Puncte Cardinale anul XVI, nr. 10 (190), octombrie 2006

Lui li datorez harul de azi. Titul e + 


se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru vai Şi ve i alături de voi.. 
Să duceți duhul mai departe. Aici a lucrat L'umnezeu... 


PUIC 
CaânDiNALe 


aColiți fanatismul. 


credinţă 
iubire 
speranţa 


“Şândul şi sufletul meu se închină L omnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg lu EI. Sunt fericit că mor pentru Hristos. 


minune. Eu plec, dar vii aveți de purtat O cruce grea şi 









» (Valeriu Gafencu, “Sfântul închisorilor”) 


Îl ANUL XVI 


a 





misiune Sfântă. În măsura în care mi 
„ Făziţi neschimtat adevărul, dar să 





NR. 10/190 


Octombrie 
2006 


16 PAG.-—3lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Circulaţie în afara României: 


UNDE SUNT TORŢIONARII ? 


|. P S. Părinte Bartolomeu, 


Mărturisesc că după ce am parcurs cu emoție 
rândurile Dumneavoastră, am simţit cum sentimentul de 
incredere în Biserică îmi creşte. 

Jurnalul Dumneâvoastră demonstrează cu putere 
că dosariada este o jalnică mascaradă: pohticianiști clăunați 
de vânturile oportuniste, Justițiari scăpați printre fustele 
revolutiei, filozofi năimiţi, legiuitori cu bile cenușii au 
generat un fenomen prin care mulți îşi închipuie că în sfârșit 
Biserica va ieşi. puternic maculată, 

Cele publicate recent de I.P.S Voastră dovedesc 
limpede de ce nu poate dosariada să fie un lucru serios la 
români 

În primul rând, este o impietate să analizezi omul 
pus în condiţii extreme, la limita dintre viață şi moarte, prin 
mijloace și parametri emanați mai degrabă din pântecele 
legiuitorilor sătui și neînsetați, ŞI care nu ştiu ce inseamnă 
să stai într-o celulă „de mai multe ori, mai mulți ani” 

În al doilea rând, securiştii mint, că de aceea 
sunt securiști și unealta celui mai barbar sistem politic. Când 
Soljeniţin a fost expulzat în Occident, i s-a cerut să 
definească comunismul printr-un singur cuvânt. El a 
răspuns: minciuna 

De aceea este greu de crezut că, atunci când totul 
era minciună, numai dosarele sunt sincere 

Recent a trecut la cele veșnice unul dintre ultimii 
„reeducaţi” de la Piteşti. El mi-a mărturisit inainte de moarte 
că ar fi vrut ca legile și societatea civilă să-i arate pe 
schingiuitorii lor, pe cei care i-au tras cu cleștele de testicule 
şi i-au băgat cu capul în hârdău ori le-au zdrobit fluierele cu 
bocancul, dar pentru aceștia nu s-a dat nici o lege, se bucură 
şi ei de nesfârşita tranziţie postrevoluționară și se gudură în 
bârlog atunci când cuvântul „colaborator” este luat mult 
mai serios decât cuvântul „torționar” 

Pentru că aţi trăit experiența scopolaminei care vi 


Ito nă din Os arul dela Aiud (det) ul) 


7 tm e x | 


se turna în mâncare, am extras din tratatul de Botanică 
Farmaceutică al lui Gh. Gninţescu, câteva din efectele ei 
somn fără durere, delir, sete, moliciune musculară... 

Informatorii au vina lor, căci în procesele-scenarii 
din vremea comunismului fiecare cuvânt avea greutatea lui: 
un cuvânt în plus putea însemna 10 ani de temniță grea. De 
aceea şi informatorii, şi colaboratorii, puşi și ei în condiții- 
limită, trebuie să-și ispășească un canon de pocăință 

Dar între informatori zeloşi şi cei determinaţi prin 


violență și amenințări există nenumărate situații greu de 


Le, 


incadrat. 

Or, torționarii sunt de un singur fel: criminali fără 
inimă. fără Dumnezeu, neavând nimic sfânt în ei. Imţativa 
și zelul schingiuirilor le aparținea. 


i. P. S.Voastră, 


Știu că Biserica este locul unde oamenii suferinzi 
trupeşte şi sufletește sunt în curs de tămăduire prin credința 
in lisus Hristos, Domnul nostru. Și mai ştiu un frumos cuvânt 
din slujbele noastre: Mulpumim Ție, Doamne, că ne-ai pus la 
îndemână pocăinţa. Pentru că în Biserică omul trăiește 
această stare de spirit numită pocăință, Biserica nu poate fi 
dărâmată niciodată. Este o putere la care ateii nu au acces, 
pentru că nu fac parte din Biserică, Taina Pocăinţei, căreia i 
se supun creştinii, membrii practicanți ai Bisericii, este sfântă, 
cu adevărat salvatoare și superioară oricăror interpretân și 
comentarii politico-jurnalistice. Ceva superior ei nu poate 
inventa nici 0 instituție seculară, oricât de talentată sau de 
perfidă ar fi 

Sunt convins că puterea de a mărturisi şi puterea 
de a lupta în aceste vremuri confuze îşi are rădăcinile în 
suferința anilor de temniță 

Cu fiască supunere, 
Dr. Pavel Chirilă, 


Asociaţia „Christiana” 








, la paginile 7 - 11 | 


DE LA VALERIU GAFENCU 


5 
: 
7] 
—_. 
= 

i 

[N i-] 

= 

i 1: 
ii =; 
„= 
_) 
SI —) 

a 

%, Lp 
a 
£. 
ta 

SRI E 
=. 

it = SI 
= SE 
i RER 
ŞI 

a ea 

NI i 
N 


r>=—HOo3=- 5 32-a 


detalii şi fragmente în acest n 


| 59. 98 (07. 9 7. 9 (9) 5119)» 














PAG. 2 Nr. 10/190 Octombrie 2006 


PUNCTE CARDINALE 











RĂZBOIUL 


S-A MUTAT PE 
FRONTUL M.A.N.! 


Unde-s două capete, vai de picioare! 


Ministrul Teodor Atanasiu a fost suspendat din funcţie de preşedintele Traian 
Băsescu. Decizia preşedintelui venea în urma recomandării comisiei prezidențiale care se 
ocupa de activitatea miniştrilor în timpul mandatului, iar Atanasiu este acuzat de abuz în 
serviciu. Cu Sabia lui Damocles deasupra capului, ministrul Atanasiu şi prim-ministrul Călin 
Popescu Tăriceanu ceruseră cu trei zile înainte preşedintelui Băsescu ca generalul Bădălan 
„Să se pună la dispoziție” (adică să părăsească funcţia de 
şef al Statului Major General) după ce DNA a anuntat că a 
inceput urmărirea penală a acestuia sub acuzaţii de corupție 
Prin acest gest liberalii au încercat să forțeze mâna 
preşedintelui: sau să temporizeze suspendarea din funcţie a 
lui Atanasiu, generalul Bădălan fiind cunoscut în mediile 
militare, dar şi în cele civile, drept un om al Palatului 
Cotroceni. Lovitura nu a reușit, iar în urma unei conferinţe 
de presă generalul Bădălan a cerut să fie trecut în rezervă. 
Traian Băsescu l-a suspendat pe ministrul Atanasiu, iar 
generalul Bădălan a fost trecut la cerere în rezervă, locul său 
fiind luat de viceamiralul Gheorghe Marin. Dar acesta este 
doar începutul războiului care se poartă pe frontul MApN 
dintre PD și PNL. MApN se vede clar ca fiind o instituție 
bicefală, iar scandalul dintre cele două capete poate duce la 
autodistrugere. 


TĂRICEANU ! 


Ata 


fe, 


Atanasiu: „Sunt o victimă” 


Imediat după suspendare, ministrul liberal Teodor 
Atanasiu a anunțat că „mi-a fost «fabricab» un dosar politic, 
sunt O țintă politică și victima unui abuz, pentru simplul motiv 
că nu m-am făcut preş în faţa președintelui și am propus 
retragerea trupelor româneşti din Irak”. Ministrul sus-pendat a Ya9N 720318) 
al Apărării a mai spus că i-a deranjat pe cei care erau obișnuiți 
să încheie contracte de miliarde de lei cu o singură sursă, sau 
prin încredințare directă, modalități frecvent utilizate până la venirea sa în fruntea ministerului. 
„Am deranjat un grup de generali și ofiţeri superiori din cadrul Armatei, care, potrivit procuronlor 
și controalelor de audit, au confundat bugetul instituției cu propriul buzunar”. 

Teodor Atanasiu nu l-a uitat nici pe „prietenul său”, generalul Bădălan: „Eu îl 
informasem pe preşedintele Băsescu de un an de zile că nu pot să lucrez cu șeful Statului 
Major General, că nu pot să exercit controlul civil asupra Armatei, şi am cerut sprijinul în 
acest sens. Dânsul nu a spus niciodată nu, dar a avut grijă să amâne acest termen. Cu trei 
luni înainte l-am anunțat și despre faptul că DNA a început anchete care îl vizează inclusiv 
pe șeful SMG în unele dosare de corupţie. Nici atunci nu am primit decât un răspuns foarte 
clar de la preşedinte: «Când DNA o să înceapă urmărirea penală, atunci o să discutăm 
despre demiterea domnului Bădălan, până atunci nu avem ce discuta»” 

Atanasiu a mai anunțat că va ataca în contencios administrativ decretul prin care 
președintele Traian Băsescu l-a suspendat din funcţie și că va demisiona dacă cercetarea 
penală durează mai mult de 45 de zile, cât este interimatul la conducerea MApN 


“ Atanasiu credea că ministerul e un SRL” 


În replică, generalul Eugen Bădălan ne-a declarat că Teodor Atanasiu a făcut în 
cazul său o confuzie gravă între o cercetare administrativă și una penală, „DNA, a primit o 
anonimă și câteva articole de presă, iar ministrul Apărarii avea datoria de a intenta generalului 
din subordine o cercetare adminsitrativă, Retragerea mea a fost declanșată de acel dosar, 
care este o făcătură a unui grup de indivizi care s-au pus la dispoziţia lui Atanasiu și care au 
făcut o cercetare total abuzivă. Mai mult decât atât, acest Atanasiu, când i-am semnalat că 
cercetarea administrativă se desfășoară abuziv, el scrie pe raport: «Nu-i cercetare 
administrativă, ci penală», Deci Atanasiu hotarâse că se face cercetare penală de către o 
structură a Ministerului, deşi acesta nu este abilitat să facă acest lucru!”. 

Fostul şef al SMG ne-a declarat că i-a fost enorm de greu să lucreze cu Atanasiu, 
fiind nevoit să scrie pe zeci de rezoluţii ale ministrului: „Rog păstraţi legalitatea”. Generalul 
Bădălan este convins că Atanasiu are două mari hibe: „urăşte armata şi nu poate depăși în 
plan mental gândirea specifică unui conducător de SRL. La mijloc este vorba de prostie, 
grobianism, din moment ce ca ministru începi să scrii că de negocierea unor contracte te 
ocupi tu personal”. 






Armata română se află într-o criză 
fără precedent de la înfiinţarea ei (în 1860) 


şi până în prezent. Suspendarea ministrului 
P ID) -P Apărării, liberalul Teodor Atanasiu, şi 
3 9 9 e [Și trecerea în rezervă a generalului Eugen 


Bădălan, şeful Statului Major General, a 
produs o stare de confuzie în rândul 
cadrelor militare, dar şi în rândul opiniei 
publice, Armata figurând în topul încrederii 
pe locul doi, după Biserică. 









S-a încercat subordonarea MApN 


Eugen Bădălan ne-a mai precizat că Atanasiu “nu 
a avut capacitatea de a înțelege ce este aceea arimata. Și 
nici acum nu ştie. A jignit în permanenţă corpul generalilor 
armatei naţionale, i-a ostilizat în permanenţă. Până în ultima 
clipă am crezut că aceste lucruri se pot soluţiona fără ca ele 
să devină publice şi fără ca ele să aducă un deficit de imagine 
MApN-ului”. În plus, fostul şef al SMG l-a acuzat pe Atana- 
siu că, pe lângă faptul că şi-a adus în minister neamurile, 
amantele, „bijboacele”, a încercat să subordoneze politic şi 
Direcția de Informaţii a Armatei. „A încercat să numescă 
un om de-al lui, încadrat politic la Direcţia de Siguranţă 
Militară, iar ulterior director general adjunct la Direcţia Genarală de Informaţii a Armatei 
(DGIA). M-am opus din răsputeri, dar a reuşit să facă postul civil şi l-a numit până la urmă”. 
Bădălan nu a ezitat să-l acuze pe Atanasiu că a încercat folosirea serviciului de informații 
în scop politic, iar pe Vasile Păun, directorul adjunct al DGIA, l-a caracterizat drept „un om 
îndepărtat din sistem pentru fapte imorale, pe care îl bănuiesc de paranoia”. „Criza pe care 
o traversează astăzi sistemul militar românesc se datorează unui singur lucru: un foarte 
prost management pe care l-a practicat la MApN Atanasiu, care ori nu a avut capacitatea să 
înțeleagă ce este Ministerul Apărării Naţionale, ori a avut 
cu totul şi cu totul alte obiective”, mai spune Bădălan. 


Credibilitatea și imaginea României în pericol ? 


Analistul lulian Chifu, conf. univ. dr. la 
Departamentul Relaţii Internaţionale al SNSPA şi director 
al Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning, 
crede că „rezultatul disputelor politice au dus la această 
situație inedită într-una dintre cele mai importante instituţii 
de forță a României. Rezultatul are la bază divergențe 
fundamentale, poziții divergente, dar, cel mai pregnant, o 
politizare inacceptabilă a instituţiilor şi politicilor cu care 
România participă la angajamentele internaţionale, dar şi a 
organismelor de expertiză şi profesionale, precum Armata 
şi Serviciile de Informații. Actorii implicați au vorbit despre 
acuzații de poliție politică pentru informațiile militare sau 
de poltizarea armatei, în timp ce replica s-a dat pe tărâmul 
corupției din Armată şi a poziției pohtice privind retragerea 
trupelor din Irak. În fapt, prin aceste poziții, politicienii au 
vulnerabilizat instrumente de forță cu care România 
participă la angajamente internaționale şi-şi aplică politica 
externă, de securitate şi apărare. Din cauza jocului politic, 
actorii au pus în pericol credibilitatea şi imaginea României 
înseși”. 


Pakistanizarea relațiilor civil-militare în România? 


Analistul dr. lon Nicu Sava, specialist în studii de securitate, crede că „la o primă 
vedere, sursa acestei crize în relațiile civil-militare este de natură politică, respectiv disputa 
dintre democrați şi liberali, dintre preşedintele Băsescu şi ministrul Atanasiu. Băsescu ar fi 
o nucă «tare», Bădălan o nucă «grea», Atanasiu o nucă «seacă», Tăriceanu o nucă «moale», 
liberalii sunt „curopeni”, democrații sunt „euroatlantici” etc, Cred că această criză este mai 
mult decât atât. Personajele în cauză nu sunt decât actorii unei piese. Aş numi această piesă 
criza pakistanizării relațiilor civil-militare în România. Despre ce este vorba? În decembrie 
1989, militarii au jucat un rol important în detronarea lui Ceauşescu. După 1989, au fost 
trimiși înapoi în cazarmi şi au fost răsplătiți cu reformă, reduceri de tehnică, de buget şi de 
personal, În 1994, soarele a răsărit din nou pe strada militarilor: NATO a devenit interesat de 
România. În cei aproape 10 ani până la intrarea oficială în NATO, militarii au fost cei care 
au dus greul integrării euro-atlantice a României. România în NATO este, până la urmă, 
opera militarilor. Pe parcursul acestui proces s-a născut, practic, o nouă armată: în 1990 nici 
un general nu vorbea limbi străine, astăzi toți vorbesc cel puţin o limbă de circulație; la 
nivelul mijlociu, peste 10,000 de ofiţeri au absolvit diferite cursuri în țări ale Alianţei, iar în 
diferite misiuni internaționale s-au format alți 10.000 de militari. NATO School este şcoala 
la care s-a școlit esrablishment-ul militar românesc, Este vorba despre trupe ce acționează 
astăzi în Irak și Afganistan, despre ofițerii de stat major din structurile Alianţei, despre 
agenţi de informaţii, poliţişti, jandarmi, politicieni, diplomați, jurnalişti etc, Miezul acestei 
relații este alianța cu americanii, Prin această relaţie, establishment-ul militar românesc a 
căpătat o anumită autonomie în definirea rațiunii sale de a fi. Aceasta se numeşte 
«euroatlanticism». Oricine ar nega astăzi importanța euroatlanticismului ar nega rațiunea 
de a fi a militarilor români. Aici au apărut liberalii, în frunte cu ministrul Atanasiu, care a pus 
sub semnul întrebării chestiunea euroatlantică şi derivatele ei: axa Bucureşti-Londra- 
Washington, proiectul Marea Neagră, participarea în Irak și celelalte. Evident că liberalii, la 
rândul lor, nu sunt decât cutia de rezonanţă a tendinței europene de definire a unei politici 
externe diferite de cea americană”. 

Material realizat de 
Florian BICHIR 





GUANTANAMO 


SAU DREPTUL ÎN LAGĂRUL DE DETENȚIE 


Au fost arestaţi în Afganistan, Pakistan sau Gambia 
de către soldați sau agenți ai serviciilor secrete, făcuţi pachet 
ŞI expediați într-o altă lume. Acolo au fost dați în paza a 
1.300 de membn ai unităţii speciale Joint Task Force, băgați 
la izolare şi interogați luni de zile fără a putea vedea vreun 
avocat. Preşedintele țării care îi ținea prizonieri i-a catalogat 
drept Killers, fără a le cunoaşte trecutul. Li s-a comunicat că 
s-ar putea să fie aduşi în faţa unui tribunal militar, unde atât 
acuzatorii, cât şi apărătoni vor fi ofițeri. Că s-ar putea să fie 
condamnați la moarte. Că nu pot face apel decât tot la un 
tnbunal militar, că decizia finală asupra acestui apel va fi 
luată însă la nivel politic, Scene din China? Poveşti din 
defuncta Uniune Sovietică? Nu. Este rătăcirea unei țăn ai 
cărei! guvernanți rostesc înainte de ședintele de cabinet o 
rugăciune şi apelează la divinitate pentru a-și justifica 
deciziile. Statele Unite şi-au creat, într-o “zonă a nimănui” 
din punct de vedere juridic, propriul Gulag. 

În primăvara lui 2004, în baza militară 
Guantanamo, aflată la extremitatea sud-estică a Cubei și 
având o suprafață de 117,6 de kilometri pătrați, erau internați 
aproximativ 610 bărbaţi, ținuți în “Camp Delta”, care se 
compune din patru lagăre de pedeapsă cu grade de securitate 
diferite. Deţinuţii provin din 44 de țări, mulți dintre ei din 
Afganistan. Majoritatea sunt cazați în celule de doi metri pe 
trei, dorm pe priciuri înguste și au la dispoziţie un closet 
turcesc şi o chiuvetă. Pereții celulelor sunt din plasă de oțel, 
iar un acoperiş oferă protecție impotriva ploii. O săgeată 
desenată pe prici marchează direcția de rugăciune, către 
Mecca. Celulele sunt luminate zi și noapte cu becuri de 
neon; unii dintre paznici îngăduie deținuților să-și acopere 
ochii noaptea, pentru a putea dormi. Alţii nu. Echipe formate 
din câte doi sau mai mulți soldați sau agenţi ai serviciilor 
secrete. ii interoghează. pe deţinuţi, până la 16 ore.pe zi, 
câteodată intr-un mod “destul de agresiv”, după cum a 
declarat generalul Geoffrey D. Miller, comandantul coloniei 
de deținuți, pentru revista New Yorker. Dacă interogatoriile 
ar fi mai lungi, aceasta ar insemna privare de somn şi, deci, 
tortură. “Lagărul osândiților” (după cum l-a numit Siiddeursche 
Zeitung) a fost construit de firma Brown & Root, societate 
afiliată concernului Halliburton, aflată, până la sfârşitul lui 
2000, sub conducerea actualului vicepreședinte al Statelelor 
Unite, Dick Cheney. 

Statutul juridic al bazei militare Guantanamo este 
controversat. SUA au ocupat acest golf situat în estul Cubei 
in timpul războiului hispano-american din 1898, iar cinci ani 
mai târziu l-au luat în concesiune, Taxa de concesiune anuală 
este de 2000 de monezi de aur, pe care însă, de la instaurarea 
lui Fidel Castro la putere în anul 1959, regimul de la Havanna 
a refuzat să-i mai primească, În timp ce SUA insistă să li se 
permită să rămână în Guantanamo, guvernul Castro pretinde 
că americanii ocupă în mod ilegal golful, 

Între timp Guantanamo nu mai prezintă o importanță 
strategică pentru americani, însă din punct de vedere juridic, 
baza le este încă utilă, Această bază nu numai că este situată 
în exteriorul Statelor Unite, dar, după cum pretinde Ministerul 
Apărării al SUA, nici nu se află sub suveranitate americană, 
fiind, deci, dincolo de zona de competenţă a tribunalelor 
americane. Și exact acesta este motivul pentru care la 
Guantanamo sunt aduși în mod regulat deținuți, este de părere 
avocatul american Michael Ratner, Ratner a reprezentat pe 
refugiații din Haiti care în anul 1993 au fost aduși și ținuți la 
Guantanamo după ce s-a constatat că sunt purtători ai virusului 
HIV, După ce un tribunal a pronunțat o sentință favorabilă 
lor, refugiații a trebuit să fie eliberaţi. La ora actuală statutul 
juridic al bazei Guantanamo este supus verificării de cau 
Tribunalul Suprem al Statelor Unite. 

