Jorn Lier Horst — Adevaruri ascunse

JØRN LIER HORST 


ADEVĂRURI ASCUNSE 


Original: Blindgang (2015) 


Traducere din norvegiană și note de: 
IVONA BERCEANU 


virtual-project.eu 


TREI 
2021 


1. 


Trecu de două ori cu mașina prin dreptul casei albe 
impunătoare și a treia oară parcă în faţa ei. 

De dincolo de un gard viu străjuit de o împrejmuire albă din 
scânduri se zărea vila somptuoasă cu acoperișul în patru ape, 
înconjurată de copaci bătrâni cu ramuri dese. Ferestrele cu 
ochiuri mici nu lăsau să se vadă altceva decât întunericul 
dinăuntru. 

Casa era mai mare decât își amintea și poate chiar prea mare 
pentru ea. 

Trecuseră 19 ani de când o văzuse ultima dată. Atunci își 
promisese să nu se întoarcă niciodată. Acum însă urma să se 
mute aici. 

Ridică plicul așezat pe scaunul din dreapta și îl scutură ca să 
scoată cheile. Erau prinse pe un breloc de plastic pe care 
avocatul notase numele bunicului pe o parte și adresa pe 
cealaltă parte: Frank Manat. Strada Johan Ohlsens, Stavern. 

Nu-și putea scoate din minte ideea că le avusese și e/ în 
mână. Că le scosese din buzunar, că se jucase cu ele și că le 
ținuse între degete. 

Nu-i plăcea să se gândească la el ca la bunicul ei și nu folosea 
acel cuvânt. Se gândea la el ca la Bătrânul. Așa și-l amintea, ca 
pe un bătrân, chiar dacă ultima dată când îl văzuse n-avea mai 
mult de 50 de ani. Fusese un om înalt și puternic, cu ochi negri 
afundaţi în orbite, păr des și cenușiu și cu mustață albă. 

Una dintre ultimele dăţi când îl văzuse era într-o zi de 17 mai. 
De Ziua Naţională, când ea participa la parada copiilor, au trecut 
și pe lângă casa lui, iar Bătrânul stătea pe veranda închisă, cu 
mâinile la spate și cu buzele încreţite. Încercase să-i facă semn 
cu mâna, însă el își întorsese spatele și intrase în casă. 

Acum lăsă cheile din mână și se uită din nou la casă. Chiar și 
într-o zi călduroasă de iulie ca aceasta, simțea răceala pe care o 
emana clădirea. 

Un scâncet de copil din scaunul de bebeluș o făcu să se 
întoarcă. 


— Te-ai trezit, Maja mamii? întrebă zâmbind și se întinse spre 
fiica ei. Am ajuns. 

Fetița gânguri, surâse și clipi. Din fericire, nu semăna cu tatăl 
ei. Avea părul și ochii ei negri. 

— Și gropiţele mele când zâmbesc, spuse ea, gâdilând-o pe 
copilă sub bărbie și încercând să i le scoată în evidenţă. 

Aveau să se descurce, doar ele două. Inainte era mereu 
împreună cu mama ei. Acum era împreună cu fiica ei. 

Își îndreptă spatele și se întoarse către volan, băgă mașina în 
viteză și ocoli prin spatele casei până în dreptul porţii garajului. 
Apoi luă cheile, ieși din mașină și o ridică pe fiica ei de pe 
bancheta din spate. 

Intrarea avea o arhitectură deosebită, cu coloane și 
ornamente, așa cum se construiau casele acum o sută de ani. 

Cheia se răsuci cu ușurință în yală. Înăuntru, aerul era 
proaspăt și curat, nu îmbâăcsit, așa cum se temuse ea. 

Avocatul făcuse exact ce îl rugase. Fuseseră scoase de-acolo 
mobila, obiectele gospodărești și restul lucrurilor. Tot ce i-ar fi 
putut trezi vreo amintire. Tot ce ar fi putut-o duce cu gândul la 
trecut. 

Se duse în bucătărie și apoi până în camera de zi. Pașii îi 
răsunau între pereţii goi. 

Lumina soarelui se strecura palidă prin ferestre și de-a lungul 
podelei. 

Casa ar putea fi confortabilă, se gândi ea privind afară, la 
parcul de vizavi. Vila ar putea fi ca un nou început în viaţa ei. 

Scara impozantă care ducea până la etajul al doilea scârţăi. O 
mută pe Maja pe celălalt braț și o sprijini de șold, apoi se duse în 
fosta cameră a mamei sale. Rămase nemișcată o vreme, fără să 
simtă nimic, după care își verifică ceasul. Zece fără un sfert. 
Camionul putea să apară în orice moment. 

Trecu în grabă prin celelalte camere, cobori scările și inspectă 
și restul casei. 

Rămase puţin în faţa ușii de la pivniţă înainte să o deschidă. 
Aprinse lumina și făcu câţiva pași pe treptele tocite. 

Acolo fusese găsit, într-o zi de ianuarie. Probabil căzuse cam 
din locul în care se afla ea acum. Jos, pe cimentul cenușiu, în 
conul acela de lumină, putea întrezări o pată mai întunecată. 
Concluzia fusese că a zăcut acolo timp de trei zile până să fie 
găsit de unul dintre tovarășii săi. 


Ea era singura lui rudă, dar nu participase la funeralii și nici la 
pregătirile pentru înmormântare. La acel moment, nu se gândise 
că era singura moștenitoare a vilei de un milion de coroane și a 
banilor din conturile lui. Când a aflat, primul gând a fost să nu 
accepte moștenirea, gândindu-se că banii de pe urma lui Frank 
Mandt erau atât de murdari, încât prefera să nu aibă nimic de-a 
face cu ei, însă apoi s-a gândit mai bine: de ce nu? Ar fi fost o 
mare prostie să spună nu. 

O luă și pe fetiţa ei jos, în pivniță. Acolo, aerul era mai greu de 
respirat decât în restul casei. Se simţea un iz bolnăvicios, ca de 
fructe stricate sau flori de mult uitate în vază. 

Într-una dintre încăperile pivniţei era o cameră de baie cu 
saună și într-alta, care trebuie să fi fost o sală de sport, un 
spalier fixat în perete. 

În cea mai îndepărtată găsi seiful. Avocatul o înștiinţase că 
seiful încă există. Nu numai că era mare și greu, dar probabil că 
era prins în piroane de podea. Cei care debarasaseră casa 
căutaseră cheia, însă nu fusese de găsit. Avea încredere deplină 
în ei. Într-un sertar din bucătărie găsiseră aproape 30.000 de 
coroane într-un plic și îl lăsaseră neatins. Desigur, era posibil să 
fi fost prin casă mai mulţi bani, pe care echipa să nu-i fi 
declarat, însă avea convingerea că nu dăduseră peste cheia 
seifului. 

ÎI atinse și își plimbă mâna pe el. Oţelul rece îi dădea fiori. 

Apoi se lăsă pe vine, împinse într-o parte mica plăcuţă de 
metal ce atârna deasupra yalei și încercă să se uite înăuntru. 

O deranja că dispăruse cheia; seiful se afla în mijlocul 
încăperii și ocupa mult spaţiu, împiedicând-o să renoveze 
pivnița dacă ar fi avut vreodată nevoie de acel spaţiu. 

Afară claxona o mașină. Se uită la ceas: era ora 10. Cei de la 
firma de mutări erau punctuali. 

leși și le deschise ușa. În timp ce ei parcau camionul cu 
spatele, ea își deschise portbagajul mașinii, scoase o cutie și 
găsi plăcuța de ușă pe care o făcuse acasă, în Oslo. O luă și o 
agăţă de un cui, lângă ușa de la intrare. 

Sofie și Maja Lund. 

O vecină de vizavi aruncă o privire de după draperiile în 
carouri. Sofie îi făcu cu mâna, dar femeia nu schiţă niciun gest. 


2. 


William Wisting stătea în dreptul ușii de la dormitor, 
contemplând-o pe femeia care dormea în patul lui. Fâșii de 
lumină firave se strecurau printre draperii și cădeau pe chipul ei, 
pesemne fără să îi deranjeze somnul profund. 

Lucra cu Christine Thiis de doi ani și ceva. Ea era cu 15 ani 
mai tânără decât el și avea doi copii adolescenţi. După divorț, 
renunţase la o slujbă bine plătită ca avocat în Oslo și se mutase 
în Larvik, împreună cu copiii. 

Era o persoană cu care era ușor să lucrezi, o interesau 
rezultatele, era energică și întreprinzătoare și avea fler, luând 
deciziile corecte la momentul oportun. 

Întotdeauna discutau despre cazurile de la muncă. Ea era 
discretă cu privire la viaţa ei personală. Când participau la vreo 
conferință împreună, ea mergea direct în cameră după ce se 
termina sesiunea de specialitate. La sfârșitul programului, dacă 
echipa ieșea la o bere în oraș, ea nu se ducea niciodată și nici 
nu fusese vreodată la vreo petrecere de Crăciun. Prin urmare, 
Wisting fusese surprins când acceptase invitaţii la petrecerea de 
vară dată de el. 

Câteva riduri de expresie de pe chipul ei trădau faptul că ea îi 
simţea prezenţa în cameră. Wisting închise încet ușa și cobori în 
sufragerie. Christine avea nevoie de somn. După ce băuse a 
doua sticlă de vin, Nils Hammer o adusese în dormitor, dar 
ceilalți rămăseseră în jurul mesei până în zori, la cel dintâi tril al 
păsărilor. 

O muscă se foia într-un pahar de pe masa din sufragerie și 
începu să bâzâie chiar când se îneca în stropul de vin care mai 
rămăsese. 

Wisting se îndreptă spre canapea, strânse pătura aflată pe ea 
și îndreptă pernele. Apoi adună paharele și le duse la bucătărie, 
umplu mașina de spălat vase și rămase în picioare lângă 
fereastră, privind la casa băiţuită într-o culoare maro-închis din 
curbă, unde stătea Line. 

Deși nu era tocmai împăcat cu motivul pentru care se mutase 
din Oslo în Stavern, se bucura totuși să fie aproape de ea. Ceea 


ce îl nemulțumea însă era că își cumpărase tocmai casa asta. 
Wisting simţea fiorul morţii între pereţii ei. Pe bărbatul care 
locuise acolo înainte îl chema Viggo Hansen și, cu opt luni în 
urmă, fusese găsit mort pe un scaun din sufragerie. Zăcuse 
acolo aproape patru luni, fără să vină niciun vecin să vadă ce s-a 
întâmplat cu el. 

Pe Line nu părea să o îngrijoreze ideea că în casa ei murise un 
bărbat. Un comportament tipic pentru ea. Era neînfricată și 
pragmatică. În plus, casa fusese un chilipir, împrejurările au avut 
ca efect reducerea preţului mult sub valoarea pieţei și, când 
trecuse pe acolo cu o zi în urmă, nu prea mai rămăsese nimic 
care să-i amintească de trecut. Totul fusese debarasat și 
aruncat. Bucătăria, baia și unul dintre dormitoare fuseseră deja 
reamenajate. Acum venise rândul sufrageriei. 

Undeva în casă îi sună telefonul mobil. Îl găsi pe masa din 
camera de zi, dar nu apucă să răspundă. 

Era Suzanne; încă avea salvat numărul ei. Nu mai vorbise cu 
ea de câteva luni și vederea numelui îi trezi emoţii. O vreme, 
fuseseră foarte apropiaţi, iar Suzanne se mutase cu el. Relaţia 
durase câţiva ani, până când ea hotărâse să se despartă. Pentru 
Wisting, separarea încă era un subiect dureros. Nu atât de mult 
ca pierderea lui Ingrid, mama lui Line, și a fratelui ei geamăn, 
Thomas. Ingrid plecase pentru totdeauna. Suzanne însă nu era 
departe. Stătea în Stavern, unde avea o galerie-cafenea și un 
apartament la etajul de deasupra ei. 

Își tinu respiraţia când sună din nou telefonul. Era tot 
Suzanne. 

— Salut! răspunse el cu gâtul aproape uscat. 

— Bună, îi zise ea. Suzanne sunt. 

— Bună, repetă el și înghiţi în sec. Ce mai faci? 

— Eşti acasă? îl întrebă fără să îi răspundă. 

Wisting privi în jur. Cineva răsturnase un bol cu alune. Espen 
Mortensen întinsese pe covor câteva straturi de hârtie igienică, 
încercând să absoarbă berea scursă dintr-o sticlă răsturnată. 
Poșeta lui Christine Thiis era aruncată sub un scaun, iar 
conţinutul era împrăștiat peste tot. 

— De ce întrebi? răspunse el. _ 

— Vreau să vorbesc ceva cu tine. Dar nu la telefon. In 
legătură cu cazul Hummel. 


— Cazul Hummel? repetă Wisting, însă știa foarte bine despre 
ce e vorba. 

Jens Hummel era taximetrist. Dispăruse cu tot cu mașină în 
noaptea zilei de 6 ianuarie, într-o vineri. Ultima persoană care îl 
văzuse în viaţă era un client care coborâse în față la Grand 
Hotel de pe Storgata din Larvik, la ora 01:23. Totul se petrecuse 
cu o jumătate de an în urmă, iar cazul rămăsese neelucidat. 

— Pot să trec pe la tine acum, înainte să se aglomereze 
cafeneaua, îi propuse Suzanne. 

Wisting auzi pași la etaj. Probabil că se trezise Christine. 

— Tocmai mă pregăteam să plec, spuse Wisting grăbit. Pot să 
trec eu pe acolo. 

— Poţi să ajungi înainte de ora 1? 

Se uită la ceasul de la mână și încercă să-și amintească pe la 
ce oră se oprise din băut. 

— Pot ajunge acolo într-o oră, răspunse el, dându-și seama, 
din felul cum îi mulţumise, că Suzanne zâmbea. 

Din baia de la etaj răzbătea zgomotul apei curgând de la 
robinet. 

Wisting reveni în bucătărie, scoase două cești din bufet și 
câteva capsule pentru cafetieră. 

Scara ce ducea la etaj scârţăi. Când Christine Thiis intră în 
bucătărie, cafetiera murmura încet și scotea aburi. 

— Bună, spuse ea răgușit. 

Avea părul castaniu încă răvășit, dar se vedea că încercase să 
și-l aranjeze puţin. 

— Îmi pare rău pentru... 

Wisting o întrerupse. 

— Cafea? 

Ea încuviinţă printr-o mișcare a capului. 

— Mi-ar prinde bine. 

Se așezară de-o parte și de alta a mesei din bucătărie. 

— Îmi cer scuze, repetă ea. Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva 
până acum... De obicei mă duc acasă. 

Sorbi din ceașcă și își drese glasul. 

— Vreau să spun că nu prea ies în oraș. Nu sunt obișnuită să 
beau alcool. 

— Atunci aveai nevoie de ieșirea asta, spuse Wisting. și 
dădea seama cât de stânjenită se simțea în hainele cu care 
dormise. 


— Probabil că aveai nevoie să îţi iei povara de pe umeri, 
continuă el. Să te relaxezi complet și să nu te gândești la copii 
sau la muncă. 

— Dar ar fi trebuit să merg acasă. 

— Nu te aștepta nimic acolo, oricum, spuse Wisting zâmbind. 

Prinse ceașca de cafea între mâini și își dădu seama că era 
plăcut să aibă companie la masa din bucătărie. 

— Te pot duce eu acasă cu mașina după aceea, se oferi el. 

Ea refuză dând din cap. 

— Pot să iau un taxi. 

El ridică mâna în semn că nu îl încurca cu nimic. 

— Oricum trebuie să plec. A apărut ceva în cazul Hummel. 

Expresia lui Christine se modifică, de parcă rușinea ar fi 
dispărut brusc, și redeveni alertă. 

— Jens Hummel? Am revizuit cazul săptămâna trecută și am 
convenit să-l suspendăm. Acum s-a ivit ceva nou? 

— Incă nu știu. Mă întâlnesc cu cineva care vrea se vorbim 
despre el. 

Christine Thiis se aplecă peste masă. 

— Ce s-a scris în ziare este total greșit, continuă ea. Chiar am 
făcut tot ce am putut în ancheta aia. 

Wisting își întoarse privirea. Christine se referea la un articol 
publicat cu o săptămână în urmă. Subiectul misterioasei 
dispariţii ajunsese pe prima pagină și în ianuarie, dar fără să 
stârnească interesul publicului. Jens Hummel nu avea rude 
apropiate care să exercite presiuni asupra poliţiei și presei. 
Singura rămasă să-l jelească era bunica lui. 

Când mass-media devenise interesată de reluarea subiectului, 
contribuise și Wisting, în speranţa că mediatizarea cazului avea 
să-i ofere noi indicii. Nu întotdeauna trecerea timpului înseamnă 
zădărnicirea rezolvării unui caz. Uneori, zvonurile și bârfa se 
puteau propaga în cercuri din ce în ce mai largi, ajungând în 
final la cineva dispus să discute cu poliţia. În astfel de situaţii, 
noile articole din mass-media puteau fi factorul declanșator. 

Totuși, când a apărut articolul, opinia publică avea o atitudine 
negativă față de poliţie în general și faţă de Wisting, în calitate 
de responsabil de caz, în special. Din articol nu reieșea ce ar fi 
putut să facă poliţia diferit, însă lăsa impresia că anchetatorii 
dăduseră dovadă de lipsă de interes și nu acţionaseră cum 
trebuie. Lipsa de rezultate vorbea de la sine. Poliţia nu reușise 


nici măcar să găsească mașina lui Hummel. Statisticile 
semestriale publicate recent, de unde reieșea că poliţia făcuse 
cu aproximativ 20% mai multe controale în trafic decât în anul 
precedent, au fost folosite ca argument pentru deciziile eronate 
și priorităţile greșite. În cazul de faţă, întreaga empatie a 
cititorilor se îndrepta nu către poliţie, care avea de rezolvat un 
caz extrem de dificil, ci către bunica lui Hummel, care își 
pierduse unicul nepot. 

Wisting era obișnuit să fie criticat. De regulă, criticile nu îl 
afectau, dar de data asta le resimţise altfel. li reaminteau de 
faptul că eșuaseră. lar cazul Hummel trezise în el o stare de 
neliniște, un sentiment supărător care îi spunea că nu este 
îndeajuns de bun. 

— „Dispărut fără urmă” nu a fost nicicând o expresie mai 
potrivită, continuă Christine Thiis. Ai zice că informaţiile despre 
trafic, de la punctele de taxare, de la taximetre și computerele 
de bord ar putea să ne spună unde se află și el, și mașina lui, 
dar nu avem nimic. 

Wisting încuviință. Vedea cercetările din cazul Hummel drept 
niște zile  irosite.  Refăcuseră împreună succesiunea 
evenimentelor din ultimele 24 de ore de dinaintea dispariţiei lui 
Hummel, dar nu găsiseră niciun indiciu despre locul unde s-ar 
putea afla. În același timp, încercaseră să-și facă o idee despre 
cine era Jens Hummel. Informaţiile obţinute le ofereau un tablou 
complex. Avea 34 de ani și locuia singur. Până la vârsta de 25 
de ani avusese o serie de îndeletniciri ciudate și apoi ajunsese 
șofer de taxi. În urmă cu cinci ani primise propria licenţă și 
mașină. După aproape zece ani petrecuţi la volan, își crease un 
cerc extins de relaţii, format din persoane dintre cele mai 
diferite. Poliţiştii îi chestionaseră pe cei mai mulţi dintre 
cunoscuţii lui, dar nimeni nu putuse să spună nimic care să facă 
lumină în acest caz. 

Cazurile de dispariţie sunt întotdeauna dificile, nu doar pentru 
că nu există un loc al crimei, ci și pentru că nu este ușor să 
gestionezi o investigaţie care se desfășoară pe mai multe 
planuri concomitent. 

Wisting și Christine se așezară, cu ceștile de cafea în mâini, și 
dezbătură cele mai interesante ipoteze. Una dintre ele ar fi fost 
aceea că dispariţia era consecinţa unei reglări de conturi legate 
de traficul de droguri. Se zvonea că Hummel era unul dintre 


furnizorii locali și că transporta droguri sub acoperirea 
taximetriei. Într-o vreme, e posibil să fi transportat și 
prostituate, dar, chiar dacă acea informaţie se confirmase, tot 
nu-i ajutase să facă vreun progres. 

Wisting se uită la ceas. Trebuia să plece, în mașină discutară 
și alte subiecte. Despre vară și locurile în care aveau să-și 
petreacă vacanţa. 

— Eu nu plec nicăieri, spuse Christine Thiis. Dar tu? 

— l-am promis lui Line că o ajut să renoveze. Susţine că mă 
pricep la tapetat pereţii. 

Christine Thiis zâmbi și păru să cadă pe gânduri. 

— Copiii vor sta la tatăl lor o lună. O să fie straniu să fiu 
singură atât timp. 

Wisting viră în dreptul casei ei. 

— Mulţumesc că m-ai adus acasă. Și îmi cer încă o dată 
iertare că n-am plecat de aseară. 

— Nu e nicio problemă, o asigură. 

— Să mă suni, îl rugă ea, așezându-și mâna peste a lui. 
Wisting îi întâlni privirea, iar Christine clipi de mai multe ori 
înainte să-și retragă mâna. 

— Dacă afli ceva, vreau să spun. Dacă primești un răspuns 
despre ce s-a întâmplat cu Jens Hummel. 


3. 


Era o zi foarte călduroasă. Sufocantă și fără vânt. Wisting găsi 
un loc de parcare liber lângă faleză și coborî din mașină. Doi 
băieți stăteau pe chei, fiecare cu câte o lansetă. Deasupra lor, 
câţiva pescăruși planau în cercuri. 

Pe străzi erau neobișnuit de mulți oameni. Wisting îi salută 
printr-o înclinare a capului pe toţi trecătorii pe care îi cunoștea. 

În fața restaurantului Pacea de Aur, majoritatea măsuţelor 
erau deja ocupate. Wisting împinse ușa, intră și rămase pe loc, 
ca să i se adapteze ochii la lumina difuză. 

Suzanne era așezată în spatele încăperii și îi făcu semn cu 
mâna. Purta o rochie albă de vară și avea părul negru strâns în 
coadă. 

Wisting o salută din cap și se îndreptă spre masa ei, iar ea se 
ridică și îl îmbrăţișă. Când zâmbea, în jurul ochilor i se iveau 
câteva riduri. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă, aruncând o privire înspre bar. 
Cafea? 

Wisting își simțea capul greu. 

— Aș vrea o apă minerală Farris, spuse, dregându-și glasul. 

Suzanne dispăru în spatele barului și reveni cu o sticlă și un 
pahar cu cuburi de gheaţă. 

— Nu știam cu cine altcineva să vorbesc, zise ea și se așeză. 

Wisting turnă apă în pahar. 

— Ai spus că are legătură cu Jens Hummel. 

— Nu știu dacă are vreo importanţă, încuviinţă ea, dar, de 
câteva seri încoace, vine aici un bărbat. Se așază la bar, citește 
ziarele și nu spune prea multe, dar am înțeles că a trăit o vreme 
în străinătate și acum s-a întors în oraș. 

Înainte să continue, Suzanne împinse un plic fără adresă aflat 
pe masă, între ei. 

— Săptămâna trecută, ai declarat pentru presă că vrei să 
închizi cazul Hummel. 

— Să suspendăm cercetările, o corectă Wisting. 

— Este vreo diferenţă? 

Wisting ridică din umeri. 


— Oricum, continuă ea, legat de rezumatul cazului era, printre 
altele, o fotografie cu taxiul lui Hummel. 

Wisting încuviinţă. Încă o dată, i se reamintea de strategia 
lipsită de rezultate de a se adresa mass-mediei. 

— În seara aceea, aici nu erau mulţi clienţi. Am observat că 
bărbatul a reacționat complet straniu când a citit știrea. 

— Cum adică? 

Suzanne vorbi mai încet, deși nu o putea auzi nimeni 
altcineva. 

— Era supărat, preciză ea. Și-a ridicat privirea din ziar și s-a 
uitat în jur, după care a continuat să citească. Apoi s-a ridicat, a 
ieșit și a stat un timp afară, după care a revenit și a recitit 
articolul. 

Wisting bău din pahar. 

— M-am apropiat de el să iau niște pahare goale, continuă 
Suzanne. Atunci a spus ceva ciudat. 

— Ce? 

— Întâi am spus eu ceva despre articolul pe care îl citea. Am 
spus că este un caz special, sau cam așa ceva. Atunci m-a privit 
și mi-a spus: este în hambar. 

— Este în hambar? repetă Wisting. 

Suzanne încuviinţă. 

— Nu am reușit să-l întreb mai multe. Într-o zi, a apărut pur și 
simplu acolo, a zis și a arătat cu degetul fotografia taxiului. Apoi 
a împăturit ziarul, l-a luat cu el și a plecat. 

— Despre ce hambar vorbea? întrebă Wisting retoric. 

— Nu știu nimic altceva în afară de ce ţi-am spus, dar m-am 
gândit mult după aceea și m-am decis să trebuie să te sun. 
Bărbatul acela știe ceva. 

Wisting aruncă o privire spre ceilalţi clienţi. 

— A mai venit de-atunci? 

Suzanne clătină din cap. 

— Când venea aici, era însoţit de cineva? continuă Wisting, 
încercând să afle ceva care să-i dea vreun indiciu despre 
identitatea bărbatului. 

— Nu, i-am întrebat și pe angajaţi, dar nimeni nu știe cine 
este. 

Wisting îi mai adresă o serie de întrebări despre cum arăta 
bărbatul, cu ce era îmbrăcat, ce dialect vorbea sau dacă avea 
alte trăsături distinctive. 


Suzanne începu iar să răsucească între degete plicul din fata 
ei, îl deschise și scoase o bucată de hârtie. 

— In noaptea aceea a plătit cu cardul, spuse ea, băgând 
hârtia înapoi în plic. Am verificat casa de marcat și am dedus 
momentul în care a plătit. Poate poţi folosi codul tranzacţiei ca 
să-i afli identitatea. 


Wisting zâmbi și luă plicul. Putea să conţină un indiciu 
esenţial pentru progresul cazului Hummel. Printre investigatori 
circulaseră multe teorii despre ce se întâmplase cu mașina. Unii 
credeau că Jens Hummel plecase din oraș de bunăvoie, alţii erau 
de părere că mașina se afla prin vreo prăpastie, pe undeva, fie 
în urma unui accident, fie pentru că fusese împinsă de pe drum. 
Wisting se număra printre cei care presupuneau că ajunsese 
prin vreun garaj sau ceva similar, după ce Jens Hummel căzuse 
victima unei crime. 

Patrulele de poliţie verificaseră de-a lungul tuturor drumurilor 
secundare din district. Un elicopter căutase pe arii din ce în ce 
mai extinse. Scafandrii verificaseră de-a lungul falezelor. Mașina 
fusese căutată și în parcările publice. Totul fusese în van, așa că 
nu era deloc improbabil să fi fost abandonată într-un hambar. 

Suzanne se ridică. 

— Trebuie să mă apuc de treabă, spuse ea. Line cum se 
simte? 

— Bine, răspunse Wisting în șoaptă. Cred că se simte foarte 
bine. 

Suzanne părea că ar vrea să mai adauge ceva, dar renunţă. 
Wisting se simţi ușurat. Era dificil să discute despre ce i se 
întâmplase lui Line. 

Suzanne făcu câţiva pași spre bar. 

— Succes, spuse ea. Succes în toate! Transmite-i salutările 
mele. 

Wisting dădu din cap. 

— Sună-mă dacă mai apare pe aici bărbatul ăla, o rugă el și 
se așeză. 

Deschise plicul și scoase hârtiuţa. Numerele de pe bonul scos 
de POS nu-i spuneau nimic. Era conștient că trebuia să solicite 
datele de la emitentul cardului ca să afle identitatea persoanei 
din spatele codului numeric. Așteptase mult timp o descoperire 
în cazul Hummel. Acum trebuia să mai aștepte până luni. 


4. 


Luni dimineața, Wisting ajunse la sediu la 7 fără un sfert. 
Avea pete de vopsea albă pe mâini după ce, cu o seară înainte, 
o ajutase pe Line să vopsească niște plinte. 

În drum spre departamentul de investigaţii criminalistice, 
salută câţiva ofițeri obosiţi care erau aplecaţi deasupra 
calculatoarelor, redactând ultimele rapoarte de peste noapte. 

Profită de răgazul rămas până la sosirea celorlalţi anchetatori 
pentru a revizui cazul Hummel. În timp ce citea, încerca să 
îndepărteze cu unghiile petele de vopsea albă de pe mâini. 

Știa că noua informaţie putea să-l ajute să vadă lucrurile 
dintr-o altă perspectivă. Ceea ce înainte păruse nesemnificativ 
putea să devină foarte important, ţinând cont de noua ipoteză. 
Frunzări înscrisurile din dosar, căutând ceva care să nu fi fost 
explicat, dar care să iasă în evidenţă, sau coincidenţe care ar fi 
putut ascunde legături semnificative. 

Unul dintre lucrurile evidente erau deplasările la distanțe mari 
pe care le făcea Hummel. Cel puţin o dată pe săptămână, Jens 
Hummel făcea curse care durau câteva ore spre Kristiansand și 
Oslo. Desigur, putea fi o coincidenţă. La urma urmei, erau doar 
statistici. Ceea ce făcea să se remarce aceste deplasări era 
faptul că erau plătite în numerar și că nu erau comandate prin 
dispecerat. Hummel glumise cu colegii că probabil ducea vreo 
venerabilă doamnă plină de bani să-și viziteze rudele din 
Sarlandet. Insă nimeni nu o văzuse vreodată și nici poliţia nu 
reușise să o identifice. 

Nici de această dată nu descoperi nimic nou în dosar. Nici 
verificarea electronică efectuată în registrul datelor de primă 
sesizare folosind termenii hambar sau hambarul nu produse 
nimic concret. 

Ușa biroului era deschisă, iar el asculta cu atenţie de fiecare 
dată când intra cineva în departament. La ora 8 fără 10 
recunoscu sunetul pașilor lui Nils Hammer, îndreptându-se alene 
spre biroul său din capătul holului. 

Hammer se  specializase în identificarea și verificarea 
dovezilor electronice. In principal, pentru că avea o capacitate 


puternică de adaptare, iar multe dintre metodele și 
oportunitățile de investigaţie care nu existau la începutul 
carierei lor deveniseră acum indispensabile. 

Wisting se ridică de la birou și se duse la el. Robustul 
anchetator își luase un pahar de cafea de la ofițerul de serviciu, 
sorbind deja în timp ce se autentifica pe staţia de lucru. 

Așeză bonul imprimat de POS pe birou, în fața lui Nils 
Hammer. 

— Cât de repede poţi afla cine a folosit acest card? întrebă 
Wisting. 

Hammer lăsă paharul de cafea, ridică bucata de hărtie și o 
parcurse rapid cu privirea. 

— Cât este de urgent? se interesă. 

— Persoana care a folosit acest card știe unde se află Jens 
Hummel, răspunse Wisting. 

Nils Hammer se îndreptă de spate. 

— Lasă-mă vreo două ore, îl rugă el, bând cafeaua dintr-o 
înghiţitură. 

Wisting se îndreptă spre ușă, ca să revină în birou. 

— Apropo, cum se simte? îl întrebă Hammer care venea în 
spatele lui. 

— Cine? întrebă Wisting, crezând că se referea la Line. 

— Procurorul nostru, rânji Hammer. A leșinat complet. 

— E bine, îl asigură Wisting. Cred că a simţit nevoia să bea 
ceva. 

Se întoarse în birou și zâmbi ca pentru sine amintindu-și de 
cafeaua băută cu o dimineaţă în urmă în compania lui Christine 
Thiis. 

Continuă cu activităţile de rutină. Parcurse teancul de 
rapoarte de peste weekend. Era ca și cum liniștea verii ar fi 
influenţat și statisticile infracţiunilor. Nu era nimic deosebit, cu 
excepţia unor scandaluri la restaurante, a câtorva șoferi băuți și 
a unei bărci incendiate. 

Christine Thiis își făcu apariţia când se apropia de ultimele 
rapoarte din teanc. 

— Mulţumesc încă o dată, zâmbi ea rușinată. Pentru că m-ai 
condus acasă. 

Wisting făcu semn cu mâna că nu e nicio problemă. 

— Ai aflat noutăţi în cazul Hummel? îl întrebă. 

— Rămâne de văzut. 


Îi explică despre terminalul POS și reacţia posesorului 
neidentificat al cardului faţă de ce se scrisese în ziare, dar nu 
menţionă numele lui Suzanne. Nu-i solicitase să nu fie implicată, 
dar el oricum nu îi spusese lui Christine cu cine urma să se 
întâlnească și nu vedea nici acum vreun motiv pentru care să o 
facă. 

Christine Thiis se ridică. 

— Ai o pată albă aici, spuse ea, arătând cu degetul spre 
propriul obraz. 

Wisting își pipăi fața. 

— E vopsea, explică el, arătându-i mâinile. Probabil că așa o 
să arăt câteva săptămâni de-acum încolo. 

Christine îi zâmbi din nou și închise ușa biroului. 

Wisting își îndreptă atenţia spre rapoarte. După aproape două 
ore, ușa biroului se deschise din nou. Hammer intră ţinând în 
mână câteva foi de hârtie și se așeză în scaunul pentru oaspeți. 

— Cardul bancar îi aparţine unui anume Aron Heisel, spuse el, 
prezentându-i un document care-i susținea afirmaţiile. 

Wisting trase hârtia spre el. Pe lângă numărul contului 
bancar, mai apărea și data nașterii, dar nicio adresă. Wisting 
calculă că Aron Heisel avea 48 de ani. 

— Cine este Aron Heisel? întrebă el, făcând semn spre 
documentele pe care le ţinea în poală Hammer. 

Hammer îi arătă o fotografie din arhiva poliţiei, făcută din faţă 
și din profil. Era versiunea mai tânără a bărbatului descris de 
Suzanne. Avea umeri înguști, un nas turtit, ușoare cearcăne sub 
ochii cenușii și strungăreaţă. 

Cu un gest al capului, Wisting îl rugă pe Hammer să-i spună 
de ce figura bărbatul din fotografie în registrele poliţiei. 

— A fost condamnat în calitate de autor principal, când poliţia 
a descoperit o mare distilerie la periferia orașului Drammen în 
1997. Apoi, în 2002, a fost arestat din nou și condamnat pentru 
contrabandă cu alcool și acum trei ani a fost suspect într-un alt 
caz în Østfold, dar nu a fost condamnat. 

— Acum unde locuiește? 

— Ultimul domiciliu cunoscut este la marginea orașului 
Marbella, în Spania. 

Wisting încuviinţă. Cunoștea orașul. Fusese acolo o dată, în 
interes de serviciu, împreună cu Torunn Borg. 


— Totuși acum este în Norvegia, continuă Hammer, arătându- 
i o lungă listă cu tranzacţii bancare. Cardul a fost utilizat în 
diverse locuri din Spania, spuse el, arătând cu degetul spre listă. 
Ultima dată, la aeroportul din Malaga, pe 12 iulie. Apoi apare în 
Norvegia, după cum observi. 

Wisting își miji ochii în timp ce studia documentul. Cardul 
fusese folosit cu o zi înainte la supermarketul REMA 1000 de pe 
strada Holmejordet, care se afla la intrarea în Stavern. Acolo se 
oprea și el din când în când să cumpere legume în drum spre 
casă. 

Se uită după ochelari, dar nu îi găsi, așa încât continuă să 
citească lista cu ochii mijiţi. O plată fusese efectuată la un 
depozit de bricolaj, o alta la unul dintre restaurantele din port și 
o sumă mai însemnată fusese cheltuită la magazinul Elkjøp. 
Identifică mai multe vizite la restaurantul lui Suzanne, Pacea de 
Aur. Cu excepţia ultimei ocazii, achitase mereu imediat după 
miezul nopții. Următoarele plăţi erau efectuate invariabil către 
compania de taximetrie Vestfold. 

Wisting își ridică privirea și simţi că îl trece un fior. 

— II putem găsi, spuse el, arătând spre rândul pe care era 
consemnată una dintre plăţile către compania de taximetrie. L-a 
dus acasă un taximetrist. 


5. 


Abia după trei ore reuși Hammer să găsească un șofer de taxi 
care își amintea că mersese cu Aron Heisel. Primii doi șoferi cu 
care stătuse de vorbă nu își aduceau aminte de pasager sau de 
traseu, însă al treilea îl recunoscuse pe Aron Heisel și declarase 
că îl condusese două nopți la rând. In ambele ocazii, pasagerul 
coborâse la Huken. 

De la secția de poliție, era un drum de zece minute cu 
mașina. Pentru Wisting, Huken reprezentase întotdeauna doar o 
denumire pe hartă, pe drumul care șerpuia spre Helgeroa. 

Hammer încetini pe măsură ce se apropiau. Wisting se aplecă 
în faţă și cercetă împrejurimile. De-o parte și de alta a drumului 
se întindeau culturi de cartofi. Ajunseră întâi la o casă mai nouă, 
care părea să fi fost ridicată pe terenul unei foste ferme. Câţiva 
copii săreau pe o trambulină în grădină, iar doi băieţi mai mari 
reparau un moped. Lângă stradă era un atelier vechi sau un 
garaj pentru camioane, iar mai departe în spate, niște 
dependinţe vopsite în roșu. Dar niciun hambar. 

— Mergi mai departe, îl rugă el. 

Trecură pe lângă un ţarc în care pășteau câţiva cai. Un bărbat 
era urcat pe scară și vopsea pereţii grajdului, într-un spaţiu 
deschis, un tractor cu un circular mobil era parcat lângă o stivă 
de lemne. În depărtare, soarele se reflecta în geamurile sparte 
ale unei vechi sere. Într-un refugiu, zăriră un post de distribuţie 
a laptelui și un indicator albastru care semnaliza o staţie de 
autobuz. 

