât 
sufletele libere nu sunt încă încătușate și cele independente nu 
sunt încă gonite, opoziţia are o oarecare putere: cei cu spirit 
republican declară în public la Geneva că nici gând n-au să se 
lase trataţi ca niște „tâlhari la drumul mare”. Străzi întregi, mai 
cu seamă rue des Allemands, refuză să presteze jurământul 
cerut; locuitorii cârtesc pe faţă, răzvrătiți, că nici nu vor jura, 
nici nu vor părăsi orașul lor din porunca acestor haimanale 
franceze. Calvin reușește să impună „micului consiliu”, care-i 
este devotat, să excomunice pe cei ce refuză să jure; dar nimeni 
nu mai îndrăznește să traducă în fapt măsura nepopulară, iar 
rezultatul noilor alegeri comunale dovedește limpede că 
majoritatea orașului a început să opună rezistență voinţei 
arbitrare a lui Calvin. Adepții lui pierd supremaţia în noul 
consiliu din februarie 1538; înc-o dată democraţia din Geneva a 
știut să-și apere voinţa împotriva pretenţiei autoritare a lui 
Calvin. 

O - 

Calvin procedase prea intempestiv. Intotdeauna ideologii 
politici  subestimează rezistența întemeiată pe indolența 
materiei umane, întotdeauna ei își închipuie că inovări 
hotărâtoare în spaţiul real pot fi înfăptuite tot atât de repede, 
ca și înlăuntrul construcţiilor lor spirituale. Inteligența ar 
trebui să-l îndemne acum pe Calvin să procedeze cu mai multă 
blândeţe cât timp n-a câștigat simpatia deplină a autorităţilor 
laice; cauza lui e încă nefavorabilă și consiliul nou ales îl 
întâmpină cu prudenţă, dar nicidecum cu ostilitate. Până și cei 
mai aprigi adversari au trebuit să recunoască în acest răstimp 
atât de scurt, că la baza fanatismului lui Calvin stă o voință 
neînduplecată de eticizare a mulţimii, că acest om vijelios nu 
lucrează pentru o ambiţie mărginită, ci pentru o mare idee. 
Tovarășul său de luptă, Farel, tot mai e idolul tineretului și al 
străzii; astfel tensiunea ar putea fi lesne atenuată, dacă Jean 


28 


Calvin ar face uz de puţină înţelepciune diplomatică și dacă și- 
ar adapta pretenţiile, jignitor de radicale, concepţiilor mai 
potolite ale cetățenilor. 

Dar în acest punct, toţi se lovesc de firea de granit a lui 
Calvin, de rigiditatea și de intransigenţa lui de fier. Nimic nu i-a 
fost mai străin acestui mare zelot, cât timp a trăit, decât 
toleranța, spiritul de împăciuire. Calvin nu cunoaște calea de 
mijloc; nu cunoaște decât un singur drum: pe al său. Pentru el 
nu există decât tot sau nimic, autoritatea deplină sau 
renunțarea deplină. 

Niciodată nu va încheia un compromis, căci a avea dreptate, 
a-și face dreptate și a o menţine constituie pentru el o însușire 
atât de funcţională, un tot atât de indisolubil, încât nici nu 
poate concepe și imagina că și altul ar putea să aibă dreptate, 
din punctul lui de vedere. Pentru Calvin rămâne o axiomă că 
doar el e menit să îndrume, iar ceilalţi să fie îndrumați de el. 
Astfel declară textual cu deplină și sinceră convingere: „Am de 
la Dumnezeu ceea ce povăţuiesc și aceasta mi-o confirmă 
conștiința”. 

E înfiorătoare siguranţa lui de sine: aserţiunile sale sunt 
pentru el adevărul pur. „Dieu m'a fait la grâce de déclarer ce 
qu'est bon et mauvais” şi de fiecare dată acest autoposedat e 
din nou amărât și zguduit, dacă vreun altul se încumetă să 
emită o altă părere decât a sa. Contrazicerea în sine stârnește 
la Calvin un fel de criză de nervi; sensibilitatea spirituală se 
repercutează adânc în straturile fizice; stomacul se revoltă și 
revarsă fiere, iar oricât de doct și de obiectiv și-ar formula 
adversarul obiecţiunile, simplul fapt că îndrăznește să judece 
altfel, îl transformă în ochii lui Calvin într-un dușman personal 
de moarte, mai mult chiar, într-un dușman al lui Dumnezeu. 
Năpârci, care șuieră împotriva lui, câini care-l latră, bestii, 
ticăloși, slugi ai Necuratului, iată cum definește acest om 
exagerat de sobru în viața lui particulară, pe cei mai de vază 
umaniști și teologi ai epocii sale. Îndată ce Calvin e contrazis, 
în mod pur academic, e jignită Onoarea Domnului în slujitorul 
Său; îndată ce vreunul cutează să spună despre predicatorul de 
la Saint Pierre că e despotic, e ameninţată „biserica lui 
Hristos”. A discuta cu cineva înseamnă pentru Calvin că 
celălalt trebuie convertit la opiniile lui. O viaţă întreagă această 
minte, atât de judicioasă de altfel, nu s-a îndoit nici o clipă că el 


29 


singur e îndrituit să interpreteze cuvântul Domnului și că în 
afară de el nu există altul care să deţină cheia adevărului. Dar 
tocmai datorită acestui crez neînduplecat în propria lui putere 
și misiune, datorită acestei autoobsesii profetice, acestei 
monomanii grandioase, Calvin a avut dreptate în spaţiul 
realităţii, numai neclintirea lui de stâncă, rigiditatea lui 
neomenească, glacială, explică taina succesului său politic. 
Căci numai o asemenea autoobsesie, o asemenea convingere 
mărginită despre propria infailibilitate fac în istoria lumii din 
individ un conducător. Niciodată omenirea, care cedează mereu 
sugestiei, nu s-a supus celor răbdători și drepţi, ci întotdeauna 
marilor monomani, care au avut curajul să enunţe adevărul 
propovăduit de ei drept unicul cu putinţă, voința lor drept 
formula de bază a legii universului. 

De aceea nu-l impresionează câtuși de puţin pe Calvin faptul 
că majoritatea noului consiliu municipal e împotriva lui și că-i 
pune politicos în vedere ca, de dragul liniștii și armoniei, să 
renunțe la amenințările crunte și la excomunicări și să se 
ralieze concepţiei mai tolerante a sinodului de la Berna: un 
încăpățânat de teapa lui Calvin nu acceptă o pace ieftină, când 
e să facă cea mai mică concesie. Orice compromis e cu 
desăvârșire imposibil pentru firea lui atât de autoritară; iar în 
clipa în care consiliul îl contrazice, el care cere tuturor 
celorlalți supunere necondiționată față de orice autoritate, fără 
nici un scrupul, devine revoluţionar față de superiorii săi. 
Insultă „Micul consiliu” în public de la amvon și vestește că 
preferă să moară, decât „să arunce trupul sfânt al Domnului în 
faţa câinilor”. Un alt predicator definește în catedrală Consiliul 
municipal ca o „adunare de beţivani”; neclintiţi, asemeni unui 
bloc de stâncă, adepţii lui Calvin sfidează autoritatea. 

Consiliul nu poate tolera o asemenea răzvrătire provocatoare 
a preoțimii contra autorităţii sale. 

Mai întâi nu dă decât un comunicat precis prin care cere să 
nu se abuzeze și mai departe de amvon în scopuri politice, ci 
sfântul lăcaș să slujească în mod exclusiv tălmăcirii cuvântului 
Domnului. Dar deoarece Calvin și partizanii trec nepăsători 
peste acest ordin de sus, nu rămâne decât o cale: predicatorii 
să fie opriţi de a păși la amvon; cel mai neobrăzat provocator 
dintre ei, Courtauld, e chiar arestat pentru aţâţare la revoltă. 
Cu aceasta s-a declarat războiul între puterea bisericească și 


30 


cea de stat. Dar lui Calvin nu-i pasă. Însoţit de partizanii săi 
pătrunde în catedrala Saint Pierre, urcă sfidător și trufaș la 
amvonul oprit și, deoarece partizanii și adversarii ambelor 
tabere năvălesc cu spade în biserică, unii spre a obţine astfel 
predica, ceilalţi spre a o împiedica, se iscă o învălmășeală 
cumplită și cât pe ce era să fie un Paște însângerat. Acum 
răbdarea Consiliului a ajuns la capăt. El convocă Consiliul cel 
Mare al celor două sute, cea mai înaltă instanţă și întrebă dacă 
să concedieze pe Calvin și pe ceilalți predicatori angajaţi, care, 
sfidător, au nesocotit ordinele Consiliului. O covârșitoare 
majoritate răspunde afirmativ. Preoţii rebeli sunt destituiţi din 
slujbele lor și li se pune energic în vedere să părăsească orașul 
în decurs de trei ori douăzeci și patru de ore. Pedeapsa cu 
surghiunul, cu care Calvin a ameninţat în ultimele optsprezece 
luni pe atâţia cetăţeni ai acestui oraș, acum l-a lovit pe el 
însuși. 
O 

Primul asalt al lui Calvin asupra Genevei a dat greș. Dar un 
astfel de eșec nu înseamnă nici o primejdie în viaţa unui 
dictator. Dimpotrivă, aproape că face parte în mod fatal din 
ascensiunea definitivă a unui potentat despotic, ca la început să 
sufere o asemenea prăbușire dramatică. Exilul, temniţa, 
surghiunul nu se dovedesc niciodată un impediment, ci 
întotdeauna un sprijin al popularității marilor revoluționari 
mondiali. Spre a fi divinizat de mulţime, trebuie să fi fost 
martir. Tocmai prigoana din partea unui sistem urât cu 
înverșunare creează abia conducătorului poporului premisa 
psihică pentru hotărâtorul său succes de masă de mai târziu, 
deoarece prin orice martiraj nimbul viitorului conducător e 
mistic înălţat în ochii poporului. Nimic mai necesar pentru un 
mare politician decât să se retragă din când în când pe un 
arier-plan, căci tocmai prin invizibilitatea lui el devine 
legendar; asemeni unui nor, faima îi împresoară numele, 
glorificându-l, iar atunci când el se înapoiază, îl întâmpină o 
așteptare  înfrigurată, însutită, care s-a format oarecum 
atmosferic, fără concursul lui. Aproape toţi eroii populari din 
istorie și-au câștigat influența sentimentală asupra naţiunii lor 
datorită exilului. Cesar în Gallia, Napoleon în Egipt, Garibaldi 
în America de Sud, Lenin în Ural, au devenit mai puternici prin 
absenţa lor, decât ar fi fost prin prezenţa lor - tot astfel și 


31 


Calvin. 

E adevărat, în acel ceas al izgonirii, Calvin pare un om 
distrus - după toate prevederile. Organizaţia lui e nimicită, 
opera lui a dat cu desăvârșire greș și n-a rămas dintr-însa decât 
amintirea unei voințe fanatice de ordine și câteva duzini de 
prieteni sinceri pe care să se poată bizui. Dar îi vin în ajutor 
(așa cum se întâmplă mereu tuturor firilor politice care, în loc 
să pactizeze, se retrag hotărât în clipe primejdioase) greșelile 
urmașilor și potrivnicilor săi. 

Cu greu Consiliul a găsit în locul impunătoarelor 
personalităţi ale lui Calvin și Farel câţiva preoţi maleabili, care 
de frica animozităţii poporului, dacă ar fi ca ei să ia măsuri 
drastice, preferă să lase hăţurile târâte pe pământ, decât să le 
strângă cu putere. Sub ei, construirea Reformei la Geneva, 
începută de Calvin cu atâta energie - ba chiar cu prea multă - 
lâncezește curând, iar cetăţenii sunt cuprinși de o asemenea 
nesiguranță în chestiuni de credinţă religioasă, încât biserica 
catolică dată la o parte dobândește cu încetul iarăși curaj și 
încearcă prin agenţi iscusiți să recucerească Geneva pentru 
catolicism. Situaţia devine din ce în ce mai critică; treptat, 
aceiași reformaţi, pentru care Calvin fusese prea aspru și prea 
dârz, încep să se neliniștească și să se întrebe, dacă o 
asemenea disciplină de fier nu era totuși preferabilă haosului 
ameninţător. Un număr tot mai mare de cetăţeni și chiar unii 
dintre foștii adversari, stăruie ca exilatul să fie rechemat; în 
cele din urmă Consiliul nu vede altă soluţie, decât să cedeze 
dorinţei unanime a populaţiei. Primele vești și scrisori către 
Calvin sunt încă dibuiri sfioase; dar curând ele devin mai 
deschise și mai stăruitoare. Invitaţia devine rugăminte. Curând 
Consiliul nu mai scrie lui „Monsieur” Calvin să se înapoieze 
spre a veni în ajutorul orașului, ci lui „Maitre” Calvin; în cele 
din urmă consilierii zăpăciţi imploră aproape în genunchi pe 
„bunul lor frate și singurul prieten” să-și reia locul de 
predicator și adaugă chiar făgăduiala că pe viitor purtarea lor 
va fi de așa natură, încât el va avea temei să fie mulțumit. Dacă 
Jean Calvin ar fi un caracter mic și dacă l-ar satisface un triumf 
ieftin, s-ar mulţumi cu atât, că e rechemat atât de stăruitor în 
orașul care l-a gonit cu dispreţ cu doi ani în urmă. Dar cel ce 
pretinde tot nu se va lăsa câștigat de jumătăţi de măsuri. În 
această cauză sfântă Calvin nu luptă pentru o vanitate 


32 


personală, ci pentru biruința autorităţii. Nu vrea să mai fie 
împiedicat a doua oară în opera lui de către un for sus-pus; 
dacă se întoarce, nu trebuie să existe la Geneva decât o singură 
voință valabilă; voinţa lui. Până ce orașul nu i se supune cu 
desăvârșire, cu mâinile legate, până ce nu declară în mod 
definitiv că i se subordonează, Calvin refuză vreme îndelungată 
propunerile insistente, întâmpinându-le cu oroare strategic 
exagerată. „Prefer de o sută de ori să îndur moartea, decât să 
reîncep chinuitoarele lupte de altădată”, scrie el către Farel. 
Nu face un pas spre foștii săi adversari. lar când în cele din 
urmă Consiliul imploră în genunchi pe Calvin să se înapoieze, 
își pierde răbdarea până și prietenul său Farel, care-i scrie 
atunci: „Aștepţi oare să te recheme și pietrele?” Dar Calvin 
rămâne neînduplecat până ce Geneva i se predă în întregime. 
Abia după ce consilierii au jurat să aplice catehismul și 
disciplina cerută după vrerea lui, după ce ei adresează scrisori 
umile orașului Strasbourg, implorând pe cetăţenii acelui oraș 
să le cedeze omul de care nu se pot lipsi genevezii, abia după 
ce Geneva s-a umilit nu numai în faţa lui, dar și în faţa lumii, 
Calvin cedează și se declară în sfârșit gata să preia vechea lui 
slujbă, înarmat cu putere nouă. 

Așa precum, un oraș învins își întâmpină eliberatorul, tot 
astfel se pregătește Geneva să-l întâmpine pe Calvin. Se face 
tot ce se poate închipui pentru a-i potoli supărarea. Vechile 
edicte severe sunt iarăși enunțate în grabă, numai pentru ca 
„Maitre” Calvin să-și găsească poruncile cu anticipație aplicate. 

Micul consiliu se străduiește personal să aleagă celui mult 
așteptat o locuinţă potrivită, cu grădină, mobilând-o cu tot ce-i 
trebuie. Vechiul amvon din Saint-Pierre e transformat anume 
ca să fie mai comod oratorului și pentru ca astfel chipul lui 
Calvin să fie vizibil oricui și de oriunde din biserică. O cinste 
urmează celeilalte: Calvin n-a apucat să plece din Strasbourg și 
e trimis în întâmpinarea lui un crainic, care să-l salute în drum 
în numele Genevei, iar familia lui e adusă cu multă solemnitate 
în oraș. Toate cheltuielile privesc pe cetăţeni. În sfârșit, pe ziua 
de 13 septembrie caleașca de voiaj se apropie de poarta 
Cornavin și îndată se adună o mulțime imensă ca să conducă pe 
cel înapoiat între zidurile orașului. Calvin are acum în mâini 
acest oraș, moale și maleabil ca lutul și n-are să se oprească 
până ce nu va face dintr-însul opera de artă a unei idei 


33 


înfăptuite. Din acel ceas au devenit indisolubili, Calvin și 
Geneva, spiritul și forma, creatorul și opera lui. 


34 


«LA DISCIPLINE» 


În clipa în care acest om aspru, uscăţiv, pășește în anteriul 
său preoţesc lung și negru, prin poarta Cornavin, începe una 
din cele mai memorabile experienţe din toate timpurile. Un 
stat, care respiră cu nenumărate celule, vii, să fie preschimbat 
într-un mecanism rigid, un popor cu toate ideile și sentimentele 
lui transformat într-un sistem unic; este prima încercare de 
totalizare desăvârşită a unui popor întreg, întreprinsă 
înlăuntrul Europei în numele unei idei. Cu o seriozitate 
demonică, cu o chibzuire sistematică cu adevărat grandioasă, 
Calvin pornește la înfăptuirea planului său îndrăzneţ, de a face 
din Geneva primul stat al lui Dumnezeu pe pământ: un colectiv 
lipsit de tot ce e vulgar-pământesc, fără corupţie, fără 
dezordine, fără vicii și păcate, adevăratul nou Ierusalim, de la 
care să purceadă Mântuirea globului - această idee unică 
constituie de acum încolo viaţa lui, iar viața lui e doar o 
închinare în slujba acestei idei unice. Acest ideolog de oţel ia 
măreaţa lui utopie cât se poate de în serios; e sfântă pentru el 
și niciodată în acest sfert de veac al dictaturii sale spirituale, 
Calvin nu s-a îndoit de faptul că, luând omului orice libertate 
individuală nu face decât să contribuie la propășirea lui. Căci 
cu toate pretenţiile și intolerabilele suprapretenţii, acest despot 
cucernic credea că nu cere oamenilor altceva decât să trăiască 
cum trebuie, adică conform voinţei și prescripţiei Domnului. 

Sună simplu și absolut limpede. Dar cum poţi recunoaște 
această voinţă a lui Dumnezeu? Şi unde îi găsești îndreptarul? 
În Evanghelie, răspunde Calvin, și numai în Evanghelie. Acolo 
respiră și trăiesc în scris veșnic viu voința și cuvântul 
Domnului. Nu din întâmplare ne-au rămas intacte Cărţile 
Sfinte. Dumnezeu a tălmăcit în cuvinte tradiţia sfântă, pentru 
ca porunca lui să fie mai ușor de recunoscut și oamenii s-o 
urmeze. Această Evanghelie a existat înainte de biserică și stă 
deasupra bisericii și nu există alt adevăr dincolo de ea. De 
aceea într-un stat cu adevărat creștinesc cuvântul Bibliei, „la 
parole de Dieu”, trebuie să fie socotit drept singura maximă a 
cuviinţei, a gândirii, a credinţei, a justiţiei și a vieţii, căci 
Evanghelia este cartea înţelepciunii, a dreptăţii, a adevărului. 

35 


La început și la sfârșit există pentru Calvin doar Biblia, orice 
hotărâre în orice chestiuni de viaţă se bizuie pe cuvântul ei 
scris. 

Ridicând acest cuvânt biblic la rangul de supremă instanţă 
pentru orice atitudine omenească, Calvin pare să nu repete 
decât cunoscuta cerere primordială a Reformei. În realitate 
însă, el face un pas uriaș peste Reformă, ba se îndepărtează 
chiar complet din sfera ei de idei: Reforma începuse ca o 
mișcare de eliberare psihico-religioasă, scopul ei era să dea 
fiecărui om Evanghelia în mână, spre liberă folosinţă; în locul 
Papei la Roma și în locul Consiliilor, convingerea individuală 
urma să-și făurească singură creștinismul. Această „libertate a 
individului creștin”, instituită de Luther, Calvin o răpește fără 
scrupule oamenilor după cum le ia și oricare altă formă de 
libertate. Personal, el e perfect lămurit asupra cuvântului 
Domnului, prin urmare cere dictatorial să se înceteze cu toate 
tălmăcirile și răstălmăcirile doctrinei divine; neclintit să stea 
cuvântul biblic, așa precum neclintit susţin pilaștrii de piatră 
catedrala, pentru ca biserica să nu se clatine. Nu ca „logos 
spermatikos”, ca adevăr veșnic creator și transformator să 
activeze de acum încolo cuvântul Domnului, ci să fie valabil o 
dată pentru totdeauna în interpretarea de la Geneva. 

Cu această solicitare-poruncă a lui Calvin, e instituită de 
facto o nouă ortodoxie, cea protestantă, în locul celei papale și 
cu drept cuvânt a fost numită această nouă formă de dictatură 
dogmatică o bibliocraţie. Căci o singură carte e acum stăpân și 
judecător la Geneva; Dumnezeu este legislatorul și preotul - 
singurul chemat să interpreteze tâlcul acestei legi. Preotul este 
„judecătorul” în sensul Bibliei lui Moise și peste regi și popor 
domină, inatacabilă, puterea lui. Interpretarea Bibliei de către 
Consistoriu hotărăște acum exclusiv, în locul Consiliului și al 
Dreptului civil, ce este permis și ce este oprit și vai de cel ce se 
încumetă, stingher, să se împotrivească acestei forţe. Căci va fi 
sancționat ca un răzvrătit împotriva Domnului oricine se opune 
dictaturii preoţimii și în curând va fi scris cu sânge comentariul 
la Sfânta Scriptură. Întotdeauna o stăpânire dogmatică bazată 
pe violenţă, dezvoltată dintr-o mișcare de libertate, procedează 
mai aspru și mai dârz contra ideii libertăţii decât oricare putere 
moștenită. Întotdeauna cei ce datorează ei înșiși puterea lor 
unei revoluții, vor fi mai apoi cei mai intransigenţi și cei mai 


36 


intoleranţi fără de orice inovare. 
O 

Toate dictaturile pornesc de la o idee. Dar oricare idee 
capătă formă și culoare abia de la omul care o înfăptuiește. În 
mod fatal doctrina lui Calvin, ca o creaţie spirituală, va trebui 
să devină fizionomicește semănătoare cu făuritorul ei. E de 
ajuns să privim chipul reformatorului spre a ști cu anticipație 
că ea va fi mai aspră, mai posomorâtă, mai morocănoasă decât 
a fost cândva vreo altă exegeză a creștinismului. Faţa lui Calvin 
e ca o stâncă din Karst, ca unul dintre acele peisaje stinghere, 
retrase, care în sobrietatea lor ermetic închisă și tăcută au doar 
pe Dumnezeu aproape, dar nimic omenesc. Tot ce face de altfel 
viaţa rodnică, plină, voioasă, înfloritoare, caldă și senzuală 
lipsește acestui chip de ascet, fără bunătate, fără mângâiere, 
fără vârstă. Totul e aspru și urât, e colţuros și nearmonios în 
acest oval prelung, posomorât. Fruntea strâmtă și severă, sub 
care pâlpâie, asemenea unor cărbuni încinși, doi ochi adânci, 
cerniți de veghe; nasul ascuţit, coroiat, profilându-se dominator 
între obrajii supti, gura îngustă, crestată parcă cu cuțitul, pe 
care arareori a văzut-o cineva zâmbind. 

Nici o carnaţie caldă nu lucește sub pielea uscată, pământie; 
e ca și cum o febră lăuntrică ar fi supt vampiric sângele din 
obraji, atât sunt de cenușii, de bolnavi, de livizi, afară de 
scurtele clipe în care mânia îi aprinde cu pete roșcate. Zadarnic 
se străduiește barba lungă de prooroc (pe care o imită supus 
toţi elevii și discipolii săi) să dea acestui chip de fiere și ceară o 
aparenţă de forţă virilă. Nici barba nu are sevă, ea nu coboară 
vijelioasă, nu e barba impunătoare a lui Dumnezeu tatăl, ci 
cade în șuviţe subțiri, ciufulite, mărăciniș jalnic, crescut din 
pământ stâncos. 

Un extatic aprig, consumat de propriu său spirit - iată cum ni 
se înfățișează Calvin zugrăvit pe pânză și cât pe ce să fim 
cuprinși de milă față de acest om surmenat, istovit, ros de 
propriul său zel; dar când privirea coboară, ea se aţintește 
deodată speriată asupra mâinilor: niște mâini sinistre, 
hrăpăreţe, uscăţive, palide, reci și osoase ca niște gheare, care 
știu să păstreze dârz cu mădularele lor zgârcite tot ceea ce au 
putut apuca vreodată. De neînchipuit ca aceste degete 
ciolănoase să fi împresurat vreodată cu gingășie o floare, să fi 
mângâiat cândva trupul cald al unei femei, să se fi întins voios 


37 


și cordial unui prieten. Acestea sunt mâini de om inexorabil și 
numai datorită lor bănuiești marea și cumplita forță de 
dominare și de păstrare, care a iradiat de la Calvin în tot timpul 
vieţii sale. 

Ce chip fără nici o licărire de lumină, de bucurie, ce chip 
stingher și respingător, acest obraz al lui Calvin! E de 
neconceput ca cineva să dorească să atârne în peretele camerei 
sale portretul acestui ascet care nu știe decât să ceară și să 
admonesteze: ţi-ar îngheţa suflul de pe buze de ar fi să simţi 
mereu privirea sfredelitoare a acestui om atât de lipsit de 
bucurie, iscodindu-ţi activitatea zilnică. Ţi l-ai putea închipui pe 
Calvin pictat, mai degrabă de Zurbaran, - decât de oricare alt 
meșter al penelului - în felul său fanatic de spaniol, în care a 
zugrăvit asceţii și anahoreţii, în culori închise pe fond închis, 
retrași de lume, aciuaţi în peșteri, având în faţă lor cartea, tot 
mereu cartea și cel mult încă o tidvă de mort sau crucea drept 
unicele simboluri ale vieţii spiritual-religioase; în jurul lor însă 
domnește o singurătate impenetrabilă, neagră și rece. Acest 
vid, acest spaţiu plin de respect, dar care respinge orice 
apropiere omenească, l-a împresurat cu atmosferă glacială pe 
Calvin în tot timpul vieţii sale. Din fragedă tinereţe el se 
învesmântează mereu în negrul neîndurător. Neagră e bereta 
deasupra frunţii strâmte; jumătate glugă de călugăr, jumătate 
coif de soldat; neagră e roba lungă, care coboară în falduri 
până la picioare,  vesmântul judecătorului, menit să 
pedepsească oamenii tot mereu, veșmântul medicului menit să 
le vindece tot mereu păcatele și rănile purulente. Negru, 
întotdeauna negru, întotdeauna culoarea beznei, a morţii, a 
neînduplecării. Rar de tot s-a înfățișat Calvin semenilor altfel 
decât îmbrăcat eu vesmântul simbolic al slujbei sale; doar ca 
slujitor al Domnului, doar în haina datoriei ţinea să fie văzut de 
cei din jurul său. A fost însă aspru și cu el însuși. O viaţă 
întreagă și-a înfrânt cerinţele fizice, neîngăduind trupului decât 
minimum de hrană și odihnă, de dragul spiritului. Trei ore, cel 
mult patru ore de somn noaptea, o singură masă frugală în 
timpul zilei, luată în pripă, în faţa cărții deschise. Niciodată 
însă o plimbare, un joc, o bucurie, o destindere și mai cu seamă 
niciodată e plăcere adevărată. In devotamentul său fanatic 
pentru spirit, Calvin a activat, a gândit, a scris, a muncit, a 
luptat mereu, dar n-a trăit un singur ceas pentru el însuși. 


38 


Această totală asenzualitate constituie pe lângă veșnica lui 
netinerețe trăsătura caracteristică a firii lui Calvin; nu e de 
mirare că ea a devenit și trăsătura cea mai periculoasă pentru 
doctrina lui. Pe când toţi ceilalți reformatori sunt convinși că 
slujesc cel mai bine pe Dumnezeu primind cu recunoștință 
toate darurile vieţii din mâinile Lui, pe când dânșii, ca oameni 
normali și sănătoși ce sunt, se bucură de sănătatea lor și de tot 
ce le oferă viaţa; pe când Zwingli lasă chiar în prima lui dioceză 
un copil din flori și Luther spune odată, râzând: „Dacă nu vrea 
nevasta, o face slujnica”, în timp ce ei toţi benchetuiesc voioși, 
la Calvin orice pornire a simţurilor e înăbușită sau există doar 
ca o umbră. Ca intelectualist fanatic, viaţa lui o constituie 
cuvântul și spiritul; numai ceea ce e logic-limpede e pentru el 
realul, nu pricepe și nu îngăduie decât ce e normal, niciodată 
extraordinarul. De la nimic ce îmbată, nici de la vin, nici de la 
femeie, acest om de o sobrietate fanatică n-a cerut și n-a primit 
vreodată o plăcere frenetică. Singura dată când, spre a 
satisface porunca biblică, se gândește să-și ia o tovarășă de 
viață, n-o face nici din dragoste, nici din patimă, ci, după cum 
spune el însuși, spre a se putea consacra și mai mult muncii. 
Nu el pornește în căutarea acestei soţii, ci însărcinează 
prietenii să i-o găsească și cât pe ce aprigul dușman al 
simţurilor să cadă pe mâna unei femei de moravuri ușoare. În 
cele din urmă, deziluzionat, se însoară cu văduva unui 
anabaptist convertit de el, dar Destinul nu-i îngăduie să fie 
fericit sau să fericească. Singurul copil, pe care-l aduce pe 
lume soţia, nu este sănătos. Moare după câteva zile și când, 
curând după aceea, nevasta îl lasă văduv, s-a terminat pentru el 
- la vârsta de treizeci și șase de ani - o dată pentru totdeauna, 
nu numai cu viaţa conjugală, dar și cu cea sexuală. Până la 
moarte, deci încă timp de douăzeci de ani de virilitate deplină, 
acest ascet benevol nu s-a mai apropiat de vreo femeie, 
consacrându-se în întregime spiritului, religiei, „doctrinei”. 

Dar corpul omenesc cere să se dezvolte întocmai ca spiritul, 
iar acel ce-l siluiește își ispășește crunt vina. Fiecare organ 
într-un trup pământesc pretinde din instinct folosirea lui 
deplină, conform rostului său firesc. Sângele vrea să circule 
mai iute uneori, inima vrea să bată mai cu putere, plămânii vor 
să chiuie de bucurie, mușchii să se pună în mișcare, sămânţa să 
se risipească; iar organele se răzvrătesc în cele din urmă 


39 


contra aceluia care, pornind de la intelect, împiedică în 
permanenţă această vrere vitală, împotrivindu-i-se tot mereu. 
Cumplită e răzbunarea pe care trupul lui Calvin a luat-o 
împotriva zbirului său intelectual. Nervii, vrând să dovedească 
existența lor ascetului care-i tratează ca și cum n-ar exista, 
născocesc chinuri nesfârșite pentru despotul lor; puţini oameni 
de gândire au suferit vreodată atât de mult de pe urma revoltei 
organismului lor, ca Jean Calvin în tot timpul vieţii sale. 
Durerile se succed fără pauză; aproape fiecare scrisoare a lui 
Calvin semnalează un nou atac viclean al unor boli noi, 
surprinzătoare. Ba sunt migrene, care-l trântesc la pat zile 
întregi, ba crampe de stomac, ba junghiuri, hemoroizi, colici, 
răceli, tulburări nervoase și hemoragii, pietre la ficat și 
furuncule  antracoide, febră alternând cu fiori de frig, 
reumatisme și pietre la vezică. Mereu trebuie să stea de veghe 
medicii, căci nu e organ în acest trup plăpând, șubred, care să 
nu răsfrângă într-însul durere și revoltă. Și gemând, Calvin 
așterne într-un rând pe hârtie: „Sănătatea mea seamănă cu o 
agonie permanentă”. 

Dar acest om și-a ales ca motto: Per mediam desperationem 
prorumpere convenit; demonica energie spirituală a acestui 
bărbat nu admite să i se răpească nici un singur ceas închinat 
muncii. Mereu stânjenit de trupul său, Calvin îi dovedește tot 
mereu supravoinţa spiritului; dacă într-un ceas de febră nu se 
poate târi până la amvon, se lasă dus cu o lectică la biserică, 
spre a-și ţine predica. Dacă e nevoit să lipsească de la ședința 
Consiliului, consilierii vin să-i ceară sfatul la el acasă. Dacă 
zace în pat, cu trupul scuturat de friguri, acoperit cu patru- 
cinci pături încălzite, alături de el șed doi-trei „famuli” cărora 
le dictează. Dacă pleacă pentru o zi la ţară, la prieteni, ca să 
respire un aer mai curat, secretarii îl însoțesc în trăsură și de 
abia au sosit că și fac, naveta încoace și încolo, din și spre oraș. 
Și iarăși ia pana în mână Calvin, și iar începe munca. Cu 
neputinţă să ni-l închipuim inactiv pe acest demon al vredniciei, 
care, de fapt, a lucrat toată viaţa, fără o singură pauză. 

Încă mai dorm casele, încă nu s-au trezit zorile și deja lumina 
arde pe masa lui de scris în rue des Chanoinnes și tot așa, 
târziu după miezul nopţii, când toată lumea s-a culcat de mult, 
lucește acea lumină, eternă parcă, la geamul său. Nu poţi 


1 A ieși la iveală din adâncurile deznădejdii cu forțe sporite. 
40 


concepe uriașa lui activitate; îţi vine să crezi că omul acesta a 
lucrat cu patru-cinci creiere deodată. Și de fapt, acest veșnic 
bolnav a făcut simultan munca a patru sau cinci profesii 
diferite. Slujba ce i s-a conferit, aceea de predicator la biserica 
St. Pierre, e numai o slujbă între multe altele, pe care și le-a 
însușit treptat instinctul său isteric de dominație; și deși 
predicile pe care le-a ţinut în această biserică umplu ele 
singure un dulap mare cu volume tipărite, iar un copist își 
câștigă existența numai prin copierea lor, ele nu constituie 
decât o parte infimă a operelor sale complete. 

Ca președinte al Consistoriului care nu ia nici o hotărâre fără 
dânsul, ca autor al nenumărate scrieri teologice și polemice, ca 
traducător al Bibliei, ca fondator al Universităţii și inițiator al 
seminarului teologic, ca sfetnic al Consiliului Municipal, ca 
ofițer în Marele Stat Major al războiului de credinţă, ca 
diplomat și organizator suprem al protestantismului, acest 
„Ministru al cuvântului sfânt” dirijează el singur toate 
ministerele statului său teocratic. El supraveghează raporturile 
predicatorilor din Franţa, Scoţia, Anglia și Olanda, organizează 
un serviciu de propagandă pentru străinătate, creează prin 
tipografi și colportori un serviciu secret, care se întinde pe tot 
cuprinsul globului. Discută cu ceilalţi conducători protestanți, 
negociază cu prinți și diplomaţi. Zi cu zi, aproape ceas cu ceas, 
sosesc musafiri din străinătate; nici un student, nici un tânăr 
teolog, nu trece prin Geneva, fără să-i ceară sfatul său să-i 
prezinte omagiile sale. Casa lui e ca un oficiu poștal și un 
serviciu permanent de informaţii pentru toate chestiunile de 
Stat și particulare. Oftând, el scrie odată, că nu-și poate aminti 
să fi avut în timpul slujbei două ore în care să nu fi fost 
deranjat. Din ţările cele mai îndepărtate, din Ungaria și Polonia 
sosesc zilnic scrisori ale oamenilor săi de încredere; totodată 
grija lui de preot pentru enoriași cere sfătuirea personală a 
nenumăraţilor cetăţeni care i se adresează. lată un imigrant, 
care vrea să se stabilească în Elveţia și să-și aducă familia: 
Calvin adună banii, îi caută un adăpost și-i face un rost în viaţă. 
lată-l pe unul care vrea să se însoare, altul care vrea să-și 
dezlege cununia: drumul amândurora duce la Calvin, căci nici 
un eveniment religios nu se petrece la Geneva fără 
consimţământul, fără sfatul său. Măcar de s-ar limita această 
plăcere autocrată la propriul ei domeniu, pe tărâm religios. Dar 


41 


pentru un Calvin nu există hotare ale puterii sale, deoarece ca 
teocrat vrea să știe tot ce e lumesc, supus arbitrului divin și 
spiritual. În tot ce se petrece în oraș se simte mâna lui dură, 
apăsătoare: aproape nu e zi, în care să nu găsești adnotat în 
procesele-verbale ale Consiliului: „aici urmează să fie consultat 
Maitre Calvin”. Nimic nu scapă ochiului său vigilent și ar trebui 
să admirăm ca o minune acest creier mereu activ, dacă un 
asemenea ascetism al spiritului n-ar însemna totodată și un 
imens pericol. Căci cel ce renunţă atât de complet la orice 
bucurie personală de viaţă, va tinde să facă din această 
renunțare - benevolă la el însuși - lege și normă pentru toți 
ceilalţi și se va strădui să impună celorlalţi ceea ce pentru el e 
firesc, dar ceea ce pentru ei e contra firii. Intotdeauna ascetul - 
dovadă Robespierre - e cel mai primejdios tip al despotului. 
Cine nu trăiește din plin și bucuros alături de semeni tot ce e 
omenesc, cine nu are să-și ierte nimic sieși, va fi întotdeauna 
intolerant faţă de oameni. 

Dar disciplina și severitatea necruțătoare sunt fundamentele 
propriu-zise ale clădirii doctrinare calviniste. După concepţia 
lui Calvin, omul nu are nicidecum dreptul să pășească prin 
lumea asta cu privirea sus și cu cugetul împăcat, ci trebuie să 
persiste în perpetuă frică de Dumnezeu, zdrobit de sentimentul 
umil al unei insuficiențe de nevindecat. Din capul locului 
morala puritană a lui Calvin pune pe același plan bucuria 
senină de viaţă cu „păcatul”. Tot ce este menit să 
înfrumusețeze și să dea avânt existenţei noastre pământești, tot 
ce e sortit să destindă sufletul, să-l înalțe, să-l mântuiască, 
despovărându-l - deci în primul rând senzualismul - e renegat 
de el ca o inutilitate supărătoare și vană. Chiar în domeniul 
religiei, legată de veșnicii, de elementul mistic, de cult, Calvin 
aduce ideologia lui pur reală și practică; se exclude, fără 
excepţie, din biserică și cult, tot ceea ce se adresează 
simţurilor, tot ce ar putea potoli vag și dulceag sentimentul; 
căci nu cu sufletul exaltat de artă adevăratul credincios să se 
apropie de Dumnezeu, nu înnourat de mireasma dulce a tămâii, 
nu vrăjit de sunetele muzicii, nu sedus de frumuseţea chipurilor 
și sculpturilor așa-zise pioase, în realitate vicioase. Adevărul 
nu-l găsești decât în claritate, siguranța doar în cuvântul 
lămurit al Domnului. Afară dar din biserici cu „idolatries” cu 
icoanele și statuile, cu odăjdiile strălucitoare, afară cu cărțile 


42 


de liturghie și tabernacolele de la masa Domnului. Dumnezeu 
n-are nevoie de somptuozitate. Afară cu tot ceea ce ameţește 
sufletele cu bucurie extatică: nici o muzică, nici un cântec de 
orgă în timpul slujbei. Până și clopotele bisericilor trebuie să 
tacă de acum încolo la Geneva: nu prin dangăt de metal mort 
să-și amintească adevăratul credincios de datoria lui. Evlavia 
nu se vădește niciodată prin exteriorizări, niciodată prin jertfe 
și danii, ci numai prin disciplină lăuntrică. De aceea, afară cu 
liturghia și toate ceremoniile din biserică, afară cu toate 
simbolurile! Să se pună capăt tuturor solemnităţilor și 
festivităților. Cu o smucitură Calvin desființează din calendar 
sărbătorile. Paștele și Crăciunul, serbate și în catacombele 
romane, se anulează; se șterg onomasticele sfinţilor, se opresc 
datinile strămoșești. Dumnezeul lui Calvin nu vrea să fie 
sărbătorit și nici chiar iubit, ci mereu temut. Înseamnă trufie, 
când omul încearcă să se apropie de Domnul, în extaz și 
exaltare, în loc să-i slujească de departe, în permanentă 
evlavie. Căci acesta este tâlcul cel mai adânc al doctrinei 
calviniste: spre a înălța cât mai sus elementul divin, Calvin 
înjosește fără măsură tot ce-i pământesc; spre a da ideii de 
Dumnezeu cinstirea cea mai desăvârșită, denaturează și 
umilește ideea de om. Niciodată acest reformator mizantrop n-a 
putut vedea în omenire altceva decât o tagmă nerușinată de 
păcătoși; cu groază, și oroare de schimnic a privit în tot cursul 
vieții minunatele plăceri ale lumii noastre, ce izvorăsc de-a 
pururea din mii de surse. 

„Ce hotărâre de neînțeles a Domnului, geme tot mereu 
Calvin, să fi creat făpturile lui atât de nedesăvârșite și imorale, 
veșnic ispitite de viciu, incapabile să recunoască Divinul, 
nerăbdătoare să se afunde în păcat”. Un fior îl cuprinde, ori de 
câte ori își privește semenii; n-a existat poate nici un mare 
întemeietor ai unei religii, care să împingă pe om atât de adânc 
în abis, să-l jignească atât de profund în această demnitate de 
om. „Bête, indomptable et feroce” îl numește el și chiar mai 
rău: „une ordure” și scrie textual în cartea lui „Institution 
Chrétienne”: „Dacă considerăm omul numai în ce privește 
darurile sale firești, nu găsim la el, din creștet și până în tălpi, 
nici cea mai slabă licărire de bunătate și frumuseţe. Tot ce mai 
e câtuși de puţin lăudabil într-însul se datorește harului 
Domnului. Orice dreptate a noastră e nedreptate, meritul 


43 


nostru abjecţie, gloria noastră rușine. Chiar cele mai bune 
lucruri pe care le săvârșim sunt și ele pocite, viciate prin 
păcatul sângelui și mânjite cu murdării”. 

Cel ce socoate omul, din punct de vedere filozofic, o făptură a 
lui Dumnezeu atât de păcătoasă și de monstruoasă, bineînţeles 
că nu va admite niciodată ca teolog și politician că Dumnezeu 
ar fi îngăduit unei asemenea stârpituri cea mai mică libertate 
sau statornicie de sine. Se impune deci ea o astfel de creatură 
scârboasă și periclitată de setea ei de viaţă, să fie pusă sub o 
tutelă necruțătoare, căci „dacă lași omul în voia lui, sufletul lui 
nu e capabil decât de rele”. O dată pentru totdeauna trebuie 
frântă cerbicia trufiei acestui fiu al lui Adam, care-și închipuie 
că ar avea vreun drept să modeleze raporturile lui cu 
Dumnezeu și cu lumea pământească, conform personalităţii 
sale; iar cu cât mai temeinic frângi această voinţă de 
autodeterminare, cu cât mai dârz subjugi și ţii în frâu pe om, cu 
atât mai bine pentru el. Nici un fel de libertate, căci mereu 
omul va abuza de ea! Micșorează-l cu forța în fața măreției 
Domnului. Coboară-l și intimidează-l până ce se înrolează docil 
în turma cucernică, supusă și ascultătoare, până ce tot ce e 
extraordinar s-a dizolvat fără urme în ordinea generală, până 
ce individul s-a contopit complet cu masa. 

Pentru a sprijini această draconică depersonalizare, această 
vandalică jefuire a individului în favoarea colectivităţii, Calvin 
instituie un sistem special, faimoasa „discipline”, disciplina 
bisericească. Un frâu mai aspru n-a fost pus forțat omenirii nici 
până în ziua de azi. Din primul ceas, acest organizator genial își 
înțărcuiește turma, „obștea” lui, într-o reţea de sârmă ghimpată 
plină cu paragrafe și opreliști - așa-zisele ordonanţe - 
întemeind totodată și un oficiu special, în scop de a 
supraveghea aplicarea terorii sale etice. E vorba de 
Consistoriu, a cărui menire se definește mai întâi cam dubios: 
„să supravegheze comunitatea, pentru ca Dumnezeu să fie 
venerat în chip pur”. Dar sfera de influență a acestui 
inspectorat de moravuri se mărginește numai aparent la viaţa 
religioasă. Prin aceea că în mentalitatea lui Calvin, cu idealul 
statului totalitar, tot ce e lumesc se contopește cu tot ce e 
concepţie de viaţă, orice manifestare de viaţă, chiar și cea cu 
caracter strict privat, cade de acum încolo, în mod automat, 
sub controlul autorităţii. Se pune anume în vedere zbirilor 


44 


Consistorialul - așa-zișii „anciens” - să aibă grijă de felul de 
viaţă al fiecăruia. Nimic nu trebuie să scape vigilenţei lor; nu 
numai „cuvântul rostit, dar și opiniile și părerile urmează să fie 
supravegheate”. Bineînţeles că din ziua în care se instituie un 
asemenea control universal la Geneva, nu mai există viaţă 
particulară. Cu un salt Calvin a depășit inchiziţia catolică, care 
oricum își trimitea în cercetare spionii și iscoadele abia în urma 
unui denunţ. La Geneva însă, conform sistemului de gândire al 
lui Calvin - că orice om are mereu tendinţe spre rău -, fiecare e 
bănuit, cu anticipație, de păcat și fiecare trebuie să accepte 
controlul și supravegherea. 

De când a revenit Calvin, toate casele stau deodată cu ușile 
deschise și toţi pereţii au devenit de sticlă. In fiecare clipă, zi și 
noapte, te poţi pomeni că ciocănește cineva violent în poartă și 
că-țţi apare în faţă un membru al poliţiei religioase pentru o 
„cercetare”, fără ca cetățeanul să i se poată împotrivi. Cel mai 
bogat ca și cel mai sărac, cel mai suspus ca și cel mai de rând, 
trebuie, cel puţin o dată pe lună, să fie la discreţia acestor 
adulmecători profesionali de moravuri. Ceasuri în șir, căci în 
ordonanţe stă scris: „Să ai răgaz, ca să faci cercetarea în voie”, 
bărbaţi venerabili, încercaţi, cu păr alb, trebuie să se lase 
examinaţi ca școlarii, dacă știu pe dinafară rugăciunile și 
anchetați pentru ce au lipsit de la cutare predică a lui Calvin. 
Dar cu asemenea catehizări și moralizări nu s-a încheiat câtuși 
de puţin vizita. In toate cele se amestecă această „ohrană” 
morală. Măsoară rochiile femeilor, dacă nu-s prea lungi sau 
prea scurte, le cercetează dacă nu au vreun volan de prisos sau 
dacă nu sunt primejdios de decoltate; controlează coafura, dacă 
nu e prea artistic aranjată, numără inelele la degete și pantofii 
din dulap. De la camera de toaletă comisia trece la masa de 
bucătărie; dacă nu s-a contravenit prin vreo ciorbuliță sau o 
bucăţică de carne la măsura care nu permite decât un singur 
fel de mâncare, sau dacă nu sunt ascunse undeva cofeturi sau 
vreun borcan cu dulceaţă. Și cucernicul poliţist continuă să 
cutreiere casa. Bagă mâna în bibliotecă, dacă nu cumva se află 
acolo o carte lipsită de ștampila înaltei cenzuri a Consistoriului, 
cotrobăie prin sertare, doar-doar o găsi vreo icoană sau niște 
mătănii ascunse la fund. Servitorii sunt iscodiţi cu privire la 
stăpâni, copiii - privitor la părinţi. Totodată controlorul vieţii 
private e cu urechea aţintită la stradă, dacă nu cumva vreun 


45 


trecător cântă un cântec profan, sau face muzică sau, și mai 
rău, se dedă viciului diabolic al veseliei. Căci la Geneva s-a 
organizat acum o prigoană permanentă asupra oricărei forme 
de petrecere, oricât de inofensivă, asupra oricărei „paillardise” 
și vai de cetăţeanul care se iasă prins asupra faptului că, după 
o zi de lucru, a vrut și el să bea un gât de vin, să viziteze o 
tavernă, ori să se bucure de viaţă la un joc de zaruri sau de 
cărţi. Zi de zi se face această vânătoare de om și nici duminica 
n-au răgaz spionii moralei. Din nou cutreieră străzile și bat la 
toate ușile, spre a constata dacă nu cumva vreun leneș sau 
indolent a preferat să rămână în pat, decât să-și înalțe moralul 
la predica domnului Calvin. La catedrală însă stau de pe acum 
de pază alți supraveghetori, spre a denunța pe oricine întârzie 
la biserică sau vrea s-o părăsească prea devreme. Păzitorii 
oficiali ai bunelor moravuri lucrează fără preget și sunt 
pretutindeni; seara cercetează chioșcurile întunecoase la 
malurile Ronului, dacă nu surprind vreo pereche păcătoasă în 
tandreţe; la hanuri desfac paturile și cuferele străinilor. Ei 
deschid orice scrisoare care vine din Geneva, sau care pleacă 
într-acolo, iar vigilența bine organizată a Consistorialul 
depășește cu mult zidurile orașului. In caleașca de voiaj, în 
barcă, pe vapor, la târgurile străine și în hanurile vecine, peste 
tot sunt cuibăriți spionii lui plătiţi; orice cuvânt, rostit de vreun 
nemulțumit la Lyon sau Paris, se raportează fără greș lui Calvin 
la Geneva. Dar ceea ce face și mai intolerabilă supravegherea - 
și altminteri greu de suportat - este faptul că acestor controlori 
angajaţi sau plătiţi li se asociază curând nenumărați tovarăși 
nechemaţi. Căci oriunde un stat își menţine cetăţenii sub 
teroare, înflorește  dezgustătoarea buruiană a denunţării 
benevole. Acolo unde, principial, e îngăduit și chiar de dorit să 
existe denunţuri, chiar oameni de ispravă devin ei înșiși 
denunţători, din teamă; numai spre a îndepărta bănuiala că a 
greșit față de Domnul Dumnezeu, fiecare cetăţean trage cu 
coada ochiului spre concetățeanul său. „Zelo della paura”, zelul 
fricii aleargă nerăbdător înaintea, denunţătorilor. 