La baza acțiunilor guvernului SUA stă un ordin al 
preşedintelui din 13 noiembrie 2001, La acea dată, George 
W, Bush a emis un ordin militar (Military Order) cu privire la 
reținerea unor persoane, tratamentul și tipul de procedură 

juridică care li se vor aplica acestora în cadrul luptei împotriva 
terorismului. Cetăţenii străini care cad sub incidenţa acestui 
ordin urmează să fie privați de un proces corect. Tribunalele 
anunțate de Bush reprezintă “o încălcare flagrantă a 


PUNCTE CARDINALE 


DIN MINCIUNILE 
CASEI ALBE 


În 2004, la Editura Rowobhlt din 
Hamburg, a apărut în o carte pe cât de 
interesantă, pe atât de îndrăzneață într-o ţară 
precum Germania, în care political correciness 
este ca şi acasă, Este vorba de cartea lui Hans 
Leyendechker intitulată Die Liigen des Weifen 
Hauses (“Minciunile Casei Albe”), având subtitlul 
Warum Amerika einen Neuanfang braucht (“De 
ce America are nevoie de un nou început”). 
Născut în 1949, autorul a lucrat aproape două 
„decenii pentru revista Spiegel şi este la 0 ţa] 
actuală redactor politic coordonator la! 
Siiddeutsche Zeitung. Se ocupă de multă vreme. 
cu problematica Orientului Apropiat Şi. a 
“Serviciilor Secrete”, Este laureat al mai multor. 
„premii germane şi internaționale. În cele ce. 
„urmează reproducem, tradus în limba română, 
„capitolul consacrat lagărului, de e, etenă de, Ala, 
“Guantanamo. (G. je). AXE St Pie al 








dt, si i 


pi e 


14 e 
HANS 
LEYENDECKER 


Cuprinsul cărții lui La 

Hans Leyendecker „Ter 
Minciunile Casei Albe Die Liigen 
sau De ce America are des Weiben 
nevoie de un nou început... Hauses 
1. Fabrica de gândire 3 i me it eponim man DI 
Jocul cu adevărul tauri cra a o 
Alesul — George W, Bush 


PNAC* — Puterea noilor fabrici de gândire. 
Doctrina Bush şi rădăcinile ei neoconseryatoare 

“Apocalipsul acum — Dick Cheney? e i Dl pie 
Experta bigotă -Condoleeza Rice o 
Manipulatorul din rândul al doilea "paul Wolfowitz 
Vatatul — Richard Perle: pt) oct stă 
Managerul războiului — Donald Rumsfeld. stoc îi 
Principalul pragmatic = Colin Powell AI 
11, Fabrica de minciuni i sa lite iti ei d 
Mersul: Ziua) în care lumea a fos înşelată Ey ori 4 


see a 


| 
| 
SA 


(Bleu Un martor mort este abuzat 

Falsul despre materialul atomic: Mincinoşii s se sepliză pe 
alți mincinoși ti bio gri A APR ct i 
"Dezinformarea; | Saddam Şi bin Laden. -de ce m ii 
Guantanamo sau dreptul i în bi de piu a ia! 
Politica influenţează justiţia | 
"Războiul pentru America, | 
Minciunile a au picioare lungi, = dintr-o, cane de istorie 4, 


Că își: je $ Vis i pă Ad imi 


13 


anului 20 10, ps x) SRI. Ia 2704 Li bad! a TI PAR af! tati | 
piNACE prea sau acad rr e Nov ina Caan) 





+ 05p- 





Octombrie 2006 Nr. 10/190 PAG. 3 


principiilor fundamentale ale dreptului internațional”, este 
de părere Kenneth Roth, director al organizației new-yorkeze 
pentru apărarea drepturilor omului Human Righis Watch 
Selecţia judecătorilor, procurorilor şi apărătorilor este, potrivit 
unui ordin prezidențial, de competența Ministerului Apărării 
al SUA, concret, a lui Paul A. Wolfowitz. El este cel care 
decide cine să fie pus sub acuzare şi pentru ce anume 
Avocatul Clive Stafford-Smith, care reprezintă mai mulți 
deținuți cu cetățenie britanică, a comparat aceste comitetele 
militare cu “o hidră cu mai multe capete, care au toate figura 
lui Wolfowitz”. Spre deosebire de celelalte tribunale militare 
ordinare din SUA, iniţial nu era permisă introducerea unui 
apel la un tribunal civil, nici măcar în cazul unei condamnări 
la moarte. Sub presiunea opiniei publice internaționale, 
Pentagonul a catadicsit în cele din urmă, în 2004, să accepte 
tribunale de apel civile. 

Tribunalele militare subordonate Pentagonului 
“sunt orice, numai independente nu”, este de părere Neue 
Ziircher Zeitung. Regulile după care se desfăşoară procedura 
juridică au fost stabilite de executiv, dar — după cum a 
precizează în mod expres — Pentagonul are dreptul să dispună 
modificarea acestor reguli oricând în timpul procesului. 
Tocmai acea țară care poartă războaie preventive, chipurile 
pentru a instaura dreptatea în lume, se face vinovată de 
încălcarea unor norme elementare de drept. Fostul procuror 
la Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Richard 
Goldstone, a declarat, în octombne 2003, pentru BBC: “Un 
viitor președinte american va trebui să-și ceară scuze pentru 
Guantanamo”. 

Statele Unite refuză să le acorde deținuților — 
majontatea suspectaţi de a fi talibani sau membri al-Kaida — 
statutul de prizonieri de război sau să-i trateze ca teroriști. În 
primul caz ar trebui ca, după judecarea lor de către un tribunal 
militar, sentința să poată fi revizuită de un tribunal civil. În 
cel de-al doilea caz, deținuții ar trebui tratați conform 
dreptului penal american. Pentru a nu fi obligați să îi încadreze 
pe deținuți în nici o categone juridică, Ministerul Apărării al 
SUA a adoptat punctul de vedere potrivit căruia luptătorii 
talibani şi al-Kaida nu se încadrează în prevederile Convenției 
de la Geneva, chiar şi numai pentru faptul că atunci când au 
fost arestaţi nu purtau uniforme şi, prin urmare, nu ar fi 
respectat regulile războiului. Conform părerilor unor experți, 
această argumentaţie nu este viabilă. Nicholas D. Kristof a 
demonstrat, în New York Times, că şi diverse mişcân de 
rezistenţă, care nu pot fi considerate ca făcând parte din 
forțele armate regulate, cad sub incidența Convenţiei de la 
Geneva. Astfel, “Brigada Arabă” a al-Kaida aparține forțelor 
armate ale regimului taliban, făcând deci parte din cadrul 
unei armate regulate. 

Deținuți din camp-ul din Guantanmo, care este 
condus de un ofiţer de rezervă din Garda Naţională, colonelul 
Nelson Canno, şerii din Michigan, sunt organizaţi într-un fel 
de societate pe clase, fiind împărțiți în patru categorii. Numai 
acei deținuți despre care se presupune că dețin informații şi 
sunt dispuşi să coopereze necondiționaț au şanse să 
promoveze la “clasa întâi”, lagărul numărul patru, unde sunt 
cazaţi în grupuri în barăci. Acolo nu mai sunt obligați să 
poarte uniforma de deţinuţi, de culoare intens portocalie, ci 
primesc haine albe. Au voie să citească, să se întrețină cu 
alți deținuți și să facă sport. Cam a şasea parte din totalul 
deţinuţilor trăiesc în lagărul numărul patru, Pentru a putea 
profita de aceste privilegii, unii povestesc “cai verzi pe 
pereți”, livrând de exemplu informaţii despre existența, 
chipurile, a unor planuri pentru divese acţiuni teroriste, 
provocând astfel răspândirea unor ştiri alarmiste în SUA. 
Rezultatele interogatoriilor sunt controversate, Guvernul SUA 
persistă în a pretinde că informaţiile obținute sunt de mare 
importanţă. În cadrul serviciilor secrete, însă, informaţiile 
din Guantanamo sunt apreciate ca fiind îndoielnice. După 
cum relatează revista Spiegel, în toamna lui 2002, s-au 
deplasat la Guantanamo şi trei agenţi ai Oficiului Federal 
pentru Protecția Constituţiei din Germania (poliția politică 
n. în) şi ai Serviciului de Informaţii Federal (Serviciul de 
Informații Externe — n. tr), pentru interogatorii neoficiale. 
Unul dintre deținuți, cunoscut în mediile respective drept 
“talibanul din Bremen”, a fost adus în fața agenților germani 
cu cătușe la picioare. Un gardian ii ținea cu forța capul împins 
spre spate, ca să nu poată face mişcări bruște. 


(continuare în pag. 4) 


„a ii pi 














PAG, 4 Nr. 10/190 Octombrie 2006 


SAU DREPTUL ÎN LAGĂRUL DE DETENȚIE 


(urmare din pag. 3) 


Situația din Guantanamo provoacă amintirea 
“noului limbaj” din romanul lui George Orwell 1984, 
cuvintele capătând o altă semnificație: se vorbeşte despre 
dreptate şi ceea ce vedem este justiție militară necontrolată, 
se vorbeşte despre interogatonu şi trebuie să ne temem că 
este vorba de tortură. Cel mai tare este cel care stabileşte 
sensul cuvintelor. Deoarece stoarcerea cu forța a unor 
mărturii contravine princpiilor unui stat de drept, Napunile 
Unite au emis în 1949 Declaraţia Generală a Drepturilor 
Omului. Un an mai târziu au urmat Convenţia Europeană a 
Drepturilor Omului şi Convenţia ONU impotriva torturii. Și 
guvernul american se pronunță de decenii în şir pentru 
abolirea torturii. Cu toate acestea, deja mai demult s-au 
cunoscut cazuri — de exemplu în Honduras — când agenți 
CIA acceptau torturarea unor prizonieri de către serviciile 
secrete aliate din străinătate şi asistau la aceste practici 

După 11 septembrie, însă, americanii au ridicat 
această procedură brutală la rangul de metodă justificată 
Unii deținuți care nu s-au arătat dispuşi să coopereze au fost 
predați serviciilor din Maroc, Egipt sau Iordania. La Amman, 
de exemplu, dețunuții au fost obligați să facă mărturisiri cu 
ajutorul bastoanelor. Mahommed Zamar, un sinano-german 
care făcea parte din cercul de prieteni ai pilotului terorist 
Mohamad Atta, a fost predat de CIA sirienilor, care sunt 
cunoscuți pentru metodele lor speciale de tortură. “Nu-i 
stoarcem noi până iese rahatul din ei, ci îi trimitem în alte 
țări, unde sunt storși până iese rahatul din ei”, a relatat un 
“gardian” ziarului Washington Post. Opinia publică 
americană ar considera, chipurile, aceste metode “justificate 
şi necesare”. La interogarea deținuților se aplică “metode 
de stress și constrângere”: printre altele, în timpul 
interogatoriilor sunt obligați să-şi înfășoare capul în glugi, nu 
au Vote să doarmă. sunt obligați să stea ore în șir în poziții 
incomode. cauzatoare de duren. Răniților și bolnavilor li se 
reluză administrarea de calmante. Câteodată, prizonierii sunt 
obligați să se dezbrace la piele și să aştepte în celulele lor 
următoarele ordine. So/tening them up (“inmuierea 
deținuților”) numesc americanii aceste procedee. “In relațiile 
cu deținuții, dacă nu încalci, din când în când, drepturile 
omului, probabil că nu iţi faci treaba cum trebuie”, a declarat 
“gardianul” respectiv pentru Washington Post. 

Majoritatea deținuților din lagărul Guantanamo au 
fost aduși iniţial la baza aeriană americană Bagram, situată 
la circa 60 de kilometri nord de Kabul. Acolo a avut loc 
sortarea lor, într-un hangar amenajat pe timpul ocupaţiei 
sovietice: cei mai importanți nu au ajuns în Cuba, ci au fost 
plasați într-un penitenciar de maximă securitate la Bagram 
sau aduși pe insula Diego Garcia din Oceanul Indian, unde 
au fost interogaţi de specialişti ai serviciului secret american 
Peștii cei mari, creierele atentatelor de la 11 septembrie, 
cum ar fi expertul în logistică al celulei de la Hamburg, 
Ramzi Binalschibb, sau strategul al-Kaidei, Chalid Scheich 
Mohammed, au fost interogați în locaţii secrete. La Bagram, 
de exemplu, “a făcut mărturisiri” Abu Zubaida, fostul 
comandant militar al al-Kaida, La arestare, fusese atins de 
un glonţ și | s-a refuzat administrarea de calmante — până nu 
a vorbit. În Bagram, un medic militar a declarat moartea a 
doi prizonieri drept “omucidere”, Investigația anunțată în 
legătură cu aceste cazuri nu a dus la nici un rezultat. 

În decembrie 2003, revista Srern a concluzionat, 
după convorbiri purtate cu primele persoane eliberate din 
Guantanamo, că lagărul de aici a devenit “un simbol pentru 
modul lipsit de scrupule în care America tratează drepturile 
omului în cadrul luptei împotriva terorismului”, Mohammed 
Saghir, un fost deţinut în vârstă de 52 de ani, provenit din 
nordul Pakistanului, care petrecuse zece luni în Camp Delta, 
a relatat despre greve ale foamei, despre o revoltă a 
deținuților, de colegi de detenţie șocați și deznădăjduiți, Şi 
despre cum “mi-au înghețat şi înțepenit mădularele când 
am fost băgat timp de 24 de zile într-o celulă de izolare 
intunecată, în care, prin sistemul de venitilație, era introdus 
aer rece ca gheața”, După zece luni de detenţie a fost eliberat 
fără nici un comentariu și trimis cu avionul înapoi în patrie 
Acum, el revendică despăgubiri de mai multe milioane, 340 








PUNCTE CARDINALE 


dintre deținuți sunt categorisiți, potrivit categoriilor aplicate de 
armata SUA, ca fiind “periculoși”, ceilalți ca prezentând “un 
grad redus de periculozitate”. În Camp Delta s-ar afla “câteva 
personaje foarte, foarte rele”, este de părere Captain Les 
McCoy, comandantul bazei navale. Aceştia ar fi luat parte la 
atentate teroriste sau ar fi planificat astfel de atentate. Este 
doar o supoziție. În realitate, mulți dintre deținuți sunt inofensivi. 
Unii au fost prinşi de localnici în Afganistan, deoarece 
americanii plăteau recompense. Printre aceştia se numără şi 
cei cinci bărbați kuweitieni care au urmat apelul unei 
organizații umanitare Şi veniseră în Afganistan pentru a ajuta. 
Cel puțin așa pretinde avocatul lor din Washington, care a fost 
angajat de rudele respectivilor. Până acum nu a avut voie să 
stea de vorbă cu clienții săi, Și nici nu 1 s-a comunicat de ce 
sunt de fapt acuzaţi aceştia. Circa o treime din deținuți sunt 
considerați chiar de CIA ca fiind nevinovaţi. Totuşi, nici acestora 
nu Îi se dă dreptul de a-şi dovedi nevinovăția 

Peste douăzeci de oameni aflați în acest lagăr al 
osândiților au încercat să se sinucidă. Dacă cineva încearcă, 
de disperare, doar să-și taie venele la incheietura mâinii, 
aceasta nu figurează în statistică drept tentativă de suicid, altfel 
bilanțul ar arăta și mai sinistru. În februarie 2003, la Guantanamo 
au fost închişi, temporar, chiar şi adolescenţi între 13 şi 15 ani, 
care erau suspectați de a fi cooperat cu teronştii. Adolescenții 
erau totuși ținuți în condiții mai omeneşti decât adulții. “Se 
cheamă că sunt adolescenţi, dar nu joacă în liga de tineret, ci 
în liga adulților, într-o echipă de teroriști”, a declarat generalul 
Richard P. Meyers, primul comandant al lagărului. Între timp, 
tinerii au fost eliberați. 

Cel puțin șase dintre deţinuţi nu au fost arestați în 
Afganistan, ci în Bosnia sau Herţegovina de către militari 
americani, Amnesty International (Al) relatează că aceşti 
deţinuţi au fost transferați în Cuba fără a se aştepta decizia 
Camerei pentru Drepturile Omului din Bosnia — obligativitate 
prevăzută în Acordul de la Dayton în cazul unor astfel de 
arestări și transferuri. Decizia ulterioară a Camerei a fost 
contrară acestei măsuri, ca și sentința Tribunalului Suprem 
din Bosnia. Bărbaţii au fost transferați, fără existența unei baze 
legale, dintr-o țară suverană, prevederile juridice în vigoare 
Mind astfel “în mod clar ocolite” — a declarat Amnesty 
International. Și Madeleine Rees, reprezentanta responsabilului 
ONU pentru drepturile omului din Bosnia-Herţegovina, este 
de părere că “nu există o bază legală” pentru acest “transfer 
arbitrar”, 

Pe cât de arbitrar este dreptul la asistență juridică 
pentru deţinuţi, pentru conducerea lagărului se pare că tot este 
prea mult, Un prim grup de juriști militari americani, care 
urmau să preia apărarea arestaţilor, s-a plâns de faptul că 
toate convorbirile pe care le purtau cu chenții lor puteau fi 
ascultate, În aceeaşi zi în care protestul apărătorilor a fost 
făcut public, acestora li s-a retras mandatul respectiv, relatează 
ziarul britanic Guardian. Următoarea grupă de apărători nu s- 
a lăsat însă prea mult timp intimidată de astfel de presiuni, 
formulând la rândul ei proteste; în ianuarie 2004 Juriştii s-au 
adresat Curţii Supreme a SUA, criticând regulamentul de 






p. 


A i pa "A 
E ast fe 


procedură. Nişte tribunale ale căror sentințe nu pot fi apelate 
într-o curte civilă au un caracter “monarhist” şi pot fi asemuite 
cu 0 “gaură neagră”, au fost de părere apărătorii. Ei au ridicat 
problema dacă o asemenea delimitare față de jurisdicția civilă 
nu contravine Constituţiei americane şi au opinat că 
preşedintele Bush și-ar fi depăşit, prin ordinul respectiv, 
atnibuțiunile de comandant suprem al forțelor armate. 


Până în februane 2004 au fost eliberați circa 90 de 
deținuți. În urma presiunilor politice interne, guvernul SUA a 
anunțat în februane 2004 eliberarea, pe viitor, a altor persoane 
arestate. Însă, aproape concomitent, guvernul SUA a anunțat 
că marea majoritate a celor din Guantanamo trebuie să se 
aştepte la o detenție îndelungată. Cazurile respective vor fi 


reexaminate anual, a declarat ministru! apărării al SUA. 


Donald Rumsfeld. Detinuţii au dreptul să-și prezinte cazul o 
dată pe an unei comisii de eraţiere, care urmează să decidă 
dacă respectivul reprezintă un risc pentru SUA şi va fi reținut 
in continuare, dacă va fi eliberat sau dacă va fi transferat în 
țara sa pentru continuarea unnănriu penale. Unii dintre deținuți 
vor rămâne în lagăr până ce SUA vor fi declarat câştigat 
războiul împotriva terorismului, Având în vedere, însă, că 
războiul împotriva terorismului probabil că nu se va termina 
nicicând, este posibil ca deținuții respectivi să nu fie eliberaţi 
niciodată. Această condamnare pe viață fără proces şi avocat 
echivalează, de fapt, după normele statului de drept american, 
cu condamnarea la moarte. 


Traducere de 
Mălina ANDRONESCU 


pa 


7 A 


Ă 

+ 
E 
| 
| 

X| 

N 








PUNCTE CARDINALE 











Octombrie 2006 Nr. 10/190 PAG. 5 





TÂRZIU DE LUME LA ALUD... 


a TUR), 

apă re 

i DR | a 

Ep ; Sata Se E i, c 
R. sie băi 2i%eztafz 


2: 


D- z 
git pere 
- + -.: 
ap Bled up) . “. 3 va 
pe ul Aa iii soia 44 


Pa aL 


Pă . E . + pSy n 
y ANTE ȘTPI D065! 
. Pas * 


3. paza ei AB ip + azi 5 


CP 3 
. C bi 
ph pi 


d eg 


NET DE e ah | 

= $ iri 740 Măr. îi TE . 
re, SE 2 pate! enter 
E, P- co net en 2 biologii 
sr E. 223 =, - _ AXE . Sa A mia 


A devenit deja tradiție ca în fiecare an, la 14 septembrie, de ziua Înălţării 
Sfintei. Cruci, supraviețuitorii gulagului românesc să se întâlnească în Aiudul 
pătimirilor noastre, casă 'se roage împreună pentru odihna sufletelor celor ce 
s-au săvârșit din viaţă în bezna temniţelor. Aşa că, şi în această frumoasă 
toamnă, ei au venit din toate colţurile țării aici, la Aiud, la întâlnirea în spirit cu 
“cei care nu mai sunt”. p 

De ce la Aiud şi nu în altă parte, că doar ţara a fost plină de temnițe? In 
primul rând, pentru că, pe harta “gulagului românesc”, temnița de la Aiud a 
fost printre cele mai cumplite. Aiud, Aiudule, temniță cruntă,/ Face-le-ai, 
crudule, piatră măruntă, sună un vers dintr-o poezie a lui Radu Gyr (“Blestemul 
Aiudului”). Apoi, pentru că aici, la Aiud, a fost ridicat, prin strădania foştilor 
deţinuţi legionari (care au format marea măjoritate a celor întemnițați în această 
închisoare), un impunător monument menit să cinsteasă şi să perpetueze 
memoria tuturor celor care au suferit şi au murit în temniţele comuniste. Câţiva 
foşti deţinuţi politici, în frunte cu regretatul inginer Gheorghe Brahonschi 
(decedat în 1997) şi cu la fel de regretatul arhitect Niculiţă Goga (decedat în 
1995), prevăzând indiferența cu care oficialităţile postdecembriste îi vor trata 
pe cei jerfiţi în lupta anticomunistă, s-au hotărât să ridice, cu forţe proprii, 
acest strigăt în piatră împotriva uitării şi a indiferenţei românești. Construcţia 
a început la 28 octombrie 1992 şi s-a terminat la 14 septembrie 1999, când a 
avut loc şi inaugurarea festivă. lată cum motiva Gheorghe Brahonschi alegerea 
locului: “La Aiud, loc de întemniţare și exterminare, comuniştii au îngropat, în 
cimitirul denumit de localnici «Râpa Robilon», elita rezistenţei anticomuniste 
româneşti. Înmormântărea deţinuţilor morți se făcea noaptea, pe întuneric, 
fără să li se pună cruce la căpătâi. Aici, unde morții sunt neidentificaţi, mulți 
dintre ei azvârliţi în gropi comune, numai crucile acestui monument le vor 
veghea somnul”. 