— Aici, spuse Hammer arătând cu degetul. Aici l-a lăsat. 

În spatele unui gard de piatră era un drum îngust, aproape 
năpădit de buruieni, ce ducea în pădure. 

Hammer viră și intră pe drumeag. Un stol de păsări își luă 
zborul de pe un copac înfrunzit, aidoma unui roi de insecte. 
Mașina se hurduca ușor peste gropi și smocurile de iarbă. De-a 
lungul drumului, pe partea stângă, se întindea un șanț lat plin cu 
apă stătută, acoperită cu o pojghiţă verde dezgustătoare. Doar 
din loc în loc se vedea un ochi de apă închisă la culoare. 


Pădurea deveni tot mai deasă, după care peisajul se 
redeschise. Drumul se oprea în dreptul unei mici ferme 
abandonate, iar la marginea pădurii se vedea un hambar pe 
jumătate prăbușit. Jumătate din acoperiș dispăruse, așa încât 
clădirea aducea cu un leș ciugulit pe jumătate de vulturi. 

Hammer opri mașina în dreptul fermei. Între casă și hambar 
se aflau două dependinţe cu acoperișuri din tablă ruginită, iar în 
jur era plin de trandafiri sălbatici și mănunchiuri de degetel- 
roșu. 

Wisting cobori și trânti portiera. Hammer lăsă ușa din partea 
sa deschisă. Nu se auzea decât bâăzâitul insectelor ce roiau pe 
deasupra firelor înalte de iarbă. 

Cândva, casa fusese vopsită în alb, dar acum era cenușie și 
neîngrijită, cu burlanele atârnând desprinse la colţurile casei. 
Perdelele nu mai erau, iar un ochi de fereastră fusese înlocuit cu 
un placaj. 

Wisting se apropie de ușă și ciocăni. Fără să aștepte un 
răspuns, se duse spre cea mai apropiată fereastră, puse mâinile 
pe geam și privi înăuntru: o bucătărie cu pereţi albaștri, iar în 
chiuvetă, așezate una peste alta, farfurii, căni și pahare. Pe 
blatul de lucru erau pungi de plastic, sticle și cutii de pizza 
goale. Din dreptul uneia dintre ele, pornea un șir de furnici care 
se îndreptau spre perete. Pe masa din bucătărie, lângă o cană 
de cafea, era așezat un ziar. 

— Nu este nimeni acasă? întrebă Hammer în spatele său. 

— Nu, dar locuiește cineva aici, răspunse Wisting. 

Ciocăni în geam și strigă, după care se întoarse la ușă și 
încercă clanța. 

— E încuiat, spuse, întorcându-se cu faţa spre hambarul 
dărăpănat. Să vedem dacă nu putem intra acolo. 

Porniră prin iarba înaltă spre ușa dublă din mijlocul peretelui. 
Era blocată cu o bucată de scândură înfiptă în poziţie oblică în 
pământ, iar Hammer o împinse cu piciorul. Ușile culisară câţiva 
centimetri, dar erau ţinute în loc de un zăvor pe dinăuntru. 

O altă ușă, ceva mai departe, dar pe același perete, era și ea 
încuiată. De o parte și de alta a ei era câte o mică fereastră. 
Chitul de la ferestre era în mare parte uscat și casant, dar 
geamurile erau ţinute de mici cleme îndoite înspre sticlă. 

— Nu putem pleca de aici fără să verificăm, spuse Hammer, 
meșterind cu degetele la ramele ferestrelor. 


Wisting încuviinţă și rămase tăcut până când Hammer se 
întoarse la mașină să aducă o racletă de parbriz. Se folosi de ea 
să împingă clemele și să le îndrepte. Curând scoase un ochi de 
geam, băgă mâna înăuntru și trase zăvorul. 

Wisting tinu fereastra în sus, iar Hammer se ridică în mâini și 
se târi înăuntru. De afară, îl auzi înjurând și un sunet de 
zgârietură pe perete, urmat de o bufnitură. Apoi zăvorul fu tras, 
iar ușile hambarului, descuiate. Wisting le deschise larg și 
aruncă o privire în hambarul spaţios, de unde veni spre ei un iz 
de paie uscate. Prin crăpăturile din pereţii de lemn se strecurau 
raze de lumină și, în scurt timp, ochii li se obișnuiră cu 
semiîntunericul, iar spaţiul începu să prindă contur. Două uși pe 
unul dintre pereţii mai înguști, iar în stânga lor, o remorcă pe 
două axuri și patru roţi. În spatele ei erau o grămadă de baloturi 
de paie și un paiet cu recipiente de plastic. De pereţi erau 
atârnate furci, lopeţi, greble, o coasă și alte unelte. In celălalt 
colț erau aruncate diverse accesorii pentru tractor, alături de 
bidoane vechi de lapte. 

În mijlocul hambarului se afla un vehicul, acoperit cu o prelată 
gri care nu ajungea până la pământ. 

Wisting păși spre el, iar pașii lui ridicară praful foarte fin, care 
le irită nările. 

Hammer prinse prelata și o îndepărtă. Era un Volvo V60 
negru, având pe plafon semnul de taxi. Taxiul cu indicativul Z- 
1086. Mașina lui Jens Hummel. 

Wisting se aplecă deasupra parbrizului și privi în mașină fără 
să atingă ceva. 

Nu era nimic înăuntru. _ 

Își plimbă privirea prin mașină. Cheile erau în contact. În 
consola centrală era o sticlă de Coca-Cola pe jumătate goală. Pe 
bancheta pasagerului se aflau o pereche de mănuși de piele și 
un sandviș uscat, mâncat pe jumătate și învelit în folie de 
plastic. 

Hammer îndepărtă prelata complet, se duse în spatele mașinii 
și deschise portbagajul. 

— E gol, raportă el, revenind lângă Wisting. Complet gol. 

Rămaseră nemișcați la vreo doi metri de mașină, uitându-se 
la ea. Wisting simţi furnicături pe piele; cazul Hummel urma să 
fie redeschis. Scoase telefonul mobil să-l sune pe Mortensen, 
pentru expertiza tehnică a autovehiculului și a hambarului. Apoi 


trebuia organizată căutarea. Cum Jens Hummel nu era în taxi, 
era puţin probabil să fie altundeva în hambar, dar ferma avea să 
fie punctul de plecare al operaţiunilor. Trebuiau dragate albii de 
pâraie și râuri și verificate râpe, cariere de piatră și fântâni 
secate. Toate locurile în care se putea presupune că poate fi 
ascuns un cadavru. 

Înainte să formeze numărul, îi sună telefonul. Era Suzanne. 
Răspunse spunându-și numele și realiză cât de tăios și indiferent 
i se adresase. 

— Este aici chiar acum, șopti ea la telefon. Cel care a spus că 
taxiul lui Jens Hummel este în hambar. Este în cafenea în clipa 
aceasta. 


6. 


Line făcu doi pași înapoi, își îndepărtă părul de frunte cu dosul 
palmei și se uită la tavanul sufrageriei. Stratul proaspăt de 
vopsea îl făcea să strălucească. Acum, că era albă, încăperea 
părea mai spațioasă, se gândi ea, aruncând o privire lambriului 
galben-maroniu din lemn de pin de pe hol. Trebuia să aștepte 
până a doua zi; acum merita o pauză. 

Curăţă pensulele, strânse uneltele de zugrăvit și se dezbrăcă 
de salopeta albă. 

Tatăl ei îi spusese că o să zugrăvească tavanul după-amiază 
și o să se supere când o să vadă că ea terminase deja. Ei bine, 
n-o să se supere, dar nici încântat nu avea să fie, dată fiind 
starea în care se afla ea. Insă abia aștepta să termine și, în plus, 
vopseaua nu conţinea solvenţi sau substanţe periculoase. 

Mâna i se îndreptă de una singură în jos, spre burta 
voluminoasă. În curând avea să intre în luna a opta. Bebelușul îi 
schimbase viaţa chiar mai înainte să se nască. Işi pierduse 
interesul pentru viaţa la oraș și se mutase acasă, într-un mediu 
familiar și sigur. Renunţase la un loc de muncă antrenant în 
presă, unde ritmul și așteptările erau prea mari ca să se împace 
cu creșterea unui bebeluș. Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă 
ar fi avut pe cineva cu care să împartă responsabilitatea. Dar 
lucrurile nu stăteau așa în cazul ei. 

Se duse la frigider și scoase o sticlă pe care o umpluse cu apă 
de la robinet. In timp ce bea, se postă în ușa sufrageriei. Ar fi 
fost cazul să vopsească și ramele din jurul ferestrelor, dacă tot 
se apucase, dar trebuia să mai aștepte. 

Puţine lucruri mai aminteau de cum arăta sufrageria când 
cumpărase casa, însă probabil că n-avea să scape cu totul de 
ideea că aici fusese găsit un bărbat mort, stând pe un scaun, 
sau că un alt bărbat se spânzurase în pivniţă pe la sfârșitul 
anilor 1960, imediat după ce fusese construită casa. 

Gândul îi dădu fiori și își așeză mâna pe burtă, ca pentru a o 
proteja. Incă i se părea ciudat că era atât de mare, dar avusese 
noroc. Era doar burtica. În rest nu prea se îngrășase și era într-o 
formă grozavă. In acel moment avea dureri de spate, mai ales 


din cauza zugrăvitului. Altfel, avea mai multă energie ca 
oricând. 

Puse apa înapoi în frigider și se duse în baie. Nu regreta că 
dăduse bani pentru renovarea casei înainte să se mute. Făcuse 
o afacere bună. Luase casa la un preț sub valoarea pieţei, iar din 
vânzarea apartamentului din Oslo obținuse un buget generos. 

Se dezbrăcă și își admiră burta din mai multe unghiuri. 
Niciodată nu fusese atât de rotundă ca acum; putea să observe 
mișcările bebelușului care se foia. Line râse scurt și își așeză 
mâna pe o mică umflătură care împingea în pielea burticii. Să fi 
fost o mânuţă? Un picioruș? 

Nu-i plăcea să se gândească la momentul efectiv al nașterii. 
Mai erau patru săptămâni și era îngrozită. Citise câte ceva, dar 
nu știa dacă avea să îi fie de ajutor. Putea doar să ia lucrurile pe 
rând, se gândi, privindu-și chipul în oglindă. Avea două pete 
albe pe obrazul drept și una pe gât. Le îndepărtă și își spălă 
vopseaua de pe mâini, apoi intră la duș. 

După o jumătate de oră era deja în mașină, îndreptându-se 
spre centrul orașului. Nu era ușor să găsească haine pe măsura 
burticii care tot creștea. De obicei, purta pantaloni de trening 
sau o tunică, dar acum luase o rochie diafană și confortabilă, cu 
șnur în partea de sus a taliei și foarte largă în partea de jos. 

Traficul se aglomera în apropiere de centrul orașului, unde pe 
timpul verii majoritatea străduțelor erau închise și transformate 
în zone pietonale. De regulă, găsea un loc de parcare pe una 
dintre străzile lăturalnice mai puţin circulate, însă astăzi trebui 
să parcheze în spaţiul cu plată amenajat pe locul unui fost teren 
de tenis. 

Spera să găsească o masă liberă la terasa restaurantului 
Pacea de Aur sau la una dintre celelalte cafenele ce scoteau 
mese pe trotuar. Dar înainte voia să se oprească la magazinașul 
cu decoraţiuni interioare de la intersecţia dintre Skippergata și 
Verftsgata. Era un loc care o inspira. De fiecare dată când dădea 
câte o raită pe acolo, îi veneau idei noi despre cum să-și 
decoreze casa. Pe lângă o gamă largă de obiecte decorative, 
aveau și bijuterii și haine. 

Străzile erau aglomerate, ca de obicei. La una dintre tarabele 
din piață se opri și admiră niște bijuterii artizanale, dar își 
continuă drumul înainte să intre vânzătorul în vorbă cu ea. 


Când păși în magazinul cu decoraţiuni interioare, își dădu jos 
ochelarii de soare. Și aici era aglomerat, dar era mai răcoare. 
Fiecare metru de raft era ticsit cu lucruri interesante: lumânări 
parfumate, oglinzi, rame, ceasuri, cutii decorative, borcane, 
fotografii, perne, covoare, căni, farfurii, lămpi, panouri, cuiere, 
indicatoare, candelabre, cutii din lemn, oale, coșuri și obiecte de 
mobilier mici. 

Se săturase de moda cu toată mobila care trebuia să aibă un 
aspect învechit și uzat. Căuta obiecte într-un stil modern și 
simplu, dar pentru ea era la fel de important și să le poată 
personaliza după placul ei. Pe pereţi dorea să atârne fotografii 
făcute de ea. Era un fotograf priceput și se simţea în egală 
măsură și fotograf, și jurnalist. Ceea ce chiar aștepta cu 
nerăbdare era să amenajeze în pivniţă un birou. Işi imagina un 
stil grosier și nefinisat, cu lămpi ruginite, cu dulapuri de arhivare 
ruginite și articolele scrise de ea apărute pe prima pagină a 
ziarelor, înrămate și atârnate pe pereţii din cărămidă cenușie. 

Se opri în dreptul unui ceas de perete cu cifre romane 
impozant. În timp ce ridica eticheta pe care era scris preţul, 
cineva se ciocni de ea. 

— Vă rog să mă iertaţi! 

O femeie de aceeași vârstă cu ea, ținând un copil în braţe și 
purtând ochelari de soare, o atinse ușor cu mâna pe burtă. 

— Sunteţi bine? 

Line zâmbi și încuviinţă. Întinse iar mâna spre ceas, dar își 
întoarse privirea spre femeia cu copil. Chipul ei i se părea 
cunoscut. 

— Tu ești, Line? o întrebă aceasta. Line Wisting? 

Line zâmbi și confirmă înainte să se încrunte și să clatine din 
cap încercând să-și dea seama cine era femeia. 

— Sunt Sofie, îi veni ea în ajutor. Am fost colege în clasele 
primare. Nu e de mirare că nu-ţi aduci aminte de mine, dar am 
citit despre tine în ziare. Sau, cel puţin, am citit multe din 
articolele tale. 

Line reuși să pună laolaltă chipul și numele. 

— Sofie Mandt, spuse ea. Te-ai mutat când eram în clasa a 
șasea, sau așa ceva. 

— Într-a cincea, o corectă cealaltă. Dar acum numele meu de 
familie este Lund. lar ea este Maja. 


O gâdilă pe copilă sub bărbie. Obţinu un râs și două gropiţe în 
obrăjori. 

— Eşti căsătorită? o întrebă Line, mângâind fetița pe păr. 

— Nu, Lund este numele de fată al bunicii mele, preciză Sofie. 
Suntem doar Maja și cu mine. 

Line fu cât pe ce să îi spună că și ea era singură, dar renunţă. 

— Ai venit aici în vacanţă? o întrebă. 

Sofie Lund clătină din cap. 

— Tocmai m-am mutat înapoi, explică ea. 

— Și eu! exclamă Line. Am stat cinci ani în Oslo, dar mi-a fost 
de-ajuns. 

Își atinse burta. 

— Am cumpărat o casă în Varden. Pe strada unde am crescut. 
Acum o renovez și mobilez. 

Sofie arătă cu degetul spre burtica ei. 

— Când e termenul? 

— La sfârșitul lui august, răspunse Line și își îndreptă atenţia 
asupra fetiţei. Câţi ani are? 

— A împlinit un an în mai, îi explică Sofie, lăsând jos fetița, 
care făcu vreo câţiva pași nesiguri, după care se prinse de 
piciorul maică-sii și se sprijini de el. 

— Unde stai? o întrebă Line. 

— In centru, îi răspunse Sofie, făcând semn cu capul în 
direcţia casei lor. 

Line se lăsă pe vine și i se adresă Majei. Când se mutase la 
Oslo, pierduse legătura cu vechii ei prieteni, făcându-și alţii 
printre colegii de muncă. Era conștientă că avea să mai dureze 
până să aibă un nou cerc de prieteni, dar acest moment putea fi 
începutul. 

— Mergem la o cafea? întrebă, ridicându-se în picioare. 

Sofie Lund nu răspunse imediat. Se uita la o tăbliță metalică 
pe care scria că viaţa este ca mersul pe bicicletă. Ca să-ți menţii 
echilibrul, trebuie să mergi înainte. 

— Sigur, răspunse ea într-un final, lăsând plăcuţa din mână. 

Line zâmbi și verifică prețul ceasului înainte să plece. Aproape 
1.200 de coroane. Dacă rămânea nevândut până la sfârșitul 
sezonului estival, probabil că putea să-l cumpere la jumătate de 
pret. 

Un cuplu de tineri eliberă o masă în fața restaurantului Pacea 
de Aur, astfel că aveau unde să se aşeze. Un bărbat cu pălărie 


de la masa alăturată le salută cu o mișcare a capului și se trase 
într-o parte ca să-i facă loc Majei cu căruţul. 

Line intră să cumpere cafelele. Suzanne era în spatele barului, 
dar comanda o preluă una dintre tinerele angajate. Când ieși, 
aduse cu ea, pe lângă două caffe latte, și două felii de tort. 

Vorbiră despre nimicuri, despre vreme și caniculă, despre 
mulțimea de oameni, turiști și foștii colegi de clasă. 

— De ce te-ai mutat înapoi? o întrebă Line. 

Sofie băuse jumătate din paharul de cafea și îl ţinea în mână. 

— Am moștenit o casă, răspunse ea. De la bunicul meu. In 
plus, era o idee bună să mă mut acum. Să o iau de la capăt, într- 
un fel. 

— Cine a fost bunicul tău? o întrebă Line, dar observă că pe 
Sofie o deranja întrebarea. 

— Frank Mandt, răspunse Soţie. Nu prea am ţinut legătura cu 
el. A murit iarna trecută. 

Line știa cine fusese. Majoritatea celor din Stavern știau. 

— Dar tu? întrebă Soţie, schimbând subiectul. Tu de ce te-ai 
mutat? 

— Pentru că am rămas însărcinată, răspunse Line. Viaţa mea 
din Oslo era legată de locul de muncă la ziarul VG și de colegii 
de acolo. In lipsa locului de muncă, nu mă leagă nimic de orașul 
ăla și prefer să crească aici fetiţa. 

Soţie își aruncă privirea spre burtica lui Line. 

— E fetiță? 

Line încuviință și gândurile îi fugiră la trupul micuţ pe care-l 
ducea în pântec. Dacă era adevărat ceea ce citise, avea deja 
peste 40 de centimetri și cântărea 2,5 kilograme. 

— Și tatăl? întrebă Sofie. 

— Este o poveste lungă, zâmbi Line. A ieșit din peisaj înainte 
să aflu că sunt însărcinată. 

— Mai bine, comentă Soție. Al meu a rămas, dar și-a găsit pe 
altele în brațele cărora să se consoleze. Imi e mai bine fără el. 

— În cazul meu nu a fost chiar la fel, spuse Line zâmbind. L- 
am cunoscut când lucram la ziar. E un ofiţer american de poliție 
care a lucrat la un caz aici înainte de Crăciun. 

Soţie izbucni în râs și arătă cu degetul înspre pântecele lui 
Line. 

— Deci e rezultatul unei aventuri de-o noapte? 

Line râse împreună cu ea și simţi că îi făcea bine. 


— Nu a fost doar o noapte, sublinie ea. A stat aici vreo două 
săptămâni. 

— Dar ai păstrat copilul. 

— Am 29 de ani, confirmă Line. Și este un copil pe care mi-l 
doresc. 

— ii legătura cu el, cu americanul? Ştie despre ea? 

— Da, vorbim pe internet. S-a oferit să se mute aici, să fie 
aproape de noi, dar nu ar fi corect. Are o slujbă importantă 
acolo. 

O mașină intră în zona pietonală, trecătorii dându-se anevoie 
la o parte din calea ei. Line lăsă din mână paharul de cafea pe 
jumătate gol și urmări mașina înaintând în curba de pe cealaltă 
parte a străzii și oprind. Bărbatul care cobori privi în direcţia lor. 
Era tatăl ei. 


7. 


Wisting așteptă să coboare și Hammer, după care traversă 
strada. Abia dacă observă că Line era așezată la una dintre 
mesele din faţa restaurantului Pacea de Aur, înainte ca bărbatul 
de la masa alăturată să se ridice, își trase șapca și mai mult 
deasupra feţei, împinse un cărucior de copil la o parte și se 
îndepărtă cu pași rapizi de cafenea. 

Nu i se putea vedea chipul, dar după înălţime, vârstă și umerii 
înguști se potrivea descrierii lui Aron Heisel. Probabil își dăduse 
seama că erau polițiști doar din atitudinea lor. Modul în care 
scrutaseră împrejurimile îi dăduse de gol în faţa bărbatului care 
era oricum cu garda ridicată. 

— Hei! strigă Wisting și porni în urmărirea bărbatului care se 
întorsese cu spatele la ei. Așteaptă! 

Bărbatul din faţa sa grăbi pasul. Părea să se îndrepte spre o 
motocicletă parcată, cu casca atârnată de ghidon. Când Wisting 
strigă din nou, se răzgândi și începu să alerge în altă direcţie. 

— Stai! strigă Wisting luând-o la fugă. Poliţia! 

Trecătorii aflaţi în apropiere se întoarseră și îl urmăriră cu 
privirile. Bărbatul se uită peste umăr, împinse niște copii într-o 
parte și își continuă drumul, cu Wisting alergând în urma lui. 
Cămașa îi ieșise din pantaloni și flutura în jurul său. 

Bărbatul alerga pe Dronningensgate și coti pe prima stradă la 
dreapta. Când Wisting schimbă direcţia în intersecţie, bărbatul 
se amestecase deja în mulţime. Crezu că îl pierduse, apoi 
surprinse cu coada ochiului șapca și cămașa albă și se luă după 
el. Bărbatul își făcea loc cu forţa, fără nicio reţinere, printre 
familiile cu copii și alţi trecători. 

Se împiedică de o bicicletă cu roți de sprijin și se prăbuși, dar 
se ridică imediat în picioare. 

La următoarea intersecţie o luă la dreapta și goni înspre chei, 
după care schimbă brusc direcţia spre stânga, trecând în fugă 
printr-un loc de joacă. Acolo se împiedică din nou când se uită 
peste umăr. Wisting se apropie de el, îl ajunse din urmă la 
Vaffelboden și îl prinse de braţ, însă bărbatul se smuci atât de 
tare, încât polițistul fu proiectat cu capul înainte într-un stâlp. 


Durerea îl străfulgeră prin tot trupul și simţi că îi curge sânge pe 
obraz. Bărbatul continuă să alerge de-a lungul cheiului. 

Wisting nu văzu de unde a apărut Nils Hammer, dar, brusc, 
acesta se aruncă din lateral asupra bărbatului și îl proiectă 
peste marginea cheiului, în apa mării. Hammer era pe punctul 
de a-l urma, dar reuși să-și regăsească echilibrul și rămase pe 
uscat. 

Mai mulţi clienţi aflaţi pe terasa unui restaurant din apropiere 
se ridicară să vadă ce se întâmplă. Preţ o clipă, păru că bărbatul 
ar avea de gând să înoate spre larg, însă apoi clătină din cap, 
abandonând cursa, și își recuperă șapca din apă. După trei bătăi 
din braţe ajunse la marginea cheiului, unde îl traseră pe mal 
Wisting și Hammer. 

— Aron Heisel? îl întrebă Wisting. 

Bărbatul încuviinţă, dar rămase aplecat în față, cu mâinile 
sprijinite de genunchi și apa scurgându-i-se din haine. 

— De ce ai fugit? se interesă Hammer. 

Aron Heisel inspiră adânc și oftă profund, dar nu răspunse. 

— Trebuie să discutăm despre Jens Hummel și taxiul lui, îi 
explică Wisting. 

— Pur și simplu, a apărut acolo, spuse resemnat bărbatul din 
faţa lor. Nu știu mai multe. Pur și simplu a apărut acolo. 

De ei se apropie o mașină de poliţie. Hammer îi făcu semn cu 
mâna, iar privitorii curioși se dădură într-o parte. 

— Duceți-l la secţie și daţi-i haine uscate, îi rugă Wisting. 

— Nu am făcut nimic rău, protestă Heisel. 

— Rămâne de văzut, spuse Wisting, ducându-și mâna la cap. 

Degetele se mânjiră cu sânge și simţi că deja se forma un 
hematom serios după întâlnirea cu stâlpul de iluminat. 

Unul dintre polițiștii în uniformă deschise portiera din spate a 
mașinii și îl băgă înăuntru pe Aron Heisel. 

— Poate să aștepte o vreme, spuse Hammer. 

Wisting încuviință. Când cineva așteaptă să fie audiat la 
poliţie, e un avantaj doar pentru cel care pune întrebările, nu 
pentru cel care trebuie să răspundă. 

— Vreau să mă întorc la hambar, spuse el, văzându-i pe 
colegii în uniformă închizând portiera mașinii în urma lui Aron 
Heisel. Oricum, cred că mașina ne va oferi mai multe răspunsuri 
decât el. 


8. 


Line lăsă pe masă ceașca goală de cafea. 

Maja începuse să se agite și nu mai voia să stea în căruț, dar 
nici la maică-sa în brațe. Se zvârcolea ca un ţipar și începu să și 
scâncească. 

— E obosită, îi explică Sofie. Trebuie să o duc acasă să se 
odihnească puţin. Vrei să vii și tu? 

Line privi în direcţia în care dispăruseră tatăl ei și Nils 
Hammer, dar părea că nu aveau să revină la mașină curând. Era 
curioasă să afle despre ce fusese vorba, dar avea să-l întrebe pe 
tatăl său diseară, când trecea pe la ea. 

— Sigur, răspunse ea. 

Sofie o așeză iar pe Maja în căruţ și se strecură cu el printre 
scaune și mese. 

Drumul nu dură mai mult de cinci minute. Casa Mandt era 
situată lângă ceea ce se numea Parcul Pompei, Pumpeparken, 
pentru că între impunătorii mesteceni era o pompă veche, unde, 
pe vremuri, veneau oamenii să ia apă, să spele rufele și să afle 
ultimele noutăţi. Chiar acum, un fotograf imortaliza un cuplu de 
tineri. 

Intrarea principală era în spatele casei. Sofie deschise ușa, 
după care o ridică pe Maja din căruț. Line le urmă înăuntru, 
unde mirosea a dezinfectant, iar podeaua albă din parchet de 
lemn strălucea. Lângă pereţi erau stivuite cutii cu diverse 
obiecte care nu fuseseră despachetate. 

— Multe lucruri nu sunt puse încă la locul lor, spuse Sofie, 
aruncându-și pantofii din picioare și arătându-i lui Line cum să 
ajungă în camera de zi, după care deschise ușa către veranda 
de sticlă ce dădea înspre parc. Revin imediat, zise ea, dispărând 
în bucătărie cu copilul la subraţ. Simte-te ca acasă. 

Line rămase locului și privi în jur, simțind o oarecare invidie. 
Casa era mai mare, mai luminoasă și mai aerisită decât a ei. 
Avea tavanul înalt, iar grinzile mari îi confereau un aspect 
distins. Mobila de un stil mai boem pe care o adusese Sofie din 
Oslo nu era de ajuns încât să umple încăperea și, oricum, nu 
prea se potrivea cu stilul casei. 


Sofie se ivi în ușa bucătăriei, după ce-i dăduse Majei un 
biberon. 

— E tare frumos aici, spuse Line, aruncând încă o privire de 
ansamblu sufrageriei. 

— Să urcăm, îi sugeră Sofie. Așa poţi vedea și etajul cât timp 
o culc eu pe Maja. 

Scările erau uzate și mai multe trepte scârțâiră sub greutatea 
lor. Sus aerul era mai apăsător și mai înăbușitor. Sofie intră în 
prima cameră pe partea stângă, deschise fereastra și o așeză pe 
fetița ei într-un pătuț de lângă perete. Copilul dădu puţin din 
piciorușe înainte să-și îndrepte întreaga atenţie asupra 
biberonului cu lapte pe care i-l încălzise mama ei. 

Sofie închise încet ușa și îi prezentă lui Line casa. Majoritatea 
camerelor erau goale, dar erau spaţioase, având podele din 
scânduri late de pin, tapetul decolorat, pervazuri late și ferestre 
cu ochiuri mici de geam. 

— Săptămâna viitoare vine o echipă să renoveze, explică 
Sofie. Vreau să zugrăvesc tavanul și să schimb tapetul, în rest 
nu prea trebuie făcut nimic. 

Line arătă spre o ușă întredeschisă. 

— Și trebuie să renovez și baia, adăugă Sofie, deschizând ușa. 

înăuntru erau un vas de toaletă cu colac negru, o chiuvetă 
crăpată, cu rugină în jurul scurgerii, de la robinetul care nu se 
închidea bine, și o uriașă cadă învechită. Nu erau ferestre, iar 
tapetul cu motiv floral se dezlipise din cauza umezelii. 

— E mult de muncă, sublinie Line. 

— Am moștenit și niște bani, spuse Sofie zâmbind. Și nu e 
nicio grabă. În pivniţă este o baie aproape nouă. 

— Are și pivniță? 

Sofie încuviinţă și se îndreptă spre scări. 

— Este spațioasă și goală, preciză ea. Cu excepţia unui seif 
mare pe care nu îl pot scoate. 

— De ce nu? 

Sofie vorbi în șoaptă în timp ce treceau pe lângă camera 
copilului. 

— E prea mare, spus ea încet. Zici că a fost pus acolo înainte 
să fie ridicată casa. 

— Dar de ce vrei să-l scoţi? o întrebă Line, urmând-o pe scări. 
Este bine să ai un seif. 

— N-am cheia, îi explică Sofie. Și e încuiat. 


— Încuiat? Asta înseamnă că nu știi ce este în el? 


În capătul scării, Sofie se întoarse spre ea: 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse ea. Hai să vezi! 

Se duse la ușa pivniţei, o deschise și aprinse becurile. 
Curentul de aer din încăperea răcoroasă flutură câteva hârtii 
așezate pe o comodă din hol. 

Line cobori prima. Jos se simţea ceva din izul de mucegai ușor 
nedefinit care era prezent și în pivniţa casei ei. Îi aducea aminte 
de mirosul rufelor umede uitate mai mult timp într-un loc. 

Aruncă o privire prin câteva dintre încăperile situate de-o 
parte și de alta a holului, iar frigul care venea dinspre ziduri îi 
dădu fiori. 

Seiful era în cea mai îndepărtată cameră. Lumina soarelui 
cădea oblic pe podea printr-o fereastră amplasată sus pe zid. 
Line stătea în locul în care lumina întâlnea peretele aspru și își 
duse mâna în dreptul stomacului. 

Seiful chiar era masiv. Probabil că abia îl manevraseră prin 
cadrul ușii, darămite să-l care în jos pe scări. 

Inaintă și împinse plăcuța de metal ce acoperea gaura cheii. 

— Măcar ai căutat-o? întrebă ea, privind în jur. 

Sofie clătină din cap. 

— Eu nu, dar am angajat pe cineva să debaraseze casa. N-au 
găsit-o. 

— Trebuie să fie aici, pe undeva, se gândi Line continuând să 
privească în jur. 

De-a lungul tavanului era o ţeavă de apă. Se ridică pe vârfuri 
și își plimbă mâna de-a lungul ţevii, fără să găsească nimic. În 
partea de sus a zidului exterior era o gură de aerisire, dar era 
prea sus ca să poată vedea ceva. În schimb, pipăi cu degetele 
căutând în gol. Nu găsi decât praf. Râse în sinea ei și își ceru 
iertare că preluase inițiativa. 

— Sunt foarte curioasă din fire, spuse ea. Ce crezi că e 
înăuntru? 

Sofie nu răspunse imediat. 

— Probabil e gol. 

— Poţi chema pe cineva să-l găurească. Un lăcătuș ar putea 
să-l deschidă. Știu pe cineva care se ocupă cu așa ceva. 

— Nu sunt sigură că vreau să aflu ce e înăuntru, dacă e ceva, 
spuse Sofie îndreptându-se spre ușă. Orice ar fi, probabil că nu e 


ceva bun. E un secret pe care Bătrânul l-a luat cu el în mormânt 
și poate e mai bine să rămână îngropat. 

— Cum a murit? întrebă Line, urmând-o afară din încăpere. 

— A căzut, răspunse Sofie, oprindu-se în dreptul petei 
întunecate de pe ciment. De aici, de pe scară, îi arătă ea. A 
căzut de pe scară și a zăcut mort aici câteva zile până să fie 
găsit. 

Line privea nemișcată treptele abrupte. 

— Crezi că e ciudat? o întrebă Sofie. Că vreau să locuiesc aici? 

Line clătină din cap. 

— Și în casa mea a murit un bărbat, răspunse ea. Doi, de fapt, 
adăugă ea, gândindu-se la tatăl lui Viggo Hansen, care se 
spânzurase în pivniță cu aproape 50 de ani în urmă. 

Sofie începu să râdă. La început, un râs timid, dar care deveni 
mai dezinvolt după ce i se alătură și Line. 

— În realitate, nu prea m-am gândit la faptul că a murit aici, îi 
explică Sofie și începu să urce scările. M-am gândit mai mult la 
toate lucrurile rele pe care le-a făcut când trăia. 

Line o urmă și realiză că o interesa povestea. Că se putea 
scrie un articol despre asta. 

Renunţase la postul de la VG și nu avea de gând să se 
întoarcă acolo. Spera să profite de timpul liber ca să termine de 
scris cartea pe care o începuse cu câţiva ani în urmă, pentru că, 
pe termen lung, avea de gând să-și câștige existenţa ca 
scriitoare. Ceea ce îi plăcea în mod special la profesia ei era că 
avea posibilitatea să dea vești bune. Acum își dădea seama că 
se contura o astfel de știre, dar așteptă până să mai pună și alte 
întrebări. 

Sofie trebăluia cu vasele în bucătărie, în timp ce Line aștepta 
în camera de zi. Acolo fusese aranjată o bibliotecă mare, dar 
majoritatea cărților erau încă în cutiile de carton de pe podea, 
marcate în ordine alfabetică. Cele de la A la E erau deja așezate 
pe rafturile bibliotecii, în timp ce restul autorilor așteptau să le 
vină rândul. 

— O să stăm afară, propuse Sofie aducând două pahare și o 
carafă de ceai cu gheață. 

Line o urmă afară în curtea mică și umbrită din spatele casei, 
unde erau ferite de urechile și ochii curioșilor. 

O tufă înaltă de trandafiri roșii urca pe zid și se întindea în 
toate părțile. 


Sofie umplu paharele. 

— Ce rele a făcut bunicul tău? o întrebă Line, sorbind din 
pahar ca să îi distragă atenţia și să atenueze tonul tăios al 
întrebării. 

— Ai auzit de el? o întrebă Sofie, lăsându-se pe spetează. 

Line încuviinţă. 

— Vindea alcool, răspunse ea. Alcool contrafăcut. 

— A făcut mai mult de atât, spuse Sofie devenind serioasă. A 
ucis-o pe mama. 

Cuvintele rămaseră plutind în aer. Line stătea cu paharul în 
mână și nu își putea face curaj să o roage să îi povestească. 

Sofie își drese vocea înainte să continue. 

— M-am mutat din oraș pentru că mama mea era la 
închisoare, spuse ea. A trebuit să fie ţap ispăşitor pentru ceva 
ce nu a făcut. 

Line lăsă paharul pe masă. Simţea că se apropiaseră una de 
alta în scurtul răstimp de când se reîntâlniseră. 

— Trebuie să îmi povestești, o rugă ea. 

Sofie își încrucișă braţele și se uită în pământ, ca și când se 
gândea de unde să înceapă. Line înțelegea că era un subiect 
despre care nu prea voia să vorbească, însă, în același timp, știa 
că, atunci când cineva păstrează mult timp tăcerea despre ceva, 
nevoia de a se destăinui poate fi mare. 

— li spuneau regele contrabandei, ca și cum ce făcea el ar fi 
fost nobil și onorabil, începu Sofie, iar în ochii ei se ivi brusc un 
licăr de supărare. 

Dădu din cap deznădăjduită parcă și continuă. 

— Și-a început afacerea prin anii 1960, când lucra la docuri. A 
început să cumpere sticle la preţ mic de la echipajele vaselor ce 
veneau din porturile Rotterdam, Bremen și din alte părți ale 
Europei. Le revindea cu un profit bun, dar la un preţ mai mic 
decât cel impus prin monopolul de stat. Sticlele s-au transformat 
în lăzi. La un moment dat și-a făcut propria flotă. A angajat 
căpitani de pe vasele de pescuit pentru a transporta cantități 
mari de alcool și ţigări peste strâmtoarea Skagerrak. Pe atunci 
abia se căsătorise, așa că banii îi prindeau bine, probabil. Mama 
s-a născut în 1964. Bunica a murit destul de repede după aceea, 
așa că, într-un fel, mama s-a născut în mijlocul acestei afaceri și 
a crescut înconjurată de ea. Până la urmă, Bătrânul a început să 


transporte alcool și pe uscat. Veneau camioane de la fabricile 
din Spania și făceau livrări la depozite în toată regiunea Østland. 

— Nu a fost prins? 

— EI, nu. Unele transporturi au fost oprite la graniţă. Din când 
în când mai pierdea unele dintre ele, dar ieșea basma curată. 
Apoi și-a extins activităţile. Mai întâi hașiș. Era mai ușor de 
traficat decât sticlele cu alcool. Ocupa mai puţin spaţiu și 
aducea un profit mai mare. 

Line auzise zvonuri și vorbe despre ceea ce îi povestea Sofie. 