După câţiva ani de asemenea regim, Consistoriul ar putea să 
înceteze orice fel de supraveghere, căci toţi cetăţenii au 
devenit de bunăvoie controlori. Zi și noapte curg valurile 
tulburi ale denunțurilor, punând în permanentă mișcare roata 
de moară a inchiziţiei religioase. 


46 


Dar cum să te simţi în siguranță sub o asemenea veșnică 
teroare, cum să te simţi nevinovat de nici o abatere de la 
porunca Domnului, când Calvin te oprește de la tot ce face 
viața voioasă și vrednică de a o trăi? Sunt oprite spectacolele, 
reprezentațiile de teatru, petrecerile populare, festivitățile, 
dansul și jocul sub orice formă; ba chiar un sport atât de 
inofensiv ca patinajul stârnește necazul înveninat al 
reformatorului. Oprită orice altă îmbrăcăminte, în afară de cea 
mai sobră, aproape călugărească, e deci oprit croitorilor să 
confecționeze fără autorizaţia Consiliului croieli noi; le e oprit 
fetelor sub cincisprezece ani, să poarte rochii de mătase, iar de 
la cincisprezece ani în sus rochii de catifea; oprite sunt 
veșmintele brodate cu fir, opriţi nasturii și agrafele de aur, 
fireturile și orice altă podoabă de metal scump. Sunt opriţi 
bărbaţii să poarte părul lung, femeile să-și onduleze părul și să- 
l pieptene în sus; sunt oprite și jabourile de dantelă, mănușile, 
volanurile încreţite și încălțămintea cu tăieturi și înflorituri. E 
oprit să te folosești de lectici și de „voitures roulantes”. Sunt 
oprite serbările în familie cu mai mult de douăzeci de persoane; 
e oprit să servești la ospăţuri de logodnă sau botez mai multe 
feluri decât prevede ordonanța respectivă, e oprit să oferi 
musafirilor cofeturi, prăjituri, dulceţuri. E oprit să bei alt vin 
decât vinul negru elveţian, e oprit să bei în sănătatea cuiva, e 
oprit consumul vânatului, al păsărilor, al plăcintelor. E oprit 
soţilor să-și facă unul altuia daruri la nuntă sau șase luni după 
cununie. Oprite, bineînţeles, orice raporturi în afară de 
căsnicie; nici chiar pentru logodnici nu există îngăduinţă. Sunt 
opriţi localnicii să intre într-un birt; e oprit birtașul să 
servească unui străin mâncare și băutură, înainte ca acesta să 
se fi închinat; birtașul mai are absolută obligaţie de a face pe 
spionul oaspeţilor săi, de a fi atent „diligemment” la orice vorbă 
sau atitudine suspectă. E oprit să tipărești o carte fără 
autorizaţie, e oprit să scrii în străinătate; arta în toate 
manifestările ei e sever supravegheată, sunt oprite sculpturile 
și icoanele, oprită și muzica. Chiar și la cântarea evlavioasă a 
Psalmilor, ordonanţele poruncesc „băgare de seamă”, ca nu 
cumva atenţia, să fie captivantă de melodie, ci ea să fie 
îndreptată numai și numai spre spiritul și tâlcul cuvintelor, ca 
„numai în cuvântul viu să fie slăvit Domnul”. Nici măcar libera 
alegere a numelui de botez pentru copiii lor nu mai e îngăduită 


47 


de acum încolo cetăţenilor, odinioară liberi. Sunt oprite numele 
dragi de veacuri, Claude sau Amade, deoarece ele nu se află în 
Biblie și sunt impuse în schimb nume biblice ca Isac sau Adam. 
E oprit să spui „Tatăl nostru” în latinește, e oprit să serbezi 
Paștele și Crăciunul și oprit tot ce poate să întrerupă cu o 
nuanţă festivă cenușiul searbăd al existenţei; oprită, evident, 
orice umbră și licărire de libertate spirituală în cuvântul tipărit 
sau rostit. Și oprită - crima crimelor - orice critică adusă 
dictaturii lui Calvin: cetățenii sunt anume puși în gardă, în 
sunete de tobă, „să nu vorbească despre chestiunile publice, 
decât în prezenţa Consiliului”. 

Oprit, oprit, oprit: un ritm înfiorător. Și te-ntrebi nedumerit 
și speriat: oare ce le mai e îngăduit cetăţenilor după atâtea 
opreliști? Nu prea multe. Au voie să trăiască și să moară, să 
muncească, să asculte și să meargă la biserică. Sau, mai bine 
zis, această îngăduinţă din urmă e poruncită prin lege, sub 
ameninţare de pedeapsă grea. Căci, vai de cetăţeanul care 
neglijează să asculte predicile diocezei sale, două duminica, 
trei în cursul săptămânii plus ora de înălţare sufletească pentru 
copii! Nici măcar în ziua Domnului nu se dă drumul câtuși de 
puţin jugului silniciei, inexorabil e mersul în cerc al datoriei, 
datoriei, datoriei... După slujba aspră pentru pâinea cea de 
toate zilele, slujba pentru slăvirea lui Dumnezeu; săptămâna 
pentru muncă, duminică pentru biserică; astfel și numai astfel 
poate fi nimicit Satana în om, dar totodată e distrusă și orice 
libertate și bucurie de viaţă. 

O 

Te întrebi uimit: cum a putut suporta un oraș republican, 
care a trăit timp de decenii în libertate helvetică, o asemenea 
dictatură  savonaroliană, cum a putut răbda un popor 
meridional, cu voioșie înnăscută, o asemenea sugrumare a 
bucuriei de viaţă? Cum a fost în stare un singur ascet 
intelectual să siluiască în întregime bucuria de viaţă a mii și mii 
de inși? Taina lui Calvin nu e nouă, e aceea veșnic veche a 
tuturor dictaturilor: Teroarea. Să nu ne înșelăm: Violenţa, care 
nu se dă înapoi de la nimic și care-și bate joc de orice omenie, 
socotind-o slăbiciune, e o forță uriașă. O teroare de stat, 
sistematic născocită și despotic aplicată, paralizează voinţa 
individuală, dizolvă și subminează orice comuniune. Se 
infiltrează în suflete asemenea unei boli ce roade organismul și 


48 


- aceasta e suprema ei taină - curând lașitatea generală îi 
devine sprijin și complice: fiecare simțindu-se bănuit, bănuiește 
pe celălalt la rândul lui și, de spaimă, cei fricoși devansează 
chiar poruncile și opreliștile tiranului lor. Intotdeauna un regim 
organizat de teroare e în stare să săvârșească minuni, iar când 
a fost în joc autoritatea lui, Calvin, n-a șovăit niciodată să 
înfăptuiască minunea, tot mereu. Poate nu există despot 
spiritual care să-l fi întrecut în neînduplecare și nu constituie o 
scuză pentru asprimea lui faptul că - la fel cu toate însușirile 
lui Calvin - această asprime era o rezultantă a ideologiei sale. 
Desigur că, personal, acest om al ideii, al nervilor, acest 
intelectual a avut groază de sânge și, incapabil să suporte 
cruzimea - cum mărturisește el însuși -, n-ar fi fost niciodată în 
stare să asiste nici măcar la o singură schingiuire sau ardere pe 
rug, cum se obișnuia la Geneva. Dar tocmai aceasta e 
întotdeauna vina cea mai grea a teoreticienilor că aceiași 
oameni, care n-au puterea de rezistență nervoasă să privească 
o singură execuţie, necum s-o săvârșească ei înșiși - repetăm: 
tipul Robespierre - vor semna fără scrupule sute de asemenea 
ordine executorii, îndată ce se simt sufletește acoperiţi de 
„ideea” lor, de teoria lor, de sistemul lor. A fi aspru și 
necruţător faţă de orice „păcătos”, aceasta o socotea Calvin 
drept principiu de căpetenie în sistemul său; iar înfăptuirea 
desăvârșită a acestui sistem o privea ca o menire ce i-a fost 
hărăzită chiar de Dumnezeu. De aceea credea în absoluta lui 
datorie să-și educe firea, s-o facă neînduplecată, s-o oţelească 
prin disciplină sistematică spre a ajunge la cruzime; el face 
antrenament de intoleranţă, cum s-ar exersa într-o înaltă artă. 
„Mă prepar pentru severitatea mea întru combaterea viciilor 
răspândite peste tot”. E adevărat, acest om cu voinţa de fier a 
reușit cumplit de bine autodisciplinarea întru dobândirea 
cruzimii. Recunoaște fățiș că ar prefera ca un nevinovat să 
sufere o pedeapsă, decât să scape un singur vinovat de 
judecata divină. lar când într-un rând, una din numeroasele 
execuţii capitale se prelungește din neîndemânarea călăului, 
devenind supliciu neintenţionat, Calvin scrie către Farel, 
scuzând tortura: „Desigur că nu s-a întâmplat fără voia anume 
a Domnului, ca cei osândiţi să trebuiască să îndure o asemenea 
prelungire a chinurilor”. Mai bine prea aspru, decât prea blând, 
dacă e vorba de „Slava Atotputernicului”, argumentează Calvin. 


49 


Numai prin pedepse continue poate lua ființă o omenire 
morală. 

Nu e greu să ne imaginăm în ce chip criminal o asemenea 
teză avea să fie tradusă în fapt, într-o lume încă medievală. 
Chiar în primii cinci ani de domnie ai lui Calvin sunt spânzurați, 
în orașul relativ mic, treisprezece oameni; zece sunt decapitaţi, 
treizeci și cinci arși; șaptezeci și șase de persoane sunt izgonite 
din casele lor, fără să-i socotim pe aceia mulţi care au fugit la 
timp de regimul terorist. Atât de ticsite sunt în curând 
temniţele „Noului Ierusalim”, încât directorul închisorilor e 
nevoit să comunice Consiliului că nu mai poate găzdui alţi 
condamnaţi. Se aplică schingiuiri atât de infernale nu numai 
celor osândiţi, dar și celor bănuiţi de vreo infracţiune la 
comandamentele lui Calvin, încât cei acuzaţi preferă să-și facă 
seama, decât să se lase târâţi în camera de tortură; în cele din 
urmă Consiliul trebuie chiar să decreteze ca deţinuţii să fie 
prevăzuţi zi și noapte cu cătușe la mâini, „spre a împiedica 
astfel de cazuri”. Niciodată însă nu se aude un cuvânt din gura 
lui Calvin să se pună capăt unor asemenea orori. Cumplit e 
preţul pe care îl plătește orașul pentru introducerea „ordinii” și 
a „disciplinei”, căci niciodată n-a cunoscut Geneva atâtea 
sentințe sângeroase, atâtea sancțiuni, schingiuiri și exilări, ca 
în epoca în care e stăpân acolo Calvin, în numele lui Dumnezeu. 
Cu drept cuvânt definește Balzac teroarea religioasă a lui 
Calvin mai înfiorătoare decât toate orgiile de sânge ale 
revoluţiei franceze. Furibunda intoleranţă religioasă a lui 
Calvin era mai închegată din punct de vedere moral și mai 
necruțătoare decât intoleranţa politică a lui Robespierre; iar 
dacă ar fi avut parte de un teren mai vast de acţiune decât 
Geneva, Calvin ar fi vărsat și mai mult sânge decât cumplitul 
apostol al egalităţii politice. 

Și totuși nu atât cu aceste sentinţe barbare Calvin a sfărâmat 
sentimentul de libertate al genevezilor; adevărata operă de 
istovire, de zdrobire lentă a acestui sentiment o făceau șicanele 
sistematice, intimidările și presiunile zilnice. În prima clipă 
pare poate ridicol în ce fleacuri se amestecă „disciplina” lui 
Calvin. Dar să nu subestimăm rafinamentul acestei metode. 
Dinadins Calvin a ţesut plasa opreliștilor cu ochiuri atât de mici 
și de strâmte, încât e aproape imposibil să te strecori printr- 
însa în libertate; intenţionat sporește el noianul de opreliști 


50 


tocmai în lucruri mărunte, pentru ca fiecare să se simtă mereu 
vinovat, creând astfel o stare permanentă de frică în fața 
autorităţii atotputernice, atotștiutoare. Căci cu cât pui omului, 
în dreapta și în stângă, mai multe piedici în calea lui zilnică, cu 
atât mai greu îi vine să pășească drept și liber. În curând e cu 
neputinţă să te simţi în siguranţă la Geneva, căci oricum 
Consiliul declară „păcat” orice respiraţie mai liberă. E destul să 
răsfoim procesele-verbale ale Consiliului, spre a ne da seama 
de rafinamentul metodei de intimidare. Un cetăţean a zâmbit în 
timpul unei ceremonii de botez: trei zile de închisoare. Altul, 
obosit de căldura din toiul verii, a aţipit la predică: închisoare. 
Niște muncitori au mâncat plăcinte la micul dejun: trei zile 
carceră, iar hrana - apă și pâine. Doi cetăţeni au jucat popice: 
închisoare. Alţi doi au jucat în zaruri pentru o litră de vin - 
închisoare. Un părinte a refuzat să-și boteze pruncul cu numele 
Avram: închisoare. Un lăutar orb a cântat din scripcă și cei din 
jur au dansat: e exilat din oraș. Altul a lăudat traducerea Bibliei 
lui Castellio - e surghiunit. O fată a fost surprinsă la patinaj, o 
femeie s-a trântit pe mormântul bărbatului ei, un cetăţean a 
oferit vecinului o priză de tutun în timpul sfintei slujbe; citaţie 
la Consistoriu, admonestare și ispășirea vinei. Și așa mai 
departe, fără sfârșit, fără răgaz. Niște oameni bine dispuși au 
pus un bob în cozonac de Bobotează2: douăzeci și patru ore 
închisoare, la regim de apă și pâine. Un cetăţean a spus 
„Monsieur” Calvin în loc de „Maitre” Calvin; câţiva ţărani, 
conform obiceiului străvechi, au discutat afaceri, ieșind din 
biserică: închisoare, închisoare, închisoare! Un bărbat a jucat 
cărți: e pus la stâlpul infamiei cu cărțile legate de gât. Altul a 
cântat vesel în stradă: i se pune în vedere, „să cânte afară”, 
adică e surghiunit din oraș. Doi barcagii s-au luat la păruială, 
dar fără să săvârșească un omor: sunt executaţi. Trei tineri 
minori, care au comis necuviinţe între ei sunt condamnaţi, mai 
întâi să fie arşi de vii, apoi amnistiaţi și să stea în public în faţa 
rugului aprins. Pedeapsa cea mai cruntă se aplică, firește, 
oricărei mișcări împotriva infailibilităţii religioase și politice a 
lui Calvin. Un bărbat care a vorbit în public contra doctrinei de 


2 Obiectiv francez. Acel dintre oaspeţi care taie bucata de cozonac în care se 
află bobul, e numit „crai” în acea zi - în amintirea celor trei crai de la 
Răsărit. El îşi alege o crăiasă şi urmează, apoi o petrecere inofensivă. (Nota 
trad.). 

51 


predestinaţie a lui Calvin e biciuit până la sânge la toate 
răscrucile orașului și apoi surghiunit. Unui tipograf beat, care 
insultă pe Calvin, i se găurește limba cu un sfredel înroșit în 
foc, iar în urmă nenorocitul e gonit din oraș. Jacques Gruet e 
schingiuit și executat, numai pentru că a spus despre Calvin că 
e făţarnic. Orice greșeală, chiar cea mai neînsemnată, e 
înregistrată de altfel cu grijă în actele Consiliului, așa încât 
viaţa particulară a fiecărui cetățean rămâne mereu în evidenţă; 
poliția de moravuri a lui Calvin cunoaște tot atât de puţin 
uitarea sau iertarea ca și el însuși. 

Era de neînlăturat, ca o asemenea teroare, veșnic vigilentă, 
să nu frângă în cele din urmă demnitatea și forţa lăuntrică atât 
a individului cât și a masei. Dacă într-un organism de stat 
fiecare cetăţean trebuie să se aștepte întruna să fie anchetat, 
cercetat, condamnat; dacă știe veșnic aţintite asupra fiecărei 
acţiuni, asupra fiecărui cuvânt al său invizibile căutături 
iscoditoare; dacă la orice oră de zi și de noapte ușa casei se 
poate deschide brusc pentru percheziţii, nervii cedează treptat; 
se naște o spaimă colectivă, căreia îi sucombă cu încetul până 
și cei mai curajoși, molipsiţi la rândul lor. Orice strădanie de a- 
și menţine personalitatea era sortită să fie în cele din urmă 
paralizată, într-o luptă atât de zadarnică. Datorită acestui 
sistem crunt de „disciplină” orașul Geneva a devenit într- 
adevăr curând așa cum l-a vrut Calvin: cu frica lui Dumnezeu, 
sfios și searbăd, supus fără împotrivire unei singure voințe: 
voinţa lui. 

Câţiva ani de asemenea regim de disciplină și Geneva începe 
să se schimbe. Un zăbranic cenușiu acoperă parcă orașul, 
odinioară liber și vesel. Hainele pestriţe au dispărut, culorile s- 
au stins; dangătul clopotelor din turle a amuţit, pe stradă nu 
mai răsună cântece voioase; orice casă devine goală, despuiată 
de podoabe, întocmai ca o biserică calvină. Birturile se 
pustiesc, de când nu se mai cântă din vioară pentru joc, de 
când nu se mai rostogolesc cu veselie popicele în șură, de când 
zarurile de os nu mai clămpănesc ușor pe masă. Sălile de dans 
rămân pustii, aleile întunecoase unde se întâlneau odinioară 
perechile îndrăgostite sunt părăsite; doar spaţiul gol al bisericii 
adună duminică laolaltă oamenii într-o comuniune gravă și 
tăcută. Alta e înfățișarea orașului acum, severă, posomorâtă; e 
înfățișarea lui Calvin și curmă toţi cetăţenii, fie de frică, fie 


52 


printr-o adaptare inconștientă, imită atitudinea lui ţeapănă, 
seriozitatea lui  neîndurătoare. Ei nu mai pășesc ușor, 
nestânjeniţi, privirea lor nu mai îndrăznește să arate căldură, 
de teamă, ca această cordialitate să nu fie luată drept 
senzualitate. Ei se dezvaţă să fie degajaţi, nestingheriţi, de frica 
acelui om sever, care nu arată niciodată voie bună în public. 
Până și în cercul cel mai intim, genevezii s-au deprins cu 
șoapta, în loc de vorba rostită cu glas tare, căci după ușă ar 
putea sta la pândă slugile - peste tot frica lor, devenită cronică, 
simte spioni invizibili urmărindu-i. Să cauţi a trece neobservat - 
iată lozinca lor. Să nu atragi atenţia nici prin îmbrăcăminte, 
nici printr-o vorbă pripită, nici prin chipul zâmbitor. Să nu te 
faci suspect! Să nu dai de bănuit! Să nu fii băgat în seamă! 
Genevezii preferă să stea în casă: până la tun punct tot te mai 
ocrotesc zidul și zăvorul. Dar feresc în lături speriaţi, se retrag 
de la fereastră pălind, dacă zăresc întâmplător în stradă pe 
unul din oamenii Consistoriului; mai știi ce-o fi relatat despre ei 
vecinul? Dacă trebuie să pășească apoi în stradă, ei se 
furișează tiptil de-a lungul zidurilor, în mantiile lor de culoare 
închisă, cu privirea la pământ, de parc-ar merge la predică sau 
la înmormântare. Până și copiii, crescuţi în această nouă 
disciplină severă și energic intimidaţi în orele de „înălţare 
sufletească”, nu se mai joacă atât de veseli și gălăgioși; și ei 
umblă îndoiţi din şale, ca de teama unei lovituri invizibile; cresc 
sfioși, ofiliți ca niște flori, care nu-și deschid corolele în bătaia 
soarelui, ci în umbra rece. Regulat ca un ceasornic, niciodată 
întrerupt de vreo sărbătoare, bate în trist și rece tic-tac ritmul 
acestui oraș, un ritm monoton, ordonat și absolut sigur. 
Străinul care vine pentru prima oară la Geneva ar trebui să 
creadă că orașul e în doliu, atât de rece și posomorâtă e 
privirea oamenilor, atât de tăcute și lipsite de voioșie ulițele, 
atât de anostă și apăsătoare atmosferă spirituală. Disciplina, 
ce-i drept, e minunată. Dar această severă sobrietate, această 
măsură strictă în toate sunt cumpărate cu preţul pierderii 
incomensurabile a tuturor forţelor sacre, care nu se nasc decât 
din exces de sentiment, din exaltare. Și chiar dacă orașul 
numără printre cetăţenii săi o sumedenie de oameni evlavioși, 
de vrednici teologi și savanţi gravi, nici după ce au trecut două 
secole de la domnia lui Calvin, Geneva nu produce nici un 
pictor, nici un muzician, nici un artist cu faimă mondială. 


53 


Extraordinarul e sacrificat normei comune, libertatea creatoare 
- servilismului docil. Și când în cele din urmă se naște un nou 
artist în acel oraș, viaţa lui va fi o singură revoltă împotriva 
siluirii personalităţii: abia în cel mai independent cetăţean al 
său, în Jean-Jacques Rousseau, Geneva își va crea antipodul 
spiritual al lui Calvin. 


54 


IVIREA LUI CASTELLIO 


A se teme de un dictator nu înseamnă câtuși de puţin a-l iubi 
și nu e zis că cel ce se supune aparent unei terori o recunoaște 
drept întemeiată. E adevărat: în primele luni după înapoierea 
lui, Calvin se mai bucură de admiraţia unanimă atât a 
cetăţenilor, cât și a autorităţilor. Toate partidele par să stea 
alături de el, de când nu mai există decât un singur partid și cei 
mai mulți se dedau mai întâi cu entuziasm beţiei unificării. Dar 
urmează curând trezirea. Căci bineînţeles că toţi acei care-l 
chemaseră pe Calvin să facă ordine speraseră în taină că 
aprigul dictator va mai ceda din draconismul său hipermoral, 
de îndată ce va fi asigurată „la discipline”. Când colo ei văd că 
hăţurile se strâng zi de zi, n-aud vreodată un cuvânt de 
mulțumire pentru uriașele lor jertfe de libertate personală și de 
voioșie; cu amărăciune și revoltă trebuie să audă de pe amvon 
cuvinte ca acestea: „E nevoie de o spânzurătoare pentru vre-o 
șapte-opt sute de tineri genevezi, spre a introduce în sfârșit 
adevărata bună-cuviinţă și disciplină în acest oraș de ticăloși”. 
Abia acum își dau seama că în locul medicului sufletesc pe care 
l-au dorit au chemat între zidurile Genevei pe un temnicer al 
libertăţii lor, iar măsurile tot mai drastice luate de Calvin 
indispun în cele din urmă chiar și pe cei mai fideli partizani ai 
lui. 

Au trecut deci abia câteva luni și deja există iarăși la Geneva 
nemulțumiri cu privire la Calvin: de departe, ca o icoană, 
disciplina lui era mult mai seducătoare decât în prezenţa ei 
tiranică. Acum pălesc culorile romantice, iar cei ce ieri încă 
jubilau încep să ofteze în ascuns. Dar de fiecare dată e nevoie 
de un motiv vizibil și inteligibil de toţi spre a zdruncina nimbul 
unui dictator, iar acest motiv se ivește curând. Pentru prima 
oară  genevezii încep să se îndoiască de infailibilitatea 
omenească a Consistoriului și anume în timpul acelei cumplite 
epidemii de ciumă, care bântuie timp de trei ani, din 1542 până 
în 1545. Căci aceiași predicatori - care cer de altfel, sub 
ameninţare de pedeapsă aspră, ca orice bolnav să cheme pe 
preot la patul lui, în interval de trei zile de la declararea bolii -, 
de când unul din preoţi a sucombat în urma molimei, lasă 

55 


ciumaţii să zacă, să tânjească și să moară la spital, fără 
mângâierea religiei. Zadarnic imploră Consiliul, ca măcar un 
membru al Consistoriului să se declare gata „de a ridica 
moralul bieţilor bolnavi de la spitalul ciumaţilor și de a-i 
mângâia” - nu se prezintă nici unul, afară de rectorul școlii, 
Castellio, căruia însă nu i se dă însărcinarea, deoarece nu e 
membru al Consistoriului. Calvin însuși are grijă să fie declarat 
de colegi drept indispensabil și spune fățiș că nu e admisibil să 
lași în părăsire toată biserica, pentru a veni în ajutorul unei 
părți. Dar și ceilalţi preoţi, care n-au de apărat o misiune atât 
de importantă, se ascund, stăruitor în spatele frontului 
primejdiei. Toate implorările Consiliului adresate fricoșilor 
păstori sufletești au dat greș; unul din ei declară chiar pe șleau 
că „ar prefera să meargă la spânzurătoare decât la spitalul 
ciumațţilor”, iar pe ziua de 5 ianuarie 1543 Geneva trăiește o 
scenă uluitoare: toţi predicatorii reformaţi ai orașului, în frunte 
cu Calvin, apar la ședința Consiliului spre a face în public 
următoarea mărturisire - curajoasă în felul ei: nici unul din ei 
nu cutează să pășească în spitalul ciumaţilor, deși știu că e de 
datoria lor să slujească pe Dumnezeu și sfânta lui biserică în 
zile bune ca și în zile de restriște. 

Nimic însă nu are un efect mai convingător asupra unui 
popor, decât curajul personal al conducătorilor săi. La Marsilia, 
la Viena și în multe alte orașe, mai e slăvită, după veacuri, 
memoria acelor preoţi eroici, care au adus mângâiere în 
spitale, în timpul marilor epidemii. Un asemenea eroism din 
partea conducătorilor nu-l uită un popor niciodată, dar și mai 
puţin uită lipsa lor de curaj și indolenţa lor în ceasuri 
hotărâtoare. Cu batjocură cruntă remarcă genevezii că aceeași 
preoţi, care de la amvon cereau cele mai mari sacrificii, refuză 
acum și cea mai mică jertfă și rămâne zadarnică diversiunea 
care se încearcă printr-o înscenare mârșavă: din ordinul 
Consiliului se pune mâna pe câteva haimanale înfometate, care 
sunt schingiuite în chipul cel mai barbar, până ce mărturisesc 
că ele ar fi adus ciumă în oraș, mânjind clanţele ușilor cu o 
alifie preparată din excrementele diavolului. În loc ca maftre 
Calvin, în calitatea lui de umanist, să întâmpine cu dispreţ 
asemenea vorbe de clacă, acest spirit mereu retrospectiv se 
declară apărătorul convins al sinistrului crez medieval. Mai 
mult însă decât convingerea lui rostită în public, că bine li s-a 


56 


făcut acestor „semeurs de peste”, îi strică lui Calvin aserţiunea, 
făcută de la amvon, că un bărbat din pricina necredinţei sale a 
fost luat din pat, ziua în amiaza mare, de către Necuratul, și 
aruncat în Ron; pentru prima oară i se întâmplă lui Calvin că 
mulți din auditorii săi nici nu se străduiesc măcar să-și ascundă 
ironia faţă de un asemenea crez superstiţios. 

În orice caz: o bună parte din acea credinţă în infailibilitate, 
care înseamnă pentru orice dictator un indispensabil element 
psihologic al puterii, a fost distrusă în timpul epidemiei de 
ciumă. Entuziasmul iniţial face loc unei atmosfere mult mai 
sobre. Împotrivirea devine tot mai dârză și se răspândește în 
cercuri tot mai largi. Dar din fericire pentru Calvin, ea se 
răspândește doar și nu se concentrează. Căci în aceasta constă 
tot mereu avantajul vremelnic al unei dictaturi și-i asigură 
stăpânirea și atunci când numeric a ajuns de mult o minoritate: 
voința ei militarizată se înfățișează unitar închegată și 
organizată, pe când voinţa de opoziţie venind din părţi diferite 
și acţionând din diferite motive, se unifică târziu sau chiar 
niciodată, pentru a da lovitura. Nu folosește dacă mulţi, chiar 
foarte mulţi cetăţeni ai unui stat se opun în sinea lor unei 
dictaturi, atât timp cât acești mulţi nu activează laolaltă 
urmând un plan unitar și având o structură perfect închegată. 
De aceea e mai întotdeauna drum lung de la prima zdruncinare 
a autorităţii unui dictator până la prăbușirea lui. Calvin, 
Consistoriul său, preoţii săi și adepţii săi imigranţi constituie un 
singur bloc de voinţă, o forță unitară cu o ţintă precisă; pe când 
adversarii săi se recrutează răzleţi, din toate clasele și din toate 
straturile. Sunt pe de o parte foștii catolici, care în ascuns mai 
ţin la vechiul lor crez; dar alături de ei sunt și băutorii de vin, 
cărora li s-au închis cârciumile; sunt și femeile care nu-și pot 
pune găteli și vechii patricieni genevezi, amărâţi că noii 
parveniţi coate-goale, abia primiţi ca imigranţi, au știut să se 
căpătuiască în toate slujbele. Toată această opoziţie, numeric 
puternică, se alcătuiește pe de o parte din elementele cele mai 
nobile, pe de alta din cele mai de rând. Atât timp, însă, cât 
nemulțumirile nu se leagă de o idee, ele rămân cârteli 
neputincioase, o forță latentă în locul unei forţe active, 
virulente. Niciodată o hoardă adunată la întâmplare nu poate 
face faţă unei armate militarizate, o nemulțumire neorganizată 
unei terori organizate. De aceea va fi ușor pentru Calvin, în 


57 


primii ani, să ţină în frâu aceste grupuri răzlețe, deoarece ele 
nu-l întimpină niciodată ca un tot și Calvin le poate deci nimici 
când pe una când pe alta, cu o lovitură piezișă. 

Cu adevărat primejdios îi devine purtătorului unei idei 
întotdeauna doar omul care-i pune în faţă o altă idee și asta a 
recunoscut-o Calvin imediat, cu privirea lui lucidă și 
bănuitoare. Căci din prima și până în ultima oră nu s-a temut 
de nici unul dintre potrivnicii săi, cum s-a temut de singurul 
care-i era egal pe plan moral și intelectual și care s-a opus cu 
toată îndârjirea unei conștiințe libere împotriva tiraniei sale 
spirituale: Sebastian Castellio. 

O 

Nu ne-a rămas decât un singur portret al lui Castellio și din 
păcate unul mediocru. El ne arată un chip spiritualizat și grav, 
cu ochii sinceri - care exprimă adevărul - sub o frunte înaltă, 
liberă: fizionomicește nu ne spune mai mult. Nu e un portret 
care să-ţi permită să descoperi profunzimile caracterului, totuși 
el dă fățiș în vileag trăsătura caracteristică a acestui om și 
anume: siguranţa lui lăuntrică și echilibrul său ponderat. Dacă 
alăturăm portretele celor doi adversari, Calvin și Castellio, se 
evidenţiază de pe acum fizicește contrastul, exprimat în urmă 
atât de hotărâtor pe plan intelectual și moral. Chipul Calvin e 
numai tensiune și energie maladiv concentrată, care se cere 
neapărat descărcată; obrazul lui Castellio e blând și exprimă 
seninătate răbdătoare. Flacără vie, căutătura unuia; calmă, 
blajină, privirea celuilalt. Răbdarea contra nerăbdării, zelul 
intempestiv contra hotărârii liniștite și persistente, fanatismul 
contra omeniei. 

Despre tinereţea lui Castellio știm aproape tot atât de puţin 
ca și despre fizicul său. S-a născut în 1515, șase ani după 
Calvin, în ţinutul de hotar dintre Elveţia, Franţa și Savoia. 
Familia lui s-a numit Chatillon sau Chataillion, poate sub 
domnia, Savoiei și Castiglione, dar limba lui maternă trebuie să 
fi fost franceza, nu italiana. Curând adevăratul său grai devine 
latină: la vârsta de douăzeci de ani, Castelli0 își face apariţia ca 
student la Universitatea din Lyon, însușindu-și acolo pe lângă 
cunoașterea perfectă a limbilor franceză și italiană, desăvârșita 
stăpânire a latinei, elinei și ebraicei. Mai târziu învaţă și 
germana, iar zelul și cunoștințele sale se dovedesc atât de 
covârșitoare și pe celelalte tărâmuri ale științei, încât umaniștii 


58 


și teologii, l-au alăturat unanim celor mai mari savanţi ai epocii. 
Mai întâi artele îl atrag pe tânărul student, care-și câștigă 
existenţa în mod vrednic dar sărăcăcios, dând lecţii; compune o 
serie de poezii și scrieri în limba latină. Dar curând îl 
stăpânește o patimă mai puternică decât aceea pentru trecutul 
mort: noile probleme ale epocii îl preocupă în mod deosebit. 
Umanismul clasic, dacă e să-l privim din punct de vedere 
istoric, n-a avut decât o perioadă scurtă de înflorire glorioasă: 
cele câteva decenii între marile epoci mondiale ale Renașterii și 
Reformei. Numai în acest scurt interval de o clipă, tineretul 
speră că de la învierea clasicilor, de la cultura sistematizată va 
veni mântuirea lumii; curând însă li se pare celor mai pătimași, 
celor mai vrednici și zeloși ai acestei generaţii, că fac doar o 
muncă bună pentru moșnegi și salahori de rând, prelucrând tot 
mereu din pergamente vechi pe Cicero și Tucidide, în timp ce 
dinspre Germania revoluţia religioasă cuprinde milioane de 
suflete, asemenea unui val de foc mistuitor. Curând se discută 
la toate universitățile cu mai multă însufleţire despre vechea și 
noua biserică, decât despre Platon și Aristotel, iar în locul 
pandectelor, profesorii și studenţii cercetează Biblia. Așa 
precum în epoci mai târzii tot tineretul Europei va fi cuprins de 
valul politic, naţional sau social, tot astfel în secolul al 
șaisprezecelea el e stăpânit de nestăvilita patimă de a judeca și 
el, de a-și spune și el cuvântul, de a pune și el umărul, de a 
colabora și el la ideile religioase ale timpului. Şi Castellio e 
prins de acest vârtej. O întâmplare personală devine 
hotărâtoare pentru firea lui omenească. Când asistă pentru 
prima oară la Lyon la arderea unor eretici, el se cutremură 
până în adâncul sufletului, pe de o parte de cruzimea 
Inchiziției, pe de alta de atitudinea curajoasă a victimelor. Din 
ziua aceea a decis să trăiască și să lupte pentru noua doctrină, 
în care vede libertate și eliberare. 

Bineînţeles că din clipa în care tânărul de douăzeci și cinci 
de ani s-a hotărât în sinea lui pentru Reformă, viaţa lui e în 
primejdie în Franţa. Oriunde un stat sau un sistem înăbușă cu 
forța libertatea de gândire, nu există decât trei căi pentru acei 
ce nu vor să se supună siluirii conștiinței lor, și anume: poţi 
combate deschis teroarea de stat și să devii martir; această 
cale deosebit de curajoasă a împotrivirii fățișe o aleg Berguin și 
Etienne Dolet, ispășind răzvrătirea lor pe rug. Sau, pentru a 


59 


păstra libertatea lăuntrică și totodată viaţa, te poţi supune 
aparent, camuflând adevăratul tău gând - tehnica lui Erasmus 
și Rabelais, care sunt în raporturi exterioare pașnice cu 
biserica și statul, spre a trimite pe la spate săgețile otrăvitoare 
- acoperiţi de mantia savantului sau de tichia bufonului, 
ferindu-se cu dibăcie de violența adversarilor, înșelând 
brutalitatea cu vicleșugul, în felul lui Odiseu. Iar a treia soluţie 
rămâne emigrarea: încercarea de a lua cu sine, teafără și 
nevătămată, libertatea lăuntrică din ţara în care e prigonită și 
hulită, ducând-o pe un alt pământ, unde poate răsufla în voie. 
Castellio, fire integră, dar totodată moale, alege ca și Calvin 
această cale din urmă. După ce a asistat la Lyon, cu sufletul 
chinuit, la arderea primilor martiri protestanți, își părăsește 
patria, spre a deveni de acum încolo vestitorul și mediatorul 
doctrinei evanghelice. 

Castellio pleacă la Strasbourg și anume, ca majoritatea 
acestor emigranţi religioși „propter Calvinum” - de dragul lui 
Calvin. Căci de când acest bărbat a cerut cu atâta curaj în 
prefața cărții sale „Institutio” toleranţă și libertate de gândire 
lui Francisc I, el înseamnă - deși e încă atât de tânăr - pentru 
tot tineretul francez crainicul și stegarul doctrinei evanghelice. 
De la el nădăjduiesc să înveţe toate aceste victime ale aceleiași 
prigoane, de la el, care știe să exprime doleanţe și să precizeze 
țeluri, speră să capete o misiune în viață. Ca discipol adevărat - 
firea lui Castellio, dornică de libertate pentru toţi, mai vede 
încă în Calvin reprezentantul libertăţii spirituale - Castellio 
pornește imediat spre casa reformatorului și locuiește timp de 
o săptămână în căminul studenţesc pe care l-a amenajat soția 
lui Calvin la Strasbourg pentru acești viitori misionari ai noii 
doctrine. Dar deocamdată nu poate avea legături mai strânse 
cu Calvin, așa cum a sperat Castellio, căci curând după aceea 
maestrul e chemat de către conciliile din Worms și Hagenau. A 
scăpat prilejul unei prime legături. Totuși se evidenţiază curând 
că Sebastian Castellio, pe atunci în vârstă de douăzeci și patru 
de ani, a făcut o impresie hotărâtoare. Abia e asigurată 
rechemarea definitivă a lui Calvin la Geneva și tânărul savant, 
în urma propunerii lui Farel - dar fără îndoială cu 
consimțământul lui Calvin - e numit profesor la școala din 
Geneva. Anume i se conferă titlul de rector, i se dau doi 
profesori suplinitori care să-l ajute în opera lui și care depind 


60 


de el și în plus i se mai dă obligaţia dorită, de a predica la 
biserica din Vandoeuvres, o dioceză a Genevei. 

Castellio justifică pe deplin această încredere și activitatea 
lui didactică îi aduce și un deosebit succes literar. Căci spre a 
face elevilor mai atractivă învăţarea limbii latine, Castellio 
traduce cele mai plastice episoade din Vechiul și Noul 
Testament sub formă de dialog latin. Curând cărticica, socotită 
doar ca un mijloc de studiu pentru copiii genevezi, devine 
cunoscută în lumea întreagă; în ce privește succesul ei literar și 
pedagogic, ea nu poate fi comparată decât cu Colocviile lui 
Erasmus. Și chiar după secole, cărticica e mereu retipărită; au 
apărut nu mai puţin de patruzeci și șapte de ediţii; sute de mii 
de elevi au învăţat dintr-însa bazele limbii latine clasice. Și 
chiar dacă n-a fost decât o operă de anexă în sensul 
străduinţelor umaniste ale autorului, acest abecedar latin a fost 
totuși întâia carte datorită căreia Castellio a pășit pe primul 
plan intelectual al epocii sale. 


Dar ambiția lui Castellio merge mai departe, decât să scrie 
un manual plăcut și folositor copiilor de școală. Nu s-a lăsat de 
umanism spre a-și irosi puterea și știința în lucruri mărunte. 
Acest tânăr idealist urmărește un plan înalt, care să repete și 
să întreacă într-un fel uriașa faptă a lui Erasmus și Luther. Vrea 
anume să retraducă toată Biblia în latinește și în franțuzește. Și 
poporul său, cel francez, să aibă parte de adevărul întreg, așa 
cum l-a dobândit lumea umanistă și cea germană prin voinţa 
creatoare a lui Erasmus și Luther. Și Castellio se apucă de 
această lucrare gigantică cu toată dârzenia credinţei sale 
tăcute. Tânărul savant - care ziua își câștigă cu trudă pâinea 
sărăcăcioasă pentru el și familia lui, prin muncă prost plătită - 
petrece nopţile la masa de scris, spre a-și înfăptui planul său 
sacru, căruia îi va închina toată viaţa. 

Insă chiar la primul pas el întâmpină rezistență dârză. Un 
librar genevez s-a declarat de acord să tipărească prima parte 
a traducerii sale latinești a Bibliei. Dar la Geneva, Calvin e 
dictatorul cu puteri nelimitate în toate chestiunile spirituale și 
religioase. Fără aprobarea lui, fără ștampila lui cu „bun de 
imprimat” nu poate fi tipărită nici o carte în cuprinsul zidurilor 
geneveze. Dintotdeauna, cenzura este soră bună cu dictatura. 
Castellio se îndreaptă deci spre Calvin, un savant care se 


61 


adresează altui savant, un teolog altui teolog, și-i solicită 
colegial acel „bun de imprimat”. Firile autoritare însă văd 
întotdeauna în cugetători de sine stătători adversari 
insuportabili. Prima senzaţie pe care o încearcă maitre Calvin e 
supărarea; abia de-și ascunde necazul. Căci el însuși a scris 
prefața la o traducere franceză a Bibliei, făcută de o rudă, 
recunoscând-o prin aceasta oarecum ca „vulgata”, adică oficial 
valabilă în lumea întreagă a  protestantismului. Ce 
„îndrăzneală” deci, din partea tânărului, să nu vrea să admită 
la rândul lui cu smerenie versiunea aprobată de el, care s-a 
bucurat de colaborarea sa, drept unica justă, ci să-i pună 
alături o altă traducere, traducerea lui. Din scrisoarea adresată 
lui Viret, reiese lămurit cât de mult l-a indispus și l-a enervat pe 
Calvin „aroganţa” lui Castellio: „Să auzi cum fantezia lui 
Sebastian al nostru ne dă prilej să râdem, dar și să ne înfuriem. 
Acum trei zile s-a înființat la mine, cerându-mi autorizaţia să 
publice traducerea sa din Noul Testament”. Numai după 
nuanţa de ironie ne putem închipui cât de cordial și-a primit el 
rivalul. Și într-adevăr Calvin termină repede cu Castellio: e 
gata să-i dea autorizaţia, dar numai cu condiţia să citească el 
întâi traducerea și să îndrepte tot ce socotește el de cuviință. 

Nimic nu e mai străin de caracterul lui Castellio, decât 
închipuirea de sine sau siguranţa de sine. Niciodată n-a socotit 
părerea lui în vreo chestiune drept intangibilă și fără de 
prihană, iar prefața lui de mai târziu la această traducere 
constituie o adevărată pildă de modestie științifică și 
omenească. În această prefaţă el declară sincer că n-a înţeles 
nici el toate pasajele din Sfânta Scriptură și pune deci în gardă 
cititorul să nu se bizuie în mod absolut pe traducerea lui, căci 
Biblia e o carte tainică, plină de contraziceri și ceea ce prezintă 
el e doar o tălmăcire, dar nicidecum o certitudine. 

Dar cu oricâtă modestie și omenie își judecă opera Castellio, 
el pune totuși foarte sus ca om noblețea independenţei sale 
personale. Conștient că, nici ca ebraist, latinist și elenist, nici 
ca savant nu stă mai prejos decât Calvin, el vede pe drept 
cuvânt o umilire în această veleitate arogantă de cenzură, în 
această solicitare autoritară de „îndreptare”. Într-o republică 
liberă, savantul lângă savant, teologul lângă teolog, el nu vrea 
să se pună cu Calvin în raporturi de elev și dascăl, nu vrea să-și 
lase tratată opera cu creionul roșu, ca o teză de școlar. Spre a 


62 


găsi o cale de mijloc și spre a arăta lui Calvin deferenţa lui 
personală, Castellio îi oferă însă să-i citească manuscrisul la 
orice oră îi convine lui Calvin, declarându-se gata cu anticipație 
să primească sugestiile și sfaturile acestuia. Dar Calvin e din 
principiu contra oricărei forme de conciliere. El nu vrea să 
sfătuiască, el vrea să poruncească. Refuză scurt și brutal. „I-am 
comunicat, că chiar de mi-ar oferi o sută de coroane, eu n-aș 
accepta să mă leg de întâlniri la ore precise și să discut apoi 
poate două ceasuri asupra unui singur cuvânt. Atunci a plecat 
supărat.” 

Spadele s-au încrucișat pentru prima oară. Calvin a simţit că 
Sebastian Castellio nu e dispus să i se subordoneze umil în 
chestiuni religioase și spirituale; a recunoscut, în mijlocul 
servilismului general, pe veșnicul adversar al oricărei dictaturi, 
pe omul independent. Şi din acea clipă Calvin e hotărât să 
înlăture cu prima ocazie din slujbă și pe cât cu putinţă și din 
Geneva pe acest om, care nu e dispus să-i slujească lui, ci doar 
propriei sale conștiințe. 

O 

Cel ce caută un pretext va ști să-l găsească oricând. Calvin 
nu trebuie să aștepte mult. Castellio, care nu-și poate întreţine 
numeroasa familie din salariul foarte modest, acordat unui 
învăţător, tinde să ocupe slujba de predicator al cuvântului 
Domnului, pentru care simte mai multă tragere de inimă și care 
este și mai bine retribuită. Din ceasul în care el a părăsit 
Lyonul, acesta i-a fost scopul vieţii: să devină slujitor și vestitor 
al doctrinei evanghelice; de luni de zile distinsul teolog predică 
la biserica din Vandoeuvres, fără ca în orașul puritan să se fi 
ridicat vreo obiecţie, cât de mică; nu există altul mai îndrituit 
să ceară primirea în sânul preoţimii. Și într-adevăr, candidatura 
lui Castellio se bucură de aprobarea unanimă a Consiliului, iar 
în 15 decembrie 1543 se hotărăște: „Având în vedere că 
Sebastian este un bărbat doct și foarte apt să slujească 
biserica, se ordonă prin aceasta numirea lui în slujba ecleziei”. 

Dar Consiliul n-a socotit cu Calvin. Cum? Fără să-l fi 
consultat în prealabil cu smerenie, Consiliul a ordonat să 
confere demnitatea de preot lui Castellio, făcându-l prin 
aceasta membru în Consistoriul său? Acest Castellio, care 
poate să-i devină incomod prin spiritul său de independenţă 
lăuntrică! Imediat Calvin protestează contra numirii lui 


63 


Castellio, motivând gestul său anticolegial cu următoarele 
cuvinte, destul de nebuloase, într-o scrisoare adresată lui Farel: 
„Există motive importante care împiedică numirea lui... E drept 
că în faţa Consiliului am făcut doar aluzii la aceste motive și nu 
le-am dat în vileag, dar totodată m-am împotrivit oricărei 
suspiciuni neîntemeiate, spre a-i păstra integritatea numelui. 
Tendinţa mea este să-l cruț”. 
O 

Citind aceste cuvinte misterioase suntem cuprinși de o 
bănuială supărătoare. Nu sună ele oare ca și cum într-adevăr 
Castellio s-ar fi făcut vinovat de vreo mârșăvie, care-l pune în 
imposibilitate să-și însușească demnitatea de preot, că are vreo 
tară, pe care Calvin o acoperă cu mantia toleranţei creștine, 
spre a-l cruța? Ce delict a putut oare săvârși acest savant 
respectat, delict pe care generosul Calvin îl trece sub tăcere? 
Și-a însușit bani străini, a abuzat de vreo femeie? Purtarea lui 
fără de prihană, de care se știe în tot orașul, firea lui integră să 
fi cunoscut totuși aberaţii secrete? Dar cu lipsă intenţionată de 
precizie Calvin lasă să plutească asupra lui Castellio bănuiala 
vagă și nimic nu e mai fatal pentru onoarea și faima unui om 
decât duplicitatea „cruţătoare”. 