Gheorghe Brahonschi şi ceilalți inițiatori ai acestei construcții au avut 
perfectă dreptate: nici instituţiile “statului de drept” din perioada postdecembristă, 
nici “societatea civilă” nu au făcut şi nu fac nici astăzi absolut nimic pentru a 
identifica locurile unde au fost înhumați deţinuţii morți în temnițe, deşi aceste 
locuri sunt îndeobşte cunoscute, iar unii dintre temnicerii care au participat la 
înhumări erau până deunăzi sau mai sunt încă în viață. Mai mult decât atât, 
autorităţile postdecembriste (Şi uneori chiar şi “societatea civilă”) au 
obstrucționat pe cât le-a stat în putință lucrările acestui monument. Guvernanții 
noştri de după aşa-zisa cădere a comunismului continuă să plângă pe morminte 


+) 


- . a D.'s. î— m 
N ÎA--_- ——— TED - -. 
N a st POST i Se 


Si 


* 


daY 
: 

ac 
ZI 

a 





străine, obligând şi poporul român să facă acest lucru, în timp ce martirii noştri îşi 
dorm somnul de veci în morminte neștiute de nimeni, sau în gropile comune de pe 
tot cuprinsul țării, Mai mult decât atât, ni s-a impus, de către nu ştiu ce foruri 
internaționale, să introducem în şcolile româneşti ca obiect de studiu Istoria 
Holocaustului împotriva evreilor. Foarte bine, dar înainte de a face acest lucru, sau 
concomitent cu el, ar fi trebui să se introducă în şcolile româneşti şi studiul unui alt 
holocaust, care ne priveşte direct pe noi, românii, şi anume holocaustul comunist 
împotriva poporului român (tragedie istorică de care — sinistră ironie! — evreii nu 
sunt tocmai străini). Nu vreau prin aceasta să minimalizez suferinţele poporului 
evreu; vreau doar să subliniez că este firesc ca, înainte de a ni se pretinde să 
îngenunchem pe mormintele altora, să ni se dea voie să îngenunchem şi să plângem 
pe mormintele istoriei noastre recente, stabilind noi înşine care ne sunt eroii. 

Este inadmisibil ca, la nici două decenii de la aşa-zisa „revoluție anticomunistă”, 
tineretul aceștei țări să nu aibă habar ce s-a întâmplat, în ultimii 60 de ani, poporului 
român, să nu ştie ce au suferit şi cum au murit părinţii şi bunicii lor în timpul 
prigoanei comuniste. Am rămas stupefiat constatând, cu ocazia ultimelor întâlniri, 
ignoranța unor tineri care, întâmplător sau din curiozitate, se amestecaseră printre 
noi. Deşi păreau şcoliți, din întrebările lor reieşea limpede că nu ştiu nimic — sau 
aproape nimic — despre ce s-a întâmplat, doar cu câteva decenii în urmă, în propria 
lor țară! Nu ştiau ce semnificaţie are monumentul pe care îl contemplau, iar când li 
s-a spus ce simbolizează, unul dintre ei a întrebat candid pentru ce acest monument 
a fost ridicat tocmai aici, la Aiud... Nu ştiau mai nimic nici despre celelalte închisori, 
nici despre canal și despre ororile petrecute acolo, nici despre lagărele de muncă 
forțată şi nici despre minele de plumb sau de cupru în care deținuții politici au trudit 
ani în şir, în condiţii mai grele decât cele ale sclavior de altădată. Ştiau, în schimb, 
câte ceva despre holocaustul comis de naziști împotriva evreilor. 

Văzând ignoranţa acestor tineri (ignoranță de care, desigur, nu sunt ei vinovaţi), 
un fost “locatar” al Aiudului a făcut cu tristețe următoarea remarcă, arătând cu 
mâna spre miile de nume săpate în marmura pereților interiori: “Probabil că amintirea 
lor va pieri o dată cu dispariţia ultimului dintre noi. Pesemne că suferințele lor şi ale 
noastre nu au fost primite ca jertfă, ci au fost doar ispaşă pentru păcate străbune, 
de vreme ce par a se şterge din memoria colectivă”. “Nu, nu cred” — îl contrazise 
un altul, arătând cu mâna spre impunătorul monument. “Nu, pentru că această 
construcție în piatră există şi va depune mărturie”. 


Demostene ANDRONESCU 


AN 

















PAG. 6 Nr. 10/190 Octombrie 2006 





TÂRGSOR E ş 
“INOCENȚII”DE ALTADATA 


Spațiul amintirilor, dintotdeauna, s-a învecinat cu cel de basm. Când chemi un nume din 
memorie, el vine, de cele mai multe ori, însoțit de o poveste. Întâi se Iveşte un contur, o imagine, o 
umbră urmată de un ecou, o şoaptă... şi apoi multe altele se înșiră. Amintirile sunt legate, se trag una 
pe alta, reuşind adesea să ne sustragă din cotidian. Au fost ani lungi de frământări, de întrebări. 
Singuri, în sinea noastră, sau povestind, când ne-ntâleam câte doi sau trei, vânturam ce-a rămas, cât 
a mai rămas, în tinerețea noastră de minte, din ceea ce a fost tinerețea (puşcăria) noastră de odinioară. 


Adunate la un loc, toate, nu mai sunt azi decât o colecție de chipuri, vorbe, tăceri şi spaime, păstrate 


cu grijă (şi frică) în cotloanele noastre interioare, cele mai ascunse. Aceste rămăşiţe, de ani, la întâlniri, 
le întoarcem pe toate părțile, le pntocim, le aerisim. Căutăm ceva? Căutăm, desigur: un fapt ascuns, 
un sens ce ne-a scăpat, un cuvânt ce ni s-a tăinuit. Căutăm rostul: un înțeles în plus, o îndoială în 
minus! În spațiul acesta întrebarea e mereu prezentă: De ce-a fost nevoie să ni se răpească 
adolescența, să ni se fure tinerețea? De ce-a trebuit să moară atâția dintre noi, violent, mult înainte 
de vreme? 

Târgşor. Dimineaţă. Moş Dumitrache descuie lacătele şi strigă: „Deşteptarea!”. Se deschid 
uşile şi toți deținuții din secția de elevi ies în curte şi se aliniază pe două rânduri, pentru numărătoare. 
Unii se grăbesc, îşi aştern la rădăcina celor câțiva castani păturile, ca să prindă un loc la umbra care 
urmează să vină după ridicarea soarelui. Apar şi prim-gardienii, amândoi sau numai unul dintre ei, 
călcând legănat pe picioarele subțiri, ca nişte bețe, înfăşurate în moletiere caraghioase, înfipte cu un 
cap în bocanci şi cu celălalt în burțile mari ale primilor: Viţel şi Tuinea. Fiecare, cu câte un caiet într- 
o mână şi un creion chimic în cealaltă, îi numără pe cei din secție: elevii aliniaţi, plus cei de la 
bucătărie, plus cei de la izolare, plus cărătoni, plus... Primii gardieni, după ce i-au văzut pe toți, şi-au 
muiat creioanele în gură au scris, au socotit, au socotit iar, până le-a ieşit numărul. Ruperea rândurilor! 
O nouă zi. les apoi şi izolaţii la program: spălat la pompă, gimnastică, plimbare. În total, o jumătate de 
oră. Cu Vasile Turtureanu în frunte, şirul izolaților se mişcă în cea mai desăvârşită ordine, aproape ca- 
ntr-un balet. Cine-s ăștia, domnule? Binşiştii! E martie 1949. De-atunci şi până acum au trecut 57 de 
ani şi... unde vor fi copiii de altădată? Obrazul cu puf ca de piersică a lui Mircea Mârza, chipul 
dezamăgit al țâncului de 13 ani, lonică Ladea, când i-am spus că pe Dunăre nu trec corăbii cu pânze? 
E] aştepta de la mine, ca unul ce veneam de lângă mare, să-i povestesc despre luptele cu pirați, sus pe 
arboradă, la „rândunica”, la „zburătorul”... Îi zic: „De ce mă-ntrebi toate astea, vrei să te faci pirat?”. 
lar el: „Nu, vreau să mă lupt cu ei, să-i stârpesc până la unul!”. Mă gândesc acum cum ar fi arătat 
astăzi România dacă cineva, cu minte de copil, ar fi-nceput, încă de-atunci, stârpirea piraților... Copii, 
copilării! 

Erau acolo şi unii mai mari, maturizați în puşcărie, care, elevi fiind, fusseră arestați de Ion 
Antonescu. După aia au fost ținuți închiși şi de comuniști, indiferent de condamnare, ca unii ce, 
comportându-se demn în închisoare, nu puteau fi decât periculoși”. Au trecut anii și târeșorenii de 
altădată, cu timpul, s-au tot împuţinat trecând, rând pe rând, cu violenţă sau discret, la cele veşnice. 
Murcea Mârza a murit electrocutat la Canal, Măzăreanu a fost asasinat la Securitate. Lupeş, evadatul, 
a preferat să fie impuşcat decât să se lase rearestat... A fost la Târgşor un timp al copilănei, atunci 
când Maxim Virgil, ca unul cu mai multă experiență de temniţă, trecea pe la fiecare nou venit şi îl 
încuraja, ajuta, învăța, iniția în taina înțelepciunii, a rugăciunii. Cei de acolo învățau din poeziile lui 
Radu Gyr, care circulau oral: Ce a/b era fotul odinioară!/ Alb patul cu îngeri,/ Albă şcoala primară,/ 
Albă dumineca,/ Albă vacanţa,/ Alb jocul cu țurca şi mingea... („Zodie”) 

Totul s-a sfârșit când a început reeducarea. Marxismul, doctrina urii de clasă, a sfâşierii 
omului de către om, nu avea nimic în comun cu ce e curat şi duşmănea orice formă de inocenţă. 
Dintre elevi, au fost aleşi cei refractari inoculării ideilor marxiste (ireeducabilii) şi au fost trimişi în 
infernul subpământean al lui Maromet, la Jilava, unde au aflat de la foştii conducători ai României 
multe fapte de taină, și au cunoscut oameni adevărați din toate stratunle societății. Cei rămași au fost 
supuşi unui regim de teroare, până când Lupeș, de la reeducare, a evadat. Sfârşitul inocenţei a devenit, 
din acel moment, definitiv şi irevocabil. Târgșorul a fost deversat în Canal şi mai apoi şi acesta, în 
marele ocean al gulagului. Despre cei opt-nouă sute de „deţinuţi” ce-au populat un timp închisoarea 
elevilor s-au scris articole, cărți, s-au făcut referiri mediatice, dar cam puţine. Ce s-a scris despre ei, 
într-adevăr pe larg, se găsește în notele informative. Kilometricul produs al turnătoriei securiste stă 
martor. Au trecut 57 de ani de când trăim în împărăţia lui luda Vânzătorul, acolo unde ierarhia 
valorilor se menţine răsturnată şi unde cu bunuri materiale se cumpără sufletele. Nu numai la noi asta. 
Nemulțumirea a continuat să crească pretutindeni în lume, ca şi teama stăpânitorilor care au „ascuţit 
vigilența”. Ascultarea convorbirilor (spionarea) a atins proporții globale. Așa se face că electronica a 
năvălit în viața, cândva tihnită, a omului de rând, direct din sateliți. Supravegherea continuă a celor 
mulți de către cei ce se tem că vor fi descoperite faptele lor a sporit neliniștea mulțimii. Disperarea ci 
a ajuns până la demenţă, transformând oamenii în bombe. Această maşină infernală de fabricaţie 
satanică, ce funcționează azi cu perspective de „imbunătățire”, e numită, cufemistic: „terorism”, 

La noi, soluția de moment găsită de putere este cercetarea dosarelor. Înzestraţi cu mănuşi şi 
botniță, „cercetătorii tineri”, aceiași despre care „marele poet Adrian Păunescu” scria cândva: Academii 
cu voia mincinoase/ Scol anual recolte de esteţi/ Pătrunşi de laşitate până-n oase, sunt plătiți gras din 
slaba visterie a țării ca să scormonească în măruntaiele trecutului securist, urmând să precizeze EI 
care, cât, pe cine, cum a turnat, să stabilească EI adevărul, ca și când foamea, frigul, frica, bătaia, 
izolarea îndelung îndurate mai sunt măsurabile, sau măsluibile. Noi, cei care le-am răbdat pentru că 
am refuzat reeducarea de la Târgșor şi, trimişi disciplinar, am putut să cunoaștem largul arhipelag al 
gulagului românesc, asistăm astăzi „vegetal” la stupidul spectacol, Din experienţă ştim că e inutil să 
căutăm ce cunoaştem demult, din copilărie. Calea e una singură, e aceeaşi cu Adevărul căutat, se 
numește Hristos. Mântuirea nu vine din cunoaşterea amănunţită a depravării, nici din sortarea, 
sistematizarea delaţiunii pe categorii, şi nicidecum din etalarea decăderii morale, ci dimpotrivă, ca vine 
din curățenie, din cinste sufletească. Mântuitorul, luând copiii la Sine, le-a spus celor care erau de 
față: „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15), 

Noi, târgșorenii, de aceea ne adunăm, an de an, lângă zidurile clădirii cândva mânăstire, apoi 
închisoare de elevi, ca să recăpătăm, unii de la alții, măcar o fărâmă din inocența pierdută, căutată, 
dorită de noi toți. Și, vai, atât de necesară atâtora. 

Constantin IORGULESCU 





PUNCTE CARDINALE 


LA MISLEA ŞI CIUC 
CAMARADELE VEGHEAZĂ 


Ca în fiecare an, la Mislea şi Ciuc, unde au 
funcţionat în anii stalinismului cumplitele închisori politice 


de femei, camaradele noastre de luptă şi suferință, mereu 
mai puține, dar arzând ca 


nişte torţe ale credinţei, cu 
aceeaşi flacără vie şi 
curată, s-au adunat din 
toate colțurile țării să aducă 
cinstire celor ce au fost 
martirizate în temnițele 
comuniste, punând în 
ceruri zălog de credință 
pentru generaţiile care vor 
veni. 


ş 9 i . 
+ n densă i dă le 
„ek 4 

ză 


Din păcate, dacă 
rezistența anticomunistă e 
în genere ignorată în noua 
lume românească, despre 
martirajul feminin se 
vorbeşte chiar cel mai 
puţin. Generaţia închisori- 
lor apune cu acest gust 
amar al impietății urmaşilor, dar se mângâie cu încredințarea 
că Dumnezeu pe toate le ştie şi le consfinţeşte în eternitate, 
statornicind în cer dreptatea care lipseşte de pe pământ. 

Poate că măcar Biserica neamului va şti în cele din 
urmă să fixeze în sinaxar reperele sfințeniei feminine 
româneşti din tragicul secol XX, pentru ca Maica Mihaela 
Iordache, şi atâtea alte figuri de măreție şi abnegație creştină, 
să se bucure de posteritatea pe care o merită. (G. C.) 


PARASTAS LA FETEA — AGNITA 


Un cadru mirific. O poiană ca-n poveşti, străjuită de codri 


seculari, un loc tocmai potrivit pentru haiducie, aşezat în Podişul 

Transilvaniei, între localitățile Ruja şi Noul Săsesc. Imediat după 

23 august 1944, un grup de tineri fedecişti, conduşi de absolvenții 

Liceului Principele Nicolae” din Sighişoara, loan Golea, Teofil Mija, 

Axente Păcurariu şi Aurel Ursu, au organizat aici primul centru de 

rezistență împotriva comunismului. Circumstanţele istorice nu le- 
au fost deloc favorabile. După valul de arestări din mai 1948, dintre 
aceştia, loan Golea, student medicinist, împreună cu fratele său, 
ing. Traian Golea, au reuşit după multe peripeții să ajungă în 
Occident. Studenţii medicinişti, Teofil Mija, Eugen Pintea, Vlad Mihai 
Vasile, Axente Păcurariu şi inginerul Aurel Ursu, au fost arestați şi 
condamnaţi în cadrul organizaţiei anticomuniste “Centrul Studențesc 
Legionar”. Despre Eugen Pintea şi Axente Păcurariu Ştim că au fost 
arestați de către Securitatea din Sibiu, al cărei comandant a fost 
sinistrul colonel Gheorghe Crăciun, viitorul tartor de la Aiud; n-au 
fost judecați, condamnaţi, dar au dispărut pentru totdeauna. 

loan Golea şi Mircea Samoilă (evadat din închisoarea 
Aiud), cu un grup de tineri români din Germania, instruiți de către 
armata americană de acolo, au fost paraşutați în anul 1951 în 
România, în scopuri diversioniste, În august 1953, în timpul festivalului 
tineretului internațional, au răspândit afişe prin care arătau 
participanților străini adevărata față a României comuniste. 

Prinşi în cele din urmă, au fost judecaţi, condamnaţi la 
moarte şi executați la închisoarea Jilava. Nimeni nu cunoaşte locul 
unde au fost aruncați în groapă comună. 

În memoria acestor nefnfricaţi luptători voluntari împotriva 
bestiei roşii, dr, Teofil Mija şi a ing. Aurel Ursu, ambii din Braşov, 
sprijiniți moral şi material de către ing. Traian Golea din USA, au 
durat pe acest loc, la Fetea, un monument-obelisc din beton, 
inscripționat cu numele celor căzuți. Slujba de sfințire şi pomenire 
a fost oficiată de către un sobor de preoți (în frunte cu nelipsitul 
părinte Gh, Bogdan), în prezența a peste 150 de participanţi — 
camarazi, prieteni şi rude ale acestora. 

S-a statornicit ca în fiecare an, la început de septembrie, 
noi, supraviețuitorii închisorilor comuniste, urmaşii noştri şi cei care 


i-au cunoscut să ne adunăm şi să le cinstim memoria, rugându-L pe 
bunul Dumnezeu să-i aibe în grija Lui. 


Zaharia URDEA 














PUNCTE CARDINALE 





Octombrie 2006 Nr. 10/190 PAG. 7 


„RUGUL APRINS” AL INCHISORILOR COMUNISIE 


La peste 40 de ani de la lichidarea închisonlor 
politice comuniste şi la peste 15 ani de la prăbuşirea 
vechiului regim, în România nu avem nici un 
martirologiu oficial şi nici un martir creştin anti- 
comunist cinstit după cuviință de Biserica neamului 
(în timp ce în Rusia, bunăoară, au fost canonizaţi cu 
sutele, ca şi în lumea catolică cei martirizați pentru 
credința lor în timpul războiului civil din Spania). “Să 
ştiţi că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru 
că nu recunoaştem Jertfa”, avertiza nu demult 
Părintele lustin Pârvu. Noi însă nu numai că nu ne- 
am învrednicit, nici bisericeşte, nici istoriceşte, să 
recunoaştem Jertfa mărturisitoare — de la Moţa şi Marin 
(căzuți la Majadahonda în apărarea Crucii), trecînd 
prin Valeriu Gafencu (căruia i s-a şi spus “Sfîntul 
închisorilor”) sau prin sublima mucenicie a filosofului 
Mircea Vulcănescu (“Să nu mă răzbunați!”), pînă la 
ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) şi 
Maica Mihaela lordache (căci femeile şi-au dat şi ele 
tainul lor mucenicesc) —, dar le necinstim zilnic 
memoria, fie prin uitare nepăsătoare, fie prin insinuări 
impioase (cum este, de pildă, aceea că Ortodoxia 
românească n-ar fi opus rezistență comunismului, ci 
ar fi pactizat fără reacție cu acesta). 

Dar, vorba lui Seneca, “suferim de rele 
vindecabile” (sanabilibus aegrotamus malis), drept 
care am găsit de cuviință, la Editura Christiana, să 
ieşim în întîmpinarea ignoranței sau indolenţei curente 
cu o colecţie documentară închinată martirajului 
ortodox din România secolului XX. Intitulată 
„Ortodoxia luptătoare”, noua colecție a fost inaugurată 
în primăvara acestui an prin substanțialul volum Un 
martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M 
Popescu (540 de pagini), iar pentru perioada imediat 
următoare are în pregătire două volume la fel de 
consistente dedicate preotului Ilie Imbrescu (mort în 
închisoare) şi monahului Nicolae de la Rohia (N 
Steinhardt). Într-o perspectivă ceva mai îndepărtată, 
sînt avute în vedere personalități ca Valeriu Gafencu, 
Daniil Sandu Tudor (şi alți reprezentanți ai „Rugului 


loan lanolide 





ntoavcerea la 


Ep a & at Fe aa 


: y. 
HI 7 4 PY A of pi 4 4, 4 
Ce 1) zi Dv, E Le i 1Î7 ÎL 44 XR 
PAPA î îmi 44 i: A 200 ude 4 Saab 0 tasare etala DATINI 





[coca ta a teze e bo ab boi ea 
Aprins”), Mihaela Iordache, Ihe Lăcătușu etc. Fiecare 
volum din această colecție este proiectat să aibă trei 
părți: o biografie a personalității monografiate, o 
crestomaţie din core-spondenţa sau scrierile sale (cu 
bibliografia la zi a acestora) şi o selecție de documente 
din dosarele ce i-au fost întocmite de vechea Securitate. 