— Ce s-a întâmplat cu mama ta? o întrebă ea pe Sofie. 

— Mama m-a crescut singură. Nu-l cunosc pe tatăl meu decât 
după nume. Nu l-am întâlnit niciodată și nu știu unde este. Nici 
măcar nu știu cum s-au cunoscut. Nu am avut niciodată timp să 
vorbim despre asta. Aveam 10 ani, sau aproape 11, când a 
murit mama. 

Sofie întinse mâna și rupse o floare de trandafir din tufa 
înflorită de lângă peretele casei. 

— Era o zi de sâmbătă de la sfârșitul verii, continuă ea, 
rupând o petală. Mergeam ca de obicei la festivalul 
Handelsstevn din Skien. Era și un parc de distracţii și veneau tot 
felul de artiști celebri. 

Line încuviință. Fusese și ea acolo cu mulţi ani în urmă. 

— Locuiam într-un mic apartament situat nu departe de aici, 
continuă Sofie, arătând cu capul direcţia la care se referea. 
Mama avea un Opel vechi. Avea multe probleme cu mașina, iar 
în ziua aia pur și simplu n-a pornit. Am venit aici să împrumutăm 
una dintre mașinile Bătrânului, cum mai tăcuserăm de multe ori. 
El nu era acasă, dar Volvoul lui era parcat afară. Mama a urcat 
în mașină, a găsit cheile și i-a lăsatun bilet. 

Spătarul scaunului scârțâi când Sofie își schimbă poziţia. Părul 
negru i se revărsă peste chip. Îl îndepărtă zâmbind amarnic. 

— Pe strada Vallermyrene din Porsgrunn ne-a oprit poliţia, 
continuă ea. Nu știu de ce. Poate a fost o întâmplare, poate că îl 
supravegheau pe Bătrân și aveau mașina în consemn. Oricum, 
mașina poliţiei ne-a ajuns din urmă și au pornit sirenele. Mama a 
tras pe dreapta. Au pus tot felul de întrebări și au început să se 
uite prin mașină. Sub bancheta pe care stăteam eu erau trei 
kilograme de hașiș și un kilogram de amfetamine. 

Line rămase cu gura căscată. 

— Dar ea n-avea de unde să știe! 


— A fost condamnată la cinci ani de închisoare. S-au reţinut 
drept circumstanțe agravante faptul că împreună cu ea în 
mașină era un copil și că nu a cooperat cu poliţia. 

— Dar nu le-a spus cum stăteau lucrurile? Că ea doar 
împrumutase mașina? 

— Ba da, dar Bătrânul nu a vrut să fie implicat în așa ceva. Și- 
a sacrificat fiica pentru a se salva pe sine. 

— Dar biletul pe care i-l scrisese? întrebă Line. Putea dovedi 
ce spunea. 

— Poliţia nu a găsit niciodată biletul. Probabil că Bătrânul l-a 
ars sau l-a rupt în bucățele și l-a aruncat în toaletă. 

— Așa că a stat pur și simplu, văzând cum mama ta este 
condamnată fără vină? 

— A angajat niște avocaţi scumpi să o ajute, dar probabil că 
era interesat doar să afle ce conţineau documentele din dosar și 
cât de multe știa poliția despre el. Pentru el, ea era doar un pion 
ce putea fi sacrificat. Probabil că pierderea drogurilor a avut un 
impact mai mare decât ce i s-a întâmplat ei. 

Line își așeză protector mâna pe pântec. 

— Ai spus că el a ucis-o? 

— Mama nu a rezistat mai mult de un an la închisoare, într-o 
noapte, a spart o sticlă și și-a tăiat venele. Am vizitat-o o 
singură dată. A fost o experienţă groaznică. Era greu să treci de 
zidurile alea groase, dar cel mai rău lucru a fost să ies din nou și 
să o las pe ea acolo. 

Trandafirul rămăsese fără petale. Sofie se apropie de masă și 
le așeză într-o grămăjoară. 

— După ce a fost închisă mama ta, cu tine ce s-a întâmplat? o 
întrebă Line. 

— La început am stat aici, cu Bătrânul. Se luase în calcul 
ipoteza să rămân aici. M-am gândit că era o idee bună. Aici îi 
știam pe toţi copiii și nu aveam mult de mers până la școală, dar 
el n-a vrut să stau aici. Și-a zis că era prea mult pentru el. Așa 
că am fost trimisă la un orfelinat. Am fost la trei. Mai întâi în 
Arendal, apoi în Hamar și la sfârșit în Oslo. 

Pe marginea carafei de ceai se așeză o viespe. Line o goni cu 
mâna. 

— Mi-a scris o lungă scrisoare de adio, continuă Sofie. Am 
primit-o abia la vârsta majoratului. Scria pe plic să nu mi se 
înmâneze înainte să împlinesc 18 ani. Mi-a scris despre ce se 


întâmplase, despre cum o trădase tatăl ei și cum simţea că m-a 
dezamăgit. Apoi m-a rugat să nu am nimic de-a face cu 
Bătrânul. 

Printr-o mișcare rapidă, îndepărtă de pe masă petalele de 
trandafir, după care continuă: 

— Într-un fel, nu mi se pare corect să stau aici, în vila asta. Mă 
leagă cumva de el. 

— Nu trebuie să priveşti lucrurile așa, obiectă Line. 

Sofie sorbi din pahar. 

— Cum este relaţia dintre tine și mama ta? întrebă ea. 

— Şi ea a murit, îi răspunse Line. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. În vara aceasta se împlinesc șase ani de când a 
murit. A fost un accident rutier în Africa, unde lucra într-un 
program educaţional pentru refugiaţi. Mașina în care era a căzut 
într-o prăpastie; nu a supravieţuit nimeni. 

— Îţi este dor de ea? 

— Mai ales acum, încuviință ea, mângâindu-și pântecele. Ea 
era cea care îmi dădea mereu sfaturi bune. Incă am tendinţa să 
o sun când am de spus ceva deosebit. 

— Știu, spuse Sofie zâmbind și privind spre etaj, unde dormea 
fiica ei. Mă doare când mă gândesc că nu se poate bucura de 
nepoata ei și că Maja nu își va cunoaște bunica. Nici nu cred că 
am vreo fotografie de-a ei. 

Rămaseră în tăcere pentru o vreme. Soarele urcase pe cer și 
nu mai stăteau la umbră. 

— Și tata are un seif acasă, în pivniţă, spuse Line după un 
timp. Un seif ignifug. Îl folosește să păstreze fotografii vechi și 
negative. Fotografii cu mama. 


9. 


Wisting merse încet cu mașina până în faţa fermei, opri și 
coborî. Lumina soarelui se reflecta în acoperișul din tablă 
ondulată și îl orbi. Mașina criminalistului făcuse cărare prin iarba 
înaltă până la ușa hambarului. În plus, la faţa locului mai 
ajunsese și o patrulă a poliţiei. 

Nils Hammer rămăsese în mașină, vorbind la telefon. 

Espen Mortensen ieși din hambar îmbrăcat în salopeta albă pe 
care trebuiau să o poarte criminaliștii. Buruienile îi ajungeau 
până în apropierea genunchilor. 

Wisting se bucură să-l vadă. Mortensen era un criminalist 
minuţios și experimentat, atent la detalii. Cercetarea la faţa 
locului nu presupunea doar găsirea urmelor fizice, ci și 
interpretarea celor observate. Experienţa îl învățase pe Wisting 
că urmele lăsate de făptaș la locul crimei puteau fi adesea o 
reflexie a modului său de viață. Dacă locul crimei era curat, 
însemna de regulă că trebuia să caute o persoană care ducea o 
viaţă bine organizată. Dacă locul era dezordonat, cu urme 
evidente, putea să însemne că trebuie să caute o persoană care 
ducea o viaţă caracterizată de imprevizibil și spontaneitate. 

Mortensen era foarte priceput la interpretarea acestui tip de 
informaţii culese de la locul faptei. Pe de altă parte, niciodată nu 
venea cu ipoteze sau concluzii pripite, fiind dispus să asculte 
opiniile celorlalţi. 

— Ce crezi? îl întrebă Wisting aruncând o privire în hambar. 

Espen Mortensen își dădu deoparte masca și o lăsă să atârne 
sub bărbie. 

— Este prea devreme să mă pronunţ, răspunse el. 

— Care este prima impresie? 

Mortensen își drese vocea. 

— Acesta nu este un loc al crimei, afirmă el. Orice i s-a 
întâmplat lui Jens Hummel, nu i s-a întâmplat aici. După cum 
văd eu lucrurile, mașina a fost adusă aici și lăsată în hambar de 
altcineva. 

Wisting simţi cum soarele îi încălzește spatele. Sperase să 
găsească mai multe indicii. 


— Avem totuși ceva, spuse el. Faptul că mașina a fost 
ascunsă întărește ipoteza omuciderii. 

— In plus, este un punct de referinţă, spuse Mortensen. Un 
nou punct de plecare. 

Wisting  încuviinţă. Până acum, punctul de plecare al 
investigaţiei îl reprezentase ultimul moment în care fusese 
văzut Jens Hummel cu taxiul, când lăsase un client la Grand 
Hotel de pe Storgata. Wisting își imagină harta. Distanţa din 
centru până acolo depășea cu puţin opt kilometri. Porțiunea de 
traseu din centrul orașului era scurtă, iar pe restul distanţei 
casele erau răsfirate. Un peisaj agricol cu ferme individuale și 
dependinţe izolate de drumul principal și drumuri secundare ce 
duceau către bălți de pescuit și grupuri de case de vacantă. 
Undeva pe porţiunea scurtă a traseului, Jens Hummel făcuse 
probabil o oprire. O ultimă oprire. 

— Și din punct de vedere tehnic? 

— O să ducem mașina la garaj pentru expertiza tehnică, să 
căutăm lucrurile obișnuite: amprente și urme de ADN. Poate că 
aparatul de taxat și aparatura electronică ne pot oferi niște 
răspunsuri, dar datele telemetrice arată că aparatul de taxat nu 
era în funcţiune. 

Wisting făcu semn cu capul că înțelegea. Acest aspect făcea 
parte din mister. Aparatul de taxat putea să ofere aproape 
aceleași informaţii ca urmele electronice ale unui telefon celular. 
Cu condiţia să fie pornit. 

Nils Hammer trânti portiera mașinii și se apropie de ei. 

— Aducem două echipaje cu câini, preciză el. Ajung aici într-o 
jumătate de oră. 

— Perfect, spuse Wisting dând din cap. Cine este proprietarul? 

Hammer vântură telefonul prin faţa lor. 

— Vom primi răspunsul imediat. 

Wisting se uită în jur la terenul plin de vegetație. 

— Când a dispărut Hummel, aici era o jumătate de metru de 
zăpadă, spuse el. Nu prea sunt multe locuri în care poţi ascunde 
un cadavru. 

— Ei bine, cel puţin nu este în hambar, îl asigură Mortensen 
punându-și la loc masca, după care se întoarse și intră înapoi în 
clădire. 

Wisting merse prin iarba înaltă spre cele două dependinţe. 
Albine mari bâzâiau liniștite în jurul tufelor de trandafiri 


sălbatici. Niciuna dintre anexe nu era închisă, iar Wisting 
deschise ușa celei mai apropiate și aruncă o privire înăuntru. Pe 
podea, razele soarelui făceau jocuri de lumină. Prin găurile din 
tavan se întrezărea cerul albastru. Incăperea era goală, cu 
excepţia unei stive de patru anvelope uzate. 

— Am trimis echipaje să pună întrebări din ușă în ușă și de-a 
lungul drumului principal, preciză Hammer, urmându-l spre cea 
de-a doua dependinţă. Poate că a văzut cineva ceva. 

Wisting încuviinţă și privi prin fereastra montată în partea de 
sus a peretelui. Înăuntru, o duzină de muște erau prinse într-o 
pânză de păianjen, dar nu se vedea nimic altceva. _ 

Se duse la ușă și trase zăvorul. Balamalele scârțâiră. In 
mijlocul podelei luminate de soare se aflau trei motoare de 
barcă. Pe un banc de lucru de lângă perete erau componente de 
motor și unelte. ` 

Telefonul mobil al lui Hammer începu să sune. Il scoase din 
buzunar și rămase afară, în timp ce Wisting intră. Și în celălalt 
capăt al încăperii era o ușă. Chiar și de unde stătea el acum își 
dădu seama că este închisă. Prin spaţiul dintre ușă și toc, putea 
vedea că era pus zăvorul și era încuiată și yala. 

Luă o șurubelniță mare de pe bancul de lucru, înaintă și o 
strecură între ușă și toc. Lemnul pârâi, dar reuși să forțeze tocul 
ușii suficient cât să deschidă ușa fără să facă stricăciuni mari. 

Încăperea era cufundată în semiîntuneric. Wisting pipăi de-a 
lungul zidului până când găsi întrerupătorul, îl apăsă, dar nu se 
întâmplă nimic. 

Singura fereastră era acoperită cu un plastic de culoare 
neagră. În faţa ferestrei erau cutii pline cu sticle goale, care îi 
îngreunau accesul. Se întinse peste ele și rupse plasticul de la 
geam, ridicând un strat dens de praf, care rămase suspendat în 
aer. 

În celălalt capăt al camerei era o mașinărie din inox. De o 
parte și de alta era un fel de bandă rulantă. Era acoperită de un 
strat gros de praf și părea că nu fusese utilizată de foarte mult 
timp. Pe podea se afla o cutie cu capace de sticle. Wisting ridică 
unul dintre ele: cu litere albastre, scria Absolut Votka. 

Puse capacul la loc în cutie și făcu un pas înapoi. Mașinăria 
din faţa sa era utilizată la îmbutelierea sticlelor. La jumătatea 
anilor 1990 anchetaseră câteva cazuri de contrabandă locală cu 
alcool, fără să le poată elucida. Potrivit informaţiilor pe care le 


aveau, alcoolul produs în distileriile din sudul Europei era trecut 
ilegal peste graniţă în butoaie și recipiente mari, apoi îmbuteliat 
și etichetat cu însemne contrafăcute. 

Nils Hammer se ivi în ușa din spatele său. 

— Ai aflat cui aparține ferma? îl întrebă Wisting. 

— Conform celor de la sediu, proprietar este un anume 
Trygve Marsten, preciză Hammer. Dar proprietatea este 
închiriată cu contract pe perioadă nedeterminată. 

— Cui? 

— Lui Frank Mandt. 

Wisting își duse mâna la ceafă. 

— „Regele contrabandiștilor”, spuse el gânditor. 

Nils Hammer își puse telefonul în buzunar și își scoase 
tabachera cu spus. 

— A murit astă-iarnă, când a căzut pe scară, în pivniţă, spuse 
el, pregătindu-și un pacheţel de tutun. 

Wisting își amintea cazul. Unul dintre detectivi făcuse 
verificări, dar concluzia fusese că a fost un accident. 

Hammer își ridică buza de sus și puse pliculeţul de snus sub 
ea. 

— Incidentul s-a petrecut cam în aceeași perioadă în care a 
dispărut Jens Hummel, preciză el. 


10. 


Aerul condiţionat se oprea în departament după orele de 
program, ca măsură de economisire. Nu era necesar să se 
cheltuiască bani pentru răcirea întregului etaj cât timp nu erau 
suficiente fonduri pentru plata detectivilor. 

Wisting își suflecă mânecile cămășii deasupra coatelor și 
deschise ferestrele biroului. Cerul era înceţțoșat și alb. Pescărușii 
plonjau și se înălţau din nou deasupra acoperișurilor. Rămase 
acolo o vreme, își duse două degete în zona tâmplei și simţi că 
zona se inflamase destul de mult după întâlnirea pe care o 
avusese cu stâlpul de iluminat. Înainte să-l aducă pe Aron Heisel 
la interogatoriu, voia să treacă în revistă rapoartele despre 
Frank Mandt. 

Mare parte din ele erau în registrul electronic al informaţiilor 
clasificate și erau date pe care Wisting și le amintea de la 
ședințele și operaţiunile anterioare. Frank Mandt era descris ca 
fiind coordonatorul și finanţatorul unei extinse și vechi reţele de 
contrabandă cu alcool. Informatorii vorbeau despre un circuit ce 
permitea importul lunar a 21.000 de litri de alcool pur. 
Transporturile proveneau de la distilerii din Spania și erau 
trecute prin vamă ca suc de roșii. În nordul Germaniei, marfa 
era împărţită în loturi mai mici, introduse ilegal în Suedia înainte 
de a fi transportate în Norvegia. Profitul putea ajunge la 150 de 
coroane pentru fiecare litru plasat pe piaţa neagră din Norvegia. 

Existaseră câteva încercări de dezmembrare a reţelei, poliţia 
și serviciul vamal desfășurând mai multe operaţiuni comune. 
Fuseseră oprite la graniţă câteva transporturi, dar nu reușiseră 
să dovedească legătura cu Frank Manat. 

Ultimele rapoarte indicau faptul că Mandt intenţiona să se 
retragă din afacerea cu alcool. Mafia est-europeană preluase 
controlul pieţei prin preţurile mici practicate, iar Mandt se 
reorientase spre traficul de droguri. 

Dosarul ce viza împrejurările morţii sale nu era prea 
voluminos. Cel mai consistent raport era cel cu fotografiile care 
îl surprindeau pe Frank Manat întins pe podeaua de ciment, 


lângă scara care cobora în pivniţă. Zăcuse acolo trei zile până ce 
îl găsise un anume Klaus Wahl. 

În timpul unui scurt interogatoriu, Wahl a spus că este o 
cunoștință de-ale lui Mandt. Obișnuiau să iasă la o cafea, la 
patiserie, în fiecare vineri, dar pe 13 ianuarie Manat nu apăruse. 
Acesta avea 79 de ani, suferea de diabet și avea episoade în 
care ameţea și își pierdea echilibrul. Wahl și-a făcut griji și s-a 
dus la el acasă. Când a bătut în ușă și a strigat, nu i-a răspuns 
nimeni. A ocolit casa și s-a uitat pe fereastră, fără să-l zărească 
pe Mandt. Casa era închisă, dar ambele mașini erau parcate în 
faţa ei. Până la urmă, Klaus Wahl a spart una dintre ferestrele 
pivniţei, s-a strecurat înăuntru și l-a găsit pe Frank Mandt așa 
cum apărea în fotografii. 

Raportul  autopsiei consemna fracturi în zona coloanei 
cervicale, a coastelor, a părţii drepte a maxilarului și plăgi prin 
strivire la nivelul craniului. Toate specifice căderii de pe scară. 
Intervalul orar în care murise nu a putut fi stabilit cu certitudine, 
dar în cutia poștală erau ziare și corespondenţă din 11 ianuarie. 
Prin urmare, concluzia a fost că decesul survenise pe 10 
ianuarie, într-o marți. Wisting aruncă o privire la calendarul de 
pe birou. Asta însemna la patru zile după dispariţia lui Jens 
Hummel. 

Chiar când se ridica de la birou să meargă să-l aducă pe Aron 
Heisel la interogatoriu, îi sună telefonul mobil. Pe faţă îi apăru o 
grimasă involuntară. Era Line. Îi promisese să îi zugrăvească 
tavanul sufrageriei în după-amiaza aceea. 

— Te-am văzut astăzi în față la Pacea de Aur, începu ea. 
Părea că te grăbeai. 

— Mda, era acolo un tip pe care voiam să-l prindem. 

— Și aţi reușit? 

Wisting își duse iar mâna la tâmplă. 

— Hammer l-a prins, răspunse el, ducând telefonul la cealaltă 
ureche. 

— Te-am sunat pentru că am cumpărat prea multă carne 
pentru grătar, explică ea. Treci pe la mine să mâncăm 
împreună? 

Wisting răspunse în timp ce mergea pe hol: 

— O să fiu cam ocupat până spre seară, îi spuse el deschizând 
ușa spre casa scării ce ducea la celulele de la subsol. Probabil că 
n-o să am timp să zugrăvesc nimic astăzi. 


— Am terminat tavanul de dimineaţă, răspunse Line. Urmează 
tapetul. La el va trebui să lucrăm împreună. 

— Nu trebuia să faci asta, Line, spuse el în șoaptă. Ti-am spus 
că mă ocup eu. 

Ea îl auzi totuși. 

— Tapetul pe care l-am comandat sosește mâine, continuă 
ea. Crezi că ai timp până în weekend? 

Legătura telefonică începu să se întrerupă în vreme ce cobora 
pe scări. 

— Îmi fac timp, o asigură el. Păstrează-mi și mie niște grătar 
și îl încălzesc când ajung acasă. 

— Păstrez carnea pentru mâine, răspunse Line păstrându-și 
tonul vesel. Nu este amuzant să fac grătarul singură. 

— Perfect. Oricum trec pe la tine dacă nu-i prea târziu. 

Line închise, iar Wisting rămase nemișcat cu telefonul în 
mână, în fața ușii spre coridorul ce ducea la celule. Și-o imagină 
pe Line cu pântecele ei mare. Gândul că avea să fie bunic îl 
entuziasma. În ciuda circumstanțelor legate de tatăl copilului, el 
se bucura. Desigur, bucuria era puţin umbrită de faptul că Ingrid 
nu mai putea să-și vadă nepoata, dar, pentru prima dată după 
mult timp, privea viitorul cu optimism. 

Lăsă gândurile deoparte, deschise ușa și păși pe holul 
cenușiu. Aron Heisel era în celula nr. 8. Era singurul deținut. 
Celulele din subsolul secţiei de poliţie erau rar folosite de când 
fusese construit un centru de arest în Tonsberg. Parte dintre 
celule erau folosite, în schimb, pentru depozitarea arhivei sau a 
obiectelor confiscate. 

Aron Heisel se ridică de pe bancă. 

— Îmi cer scuze, spuse el uitându-se la zona inflamată de pe 
capul lui Wisting. 

— Nu face nimic, îl liniști Wisting. Mergem în biroul meu. 

Heisel făcu semn cu capul că înțelege și porni desculț pe 
coridor, în fața lui Wisting. Cineva îi făcuse rost de o pereche de 
pantaloni de trening și un pulover cam strâmt pentru el, dar 
pantofii îmbibaţi cu apă fuseseră lăsaţi în faţa celulei. 

Wisting așteptă până când bărbatul se instală pe scaunul 
pentru oaspeţi, după care se așeză și el la birou. Dedică minute 
bune aspectelor procedurale. Se asigură că datele personale 
erau corecte și îndeplini  formalităţile necesare pentru 
desfășurarea unui interogatoriu. Heisel rătăci cu privirea de la 


birou la fereastră și apoi la mâinile pe care și le ţinea în poală, 
împreunate. 

— Povestește-mi despre taxi, îi ceru Wisting trecând direct la 
subiect. 

Bărbatul din faţa sa tresări, ca și cum întrebarea directă îl 
speriase. 

— Nu știu nimic despre el, răspunse el după ce își drese 
glasul. L-am găsit acolo. 

Wisting își petrecuse o bună parte din cariera de poliţist 
ascultând minciuni. Bărbatul îi ascundea cu siguranţă multe, dar 
ceva îi spunea că afirmaţia pe care tocmai o făcuse era corectă. 

— Când l-ai descoperit? îl întrebă el. 

— În ziua în care au scris ziarele despre dispariţie. Mi se pare 
că era o zi de joi. Joi, săptămâna trecută. 

Wisting se lăsă pe spetează, în semn că voia să audă mai 
multe detalii. 

— A apărut din senin, repetă Aron Heisel. Am intrat în hambar 
să caut o mașină de tuns iarba, pentru că era iarba mare în fața 
casei. Am închis ușa după ce am intrat și atunci am văzut taxiul. 
Prelata era acoperită de praf, deci era acolo de mult timp. 

— Când ai fost ultima dată în hambar? 

Aron Heisel se foi pe scaun. 

— Vara trecută, răspunse el. Eu stau în Spania, dar vin în 
Norvegia câteva săptămâni în fiecare vară. 


— La fermă? 

— Da. 

— Te-a vizitat cineva? 

— Nu. 

— A cui este ferma? îl întrebă Wisting, cu toate că știa 
răspunsul. 


Heisel nu răspunse imediat. 

— Nu știu cum îl cheamă pe proprietar, dar este pusă la 
dispoziţia unei cunoștințe de-ale mele. Îmi permite să stau acolo 
câteva săptămâni pe timpul verii, cu condiţia să mă îngrijesc de 
loc. Să zugrăvesc, să tai iarba, lucruri de genul ăsta. 

— Frank Mandt? solicită Wisting să i se confirme. 

Aron Heisel încuviinţă. 

— A murit astă-iarnă, preciză el. Nu știu cum este cu chiria și 
restul, dar cel puţin am o înțelegere care îmi permite să stau 
acolo vara. 


— larna cine locuiește acolo? 

— Nimeni, cred. Cel puţin din câte știu eu. 

— Ce făcea Frank Mandt cu ferma? continuă Wisting să 
întrebe. În afară de faptul că te lăsa să stai acolo câteva 
săptămâni pe an? 

Aron Heisel ridică din umeri. 

— Nu știu. Probabil depozita lucruri. 

Wisting luă un pix și se lăsă pe spetează. Descoperirea 
taxiului cu indicativul Z-1086 în hambarul  dărăpănat 
determinase trecerea cazului Hummel de la „suspendat” la un 
alt nivel, mult mai complicat. Prin Aron Heisel, cazul de 
dispariţie devenea legat de reţeaua în care activase Frank 
Mandt. Era important să-și formeze o privire de ansamblu cu 
privire la organizaţia respectivă și la poziţiile și rolurile pe care 
le aveau membrii grupării. Avea să fie o provocare, se gândi el, 
răsucind pixul între degete. Din informaţiile clasificate rezulta că 
era vorba despre o grupare ermetică, în care nu reușise să se 
infiltreze nimeni. 

Aron Heisel își suflecă mânecile puloverului. 

— Cum ai ajuns să-l cunoști pe Frank Manat? se interesă 
Wisting. 

— Printr-o cunoștință comună. 

Wisting se îndreptă de spate și aruncă pixul pe birou. 

— Ascultă, spuse el. Știm că ferma a fost folosită pentru 
depozitarea şi  îmbutelierea alcoolului, dar nu asta ne 
interesează în acest moment. Vrem să aflăm cum a ajuns taxiul 
lui jens Hummel acolo. Dacă nu ne poţi spune, trebuie să ne dai 
numele altor persoane care aveau acces la hambar. 

O pală de vânt flutură perdelele de la fereastră. 

— Poate ar trebui să stau de vorbă cu un avocat, spuse Aron 
Heisel. 

Wisting împinse înspre el telefonul fix de pe birou. Faptul că 
Heisel dorea să discute cu un avocat nu însemna și că știa ceva 
sau că avea să mărturisească aspecte legate de cazul Hummel, 
ci doar că voia să aibă grijă ce declară despre activităţi în care 
erau implicaţi și alţii. 

Avocatul se numea Reidar Heitmann și ajunse după o oră. Se 
consultă puţin cu clientul său, după care Wisting îi adresă o 
serie de întrebări. Aron Heisel explică detaliat cum ajunsese în 
Norvegia și ce făcea în perioada în care se afla pe teritoriul ţării, 


fără a devoala nimic legat de Frank Mandt și afacerile acestuia. 
La final, Wisting se văzu nevoit să-l conducă iar în celula sa, fără 
să afle mai multe despre ce i se întâmplase lui Jens Hummel. 


11. 


Una dintre sarcinile de serviciu ale lui Wisting era să-l 
informeze constant pe procuror cu privire la evoluţia cazurilor 
importante. După ce îl închise iar pe Aron Heisel în celula lui și îl 
conduse pe avocatul său, merse în biroul lui Christine Thiis cu 
carnețelul de notițe și cu o ceașcă de cafea. 

Razele soarelui de după-amiază se strecurau pe geam și-i 
cădeau pe partea dreaptă a feţei când își ridică privirea spre el. 
Wisting își trase un scaun în dreptul biroului și se așeză. Din 
pricina căldurii din încăpere, i se lipea cămașa de spate. 

— Presa a aflat că am găsit taxiul, spuse ea. 

Wisting dădu din cap. Era de așteptat. Taxiul fusese 
transportat cu o mașină de tractare prin jumătate de oraș. In 
plus, polițiștii puseseră întrebări din ușă în ușă în vecinătatea 
fermei. 

— Ce vei declara? o întrebă el. 

— Doar comentarii scurte. Confirm găsirea mașinii, dar că 
Jens Hummel este încă dat dispărut și că bărbatul care se ocupa 
de mica fermă este chestionat. 

— Cineva trebuie să stea de vorbă cu bunica lui, spuse el. Ca 
să nu afle totul din presă. 

— Am rugat-o pe Torunn Borg, îl informă Christine Thiis. 

Wisting încuviinţă. Torunn Borg fusese desemnată să ţină 
legătura cu rudele încă de la dispariţia lui Jens Hummel, cu șase 
luni în urmă. 

El, unul, se bucura să evite contactul permanent cu familiile în 
cazurile de omucideri. Echilibrul dintre rolul poliţistului oficial și 
cel de fiinţă umană era foarte solicitant. Trebuia să ofere foarte 
mult, iar acest lucru îi distrăgea atenţia de la responsabilităţile 
de coordonare a investigațiilor. 

— Ai aflat ceva din interogatoriu? se interesă Christine Thiis. 

— Nu, răspunse Wisting. Și chiar nu cred că Aron Heisel știe 
ceva în legătură cu dispariţia. 

— Trebuie să-l eliberăm, spuse ea în timp ce muta niște acte. 

Wisting o privi cu ochii mijiţi: 

— Am aranjat să fie transferat în centrul de arest. 


— Am vorbit cu avocatul său chiar înainte să vii, îi explică ea. 
Nu avem motive să-l reținem. 

— Putem să-l reținem măcar până terminăm cercetările în 
hambar și la fermă. 

Christine Thiis oftă. Wisting o privi punând în balanţă 
considerentele legale cu cele tactice, procedurile legale cu 
dorinţele și nevoile lui Wisting. 

— Cel mai interesant lucru referitor la Aron Heisel este 
legătura lui cu Frank Mandt, sublinie el. Este un indiciu că 
dispariţia poate fi o reglare de conturi în mediul criminalității 
organizate. 

— Jens Hummel nu este un infractor, protestă ea. Are cazierul 
curat. 

— La fel și Frank Manat, dar probabil că era unul dintre cei 
mai mari contrabandiști și traficanţi de droguri din ţară. 

Christine Thiis își schimbă poziţia pe scaun, astfel că soarele 
nu-i mai lumina faţa. 

— Ai aflat ceva de la echipa de criminaliști? îl întrebă ea. 

Wisting se uită la ceas. Espen Mortensen îi spusese că aveau 
să termine verificările în hambar și în jurul fermei înainte de ora 
8. Acum era opt și un sfert, iar ei încă nu se întorseseră. 

— Nu, răspunse el. Dar m-ar fi sunat dacă găseau ceva 
interesant. 

— Și din declaraţiile luate de la vecini? 

Wisting clătină din cap. 

— Ferma este izolată, preciză el. Mandt și oamenii lui au 
depozitat, îmbuteliat și transportat alcool ani de-a rândul fără să 
observe cineva. Este puţin probabil să fi văzut cineva taxiul. 

Îi sună telefonul. Pe ecran apăru numele lui Nils Hammer. Se 
uită întrebător în ochii negri ai lui Christine Thiis și nu răspunse. 

— Bine, spuse ea. Îl mai ţinem până mâine. 

Wisting zâmbi și preluă apelul. 

— Câinii au găsit ceva aici, în spatele hambarului, îl anunţă 
Hammer. Vii încoace? 

— Ce au găsit? îl întrebă Wisting, privind-o pe Christine Thiis. 

— Nu știu încă. E aici o pivniţă veche și câinii sunt foarte 
agitaţi în jurul ei. Mortensen și echipa de criminaliști intră chiar 
acum. 

Wisting se ridică de pe scaun. 

— Venim, spuse el. 


12. 


Cordonul de ordine fusese mutat la drumul principal. Un car 
de reportaj aparținând postului local NRK era oprit în spatele 
altor două mașini, în dreptul drumului năpădit de buruieni care 
ducea spre fermă, iar câţiva jurnaliști se strânseseră laolaltă. 
Wisting încetini și îl recunoscu pe autorul articolului care critica 
acţiunea poliției în cazul dispariţiei lui Hummel. Un fotoreporter 
ridică aparatul de fotografiat și îl îndreptă spre el. Wisting privi 
în altă parte și îi făcu semn unui poliţist în uniformă ce stătea cu 
mâinile încrucișate la piept. Polițistul ridică panglica roș-albă 
care bloca intrarea pe drumul de acces și îi lăsă să treacă. 

Wisting opri unde parcase și mai devreme și cobori din 
mașină. Christine Thiis închise și ea portiera și aruncă o privire 
în jur. Motorul scoase ceva pârâituri în timp ce se răcea. 

Hammer veni spre ei înotând prin iarba înaltă din jurul 
hambarului. Undeva în spatele său lătra un câine. 

Wisting îl privi întrebător. 

— Am crezut că poate e acolo, explică el. Câinii o luaseră 
razna cu totul, dar ne-am înșelat. 

Christine Thiis privi peste umărul lui, la cărarea făcută prin 
iarba înaltă. 

— Nu era nimic înăuntru? întrebă ea. 

— Nu chiar, răspunse Hammer, făcându-le semn cu capul să-l 
urmeze. 

Soarele se ascunsese în spatele pădurii aflate spre vest, dar 
era cald încă, iar cămașa lui Hammer era leoarcă. Petele de 
transpiraţie de pe spate își modificau forma în timp ce dâra de 
sudoare aluneca de pe umeri în jos pe spinare. 

Cărarea ducea în spatele hambarului. Pe pajiște, la vreo sută 
de metri, se aflau strânse într-un semicerc câteva persoane. 
Când se apropiară, unul dintre cei doi câini polițiști se ridică. 

Pivniţa crea o mică ridicătură în peisajul plat și era aproape 
imposibil de observat. Intrarea era într-o denivelare, iar ușa de 
culoare închisă, cu balamalele și clanța ruginite, era blocată în 
poziție deschisă cu un băț. 


— Probabil că aici se cultivau cartofi, spuse Espen Mortensen 
făcând semn cu mâna dreaptă. Înainte să se inventeze 
frigiderele, așa erau păstrate recoltele. Umezeala din pământ 
menţine răcoare pe timpul verii și nu lasă pivniţa să îngheţe 
iarna. Pentru noi, ar fi bine să fie ascuns aici un cadavru. Ar fi ca 
și când ar sta într-un frigider mare. 

Wisting se lăsă pe vine și aruncă o privire pe intrarea 
întunecată. 

— Și ce anume aţi găsit aici? se interesă el. 

Mortensen luă o lanternă din lada cu echipamente și o 
îndreptă spre intrare. 

— Aruncă o privire, îi sugeră el. 

Wisting se aplecă și intră. Christine Thiis îl urmă. Înăuntru, 
aerul era plăcut și răcoros și simțea mirosul crud de pământ. 
Dură o vreme până i se obișnuiră ochii cu lumina difuză. Pereţii 
erau din piatră, iar plafonul era susţinut pe trunchiuri de lemn. 
In fundul pivniţei, peretele se prăbușise, iar pietrele se 
adunaseră într-o grămadă. 

— Acolo, spuse Mortensen, arătând cu lanterna spre grămada 
de pietre. Dar fii atent pe unde calci. 

Wisting privi în jos și ocoli niște pete albe de ghips complet 
solidificat, turnat în urmele de pași de pe podea. Bănuia ce 
găsiseră câinii. 

Acolo, tavanul era mai jos și trebuia să meargă cu capul 
aplecat. Intr-adevăr, peretele se prăbușise, dar pietrele nu mai 
erau în poziţia în care căzuseră iniţial. Erau aranjate astfel încât 
formau o cavitate ascunsă în spatele unei lespezi de piatră. 

— Unul dintre câini este antrenat să caute și droguri, îi explică 
Mortensen și îndreptă lanterna către stiva de pachete maronii 
din cavitate. 

— Droguri? dori Christine Thiis să i se confirme. 

— Hammer crede că sunt amfetamine, încuviință Mortensen. 

Wisting se sprijini de una dintre pietre și se lăsă pe vine în 
fața  ascunzătorii. Pachetele aveau forma și dimensiunea 
pachetelor de țigarete și erau sigilate cu bandă adezivă. Dacă 
erau amfetamine, fiecare cântărea în jur de 250 de grame, 
încercă să le numere și ajunse la 17, dar probabil că mai erau și 
altele printre pietre. In orice caz, era una dintre cele mai mari 
capturi de droguri din ultima vreme. 


Se retrase și, când ieși la lumina zilei, își miji ochii. 
Descoperirea drogurilor era o confirmare a imaginii de ansamblu 
pe care și-o conturase pe parcursul zilei. Dispariţia lui Jens 
Hummel avea legătură cu alte activități infracționale. 


13. 


După ce intră în casă, îi sună telefonul. Era Suzanne. 

— Aţi găsit taxiul? dori ea să îi confirme. 

— Am găsit hambarul, răspunse Wisting. Taxiul era acolo, așa 
cum a spus clientul tău. 

Işi scoase pantofii. 

— Mă bucur că ai sunat, adăugă el, fără să fie sigur dacă era 
pentru că îi ajutase să găsească mașina ori numai pentru că îi 
auzea vocea. 

— Eşti încă la muncă? îl întrebă ea. 

— Tocmai am ajuns acasă. 

— Ai mâncat? 

— Da, răspunse el, deși i se părea că trecuse mult de atunci. 

Suzanne așteptă puţin înainte să continue. 

— Mă întrebam dacă pot să trec pe la tine, dacă nu te încurc. 

— E în regulă, o asigură Wisting, după care închise telefonul. 