Insă Sebastian Castellio nu vrea să fie cruțat. Se simte cu 
conștiința curată, împăcată și de îndată ce află că maître Calvin 
e acela care vrea să-i zădărnicească pe ocolite numirea, el 
pășește în arenă, cerând ca maitre Calvin să declare în fața 
Consiliului, din ce motive urmează să i se refuze postul de 
preot. Acum Calvin e nevoit să dea cărțile pe faţă și să expună 
misteriosul delict al lui Castellio; în sfârșit e dată în vileag 
crima tăinuită cu atâta delicateţe sufletească de Calvin: 
Castellio - ce cumplită aberaţie! - nu e întocmai de părerea lui 
Calvin în interpretarea teologică a două texte din Biblie, lipsite 
de importanţă. Întâi și-a exprimat opinia că - și desigur că toţi 
teologii sunt de partea lui, fie c-o spun cu glas tare, fie că o 
șoptesc - Cântarea Cântărilor a lui Solomon nu este o operă 
religioasă, ci profană; imnul către Sulamita, ai cărei sâni saltă 
ca două tinere căprioare pe pajiște, constituie o poezie de 
dragoste pur lumească și nicidecum o preamărire a bisericii. La 
fel de neînsemnată e și a doua „aberaţie”: Castellio găsește alt 
tâlc coborârii în iad a lui Christos, decât Calvin. 

Se dovedește așadar foarte măruntă și fără importanţă 


64 


teribila crimă a lui Castellio „tăinuită cu generozitate” din 
pricina căreia urmează să i se refuze demnitatea de preot. Insă 
- și iată ce este hotărâtor - pentru un Calvin nu există lucruri 
neînsemnate și mărunte în cuprinsul doctrinei. Pentru spiritul 
său metodic care tinde la deplina unitate și la desăvârșita 
autoritate a noii biserici, cea mai mică deviaţie este tot atât de 
primejdioasă ca și cea mai mare aberaţie. El vrea ca fiecare 
piatră și fiecare pietricică din clădirea lui logică, grandios 
întocmită, să fie de neurnit din locul ei; ca și în viaţa politică, ca 
și în moravuri și justiție, oricare formă de libertate i se pare 
intolerabilă și în sens religios. Dacă e să dăinuiască biserica lui, 
ea trebuie să rămână autoritară din temelie și până la cel mai 
mic ornament, iar cine nu-i recunoaște acest principiu 
călăuzitor, cine încearcă să gândească el însuși în sens liberal, 
pentru acela nu se găsește nici un loc în statul său. 

E deci zadarnică, din capul locului, măsura prin care 
Consiliul solicită pe Calvin și Castellio să discute în public, 
pentru a aplana diferendul. Căci - trebuie s-o repetăm mereu - 
Calvin vrea exclusiv să înveţe pe alţii, dar nicidecum să înveţe 
el de la alţii, sau să se lase convertit de ei. El nu discută eu 
nimeni niciodată, el dictează. Chiar de la începutul „disputei”, 
el cere deci lui Castellio „să se convertească la părerea 
noastră” și-l pune în gardă „să se încreadă în propria lui 
judecată”, procedând prin aceasta întocmai, în spiritul 
concepţiei sale despre unitatea și autoritatea necesară a 
bisericii. Dar și Castellio rămâne credincios sieși. Libertatea de 
conștiință este pentru Castellio cel mai preţios bun sufletesc și 
pentru această libertate e decis să plătească orice preţ lumesc. 
Ştie precis, că n-are decât să se supună lui Calvin în aceste 
două amănunte fără importanţă și imediat i-ar fi asigurată 
slujba de la Consistoriu, bine retribuită. Dar Castellio, 
incoruptibil în independenţa lui, răspunde că nu poate promite 
ceva ce nu se simte în stare să împlinească fără să-și calce pe 
conștiință. Disputa a rămas deci fără rezultat. 

Doi bărbaţi stau faţă în faţă, dar de fapt sunt două concepții; 
Reforma liberală, care cere pentru oricine libertate de gândire 
în chestiuni religioase, și cea ortodoxă; cu drept cuvânt Calvin 
poate scrie despre Castellio, după ce a dat greș explicaţia: „E 
un om care, pe cât pot judeca după discuţiile noastre, are 
asemenea idei despre mine, încât e greu să presupui că s-ar 


65 


putea ajunge vreodată la o înţelegere între noi doi”. 
O 

Dar ce fel de idei sunt acestea, pe care le are Castellio 
despre Calvin? Calvin le divulgă el însuși, scriind: „Sebastian 
și-a băgat în cap că năzuinţa mea este să fiu stăpân”. Într- 
adevăr, nici că se poate să exprimi mai just situaţia. Castellio a 
recunoscut după scurtă vreme, ceea ce vor recunoaște ceilalți 
în curând, că maitre Calvin, conform firii sale autocrate, e 
hotărât să nu tolereze decât o singură opinie la Geneva, opinia 
lui, și că a trăi în domeniul său spiritual nu e cu putinţă decât 
atunci când te supui cu slugărnicie fiecărei buchi a doctrinei 
sale, așa cum procedează de Beze și alţi imitatori. Dar Castellio 
nu vrea să respire acest aer de temniţă a tiraniei spirituale. Nu 
pentru asta a fugit el de inchiziţia catolicilor din Franţa, ca să 
se supună unei supravegheri protestante a conștiinței; n-a 
abjurat vechea dogmă spre a deveni sluga unei dogme noi. 
Pentru dânsul Evanghelia nu este numai o carte de legi, rigidă 
și severă, ci o pildă etică, pe care fiecare s-o retrăiască smerit 
în sine și fiecare după felul lui, fără ca pentru aceasta să 
susțină că el numai el deţine cheia adevărului. O amărăciune 
dârză sugrumă sufletul acestui om liber, care e nevoit să vadă 
cu câtă aroganță și morgă tălmăcesc la Geneva preoţii noi 
numiți cuvântul Domnului, ca și cum ei ar fi singurii care l-ar 
putea înţelege; e cuprins de mânie împotriva acestor oameni 
trufași, care se laudă mereu cu menirea lor sacră și vorbesc de 
toți ceilalți ca de niște păcătoşi nemernici. lar când într-o 
adunare publică se comentează într-un rând cuvântul 
Apostolului: „Trebuie să ne dovedim întru toate printr-o mare 
răbdare trimiși ai Domnului”. Castellio se ridică pe neașteptate 
și adresându-se „trimișilor Domnului” le propune să se scruteze 
odată pe ei înșiși, în loc să-i cerceteze, să-i pedepsească și să-i 
judece mereu pe ceilalți. Textul acestei agresiuni a lui Castellio 
nu-l cunoaștem, din nefericire, decât așa cum ni-l redă Calvin 
(care n-a avut niciodată scrupule să schimbe ceva, când era 
vorba de un adversar). Dar chiar și din relatarea lui 
tendenţioasă reiese că Sebastian Castellio s-a gândit și la el 
însuși în această mărturisire a deficienței generale, căci el 
spunea clar: „Paulus era un slujitor al Domnului, noi însă ne 
slujim pe noi înșine: el era răbdător, noi suntem foarte 
nerăbdători. El a suferit nedreptăţi de la alţii, noi însă urmărim 


66 


oameni nevinovaţi”. 

Calvin, care era și el de faţă la acea întrunire, pare să fi fost 
surprins complet nepregătit de atacul lui Castellio. Un polemist 
pătimaș și sanguia, un Luther ar fi sărit în sus și ar fi dat o 
replică aprinsă; un Erasm, un umanist, ar fi dezvoltat o dispută 
doctă și calmă. Calvin însă e în primul rând realist, om al 
tacticii și al practicii, care știe să-și ţină temperamentul în frâu. 
Simte ce efect puternic au avut cuvintele lui Castellio asupra 
mulţimii și că n-ar proceda cuminte, împotrivindu-i-se acum. 
Rămâne deci mut și buzele lui încleștate se încleștează și mai 
mult. „Am tăcut pentru moment, își scuză mai târziu ciudata 
rezervă, dar numai spre a nu încinge o discuţie violentă în faţa 
unui public străin, atât de numeros.” Va aduce el oare discuţia 
mai târziu, în cerc restrâns? Va sta de vorbă cu Castellio ca de 
la bărbat la bărbat, opunând o concepţie alteia? Il va chema în 
faţa Consistoriului, îi va solicita să spună nume și fapte în locul 
învinuirilor generale pe care le-a rostit? Nicidecum. Orice 
lealitate pe tărâm politic i-a fost întotdeauna străină lui Calvin. 
Pentru el orice încercare de critică nu constituie numai o 
divergență de părere teoretică, ci un delict de stat, o crimă. 
Crimele însă se judecă în faţa instanţelor lumești. Acolo și nu în 
fața Consistoriului, îl târăște pe Castellio, transformând o 
discuţie morală într-o procedură disciplinară. Plângerea lui 
adresată Consiliului Municipal al orașului Geneva glăsuiește: 
„Castellio a jignit prestigiul preoţimii”. 

Consiliul nu se adună prea bucuros. Nu prea îi plac aceste 
certuri preoțești, ba se pare chiar că autoritatea laică nici n-a 
văzut cu ochi prea răi faptul, că s-a găsit în sfârșit cineva care 
să vorbească fățiș și energic împotriva trufiei Consistoriului. 
Mai întâi consilierii amână hotărârea multă vreme, iar în cele 
din urmă sentinţa lor e în doi peri. Castellio e dojenit, verbal, 
dar nu e nici pedepsit, nici concediat, numai activitatea lui de 
predicator la Vandoeuvres e deocamdată suspendată. 

Dojana e blajină și Castellio ar putea să se declare mulţumit. 
Dar în sinea lui el a luat hotărârea. Din nou i se confirmă că 
alături de o fire atât de tiranică, cum e Calvin, nu e loc la 
Geneva pentru un om liber. Cere deci Consiliului să-i admită 
demisia. Dar de la acest prim conflict a învăţat să cunoască 
îndeajuns tactica adversarilor săi, pentru a ști că oamenii de 
partid folosesc adevărul întotdeauna cum le convine lor, dacă e 


67 


ca acest adevăr să slujească partidului; pe bună dreptate, el 
prevede că renunţarea lui liberă și bărbătească la slujbă și 
onoruri va fi ulterior mincinos desfigurată, în sensul că și-ar fi 
pierdut postul din motive infamante. Prin urmare, înainte de a 
părăsi Geneva, Castellio cere o dovadă scrisă a acelei 
întâmplări. Calvin se vede, așadar nevoit să iscălească cu 
propria lui mână (și azi mai poate fi văzut documentul în 
biblioteca de la Basel), că numai de aceea n-a fost numit 
Castellio în slujba de preot, pentru că existaseră divergențe de 
păreri în două chestiuni teologice, răzlețe. Şi textual scrie mai 
departe în acel document: „Pentru ca nimeni să nu interpreteze 
că plecarea lui Sebastian Castellio ar rezulta din vreo altă 
pricină, confirmăm prin aceasta că el și-a dat de bună voie 
(sponfe) demisia din postul de profesor, pe care l-a ocupat în 
așa fel, încât l-am fi socotit vrednic să facă parte din preoţime. 
Dacă totuși n-a fost primit, refuzul nu se datorește câtuși de 
puţin vreunei prihane în purtarea lui, ci numai motivului expus 
mai sus”. 

_ O 

Înlăturarea din Geneva a singurului savant la nivelul său 
intelectual înseamnă o victorie pentru despotismul lui Calvin, 
dar de fapt o victorie ă la Pyrrhus. Căci în cercurile cele mai 
largi, plecarea veneratului savant e regretată ca o pierdere 
grea. Se declară în public că i s-a făcut o nedreptate lui maître 
Castellio de către Calvin și în tot cuprinsul umanismului e 
dovedit prin acea întâmplare, că maitre Calvin nu tolerează la 
Geneva decât imitatori slugarnici; după două secole, Voltaire va 
cita oprimarea lui Castellio drept mărturie decisivă pentru 
spiritul tiranic al lui Calvin. „Îl putem judeca după prigoanele la 
care l-a supus pe Castellio - un savant mult mai mare decât el - 
și pe care gelozia lui Calvin l-a izgonit din Geneva.” 

Calvin însă are o piele sensibilă, suprasensibilă chiar, pentru 
mustrări. Simte imediat nemulţumirea generală provocată de 
înlăturarea lui Castellio. Abia și-a ajuns scopul - să-l știe pe 
acest singur om independent, de vază, izgonit din Geneva - și-l 
apasă grija, să nu-l facă poporul pe el vinovat de faptul că 
Sebastian Castellio colindă acum lumea, complet lipsit de 
mijloace. Şi de fapt hotărârea lui Castellio fusese disperată. 
Adversar fățiș al protestantului cu cea mai mare putere 
politică, nu se poate aștepta să capete curând o slujbă în 


68 


biserica reformată din Elveţia; decizia lui nesocotită l-a aruncat 
în cea mai neagră mizerie. Ca un milog, ca un cerșetor străbate 
ulițele fostul rector al școlii reformate din Geneva, mergând din 
casă în casă și Calvin e destul de clarvăzător ca să-și dea seama 
că starea de mizerie notorie a unui rival înlăturat e menită să-i 
creeze mari neajunsuri. De aceea caută să clădească 
prigonitului punți de aur - de vreme ce nu-l mai inoportunează 
prin prezenţa lui. Cu un deosebit zel el scrie prietenilor săi 
scrisori peste scrisori ca să se dezvinovăţească; în unele arată, 
cât de mult se străduiește să găsească o slujbă sărmanului 
Castellio, lipsit de mijloace (care n-a sărăcit decât din vina lui). 
„Aș dori să fie primit undeva, iar eu din parte-mi aș sprijini 
instalarea lui în vreo slujbă.” Dar Castellio nu primește să i se 
pună lacăt la gură, cum speră Calvin. El povestește peste tot, 
deschis, că a trebuit să părăsească Geneva din cauza tiraniei lui 
Calvin și cu aceasta îl lovește în slăbiciunea lui - căci niciodată 
n-a admis Calvin fățiș puterea sa dictatorială, ci a ţinut să fie 
considerat întotdeauna doar ca servitorul cel mai modest și cel 
mai umil al grelei sale misiuni. Imediat se schimbă tonul 
scrisorilor; a dispărut orice urmă de compătimire pentru 
Castellio. „De-ai ști, se tânguie el către un prieten, cum latră 
împotriva mea acest câine -vorbesc de Sebastian. El povestește 
că a fost izgonit din slujbă numai prin tirania mea, ca să fiu eu 
singur stăpân.” În răstimp de câteva luni, același om despre 
care Calvin a scris sub proprie semnătură, că e absolut demn să 
ocupe slujba sfântă de servitor al Domnului, a devenit pentru 
același Calvin o „bestia”, un „cChien”, numai pentru că a 
preferat să îndure sărăcia neagră decât să se lase cumpărat și 
potolit cu sinecure. 


Această eroică sărăcie benevolă, aleasă de Castellio, a stârnit 
admiraţie și la contemporanii săi. Montaigne scrie cât de 
regretabil e că un bărbat cu meritele lui Castellio a trebuit să 
sufere asemenea lipsuri și că desigur s-ar fi găsit mulţi care să-i 
vină în ajutor, dacă ar fi știut-o din timp. Dar, de fapt, oamenii 
nu se arată câtuși de puţin dispuși să-l scutească pe Castellio 
de mizerie. Vor trece ani și ani până ce izgonitul de la Geneva 
își va cuceri o situaţie care să corespundă cât de cât culturii 
sale și superiorității sale etice. Deocamdată nu e chemat la nici 
o universitate, nu i se oferă nici o catedră, nici un post de 


69 


preot; orașele elveţiene depind politicește în prea mare măsură 
de Calvin, pentru ca vreunul din ele să îndrăznească să dea o 
slujbă  potrivnicului dictatorului de la Geneva. Cu greu, 
Castellio găsește în cele din urmă o bucată de pâine la 
tipografia lui Oporin la Basel, unde lucrează în calitate de 
corector. Dar lucrul sporadic nu e suficient pentru a hrăni soţia 
și copiii; de acea el trebuie să mai adune banii necesari spre a 
astâmpăra foamea celor șase sau opt guri, dând lecţii 
particulare. Mulţi ani va mai trebui să îndure, nespusa și 
meschina mizerie cotidiană, care pune cătușe sufletului și 
înăbușă forțele, până când, în cele din urmă, Universitatea 
găsește de cuviință să confere acestui savant de o cultură 
universală, măcar postul de lector pentru limba elină. Dar nici 
această slujbă, mai mult onorabilă decât rentabilă, nu-i 
dăruiește lui Castellio eliberarea de sub jugul veșnic; în tot 
cursul vieţii, marele savant, socotit de unii chiar cel mai mare 
savant al epocii, va trebui să robotească asemenea unui 
salahor. Sapă cu mâna lui pământul din jurul căsuţei sale 
periferice de la Basel și, deoarece munca de peste zi nu e 
suficient retribuită, ca să-și poată întreţine familia, Castellio se 
chinuiește nopţi întregi să facă corecturi, să refacă texte 
străine, să traducă din toate limbile; sunt mii și mii de pagini pe 
care le-a scris, tălmăcind pentru editorii din Basel, de dragul 
unei bucăţi de pâine, din elină, ebraică, latină, italiană, 
germană. Dar privaţiunile pe care e nevoit să le îndure ani de 
zile nu vor putea să-i submineze decât trupul neputincios, 
niciodată însă independenţa și fermitatea sufletului său 
mândru. Căci în toiul muncii pentru existenţă, Castellio nu uită 
nicidecum adevărata lui misiune. Lucrează mai departe, 
neclintit, la opera vieţii sale, la traducerea Bibliei în limba 
latină și franceză; printre picături mai scrie, broșuri polemice, 
comentarii și dialoguri; nu e zi, nu e noapte în care Castellio să 
nu fi muncit; niciodată acest veșnic hamal n-a cunoscut 
plăcerea călătoriei, harul destinderii, nici recompensa senzuală 
a marii faime sau a bogăției. Dar acest spirit liber preferă să 
devină servitorul sărăciei eterne, mai bine trădează somnul 
nopţilor decât conștiința lui independentă - pildă strălucită 
acelor eroi tăinuiți ai spiritului, care nevăzuţi de lume duc și în 
bezna uitării lupta pentru cauza lor cea mai sfântă: pentru 
intangibilitatea cuvântului, pentru dreptul neclintit de a avea o 


70 


opinie și o concepţie proprii. 

O 

Incă n-a început duelul propriu-zis între Castellio și Calvin. 
Dar doi oameni, două idei s-au privit față în faţă și s-au 
recunoscut drept potrivnici neimpăcați. 

Devenise imposibil pentru amândoi să mai convieţuiască încă 
un ceas în același oraș, în același spaţiu; dar, deși definitiv 
despărțiți, unul la Basel, celălalt la Geneva, ei se observă 
reciproc cu atenţie. Castellio nu-l uită pe Calvin și Calvin nu-l 
uită pe Castellio; iar tăcerea lor e doar o așteptare: să cadă 
cuvântul hotărâtor. Contraste de felul acesta lăuntric, care nu 
sunt numai divergențe de opinii, ci vrăjmășia de veci între două 
concepţii, nu pot menţine o pace durabilă; niciodată libertatea 
spirituală nu se poate simţi împlinită la umbra unei dictaturi, 
niciodată o dictatură nu se poate dezvolta nestânjenit, cât timp 
se mai află în cuprinsul hotarelor ei, dârz și neclintit, un singur 
om independent. Dar întotdeauna e nevoie de un motiv, spre a 
face să izbucnească tensiunile latente. Abia când Calvin 
aprinde rugul lui Servet va ţâșni, asemenea unei jerbe de foc, 
cuvântul de acuzare de pe buzele lui Castellio. Abia când Calvin 
va declara război oricărei conștiințe libere, Castellio va porni 
campania lui pe viaţă și pe moarte, în numele conștiinței. 


71 


CAZUL SERVET 


Se întâmplă uneori, în curs de veacuri, ca istoria să aleagă 
din masele de milioane ale omenirii o figură răzleaţă, spre a 
întruchipa într-însa în mod plastic o dispută cu privire la 
diversele concepţii despre lume și viață. Un asemenea om nu 
trebuie să fie întotdeauna un geniu deosebit. Adesea destinul se 
mulțumește să ia un nume oarecare din mulţime, spre a-l 
întipări profund în memoria urmașilor. Astfel a devenit și 
Miguel Servet o personalitate memorabilă, nu datorită geniului 
său extraordinar, ci doar prin sfârșitul său cumplit. În acest om 
ciudat vedem un amestec de talente multilaterale, dar 
neorânduite; o inteligenţă vie, curioasă, încăpățânată, dar fără 
continuitate, săltând de la o problemă la alta, o voinţă pură de 
adevăr, dar inaptă pentru limpezimea creatoare. Acest spirit 
fanatic nu se adaptează temeinic nici unei științe, deși se 
introduce în fiecare: e franctiror și în filosofie și în medicină și 
în teologie, uluind uneori prin observații îndrăzneţe, 
indispunând alteori prin șarlatanii frivole. Într-un rând, ce-i 
drept, lucește în cartea vestirilor sale profetice o reflecţie cu 
adevărat îndrumătoare: o descoperire medicală privitoare la 
circulaţia sângelui. Dar Servet nu se gândește să dezvolte în 
mod sistematic sau să adâncească științific descoperirea lui; 
asemenea unui fulger pretimpuriu, se stinge scânteia genială 
ţâșnită din zidul întunecat al secolului său. E multă forţă 
spirituală în acest drumeţ stingher; dar un spirit puternic nu 
poate deveni creator decât când are un scop bine definit și 
posedă totodată necontenita străduinţă lăuntrică de a-l atinge. 

S-a tot spus și repetat, că în fiecare spaniol există un dram 
de donchihotism; e ceea ce ne izbește mai cu seamă la Miguel 
Servet. Nu numai ca înfățișare aragonezul - slab, palid, cu 
bărbia împodobită de un barbișon - aduce cu eroul deșirat și 
osos de la Mancha; e și el mistuit de aceeași patimă lăuntrică, 
măreaţă și totodată grotescă, de a lupta pentru absurd și de a 
porni cu avânt idealist, însă orbit de furie, împotriva tuturor 
piedicilor realităţii - izbindu-se de ele. Cu desăvârșire lipsit de 
simţ autocritic, descoperind sau susţinând în permanenţă ceva, 
acest cavaler rătăcitor al teologiei purcede călare contra 

72 


tuturor bastioanelor și morilor de vânt ale epocii. Numai 
aventura îl îmboldește, îl atrage numai ceea ce-i absurd, 
lăturalnic, primejdios. Spirit arțăgos și combativ, el luptă cu 
toți cei ce susţin că dreptatea e de partea lor, însă fără să se 
lege de vreun partid, fără să facă parte din vreun clan, mereu 
stingher, un tip plin de fantezie și un chip fantastic - deci o 
figură excentrică, cum întâlnești numai o dată. 

Cel ce stă în permanenţă singur, supraestimându-se atât de 
mult, se va pune în mod fatal rău cu toată lumea. Aproape de 
aceeași vârstă cu Calvin, copilandrul Servet a și suferit prima 
ciocnire cu lumea din jur; la cincisprezece ani se vede silit să se 
refugieze din Aragon la Toulouse, ca să scape de inchiziţie; 
acolo își va continua studiile. De la universitate, preotul căruia i 
se spovedea împăratul Carol Quintul, îl ia cu dânsul ca secretar 
în Italia și mai târziu la congresul de la Augsburg. Acolo tânărul 
umanist e și el cuprins, ca toţi contemporanii săi, de patima 
politică a epocii pentru marile probleme religioase și pentru 
divergenţele bisericeşti. Spiritul său neliniștit începe să 
fremete la polemica între doctrina veche și cea nouă, polemică 
de o însemnătate istorică mondială. Acolo unde polemizează 
toată lumea, vrea să polemizeze și el; unde toţi vor să 
reformeze biserica, vrea s-o reformeze și el; și, cu radicalismul 
tinereții, junele aprig socoate toate dezicerile de la vechea 
biserică mult prea sfioase, prea nehotărâte. Până și Luther, 
Zwingli și Calvin, acești inovatori îndrăzneţi, nu i se par 
îndeajuns de revoluționari în purificarea Evangheliei, de vreme 
ce ei preiau în doctrina lor dogma Sfintei Treimi. Servet însă, 
cu intransigenţa celor douăzeci de ani ai săi, declară Conciliul 
de la Niceea nevalabil, iar dogma despre cele trei ipostaze 
veșnice inconciliabilă cu unitatea fiinţei divine. 

O asemenea concepţie radicală n-ar atrage în mod deosebit 
atenţia într-o epocă atât de surescitată din punct de vedere 
religios. Întotdeauna când încep să se clatine toate valorile și 
toate legile, fiecare își caută dreptul de a gândi independent și 
fără să fie legat de tradiţie. Dar din nenorocire pentru el, 
Servet preia de la toţi teologii porniţi pe ceartă nu numai 
plăcerea de a discuta, dar și însușirea lor cea mai rea, 
fanatismul încăpăţțânării lor. Căci imediat adolescentul de 
douăzeci de ani vrea să dovedească conducătorilor Reformei că 
ei ar fi reformat biserica în mod absolut insuficient și că numai 


73 


el, Miguel Servet, deţine adevărul. Vizitează cu nerăbdare pe 
marii savanţi ai epocii, la Strasbourg pe Martin Bucer și Capito, 
la Basel pe Oecolampadius, spre a-i solicita să desființeze cât 
mai neîntârziat din biserica evanghelică dogma „eronată” a 
Trinității. Ne putem lesne închipui indignarea acelor preoţi și 
profesori maturi, veneraţi, pomenindu-se în casă cu acel 
student spaniol imberb care le pretinde, cu tot neastâmpărul 
unui temperament năvalnic și chiar isteric, să răstoarne toate 
concepţiile lor și să se alieze, docili, tezei sale radicale. Ei își 
fac cruce în fața acestui eretic impetuos, ca și cum Satana în 
persoană le-ar fi trimis un frate din iad. Oecolampadius îl 
alungă în stradă, ca pe un câine, numindu-l: „Jidan, turc, 
blasfemator și posedat de diavol”. Bucer îl stigmatizează de 
amvon ca sluga Necuratului, iar Zwingli pune în gardă toată 
lumea contra acestui „nelegiuit hispaniol, a cărui doctrină falsă 
și rea vrea să desființeze întreaga noastră religie creștină”. 

Dar după cum cavalerul de la Mancha nu s-a lăsat descurajat 
în peregrinarea lui nici prin ocară, nici prin bătaie, tot atât de 
puţin concetăţeanul său teolog se va lăsa zdruncinat în lupta lui 
prin argumente sau eșecuri. Dacă nu-l înţeleg conducătorii, 
dacă înţelepţii la mesele lor de studiu nu vor să-l audă, atunci 
lupta trebuie dusă în public; întreaga lume creștină să-i 
citească argumentele și dovezile tipărite în volum. În vârstă de 
douăzeci și doi de ani, Servet adună ultimii săi bani și dă la 
tipar tezele sale, la Hagenau. Acum furtuna se dezlănţuie fățiș 
împotriva lui. Bucer declară de la amvon, nici mai mult nici mai 
puţin, că păcătosul merită „să i se smulgă măruntaiele de viu 
din trup” și, în tot cercul protestantismului, Servet trece din 
acel ceas drept trimisul ales de însuși Satana. 

Bineînţeles că pentru un bărbat care ia o atitudine atât de 
provocatoare împotriva lumii întregi, care declară deopotrivă 
de eretice și doctrina catolică și cea protestantă, nu mai există 
popas liniștit, nu mai există casă, nici cămin în întreaga Europă 
creștină. De când Miguel Servet s-a făcut vinovat prin cartea lui 
de „erezie ariană”, omul care poartă acest nume e mai prigonit 
și mai primejduit decât o fiară. Nu există decât o singură 
scăpare pentru el: să dispară fără urme, să se facă nevăzut și 
de negăsit, să-și smulgă numele de pe el ca un veșmânt în 
flăcări. Drept Michel de Villeneuve proscrisul se înapoiază în 
Franţa, și sub acest pseudonim se angajează corector la un 


74 


tipograf din Lyon. Facultatea lui de adaptare la alt mediu - 
foarte pronunţată dar diletantă - găsește curând și în acest 
mediu imbolduri noi și posibilităţi de polemică. Făcând 
corectura geografiei lui Ptolemeu, Servet se pomenește peste 
noapte geograf și compune o prefaţă amănunţită la acea operă. 
Corectând cărți medicale, spiritul său veșnic în mișcare își face 
educaţia pe tărâm medical; după scurtă vreme el ia cât se 
poate de în serios studiul terapeuticii; pleacă la Paris spre a 
urma acolo studiile medicale și lucrează împreună cu Vesalius 
ca preparator la prelegerile de anatomie. Dar iarăși, ca mai 
înainte în domeniul teologiei, acest om nerăbdător, fără să-și fi 
terminat complet studiile și probabil fără să fi dobândit titlul de 
doctor, vrea să dăscălească și să întreacă pe toţi ceilalţi. 
Anunţă cu îndrăzneală la Şcoala de Medicină din Paris cursuri 
despre matematici, meteorologie, astronomie și astrologie; dar 
această combinaţie a științei aștrilor cu terapeutica precum și 
unele din șarlataniile lui indispun medicii; Servet-Villanovus 
intră în conflict ou autorităţile și în cele din urmă e acuzat în 
public în faţa parlamentului, că face abuzuri grave cu 
astrologia, știință condamnată de legile divine și cetățenești. 
Servet se salvează iarăși, făcându-se grabnic nevăzut. Peste 
noapte a dispărut din Paris docentul Villanovus, precum 
dispăruse odinioară teologul Servet din Germania. Multă vreme 
nu se mai aude nimic despre el. lar când reapare poartă iarăși 
altă mască: cine ar putea bănui că noul medic curant al 
arhiepiscopului Paulmier din Viena, acest catolic evlavios, care 
se duce regulat duminica la slujbă, ar fi un eretic proscris și un 
șarlatan condamnat de parlament? E drept, Michel de 
Villeneuve se ferește să răspândească la Viena teze eretice. Are 
o atitudine absolut rezervată și modestă, vizitează, și vindecă 
mulți bolnavi, câștigă parale bune, iar cetăţenii de treabă din 
Viena ridică cu respect și fără umbră de suspiciune pălăria, 
când trece pe lângă ei medicul Eminenţei Sale Arhiepiscopale, 
Monsieur le docteur Michel de Villeneuve: Ce om nobil, 
cucernic savant și modest! 
O 

Dar în realitate, în acest bărbat de o ambiţie pătimașă n-a 
murit câtuși de puţin ereticul; în adâncul sufletului lui Servet 
trăiește dârz vechiul spirit neliniștit de cercetare. Dacă a pus 
odată un gând stăpânire pe un om, dacă îl obsedează până în 


75 


ultima fibră a gândirii și a simţirii sale, atunci se produce într- 
însul o neîncetată febră lăuntrică. Un gând viu nu vrea 
niciodată să trăiască și să piară într-o singură fiinţă muritoare; 
el cere spaţiu, lume, libertate. De aceea bate pentru orice 
gânditor ceasul, în care ideea lui vitală dă să năvălească 
dinlăuntru în afară, asemenea unei așchii dintr-un deget 
infectat de puroi, asemenea pruncului din trupul matern, 
asemenea fructului pârguit din coajă. Un om înzestrat cu 
patimă și trufia unui Servet nu va răbda în cele din urmă să 
gândească el singur ideea lui vitală; în mod irezistibil va trebui 
să ceară ca în sfârșit lumea toată s-o împărtășească alături de 
el. Ca și înainte, e pentru el un supliciu zilnic să asculte cum 
conducătorii evanghelici vestesc dogma - falsă, după el - a 
botezului copiilor și a Sfintei Treimi, cum creștinătatea tot mai 
e pângărită cu aceste erori „anticreștinești”. Nu e oare totuși 
de datoria lui să iasă în sfârșit în arenă și să aducă lumii întregi 
vestea despre adevăratul crez? Grozav trebuie să-l fi apăsat pe 
Servet anii de tăcere impusă. Pe de o parte clocotește într-însul 
cuvântul nerostit, pe de alta trebuie să încleșteze buzele, ca 
proscris camuflat. În această situaţie chinuitoare, Servet 
încearcă în cele din urmă - și-i înțelegem dorinţa - să găsească 
un tovarăș de idei în depărtare, cu care să poată duce o 
discuţie intelectuală; neîndrăznind să vorbească cu cineva 
acasă despre problemele ce-l preocupă, își exprimă 
convingerile teologice în cuvântul epistolar. 

Din nenorocire, cel căruia îi acordă orbește toată încrederea 
este tocmai Calvin. Tocmai la acest inovator atât de radical și 
de îndrăzneţ al doctrinei evanghelice, Servet nădăjduiește să 
găsească înţelegere pentru o tălmăcire și mai aspră și mai 
îndrăzneață a Sfintei Scripturi: poate că cu aceasta nu face 
decât să reînnoiască o discuţie verbală, care a avut loc pe 
vremuri între ei. Căci încă în timpul studiilor universitare s-au 
întâlnit cei doi, odată, la Paris; dar abia după ani de zile, când 
Calvin e deja stăpânul Genevei iar Michel de Villeneuve 
medicul curant al arhiepiscopului din Viena, începe - prin 
mijlocirea unui librar din Lyon - o corespondenţă între Calvin și 
Servet. Iniţiativa pornește de la Servet. El se adresează lui 
Calvin cu o insistenţă atât de tenace, încât ea nu poate fi 
ignorată și spre a câștiga pe marele teoretician al Reformei 
pentru lupta să împotriva dogmei Trinității, îi trimite scrisori 


76 


după scrisori. Mai întâi Calvin răspunde numai doctrinar; se 
simte dator să povăţuiască pe cei rătăciţi și să readucă pe cei 
împrăștiați în sânul bisericii adevărate; de aceea caută să 
explice lui Servet erorile sale; dar în cele din urmă e mâniat 
atât de teză eretică în sine cât și de tonul arogant în oare o 
expune corespondentul său. Să scrii unei firi atât de autoritare 
cum e Calvin, care se îmbolnăvește de fiere la cea mai mică 
obiecţie cu privire la cel mai mic fleac: - „le-am avertizat 
adesea că te afli pe o cale greșită aprobând deosebirile 
monstruoase dintre cele trei esențe divine” - ar fi de ajuns atât 
ca să iriți la culme un asemenea adversar periculos. Dar dacă 
Servet în cele din urmă trimite autorului cu celebritate 
mondială, un exemplar al operei sale Institutio religionis 
Christianae, pe care a însemnat la margine, ca un dascăl, 
presupusele greșeli ale elevului, atunci ne putem lesne închipui 
în ce dispoziţie primește stăpânul Genevei lecţia teologului 
diletant. „Servet se dă la cărţile mele și le mânjește cu 
adnotaţii jignitoare, asemenea unui câine, care mușcă și roade 
un pietroi” scrie Calvin dispreţuitor prietenului său Farel. De 
ce să pierzi timp și să duci o dispută cu un asemenea zăpăcit? 
Înlătură argumentele lui Servet, dându-le cu piciorul. „Nu 
acord cuvintelor acestui individ o atenţie mai mare decât 
zbieratului unui măgar.” 

Dar nefericitul Don Quijote, în loc să simtă din timp în ce 
cuirasă de fier - a siguranţei de sine - izbește cu lancea lui 
subțire, nu cedează. Tocmai pe acest om, unicul care nu vrea să 
știe de el, pe acesta râvnește să-l câștige cu orice preţ pentru 
ideea lui și nu se dă bătut; parc-ar fi fost posedat cu adevărat 
de un demon, de un „Sathan”, cum scrie Calvin. In loc să se 
ferească de Calvin, ca de cel mai cumplit adversar, îi mai 
trimite fragmente din manuscrisul încă nepublicat al operei 
sale teologice. Dacă era menit conţinutul să-l irite pe Calvin, cu 
atât mai mult titlul cărţii! Căci Servet își intitulează opera de 
mărturisire a credinţei „Christianismi hRestitutio”, spre a 
accentua faţă de lumea întreagă că e necesar să opui volumului 
„Institutio” al lui Calvin o „Restitutio”. Mânia patologică de 
convertire a acestui adversar și stăruința lui grotescă întrec 
măsura pentru Calvin. Comunică librarului Frellon, care a 
mijlocit până atunci corespondenţa, că are altceva de făcut 
decât să-și piardă vremea cu un asemenea netot înfumurat. 


77 


Totodată însă scrie și prietenului său Farel aceste cuvinte ce 
vor căpăta mai târziu o greutate cumplită: „Servet mi-a scris 
deunăzi și a adăugat scrisorii un volum gros al elucubraţiilor 
sale, susținând cu aroganță neînchipuită că voi citi acolo lucruri 
uimitoare. El se declară gata să vină încoace, dacă doresc. Dar 
eu nu vreau să-l încurajez. Căci de ar veni, întrucât mai am 
oarecare influenţă în acest oraș, eu n-aș tolera ca Servet să-l 
părăsească viu”. 
O 

Fie că Servet a căpătat cunoștință de această ameninţare, fie 
că însuși Calvin l-a prevenit (într-o scrisoare pierdută) în orice 
caz pare că a început să bănuiască ce potrivnic plin de ură îl 
are în mână; pentru prima oară se simte prost la gândul că acel 
manuscris primejdios pe care l-a trimis lui Calvin, „sub sigillo 
secreti” rămâne de acum în posesia unui bărbat, care și-a 
manifestat atât de fățiș dușmănia împotriva lui. „Deoarece ești 
de părere, scrie Servet speriat către Calvin, că sunt un diavol 
pentru tine, eu pun punct acestei chestiuni. Trimite-mi 
manuscrisul înapoi și rămâi cu bine. Dar dacă crezi într-adevăr 
că Papa e Anticristul, trebuie să ai și convingerea că Sfânta 
Treime și botezul copiilor, care alcătuiesc o parte din doctrina 
Papei, sunt o dogmă demonică”. 

Dar Calvin se ferește să răspundă și mai puţin se gândește să 
înapoieze lui Servet manuscrisul compromițător. Îl păstrează 
într-un sertar, cu grijă, ca pe o armă periculoasă, ca să-l poată 
scoate la iveală când i-o veni vremea. Căci știu amândoi, după 
ultima lor discuţie atât de aspră, că trebuie să înceapă o luptă; 
iar Servet, cuprins de o presimţire neagră, scrie în acele zile 
unui teolog: „Sunt acum pe deplin lămurit că soarta mea va fi 
să îndur moartea pentru această cauză. Însă acest gând nu-mi 
poate slăbi curajul. Ca discipol al lui Christ pășesc pe urmele 
Maestrului meu.” 

F O 

Inseamnă semeţie și primejdie de moarte - a aflat-o oricine, 
Castellio și Servet și nenumărați alţii - să te împotrivești unui 
fanatic de talia lui Calvin, fie și o singură dată, într-o chestiune 
cu totul secundară a doctrinei sale. Căci ura lui Calvin e așa 
cum îi stă în fire: rigidă și metodică, iar nu o vâlvătaie de 
mânie, care ţâșnește brusc și se stinge tot astfel, ca izbucnirile 
furibunde ale lui Luther și grobianismele lui Farel. Ura lui e un 


78 


resentiment dur și tăios ca oţelul; nu-și are obârșia în sânge, ca 
aceea a lui Luther, nu provine nici din temperament, nici din 
aprindere sau de la fiere; ranchiuna rece și tenace a lui Calvin 
izvorăște din creier și ura lui are o memorie cumplit de bună. 
Calvin nu uită niciodată și pe nimeni - „quand il a la dent 
contre quelqu'un ce n'est jamais fait” spune despre el pastorul 
De la Mare - iar un nume pe care l-a înregistrat cândva în sinea 
lui cu acest creion dur nu e șters până ce nu e șters și omul 
respectiv din cartea vieţii. Nu importă deci șirul de ani în care 
Calvin nu mai aude nimic despre Servet: tot nu-l va da uitării. 
In tăcere el păstrează în sertar scrisorile compromițătoare, în 
tolba lui săgețile, în sufletul său dur și neînduplecat vechea ură 
nepotolită. 

Într-adevăr Servet pare că s-a cuminţit în acest răstimp 
îndelungat. A renunţat să convingă pe cel ce nu se lasă 
povăţuit; întreaga lui patimă și-o pune acum în opera lui. Cu 
devotament emotionant, medicul arhiepiscopului lucrează mai 
departe, în taină, la acea „Restitutio” care urmează, așa speră 
el, să întreacă cu mult în sinceritate Reforma lui Calvin, Luther 
și Zwingli și să mântuiască în sfârșit lumea, aducând-o la 
adevăratul creștinism. Căci Servet n-a fost nicidecum și 
niciodată acel „dispreţuitor ciclopic al Evangheliei”, așa cum 
încearcă să-l stigmatizeze mai târziu Calvin și tot atât de puţin 
îndrăznețul liber-cugetător ateu, drept care e slăvit uneori în 
zilele noastre. Întotdeauna Servet a rămas înlăuntrul religiei, 
iar apelul din prefața cărţii sale dovedește cât de mult se 
simțea el un adevărat creștin, care e dator să-și dea viața 
pentru credinţa în divinitate. lată cum începe această prefaţă: 
„O, Isuse Christoase, fiul Domnului, care ne-ai fost dat din 
ceruri, deschide-ţi ființa servitorului tău, pentru ca să pătrundă 
cu adevărat o asemenea revelaţie măreaţă. E cauza ta, pe care 
m-am străduit s-o apăr, urmând o pornire lăuntrică divină. Şi 
mai înainte am făcut o primă încercare; acum mă văd iarăși 
nevoit s-o repet, căci s-a împlinit cu adevărat sorocul. Tu ne-ai 
învăţat să nu ascundem lumina noastră; deci, vai mie, dacă n-aș 
vesti adevărul.” 

Fiind pe deplin conștient de pericolul la care se expune prin 
publicarea cărții, Servet a luat de altfel și unele măsuri de 
precauţie, la tipărire. Ce îndrăzneală nemaipomenită, să pui 
sub tipar, ca medic personal al arhiepiscopului, într-un orășel 


79 


de palavragii, o operă eretică de șapte sute de pagini! Nu 
numai autorul, dar și editorul, tipograful și toţi care participă la 
tipărire își riscă viața într-o asemenea aventură. Dar Servet 
sacrifică bucuros toată averea lui, cu trudă câștigată în anii de 
activitate medicală, spre a mitui lucrătorii șovăitori, ca să-i 
tipărească în secret opera, sfidând Inchiziția. Din prudenţă 
presa de tipărit e transportată de la tipografie într-o casă 
particulară, anume închiriată de Servet în acest scop. Acolo 
lucrează la această carte eretică oameni de încredere, care s-au 
obligat cu jurământ să păstreze taina și bineînţeles că în opera 
gata să iasă pe piaţă lipsește orice indicație unde a fost tipărită 
și unde a apărut. Numai pe ultima pagină, Servet pune să se 
imprime deasupra anului apariţiei, inițialele trădătoare M. S. V. 
(Michel Servet  Villanovus) dând prin aceasta copoilor 
Inchiziției o dovadă irefutabilă că el este autorul. 
O 

Dar nici nu e nevoie ca Servet să se trădeze el însuși; această 
grijă o are ura adversarului său necruţător, ură în aparenţă 
adormită, în realitate trează și la pândă cu ochi ageri. 
Grandioasa organizaţie de spionaj și control pe care Calvin a 
întocmit-o la Geneva, tot mai metodic și mai strâns, lucrează și 
în ţările vecine; iar în Franţa mai precis chiar decât inchiziția 
papală instituită acolo. Nici n-a apărut încă pe piaţă opera lui 
Servet, miile de volume mai zac încă împachetate în teancuri la 
Lyon sau se află nedesfăcute, în drum spre târgul de la 
Frankfurt; n-a apucat încă Servet să dea din mână decât un 
număr atât de infim de exemplare, încât astăzi nu sunt păstrate 
în total decât trei - și Calvin se și află în posesia unui volum. Și 
imediat pornește acţiunea lui, să-i distrugă pe amândoi dintr-o 
singură lovitură, pe eretic și opera lui. 

Această primă încercare de a înlătura pe Servet e poate și 
mai abjectă prin viclenia ei, decât mai târziu uciderea făţișă pe 
piața publică din Champel. Căci de ar fi vrut Calvin - după ce a 
primit cartea plină de erezii, după părerea lui - să-și arunce 
potrivnicul în braţele autorităţii ecleziastice, ar fi avut pentru 
aceasta o cale deschisă și cinstită. Ar fi fost de ajuns să prevină, 
de la amvon, toată lumea creștină împotriva cărţii cu pricina, 
iar inchiziția catolică, într-un interval foarte scurt, ar fi 
descoperit ea singură autorul, chiar în umbra unui palat 
arhiepiscopal. Dar conducătorul Reformei scutește oficiul papal 


80 


de munca cercetărilor și o face într-un mod deosebit de perfid. 
Zadarnic cei ce fac elogiul lui Calvin caută să-l apere și în acest 
punct, cel mai negru; prin aceasta ei dau o cu totul altă nuanţă 
caracterului său: Calvin, din punct de vedere personal un om 
plin de zel sincer și cinstit, plin de voinţă religioasă pură, 
devine cu totul lipsit de scrupule, când e vorba de Dogmă, când 
e vorba de „Cauză”. Pentru doctrina sa, pentru partidul său e 
imediat gata (și în acest punct polaritatea lui cu Loyola devine 
identitate) să aprobe orice mijloc, dacă pare să fie eficace. De 
îndată ce Calvin are în mâini cartea lui Servet, unul dintre 
amicii săi intimi, un emigrant protestant, anume Guillaume de 
Trye, scrie din Geneva o scrisoare în Franţa, către vărul său 
Antoine Arneys, care a rămas un catolic tot atât de fanatic, 
precum de Trye a devenit fanatic protestant, arătând cât de 
minunat înăbușă Geneva protestantă toate uneltirile ereticilor, 
în timp ce Franţa catolică lasă să crească în voie neghina. Dar 
deodată se ivește ceva grav în răvașul scris pe un ton de 
conversaţie amicală: acolo în Franţa, scrie de Trye, se află de 
pildă acum un eretic, care merită să fie ars oriunde s-ar găsi. 

Tresări fără să vrei. Această frază prea seamănă cu ceea ce 
spusese pe vremuri Calvin, că dacă ar fi ca Servet să intre în 
Geneva, ar avea el grijă să nu mai iasă, viu din oraș. Dar de 
Trye, unealta lui Calvin, devine și mai lămurit. El precizează că 
e vorba de un spaniol aragonez care se numește Miguel Servet, 
dar care își zice Michel de Villeneuve și exercită profesiunea de 
medic. Alătură la scrisoare coperta operei lui Servet, conţinutul 
pe capitole și primele patru paginii. Apoi, cu un oftat de 
compătimire despre păcătoșenia lumii, el își expediază 
scrisoarea ucigașă. 

Această mină geneveză e prea artistic pusă, pentru ca să nu 
ia foc imediat, la locul dorit. Totul se întâmplă exact după 
intenţiile denunţătorului. Cucernicul văr catolic Arneys aleargă 
năucit cu scrisoarea la autorităţile bisericești din Lyon, iar 
Cardinalul cheamă în grabă mare pe inchizitorul Papei, Pierre 
Ory. Cu o repeziciune sinistră roata pusă în mișcare de Calvin 
începe să se rostogolească. La 27 februarie a sosit denunţul de 
la Geneva, pe ziua de 16 martie, Michel de Villeneuve e citat la 
Viena. 