Dacă volumul Întoarcerea la Hristos, recent 
apărut la Editura Christiana, atît de înrudit tematic, nu 
a intrat în colecția respectivă, este numai pentru că a 
fost altfel structurat. Povestea lui este schițată, în mare, 
în lămurirea editorială care precede textul regretatului 


loan lanolide. Lucrată în cea mai mare parte, cu 
admirabilă şi exemplară migală, pe parcusul mai multor 


ani, la Miînăstirea Diaconeşti (com. Agâş, jud. 
Bacău), unde a ajuns după lungi peripeții (împlinindu- 
se astfel şi năzuința autorului dintr-o scurtă 
însemnare cu caracter testamentar: „Călugării vor 
fi cei mai îndreptățiți să se pronunţe asupra "acestui 
document”), această carte este fără îndoială una 
dintre cele mai bune din întreaga literatură a 
închisorilor. Dar interesul ei nu stă atit în faptele 
relatate, cît în deschiderea duhovnicească: anecdotica 
se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini 
de Filocalie contemporană, relevind cu prisosință că 
în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, 
s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală 
corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, 
de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit 
lovită la rîndul ei de teroarea ateismului oficial al 
epocii staliniste). 

Ce editor nu s-ar simţi onorat să contribuie 
la apariția unei asemenea mărturii inedite? lar bucuria 
împreună-lucrării este cu atit mai mare cu cit ediția 
a avut şansa unui cuvînt înainte semnat de Părintele 
Gheorghe Calciu, care a făcut la rîndul său nu mai 
puţin de 21 de ani de închisoare şi a cunoscut 
personal pe autor şi pe cei mai mulți dintre cei evocaţi 
în carte. 

Rămîne de nădăjduit că acest document — 
în felul lui unic la noi — al răscumpărării vremunlor 
prin credință, în care suferința şi sfințenia calcă 
îngemănate pe urmele mărturisitorilor din vechime, 
reamintindu-ne cu literă de sînge că creştinismul s- 
a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a 
dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu, va 
beneficia şi de întreaga atenţie a Sf. Sinod şi a 
comisiei de canonizare a B.O.R., care înainte de a 
înălța Catedrala Miîntuirii Neamului în piatră, are 
prilejul de a o desăvirşi pe cea înălțată în duh, 
adăugîndu-i noi turle de sfințenie... 


"Răzvan CODRESCU 
(text apărut ca postfață la cartea lui loan lanolide) 


DIN MEMORIILE INEDITE ALE LUI IOAN IANOLIDE 
PASTORUL RICHARD WURM BRAND 


Cum Richard 
Wurmbrand este un 
personaj despre care 
lumea nu știe mare 
lucru, dar care a intrat 
totuși în topul pri- 
milor zece “români” 
(ba chiar într-o recentă 
prezentare televizată 
a reuşit să-l devanseze 
“pe Eminescu!), am 
considerat de interes 
ca, dincolo de cele 
câteva date biografice 
seci, să reproducem 
aici, în două numere consecutive, însemnările 
cuiva care l-a cunoscut îndeaproape în cea mai 
dramatică perioadă a existenţei sale (detenția sub 
comunişti) și care ni-l zugrăvește cu lumini și 
umbre, într-un mod poate mai subiectiv, dar 
indiscutabil onest şi viu: fostul deţinut politic de 
origine macedo-română loan lanolide, cel mai 
apropiat frate din temniţă al lui Valeriu Gafencu, 
“Sfântul închisorilor”. Paginile reproduse aici 
începând din numărul trecut constituie sub- 
capitolul “Pastorul evreu Richard Wurmbrand” 
din cartea de memorii intitulată Întoarcerea la 
Hristos. Document pentru o lume nouă, îngrijită 
la Mănăstirea Diaconești şi între timp apărută 
la Editura Christiana din Bucureşti, cu un 
memorabil cuvânt înainte al Părintelui Gheorghe 
Calciu (ce se referă direct și la cazul Wurm- 
brand), reprodus şi aici, în continuarea textului 


lui loan lanolide. (R. C.) 


- pa 
2 “4 
Să 
LA 


[4 





ara 


(urmare din numărul trecut) 
Mărturisirea 


În 1946 a avut loc o conferinţă a confesiunilor 
din România, convocată de Ana Pauker, evreică şi 
conducătoare a comuniștilor. Atunci a luat cuvântul 
rabinul-şef Şafran, care a acuzat pe creştini că-i 
prigonesc pe evrei și a amenințat cu răzbunarea, căutând 
în același timp să nege dumnezeirea lui Hristos; ei, evreii, 
a spus Șafran, sunt poporul ales! 

Creștinii prezenți acolo au îngheţat de frică. Un 
mitropolit român a vorbit ca să nu tacă și a spus de 
toate, dar nu a îndrăznit să-L apere pe Hristos şi nici 
pe români, Catolicii au fost demni, dar reținuți, 
Protestanţii au fost conluzi şi oscilanţi. În sală se găsea 
şi W., împreună cu soția sa, care 1-a zis: 

- Tu trebuie să-i spui rabinului adevărul, Cere 
deci” cuvântul! 

Cum și el era reprezentant al mişcării ecumenice, 
i s-a îngăduit să vorbească, A început prin a evoca 
originea sa iudaică, apoi a mărturisit cum a ajuns creștin, 
în fine a trecut la atac împotriva lui Şafran şi a păcatelor 
şi necredinţei poporului evreu, pe care le-a dezvăluit 
cum numai un evreu poale să o facă, 

- Voi sunteți vinovaţi! a strigat el. Păcatele voastre 
au urcat până la cer. Voi urâţi, voi uneltiţi, voi împilați, 
voi mințiți împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale. Aţi 
pierdut dreptul de popor ales prin uciderea lui Hristos 
şi nu vă rămâne decât să vă pocăiţi și să vă încreştinaţi! 
Căci Cel pe Care ÎI prigoniți este Cel vestit patriarhilor 
şi prorocilor. În afara lui Hristos nu aveți mântuire! 


Rabinul făcea spume, Ana Pauker a dat ordin 
să fie întreruptă radiodifuzarea discursului. Sala 
aplauda frenetic. Adevărul ieşise la lumină prin W.. 
Când a terminat cuvântarea era sleit, o putere mare 
ieşise din el. Au venit ai lui şi l-au scos pe o uşă 
lăturalnică, fiindcă evreii îl aşteptau să-l ucidă. 

W. şi-a continuat activitatea pastorală în cadrul 
Misiunii suedeze, dar avea repetate neplăceri cu actele 
de huliganism ale evreilor, care adesea invadau 
biserica, provocând scandal. Mama şi frații săi au 
plecat în Palestina, comunicându-i să nu vină acolo, 
căci va fi distrus. 


Arestarea 


În 1948, într-o duminică, pe când se îndrepta 
spre biserică, a fost oprit pe stradă şi dus cu maşina 
la Securitate, Acolo îl aştepta colonelul Dulgheru, 
evreu şi el, care, învârtind un pistol în mână, i-a zis 
batjocoritor: 

- Ai sosit la timp şi la vremea potrivită vei ține 
predica la biserică! 

A fost dus la subsolul 2 al Securității. Acolo, 
izolat, cu aer rău, cu rezistenţa slăbită, s-a îmbolnăvit. 
Nu a fost înregistrat cu numele lui, căci se interesau 
de el ambasadele străine, ci sub numele de Vasile 
Georgescu. Deci Securitatea răspundea invariabil că 
nu exista nici un arestat cu numele R.W,, Între timp 
i-au întemnițat şi soția. | s-a organizat apoi un proces 
secret şi a primit douăzeci de ani de muncă silnică. 
Aşa a ajuns în 1950 la Târgu-Ocna, 

(continuare în pag. 8) 














PAG. 8 Nr. 10/190 Octombrie 2006 


PASTORUL RICH A 


(urmare din pag. 7) 


Chiţibuşuri 


După ce şi-a mai revenit puțin din starea jalnică 
in care fusese adus, W. a fost mutat în camera 4, 
chiar în patul din faţa lui Valeriu. Au urmat deci discuţii 
indelungate între cei doi, în care inteligenţa speculativă 
şi impregnată de materialism a pastorului era mlădiată 
de gândirea lucidă, profundă, dar smerită a lui Valeriu. 

Zi de zi W. iscodea tot felul de chițibuşuri, care 
erau de fapt izvorâte din frământările sale interioare, 
şi de fiecare dată Valeriu punea ordine în gândirea 
evreului. Aşa, de pildă, într-o zi pastorul a întrebat: 

- Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx? E 
mai bine cum a spus Iisus ori cum a spus Marx? 

Deținuţii din cameră, care se închinau lui Hristos 
Şi respingeau categoric marxismul, s-au simţit jigniţi 
şi mulți au pus la îndoială buna-credință a evreului. 
Dar Valeriu a intervenit cu blândețe: 

- Fraților, acest om e chinuit de propriul său 
trecut. Trebuie să-l înțelegem şi să-i dăm răspunsul 
care să-i lămurească problema. Marx cutremură un 
secol. El aşază lumea pe făgaşul materialismului ateu, 
care vede universul şi omul ca un mecanism. Aplicarea 
principiilor lui în societate duce la robie, tiranie politică 
şi mutilarea spirituală a indivizilor. lată ce este Marx 
pentru omenire. Noi suntem datori să-i dăm o replică 
creștină, să arătăm prin însăşi viața noastră ce 
înseamnă Hristos şi învățătura Lui pentru lume. 


Despre antisemitismul creştin 


În altă zi, W. a spus dintr-o dată: 

- Există totuși antisemitism creştin! 

Valeriu i-a răspuns: 

- Creştinii se găsesc pe poziţie de dragoste pentru 
| evrei, dar nu şi pentru fărădelegile lor; acestea merg 
| în faţa dreptei Judecăţi. OC CC. 

- Dar s-au făcut crime și abuzuri! 

- Din partea cui? Cine provoacă, oare: creştinii 
pe evrei ori evreii pe creştini?! Oare apartenenţa la 
„seminția sfântă” absolvă de răspundere orice evreu de 
orice fapte? lată, reeducarea din Piteşti a fost condusă 
de Ana Pauker, colonelul Zeller și alți evrei. Vă solidarizați 
toți cu astfel de crime? E vremea să renunțați la 
solidaritatea în rău, bazată pe orgoliul rasial. Când va 
pătrunde în sufletele evreilor dragostea care-i animă 
pe creştini, atunci se va putea discuta de la dragoste 
la dragoste și adevărul va ieşi la iveală ca untdelemnul 
deasupra apei. Evreii s-au încătușat sufletește şi mental 
în sângele pe care l-au vărsat. Ei trebuie să se smulgă 
din duhul căruia singuri s-au înrobit. Atunci se va 
apropia ziua bucuriei pentru noi şi pentru voi, 

- Oare Dumnzeu poate ierta poporul evreu? Nu 
crezi că sângelui iudaic îi este refuzată mântuirea? 

- Cred că pocăința evreilor este o problemă 
duhovnicească și nu rasială, 

W. a rămas puţin pe gânduri, apoi a spus! 

- Nu toți evreii sunt învederaţi anticreştini, nici 
invederați rasiști, sunt mulți de bună credință, mulți 
capabili, cinstiţi, dar ori sunt dezinformaţi, ori se lasă 
antrenați de ceilalți, ori sunt terorizaţi. Cunosc un rabin 
care s-a încreștinat de bunăvoie, dar s-a întors la 
iudaism de groază, 

Valeriu a conchis; 

- Ar trebui mai multă strădanie creștină pentru 
întoarcerea evreilor! 

În aceeași cameră era și arhimandritul G., 
care-și trăia ultimele zile de viaţă. EL i-a spus lui Valeriu! 

- Admir răbdarea cu care-l] trataţi pe acest pastor. 
Poate este numai o risipă inutilă de dragoste și 
inteligență. Nu-mi inspiră încredere acest om, Dar e 
bine că faceţi ce faceţi. 

Între timp, W. continua cu atitudinile lui oscilante. 
Odată, un deţinut căruia i s-a adresat cu „tu”, i-a 
răspuns tot cu „tu”, fapt care l-a revoltat pe pastor, 
deși el fusese vinovat. Valeriu i-a spus; 

- Rugăm pe domnul pastor să folosească aceiași 
termeni cu care i se vorbește. Altfel riscă să se iște 
conflicte și ele pot fi evitate cu puţină smerenie şi 
bună-cuviință, 





RD WURMBRAND 


Altădată doi dintre bolnavii din cameră l-au rugat 
să înceteze puțin discuţia, întrucât aveau nevoie de 
linişte, dar el nu s-a putut stăpâni şi a continuat. Cei doi 
l-au acuzat de lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi provocare. 

- Ăsta e antisemitism! a ripostat el. 

- N-am fost şi nu sunt antisemit, a răspuns un 
deținut mai glumeţ, dar dacă toţi evreii sunteți aşa, încep 
să-i înțeleg pe antisemiți! 

Valeriu a încercat să liniştească spiritele, dar n-a 
izbutit. Totuşi, în ziua când au simţit că li s-a apropiat 
sfârşitul, cei care-l apostrofaseră pe W, au mers şi i-au 
cerut iertare, gest care l-a impresionat profund. Simţea 
duhul sincer al acelor oameni. Stânjenit, şi-a cerut şi el 
iertare, şi aşa s-au despărțit împăcaţi. 

După asta W. a zis: 

- Aici am cunoscut cu adevărat pe Hristos, aici 
am întâlnit pe adevărații creştini. Lenin cu încă trei- 
patru tovarăşi au întocmit într-un parc din Elveţia 
planurile prin care au răsturnat jumătate din Europa. 
Eu, dacă aş avea o sută de oameni ca aceştia de aici, aş 
putea să schimb faţa lumii! 


Înfruntarea 


Într-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu 
talmudist cocoşat, foarte grav bolnav. Când a intrat în 
contact cu atmosfera din camera 4, ura lui împotriva 
creştinilor s-a dezlănțuit violent: 

- Voi, creştinii, sunteți vinovați de pogromul 
împotriva evreilor. Ne vom răzbuna după legea noastră! 

| s-a răspuns: 

- Dimpotrivă, creştinii sunt victimele directe sau 
indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos şi-i 
prigonesc şi-i ucid pe creştini ori de câte ori au ocazia 
în istorie, ca să ajungă ei înşişi stăpânii lumii. Dar lumea 
modernă nu poate accepta guvernarea unui neam străin 
care se consideră Israel, 

„= Noi suntem Israelul prin alegerea divină! 

- Israelul este haric, şi nu născut dintr-o anume 
seminție. 

- Voi sunteți antisemiţi și prin asta nesocotiți 
legământul dat de Dumnezeu poporului evreu! 

- Antisemit nu a fost Hristos, ci luda, Ana, Caiafa 
ŞI poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt 
creştinii, ci evreii care luptă împotriva evidenţei, căci 
ei știu bine că Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud 
şi Cabala au răstălmăcit învățătura revelată a Vechiului 
Testament, Ei se închină fie viţelului de aur împotriva 
Dumnezeului lui Moise, fie lui satana împotriva 
adevărului lu: Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, 
dar e incapabil să-L urmeze, căci el însuşi se consideră 
Hristos — iată culmea demonismului la care a ajuns! 

- Creştinii au colaborat cu Hitler împotriva 
creştinilor! a strigat talmudistul. 

- Dar tot creștinii au fost marii martiri ai lagărelor 
naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ. 

- Cum vine asta? 

- Evreii s-au declarat pe ei înşişi drept ființă sfântă, 
însuşi Mesia, deci rasismul lor este absolut. Hitler a 
declarat pe arieni drept rasa superioară, deci o formulă 
relativă. Mai mult, nici nazismul nu a fost creştin, ci 
anticreştin. Hitler îi suspecta pe creştini de semitism. 

- Creștinii nu i-au apărat pe evrei împotriva 
nazismului! 

- Creștinii i-au apărat pe creştini şi pe evrei în 
măsura posibilităților istorice de atunci. Evreii îi acuză 
pe creștini că i-au prigonit prin Hitler, dar asta este o 
dublă ipocrizie: pe de o parte, ei știu că nu se putea 
face mai mult atunci; pe de altă parte, vor să justifice 
uciderea creștinilor pe care ei 0 săvârşese prin 
comunism. 

- Dar evreii sunt victimele lui Stalin şi ale 
comunismului! 

- Asta e o ipocrizie și un tupeu tipic iudaic, Se ştie 
bine că evreii au creat materialismul istoric, au condus 
revoluția sovietică, au dezlănțuit prigoana împotriva 
Bisericii creștine și a tuturor oamenilor care au refuzat 
comunizarea. 

Aici W. a intervenit ferm în discuție: 

- Comunismul este instrumentul de iudaizare a 
lumii. 


PUNCTE CARDINALE 








- Pentru această afirmaţie vei plăti scump! i-a 
strigat înfunat evreul talmudist. 

W. însă a continuat netulburat: 

- În lupta dintre Stalin şi Troțki a învins Stalin, 
care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea, dar 
nu Şi serviciile. Aşa că evreii au ales locul doi în 
comunism ŞI nu l-au părăsit niciodată. Ei sunt calul 
troian al revoluției comuniste. 

- Funţa poporului evreu este sfântă şi va pieri 
oricine se va atinge de ea. 

- Tocmai asta este greşeala rabinică, a spus W,, 
rasismul de tip divin, dominația lumii de către evrei. 
Obsesia puterii mondiale îi satanizează pe iudei! Dar 
lumea a ajuns la o stare de conştiinţă care nu mai 
poate admite împărăţia universală a evreilor. Nici 
comuniştii, nici capitaliştii nu sunt dispuşi să dea 
puterea în mâna evreilor. 

= Poporul evreu îşi dovedeşte mesianismul prin 
influența lui mondială şi prin crearea statului Israel, a 
replicat cocoșatul. 

- Nu cu puterea lui Dumnezeu au făcut ei aceste 
fapte, cica antihrişti ce s-au închinat lui satana. 

- Menţi să. fii ucis! a strigat turbat talmudistul. 

- ȘI mama şi frații mei mi-au spus la fel, a 
răspuns senin W,., 

După ce s-a mai liniştit, cocoşatul a reluat: 

- Evreii au fost capabili să creeze după 2000 de 
ani Statul israelit şi vor fi capabili să conducă lumea 
întreagă. 

W. i-a răspuns: 

- Statul Israel este o dovadă a vremurilor 
apocaliptice de sfârşit de lume, de venire a doua oară 
a lui Hristos, Puterea vi se va lua. Iubesc poporul 
evreu, e poporul meu, dar cred că numai prin Hristos 
se va mântui. Locul evreilor va fi unul de cinste în 
creştinism. Acum însă, când sunt îmbătați de putere, 
ei nu pot vedea adevărul, nu se pot pocăi. Aş vrea să 
fiu şi cu anatema ca Pavel, numai să pot mântui pe 
unii dintre ei! | 

„= Vom rezidi templul lui Solomon şi vom şterge 
orice urmă de creştinism din lerusalim! 

- Veţi fi din nou loviți cumplit, a zis W.. 

- Ne vor apăra creştinii, a răspuns cu tâlc evreul 
talmudist, Am reuşit să naştem un complex de 
vinovăţie în conştiinţa creştinătăţii, care o paralizează 
ȘI prin care o vom supune, 

- Vinovăţia este a voastră, dar voi respingeți 
adevărul. Hristos încă vă mai întinde mâna prin care 
vă puteţi salva. Și Va Veni vremea prorocită în care 
evreii vor intra în numărul creștinătății; atunci va fi 
slavă și bucurie pe pământ. 

- Avem o moștenire comună, a încercat evreul 
să cotească discuţia. 

- Hristos ne desparte, i-a retezat-o W.. Chiar 


Moise și prorocii sunt ai noştri. Dacă ați urma lui 
Moise, aţi fi creştini! 
Cai 








—— 3 =... 1.” 


_ —» 








- Nu evreii, ci romanii L-au ucis pe Hristos, a 
insistat talmudistul 

- Evreii L-au ucis prin forma legală de atunci, 
deci prin romani. Nu romanii L-au urât pe Hristos, ci 
evreii. Nu pe romani îi acuză Hristos, ci pe evrei. 

- Nu poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci 
căpeteniile lui. 

„Poporul evreu, cu unele excepții de credincioşi, 
Şi-a urmat conducătorii şi este vrednic de ei. 

- Au trecut zeci de generații de la Ana şi Caiafa, 
e vremea să se uite crima de atunci. 

- Urmăreşte ce fac evreii de atunci şi până azi 
impotriva creştinilor şi a tuturor oamenilor ŞI vei 
înțelege de ce li s-a spus că păcatul împotriva lui 
Hristos va fi iertat, dar păcatul împotriva Duhului Sfânt 
nu i se va ierta. Evreii de azi sunt mai vinovați decât 
evreii care L-au ucis pe Hristos! 