La sfârșitul unei zile lungi de vară, aerul din casă era 
înăbușitor. Deschise ușa verandei și reuși să aerisească puţin 
înainte să sune Suzanne la ușă. Era straniu. Stătuse cu el mai 
mult de un an, când avea cheile ei și venea și pleca când voia. 
Acum era oaspete. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea, întinzând mâna spre rana 
de pe tâmpla lui. 

— Parţial este și vina ta, spuse el zâmbind și, în timp ce o 
urma prin casă ca să ajungă pe terasă, îi povesti cum îl 
reținuseră pe Aron Heisel. 

Suzanne purta o rochie verde-închis, ce stătea lejer pe trupul 
ei zvelt. Se așeză lângă balustradă și privi înspre oraș și fiord cu 
o oarecare îngrijorare în ochi. Un iaht cu vele se îndrepta spre 
port. 

— Aveam 12 ani când am văzut prima dată marea, spuse ea. 
Am mers în vizită la niște rude la Karachi și ne-au dus pe coastă. 
Nisipul de pe plajă era alb, strălucitor, iar apa era limpede și 
turcoaz. 

Wisting se gândea rar la faptul că Suzanne venise din altă 
tară și avea alt trecut decât al lui. 


— Pentru mine, a fost mereu prezentă, spuse el. Întinsă și 
albastră. Am învăţat să înot în vara când am împlinit cinci ani. 

O briză ușoară bătu dinspre mare și mișcă frunzele bătrânilor 
pomi fructiferi. 

— Aduc ceva de băut, spuse el, și se retrase. 

Nu găsi decât o cutie cu suc de mere pe jumătate plină. Îi 
turnă într-o carafă de sticlă și adăugă câteva cuburi de gheață. 

Când reveni, se așeză și Suzanne. 

— Aţi mai găsit și altceva? 

— Nu, dacă de Jens Hummel întrebi, răspunse Wisting, 
punând un pahar în faţa ei. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu el? 

Wisting turnă în pahar, fără să spună nimic. 

— Cel puţin nu cred că mai este în viaţă, răspunse el. 

Suzanne ridică paharul, dar nu bău. 

— Nu te afectează? îl întrebă ea. 

— Ce vrei să spui? 

— „Cel care se luptă cu monștrii, să ia aminte, să nu devină el 
însuși un monstru”. 

Wisting recunoscu vorbele filosofului german. 

— E Nietzsche, zâmbi el, completând citatul: „lar de priveşti 
îndelung abisul, află că și abisul îţi scrutează străfundul 
sufletului.” 

— Nu așa stau lucrurile? îl întrebă ea. Să te afli atât de des 
față în faţă cu răul și cu moartea, așa cum stai tu, cu siguranţă e 
ceva care te marchează. 

Wisting căzu pe gânduri. Acum nu mai era același tânăr ofițer 
de poliţie care privea prima dată moartea în ochi. Prin muncă 
ajunsese să vadă ceea ce era mai rău în oameni, dar și ceea ce 
era mai bun. 

De fapt, munca de anchetator îl învățase câte ceva despre 
moarte, dar îl învățase și multe despre viață. 

— Dacă m-a afectat în vreun fel, atunci m-a învățat cât de 
fragilă poate fi viaţa, răspunse el. Moartea, durerea și 
amărăciunea te pun pe gânduri, și acestea ne pot afecta pe toți. 
Ne putem îmbolnăvi grav, putem avea un accident rutier sau, în 
cel mai rău caz, putem cădea victime ale unei infracţiuni grave. 
Viaţa nu este doar lapte și miere. Viaţa este bună ori rea, iar 
uneori este dură și brutală. 


Se întinse și îi luă mâna în mâna lui, împletindu-și degetele cu 
ale ei. La vederea mâinilor lor împreunate, deveni puţin 
melancolic. Îi aruncă o privire încurajatoare și îi scutură încetișor 
mâna. Suzanne zâmbi și se eliberă din strânsoare. 

— Cred că una dintre angajate fură din casa de marcat, spuse 
ea. 

Wisting se îndreptă de spate. 

— De ce crezi asta? 

— Nu ies calculele. 

— Lipsesc bani din casa de marcat? 

Suzanne clătină din cap. 

— Cred că este mai isteaţă de atât. În ultimele seri, în casa de 
marcat au fost chiar prea mulți bani. 

Wisting încuviință. Ştia cum merg lucrurile. Clienţii care 
doreau să achite în numerar stăteau cu banii pregătiți în mână 
în timp ce li se preparau băuturile. Apoi angajaţilor le era ușor 
să mimeze că bat suma de bani în casa de marcat, dar băgau 
banii în buzunar. Angajatul sau angajata ţinea minte ce sumă nu 
introdusese în casă în timpul zilei, iar la finalul turei scotea 
profitul. Astfel, adesea apărea o diferenţă în plus în casă. 

— Sâmbătă au fost servite 42 de pahare de vodcă, continuă 
Suzanne. Asta înseamnă aproape două sticle și jumătate de 
vodcă, dar stocul s-a redus cu cinci sticle. Se potrivește cu cât s- 
a consumat în aceeași zi de sâmbătă, în urmă cu un an. Atunci 
au fost servite aproape 100 de băuturi. 

Wisting calculă în gând. 

— Aproape 5.000 de coroane, adăugă el. Ştii cine este? 

— Știu în cine am încredere și în cine nu, dar este dificil. 

— Ai vreun suspect? 

— Una dintre angajate, Unni. Este una dintre cele mai vesele 
și isteţe, dar are mereu comenzi greșite și returnate și totul se 
întâmplă pe tura ei. 

Wisting stătea pe scaun gânditor. Niciodată nu era ușor 
pentru un patron când unul dintre angajaţi fura. Era o bătaie de 
cap, și emoţional, și legal. 

— Ce fel de contract ai cu ea? o întrebă el. 

— E angajată pe perioadă nedeterminată. Toamna și iarna 
lucrează din două în două weekenduri, dar vara lucrează 
aproape normă întreagă. Nu pot s-o dau afară pentru o simplă 
bănuială. 


— Știu pe cineva care are o firmă de protecţie și pază, îi spuse 
Wisting. Are inspectori care pot efectua un control contabil. 
Atunci vei avea un raport oficial și un temei pentru concediere. 
Vei recupera cheltuielile în aproximativ două zile. 

Suzanne încuviinţă. Era clar că și ea se gândise la această 
variantă. 

— Speram să mă poţi ajuta tu, spuse ea. Probabil că acum nu 
ai timp, dar aș aprecia dacă ai putea să petreci vreo două seri la 
bar și să supraveghezi, ca să fiu complet sigură înainte să merg 
mai departe. 

— Probabil că știe cine sunt, spuse Wisting. N-o să încerce 
nimic cât o să fiu eu acolo. 

— Ai lucrat sub acoperire, replică Suzanne. Poţi sta la una 
dintre mesele din apropiere și să te prefaci că citești ziarul sau 
așa ceva. 

Wisting luă paharul plin de condens între mâini. Suzanne făcu 
la fel și îl privi peste buza paharului ei. Ridurile de expresie 
frumoase care i se formau de obicei în jurul ochilor dispăruseră. 
Nu are pe nimeni, se gândi el. Avea câteva prietene, dar nu 
avea rude sau alte persoane care să o cunoască așa bine ca el. 
Pe nimeni cu care să discute despre lucrurile dureroase și 
complicate. 

— Pot trece pe acolo mâine-seară, spuse el sorbind din pahar. 

În ochii ei căprui apăru o licărire. 

— Mulţumesc, spuse ea zâmbind. 

Rămaseră împreună până la apusul soarelui, când bărcile 
aflate pe apă aprinseră luminile. O conduse la ușă și rămase 
privind-o când porni mașina și se îndepărtă. Trecuseră trei 
minute peste miezul nopţii și o briză rece agita aerul din jur. 


14. 


Line stătea la masa din bucătărie cu o cană de cafea, pâine 
prăjită și gem. La radio era muzică estivală și în faţa ei se afla 
ziarul local. Titlul de pe prima pagină era de domeniul trecutului. 
Poliţia găsise taxiul lui Jens Hummel. Ziarul nu dădea informaţii 
suplimentare faţă de ceea ce citise pe internet cu o seară 
înainte, dar apăruseră alte fotografii. Una îl surprindea pe tatăl 
ei stând în mașină, în timp ce un poliţist în uniformă ridica 
bariera ca să poată intra pe drumul de acces îngust către mica 
fermă unde găsiseră mașina. 

Se sprijini de fereastră și privi pe stradă spre casa tatălui ei. 
Venise târziu acasă. Îi văzuse mașina abia pe la ora 2, când 
mersese la toaletă. lar acum plecase deja. 

Potrivit articolului din ziar, poliţia cercetase toată seara zona 
din jurul fermei izolate, fără să găsească vreun indiciu despre 
Jens Hummel. 

Line își luă laptopul și îl porni ca să vadă ce scrisese VG 
despre caz. Aveau doar un articol scurt, care prelua relatările 
din presa locală. În plus, vorbiseră cu procurorul Christine Thiis, 
așa că o citau direct. 

Dagbladet avea propriul articol, ce apărea mai jos în pagina 
de căutare. Textul era însoţit de o fotografie cu taxiul, aflat în 
spatele unei mașini de tractare. Era acoperit parţial cu o prelată 
gri, dar acest element făcea ca fotografia să fie mai eficientă, 
dându-i jurnalistului ocazia să facă speculaţii pe marginea 
secretelor pe care le putea ascunde mașina îndelung căutată. 

Line simţi cum jurnalista din ea se trezește la viaţă. Locul cu 
pricina se afla la doar câteva minute distanţă de mers cu 
mașina. Îi cunoștea pe oamenii de aici și putea găsi perspective 
care să ajute ziarul VG. 

Bebelușul lovi pe neașteptate în pântec, iar ea gemu încet din 
cauza durerii. Era prima dată că o durea când se mișca 
bebelușul. 

Tinu mâna pe abdomen și aşteptă, dar nu mai veniră și alte 
lovituri. Pielea subțire de pe pântec se ridica doar puţin când 
ființa micuță din ea se întorcea într-o parte. 


La radio se auzea o piesă estivală suedeză, ceva despre vânt 
și marea albastră. Fredonă melodia până când bebelușul păru 
să-și găsească o poziţie confortabilă și încetă cu agitația. Line 
strânse masa, se duse în sufragerie și rămase să admire tavanul 
proaspăt zugrăvit. Înainte să pună tapetul, trebuia să mai dea 
un strat de vopsea peste ramele de la geamuri și uși. Măcar 
atâta lucru putea să facă singură. 

Înainte să înceapă să vopsească, deschise ferestrele, iar 
înăuntru năvăli briza caldă a verii. Vopseaua avea să se usuce 
numaidecât. Telefonul, pe care-l lăsase în bucătărie, începu să 
sune chiar când termină de vopsit rama uneia dintre ferestre. 
Era un număr necunoscut. După ce încetase colaborarea cu 
trustul de presă, rar se întâmpla să o sune cineva pe care nu îl 
cunoștea. 

Își frecă degetele de coapse, să se asigure că nu erau pline de 
vopsea, după care răspunse. 

— Bună, Sofie sunt. Sofie Lund, ne-am întâlnit ieri. Ti-am găsit 
numărul pe internet. 

— Bună, răspunse Line zâmbind și dându-și la o parte părul 
de pe frunte cu dosul palmei. Mulţumesc pentru ieri. M-am 
simţit bine. 

— Am chemat un lăcătuș pentru seif, preciză Sofie. Ajunge la 
ora 12. 

— Ce palpitant! 

— Nu cunosc pe nimeni pe aici, continuă Sofie. Speram să poți 
veni și tu atunci. Nu știu ce se află în seif. 

— Sigur că pot, răspunse Line. Termin de vopsit niște tocuri 
de geam și vin. 

Sofie îi mulțumi. 

— Ne vedem mai târziu, spuse ea, și închise. 

Line reveni la fereastra din sufragerie, ridică pensula și o 
înmuie în cutia cu vopsea. Gândurile îi rătăceau când la enigma 
Hummel, cum o numeau ziarele, când la vechiul seif din subsolul 
vilei Mandt. 


15. 


Ușa sălii de ședințe era deschisă și toate privirile se 
îndreptară spre Wisting când își făcu apariţia. In ochii tuturor se 
citea seriozitate și preocupare. 

Wisting închise ușa în urma sa și se așeză în capul mesei. 
Lângă el stătea Christine Thiis, iar la masă mai erau și Espen 
Mortensen, Torunn Borg și Nils Hammer. Wisting și-ar fi dorit să 
fie mai mulţi prezenţi, dar cel mai important era că avea alături 
detectivi dedicați și sârguincioși. 

Deschise ședința făcând sumarul evenimentelor din ziua 
anterioară. Apoi îl rugă pe Mortensen să prezinte rezultatele 
cercetării criminalistice. 

Mortensen luă un mouse wireless și proiectă pe ecran o 
fotografie cu ferma abandonată. 

— Putem începe cu hambarul, spuse el. Știm că era folosit de 
Frank Mandt încă din anii 1990, aparent ca depozit pentru 
afacerile lui cu alcool. Printre altele, acolo erau niște paleţi cu 
bidoane goale din plastic. Mare parte erau prăfuite și hambarul 
pare să nu mai fi fost folosit de multă vreme. 

— Piaţa alcoolului a fost preluată de est-europeni, spuse 
Hammer în timp ce pe ecran se plimbau fotografii prezentând 
diverse încăperi din hambar. În ultimii ani, Mandt a fost mai 
interesat de droguri. 

— Nu am găsit nicio urmă a lui Jens Hummel prin împrejurimi, 
continuă Mortensen, dar vom mai sta câteva zile acolo. Probabil 
că tot ce o să găsim o să aibă legătură, în mare parte, cu 
activităţi ilicite. 

Le mai prezentă apoi o serie de fotografii, inclusiv dintr-o 
încăpere care fusese amenajată ca spaţiu de lucru. Pe niște foi 
împrăștiate pe birou erau numere de telefon și nume, totul 
acoperit cu un strat fin de praf. 

În următoarea fotografie apărea mașina. 

— În taxi am descoperit două lucruri foarte interesante, 
explică Mortensen, împingând o cutiuță de carton aflată pe 
masă, în fața lui. Totuși, înainte, câteva aspecte minore. 


Wisting deveni curios, dar se lăsă răbdător pe spetează. 
Munca criminaliștilor era mereu interesantă. Fiecare caz ajungea 
până la urmă în punctul în care direcţiile de anchetă tehnică și 
tactică se intersectau. Soluţia putea fi găsită chiar în acel punct. 

Mortensen afișă o fotografie din habitaclu. În consola centrală, 
era o sticlă pe jumătate goală de Coca-Cola, iar pe bancheta 
pasagerului era sandvișul mucegăit și pe jumătate mâncat pe 
care-l observase și Wisting când găsiseră mașina. 

— Această imagine corespunde traseului pe care l-am refăcut 
iarna trecută, preciză Mortensen și puse pe ecran o fotografie 
surprinsă de camerele de supraveghere la benzinăria Shell de 
pe Storgata. _ 

Wisting recunoscu imaginea. Il arăta pe Jens Hummel stând în 
faţa casei de marcat, cu o sticlă de Coca-Cola și un sandviș. 
După aproape trei sferturi de oră dispăruse, iar ei folosiseră un 
cadru al imaginii în timpul căutărilor, ca să se vadă cum arăta și 
cum era îmbrăcat la momentul dispariţiei. 

Simţea o oarecare satisfacție să vadă cele două imagini una 
lângă alta. Trecutul potrivindu-se cu prezentul. Ca și cum o mică 
piesă a puzzle-ului fusese așezată la locul ei. 

Mortensen continuă cu detalii despre kilometraj, preciză cum 
erau poziționate scaunele și oglinda interioară și arătă niște 
bonuri de parcare ce îi ajutau să completeze cu mai multe 
detalii succesiunea în timp a evenimentelor până la momentul 
dispariţiei. 

_ Următoarea imagine surprindea portbagajul aproape gol. 
lnăuntru erau un bidon de plastic cu lichid pentru parbriz și o 
umbrelă, nimic altceva. 

— Credem că în portbagaj a fost și un covor de cauciuc, spuse 
Mortensen. Mai precis, credem că Jens Hummel a fost închis 
acolo, iar covorul a fost îndepărtat odată cu el. 

Wisting se aplecă în faţă. Următoarea fotografie surprindea un 
prim-plan cu partea exterioară a portbagajului, chiar în stânga 
încuietorii, cu patru pete închise la culoare înșirate una după 
alta, una fiind puţin mai mare decât celelalte. 

— Este sânge uman, sublinie Mortensen. Am mai găsit și în 
alte câteva locuri pe pereţii laterali, dar nu și pe fundul 
portbagajului. Prin urmare, credem că în portbagaj a stat o 
persoană rănită și, odată cu ea, a fost scos și covorul. 


Bănuiala pe care o avuseseră cu toţii încă din prima zi, dar 
nimeni nu îi dăduse glas: cazul Hummel era unul de omucidere. 

— Când putem avea confirmarea că sângele îi aparţine lui 
Hummel? se interesă Wisting. 

— În câteva zile, răspunse Mortensen. Avem probe pentru 
comparaţie din periuţa lui de dinţi. Imediat ce avem o analiză 
ADN a sângelui din mașină putem face o comparaţie. 

Wisting dădu din cap. 

— Ai spus că ai făcut dovă descoperiri interesante, nu? îi 
reaminti el. 

— O am pe cea de-a doua aici, încuviinţă Mortensen și luă 
cutiuța de carton pe care o așezase în faţa lui, pe masă. 

O deschise și scoase o pungă transparentă de probe în care 
era un telefon mobil. 

— Acesta era ascuns sub axul volanului, preciză el. Jens 
Hummel avea un telefon mobil de care nu știam. Este o cartelă 
preplătită luată sub nume fals în urmă cu doi ani. Este 
înregistrat pe numele Ola Nordmann din Oslo, preciză el în timp 
ce făcea semnul ghilimelelor în aer. 

Nils Hammer înjură zgomotos și luă punga de probe din mâna 
lui Mortensen. 

— Există un singur motiv pentru care oamenii au două 
telefoane, mormăi el. Fac ceva ce nu trebuie să afle alții. 

Wisting își frecă nasul. Devenea tot mai clar că Jens Hummel 
fusese implicat în reţeaua de trafic de droguri a lui Mandt și că 
se confruntau cu o reglare de conturi în cadrul grupării. 

— Se potrivește, spuse Torunn Borg și începu să frunzărească 
printre documentele din dosarul de caz. Avem mai multe 
declaraţii conform cărora acţiona ca un soi de cărăuș, 
transportând prostituate și droguri. În plus, se potrivește cu 
drumurile acelea lungi pe care le făcea. 

— Și cu faptul că a dezactivat aparatul de taxat înainte să 
dispară, continuă Hammer. Mergea la o întâlnire și nu voia să-i 
fie luată urma. 

Wisting asculta cu degetele lipite de buze. Investiseră timp și 
resurse urmând ambele piste, atât cu privire la prostituate, cât 
și la droguri. Pentru că nu obţinuseră rezultate imediate, 
continuaseră să deruleze cercetări generale, fără să se 
concentreze asupra unei anumite piste. 


— Ce date putem obține din telefon? întrebă el, făcând semn 
cu capul spre punga de probe. 

Nils Hammer roti și răsuci punga transparentă. 

— Dacă l-am fi avut în urmă cu vreo două săptămâni, am fi 
avut răspunsurile, dar companiile de telecomunicații șterg toate 
datele. Nu putem extrage decât datele stocate în memoria 
telefonului. 

— Pot fi multe informaţii, nu? întrebă Christine Thiis. 

Hammer încuviinţă. 

— Lăsaţi-mă câteva ore. 

Wisting se uita la cele două fotografii de pe ecran. 

— Dar amprente sau ADN? întrebă el. 

— Am găsit și una, și alta, însă taxiul a transportat clienţi ani 
de-a rândul. Volanul pare să fi fost șters, dar pe plafon, 
deasupra  portierei pasagerului am găsit o parte dintr-o 
amprentă palmară. Nu este suficient de clară ca să o comparăm 
cu baza de date, dar probabil că aparține ultimei persoane care 
a fost în mașină. 

Wisting își luă agenda și o frunzări. 

— Ce alte detalii am obţinut din interogatorii? întrebă el 
uitându-se la Torunn Borg. 

— Cel mai interesant lucru pe care l-am aflat este numele 
unui șofer de tractor care avea o înțelegere ca, pe timpul iernii, 
să menţină deschis drumul de acces la fermă. Drumul trebuie să 
fi fost curățat ca să poată fi parcurs în întregime cu taxiul. 
Șoferul tractorului va fi adus la interogatoriu astăzi. 

— Bine, spuse Wisting și îndreptă discuţia spre ceea ce 
găsiseră în pivniţă. 

Captura de droguri era ceva tangibil, o breșă pe care o puteau 
explora, astfel încât să scoată la lumină și alte elemente. 

— Au fost 12,4 kilograme, spuse Mortensen. Am analizat 
substanţa. Ulterior va fi interesant și să comparăm pantofii lui 
Aron Heisel cu urmele găsite pe pământ în pivniţă. 

Wisting încuviinţă și își îndreptă atenţia spre Christine Thiis: 

— Pregătesc documentele pentru arestare preventivă, spuse 
ea. Il acuzăm de deţinere de stupefiante și solicităm să fie 
reținut pentru patru săptămâni. 

Ședinţa continuă încă o jumătate de oră. Împărţiră sarcinile și 
discutară ipoteze și posibilități. Totuși, conversaţia se întoarse la 
subiectul principal: unde era Jens Hummel? 


16. 


O muscă poposi pe seiful masiv. Line își puse mâna pe oţelul 
rece și o goni. Suprafaţa seifului era rugoasă și vopseaua verde- 
deschis era crăpată ici-colo. 

— Nu îmi place să cobor aici, spuse Sofie, strângându-și 
braţele pe lângă ea, ca și când i-ar fi fost frig. Aseară am auzit 
zgomote. 

Line aruncă o privire la ţevile care se întindeau pe sub tavanul 
subsolului - pe una dintre ele se vedea un strat subţire de 
condens. 

— Poate că sunt pungi de aer în ţevi? îi sugeră ea. Așa se 
întâmpla când locuiam în Oslo. Trosneau și făceau tot felul de 
zgomote ciudate. 

— În casele vechi se aud tot felul de zgomote, este drept, 
încuviință Sofie. Dar nu este amuzant să fim singure aici, doar 
eu și Maja. 

Line se îndreptă de spate și își duse mâna pe pântece. 

— Crezi în fantome? 

Sofie goni o muscă. 

— Nu m-aș mira dacă Bătrânul ar bântui pe-aici, glumi ea. l-ar 
sta în fire. 

— În casa mea au murit doi bărbaţi, îi reaminti Line. Niciunul 
dintre ei nu bântuie pe acolo. Aici a murit doar unul. 

Râseră împreună, în timp ce se uitau la seiful masiv din 
mijlocul încăperii. 

— Va fi inutilizabil după ce îl găurește, îi spuse Line. Ești 
sigură că nu este vreo cheie pe aici prin casă, pe undeva? 

— Nu, tot nu a apărut, zâmbi Sofie. 

Line făcut câţiva pași în spate și se uită la seif de la distanţă. 

— Ai idee dacă bunicul tău chiar îl folosea? o întrebă ea pe 
Sofie. 

— Nici măcar nu am știut că există un seif aici până când nu 
mi-a spus avocatul, răspunse Sofie. 

— Dacă îl folosea, cheia trebuie să fie pe undeva prin casă, 
spuse Line. A murit aici, în spatele unei uși încuiate. 

Se întoarse spre Sofie. 


— Nu avea un breloc cu chei? 

— Am primit o singură cheie, pe cea de la casă. Avea două 
mașini, dar au fost vândute fără să le văd. 

In jurul ferestruicii de pe zidul pivniţei băzâiau trei muște. 
Sofie deschise fereastra și le dădu afară. De undeva din cartier 
răzbătu până la ele zgomotul făcut de o mașină de tuns iarba. 

— Poate ar trebui să schimbi yala? îi sugeră Line. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că mai sunt chei rătăcite. Eu am primit trei seturi de 
chei când am cumpărat casa. 

Sofie se plimbă prin încăpere și se întoarse cu spatele la zid. 

— O să vorbesc cu lăcătușul când ajunge, încuviință ea. 

Chiar atunci se auzi soneria. 

— Sper să n-o trezească pe Maja, spuse ea, urcând scara în 
grabă. 

Line o urmă. 

Lăcătușul avea în jur de 30 de ani, era înalt și puternic. Purta 
o salopetă de lucru cu multe buzunare și un tricou la fel de 
negru ca părul lui. Ai fi zis că tricoul era ca un strat suplimentar 
de piele pe trupul ars de soare, care nu reușea să ascundă nimic 
din mușchii puternici de dedesubt. 

Line și Sofie se uitară una la alta cu subiînţeles. 

— O caut pe Sofie Lund, preciză el. 

— Eu sunt, spuse Sofie, făcând un pas în spate ca să-l lase să 
intre. 

— Eu sunt Atle, spuse el, salutând-o și pe Line. 

— Intră, spuse Sofie făcându-i semn cu mâna. Trebuie să 
coborâm la subsol. 

Bărbatul căra o cutie mare de scule, pe care o așeză pe 
podea, în fața seifului. 

— Este un Kromer vechi, spuse el pe loc. Nemţesc. Se fabrica 
prin anii 1930. 

Se ghemui și se sprijini cu o mână de ușa seifului. 

— O să fie greu? întrebă Line. 

— Nu e greu, dar e nevoie de puţin efort, răspunse el. Puţine 
seifuri sunt construite să reziste profesioniștilor care au uneltele 
potrivite și suficient timp să le deschidă. Acesta este mai mult 
un fișet ignifug. Peretele de oţel nu este atât de gros pe cât 
pare. Este doar o placă subţire de oțel așezată peste material 
izolator. Dar voi avea nevoie de niște unelte mai puternice. 


Se ridică. 

— Aţi căutat cheia? 

Sofie și Line răspunseră în cor că da. 

Lăcătușul zâmbi. 

— Trebuia să întreb, spuse el ridicând mâinile în timp ce ieșea 
din încăpere cu spatele. 

Când reveni, ţinea în mână o bormașină electrică, un stativ 
magnetic pentru bormașină și un prelungitor. Atașă stativul 
perpendicular pe ușa de oţel și privi în jur după o priză. 

Sofie îi luă ștecherul din mână și îl introduse în priza din 
perete. 

— O să dau o gaură de probă, le explică tânărul, punându-și 
ochelarii de protecţie și căști. 

Un sunet ascuţit umplu încăperea când burghiul întâlni oţelul 
seifului. Line își astupă urechile cu ajutorul degetelor. 

— Trebuie să văd ce face Maja! îi strigă Sofia. 

Line făcu semn din cap că înţelesese și se uită la bărbatul 
care stătea în genunchi în faţa seifului. Firele de păr de pe dosul 
palmelor erau mai subţiri decât cele de pe cap, avea degete 
lungi și era zvelt. Și zâmbea ca pentru sine, ca și cum știa ceva 
ce nu mai știa nimeni altcineva. Sau poate că îi plăcea ceea ce 
făcea. 

Bormașina mânca din oțel, milimetru cu milimetru, până când 
sunetul se modifică și lăcătușul scoase burghiul. În încăpere se 
revărsă un miros de acru, iar Line strâmbă din nas. 

— Ce-i cu mirosul acesta? întrebă. 

— S-a supra-încins metalul. 

— L-ai străpuns complet? 

Lăcătușul clătină din cap. 

— Aceasta este doar un vizor în carcasa încuietorii. 

Dădu deoparte stativul și căută în cutia de scule până când 
găsi un instrument asemănător celor folosite de medici la 
examinarea ochiului și retinei. 

— Ca să văd unde am ajuns, spuse el, privind în gaura pe care 
tocmai o făcuse. Puțin mai jos și spre stânga, mormăi ca pentru 
el, privind cu un ochi prin instrument. 

Apoi luă un marker și făcu un semn pe ușa blindată, după 
care așeză la loc stativul pentru bormașină. 

— Dacă acum nimeresc locul corect, pot să rotesc 
încuietoarea cu șurubelniţa. 


Sofie reapăru, ţinând în mână dispozitivul cu care auzea ce se 
întâmplă în camera copilului. 

— Încă doarme, zâmbi ea. Sus nu se aude așa de tare, dacă 
sunt ușile închise. 

Lăcătușul își ridică privirea înspre ele. 

— Sunteţi gata? 

Amândouă confirmară printr-un semn al capului și își astupară 
urechile până când bormașina străpunse oţelul. 

— Ai mai făcut așa ceva până acum? îl întrebă Line în timp ce 
el scotea iar burghiul. Adică ai mai deschis seifuri? 

— Da, de multe ori, o asigură el. 

— Şi ce găsești înăuntru de obicei? 

— În general, sunt goale, răspunse Atle, privind prin noua 
gaură. Dar câteodată sunt și lucruri ciudate. Băuturi vechi și 
opere de artă, dar în majoritatea cazurilor sunt chei, contracte 
de asigurare, fotografii și acţiuni fără valoare. 

— Poţi să le iei tu, spuse Sofie uitându-se la Line. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă este ceva acolo, poţi să iei tu. 

Lăcătușul își ridică privirea spre ea. 

— Am găsit și bani. 

Sofie ridică din umeri și se uită la Line. 

— Nu aveai de renovat o casă întreagă? o întrebă. 

Line își imagină un buget mai mare pentru proiectul ei, dar nu 
ar fi fost corect să accepte. 

— Ştii ce părere am despre Bătrân și despre ce a lăsat în 
urma lui, continuă Sofie. Nu vreau nimic. 

Line clătină din cap. 

— Nici eu, spuse ea. Dacă este ceva de valoare acolo, poţi să 
donezi. 

— Vedem noi, zâmbi Sofie. 

Lăcătușul mută stativul bormașinii de cealaltă parte a 
încuietorii și începu să dea altă gaură. Se aplecă deasupra 
echipamentului, concentrat. | se zărea vârful limbii printre buze 
și pe frunte îi apărură mici broboane de sudoare. 

După o jumătate de oră, în ușa metalică apăruseră șapte 
găuri. 

— Așa, spuse el, ștergându-și transpiraţia cu dosul palmei. Ar 
trebui să fie de ajuns. 


Introduse o şurubelniţă subţire într-o gaură și instrumentul de 
verificare într-o alta. 

— A fost utilizat frecvent, spuse el. Nu sunt semne de rugină. 
Mecanismul poate fi mișcat cu ușurință. 

Îi ateriză o muscă pe frunte, iar el o îndepărtă suflând spre ea, 
după care își prinse iar limba între buze, în timp ce se 
concentra. 

— Acum voi roti un cilindru care trage zăvorul și gata, explică 
el. 

Din interiorul seifului se auzi un sunet înfundat, ca și cum 
ceva greu se așezase pe poziţie. Atle scoase șurubelnița, apăsă 
mânerul și deschise ușa. 

Line se uită la Sofie și îi făcu semn cu capul în direcţia seifului. 

— Uită-te tu, o rugă Sofie. 

Line înainta și deschise ușa. Era grea, dar se mișca ușor. 

Seiful era organizat ca un dulap, cu trei polițe și un sertar în 
partea de jos. Pe raftul de jos erau mai multe plicuri maro 
voluminoase, alături de niște agende negre, în mijloc erau cinci 
bibliorafturi negre. Pe polita de sus se aflau teancuri de 
bancnote legate cu elastice. Line luă unul dintre ele și i-l oferi lui 
Sofie. Erau bancnote de 500 de coroane, un total de 50.000 de 
coroane, estimă ea. Mai erau teancuri similare cu bancnote de 
1.000 și respectiv 200 de coroane. În total trebuie să fi fost 
aproape o jumătate de milion de coroane. 

Nu reuși să se abțină și izbucni în râs. Se molipsi și Sofie, cu 
toate că amândouă știau că banii nu fuseseră câștigați din 
muncă cinstită. 

Lăcătușul completă un deviz, aruncând ocheade la seif, ca și 
cum conţinutul nu-l interesa. Îi înmână devizul lui Sofie ca să-l 
semneze. 

— Nu dona totul, îi sugeră el zâmbind. Bucuraţi-vă și voi puţin 
de bani. 

Line puse bancnotele la loc și văzu o cheie care trebuia să fie 
de la sertarul cu yală din partea de jos. O lăsă la locul ei și îi 
conduse pe lăcătuș împreună cu Sofie. 

Maja se trezise și Sofie o aduse și pe ea la subsol. 

— Să îi numărăm? îi propuse Line scoțând unul dintre 
teancurile cu bani. 


Sofie încuviinţă și o mută pe Maja pe celălalt șold. În timp ce 
număra cu voce tare, Line așeza teancurile de bani deasupra 
seifului, ajungând la 480.000. 

— Mai e ceva aici, spuse ea, scoțând un plic ce fusese împins 
în partea din spate a raftului de sus. 

Când îl deschise, Sofie își întinse gâtul să vadă ce era în el. 

— Tot bani, oftă Line, arătându-i plicul înainte să așeze 
bancnotele nelegate alături de celelalte teancuri. 

Erau bancnote de 1.000, în total probabil un milion de 
coroane. Toate păreau să fie pătate cu vopsea roșie. 

— Sunt bani dintr-un jaf bancar, spuse Line în șoaptă. 

Scrisese despre subiect într-un articol pentru ziar. Cutiile 
utilizate pentru transportul de valori și casetele de bani din ATM- 
uri erau securizate cu cartușe de cerneală. Când cineva încerca 
să le deschidă ilegal, fiolele cu cerneală se activau și bancnotele 
erau marcate, astfel încât deveneau inutilizabile. 

— Pune-i înapoi, o rugă Sofie. Trebuie să-i dau Majei să 
mănânce. 

Line strânse banii și luă cheița. 

— Nu am verificat sertarul, spuse ea. 

Cheia intră cu ușurință și o folosi pe post de mâner să tragă 
sertarul. 

Acolo era un obiect învelit într-o cârpă cenușie. Line îl scoase, 
îl așeză pe podea și dădu învelitoarea la o parte. 

Era un revolver. 

— Ştiam eu, oftă Sofie. Știam că o să avem probleme dacă îl 
deschidem. Întâi bani dintr-un jaf și acum o armă ilegală. 

Maja începu să plângă. 

— Și nici nu putem să-l închidem la loc, continuă Sofie. 
Încuietoarea este stricată. 

Line ridică arma și o întoarse pe toate părţile. Metalul era 
negru mat. 

— Ai grijă, o avertiză Sofie, ferind-o pe Maja. Să nu fie 
încărcat. 

— Tata m-a dus odată în poligonul de tragere de la subsolul 
secției de poliţie, îi explică Line, deschizând butoiașul. 

Erau cartușe în două dintre lăcașuri. 

— Îl putem arunca în apă, propuse Sofie. 

Line răsturnă cele două cartușe în palmă și împinse butoiașul 
la loc. 


— Pot să-l iau cu mine, spuse ea. Ai spus că pot lua ce este în 
seif. 

Sofie se încruntă. 

— Ce să faci cu el? 

— Îl predau. Poate să-l ducă tata la secţie. Poliţia predă 
frecvent arme vechi ca să fie distruse. 

Observă că Sofie era sceptică. 

— Va fi complet anonim, insistă ea. O să-i spun doar că l-am 
primit de la o prietenă care l-a găsit printre lucrurile bunicului 
său. 

— Bine, răspunse ea îndreptându-se spre seif și luând câteva 
bancnote din unul dintre teancuri. Dar numai dacă pot să îţi fac 
cinste cu prânzul. 


17. 


Wisting uitase că pe timpul verii cantina poliţiei era închisă. 
Intră în sala de ședințe și găsi un pachet de pâine de secară ce 
stătuse mult timp în dulapul de sus al chicinetei. Luă două felii și 
le mâncă goale, stând în picioare lângă fereastră. Se întăriseră 
și nu mai aveau niciun gust. 

Pe stradă trecu o mașină cu muzica dată la maximum. O 
urmări cu privirea până dispăru în zare. Apoi se întoarse în 
chicinetă, deschise robinetul și lăsă apa să curgă până când pe 
ţeavă veni apă rece. 

Era neliniștit. Multe date sugerau că Jens Hummel avusese o 
viaţă dublă, aspect pe care nu reușiseră să-l descopere în timpul 
cercetărilor iniţiale. 

Luă un pahar din dulap, îl umplu cu apă și bău. 

Fuseseră pe calea cea bună, dar, în loc să continue, își 
extinseseră cercetările în alte direcţii. 

Putea susține că motivul îl reprezentau volumul mare de 
muncă și resursele insuficiente, însă, cu toate acestea, fusese o 
decizie greșită, pentru care trebuia să-și asume răspunderea. 

Se duse la fereastră ţinând paharul în mână. De când nu mai 
patrula pe străzi, devenise un detectiv respectat și 
experimentat. Acum se întreba dacă nu era cumva prea bătrân. 
Avea 55 de ani, curând avea să devină bunic și nu-i făcea 
plăcere ce vedea în jurul său. Criminalitatea organizată era în 
creștere, în timp ce cadrul legal care trebuia respectat în cursul 
anchetelor era mai complicat decât înainte, cu cerințe 
procedurale mai stricte și metode de cercetare tot mai avansate 
și care cereau timp. Pe lângă toate acestea, personalul se tot 
redusese. 

Sorbi din pahar. 

Nu doar infracțiunile se schimbaseră de când devenise el 
polițist, cu 32 de ani în urmă, ci și întreaga mentalitate a 
societăţii. Înainte, oamenii veneau din proprie iniţiativă să spună 
poliţiei ce știau și ce văzuseră. Acum, poliţia se confrunta din ce 
în ce mai mult cu un zid al tăcerii, chiar și atunci când căuta 
informaţii doar tangenţiale cu o infracțiune. Se strecurase frica. 