Dar spre necazul conspiratorilor din Geneva, mina, atât de 
artistic pusă, nu face totuși explozie. Se pare că mâna unui 


81 


simpatizant a tăiat firul. Probabil că arhiepiscopul din Viena în 
persoană a făcut o aluzie prețioasă medicului său, pentru ca 
acesta să-și ia din timp măsurile. Când își face apariţia 
inchizitorul la Viena, mașina tipografică a dispărut în chip 
magic, lucrătorii declară și jură că n-au tipărit niciodată o carte 
de acest fel, iar renumitul medic Villanovus tăgăduiește 
indignat orice identitate cu Michel Servet. Lucru ciudat: 
Inchiziția se declară satisfăcută cu simplul protest, iar această 
îngăduinţă neobișnuită confirmă bănuiala că o mână puternică 
l-ar fi ocrotit atunci pe Servet. Tribunalul, care altminteri 
începe imediat să pună în funcţiune instrumentele de tortură, 
lasă liber pe Villeneuve, inchizitorul se întoarce la Lyon așa 
cum a plecat și i se comunică lui Arneys, că informaţiile aduse 
de el n-ar fi fost din nenorocire suficiente pentru o acuzaţie. 
Planul genevez de a se descotorosi de Servet prin mijlocirea 
inchiziţiei catolice pare să fi dat greș. Și probabil că întreaga 
chestiune misterioasă ar fi fost îngropată, dacă Arneys nu s-ar 
fi adresat a doua oară la Geneva, ca să ceară vărului său de 
Trye alte dovezi, de astă dată mai temeinice. 
O 

Până atunci se mai putea presupune încă, cu îngăduinţă 
maximă, că de Trye n-ar fi vorbit vărului său catolic despre 
autor, pe care nu-l cunoaște personal, decât numai din zel 
religios, și că nici el nici Calvin n-ar fi bănuit că denunţul lor 
personal ar putea fi transmis mai departe autorităţilor papale. 
Acum însă, când mașina Justiţiei e pusă în mișcare și grupul 
genevez trebuie să fie perfect lămurit că Arneys i se adresează 
pentru dovezi noi, nicidecum din curiozitate personală ci în 
numele Inchiziției, grupul nu mai poate fi în dubiu cui anume îi 
face pe plac. După toate prevederile omenești, un ecleziast 
evanghelic ar trebui să se înfioare să facă oficiu de spion 
tocmai pentru acea autoritate, care abia a carbonizat iarăși la 
foc lent pe câţiva prieteni ai lui Calvin întrebarea, dacă nu știa 
că nu este menirea unui slujitor al Evangheliei să se facă 
acuzator public și să persecute pe un ins din oficiu. 

Dar când e vorba de doctrina lui, Calvin - trebuie s-o 
repetăm, mereu și mereu - pierde orice măsură morală și orice 
sentiment de omenie. Servet trebuie înlăturat. Iar cu ce arme și 
în ce fel se procedează îi este pentru moment complet 
indiferent reformatorului îndârjit de ură. Și într-adevăr se 


82 


procedează în felul cel mai rușinos și mai perfid. Căci noua 
scrisoare pe care de Trye - fără îndoială sub dictatul lui Calvin 
- o adresează vărului său Arneys, este o capodoperă de 
ipocrizie. De Trye face întâi pe miratul că vărul a transmis 
scrisoarea Inchiziției. Îi făcuse doar o comunicare strict 
particulară. „Intenţia mea n-a fost decât să dezvălui, cam cum 
arată minunatul zel de credință religioasă al acelora care se 
numesc stâlpii bisericii.” Dar în loc să refuze acum, când știe că 
e un rug în pregătire, de-a mai procura material Inchiziției 
catolice, el declară, ridicând cucernic ochii la cer, că de vreme 
ce s-a întâmplat eroarea „astfel a fost vrerea Domnului pentru 
izbânda binelui, pentru ca să fie mântuită creștinătatea de 
asemenea murdărie și asemenea ciumă mortală”. Și acum se 
produce lucrul de necrezut; după sinistra încercare de a 
amesteca pe Dumnezeu în această chestiune de ură omenească 
sau mai bine zis neomenească, protestantul convins înmânează 
Inchiziției catolice cel mai ucigător material de dovezi cu 
putință, și anume: scrisori scrise de mâna lui Servet și 
fragmente din manuscrisul operei sale. Acum judecătorul 
ereticilor poate porni la lucru în grabă și comod. 

Scrisori scrise de mâna lui Servet? Dar cum și de unde și-a 
putut procura de Trye, căruia niciodată nu i-a scris Servet, 
asemenea scrisori? Acum nu mai merge cu ascunzișurile: 
Calvin trebuie să iasă din culisele în care avea de gând să se 
ţină ascuns, cu prudenţă, în cursul acestei afaceri tenebroase. 
Căci sunt bineînţeles scrisorile adresate lui Calvin și 
fragmentele manuscrisului trimis tot lui, iar Calvin - iată 
punctul decisiv - știe perfect pentru cine le scoate din sertar. 
Ştie cui urmează să fie predate aceste hârtii: acelorași „papiști” 
pe care zilnic îi numește „ucenici ai Satanei” și pe care propriii 
săi discipoli îi schingiuiesc și-i ard de vii. Şi știe perfect de bine 
în ce scop Marele Inchizitor are atât de urgent nevoie de 
scrisorile acestea: spre a-l aduce pe Servet pe rug. 

E deci zadarnic, dacă mai târziu, având sentimentul precis al 
unei vini lăuntrice, el încearcă să adumbrească situaţia netă, 
scriind sofistic: „Circulă zvonul că eu aș fi prilejuit arestarea lui 
Servet de către organele Inchiziției papale, iar unii declară că 
n-am procedat cinstit, dându-l pe mâna dușmanilor de moarte 
ai Credinței și aruncându-l în gura lupului. Dar vă întreb în ce 
chip aș fi putut oare să mă pun deodată în legătură cu sateliții 


83 


Papei? Doar nu e verosimil, că noi am fi în relaţii cu ei și că acei 
care îmi ţin partea, ca Belial lui Christos, să fi fost părtași la 
complot”. Dar această încercare de a disimula faptele penibile 
e totuși din cale-afară de nedibace: căci dacă întreabă Calvin 
pe ocolite, „In ce chip s-ar fi putut pune în legătură cu sateliții 
Papei?” documentele dau un răspuns izbitor de clar: pe calea 
directă a amicului său de Trye, care de altfel mărturisește 
foarte naiv, într-o scrisoare adresată lui Arneys, complicitatea 
lui Calvin: „Trebuie să mărturisești că a trebuit să-mi dau multă 
osteneală spre a căpăta documentele alăturate de la domnul 
Calvin. Nu că el ar fi de părere că asemenea blasfemii 
rușinoase să nu fie date în vileag, dar pentru că dânsul socoate 
de datoria lui să convertească pe eretici prin doctrină și nu să-i 
urmărească cu paloșul justiţiei”. Dar zadarnic se străduiește 
neîndemânaticul autor al epistolei, scrisă evident sub dictatul 
lui Calvin, să ia adevăratului vinovat orice vină, scriind: „Dar eu 
am stăruit atât de convingător că, dacă nu-mi ajută, mi se va 
imputa ușurința, încât în cele din urmă domnia-sa mi-a pus 
totuși la dispoziție materialul de faţă”. Faptele documentare 
vorbesc însă aici o limbă cumplită, în contrazicere cu cele 
scrise de Arneys. Cu sau fără împotrivire, e cert că Jean Calvin 
a dat scrisorile lui Servet adresate lui, în particular, pe mâinile 
„sateliților Papei”. Numai cu colaborarea sa conștientă a fost 
cu putință ca de Trye să poată alătura scrisorii către Arneys - 
în realitate expediată la adresa Inchiziției papale - materialul 
de dovezi ucigătoare și să poată încheia acea scrisoare în felul 
următor, mai mult decât limpede: „Cred că v-am procurat 
material bun și nu mai există acum nici o dificultate, să puneţi 
mâna pe Servet și să-i intentaţi procesul”. 
O 

Se relatează că marele maestru Ory și Cardinalul de Tournon 
ar fi izbucnit într-un hohot de râs când s-au pomenit cu aceste 
dovezi definitive împotriva ereticului Servet, tocmai prin 
amabila străduință a dușmanului lor de moarte, arhiereticul 
Calvin. Buna dispoziţie a potentaţilor bisericii catolice e de 
înţeles: cucernica stilistică a lui de Trye acoperă în chip prea 
puţin dibaci faptul infamant pentru Calvin, că din bunătate, 
blândeţe şi prietenie pentru de  Trye, conducătorul 
protestantismului cu deosebită bunăvoință, le ajută totuși 
tocmai lor să ardă pe rug un eretic. Asemenea politeţe și 


84 


amabilități nu se obișnuiau între cele două confesiuni, care se 
combăteau cu înverșunare cu fierul și focul, cu spânzurătoarea 
și roata, pe tot cuprinsul globului pământesc. Dar imediat după 
această clipă de voioasă destindere, inchizitorii se apucă vârtos 
de treabă. Servet e prins, arestat și anchetat cu toată 
severitatea. Scrisorile transmise de către Calvin constituie o 
dovadă atât de uluitoare și de zdrobitoare, încât inculpatul nu 
poate tăgădui mai departe identitatea lui Michel de Villeneuve, 
cu Miguel Servet și nici paternitatea cărții cu pricina. Cauza lui 
e pierdută. Curând va arde un rug la Viena. 

Dar pentru a doua oară năvalnica nădejde a lui Calvin, că 
dușmanii săi de moarte îl vor scăpa de dușmanul său de 
moarte, se dovedește pretimpurie. Poate că Servet, foarte 
simpatizat în regiune prin îndelungata lui practică medicală, a 
avut colaboratori deosebit de pricepuţi, poate că - ceea ce e 
mai verosimil - autorităţile bisericești își îngăduiau plăcerea de 
a lucra mai nonșalant, tocmai pentru că maitre Calvin nu mai 
putea de nerăbdare să-l vadă pe acest om la stâlp. Mai bine, 
socot ei, să lași să scape un eretic fără însemnătate, decât să-i 
fii pe plac organizatorului și propagatorului tuturor ereziilor, de 
o mie de ori mai periculos: maître Calvin. Paza lui Servet este 
de-o neglijență bătătoare la ochi. Pe când altminteri ereticii 
sunt închiși în celule strâmte și ferecaţi de ziduri cu verigi de 
fier, i se permite lui Servet să facă zilnic plimbări în grădină, 
spre a lua aer. lar în 7 aprilie, după o asemenea plimbare, 
Servet a dispărut; temnicerul nu mai găsește decât haina lui de 
casă și scara cu ajutorul căreia a încălecat zidul ce înconjoară 
grădina închisorii; în locul omului viu e ars pe rug, în piaţa 
Vienei, doar chipul său împreună cu cinci baloturi de cărți 
„Restitutio”. A dat iarăși greș, în mod jalnic, planul de la 
Geneva de a înlătura cu perfidie, printr-un fanatism străin, un 
adversar personal și intelectual, rămânând tu însuţi basma 
curată. Cu mâinile pătate de sânge și împroșcat de ura tuturor 
oamenilor de omenie, Calvin va trebui să răspundă el însuși de 
faptul că, dacă se înverșunează mai departe împotriva lui 
Servet și trimite un om la moarte, o face numai și numai din 
pricina convingerii acestuia. 


85 


UCIDEREA LUI SERVET 


După evadarea lui din închisoare, Servet a dispărut fără 
urme, timp de câteva luni. Nimeni nu va putea să-și închipuie 
sau să declare vreodată, prin ce chinuri sufleteşti trebuie să fi 
trecut prigonitul până în acea zi de august, când, călare pe o 
mârțoagă luată cu chirie, descinde la Geneva, locul cel mai 
periculos pentru el, poposind apoi la hanul „La Trandafir”. 

După cum nu va putea fi vreodată lămurit nici faptul de ce 
anume Servet, malis auspiciis appulsus, precum a declarat mai 
târziu însuşi Calvin, a căutat adăpost tocmai la Geneva. A 
petrecut într-adevăr doar o singură noapte în localitate, spre a 
fugi a doua zi mai departe cu o barcă, peste lac? A sperat oare 
să-și poată convinge dușmanul de moarte mai degrabă printr-o 
convorbire de la om la om, decât prin corespondenţă? Sau 
călătoria lui la Geneva a fost, poate, numai una din acele 
acţiuni fără rost, pornite din surescitarea nervilor, acea dorinţă 
diabolic de dulce și de arzătoare de a te juca cu primejdia, care 
cuprinde uneori oamenii tocmai când sunt mai deznădăjduiţi? 
Nu se știe și nu se va afla niciodată. Toate interogatoriile și 
procesele-verbale nu clarifică adevărata taină, de ce Servet a 
venit la Geneva, unde se putea aștepta la răzbunarea cumplită 
a lui Calvin. 

Dar curajul său nesăbuit și provocator îl mână și mai 
departe, pe acest nenorocit. Abia sosit la Geneva, Servet se și 
duce duminică la biserică, unde e adunată toată obștea, 
calvinistă și chiar - adevărată nebunie - dintre toate bisericile 
alege tocmai catedrala Sfântului Petru, unde predică maitre 
Calvin, singurul om care îl cunoaște precis, deoarece l-a văzut 
la faţă în acele uitate zile pariziene. Aici intră în funcţiune un 
hipnotism psihic, care refuză orice tălmăcire logică: caută oare 
șarpele privirea victimei sau e mai degrabă victima aceea care-i 
caută privirea de oţel, cumplit de atrăgătoare? În orice caz, 
trebuie să fi fost un impuls misterios, care l-a împins pe Servet 
în calea Destinului său. 

Căci bineînţeles că într-un oraș în care fiecare e din oficiu 


3 Călăuzit de o stea rea. 
86 


dator să păzească pe celălalt, un străin atrage privirile tuturor 
curioșilor. Şi imediat se întâmplă ceea ce era de prevăzut: 
Calvin recunoaște lupul fioros în mijlocul turmei sale evlavioase 
și dă imediat ordin zbirilor săi să-l aresteze pe Servet, la ieșirea 
lui din biserică. O oră mai târziu Servet zace în lanţuri. 

Arestarea lui Servet este bineînţeles absolut ilegală și 
constituie o încălcare gravă a legii ospitalităţii, sfinţită în lumea 
întreagă, precum și a dreptului ginţilor. Servet e supus străin, e 
spaniol; a pus pentru prima oară piciorul la Geneva, prin 
urmare, nu se putea să fi comis cândva acolo o crimă, care să 
îndrituiască arestarea lui. Cărţile pe care le-a scris sunt toate 
tipărite în străinătate, deci el nu poate să fi instigat pe nimeni, 
nici să fi pervertit vreun cucernic suflet genevez cu părerile lui 
eretice. De altfel unui „predicator al cuvântului Domnului”, 
unui ecleziast nu-i era dată nici un fel de putere de a aresta pe 
cineva și de a-l pune în lanţuri, în cuprinsul orașului Geneva, 
fără o prealabilă hotărâre judecătorească. Oricum am privi deci 
gestul, agresiunea lui Calvin asupra lui Servet se prezintă din 
toate punctele de vedere ca un act istoric de dictatură 
arbitrară, care poate fi comparat doar cu agresiunea și 
uciderea săvârşită asupra Ducelui d'Enghien de către 
Napoleon; și în acest caz agresorul-ucigaș și-a bătut joc fățiș de 
toate legiuirile și convențiile. In cazul lui Calvin vedem de 
asemenea mai întâi răpirea ilegală a libertăţii cu care începe nu 
un proces normal contra lui Servet, ci omorârea lui în chip 
brutal și crud. 

Servet a fost arestat și aruncat în temniţă, fără să fi fost 
acuzat; deci trebuie să fie plăsmuit măcar ulterior un delict. Ar 
fi logic ca omul care are pe conștiință această arestare - „me 
auctore”, din iniţiativa mea, recunoaște însuși Calvin - să se 
prezinte și ca acuzator al lui Servet. Dar după legea geneveză, 
cu adevărat pilduitoare, fiecare cetățean, care acuză pe un altul 
de o crimă, e dator să se lase arestat împreună cu inculpatul și 
să rămână închis atâta vreme, până ce acuzarea lui se 
dovedește perfect întemeiată. Ca să-l acuze legalmente pe 
Servet, Calvin ar trebui deci să se pună la dispoziţia 
tribunalului. Stăpânul teocrat al Genevei se crede însă prea 
sus-pus pentru o asemenea procedură penibilă: ce s-ar 
întâmpla, dacă tribunalul ar recunoaște nevinovăția lui Servet, 
așa cum este de fapt, și Calvin însuși ar rămâne închis, ca 


87 


acuzator? Ce catastrofă pentru prestigiul său, ce triumf pentru 
adversarii săi! De aceea Calvin, diplomat ca întotdeauna, 
preferă să încredinţeze rolul neplăcut de acuzator secretarului 
său Nicolas de la Fontaine; și într-adevăr, cuminte și tăcut, 
secretarul se lasă închis în temniţă în locul lui Calvin, după ce a 
remis autorităţii un act de acuzare în scris împotriva lui Servet. 
Actul care cuprinde douăzeci și trei de puncte e bineînţeles 
opera lui Calvin - o comedie e prologul acestei tragedii 
cumplite. Dar după violarea scandaloasă a dreptului și a legii, 
se încearcă cel puţin acum aparenţa legalităţii. Pentru prima 
oară Servet e supus unui interogatoriu și într-o serie de 
paragrafe i se comunică diversele puncte de acuzare ce 
figurează contra lui. La toate aceste întrebări și imputări Servet 
răspunde cu înţelepciune și calm; temniţa încă nu i-a zdrobit 
energia, nervii lui sunt intacţi. Respinge punct cu punct 
acuzările; răspunde de pildă la imputarea ce i se aduce că ar fi 
atacat persoana lui Calvin în scrierile lui, că aceasta este o 
inversare a faptelor; mai întâi Calvin l-a atacat pe el și atunci 
abia a arătat, la rândul lui, că nici domnia-sa, Calvin, nu e chiar 
infailibil în unele privinţe. Dacă îl acuză Calvin că el, Servet, 
ține morţiș la unele teze, ar putea să-i impute și el lui Calvin 
aceeași cerbicie. Intre Calvin și el e vorba doar de divergențe 
de păreri de ordin teologic, care nu pot fi judecate de către un 
tribunal laic; iar dacă totuși e arestat din ordinul lui Calvin, 
aceasta constituie numai un act de răzbunare personală. 
Nimeni altul decât fruntașul protestantismului l-a denunţat pe 
vremuri Inchiziției catolice și desigur nu datorită acestui 
predicator al cuvântului Domnului, el, Servet, n-a fost încă ars 
de mult pe rug. 

Acest punct de vedere al lui Servet e atât de temeinic și de 
incontestabil, încât atmosfera tribunalului îi devine foarte 
favorabilă; probabil că sentinţa ar fi fost surghiunirea lui Servet 
din cuprinsul ţării și atât. Dar se vede că după unele semne 
Calvin a băgat de seamă că lucrurile nu stau prost pentru 
Servet și că victima, până la urmă, poate totuși să-i scape. Căci 
la 17 august, el se ivește deodată în faţa tribunalului și pune pe 
neașteptate capăt chestiunii. Dă cărţile pe față. Nu mai neagă 
că el e de fapt acuzatorul lui Servet, și solicită tribunalului să 
poată participa de acum încolo la interogatorii sub pretext că în 
felul acesta „erorile inculpatului îi pot fi mai bine dovedite”; în 


88 


realitate bineînţeles pentru a împiedica salvarea victimei, 
punând în cumpănă întreaga lui personalitate. 

Din clipa în care Calvin s-a interpus cu de la sine putere între 
inculpat și judecătorii săi, cauza lui Servet se complică. Altfel 
știe să aducă o acuzaţie logicianul experimentat și juristul 
documentat Calvin, decât secretarul mărunt de la Fontaine; iar 
în măsura în care acuzatorul își arată tăria, scade siguranţa de 
sine a inculpatului. Spaniolul ușor iritabil își pierde vădit nervii, 
zărind pe neașteptate alături de judecătorii săi pe acuzatorul 
său, dușmanul său de moarte. Rece, sever, sub masca 
obiectivităţii desăvârșite, el îi pune întrebările; dar Servet 
simte până în măduva oaselor hotărârea lui dârza de tartor, de 
a-l prinde în capcană cu aceste întrebări și de a-l gâtui. O poftă 
arțăgoasă de luptă, o furie amară pune stăpânire pe inculpatul 
dezarmat; în loc să rămână calm, fără nervi, pe platforma 
sigură a punctului de vedere juridic, el se lasă ademenit de 
întrebările perfide ale lui Calvin pe tărâmul alunecos al 
disputelor teologice, periclitându-și și situaţia prin zelul său de 
a-și dovedi dreptatea. Căci numai o singură aserţiune, ca de 
pildă aceea că și diavolul e o parte din substanţa divină, ajunge 
pe deplin pentru a înfiora adânc pe cucernicii consilieri cu frica 
lui Dumnezeu. Dar odată pornit în ambiția lui filosofică, Servet 
nu mai cunoaște impedimente și vorbește despre cele mai 
subtile și delicate chestiuni de credinţă, ca și cum consilierii ce 
au să-l judece ar fi teologi luminaţi, în faţa cărora poţi discuta 
tot adevărul, fără nici o grijă. Dar tocmai această furie de 
elocinţă și această pătimașă sete de discuţie îl fac pe Servet 
suspect în ochii judecătorilor; tot mai mult înclină de partea lui 
Calvin, crezând și ei că acel străin, care perorează cu ochii 
înflăcăraţi și pumnii încleștaţi împotriva doctrinelor bisericii 
lor, trebuie să fie un instigator primejdios împotriva păcii 
religioase și după toate probabilitățile și un eretic incurabil; în 
orice caz trebuie instituită o anchetă severă împotriva lui. Se 
hotărăște menţinerea lui în stare de arest, dar și punerea în 
libertate a acuzatorului său, Nicolas de la Fontaine. Calvin și-a 
impus voința și plin de bucurie el scrie unui prieten: „Sper că 
Servet va fi condamnat la moarte”. 

O 

De ce oare ţine Calvin atât de mult ca Servet să fie 

condamnat la moarte? De ce nu-i ajunge triumful mai modest 


89 


de a vedea proscris pe acest contrazicător sau pedepsit într- 
altfel, în mod infamant? Fără voie ai impresia că se descarcă 
aici o ură absolut personală și particulară. Dar de fapt Calvin 
nu urăște pe Servet mai mult decât pe Castellio sau pe oricare 
altul, care se ridică împotriva autorităţii sale: ura 
necondiționată faţă de oricine îndrăznește să propage altceva 
decât propagă el însuși este un sentiment absolut instinctiv 
pentru firea sa. Dar dacă încearcă să procedeze cu ultima 
energie și cu toată asprimea de care e capabil tocmai contra lui 
Servet și tocmai acum, motivele nu sunt de ordin particular, ci 
de ordin politic: Instigatorul împotriva autorităţii lui, Miguel 
Servet, să plătească polița pentru un alt adversar al ortodoxiei 
sale, călugărul dominican Hieronymus Bolsec, pe care a vrut de 
asemenea să-l prindă în cleștele ereziei, dar care din păcate i-a 
scăpat. Acest Hieronymus Bolsec, care se bucură la Geneva de 
stimă unanimă, îngrijind ca medic familiile, cele mai nobile, 
combătuse în public punctul cel mai slab și cel mai vulnerabil 
din doctrina calvinistă, anume crezul ei rigid despre 
predestinaţie, declarând ideea absurdă - cu argumente 
asemănătoare acelora folosite de Erasmus în aceeași chestiune 
împotriva lui Luther - că Dumnezeu, ca principiu al Binelui, ar 
putea predestina și îmboldi oamenii cu buna lui știință și voinţă 
să săvârșească faptele cele mai mârșave. Se știe cât de puţin 
amabil a primit Luther argumentele lui Erasmus, ce potop de 
sudălmi a descărcat maestrul grobianismului asupra bătrânului 
și înţeleptului umanist. Dar oricât de coleric, de mojic și de 
brutal i-a răspuns Luther lui Erasmus, replica era totuși dată 
sub forma unei discuţii intelectuale și nici pe departe nu i-a dat 
în gând lui Luther să-l acuze pe Erasmus de erezie în fața unui 
tribunal pământesc, prin aceea că umanistul îl contrazisese în 
chestiunea dogmei despre predestinaţii. Pe când Calvin, în 
obsesia lui de infailibilitate, consideră implicit eretic pe oricine 
îl contrazice; o obiecţie adusă doctrinei sale religioase e pentru 
el identică cu o crimă de stat. In loc să răspundă deci lui 
Hieronymus Bolsec ca teolog, ordonă ca el să fie aruncat în 
pușcărie. 

Dar exemplul pe care el a vrut să-l dea cu acest călugăr, spre 
a înspăimânta lumea, avea să dea greș în mod penibil - lucru 
neașteptat pentru Calvin. Prea mulţi îl cunoșteau pe savantul 
medic ca un om cucernic; ca și în cazul Castellio se ivi bănuiala, 


90 


că maitre Calvin vroia doar să scape de un om cu cuget 
independent, care nu-i era pe deplin aservit, pentru a rămâne 
el, la Geneva, Unicul. Cântecul de jale, compus în închisoare de 
către Bolsec, în care își arată nevinovăția, circula din mâna în 
mână, în mai multe copii; oricât stărui Calvin pe lângă 
consilieri, ei, tot se sfiiră să rostească sentința cerută contra 
ereticului. Spre a se sustrage hotărârii penibile, ei declarară 
incompetenţa lor în chestiuni religioase; refuzară să dea un 
verdict pe motiv că această afacere teologică depășește 
competenţa lor juridică. Mai întâi trebuie să audă părerea 
expertă a celorlalte biserici elveţiene. Aceasta însă era salvarea 
lui Bolsec, căci bisericile reformate din Zurich, Berna și Basel 
refuzară în unanimitate să vadă în părerile lui Bolsec expresia 
unui crez blasfemic. Consiliul dădu un verdict de achitare; 
Calvin trebui să-și lase în pace victima și să se mulţumească cu 
faptul că Bolsec, în urma dorinţei Consiliului, dispăru din oraș. 
Această înfrângere evidentă a autorităţii sale teologice nu 
putea fi ștearsă decât de un nou proces de erezie. Servet e 
ţapul ispăşitor al lui Bolsec și la această nouă încercare, 
șansele lui Calvin sunt mult mai favorabile. Căci Servet e un 
străin, un spaniol; n-are ca Bolsec, prieteni, admiratori și 
sprijinitori la Geneva; în afară de aceasta tot clerul reformat îl 
urăște de ani de zile, atât din pricina atacurilor sale pline de 
obrăznicie împotriva Trinității, cât și din cauza atitudinii sale 
provocatoare. Cu un asemenea outsider, fără apărare din spate, 
e mult mai lesne să dai o pildă infamantă; din primul ceas acest 
proces a fost deci de natură politică; o chestiune de autoritate 
și de putere pentru Calvin, proba de rezistenţă și chiar proba 
hotărâtoare pentru voinţa lui de a exercita o dictatură 
spirituală. Dacă n-ar fi vrut decât să se dezbare de adversarul 
particular și teologic, Servet, cât de mult l-ar fi servit pe Calvin 
împrejurările! Nici n-a început bine ancheta geneveză și deja se 
prezintă la Geneva un reprezentant al Justiţiei franceze, cerând 
extrădarea fugarului osândit în Franţa; la Viena îl așteaptă 
rugul. Ce ocazie unică pentru Calvin să facă pe generosul și să 
scape totuși de nesuferitul adversar! Consiliul din Geneva 
trebuie doar să aprobe extrădarea și Geneva ar putea pune 
punct penibil afacerii Servet. Dar Calvin împiedică extrădarea. 
Pentru el Servet nu este un om viu, nu e un subiect, ci mai 
presus de toate un obiect, asupra căruia vrea să demonstreze 


91 


lumii intangibilitatea doctrinei sale. Trimisul autorităţilor 
franceze trebuie să plece fără rezultat; dictatorul 
protestantismului vrea să ducă acest proces și să-l încheie în 
propriul său domeniu de influenţă și de putere, spre a ridica la 
lege de stat teoria, că își riscă viaţa oricine îndrăznește să-l 
contrazică. 
O 

Atât prietenii cât și dușmanii lui Calvin își dau seama curând 
de adevărata intenție a dictatorului în acest caz Servet. E deci 
firesc că ei Încearcă totul, spre a-i strica socoteală. Bineînțeles 
că toți acești politicieni nu se interesează câtuși de puţin de 
omul Servet; pentru ei acest nenorocit nu Înseamnă decât o 
minge, un obiect de experiență, un cobai, o mică pârghie spre a 
ridica din țâțâni puterea dictatorului, și în sinea lor le e 
indiferent tuturora, dacă la această experiență se sfarmă 
unealta în mâna lor. De fapt acești amici periculoși îi fac cel 
mai prost serviciu lui Servet, ațâțând siguranța de sine cam 
zdruncinată a istericului, prin zvonuri false și trimițându-i în 
ascuns veste la închisoare, să se opună cât mai dârz lui Calvin. 
Interesul lor se rezumă la atât: procesul să decurgă cât mai 
senzațional și cât mai palpitant; cu cât mai energic se apără 
Servet, cu cât atacă mai turbat pe adversarul nesuferit, cu atât 
mai bine. 

Dar din nenorocire nu mai e nevoie de multă aţâţare, pentru 
a face pe acel nechibzuit și mai nechibzuit. Îndelungata și 
cumplita zăcere în temniţă l-a adus pe deţinutul exaltat, într-o 
stare de frenezie; căci Servet e tratat la închisoare (iar Calvin 
trebuie s-o știe) cu o cruzime conștientă și rafinată. De 
săptămâni, inculpatul, bolnav, nervos și isteric, care se simte 
complet nevinovat, e ţinut ca un ucigaș, legat de mâini și de 
picioare, într-un beci umed, rece ca gheaţa. Hainele îi atârnă 
putrede pe trupul înfrigurat; totuși nu i se dă o cămașă curată; 
nu se respectă nici cele mai elementare condiţii de curăţenie, 
nimeni nu are voie să-i facă nici cel mai mic serviciu. În mizeria 
lui nemărginită, Servet se adresează Consiliului într-o scrisoare 
emoţionantă, cerându-i mai multă omenie: „Puricii mă mănâncă 
de viu, ghetele mele sunt rupte, nu mai am haine, rufărie”. 

Dar o mână secretă - parcă o cunoaștem, această mână dură, 
care sfarmă neomenos, asemenea unei menghine, orice 
rezistență - împiedică orice ameliorare a soartei sale, deși 


92 


Consiliul, în urma plângerii lui Servet, ordonă îndreptarea 
neajunsurilor. Îndrăzneţul cugetător și savant e totuși lăsat să 
zacă mai departe în groapa lui umedă, asemenea unui câine 
râios pe un maldăr de gunoaie. Strigătele lui de mizerie sună 
deci și mai disperate și mai stridente în a doua scrisoare, 
trimisă după câteva săptămâni, când prizonierul se sufocă 
literalmente în propriile lui excremente: „Vă rog, în numele 
dragostei de Hristos, să nu-mi refuzaţi ceea ce aţi acorda și 
unui turc și unui criminal. Din toate câte aţi ordonat ca să fiu 
ţinut în stare de curăţenie, nu s-a făcut nimic. Mă aflu într-un 
hal mai lamentabil ca oricând. Este o mare cruzime că nu mi se 
dă nici o posibilitate să remediez mizeria mea trupească.” 

Dar nu se face absolut nimic. E oare de mirare că omul, scos 
din hruba lui, izbucnește de fiece dată în adevărate accese de 
turbare, când, cu lanţuri la picioare, înjosit în zdrenţele lui 
puturoase, zărește în faţa lui, la masa judecătorească pe acel 
bărbat, în roba neagră, cu îngrijire periată, rece și distant, bine 
pregătit și cu spiritul odihnit, cu care vroia să aibă o discuţie, 
de la intelectual la intelectual, de la savant la savant și care-l 
tratează și-l maltratează acum mai rău ca pe un ucigaș? Nu 
este oare inevitabil că, torturat și aţâţat de întrebări și insinuări 
din cele mai perfide și ticăloase, care merg până acolo încât îi 
dezvăluie cea mai intimă viață sexuală, el pierde orice măsură 
și prudenţă și că la rândul lui atacă pe tartorul său sufletesc cu 
imputări cumplite? Şi că, scuturat de frigurile nopţilor de 
veghe, apucă parcă de gât cu o întrebare pe omul căruia îi 
datorează toate aceste neomenii: „lăgăduiești că ești un 
ucigaș? Eu o voi dovedi prin faptele tale. În ce mă privește, 
sunt sigur de cauza mea cea dreaptă și nu mă tem de moarte. 
Tu însă rănești ca un orb în pustiu, căci demonul răzbunării îţi 
arde  măruntaiele. Ai minţit, ai mințit,  ignorantule, 
defăimătorule. În tine spumegă mânia, când prigonești pe 
cineva la moarte. Aș vrea ca toată magia ta să mai zacă în 
pântecul mamei tale și să-mi fie dat mie prilej să dezvălui toate 
erorile tale.” În beţia roșie a mâniei sale, nenorocitul Servet 
uită complet de propria sa neputinţă. Zăngănind din lanţuri, 
făcând spume la gură, acest om turbat cere Consiliului pus să-l 
judece, în loc de o sentinţă împotriva lui, un verdict împotriva 
contravenientului legii, Calvin, împotriva dictatorului Genevei. 
„De aceea, ca magician ce e, nu numai să fie declarat vinovat și 


93 


să fie osândit, dar să fie izgonit din acest oraș, iar averea lui să- 
mi fie adjudecată mie, ca o compensație pentru averea pe care 
am pierdut-o din cauza lui.” 

Bineînţeles că toţi consilierii, oameni de ispravă, sunt 
cuprinși de groază nebună, auzind asemenea cuvinte, văzând 
asemenea priveliște; acest bărbat slab, scheletic, cavernos, cu 
barba încâlcită, și care cu ochi scânteietori scuipă într-un grai 
străin cele mai extraordinare acuzaţii împotriva conducătorului 
lor creștin, trebuie să le apară ca un posedat, îmboldit de 
Satana. Atmosfera îi devine tot mai defavorabilă, de la un 
interogatoriu la altul. De fapt procesul s-a sfârșit acum, 
osândirea lui Servet e de neînlăturat. Însă dușmanii tăinuiţi ai 
lui Calvin au tot interesul să prelungească dezbaterile și să le 
amâne, deoarece nu vor să-i dea lui Calvin satisfacția triumfală, 
ca adversarul său să fie legal condamnat. Înc-odată ei mai 
încearcă să salveze pe Servet, solicitând, ca în cazul lui Bolsec, 
opinia celorlalte sinoduri reformate din Elveţia, însufleţiți de 
tainica speranţă că și de astă dată îi va fi smulsă lui Calvin, în 
ultima oră, victima dogmatismului său. 

O 

Dar Calvin știe el însuși prea bine că acum e în joc 
autoritatea lui în mod definitiv. Nu se va lăsa luat prin 
surprindere a doua oară. Își ia măsurile din timp. Pe când 
nenorocita lui victimă putrezește dezarmată în temniţă, el 
trimite epistole după epistole epitropilor bisericilor din Zurich, 
Basel, Berna și Schaffhausen, spre a influenţa cu anticipație 
opinia lor. Trimite soli în toate direcţiile, pune toţi prietenii în 
mișcare spre a ruga pe colegi să nu care cumva să sustragă 
sentinței drepte pe un asemenea blasfemator criminal. 
Acţiunea sa de influențare a opiniei autorităţilor bisericești e 
sprijinită prin aceea că, în cazul Servet, e vorba de un cunoscut 
element teologic, turburător, și că „obraznicul hispaniol” e urât 
în toate cercurile ecleziaste, încă din zilele lui Zwingli și Bucer. 
Într-adevăr toate sinodurile elveţiene declară unanim că ideile 
lui Servet sunt eretice și blasfematoare și chiar dacă nici una 
din cele patru biserici nu cere fățiș pedeapsa cu moartea și nici 
n-o aprobă măcar, ele sunt totuși în principiu pentru orice 
măsură, oricât de aspră. Zurich scrie: „Lăsăm la înţeleapta 
voastră apreciere, la ce pedeapsă veţi osândi pe acest individ”. 
Berna apelează la Domnul Sfânt, care să hărăzească 


94 


genevezilor „duhul înţelepciunii și al puterii, spre a sluji 
biserica voastră precum și pe celelalte, eliberându-le de 
această ciumă”. Dar îndemnul la o înlăturare brutală e totodată 
atenuat prin cuvintele: „dar în așa fel, încât să nu faceţi totuși 
nimic ce ar putea să pară necuviincios pentru un consiliu 
creștin”. Nicăieri Calvin nu e fățiș încurajat să aplice pedeapsa 
cu moartea. Deoarece însă bisericile au aprobat procesul 
contra lui Servet, vor aproba și urmările, asta o simte Calvin, 
căci prin cuvintele lor cu două înţelesuri îi lasă mână liberă 
pentru orice decizie. Iar întotdeauna când e liberă, această 
mână lovește cu duritate și hotărâre. Aflând de răspunsurile 
bisericilor elveţiene, sprijinitorii ascunși încearcă în zadar să 
mai amâne catastrofa iminentă. Perrin și ceilalţi republicani 
propun să mai fie consultată și instanța supremă a obștei, 
Consiliul celor două sute. Dar e prea târziu, opunerea pare deja 
prea primejdioasă potrivnicilor lui Calvin. La 26 octombrie, 
Servet e condamnat în unanimitate să fie ars de viu, iar 
sentința cumplită urmează să fie executată chiar a doua zi în 
piața din Champel. 
O 

Săptămâni de-a rândul Servet s-a izolat de lumea reală, în 
temnița lui, hrănind în suflet cele mai exaltate nădejdi. 
Inzestrat din fire cu o fantezie surescitată, zăpăcit de șoaptele 
tăinuite ale așa-zișilor prieteni, se îmbată din ce în ce cu iluzia 
că ar fi convins de mult pe judecătorii săi de adevărul tezelor 
sale și că peste câteva zile uzurpatorul Calvin va fi izgonit, 
acoperit de hulă și rușine. Cu atât mai cumplită e trezirea, când 
secretarii Consiliului intră cu mutre impenetrabile în celula lui 
și desfac tacticos un sul de pergament, spre a-i da citire. 
Sentința îl lovește pe Servet asemenea unui trăsnet. Teapăn, de 
parcă nici n-ar pricepe această monstruozitate, ascultă 
verdictul, care hotărăște că el să fie ars de viu, chiar a doua zi, 
acuzat de blasfemie. Câteva minute rămâne ca surd și năucit. 
Dar apoi, bietul om are o criză de nervi, începe să geamă, să se 
jelească, să hohotească, strident izbucnește din gâtlejul său, în 
limba lui maternă, ţipătul deznădăjduit, Misericordias! Prin 
acea veste cumplită pare că a fost nimicită până la rădăcină 
trufia lui patologică; acum e un om zdruncinat, prăpădit, o 
epavă care privește buimac cu ochii în gol în faţa lui. Iar preoţii 
cred că a bătut ceasul în care, după triumful lumesc, vor 


95 


câștiga și izbânda religioasă asupra lui Servet și că în 
disperarea lui îi vor putea smulge mărturisirea benevolă a 
erorii sale. 

Dar, ce minune: de îndată ce atingi pe acest om strivit și 
aproape stins, în acest punct intim al credinţei sale, de îndată 
ce-i ceri să-și renege tezele, izbucnește iarăși vie și 
scânteietoare de mândrie flacăra dârzeniei de totdeauna. Lasă-i 
să-l judece, să-l osândească, să-l schingiuiască, să-l ardă, să-i 
sfâșie trupul bucăţică cu bucăţică - Servet nu va ceda o iotă din 
crezul său; tocmai aceste ultime zile înalță pe cavalerul 
rătăcitor al științei la rangul de martir și erou al convingerii. 
Refuză cu bruscheţe insistenţele lui Farel, care a venit anume 
de la Lausanne, ca să serbeze și el alături de Calvin triumful 
acestuia. Osânditul declară că un verdict pământesc nu poate fi 
socotit niciodată drept dovadă, că un om are sau nu are 
dreptate în chestiuni divine. A ucide nu înseamnă a convinge. 
Nu i s-a dovedit nimic, se încearcă doar sugrumarea lui - și 
atât. 

Un singur cuvânt de renegare nu-i în stare să obţină Farel de 
la victimă, prada morţii, oricât l-ar ameninţa și orice i-ar 
făgădui. Dar spre a demonstra fățiș că deși își menţine dârz 
convingerea, el nu este un eretic, ci un creștin cu frica lui 
Dumnezeu și deci dator să se împace și cu cel mai crunt 
dușman, Servet se declară, gata să mai primească în temniţă, 
înainte de a fi executat, vizita lui Calvin. 

Despre această vizită a lui Calvin, făcută victimei sale, nu 
posedăm decât relatarea unei singure părţi: Raportul lui Calvin. 
Dar chiar în povestirea lui se vădește cumplit, rigiditatea și 
duritatea lui sufletească. Jertfitorul coboară în hrubă la cel 
jertfit de el, dar nu spre a aduce un cuvânt de mângâiere 
candidatului morţii, nu spre a vorbi frățește sau creștinește cu 
un om, care mâine urmează să piară în chinuri cumplite. Calvin 
ia cuvântul cel dintâi, rece și distant, întrebând de ce l-a 
chemat Servet și ce anume are să-i spună. Se așteaptă ca 
Servet să-i cadă în genunchi și să se tânguiască, implorând pe 
atotputernicul dictator să anuleze sentința sau măcar s-o 
atenueze. Dar osânditul răspunde simplu - și atât ar fi de ajuns 
să zguduie pe orice om de omenie - că l-a chemat pe Calvin la 
el numai ca să-i ceară iertare. Victima oferă călăului împăcare 
personală. Dar niciodată ochiul împietrit al lui Calvin nu va voi 


96 


să recunoască într-un adversar politic și religios, pe un creștin, 
pe un om. În darea lui de seamă el scrie glacial: „Am obiectat 
că niciodată, după cum și era de fapt, n-am nutrit vreo ură 
personală împotriva lui”. Neînţelegând sau nevoind să 
înţeleagă gestul creștinesc al muribundului, el refuză orice 
împăcare omenească între ei doi: Servet să lase de-o parte tot 
ce privește persoana lui și să mărturisească doar greșeala lui 
față de Dumnezeu, a cărui ființă tripartită a tăgăduit-o. 
Conștient sau inconștient, ideologul refuză să vadă un semn, un 
confrate în acel om sacrificat, care a doua zi urmează să fie 
aruncat în flăcări ca un lemn netrebnic; ba, dogmatician rigid, 
el vede în Servet doar pe tăgăduitorul noţiunii sale personale 
de Dumnezeu și deci al lui Dumnezeu în genere. Un singur 
lucru mai e important pentru Calvin în fanatismul său: până nu- 
și dă sufletul Servet, să-i mai stoarcă mărturisirea că dânsul a 
greșit și Calvin are dreptate. Dar simțind că adversarul vrea să- 
i smulgă singurul lucru care mai palpită viu și nemuritor pentru 
el în trupu-i pierdut - crezul lui, convingerea lui - chinuitul 
Servet se revoltă. Refuză hotărât orice consimţire lașă. Lui 
Calvin i se pare atunci de prisos orice cuvânt în plus. Un om 
care nu se supune cu totul, în chestiuni religioase, nu mai este 
pentru el un frate în Hristos, ci o slugă a Satanei și un păcătos, 
față de care îţi irosești doar cuvintele prietenoase. La ce un 
grăunte de bunătate pentru un eretic? Calvin pleacă, își 
părăsește victima fără un singur cuvânt, fără o privire amicală. 
În urma lui zăngăne zăvorul de fier, iar acuzatorul zelotic își 
încheie raportul care-l acuză pe el însuși în vecii vecilor, cu 
următoarele cuvinte cumplit de nesimţitoare: „Neputând obţine 
nici un rezultat prin cuvintele mele de stăruinţă și de prevenire, 
n-am vrut să fiu mai înţelept decât o îngăduie maestrul meu. 
Am urmat regula Sfântului Pavel și m-am depărtat de ereticul 
care și-a rostit singur sentința.” 


Moartea la stâlpul-frigare, prin prăjire lentă la foc molcom, e 
cea mai cumplită dintre toate torturile de execuţie; chiar și 
Evul Mediu, renumit prin cruzimea lui, n-a făcut uz de acest 
procedeu, înfiorător de lent, decât în cazuri extrem de rare; de 
obicei condamnațţii erau sugrumaţi sau amorţiţi la stâlp, încă 
înainte de ardere. Dar tocmai această moarte oribilă, 
groaznică, este aleasă pentru prima victimă a 


97 


protestantismului. Înţelegem că după strigătul de indignare ce 
străbate întreaga lume cu simţ uman, Calvin va încerca totul, 
spre a înlătura ulterior, imediat, orice responsabilitate. El și tot 
Consistoriul s-ar fi străduit, declară dânsul (după ce trupul lui 
Servet s-a prefăcut de mult în cenușă), să schimbe moartea 
cumplită prin prăjirea victimei în viaţă, în aceea mai blândă a 
uciderii cu paloșul, dar „strădania lor a fost zadarnică.” Dar nu 
se găsește nici un cuvânt despre asemenea strădanii în 
procesele-verbale ale Consiliului; de altfel, nici unui om 
obiectiv nu i se va părea verosimil ca tocmai Calvin, cel care a 
făcut totul ca să pună la cale procesul și care a stors Consiliului 
docil sentința de moarte contra lui Servet, tocmai același 
Calvin să fi devenit dintr-odată o persoană particulară, cu mult 
prea puţin influentă la Geneva, pentru ca să poată comuta 
moartea cumplită într-una mai omenoasă. E adevărat, conform 
buchei, că maître Calvin luase în consideraţie o atenuare a 
felului pedepsei cu moartea pentru Servet, însă numai - și aci 
vedem inexactitatea dialectică a aserţiunii sale - pentru acest 
singur caz, că Servet și-ar fi câștigat această atenuare cu un 
sacrificio d'intelleto, cu o renegare de ultimă oră. Nu din 
omenie, ci numai din simplu calcul politic, Calvin ar fi fost 
atunci - pentru prima oară în viaţă - blând cu un adversar. Ce 
triumf ar fi însemnat pentru doctrina geneveză, dacă i s-ar fi 
putut smulge lui Servet - la un pas de stâlpul pârjolului - 
mărturisirea că dânsul a greșit iar Calvin are dreptate! Ce 
biruinţă, să fi adus pe bietul om înfricoșat până acolo încât să 
vestească în ultima clipă, în fața poporului întreg, că nu 
sucombă ca martir pentru propria-i doctrină, ci că doctrina lui 
Calvin, nu a sa, e cea justă, unica doctrină adevărată și justă pe 
pământ! 

Dar și Servet cunoaște preţul pe care, trebuie să-l plătească. 
Sfidare contra sfidare, fanatism contra fanatism. Mai bine să 
mori în chinuri nespuse pentru propria convingere, decât o 
moarte mai blândă pentru dogmele maestrului Jean Calvin! Mai 
bine să suferi neînchipuit o jumătate de oră, cucerind însă 
faima martirajului spiritual și împovărând totodată potrivnicul 
în vecii vecilor cu oprobiul neomeniei. Servet refuză brusc 
târgul și se pregătește să plătească preţul amar al încăpăţânării 
sale, cu chinuri nemaipomenite. 

O 


98 


Restul e grozăvie. La 27 octombrie, ora unsprezece 
dimineaţa, deţinutul e scos din temniţă în zdrenţele lui 
mucegăite. Pentru prima oară de multă vreme și pentru ultima 
în veci de veci, ochii dezvățaţi de lumina zilei văd iarăși cerul, 
soarele. Cu barba încâlcită, murdar și descărnat, în zăngănit de 
lanţuri, osânditul pășește spre rug, clătinându-se pe picioare; în 
lumina clară de toamnă, culoarea pământie a obrazului e și mai 
impresionantă. În faţa treptelor primăriei, zbirii trântesc brutal 
în genunchi pe delincventul care abia se ţine pe picioare, 
legănându-se - de săptămâni de zile n-a mai umblat, 
nenorocitul! E dator să asculte în genunchi, cu capul plecat, 
sentința pe care sindicul o rostește în faţa gloatei și care 
sfârșește astfel: „Te osândim, Michael Servet, să fii dus în 
cătușe la Champel și ars de viu, iar împreună cu tine să fie arse 
atât manuscrisul operei tale cât și cartea tipărită, până ce 
trupul tău va fi prefăcut în scrum; astfel să-ţi închei tu zilele, 
spre a da o pildă înfiorătoare tuturor acelora care ar vroi să 
comită și ei o asemenea crimă”. 