Bolnavii din camera 4 ascultau uimiţi. W. vorbea 
din propria lui otravă sufletească, de care acum se 
simțea eliberat. Talmudistul s-a jurat să-l denunțe după 
ehberare la mai-marii comunității evreieşti, care-l vor 
distruge. Însă în scurt timp a murit. 

După această confruntare, Valeriu i-a spus: 

- Domnul pastor cunoaşte foarte bine adevărul, 
rămâne numai să se statornicească în el. 

W. s-a înclinat uşor şi a rămas pe gânduri. 
Cunoştea, într-adevăr, mai bine ca alții problema 
evreiască şi raportarea ei la creştinism. Avusese 
discuții aprinse pe această temă cu fratele său, care 
era mare maestru în Loja secretă iudaică, lojă ce 
controla masoneria internațională. 


- Cum vreţi voi, vreo cincisprezece milioane de. 
evrei, să guvernați patru miliarde de neevrei? îl . 


întrebase W.. 
lar fratele i-a răspuns: 


- Avem prozeliți suficienți. Unii ştiu că ne sunt 


prozeliţi, alţii nu ştiu, dar toți sunt la dispoziția noastră 


şi noi vom fi dumnezeul lor. Noi am creat franc- 


masoneria, iar prin comunism, capitalism, materialism 


şi umanitarism am dat deja o spiritualitate iudaică 


întregii lumi. Lumea se iudaizează zi de zi. Evrei sunt 


i „fermentul secolulu, XX... ? MATEI ELE sili mi pp 


- Dar Hristos a venit! zicea W. | 


A j SA RT A! 
- Nu a venit, Acela a fost un fur şi un trădător al 


poporului ales. 

- De ce nu vine atunci Hristosul? 

- Însuşi poporul evreu este Hristosul! 

Atunci W. a luat foc şi a început să-i 
demonstreze fratelui său că poporul evreu e plin de 
nelegiuire şi păcat, încât nu poate fi frumosul, sfântul 
şi desăvârșşitul Hristos. Acela a fost și rămâne lisus 
Hristos, 

- Vă urâm, i-a strigat fratele lui, şi tu eşti un 
trădător al neamului nostru. Când vom rezidi templul 
lui Solomon, vom face în cetatea Ierusalimului cea 
mai mare statuie din lume, pe care vom scrie: „Să nu 
uitaţi niciodată ce v-au făcut vouă creștinii!”, 

- Picirea ta prin tine, Israele! i-a replicat W.. Voi 
nu mai aveţi cer, căci dincolo de pământ nu aveţi nici 
un ideal! 


Spovedania 


În ciuda atitudinii lui tranşante, W. era plin de 
frământări, Drama lui se consuma lăuntric cu puterea 
unui foc mistuitor, O dată, când am venit să-i curâţ 
rănile, mi-a spus ! 

- Te rog să mă asculți. Am de mârturisit lucruri 
grave, care trebuie cunoscute. Nu știm care dintre 
noi va mai scăpa din temniţa asta, Simt nevoia să 


vorbesc. 
În timp ce-mi spunea acestea a intrat politrucul 


strigând ! MA 
- Hei, W,, ce faci ? Te spovedești lui /./.? 
W. s-a înfuriat: 
- De unde ştie ciobanul ăsta că vreau să mă 


spovedesc? Satana nu mă lasă să fiu deplin al lui 


“Hristos! 


A trebuit să ne despărțim atunci, dar pe parcurs 
W. a găsit prilejuri să-mi dezvăluie lucrurile care-l 
frământau. O făcea în funcţie de conjunctura din 
penitenciar, dar și de mișcările lui sufleteşti. Uneori 
era cald şi sincer, alteori suspicios și închistat. Tot ce 
scriu aici sunt mărturisiri directe pe care le am de la 


acest om. 





PUNCTE CARDINALE 


Evreii, îmi spunea el, vor să stăpânească lumea 
Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor 
națională este sfântă, Întrucât nu a apărut „Hnstosul” 
pe care-l aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa 
rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitatea 
lor, reprezintă „Hristosul”. Drept urmare, refuză să 
admită că au păcate şi de aceea interzic orice cntică, 
oricât de justificată, împotriva poporului evreu, 
acuzând de antisemitism și făcând scandal și vâlvă în 
lumea întreagă că din nou sunt pradă pogromului. 

Pe lângă asta exagerează cu sută la sută suferințele 
şi Jertfele pe care le-au dat în timpul războiului, dar 
uită rolul lor din revoluția bolşevică, în care holocaustul 
împotriva creştinilor nu are asemănare. Ei acuză pe 
creștini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzați de 
anticreştinism. Consideră sfânt sângele lor şi-l răzbună 
cu unu la o sută, 

După război, evreii au crezut că a sosit momentul 
revoluției internaționale, dar au trebuit să dea înapoi, 
căci s-a ivit opoziția americană. Acum s-au masat în 















A 
3 4 pă 
E AU ari de IA PE tg 
SI 


Nae, 
- Ai ta 


a 


Valeriu Gafencu, student Stiti Se 
„la: Facultatea de Drept din laşi,1938 


America, dar n-au părăsit nici comunismul, căci joacă 
o carte dublă şi în final vor trece de partea celor care 
vor învinge. Ei sunt acum singura forță care are putere 
atât în comunism cât și în capitalism, ceea ce le dă un 
larg spaţiu de manevră. 

Bizara alianță comunisto-capitalistă este opera lor, 
căci capitaliştii evrei și francmasoneria iudaică au finan- 
țat comunismul. Mai presus de toate evreii luptă pentru 
căuza lor, şi deci sunt solidari între ei, indiferent pe ce 
baricadă se găsesc, Puterea lor este imensă. Influența 
lor e hotărâtoare atât la Kremlin, cât şi la Casa Albă. 

Este adevărat că a existat un conflict de putere 
cu Stalin, dar nici Stalin nu i-a alungat pe toţi, nici ei n- 
au părăsit niciodată puterea sovietică. Evreul Caganovici 
a fost socrul lui Stalin. Când au cerut să aibă şi ei 
parlamentari în Soviete, Stalin le-a spus : 

- Aduceţi-mi un singur evreu miner şi atunci voi 
vedea dacă voi reprezentaţi clasa muncitoare. Voi nu 
puteţi fi reprezentaţi ca naţiune, căci nu aveţi un teritoriu 
al vostru, Deci vă voi crea o țară în Siberia. 

Ei n-au acceptat. La scurt timp a apărut o carte 
la Editura Politică, în care se spunea că poporul evreu 
şi-a îndeplinit ultima misiune istorică prin contribuţia 
la Revoluţia bolșevică, dar de aici înainte el va trebui 
să se topească în masa proletariatului şi a popoarelor 
internaționale, Cartea nu a plăcut evreilor şi au reuşit 
să-l determine pe Stalin s-o retragă din circulaţie. 

Dar ei nu s-au retras din U.R.$.S.. Influenţa lor 
s-a păstrat neştirbită în punctele cheie. În plus, au izbutit 
să-i iudaizeze pe comuniști, care gândesc şi acționează 
ca evreii. De pildă, ura ommbpigi of împotriva 
creștinilor este pur iudaică. Numai ei ÎI urăsc pe Hristos 
atât de absurd şi de total. 

Evreii însă manevrează lumea și prin alte mijloace. 





Octombrie 2006 Nr. 10/190 PAG. 9 





Francmasoneria este dominată şi dirijată de ei. Capita- 
lismul este în cea mai mare parte controlat de finanța 
evreiască. Influenţa lor politică este covârșitoare, Sunt 
orbiți de putere şi au o forţă revoluționară care 
stârneşte admiraţie, dar nu au har. In aceste condiții, 
este greu de crezut că se poate aştepta de la ei umilința 
care i-ar încreştina 

Acum evreii discută cu Vaticanul şi cer să nu se 
mai considere că poporul evreu L-a ucis pe Hristos, 
ci romanii şi câteva căpetenii ale iudeilor. In felul acesta 
vor să schimbe adevărul evanghelic. Ei ignoră faptul 
că de 2000 de ani nu fac altceva decât să-L urască pe 
Hristos şi să uneltească împotriva tuturor oamenilor. 

Discuţiile de la Vatican nu sunt decât o manevră 
politică. Evreii vor de fapt distrugerea Vaticanului și a 
întregului creştinism, pentru a le putea prelua ei. Evreii 
radicali talmudici refuză orice fel de încreștinare şi 
vor să iudaizeze lumea şi să se instaleze ca mari pontifi. 

Evreii sunt solidari între ei în atingerea scopului 
final. Duhul minciunii satanice îi stăpâneşte. Ei sunt 
acei "câini scrijeliți”, cum îi numeşte Pavel, e: sunt 
duşmani ai tuturor oamenilor. Și totuşi, dintre ei va 
ieşi O rămășiță care se va mântui prin Hristos. Ultimul 
popor care se va încreştina sunt evreii. Suferinţe 
cumplite se deschid în fața istoriei. 
| Făcând aceste mărturisiri, R. W. era el însuşi 
înfricoşat, dar o făcea cu forţa pe care o exercita 
asupra conştiinţei sale credința în Hristos. Căci dincolo 
de oscilațiile sale, W. credea în lisus și credea că numai 
prin El se va mântui poporul evreu. 

De fapt frământarea fundamentală a acestui om 
era raportul dintre dragostea lui pentru neam şi 
dragostea pentru Hristos. Acest conflict ieşea adesea 
la suprafață şi din pricina lui mulți îl suspectau şi-l 
acuzau pe pastor, dar Valeriu l-a apărat în faţa lor, 
făcându-i să înțeleagă drama acestui om, dramă pe 
care noi, românii, nu o cunoaștem, fiindcă românul 
s-a născut creştin. 


Streptomicina 


„Treptat apele tulbun din sufletul lui. W. se 
limpezeau. Atmosfera de pace şi dragoste care domnea 


printre deţinuţii din camera 4 era ca un balsam pe 


zbuciumările lui lăuntrice. Dar încă nu văzuse tot. 
Urma să fie martorul unui gest care avea să-i salveze 
viața şi să-i facă încă o dată dovada adevăratului 
creştinism. | 

In calculele tactice ale politrucilor din Târgu- 
Ocna intrau şi elemente şocante. Aşa se explică faptul 
că au permis să pătrundă în sanatoriu 10 grame de 
streptomicină pentru R.. A fost un adevărat pelerinaj. 
Toţi bolnavii se duceau să o vadă ca pe o minune, iar 
medicii săvârşeau un întreg protocol când o manevrau. 
R, a decis să dea această streptomicină lui Valeriu. 

- Ii mulțumesc din suflet, dar nu o pot primi, de 
ca depinde sănătatea ta! i-a zis emoţionat Valeriu. 

- Eu nu sunt atât de grav bolnav şi condamnarea 
mea este mică. Am toate şansele să supraviețuiesc. 
Deci te rog să o primeşti! a insistat R,. 

B. a auzit şi a spus: 

- Avem datoria să-l salvăm pe W.! El este un 
apostol al lui Hristos şi poate fi de folos oamenilor. 
Propun deci să-i dăm lui streptomicina. 

Situaţia era delicată, căci atât pastorul cât şi 
Valeriu erau primii candidați la moarte apropiată. 

--O voi da lui Valeriu, a hotărât stăpânul 
medicamentului. 

Valeriu a ascultat liniştit şi a spus: 

- lată un prilej în care ne putem arăta dragostea 
pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui faţă de 
Hristos. Sunt deci de părere să-i dăm lui W. 
streptomicina, 

- Nu! s-a împotrivit R.. Rămân la prima mea 
hotărâre. Dorim să trăieşti, avem nevoie de astfel de 
oameni! 

- Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina şi-ţi 
mulțumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta. 

A luat deci streptomicina şi a dăruit-o, la rândul 
său, lui W.. Era atât de ferm în gestul lui, incât nici A. 
şi nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 
grame de streptomicină au salvat viața lui W.. El 
trăieşte, iar Valeriu s-a stins din viaţă. 


loan IANOLIDE 




















Despre cartea lui loan lanolide știam foarte puține lucruri. Am citit 
câteva fragmente pe internet şi două capitole în revista creștină Orthodox Word 
scoasă de Frăția Sf. Herman, a mânăstirii cu acelasi nume din Platina, California. 
Sunt fragmente zguduitoare pe care loan lanolide — Dumnezeu să-l odihnească 
cu sfinții Lui — le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic şi prieten al lui 
Gafencu, sfântul închisorilor, cum l-am numit toți cei care l-am cunoscut, numire 
care a fost instituționalizată de monahul Nicolae Steinhardt. 

In ultimele luni mi-au parvenit de la Mânăstirea Diaconești manuscrisele 
(dactilografiate şi diortosite acolo) memoriilor lui lanolide conținute în două 
volume, intitulate Intoarcerea la Hristos — o adevărată odisee a spiritului, o 
introspecție abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin 
chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfințirii le-a putut primi de la îngerul 
care l-a vegheat pe toată calea încercărilor. 

Manuscrisele, cu multe alte hârtii, au fost aduse de cineva, după moartea 
autorului, puse într-un sac, fără nici o 
ordine, fără numerotare, încât maicile 
au avut mult de lucru până ce le-au 
putut încropi în cele două volume, 
orientând-se după titluri şi urmărind 
evenimentele descrise în concordanță 
cu istoria închisonlor prin care lanolide 
ŞI alți eroi ai memoriilor au trecut. 

Aceste rândun pe care le scriu 
sunt fade şi convenționale. Din tot ce 
s-a scris despre închisori, din toată 
investigația psihologică a atâtor autori, 
toți înzestrați cu duhul mărturisitor, 
cartea aceasta este cea mai adânc 
duhovnicească, cea mai pătrunzătoare, 
cea mai în măsură să înțeleagă 
împreună cu toți sfinții ce este lățimea 
şi lungimea, adâncimea și înălțimea, să 
cunoască iubirea lui Hristos cea mai 
presus de cunoaştere şi să se umple 
de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. 
Efeseni 3, 18-19). Dacă ai: îndoieli 
asupra mântuirii, asupra jertfei sau 
asupra biruirii vrăjmașului văzut şi 
nevăzut prin puterea credinței şi a 
rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea | 
lui Hristos şi de eficienţa pocăinței, această carte, acest document duhovnicesc, 












de ai 
ă 


Pr Gheorghe. 
CALCI 






ia 





te va convinge Ap ce 

Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestați pe vremea lui 
Antonescu, pentru activitatea lor în Frăpile de Cruce (o organizaţie de educaţie şi 
credință a tineretului român de pe lângă Mişcarea Legionară). Scurtă vreme după 
arestare, a început în inima lor o adâncă frământare privind opțiunile legate de 
viața de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestați. Educaţia lor religioasă 
nu era una de adâncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoată deasupra 
suferințelor pe care le trăiau şi să le dea o pace lăuntrică prin care să iasă cu 
sufletele mântuite după toate tribulaţiile închisorilor. În perioada de dinaintea instalării 
comunismului avuseseră ocazia să citească Sfânta Scriptură şi să se străduiască 
spre o înțelegere a ei. Eram toţi tineri și curați cu inima — spune la un moment dat 
lanolide. Nu eram corupți în nici un fel, păcatele societății nu ajunseseră la noi. 
Aveam un suflet curat, acceptasem suferința şi ne străduiam să ne păstrăm curate 
inima și mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi 
unii dintre noi aveau mai mulţi ani de închisoare decât ne era vârsta. 

În aceste împrejurări, fraţii de cruce ajung la închisoarea Aiud, care încă 
de pe atunci începuse să se contureze ca una dintre cele mai drastice puşcării din 
țară, privind viața de celulă a deţinuţilor politici. Nici unul dintre ei nu putea 
măcar să-și imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar și culmile de 
credință și virtute pe care unii dintre ei le vor urca. Urmându-mi datoria 
duhovnicească de preot, căutând să las în spate toate suferințele şi înjosirile prin 
care cu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea lor spirituală, 
câștigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lăsând iadul în înşelare. 

«Din zilele lui loan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu 
năvală, iar cei care o năvâălesc, aceia o și cuceresc» (Matei 11, 12). Oare este un 
mai bun năvălitor al raiului decât cel care suferă pentru Hristos și chiar moare 
pentru EI? 

Mă opresc la un moment de răscruce pentru tinerii aceștia sosiți la Aiud, 
unde îi întâmpină un director ticălos şi fanfaron, gâta la orice tortură impotriva 
deținuților care nu erau protejaţi de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu 
constituia pentru toți ceilalţi un îndreptar de viață creştină în catacombe, Nu toți 
cei închişi aleseseră calea duhovnicească a vieţii din închisoare. Mulţi erau luptători 
politici, intraseră în închisoare pentru a eradica din viața politică a României 
corupția, indecența morală publică şi demagogia. Unii acuzau grupul că ar fi 
defetist, că renunţă la luptă pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între 
opțiunea spirituală şi cea politică a Mişcării Legionare, 

În primul rând, ei au căutat să-și pună în ordine propriile lor vieţi, să 
înțeleagă şi să trăiască experiența comunitară din Biserica primară, să-și slefuiască 
încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate și trăirea dragostei comunitare, 
Gafencu, lanolide, Virgil Maxim (cel ce a scris /mn pentru Crucea purtată) şi 
Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o 


PAG. 10 Nr. 10/190 Octombrie 2006 PUNCTE CARDINALE 


Ș Ri Dap: îs E MA Tg NT 20 
a | i TEO TIPA IP: ia ae 4 a, 
. EI, ate 
UN NEVREDNIC 
. AA pui 
AY ră i : A - aa y 7, ) 
ap e dhepari “ist: TRI vi tri ta At e Ay 
- ” i AP 
sa sta 2 i $ d N 
| > Moda aaa. . de Pi A Y 
ă : ră): 
Pi d 


» 4 
be se Rai i ÎN a 
eee 1 Vi 6 0 uit Merz St 








biserică a lui Hristos. Cel mai cunoscător al vieţii sfinților şi al Bibliei era, fără 
îndoială, Gafencu. Începutul a fost bun şi relativ ușor. Ideea de dragoste, de 
sacrificiu al unuia pentru ceilalți a operat, dar, după o vreme, sensibilitățile lor 
diferite au devenit un prilej de suferință în spațiul îngust de doi metri pe doi metri, 
chiar dacă nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simțea față de 
celălalt ca un mic butoi cu pulbere, gata să explodeze în mod neprevăzut. 
Această aprindere a nervilor era comună tuturor, chiar dacă, la inceput, 
se străduiau să nu o ia în seamă, în speranța că timpul, rugăciunea şi obişnuința 
cu ceilalți vor rezolva problemele personale, dar și pe cele comune. Valeriu Gafencu 
i-a chemat pe toţi la o discuţie sinceră și în frica de Dumnezeu pentru a descoperi 
ce anume greşeli şi ce anume slăbiciuni au creat starea aceca surdă, dar gata de 
explozie. Analizând afirmaţiile fiecăruia, au încercat să stabilească modul în care 
gândul rău pătrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în 


care gândul rău este acceptat. De fapt, această analiză urma un drum despre care 
nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul 


lui Dumnezeu, pentru credința şi 
strădania lor, îi călăuzea „ fără ca ei să 
ştie, pe o cărare demult cunoscută de 
monahii pustiurilor, ca de pildă Sf. Isihie 
lerusalimneanul sau Sinaitul. Am fost 
foarte şocat să citesc acest capitol în 
cartea lui lanolide, pentru că demult mă 
gândeam să fac o comparație între 
psihologia abisală a Sf. Isihie și 
psihanaliza lui Freud. Isihie trăieşte, 
aproximativ, la începutul secolului al 
cincilea, iar Freud moare în 1939. Așa 
că, dacă este vorba de cine a plagiat pe 
cine, nu avem nevoie de demonstrație... 
(Sunt convins că Sigmund Freud, care 
era evreu, cunoștea Vechiul Testament, 
cel puțin Psalmii şi Proorocii, şi e foarte 
posibil să fi citit şi anumite scrieri 
filocalice, fiind preocupat de adâncul 
ființei umane şi de cele ce se petrec 
acolo. Asemănarea dintre paznicul 
conştiinţei la Freud şi paznicul inimii la 
Isihie este uluitoare.) 

lată treptele descoperite de 
ip ai citi a Duhul lui Dumnezeu acestor tineri 
neştiutori, dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este 













La 
E a AA 






ap * 


ia i Lia d 


mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească sau să le 
respingă dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar 
cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva 
lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposibilă. Dacă cineva nu este 
determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi- 
i argumerntează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, 
gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simțurile. Până aici este 
războiul nevăzut. 

Rezistența persoanei devine mai slabă, ea este atacată cu iniagini mentale 
sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lenevie sau slăbiciune, atunci pofta ia un 
aspect mai organizat şi devine dorinţă, care se manifestă în mod vizibil prin anumite 
acte sau cuvinte, extinzând războiul nevăzut și în planul sensibil. Foarte curând, 
dorința devine plan şi este gata de înfăptuire practică. Lupta este mai uşoară în 
stadiul gândului și devine tot mai dificilă şi cu mai puţine şanse de biruință în 
stadiile următoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei şi 
voinţa de a rezista se micşorează*. O asemenea analiză nu putea fi făcută de 
aceşti tineri decât numai prin prezența Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată 
durata vieţii lor în închisoare. 

Cititorul care se va apleca asupra acestei cărți nu o va sfârşi fără a fi 
măcar cutremurat, dacă nu întors spre credință, căci viaţa lui Gafencu şi a celorlalți 
ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare 
de a ieși măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele 
Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. 

Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog, care şi-a 
asumat suferința și moartea ca pe o curățire şi o înviere (căci finalitatea vieţii 
umane nu este moartea, ci învierea) ? Și nu vreau ca cititorul de bună-credință să 
treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de 


Ca 


* Părintele Porfirie de la Sf. Munte are şi el o imagine despre modul pătrunderii duhurilor rele în 
om, El spune ca aceste gânduri rele provocate de duhuri sunt asemenea avioanelor: le auzi de 
departe ca un vuiet slab şi nepericulos, vuietul creşte până deasupra capului tău, ca un vuiet 
copleșitor, şi pe urmă pleacă mai departe, dispărând în zare, Dar dacă le dai atenţie, ele îşi fac 
aeroport din inima ta: “Prin Botez am primit harul curăţitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am 
impodobit cu toate darurile Sf, Duh, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare 
în noi, fiindcă suntem creștini numai cu numele, Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de . 
păcat. E o rușine să fii credincios, e demodat să fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, 
trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viața, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am 
rugat, am păstrat credința, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățeşti 
lăuntric prin spovedanie și să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată 
stăruința să te unești cu Hristos, să te faci purtător al sfințeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, 
al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrângi păcatul până la sânge, Aşa te naşti din nou. Nu 
există cale de compromis”. 














locale Despre curățirea lăuntrică. Atunci când Valeriu se simţea bine, vorbea 
trumos şi cu însuflețire, oprindu-se cu precădere la tema lui 


Poate că am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau să vă 
duc la o moarte îngerească. În această carte se moare mult, se moare din cauza 
torturii, a foamei, a lipsei de orice asistență medicală, ba chiar prin sinucidere. Dar 
se moare şi îngereşte 

Când eram copil şi vreunul dintre bătrânii satului se apropia de ceasul 
morții (țărani ştiau sorocul morții fără doctori, căci doctorii erau la oraş, nu la 
țară), părinții îşi luau copii de mână, şi mergeam tot satul, cu mic, cu mare, la 
bătrânul sau bătrâna respectivă, pentru “a cere iertăciune”, Spuneau părinții: “Poate 
a! trecut, copile, pe lângă el/ea şi nu i-ai dat bineţe, sau ai râs de ei, sau ai furat 
mere ŞI prasade (pere) din pomul lor. Să-ţi ceri iertăciune!”. Ajungeam acolo cu 
sfială, ca într-o cetate a morții, sărutam mâna agonizantului, uimiți de faţa lui/ei 
senină şi neînfricată de moarte, şi ziceam cu voce tremurândă: “Te rog, mă iartă!” 
ŞI el/ea: “Domnul să te ierte!”. Şi iarăşi noi: “Şi de-al doilea!”. Şi el/ea: “Domnul să 
te erte!””. Și apoi iarăşi: “Şi de-al treilea!”, Şi bolnavul, cu voce sfârşită: “Domnul 
să te ierte!”. Stăteam apoi cu fruntea pe marginea patului până ce bolnavul se 
întrema puțin, ca să-şi poată ridica mâna şi să ne binecuvinteze pe cap. Într-un 
sens, noi toți, poate mai mult copiii, eram solitorii morții — o moarte cu chip de 
copil, pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare. 

Aşa a murit Gafencu 
ȘI alții ca el. Din toți cei patru 
care au început viața comuni- 
tară la Aiud și apoi au ajuns la 
Piteşti, pentru demascare, pe 
nici unul nu l-a lăsat Dumne- î * 
zeu pradă torturilor, ci toți au Să 
fost salvați aproape în ultima 
clipă, pentru a le cruța suferin- 
ţa, pentru a nu îngădui murdă- 
rirea sufletului lor născut din 
nou prin curățirea lăuntrică. j "E 
Cartea aceasta ar putea fi plină Pad 
cu morţile celor din închison, 
căci fiecare moare într-un fel, 
pentru el însuşi, pentru aproa- 
pele și pentru Dumnezeu. Nu 
se poate să citeşti despre 
moartea senină a bătrânilor 
mei din Mahmudia, sau a celor 
din închisori, fără ca măcar o 


lacrimă să-ţi umezească ochii, 
căci Dumnezeu are grijă de 
inmulerea inimi noastre spre 
0 spălare cu lacrimi. “Nu se 
ascunde inaintea Ta, Doamne, 
Dumnezeul meu, Făcătorul şi 
Izbăvitorul meu, nici picătura 
de lacrimi, nici din picătură 
vreo parte” (rugăciunea a 
șaptea, a Sf Vasile cel Mare, 


din Rânduiala Sf. Impărtăşanii) 
Peste moartea lui Valeriu nu se poate trece așa cum trecem peste morțile 


nenumărate din orice film demonic al Hollywood-ului. Cine vrea o clipă de limişte 
frumoasă, să se oprească asupra morții lui Valeriu Gafencu redată în cuvinte 
simple, nespeculative de către lanolide, ceea ce le face şi mai adânci și mai deschise 
spre veșnicia lui Dumnezeu: 

(Valeriu) era tot mai epuizat. Gâtul nu mai putea susține capul, deci i l- 
am sprijinit cu cu mâna. Am trăit atunci cu simțământul că se dezvăluie tainele 
creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susținea, iar 
sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât 
niciodată nu le voi uita. Şi în veșnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât uceca, 
căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai 
aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea și a prietenilor care au 
participat la acel moment. Valeriu mi-a spus: În primul rând, gândul şi sufletul 
meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit 
că mor pentru Hristos Lui Îi datorez harul de azi Totul e o minune. Eu plec, dar 
voi. aveți: da purlal O cruce grea şi o misiune $fântă. În măsura în care mi se va 
îngădui, de acolo de unde mă voi afla; mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de 
voi... Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul 

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi care se zbenguiau 
în văzduh .. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp,.. Joane, a zis cl, să duceți 
duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu... A putut apoi să mai rostească, S-a 
sfârşit! A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descompuncau În ei 
minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare, Totul era făcut din lumină nepământească, 
dar real, un fel de realitate desăvârșită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în 
hohote. Și-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de 
la schit au prins să vestească, Lacrimile mele au încetat imediat”. 

Oare când va ieşi Patriarhia Română de sub servitutea statului laic 
demonizat, orientat spre o Europă Unită plină de duhul antihristului, și îi va canoniza 
pe martinii neamului românesc și ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toți 
cei care au fost ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fundcă toți au 


4 
ă 


PUNCTE CARDINALE 







k | 4 „A > 
Ma. Joan lanolide (stânga), Valeriu Gafencu şi mama lui Valeriu la Gald 


Octombrie 2006 Nr. 10/190 PAG. II 


luptat împotriva imperiului satanic comunist. lar la noi sfinții sunt renegaţi de 
Biserică din motive politice şi din lașitate duhovnicească. Nu a auzit Sfântul 
Sinod românesc despre puterea crucii: “Și a făcut din pescari Apostoli şi din 
păgân: mucenici!”? Nu a auzit că pocăința și curățirea lăuntrică sunt cea mai 
sigură poartă de intrare în rai? Nu a auzit că bunul trai este duşmanul lui Hristos 
în inima ierarhilor care sacrifică sfinţii din închisori în cel mai oribil abator: cel al 
uciderii spirituale? 

Dar dincolo de orbire şi dincolo de lașitate, sfinţii din închisori veghează 
peste Biserica Română, peste sinodalii prinși în plasa sclaviei statului ateu și peste 
neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfințenia 
celor morți în închisori, chiar şi peste diocezele în care, prin dispozițiile ierarhului 
locului, liturghia devine o anexă la pregătirea clerului pentru intrarea în basilica 
“ecumenică” a satanei. 

Valeriu Gafencu a avut până în clipa morții conștiința vie și sfântă că el 
moare pentru Hristos: “În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. 
Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos”. El 
nu numai că a avut conştiinţa morții sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat şi 
cunoașterea deplină a mergerii la lisus, în clipa morții. Să ne cutremurăm toți! 


Post scriptum: Îmi rămâne nu îndestul de clarificată problema pastorului 


luteran Richard Wurmbrand. Acum, după ce am cilit cartea lui lanolide, sunt 
convins că a ascuns botezul 


din motive numai de el ştiute 
În America l-am cunoscut şi 
pot spune ca am fost prieteni 
şi chiar confidentul lui. Când 
avea tulburări sau îl încercau 
anumite duhuri, venea la 
mine ca la un confesor. Avea 
o mare simpatie pentru Orto- 
doxie şi o pietate cu totul 
deosebită pentru Maica 
di Domnului. Îmi spunea: 
| SE SE a “Sunt surprins că luteranii 
si aupărăsitcultul Macii Dom- 
nului, pentru că Luther avea 
O mare pietate la Sf. Fecioa- 
ră. Când eram în închisoare, 
am văzut că toate neamurile 
aveau o AVE MARIA în 
limba lor, iar noi, evreii, care 
am dat-o pe Sf. Maria lumii, 





ES 


— 













p, dă 
m) 
va 


nu avem. Atunci am tradus 
în ebraică textul şi l-am 
adaptat unei vechi melodii " 
L-am rugat s-o cânte pentru 
mine. Era o melodie stranie 
cu unduiri orientale şi atin- 
gătoare la inimă. Nu mi-a 
venit în minte să inregistrez 
cântarea 

Mai târziu, Wurm- 
brand s-a îmbolnăvit mai grav Nu mai putea înghiți şi era hrănit printr-un tub, 
direct în stomac. Era la un spital catolic. M-am dus să-l vizitez. Am stat mai 
scurt de vorbă. Mi-a cerut sa-l scot în curtea spitalului. Am chemat sora şi l-a 
pus în cărucior Era o curte nu prea largă, avea o mică fântână arteziană şi o 
statuie a Sfintei Fecioare. Venisem cu maica Nina, o călugăriță de la mânăstirea 
de femei din Forestville — Sfântul Paisie Velicikovski, California, care avea cui 
ea un reportofon. Am profitat de curte şi de statuia Maicii Domnului ca să-l rog 
să ne cânte, pentru înregistrare, AVE MARIA compusă de el, ca să rămână pentru 
posteritate. A acceptat. Soția lui, care venise între timp, s-a opus din toate puterile, 
dar el a vrut să cânte şi ea a trebuit să cedeze. A plecat şi ne-a lăsat singuri 
Maica Nina a pregătit reportofonul şi Wurmbrand a cântat. Avea o voce slabă, 
din cauză slăbiciunii generale, respirația îi era scurtă, melodia avea învăluiri pe 
0 scară foarte largă şi el nu putea lua acutele decât cu greu şi cu opriri pentru 
respirație. Mi s-a părul de două ori mai stranie decât o auzisem prima dată, ceva 
venind din străfundurile unui neam care şi-a trădat menirea şi care făcea o 
penitenţă târzie pentru cea pe care Dumnezeu a ales-o să-l fie mamă. Caseta este 
la maica Nina. Am avul şi eu o copie, pe care am pierdut-o. O să-i cer maicii 
Nina o altă copie 

Am discutat mult cu Wurmbrand, Niciodată nu a negat, ci a afirmat 
public că a fost salvat de la moarte de legionarii din Tg. Ocna, cu medicamentele 
dale de Gafencu, Dar nu a făcut [aţă de mine nici măcar o vagă aluzie ca ar fi 
fost botezat la închisoare, Văzând afecțiunea lui pentru Ortodoxie, l-am întrebat 
odată, când era bolnav, de ce nu s-a convertit, Mi-a răspuns; “Poate că nu am 
fost vrednic". Avea un fel specific de a se exprima abrupt. M-a întrebat: 

- Părinte, ce limbă crezi că se vorbeşte în paradis? Vorbesc de limbă 
omenească, nu îngerească 

- Cred că aramaica, pe care a vorbit-o Hristos. Sau poale greaca. 

- Nu, părinte. Se vorbeşte româna, că nu este o limbă mai nemalematizată 
decâl româna. Ea iți îngăduie să exprimi orice adâncime sufletească şi orice 
inălțime cerească. 

Poate că, în ultima clipă, Mântuitorul l-a învrednicit de botezul dorinţei. 


[3 5, 


PAG. 12 Nr. 10/190 Octombrie 2006 





PUNCTE CARDINALE 





Joseph Anthony Mazzeo 


(urmare din numărul trecut) 


Când, în Purgatoriul, XXV (37 sqq.), Dante se 
apropie de cel de-al şaptelea cerc, zona unde este purgată 
pofta trupească, Staţiu îi explică procesul reproducerii. 
Sămânţa („perfectul sânge”) este generată în inima omului 
şi posedă o putere in-formatoare, activă, care, atunci când 
este amestecată cu sângele pasiv al femeii, formează 
embrionul. Când creşte, embrionului i se dezvoltă facultăţile 
vegetative şi, după ce acestea sunt complete, dobândeşte 
facultățile senzitive sau animale. În acest punct, Stațiu ne 
spune că Averroes, un om mai înțelept decât Dante, a greşit 
negând că intelectul posibil, facultatea de intelecție, era o 
posesie individuală a sufletului uman, fiindcă nu putea găsi 
nici un organ destinat acestuia. Astfel, a fost indus în eroare 
negând un act divin special de creație pentru fiecare suflet. 
Totuşi, Dante află că acest suflet intelectual nemuritor este o 
propnetate individuală creată de Dumnezeu şi comunicată 
fetusului la momentul potrivit. Apoi acesta absoarbe sufletele 
sau facultățile inferioare, împropriindu-le şi purtându-le cu el 
dincolo de mormânt [1]. 

Această analiză a creației are un scop multiplu în 
contextul dat. Serveşte pentru a explica cum, în reprezentarea 
poemului, sufletele dobândesc noi organe din aerul 
înconjurător şi, mult mai important, oferă pelerinului 
cunoaşterea scopului şi funcției reale ale reproducerii, un act 








ANALOGIA CREAȚIEI LA DANTE / i) 











Vandelli susțin că ambele expresii fac referire la Dumnezeu, 
astfel încât atât sufletele vegetativ şi senzitiv, cât sufletul rațional 


În Paradisul, XIII, Sf. Toma « io ii explică 
lui Dante că procesele creatoare ale nairii ui lucrat în mod 
desăvârşit, în generarea fiinţei uniune, numai în două 
momente, la crearea lui Adam şi a |»  ristos. Intânetatea lui 
Solomon între toţi oamenii, atestată ; ră, face referire 
numai la înțelepciunea sa regească, :iccusia distincție este 
făcută în cadrul unui alt discurs referitor la creație. Lucrurile 
nemuritoare, precum îngerii şi cerurile, şi lucrurile muritoare, 
făpturile aflate în sfera sublunară, nu sunt decât manifestănile 
luminoase ale Ideii, Fiul veşnic născut de Tatăl prin lubire, 
Duhul Sfânt care este unul cu celelalte persoane ale Trinității. 
Acest izvor strălucitor de lumină, unul şi trei în acelaşi timp, 
se manifestă întâi în ierarhia angelică, rămânând totuşi unul. 
De la ierarhia angelică, această lumină coboară treptat, de la 
un ordin la altul, în marele lanţ al funţei până la realitățile 
aflate din ce în ce mai jos şi până când puterea sa creatoare 
nu mai realizează decât minerale şi ființe organice, „lucruri 
generate cu sau fără sămânță”. 

Ideea modelatoare ce lucrează precum lumina şi 
materia modelată, ca un fel de ceară, nu sunt întotdeauna 
inrudite între ele la modul cel mai favorabil, astfel încât forma 
unui lucru nu domină întotdeauna materia, cu rezultatul că 
indivizii unei specii nu sunt specimene perfecte. Într-adevăr, 
în timpul operațiilor obişnuite ale naturii, „ceara” nu este 


uman al cărui rezultat Dumnezeu îl desăvârșeşte, exact înainte sunt toate create de către Dumnezeu într-un singur act, ca pe modelată la modul perfect, iar cerurile nu se află niciodată în 


ca acesta să intre în locul unde are loc purgarea poftei trupeşti. 
Acest aspect uman al creației divine, cu implicaţiile sale 
morale profunde, îl precede propriu-zis pe cel cosmologic, 
din moment ce este cunoaştere necesară în reformarea 
voinţei. 


Dante a luat în considerare aceeaşi problemă în. 


perioada în care a scris Convivio (III, VI şi IV, XXI), acolo 


discutându-se dacă nu cumva mai vechea doctrină s-ar putea reprezintă pute Dumnez corpurile cer 
să nu fie heterodoxă. Înainte de a dezbate opiniile pro și produc sufletele inferioare, pe când sufletul intelectua 


contra, să luăm în considerare cel mai important pasaj în 
discuție 

„ȘI, prin urmare, spun că atunci când sămânța 
umană cade in receptacul, adică in pântece, aceasta poartă 
cu ea virtutea sufletului generator şi virtutea cerului şi virtutea 
elementelor pe care le amestecă, adică înfăţişarea sa; şi 
maturizează şi rânduieşte materia pentru virtutea alcătuitoare 
pe care sufletul generatorului a dat-o. lar virtutea alcătuitoare 
pregătește organele pentru virtutea celestă care trece sufletul 
de la potențialitatea seminței către viață. Și în momentul în 
care este produs, acesta primește de la virtutea mișcătorului 
cerului intelectul posibil, care, în potență, aduce în sine toate 
formele universale aşa cum există în Producătorul lor, dar 
intr-un grad mai mic ca proporţie cu cât este mai îndepărtat 
de Inteligența primă” [2]. 

Legat de această problemă, Busnelli și Vandelli 
argumentează că teoria lui Dante cu privire la creația 
sufletului și la generarea trupului este tomistă [3]. Bruno Nardi 
a arătat, totuși, că Dante îi datorează cel mai mult lui Albertus 
Magnus și acceptă, așa cum fac şi Busnelli şi Vandelli, 
existența unei armonii între Comvivio şi Purgatoriul [4]. Nancy 
Lenkeith nu acceptă o astfel de armonie și susține, fără a 
aduce prea multe dovezi textuale sau surse de informare, că 
teoria din Convivio elimină rolul Creatorului în producerea 
sufletului intelectual, o poziţie corectată ulterior în Purgatoriul, 
XXV (5), 

În realitate, problema ţine de ceea ce Dante voia 
să spună in Convivio prin expresiile la verti celestiale (IV, 
XXI, 4) și la vertă del motore del cielo (ibid , 5). Busnelli şi 


1. Purgatoriul, XXV, 61 sqq. Cu privire la teoria lui Averroes 
vezi Duhem, op. cit, IV (Paris, 1916), pp. 559 sqq. Intelectul 
posibil (sau inte/lectus materialis) al lui Averroes este descori 
confundat cu intelectul pasiv al aristotelicienilor medievali. 
Exista un consens general că ultimul era muritor şi personal, 
depășind doar cu puţin vis aestimativa, facultatea senzorială, 
avută chiar și de animale, de a judeca pericolul și cele 
asemânătoare. 

2. Conv. IV, XXI, 3-5 (trad. P. Wicksteed [Londra, 1903], pp. 
330-331, şi textul lui Busnelli și Vandelli). 

3. Op. cit, vol. 2, Apendice X, pp. 391 sqq. 

4. B. Nardi, „Sul/'origine dell'anima umana”, în Dante e cultura 
la medievale, cd. a Il-a (Bari, 1949), pp. 261-283. 

5. N. Lenkeith, 1,q. Il8a. 3ad2. 


un singur suflet care înlocuiește sufletele trecătoare care 
existau în faza pur biologică din dezvoltarea embrionului. Cel 
puțin aceasta este opinia Sf. Toma, pe care aceştia o asociază 
cu cea a lui Dante [6]. 

Nardi argumentează faptul că la vertă celestiale 


reprezintă rezultatul activ al principiilor formale ce alcătuiesc 


fiecare corp ceresc, în timp ce /a vertii del motore del cielo 


2 


a lui Dumnezeu Însuşi. Astfel, corpurile cereș 


„Intelectul posibil”, este creat la nivel divin. Atunci, acest ultim 
suflet absoarbe sufletele inferioare adunându-le într-o singură 
unitate, În timp ce aceasta este cu siguranță doctrina din 
Purgatoriul XXV, unde se face o referire explicită la Mişcătorul 
Prum, care nu poate fi altul decât Dumnezeu, nu este pe deplin 
clar dacă Ja vertă del motore del cielo, sau chiar la prima 
intelligenza, face referire fără echivoc la Dumnezeu. Cel puțin, 
asta este ceea ce cred eu că presupune interpretarea lui 
Lenkeith, deşi aceasta nu o afirmă la modul explicit. În acest 
caz, la virtă del motore del cielo ar putea face referire la 
puterea unei inteligențe celeste, probabil cea a sferei lunare, 
care o mișcă pe aceasta şi care, în gândirea lui Averroes, este 
sursa intelectului posibil, cât şi a celui activ [7]. Dante, aşa 
cum a arătat Nardi, nu face niciodață trimitere la intelectul 
activ, dar se pare că a adoptat o anumită doctrină a iluminării 
pentru a explica puterea actualizatoare a gândirii [8]. 

Pentru a fi consecvenți, trebuie să înțelegem de 
asemenea că produttore şi prima intelligenza nu se referă la 
Dumnezeu, ci la inteligenţa primă în sensul în care mişcătorul 
primei sfere poate fi numit astfel. Dacă, aşa cum Lenkeith 
pare să susțină, perspectiva exprimată de Dante în Convivio 
este averroistă prin faptul că obârşia trupului şi a sufletului este 
atribuită inteligențelor angelice și sferelor, atunci Purgatoriul 
XXV trebuie citit ca una dintre numeroasele auto-corectări din 
Comedie [9]. 