Lumea nu voia să se implice în nimic și se temea să ofere 
informaţii poliţiei. În același timp, oamenii se înstrăinaseră unii 
de alţii și le păsa tot mai puţin de ceea ce se petrecea în jurul 
lor. 

Se întoarse în chicinetă și vărsă restul apei din pahar. 
Explicaţia lui pentru faptul că munca de poliţist devenise mult 
mai dificilă era, probabil, doar o scuză care-l ajuta să evite 
acceptarea ideii că societatea se schimba și, prin urmare, se 
schimba și infracționalitatea. 

Nils Hammer se ivi în ușă și se sprijini de tocul ușii. 

— Nu am găsit nimic în telefon, spuse el fluturând punga de 
dovezi. Probabil că mesajele și apelurile erau șterse frecvent. 
Memoria internă este goală. 

Wisting se uită la el. Sperase ca telefonul ascuns în mașina lui 
Hummel să le permită să facă un pas înainte. 

— Datele nu pot fi recuperate, dacă mesajele sunt șterse? Ca 
la calculator? 

— Putem aduce pe cineva să verifice, încuviință Hammer. Dar 
va dura și nu este sigur că vom obține ceva. 

Se îndreptă spre masa de ședințe, așeză pe ea punga de 
probe în care era telefonul și verifică dacă mai era cafea în filtru, 
după care luă o cană din dulap. 

— Mă gândeam eu că o să apară după topirea zăpezii, spuse 
el umplând cana. 

Wisting dădu din cap. În orele de după dispariţia lui Jens 
Hummel, dar înainte să fie anunţată oficial, în sudul regiunii 
Vestfold se așternuse un strat subţire de zăpadă, care 
ascunsese toate urmele. 

— Crezi că Aron Heisel știe ceva? întrebă Hammer. 

— Nu despre Jens Hummel, răspunse Wisting. Dar cred că știe 
multe despre Frank Mandt și traficul de droguri, suficient cât să 
aibă idee cine avea acces la hambar și cine ar fi putut aduce 
taxiul. 

— Crezi că vrea să declare ceva? 

Wisting își luă și el o cană. 

— Mă tem că nu vom scoate mai multe de la el decât am 
obținut din telefonul mobil, răspunse el. 

— Te gândești că ne lipsește o verigă? îl întrebă Hammer. 

— Ne lipsesc mai multe, spuse Wisting. 


— Mă gândesc la Frank Manat, preciză Hammer. Dacă ar mai 
fi fost în viață, l-am fi adus pentru interogatoriu. Nu ducea 
nimeni un taxi căutat de poliţie la el în hambar fără să aibă 
aprobarea lui. 

— Nu ne-ar fi spus nimic. 

— Știu, încuviință Hammer și se îndreptă spre ușă. Dar am fi 
avut, în sfârșit, ocazia să-l prindem. Erau 3 kilograme de 
amfetamine acolo. Ar fi trebuit să răspundă și pentru ele. 

Wisting luă cana de cafea cu el și îl urmă pe Hammer pe 
coridor, apoi se închise la el în birou. 

La ora 4 îi chemă din nou pe detectivi în sala de ședințe. 
Christine Thiis veni direct de la instanţă, unde solicitase 
menţinerea măsurii de arestare preventivă pentru Aron Heisel. 

— Nu a avut nicio explicaţie pentru instanță cu privire la 
drogurile pe care le-am descoperit, a spus doar că nu știa nimic 
despre ele, spuse ea. 

— N-o să-l creadă nimeni, spuse Espen Mortensen împingând 
în faţa sa două fotografii. 

Într-una se vedea urma unei tălpi de pantof, iar în cealaltă, 
mulajul din ghips. Modelul tălpii era identic. 

— Aron Heisel a fost în pivniţă. 

Wisting luă cele două fotografii și le studie mai îndeaproape. 

— În sfârșit, se leagă ceva, spuse Nils Hammer pe un ton sec. 

Mortensen recuperă fotografiile și le înlocui cu altele trei din 
mapa sa. 

— Pentru că tot vorbim despre pantofi, spuse el, împingându- 
le spre centrul mesei. Acestea au fost găsite pe covorașul din 
faţa banchetei șoferului și pe pedala de frână din taxiul lui Jens 
Hummel. 

Păreau să fie trei bucățele de hârtie de dimensiunea unei 
unghii. 

— Ce sunt? se văzu Wisting nevoit să întrebe. 

— Rumeguș, răspunse Mortensen. 

Christine Thiis trase spre ea una dintre fotografii. 

— De unde provine? 

— Nu știm de cât timp este acolo, dar există două explicaţii 
evidente, răspunse Mortensen. Fie Jens Hummel a fost într-un 
loc unde a călcat pe rumeguș și l-a dus în mașină, fie le-a adus 
criminalul când a dus mașina în hambar. 

— Poate să provină din hambar? se interesă Wisting. 


Mortensen clătină din cap. 

— Nu, n-am găsit rumeguș în hambar. Provine de altundeva. 

Wisting se îndreptă de spate. 

— Am refăcut întregul traseu al lui Jens Hummel din ziua 
precedentă dispariţiei, spuse el. Nu îmi amintesc de vreun loc în 
care să fi putut lua pe pantofi rumeguș pe care să-l ducă în 
mașină. 

— De fapt, unde poţi găsi rumeguș? întrebă Christine Thiis. 

— La o fabrică de cherestea, la un gater, la o tâmplărie și pe 
un șantier, enumeră Torunn Borg. 

— Și la circ, sugeră Hammer. 

Wisting îndreptă pixul înspre el. 

— Fă o analiză, îl rugă el, continuând ședința. 

Torunn Borg vorbise cu șoferul buldozerului. 

— Nu prea am avut ce să aflu de la el, explică ea. Vechiul 
drum spre fermă este în sectorul său. Avea o înțelegere cu 
Franck Mandt, să-l deszăpezească zece ani. Cât despre noaptea 
în care a dispărut Jens Hummel, a observat că a început să 
ningă la ora 7 dimineaţa și a ieșit cu plugul de la ora 9 până la 
ora 15. Mica fermă din Huken este pe la mijlocul sectorului său, 
așa încât estimează că a fost acolo în jurul orei 12. Dar nu-și 
amintește să fi văzut ceva deosebit. Și-ar fi amintit dacă ar fi 
fost mașini sau oameni. Și n-a văzut pe nimeni. 

Conversaţia din jurul mesei reveni la cantitatea de droguri din 
pivniţă. Le dădea speranţe. În cazurile cu droguri, erau de obicei 
implicate multe persoane. Consumatori, furnizori, cărăuși și 
dealeri. Multe etape și multe evenimente care puteau oferi 
poliţiei o deschidere spre elucidarea acestui caz, spre deosebire 
de omucideri. 

După aproximativ o oră, stabiliră direcţia de acţiune și 
încheiară ședința. Wisting stătea singur în birou când primi un 
mesaj de la Line, care încercă încă o dată să-l invite la un grătar, 
atrăgându-i atenţia că fripturile nu mai rezistă mult. 

Ancheta se afla într-un punct crucial, când erau multe 
întrebări care așteptau răspunsuri. Răspunsuri din interogatoriile 
de rutină și din verificări, din expertizele tehnice, analiza 
rezultatelor și din tot ceea ce implica o anchetă. Putea, la fel de 
bine, să le aștepte altundeva, așa că se ridică și ieși din birou. 

În drum spre Line, se gândi la nepotul ce avea să crească fără 
tată, cu excepţia cazului în care Line cunoștea pe altcineva care 


ar fi vrut să-și asume acest rol. Privind în urmă la propriul său rol 
de tată, trebuia să recunoască faptul că munca sa de poliţist îi 
umbrise viața personală. Prea des acordase mai multă atenţie 
muncii decât familiei. 

Parcă în fața casei sale și merse pe jos până la Line. Din 
spatele casei ei se simţea miros de grătar. Merse prin grădina cu 
buruieni și ocoli casa. Ea îl întâmpină cu o îmbrăţișare. 

— Te ocupi tu de carne? îl întrebă ea și dispăru în casă. 

Wisting merse lângă grătar și întoarse fripturile. 

Line reveni cu un bol mare de salată. 

— Pare să fie gata, spuse el, întorcând iar carnea. 

— Am riscat și am pus-o pe grătar înainte să vii tu, spuse 
Line, întinzându-i o farfurie pe care să așeze fripturile. Mă bucur 
că ai avut timp să vii. 

— Și eu, zâmbi el și se așeză la masă. Te-ai dus să iei tapetul? 

— Nu, dar a sosit, răspunse Line, umplându-și farfuria. Crezi 
că ai timp să mă ajuţi? 

— Îmi factimp, îi promise el. 

Line înfipse furculiţa în bucata de carne. 

— Aţi mai aflat noutăţi despre ce i s-a întâmplat lui Jens 
Hummel? îl întrebă ea, tăind o bucăţică de friptură. 

— Nu chiar, răspunse Wisting. 

— Dar în ce direcţie merge ancheta? se interesă ea. Ar fi 
putut să ascundă taxiul în hambar și să plece în vacanţă în 
Caraibe, de exemplu? 

Wisting termină de mestecat. 

— Nu credem că a dispărut de bunăvoie, spuse el. 

— Cui îi aparţine ferma? continuă Line să întrebe. 

— Nu mai lucrezi ca jurnalist, îi reaminti el zâmbind. 

Line căscă în loc de răspuns. 

— Este vorba despre o mică fermă abandonată, preciză 
Wisting. Probabil că majoritatea colegilor tăi au identificat 
proprietarul pe baza registrelor de carte funciară, dar a fost 
eliminat ca suspect. Închiriase spaţiul cu ani buni în urmă. 

Continuară să discute despre caz în timp ce mâncau. Line nu 
află detaliile, dar află suficient cât să-și dea seama că ancheta 
progresa. 

La desert, scoase o cutie de îngheţată. Wisting luă de două ori 
din ea și se lăsă pe spetează după ce termină de mâncat. 

— Am aici ceva de care vreau să te ocupi tu, îi spuse ea. 


— Ce anume? 

Line se ridică, intră în casă și veni înapoi cu un obiect pus într- 
o pungă pe care i-o așeză în poală. 

Wisting privi în jos și puse mâna pe o bucată de cârpă cenușie 
în care era înfășurat un obiect greu. Despături cârpa și făcu 
ochii mari când zări revolverul cu butoiaș octogonal. 

— L-a găsit o veche prietenă din școala primară, când 
strângea lucrurile bunicului ei, îi explică Line înainte să apuce el 
s-o întrebe. 

Wisting ridică revolverul, scoase butoiașul și observă că nu 
era încărcat. 

— Îl ai de mult timp? se interesă el. 

— Doar de câteva ore, răspunse ea. Probabil că nu este 
înregistrat. Voia să-l arunce în mare, dar i-am sugerat că îl poţi 
preda tu, ca să fie distrus. 

Wisting încuviinţă. Din case apăreau mereu arme. Carabine, 
puști, pistoale și revolvere pe care moștenitorii nu le doreau și 
nu știau ce să facă cu ele. 

— Este un Nagant, spuse el. De 7,5 milimetri. Fabricat în 
Belgia la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

Armă cocoșul și când apăsă trăgaciul se auzi un clinchet. 

— Funcţionează? îl întrebă Line. 

El confirmă. 

— Revolverele sunt foarte fiabile. Funcţionează la fel de bine 
ca atunci când a fost produs. 

— Ce se întâmplă cu armele care sunt distruse? 

— Sunt mărunţite și transformate în cuie. 

— Ar ieși un articol bun, gândi ea cu voce tare. 

— Cum așa? 

— O armă veche are multe povești de istorisit, îi explică Line, 
făcând semn cu capul spre revolver. Acesta a trecut prin două 
războaie mondiale. Ar fi interesant de povestit istoria unei arme 
care ajunge să fie transformată în cuie. 

Wisting înveli arma la loc în bucata de stofă. 

— Care e povestea lor? zâmbi el și se uită la cuiele din șipcile 
ce înveleau casa fiicei sale. Pereţii sunt plini de istorie. 

Line se entuziasmă. 

— Nu-i așa? spuse ea. Probabil că l-aș fi putut vinde revistei Vi 
Menn sau așa ceva. 

Ea se ridică și începu să strângă masa. 


— A fost în armată? întrebă Wisting, punând revolverul înapoi 
în pungă. 

— Cine? 

— Fostul proprietar, spuse el ridicând punga ca să sublinieze 
la ce se referea. Revolverele Nagant au fost folosite și de forțele 
terestre, și de marină. 

— Nu cred, răspunse Line repede, stând în ușa verandei cu 
paharele goale în mână și privind fix punga pe care tatăl său o 
ținea în mâini. Nu știu de ce îl avea sau la ce îl folosea, adăugă 
ea înainte să intre în casă. 


18. 


Wisting închise vechiul revolver în seiful pe care îl avea în 
fișetul de la subsol. Se văzu nevoit să mute un album foto ca să 
îi facă loc. În el erau fotografii de pe vremea când se căsătorise 
cu Ingrid, într-o vară din urmă cu 30 de ani. Rămase puţin să-l 
frunzărească. Își sărbătoriseră nunta în restaurantul hotelului 
Wassilioff din Stavern, alături de rudele cele mai apropiate. Pe 
atunci mai trăiau și socrii, și mama sa. Chiar și bunica lui Ingrid 
participase la nuntă. A doua zi au plecat cu mașina în vacanţă în 
Danemarca și au stat într-un cort în Løkken. A plouat trei zile la 
rând, dar era una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le 
avea. 

Una dintre fotografii fusese făcută lângă o biserică îngropată 
de nisipul purtat de vânt cu trecerea veacurilor. Construcţia în 
sine fusese treptat demolată și mutată, doar turla pătrată se 
mai zărea din nisip. Își amintea că el făcuse fotografia. Ingrid 
stătea cu părul udat de ploaie și râdea de el. Era mult mai 
tânără decât era Line acum, dar asemănarea era izbitoare. Două 
luni mai târziu, Ingrid era însărcinată. 

Au revenit acolo în vara în care Line și fratele ei geamăn 
aveau 12 ani. Atunci dunele de nisip erau mai mici și se vedea 
mai mult din turlă, iar un bărbat cu care stătuseră de vorbă le 
spusese că era construită pe un strat de morene, măcinat de 
ploaie și apa mării care pătrundea pe uscat. Cu timpul, 
pământul de sub ea avea să dispară, iar turla să se prăvălească 
în apa mării. 

Așeză albumul la loc și se întrebă dacă mai există biserica. 

Fotografia de la nunta lui cu Ingrid fusese atârnată pe 
peretele din dormitor. O scosese la câteva zile după ce Suzanne 
rămăsese prima dată cu el peste noapte. In locul tabloului se 
mai vedeau un cui și o pată pătrată mai întunecată decât restul 
peretelui, dar niciunul nu spusese nimic. Fotografia înrămată era 
prea mare să încapă în seif, așa că o așezase în picioare în 
dulapul de haine. Nu se mai gândise să o agaţe înapoi în cui și 
puse în balanţă dacă ar trebui să o facă acum, dar renunță. 


Poate că, în schimb, reușea să o convingă pe Line să-l ajute să 
înlocuiască tapetul din dormitor. 

Își schimbă pantalonii și luă o cămașă curată, după care plecă 
în oraș și intră în cafeneaua Pacea de Aur. Localul era pe 
jumătate plin, iar muzica se auzea în surdină din boxele din 
tavan, astfel încât să nu deranjeze conversațiile purtate în jurul 
meselor. Clienţii erau tineri și bătrâni, localnici și turiști estivali. 

Suzanne era așezată la una dintre cele mai intime mese, 
vorbind cu un cuplu de tineri. Îl salută discret printr-o mișcare a 
capului, în semn că îl văzuse, după care își mută privirea în altă 
parte. 

Wisting găsi o masă lângă perete, unde nu-l putea vedea 
multă lume, dar de unde el putea observa tejgheaua barului și 
casa de marcat. Scoase un ziar pe masă și își agăţă sacoul de 
spetează, după care merse la bar. 

Fata care îl servi avea un ecuson pe care scria Unni; era cea 
pe care o suspecta Suzanne că fură. Era drăguță și blondă, cu 
părul strâns în coadă. 

Wisting ceru o ceașcă de cafea și o prăjitură cu caramel. 
Achită cu monede pe care le lăsă pe bar. Fata petrecu o vreme 
strângându-le și, înainte să termine, Wisting se întoarse cu 
spatele la ea. O auzi cum deschide casa de marcat și pune banii 
în sertar. 

Pe tură mai erau și alte două fete, în afară de Suzanne și 
Unni. Toate erau destul de ocupate și părea că stau cu rândul la 
bar, curăţă mesele și spală paharele, fără a avea o rutină fixă. 

Nu se simţea confortabil știind că lucrează sub acoperire în 
restaurant, dar își ridica privirea din ziar de fiecare dată când 
Unui primea o comandă nouă la bar. La un moment dat i se păru 
că a pus o altă sumă în casa de marcat. Un bărbat cărunt îi 
dăduse o bancnotă de 200 pentru un pahar de bere, iar casa de 
marcat se deschisese de mai multe ori până să-i dea restul. 

Suzanne trecu pe lângă el de mai multe ori, însă el o ignoră. 
Cafeaua se răcise. O bău pe nerăsuflate și începu să citească un 
articol despre preferințele de vacanţă ale norvegienilor. O altă 
angajată veni să ia ceașca goală de cafea. Pe ecusonul ei scria 
Nina. Părea mai rușinoasă decât celelalte două și îi zâmbi timid 
înainte să se retragă. 

După ce termină de citit ziarul, se ridică și merse la bar. Mai 
comandă o ceașcă de cafea și rămase acolo o vreme, stând în 


picioare. Suzanne mergea cu ușurință printre mese și le zâmbea 
clienţilor, păstrând discreţia. Era frumoasă. Inaltă și zveltă, cu 
păr negru mătăsos. 

Între timp, îi sună telefonul. Era Christine Thiis. 

— Ceva noutăți? se interesă ea. 

— Ar trebui să fie? o întrebă Wisting. 

— Și eu sunt întrebată la rândul meu, spuse ea. Sunt la cina 
de vară oficială cu inspectorul-șef și cu ceilalți procurori. 

Trei bărbaţi așezați la o masă de la fereastră își întoarseră 
privirile după Suzanne când trecu pe lângă ei având mâinile 
pline cu pahare goale. 

— Nu sunt noutăţi, răspunse Wisting. Altfel, te-aș fi informat. 

— Știu, răspunse Christine Thiis, făcând o pauză înainte să 
continue. E nemultumit. 

— Cine? 

— Inspectorul-șef. M-a tras deoparte și m-a întrebat dacă ești 
cel mai în măsură să coordonezi ancheta. 

Wisting își luă ceașca de cafea și se întoarse la masa lui. Ivan 
Sundt fusese numit de curând în funcţie. Inainte fusese 
judecător și nu avea nici experiența, nici capacitatea de 
înţelegere a modului concret în care se desfășoară o anchetă. 

— De ce se întreabă asta? 

— A fost impresionat de articolul cu bunica lui Jens Hummel. 

Suzanne trecu pe lângă masa lui. Wisting își ridică privirea și 
primi drept răsplată un zâmbet fugar, după care ea dispăru în 
spatele barului. 

— Ce i-ai răspuns? o întrebă el. 

— Că am deplină încredere în tine, răspunse ea. Sunt 
convinsă că vei rezolva cazul. 

Wisting îi mulțumi pentru încrederea acordată. La finalul 
convorbirii, era măcinat de un sentiment care nu îi dădea pace. 
Ar fi trebuit să fie la birou și să studieze teancurile de 
documente, nu să se joace de-a detectivul privat. 

Mai rămase acolo două ore. La plecare, cheltuise aproape 100 
de coroane pe cafeaua comandată la bar, fără să observe ceva 
care să susţină suspiciunile lui Suzanne. El era, după toate 
probabilitățile, în toiul unei anchete de omucidere și avea 
impresia că fusese o seară pierdută. 

Îi trimise un mesaj lui Suzanne din mașină, promiţându-i să 
revină într-o altă seară și urându-i noapte bună. Când ajunse cu 


mașina în dreptul casei sale, ea îi răspunse scurt, spunându-i 
„OK, mulţumesc”. 


19. 


Dimineaţa avură o ședință scurtă și informată. Pe parcursul 
nopţii nu apăruseră detalii noi în acest caz. Atmosfera era 
tensionată, iar cei prezenţi doreau să înceapă activitatea zilnică 
în loc să stea și să împărtășească gânduri și ipoteze. 

Wisting își petrecu dimineața pregătindu-se să-l interogheze 
din nou pe Aron Heisel. Dacă nu apăreau noutăţi din altă parte, 
Heisel era singurul care putea să-i ajute să meargă înainte cu 
ancheta. 

Lui Wisting îi plăcea jocul psihologic care avea loc în cursul 
unui interogatoriu. În sala de anchetă întâlnea toate emoţiile 
omenești exprimate liber și avea ocazia să se folosească de 
toate trucurile psihologice, precum și de experienţa sa. Totul se 
reducea la șiretenie, tactică și păstrarea unei bune imagini de 
ansamblu. 

Fiecare interogatoriu era diferit. Nu puteai, pur și simplu, să te 
așezi și să începi să vorbești sau să urmezi o listă de întrebări 
prestabilite. Interogatoriul era clădit în jurul subiectelor care 
trebuiau clarificate. Acum, prioritatea o reprezenta obținerea de 
informaţii despre bărbatul care fusese pus sub acuzare pentru 
deţinere de amfetamine. Care era trecutul său? In ce mediu se 
învârtea? Pe unde umblase? Ce făcuse? Cu cine se întâlnise? 
Abia când se contura imaginea despre persoana sa putea fi 
îndreptată discuția spre elemente din care puteau fi extrase 
conexiuni cu Jens Hummel și cazul de dispariţie. 

Aflaseră deja că Aron Heisel folosea două numere de telefon, 
unul norvegian și altul spaniol. Pentru istoricul convorbirilor din 
Spania trebuiau să mai aștepte. Cel din Norvegia nu revelase 
nimic. Solicitaseră sprijinul poliţiei spaniole și pentru cercetarea 
apartamentului său din Marbella. 

Poliţia de frontieră îi sprijinise cu verificarea călătoriilor, iar 
serviciul financiar, cu situaţia veniturilor personale. În același 
timp, îi identificaseră cercul familial și relaţional. Părinţii săi nu 
mai erau în viaţă, dar avea o soră mai mare, căsătorită, care 
locuia în Trondheim. Ultimul loc de muncă fusese ca șofer la o 
companie de curierat din Oslo. 


La ora 11 făcu o pauză ca să meargă să-și ia ceva de 
mâncare, dar nu apucă să se ridice de pe scaun, că primi un 
mesaj de la Suzanne. Găsise lipsuri în gestiune: 8 dl de voacă 
ieri. 2.000 de coroane. 

Probabil că se întâmplase până să ajungă el, își spuse. Fusese 
atent aproape de fiecare dată când se servise ceva la bar. 
Fiecare comandă era bătută în casa de marcat. Se pregăti să o 
sune, dar pe ecran apăru un număr necunoscut. 

— Da? Sunt Wisting, răspunse el. 

— Reidar Heitmann vă sună, spuse interlocutorul. 

Era avocatul lui Aron Heisel. 

— Tocmai am avut o discuţie cu Heisel, continuă el. La cum se 
prezintă lucrurile, l-am sfătuit să nu dea nicio declarație. 

— De ce? întrebă Wisting. 

Avocatul își drese glasul. 

— Heisel este acuzat pentru o infracțiune despre care nu știe 
nimic, răspunse el. În plus, o să aveţi un scop ascuns în orice 
discuție cu el. 

— Ce vrei să spui? 

— Încetează, i-o reteză avocatul. Amândoi știm că nu 
drogurile sunt principalul subiect. În realitate, este vorba despre 
Jens Hummel. Este un caz cu privire la care clientul meu a 
declarat tot ce știe. 

— Am dori să discutăm din nou cu el, încercă Wisting. 

— Nu va vorbi, atât timp cât este acuzat. 

— De fapt, ce doriţi să spuneți? îl întrebă Wisting. Că ne va 
oferi informaţii în cazul Hummel dacă renunțăm la cazul de 
droguri? 

— Oricum nu aveţi dovezi solide împotriva lui, spuse 
Heitmann. Tot ce spun este că, la cum stau lucrurile, nu vrea să 
dea nicio explicaţie. 

Aron Heisel avea toate motivele să nu răspundă întrebărilor 
poliției. Din punctul său de vedere, era o decizie înțeleaptă. 
Dând explicații, ar fi intrat repede în contradicții și 
neconcordanţe care întăreau suspiciunile legate de el. Wisting 
nu prea avea altceva de făcut decât să ia act de hotărârea sa. 

Închise telefonul și se aplecă în faţă, sprijinit cu coatele de 
masă. Un acuzat care nu voia să dea declarații putea să aibă ca 
efect stagnarea anchetei. Îi aștepta un drum lung și anevoios. 


20. 


În ultimul timp, Line se trezea dimineaţa din ce în ce mai 
devreme. Citise că era ceva obișnuit ca femeile însărcinate să 
doarmă mai puţin în ultimul trimestru, dar acum era prima dată 
când vedea cifra 5 la ceasul cu alarmă de pe noptiera de lângă 
pat. 

Odată trezită, îi era greu să găsească o poziţie confortabilă și 
simţea în picioare o agitaţie care o determina să se ridice și să 
meargă. 

După nașterea copilului nu mai avea să se bucure de lenevit 
în pat, așa că era mai bine să se obișnuiască cu mai puţin somn. 

Luă ziarul și începu să citească articolele despre cazul 
Hummel. Trecuseră două zile de la găsirea taxiului, dar nu 
existau noutăţi. Bărbatul care locuia la mica fermă era acuzat de 
trafic de droguri și fusese arestat preventiv pentru o lună, dar 
refuzase să dea declarații poliţiei. 

La ora 7 îl văzu pe tatăl ei ieșind cu mașina de pe aleea din 
fața casei și plecând la muncă. 

Işi petrecu următoarele câteva ore vopsind ramele ferestrelor 
din sufragerie. Când termină, soarele răzbise prin ceața 
dimineţii, iar lumina zilei, care dimineaţă era anostă, devenise 
strălucitoare. 

Făcu un duș, bău o cană de ceai și se duse la magazinul 
pentru decoraţiuni interioare de unde comandase tapetul. La 
întoarcere cumpără câteva chifle proaspete. 

Tatăl ei îi promisese să o ajute în timpul săptămânii. Line mai 
pusese tapet și înainte. Exista un avantaj cert când erau două 
persoane în momentul în care trebuiau fixate pe perete fâșiile 
năbădăioase de tapet, dar se putea descurca și singură. 

Abia aștepta să termine de renovat camera de zi și se hotărî 
să încerce. Tapetul vechi fusese dat jos, iar crăpăturile și găurile 
din pereţi fuseseră astupate, așa că suprafaţa era netedă și fină. 
incepu cu colţul din spatele ușii, unde nu se vedea nicio 
denivelare a îmbinărilor. La primele foi totul merse bine. Alesese 
un tapet monocromatic, cu o tentă ușor maronie, așa că nu 
trebuia să se îngrijoreze că modelul nu se potrivește în dreptul 


îmbinărilor. Când ajunse la jumătatea peretelui, observă că era 
strâmb. Tapetul făcuse cute, iar în câteva locuri se formaseră 
bule de aer. Când termină primul perete, se văzu nevoită să 
admită că rezultatul nu arăta prea bine. 

Era nemulțumită că se apucase de treabă de una singură. 
Tatăl ei era mai atent și avea mai multă răbdare decât ea la 
lucrurile de genul acesta. Se hotărî să mai aștepte cu restul 
tapetului și, chiar când să pună capacul pe găleata de adeziv, 
sună cineva la ușă. 

Se îndreptă curioasă spre intrare. Era prima dată când avea 
vizitatori și bănui că era cineva care vindea ceva sau cineva 
care greșise adresa. 

Era Sofie. Legăna căruţul în care Maja părea să doarmă 
profund. 

— Bună, spuse ea zâmbind. Eram la o plimbare și ne-am 
gândit să vedem dacă reuşim să îţi găsim adresa. 

Line își îndepărtă părul de pe frunte. 

— Ce frumos! Chiar aveam nevoie de o pauză. 

Se aplecă și aruncă o privire în căruț. 

— O putem duce în curte, spuse ea apucând mânerul 
căruțului. Așa o auzim mai repede dacă se trezește. 

Împinse căruţul prin grădina neîngrijită, până în spatele casei. 

— Vrei să arunci o privire? o invită ea pe Sofie și deschise ușa 
dinspre curtea interioară. 

— Desigur, răspunse Sofie, intrând în urma ei. 

Line îi arătă casă, atât camerele care erau gata, cât și pe cele 
la care mai avea de lucru. Apoi se așezară afară. 

— De fapt, mergeam spre oficiul poștal, spuse Sofie, făcând 
semn cu capul spre tava de sub căruţ, unde era un pachet 
învelit în hârtie maro. 

Line nu înţelese ce voia să spună. 

— Sunt banii, îi explică Sofie. Vreau să îi dau unei asociaţii 
care se ocupă de prevenirea consumului de droguri. 

Line începu să râdă. 

— Ai plecat la plimbare cu un milion și jumătate de coroane 
puse în căruţul copilului și vrei să îi depui la poștă? 

— Nu este mai mult de un milion, preciză Sofie. Am luat doar 
bancnotele pătate. Am citit pe internet că persoanele care 
primesc bancnote colorate pot să solicite Băncii Naţionale a 
Norvegiei să le schimbe. 


Line continuă să râdă. 

— Cineva o să aibă o surpriză când se va uita în cutia poștală, 
spuse ea. La celelalte lucruri din seif te-ai uitat? 

Sofie se schimbă la faţă. 

— Nu cu mare atenţie, răspunse ea, îndreptându-se spre 
punga ce atârna de căruț. Erau în principal scrisori și documente 
de la avocaţi și poliţie, dar am găsit asta. 

Scoase un plic din poșetă și i-l dădu lui Line, care îl luă și-l 
deschise. Înăuntru era un teanc de fotografii. 

— Sunt cu mine și mama mea, îi explică Sofie. 

Line le frunzări. Era o fotografie cu Sofie de când era nou- 
născută, în braţele mamei sale, una în care mama ei o mângâia 
pe păr și o alta în care se îmbrățișau. Erau fotografii din prima zi 
de școală, de la zilele de naștere și din Ajunul Crăciunului. 

— Poate că, până la urmă, i-a păsat? sugeră Line și i le 
înapoie. 

— Poate, spuse Sofie ridicând din umeri. Sunt multe lucruri pe 
care nu le știm despre el. 

— Dar ce este cu toate bibliorafturile și documentele? întrebă 
Line. Este posibil să aflăm cine a fost și ce făcea, dacă le citim? 

— Nu știu dacă vreau ori dacă am curajul necesar, răspunse 
Sofie. 

Line simţi cum i se stârnește curiozitatea. Poate că jurnalista 
din ea o împingea să-și dorească să sape prin vechile 
documente. Sofie îi oferise tot ceea ce era în seif, dar nu-și 
putea face curaj să o roage să i le dea. 

— Nu arunca nimic, o sfătui ea în schimb. Într-o zi s-ar putea 
să gândești altfel. 

— Inţeleg, încuviinţă Sofie. Deocamdată, las lucrurile așa. 


21. 


Miercuri, 25 iulie, la ora 1 și jumătate, au fost încheiate 
cercetările la mica fermă din Huken. 

Wisting se duse cu Nils Hammer pentru investigația tactică, 
pentru că, în timp ce criminaliștii căutau amprente, urme de 
pantofi, fire de păr, fibre de îmbrăcăminte și alte urme, era 
sarcina detectivului să caute notițe, documente, acte de 
identitate și alte lucruri care ar fi putut oferi indicii despre cine 
locuia la fermă și ce făceau cei care se peregrinaseră pe acolo. 
Poate că puteau găsi ceva cu care să îi forțeze mâna lui Aron 
Heisel la următorul interogatoriu. 

Locul arăta altfel față de momentul primei lor vizite acolo și 
nu mai părea nelocuit sau abandonat. larba înaltă fusese culcată 
la pământ, iar în faţa ușii largi a hambarului flutura o fâșie dintr- 
o panglică de asigurare a perimetrului. 

Wisting opri mașina și cobori. Liniștea era aceeași, doar 
sunetul suav al unui cor de insecte răsunând în aerul cald. 

Criminaliștii lăsaseră urme clare ale prezenţei lor. Erau resturi 
de pudră pentru amprentare pe mânerele ușilor și pe alte 
puncte naturale de contact. În anumite locuri rămăseseră și mici 
notițe autoadezive cu numere și litere. 

Bucătăria era la fel ca atunci când se uitase prima dată pe 
fereastră. Zugrăvită în albastru și dezordonată. Farfurii murdare, 
cuțite, furculițe și pahare goale stăteau unele peste altele în 
chiuvetă. Pe blatul de lucru se aflau sticle goale și alte obiecte 
lăsate de-a valma, iar în încăpere se auzea zumzetul surd și 
monoton al muștelor ce se roteau prin cameră. 

Wisting deschise dulapurile și sertarele și se uită prin niște 
hârtii de pe frigider, fără să găsească nimic interesant. 

Camera de zi nu avea nicio personalitate și era mobilată 
sărăcăcios. O canapea ponosită și o măsuţă de cafea, o masă de 
sufragerie cu scaune și o comodă cu un televizor pe ea. Niciun 
tablou pe pereţi sau vreo carte pe polițe. 

Wisting intră în dormitorul alăturat, în timp ce Hammer 
verifică dulapurile din camera de zi. Pătura era rulată la capătul 
patului. Pe podea erau niște reviste, șosete murdare și tricouri. 


Cel mai interesant obiect părea să fie o valiză împinsă sub pat. 
Wisting o trase și o deschise, dar înăuntru erau doar haine. 

Tocmai deschisese sertarul noptierei, când se auzi strigat din 
sufragerie. În sertar nu era nimic, dar ceva din tonul vocii lui Nils 
Hammer îl făcu să nu mai piardă timpul închizându-l. 

Hammer era la fereastra sufrageriei. 

— Este cineva pe câmp, spuse el. 

Wisting veni lângă el, dar nu văzu decât buruieni înalte de un 
metru. 

— Eşti sigur? îl întrebă el. 

— Poate că a fost vreun animal, recunoscu Hammer. Am 
văzut doar cu coada ochiului, dar părea să fie un bărbat care 
merge aplecat, ascunzându-se printre buruieni. Acum nu se mai 
vede. 

Rămaseră acolo, privind înspre ceea ce fusese cândva un 
teren agricol și, deodată, în apropierea dâmbului unde era 
pivniţa se iți un cap lucios. 

Hammer înjură și o luă la goană, iar Wisting porni după el. 

O luară pe poteca făcută de criminaliști în ultimele zile, 
Hammer având un avans de doi metri în faţa lui Wisting. Intrusul 
gonea spre marginea pădurii; la un moment dat, se împiedică, 
dar nu căzu. 

— Stai! strigă Nils Hammer. Poliţia! 

Somaţia nu avu niciun efect și bărbatul fugi mai departe 
printre copaci. Vegetaţia era atât de deasă, încât era nevoit să 
înoate prin ea. Un stol de păsărele se sperie și își luă zborul în 
toate direcţiile. 

Era a doua oară în două zile când cineva încerca să fugă de 
ei. Wisting se chinuia să respire și simţea cum îi crește pulsul. 
Ramurile îl loveau peste faţă și abia dacă vedea ceva. 

După 50 de metri, terenul se deschise, cu pini înalți. Bărbatul 
pe care îl urmăreau își mări avantajul și găsi o cărare. 

Mai departe, în față, Wisting zări drumul principal. Un camion 
încetini și ocoli o mașină parcată pe marginea șoselei. Hammer 
grăbi pasul, dar Wisting rămase în urmă. Se împiedică de un pin 
căzut și se prăvăli la pământ. Rămase acolo și îl văzu pe 
bărbatul urmărit că se aruncă în mașina oprită. Roţile se 
învârtiră pe loc, azvârlind pietrișul de pe drum în șanț. 

Wisting se ridică greoi și își scutura hainele când se întoarse 
Hammer, ţinându-se de spate. 


— Ai reușit să iei numărul de înmatriculare? îl întrebă Wisting. 

— Am văzut doar că era norvegian, răspunse Hammer. 
Înregistrat în regiunea Vest-Agder, în Kristiansand, cred. 

— Ai văzut modelul mașinii? 

Hammer clătină din cap. 

— E un model asiatic, gri-metalizat. Toate arată la fel. 

Niciunul dintre ei nu spuse nimic la întoarcere. 

Amândoi știau ce rataseră. Detaliile privind captura de droguri 
nu fuseseră dezvăluite presei. Cineva știa despre pivniţă și 
venise la mica fermă după ce poliţia terminase cercetarea la 
fața locului, să vadă dacă forţele de ordine găsiseră 
ascunzătoarea. Cei care știau despre fermă și pivniţă ar fi putut 
avea și informaţii despre Jens Hummel. 


22. 


Hammer și Wisting își petrecură restul zilei scotocind prin 
clădirile de la fermă. Nu știau ce anume căutau, dar sperau să-și 
dea seama când vor găsi un indiciu. O bucată de hârtie pe care 
era trecut un nume, un număr de telefon sau un bon fiscal. Ceva 
ce lipsea din imaginea de ansamblu, un detaliu care putea să 
scoată la lumină ceva ce nu știau încă. 