Condamnatul a ascultat sentința, scuturat de fiori de frig și 
de groază. În chinul său de moarte se apropie târâș în genunchi 
de consilieri și imploră harul de a fi executat cu paloșul, pentru 
ca „suferința nemăsurată să nu-l aducă la deznădejde”. Dacă a 
păcătuit, a făcut-o în neștire; dar întotdeauna a fost mânat doar 
de singurul gând de a spori gloria Atotputernicului. În acea 
clipă se interpune Farel între judecători și cel îngenuncheat. Cu 
glas răsunător îl întreabă dacă e dispus să abjure de la doctrina 
lui îndreptată contra Trinității, ca să obţină astfel favoarea 
execuţiei mai blânde. Dar - și tocmai ultimul ceas înalţă 
moralicește chipul acestui om, altfel mediocru - Servet refuză 
iarăși târgul oferit, hotărât să-și îndeplinească cuvântul rostit 
pe vremuri, că e gata să îndure orice pentru convingerea lui. 

Deci nu mai rămâne decât drumul tragic. Convoiul se pune în 
mișcare. În fruntea lui pășesc seniorul-locotenent și aghiotantul 
său, ambii prevăzuţi cu insignele rangului lor, militărește 
înconjurați de arcași; în urma lor mulţimea veșnic curioasă. În 
tot parcursul convoiului prin oraș, trecând pe lângă nenumărați 
spectatori cu priviri tăcute și sfioase, Farel se ţine scai de 
osândit, nu-l slăbește cu un pas și îi vorbește întruna, stăruind 
pe lângă el să recunoască în ultima clipă că a greșit și să 
renege părerile lui eronate. Răspunsul lui Servet e cu adevărat 


99 


pios: „Îndur moartea în chip nedrept, totuși rog pe Dumnezeu 
să fie blând cu acuzatorii mei”; dar auzindu-l, Farel se răstește 
la el, cuprins de furie dogmatică: „Cum, după ce ai săvârșit 
păcatul cel mai greu, vrei să te mai justifici?! Dacă continui în 
felul acesta, te las să te judece Domnul și nu te mai însoțesc, 
deși eram totuși decis să nu te părăsesc, până la ultima 
suflare.” _ 

Dar Servet nu mai răspunde. li este scârbă de acești călăi 
porniţi pe ceartă: nici un cuvânt pentru ei, de acum încolo. 
Neîncetat, ca și cum ar vrea să se ameţească, presupusul eretic 
și ateu murmură: „,O, Doamne, mântuiește sufletul meu! O, 
Isuse, fiu al Dumnezeului veșnic, fie-ţi milă de mine”; apoi se 
roagă cu glas tare de cei prezenţi, să se închine împreună cu el 
și să se roage pentru el. Chiar și în piața execuţiei, în faţa 
rugului și a stâlpului de pârjol, el mai îngenunchează o dată, 
spre a se concentra cu evlavie. Dar de teamă că acest gest 
curat al unui pretins eretic ar putea impresiona poporul, 
fanaticul Farel strigă deasupra celui cucernic îngenuncheat: 
„Aici puteţi vedea ce putere are Satana, când ţine pe un om în 
ghearele lui. Acest bărbat e foarte învăţat și a crezut poate că 
judecă și face bine. Dar acum iată-l în puterea Necuratului și. 
fiecare din voi poate păţi la fel.” 

Între timp au început groaznicele preparative. Lemnele sunt 
așezate în jurul stâlpului, răsună zăngănitul lanţului de fier, cu 
care Servet urmează să fie spânzurat da stâlp; călăul a și legat 
mâinile victimei. Atunci, pentru ultima oară, Farel se înghesuie 
în Servet, care mai geme doar înăbușit: „O Doamne, 
Dumnezeul meu!” și-i strigă cu glas tare cuvintele haine: „N-ai 
altceva de s-pus?” Farel, încăpățânat, tot mai speră că la 
priveliștea stâlpului de tortură Servet va recunoaște singurul 
adevăr, cel calvinist. Dar Servet răspunde: „Ce aș putea oare 
face alta, decât să vorbesc cu Dumnezeu?” Decepţionat, Farel 
își lasă victima. Acum rămâne doar ca celălalt călău, cel 
trupesc, să-și desăvârșească înfiorătoarea operă. Servet e legat 
de stâlp, cu un lanţ de fier, un odgon e împletit de patru-cinci 
ori în jurul trupului scheletic. Între timpul viu și frânghia ce 
taie nemilos în carne, zbirii mai vâră cartea și manuscrisul 
trimis pe vremuri de către autor, sub sigillo secreti, lui Calvin, 
spre a-i solicita părerea lui frățească; în cele din urmă i se mai 
așază în batjocură o cunună pe cap, o coroană de frunze, 


100 


îmbibată cu pucioasă. Cu această ultimă pregătire, cea mai 
chinuitoare din toate, a luat sfârșit munca gâdelui. Acum nu-i 
mai rămâne decât să aprindă rugul. 

Când flăcările ţâșnesc din toate părţile, victima torturată 
izbucnește într-un răcnet atât de sălbatic, încât pentru o clipă 
oamenii întorc înfioraţi capul. Curând fumul și focul învăluie 
trupul ce se zvârcolește în chinuri, dar necontenit și tot mai 
strident răsună din vâlvătaia care mistuie cu încetul carnea vie, 
tipetele disperate de durere ale nenorocitului ce îndură suplicii 
de neînchipuit, iar în cele din urmă s-aude ultimul strigăt, 
izvorât din fundul sufletului său chinuit: „Isuse, fiu al veșnicului 
Dumnezeu, îndură-te de mine!” O jumătate de oră ţine oroarea 
acestei agonii indescriptibile. Abia după acest răstimp, flăcările 
scad, se potolesc, fumul se împrăștie și de stâlpul înnegrit 
atârnă în lanţul de jar o masă neagră, fumegândă, carbonizată, 
un fel de cheag oribil, care nu mai aduce cu nimic omenesc. Ce 
fuse odată un chip pământesc, care cugeta și era pătimaș 
frământat de cele veșnice, o părticică din sufletul divin, a 
devenit acum murdărie abjectă, o masă atât de scârboasă și de 
împuţită, încât această priveliște i-ar fi putut demonstra poate 
lui Calvin, pentru o clipă, neomenia trufiei sale de a se erija în 
judecătorul și executorul unui semen, al unui frate. Dar unde se 
află Calvin, în acest ceas cumplit? Spre a părea străin de toate 
acestea sau spre a-și cruța nervii, el a avut prudenţa să rămână 
acasă; șade în camera lui de lucru, cu geamurile bine închise, 
lăsând crunta operă în seama călăului și a confratelui mai 
brutal, Farel. Când fusese vorba de a da de urma nevinovatului, 
de a-l acuza, de a-l aţâţa și de a-l aduce pe rug, atunci fusese 
neobosit Calvin. În fruntea tuturora; dar în ceasul execuţiei nu 
vedem decât slugile plătite ale călăilor, nu însă pe adevăratul 
vinovat, care a vrut și a ordonat această „ucidere pioasă”. Abia 
duminica următoare el urcă solemn în amvon, în roba lui 
neagră, spre a slăvi, în faţa obștei tăcute, drept măreaţă și 
dreaptă, o faptă pe care el însuși n-a cutezat s-o privească 
drept în faţă. 


101 


MANIFESTUL DE TOLERANȚĂ 


„A căuta adevărul și a-i spune 

așa cum îl gândești nu poate fi 
niciodată o crimă. Nimeni nu trebuie 
silit să aibă o anumită convingere. 
Convingerea e liberă.” 


Sebastian Castello (1551). 


Arderea pe rug a lui Servet e resimţită imediat de către toţi 
contemporanii ca o răscruce morală a Reformei. Executarea 
unui om răzleț nu însemna nimic în acea epocă de violenţă; de 
la coastele Spaniei și până departe, la Marea Nordului și 
insulele britanice, ard pe vremea aceea nenumărate torţe vii, 
pentru slava lui Christos - ereticii. Cu miile sunt târâţi oameni 
fără apărare spre locurile de execuţie; în numele diferitelor 
biserici, singurele adevărate, sunt arşi, decapitaţi, asfixiaţi sau 
înecaţi. „De-ar fi fost, nu zic cai, ci doar porci, care ar fi pierit, 
scrie Castellio în cartea lui eretică, fiecare principe ar fi socotit 
că suferă o pierdere mare. Dar nu sunt decât oameni, care sunt 
nimiciţi și de aceea nimeni nu se gândește să numere victimele. 
Nu știu - geme în disperare Castellio, care, ce-i drept, nu putea 
să presimtă veacul nostru de război - dacă s-a mai vărsat în 
vreo epocă atâta sânge că într-a noastră.” 

Dar în toate secolele o nelegiuire, printre nenumărate altele, 
trezește conștiința aparent adormită a lumii. Flacăra de 
martiraj a lui Servet strălucește cu o lumină vie deasupra 
tuturor celorlalte ale epocii sale și încă Gibbon mărturisește cu 
două secole mai târziu, că „această jertfire l-a zguduit mai 
adânc decât miile de arderi pe rugurile Inchiziției”. Căci 
execuţia lui Servet este - dacă e să ne folosim de o expresie a 
lui Voltaire - prima „crimă religioasă de omucidere” în 
cuprinsul Reformei și prima tăgăduire, cu repercusiuni vizibile, 
a ideii sale de bază. 

Noţiunea de „eretic” constituie în sine ceva absurd pentru 
doctrina evanghelică, care acordă fiecăruia dreptul nestânjenit 
de tălmăcire a cuvântului biblic. Într-adevăr, la început Luther, 

102 


Zwingli și Melanchthon arată deschis oroarea lor faţă de orice 
măsură de violenţă împotriva outsiderilor și exageratorilor 
mișcării lor. Luther declară în mod precis: „Nu-mi plac 
sentințele de moarte, nici chiar cele meritate; și ceea ce mă 
sperie în această chestiune este exemplul care se dă. De aceea 
nu pot aproba nicidecum ca falșii doctori să fie executaţi.” Și 
mai departe el formulează precis: „Ereticii nu trebuie asupriţi 
prin violenţă, ci se cade să fie combătuţi numai prin cuvântul 
Domnului. Căci erezia este o chestiune spirituală, care nu poate 
fi spălată cu vreun foc pământesc sau cu vreo apă 
pământească.” Şi tot astfel își arată și Zwingli în mod lămurit 
aversiunea lui împotriva apelului la Consiliu și împotriva 
oricărei violențe. Dar curând noua doctrină trebuie să 
recunoască, devenind între timp ea însăși „biserică”, ceea ce 
știa de mult vechea biserică și anume, că autoritatea nu se 
poate menţine vreme îndelungată fără violență; de aceea 
Luther, spre a amâna hotărârea totuși inevitabilă, propune mai 
întâi un compromis; vrea să știe precis deosebirea între 
Haereticis şi Seditiosis, între „remonstranţi”, a căror părere 
diferă de aceea a bisericii reformate numai cu privire la 
chestiuni de ordin spiritual-religios, și între „Seditiosis”, 
adevărații „rebeli și instigatori”, care o dată cu ordinea 
religioasă vor să modifice și structura socială. Numai împotriva, 
acestora din urmă - adică a anabaptiștilor-comuniști - Luther 
aprobă măsurile restrictive ale autorităţilor. Dar nici unul 
dintre conducătorii bisericii reformate nu se poate decide să 
facă pasul hotărâtor, să predea călăilor pe liber-cugetători și pe 
cei care gândesc altfel decât biserica reformată. Incă mai 
trăiește într-înșii amintirea vremii, când ei însăși au luptat ca 
revoluționari religioși împotriva Papei și a împăratului pentru 
apărarea cauzei lor: convingerea lăuntrică. Aceasta constituie 
dreptul cel mai sfânt al omului. De aceea introducerea unei noi 
inchiziții protestante li se pare cu neputinţă. 

Acest pas de o importanţă istorică mondială îl face acum 
Calvin prin arderea lui Servet. El frânge brusc dreptul cucerit 
prin luptă de către Reformă dreptul „libertăţii oricărui creștin”; 
cu un salt el ajunge din urmă biserica catolică, care, spre 
onoarea ei, tot a șovăit mai bine de o mie de ani, până ce a ars 
de viu pe un om care interpretase în felul său anumite dogme 
de credinţă creștină. Calvin însă împovărează Reforma chiar în 


103 


al doilea deceniu al domniei sale prin acest act de intoleranţă; 
iată de ce și inscripţia de pe piatra comemorativă, pe care 
orașul liber Geneva a ridicat-o cu secole mai târziu 
cugetătorului liber Servet va încerca zadarnic să 
dezvinovăţească pe Calvin, numindu-l pe Servet „o victimă a 
epocii sale”. Căci nu orbirea și nici mânia religioasă a timpului 
său l-au împins pe Servet pe rug - trăiesc doar și un Montaigne 
și un Castellio în acea epocă - ci numai despotismul personal al 
lui Calvin. Nici o scuză nu poate atenua acest gest de 
Torquemada. Necredinţa și superstiţia pot fi motivate într-o 
epocă; dar întotdeauna pentru o nelegiuire răzleaţă e 
responsabil omul care a săvârșit-o. 

Din primul ceas sporește agitația mulţimii cu privire la 
jertfirea cumplită a lui Servet și chiar de Beze, omul oficios și 
evanghelistul lui Calvin, se vede nevoit să relateze: cenușa 
nenorocitului nu se răcise încă și deja începuse o discuţie 
înverșunată, dacă e permisă pedepsirea ereticilor. Unii erau de 
părere că ereticii trebuiau desființaţi, dar nu prin pedeapsa cu 
moartea. Alţii cereau ca pedepsirea lor să fie lăsată numai în 
seama judecății divine. Chiar și acest glorificator necondiţionat 
al tuturor faptelor lui Calvin se exprimă subit cu o nuanţă 
ciudat de șovăitoare în glas, și mai mult încă ceilalți prieteni ai 
lui Calvin. E drept că Melanchthon, pe care Servet îl atacase pe 
vremuri, personal, cu cele mai grave injurii, scrie „iubitului său 
frate” „Calvin”: „Biserica îţi aduce mulțumiri și ţi le va aduce și 
în viitor. Bine și echitabil au procedat oficialităţile voastre, 
osândind la moarte pe acest pângăritor al Domnului”. Și se 
găsește chiar și un filolog suprazelos anume „Musculus” - 
veșnica „trahison des clercs” - care compune cu acest prilej un 
evlavios cântec de slavă. Dar altminteri, nu prea răsună 
aprobări de nicăieri. Zurich, Schaffhausen și celelalte sinoduri 
nu se exprimă nicidecum în chip atât de entuziast, precum 
spera Geneva. 

Concomitent se ridică însă cu totul altfel de glasuri. Marele 
profesor de drept al epocii, Baudouin, dă în mod public 
declaraţia hotărâtoare: „Punctul meu de vedere este că nu avea 
dreptul Calvin să intenteze proces de urmărire pentru un litigiu 
religios”. Dar nu numai umaniștii liberali din întreaga Europă 
sunt îngroziţi și revoltați; și în cercurile clerului protestant 
sporește opoziţia. La o oră distanţă de porțile Genevei, preoţii 


104 


din Waadland condamnă de la amvon procedeul lui Calvin 
contra lui Servet, declarându-l antireligios și ilegal; și chiar în 
propriul său oraș Calvin trebuie să înăbușe critica cu forță 
polițienească. O femeie, care spune în public că Servet a fost 
un martir al lui Isus Christos, e aruncată în temniţă, tot astfel 
un tipograf, care afirmă că Consiliul l-a osândit pe Servet 
numai pentru plăcerea unui singur om. 

Câţiva savanţi de vază străini părăsesc demonstrativ orașul 
în care nu se mai simt în siguranţă, de când libertatea de 
gândire e ameninţată de un asemenea despotism. Și în curând 
Calvin va recunoaște că, prin moartea lui de martir, Servet i-a 
devenit mult mai primejdios decât îi fusese vreodată prin 
scrierile și viața lui. 

O 

Calvin are o ureche nerăbdătoare și nervoasă pentru orice 
contrazicere. Nu ajunge că la Geneva te ferești cu frică de orice 
cuvânt deschis. Calvin simte, prin pereţi și prin ferestre 
agitația, cu greu potolită. Dar fapta s-a săvârșit și nu se mai 
poate repara; și deoarece Calvin nu mai poate da înapoi, nu-i 
rămâne decât s-o acopere fățiș. Pe nesimţite, el, care a pornit în 
această chestiune cu atât avânt agresiv, a fost împins în 
defensivă. Toţi prietenii îl încurajează mereu, că ar fi timpul să 
justifice în sfârșit senzaţionalul act al arderii pe rug; în cele din 
urmă Calvin se decide, de fapt contra convingerii sale intime, 
să „lămurească opinia publică” - în cazul Servet - după ce în 
prealabil avusese grijă să-i sugrume gâtlejul și să compună o 
apologie a faptei sale. 

Dar în chestia Servet, Calvin nu prea se simte eu conștiința 
curată; iar cu o conștiință împovărată scrii prost. De aceea 
apologia lui „Apărarea adevăratului crez și a trinităţii împotriva 
cumplitelor erezii ale lui Servet” pe care o compune - după 
cum spune Castellio - cu mâinile încă pătate de sângele lui 
Servet, este una din Operele, lui cele mai slabe. Calvin însuși a 
mărturisit căi a scris-o „tumultuarie”, adică în grabă și nervos. 
O dovadă cât de nesigur s-a simţit el în această apărare 
impusă, o constituie faptul că a pus pe toţi clericii genevezi să-i 
semneze teza, spre a nu purta singur răspunderea. Pe de o 
parte, Calvin, pus în gardă prin oprobriul general, vrea să 
arunce răspunderea în spinarea „oficialităţii”, pe de alta, el 
trebuie să arate că Consiliul a procedat just, nimicind un 


105 


asemenea „monstrum”. Spre a se recomanda mai întâi pe el 
însuși ca un om plin de duhul blândeţii și dușman lăuntric al 
oricărei violenţe, abilul dialectician umple o bună parte a cărții 
cu jelanii despre cruzimea Inchiziției catolice, care condamnă și 
execută credincioșii fără a li se da putinţa de apărare. („Și tu - 
îi va răspunde mai târziu Castellio - pe cine ai pus tu să-l apere 
pe Servet?”) Dar apoi, el surprinde pe cititorul mirat prin 
declaraţia, că în taină s-ar fi străduit tot mereu să-l aducă pe 
Servet la sentimente mai bune; de vină fusese numai și numai 
Consiliul, care, în pofida înclinațiilor de clemenţă ale lui Calvin, 
hotărâse aproape cu sila pedeapsa cu moartea și anume în 
forma ei cea mai cruntă. Castellio însă pune lucrurile la punct, 
cu duritate. „Primele exortări ale tale erau insulte; cele 
următoare: temnița pe care Servet n-a părăsit-o decât ca să fie 
târât pe rug și ars de viu”. 

Dar în timp ce cu o mână Calvin dă în lături toată 
răspunderea  schingiuirii lui Servet, cu cealaltă el oferă 
„Oficialităţii” toate scuzele pentru acea condamnare. Și de 
îndată ce e vorba de a justifica oprimarea, Calvin devine 
elocvent. Nu este admisibil, argumentează el, să lași fiecăruia 
libertatea de a spune ce gândește; așa ceva prea ar fi pe placul 
epicurienilor, al ateilor, al tuturor acelora care dispreţuiesc 
principiul divin. Numai adevărata doctrină, aceea a lui Calvin, 
poate fi enunțată. O astfel de cenzură - despoţii cugetului 
repetă întotdeauna aceleași argumente ilogice - „nu înseamnă 
însă câtuși de puţin o constrângere a libertăţii”. Dacă faci să 
tacă în mod definitiv pe acei care sunt de altă părere, atunci - 
după Calvin și cei de felul său - n-ai exercitat nici o presiune, și 
nici o siluire; ai săvârșit doar o faptă dreaptă, slujind o idee 
superioară de astă dată „Slava Domnului”. 

Dar nu oprimarea morală a ereticilor este punctul pe care 
are de fapt să-l apere Calvin - acesta e de mult recunoscut de 
protestantism ca teză - ci ceea ce importă este problema, dacă 
ești îndreptăţit să ucizi sau să pui să fie ucis un ins de altă 
credință. Deoarece în chestiunea Servet Calvin a confirmat cu 
anticipație întrebarea prin faptă, e nevoit acum s-o justifice 
ulterior. Bineînţeles că-și caută acoperire în Biblie, spre a 
demonstra că l-a înlăturat pe Servet din voinţa Celui-de-sus, 
dând ascultare unei „porunci divine”. Cercetează apoi întreaga 
doctrină mozaică (Evangheliile vorbesc prea mult de dragoste 


106 


și pentru dușmani) spre a găsi pilde de executări de eretici dar 
nu poate cita nici una cu adevărat convingătoare, căci Biblia nu 
cunoștea încă noţiunea ereticului, ci numai aceea de 
„blasfemator”, tăgăduitor al Domnului. Servet însă, care din 
flăcări strigase numele Domnului, nu fusese niciodată ateu. Dar 
Calvin, care se sprijină întotdeauna pe Biblie, acolo unde-i este 
cel mai comod, declară totuși că stârpirea, de către oficialitate, 
a celor ce cugetă altfel, este o datorie „sfântă”. Așa precum un 
om de rând ar fi vinovat, dacă n-ar pune mâna pe paloș de 
îndată ce casa lui e pângărită de idolatrie și de îndată ce unul 
din familia lui se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu, cu atât 
mai mârșavă ar fi această lașitate la un principe, de ar vrea să 
închidă ochii când e jignită „religia”. Paloșul le e dat ca să-l 
folosească întru slăvirea Domnului; orice faptă săvârșită în 
zelul sfânt e din capul locului justificată. Apărarea ortodoxiei, a 
adevăratului crez, desface, după Calvin, toate legăturile de 
sânge, toate poruncile omeniei; chiar și rudele cele mai 
apropiate trebuie examinate, dacă Satana le împinge la 
„tăgada” adevăratei religii. 

Cuvânt cumplit și tragică dovadă, cât de mult poate orbi 
fanatismul pe un om, care de altfel judecă limpede. Căci aici se 
declară înspăimântător de precis, că „evlavios” în sensul lui 
Calvin nu e socotit decât acel care pentru doctrină - doctrina 
lui - ucide într-însul orice pornire de omenie, care dă cu dragă 
inimă pe mâna Inchiziției soţia și prietenii, fraţii și neamurile, 
de îndată ce opinia lor religioasă diferă într-un punct sau într- 
un punctuleţ de aceea a Consistoriului. Și pentru ca nimeni să 
nu combată o asemenea teză neomenoasă, Calvin uzează de 
ultimul său argument preferat: teroarea. El declară anume că 
oricine apără sau scuză un eretic se face și el vinovat de erezie 
și e însemnat pentru pedeapsă. O dată pentru totdeauna Calvin 
vrea să știe terminată și definitiv încheiată penibila discuţie 
asupra uciderii lui Servet. 

Dar glasul acuzator al celui jertfit nu poate fi înăbușit, oricât 
de strident și de furios și-ar răcni Calvin amenințările în public; 
iar broșura de apărare a lui Calvin, cu îndemnul ei la prigoana 
ereticilor, produce o impresie cât se poate de proastă; tocmai 
protestanții cei mai sinceri sunt cuprinși de oroare, văzând că 
Inchiziția e cerută acum ex cathedra în biserica lor reformată. 
Unii declară că ar fi fost mai cuviincios ca o asemenea teză 


107 


sângeroasă să fi fost susținută de către un Consiliu, decât de 
către un predicator al cuvântului Domnului, un slujitor al lui 
Hristos; minunat de hotărât răspunde notarul public din Berna, 
Zerchintes, care va fi mai apoi cel mai bun prieten și protector 
al lui Castellio: „Mărturisesc deschis, scrie el lui Calvin, că și 
eu fac parte din acei care vor să restrângă cât mai mult 
pedeapsa cu moartea pentru adversarii mișcării religioase 
reformiste și chiar pentru acei care greșesc din propriu imbold. 
Ceea ce mă îndeamnă în mod special la aceasta nu sunt numai 
acele pasaje din Sfânta Scriptură, care s-ar putea cita contra 
folosirii violenţei, ci exemplul cum se procedează în acest oraș 
cu anabaptiștii. Eu însumi am văzut târâtă la spânzurătoare o 
femeie de optzeci de ani împreună cu fiica ei, mamă a șase 
copii, care nu săvârșise altă crimă decât aceea de a fi tăgăduit 
botezul copiilor. Sub înrâurirea unei asemenea pilde, trebuie 
să-mi fie teamă că autorităţile nu se vor menţine în limitele 
strâmte, în care ai vrea să le închizi tu însuţi și că vor osândi 
mici erori la fel cu delicte mari. De aceea, eu unul socot, că ar fi 
de dorit ca autorităţile să procedeze mai bine cu un exces de 
blândeţe și de toleranţă, decât să se hotărască pentru paloșul 
necruţător... În ce mă privește, aș prefera să-mi vărs sângele, 
decât să fiu eu pătat de sângele unui om, care să nu fi meritat 
cu cea mai deplină certitudine osânda morții.” 
O 

Iată cum grăiește un mic slujbaș necunoscut într-o epocă de 
fanatism; ca dânsul mai judecă mulţi, dar își păstrează opiniile 
pentru ei. Și acest om de ispravă, Zerchintes, se sfiește, la fel 
cu maestrul său Erasmus de Rotterdam, de disputele epocii și 
recunoaște sincer rușinat față de Calvin, că-i comunică părerea 
lui doar în scris, preferând să tacă în public. „Nu voi cobori în 
arenă, atât timp cât nu mă va sili, conștiința mea. Prefer să 
rămân mut, pe cât mi-o îngăduie conștiința, decât să provoc 
discuţii și să jignesc pe cineva.” Întotdeauna fiinţele omenoase 
se resemnează prea curând, ușurând prin aceasta jocul 
adversarilor; procedează cu toţii la fel ca acel admirabil, dar 
necombativ, Zerchintes, ei tac și tac, umaniștii, clericii, 
savanții, unii scârbiţi de gâlceavă, alţii de frică să nu fie ei înșiși 
bănuiţi de erezie, dacă n-ar slăvi în mod fățarnic execuţia lui 
Servet ca pe o faptă lăudabilă. Și deja se pare că monstruoasa 
propunere a lui Calvin, ca acei ce gândesc altfel decât el să 


108 


sufere prigoana publică, nu va fi contrazisă. Dar deodată se 
ridică un glas - bine cunoscut și urât de Calvin - spre a veșteji 
în public, în numele omeniei jignite, crima comisă contra lui 
Miguel Servet: e glasul limpede al lui Castellio, care nu s-a 
lăsat încă niciodată intimidat de o ameninţare a dictatorului 
genevez și care-și pune hotărât viaţa în joc, spre a salva cât mai 
multe vieți. 
O 

În orice război de idei, nu aceia sunt cei mai buni luptători, 
care pornesc cu ușurință și patimă să încrucișeze spadă, ci cei 
care stau multă vreme pe gânduri, care șovăie, care iubesc 
pacea și în care hotărârea se coace cu încetul. Abia când s-au 
istovit, toate celelalte posibilități de înţelegere și când ei au 
recunoscut că bătălia nu mai poate fi evitată, încep cu inima 
grea apărarea impusă; însă tocmai acei care se decid cel mai 
greu pentru luptă sunt apoi cei mai dârzi și cei mai hotărâți. 
Așa și Castellio. Ca adevărat umanist, el nu e luptător născut și 
convins. Firii sale blânde și cu adevărat religioase îi 
corespunde mult mai bine tot ce e conciliere, înțelegere, 
împăciuire. Ca și străbunul fiecărui adevăr pământesc și divin 
și știe de asemeni cât de multe tâlcuri are; nu e o întâmplare că 
una din operele sale mai importante e sugestiv intitulată: „De 
arte dubitandi”. „Despre înalta artă a îndoielii”. Dar această 
permanentă îndoială de sine nu face nicidecum din Castellio un 
sceptic rece; prudenta lui îl învaţă doar să fie tolerant faţă de 
toate opiniile și preferă să tacă decât să se amestece pripit într- 
o ceartă străină. De când a lăsat de bunăvoie slujba și 
demnităţile, spre a-și păstra libertatea cugetului, s-a retras cu 
desăvârșire de la orice politică, pentru a sluji mai bine 
Evanghelia cu o operă intelectuală de creaţie, traducerea 
Bibliei în două limbi. Basel, această ultimă insulă de pace 
religioasă, i-a devenit un lăcaș de refugiu; aci universitatea mai 
păzește moștenirea lui Erasmus și de aceea s-au refugiat în 
acest ultim azil al omeniei, odinioară paneuropean, toţi acei 
prigoniţi de dictaturile bisericești. Aici trăiește Karlstadt, 
izgonit de către Luther din Germania și Bernard Ochino, 
alungat de Inchiziția romană din Italia; aici sălășluiește 
Castellio, care a părăsit Geneva din cauza lui Calvin, aici s-au 
aciuat, Lelio Socino și Curione, precum și, ascuns misterios sub 
nume străin, anabaptistul proscris în Ţările de Jos, David de 


109 


Joris. Un destin comun al prigoanei comune leagă pe acești 
imigranţi, deși ei nu au aceeași convingere în toate chestiunile 
teologice. Dar oamenii de omenie n-au niciodată nevoie de o 
totalizare sistematică a concepţiilor lor pentru a se uni 
omenește, în discuţii prietenești. Toți acești potrivnici ai 
oricărei dictaturi morale duc la Basel o viaţă tăcută și retrasă, 
de savanţi. Ei nu revarsă discuri peste omenire; nu se 
organizează nici în uniuni, nici în fronturi, nici în secte; doar 
durerea comună de încazarmare și reglementare crescândă a 
spiritului înfrățește în tăcere pe acești remonstranțţi (astfel vor 
fi denumiți mai târziu acești răzvrătiți împotriva oricărei terori 
dogmatice). 

Pentru acești cugetători independenţi arderea lui Servet și 
sângerosul pamflet al lui Calvin constituie bineînțeles o 
declaraţie de război. Ei sunt cuprinși de furie și de spaimă la 
această provocare îndrăzneață. Clipă este hotărâtoare - o 
recunosc cu toţii; dacă o asemenea faptă tiranică rămâne fără 
replică, atunci libertatea spiritului a abdicat în Europa, atunci 
violenţa a fost ridicată la rangul de drept și lege. Dar „după ce 
se făcuse odată lumină”, după ce Reforma ceruse și dobândise 
odată libertatea conștiinței, lumea să se înapoieze oare cu 
adevărat în beznă? Ceilalţi creștini, care gândesc astfel să fie 
într-adevăr stârpiţi prin spânzurătoare și cu paloșul, precum o 
cere Calvin? Nu trebuie oare acum - în clipa cea mai 
periculoasă, până nu se aprind mii de ruguri la rugul lui 
Champel - proclamat limpede că nu e îngăduit ca oamenii de 
altă părere în chestiuni spirituale, să fie prigoniţi ca fiarele 
sălbatice și nici schingiuiți că tâlharii și ucigașii? Trebuie 
demonstrat acum lumii, lămurit și în auzul tuturora, în ultimul 
și răs-ultimul ceas, că orice intoleranţă este necreștinească, iar 
dacă ajunge la teroare, e neomenoasă. Lămurit și în auzul 
tuturora, o simt cu toţii, se cade să fie rostit acum cuvântul în 
apărarea celor prigoniţi, cuvântul contra prigonitorilor. Lămurit 
și în auzul tuturora - dar cum ar mai fi cu putinţă în acel ceas! 
Sunt epoci, în care adevărurile omenirii, chiar și cele mai 
simple și mai limpezi sunt nevoite să se înceţoșeze și să se 
deghizeze, spre a ajunge până la oameni, când gândurile cele 
mai umane și mai sfinte se văd silite să se furișeze, hoţește 
învăluite și mascate, prin uși dosnice, deoarece poarta 
principală deschisă e supravegheată de către zbirii și vameșii 


110 


potentaţilor. Întotdeauna se repetă faptul absurd că, în timp ce 
e îngăduită libera manifestare a tot ce ațâţă și asmute un popor 
sau un crez contra celuilalt, toate tendinţele împăciuitoare, 
toate idealurile pacifiste și conciliante sunt suspectate și 
înăbușite, sub pretext că primejduiesc vreo autoritate (mereu 
alta) de stat sau divină, că slăbesc în chip „defetist” zelul 
religios sau patriotic, prin tendinţa lor de omenie. Astfel, sub 
teroarea lui Calvin, Castellio și ai săi nu pot nicidecum îndrăzni 
să-și exprime opiniile precis și lămurit; un manifest de 
toleranţă, un apel la omenie, așa cum îl plănuiesc ei ar fi 
confiscat din prima zi de către dictatura clerică. Violenţa n-o 
poţi întâmpina deci decât cu viclenie. Se născocește un nume 
„Martinius Bellius” ca editor și un loc fictiv de imprimare 
(Magdeburg în loc de Basel), care se tipăresc pe copertă; dar 
acest apel pentru salvarea celor prigoniţi fără vină e în special 
camuflat în text, fiind prezentat ca o operă științifică, teologică: 
„Dacă ereticii urmează să fie persecutați și cum să se 
procedeze cu ei, demonstrat după spusele multor autori vechi 
și noi”. Şi într-adevăr, răsfoind doar în treacăt paginile, crezi 
mai întâi că ai în mâini o broșură pioasă, pur teoretică. Căci 
poţi citi în ea preceptele celor mai vestiți ecleziaști, ale 
Sfântului Augustin ca și ale Sfinţilor Chrisostom și Ieronim, 
înșirate frăţește alături de declaraţiile marilor autorităţi 
protestante, ca Luther și Sebastian Frank și de cuvintele rostite 
de către umaniști imparţiali ca Erasmus. Se pare că a fost 
alcătuită doar o antologie scolastică, o culegere juridico- 
teologică de citate din diferiţi filozofi de partid, spre a da 
cititorului posibilitatea să judece individual și imparţial această 
chestiune dificilă; dar dacă privim lucrurile mai de aproape, 
vedem că nu s-au ales decât opiniile acelora care declară 
inadmisibilă pedeapsa cu moartea a ereticilor. 

Iar cea mai spirituală viclenie, singura răutate a acestei cărți 
nespus de serioase iat-o: printre acești potrivnici ai lui Calvin, 
citați în broșură se găsește unul, a cărui teză trebuie să-l 
necăjească în mod deosebit: nu e nimeni altul decât chiar 
Calvin. Propria lui declaraţie, ce-i drept, din epoca, în care el 
însuși mai era un prigonit, e în contrazicere flagrantă cu 
strigătele lui pătimașe de acum după foc și sabie; Calvin se 
vede calificat cu înseși cuvintele lui drept necreștin, căci iată, 
stă scris tipărit și semnat cu numele lui: „E necreștinesc să 


111 


prigonești cu arma pe cei proscriși de biserică și să le refuzi 
drepturile omeniei”. 

Dar întotdeauna abia cuvântul făurit dă valoare unei cărţi și 
nu opinia ascunsă, tăinuită. Acest cuvânt îl rostește Castellio în 
dedicaţia lui introductivă către Ducele de Wurtemberg și numai 
aceste cuvinte de prefaţă și epilog înalţă antologia teologică 
deasupra epocii. Deși nu sunt decât vreo duzină de pagini, ele 
sunt totuși primele, în care libertatea de gândire își cere 
dreptul sfânt de încetăţenire în Europa. Scrise în acel ceas, 
numai în favoarea ereticilor, ele constituie totodată un apel de 
solidarizare cu toţi acei care mai târziu, vor avea de suferit 
prigoane din partea altor dictaturii, din pricina independenţei 
lor politice sau morale. S-a deschis aici, pentru toate timpurile, 
lupta împotriva dușmanului ereditar al oricărei echităţi 
intelectuale, împotriva fanatismului mărginit, care vrea să 
suprime orice părere afară de aceea a propriului său partid, 
punându-i victorios în față acea idee, care singură poate potoli 
și împăciui orice vrăjmășie pe pământ: Ideea de toleranţă. 

O 

Castellio își dezvoltă teza logic, fără patimă, limpede și în 
chip irefutabil. Problema este următoarea: este îngăduit ca 
ereticii să fie prigoniţi și pedepsiţi cu moartea, numai și numai 
pentru delictul lor intelectual? Dar acestei întrebări Castellio îi 
anticipează alta, hotărâtoare: Ce este, în definitiv, un eretic? Pe 
cine poţi numi astfel fără să devii nedrept, căci - așa 
argumentează Castellio în dârzenia lui neînfricată - nu cred că 
toţi acei cărora li se zice eretici să fie chiar cu adevărat 
eretici... Această denumire este astăzi atât de jignitoare, atât 
de îngrozitoare, atât de plină de dispreţ, încât, dacă cineva vrea 
să se descotorosească de un dușman personal, are la îndemână 
o cale foarte comodă și anume să-l bănuiască de erezie. Căci 
nici n-apucă bine ceilalți să audă de așa ceva și-i cuprinde pe 
dată o asemenea panică, doar la denumirea de eretic, încât își 
astupă urechile și-l vor urmări și prigoni nu numai pe el, 
ereticul, dar și pe acei care îndrăznesc să spună un cuvânt în 
apărarea lui.” Castellio însă nu vrea să judece pornind de la o 
astfel de isterie a prigoanei. El știe că fiecare epocă își alege 
mereu un alt grup de nenorociţi, ca să descarce asupra lor, în 
mod colectiv, toată ura acumulată. Întotdeauna, Castellio o știe, 
se alege de către un grup mai mare și mai puternic un grup mai 


112 


Mic, spre a descărca asupra lui toate energiile latente de 
distrugere, fie din pricina religiei, fie din pricina culorii pielii, a 
rasei, a obârșiei, a idealului social, a concepţiei sale de viaţă; se 
schimbă parola și motivele, dar metoda de calomniere, de 
defăimare, de dispreţ, de nimicire, rămâne aceeași. Un 
intelectual însă nu trebuie să se lase orbit niciodată de 
asemenea vorbe draconice de răzbunare sângeroasă, nici să se 
lase târât de furia instinctelor de masă; de fiece dată el va 
trebui să caute dreptatea calm și nepărtinitor; de aceea 
Castellio refuză să emită o părere cu privire la problema 
ereticilor, până ce n-a pătruns pe deplin tâlcul acelui cuvânt de 
ură. 

Așadar, ce este un eretic? Mereu și mereu Castellio repetă 
întrebarea, și o pune sieși și cititorului. Şi deoarece Calvin și 
ceilalți inchizitori, se referă la Biblie, drept singura carte 
valabilă de legiuire, o cercetează și el, filă cu filă. Dar, ce să 
vezi - în Biblie, nu se află nici cuvântul, nici noţiunea; a trebuit 
să vină mai întâi o dogmatică, o ortodoxie, un învățământ 
unitar, care să le născocească; căci spre a se putea răzvrăti 
contra bisericii, trebuia să fi luat întâi fiinţă instituţia bisericii. 
Sfânta Scriptură vorbește despre atei și despre necesitatea 
pedepsirii lor. Dar un eretic - a dovedit-o cazul Servet - nu 
trebuie neapărat să fie ateu, dimpotrivă, tocmai așa-zișii eretici, 
și mai cu seamă anabaptiștii, susţin că ei sunt cei mai autentici 
creștini, care venerează pe Mântuitor ca o pildă înaltă și 
scumpă. Deoarece niciodată un turc, un evreu, un păgân nue 
numit eretic, erezia trebuie să fie un delict ce poate fi comis 
exclusiv în limitele creștinismului. Prin urmare, o nouă 
formulare: Ereticii sunt acei oare - deși creștini - nu sunt 
adepţi ai „adevăratului” creștinism, ci deviază în diferite puncte 
răzlețe de la „adevărata” concepţie creștină. 

În aparenţă, iată definiţia definitivă. Dar - o întrebare fatală! 
- care anume este adevăratul creștinism? Dintre toate 
variantele lui interpretări, care este „justa” interpretare a 
cuvântului Domnului? Exegeza catolică, cea luterană, cea 
zwingliană, anabaptistă, hussită, calvinistă? Există într-adevăr 
o siguranţă absolută în chestiuni religioase? Cuvântul Scripturii 
poate fi el întotdeauna tălmăcit? Castellio, în opoziţie cu Calvin, 
care vrea întotdeauna să aibă dreptate, are curajul să răspundă 
modest: „nu”. El vede în Sfânta Scriptură lucruri de înţeles pe 


113 


lângă altele de neînțeles. „Adevărurile religiei, scrie acest spirit 
cu adevărat religios, sunt misterioase de felul lor și constituie și 
astăzi încă, după mai bine de o mie de ani, obiectul unor certuri 
nesfârșite, în care nu va înceta să curgă sânge, dacă dragostea 
nu va lumina spiritele și dacă nu va avea dânsa cuvântul din 
urmă. Oricine tălmăcește cuvântul Domnului poate greși, poate 
cădea în erori și de aceea toleranța reciprocă ar fi prima 
datorie. Dacă toate cele ar fi atât de limpezi și de făţișe, 
precum e limpede că există un Dumnezeu, toţi creștinii ar 
putea fi cu ușurință de acord asupra tuturor acestor chestiuni, 
după cum și toate naţiunile sunt de acord și în această privință, 
anume că există un Dumnezeu; dar deoarece totul e nebulos și 
confuz, creștinii n-ar trebui să se osândească unul pe celălalt, 
iar dacă suntem mai înţelepţi decât păgânii, să fim și mai buni 
și mai miloși decât ei”. 

Castellio a mai înaintat cu un pas în cercetarea lui: eretic e 
numit acela care, deși recunoaște legile fundamentale ale 
credinţei creștine, nu le recunoaște totuși în forma autoritar 
cerută în ţara lui. Erezie nu este așadar o noţiune absolută, ci 
una relativă - și aceasta este deosebirea de căpetenie. Un 
calvinist apare bineînţeles că un eretic în ochii catolicului, tot 
astfel un anabaptist în ochii calvinistului; același om care în 
Franța e socotit drept-credincios, e un eretic la Geneva și 
invers. Cel care e ars într-o ţară ca un criminal, e un martir 
pentru ţara vecină - „pe când într-un oraș sau într-o regiune 
ești socotit om cu credinţă adevărată, vei trece în târgul 
apropiat drept eretic, așa că, dacă un om ar vrea astăzi să 
trăiască în tihnă, ar trebui să aibă atâtea convingeri și religii, 
câte orașe și ţări există”. In felul acesta Castellio ajunge la 
ultima și cea mai îndrăzneață definiție: „Dacă stau să 
chibzuiesc ce anume este un eretic, nu găsesc altceva decât că 
numim eretici pe toţi acei care nu sunt de acord cu opinia 
noastră”. 

E o formulare simplă, aproape banală prin aceea că se 
înţelege de la sine. Dar a exprima această opinie deschis și fără 
înconjur, însemna pe vremea aceea un act de curaj 
extraordinar. Cu aceasta e biciuită o epocă întreagă, sunt 
pălmuiţi conducătorii și principii și preoţii, catolicii și luteranii 
de către un singur biet om neputincios, care le arată că goana 
lor cruntă după eretici este o nerozie și o sminteală criminală - 


114 


că în mod arbitrar sunt persecutați, spânzurați, înecaţi și arşi 
miile și zecile de mii de victime nevinovate, care n-au săvârșit 
nici o crimă împotriva lui Dumnezeu și a Statului; nu s-au izolat 
de ceilalți în spaţiul real al faptei, ci doar în acel abstract și 
invizibil al gândurilor. Cine însă are dreptul să judece gândurile 
unui om, să asemene convingerea lui intimă și particulară cu o 
crimă de rând? Nici Statul, nici autorităţile nu au acest drept. 
Cezarului nu i se cuvine decât ce-i al Cezarului, scrie în Biblie; 
și Castellio citează pe Luther: „stăpânirea pământească n-are 
putere decât asupra trupului; cât despre suflete Dumnezeu nu 
vrea ca vreo lege pământească să le poată stăpâni”. Statul 
poate cere oricărui cetăţean să respecte ordinea externă și cea 
politică. Orice amestec al oricărei autorităţi în lumea lăuntrică 
a convingerilor etice, religioase - și noi am adăuga: artistice - 
întrucât ele nu constituie o răzvrătire făţișă împotriva 
organizaţiei de stat (noi am spune: instigaţii politice) înseamnă 
deci un abuz și o violare a dreptului intangibil al individului. 
Nimeni nu e dator să dea socoteală vreunei instanţe de stat 
despre lumea lui lăuntrică de gândire și simţire și nici nu poate 
fi tras la răspundere pentru aceasta, căci „fiecare din noi are de 
apărat în faţa lui Dumnezeu, cauza lui, pentru el însuși”. 
Autoritatea Statului nu e competentă în chestiuni de 
mentalitate și convingere intimă. Atunci la ce bun accesele 
dezgustătoare de furie cu spume la gură, dacă un cetăţean are 
o altă concepţie etică sau religioasă, de ce mereu aceste 
strigăte după poliţia de stat, de ce această ură înverșunată și 
ucigătoare? Fără voinţa de toleranţă o adevărată omenie este o 
imposibilitate, căci numai „dacă ne stăpânim pe noi înșine, 
putem trăi în pace laolaltă”. Chiar dacă se întâmplă divergențe 
de opinii, totuși ne înțelegem cel puţin și ne acordăm reciproc 
dragostea și legământul de pace, atâta timp până ce ajungem la 
o unire de credinţă. 

Vina acestor măceluri cumplite, a acestor prigoane barbare, 
care dezonorează demnitatea omenirii, n-o poartă așadar 
ereticii, care sunt nevinovaţi (cine poate fi făcut răspunzător de 
gândurile și convingerea lui?). Vinovatul, veșnicul vinovat de 
nebunia criminală și de haosul sălbatic al lumii noastre este și 
rămâne pentru Castellio fanatismul, intoleranţa ideologilor, 
care nu vor să vadă înfăptuită decât ideea lor, religia lor, 
concepţia lor. Castellio înfierează această trufie smintită. 


115 


„Oamenii sunt atât de convinși de propria lor părere, sau mai 
bine zis de falsa siguranţă ce o au despre părerea lor, încât 
dispreţuiesc cu orgoliu pe ceilalţi; din acest orgoliu se trag 
barbariile și prigoanele, așa că nici unul nu mai vrea să-l 
tolereze pe celălalt, de îndată ce nu mai e de aceeași părere cu 
el, deși astăzi există aproape tot atâtea păreri, câţi oameni 
sunt. Totuși nu se găsește o singură sectă, care să nu tindă să 
fie singură stăpână. lată de unde provin toate aceste 
surghiuniri, proscrieri, întemniţări, arderi, spânzurări, această 
furie ticăloasă de execuţii și schingiuiri, ce se practică zi de zi, 
numai din pricina unor opinii ce nu sunt pe placul celor sus- 
puși și uneori chiar fără nici un motiv precis.” Numai din 
cerbicie ia ființă nerozia, numai din intoleranţă spirituală se 
naște acea voluptate sălbatică și barbară de a săvârși cruzimi; 
și se văd astăzi o seamă de inși atât de excitaţi de aceste 
defăimări ațâțătoare, încât ei se înfurie dacă unul din acei pe 
care i-au pus să fie executaţi e sugrumat mai întâi și nu ars în 
chinuri la foc molcom! 

De aceea pentru Castellio, doar un lucru poate salva 
omenirea de la aceste barbarii: toleranța. În lumea noastră e 
loc pentru multe adevăruri și nu numai pentru unul singur, iar 
dacă oamenii ar vrea, ar putea foarte bine convieţui laolaltă. 
„Să ne tolerăm reciproc și să nu condamnăm crezul altuia”. 
Atunci vor fi de prisos toate aceste zbierete împotriva 
ereticilor, va fi de prisos orice prigoană din pricina unor 
chestiuni de ordin spiritual. Și în timp ce Calvin îndeamnă în 
scrierile sale pe principi să folosească paloșul întru stârpirea 
definitivă a ereticilor, Castellio îi imploră: „Plecaţi-vă mai bine 
de partea blândeţii și nu daţi ascultare acelora care vă aţâţă la 
crimă, căci ei nu vă vor putea sta alături, ca apărători, dacă 
veţi trebui să daţi socoteală în faţa Domnului; vor fi îndeajuns 
de ocupați cu propria lor apărare. Credeţi-mă, de-ar fi Christos 
aici de faţă, niciodată nu v-ar sfătui să ucideţi pe acei care îi 
venerează numele, chiar dacă ei ar fi greșit în vreun amănunt, 
sau dacă ar fi pornit pe căi greșite”... 