6. Summa Theologiae, |, q. |I8 a. 3ad2, 

7. Cf, E. Gilson, Histoire... p. 224, 

8. Dante e la cultura, „La conoscenza umana”, pp. 116-216 
mai ales 186 sqq. 

9, Expresia verță formativa este, potrivit lui Albertus Magnus, 
compatibilă cu imaginea care călăuzește mâna artiștilor şi care 
este imprimată asupra materiei exterioare. Este pur și simplu 
factorul care formează embrionul și îl pregăteşte pentru apariţia 
sufletelor vegetativ şi sensibil prin intermediul puterii 
actualizatoare a cerurilor (citat în Nardi, Dante e la cultura, pp. 
264-265, cu referire la operele De animal, XVI, tr. |, cap. 4, 6- 
8, 10-12, 16; De anima, |, tr, 2 c. 15; Meteor, |V, tr. | c. 13 ale lui 
Albert). Este discutabil dacă prima intelligenza ar face referire 
la mișcătorul sferei lunare. Dintre emanaţionişti, cum ar fi Alfarabi, 
Avicenna şi Averroes, „inteligenţa primă” ar fi la oniginea mişcării 
celei mai din afară sfere, pe când ultima dintre inteligenţe ar fi 
cea răspunzătoare pentru sufletul intelectual; c/. Duhem, op. 
cit., pp. 440-441. 


fi tipi 
Il, o fa 


culmea puterii lor. Cu excepţia celor două cazuri ale lui Adam 
Și Hristos, când a existat o intervenție divină, natura lucrează 
precum un artist care posedă îndemânarea artei sale, dar a 
cărui mână tremură atunci când încearcă să-şi exteriorizeze 
ideea sa interioară [10]. 

Dante sugerează aici un număr de analogii ce țin 

de creație. Activitatea artistului sau artizanului are un aspect 

ui gă zu are şi natura. Artistul posedă o idee interioară, 
cultate de exteriorizare şi instrumentul acesteia, şi 
foloseşte o materie asupra căreia imprimă ideea sa interioară 
Astfel, natura deține Ideea care există în mintea lui 
Dumnezeu, o facultate care o exterorizează şi instrumentul 
acesteia — îngerii şi corpurile cereşti — şi o materie care este 
formată [11]. Natura, totuşi, nu este capabilă să realizeze pe 
deplin ideea divină dacă divinitatea, ca Duh Sfânt, ca iubire 
arzătoare, nu intervine. Când este autonomă, aşa cum de 
obicei este, natura lucrează defectuos [12]. 

| In Convivio (II, IV, 1-6) Dante susținea o concepție 
diferită despre statutul Ideii, deşi nu este clar dacă era ataşat 
de această perspectivă. EI îi atribuie lui Platon, „un om de 
supremă măreție”, perspectiva că există tot atâtea inteligențe 
sau îngeri câte tipuri de lucruri şi câte mişcări ale cerurilor 
există. Fiecare înger sau concept ce ține de o anumită clasă 
generează particularele al căror universal este, lucrând ca 
model al nenumăratelor sale imagini. Există un înger 
universal pentru om, unul pentru aur etc., şi fiecare este 
generatorul propriului său gen. Pe aceştia păgânii îi numeau 
Zei şi zeițe. 

Aici, Ideea ar fi cea de „universalii-înger” 
considerate la modul colectiv, nu formele minţii divine, cum 
găsim în Comedie. Faptul că Dante ar fi acceptat temporar 
această perspectivă s-ar afla în concordanță cu acea 
interpretare a teoriei sale cu privire la generarea sufletului 
din Convivia, ce susține că el a exclus rolul Creatorului [13]. 


(Va urma) 


Traducere de 
Alexandru ANGHEL 


——————————————————————————— 


10. Paradisul, XIII, 52 sqq. 

11, Cf. De monarchia, U, 2, LI. | sqq., ed, E. Moore şi P. 
Toynbee, Le opere di Dante Alighieri, ed. a IV-a (Oxford, 
1924). Toate lucrurile aflate în natură pot fi considerate 
instrumentul lui Dumnezeu sau, văzute ca un proces autonom, 
corpurile cerești sunt instrumentele inteligenţelor care 
contemplă și „transmit” arhetipurile divine. Într-un univers 
ierarhic de acest gen, ceea ce vezi depinde de treapta scării pe 
care te afli, adică un efect poate fi simultan o cauză. 

12. Par, XIII, 79-81, Cf. Dionisie Areopagitul, De divinis 
nominibus, Il, 5-7, PG, 3 cols. 644A *qq, pentru universul 
creat ca o redare imperfectă a arhetipului său. 

13. Convivio, II, IV, 1-6. 


— 


" Articol apărut în Speculum, 32, 4 (octombrie 1957). 








2. Atmosfera epocii, 
în paginile revistei 
(urmare din numărul trecut) 


Pentru a sublinia dihotomia şi mânat de 
imperativul etic, Ehade propune un termen inedit 
„creatori de fapte — spre deosebire de «oamenii 
practici», care nu sunt decât repetitori de fapte, 
calierafi sau roboti” (sublinierea autorului) 

Explicaţia — ca însăşi o analiză a prezentului — 
susține teza: „Căci «intelectualul» autentic vede dincolo 
de cotidian, înţelege jocul de forțe subterane care 
pregătesc istona de «poimâine» şi ştie să intervină în 
el [...] aceşti aşa-numiţi «intelectuali» au fost 
prosteşte maltratați pentru incapacitatea lor de a se 
integra zilei de azi, de a se integra adică în istorie”. 

Argumentaţia presupune un intelectual — 
creator de fapte, de istone, care nu este decât „tot o 
consumare, tot o realizare a ceace creiatori de fapt 
au însămânțat — cu gândul, cu scrisul, cu vorba, sau 
chiar numai cu prezența lor — mult ani înainte”, 

Aşa explică Eliade acea „incapacitate” de 
integrare în istone, a intelectualilor, şi din acest motiv 
„ceea ce aşteaptă acum zeci de mii de oameni, a fost 
demult realizat, actualizat şi poate chiar depăşit — a 
fost în orice caz consumat — de către creatorii adevărați 
de fapte, de către «intelectualii» unei țări”. 

Tonul devine apologetic, pe măsura 
răspunderii grevate: „Acei creatori de valori, acei 
«intelectuali» atât de mult bârfiți, care nu se integrează 
nicăieri şi care umplu lumea cu «teoriile» lor — tocmai 
ei sunt aleşii prin care o istorie crește, prin care o țară 
merge mai departe sau decade până la neființă. (Cred 
că suntem înţeleşi: nu e vorba nici de belferi, nici de 


cerebral, nici de erudiţi, njci de gazetari — ci de clar- 
“văzători, creatori de valori şi de fapte)”. 
Intelectualul acesta este un personaj elitist, 
în concluzie și metaforic spus, un înaintemergător, o 
raritate la nivel social, este omul de poimâine: ,.... 
acei câţiva creatori de valori (a căror «creație» coincide 
cu propria lor prezenţă, care creează pentrucă Sunt) 
care nu se mişcă bine decât în lumea neformulată 
încă, şi în a căror putere stă, întreg ceasul hotărâtor 
de după victorie”. 

Eliade dezvoltă, o dată cu articolul „De ce 
sunt intelectualii laşi?” (rubrica „O problemă”, p. 2), 
în legătură cu tema intelectualității, modelul 
paradigmatic al “intelectualului” adevărat, deloc 
indiferent faţă de politică, tolerant şi înțelegător, 
prezentat de data aceasta antinomic în opoziție cu 
„omul politic” și invocat cu intransigenţă, de pe poziţii 
teribilist-tinerești, mitologizante și poate premonitorii 
— dacă ne gândim la jertfelnicia martirică a tinerilor 
naționaliști ucişi în lupta de mai târziu, dar și la 
adeziunea şi lealitatea autorului faţă de idealurile 
spiritualismului românesc de tip legionar — ca erou de 
basm, ca o conştiinţă gata de orice sacrificiu pentru 
triumful valorilor imuabile ale spiritului în faţa vieții 
reale; „Dai o mână de ajutor și treci mai departe. [...] 
Îți pierzi libertatea? Asta nu ţi-o poate lua nimeni, Îţi 
primejdueşti situația materială? Asta priveşte familia 
ta, nu pe tine. Îi riști viața? Ei şi? Acel pe care îl 
reprezinţi nu moare niciodată, Dacă crezi altfel, renunță 
la «intelectualitate» și fă-te om politic”. 

Câtă dreptate are aici Eliade a arătat-o pe 
îndelete un partener de epocă al acestuia, după ieşirea 
din temniţele comuniste (cunoscut în publicistica epocii 
sub pseudonimul literar Anthistius): Nicolae Steinhardt, 
în Jurnalul fericirii. 

Eliade analizează în „De ce sunt intelectualii 
laşi?” — subliniind-o în continuare sub cerul moral al 
legii interioare, al codului de conduită deontologică al 
intelectualului ideal, pe care îşi propune, în articole 
moralizatoare ca acesta, să îl edifice — ambivalența 
noțiunii de intelectual, fără a uzita cu consecvență o 


PUNCTE CARDINALE 
MIRCEA ELIADE ȘI MOMENTUL „CRITERION” (1934-1935) 


- n >> 
. iri 


terminologie limpezitoare. E drept, revista Criterion nu 
e nici pe departe un cotidian de masse şi nefiind o 
publicație de mare tiraj, nu poate fi bănuită de tendințe 
vulgarizatoare pe plan cultural, ci este o apariție 
editorială elitistă, profund formatoare. Pe de o parte, 
atacă laşitatea „intelectualului”, depistat în situație de 
totală dezorientare şi spaimă în fața rupturilor cursului 
social-politic al vremii sale (un fals intelectual, în fond!), 


numindu-l „«antelectualul» pur” (ghilimelele îi aparțin 
lui M. Eliade); pe de altă parte, în balanţă, creionează 
un portret exemplar, un model ideal (valabil prin 
autenticitatea caracterului său) al intelectualului — 
„numit simplu, «intelectual»” (ghilimelele aceluiaşi). O 
scăpare stilistică a gazetarului predispune lectura la 
confuzie în articolul citat, din păcate, din cauza folosirii 
aceluiaşi termen, chiar cu ghilimelele de rigoare, atât 
pentru tipul admonestat, cât și pentru cel idealizat, 
prezentate în fond ca două noțiuni distincte şi chiar 
adverse, separate etic, moral şi prin comportamentele 
lor reale, Pentru că apare după introducerea termenului 
„creator de fapte”, neglijenţa ar putea fi considerată 
chiar o inconsecvenţă jurnalistică, neconstructivă, 
întrucât subminează tocmai consacrarea termenului nou 
propus! Mai mult, după ce îi apărase pe autenticii 
intelectuali de «maltratarea prostească» la care fuseseră 
supuşi, îl caracterizează pe „intelecțual” cu calificativele 
„uluit, neinformat, aiurit”, în numărul imediat următor 
al aceleiaşi publicaţii. 

Aici, pentru Eliade, „intelectual” — e drept, 
„apolitic”: „Fireşte, vorbesc numai de «intelectualul» 
pur, de cel fără aderenţe cu partidele sau grupările 
politice” — este acela care „în timpul unei crize politice, 
sau unei mari prefaceri internaţionale [..,] e de-a dreptul 
înspăimântat, e copleșit de frică, e paralizat de panică”; 
el este cel ce „umblă aiunt, pune întrebări oricui, ascultă 
pe oricine îi vorbeşte, are o încredere oarbă în orice 
dobitoc politic”; acestea fiind dovezi comportamentale 
ale desprinderii sale de realitate, ale inadecvării sociale 
„numai atunci îşi dă el seama ce puţin s-a «interesat» 
de viaţa socială din jurul său”. 

Această fantoşă dramatică pentru impostura 
în care se află „de câte ori plutesc în aer psihoze 
politice” performează un tragic rol (a)social-(in)cultural: 
„bietul «intelectual» român îşi pierde minţile”, ba mai 
grav: „renunţă la orice demnitate personală, uită cu 
desăvârşire misiunea lui istorică; frica face din el o 
lichea sau un sclav”. 

Nu s-ar spune că Eliade face propagandă, 
comunistă ori legionară (cu toată transparența 


Octombrie 2006 Nr. 10/190 PAG. 13 








trimiterilor la „social” ori „național”), nici când afirmă: 
„Nu am nimic de zis contra «intelectualilon» care trec 
de o parte sau alta a baricadei îndemnați de o anumită 
conştiinţă socială sau națională”, şi cu atât mai puțin, 
când amendează comportamentul „intelectualului” 
arivist prin obediența laşității şi cameleonism: „Dar 
îmi repungă [sic!] laşitatea intelectualilor apolitici, care 
îşi descopăr deodată aderenţe cu o mişcare socială 


în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel)” 

„Lipsa de cavalerism, /aşitatea denunțată, 
conduce la atitudini bovarice, la acțiuni degradante şi 
inutile: „încearcă atunci să facă cele mai umilitoare 
tranzacții; şi nu de ordin concret, politic, ci tranzacții 
fără mici un profit, fără nici o eficacitate”, 

Am putea bănui chiar prostia „intelectualului! 
Dar accentul acuzator cade pe frică, pe laşitate, tare 
caracterologice decriptate în falsele aderenţe ale 
acestui „intelectual” declasat la „o mişcare socială 
despre care nu ştia nimic, nu ştia cine o face şi contra 
cul, dacă are sorți de izbândă şi de eficacitate, etc.”. 

Indignarea este sporită prin procedeul repetăni 
unor sentinţe cum: „Nu ştia nimic”. Nimic despre 
„noaptea insurecției comuniste dela atelierele Gnviţa, 
cu care un excelent romancier se solidariza din 
laşitate”, nimic despre „succesele «Gărzii de fie”, 
de care „le-a fost frică tuturor intelectualilor creştini”, 
ŞI pe care „au început să o aprobe nu pentru că le 
convenea programul «Gărzii», ci pentru că se temeau 
să nu fie suspectaţi şi persecutați după o eventuală 
victorie a ei”, 

Notabilă este acuzația adusă masiv, aici, 
tuturor intelectualilor creştini, în lumina interesului 
manifestat de Eliade pentru „«revoluţia spirituală» 
ortodoxă”, adică pentru: „schimbările radicale [...] 
pe care Garda de Fier îşi propunea să le pună în 
execuție”, cum opinează asistentul şi biogratul de mai 
târziu, |. P. Culianu; mai întâi, „fiindcă, în 1927, îşi 
mărturiseşte intenţia de a deveni ortodox” (în Mircea 
Eliade, Bucureşti; Editura Nemira, 1998, pp. 212- 
213); iar mai apoi, pentru că, în Memorii, la pagina 
349, Eliade ne lasă să citim: „Şi cea mai patetică ironie 
a acelei primăveri 1938 a fost că nimicirea singurei 
mişcări politice româneşti care /ua în serios 
creştinismul şi biserica a fost începută sub oblăduirea 
Patriarhului Miron [Cristea]”. 

(Va urma) 


Mihai POSADA 


(din studiul Opera publicistică a lui Mircea Eliade 











PAG. 14 Nr. 10/190 Octombrie 2006 





Episcopul este capul unei comunități sau al 
unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin 
urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă 
din Biserică. Această demnitate sau treaptă există 
prin voia lui Hristos, Intemeietorul Bisericii. Menirea 
episcopului este de a învăța, de a propovedui şi de a 
conduce credincioşii în actul de cult — Sfânta 
Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un 
(rimis al episcopului într-o biserică anume, din cadrul 
jurisdicției sale. Preotul slujeşte în numele 
episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). 
Episcopul Îl închipuie pe Hristos în calitatea sa de 
cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul 
vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. 


Prin urmare, aşa cum a spus Sf Ienatie al Antiohiei, 


unde este episcopul, acolo este şi Biserica, şi fără 
acesta nu mai putem vorbi de Biserică 

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească 
este o demnilate cerească. Existenţa acestei trepte, 
sau a oricărei alte trept (demnități sacerdotale) nu 
se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fos! 
instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii, 
Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într-o 
oarecare măsură participarea laicilor la conducerea 
Bisericii, această conducere nu se întemeiază pe 
oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci 
unul ierarhic. În limbaj teologic, forma ei de 
conducere este episcopatul monarhic. De exemplu: 
dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America 
are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat 
în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar 
prin bunăvoința ierarhului. El poate dizolva 
Consiliul cu un singur cuvânt, 

Desigur, autoritatea episcopului nu este 
absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi 
numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. 
Episcopul se supune dogmelor, normelor morale şi 
canonice ale Bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, 
poate fi acuzat de către enoriașii săi şi poale fi depus 
de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un 
episcop nu poate obliga pe membrii Bisericii căreia 
ji aparține să creadă în ceva ce nu face parte din 
învățătura Bisericii Universale, nici nu poale lipsi 
pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, 
fără o cauză dreaptă. Tot aşa, episcopul nu poate 
acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, 
pentru lucruri care nu au temei în credința dogmatică 
sau canonică. Este adevărat că, în anumite 
împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul 
canonic cu mai multă largheţe şi îl poate pune în 
aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. 
Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea 
canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există 
şi situații în care episcopul nu poate să facă nici 
măcar acest lucru; de exemplu, nu poate da o dispensă 





» | 


PUNCTE CARDINALE 















| 
a! 
PA | 4 53 | 


» p .— 9 > "e 


SAU EPISCOPUL ÎN BISERICA ORTODOXA 


unui heterodox ca acesta să primească o Taină a 
Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din 
Biserică 

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toți 
episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici 
Patriarhul — episcopul cu cel mai mare titlu — nu este 
infailibil, şi nici toţi Patriarhii la un loc. Singurul 
lucru infailibil este învățătura Bisericii, credința 
Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta 
Scriptură, în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, în 
învățăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi. 
Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, Care 
se sălăşluieşte în Biserică şi o «călăuzeşte spre to! 
Adevărul» (loan 15, 26). Prin urmare, dacă episcopul 
învață ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte 
ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică 
credința Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, 
în această ipostază, el este reprezentantul Tradiţiei 
orlodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop 
bun este un păcat şi poate duce imediat la excomuni- 
care, la excluderea imediată din Biserică. 

Din tot ce s-a spus, ar trebui să înțelegem că 
este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor 
ortodocşi de a transforma Biserica într-o instituţie 
democrată, pentru că aceştia compară Biserica cu o 
instituție politică şi îl reduce pe episcop la ceva ce se 
aseamănă unui preşedinte. Dar în democraţie 
preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei 
structuri omeneşti, pe când în Biserica Ortodoxă 
demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu. 
Este adevărat că, în Ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt 
de spus în privința celui care îi va conduce, dar acest 
fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii 
ȘI, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru 
că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul 
duhovnicesc). Biserica Ortodoxă este un organism 
ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al Bisericii 
sale — el este capul acesteia, omul care slujeşte lui 
Dumnezeu în numele Bisericii şi Bisericii în numele 
lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus. 


Textul de mai sus l-am aflat pe internet, postat 
de Biserica Siriano-Antiohiană. Ceea ce urmează sunt 
consideraţiile mele duhovniceşti legate de preoție. 

Preoţie și arhierie. Preotul este reprezentantul 
episcopului, dar nu-l înlocuieşte, Atât timp cât rămâne 
pe linia episcopului, în toate cele stabilite de Sfintele 
Sinoade, de Sfinţii Părinţi, preotul are puterea de la 
Episcop în Biserică, la nivelul său preoţesc. Dacă se 
abate de la ceea ce trebuie să facă, din punct de vedere 
al dogmelor, preotul poate fi suspendat sau caterisit, 
după gravitatea faptelor, La rândul său, preotul are 
dreptul să se despartă de episcopul său, dacă acesta 
cade în erezie sau schismă. (schisma înseamnă 
despărțirea episcopului de sinodul la care este afiliat şi 
rămânerea în neafiliere). 

Episcopul are dreptul de a îndulci regulamentul 
sau de a-l înăspri, acțiune care se numeşte iconomie, 
dar nu are dreptul să desființeze un canon. Și preotul 
poate face același lucru la nivelul îngăduit lui, pentru 
că el știe sufletul celor pe care îi păstorește (mă refer 
la cei care se spovedesc), le ştie și păcatul, dar le ştie 
și pocâința, părerea de rău și îndreptarea. 

Preotul primește harul conducerii, învățării şi 
sfințirii de la arhiereu, când este hirotonit. El poate primi 
şi însărcinări speciale, temporare sau permanente, prin 
hotărîri speciale ale episcopului. În baza acestui har, 
preotul are dreptul să desființeze asociaţii din parohie 
care se abat de la linia ierarhică, după ce îl înştiințează 
pe episcop şi acesta aprobă, fie că trimite un delegat 
de la Episcopie, fie că nu. În cazuri de persoane, preotul 


are libertatea s-o facă fără a mai anunţa pe episcop, 
întrucât cazul personal are caracter local. 

Despre literă şi duh. Litera este un 
instrument de comunicare mort. Dacă duhul iubirii 
nu încălzeşte litera, aceasta poate deveni un 
instrument ucigaș. Mântuitorul nostru lisus Hristos 
ne-a dat numeroase exemple în acest înțeles al terei 
duhului. În general, multe din ceea ce Legea a instituit 
ca efectiv în relația internă şi externă sunt deja lucruri 
osificate. Numai morala merge în pas cu viaţa vie a 
societății. lată ce spune Sf. Apostol Pavel despre 
literă şi duh (// Cor 3, 6-8): «Destoinicia noastră e 
de la Dumnezeu, Cel ce ne-a şi învrednicit să fim 
slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai 
duhului, pentru că litera ucide, dar duhul face viu. 
lar dacă slujirea morții săpată în litere de piatră s-a 
făcut întru atâta slavă încât fiii lui Israel nu-şi puteau 
aținti ochii la fața lui Moise din pricina slavei feței lui 
(care se veştejea), atunci slujirea duhului cum să nu 
fie ea mai mult întru slavă?». 