Munca lor a fost în van. 

După program, Wisting merse la noua casă a lui Line. 
Terminară de tapetat și restul sufrageriei și mâncară împreună. 
El se abţinu să facă vreun comentariu despre peretele tapetat 
de Line, dar o asigură că totul avea să arate bine după 
mobilarea camerei și după ce va pune tablourile pe pereţi. 

Își petrecu ultimele ore ale serii la Pacea de Aur, dar nici de 
această dată nu observă niciun indiciu că vreunul dintre angajați 
fura din casa de marcat. 

Următoarele zile deveniră lungi și apăsătoare. Parcurseră din 
nou vraful de documente. Citiră cu cea mai mare atenţie 
rapoartele, iar și iar, pasându-le de la unul la altul, ca nu cumva 
să îi scape cuiva vreun detaliu. Efectuară noi interogatorii și 
verificară ponturile. Schimbară idei, gânduri, teorii și analizară 
toate posibilităţile, dar nimic nu lăsa să se întrevadă vreun 
progres. Singurul element de noutate erau câteva urme de 
pantofi lăsate pe podeaua pivniţei de bărbatul care fugise. 

Luni, pe 30 iulie, Wisting se trezi la 6 și jumătate și simţi că 
era ceva diferit. Probabil doar vremea. Prima dată după mult 
timp, briza mării aducea cu ea și altceva decât aer supra- 
încălzit. Norii de ploaie nu erau departe, dar prezenţa lor era 
suficientă ca să crească gradul de umiditate și disconfortul 
termic. 

Trecuse o săptămână de la găsirea taxiului cu indicativul Z- 
1086 și 206 zile de la dispariţia lui Jens Hummel. 

Majoritatea cazurilor importante erau soluționate rapid, în 
primele zile agitate, cât timp cazul ocupa prima pagină a 
ziarelor. Elucidarea altor cazuri necesită puţin mai mult timp. 
Foarte puţine cazuri nu erau rezolvate niciodată. 


La ședința de dimineaţă, Torunn Borg descrise căutările în 
derulare în apropiere de Tanumsaga. Știau cu toţii că șansele ca 
Jens Hummel să fie găsit în viață erau minime, dar urmele de 
rumeguș de pe covorul din mașina lui impuneau verificarea 
fabricilor private de cherestea. Era genul de activitate care lăsa 
impresia că ancheta avansează, dar, în realitate, era parte din 
munca de rutină de pe urma căreia nu se întâmpla nimic altceva 
decât că mai creștea teancul de hârtii. 

Wisting se postă în faţa hărții atârnate pe perete. Boldurile 
marcau câteva puncte fixe pe care le aveau în cazul dispariţiei. 
Zonele hașurate arătau unde se făcuseră căutări cu ajutorul 
câinilor sau al oamenilor. Chiar atunci îi sună telefonul. 
Recunoscu primele cifre și își dădu seama că era un număr de 
interior de la Kripos, Serviciul Naţional de Investigaţii Criminale. 
Se așeză pe scaun și, în timp ce răspunse, luă un pix. 

Interlocutorul se identifică drept Erik Fossli, de la serviciul 
tehnic. 

— De obicei, trimitem un raport, dar situaţia este atât de 
specială, încât trebuia să sun. 

Wisting strânse mai tare telefonul. 

— Să auzim, spuse el. 

— Am făcut testele obișnuite pentru armă, continuă polițistul 
de la Kripos. Urmele lăsate pe glonţ se regăsesc în baza de date. 

— Cum adică? întrebă Wisting, încruntându-se. 

Celălalt poliţist oftă, ca și cum se săturase să dea explicaţii cu 
privire la ceva evident. 

— Toate armele de foc au ghinturi unice în interiorul ţevii, 
care lasă o urmă unică pe gloantele care sunt trase, spuse el 
răbdător. La fel ca în cazul amprentelor. 

— Știu toate acestea, îl întrerupse Wisting. Dar despre ce 
armă e vorba? 

Primi răspunsul imediat ce adresă întrebarea. 

— Un Nagant, de 7,5 milimetri, răspunse detectivul de la 
Kripos. Predat anonim. Aţi trimis mai multe arme? 

— Nu. Doar că mă gândeam la cu totul altceva, se scuză 
Wisting. 

— Oricum, continuă expertul în arme, facem teste de tragere 
cu toate armele, indiferent de modalitatea în care ajung la noi. 
Așa este procedura. 

— În ce caz au mai apărut? se interesă Wisting. 


— Un caz de omucidere. 

Cuvintele plutiră în aer, în timp ce în mintea lui se activau o 
mulțime de conexiuni. Line îi adusese revolverul și, din câte îi 
spusese, provenea din casa bunicului unei foste colege de clasă. 
Nu o întrebase în detaliu cine și de unde, iar el declarase că 
arma fusese trimisă anonim, așa cum procedau de obicei atunci 
când primeau arme și muniții de la proprietari care nu mai voiau 
să le ţină în casă. Bănuia că această prietenă locuia în 
apropiere, dar nu înţelegea cu ce caz din arhivă avea legătură. 
Trebuia să fie ori un caz vechi, de dinaintea sa, ori un caz din 
altă localitate. 

— Care caz? întrebă el. 

— Asasinatul de Anul Nou. 

— Asasinatul de Anul Nou? repetă Wisting. Cazul este acum în 
instanţă, nu? 

— Arma nu a fost găsită, îi reaminti colegul său de la Kripos. 
Am încercat să dau de unul dintre detectivii din Kristiansand, 
dar n-am găsit pe nimeni. Le trimit o copie a raportului, dar 
probabil că vor fi foarte interesaţi să afle cum a ajuns revolverul 
la tine. 

Wisting desena cercuri pe carneţelul din faţa lui. Își amintea 
din ziare despre cazul care fusese denumit „asasinatul de Anul 
Nou”. 

Victima fusese Elise Kittelsen, în vârstă de 21 de ani. În ajunul 
Anului Nou fusese împușcată de două ori în plină stradă în 
centrul orașului Kristiansand. Poliţia îl arestase pe făptaș după 
doar 14 minute. Ceea ce își amintea cel mai bine Wisting din 
articolele de presă era imaginea victimei. Mergea la o petrecere 
de Anul Nou și postase o fotografie cu ea pe social media înainte 
să plece de acasă. Inclusiv acel detaliu fusese dramatic. O 
tânără veselă care se fotografiază cu doar câteva minute înainte 
să fie ucisă. Presa, evident, o publicase. 

— Cât de siguri sunteţi că este același revolver? întrebă el. 

— Destul de siguri, răspunse Erik Fossli. Fiecare armă este 
unică, dar aceasta are și urme caracteristice de uzură. Toate 
proiectilele, atât cele două extrase din cadavrul tinerei din 
Kristiansand, cât și cel verificat de noi au urme de contact 
identice, care nu puteau fi lăsate decât de ţeava acestei arme 
anume. 

— Înţeleg, încuviinţă Wisting. 


— Trimit arma la verificări suplimentare, continuă expertul 
armurier. Pentru urme de ADN și amprente. Au trecut mai bine 
de șase luni de la omucidere, dar poate că vor mai găsi ceva. 

— Probabil că vor găsi amprentele mele pe el, îl avertiză 
Wisting, dar nu spuse nimic despre fiica sa. 

— Ești înregistrat în sistem, așa că ar trebui să te poată 
elimina. In plus, criminalul a fost prins, așa că nu are prea mare 
importanţă. Cel mai important lucru e că arma nu se mai află pe 
străzi. 

Cercurile de pe carnetțelul lui Wisting deveniseră mai largi. Nu 
aveau nicio noimă, erau doar rodul frământărilor interioare. 

— O să am grijă să fie trimise toate rapoartele direct ofițerului 
de caz din Kristiansand, continuă Fossli. Așa, nu trebuie să 
intermediezi tu. Ai destul de lucru cu cazul Hummel, nu? 

— Perfect, îi mulțumi Wisting, dar aș vrea și eu un exemplar. 

— Sigur că da. 

Stabiliră câteva detalii procedurale, după care încheiară 
convorbirea. 

Wisting se lăsă pe speteaza scaunului și încercă să-și 
amintească detalii despre omuciderea de Anul Nou. Ultimul 
lucru pe care îl auzise era că începuse acţiunea penală și că 
dosarul împotriva tânărului autor era pe rolul instanţei de 
judecată. Fusese arestat pe una dintre străzile laterale, imediat 
după comiterea crimei. In scurtul răstimp reușise să scape de 
arma crimei. Acum apăruse arma și Line fusese cea care o 
găsise. 


23. 


În ultimele zile, Line se întâlnise cu Sofie și Maja zilnic, la ora 
1, ca să mănânce împreună de prânz. Se trezea dimineaţa 
devreme și făcea treabă prin casă, dar în timpul celor mai 
călduroase ore din mijlocul zilei era plăcut să stea la umbră, în 
curtea lui Sofie. Apoi continua să lucreze la renovare, în timpul 
după-amiezii și serii. 

Îi plăcea să discute cu Sofie. Acum, că se apropia sorocul, îşi 
dădea seama că se temea de acest moment din ce în ce mai 
mult. Nu doar de nașterea în sine, dar și de ceea ce o aștepta 
când avea să fie singură cu un copil. Discuţiile cu Sofie îi mai 
domoleau grijile. Sofie putea răspunde la multe dintre întrebările 
ce o nelinișteau pe Line, dar din conversații înțelesese că și 
Sofie era o mamă singură și nesigură, care avea nevoie de 
sprijin și de cineva cu care să stea de vorbă. 

Astăzi, când ajunse, ușa de la intrare era deschisă, cu un 
ghiveci pe post de opritor. Line bătu în tocul ușii și strigă, dar nu 
primi niciun răspuns. Intră, dar nu mai strigă, gândindu-se că 
poate Maja adormise. In bucătărie, pe un tocător, era o jumătate 
de pepene verde, cu un cuţit alături, iar pe blatul de lucru, o 
carafă cu suc de culoare galbenă și două pahare. O pungă cu 
cuburi de gheață începuse să se topească, formând o mică 
baltă. ` 

Line merse mai departe. In sufragerie, radioul era pornit și 
uşile către verandă erau deschise. Perdelele albe subțiri fluturau 
ușor în curentul de aer. 

— E cineva? strigă Line încet și scoase capul pe ușă. 

Pe mese erau așezate farfurii, dar în curte nu era nimeni. Line 
intră iar în casă și auzi pe cineva coborând pe scări. 

— Ușa era deschisă, se scuză Line când se ivi Sofie. Mi-am 
permis să intru. 

Sofie părea obosită și Line avea de gând să o întrebe dacă nu 
a dormit bine, dar își dădu seama că părea obosită din cauza 
grijilor. 

— Ești bine? o întrebă ea. 


— Ai citit ziarul? o întrebă Sofie, trecând pe lângă ea, spre 
bucătărie. 

— Ce ziar? 

Sofie luă o tabletă de pe masa din bucătărie, porni ecranul și 
îl ridică în faţa lui Line. 

Era pagina principală a site-ului Dagbladet, iar articolul de 
deschidere era intitulat Donatia de un milion de coroane ar 
putea fi rezultatul unui jaf. Articolul era însoţit de imaginea unor 
bancnote colorate, probabil o fotografie de arhivă. 

Line luă tableta și începu să citească. Sursa autorului 
articolului era președintele asociaţiei Nu drogurilor! Cu trei zile 
în urmă, asociaţia primise un pachet prin poștă. Expeditorul era 
anonim și pachetul conţinea peste un milion de coroane. Toate 
bancnotele erau colorate pe margini, iar banii fuseseră predaţi 
autorităților. 

Un reprezentant al poliţiei districtului Oslo confirmase că 
primiseră banii și că aceștia proveneau, cel mai probabil, dintr-o 
infracțiune. Băncile, oficiile poștale, transporturile de valori și 
ATM-urile prezentau interes pentru lumea interlopă și cel puţin 
un milion de coroane încă nu fusese recuperat după o serie de 
jafuri comise în estul ţării la începutul anilor 2000. Bancnotele 
fuseseră trimise la Kripos pentru a se verifica, printre altele, 
dacă erau amprente pe ele. 

Un purtător de cuvânt al Băncii Norvegiei declarase că 
donația în bani îi era inutilă destinatarului. Asociaţia putea 
solicita schimbarea banilor, dar, dacă suma provenea dintr-un 
jaf, cererea nu avea să fie aprobată. 

Președintele asociaţiei Nu drogurilor! era dezamăgit. Banii ar 
fi fost utili în activitatea de luptă împotriva consumului de 
narcotice în rândul tinerilor. 

Nici poliţia, nici președintele asociaţiei nu doreau să facă 
speculaţii cu privire la identitatea expeditorului. Donaţia nu 
fusese însoţită de nicio scrisoare, iar pe pachet nu era aplicat un 
timbru care să permită identificarea zonei din care fusese trimis. 

Line îi înapoie tableta. 

— A fost o mare prostie din partea mea, oftă Sofie. Nu știu la 
ce m-am gândit. Mai bine le dădeam foc. Acum o să găsească 
amprentele noastre pe bani. 

— Apari în evidențe? 

— Ce vrei să spui? 


— Amprentele tale sunt în evidenţele poliţiei? 

— Nu. 

— Atunci n-au de unde să știe că tu i-ai trimis. 

— Nu trebuie să spui nimănui. 

— Bine, n-o să spun. 

— Promiţi? Să nu spui nimănui despre seif. 

— Promit, o asigură Line. 

Sofie se sprijini de blatul de lucru din bucătărie. 

— Cum a aflat oare presa? se întrebă ea. 

— Sunt multe posibilităţi, răspunse Line, spunându-și în sinea 
ei că era o știre bună și că ar fi trebuit să o publice ea. 

Stârnea curiozitatea cititorilor și aducea vizualizări pentru 
pagina de internet a ziarului. 

— E posibil să fi anunţat redacția chiar președintele asociației, 
dar, de obicei, se află repede, din om în om. Detectivii vorbesc 
cu colegii la prânz. Aceștia le spun soțiilor când ajung acasă. La 
rândul lor, ele le spun prietenelor și așa mai departe. Probabil că 
cineva avea o cunoștință care lucrează pentru Dagbladet. Așa 
am aflat și eu de cele mai bune cazuri despre care am scris. 

Sofie începu să taie pepenele. 

— Eu voiam doar să ajut, spuse ea. Acum se vor isca doar 
probleme. 

Line luă punga cu cuburi de gheaţă, o deschise și vărsă 
conţinutul în carafa cu suc. 

— Ai ajutat mult, oricum, chiar dacă Banca Norvegiei nu vrea 
să schimbe bancnotele, spuse ea. Vestea se va răspândi și 
Dagbladet va urmări subiectul. Asociaţia va avea parte de 
publicitate și compasiune. Oamenii le vor dona bani. Dacă sunt 
cât de cât isteți, o să înceapă repede o campanie de strângere 
de fonduri, cât mai rămâne cazul în atenţia presei. O să fie mai 
ușor să obțină bani când o să se plimbe cu o pușculiţă sau o să 
vândă flori ca să strângă bani pentru asociaţia Nu drogurilor! 

Sofie rămase în picioare cu cuțitul în mână. 

— Poate ar trebui să le trimit o parte din ceilalţi bani, spuse 
ea. Sunt încă jos, în seif. 

— Nu poţi aștepta să vezi ce se întâmplă? îi sugeră Line. 
Trebuie să te gândești și la Maja. Eşti doar tu cu ea, iar banii ți- 
ar prinde bine. 

Sofie încuviinţă, lăsă cuțitul jos și luă o farfurie pe care așeză 
feliile de pepene. 


Telefonul mobil a lui Line începu să sune. Era tatăl ei, care 
însă nu obișnuia să sune de la birou decât dacă era ceva foarte 
important. 


24. 


Tatăl ei nu voise să-i spună la telefon despre ce era vorba. Îi 
zisese doar că voia să vorbească cu ea și e întrebase unde era. 
Line se oferise să vină ea la secţie. În mașină, se tot întreba ce 
putea să fie atât de important. Singurul lucru la care se putea 
gândi era că trebuie să se fi întâmplat ceva rău cu fratele ei. 
Thomas era pilot de elicopter în forțele armate și fusese, printre 
altele, și în Afganistan. În momentul acela, Line își făcea griji 
pentru el și urmărea toate știrile care veneau din tara sfâșiată 
de război. Mai avea patru ani de serviciu militar, dar momentan 
nu se afla în niciun teatru de operaţiuni de peste hotare. 

Găsi un loc de parcare liber în faţa secţiei de poliţie și intră pe 
ușa pentru public. Ofiţerul de serviciu îl sună pe tatăl ei, care 
cobori și o conduse în biroul său. Închise ușa în urma lor și se 
așeză. Line luă loc în fotoliul pentru oaspeţi. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

Tatăl ei nu spuse nimic preţ de câteva clipe, ca și cum nu știa 
cum să abordeze subiectul, cu toate că avusese suficient timp 
de gândire. 

— Cine ţi-a dat revolverul? o întrebă el într-un final. 

Deodată, Line simţi că leșină și o cuprinse o senzaţie de 
greață. 

— Ti-am spus, răspunse ea și își așeză mâna pe abdomen, 
simțind cum năvălesc neliniștea și premonițiile. O fostă colegă 
de clasă. A fost al bunicului ei. 

Tatăl ei o privi fix. 

— Îmi poți spune un nume? 

— l-am promis să nu spun de la cine este. 

Tatăl ei nu răspunse. Line nu îi povestise nimic despre Sofie 
Lund și despre toate întâlnirile lor. Nu știa exact de ce, dar 
probabil că din cauza bunicului lui Sofie. 

— De ce întrebi? 

— Toate armele predate poliției sunt supuse unor teste 
balistice, îi explică el. Gloanțele sunt comparate cu cele din 
cazurile soluționate, dar și cu cele din cazurile nerezolvate. 

Line suspină înainte ca tatăl ei să termine ce avea de spus. 


— Aţi găsit o potrivire, exclamă ea, simțind că nu poate să 
respire. De la un jaf nesoluţionat? 

— Cam așa ceva, încuviinţă tatăl ei. 

Așezată pe scaun, Line se gândi la banii din seif. 

— Dacă știam că va fi verificat așa, nu cred că ţi-l mai 
aduceam, spuse ea. Probabil că ar fi ajuns pe fundul mării. M-am 
gândit că va fi anonim. 

— De când are prietena aceasta a ta revolverul? continuă 
tatăl ei să o întrebe. 

— L-a găsit chiar în ziua în care ţi l-am dat eu. 

— Şi când a murit bunicul ei? 

— În urmă cu șase luni. 

Observă că tatăl său se gândea. 

— Hai să te întreb altfel, spuse el. Despre altceva. 

Line așteptă, în timp ce tatăl său privea pe fereastră. 

— Cu cine erai în fața cafenelei Pacea de Aur săptămâna 
trecută? o întrebă el. În ziua în care eu și Nils Hammer alergam 
după tipul de la masa alăturată. 

Line își mușcă buza. Voia să o aibă pe Sofie de prietenă. Nu 
voia să îi facă probleme. In același timp, nu putea să ţină un 
secret faţă de tatăl ei. 

— O cheamă Sofie, răspunse ea. Dar nu are nicio legătură cu 
revolverul. Doar că l-a găsit când făcea ordine în lucrurile 
bunicului ei. 

Tatăl ei nu spuse nimic minute în șir. 

— Mai devreme sau mai târziu, se va afla, spuse el. 
Revolverul a fost folosit într-o omucidere. 

Line resimţi afirmaţia ca pe o lovitură în plex și fu nevoită să 
stea complet nemișcată până când îi trecu senzaţia de durere. 
Apoi inspiră adânc. 

— Ce crimă? întrebă ea. 

— Asasinatul de Anul Nou din Kristiansand, răspunse tatăl ei. 
Cazul este rezolvat, dar arma crimei nu a fost găsită niciodată. 
Cel puţin, avocatul inculpatului va putea să mizeze pe acest 
aspect. Este posibil să mi se ceară explicaţii cu privire la modul 
în care am intrat în posesia armei. 

— Așadar vei fi citat și obligat să dai detalii. 

Line oftă la gândul că nu făcuse decât să complice situaţia ei 
și pe a lui Sofie. In acest caz, nu se putea prevala nici de 
protecția identităţii sursei. 


— Vorbește cu ea, îi sugeră tatăl său. Este mai bine să o 
convingi să vorbească acum, decât să ajungă în instanţă. 

Line se chinui puţin să se ridice de pe fotoliu. Îi era cald și nu 
se simţea bine. 

— Tu ce o să faci? îl întrebă ea. 

— Trebuie să vorbesc cu detectivii care s-au ocupat de caz, 
răspunse Wisting, ridicându-se și apropiindu-se de ea. Te simţi 
bine? 

— Da, îl asigură Line, sprijinindu-se de spetează. Brusc, mă 
simt foarte obosită. 

Se concentră să respire încet și profund. 

— Mă simt bine, repetă ea, îndreptându-se spre ușă. 

— Te conduc până la mașină, spuse tatăl ei îngrijorat și o luă 
înainte să cheme liftul. 

Line îi mai spuse de câteva ori că se simte bine. 

— Trebuie doar să mă odihnesc puţin, spuse ea, urcând în 
mașină. 

— Condu cu atenţie, o rugă tatăl ei. 

Ea încuviinţă și îl privi în timp ce ieșea cu mașina din parcare. 
Și el părea la fel de obosit ca și ea; era palid și apăsat de griji. 
Line știa că este în toiul unei anchete solicitante și se simţea 
vinovată că îi provocase și mai multe probleme. 


25. 


Wisting stătea nemișcat pe scaun. Arma unei crime era 
centrul gravitațional al unui caz de omucidere. Din câte își 
amintea că văzuse în presă despre asasinatul de Anul Nou, 
poliţia din Kristiansand folosise resurse considerabile ca să 
găsească arma. Fără succes. lar acum arma apăruse prin 
intermediul lui Line. 

Se aplecă peste birou și apăsă pe tasta space, iar calculatorul 
porni. Accesă registrul de evidenţă a populaţiei, dar ezită, 
nefiind sigur dacă era bine să-și pună ideea în aplicare. | se 
părea că o investighează pe propria sa fiică. Nu își amintea de 
nimeni pe nume Sofie, dar răspunsul era la doar câteva taste 
distanță. 

Introduse numele Sofie în bara de căutare a prenumelui, 
adăugă anul nașterii lui Line și limită căutarea la municipalitatea 
Larvik. Ezită, dar apoi apăsă tasta Enter. 

Căutarea returnă trei rezultate. Nina Sofie Lund, Sophie 
Fladen şi Sofie Hekkensmyr. Doar prima din cele trei locuia în 
Stavern. Accesă detaliile și constată că se mutase din Oslo pe 
strada Johan Chisens cu doar câteva zile înainte și că avea o 
fetiță în vârstă de un an. Dădu din cap, amintindu-și de căruţul 
aflat între Line și prietena ei, în timp ce stăteau la masa din fața 
localului Pacea de Aur. 

Era menţionat că Sofie Lund își schimbase numele de familie. 
Era ceva obișnuit în cazul femeilor căsătorite, dar Sofie Lund nu 
era căsătorită. 

O nouă apăsare pe taste scoase la iveală faptul că numele de 
familie anterior era Mandt. 

Wisting se aplecă spre ecran și simţi palpitaţii puternice. 
Înghiţi în sec înainte ca datele din registru să îi confirme ceea ce 
deja știa. Prietena lui Line era nepoata lui Frank Mandat. 


26. 


Line se întinse pe canapea, în sufrageria proaspăt aranjată, 
dar era prea neliniștită ca să se relaxeze. In schimb, luă 
laptopul, îl așeză pe abdomen și își puse o pernă mare sub cap. 

Un articol recent cu privire la asasinatul de Anul Nou relata că 
procesul împotriva inculpatului în vârstă de 25 de ani era 
programat să înceapă luni, 6 august. 

Accesă rezumatul. Inculpatul nu recunoscuse fapta, însă trei 
martori îl văzuseră fugind de la locul crimei, în plus, fuseseră 
descoperite urme de praf de pușcă pe mâinile lui, iar în buzunar 
avea o hartă a zonei unde avusese loc atacul. 

Nici cazierul nu îl ajuta. Avea mai multe condamnări pentru 
violenţe și infracţiuni legate de droguri și fusese eliberat pe 
cauțiune cu câteva zile înainte de Crăciun, după ce executase o 
pedeapsă de nouă luni de închisoare pentru, printre altele, 
tâlhărie. 

Crima în sine era descrisă sumar. Elise Kittelsen, în vârstă de 
21 de ani, avea domiciliul pe strada Kristian IV și mergea la o 
petrecere, acasă la niște prieteni care locuiau pe strada Tangen. 
O distanţă de zece minute de mers pe jos. In faţa școlii de pe 
strada Kongens, a fost împușcată mortal. 

Unul dintre martori era Terje Moseid. Dăduse declaraţii de 
bunăvoie și povestise cum, împreună cu un prieten, a încercat 
să salveze viaţa tinerei, dar nu au reușit să oprească 
sângerarea. Întâi auziseră două pocnituri scurte și văzuseră pe 
cineva fugind de la faţa locului. Descrierea făcută de cei doi 
dusese la arestarea în scurt timp a tânărului în vârstă de 25 de 
ani. 

Poliţia insistase în declaraţiile pentru presă asupra rapidității 
cu care fusese rezolvat cazul. Ipoteza era că fusese vorba 
despre un jaf care nu mersese conform planului. Arestarea ar fi 
putut fi făcută și mai rapid dacă făptașul nu ar fi încercat să 
fugă de la locul faptei. Fusese urmărit de doi polițiști pe străzile 
din centrul orașului și, deși la un moment dat păruse să fi 
scăpat, fusese reperat în timp destul de scurt, când încerca să 
se ascundă după niște tomberoane. 


În rest, articolul conţinea obișnuita descriere a tinerei care 
fusese ucisă. Fuseseră intervievate două dintre prietenele care o 
așteptau la petrecere, iar materialul mai includea și o fotografie 
postată de Elise Kittelsen pe Facebook înainte să plece de- 
acasă. 

Avocatul inculpatului nu făcuse multe declaraţii pentru presă, 
mulțumindu-se să spună că Moseid nega orice implicare. 

Line simţi cum o lovea în pântece bebelușul, ca și cum ar fi 
protestat faţă de prezenţa laptopului. Închise calculatorul și îl 
așeză pe masă. 

Nu-și imagina cum de ajunsese arma în seiful bunicului Sofiei, 
dar acum devenise o problemă. 

Simţea că era nepotrivit să ascundă informații faţă de tatăl ei, 
dar îi era la fel de greu să o dezamăgească pe prietena sa. Cu 
puţin efort, se întoarse pe o parte, se sprijini într-o mână și se 
ridică în picioare. Apoi luă telefonul mobil și îi trimise un mesaj 
lui Sofie, întrebând-o dacă poate să treacă pe la ea. 

Sofie răspunse cu un emoticon și, o jumătate de oră mai 
târziu, stăteau din nou pe terasa din grădina ei. Era o zi 
sufocantă și fără nicio adiere de vânt. Maja mergea de-a bușilea 
pe o pătură așezată pe iarbă. 

Line nu știa de unde să înceapă. 

— Nu cred că a fost o idee bună să predau revolverul poliţiei, 
spuse ea. 

Pe chipul lui Sofie se așternu o umbră. 

— De ce? întrebă ea, privind în jos, către fetiţa ei. 

— L-au verificat, îi răspunse Line. Așa procedează cu toate 
armele pe care le primesc. 

Sofie își pigulea cuticulele de la degetul mare al mâinii. 

— Am vorbit cu tata, continuă Line. Au făcut teste. 

— De ce să facă teste? 

— Ca să verifice glonţul, îi explică Line. Au comparat 
zgârieturile de pe el cu gloanţele din alte cazuri, să vadă dacă 
arma a fost folosită în vreun caz din baza de date. 

— Dumnezeule! mormăi Sofie și strânse de braţele scaunului. 
Poate că a fost folosit în jaful din care provin banii? 

Line înghiţi în sec. 

— Îmi pare rău că ţi-am creat probleme, spuse ea. Trebuia să 
facem cum ai spus tu și să-l fi aruncat în mare. 

— Ce au aflat? se interesă Sofie. 


Line se aplecă în faţă. 

— Cineva a fost împușcat cu el, spuse ea în șoaptă. 

Sofie nu mai mișcă un mușchi. Undeva, în apropiere, se auzi 
țipătul unui pescăruș. 

— İlmi pare rău, adăugă Line. 

— Și a murit? întrebă Sofie, clipind involuntar. 

Line încuviinţă. 

— Cine? 

— Ai auzit de asasinatul de Anul Nou? spuse ea trăgând adânc 
aer în piept și observând că Sofie încearcă să-și aducă aminte. 

— Cred că da, răspunse ea. 

Line îi povesti cum fusese împușcată mortal Elise Kittelsen în 
Kristiansand. 

Sofie se ridică și făcu câţiva pași. 

— Știu că a făcut multe nelegiuiri, spuse ea întorcându-se 
spre Line. Dar crimă? 

— Nu, nu, exclamă Line. Nu-i așa. Pentru crimă a fost arestat 
un tânăr de 25 de ani. Procesul începe peste o săptămână. 

Sofie își luă fetița în brațe și se așeză, ţinând-o în poala sa. 

— Cum pot fi siguri că este același revolver? întrebă ea. 

Line ridică din umeri. 

— Nu înțeleg cum de a ajuns aici, în seif, continuă Sofie, dar 
se opri. l-ai spus tatălui tău de unde ai revolverul? 

— Nu, răspunse Line. A fost înregistrat cu expeditor anonim, 
dar i-am spus că l-am primit de la o prietenă din școală, care l-a 
găsit printre lucrurile bunicului ei. 

Făcu o scurtă pauză. 

— l-am spus despre tine, continuă ea. Și ne-a văzut împreună 
în faţă la Pacea de Aur. Va face legătura și va afla cine ești. Este 
posibil să fie nevoie să depunem mărturie. 

Sofie își duse mâna la frunte. 

— Mărturie? Nu avem despre ce să depunem mărturie. Nu 
știm altceva decât că l-am găsit în seif. 

Maja începu să plângă. 

— Dar s-ar putea să fie nevoie să explicăm acest lucru, spuse 
Line. Dacă știam că se va ajunge la asta, nu-i mai dădeam 
revolverul tatălui meu. 

Sofie îi întinse Majei un mănunchi de chei de pe masă, iar 
fetița se bucură să le primească. 


— Nu te mai gândi la asta, îi spuse Sofie schițând un zâmbet. 
Nu este vina ta. De vină este numai Bătrânul. 


27. 


Potrivit registrului dosarelor aflate în lucru, ofițerul de caz 
pentru asasinatul de Anul Nou era Harald Ryttingen. Wisting nu 
îl cunoștea, dar știa că este șeful serviciului de investigații 
criminale din inspectoratul de poliţie din Agder. Îl auzise vorbind 
la niște conferinţe de presă ale poliţiei. Avea un corp atletic, păr 
negru și părea competent și sigur pe el. 

Wisting îi găsi numărul direct și luă legătura cu el. Ryttingen 
răspunse pe un ton indiferent, ca și cum ar fi fost ocupat cu 
altceva, dar deveni atent după ce Wisting se prezentă. 

— Am primit raportul cu privire la armă, spuse el cu un accent 
sudic. Nu schimbă cu nimic situaţia cazului nostru. 

— Cred că ridică niște semne de întrebare, spuse Wisting. 

— Cele mai importante întrebări au primit deja răspuns, 
replică Ryttingen. Autorul faptei a fost prins după 14 minute. 
Parchetul l-a pus sub acuzare, iar procesul începe peste o 
săptămână. 

— Din moment ce arma a fost găsită aici, vreau doar să știți 
că suntem bucuroși să vă sprijinim dacă doriţi efectuarea 
vreunor cercetări. 

— Arma a fost predată anonim, nu? întrebă Ryttingen. 

— Da, dar avem posibilitatea să aflăm mai multe despre 
originea armei. 

— Nu-i cazul. Ancheta e finalizată. 

— Aţi discutat cu Parchetul? 

Ryttingen evită să răspundă. 

— Ascultă, spuse el. E cazul nostru. Nu e nevoie să faceţi 
cercetări suplimentare. Raportul pe care l-am primit este 
suficient. 

Wisting n-ar fi adoptat o asemenea abordare reticentă într-un 
caz similar. 

— Ar putea prezenta interes pentru cazul vostru să aflați cum 
a ajuns revolverul aici, nu se lăsă el. 

— Ar fi inutil, răspunse Ryttingen. Armele neînregistrate își 
schimbă proprietarii tot timpul. 


— Probabil că autorul vostru l-a aruncat în timp ce încerca să 
scape sau poate i l-a dat altcuiva, continuă Wisting. Aţi luat în 
calcul posibilitatea să nu fi acţionat de unul singur? 

— Ascultă! spuse Ryttingen, iar dialectul său sudic deveni și 
mai distinct. Avem trei martori oculari în acest caz. N-am de 
gând să las arma asta să ne facă probleme în instanţă. 

— Revolverul, îl corectă Wisting. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului își drese glasul. 

— Treaba mea este să prezint un caz cât mai solid și 
convingător, spuse el. Nu am nevoie de nimic care lasă loc 
îndoielii și bulversează completul de judecată. 

Wisting era gata să protesteze. Nu acesta era scopul unei 
anchete; investigația trebuia să scoată la lumină toate faptele. 

— Îți sunt recunoscător că ai luat legătura cu noi, continuă 
Ryttingen. Ne ocupăm noi mai departe, adăugă și încheie 
convorbirea. 

Wisting se lăsă pe spetează încercat de sentimente 
contradictorii. Line ar fi fost bucuroasă că poliţia din 
Kristiansand nu avea să urmărească pista oferită de armă, dar 
din punctul lui de vedere era o decizie greșită, pe care o privea 
foarte sceptic. 

Christine Thiis se ivi în pragul ușii, cu geanta pe umăr, semn 
că se pregătea să plece acasă și dorea să afle ultimele noutăți. 
Când privirile li se întâlniră, pe fruntea ei apăru un rid adânc. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă ea și intră în birou. 

— Nu știu, recunoscu el. 

Christine Thiis trase scaunul mai departe de birou și se așeză. 

— Nu prea are legătură cu cazul nostru, preciză el, împingând 
spre ea raportul privind testul balistic. 

— Ai vorbit cu poliţia din Kristiansand? se interesă ea după ce 
parcurse documentul. 

— Tocmai ce am închis telefonul, încuviință Wisting. 
Consideră ancheta încheiată. Procesul are termen peste o 
săptămână și nu vor să mai facem nimic. 

— Nu prea mai e nimic de făcut, spuse ea, și lăsă raportul pe 
birou. Arma a fost predată anonim. 

Wisting puse raportul înapoi în dosar. 

— Doar nu ne-a lăsat-o cineva pe trepte și s-a făcut nevăzut, 
explică el. Știm câte ceva despre proveniența ei. 

Christine Thiis clatină din cap și continuă să-l privească atent. 


— Provine dintr-o moștenire, continuă Wisting. Era printre 
lucrurile lui Frank Mandt. 

Sistemul de ventilaţie din tavan se opri și liniștea totală luă 
locul fluxului constant de aer. 

— Nu sună improbabil, spuse ea după ce se gândi o vreme. 
Știm că Franck Manat era un personaj important în lumea 
interlopă din Østland. Să ajungă în posesia unei arme 
neînregistrate... nu-i chiar așa de straniu. 

Nils Hammer intră ţinând în mână un pahar cu cafea și un 
carneţel. 

— Ce nu este straniu? întrebă el. 

Wisting reluă povestea, tot fără să pomenească de Line. 

— Sunt mai multe lucruri stranii aici, spuse Hammer. O armă 
cu care s-a comis o crimă reprezintă un pericol. Este ceva de 
care vrei să scapi cât mai repede posibil. 

— Criminalul nici că putea să scape mai rapid de ea, preciză 
Wisting. A fost arestat la 14 minute de la raportarea crimei. 

— Îmi aduc aminte, încuviinţă Hammer, sorbind din cafea. Și 
șeful poliției s-a lăudat cu asta într-un interviu. 

— Probabil că l-a gasit cineva, l-a luat și l-a adus aici. Nils 
Hammer mai luă o gură de cafea. 

— Din pură curiozitate, continuă el, unde era Jens Hummel în 
ajunul Anului Nou? 

Wisting rămase nemișcat preţ de câteva clipe, după care se 
întoarse cu tot cu scaun și scoase biblioraftul cu rezultatele 
verificări lor electronice. 

— Aparatul de taxat nu era pornit, spuse el, frunzărind 
documentele. 

— Nu este cam ciudat? comentă Hammer. Un aparat de taxat 
care nu este pornit în ajunul Anului Nou? 

Wisting găsi desfășurătorul convorbirilor telefonice ale lui Jens 
Hummel din ultimele șase luni dinainte de dispariţia sa. Le 
verificaseră și înainte, discutând cu toate persoanele cu care 
intrase în contact, fără să fi putut avansa cu ancheta. 

Degetul arătător alunecă în jos deasupra rândurilor până în 
dreptul zilei de 31 decembrie. Pe parcursul zilei, telefonul fusese 
localizat în aria de acoperire a mai multor celule din Larvik. La 
ora 16, începuse să se deplaseze spre sud. Trecuse prin câteva 
localităţi din zonă, după care expediase un SMS din centrul 
orașului Kristiansand la ora 18:28. 


28. 


Nils Hammer proiectase pe ecran lista convorbirilor, în faţa 
anchetatorilor adunaţi din nou în jurul mesei din sala de ședințe. 