_ O 

În mod imparţial, așa cum se cuvine pentru o problemă 
intelectuală, Sebastian Castellio a studiat chestiunea 
primejdioasă a vinovăţiei sau a nevinovăţiei așa zișilor eretici. I- 
a cercetat, i-a cântărit. lar dacă cere acum din deplină 


116 


convingere lăuntrică pace și azil spiritual pentru acești 
prigoniţi și fugăriţi, el supune celorlalți părerea lui aproape 
smerit, deși e atât de sigur de ceea ce spune. Pe când secretarii 
își laudă strident dogmele, precum și-ar face reclamă 
gălăgioasă niște precupeţi de iarmaroc; pe când fiecare din 
acești doctrinari mărginiţi ţipă necontenit de la amvon că el și 
numai el vinde la tarabă dogma cea pură și adevărată, că 
numai prin glasul său sunt tălmăcite textual vrerea și cuvântul 
Domnului, Castellio spune simplu: „Eu nu vă vorbesc ca un 
profet trimis de Dumnezeu ci ca un om din popor, care urăște 
gâlceava și care nu dorește decât atât: religia să fie dovedită nu 
prin vrajbă, ci prin dragoste compătimitoare, nu prin datini 
exteriorizate, ci printr-o slujire sufletească”. Intotdeauna 
doctrinarii se adresează celorlalţi de parcă aceștia ar fi școlari 
și slugi. Întotdeauna omul de omenie grăiește celuilalt ca un 
frate fratelui, ca un semen semenului. 

Dar unui om cu adevărat omenos îi este cu neputinţă să 
rămână nepăsător, văzând că se săvârșesc neomenii. Mâna 
unui scriitor sincer nu poate scrie cuvinte reci, de principii, 
când tot sufletul său vibrează din pricina nebuniei epocii sale; 
glasul său nu poate rămâne calm, când îi ard nervii de 
indignare justificată. Tot astfel nu e în stare nici Castellio să 
rămână ponderat și să se preocupe doar de cercetări 
academice în fața acelui stâlp de tortură de la Champel, unde s- 
a zvârcolit în chinuri de moarte un om nevinovat; un om, jertfit 
de viu din porunca unui frate intelectual, un savant masacrat 
de un savant, un teolog de către un teolog și încă în numele 
religiei de iubire. Având în suflet chipul schingiuitului Servet, 
precum și icoana cruntei prigoniri în masă a ereticilor, Castellio 
ridică privirea de pe manuscris și caută autorii morali ai 
acestor orori, care zadarnic încearcă să scuze intoleranţa lor 
personală cu evlavia lor în slujba Domnului. Pe Calvin îl vizează 
privirea sa dură, când Castellio exclamă: „Oricât de cumplite ar 
fi aceste lucruri, un păcat mai cumplit săvârșesc autorii lor, 
când încearcă să acopere asemenea nelegiuiri cu mantia lui 
Hristos, pretextând că astfel I-au îndeplinit voinţa”. El știe că 
acești oameni ai violenței caută întotdeauna să-şi 
împodobească actele brutale cu câte un ideal religios sau 
social; dar sângele mânjește orice idee, violența înjosește orice 
gând. Nu, Miguel Servet n-a fost ars pe rug din porunca 


117 


Domnului, ci din ordinul lui Jean Calvin, căci printr-o asemenea 
faptă ar fi fost pângărit creștinismul pe pământ. „Cine oare, 
strigă Castellio, ar mai vrea să devină astăzi creștin, dacă acei 
care se declară adepţii lui Hristos sunt măcelăriți prin foc și 
sabie și sunt trataţi mai neomenos decât ucigașii și tâlharii... 
Cine mai vrea să-l slujească pe Hristos, când vede că cel care 
într-un amănunt nu e de acord cu cei ce și-au însușit forțat 
puterea, e astăzi ars de viu în numele lui Hristos, deși, învăluit 
de flăcări, el tot mai strigă sus și tare că crede într-însul?” 

De aceea se cuvine, așa o simte acest om minunat de uman, 
să se pună odată capăt nebuniei care crede că oamenii pot fi 
schingiuiţi și uciși, numai pentru că ei se împotrivesc cu 
cugetul potentaţilor zilei. Şi Castellio, văzând că potentaţii 
abuzează tot mereu de putere și că pe pământ nu-i nimeni altul 
decât doar el singur, cel stingher, mic și slab, care să ia 
apărarea celor prigoniţi și fugăriţi, el ridică cu deznădejde 
glasul său spre cer și apelul sfârșește într-o rugă extatică a 
milei: „O, Isuse, tu creatorul și împăratul lumii, vezi tu toate 
acestea? Devenit-ai oare cu totul altul decât cel care ai fost, 
devenit-ai atât de crunt și de hain faţă de tine însuţi? Pe 
vremea când mai pășeai pe pământ, nu se afla ființă mai 
blajină, mai bună decât tine, nu se găsea unul care să fi îndurat 
cu mai multă blândeţe hulirile; batjocorit, insultat scuipat, 
încununat cu spini, răstignit între tâlhari, în cea mai cumplită 
înjosire, tu te-ai rugat pentru acei care ţi-au adus toate aceste 
jigniri și umilinţe. Să fie oare adevărat că ești atât de schimbat 
acum? Te implor în numele sfânt al Tatălui: este oare cu 
adevărat voinţa ta, ca toţi acei care nu urmează întocmai toate 
poruncile și comandamentele tale, așa precum o cer învăţăceii 
tăi, să fie înecaţi în apă, sfâșiaţi până în măruntaie cu cleștele, 
presăraţi cu sare, sfârtecaţi de săbii, fripţi la foc molcom și 
supuși la tot felul de cazne până ce își dau sufletul, cât mai 
încet? Toate acestea le aprobi tu oare cu adevărat, Isuse? Sunt 
ei într-adevăr slujitorii tăi, cei care pun la cale asemenea 
măceluri, care schingiuiesc și ciopârțesc astfel oamenii? Eşti tu 
într-adevăr astfel, când e strigat numele tău ca martor la 
asemenea masacre cumplite, de parcă ai fi flămând după carne 
de om? Dacă într-adevăr tu ai fi acela care să poruncească 
asemenea orori, o Christ, atunci ce i-ar mai rămâne de făcut 
Satanei? Ce cumplită blasfemie, ca tu să poţi săvârși asemenea 


118 


fapte, aceleași ca ale lui! O, ce curaj mârșav al oamenilor, să 
pună în seama lui Isus asemenea fapte, care nu pot fi decât 
voinţa și născocirea diavolului!” 


Dacă Sebastian Castellio n-ar fi scris nimic altceva decât 
această prefaţă la cartea „Despre, eretici” și în această prefaţă 
doar această pagină, numele lui ar trebui să rămână nemuritor 
într-o istorie a omeniei. Cât de stingher, vai, se înalță acest 
glas, cât de puţină speranţă are imprecaţia lui zguduitoare să 
fie auzită într-o lume în care zăngănitul armelor acoperă 
cuvintele și în care ultimul cuvânt îl spune războiul. Chiar dacă 
au fost vestite de nenumărate ori de către toate religiile și de 
către toate filozofiile, tocmai postulatele de omenie trebuie 
întotdeauna amintite omenirii uituce. „Fără îndoială că eu nu 
spun nimic, adaugă modestul Castellio, ce n-ar fi spus și alţii 
înaintea mea. Dar nu e niciodată de prisos să repeţi mereu și 
mereu ceea ce e adevărat și just până ce își cucerește în cele 
din urmă, forțat cuvenita preţuire.” Deoarece violenţa brutală 
se înnoiește în fiecare epocă, sub alte forme, și lupta împotriva 
ei trebuie mereu înnoită de către intelectuali; niciodată ei nu 
trebuie să se refugieze îndărătul pretextului că prea e 
puternică violenţa brutală în acel ceas și că deci e fără rost săi 
te împotrivești cu cuvântul. Căci niciodată nu s-a spus prea des 
ceea ce e necesar și niciodată nu e zadarnic adevărul. Chiar 
dacă nu biruie cuvântul, el dovedește totuși prezenţa eternă a 
adevărului; iar cel care îi slujește într-un asemenea ceas, a 
dovedit, în ce-l privește, că nicio teroare n-are putere asupra 
unui suflet liber, că și veacul cel mai neomenos mai are loc 
pentru glasul omeniei. 


119 


O CONȘTIINȚĂ SE RIDICĂ 
ÎMPOTRIVA VIOLENȚEI 


Întotdeauna oamenii care caută să siluiască opinia celorlalţi 
în modul cel mai brutal, sunt cei mai susceptibili faţă de orice 
contrazicere, când e vorba de persoana lor. De aceea și Calvin 
socoate ca o formidabilă nedreptate faptul că lumea își permite 
să discute măcar execuţia lui Servet, în loc s-o slăvească cu 
entuziasm drept un act de cucernicie și evlavie faţă de 
Dumnezeu. Cu toată seriozitatea, același bărbat care a pus să 
frigă fără cruţare pe altul la foc molcom până să-și dea sufletul, 
numai din cauza unei divergențe principiale de păreri, cere nu 
compătimire pentru victimă, ci milă pentru el însuși. „De-ai 
cunoaște doar a zecea parte, a hulirilor și atacurilor cărora le 
sunt supus - scrie el unui prieten - ti-ar fi milă de situaţia mea 
jalnică. Din toate părţile mă latră căţeii, sunt hulit în fel și chip. 
Mai înverșunat decât vrăjmașii publici din clica papistașilor, mă 
atacă acum invidioșii din propria-mi tabără”. Calvin trebuie să 
constate cu necaz că, în pofida citatelor și argumentelor sale 
din Biblie, lumea nu e dispusă să recunoască în tăcere 
înlăturarea lui Servet; iar această nervozitate a relei conștiințe 
devine un fel de panică, atunci când află că la Basel Castellio și 
amicii săi pregătesc o broșură contradictorie. 

Primul gând al unui temperament tiranic este întotdeauna 
oprimarea, cenzurarea și sugrumarea oricărei opinii contrare. 
De cum află Calvin vestea, aleargă la masa de scris și, fără să 
cunoască măcar cartea „De haereticis”, dă cu anticipație asalt 
sinodurilor elveţiene, s-o oprească în orice caz. Să nu mai fie 
acum nici un fel de discuţii! Geneva și-a rostit cuvântul. Geneva 
locuta est. Tot ce ar vrea să mai spună și alţii acum, cu privire 
la cazul Servet, trebuie să fie deci din capul locului eroare, 
nerozie, minciună, erezie, blasfemie, deoarece îl contrazice pe 
dânsul, Calvin. Grăbită aleargă pana pe hârtie: la 28 martie 
1554 el scrie lui Bullinger, că s-a tipărit la Basel o carte, sub un 
nume fictiv, în care Castellio și Curione vor să dovedească de 
ce ereticii nu trebuie să fie înlăturați cu forţa. O asemenea 
erezie nu se cade să fie propagată, căci: „înseamnă otravă, să 


120 


sprijini toleranța, tăgăduind prin aceasta pedepsirea în genere 
a ereziilor și blasfemiilor”. Să se facă deci în grabă rost de un 
căluș pentru solia toleranţei. „Fie ca Dumnezeu să îngăduie ca 
păstorii acestei biserici să vegheze, chiar tardiv, pentru ca 
această nenorocire să nu se răspândească”. Dar acest apel nu-i 
ajunge lui Calvin; a doua zi, imitatorul său, de Beze, stăruie cu 
mai multă precizie: „Pe copertă a fost tipărit numele 
Magdeburg, dar acest Magdeburg se află, pe câte știu, la Rin: 
știam de mult că se ticluiesc acolo asemenea infamii. Intreb 
acum: ce mai rămâne din religia creștină, dacă se tolerează 
ceea ce acest om abject a scuipat în prezenţa sa?” 

Dar e prea târziu. Broșura a apărut înainte de a se fi produs 
încercarea de a o suprima; iar când ajunge primul exemplar la 
Geneva, se stârnește o furtună de groază. Cum?! S-au găsit 
oameni care să pună omenia mai presus decât autoritatea? Cei 
care cugetă altfel să fie cruţaţi și trataţi ca fraţii, în loc să fie 
târâți pe rug? Fiecare creștin, și nu exclusiv Calvin, să fie 
îndrituit să tălmăcească Sfânta Scriptură după felul său de a 
gândi? Dar prin aceasta s-ar primejdui Biserica - Calvin crede 
bineînţeles biserica lui. La un semnal răsună la Geneva 
strigătele de „eretic”! A fost născocită o nouă erezie, strigă ei 
în toate punctele cardinale, o erezie deosebit de periculoasă: 
„Bellianismul” - așa numesc ei de acum încolo învăţătura 
despre toleranţă în chestiuni religioase după apostolul lor 
Martinius Bellius (Castellio) -, așadar să înăbușim repede acest 
pârjol din iad, până a nu se răspândi pe pământ. Și în prima lui 
furie, de Beze scrie cu privire la apelul de toleranţă, proclamată 
aci pentru prima oară: „De la ivirea creștinismului nu s-au mai 
auzit asemenea blestemăţii.” 

O consfătuire are loc la Geneva: să fie dată o replică sau să 
nu fie dată? Urmașul lui Zwingli, Bullinger, pe care genevezii l- 
au rugat atât de stăruitor să suprime cartea din timp, scrie din 
Zurich că după părerea lui n-ar fi cuminte să se răspundă. 
Cartea va fi uitată de la sine, de aceea nici să nu fie luată în 
seamă. Dar Farel și Calvin, în nerăbdarea lor pătimașă, 
îndeamnă la replică. Şi deoarece Calvin, după proastele 
experienţe făcute cu prima lui apărare, preferă să rămână în 
umbră, el încredințează unuia din adepţii săi mai tineri, 
Theodor de Beze, misiunea de a-și cuceri glorie teologică și 
totodată mulțumirea sa de dictator, printr-un ataş răsunător 


121 


împotriva „satanicei” dogme de toleranţă. 
O 

Theodor de Beze, un bărbat cucernic și de ispravă care drept 
răsplată pentru ani de servicii credincioase a devenit apoi 
urmașul lui Calvin, îl întrece pe acesta în ura sa frenetică 
împotriva oricărui suflu de libertate intelectuală - așa cum se 
întâmplă de obicei: spiritele care nu sunt de sine stătătoare 
sunt și mai fanatice decât cele productive. De la el ne vine acea 
vorbă cumplită: „Libertatea conștiinței este o învăţătură 
diabolică”. Mai bine să stârpești oamenii prin foc și sabie, decât 
să suferi trufia cugetării independente. E preferabil să ai un 
tiran, oricât de crunt, declară zelosul de Beze, decât să fie 
îngăduit ca fiecare să se poarte după cum îl taie capul... A 
susține că ereticii nu trebuie pedepsiţi, e ca și cum ai cere să 
nu fie uciși paricizii și matricizii, când e știut că ereticii sunt de 
o mie de ori mai criminali decât aceștia.” Numai după aceste 
câteva fraze, ne putem închipui cu câtă patimă acest pamflet 
exaltat atacă „Bellianismul”. Cum, „pe acești monștri deghizați 
în oameni, să-i mai întimpini cu omenie? Nu - mai întâi 
disciplina şi apoi omenia! În nici un caz și cu nici un chip un 
conducător nu trebuie să cedeze unui impuls de omenie, când e 
vorba de doctrină, căci o asemenea caritate ar fi diabolică și nu 
creștinească.” Pentru prima, dar nu și pentru ultima oară, dăm 
aci de teoria militantă, că omenia - „crudelis humanitas”, cum o 
definește de Beze - ar fi o crimă împotriva omenirii, care nu 
poate fi dusă la vreun ţel ideologic decât printr-o disciplină de 
fier și o severitate dârză. Nu pot fi cruțaţi câţiva lupi fioroși, 
dacă nu vrem să le dăm pradă întreaga turmă credincioasă a lui 
Christos. E abjectă această pretinsă blândeţe, care în realitate 
e o deosebită cruzime, le strigă de Beze dellianiștilor în zelul 
său, implorând autoritatea să ridice cu virtute sabia împotriva 
lor. Pe același Dumnezeu, a cărui compătimire o invocă un 
Castellio, din prinosul propriei sale compătimiri, pentru ca să 
pună capăt, în sfârșit, acestor măceluri bestiale, îl imploră 
pastorul genevez, cu aceeași intensitate de ură frenetică, să 
hărăzească destulă tărie sufletească și energie principilor 
creștini, spre a stârpi cu desăvârșire pe acești criminali. Dar 
chiar o asemenea distrugere a oamenilor cu gândire 
independentă nu i se pare încă destul de crudă setei 
intelectuale de răzbunare a lui Beze. Nu-i de ajuns ca ereticii să 


122 


fie uciși, execuţia lor să fie un supliciu, și din capul locului de 
Beze scuză orice tortură ce ar mai putea fi născocită, cu 
cuvintele pioase: „De ar urma ca ei să fie pedepsiți conform 
crimelor lor, cred că nu s-ar putea găsi o schingiuire, care să 
corespundă incomensurabilei măsuri a delictului săvârșit”. 

E dezgustător să repeţi măcar asemenea imnuri aduse 
terorii, asemenea argumentări cumplite ale neomeniei! Dar e 
necesar ca ele să fie stabilite și menținute, cuvânt cu cuvânt, 
spre a putea pricepe primejdia în care ar fi căzut lumea 
protestantă, dacă într-adevăr s-ar fi lăsat împinsă într-o nouă 
Inchiziție de către genevezii fanatizați de ură. E necesar de 
asemeni, pentru a putea aprecia ce au îndrăznit vajnicii 
luptători cumpătaţi, aruncându-se, cu riscul și jertfirea vieţii, în 
faţa acestor posedaţi de obsesia ereziei. Căci spre a face din 
timp „inofensivă” ideea de toleranţă, de Beze cere tiranic în 
broşura lui, ca fiecare prieten al toleranţei, fiecare adept al 
Bellianismului, să fie considerat pe viitor ca dușman al religiei 
creștine și tratat ca eretic, adică să fie ars. „Să li se aplice 
tuturora acel punct al tezei, pe care eu o susţin aici, anume ca 
ateii și ereticii să fie pedepsiți de autorităţi”. Şi pentru ca 
Sebastian Castellio și prietenii săi să nu fie nedumeriţi cu 
privire la ce-i așteaptă, dacă ei continuă să apere pe victimele 
prigonite din pricina convingerilor, de Beze îi ameninţă cu 
pumnul încleștat: el nu va cruța de urmărire nici locul tipăririi, 
greșit indicat, nici pseudonimul fictiv, căci „fiecare știe cine 
sunteţi și ce aveţi de gând... Vă previn din timp, Bellius și 
Montfort și toată clica voastră”. 


E vădit: broșura lui de Beze e numai în aparenţă o discuţie 
academică; adevăratul ei tâlc stă în această ameninţare. 
Nesuferiţii apărători ai libertăţii spirituale să știe în sfârșit că-și 
riscă viaţa dacă continuă cu apelurile lor la omenie; iar în 
nerăbdarea lui de a împinge la imprudenţă pe căpetenia lor, 
Sebastian Castellio, de Beze aduce în chip provocator 
învinuirea de lașitate acestui bărbat deosebit de curajos. 

„Dânsul, care altminteri se arată atât de îndrăzneţ și de 
neînfricat, scrie batjocoritor de Beze, se dovedește în această 
carte, care vorbește doar de milă și blândeţe, atât de laş și de 
fricos, încât nu îndrăznește să scoată capul decât înfofolit și 
mascat”. De Beze speră, poate, că Sebastian Castellio va bate 


123 


prudent în retragere, în fața primejdiei de a se da fățiș în 
vileag; dar Castellio acceptă provocarea. Tocmai împrejurarea 
că ortodoxia geneveză vrea acum să ridice fapta ei mârșavă la 
rangul de dogmă și practică uzuală, silește pe acest pacifist 
pătimaș să intre în război. A recunoscut că a bătut ceasul 
decisiv pentru acţiune. Dacă crima contra lui Servet s-ar aduce 
în fața tribunalului întregii omeniri, pentru ca ea să dea 
verdictul definitiv, s-ar aprinde la acel rug sute și mii de alte 
ruguri și ceea ce fusese până atunci un act răzleţ de ucidere, s- 
ar fixa într-un principiu ucigaș. Hotărât, Castellio lasă la o 
parte opera lui artistică și savantă, spre a scrie acel „/'accuse” 
al secolului său, învinuirea adusă lui Jean Calvin pentru crima 
religioasă săvârșită asupra lui Miguel Servet în piața Champel. 
lar această acuzare publică „Contra libellum Calvini”, deși 
adresată unuia singur, devine, datorită forței sale morale, una 
din cele mai grandioase polemici împotriva oricărei încercări 
de siluire a cuvântului prin lege, de violare a convingerii printr- 
o doctrină și de constrângere a conștiinței - născută în veci 
liberă - prin violenţa în veci vrednică de dispreţ. 
O 

De ani de zile își cunoaște Castellio adversarul și-i cunoaște 
deci și metodele. Ştie că Jean Calvin va răstălmăci orice atac 
împotriva persoanei sale într-o agresiune îndreptată contra 
„doctrinei”, a religiei și chiar împotriva lui Dumnezeu. De aceea 
Castellio precizează de la început, că în scrisoarea lui „Contra 
libellum Calvini” el nici nu susţine nici nu condamnă tezele lui 
Servet și nu vrea nicidecum să discute chestiuni religioase sau 
exegetice, ci că ridică doar o acuzare împotriva omului Jean 
Calvin, care a ucis un alt om, pe Miguel Servet. Pe deplin 
hotărât să nu tolereze din capul locului nici o răstălmăcire 
sofistică, el expune, cu precizie juridică, chiar în primele 
cuvinte cauza pe care are s-o apere. „Jean Calvin - astfel începe 
acuzarea lui - se bucură astăzi de o mare autoritate, iar eu i-aș 
dori una și mai mare, de l-aș vedea animat de spiritul blândeţii. 
Dar ultimul său gest a fost o execuţie sângeroasă și 
amenințarea multor oameni cu frica lui Dumnezeu. De aceea 
eu, care am oroare de vărsare de sânge (n-ar trebui oare să 
simtă toată lumea la fel?), întreprind să dezvălui cu ajutorul lui 
Dumnezeu intenţia lui faţă de lumea întreagă și să readuc pe 
calea adevărului și a dreptăţii, măcar pe câţiva din acei pe care 


124 


i-a convertit la părerea lui greșită.” 

„Anul trecut, la 27 octombrie 1553, spaniolul Miguel Servet a 
fost ars la Geneva din pricina convingerilor sale religioase, în 
urma stăruințelor lui Calvin, pastor al bisericii geneveze. 
Această execuţie a stârnit multe proteste, mai cu seamă în 
Italia și Franţa, iar drept răspuns la aceste proteste, Calvin a 
scos acum o carte, care după toate aparențele e alcătuită cu o 
deosebită dibăcie și care are ca scop autojustificarea, 
combaterea lui Servet și dovedirea că pedeapsa cu moartea era 
meritată. Această carte vreau s-o supun unei cercetări critice. 
După obiceiul lui, Calvin mă va numi poate un discipol al lui 
Servet, dar nimeni să nu se lase indus în eroare prin aceasta. 
Eu nu apăr tezele lui Servet, ci atac teza greșită a lui Calvin. 
Las complet la o parte orice discuţie despre botez, Trinitate și 
orice fel de chestiune asemănătoare; nici nu posed de altfel 
operele lui Servet, deoarece le-a ars Calvin și nu pot ști, deci, 
care sunt ideile susţinute de autor. Doar în celelalte puncte, 
care nu se referă la astfel de divergențe principiale de opinii, 
voi expune erorile lui Calvin și fiecare poate vedea cine e omul 
lăcomit de sânge. Eu nu voi proceda împotriva lui, precum a 
procedat dânsul împotriva lui Servet, pe care mai întâi l-a ars 
de viu, împreună cu cărțile sale și pe care acum îl mai insultă, 
după moarte. Dacă potrivnicul său, după ce a ars cărțile 
împreună cu autorul, are acum îndrăzneala să se refere la acele 
cărţi, citind pagini răzlețe dintr-însa, el procedează asemeni 
unui incendiator, care după ce a dat foc casei, ne-ar invita să 
vizităm mobilierul din diferite încăperi. În ce ne privește, noi nu 
vom arde niciodată pe nici un autor și nici o operă. Cartea pe 
care o combatem o poate citi oricine. A apărut în două ediţii, 
una latină și una franceză și pentru ca să nu fie posibilă vreo 
obiecţie, voi cita întotdeauna fiecare paragraf pe care vreau să- 
l redau, iar răspunsurile mele, scrise dedesubt, vor fi prevăzute 
de asemeni cu cifra corespunzătoare”. 

Nu se poate duce o discuţie cu mai multă loialitate. Calvin și- 
a precizat punctul de vedere în cartea tipărită, și acest 
document, accesibil oricui, e exploatat de Castellio, după cum 
un judecător de instrucţie exploatează declaraţiile unui acuzat, 
consemnate într-un proces-verbal. Copiază încă o dată întreaga 
carte a lui Calvin, pentru ca nimeni să nu poată susţine că ar fi 
falsificat sau modificat într-un fel opinia adversarului; și spre a 


125 


exclude din capul locului la cititor bănuiala de a fi desfigurat 
textul lui Calvin prin prescurtări intenţionate, el numerotează 
fiecare frază a lui Calvin. Acest al doilea proces intelectual în 
cazul lui Servet se judecă deci în condiţii mult mai leale decât 
primul, cel de la Geneva, unde inculpatul zăcea închis într-o 
hrubă, tremurând de frig, fiindu-i interzis orice martor și orice 
avocat. Liber, în fața întregii lumi umaniste, urmează să fie 
dezbătută aici cauza Servet, ca o decizie morală. 

Faptele sunt limpezi și de netăgăduit. Un bărbat care și-a 
afirmat cu glas tare nevinovăția, chiar și în vâlvătaia flăcărilor 
ce-l împresurau din toate părţile, a fost ucis în modul cel mai 
barbar, din îndemnul lui Calvin și din ordinul Consiliului 
comunal din Geneva. Castellio pune acum întrebările 
hotărâtoare: Ce delict a săvârșit de fapt Miguel Servet? Cum a 
putut Jean Calvin, care nu ocupă nici o slujbă de stat, ci doar 
una ecleziastică, să defere Consiliului această chestiune de 
ordin pur teologic? Consiliul din Geneva avut-a el dreptul de a 
condamna pe Servet pentru acest pretins delict? Și în sfârșit - 
în baza cărei autorităţi și după care lege a fost decretată 
pedeapsa cu moartea asupra acestui teolog străin? 


Privitor la prima întrebare, Castellio cercetează procesul- 
verbal, declaraţia autentică a lui Calvin, spre a constata, 
înainte de toate, de care delict îl acuză Calvin pe Miguel 
Servet. Și nu găsește nici o altă învinuire adusă lui Servet, în 
afară de aceea că, după părerea lui Calvin, el ar fi desfigurat 
Evanghelia în chip îndrăzneţ și ar fi fost „mânat de un imbold 
inexplicabil pentru inovaţii”. Deci Calvin nu acuză pe Servet de 
altă crimă decât aceea de a fi tălmăcit Biblia în felul său 
independent, ajungând în doctrina sa religioasă la alte concluzii 
decât el însuși. Dar Castellio îl izbește imediat cu replica: Fost- 
a oare Servet singurul care, în cuprinsul Reformei a dat Sfintei 
Scripturi o asemenea interpretare individualistă? Şi cine 
cutează să susţină că prin aceasta a jignit tâlcul adevărat al 
noii doctrine? N-a fost oare răstălmăcirea individuală a 
Evangheliei unul din postulatele de bază ale Reformei și ce alta 
au făcut conducătorii bisericii evanghelice, decât să aplice noua 
interpretare în grai și în scris? Şi n-a fost oare Calvin, tocmai 
Calvin împreună cu prietenul său Farel, acel care a pledat în 
modul cel mai îndrăzneţ și mai dârz pentru această 


126 


transformare și reclădire a bisericii? „Nu numai că s-a dedat la 
o adevărată orgie de inovări, dar el le-a impus tuturor în așa 
măsură încât a ajuns foarte primejdios să-l contrazici. El a 
introdus, de facto, în zece ani mai multe inovări decât biserica 
catolică în șase secole”; nu Calvin, cel mai aprig reformator, 
este deci îndrituit să numească crimă tălmăciri noi înlăuntrul 
bisericii protestante și să le condamne ca atare. 

Dar convins de infailibilitatea lui, Calvin consideră juste 
părerile sale și greșită oricare altă opinie. Şi aici intervine 
Castellio cu a doua întrebare: Cine l-a înscăunat pe Calvin 
judecător pentru adevăr și neadevăr? „Evident că Jean Calvin 
declară de rea-credință pe toţi scriitorii care nu înțeleg să 
repete papagalicește doctrina lui. De aceea el cere ca ei să fie 
împiedicaţi nu numai să scrie, dar și să vorbească, așa încât el 
singur să aibă dreptul de a spune ceea ce crede dânsul de 
cuviinţă”. Dar tocmai asta vrea s-o tăgăduiască Castellio, o dată 
pentru totdeauna, ca vreun om sau vreun partid să poată avea 
pretenţia de a declara: numai noi știm adevărul și orice altă 
opinie este o eroare. Toate adevărurile, dar mai cu seamă cele 
religioase, pot fi discutate și pot avea multe tâlcuri; „de aceea 
înseamnă aroganță să te cerți cu atâta îndărătnicie pentru 
tainele ce aparţin doar lui Dumnezeu, ca și cum noi am avea 
parte de planurile Sale cele mai ascunse; și e trufie să simulăm 
siguranţă despre anumite chestiuni, despre care în fond nu 
știm nimic”. De la începutul lumii toată nenorocirea ne-a venit 
de la doctrinari, care decretează cu intoleranţță absolută 
părerea lor și declară concepţia lor drept unică valabilă. Doar 
acești fanatici, care vor să tragă toate gândurile și toate 
acţiunile pe unul și același calapod, încurcă pacea pe pământ 
cu trufașa lor combativitate transformând starea firească a 
ideilor, care stau alături unele lângă altele, într-o stare de 
vrajbă ucigașă. Castellio aduce lui Calvin acuzaţia de a fi un 
asemenea instigator al intoleranţei intelectuale: „Toate sectele 
își clădesc religiile pe cuvântul Domnului și toate cred că 
religia lor e cea adevărată. După concepţia lui Calvin una ar 
trebui așadar să prigonească pe cealaltă. Bineînţeles, Jean 
Calvin susţine că doctrina lui e cea justă. Dar ceilalți spun 
același lucru. El spune că ceilalți greșesc; ceilalți spun același 
lucru despre el. Calvin vrea să fie judecător: ceilalţi la fel. Cum 
să hotărăști? Dar cine l-a însărcinat pe Calvin arbitru suprem 


127 


asupra tuturor celorlalţi, cu dreptul exclusiv de a osândi la 
moarte? Pe ce certificat își sprijină el monopolul de judecător? 
Pe aceea că dânsul posedă cuvântul Domnului. Dar asta o 
afirmă și ceilalți. Sau pe aceea că doctrina lui nu poate fi 
contrazisă? Da, dar în ochii cui? În ochii săi, ai lui Calvin? Dar 
atunci, de ce scrie el atâtea cărţi, dacă adevărul pe care îl 
proclamă e atât de evident? De ce n-a scris o singură carte spre 
a dovedi că uciderea sau adulterul sunt crime? Deoarece 
acestea sunt la mintea omului. Dacă într-adevăr Calvin a 
pătruns și a dezvelit orice adevăr spiritual, de ce nu acordă și 
celorlalți răgaz, să-l priceapă și ei? De ce-i doboară din capul 
locului, luându-le în felul acesta putinţa de a-l recunoaște?” 

Cu aceasta s-a stabilit un prim lucru important: Calvin și-a 
însușit în chestiuni intelectuale și religioase prerogativele de 
judecător, la care nu avea nici un drept. El ar fi avut misiunea 
să-l lămurească pe Servet cu privire la erorile lui, dacă îi 
socotea părerile false, și să-l convertească. Dar în loc să discute 
pașnic cu el, a făcut imediat uz de violenţă: „Prima ta acţiune a 
fost arestarea. L-ai închis pe Servet și ai îndepărtat de la 
proces nu numai pe toţi prietenii inculpatului, dar și pe toţi cei 
care nu-i erau adversari”. Calvin a făcut uz doar de străvechea 
și veșnica metodă pe care o folosesc întotdeauna doctrinarii 
când o discuţie începe să le fie penibilă: își astupă urechile și 
vâră călușe în gura celorlalţi; dar întotdeauna ascunderea în 
dosul cenzurii trădează în mod cert, nesiguranța unui om sau a 
unei doctrine; ca și când Castellio ar fi simţit propria lui ursită 
îl cheamă pe Calvin la răspunderea morală; „Te întreb, 
domnule Calvin, dacă ai fi în proces cu cineva pentru o 
moștenire, și potrivnicul tău ar obţine de la judecător să nu 
vorbească decât dânsul, pe când ţie ti-ar fi oprit să iei cuvântul, 
n-ai protesta oare împotriva acestei nedreptăţi? De ce faci tu 
celorlalți ceea ce n-ai vrea să ţi se facă ţie? Noi ne aflăm aici 
într-o discuţie asupra credinţei. De ce ne închizi gura? Ești oare 
atât de convins de neputinţa cauzei tale, te temi atât de mult să 
fii învins și să-ți pierzi puterea de dictator?” 

O 

O clipă Castellio își întrerupe procesul, spre a cita un martor. 
Un teolog cu vază urmează să stabilească împotriva 
predicatorului Jean Calvin, că nici o prigoană a autorităţilor 
pentru delicte pur intelectuale, nu este permisă după legile 


128 


divine. Dar acest savant, căruia îi acordă Castellio cuvântul, nu 
e nimeni altul decât - fapt penibil - însuși Calvin. Martorul e 
chemat la dezbateri împotriva voinţei sale. În timp ce Calvin 
constată că totul e încurcat, el se grăbește să acuze pe ceilalţi, 
ca să nu fie el însuși suspectat. Dar e clar că un singur lucru a 
produs încurcătura și zăpăceala și anume: atitudinea lui de 
persecutor. Condamnarea lui Servet a stârnit nemulțumiri nu 
numai la Geneva, ci în Europa întreagă, provocând agitaţii în 
toate ţările; acum el caută să facă pe alţii responsabili de vina 
lui. Pe vremuri însă, când el făcea parte din victimele 
persecuției, vorbea altfel; pe atunci scria pagini întregi 
împotriva prigoanelor și pentru ca nimeni să nu pună la 
îndoială, transcriu aici o pagină din „Institutio”. 

Şi acum Castellio citează cuvintele din „Institutio”, cuvintele 
lui Calvin, cel de altădată, pentru care Calvin, cel de acum, 
probabil că l-ar arde de viu pe autor. Căci acest Calvin de 
odinioară nu se depărtează nici cu o silabă de teza pe care o 
susține acum Castellio împotriva lui. Scrie textual în prima 
ediție din „Institutio”, că „e criminal să ucizi ereticii. Să-i faci 
să piară prin fier și foc ar însemna să renegi orice principiu de 
omenie”. E adevărat că, venind la putere, Calvin s-a grăbit să 
șteargă din cartea lui acest pasaj, prin care se declară adept al 
omeniei. In ediția doua din „/nstitutio” frazele sunt schimbate 
și a dispărut semnificaţia lor limpede, hotărâtoare. Tot astfel 
precum Napoleon, consul și împărat, s-a străduit cu grijă să 
facă să dispară pamfletul său jacobin din tinereţe, și acest 
conducător al bisericii, devenind dintr-un prigonit un 
prigonitor, a voit să nu mai existe dovada adeziunii sale la 
spiritul de toleranţă. 

Dar Castellio nu-l lasă pe Calvin să fugă de el însuși. Repetă 
textual rândurile din „Institutio” și le arată cu degetul. „Şi 
acum fiecare să compare această primă declaraţie a lui Calvin 
cu scrierile și faptele lui de azi și vom vedea că prezentul și 
trecutul său se deosebesc ca lumina de întuneric. Deoarece l-a 
executat pe Servet, el vrea acum, ca toţi acei care nu cugetă că 
dânsul să piară și ei în chinuri. Calvin reneagă legile pe care el 
însuși le-a întocmit și cere moartea... Să ne mai mirăm acum că 
el ţine să fie uciși ceilalți, de teamă că prea ar evidenția ei și ar 
pune în justa lor lumină nestatornicia și schimbările lui la faţă? 
Pentru că a făcut rău, se ferește de claritate”. 


129 


Dar tocmai această claritate o vrea Castellio. Fără fraze cu 
două înţelesuri, Calvin să declare acum fățiș lumii, din ce 
motive fostul avocat al libertăţii de opinii a pus să fie ars 
Miguel Servet, în chinurile cele mai cumplite, în piaţa publică 
din Champel. Şi iarăși începe, inexorabil, interogatoriul. 

O 

Două chestiuni le-a rezolvat Castellio. S-a dovedit în primul 
rând, că Miguel Servet n-a comis alt delict decât unul de ordin 
intelectual și, în al doilea rând, că o deviere de la tălmăcirea 
uzuală a Evangheliei nu poate fi socotită drept crimă comună. 

De ce atunci, întreabă Castellio, a apelat Calvin ca predicator 
al bisericii, într-o chestiune pur teoretică și abstractă, la 
autoritatea lumească, pentru înăbușirea opiniei contrare? Între 
intelectuali, chestiuni intelectuale se cade să fie rezolvate în 
chip intelectual. „Dacă Servet te-ar fi combătut cu arme, ar fi 
fost dreptul tău să chemi Consiliul în ajutor. Dar deoarece nu 
te-a combătut decât cu pana, de ce ai procedat tu contra 
scrierilor sale cu fierul și cu sabia? Şi spune, de ce te-ai ascuns 
în spatele Consiliului? Statul n-are nici un fel de autoritate în 
chestiuni lăuntrice de conștiință, nu este rolul Consiliului să 
apere dogme teologice; paloșul n-are nici un amestec cu 
doctrina, doctrina este o chestiune care privește în mod 
exclusiv pe savanţi. Consiliul e dator să ocrotească pe savant la 
fel ca și pe muncitor, pe salahor, pe medic sau pe cetăţean, 
când li se face vreo nedreptate fizică. Numai dacă Servet ar fi 
voit să-l ucidă pe Calvin, numai atunci Consiliul ar fi procedat 
just, apărându-l pe Calvin. Dar deoarece Servet n-a luptat decât 
cu scrieri și argumente logice, n-u putea fi tras la răspundere 
altfel decât tot prin argumente logice și prin scrieri.” 

Castellio nu recunoaște nici o încercare a lui Calvin de a-și 
justifica fapta printr-o poruncă divină, superioară: pentru 
Castellio nu există poruncă divină, poruncă creștină, care să 
ordone uciderea unui om. Dacă Jean Calvin încearcă în broșura 
lui să se bizuie pe legea mozaică, aceea care cere ca 
necredincioșii să fie stârpiţi prin foc și sabie, Castellio 
răspunde dârz și aspru: „Dar cum, pentru numele lui 
Dumnezeu, vrea să pună în aplicare Calvin legea ce-o invocă? 
N-ar trebui oare atunci să distrugă în toate orașele locuinţe, 
case, vite și acareturi, iar dacă într-o zi ar dispune de forţe 
militare suficiente n-ar trebui să atace, prin surprindere Franţa 


130 


și toate celelalte naţiuni pe care el le socoate eretice, să facă 
orașele una cu pământul, să nimicească oamenii, să ucidă 
femei, copii și chiar pruncii în pântecul mamei?” Dar Calvin 
declară, spre justificarea lui, că înseamnă să îmbolnăvești 
trupul doctrinei creștine dacă nu ai curajul să amputezi un 
membru putred; iar Castellio îi răspunde: această despărţire a 
necredinciosului de biserică este o chestiune preoțească și 
înseamnă doar atât: ereticul să fie excomunicat și izgonit din 
obște dar nu să i se ia viaţa. Nicăieri în Evanghelie și în nici o 
carte etică din lume nu se cere o asemenea intoleranţă. „Vei 
spune poate, în cele din urmă, că Isus te-a învăţat să arzi 
oamenii pe rug?” Iată întrebarea pe care i-o trântește lui Calvin 
cel ce-și scrie disperata apologie „cu sângele lui Servet pe 
mâini”. Și deoarece Calvin stăruie mereu că a fost nevoit să-l 
ardă pe Servet, spre a apăra doctrina, spre a ocroti cuvântul 
Domnului, deoarece, ca toţi oamenii forţei și ai violenţei, caută 
să-și scuze tot mereu actul de violenţă brutală cu un interes 
superior, suprapersonal, Castellio îl trăsnește - asemeni unui 
fulger luminând noaptea unui veac întunecat - prin 
nemuritoarele cuvinte: „A ucide un om nu înseamnă niciodată a 
apăra o doctrină, ci înseamnă a ucide un om. Când genovezii l- 
au executat pe Servet, n-au apărat nici o doctrină, ci au jertfit 
un om; însă nu-ți mărturisești crezul, arzând pe un alt om, ci 
lăsându-te pe tine însuţi ars pentru acest crez”. 
O 

„A ucide un om nu înseamnă niciodată a apăra o doctrină, ci 
înseamnă: a ucide un om” - ce cuvânt minunat, nepieritor și 
deosebit de uman în limpezimea și sinceritatea lui! Cu această 
frază, făurită parcă din oţel dur, Sebastian Castellio a dat 
pentru totdeauna verdictul oricărei prigoane pe motiv de 
concepţie și gândire. Oricare ar fi paravanul interpus - logic, 
etic, naţional său religios - spre a justifica omorârea unui om, 
nici unul din aceste motive nu ia, aceluia care a săvârșit sau 
care a ordonat fapta, un dram din povara răspunderii sale 
personale. Întotdeauna există un vinovat pentru crima de 
vărsare de sânge și niciodată o omucidere nu poate fi justificată 
printr-o concepţie. Adevărurile se pot răspândi, dar nu se pot 
impune cu sila. Nici o doctrină nu devine mai justă, nici un 
adevăr mai adevărat, dacă ţipă și se răţoiește, nici unul nu se 
lasă supralicitat în mod artificial peste spaţiul său individual, 


131 


firesc. Dar se depărtează și mai mult de adevăr o doctrină, o 
concepţie, dacă ea prigonește oameni care din convingere 
lăuntrică, refuză s-o accepte. Convingerile sunt trăiri și 
întâmplări individuale, care nu privesc decât pe individul căruia 
aparțin; ele nu se lasă reglementate și încazarmate; oricât s-ar 
sprijini pe Dumnezeu un adevăr și oricât de sfânt s-ar crede el, 
niciodată nu trebuie să se socoată îndrituit să nimicească o 
viaţă de om, sacră, creată de Dumnezeu. Pentru Calvin, 
dogmaticianul, omul de partid, nu are importanţă dacă oamenii 
muritori pier de dragul ideii, pe care el o socoate nemuritoare; 
pentru Castellio însă, orice om care suferă și moare pentru 
convingerea lui e o victimă măcelărită fără nici o vină. Dar o 
siluire în materie de chestiuni spirituale constituie pentru 
dânsul nu numai o crimă contra intelectului, dar și o strădanie 
zadarnică. „Să nu violăm pe nimeni! Siluirea n-a făcut niciodată 
pe nimeni mai bun. Cei care vor să silească oamenii să adopte 
un anumit crez, procedează tot atât de nesăbuit, ca unul care 
ar vrea să împingă forţat cu un băț, hrană în gura unui bolnav”. 
Să se pună deci capăt, o dată pentru totdeauna, oricărei 
oprimări a celor ce cugetă altfel. „E timpul să iei în sfârșit 
autorităţilor tale dreptul de a face uz de violenţă și dreptul de 
prigoană! Dă fiecăruia, așa cum o cere Sfântul Pavel, dreptul 
de a vorbi și de a scrie și curând vei recunoaște ce mult poate 
pe pământ libertatea izbăvită din silnicie.” 
O 

Faptele au fost toate cercetate, întrebărilor li s-a dat 
răspunsul cuvenit; acum Sebastian Castellio dă sentința în 
numele omeniei jignite, iar istoria a semnat verdictul. Un 
bărbat, anume Miguel Servet, care caută pe Domnul, un 
étudiant de la Sainte Fscripture a fost ucis - acuzaţi de acest 
omor pe rug sunt Calvin, ca autor moral al procesului, și 
Consiliul comunal din Geneva, ca autoritate executorie. Revizia 
morală a cercetat cazul și constată că ambele instanţe, atât cea 
clericală cât și cea lumească, și-au depășit în acest caz 
competențele. Consiliul s-a făcut vinovat de un abuz, „căci 
rostul său nu e să judece un delict de ordin intelectual”. Mai 
vinovat însă este Calvin, care l-a împovărat cu această 
răspundere. „Pe baza mărturiei tale și a complicilor tăi, 
Consiliul a ucis un om. lar Consiliul era tot atât de neputincios 
să dea o sentinţă în această chestiune, să hotărască sau să facă 


132 


vreo distincţie, precum nu poate deosebi un orb culorile”. 
Calvin e de două ori vinovat: e vinovat atât de a fi pus la cale 
fapta abjectă, cât și de a fi dus-o până la capăt. Indiferent de 
motivele pentru care l-a aruncat în flăcări pe acel nenorocit, 
gestul său a fost nelegiuit. „Sau l-ai executat pe Servet pentru 
că el a gândit ceea ce a spus, sau pentru că, în conformitate cu 
convingerea sa lăuntrică, a spus ceea ce a gândit. Dacă l-ai ucis 
pentru că și-a exprimat convingerea intimă, l-ai ucis din pricina 
adevărului, căci adevărul constă în a rosti ceea ce crezi, chiar 
atunci când greșești. Iar dacă l-ai ucis numai pentru o opinie 
greșită, ar fi fost de datoria ta, ca în prealabil să te străduiești 
să-l câștigi pentru părerile juste, sau să-i dovedești cu textul în 
mână că toţi acei care greșesc, chiar de bună credinţă fiind, 
trebuie executaţi”. Calvin însă a omorât, a înlăturat fără nici un 
drept pe cel care-l contrazicea; de aceea s-a făcut vinovat, 
vinovat, vinovat de omucidere cu premeditare. 
O 

Vinovat, vinovat, vinovat; de trei ori răsună verdictul în timp, 
cu sunet dur, metalic, de trâmbiţă; ultima, suprema instanţă 
morală: omenia a decis. Dar ce folos, să salvezi onoarea unui 
mort, pe care nici o ispășire nu-l mai aduce la lumina zilei! E 
vorba să ocrotești pe cei vii și, înfierând un act de neomenie, să 
împiedici nenumărate altele de acest fel. Nu numai bărbatul 
Jean Calvin să fie osândit, dar și cartea lui cu înfiorătoarea 
doctrină a terorii și a oprimării. „Nu recunoști oare, se răstește 
Castellio către omul vinovat, încotro duce cartea ta și faptele 
tale? Sunt mulţi care afirmă că apără slava Celui-de-sus, dar 
acum, când vor voi să măcelărească oamenii, vor putea să se 
sprijine pe mărturia ta. Urmând calea ta nefastă, ei se vor păta 
cu sânge ca și tine. Ca și tine vor executa pe toţi acei care sunt 
de altă părere decât ei înșiși”. Nu fanaticii răzleţi sunt 
periculoși, ci spiritul nefast al fanatismului; deci nu numai pe 
oamenii duri, ahtiaţi de sânge, care vor mereu să aibă dreptate, 
trebuie să-i combată intelectualul, dar și oricare idee când 
îmbracă haina terorii, căci - presentiment profetic al unui om la 
începutul unui război de credinţă ce va ţine un veac - „chiar și 
cei mai cumpliţi tirani nu vor vărsa atâta sânge cu tunurile lor, 
cât aţi vărsat voi cu imprecaţiile voastre ahtiate de sânge și cât 
veţi mai vărsa încă pe viitor, afară doar dacă Dumnezeu se va 
milostivi de neamul omenesc și va deschide ochii principilor și 


133 


autorităţilor, ca în sfârșit să refuze de a mai face o asemenea 
meserie sângeroasă”. 