Legea Veche (litera) statua: să nu lucrezi 
Sâmbetele! O mare parte din minunile lui lisus sunt 
însă făcute Sâmbăta, tocmai pentru a arăta duhul 
nu litera, că nu omul era făcut pentru Sâmbătă, ci 
Sâmbăta pentru om. Pentru aceasta iudeii au vrut 
să-l ucidă cu pietre de mai multe ori. ludeii l-au acuzat 
că a călcat legea. Oare ce ne spune Mântuitorul în 
această privință? «Fățarnicilor! Fiecare din voi oare 
nu-şi dezleagă Sâmbăta boul sau asinul de la iesle 
şi îl duce de-l adapă? Dar această fiică a lui Avraam. 
fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o 
satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegală de 
legătura aceasta în ziua Sâmbetei? Şi zicând el 
aceasta, toţi cei care Îi stăteau împotrivă se ruşinau 
şi toată mulțimea se bucura de toate slăvitele fapte 
făcute de El» (Luca 13, 11-17). 

Legea Veche (litera): femeia adulteră trebuie 
omorâtă cu pietre! Dar ce spune Milostivitorul când 
ludeii i-au adus o femeie adulteră şi l-au întrebat ce 
se cade să-i facă, pentru că Legea spune să fie 
omorâtă cu pietre? «lar lisus, plecându-Se Jos, scria 
cu degetul pe pământ. Dar cum ei stăruiau 
întrebându-L, EI S-a ridicat şi le-a spus: Cel fără de 
păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra 
ei. ŞI iarăşi plecându-se în Jos, scria pe pământ. lar 
ei auzind şi fiind mustrați de cuget, ieşeau unul câte 
unul, începând cu cel mai bătrân şi până la cel din 
urmă; şi a rămas lisus singur şi femeia stând la 
mijloc, Și ridicându-Se lisus şi nevăzând pe nimeni 
decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt părâşii 
tăi? Nici unul nu te-a osândit? lar ca a zis: Nici 
unul Doamne. Şi El: Nici Eu nu te osândesc Du-te 
şi de acum să nu mai păcătuieşti» (loan $, 1-11). 

Oare nu este cazul să ne întristăm atunci 
când, la Consiliile noastre Parohiale şi chiar la 
Congresele anuale ale Episcopiei, centrul 
frământărilor şi al osândirilor reciproce este litera şi 
numai litera? Un cadavru pe care ni-l aruncăm unii 
altora în faţă ca fiind temelia învățăturii lui Hristos. 
Și nu este, 

La ultimul Congres nu s-a cântat Troparul 
Pogorîrii Duhului Sfânt decât numai la început. Când, 
dacă am fi avut duh în noi, ar fi trebuit sa-l cântăm 
cel puțin la fiecare început şi sfârşit de şedinţă. A 
fost şi un moment de înviere duhovni-cească a 
inimilor noastre atunci când Înalt Prea Sfinţitul 
Arhiepiscop Nathaniel şi-a cerut iertare de la toți şi 
de la Prea Sfinţitul Episcop Irineu, îmbră-țişându- 
se. Dar iar am ucis duhul şi am optat pentru literă. 


Pr. Gheorghe CALCIU 














VIRGIL IERUNCA A TĂCUT 





Orice am crede despre postul de radio “Europa Liberă”, 
care și-a avut desigur limitele și ambiguităţile lui, nu putem 
să nu păstrăm o vie şi îndatorată amintire celui care a fost Virgil 
lerunca, voce mereu trează şi mobilizatoare a anticomunismului 
românesc, alături de soția sa, d-na Monica Lovinescu. Cei doi au dus 
un lung război pe calea undelor cu puterea totalitară de acasă şi au salv gardat în milioane 
de conştiinţe acele valori creştine şi româneşti pe care comunismul a încercat să le distrugă 
sau să le compromită sistematic 

Virgil lerunca s-a născut la 16 august 1920, în com. Lădești, jud. Vâlcea. A 
debutat în ziaristică la Timpul, în 1939, colaborând apoi constant la săptămânalul Vremea, 
tar în 1942 înființând propria sa gazetă literară, A/batros. După război a scos revista Agora 
(împreună cu lon Caraion), rapid suprimată de cenzura comunistă. 

In 1947, primind o bursă din partea guvernului francez, Virgil lerunca ia calea 
unui îndelungat exil. Din 1951 până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale 
Radiodifuziunii franceze şi lucrează în același timp la Centre National de Recherches 
Scientifiques (secția de Filozofie şi Estetică). Colaborează la celebrele emisiuni culturale 
ale “Europei Libere” intitulate “Actualitatea culturală românească” şi “Povestea vorbei”, 
scne numeroase articole în publicațiile româneşti din exil, tipăreşte volumele Româneşte şi 
Fenomenul Piteşti, iar mai târziu, în țară, după prăbuşirea comunismului, volumele Poeme 
de exil şi Trecut-au anii... (fragmente de jurnal) — ambele la Editura Humanitas, care a ştiut 
să-l cinstească după cuviință 

Atât lui, cât şi d-nei Monica Lovinescu, Securitatea a încercat să le închidă de 
mai multe on gura, inclusiv prin monstruoase tentative de asasinat. N-a reuşit, iar în cele din 
urmă cuvântul lor a ieşit biruitor. 

Abia în această toamnă Dumnezeu a hotărât ca vocea lui Virgil lerunca să tacă şi 
sufletul lui să se odihnească în patria regăsită acolo, în cer. Veşnică să-i fie pomenirea! 


(V A.M) 


PĂRINTELE VASILE PĂTRAŞCU 


La amiaza zilei de 23 septembrie a. c. ne-a părăsit, 
strămutându-se la cele veşnice, Părintele Vasile Pătraşcu, 
duhovnic dăruit cu mare har şi slujitor al bisericii din Nefliu- 
Ilfov, ajunse, datorită sfinției sale, dintr-o sărmană biserică sătească, 
un adevărat loc de pelerinaj și efervescenţă mărturisitoare. Născut la 
| ianuarie 1922, în Bârlad, a studiat Ştiinţele economice şi Teologia. 


Fire de luptător, a intrat în Frătule de Cruce încă din primii ani ai 
adolescenței, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat mereu pentru atitudinea sa 
fără compromisuri. După eliberare, ajuns preot paroh, a adus în cimitirul bisericii sale 
osemintele preoților de la biserici distruse de regimul comunist. Slujbele sale pline de duh 
și smerenie se dovedesc de mare folos celor suferinzi sufletește şi trupeşte, iar uncori iau 
forma unor cutremurătoare exorcizări (de neuitat pentru noi, care le-am fost martori) 
Crucile sale de neon, ridicate în curtea bisericii, în faţa Institutului de Fizică Atomică de la 
Măgurele, la Asociația Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuți de la Valea Plopului, infioară cu 
lumina lor și pe cel mai indiferent trecător, care se trezește parcă deodată şi își face semnul 
Sfintei Cruci, 

Odihneşte-te în pace, Părinte Vasile, şi roagă-te pentru noi, păcătoşii, care te-am 
stimat şi te-am iubit, dar care poate ţi-am și greșit de atâtea ori. În inimile noastre rămâi 
prezent şi viu, cu tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte a celor pe care Dumnezeu 
i-a ales ca să temeluiască veșnicia. (Erast Călinescu) 





ALEXANDRU SERAFIM 
(11 decembrie 1912 — 20 septembrie 2006) 





A trecut la cele veşnice, luptându-se cu suferința până în 
ultimele sale clipe, Alexandru Serafim, personalitate de 
marcă a vieţii politice interbelice, ultimul deţinător al „Crucii Albe”, 
fost preşedinte de Asociaţie și de Congres studențești, primar al 
municipiului Turnu-Severin, participant la acte esenţiale din istoria 
modernă a României. Existenţă complexă, îmbinând studiile teologale 
cu atitudinea fermă a unui naționalism la care nu a renunțat întreaga 
lui viaţă, Alexandru Serafim ar fi împlinit în decembrie 94 de ani. Ca membru al Asociaţiei 
Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), ca lider de necontestat al generaţiei sale, 
după decembrie 1989 a avut înțelepciunea și înțelegerea de a-și asuma rolul de a spune, cu 
maximă seriozitate, adevărul în legătură cu acele aspecte ale istoriei trăite de el, pe care 
propaganda comunistă le-a acoperit cu minciuni Și cu noroi. 

Născut pe meleaguri mehedințene, în Cleşneştii-Glogovei, trecând prin seminariile 
de la Constanţa şi Râmnicu-Vâlcea, apoi prin Facultatea de Teologie de la București; viaţa 
l-a purtat în urmă și prin închisorile de la Aiud și Turnu-Severin, ca şi în lagărul de la 
Caracal, pentru ca ulterior să-și câștige pâinea, pentru el şi familia sa, lucrând pe șantiere, 
practic în întreaga țară. Tot ce a făcut, tot ce a gândit, tot ce a realizat a ieşit din preaplinul 
său sufletesc, din vocaţia sa de a-și sluji neamul, mergând chiar până la supremul sacrificru. 
Soţ, tată, bunic exemplar, el lasă un gol de neumplut în sufletul celor dragi, dar şi în 
conştiinţa celor cărora le-a fost şi conducător, și camarad, și mentor. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace. (D. 4.) 


PUNCTE CARDINALE 





> Uimpluiei cu lacrima Țării. 


Octombrie 2006 Nr. 10/190 PAG. 15 





PREZENTI 


Le-au pus în lanțuri dragostea de ţară 
Ca pe-o osândă şi ca pe-o ocară 

Si-au făcut din tinerii ce-au Jost 
Martiri şi mucenici întru IIristos. 


Când îi chemăm din bezne de-nchisoare, 
Ei sunt prezenţi în gândul ce ne doare, 
Cu ce-a rămas în noi curat şi bun 

Îi pomenim şi ei Prezent! ne spun... 


Noi îi chemăm şi ei cu glas profund, 
Ca şi când vii ar fi, Prezent! răspund... 


RUGĂCIUNE 


Întorşi din prigoană cu inima frântă, 
Mi-e gândul la cei ce s-au dus: 
Rugămu-Te, Doamne, adu-ni-i de sus, 
Părtaşi pentru uria cea Arlaui 
Ca Duhul vor trece în chip de lumină 
Prin țara cu bocete multe 
Si-n ceasul acesta vor sta să asculte 
La veacul ce încă Ssuspină. 


3 ba 


Şi-n zborul albastru de peste morminte 
Și țarini cu gropi fără nume 

Durerea din ochii cernitelor mume 
Vor strânge-o în palma fierbinte, 


. . . «| ase | Ă | N Y Aia 3 să 
Şi-ntorşi întru Tine, Sub bolta-nserării, 
Ca-n mâini nevăzute de-arhangheli, 
Ya arde lumina în sfintele candeli AA i pe săeziio alei 






ȘI i ps LI pi pi 2 i d Mihai y 
L . 5 Ip AZ în RE ii Adica a SA i) A pă 


din pe, de n mun i E poe). SI 


AT pa a tavi că ă A. în noaptea « de. 21 spre. 22 mai 1954) 

















PAG. 16 Nr. 10/190 Octombrie 2006 





PUNCTE CARDINALE 

















DE CINE MALSCĂPĂM... 


Acum câteva săptămâni, ministrul de 
Externe, d-l Mihai Răzvan Ungureanu (devenit repede, 
din tînără speranță a diplomației româneşti, cea mai 
docilă „coadă de topor” a guvernului Tăriceanu), şi- 
a demis, la ordin, prietenul şi adjunctul, pe d-l 
Teodor Baconsky — de departe cel mai inteligent, mai 
cultivat, mai cinstit și mai sîrguincios personaj din 
sfera actualului executiv. D-lui Teodor Baconsky nu 
1 s-a imputat — și nici nu i se putea imputa în mod 
nimic pe linie profesională sau morală. 
Domnia-sa a fost sacrificat pur şi simplu în urma 
deciziei de restructurare administrativă a corpului prea 
numeros al secretarilor de stat. Nimeni nu contestă 
că o astfel de decizie generală își va fi avut rațiunile 
e), dar firesc este ca, la orice restructurare de acest 
gen, să pice cei mai slabi sau mai pătaţi, nu cei mai 
buni şi mai reprezentativi, Ordinea firescului și, în 
cadrul ei, primatul criteriului valoric sînt însă în 
continuare, precum se vede, incompatibile cu actuala 
cloacă politică din România. O grămadă de nulități 
parvenite au rămas în funcție, pentru că au avut 
„protecţie și sprijin politic” (ca membri sau sponsori 
ai partidelor din actuala coaliție), în vreme ce un om 
şi un diplomat de talia d-lui Teodor Baconsky a fost 
„Zburat” fără nici un scrupul, ca unul prea intelectual 
și prea independent, care a crezut că e de-ajuns să-și 
facă bine datoria, neînvățând — refuzând să înveţe — 
cite ceva din oportunismul carierist al șefului său 
direct (care probabil că ar fi ajuns ministru de 
Externe și dacă în '89 nu s-ar fi întâmplat nimic). 
„Selecţia naturală” a proștilor şi a lichelelor, atât de 
specifică vechiului regim comunist, rămâne în 
continuare o dominantă a vieţii noastre publice, 
dovedindu-se și prin aceasta că la noi n-a avut loc, 
de fapt, nici o revoluţie, ci doar o „tranziție” parșivă 
de la un sistem mafiot la altul, în disprețul aproape 
instituționalizat al oricărei valori care nu se cumpără 
pe bani. Ține-te bine, Europa, că venim, hoașcă 
bâtrină! (h. Codrescu) 


SCrIOsS 


www,punctecardinale,.ro 
e-mail: redactia(apunctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L 
cont: B. R. D. Sibiu RO4SBRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Patronul echipei de fotbal Steaua, Gigi Becali, 
a fost distins de Mitropolitul Ardealului, Î. P.S. Laurenţiu 
Streza (despre care aveai poate impresia că nu se vede 
Şi nu se-aude), cu „Crucea Șaguniană”, cea mai înaltă 
distincție pentru laici a eparhiei transilvănene. Prilej 
pentru liderul PNG să dea fuga la televiziunea de bodegă 
OTV şi să anunţe că Biserica este de partea lui. Nimic 
mai fals, pentru că latifundiarul din Pipera habar nu are 
ce înseamnă creştinismul. Pentru el este o piesă de 
teatru, un film de acțiune, în care el trebuie musai să 
fie protagonistul. 

De ani de zile, eparhiile ortodoxe mulțumesc 
personalităților care se disting prin ataşamentul față de 
valorile creştine şi Biserică prin acordarea unor distincții 
simbolice. Astfel, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a 
acordat „Crucea Moldovei” lui Mugur Isărescu, 
doctorului Irinel Popescu, dar şi lui Octav Cozmâncă, 
pentru a enumera doar pe câţiva. Eparhia Dunării de 
Jos a înființat Ordinul „Crucea Sfântului Apostol Andrer”, 
Arhiepiscopia Clujului are „Crucea Transilvană”, iar 
Arhiepiscopia Tomisului îi decorează pe mirenii vrednici 
cu „Crucea Dobroge'”. 

Deci nimic nou sub soare, cu singura excepție 
că Mitropolia Ardealului nu avea o astfel de distincție 
eclesială, iar Înaltul Laurenţiu a fost atât de inspirat 
încât i-a oferit-o bunului creştin Gigi Becali. Adică exact 
celui care, între două danii bine mediatizate (căci ce rost 
ar avea să dai dacă nu s-ar şti în tot tîrgul?!), înjură de 
morţi şi de cele sfinte, face combinaţii şmechere (că-l 
băiat deştept!) şi ştie că dacă diavolul nu moare de 
sabia lui creştină, poate fi distrus cu un țăruş în inimă... 

Ce nu ştie Gigi Becali (pentru că nu prea se 
vorbeşte prin cartier) este că cea mai înaltă distincție a 
Bisericii Ortodoxe Române este „Crucea Patriarhală 
pentru mireni” înființată în 1925 de către primul Patnarh 
al României, Miron Cristea. Şi că aceasta a fost primită 
până în prezent de sute de oameni în România: de la 
miniştri la prefecți şi preşedinţi de Consilii Judeţene, de 
la primari Și secretari de stat la şefi de protocol şi 
ambasadori. Enumăr doar câţiva, aleatoriu: Regele 
Mihai, Ilie Ilaşcu, Remus Opriș, Constantin Bălăceanu- 
Stolnici, Emil Constantinescu, Petre Mihai Miluţ, 
Antonie Solomon etc. 

Revenind la Gigi Becali, trebuie spus că el a 
primit o distincție nou înființată, care reprezintă doar 
patru judeţe, pentru că atât mai are Mitropoha cu sediul 
la Sibiu. În panoplia celui care se crede un Petrache 
Lupu cu parale nu figurează „Crucea Patriarhală”. Ca 
să îi fac o bucurie latifundiarului din Pipera, îl anunț că 
amicul său, „utecistul ăla nenorocit” de George Copos, 
a primit acestă distincție, și încă din august 2000, pentru 
că a contribuit (mai discret) la ridicarea Catedralei 
Ortodoxe Române “Sfânta Maria” din Tăşnad. 

Cum matale, nea” Gigi, ai oferit milioane de 
curo pentru o decorație provincială, nu pot decât să zic 
ca-n reclama de la Altex: Scump, Gigi, scump! În altă 
parte era mai ieftin! (FI. Bichir) 


AL DRACU" DOM: MITICA! 


N-am văzut în viața mea un şmecher mai mare 
ca Mitică Dragomir. Omul este fabulos; orice i-ai face, 
pică în picioare, ca pisica, Are miere pe limbă, o 
cârmeşte cât ai zice pește. lar dacă vrei să-l pui în 
încurcătură, face ochii dia mari, pe care îi rotește ca 
girofarul şi începe să o dea la întors. Cred că Mitică 
Dragomir e singurul om din România care poate să se 
contrazică de mai multe ori într-un minut, fără să 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), i 


Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





roşească. În plus are o putere de convingere, ceva de 
speriat. Dacă îşi pune în cap să te convingă că afară e 
noapte şi nu zi, cred că reuşeşte. lar dacă nu reuşeşte, 
în mod cert zici ca el numai să scapi de gura lui. Aşa 
„vrăjeală”, cum se spune în argou, n-am mai văzut 
niciodată. Poate doar în literatura gen Ilf şi Petrov. 

Mitică Dragomir e un supraviețuitor de rasă. 
S-a descurcat bine sub comuniști, se descurcă bine şi 
sub capitalişti. De fapt, „Mitică Dragomir” cu „a se 
descurca” devine pleonasm. Omul ar fi supraviețuit şi 
în paleozoic. Ar fi făcut comerţ cu fosile, ar fi învârtit 
el ceva, ar fi vândut apă la meduze, pentru că face 
parte din specia comercianților nepereche. Omul e în 
stare să-i bată la comerț pe armeni, să Joace singur 
table numai din plăcerea de a muta un ban dintr-un 
buzunar în altul. 

Nici nu ştiu cum s-a născut un astfel de om, 
pentru că la el şmecheria e ceva nativ: una oltenească, 
bine şlefuită prin comunism şi prin „capitalismul 
sălbatic” al anilor de „tranziţie”. Nu ştiu, poate 
Dumnezeu l-a făcut aşa, deşi îmi vine mai degrabă să 
cred că Dumnezeu nu are nici o legătură cu treaba 
asta, că i-ar lua şi lui poarta Raiului, ca să facă blatun 
la intrare... 

Evident, Mitică Dragomir nu ajungea unde a 
ajuns, dacă nu avea voință. A vrut „mușchiul lui” să 
ajungă preşedinte de club? A ajuns. A vrut să facă 
şcoală, să nu râdă lumea de el? A făcut, chit, că şi-a 
luat bacalaureatul pe când era preşedinte la Chimia 
Râmnicu Vâlcea şi ajunsese vârsta la care alții încep 
să uite şi sunt sătui de muncă. 

Interesante — şi chiar de studiat — sunt 
contradicţiile lui Mitică Dragomir. Laudă comunismul, 
dar îl şi înjură, după umori sau interese. Spune că 
existau comunişti răi, dar și băieți extraordinari prin 
Securitate. Vrea dreptate, dar recunoaşte că s-a ocupat 
cu escrocherii o viață întreagă. Urlă pentru adevăr şi 
curățenie, dar e campion la blaturi, complexându-l pe 
Gigi Becali. Se ceartă cu tine şi spune lucruri 
incredibile, pe care nu ţi le-ar spune nici cel mai mare 
duşman, ca peste cinci minute să te pupe şi să spună 
că te prețuieşte, Ameţeşti dacă urmăreşti logica lui, te 
ia cu capul şi, până la urmă, realizezi cum e treaba cu 
„porţile Orientului”... 

Ce e frumos la acest om este că parcă nu te 
poţi supăra pe el. E simpauc, în felul lui. Ştii că e unul 
care te pupă în timp ce îţi bagă mâna în buzunar, dar 
nu-l poţi uri din toată inima. Asta-i farmecul lui. Poate 
intr-un fel fiecare dintre noi îl invidiază pentru puterea 
de a avea o coloană vertebrală ca o gumă de mestecat, 
pentru felul în care scapă cu fața curată din toate 
pocinoagele. De-aia cred că, dacă nu exista, Mitică 
Dragomir trebuia inventat. Că altminteri n-am mai fi 
români, (FI Bichir) 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Vasil SRL