— Știm că Elise Kittelsen a fost ucisă în centrul orașului 
Kristiansand la ora 19:21, pe 31 decembrie, cu o armă ce 
aparţinea lui Frank Manat, începu el. 

— Nu știm dacă era a lui Mandt, interveni Mortensen. A fost 
găsită printre lucrurile lui după ce a murit. 

— Exact, încuviință Hammer. Mai știm și că Jens Hummel era 
în centrul orașului Kristiansand la ora 18:28. 

Arătă lista de pe ecran, unde era evidenţiat cu roșu un apel 
telefonic. 

— Ulterior, a primit mesaje la ora 21:34, când era în Bamble, 
pe drumul de întoarcere. 

— Distanţa dintre Kristiansand și Bamble poate fi parcursă în 
exact două ore, preciză Mortensen. Asta înseamnă că a plecat 
din Kristiansand imediat după ce au fost trase focurile de armă. 

— De la cine a primit mesajele? se interesă Christine Thiis. 

— Am verificat acest aspect și înainte, explică Wisting. Sunt 
mesaje cu urări de Anul Nou. Unii dintre cei cu care am stat de 
vorbă nici nu știau că i-au trimis SMS-uri. Il aveau pe Jens 
Hummel în lista de contacte și au trimis mesaje la toată agenda. 
Și Jens Hummel a trimis tot urări de sărbători. 

— Mai avea un telefon, le reaminti Espen Mortensen. 

Wisting nu spuse nimic. 

— Pare să fie o legătură între cazuri, rezumă el. Hummel a 
fost în Kristiansand la momentul comiterii crimei. Mașina lui a 
fost găsită la ferma lui Mandt, iar arma crimei a fost descoperită 
printre lucrurile lui Mandt. Poate fi și o coincidență, dar, dacă nu 
este, atunci cu ce ne confruntăm? 

— Jens Hummel a adus arma în Larvik, sugeră Torunn Borg. 

— Jens Hummel ar putea fi ucigașul, adăugă Nils Hammer. 

— Ucigașul a fost prins deja, ripostă Christine Thiis. 

Hammer își argumentă ipoteza: 


— Este posibil să nu fi arestat pe cine trebuie. Dacă Frank 
Mandt era patronul lui Jens Hummel, probabil că nu i-ar fi fost 
greu să-i facă rost de un pașaport fals ca să plece din ţară. 

— Vrei să spui că Jens Hummel era un asasin plătit? spuse 
Christine Thiis zâmbind. 

— Și de ce ar vrea Frank Mandt să omoare o tânără de 21 de 
ani din Kristiansand? interveni și Torunn Borg. În plus, uitaţi de 
urmele de sânge găsite în mașina lui Hummel. 

— Ar putea exista o altă explicaţie pentru ele, se gândi 
Hammer, uitându-se întrebător spre Mortensen. 

— Era în cantităţi mici, încuviinţă el. Hummel a condus ani 
întregi mașina. Nu este improbabil ca la un moment dat să se fi 
zgâriat și să fi curs sânge în portbagaj. Dar nici nu îl văd pe Jens 
Hummel ca pe un asasin profesionist în slujba lui Frank Mandt. 

lpotezele și presupunerile continuară să curgă. Jens Hummel 
era ba un martor periculos care trebuia eliminat, ba nu avea 
nicio legătură cu arma sau crima și nu făcuse nimic ilegal în 
afară de o cursă lungă pe care nu o înregistrase. 

Wisting aștepta să fie întrebat de unde știe că arma provenea 
din casa lui Frank Mandt și în ce condiţii fusese predată poliţiei, 
dar nimeni nu părea interesat. În cele din urmă, discuţia se 
încheie fără o concluzie clară. 

— Am omis o întrebare importantă, spuse Hammer. Pe cine a 
dus Jens Hummel la Kristiansand în ajunul Anului Nou? Dacă l-a 
dus chiar pe Frank Mandt? 

La final, aveau doar o lungă listă de întrebări la care nu aveau 
răspunsuri. Când se ridicară de la masă, cerul devenise 
plumburiu. 


29. 


Ploaia începu seara, pe la ora 7. Line era așezată pe ciment în 
fața masivului seif și privea în sus, prin fereastra pivniţei. Nu era 
genul de ploaie care să pună capăt secetei, ci o ploaie răcoroasă 
și limpede de vară, care spăla praful de pe iarbă și frunze. 

Sofie o rugase pe Line să verifice restul lucrurilor din seif. 
Vorbiseră despre ce alte secrete ar mai fi putut conţine și 
hotărâseră că era mai bine să scape de el. 

Venise și Sofie cu ea la subsol. Întâi au scos toţi banii și i-au 
pus într-o pungă de plastic, pe care Sofie voia să o ascundă în 
altă parte a casei, și apoi lăsase restul obiectelor din seif în 
seama lui Line. 

— Dar nu mai predăm nimic poliţiei, spusese ea zâmbind. 

În seif mai erau cinci bibliorafturi negre, mai multe dosare de 
plastic, agende și plicuri. 

In primul biblioraft părea să fie tot ceea ce avea legătură cu 
casa. Polite de asigurare, rapoarte de evaluare, relevee, 
manuale de utilizare, chitanţe și certificate de garanţie. Unele îi 
puteau fi utile lui Sofie, dar altfel nu prezentau interes. 

Line puse biblioraftul deoparte și îl deschise pe următorul. Era 
plin cu folii de protecție în care erau păstrate diverse decupaje 
din ziare. Scoase unul și îl desfășură. Hârtia era îngălbenită și 
cerneala ștearsă. 

Articolul era datat 17 august 1972 și era intitulat: Vasul unui; 
contrabandist oprit lângă Jomfruland.  Scria că  vameșii 
interceptaseră un vas de pescuit la 7 mile nautice de 
Jomfruland, iar la bord descoperiseră 720 de litri de alcool. 
Ambarcaţiunea fusese remorcată până în Langesund, iar 
căpitanul, care era singur la bord, fusese arestat. 

In aceeași folie de protecție mai erau încă două decupaje. Un 
articol scurt, potrivit căruia căpitanul în vârstă de 58 de ani 
recunoscuse tentativa de contrabandă, dar, în rest, refuzase să 
coopereze cu poliţia. Celălalt articol conţinea o scurtă menţiune 
despre un bărbat în vârstă de 58 de ani condamnat la închisoare 
cu executare pentru 60 de zile, pentru contrabandă cu 720 de 
litri de alcool. 


În următoarea folie de protecţie era un articol din 1976. O 
dubiță plină cu țigarete și câteva sute de litri de alcool fusese 
implicată într-un accident rutier pe drumul naţional 22, în 
apropierea graniței cu Suedia. Şoferul suferise răni ușoare și 
urma să fie acuzat de contrabandă. 

La un interval de aproximativ trei ani, apăreau alte articole 
asemănătoare, așezate în dosar în ordine cronologică. 

Era o colecţie bizară de articole și singura explicaţie la care se 
putea gândea Line era că Frank Mandt păstrase articole care, 
într-un fel sau altul, îl implicau și pe el, cel mai probabil în 
calitate de coordonator. 

Puse dosarul deoparte. De deasupra se auzi o bufnitură, iar 
Maja începu să plângă și scândurile din tavan scârţâiră când 
Sofie traversă sufrageria. 

Următoarele două dosare conţineau copii ale unor declaraţii 
fiscale și alte documente contabile. Line făcu ochii cât cepele la 
vederea cifrelor. Dacă Sofie era singura moștenitoare a 
bunicului său, urma să fie foarte bogată. Din documente reieșea 
o avere de 14 milioane de coroane, împărţită în depozite 
bancare, acţiuni și proprietăţi imobiliare. În plus, mai existau și 
acte care lăsau de înțeles că aceștia nu erau toţi banii. Extrase 
de la Banca Julius Bar din Zurich consemnau depozite în valoare 
de sute de mii de euro. Line auzise de conturile din băncile 
elveţiene, dar nu mai văzuse așa ceva. Nu exista un nume sau o 
adresă pentru titularul contului, ci doar un număr, Relationship 
No. 0016.2426, care ascundea identitatea titularului real. 
Probabil că era nevoie doar de o parolă pentru a avea acces la 
bani. 

Următoarele acte din dosar arătau că Frank Mandt era asociat 
unic al unei firme care avea ca obiect de activitate cumpărarea 
și vânzarea de bunuri imobile. Copiile de pe contracte și titluri 
de proprietate acopereau o perioadă îndelungată. La finalul 
unuia dintre dosare erau mai multe bilete cu câștiguri de la 
Asociaţia Norvegiană de Hipism și Rikstoto, Loteria Naţională 
Norvegiană. Ea știa că așa obțineau infractorii, de obicei, 
capitalul iniţial. Cupoanele câștigătoare erau cumpărate la 
hipodrom. Era un fel situaţie în care toată lumea câștigă. 
Adevăratul câștigător putea să obţină cu până la 25% mai mult, 
iar cumpărătorul putea să spele banii. Investiţiile în imobiliare 
era o altă modalitate de a plasa banii negri. Mai întâi, se 


cumpăra o proprietate sub valoarea reală din cauză că avea 
nevoie de reparaţii, după care intrau în scenă echipele de 
renovare de pe piața neagră, iar apoi proprietatea este vândută 
cu profit. 

Conţinutul biblioraftului nu demonstra nimic altceva decât că 
Frank Mandt era aproape obsedat de ordine. 

În ultimul dosar erau documente ale poliţiei. Declaraţii și 
interogatorii ale suspecţilor din cazurile aflate în lucru. Într-unul 
dintre cazuri era menţionat un anume Aron Heisel, interogat de 
poliţie în Halden, pe 6 iunie 2002, și acuzat că transporta ilegal, 
în bidoane de plastic, 2.400 de litri de alcool. El își recunoscuse 
vinovăția, dar refuzase să declare cine erau furnizorii și 
destinatarii mărfii. Alt nume care se repeta era cel al lui Per 
Gregersen. Printre altele, făcuse declaraţii la poliţie într-un caz 
de trafic cu hașiș. Din ce citea, se părea că erau implicaţi și 
Hells Angels din Danemarca. 

Line se întoarse la dosarul cu decupaje din ziare și găsi un 
articol din Halden Arbeiderblad, din 7 iunie 2002, o zi de vineri, 
potrivit căruia poliția de frontieră oprise un Volkswagen 
Transporter încărcat cu peste 2.000 de litri de alcool. Un articol 
mai vechi apărut în Fædrelandsvennen relata despre un bărbat 
condamnat pentru importul a 8 kilograme de hașiș. In timpul 
procesului, refuzase să explice legătura lui cu Hells Angels și cu 
filiala din Danemarca a organizaţiei motocicliștilor. Frank Mandt 
avea propria mică arhivă cu operaţiunile eșuate. Era o nebunie, 
având în vedere că putea fi găsită de poliţie, dar pentru că o 
ținea încă din anii 1960, fără să fie prins, probabil că devenise 
foarte încrezător. În plus, decupajele erau doar dovezi 
circumstanţiale. 

Documentele proveneau de la secții de poliţie aflate pe raza 
mai multor inspectorate. Anchetatorii erau diferiţi, dar numele 
avocaţilor se cam repetau. Line se îndoia că Manat ar fi primit 
documentele de la cineva din poliţie, dar presupunea că erau 
copii ale dosarelor la care avuseseră acces avocaţii în timpul 
proceselor. Ştia din alte cazuri că, atunci când erau reţinuţi, 
membrii reţelelor de criminalitate organizată își dovedeau 
adesea loialitatea cu copii ale declaraţiilor date la poliţie, din 
care reieșea că nu au dezvăluit niciun nume. 

Apa picura și se scurgea prin rigole. Line începea să simtă 
dureri de la statul pe ciment; îi înţepenise spatele, iar burta 


voluminoasă o împiedica să se aplece în faţă. Își schimbă poziţia 
și luă una dintre agendele negre. Erau pline de numere, o formă 
de contabilitate, evident, dar rândurile cu numere nu aveau 
denumiri. În anumite locuri erau înscrise zile, iar în altele erau 
notate litere cu punct între ele, ca inițialele unui nume. Un 
detectiv de la fraude economice probabil că le-ar fi putut desluși 
înțelesul mai bine decât ea. 

Pe Line însă o interesau și mai tare plicurile. Sofie găsise deja 
plicuri în care erau fotografii cu ea și cu mama ei, dar mai erau 
câteva în partea de jos a seifului. 

Primul era voluminos și conţinea casete mici. Pentru a-și lua 
notițe, unii dintre colegii ei mai vârstnici de la ziarul local 
foloseau reportofoane cu casete asemănătoare în loc de foaie și 
pix. Chiar și ea folosise uneori funcţia de înregistrare de pe 
telefonul mobil pentru a înregistra interviurile. 

Minicasetele erau datate. Erau multe, peste 20, dar nu exista 
și un casetofon. 

Puse plicul deoparte și se uită la următorul. Conţinea 
fotografii care păreau să provină de la camere de supraveghere. 
Erau vechi și ponosite și fuseseră făcute de la distanţă. 
Subiectul principal erau doi bărbaţi care mergeau pe trotuar. 
Unul dintre ei gesticula ca și când i-ar fi explicat ceva celuilalt. 
Fotografiile îi aminteau de imaginile notorii ale întâlnirii dintre 
generalul KGB Ghenadi Titov și Arne Treholt, condamnat pentru 
spionaj în anii 1980. 

Următorul plic conţinea fotografii asemănătoare, dar erau 
făcute într-o zonă industrială. Părea că fotograful fusese 
interesat de clădiri și de amplasament. 

Mai exista și o serie de fotografii color. Fuseseră făcute în 
străinătate, unele dintre ele având în fundal palmieri și flori 
exotice. Oamenii stăteau în picioare în jurul unei mașini și nu 
păreau să știe că sunt urmăriți. 

Era evident că fotografiile aveau un scop. Contrainformaţiile 
deveniseră în timp o parte importantă a activităţii reţelelor de 
crimă organizată, pentru care era esenţial să știe ce fac atât 
polițiștii, cât și grupările rivale. Fotografiile erau vechi și n-avea 
de unde să știe de ce le păstrase Frank Mandt. Poate că uitase 
de ele. Cu toate că acum nu-i spuneau nimic lui Line, fotografiile 
erau o mărturie despre cum își clădise el imperiul infracţional. 


După ce reuși cu greu să se ridice și să pună documentele 
înapoi în seif, avea mai multe întrebări decât răspunsuri. 


30. 


Când sună ceasul de pe noptieră, Wisting era treaz de o 
jumătate de oră. Se tot gândise la circumstanţele morţii lui 
Frank Manat. Ultima dată fusese văzut în viaţă într-o zi de luni, 
pe 19 ianuarie. Concluzia fusese că moartea survenise marți, 10 
ianuarie, dat fiind că ziarul acelei zile era pe masa din bucătărie, 
iar corespondența din zilele următoare nu fusese deschisă. Nu 
era sigur dacă își amintește corect, dar într-una dintre 
fotografiile din casa lui exista un detaliu care prezenta interes, 
ținând cont de informaţiile apărute în ultimele zile. 

Se dezveli și se duse la toaletă. Grămada de rufe murdare 
strânse pe podea în spatele ușii se mărise. Trebuia să-și aducă 
aminte să le pună în mașina de spălat când se întorcea de la 
muncă. 

La ora 6 și jumătate era deja în birou. Cerul era acoperit de 
nori albaștri-cenușii, dar începea să se însenineze și lumina 
soarelui se strecura printre nori. Ploaia din seara precedentă se 
evaporase deja de pe străzi și se prefigura încă o zi călduroasă. 

Dosarul Mandt era încă pe birou. Il ridică și căută printre 
fotografiile în care era surprinsă masa din bucătărie. Ca probă, 
Mortensen făcuse un prim-plan cu ziarul local publicat pe 10 
ianuarie. Principalul articol viza o dispută cu privire la drepturile 
de pescuit somon în Lâgen. Următoarea fotografie prezenta 
cutia poștală. Ziarul era datat luni, 11 ianuarie. Așezate una 
lângă alta, cele două fotografii erau grăitoare. Totuși 
următoarea fotografie era cea care apăruse în subconștientul lui 
Wisting. Înfăţișa toată masa din bucătărie. Lângă ziarul local și o 
ceașcă de cafea, era o pereche de foarfece și o ediţie a ziarului 
VG, deschis la un articol despre crima de Anul Nou. De una 
singură, nu însemna neapărat ceva, dar putea fi un detaliu 
important. 

Până acum, punctul de pornire fusese Jens Hummel și 
căutaseră o legătură între el și Frank Manat, dar nu găsiseră 
nimic. Acum trebuiau să se repoziţioneze și să privească din 
cealaltă direcţie, să vadă dacă Frank Mandt avea vreo legătură 
cu taximetristul dispărut. Zeci de ani, poliţia încercase să obţină 


o mărturie despre Frank Manot și activităţile sale ilicite, dar se 
părea că acesta își controla oamenii cu o mână de fier. Acum 
era mort și pentru cei din jurul său situaţia se schimbase. Oare 
acum ar fi fost cineva dispus să vorbească? 

Impărţi sarcinile între Torunn Borg și Nils Hammer. După 
ședința de dimineaţă, Wisting se duse la toaletă și se spălă pe 
față cu apă rece. Ochii i se limpeziră și își privi faţa în oglindă. 
Era încă vânăt pe partea dreaptă, dar nu mai era umflat. 

La ora 8 și jumătate, activităţile administrative de rutină erau 
de obicei rezolvate la toate secțiile de poliţie din district, iar 
Wisting formă numărul lui Harald Ryttingen din Kristiansand. Îi 
explică pe scurt posibila legătură între Jens Hummel și 
asasinatul de Anul Nou. 

— AŞ dori o copie după documentele anchetei voastre, ca să 
văd dacă există vreo conexiune cu cazul nostru, concluzionă el. 

— Ti-am spus deja: cazul nostru a fost închis, răspunse scurt 
Ryttingen. Dosarul este pe masa procurorului, care îl va 
prezenta instanţei de judecată. 

— Am nevoie doar de acces la dosarul electronic, insistă 
Wisting. Ca să-l vizualizăm de aici. 

— Am vorbit despre asta ieri, răspunse Ryttingen și mai tăios. 
Nu avem nevoie de ajutorul vostru. 

— Știu, spuse Wisting. Insă acum avem noi nevoie de sprijinul 
vostru. S-ar putea să aveţi informaţii care pot prezenta interes 
pentru cazul nostru de dispariţie. 

— Trebuie să cer acordul procurorului, răspunse Ryttingen. Te 
contactez imediat ce reușesc să dau de el. 

Wisting mută telefonul la cealaltă ureche. Nu era necesar să 
solicite acordul pentru a primi informaţia pe care o ceruse și 
considera că este doar o tactică de tergiversare. 

— Cine este procurorul de caz? întrebă el. 

— II contactez eu și te sun, promise Ryttingen. 

Și astfel conversaţia luă sfârșit. 

Reticenţa lui Ryttingen de a permite implicarea unei alte 
secții de poliţie nu se putea explica decât prin faptul că nu voia 
să dea peste cap un caz considerat rezolvat de mult. Dar 
Wisting n-avea ce face și trebuia să aștepte. Petrecu ceva timp 
în faţa panoului din sala de ședințe, unde era schiţat întregul 
caz. O cronologie care se întindea în timp până în 31 decembrie. 
Incidentele erau evidenţiate cu cuvinte-cheie scrise în culori 


diferite, cărora li se adăugau secţiuni de hărți și fotografii făcute 
de criminaliști la fața locului. 

Oare ce ne scapă? se întrebă el. 

Toate cazurile aveau o portiță ascunsă. O intrare secretă care 
se ivea doar atunci când totul era observat în contextul corect. 

La ora 12 i se făcu foame. Nici astăzi nu își luase mâncare la 
pachet, așa încât ieși și traversă piaţeta rătăcit în gânduri. Pe 
cer încă mai pluteau câţiva nori răzleți, dar erau albi și străvezii. 

De la chioșcul Narvesen își cumpără un cârnat la grill și o 
sticlă de apă minerală Farris. Se așeză pe o bancă și mâncă în 
vreme ce privea absent niște pescăruși luptându-se pe o bucată 
de pâine. Nu-și amintea să mai fi zăbovit atât de mult timp 
asupra unui caz fără să întrezărească vreo rezolvare. Fuseseră și 
altele complicate și dificile, dar nu se mai întâmplase să se 
scurgă șase luni fără să vadă altceva decât liniile de contur ale 
imaginii de ansamblu. Poate că nu aceasta era realitatea. Poate 
că era el prea bătrân și pierdea controlul. Pescărușii din fața lui 
își luară zborul când se așeză cineva lângă el. Wisting se șterse 
pe degete cu un șerveţel și se întoarse puţin spre stânga. 
Christine Thiis era cea care speriase pescărușii, iar acum îi 
zâmbea și-i oferea o înghețată Krone. 

Preţul de o coroană dăduse denumirea acestei îngheţate la 
cornet, iar Wisting își amintea de vremea când îngheţata chiar 
costa o coroană. 

— Mulţumesc, spuse el, și luă cornetul. 

Christine îndepărtă învelișul de hârtie. 

— Nu trebuie să-l lași să te consume, spuse ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Te gândești și la altceva în afară de caz? 

_ Wisting împături ambalajul cornetului fără să spună nimic. 
Întrebările fără răspuns îl bântuiau constant. Îl făceau tăcut și 
reţinut. 

— Ai nevoie de o pauză, continuă ea. Este ca atunci când 
rătăcești cheile sau altceva important. Le găsești când nu mai 
cauţi. De multe ori, cea mai bună cale de-a rezolva un caz este 
să iei o pauză. 

— Ai dreptate, zâmbi el și luă o bucăţică de îngheţată. 

Christine Thiis se ridică. 

— Te aştept la mine acasă, diseară, la ora 7, spuse ea. O să-ți 
dau altceva la care să te gândești. 


El o privi nedumerit. 

— O pauză, spus ea. Pauză de masă. M-am săturat să gătesc 
doar pentru mine. 

Wisting îndepărtă cu dosul palmei îngheţata de pe buza de 
sus. Înainte să apuce să accepte, Christine Thiis îi întorsese 
spatele și plecase. 


31. 


Sofie pregătea o reţetă pe care o găsise pe internet. Puse 
căpșuni, felii de pepene verde și cuburi de gheaţă în blenderul 
nou cumpărat, după care stoarse sucul de la o lămâie și o lăsă 
pe Line să presare zahăr farin. Apoi așeză capacul și porni 
aparatul. Lamele din partea de jos a carafei de sticlă începură să 
toace, dar se opriră brusc. Line se uită la aplica de pe tavan. 

— S-a întrerupt curentul, concluzionă ea. Probabil că a sărit o 
siguranţă. 

— Panoul electric este la subsol, spuse Sofie. Poţi verifica tu? 

Line cobori în pivniţă și găsi panoul electric în capătul holului. 
Era un sistem relativ modern, cu siguranțe automate, dar totul 
era acoperit cu un strat fin de praf și era evident un loc pe care 
cei care făcuseră curățenie îl trecuseră cu vederea. 

Siguranţa cu numărul 13 era sărită. Line apăsă pe 
întrerupător, dar acesta sări înapoi cu un pocnet. 

— Încearcă să oprești mașina de spălat vase! strigă ea la 
Sofie. 

— Bine. 

Line reconectă circuitul. De această dată, blenderul începu să 
funcţioneze. 

Era pe cale să închidă capacul panoului, dar rămase locului. 
La baza tabloului electric erau o mică lanternă, niște șuruburi, 
un întrerupător pentru împământare, câteva documente lăsate 
de electrician, dar și o cheie, parţial ascunsă sub o factură de 
curent. 

Line o scoase și se uită la ea - era lungă, cu un set de pini 
complex. 

Aruncă o privire spre încăperea seifului, după care luă cheia 
cu ea. 

— Sofie? spuse ea când intră în bucătărie. 

Sofie nu o auzi din cauza zgomotului făcut de blender, dar 
opri aparatul când apăru Line. 

— Ai mai văzut asta? o întrebă ea, ridicând cheia. 

Sofie se apropie și o luă din mâna ei. 

— Era în tabloul electric, preciză Line. 


— Crezi că este de la seif? 

Line zâmbi. 

— Putem afla doar într-un singur fel. 

Cobori iar scara în faţa lui Sofie și se duse în cea mai 
îndepărtată încăpere. Sofie introduse cheia în broască și o 
răsuci. Inchizătoarea fusese stricată de lăcătuș, dar nu era nicio 
îndoială că se potrivea. 

Sofie râse. 

— leri a venit cu poșta factura de la lăcătuș, spuse ea. Mă 
costă aproape 4.000 de coroane. 

— Of! mormăi Line. 

— Așa se întâmplă mereu când cauţi ceva, se gândi Sofie. 
Găsești când nu mai cauţi. 

— Da, așa este, spuse Line, încercând și ea cheia. Cel puţin, 
acum misterul s-a rezolvat. 

Lăsară cheia în broasca seifului și urcară iar în bucătărie. 
Sofie scoase un bol de salată cu fructe de mare și o rugă pe Line 
să-l ducă în curte. 

Mereu plătește Sofie, se gândi Line. Simţi ceva remușcări, cu 
toate că știa că Sofie își putea permite. 

După ce își cumpărase casă, Line resimţise impactul financiar. 
Nu era o problemă, dar renovarea ajunsese să coste mai mult 
decât anticipase. Avea să fie o provocare să plătească dobânda 
și ratele din venitul de liber-profesionist, fiind și mamă singură. 

Maja se mișca în căruțul pus la umbra bătrânilor copaci foioși. 
La următoarea vizită, trebuia să îi cumpere ceva, se gândi Line. 
Un tort, sau ceva pentru Maja. 

Sofie veni afară ţinând carafa de sticlă într-o mână și iPadul în 
cealaltă. 

— Au aflat ceva, spuse ea, ridicând privirea de la ecran. Banii 
provin dintr-un jaf din Drammen. 

Line se ridică, iar Sofie îi dădu tableta. Știrea fusese publicată 
de Dagbladet. Cadoul de un milion de coroane din tâlhărie, 
spunea titlul de pe prima pagină. 

Line spicui din text. Poliţia aflase că mai multe bancnote 
proveneau din jaful asupra unui transport de valori comis în faţă 
la Gullskogen Senter din Drammen, în anul 2005. Doi paznici ai 
companiei de pază Securi tas au fost ameninţaţi cu un revolver 
și o pușcă. Unul dintre ei a fost lovit cu patul puștii și și-a pierdut 
cunoștința. 


Paguba totală s-a ridicat la aproape opt milioane de coroane, 
dar printre banii furaţi era și o casetă cu bancnote pregătită 
pentru alimentarea unui ATM. Seriile bancnotelor fuseseră 
identificate în donația anonimă de un milion de coroane. Poliţia 
nu arestase niciun suspect în cazul jafului. 

— Ce ne facem? întrebă Sofie, prăbușindu-se pe un scaun din 
grădină. 

— Nimic, răspunse Line imediat. 

— Dacă a fost implicat? 

Line accesă linkul ce trimitea la articolul despre caz publicat 
de Dagbladet în 2005. 

— Mă îndoiesc, zise ea fără să-i împărtășească bănuiala ei că 
el fusese de fapt creierul operaţiunilor. Atunci era deja bătrân, îi 
reaminti ea în schimb. 

Articolul din 2005 nu spunea nimic în plus, în afară de faptul 
că era al șaptelea jaf din Drammen din ultimii doi ani. 

— Dar de ce ţinea banii în seif? întrebă Sofie. 

— Poate i-a primit ca răsplată pentru ceva, sugeră Line. 

După ce găsiseră banii, se documentase cu privire la subiect. 
Cu toate că banii erau marcați, în lumea interlopă erau adesea 
utilizați ca mijloc de plată, la doar zece la sută din valoarea 
nominală. Persoana care cumpăra bancnotele marcate își asuma 
și sarcina de a le schimba la jocuri mecanice sau în alte locuri 
unde banii erau depuși în aparate cu scanere digitale. 

— De ce nu le-a dat foc, pur și simplu? continuă Sofie. Oricum 
nu au nicio valoare, nu? 

Line se așeză la loc și puse iPadul pe masă. 

— Nu este problema ta, îi spuse ea, turnând băutura 
răcoritoare în pahare. Nu te poţi învinovăţi pentru ceva ce a 
făcut bunicul tău. 

— Știu, dar tot simt că ar trebui să fac ceva să îndrept o parte 
din lucrurile rele pe care le-a făcut. 

— Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să ai grijă de tine, 
spuse Line, să te asiguri că Maja are parte de o educaţie și de o 
stabilitate mai bune decât ai avut tu. 

Sofie zâmbi fugar. 

Line se aplecă deasupra bolului cu salată. 

— Oare e bine să mănânc fructe de mare? întrebă ea. 

Știa răspunsul, dar voia să-i abată gândurile lui Sofie. 


— Bineînţeles, o asigură Sofie. Dar se spune că trebuie să ai 
grijă cu creveții în timp ce alăptezi, ca să nu devină bebelușul 
alergic. Așa că ar trebui să profiţi acum. 

Line mâncă pe săturate, iar conversaţia alunecă spre alte 
subiecte. Echipamente pentru bebeluși, renovare și decoraţiuni 
interioare. Din când în când, Line trebuia să se concentreze să 
țină pasul. Gândurile îi tot zburau la conţinutul vechiului seif. 
Bancnotele pătate erau înăuntru de ani întregi, dar revolverul 
trebuie să fi ajuns acolo recent. Fusese folosit în ajunul Anului 
Nou. La scurt timp după aceea Frank Mandt a murit, iar seiful nu 
a fost redeschis până când forţaseră ele încuietoarea, cu o 
săptămână în urmă. Bărbatul care folosise revolverul fusese 
arestat la scurt timp după comiterea crimei. In ultimele zile din 
viaţa lui Frank Mandt, arma fusese adusă în oraș și încuiată în 
seif. Firul evenimentelor părea lipsit de logică. 

Dincolo de gardul viu, porni o mașină de tuns iarba. Maja se 
trezi din cauza zgomotului și o băgară în casă, lăsând-o să se 
târască pe podeaua sufrageriei. 

După o oră, Line se ridică. Sofie ar fi vrut s-o mai reţină, dar 
Line avea treabă acasă. 

Vecinii tocmai terminaseră de tuns iarba, iar bătrâna care 
locuia acolo era la poartă și îi dădea banii unui tânăr cu bustul 
gol. O urmări cu privirea pe Line. 

— Tu te-ai mutat aici? o întrebă ea. 

— Nu, îi răspunse Line. Sunt doar în vizită. 

— Tu ești fata lui Wisting, nu-i așa? Cea care scrie la ziar? 

Mereu se întâmpla așa. Majoritatea oamenilor îl cunoșteau pe 
tatăl ei. 

— Sunt în concediu acum, zâmbi ea și se mângâie pe 
pântece. 

Tânărul care tunsese gazonul se urcă pe o bicicletă. Bătrâna 
se apropie cu câţiva pași, de bună seamă gata să-și satisfacă 
niște curiozitățţi. 

— O cunoști pe femeia care a cumpărat casa? o întrebă ea, 
prinzându-se cu o mână de poarta din fier forjat. 

— Am fost colege în clasele primare, răspunse Line, neștiind 
cât de mult putea să dezvăluie despre trecutul Sofiei. Dar după 
aceea s-a mutat din oraș. Nu ne-am văzut ani buni și ne-am 
reîntâlnit din întâmplare pe stradă. 


Femeia de dincolo de poartă nu spuse nimic, iar Line începu 
să-și caute cheile mașinii. 

— Este o casă frumoasă, comentă ea, făcând semn cu capul 
spre clădire, mai mult ca să rupă tăcerea. 

— Da, ne bucurăm să avem vecini noi, spuse bătrâna. 

Line era pe punctul să pună capăt conversaţiei urându-i să 
aibă în continuare o vară minunată, dar i se năzări brusc un 
gând: 

— ÎI știaţi pe bărbatul care a locuit aici înainte? o întrebă ea în 
schimb. Frank Mandt? 

Vecina clătină din cap. 

— N-am avut de-a face cu el. 

Line făcu câţiva pași înapoi spre poartă. 

— Eraţi acasă în ajun de Anul Nou? întrebă ea. 

— Și de Crăciun, și de Anul Nou, confirmă vecina. De ce? 

— Știţi dacă Frank Mandt era acasă? 

— Da, da. Dar nu am vorbit cu el. 

— Dar era acasă în ajun de Anul Nou? 

— Da, adică îmi amintesc că l-am văzut, dar nu cred că a avut 
musafiri. Cel puţin, nu în acea seară. Era foarte retras. Nu cred 
că avea familie. 

— Când anume l-aţi văzut în ajunul Anului Nou, vă mai 
amintiţi? continuă Line șirul întrebărilor. 

— Păi, fiul nostru a venit în vizită cu nepoţii la ora 5 și 
jumătate. Îi rugasem să vină la ora 5. Ninsese și era dificil de 
parcat mașina. Nici Mandt nu a ușurat situaţia. A ieșit și a 
aruncat toată zăpada pe stradă, dar nu i-am spus nimic. 

Line căzu pe gânduri. 

— De ce întrebi? se interesă vecina. 

— Așa, fără vreun motiv anume, răspunse Line mergând spre 
mașină. Doar mă întrebam dacă n-ar fi putut fi altundeva. 


32. 


La ora 15:15, primi aprobarea să acceseze dosarul crimei din 
Anul Nou. Wisting printă toate documentele, umplu un ibric de 
cafea și începu să citească. 

Primul document era sesizarea despre o urgenţă, care preciza 
cum fusese avertizată poliţia despre crimă și pe cine a găsit la 
faţa locului primul echipaj. 

Sesizarea fusese făcută prin serviciul de ambulanţă de o 
femeie care locuia într-unul dintre cele mai apropiate 
apartamente și care se afla în casa scării când auzise focurile de 
armă. Din moment ce era ajunul Anului Nou, nu le-a acordat 
multă importanţă. După ce a ieșit, a auzit pe cineva care striga 
să fie chemată o ambulanţă și a văzut doi bărbaţi ghemuiți 
lângă o femeie întinsă pe jos. 

Poliţia a ajuns înaintea personalului medical. Un medic ce 
trecea prin zonă începuse procedurile de resuscitare, dar femeia 
era deja moartă. 

Printre curioșii care s-au adunat la faţa locului se aflau și trei 
bărbaţi care erau menţionaţi în calitate de martori. Unul dintre 
ei asistase la incident, iar ceilalţi doi auziseră focurile de armă și 
îl văzuseră pe făptaș luând-o la goană. Semnalmentele omului 
căutat fuseseră transmise prin staţia radio a poliţiei. 

În timp ce citea, Wisting sublinia unele propoziţii și făcea 
însemnări pe marginea lor, știind că undeva în teancul de 
documente probabil avea să găsească răspunsurile la întrebări. 

Următorul raport viza arestarea lui Dan Roger Brodin, în 
vârstă de 25 de ani. Echipajul Kilo 2-0 se îndrepta spre locul 
crimei când au fost trimise semnalmentele. La hotelul Ernst au 
văzut o persoană care se potrivea descrierii. Bărbatul schimbase 
direcția când văzuse mașina poliţiei și o luase la fugă, iar 
polițiștii îl urmăriseră prin curțile unor case. În dreptul staţiei de 
autobuz i-au pierdut urma, dar, la scurt timp, a fost prins în 
spatele unor tomberoane de gunoi, la terminalul de feriboturi 
Color-Line. În buzunarul de la spate avea harta despre care 
poliția credea că este dovada că el alesese locul atacului. 


După ce a fost arestat, a fost dus cu mașina înapoi la locul 
faptei, unde se aflau încă martorii, și a fost identificat ca fiind 
autorul crimei. 

Wisting  bifă pe marginea foii. Era o modalitate 
neconvenţională, dar eficientă, de a confrunta martorii cu 
suspecţii. Depoziţiile martorilor își pierdeau din valoare dacă 
suspectul nu era identificat dintr-un grup de oameni, exact ca în 
cazul alegerii unui suspect din mai multe fotografii, unde 
trebuiau să aleagă din mai multe portrete. În același timp, 
memoria martorilor este vie la scurt timp după un incident. La 
acel moment, ei nu erau influenţaţi de presă și de alte persoane, 
iar îndoiala și nesiguranța nu se instala încă. 

Raportul privind cercetarea locului crimei nu conţinea prea 
multe informaţii. In plus faţă de descrierea victimei, mai erau 
prezentate împrejurimile și informaţii despre starea vremii, vânt 
și temperatură. Inainte de săvârșirea crimei, în centrul orașului 
Kristiansand se așternuse un strat de 30 de centimetri de 
zăpadă, dar se topise deja în mare parte. În locul unde se afla 
victima asfaltul era uscat, astfel că nu s-a putut identifica nicio 
urmă de încălțăminte. 

Wisting parcurse rapid dosarul cu fotografii. Nu avea nevoie 
să studieze detaliile, însă-l lăsă deschis la o hartă pe care era 
reprezentat grafic locul crimei. 

Raportul autopsiei descria o plagă penetrantă îngustă în 
spatele victimei, cu leziuni majore în cavitatea toracică, și o altă 
plagă penetrantă la gât. Aceasta din urmă era descrisă ca fiind 
fatală, dar și cea din zona pieptului ar fi urmat să cauzeze 
moartea. În jurul punctului de intrare de la gât fusese prelevat 
praf de pușcă, ceea ce însemna că focurile de armă fuseseră 
trase de la mai puţin de un metru distanţă. Se estima că glonţul 
care intrase prin spate fusese tras de la o distanţă cuprinsă între 
unu și trei metri. 