Și după cum în blânda sa solie de toleranţă, Sebastian 
Castellio n-a mai putut rămâne, în cele din urmă, impasibil faţă 
de suferinţele celor prigoniţi și fugăriţi; după cum a ridicat 
acolo glasul către Dumnezeu într-o rugă deznădăjduită pentru 
mai multă omenie pe pământ, tot astfel în acest pamflet, 
cuvântul său devine blestem zguduitor împotriva acelora care 
cu ura lor înverșunată turbură pacea lumii. El își încheie 
cartea, cuprins de cea mai nobilă mânie, străfulgerând orice 
fanatism cu cuvintele impresionante: „Această infamie a 
prigoanelor religioase a bântuit cu furie și în vremea lui Daniel; 
și deoarece nu s-a găsit nimic în felul său de viaţă care să poată 
fi atacat, dușmanii săi au spus: trebuie să-l atacăm în 
convingerea lui. La fel se procedează și azi. Când nu poţi face 
unui adversar o vină cu privire la atitudinea sa etică și morală, 
te legi de doctrină, ceea ce constituie un procedeu foarte abil: 
căci autorităţile, care în cazul acesta n-au nici o opinie proprie, 
se lasă mai ușor convinse. În felul acesta cei mai slabi sunt 
oprimaţi, în timp ce se trâmbițează sus și tare parola despre 
Doctrina sfântă. Vai, sfânta lor doctrină! Cum o va respinge 
Isus Christos în ziua Judecăţii Supreme! El va cere socoteală 
despre felul de viaţă, nu despre doctrină; și dacă ei îi vor 
spune: «Doamne, am fost alături de tine, am povăţuit așa 
precum ai înţeles tu», atunci El le va răspunde: «În lături cu 
voi, criminalilor!» 

Oh, voi orbi și orbiți ce sunteţi, oh, voi fățarnici incurabili, 
însetaţi de sânge! Când oare veţi recunoaște în sfârșit adevărul 
și când judecătorii lumești vor înceta să verse orbește sângele 
omenirii, după bunul vostru plac?” 


134 


VIOLENTA BIRUIE CONȘTIINȚA 


Rar a fost scrisă o broșură polemică mai dârză împotriva 
unui despot intelectual și poate chiar niciodată vreuna cu o 
pasiune atât de înflăcărată ca aceea care strălucește în cartea 
lui Castellio: Contra libellum Calvini prin adevărul și 
limpezimea ei, ea trebuia să-i înveţe și pe oamenii cei mai 
nepăsători ai epocii, că libertatea de gândire a 
protestantismului și, dincolo de el, cea a spiritului european e 
pierdută, dacă ea nu se apără din timp de inchiziția opiniilor de 
la Geneva. După toate probabilitățile, e deci de așteptat ca 
după pledoaria atât de strânsă a lui Castellio în cazul Servet, 
întreaga lume morală să semneze și ea, unanim, verdictul de 
condamnare. Cel care a fost apucat și doborât de o asemenea 
mână, într-o asemenea luptă, pare înlăturat totdeauna; iar 
manifestul lui Castellio pare a fi o lovitură mortală pentru 
ortodoxismul intransigent al lui Calvin. 

Dar în realitate nu se întâmplă nimic. Strălucita polemică a 
lui Castellio și minunatul său apel la toleranţă n-au nici cea mai 
mică înrâurire în lumea reală și anume dintr-o pricină extrem 
de simplă și de crudă: deoarece opera lui Castellio, Contra 
libellum Calvini nici nu vede lumina tiparului. Deoarece această 
carte e sugrumată cu anticipație de cenzură, din ordinul lui 
Calvin, înainte de a putea zgudui conștiința europeană. 

În ultima clipă - în cercuri intime de la Basel circulă de pe 
acum copii și totul e pregătit pentru tipar - potentaţii de la 
Geneva, bine serviţi de agenţii lor, au aflat ce atac primejdios 
pregătește Castellio împotriva autorităţii lor. Și își iau 
fulgerător, măsurile. Cumplit se vădește în asemenea ocazii 
superioritatea executivă a unei organizaţii de stat faţă de 
individul stingher. Lui Calvin, cel care a săvârșit cruzimea de a 
arde în cele mai groaznice chinuri pe un om care cugetă altfel 
decât el, îi rămâne îngăduit - datorită cenzurii părtinitoare - să- 
și apere nestânjenit crima; lui Castellio însă, care vrea să 
protesteze în numele omeniei, i se refuză cuvântul. De fapt 
orașul Basel n-ar avea nici un motiv să oprească pe un cetăţean 
liber, profesor la universitatea lui, să ducă o polemică literară; 
dar Calvin, meșteșugit tactician și om practic, știe să pună cu 

135 


îndemânare pârghia politică. Înscenează o afacere diplomatică. 
Nu Calvin personal, ca particular, ci orașul Geneva formulează 
ex officio, o plângere împotriva atacurilor îndreptate contra 
„doctrinei”. Consiliul municipal al orașului Basel, precum și 
Universitatea se văd așadar în penibila alternativă, fie de a 
sugruma drepturile unui scriitor liber, fie de a intra în conflict 
diplomatic cu puternicul oraș federal. Și ca întotdeauna, 
elementul de putere politică biruie morala. Consilierii preferă 
să jertfească insul răzleţ și emit un decret prin care interzic cu 
stricteţe orice publicaţii fără caracter riguros ortodox. Cu 
aceasta s-a împiedicat apariţia cărţii lui Castellio: Contra 
libellum Calvini și Calvin poate jubila; „Ce bine că acești câini 
care latră în urma noastră, nu ne mai pot mușca”. 

După cum i s-a închis gura lui Servet prin rug, tot astfel e 
redus acum la tăcere Castellio prin cenzură; o dată mai mult 
„Autoritatea” pe pământ e salvată prin teroare. Castellio 
rămâne fără arma sa de luptă; scriitorul nu mai are voie să 
scrie, ceva mai mult chiar, ceva mai nedrept și mai cumplit: nu 
se mai poate apară, când adversarii triumfători îl atacă cu furie 
îndoită. Va dura aproape un secol, până să fie tipărită scrierea 
Contra libellum Calvini; a devenit adevăr cumplit cuvântul 
profetic al lui Castellio, din broșura lui: „De ce faci altora ceea 
ce n-ai vroi să suferi tu însuţi? Ne aflăm aici într-un proces în 
jurul unor chestiuni religioase; de ce ne pui călușul în gură?” 

Dar împotriva terorii nu există nici un fel de drept și nu se 
găsesc nicăieri judecători. Acolo unde e stăpână violenţa, cei 
înfrânți n-au drept la apel; întotdeauna teroarea rămâne acolo 
prima și totodată ultima instanţă. În renunțare tragică, 
Castellio trebuie să se resemneze, să îndure nedreptatea, dar e 
o mângâiere totuși, pentru toate acele epoci în care violenţa se 
ridică deasupra intelectului, cu cât dispreţ suveran o consideră 
cel care a fost învins de ea: „Cuvintele voastre și armele 
voastre sunt numai cuvinte și arme caracteristice pentru acel 
despotism pe care îl visaţi voi; e acea stăpânire mai mult 
temporară decât intelectuală, care nu e clădită pe iubirea lui 
Dumnezeu, ci pe siluire. Eu unul, însă, nu vă pizmuiesc nici 
pentru puterea voastră nici pentru armele voastre. Eu am altele 
- adevărul, conștiința nevinovăţiei și numele aceluia care mă 
sprijină și-mi acordă harul său. Și chiar dacă, pentru un anumit 
răstimp va fi înăbușit adevărul de către judecătoarea oarbă, 


136 


lumea, totuși nimeni nu are putere asupra lui. Să lăsăm lao 
parte judecata unei lumi care l-a ucis pe Christ; să nu ne pese 
de ea, în faţa căreia rămâne întotdeauna biruitoare cauza 
Violenţei. Adevărata împărăție a Domnului nu face parte din 
această lume.” 
O 

Iarăşi a biruit teroarea și, ce e mai tragic, puterea lui Calvin 
nu numai că nu e zdruncinată prin fapta lui cea mai gravă, dar 
e chiar sporită în mod uluitor. Căci zadarnic vei căuta în istorie 
cucernica morală și sentimentala dreptate a cărților de citire. 
Trebuie să ne resemnăm: Istoria, această umbră pământească a 
spiritului mondial, nu acţionează nici moral, nici imoral. Nici nu 
pedepsește fărădelegile, nici nu răsplătește pe cei buni. 
Deoarece ea se bizuie în esenţă pe violenţă și nu pe dreptate, 
ea face să parvină avantajele din afară îndeobște celor 
puternici, celor violenţi; iar îndrăzneala, care nu cunoaște 


impedimente, hotărârile brutale sunt - în această luptă 
vremelnică - în favoarea și nu în defavoarea celor ce pun în 
aplicare. 


Și Calvin, atacat pentru asprimea lui, a recunoscut că nu-l 
poate salva decât un lucru; și mai multă asprime și mai multă 
dârzenie brutală. Intotdeauna se împlinește aceeași lege, că cel 
care a exercitat o dată violenţa, trebuie s-o exercite mai 
departe, iar cel care a început cu teroarea, n-are altă 
posibilitate decât s-o extindă. ÎImpotrivirea pe care a 
întâmpinat-o Calvin în timpul procesului Servet și după aceea, 
îi mai întăresc convingerea că, pentru o domnie autoritară, 
înăbușirea legală și simpla intimidare a partidului advers 
constituie o metodă insuficientă și că numai una singură 
asigură totalitatea puterii; nimicirea desăvârșită a oricărei 
opoziții. La început, Calvin se mulțumise să paralizeze pe cale 
legală minoritatea din Consiliul genevez, prin lucrături ascunse 
la alegeri, în favoarea lui. În fiecare ședință a Consiliului 
Comunal, se dădea dreptul de cetăţenie altor emigranți noi din 
Franţa, care depindeau materialicește și moralicește de el; ca 
cetăţeni genevezi erau înscriși în listele electorale: în felul 
acesta atmosfera și opinia Consiliului urmau să fie colorate 
treptat în favoarea lui; toate slujbele urmau să fie date celor 
orbește supuși dictatorului, iar influenţa vechilor patricieni 
republicani să fie complet nimicită. Dar această tendință de 


137 


favorizare a elementului străin devine totuși curând prea 
străvezie pentru genevezii patrioţi; târziu, foarte târziu, 
pătrunde îngrijorarea în rândurile democraţilor, care și-au 
vărsat sângele pentru libertatea Genevei. Ei se adună la 
întruniri secrete, ţin consfătuiri, cum ar putea apăra ultimele 
rămășițe ale vechii lor independente împotriva spiritului de 
dominație al puritanilor. Atmosfera e din ce în ce mai încărcată. 
Pe străzi au loc discuţii violente între populaţia autohtonă și 
imigranţi; în cele din urmă se ajunge chiar la o încăierare, ce-i 
drept, destul de inofensivă, în care sunt rănite cu lovituri de 
pietre două persoane. 

Dar atâta a așteptat Calvin. Pretextul e cât se poate de bine 
venit. Acum poate înfăptui în sfârșit planul îndelung premeditat 
al loviturii de stat, care să-i asigure totalitatea puterii. Imediat 
neînsemnata încăierare de stradă e prezentată drept 
„conspirație oribilă” zădărnicită doar prin „harul Domnului”. 
Conducătorii partidului republican, care n-aveau nici un 
amestec în această încăierare de mahala, sunt arestaţi pe 
negândite și schingiuiți în mod atât de barbar, până ce ei fac 
toate declaraţiile de care are nevoie dictatorul pentru scopurile 
sale: cică a fost plănuită o noapte a Sfântului Bartolomeu, 
Calvin și ai săi urmau să fie uciși și trupe străine aduse în oraș. 
Pe baza acestor „mărturisiri” - stoarse doar cu ajutorul celor 
mai groaznice torturi - privitor la „rebeliunea” plănuită și la 
„înalta trădare” fictiv construită, călăul își poate începe în 
sfârșit opera. Toţi acei care s-au împotrivit câtuși de puţin lui 
Calvin sunt executaţi, dacă n-au avut grijă să fugă la timp din 
Geneva. O singură noapte, și la Geneva nu mai există alt partid 
decât cel calvinist. 

O 

După o asemenea izbândă desăvârșită, după această 
măturare radicală a ultimilor săi potrivnici genevezi, Calvin ar 
putea fi de fapt fără grijă și s-ar putea arăta deci mărinimos. 
Dar știm de la Tucidide, Xenofon și Plutarh că după victorie, 
întotdeauna oligarhii devin tot mai neînduplecaţi. Este una din 
laturile tragice din viața tuturor despoţilor, că ei se tem de 
omul independent, chiar după ce i-au luat orice putere politică, 
chiar dacă i-au pus lacăt la gură. Nu le ajunge că el tace și că e 
nevoit să tacă. Numai împrejurarea că el nu-i aprobă servil, că 
nu le face temenele, că nu se înrolează în gloata lingușitorilor 


138 


slugarnici, însuși faptul că el există, că încă mai există, le 
cășunează necaz. Şi tocmai pentru că de la acea brutală 
lovitură de stat, Calvin s-a descotorosit de toți adversarii săi 
politici și n-a rămas decât unul singur, potrivnicul său moral, el 
se năpustește acum cu și mai multă patimă, cu și mai multă 
înverșunare bătăioasă, asupra acestui ins stingher, Sebastian 
Castellio. 

Singura greutate a atacului constă în aceea de a ademeni, pe 
pașnicul savant să iasă din rezerva lui tăcută. Căci pe Castellio 
l-a obosit lupta făţișă. Firile umaniste sau erasmice ce sunt 
combatanți de lungă durată. Stăruinţa fanatică a omului de 
partid și goana lui persistentă după prozeliţi li se par nedemne 
de un intelectual. Ei mărturisesc o dată adevărul lor, crezul lor; 
dar de îndată ce și le-au manifestat, li se pare de prisos 
străduința continuă de a convinge lumea, în chip de 
propagandă, că singura justă și valabilă e concepţia lor. 
Castellio și-a spus cuvântul în chestiunea Servet; sfidând orice 
primejdie, el a preluat apărarea celor prigoniţi și s-a împotrivit 
terorii de siluire a conștiințelor, cu mai multă dârzenie decât 
oricare alt contemporan. Dar ceasul fusese contra cuvântului 
său liber; el vede că violenţa a învins pentru un timp oarecare. 
De aceea se hotărăște să aștepte, retras, momentul în care va 
putea fi reluată lupta decisivă între toleranţă și intoleranţă. 
Adânc decepţionat, dar nicidecum frânt în convingerea sa, se 
întoarce la munca lui. În sfârșit Universitatea i-a acordat o 
catedră, în sfârșit opera vieţii sale, marea sa operă: traducerea 
Bibliei în două limbi, e aproape terminată. În anii 1555 și 1556, 
după ce i-a fost smulsă cu brutalitate arma cuvântului, Castellio 
a amuţit complet că polemist. 

Dar genevezii știu, prin spioni, că în cercul restrâns al 
Universităţii, Castellio își menţine mai departe părerile 
omenoase; dacă i se încătușează mâna care scrie, el nu lasă să i 
se ferece gura, iar cruciații intoleranţei constată cu obidă că 
postulatul său odios al intoleranţei, și argumentele sale 
irefutabile; contra doctrinei de predestinare se bucură de 
aprobarea crescândă a studenţimii. Un om moral exercită o 
influenţă prin însăși existenţa lui, căci fiinţa lui creează în juru-i 
o sferă de convingere; chiar dacă în aparenţă e mărginită la un 
cerc restrâns, această înrâurire lăuntrică se propagă pe 
nesimţite în depărtare și nu poate fi stăvilită, după cum nu poţi 


139 


opri cercurile valurilor. Castellio rămânând așadar un individ 
periculos, care nu vrea să se plece, trebuie zădărnicită din timp 
influenţa lui. Cu multă viclenie i se întinde o cursă, spre a-l 
atrage iarăși în lupta din jurul ereziei, iar unul din colegii săi 
universitari acceptă bucuros rolul de agent provocator. Într-o 
scrisoare foarte prietenoasă, ca și cum l-ar interesa numai și 
numai o explicaţie pur teoretică, el se adresează lui Castellio cu 
rugămintea ca acesta să-i lămurească opiniile sale cu privire la 
doctrina predestinării. Castellio se declară gata pentru o 
dispută publică, dar chiar de la primele sale cuvinte, un individ 
din public îl acuză de erezie. Castellio bagă imediat de seamă 
intenţia întrerupătorului. În loc să cadă în cursa întinsă și să-și 
apere teza (pentru ca în felul acesta adversarii să aibă destul 
material adunat împotriva lui, spre a susţine acuzarea) el pune 
capăt disputei, iar colegii săi de la Universitate împiedică orice 
demersuri împotriva lui. Dar Geneva nu se dă atât de ușor 
bătută. După ce a dat greș această primă încercare, metoda e 
grabnic schimbată. Deoarece Castellio nu se lasă provocat la o 
discuţie, se încearcă aţâţarea lui prin zvonuri și pamflete. 
Traducerea sa a Bibliei e luată în râs. El e făcut responsabil 
pentru manifeste anonime pline de injurii, cele mai mârșave 
calomnii sunt răspândite peste tot pe seama lui: ca la un 
semnal, s-au înhăitat toţi deodată, ca să se năpustească din 
toate părțile asupra lui. 

Dar tocmai datorită acestui zel exagerat, toţi cei nepărtinitori 
și-au dat seama între timp că după ce i s-a luat acestui mare 
savant, om cu adevărată frică de Dumnezeu, posibilitatea 
graiului liber, se atentează acum la viața lui. Tocmai faptul că 
prigoana întrece orice măsură, creează victimei prieteni de 
pretutindeni; pe neașteptate, străbunul Reformei germane, 
Melanchthon, trece demonstrativ și hotărât de partea lui 
Castellio. Și dânsul, ca și pe vremuri Erasm, e scârbit de 
ticăloșiile tuturor acelora care văd rostul vieţii nu în 
împăciuire, ci în gâlceavă și învrăjbire. Spontan el adresează o 
scrisoare lui Castellio: „Nu ţi-am scris până acum - zice el în 
acest răvaș, - deoarece ocupațiile mele, care mă doboară prin 
puzderia și banalitatea lor dezgustătoare, îmi lasă prea puţin 
răgaz pentru o asemenea corespondenţă, care de altfel mi-ar 
face multă plăcere. Un alt impediment a fost acela că, văzând 
cumplitele neînţelegeri între acei care se dau drept prietenii 


140 


înţelepciunii și ai virtuţii, mă simt copleșit de o tristeţe fără 
margini. Dar te-am prețuit întotdeauna, după felul tău de a 
scrie. Și vreau ca această scrisoare să-ţi fie dovada aprobării 
mele și o mărturie de sinceră simpatie. Doresc să fim uniţi 
printr-o prietenie veșnică. Prin aceea că te plângi, nu numai de 
divergenţele de opinii, dar și de ura cumplită, cu care unii 
urmăresc pe prietenii adevărului, sporești o durere pe care o 
resimt și eu fără încetare. Legenda povestește, că din sângele 
titanilor au luat fiinţă uriașii. Astfel din sămânța monahilor au 
luat ființă unii sofiști, care caută să domnească la curţile 
princiare, în familii și peste popor, și care se cred împiedicaţi 
de către savanţi. Dar Dumnezeu va ști să ocrotească rămășițele 
turmei sale. 

Trebuie deci să răbdăm cu înţelepciune ceea ce nu putem 
schimba. Pentru mine vârsta înaintată înseamnă o îndulcire a 
suferinței mele. Nădăjduiesc să intru curând în biserica 
cerească, departe de furtunile năprasnice care zguduie atât de 
îngrozitor biserica de aici de pe pământ. Dacă rămân în viaţă, 
voi să vorbesc cu tine despre multe lucruri. Rămâi cu bine”. 

Scrisoarea aceasta, care trece imediat în copii prin mâinile 
tuturora, e socotită ca un fel de pavăză pentru Castellio și 
totodată ca o admonestare către Calvin, să înceteze odată cu 
prigoana împotriva marelui savant. Și într-adevăr cuvintele de 
simpatie ale lui Melanchthon au un răsunet puternic în lumea 
umaniștilor; până și prietenii cei mai apropiaţi ai lui Calvin 
stăruie acum pentru pace. Astfel marele savant Baudouin scrie 
la Geneva: „Acum poţi vedea, cât de mult condamnă 
Melanchthon înverșunarea cu care urmărești pe acest om, și 
totodată poţi constata că el nu se gândește nicidecum să 
aprobe toate paradoxurile tale. Are oare vreun rost să-l tratezi 
mai departe pe Castellio ca pe un al doilea Satana și în același 
timp să venerezi pe Melanchthon ca pe un înger?” 

Dar ce gând eronat, să poți povăţui vreodată pe un fanatic 
sau să-l poţi potoli! In chip paradoxal - sau poate în chip logic - 
scrisoarea ocrotitoare a lui Melanchthon exercită asupra lui 
Calvin o înrâurire tocmai contrară. Faptul că potrivnicul său 
mai găsește aprobare, excită și mai mult ura lui Calvin. El știe 
prea bine că acești pacifiști intelectuali constituie, pentru 
dictatura sa bătăioasă, adversari mai periculoși chiar decât 
Roma, Loyola și iezuiţii săi. Căci la aceștia stă faţă în faţă doar 


141 


dogma contra dogmei, cuvântul contra cuvântului, doctrina 
contra doctrinei, pe când aici, în postulatul de libertate al lui 
Castellio, simte că sunt puse în joc principiile fundamentale, ale 
vrerii și acţiunii sale, și anume: ideea autorităţii unitare, tâlcul 
ortodoxiei; iar în orice război, pacifistul din tabăra ta e 
întotdeauna mai primejdios decât cel mai militant adversar. 
Tocmai pentru că scrisoarea-scut a lui Melanchthon ridică 
faima lui Castellio în ochii lumii, Calvin nu mai cunoaște de 
acum încolo alt ţel decât să-i nimicească numele. Din acel ceas 
începe abia lupta propriu-zisă, lupta la cuțite, cu copul 
exterminării. Că se pornește acum la un asemenea atac, 
aceasta o dovedește și ieșirea pe teren a lui Calvin. După cum 
în cazul Servet - ivindu-se necesitatea loviturii decisive - el a 
înlăturat pe omul său de paie, Nicolas de la Fontaine, spre a 
pune el însuși mâna pe spadă, tot astfel renunţă acum la coada 
lui de topor, de Beze. Acum nu mai e vorba pentru el de 
dreptate sau nedreptate, de cuvântul Bibliei și de tălmăcirea 
lui, de adevăr sau neadevăr, ci numai de un singur lucru: să-l 
distrugă definitiv și cât mai grabnic pe Castellio, o dată pentru 
totdeauna. Nu există nici un motiv temeinic pentru al ataca: 
Castellio s-a retras, închinându-se cu totul muncii sale. 
Negăsindu-se nici o pricină, se creează una în mod artificial, și 
se apucă într-o doară o ghioagă spre a lovi în omul urât. 
Pretextul îl furnizează lui Calvin un pamflet anonim, pe care 
spionii săi l-au descoperit la un călător; nu e nici urmă de 
dovadă că această scriere ar avea drept autor pe Castellio și de 
fapt Castellio nici n-a fost autorul ei. Dar Carthaginam esse 
delendam’ - Castellio trebuie nimicit; și astfel Calvin se agaţă 
de această carte, care nici n-a fost scrisă de Castellio, spre a 
copleși pe presupusul autor cu o avalanșă de insulte triviale și 
furibunde. Scrierea sa polemică Calumniae nebulonis cujusdam 
nu mai este cartea unui teolog împotriva altui teolog, ci numai 
zvâcnirea unei furii turbate: Castellio e înfățișat ca hoț, ticălos, 
blasfemator și are parte de înjurături nu mai puţin triviale 
decât acele proferate la ușa cortului. I se impută profesorului 
de la Universitatea din Basel că ar fi furat lemne, ziua în 
amiaza mare, și cartea scrisă într-o beţie de ură, care devine 
tot mai frenetică din filă în filă, încheie cu strigătul de mânie 
spumegândă: „Dumnezeu să te nimicească, Satano!” 


+ Carthagina trebuie dărâmată (lat.). 
142 


Această broșură plină de insulte a lui Calvin poate fi socotită 
drept una din pildele cele mai memorabile, de câtă zăpăceală e 
în stare să producă furia de partid în creierul unui om atât de 
superior ca intelect. E de neconceput că un bărbat religios în 
felul său, care, ca meșter al limbii, cunoaște valoarea fiecărui 
cuvânt și care, ca savant, știe să judece rangul moral al 
adversarului său, face uz de insulte batjocoritoare, atunci când 
e pradă mâniei furioase. În acest om demonic și ura, ca și toate 
celelalte forțe sentimentale, era demonic exagerată. E drept că 
pamfletul constituie totodată și un exemplu, care te poate pune 
în gardă și anume: cât de apolitic poate proceda un politician, 
dacă nu știe să pună frâu patimii sale. Căci sub impresia 
cumplitei nedreptăţi cu care e atacat aici un om cinstit, 
consiliul Universităţii din Basel ridică opreliștea scrisului 
pentru Castellio. O universitate cu faimă europeană nu poate 
socoti compatibil cu demnitatea ei, ca un profesor al acestei 
instituţii să fie acuzat în faţa întregii lumi umaniste de a fi un 
hoţ de lemne, un ticălos, o haimana. Deoarece în mod vădit nu 
mai e vorba aici de o dispută cu privire la doctrină, ci deo 
suspiciune de ordin particular. Castellio capătă din partea 
Senatului autorizaţia specială pentru o ripostă publică. 

Replica lui Castellio constituie un exemplu cu adevărat 
pilduitor și înălțător de polemică omenoasă și umanistică. Nici 
excesul urii nu e în stare să otrăvească cu ură pe acest bărbat 
tolerant până în cele mai adânci cute sufletești; nici o 
trivialitate la adresa lui nu-l poate face pe el însuși trivial. Cât 
calm și câtă nobleţe, chiar în ritmica începutului: „Fără 
entuziasm pornesc pe această cale a disputei publice. Cât aș fi 
preferat să discut cu tine frăţește, în spiritul lui Christos și nu 
în felul derbedeilor, cu insulte care nu pot decât să dăuneze 
faimei bisericii! Deoarece însă datorită ţie și prietenilor tăi, 
visul meu de înţelegere pe cale pașnică nu aste cu putinţă, 
socot că nu este incompatibil cu datoria mea creștinească să 
răspund cumpătat atacurilor tale pătimașe”. Mai întâi Castellio 
arată procedeul necinstit al lui Calvin, care în prima ediţie a 
acelei broșuri despre „Nebulo” îl mai indicase în public ca 
autorul pamfletului, pe când în ediţia doua - dându-și fără 
îndoială seama de eroarea lui din trecut - nu mai pomenește un 
cuvânt despre faptul că dânsul, Castellio, ar fi scris acel 
pamflet; totuși nu are lealitatea să mărturisească cinstit că l-a 


143 


bănuit pe nedrept. Și acum Calvin e strâns cu ușa: „Da sau ba, 
ai știut că în chip nedrept îmi atribui mie această broșură? Eu 
unul nu pot s-o decid. Din două una: sau mi-ai adus învinuirea 
într-un timp în care știai de-acum că nu e întemeiată, și atunci 
ai comis un act de înșelăciune. Sau, n-ai avut certitudinea: 
atunci învinuirea era cel puţin neglijentă. Și într-un caz și într- 
altul atitudinea ta n-a fost frumoasă, căci toate acuzările tale 
sunt neadevăruri. Nu sunt eu autorul acelei broșuri, nici n-am 
trimis-o vreodată la Paris, spre tipărire. Dacă răspândirea ei a 
fost criminală, trebuie să fii tu însuţi învinuit de această crimă, 
căci tu cel dintâi ai divulgat cartea.” Abia acum, după ce a 
dezvăluit cu ce pretexte lipsite de temei l-a atacat Calvin, 
Castellio combate forma vulgară a agresiunii: „Ești foarte 
rodnic în sudălmi și gura ta grăiește din plinătatea inimii. În 
cărticica ta latină mă numești pe rând blasfemator, defăimător, 
nelegiuit, câine care latră, fiinţă obraznică, plină de ignoranță 
și ghiftuită de bestialitate, individ fără frică de Dumnezeu, care 
spurcă Sfânta Scriptură, un nerod care-și bate joc de cele 
sfinte, un dispreţuitor al credinţei, o lichea nemernică, înc-o 
dată un câine murdar, o fiinţă subversivă plină de obrăznicie, 
un spirit străin și pervertit, o haimana și un «mauvais sujet». 
De opt ori îmi zici «canalie» (astfel tălmăcesc eu cuvântul 
„nebulo”); toate aceste răutăţi le așterni cu plăcere pe două 
coli de tipar și-ţi întitulezi cartea: «Calomniile unei lichele», iar 
ultima frază grăiește: «Dumnezeu să te nimicească, Satano!» 
Tot ce este cuprins între copertă și ultima frază, e conceput în 
același stil. Și acesta să fie procedeul unui bărbat de o 
seriozitate apostolică și cu duhul blândeţii creștine? Vai de 
poporul pe care-l conduci, dacă el se lasă inspirat de o atare 
mentalitate, - vai, de ar fi să se adeverească, ca discipolii tăi să 
semene cu maestrul lor. Pe mine, însă, insultele tale nu mă 
ating, nicidecum... Într-o zi va învia adevărul răstignit, iar tu, 
Calvin, vei avea de dat socoteală Celui-de-sus, de toate ocările 
cu care ai împroșcat un ins, pentru care de asemenea a murit 
Isus Christos. Nu simţi oare nici o rușine și nu-ţi ard în suflet 
cuvintele Domnului: «Cel ce-și numește fratele un om rău, va fi 
aruncat în beznă»?” 

Apoi, aproape cu voioșie, Castellio, din sentimentul suveran 
al corectitudinii sale mai presus de orice îndoială, spulberă 
învinuirea de căpetenie a lui Calvin, că ar fi furat lemne la 


144 


Basel. „Aceasta ar fi într-adevăr o crimă foarte gravă - spune el 
batjocoritor -, presupunând că aș fi comis-o. Dar calomnia e o 
crimă tot atât de mare. Să punem acum ipoteza că lucrul ar fi 
adevărat și că aș fi furat într-adevăr pentru că (minunată 
lovitură dată doctrinei de predestinaţie a lui Calvin) așa mi-a 
fost scris - precum ne dăscălești tu. Atunci de ce mă înjuri? N- 
ar trebui oare să-ţi fie mai degrabă milă de mine, că Dumnezeu 
mi-a hărăzit o asemenea soartă și m-a făcut în așa fel, că 
trebuie să fur, vrând-nevrând? De ce, așadar, umpli lumea de 
scandal cu furtul meu? Pentru ca să mă abţin în viitor de a 
fura? Dar dacă eu fur, constrâns de ursita mea, dacă furtul e 
consecința unei predestinări divine, tu ești dator să mă absolvi 
în scrierile tale: mă apasă jugul fatalităţii pe care nu-l pot 
lepăda. Mi-ar fi tot atât de imposibil să mă abţin de la furt, 
după cum nu mi-ar fi cu putinţă să sporesc câtuși de puţin 
înălțimea trupului meu.” 

Abia acum, după ce a expus nerozia acestei defăimări, 
Castellio descrie cum s-au petrecut lucrurile în realitate. Ca și 
sute de alţi cetăţeni, pescuise cu o harpină, cu ocazia unei 
revărsări a Rinului, lemne plutitoare din fluviu. Aceasta, 
bineînțeles, nu fusese numai un lucru îngăduit prin lege - 
deoarece asemenea lemne libere constituie peste tot 
proprietate liberă - dar era și o acţiune special dorită de 
primăria orașului, având în vedere că aceste lemne, adunate, 
primejduiesc podurile în caz de inundație. Şi Castellio e chiar în 
măsură să dovedească, că atât dânsul cât și ceilalţi „hoţi” 
fuseseră răsplătiți de către Senatul orașului Basel cu guaternos 
solidos (cam a patra parte dintr-o piesă de aur) pentru acest 
furt, care în realitate era o operă de ajutorare prestată cu riscul 
vieţii. În urma acestei constatări, nici chiar clica de la Geneva 
n-a mai îndrăznit să repete ocara personală, care nu l-a înjosit 
nicidecum pe Castellio, ci doar pe Calvin. 

Aici nu ajută nici o tăgadă și nici o încercare de a masca 
lucrurile. Calvin, în tendinţa să furioasă de a îndepărta cu orice 
preţ un dușman politic, un dușman de idei, a căutat să violeze 
adevărul cu aceeași îndrăzneală cu care a procedat în cazul 
Servet. Niciodată nu s-a putut găsi nici cea mai mică pată în 
atitudinea plină de omenie a lui Castellio. „Să judece toţi, ceea 
ce am scris” - poate riposta eu seninătate Castellio lui Calvin - 
eu nu mă tem de opinia nimănui, cât timp sunt judecat fără ură. 


145 


Sărăcia vieţii mele particulare o poate afirma oricine m-a 
cunoscut din copilărie, și de ar fi nevoie, aș putea aduce 
nenumărați martori. Dar este oare necesar? Nu ajunge 
certificatul scris chiar de tine și cel emis de partizanii tâi?... 
Chiar propriii tăi discipoli au trebuit să recunoască, și nu o 
dată, că strășnicia și sobrietatea vieţii mele sunt mai presus de 
orice suspiciune. Deoarece doctrina mea nu coincide cu a ta, ei 
au trebuit să se mărginească la declaraţia că eu am apucat pe o 
cale greșită de gândire. Cum îndrăznești tu, așadar, să 
răspândești asemenea lucruri infamante pe socoteala mea, și să 
mai invoci - și numele Domnului pentru aceasta? Nu recunoști 
oare, Calvin, cât de înspăimântător este să implori mărturia 
Atotputernicului pentru niște învinuiri inspirate numai de ură și 
mânie oarbă? Dar și eu îl invoc pe Dumnezeu, însă pe când tu îl 
invoci ca să mă acuzi în chip deșănţat faţă de oameni, eu unul îl 
invoc pentru că m-ai învinuit pe nedrept. Dacă mint eu și tu 
spui adevărul, atunci îl rog pe Dumnezeu să mă pedepsească în 
măsura crimei mele și-i rog pe oameni să-mi ia viaţa și onoarea. 
Dar dacă am spus adevărul și tu ești acuzatorul mincinos, 
atunci îl rog pe Domnul să mă apere pe mine de cursele ce mi 
le întind adversarii, iar ţie să-ți mai dea prilej înainte de moarte 
să te căiești de atitudinea ta, pentru ca păcatul să nu atârne 
cândva în cumpăna mântuirii sufletului tău.” 
O 

Câtă deosebire, câtă superioritate a omului, liber și 
nestingherit față de cel încremenit în sentimentele siguranţei 
sale de sine! Contrast veșnic între firea omului de omenie și cel 
de doctrină, între cel calm, care nu vrea decât să-și păstreze 
opinia lui și între cei care vor să aibă dreptate cu orice chip și 
pe care nu-i rabdă inima, să nu vadă lumea întreagă înjosindu- 
se, prin aceea că se închină ca ei, repetând papagalicește ceea 
ce ei propovăduiesc. Dincolo vorbește conștiința pură și 
limpede, cu grai cumpătat; dincoace zbiară neastâmpărul 
nervos, setea de dominație, preferând ameninţări și imprecaţii. 
Dar adevărata limpezime nu poate fi turburată de ură. 
Niciodată, operele cele mai pure ale duhului nu se realizează 
prin siluire fanatică, ci ele se înfăptuiesc tăcut, cucerindu-se 
prin auto-stăpânire și cumpătare. 

Oamenii de partid însă nu au niciodată în vedere dreptatea, 
ci numai izbânda. Ei nu vor să dea dreptate, ci să aibă dreptate. 


146 


Când apare cartea lui Castellio, izbucnește din nou furtuna. E 
drept că defăimările personale ale „câinelui”, ale „bestiei” 
Castellio, precum și basmul stupid cu pretinsul său furt de 
lemne s-au prăbușit în chip rușinos nici chiar Calvin nu mai 
poate îndrăzni să bată din nou în aceeași strună. De aceea 
atacurile sunt îndreptate în grabă pe un alt tărâm, pe cel 
teologic; din nou sunt puse în mișcare mașinile tipografice, deși 
sunt încă umede de ultimele calomnii; și pentru a doua oară e 
trimis în cruciadă Theodor de Beze. Mai credincios, maestrului 
său decât adevărului, el publică în prefața sa la ediţia oficială a 
Bibliei din Geneva (1558), un „Cuvânt înainte”, care e o 
agresiune atât de pătrunsă de rea-voinţă delatorie contra lui 
Castellio, încât produce pretutindeni o impresie, penibilă, 
tocmai prin aceea că apare într-o carte închinată Sfintei 
Scripturi. 

„Satana, vechiul nostru potrivnic - scrie de Beze -, care a 
recunoscut acum că nu mai poate opri, ca odinioară, 
propovăduirea cuvântului divin, intervine într-un chip mai 
periculos. Multă vreme n-a existat nici o traducere a Bibliei în 
limba franceză, cel puţin n-a existat nici o versiune a Sfintei 
Scripturi, care să merite această denumire; dar iată că acum 
Satana a găsit tot atâţia traducători, câte spirite ușuratice și 
obraznice există, și poate că va găsi și mai mulţi, dacă 
Dumnezeu nu va pune capăt la timp acestui sacrilegiu. Dacă 
mi-ar cere, cineva un exemplu, i-aș indica traducerea Bibliei în 
limba latină și franceză de către Sebastian Castellio, un bărbat 
cunoscut în biserica noastră atât prin ingratitudinea și 
obrăznicia sa, cât și prin strădania noastră zadarnică de a-l 
readuce pe calea cea dreaptă. De aceea socotim o datorie de 
conștiință din partea noastră să nu-i mai trecem numele sub 
tăcere (precum am făcut-o până acum), ci să povăţuim pe toți 
creștinii să se ferească de un asemenea om, pe care Satana și l- 
a ales drept unealtă.” 

Nici că se poate să dai mai precis și mai intenţionat pe un 
savant în mâinile tribunalului ereticilor. Dar Castellio, această 
unealtă aleasă de Satana, nu mai e nevoit să tacă. Îmbărbătat 
de scrisoarea lui Melanchthon, senatul universitar a redat 
libertatea cuvântului celui prigonit. 

Răspunsul lui Castellio către de Beze e străbătut de o tristeţe 
adâncă, am putea spune de-a dreptul mistică. Doar 


147 


compătimire stârnește în sufletul acestui umanist pur faptul că 
un număr de intelectuali de felul său pot uri cu atâta 
înverșunare. Ştie foarte bine, că adepților calvinismului nu le 
pasă de adevărul în sine, ci că ei se agită numai pentru 
monopolul adevărului lor și că nu se vor astâmpăra, până ce nu- 
l vor fi înlăturat și pe dânsul, Castellio, așa precum au izbutit 
până atunci să înlăture pe toţi adversarii lor de idei sau pe cei 
politici. Totuși, sentimentul său de nobleţe refuză să coboare în 
asemenea abisuri de ură. 

„Voi asmuţiţi și încurajați consiliul să mă condamne la 
moarte, scrie el cu presentiment profetic. Dacă aceasta n-ar fi 
dovedită în public prin cărţile voastre, n-aş îndrăzni să susţin o 
asemenea afirmaţie, deși sunt încredinţat că așa este: o dată ce 
voi fi mort, nu vă voi mai putea da nici un fel de răspuns. Faptul 
că mai trăiesc e pentru voi un adevărat coșmar și deoarece 
vedeţi cum Consiliul nu cedează presiunilor voastre, sau cel 
puţin încă nu cedează - dar aceasta se poate schimba curând - 
voi căutaţi să mă faceţi odios și ciumat în ochii lumii.” Pe deplin 
conștient că adversarii vor să-i răpună viaţa, Castellio, totuși, 
nu ţintește în răspunsul său decât în conștiinţele lor. „la 
spuneţi-mi, rogu-vă - îi întreabă pe acești slujitori ai cuvântului 
Domnului -, întrucât atitudinea voastră faţă de mine se poate 
bizui pe Christos? Chiar și în clipa în care trădătorul îl predă 
răstignitorilor, el îi grăiește cu bunătate și țintuit pe cruce, el 
tot se mai roagă pentru călăii săi. lar voi? Pentru că în unele 
chestiuni sunt de altă părere decât voi, mă prigoniţi peste mări 
și ţări cu ura voastră și aţâţaţi pe ceilalți să se poarte la fel de 
urâcios cu mine... Câtă amărăciune trebuie să simţiţi în sinea 
voastră, dacă purtarea voastră capătă din partea Lui o înfierare 
atât de definitivă ca aceasta: «Cel ce-și urăște fratele, e un 
Ucigaș...» Acestea sunt precepte limpezi ale adevărului, la 
mintea orișicui, dacă le desprinzi de toate vălurile teologice; 
chiar și voi le propovăduiţi cu graiul și prin scrierile voastre. De 
ce să nu le recunoașteţi și în viaţa voastră?” 

Dar de Beze, aceasta o știe Castellio, nu este decât un ucenic 
trimis în avangardă. Nu de la el izvorăște acea ură ucigașă, ci 
de la Calvin, de la despotul cugetului, hotărât să oprească orice 
încercare de răstălmăcire a Bibliei, în afară de a lui. De aceea, 
trecând peste de Beze, el se adresează direct lui Calvin. Fără 
nervi, se așază în faţa lui, ochi în ochi. „Îţi dai tu singur numele 


148 


de creștin, ești adept al Evangheliei, te sprijini pe Dumnezeu, 
te fălești să-l fi pătruns intenţiile și afirmi că deţii taina 
adevărului evanghelic. Dar de ce, dacă îi povăţuiești pe ceilalţi, 
nu te povăţuiești oare și pe tine însuţi? De ce tu, care predici 
de la amvon să nu calomniem, îți umpli cărţile cu calomnii? De 
ce mă osândiţi voi - chipurile, ca să-mi frângeţi definitiv 
mândria - cu atâta trufie, cu atâta aroganță și siguranţă de voi, 
de parcă aţi face parte din Consiliul Domnului și de parcă 
Atotputernicul v-ar fi dezvăluit tainele sufletului său?... Pocăiţi- 
vă în sfârșit și aveţi grijă să nu fie prea târziu. Străduiţi-vă, 
dacă e cu putinţă, să vă îndoiţi o clipă de voi înșivă și veţi vedea 
ceea ce văd de pe acum mulţi alţii. Lepădaţi-vă de această 
dragoste de voi care vă mistuie, lepădaţi-vă de ura împotriva 
celorlalți, mai cu seamă de ura împotriva persoanei mele. 
Haideţi să rivalizăm în toleranţă și veţi descoperi că impietatea 
mea e tot atât de puţin reală ca și hula cu care căutaţi să mă 
împovăraţi. Răbdaţi, ca eu să fiu în unele puncte ale doctrinei 
de altă părere ca voi! Să fie oare cu adevărat imposibil, ca între 
oameni cu frica lui Dumnezeu să existe concomitent o 
divergență de opinii, dar o unitate de suflete?”... 

Nicicând un om însufleţit de spirit de omenie și împăciuire n- 
a răspuns mai blajin unor zeloţi și doctrinari; dacă și înainte, 
Castellio a întruchipat, cu măreție ideea de toleranță prin 
cuvânt, acum o înfăptuieşte poate și mai pilduitor, prin 
atitudinea lui plină de omenie, în lupta ce i-a fost impusă. În loc 
să răspundă batjocurii cu batjocură, urii cu ură - „nu cunosc 
niciun pământ și nici o ţară, în care să nu mă fi putut refugia, 
dacă aș fi rostit împotriva voastră lucruri de felul celor ce mi le 
azvârliți mie în obraz” - el preferă să mai facă o dată 
încercarea de a curma cearta printr-o explicaţie omenoasă, 
ceea ce, după concepţia sa, ar trebui să fie întotdeauna cu 
putinţă între intelectuali. Încă o dată el întinde împăciuitor 
mâna dușmanilor, deși aceștia ţintesc de-acum într-însul cu 
toporul lor ucigaș. „Vă rog, deci, pentru dragostea lui Christos, 
respectaţi-mi libertatea și încetaţi în sfârșit să mă copleșiți cu 
învinuiri greșite. Lăsaţi-mă să-mi spun nesilit crezul, așa 
precum vi se îngăduie vouă crezul vostru și precum, eu vi-l 
admit bucuros. Nu-i socotiți mereu greșiți pe aceia a căror 
doctrină diferă de a voastră și nu-i învinuiți tot mereu, 
numaidecât, de păcatul ereziei... Dacă eu, ca și mulţi alţii cu 


149 


frica lui Dumnezeu, tălmăcesc Scriptura altfel decât voi, sunt 
totuși cu trup și suflet creștin. O fi greșind unul din noi, 
desigur, dar totuși să ne iubim unul pe altul! Cel-de-sus va 
dezvălui odată și odată adevărul, celui greșit. Tot ceea ce știm 
însă cu certitudine, voi și eu, sau ceea ce a trebuit măcar să 
știm, este datoria noastră, a fiecăruia, de a iubi aproapele cu 
dragoste creștinească. Să punem deci în aplicare această 
dragoste și în chipul acesta să închidem gura tuturor 
adversarilor. Voi socotiți părerea voastră cea justă? Ceilalţi 
socot la fel pe a lor: cei mai înţelepţi să se arate deci cu 
sentimentele lor cele mai frăţești și să nu cadă în trufie prin 
chiar înțelepciunea lor! Căci Dumnezeu știe tot și El frânge pe 
cei trufași și înalţă pe cei smeriţi. 

Vă spun aceste cuvinte dintr-o mare dorinţă de dragoste. Vă 
ofer iubirea și pacea creștinească. Fac apel la dragostea 
voastră și, că o fac din tot sufletul, asta o mărturisesc în fața lui 
Dumnezeu și în faţa duhului viu. 

Dar în cazul că voi aţi continua să mă combateţi și de acum 
încolo cu ură, dacă nu-mi îngăduiţi să vă aduc la dragostea 
creștinească, atunci mie nu-mi rămâne altă cale decât să tac. 
Las pe Cel de sus să ne fie judecător și să hotărască între noi 
doi, după măsura în care i-am fost credincioși”. 

O 

Sentimentul nu poate admite cum un asemenea apel de 
împăcare, atât de vibrant, atât de profund omenesc, n-ar putea 
potoli un adversar intelectual. Dar este și aceasta una din 
absurdităţile firii pământești, că tocmai ideologii, obsedaţi 
mereu de o singură idee, devin cu totul nesimţitori pentru 
oricare alt gând decât al lor, fie și cel mai omenesc. 
Unilateralitatea în gândire duce însă în mod fatal la nedreptate 
în acţiune și oriunde un om, sau un popor este plin de 
fanatismul unei singure concepţii, acolo nu rămâne loc pentru 
toleranţă. Unui Calvin nu-i produce nici cea mai mică impresie 
zguduitorul apel al acestui om dornic doar de pace, care nu 
predică în public, care nu face propagandă și nu se ceartă, care 
nu e mânat de nici un fel de ambiţie să impună cuiva pe pământ 
cu sila, convingerea lui; cucernica Genevă refuză, acea ofertă 
de împăciuire creștinească, ca o „monstruozitate”. Și imediat 
începe o nouă bătaie de tobe, cu toate gazele otrăvitoare ale 
batjocurii și ale învrăjbirii. Altă minciună e ticluită acum, spre 


150 


a-l face pe Castellio suspect, sau măcar ridicol și poate că e cea 
mai perfidă din toate. În timp ce populaţiei din Geneva îi sunt 
strict oprite toate spectacolele de teatru, considerate drept 
păcat, elevii lui Calvin repetă la seminarul din Geneva o pioasă 
comedie școlară, în care Castellio e pus să apară pe scenă sub 
numele străveziu „de parvo Castello”, ca primul servitor al 
Satanei și i se pun în gură următoarele versuri: 


„Quant à moi, un chacun je sers 
Pour argent en prose oy en vers 
Aussi ne vis-je d'aultre chose...” 


Până și această ultimă calomnie, că acest bărbat, care 
trăiește într-o sărăcie apostolică, își vinde scrisul pentru bani și 
combate cauza doctrinei pure a toleranței doar ca instigator 
plătit de cine știe ce papistași, până și această ticăloșie se 
comite din îngăduinţa lui Calvin. Însă adevăr sau calomnie, 
aceasta i-a devenit de mult indiferent unei calviniste de partid; 
toţi laolaltă sunt stăpâniţi doar de un singur gând: să-l smulgă 
pe Castellio de la catedra universitară din Basel, să-i ardă 
scrisorile și, dacă s-ar putea, o dată cu ele și pe autor. 

Descoperirea ce-o fac acum întâmplător calviniștii, intoxicaţi 
de ură, le e deci cât se poate de bine venită. La una din 
obișnuitele percheziţii în casele geneveze, au fost surprinși doi 
cetăţeni citind o carte care - până și aceasta constituie o faptă 
criminală - nu e prevăzută cu solemnul „Imprimatur” al lui 
Calvin. Mica broșură „Conseil à la France désolée” a apărut 
fără numele autorului și fără indicaţia orașului unde a fost 
tipărită; cu atât mai precis copoii calviniști adulmecă erezia. 
Fără zăbavă, cei doi cetăţeni sunt târâţi în fața Consistoriului. 
De frica instrumentelor de tortură, ei mărturisesc că un nepot 
al lui Castellio le împrumutase broșura. Cu neastâmpăr fanatic 
vânătorii pornesc pe această pistă proaspătă, spre a răpune în 
sfârșit vânatul fugărit. 

Și într-adevăr, această carte „vătămătoare, plină de orori” 
este o nouă operă a lui Castellio. Însă o dată el a căzut în 
vechea, iremediabila sa „eroare”, să povăţuiască potrivnicii, cu 
străduință erasmică, de-a pune capăt pe cale pașnică disputei 
bisericești. El nu vroia să asiste în tăcere, cum învrăjbirea 
religioasă din iubita sa Franţă începe să dea acum roade 


151 


sângeroase, cum protestanții din îndemnul tăinuit al Genevei 
ridică acolo armele împotriva catolicilor. Și ca și cum ar fi 
presimţit noaptea Sfântului Bartolomeu și ororile cumplite ale 
războiului hughenoţilor, el se simte dator să mai expună o dată 
în ceasul al doisprezecelea nerozia unei asemenea vărsări de 
sânge. Nu o doctrină sau cealaltă, lămurește dânsul, e cea 
eronată în sine; greșită și criminală e întotdeauna doar 
încercarea de a sili pe un om să împărtășească cu forţa un crez 
în care nu crede. Orice nenorocire pe pământ purcede de la 
acest „forcement des consciences”, de la încercările 
fanatismului mărginit, mereu înnoite și tot mereu însetate de 
sânge, de a viola conștiinţele. Dar nu e numai imoral și 
nelegiuit, arată Castellio, să impui cuiva o convingere, de care 
e sufletește străin; e totodată nesăbuit și fără rost. Căci orice 
recrutare silită, pentru o anumită concepţie de viaţă, creează 
doar  pseudo-credincioși; metoda de teroare a oricărei 
propagande forțate sporește numai din punct de vedere 
numeric masa partizanilor. În realitate însă, fiecare concepţie 
despre lume, care-și cucerește prozeliţi în felul acesta terorist, 
nu înșeală atât lumea cu calculul ei greșit, cât se înșeală pe 
sine. Căci - și aceste cuvinte ale lui Castellio sunt valabile în 
orice epocă - acei care nu vor decât să aibă un număr mare de 
partizani și au deci nevoie de mulţi oameni, se aseamănă cu un 
netot, care ar poseda un vas mare cu putin vin și l-ar umple cu 
apă, ca să aibă mai mult vin; dar procedând astfel, nu sporește 
nicidecum vinul, ci strică doar vinul cel bun ce-l avea înăuntru. 
Niciodată nu veţi putea susține că acei pe care i-aţi silit să 
mărturisească un crez o fac din toată inima. De ar avea 
libertatea cuvântul, ei ar declara: „Cred din suflet, că sunteţi 
niște tirani nedrepţi și că ceea ce mi-aţi smuls cu forţa nu are 
nici o valoare. Un vin prost nu se face mai bun, dacă silești pe 
oameni să-l bea.” 

Mereu, și cu patimă mereu înnoită, Castellio își repetă 
așadar crezul: Intoleranţa duce în mod fatal la război și numai 
toleranța la pace. Nu cu menghine și topoare și tunuri se poate 
croi drum unei concepţii despre lume, ci numai pe cale 
individuală, pornind de la convingerea lăuntrică; numai prin 
înţelegere și conciliantă pot fi împiedicate războaiele și unite 
ideile. Să fie lăsaţi deci cu religia protestantă cei care vor să fie 
protestanți și să rămână catolici cei care se declară adepţi 


152 


sinceri ai catolicismului; să nu fie siliţi nici unii nici alţii. Cu 
decenii în urmă -,o viaţă de om - înainte ca la Nantes cele două 
confesiuni să se unească în pace, deasupra mormintelor a zeci 
și sute de mii de victime jertfite fără noimă, un umanist 
stingher și tragic schițează aici edictul de toleranţă pentru 
Franţa. „Sfatul pe care ţi-l dau ţie, Franţă, este: să încetezi de a 
viola conștiințele, de a prigoni, de a ucide, și în schimb să 
permiti ca în ţara ta fiecare ins, care crede în Isus Christos, să 
fie îngăduit de a sluji pe Dumnezeu nu după opinii străine, ci 
conform propriei sale convingeri”. 
O 

O asemenea propunere, pentru o înţelegere între catolici și 
protestanți în Franţa, e socotită bineînțeles drept crima 
crimelor la Geneva. Căci diplomaţia secretă a lui Calvin e 
tocmai atunci ocupată să aţâţe, chiar cu sila, războiul 
hughenoţilor în Franţa; nimic nu poate fi deci mai puţin bine 
venit politicii sale clericale agresive, decât acest pacifism 
umanitarist. Imediat se pune totul în mișcare spre a suprima 
solia de pace a lui Castellio. Trimișii lui Calvin gonesc în toate 
direcţiile, autorităţile protestante sunt conjurate prin misive 
speciale și într-adevăr, datorită instigaţiei sale organizate, el 
reușește ca la sinodul general reformat din august 1563 să se 
decidă următoarele: „Se aduce prin aceasta la cunoștință 
bisericii, că a apărut cartea, Conseil â la France desolee, al 
cărei autor este Castellio. Este o operă foarte primejdioasă, de 
care suntem datori să ne ferim”. 

Iarăşi s-a izbutit înăbușirea unei „opere periculoase” - 
fanatismului! - a lui Castellio, încă înainte de răspândirea ei. 
Dar acum să ne răfuim odată definitiv cu acest neclintit și 
neînduplecat anti-dogmatician și anti-doctrinar. Să se termine 
odată cu el, să nu i se astupe numai gura, ci să li se frângă șira 
spinării pentru totdeauna. Și iarăși e scos la iveală Theodor de 
Beze, ca să-l suprime pe Castellio. Broșura lui, Responsio ad 
defensienes et reprehensiones Sebastiani Castelionis, dedicată 
pastorilor orașului Basel, arată chiar prin dedicație, de unde 
anume trebuie să pornească acţiunea. A bătut ceasul, ba chiar 
ceasul suprem, insinuează de Beze, ca justiţia clericală să se 
ocupe de acest eretic primejdios, de acest prieten al ereticilor. 
Într-o aiureală furibundă, cucernicul teolog înfierează deci pe 
Castellio ca mincinos, blasfemator, anabaptist spurcat, 


153 


pângăritor al doctrinei sfinte, sicofant împuţit, patronul nu 
numai al tuturor ereticilor, dar și al soţilor adulteri și al 
criminalilor de rând; în cele din urmă e arătat și ca un bărbat 
care și-a ticluit apărarea în atelierul Satanei. E drept, că în 
oarba pornire a furiei, toate insultele deșănţate sunt aruncate 
de-a valma, așa încât ele se bat cap în cap și se înăbușă 
reciproc. Dar din acest tumult spumegând de mânie, un lucru 
reiese totuși limpede și precis, și anume: voinţa ucigașă de a 
face în sfârșit pe Castellio să amuţească de-a binelea. 
O 

Pamfletul lui de Beze înseamnă acuzarea de mult sorocită în 
faţa tribunalului pentru judecarea ereticilor. Intenţia delatorie 
și-a lepădat pudoarea și se vădește acum în toată goliciunea ei 
provocatoare. Căci nu încape îndoială: Sinodul de la Basel e 
solicitat să alarmeze în grabă autorităţile civile, pentru ca ele 
să pună mâna pe Castellio, ca pe un criminal de rând. Din 
păcate mai stă o formalitate în calea nerăbdării lui de Beze: 
conform legiferării de la Basel, se cere un denunţ în scris 
adresat anume autorităţii respective, pentru ca să poată fi 
intentată o acţiune juridică; o carte tipărită nu e niciodată 
socotită ca atare. Ar fi firesc și de la sine înţeles, ca de Beze și 
Calvin, dacă vor într-adevăr să-l acuze pe Castellio, să înainteze 
autorităţii un asemenea denunțţ în scris, cu iscălitura lor. Dar 
Calvin rămâne la vechea lui metodă - care s-a dovedit atât de 
eficace în cazul Servet - că actul de acuzare să fie semnat și 
înaintat de un al treilea, binevoitor, și să nu-și ia personal 
răspunderea. Se repetă deci exact același fățarnic procedeu ca 
la Viena, ca la Geneva: în noiembrie 1563, imediat după 
apariţia cărţi lui de Beze, un om cu totul incompetent, un 
anume Adam de Bodenstein, prezintă Consiliului de la Basel o 
plângere în scris împotriva lui Castellio, pe care-l acuză de 
erezie. Acest Adam de Bodenstein este ultimul în drept să-și 
însușească rolul de apărător al adevăratei credinţe, căci el nu 
este altul decât fiul faimosului Karlstadt, pe care Luther l-a 
alungat de la Universitatea din Wittenberg, ca un om periculos 
prin exaltarea lui; și nici ca discipol al lui Paracelsus, certat și 
el cu biserica, nu poate fi socotit un stâlp al protestantismului. 
Totuși, în scrisoarea lui adresată Consiliului, el repetă cuvânt 
cu cuvânt toate argumentele haotice din acea carte, care-l 
înfățișează pe Castellio și ca papist și ca anabaptist și ca liber- 


154 


cugetător și ca ateu și-i mai aduce și ocara de a ocroti pe 
făptașii adulterelor și crimelor. Adevăr sau minciună - fapt e că 
cu această scrisoare de acuzare (care mai există și astăzi), 
adresată oficial Consiliului, s-a pășit pe calea formală a 
Justiţiei. Deoarece există acum un document înregistrat, 
tribunalul din Basel nu are altă posibilitate decât să instituie o 
anchetă. Calvin și ai săi și-au ajuns scopul: „ereticul” Castellio 
ocupă forţat un loc pe banca de acuzare a păcătoşilor. 

E O 

În sine n-ar fi greu pentru Castellio să se apere împotriva 
torentului stupid al acestor învinuiri. Căci, în excesul său de zel 
orb, Bodenstein îi aduce concomitent atâtea acuzări în 
contradicţie unele cu altele, încât e clar că nu li se poate da 
crezare. Și apoi, viața exemplară a lui Castellio e îndeobște 
cunoscută la Basel. Un Castellio nu e pus imediat în lanţuri, ca 
un Servet - ceea ce a fost atunci extrem de comod pentru 
acuzatorii din culise - și nici torturat din capul locului cu 
întrebări, ci, ca profesor universitar, e solicitat mai întâi să se 
apere în fața Senatului de învinuirile ce i se aduc. Și e suficient 
pentru colegii săi că, conform adevărului, ei declară pe 
acuzatorul Bodenstein un om de paie, cerând ca de Beze și 
Calvin, de la care pornește de fapt acuzarea, să se înfățișeze în 
persoană dacă vor să-l învinuiască. „Deoarece sunt suspectat 
cu atâta patimă, vă rog din tot sufletul să-mi acordaţi 
îngăduința să mă apăr. Dacă de Beze și Calvin sunt de bună- 
credinţă, să apară ei înșiși în faţa domniilor-voastre și să vă 
dovedească crimele de care mă acuză. Dacă ei sunt convinși că 
au procedat bine, n-au motiv să se ferească de tribunalul de la 
Basel, după ce n-au pregetat să mă acuze în faţa lumii întregi... 
Știu, mari și puternici sunt acei ce mă învinuiesc, dar și 
Dumnezeu e puternic, El, care judecă fără deosebire de 
persoană. Știu, de asemeni, că eu sunt doar un biet necunoscut, 
că sunt un om de rând și nu am nici o faimă; dar tocmai asupra 
celor de rând, celor de jos își coboară Domnul privirile și nu 
lasă neispășit sângele lor, când e vărsat pe nedrept.” De aceea, 
Castellio acceptă bucuros judecata. Dacă va putea fi dovedită 
una singură din toate imputările aduse de potrivnici, își oferă el 
însuși capul pentru ispășirea meritată. 

Bineînţeles că atât Calvin cât și Beze se feresc să primească 
o propunere atât de leală; nici unul din ei nu apare în faţa 


155 


senatului de la Basel. Se pare că mârșavul denunţ nu va avea 
urmări; dar atunci o întâmplare vine pe neașteptate în ajutorul 
adversarilor lui Castellio, tocmai acum, din nefericire, se dă în 
vileag o afacere tenebroasă care întărește bănuiala despre 
erezia lui Castellio și despre prietenia sa cu ereticii. 

La Basel s-a întâmplat ceva ciudat: timp de doisprezece ani 
trăise acolo, la castelul său din Binningen, un nobil străin și 
bogat, sub numele de Jean de Bruge, foarte stimat și iubit în 
toate cercurile burgheze, datorită spiritului său de caritate. lar 
când acest nobil străin moare în 1558, tot orașul ia parte în 
mod solemn la fastuoasele funeralii; sicriul e depus la loc de 
cinste în Catedrala Sfântului Leonard; iarăși trec anii, și într-o 
zi se stârnește zvonul, de necrezut dintru-întâi, că acest străin 
nici n-ar fi fost vreun nobil sau negustor de vază din altă ţară, 
ci că nu ar fi fost nimeni altul, decât vestitul arhieretic, 
proscrisul David de Joris - autorul faimosului Wonderboek - 
care în timpul cumplitului masacru contra anabaptiștilor 
dispăruse în chip misterios din Flandra. Ce necaz pentru tot 
Baselul, că acest dușman nelegiuit al bisericii a avut parte în 
viață și după moarte de cele mai mari onoruri publice. Spre a 
ispăși acum abuzul și înșelăciunea ospitalităţii acordate, 
autorităţile intentează ulterior proces celui de mult defunct. O 
ceremonie oribilă are loc; cadavrul pe jumătate descompus al 
ereticului e scos din mormântul de cinste și e atârnat de 
spânzurătoare, iar apoi e dus în piața mare de la Basel, unde e 
ars împreună cu un maldăr de scrieri eretice; toate acestea se 
petrec sub ochii, miilor de spectatori. Și Castellio, împreună cu 
ceilalți profesori universitari, trebuie să asiste la acest 
spectacol abject - ne putem închipui cu ce sentimente de 
depresiune și scârbă. Căci în toţi acești ani, o prietenie strânsă 
îl legase de David de Joris; încercaseră împreună să-l salveze 
pe vremuri pe Servet și e chiar foarte probabil că David de 
Joris, arhiereticul, a fost și unul din colaboratorii anonimi ai 
cărții lui Martin Bellius De haereticis. În orice caz, e lucru cert 
că Sebastian Castellio nu l-a luat niciodată pe castelanul de la 
Binningen drept simplu negustor, așa cum zicea el, ci că știa de 
la început numele adevărat al pretinsului Jean de Bruge. Însă, 
tolerant în viaţă, ca și în opera sa, nu s-a gândit bineînţeles să 
facă pe delatorul și să retragă unui om prietenia, numai pentru 
că era proscris de către toate bisericile și autorităţile din lume. 


156 


Această legătură, subit descoperită, cu cel mai vestit și cel 
mai hulit anabaptist, dă o confirmare extrem de primejdioasă 
acuzării calviniștilor că Sebastian Castellio ar fi protectorul și 
tăinuitorul unui dublu clește, se ivește concomitent o altă 
legătură apropiată a lui Castellio cu un alt eretic, foarte 
împovărat, cu Bernardo Ochino. Acesta, mai întâi vestit călugăr 
franciscan, cunoscut în toată Italia prin predicile sale 
neegalate, fugise brusc din patria lui din cauza inchiziţiei 
papale. Dar și în Elveţia el sperie curând preoţii reformaţi prin 
îndrăzneala tezelor sale; în primul rând, ultima sa carte - 
Treizeci dialoguri - conţine o interpretare a Bibliei resimţită în 
întreaga lume protestantă ca o blasfemie de necrezut: 
Bernardo Ochino declară acolo, bizuindu-se pe legiuirea lui 
Moise, că poligamia este permisă, deși n-o recomandă; în 
principiu, însă, ea este admisibilă, conform Bibliei. 

Această carte cu teza scandaloasă și cu multe alte concepţii 
intolerabile pentru ortodoxie - ce intentează imediat acţiunea 
contra lui Bernardo Ochino - n-a tradus-o nimeni altul decât 
Castellio, din italienește în latinește. În versiunea lui a fost 
tipărită această operă eretică; prin aceasta el s-a făcut vinovat 
în mod afectiv de răspândirea unor asemenea concepții 
pângăritoare. Bineînţeles că și dânsul e acum aproape tot atât 
de ameninţat din partea tribunalului religios, ca și autorul. 
Peste noapte, imputările vagi ale lui Calvin și de Beze, că 
Sebastian Castellio ar fi capul și sprijinitorul celor mai 
deșănţate erezii, au devenit neliniștitor de plauzibile, datorită 
prieteniei sale intime cu David de Joris și Bernardo Ochino. Pe 
un asemenea om nici nu poate, nici nu vrea să-l ocrotească mai 
departe Universitatea. Și înainte ca să fi început adevăratul 
proces, Castellio e pierdut. 

O 

Ce îl așteaptă pe avocatul toleranţei din partea intoleranţei 
contemporanilor săi, acesta și-o poate închipui după cruzimea 
cu care autorităţile bisericești procedează contra tovarășului 
său, Bernardo Ochino. La Zurich, unde după lungi peregrinări 
găsise, în cele din urmă un refugiu ca preot al micii obști de 
emigranţi italieni, e condamnat să părăsească orașul până în 
trei zile și numai în urma implorărilor sale termenul se mai 
prelungește puţin. Vârsta lui înaintată, de șaptezeci și patru de 
ani, nu este cruţată. Imprejurarea că cu câteva zile înainte de 


157 


proces și-a pierdut soţia, cu mult mai tânără, într-un accident 
groaznic, nu influențează autoritățile ca să-i mai prelungească 
dreptul la ședere în oraș. După cum nu le îmbunează nici faptul 
că Ochino e silit să ia drumul pribegiei cu patru copii minori și 
fără vreo avere, în toiul gerului de decembrie: sentința rămâne 
neclintită. Mai întâi Ochino vrea să se refugieze în Valtellin, 
trecând munţii din Graubünden, căci acolo are prieteni. Dar 
prigonitorii săi au avut grijă să nu-i fie dat victimei lor, 
ereticului, instigatorului, să poposească la căldura vreunui 
cămin; au trimis din timp scrisori peste tot locul, ca să i se 
refuze găzduirea și astfel toate porţile și toate ușile se închid în 
faţa lui, ca înaintea unui lepros. Vrea să facă un popas la Basel; 
dar și aici îl lovește surghiunul, iar cumplita odisee a martirului 
septuagenar, cu cei patru copii ai săi, continuă de-a lungul 
tuturor șoselelor europene. La Mulhouse, la Frankfurt, la 
Nurenberg, e pândit peste tot și mereu gonit mai departe. 
Inaintea lui și în urma lui aleargă scrisorile de aţâţare cu 
semnalmentele; atât ţările catolice, cât și cele protestante, deci 
toate statele Europei, se unesc într-o înverșunare comună să nu 
dea azil bătrânului cărturar proscris. Niciodată, luând în 
consideraţie lipsa de claritate și contrazicerea știrilor, nu se va 
putea cunoaște în întregime cât a pătimit acest surghiunit 
tragic, în acești doi ani de exil. Il susține doar speranţa că în 
cele din urmă va găsi găzduire pentru el și copiii săi în Polonia, 
la oameni mai omenoși. Dar sforțarea e prea mare pentru 
moșneagul doborât, Bernardo Ochino n-a ajuns niciodată la 
ţintă. Victimă a intoleranţei, el cade undeva, neputincios, în 
mijlocul drumului, pe vreo șosea din Moravia și acolo, printre 
străini, e aruncat ca un vagabond într-o groapă, și de atunci el 
a fost dat cu totul uitării. 

În arderea postumă a lui David de Joris și în izgonirea lui 
Ochino, Castellio poate vedea limpede, ca într-o oglindă 
deformată, propria lui soartă. Deja se fac pregătirile pentru 
procesul său, iar într-o epocă de asemenea neomenii, omul a 
cărui singură crimă a fost de a fi simţit prea omenește și de a fi 
arătat compătimire faţă de prea multe victime fugărite, nu 
poate spera în nici un fel de milă, de omenie. Se și ia în 
consideraţie pentru apărătorul lui Servet, soarta lui Servet; 
intoleranţa epocii l-a și apucat de gâtlej pe cel mai primejdios 
adversar al ei - avocatul toleranţei. 


158 


Dar un destin blajin vrea ca prigonitorii săi să nu se bucure 
totuși de strălucitul triumf de a vedea pe Sebastian Castellio, 
dușmanul  înverșunat al oricărei dictaturi, întemnițat, 
surghiunit sau ars pe rug. O moarte subită salvează în ultima 
clipă pe Castellio de la proces și de la năvala ucigașă a 
dușmanilor săi. De mult slăbise rezistenţa trupului, istovit de 
surmenare, iar când grijile și emoţiile obosesc și sufletul, 
organismul subminat nu mai are putere. Până în ultima clipă 
Castellio se mai târăște la Universitate și la masa de scris, dar 
împotrivirea e zadarnică. Deja moartea biruie voinţa de a trăi și 
de a munci mai departe cu duhul. Scuturat de friguri, Castellio, 
e dus în pat. Violente crampe stomacale îl fac să refuze orice 
hrană, afară de lapte; organele funcţionează tot mai prost; în 
cele din urmă, inima zdruncinată nu mai poate continua să 
bată. In ziua de 29 decembrie 1563, Sebastian Castellio moare 
în vârstă de patruzeci și opt de ani, „scăpat din ghearele 
adversarilor săi cu ajutorul lui Dumnezeu”, precum spune un 
prieten compătimitor la moartea lui. 

Cu acest deces încetează și calomnia; prea târziu își dau 
seama concetăţenii, cât de prost și cât de slab au apărat ei pe 
acest om de elită. Moștenirea lăsată de el arată peremptoriu în 
ce sărăcie apostolică a trăit acest mare savant: nici o singură 
monedă de argint nu se găsește în casă; prietenii trebuie să ia 
asupra lor plata sicriului și a datoriilor mai mărunte, a 
cheltuielilor de înmormântare, și să aibă grijă de copiii minori. 
Dar ca o răsplată pentru rușinea acuzării, funeraliile lui 
Sebastian Castellio devin un alai de triumf moral. Toţi aceia 
care tăcuseră, plini de teamă și de prudenţă, cât timp Castellio 
era bănuit de erezie, se înghesuie acum în jurul sicriului, spre a 
demonstra cât de mult l-au iubit și lau prețuit căci e 
întotdeauna mai comod să aperi un mort decât un om viu și 
nesimpatizat. Toată universitatea pășește solemn în cortegiul 
funerar; purtat pe umerii studenţilor, sicriul e adus în catedrală 
și așezat la veșnică odihnă în gangul mănăstirii. Pe propria lor 
cheltuială, trei dintre elevii săi pun să se graveze pe piatra 
funerară următoarea inscripţie: „Mult vestitului dascăl drept 
recunoștință pentru marea lui știință și pentru viaţa lui 
neprihănită”. 

Dar pe când Basel jelește pe acest om integru și doct, 
Geneva jubilează. Mai că ar suna și clopotele la vestea 


159 


binevenită, că în cele din urmă a fost nimicit cel mai energic 
susținător al libertăţii de gândire, că în sfârșit au amuţit acele 
buze, atât de elocvente, care au vorbit împotriva oricărei siluiri 
a conștiinței. Cu satisfacţie tăcută sau răsunătoare, teologii 
comentează moartea omului care și-a slujit cauza, retras și 
integru. A murit Castellio?!! „Optime factum”, scrie Bullinger 
din Zurich, - pe când altul face următoarea aprecierea 
sarcastică: „Ca să nu trebuiască să-și apere cauza în faţa 
Senatului de la Basel, Castellio s-a refugiat la Rhadamanthys*”. 
De Beze, care prin imputarea sa, că Sebastian Castellio ar fi 
acţionat „impulsu instinctuque Diaboli” i-a turburat acestuia 
ultimele zile din viaţă, se fălește cu proorocirea lui inspirată: 
„Am fost un bun profet când i-am spus lui Castellio: Domnul te 
va pedepsi curând pentru blasfemiile tale”. 

Nici chiar moartea acestui luptător stingher, nu a potolit 
furia, nu a istovit ura. Dar e zadarnică ura, ca întotdeauna: 
mortul nu mai poate fi amărât prin nici o batjocură, iar ideea 
pentru care a trăit și a murit stă, la fel cu toate gândurile cu 
adevărat omenoase, deasupra oricărei puteri pământești și 
vremelnice. 


5 Stăpânul Infernului. 
160 


POLII SE ATING 


Le temps est trouble, le temps se 
esclarsira 

Après la pluie l’on atent le beau 
temps 

Apres noises et grans divers contens 

Paix adviendra et malesir cessera. 

Mais entre deulx que mal ion 
souffrera! 


Chanson de Marguerite d'Autriche 


Lupta pare terminată. Cu Castellio, Calvin a înlăturat pe 
singurul adversar spiritual de vază și deoarece a adus 
concomitent la tăcere pe potrivnicii politici de la Geneva, își 
poate continua nestânjenit opera, dându-i o amploare tot mai 
mare. După ce dictaturile au biruit crizele inevitabile ale 
debutului, ele pot fi socotite pentru un timp bine fondate și 
întărite. După cum organismul omului, învingând o stinghereală 
inițială, se adaptează în cele din urmă unei altfel de clime și 
unor împrejurări schimbate de viaţă, tot astfel popoarele se 
deprind uimitor de repede cu forme noi de stăpânire. După 
câtăva vreme, vechea generaţie, care compară amărâtă un 
prezent al violenţei cu trecutul iubit, se stinge treptat, iar la 
spatele ei a crescut între timp un tineret educat în noua 
tradiţie, care consideră aceste idealuri noi, drept singurele cu 
putință, ca ceva absolut firesc. Întotdeauna în curs de 0 
generaţie, un popor poate fi schimbat în chip hotărâtor printr-o 
idee și tot astfel comandamentul lui Calvin a dobândit, după 
două decenii, o formă de existenţă plastică dintr-o substanţă de 
gândire teologică. Spiritul de echitate trebuie să recunoască 
acestui om genial meritul, că în urma izbânzii și-a dezvoltat 
sistemul după un plan grandios, aducându-l treptat la o 
însemnătate mondială. O ordine și o disciplină de fier, în ce 
privește ţinuta, fac din Geneva un oraș model; din toate ţările 
reformațţii pornesc în pelerinaj spre „Roma protestantă”, spre a 

161 


admira aici pilduitoarea înfăptuire a regimului teocrat. Tot ce 
se poate obţine printr-o disciplină energică și o educaţie 
spartană, a fost obţinut cu prisosinţă; e adevărat că 
multiplicitatea creatoare a fost jertfită în favoarea celei mai 
prozaice monotonii, iar bucuria sacrificată corectitudinii reci, 
matematice; în schimb, educaţia în sine a fost înălțată la un fel 
de artă. Toate școlile, toate instituţiile de asistenţă socială sunt 
conduse cât se poate de bine; științei i se acordă un loc 
însemnat, iar cu întemeierea „Academiei”, Calvin nu creează 
numai cea dintâi centrală a protestantismului, dar totodată și 
polul contrar ordinului iezuiţilor, al fostului său tovarăș de 
studii, Loyola. Disciplina logică contra unei alte discipline, 
voinţa oţelită contra unei alte voințe. 

De aici, înzestrați cu minunate arme teologice, predicatorii și 
agitatorii doctrinei calviniste sunt trimiși în lume, după un plan 
strategic bine chibzuit. Căci de mult nu se mai gândește Calvin 
să-și mărginească puterea și ideea la acest unic oraș elveţian; 
peste mări și ţări se avântă voinţa lui nepotolită de dominare, 
spre a cuceri cu încetul toată Europa, lumea întreagă ca adeptă 
a sistemului său totalitar. Scoţia îi este supusă, prin mandatarul 
ei John Knox; Olanda și în parte ţările de la nord sunt pătrunse 
de spiritul puritan. Hughenoţii pregătesc în Franţa lovitura 
decisivă; încă un singur pas norocos și „Institutio” ar fi devenit 
o instituţie mondială, iar calvinismul ferma unitară de gândire 
și de viaţă a lumii apusene. 

Cât de hotărâtor ar fi modificat forma de cultură europeană o 
asemenea izbândă a doctrinei calviniste, aceasta se poate 
calcula după structura specială, pe care calvinismul a știut s-o 
dea, după foarte puţin timp, statelor care au aderat la el. 
Oriunde biserica geneveză și-a putut realiza postulatul etic- 
religios - fie și pentru un răstimp foarte scurt - s-a produs 
înlăuntrul nuanţării general-naţionale un tip special: acela al 
cetățeanului care trăiește sobru, care își îndeplinește fără 
prihană, „spotless” - datoria etică și religioasă. Peste tot orice 
pornire senzual-liberă a fost metodic domolită, iar viața a 
devenit mai rece, mai searbădă. Încă din stradă - atât de mult 
poate dăinui influența unei personalități puternice, 
manifestându-se și în lucruri exterioare - se mai recunoaște și 
astăzi din prima clipă, în fiecare ţară, prezența sau fosta 
prezenţă a disciplinei calviniste, după o anumită severitate în 


162 


atitudine, după o nuanţă de sobrietate în port și în gesturi - 
chiar și în lipsa de somptuozitate și de elemente festive la 
clădirile de piatră. Prin aceea că a frânat individualismul în 
orice privinţă, prin aceea că a înăbușit orice pretenţie 
neastâmpărată de viaţă a fiecăruia în parte și că a întărit peste 
tot autoritatea, calvinismul a modelat, în sânul naţiunilor pe 
care le-a dominat, tipul slujbașului corect, al insului care se 
încadrează modest și stăruitor în colectivitate, deci tipul 
funcţionarului perfect și al burghezului ideal din clasa de 
mijloc. Cu drept cuvânt, Weber a dovedit, în celebrul său studiu 
despre capitalism, că nici un element n-a ajutat atât de bine la 
pregătirea  industrialismului, decât doctrina calvinistă a 
supunerii oarbe, care încă de pe băncile școlii instruiește 
masele pe baza religiei, pentru totalizare și mecanizare, 
întotdeauna însă, o organizare sistematică și energică a 
cetăţenilor sporește forța militară a unui stat; acel neam dârz, 
aspru, rezistent la toate privaţiunile, al navigatorilor și 
coloniștilor, care a cucerit și a colonizat continente noi, mai 
întâi pentru Olanda și apoi pentru Anglia, se trăgea în esenţă 
din puritani, iar această obârşie spirituală a influenţat în urmă 
caracterul american. Toate aceste națiuni datorează 
covârșitoare parte a succeselor lor de politică mondială severei 
înrâuriri didactice a preotului de la Saint Pierre. 

Şi totuși, ce coșmar, ca un Calvin, un de Beze și John Knox, 
acești „Kill-joy” să fi cucerit lumea întreagă sub forma cea mai 
cruntă a primelor lor postulate! Cât de searbădă, cât de 
insipidă, cât de cenușie ar fi devenit întreaga Europă! Cu câtă 
înverșunare turbată ar fi căutat acești zeloţi, dușmani ai artei, 
dușmani ai bucuriei, dușmani ai vieţii, să distrugă minunata 
exaltare a existenţei, fermecătoarele ei prinosuri, în care se 
manifestă în divină diversitate instinctul de joc, elanul creator! 
Cum ar mai fi nimicit ei, în favoarea unei monotonii seci, toate 
contrastele sociale și naţionale, care tocmai prin împestrițarea 
lor, prin bogăţia lor de nuanţe au dat întâietate Apusului în 
istoria culturală a lumii! Cum s-ar mai fi priceput ei să 
împiedice măreaţa beţie de creare, cu gândurile lor cumplit de 
exacte! Așa precum la Geneva au devirilizat pentru secole 
instinctul de artă, așa precum chiar din primul pas spre 
stăpânirea Angliei au strivit pentru totdeauna sub călcâi de fier 
una din cele mai minunate roade ale spiritului mondial: teatrul 


163 


shakespearean, instituind frica de Dumnezeu în locul bucuriei 
pământești - tot astfel, în Europa întreagă, ar fi căzut victimă 
anatemei lor mozaico-biblice orice străduinţă ferventă a omului 
de a se apropia de elementul divin și pe altă cale decât a 
evlaviei canonizate. 

Ţi se tăie răsuflarea când îţi imaginezi o Europă în veacul al 
șaptesprezecelea, al optsprezecelea și nouăsprezecelea, fără 
operă, fără teatru, fără dans, fără arhitectura ei bogată, fără 
festivalurile sale, fără erotica sa rafinată, fără sociabilitatea ei 
subtilă. Doar biserici nude și predici grave, ca înălţare morală, 
doar disciplină și smerenie și frică de Dumnezeu! Arta, această 
lumină divină în cotidianul nostru searbăd și întunecos, ar fi 
fost stânjenită în libera ei dezvoltare de către preoţii care o 
socoteau „orgie păcătoasă”, voluptate, „paillardise”. Niciodată 
prodigalitatea și îndrăzneala talentului sculptural n-ar fi putut 
încremeni într-o operă atât de măiastră, ca acea de la Versailles 
și aceea a barocului roman, niciodată nu s-ar fi putut desfășura 
în modă și dans nuanțele delicate ale rococo-ului; spiritul 
european ar fi pierit în chițibușerie teologică, în loc să se 
dezvolte într-o transformare productivă. Căci lumea rămâne 
stearpă și pustie, dacă nu e adăpată la izvoarele libertăţii și ale 
bucuriei: întotdeauna îngheţată viaţa în orice sistem rigid. 

Din fericire, Europa s-a supus tot atât de puţin „disciplinei” 
riguroase, după cum Grecia n-a acceptat drept lege disciplina 
Spartei: și în acest caz instinctul de viaţă, care cere veșnică 
înnoire, și-a pus contraponderea irezistibilă împotriva tuturor 
încercărilor de a încazarma lumea într-un singur sistem. Numai 
într-o mică parte a Europei disciplina calvinistă a înaintat cu 
succes; dar chiar și acolo, unde a ajuns stăpână, s-a lepădat 
curând, benevol, de strășnicia ei în a da ascultare literei din 
Evanghelie. Nici unui stat nu i-a putut impune Calvin, vreme 
îndelungată, supremaţia sa teocrată; iar după moartea 
dictatorului, având de luptat cu împotrivirea realităţii, 
dușmănia de viaţă, dușmănia de artă a disciplinei, de neclintit 
altădată, se  îmblânzește, se  umanizează curând. Căci 
întotdeauna, după un timp, viaţa simţurilor se dovedește mai 
puternică decât orice doctrină abstractă. Această viaţă, cu seva 
ei fierbinte, topește orice înțepenire, destinde orice tensiune, 
îndulcește orice asprime. După cum un mușchi nu poate 
rămâne necontenit în cea mai rigidă încordare, după cum o 


164 


patimă nu se poate menţine în permanenţă la dogoarea 
maximă, tot astfel nici dictaturile spirituale nu-și pot păstra 
mereu  radicalismul exagerat. De obicei, doar o singură 
generaţie are de suferit în mod dureros suprapresiunea ce o 
exercită asupra ei. 

Și doctrina lui Calvin și-a pierdut mai curând decât s-ar fi 
crezut intoleranţa ei nemăsurată. Aproape niciodată, după 
trecerea unui secol, o doctrină nu mai seamănă cu cea a 
întemeietorului și propovăduitorului ei de odinioară, și ar fi o 
eroare fatală să asemuiești ceea ce a cerut Calvin cu ceea cea 
devenit calvinismul în cursul dezvoltării sale istorice. E drept 
că încă pe timpul lui Jean-Jacques Rousseau se va discuta la 
Geneva dacă teatrul este o distracţie îngăduită sau dacă 
urmează să fie oprită și e adevărat că se cercetează cu toată 
seriozitatea și cu toată râvna problema ciudată, dacă „artele 
frumoase” înseamnă progres sau pierzanie pentru omenire; 
totuși cea mai primejdioasă fază de exaltare a „disciplinei” a 
trecut și rigidul crez biblic a fost adaptat organic elementului 
omenesc. Întotdeauna spiritul de dezvoltare vie știe să 
folosească, pentru scopurile sale misterioase, ceea ce ne-a 
părut mai întâi ca un mare regres, înspăimântându-ne. De la 
fiecare sistem, progresul veșnic ia doar ceea ce-i poate folosi la 
propășire și aruncă tot ce-l stânjenește, ca pe un fruct stors de 
zeamă. Dictaturile înseamnă în uriașul plan al omenirii doar 
corecturi de scurtă durată, iar ceea ce vrea să împiedice în chip 
reacţionar ritmul vieţii, îi dă în realitate un impuls mai energic, 
după o scurtă și trecătoare recidivă: veșnicul simbol al lui 
Bileam, care vrea să blesteme și care binecuvântează, 
împotriva voinţei sale. 

Astfel, ideea de libertate politică a luat fiinţă, printr-o 
transformare ciudată, tocmai din sistemul calvinist care s-a 
străduit, în mod deosebit de crunt, să constrângă libertatea 
individuală: Olanda și Anglia lui Cromwell și Statele Unite, 
primele lui câmpuri de acţiune; acceptă cel mai bucuros ideile 
de state liberale, democrate. Din spirit puritan a fost creat unul 
din cele mai însemnate documente ale epocii contemporane: 
Declaraţia de neatârnare a Statelor Unite, care la rândul ei a 
influenţat în mod hotărâtor declaraţia Franţei pentru drepturile 
Omului. Și cea mai surprinzătoare metamorfoză din toate - 
atingerea polurilor - tocmai acele ţări care urmau să fie 


165 


pătrunse mai temeinic de spiritul de intoleranță au devenit în 
mod uluitor primele aziluri europene pentru ideea de toleranţă. 
Tocmai acolo unde fusese lege religia lui Calvin, realitate și 
ideea lui Castellio. La aceeași Genevă, unde pe vremuri Calvin 
îl arsese pe Servet pentru o divergență de opinii teologice, se 
refugiază „dușmanul lui Dumnezeu”, Antichristul viu al epocii 
sale, Voltaire. Dar, ce să vezi: urmașii lui Calvin îi fac vizite 
prietenești, preoţii din chiar biserica lui discută omenește 
filozofie cu ateul Voltaire. Iar în Olanda, Descartes și Spinoza, 
care nu și-au aflat nicăieri aiurea locul pe pământ, compun 
acele opere menite să elibereze gândirea omenească de toate 
legămintele stânjenitoare ale bisericii și ale tradiţiei. Tocmai în 
umbra celei mai riguroase doctrine religioase se refugiază, de 
oriunde, toţi cei ameninţaţi din pricina opiniilor și a crezului lor 
- 0 „minune”, precum spunea Renan, care altminteri, nu prea 
credea în minuni, această transformare a protestantismului 
rigid în luminarea spiritelor, în toleranţă. Și astfel, după două 
secole, se pătrund aproape frăţește în Olanda, Anglia și 
America toleranța și religia, postulatul lui Castellio și postulatul 
lui Calvin. 


Căci și ideile lui Castellio dăinuie dincolo de epoca sa. Numai 
pentru o clipă pare că amuţește o dată cu omul și solia sa; timp 
de câteva decenii, tăcerea îi împresoară atât de dens și atât de 
întunecat numele, ca și huma sicriul său. Nimeni nu mai 
întreabă de Castellio, amicii săi mor sau se pierd; puţinele 
scrieri tipărite devin cu încetul inaccesibile, pe cele nepublicate 
nu îndrăznește nimeni să le dea la tipar. Zadarnică pare lupta 
lui, zadarnic parcă și-a trăit viaţa. Dar istoria pășește pe căi 
misterioase: tocmai izbânda vrăjmașului său ajută la învierea 
lui Castellio. Năvalnic, prea năvalnic poate, calvinismul și-a 
croit drum în Olanda. Predicanţii oţeliți în școala fanatică a 
Academiei, cred că trebuie să-l întreacă în severitate pe Calvin, 
în ţările recent convertite. Dar curând se ivește o împotrivire la 
acest popor, care tocmai și-a apărat independenţa faţă de 
împăratul a două lumi; nu e dispus să plătească această 
libertate politică de curând cucerită, cu preţul unei siluiri 
dogmatice a conștiinței. În cercurile clericale, câţiva preoţi - 
numiți mai târziu „remonstranţii” - se agită împotriva 
pretenţiei de totalizare a calvinistului, iar în căutare de arme 


166 


spirituale pentru această luptă contra ortodoxiei inexorabile, ei 
își aduc deodată aminte de pionierul uitat, devenit aproape 
legendar. Coornhert, precum și de ceilalți protestanti liberali, 
se referă la scrierile lui Castellio și, din 1603, apar în ediţii noi 
și în traduceri olandeze operele lui, una după alta, stârnind 
peste tot vâlvă și admiraţie mereu crescândă. Dintr-odată se 
vădește că ideea lui Castellio n-a fost câtuși de puţin 
înmormântată, ci că a iernat doar, ca să zicem așa, în epoca cea 
mai grea; acum sosește ceasul eficienţei sale reale. Curând 
scrierile publicate nu mai satisfac nevoile spirituale; se trimit 
curieri la Basel, spre a da de operele postume, rămase în 
manuscris; ele sunt aduse în Olanda, retipărite în câteva ediţii, 
atât în original cât și în traduceri, iar după o jumătate veac de 
la moartea lui, se închină savantului, mort în împrejurări atât 
de tragice, o ediție completă a operelor sale (Gouda, 1612), 
ceea ce niciodată n-ar îi cutezat el să spere. Prin aceasta, 
Castellio se află din nou în plin iureș intelectual, înviat victorios 
și pentru prima dată înconjurat de o ceată de adepţi 
credincioși. Efectul este grandios, deși aproape anonim și 
impersonal. Ideile lui Castellio se dezvoltă în opere străine, în 
lupte străine. În vestita discuţie a Arminianilor pentru 
reformele liberale ale protestantismului, cele mai multe 
argumente sunt împrumutate din scrierile lui; predicatorul 
Gantner din Graubünden - un chip superb, demn de a fi 
modelat de vreun poet elveţian - se înfățișează la apărarea unui 
anabaptist (apărare de auto-jertfire) în faţa tribunalului 
religios, din Chur, cu cartea lui Martin Bellius în mână. Și chiar 
dacă nu va putea fi vreodată dovedit în chip documentar că, 
având în vedere imensa răspândire a operelor sale în Olanda, 
atât Descartes, cât și Spinoza au intrat în contact intelectual, 
cu ideile lui Castellio, presupunerea are aici aproape forţa unui 
fapt îndeplinit. Dar în Olanda nu numai intelectualii, umaniștii 
se lasă câștigați de ideea de toleranţă; cu încetul ea pătrunde 
adânc în sânul naţiunii, care e sătulă de gâlceava teologilor și 
de războaiele religioase, nimicitoare. In pacea de la Utercht 
ideea de toleranţă devine un fenomen de politică de stat și 
pășește prin aceasta din abstract în spaţiul concret, real. 
Zguduitorul apel de respectare reciprocă a opiniilor, adresat pe 
vremuri de către Castellio principilor, îl ascultă acum un popor 
liber politicește și-l ridică la rang de lege. Pornind de la această 


167 


primă provincie a viitoarei sale stăpâniri mondiale, ideea 
respectului față de orice credinţă și orice convingere pătrunde 
victorios mai departe, în timp. Pe rând statele condamnă, în 
spiritul lui Castellio, orice prigoană religioasă, orice urmărire 
pentru o concepţie de viață și de lume. Revoluţia franceză 
acordă în sfârșit individului dreptul de a-și exprima liber, egal 
și frăţește crezul său, opinia sa, iar în secolul următor, al 
nouăsprezecelea, ideea de libertate - libertatea popoarelor, a 
oamenilor, a gândurilor - stăpânește ca o maximă eternă 
întreaga lume civilizată. 
O 

Un secol întreg, până în pragul epocii noastre, această idee 
de libertate domnește, cu absolută siguranţă de sine, peste 
Europa. În temeliile oricărui stat sunt zidite drepturile omului, 
ca un fond intangibil și nemodificabil al oricărei constituţii. Ne 
și închipuiam dispărute pentru totdeauna epocile de despotism 
intelectual, ale concepţiilor impuse cu sila, epocile de dictatură, 
a convingerilor și de cenzurare a opiniilor; și ne închipuiam 
dreptul oricărui individ la independenţă spirituală, tot atât de 
asigurat ca și dreptul său la viaţa fizică. Dar istoria este flux și 
reflux, este un veșnic urcuș și coborâș; niciodată un drept nu 
este cucerit pentru toate timpule și nici o libertate nu este 
asigurată împotriva violenţei care se prezintă mereu sub alte 
aspecte. Întotdeauna, orice progres va fi încă o dată contestat 
omenirii și lucrurile de la sine înţelese vor fi puse din nou în 
discuţie. Tocmai când libertatea e resimţită de noi ca o 
obișnuinţă și nu ca bunul cel mai sfânt, se naște din bezna lumii 
intelectuale o voinţă misterioasă de a o viola; ori de câte ori 
omenirea s-a bucurat prea multă vreme și cu prea multă 
seninătate de pace, o cuprinde curiozitatea primejdioasă după 
beţia puterii și voluptatea criminală a războiului. Căci, spre a 
putea ajunge la ţinta ei de nepătruns, istoria își creează din 
când în când regrese de neînțeles; și după cum la o inundație 
năvalnică se prăbușesc cele mai puternice diguri și stăvilare, 
tot astfel se năruie atunci zidurile moștenite ale dreptului și ale 
dreptăţii. În asemenea ceasuri cumplite, omenirea pare să dea 
înapoi în dezvoltarea ei, până la furia sângeroasă a hoardei și 
până la supunerea de rob a turmei. Dar, ca după orice 
revărsare, apele trebuie să se scurgă; toate tiraniile sfârșesc 
prin a se răci în timpul cel mai scurt; toate ideologiile și 


168 


izbânzile lor vremelnice se sfârșesc o dată cu epoca lor: numai 
ideea libertăţii spirituale, ideea tuturor ideilor, nebiruită deci 
de nici una, revine veșnic, căci e veșnică - precum veșnic e 
duhul. Dacă i se ia din afară, în mod temporar, cuvântul, ea se 
refugiază în cea mai lăuntrică încăpere a conștiinței, unde nu o 
poate ajunge nici o constrângere. Zadarnic își imaginează deci 
potentaţii că pot învinge duhul libertăţii, dacă îi pecetluiesc 
buzele. Căci, cu fiecare om nou se naște o conștiință nouă și 
mereu una din ele își va aminti de datoria ei spirituală, reluând 
vechea luptă pentru drepturile inviolabile ale omenirii și ale 
omeniei; mereu se va ivi un Castellio care să se răscoale 
împotriva unui Calvin, oricare ar fi el, și care să apere 
independenţa suverană a cugetului împotriva tuturor silniciilor 
violenţei. 


SFÂRŞIT 


169 


Din opera lui Sebastian Castellio nu există 
actualmente ediţii noi, cu excepţia unei retipăriri din 
Traité des hérétiques sub îngrijirea părintelui A. Olivet, 
cu o prefață de prof. E. Choisy (Geneva, 1913). 
Publicarea operei De arte dubitandi o pregătește, 
pentru Academia din Roma, d-șoara Dr. Elisabeth 
Feist, după manuscrisul inedit aflat la Rotterdam. 
Citatele din cartea de faţă sunt luate parte din edițiile 
originale, parte din cele două opere ale lui Fernand 
Buisson Sebastien Castellion (Paris, 1892) și Etienne 
Giran, Sebastien Castellion et la Reforme Calviniste 
(Paris, 1914), singurele mai importante, închinate 
până acum lui Sebastian Castellio. Având în vedere 
puținul material documentar și împrăștierea lui, 
trebuie să-i fiu cu atât mai recunoscător d-rei Liliane 
Rosset din Vesenay pentru îndemnul ei hotărâtor, 
precum și domnului pastor de la catedrala lui Calvin 
din Geneva, Jean Schorer, pentru sprijinul său 
binevoitor. La o deosebită gratitudine m-au obligat în 
afară de aceasta biblioteca Universităţii din Basel, care 
mi-a îngăduit cu multă bunăvoință cercetarea 
manuscriselor lui Castellio, precum și Biblioteca 
centrală din Zurich și British Museum din Londra. 


ST. Z. 


170