Wisting sublinie cuvintele spate și gât. Apoi luă un bileţel 
autocolant, scrise pe el semnul întrebării și îl lipi pe pagină. 
Omuciderea de Anul Nou fusese catalogată drept o tâlhărie 
eșuată. Faptuitorul luase telefonul mobil al victimei, dar nu și 
geanta. Totuși focurile de armă fuseseră trase intenţionat 
asupra ei. 


Nu se uită la fotografiile cu trupul gol întins pe masa de 
autopsie, dar analiză cele două gloanţe deformate și având 
formă de ciupercă recuperate din cadavru. 

Un raport amănunţit descria căutările întreprinse pentru 
găsirea armei. Aceasta nu fusese găsită și nici telefonul mobil. 

Wisting verifică pe hartă în timp ce citea pe ce străzi se 
efectuaseră căutări cu ajutorul câinilor, în ce locuri se răscolise 
prin tomberoane și unde se folosiseră scafandri. Verificaseră 
până și acoperișurile caselor, în ipoteza că ucigașul ar fi putut 
arunca arma în sus. Toate eforturile fuseseră în zadar. 

Explicaţiile date de martorul principal nu lăsaseră niciun dubiu 
cu privire la ceea ce se petrecuse. Numele său era Einar 
Gjessing și, la fel ca victima și mulți alţi martori, mergea la o 
petrecere. Dar, spre deosebire de mulţi dintre ceilalţi, el nu 
băuse încă nimic și era treaz când a asistat la omucidere. 

Tocmai trecuse de intersecţia străzilor Holbergs şi 
Dronningens când i-a văzut pe făptaș și pe victimă. Femeia se 
eliberase din mâinile agresorului, care îndreptase revolverul 
spre ea și trăsese două focuri de armă în succesiune rapidă, 
doborând-o la pământ. Criminalul o luase la fugă și trecuse la o 
distanță de doar câţiva metri de el. Martorul alergase după 
agresor, dar renunţase după câteva străzi și revenise la locul 
crimei. Până atunci ajunseseră și ceilalți doi martori. Până la 
urmă se strânseseră mai multe persoane, inclusiv medicul care 
pronunţase decesul femeii. 

Einar Gjessing fusese interogat de două ori. De fiecare dată 
dăduse aceleași explicaţii, dar mai elaborate în timpul celui de- 
al doilea interogatoriu. Descrierea agresorului și a hainelor lui 
era mai detaliată și explicase cu mai multe amănunte de unde 
venea el însuși și până unde îl urmărise pe criminal. În același 
timp spusese că era posibil ca evenimentele să nu se fi derulat 
neapărat așa cum își amintea el. Cu toate că declaraţia se 
întindea pe opt pagini, erau întrebări care nu fuseseră puse, 
observă Wisting. De exemplu, nu fusese întrebat dacă cei doi au 
spus sau au strigat ceva. 

Ceilalţi doi martori, Terje Moseid și Finn Bjelkevik, aveau 
aceeași vârstă. 

Mergeau la aceeași petrecere și au văzut și observat aceleași 
lucruri. Au auzit focurile de armă, au văzut femeia căzută la 
pământ și un bărbat fugind de la locul faptei. Au făcut tot ce au 


putut să oprească sângerarea și să o ajute pe muribundă, dar nu 
i-au putut salva viaţa. Și-au dat seama că murise înainte să 
ajungă medicul. 

Declaraţia acuzatului, Dan Roger Brodin, în vârstă de 25 de 
ani, era scurtă. Nega comiterea crimei și orice legătură cu cazul. 
In principal, la interogatoriu a fost lăsat să spună faptele pentru 
care mai fusese condamnat. Fusese eliberat pe cauţiune în 22 
decembrie, după ce executase o condamnare pentru, printre 
altele, acte de violenţă și consum de droguri și stătea într-o 
locuinţă socială de la periferia orașului. În ajunul Anului Nou se 
plimbase fără ţintă prin centru. 

Unele întrebări și răspunsuri erau redate sub formă de dialog: 

— De ce ai fugit? 

— Pentru că a venit politia. 

— Și de ce te-ai ascuns? 

— Ca să nu mă găsească. 

Nu i se oferise niciun compromis, iar interogatoriul se 
încheiase după doar o oră. Era singura declaraţie pe care o 
dăduse Dan Roger Brodin. Cu ocazia următorului interogatoriu, 
avocatul lui declarase că acesta nu avea nimic de adăugat. 

Wisting săpă în continuare în teancul de documente și acolo 
găsi alte interogatorii care, coroborate, alcătuiau o imagine de 
ansamblu despre trecutul lui Brodin. Tatăl său dispăruse din 
peisaj înainte de nașterea copilului. Mama lui se căsătorise și 
divorțase de două ori după aceea, iar ea și Danny se mutaseră 
des. In primii șapte ani de școală fusese înscris la opt școli 
diferite. A fost arestat prima dată la vârsta de 13 ani. Mama sa a 
fost decăzută din drepturile părintești, iar el a devenit unul 
dintre copiii Serviciului de Asistenţă Socială, pasat de la o 
instituţie la alta, ca o minge de ping-pong. După care au 
renunțat la el și până la vârsta de 17 ani trecuse pe la trei familii 
adoptive, trei orfelinate și instituţii psihiatrice pentru adolescenți 
și patru centre de tratament. Din majoritatea locurilor a reușit 
să fugă, în altele s-a făcut de nesuportat și a fost alungat din 
același motiv pentru care fusese dat în plasament. 

Următorul dosar din teanc conţinea declaraţiile martorilor 
despre victimă. Elise Kittelsen era cea mai mică dintre cei trei 
fraţi. Părinţii ei aveau un magazin de încălțăminte, unde lucra și 
ea după-amiezile și în weekenduri. Era în anul doi la colegiu, 
pregătindu-se să devină profesoară, și avea mulţi prieteni. 


Din declaraţii reieșea, în esenţă, că era o fată bună și 

decentă. Insă câţiva detectivi au încercat să treacă dincolo de 
aparenţe. Fratele său mai mare o avertizase pe Elise că unii 
dintre prietenii ei nu erau o companie sănătoasă. Mai mulți 
dintre ei fuseseră implicaţi în afaceri cu droguri. Inclusiv un 
băiat mai mare decât ea cu care avuse o relație. Nu mulţi erau 
dispuși să vorbească de rău o persoană decedată, dar și alte 
câteva persoane din cercul de prieteni confirmaseră că victima 
avea prieteni nelalocul lor și că frecventa medii periculoase. 
Aceste aspecte nu schimbau faptul că Elise era o victimă 
nevinovată, iar în ziare au fost prezentate aspectele bune ale 
personalităţii ei. 
_ La final, Wisting trecu la rapoartele cercetărilor de laborator. 
Intr-unul era consemnat că se găsiseră urme de praf de pușcă 
pe mâna dreaptă și pe mâneca gecii acuzatului. Analizele de 
sânge arătau că victima avea 0,08 la mie alcool în sânge, ceea 
ce corespundea cu sticla goală de cidru de pere din camera ei. 
Dan Roger Brodin avea o alcoolemie de 1,79. În plus, fuseseră 
identificate urme de THC, ceea ce indica însemna că fumase 
marijuana. 

Nimic din ceea ce citise Wisting nu părea să aibă legătură cu 
cazul Hummel. Cea mai apropiată conexiune o reprezenta 
interogarea a doi șoferi de taxi care îl văzuseră pe Brodin fugind 
pe străzile din centrul orașului, însă nici acolo nu găsise nimic 
relevant pentru cazul taximetristului lor dispărut. 

Teancul de documente avea cam 20 de centimetri, dar ar fi 
dorit acces și la documentele lipsite de valoare probatorie - 
ponturile, informaţiile clasificate și analizele care nu făceau 
parte din înscrisurile dosarului. Se îndoia însă că Ryttingen avea 
să i le pună la dispoziţie. 

Strânse foile și le așeză în poală. Materialul era exhaustiv, dar 
tot simţea că lipsește ceva. În primul rând, din verificări nu 
reieșea unde dispăruse arma crimei. Dar de unde provenea? De 
unde făcuse Dan Roger Brodin rost de ea? Nimeni dintre 
cunoscuţii lui nu îl văzuse vreodată cu o armă și nu îl auzise 
vorbind despre așa ceva. 

Era aproape ora 7 și simțea că are nevoie să mănânce ceva 
înainte să-și pună ordine în gânduri. Brusc, își aminti că 
acceptase să cineze acasă la Christine Thiis. 


Se ridică și puse teancul de hârtii pe birou. Cele de deasupra 
alunecară pe podea. Le lăsă acolo și ieși în grabă. 


33. 


Până atunci nu mai fusese acasă la Christine Thiis, dar știa că 
locuiește pe Bekkegata, în cartierul Langestrand. Era în cea mai 
veche parte a orașului. Străzile erau înguste și se intersectau 
fără o regulă anume; întotdeauna se orienta În zonă. 

Casa era la poalele munţilor. Era albă, cu ușa de la intrare 
vopsită în verde și o mică grădină în faţă. 

În timp ce cobora din mașină, se gândi că ar fi trebuit să 
aducă ceva, o sticlă de vin sau flori, dar acum era prea târziu. 

Wisting sună la ușă, făcu doi pași în spate și admira casa în 
timp ce aștepta. Părea proaspăt vopsită, cu flori așezate în 
dreptul ferestrelor. 

Christine Thiis apăru din spatele casei, într-o rochie de 
bumbac până la glezne. Era desculţă și părea că vara 
călduroasă îi mai oferise câţiva pistrui. 

— Îmi cer scuze că am întârziat, spuse el. 

— Bine că ai ajuns, răspunse ea zâmbind. Am pregătit prea 
multă mâncare doar pentru mine. 

O urmă pe lângă casă. 

— Am stat să citesc dosarul din Kristiansand, preciză el. 

Nu primi niciun răspuns, și își dădu seama că vizita trebuia să 
fie o pauză de la muncă. 

Pe masa din grădină erau așezate două feţe de masă albe și 
un buchet de flori. Christine dispăru înăuntru, de unde aduse 
afară platouri cu diferite feluri de mâncare: ouă umplute, 
frigărui, sparanghel cu bacon, lefse!, chifteluțe și pui. 

— Suntem doar noi? întrebă el. 

Christine zâmbi. 

— Nu știam ce-ţi place să mănânci, se scuză ea. 

— Nu trebuia să te deranjezi atât de mult. 

Christine intră iar în casă. Când reveni și puse pe masă un bol 
de salată, o pală de vânt îi lipi rochia diafană de trup. 

— Totul este luat de la raionul de semipreparate, spuse ea 
zâmbind. Dar salata am făcut-o eu. 


1 Un fel tradiţional de pâine, care este asemănător cu clătitele, fiind preparat din 
făină, lapte, ou, smântână și uneori și cartofi (N.t.). 


Mâncară în timp ce vorbeau despre lucruri ce nu aveau 
legătură cu munca. Ea îi povesti despre un restaurant de tapas 
din Spania, iar el, despre experiențele culinare din timpul unei 
călătorii în interes de serviciu în Franţa. Christine dori să afle 
cum mergeau lucrurile cu Line și cu renovarea, iar el îi spuse și 
apoi o întrebă despre copiii ei. Era cu 15 ani mai tânără decât el, 
iar copiii încă stăteau cu ea, dar o lună de vară și-o petreceau cu 
tatăl lor în capitală. 

Continuară să-și împărtășească diverse experiențe, dar, până 
la urmă, discuţia ajunse într-un punct mort. 

— Ai aflat ceva nou din ce ai citit? îl întrebă ea. 

Wisting lăsă tacâmurile din mână. 

— Nu chiar, răspunse el, făcându-i rezumatul. Cred că vreau 
să vorbesc cu el. 

— Cu cine? 

— Dan Roger Brodin. 

— Ucigașul? întrebă Christine încruntându-se. 

Wisting încuviință. 

— Am nevoie de o explicaţie raţională despre cum a ajuns 
arma aici. 

— Nu este treaba noastră, îi reaminti ea. Nu poţi să 
interoghezi un inculpat din alt caz. 

— De ce nu? 

— A refuzat deja să le răspundă celor care se ocupă de caz. 

Wisting luă sticla cu nectar de mere și deschise capacul. 

Pe masă era și o sticlă de vin, dar, pentru că venise cu mașina 
și trebuia să conducă la întoarcere, rămăsese nedesfăcută. 

— Exact, spuse el, turnând suc în ambele pahare. Poate că-mi 
răspunde mie. 

— Nu îţi vor da permisiunea, răspunse ea. Este cazul lor. 

— Și noi avem un caz, continuă el. În principiu, Dan Roger 
Brodin este martor în cazul Hummel. El este ultima persoană 
care a avut revolverul. 

— Dar este cale lungă de acolo la Jens Hummel. Singura 
legătură pe care o avem este aceea că arma a fost găsită 
printre obiectele personale ale lui Manat și că taxiul lui Hummel 
a fost descoperit în hambarul său. Este un argument care nu 
prea stă în picioare. 

— Plus faptul că Hummel a fost în Kristiansand la momentul 
comiterii crimei. 


Soarele ajunsese la amurg, iar Christine se ridică și aprinse 
câteva lumânări. Era trecut de ora 10, dar încă era suficient de 
cald încât să stea afară. 

— Nici avocatul lui nu va fi de acord, spuse ea după ce se mai 
gândise la subiect. Clientul său neagă orice legătură cu crima; 
n-o să-ţi spună niciodată cum a ajuns arma crimei aici. 

Wisting ridică din umeri. 

— ÎI pot întreba despre alte lucruri. 

— Cum ar fi? 

— Dacă îl cunoaște pe Frank Mandt sau dacă știe cine este 
Jens Hummel. Nu strică să încerc. 

— Mai puţin relaţia ta cu colegii din Kristiansand și relaţia mea 
cu Parchetul. 

— Ai dreptate, spuse el, aplecându-se peste masă și gonind 
cu mâna o molie care zbura periculos de aproape de flacăra 
lumânării. 

Christine clătină din cap. 

— Ai dreptate, desigur, recunoscu ea. Dacă tu crezi că Dan 
Roger Brodin poate să aibă informaţii importante pentru noi, ar 
trebui să îi faci o vizită la închisoare. 

— Mai întâi, hai să vedem ce ne rezervă ziua de mâine, spuse 
Wisting zâmbind. 

Chiar în acel moment îi sună telefonul mobil. Era undeva în 
buzunarul pantalonilor și scotoci atât de mult ca să-l scoată, 
încât se văzu nevoit să se ridice în picioare. 

Era Suzanne. Se gândi să nu răspundă, dar până la urmă 
preluă apelul. 

— Bună, spuse el, îndepărtându-se de masă cu câţiva pași. 

— Bună, zise Suzanne. Sper că nu deranjez. 

— Este în ordine, o asigură el. 

— Au prins-o, îl anunţă Suzanne. Inspectorul de la firma de 
pază recomandată de tine a prins-o în flagrant. 

Wisting mută telefonul la cealaltă ureche. 

— A recunoscut? 

— În cele din urmă. Acum am terminat de discutat. A venit cu 
o grămadă de scuze, dar până la urmă și-a dat demisia și a 
semnat o promisiune de plată pentru 50.000 de coroane. S-a 
lăsat cu multe plânsete și regrete. Mă simt complet epuizată și 
aveam nevoie să vorbesc cu cineva. 

— Mă bucur să aud că s-a rezolvat, spuse el. 


Suzanne inspiră profund. 

— Este prea târziu sau poţi să treci puţin pe la mine? 

— Acum? 

— Doar dacă poți. 

Wisting se uită la ceas și apoi la Christine, care fusese în casă 
și adusese cafea și un platou cu prăjituri. Ar fi vrut să mai stea, 
dar nu găsea cuvintele potrivite să o refuze pe Suzanne. 

— Sau poţi veni mâine, îi propuse Suzanne cât timp el ezita. 

— Pot să trec imediat după ce plec de la birou, îi promise el. 

Suzanne îi mulțumi și încheie conversaţia cerând iertare că 
sunase atât de târziu. 

Wisting se așeză iar la masă. Un greier se puse pe cântat. 

Se gândi că se cuvenea să explice cine sunase și îi povesti lui 
Christine despre sustragerile din casa de marcat de la 
cafeneaua lui Suzanne. 

Apelul telefonic stricase atmosfera, iar după o jumătate de 
oră era în drum spre casă. 


34. 


Era abia 7 dimineața, dar, când Wisting intră în secția de 
poliţie, în aer se simțea deja zăpușeala. La intrarea în fiord, pe 
cer se strângeau nori negri-albăstrii. Până la finalul zilei avea să 
plouă. 

Obișnuitele ședințe matinale deveniseră tot mai apăsătoare 
cu fiecare zi lipsită de rezultate. Toți detectivii aveau propriile 
sarcini, dar cercetările nu aduseseră nimic nou. 

— Provocarea este să facem pe cineva să vorbească, spuse 
Hammer. 

— Frank Mandt a condus afacerile decenii întregi fără ca 
vreunul din cercul său să ciripească. 

— Poate că va fi mai ușor acum, după moartea sa, sugeră 
Christine Thiis. Nimeni nu mai are de ce să se teamă. 

Nils Hammer ridică din umeri. 

— Poate, spuse el ridicându-se. Dar se știe că oamenii ăștia 
nu sunt prea dornici să ajute poliţia. 

Scaunele scârțâiră pe podea și sala de ședințe se goli. Wisting 
făcu ordine în hârtii și se ridică ultimul de la masă. Christine 
Thiis îl aștepta la ușă. 

— Îţi mulțumesc pentru ziua de ieri, spuse ea zâmbind. 

— Eu îţi mulțumesc, îi răspunse Wisting tot cu un zâmbet. 

Dorea să spună ceva frumos despre seara trecută, dar până 
să se gândească la ceva, ea se retrase în biroul ei. 

Wisting intră în birou și îl chemă la el pe Nils Hammer. 

— Vreau să vii cu mine la Klaus Wahl, spuse el. 

Hammer dădu din cap și mută o scobitoare dintr-un colţ al 
gurii în celălalt. 

— A făcut parte din cercul lui Frank Manat, continuă Wisting. 
A fost unul dintre cei mai apropiaţi. El a fost cel care l-a găsit pe 
Mandt mort în pivniță. 

— Ce altceva mai știm despre el? se interesă Hammer. 

— Nu prea multe, recunoscu Wisting. Are cazierul curat. Are 
74 de ani și a lucrat pentru o companie de transport maritim cu 
containere. Este văduv din anul 2002 și locuiește în 
Blokkhusveien. 


Hammer se ridică. 

— Așadar mergem acolo? 

e 

Casele supra-înălțate se prefigurau pe dealurile din jurul 
Stavernului. Fuseseră construite la sfârșitul anilor 1700, având 
dublu rol, de posturi de observație și foișoare de tragere, și 
făceau parte din fortificațiile care înconjurau orașul. Strada, 
denumită după clădiri, era în Ausrad, chiar lângă centrul 
orașului. 

Klaus Wahl stătea într-o casă izolată amplasată spre inima 
terenului muntos. Când urcară cu mașina, găsiră în faţa casei un 
bătrân scund, cu păr cărunt, aplecat cu o cheie în mână peste o 
mașină de tuns iarba demontată. Picioarele albe îi ieșeau din 
niște pantaloni scurți prea largi pentru el, iar în colțul gurii avea 
o ţigară. 

Fără să facă vreo mișcare, îi privi coborând din mașină și îi 
întâmpină salutându-i discret cu o mișcare a capului. 

— Klaus Wahl? îl întrebă Wisting. 

— Cine vrea să știe? 

Wisting și Hammer se apropiară de el și se prezentară. 

— În legătură cu Frank Mandt, preciză Wisting. 

Mușchii din jurul ochilor bătrânului se contractară. 

— Ar trebui lăsat să se odihnească în pace, spuse el. 

— Așa ar trebui, îl asigură Wisting. Dar a lăsat lucruri 
neterminate. 

Wahl nu spuse nimic. 

— Tu l-ai găsit? solicită Hammer confirmarea. 

Klaus Wahl încuviinţă. 

— Era acolo de câteva zile. V-am mai explicat asta și înainte. 

— Obișnuiaţi să vă întâlniți la cofetărie? își aminti Wisting din 
declaraţiile lui anterioare la poliţie. 

— Suferea de diabet și adesea avea ameteli, încuviinţă Wahl. 
Când am văzut că nu apare, am mers la el acasă. Căzuse pe 
scara spre pivniţă. Asta s-a întâmplat. 

Wisting făcu semn spre o masă cu scaune așezate sub o 
umbrelă în fața casei. 

— Putem sta jos? 

Klaus Wahl îi urmă fără tragere de inimă. 

— Știţi, renunţase la afacerea cu alcoolul, spuse el în timp ce 
se așezau. Se retrăsese. Avea aproape 80 de ani. 


— Încă mai avea o fermă în Huken, spuse Wisting. 

Klaus Wahl părea că se gândește la un răspuns potrivit. 

— Nu mai trecuse pe acolo de mulţi ani, spuse el, luând o 
brichetă de pe masă. 

Wisting îl privi în timp ce își aprindea ţigara care îi atârna încă 
în colțul gurii. 

— Taxiul lui Jens Hummel a fost găsit acolo, spuse el. 

— Citesc ziarele, încuviinţă Wahl. 

— Știi cumva dacă se cunoșteau? 

Wahl își îndepărtă de pe buza inferioară niște resturi de tutun. 

— Se întâmpla să mai ia taxiul uneori. 

— Dar pe Aron Heisel? încercă Wisting. Locuia acolo când nu 
era în Spania. 

Klaus Wahl lăsă fumul de ţigară să-i iasă încet pe nări. 

— Eu nu am fost implicat în acele chestiuni, spuse el. Nu așa 
l-am cunoscut pe Frank Mandt. Am făcut niște învărteli 
împreună acum vreo 50 de ani, când lucram la docuri. Eram 
tineri. In ceea ce mă privește, a fost pe termen scurt, dar Frank 
era mai îndrăzneț. Și-a asumat riscuri pe care eu nu am fost 
dispus să mi le asum. 

— Dar aţi păstrat legătura? 

— Este un oraș mic, spuse Wahl dând din cap. Mai mult, 
soțiile noastre își petreceau timpul împreună. Erau prietene din 
clasele primare. Noi doar gravitam în jurul lor. Când ele au ieșit 
din peisaj, am continuat să ne întâlnim. 

Wisting mai încercă o dată: 

— Ce știi despre Aron Heisel? 

— Era un acolit. Un trepăduș. Dar nu o să stau aici să vorbesc 
despre asta. O poate face chiar el, dacă dorește. 

Wisting se lăsă pe spetează și își încrucișă picioarele. Hammer 
făcu la fel. Hotărâseră ca discuţia să fie una neoficială. In mediul 
în care acționase Frank Mandt, oamenilor le era întotdeauna mai 
ușor să vorbească în afara unei săli de interogatoriu, fără ca 
declaraţiile să fie scrise ori înregistrate audio. 

— Cine a preluat conducerea? întrebă Hammer. 

Klaus Wahl îl ţintui în liniște cu privirea, ca și cum nu 
înțelegea întrebarea sau Hammer ar fi trebuit să știe că nu 
trebuia să o pună. 

— Ai spus că Frank Mandt s-a retras, continuă Hammer. Că a 
renunţat. Cine a preluat afacerile lui? 


Bătrânul luă mucul de ţigară din gură și strânse capătul aprins 
între degetul mare și cel arătător până se stinse. 

— Nu știu să le fi preluat cineva, răspunse el, aruncând mucul 
de ţigară sub un tufiș de flori violet. Când s-a îmbolnăvit de 
diabet, s-a dat la o parte și a renunţat. 

— La Huken erau 12 kilograme de amfetamine, continuă 
Hammer. 

— Aron Heisel are vreo explicaţie pentru asta? întrebă Wahl, 
ridicând cheia de pe masă. 

Wisting interpretă gestul ca pe un semn că discuţia se apropia 
de final. Era clar că bărbatul nu voia să spună nimic care să 
întineze memoria prietenului său. 

— Din punctul meu de vedere, a fost un tip cumsecade, spuse 
Klaus Wahl ridicându-se. Nu știu ce ați auzit despre el, dar nu 
sunt singurul care gândește astfel. 

Scuipă și se îndreptă iar spre mașina de tuns iarba. 

— Poate că nu au fost multe persoane la înmormântarea lui, 
dar au fost multe flori. 

Înainte să se aplece iar asupra motorului dezasamblat, îi 
susținu un timp privirea lui Wisting. Era ceva nedeslușit în ochii 
săi, de parcă ar fi vrut să spună că știa mai multe decât era 
dispus să recunoască. 

La întoarcere, conduse Hammer. Wisting stătea lângă el și 
derula în minte discuţia cu Klaus Wahl. Simţea că se ascundea 
ceva acolo și încerca să analizeze răspunsurile pe care le 
primiseră, ca să găsească o cale de a avansa cu ancheta. 

Brusc, îi veni o idee. Nu știa dacă Klaus Wahl dorise să-i spună 
ceva din priviri la plecare, dar se gândi că merita să verifice. 

— Virează aici! îi spuse lui Hammer, indicându-i o stradă 
laterală. 

Hammer se conformă și parcă mașina în fața pieţei de flori din 
Stavern. Casa lui Frank Mandt era de cealaltă parte a Parcului 
Pompei. Era înconjurată de un gard viu înalt care bloca vederea, 
dar, la etaj, se putea zări că ferestrele erau deschise. 

— Ce facem aici? întrebă Hammer, urmându-l pe Wisting 
afară din mașină. 

— Florăria, răspunse Wisting, intrând fără să dea explicații. 

Wisting nu mai fusese de mult în magazinul aglomerat, dar 
femeia din spatele tejghelei părea să-l recunoască. Decora cu 
flori o sticlă de vin, dar se opri când îl văzu. 


— Suntem interesaţi de florile pentru o înmormântare, spuse 
Wisting. 

— Bine,  încuviință proprietara, cu o privire plină de 
compasiune. 

— Înmormântarea lui Frank Manat, preciză Wisting, adăugând 
faptul că era în interesul unei anchete. A murit în ianuarie. Aţi 
livrat flori pentru eveniment? 

Femeia din spatele tejghelei luă de pe un raft un biblioraft 
albastru. 

— Am trimis niște flori acolo, confirmă ea. Însă nu multe. Nu 
avea familie sau rude apropiate, dar cred că m-am ocupat de 
decorațiuni. 

Răsfoi dosarul și găsi documentele căutate. 

— Proprietatea a plătit pentru decoraţiile coșciugului și o 
coroană, apoi au mai fost câteva buchete simple și mesaje de 
condoleanţe... și, da, desigur, a mai fost o piesă centrală 
comandată prin Floragram. Flori în valoare de 5.000 de coroane. 
Adică, de obicei, decoraţiile pentru sicriu costă jumate din 
această sumă. A fost cam peste măsură. 

— Cine a plasat comanda? se interesă Wisting. 

Florăreasa își puse ochelarii ce-i atârnau la gât de un șnur. 

— Să vedem, spuse ea. A fost un bărbat din Sørlandet. 
Comanda a fost făcută la Floriss, de pe Markensgate din 
Kristiansand. Pe panglică trebuia să scrie doar PG, dar am 
numele complet și adresa pe aici pe undeva. 

Își lăsă degetul să alunece pe margine în timp ce căuta. 

— Phillip Goldheim. 

Numele nu îi era cunoscut lui Wisting. 

— Ne puteți da o copie? întrebă el. 

Femeia scoase hârtiile din biblioraft și le puse într-un fax 
vechi. Copiile erau mai șterse decât originalul, dar complet 
lizibile. 

Wisting le îndoi și le luă cu el în mașină. Începuse să bată 
vântul și norii întunecaţi se apropiaseră de continent. 

Hammer puse mașina în mișcare, iar Wisting mai aruncă o 
privire spre casa lui Frank Manat. Era normal ca persoanele care 
se aflaseră în apropierea lui în timpul vieţii să-i fie alături la 
înmormântare, se gândi el, răsfoind mulțumit comenzile pentru 
flori. Klaus Wahl cumpărase un buchet simplu de 395 de 
coroane și o panglică pe care scria Multumesc pentru tot, în 


timp ce firma Krogh & Co cumpărase flori în valoare de 750 de 
coroane. 

— Ce mesaj era pe panglica coroanei mari? întrebă Hammer, 
virând spre strada Larviksveien. 

Wisting găsi copia comenzii lui Phillip Goldheim: 

— Cu respect, citi el. 


35. 


Phillip Goldheim era un tip înalt, la vreo 40 și ceva de ani, cu 
ochi cenușiu-albăstrii și păr lung strâns în coadă de cal. 

Chipul său umplea întregul ecran al computerului lui Wisting. 
Era ceva pătrunzător în privirea lui, de parcă ar fi vrut să 
citească gândurile polițistului care îl fotografiase. Wisting se 
cutremură puțin și se lăsă pe spate, ca să poată și Hammer și 
Christine Thiis să-l cerceteze pe bărbatul care îi oferise lui Frank 
Mandt un ultim omagiu deosebit. 

Cazierul consemna două condamnări minore pentru violenţă 
și o sentinţă mai mare pentru trafic cu 8 kilograme de hașiș, caz 
în care mai fusese acuzat și un bine-cunoscut lider din 
Danemarca al grupării Hells Angels. 

Registrele poliţiei arătau că numele său real era Per 
Gregersen, dar, după ce fusese eliberat în 2002, își schimbase 
numele în Phillip Goldheim. Începuse să importe mașini, avusese 
succes și investise în acţiuni. Abilităţile de comunicare și 
jongleriile cu împrumuturi și bilanţuri contabile prin intermediul 
unor cunoscuţi oameni de afaceri l-au făcut în cele din urmă un 
finanţist de succes. Banii pe care îi făcea erau cheltuiţi repede, 
pe mașini de lux și idei noi de afaceri. Printre altele, înființase o 
companie de import de tutun care dăduse repede faliment. In 
nenumăratele sale călătorii de vacanţă stătea în cele mai bune 
hoteluri din Europa: hotelul Arts din Barcelona, hotelul Ritz din 
Paris și hotelul Don Pepe din Marbella. Garderoba tot mai amplă 
conţinea costume italienești de comandă și folosea ca accesorii 
ceasuri de mână scumpe și inele din aur. 

Poliţia din Kristiansand bănuia că afacerile lui de succes erau 
legate de activităţi ilicite și că toate operaţiunile economice se 
concentrau de fapt pe spălarea de bani și bani proveniţi de pe 
droguri. 

Poliţia locală demarase în cazul lui o operaţiune secretă cu 
numele de cod Mister NiceGuy și depusese eforturi deosebite ca 
să-i identifice sursele financiare, dar se părea că investigația nu 
clarificase încrengătura împrumuturilor, facturilor și cesiunilor 
de creanţă. Multe investiţii erau plasate în ţări precum Brazilia și 


Spania, iar veniturile erau gestionate de companii de investiţii și 
imobiliare din străinătate. Vechea zicală follow the money nu 
părea să fi condus la vreo concluzie. În schimb, anchetatorii 
deciseseră să recurgă la altă strategie. Era evident că aveau un 
informator în cercul lui Phillip Goldheim, pe cineva care le putea 
oferi ocazia să se organizeze când urma să vină un nou 
transport de droguri. 

În toamna trecută, informaţiile oferite de sursă au început să 
fie din ce în ce mai concrete, dar, acestea se opriseră brusc. Să 
fi fost o coincidență că se întâmplase în momentul în care 
murise Frank Mandt? 

— Cu respect, spuse Christine Thiis cu voce tare. Cum ar 
trebui să interpretăm asta? 

— Bună întrebare, comentă Hammer. Erau colaboratori sau 
Manat era un competitor pe care îl respecta? 

Wisting nu știa cum să înțeleagă noua informaţie. Din ceea ce 
citea, părea că Goldheim era un personaj central al lumii 
interlope din Sorlandet, iar legătura dintre ei era confirmată de 
florile pe care le trimisese la înmormântarea lui Mandt. 

Primii stropi de ploaie se izbiră de fereastră în clipa în care 
Torunn Borg și Espen Mortensen intrară în biroul său, fiecare 
ținând câte un pahar de cafea. Wisting nu văzu niciun motiv să 
se mute cu toţii în sala de ședințe. 

— Bine, spuse el, îndreptându-se de spate. Ce știm acum în 
plus despre Frank Mandt și nu știam de dimineaţă? 

— Singurele rude pe care le are sunt o nepoată și o 
strănepoată, interveni Torunn Borg. Pe nepoată o cheamă Sofie 
Lund. 

Wisting luă pixul de pe birou și îl roti printre degete în timp ce 
asculta. 

— Nu i-am găsit numărul de telefon, așa că m-am dus acolo; 
stă în casa bunicului său, dar nu era nimeni acasă. 

— Ai verificat-o? întrebă Hammer. 

— Au existat doar două cazuri în care poliția a fost sesizată 
pentru violență domestică la locuinţa ei din Oslo, unde locuia 
împreună cu tatăl copilului. Evident, el nu se purta frumos cu ea. 

Wisting încuviinţă și dădu să treacă la alt subiect, dar Torunn 
Borg continuă: 


— Totuși am stat de vorbă cu vecinii. Mi-au spus că Frank 
Manat era acasă în ajun de Anul Nou. Cel puţin după-amiază, 
când deszăpezea. 

— Înseamnă că nu era împreună cu Jens Hummel în taxi, în 
Kristiansand, concluzionă Hammer. 

Ploaia se înteţi în timp ce anchetatorii prezentau ce 
descoperiseră în cursul zilei, dar nimic din ceea ce aflaseră nu 
indica o legătură între Frank Mandt și Jens Hummel. Le lipsea un 
element de legătură. O conexiune. 

Torunn Borg rămase pe scaun după ce ceilalţi părăsiră biroul. 

— A mai fost cineva care s-a interesat la vecini unde era 
Frank Mandt în ajunul Anului Nou, spuse ea. 

— Da? 

— Le-a pus și Line aceleași întrebări. 

Wisting luă iar pixul. În depărtare se auzeau tunetele. 

— Ea și nepoata lui Mandt au fost colege în școala primară, îi 
șopti el. S-au întâlnit din întâmplare în vara aceasta, după 
aproape 20 de ani. 

— Așadar revolverul nu a fost predat în totală anonimitate? 

— Line mi l-a adus, recunoscu Wisting. Sofie Lund l-a găsit 
printre lucrurile bunicului ei și voia să-l arunce în mare. Mă voi 
asigura că amândouă vor veni la secţie. Așa vom avea o 
explicaţie oficială. 

Torunn Borg dădu din cap și mai rămase o vreme pe scaun, 
după care se ridică. 

Wisting se aplecă, își așeză mâinile pe masă și, îngândurat, le 
împreună, ascultând sunetul ploii care lovea în pervazul 
ferestrei. Telefonul îl aduse înapoi la realitate. 

Bărbatul care sună se prezentă drept Ragnvald Hagen de la 
serviciul de amprentare al Kripos. 

Wisting strânse mai tare receptorul. Un apel direct din partea 
serviciului de amprentare însemna, de obicei, că obţinuseră un 
rezultat. 

— Ştii despre donația de bani proveniţi dintr-un jaf? îl întrebă 
bărbatul de la celălalt capăt al firului. 

Subiectul îi era străin lui Wisting. 

— Jaf? 

— A apărut în ziare, îi explică Hagen. Asociaţia Nu drogurilor! 
a primit săptămâna trecută o donaţie anonimă de un milion de 


coroane, dar banii erau pătaţi. Seriile ne-au condus la un jaf 
asupra unui transport de valori comis în Drammen în 2005. 

Un tunet îl făcu pe Wisting să privească pe fereastră. Ploua 
torențial și abundent. 

— Am avut bancnotele aici, pentru verificări, continuă 
expertul în amprentare. Am găsit câteva amprente pe ele, dar 
un model se tot repetă. De aceea te sun. Amprenta îi aparține 
lui Aron Heisel, cel pe care îl aveţi în arest. 

În sfârșit, Wisting putea să dea o utilizare pixului. ÎI ridică și 
luă notițe. 

— Banii provin dintr-un jaf comis în 2005 ai spus? 

— Da, doi paznici au fost atacați în fața unui centru comercial 
din Drammen. Am interpretat informaţia în sensul că Heisel a 
venit în contact cu banii după ce au dispărut din mașina 
blindată. 

— Și banii au apărut acum, sub forma unei donaţii anonime? 

— Da, trimiși prin poștă. 

— Ştii de unde au fost expediaţi? 

— Nu, s-a dovedit imposibil să stabilim sursa. Oficiile poștale 
au renunţat să mai folosească denumirea localităţii pe ștampila 
poștală. 

Un alt tunet făcu să licărească becul din tavan. 

— Vă trimitem o copie a raportului pe cale oficială, 
concluzionă Ragnvald Hagen. Dar este un caz atât de deosebit, 
încât am vrut să te anunţ imediat. 

Wisting îi mulțumi și închise, fără să fie sigur că noua 
informaţie avea să-i ajute în anchetă sau era doar un alt 
element derutant. În orice caz, avea o bănuială de unde 
proveneau banii. 


36. 


Line deschise robinetul de la cadă și turnă sare de baie cu 
generozitate. Încă nu încercase cada cea mare și nouă, 
multțumindu-se să facă doar dus. Acum, norii negrii și ploaia de 
afară o invitau la o baie relaxantă. 

Se dezbrăcă și, cât timp aștepta să se adune apă în cadă, 
puse niște haine la spălat. Apoi reduse intensitatea luminii și 
aprinse o lumânare parfumată, după care intră în apă. Se 
cufundă încet în apa caldă, se lăsă pe spate și oftă fericită. 
Singurul lucru pe care trebuia să-l facă în următoarea jumătate 
de oră era să se relaxeze. 

Spuma de baie avea aromă de scorțișoară și vanilie. Suflă în 
bulele de săpun care îi acopereau sânii și pântecele rotund ca o 
minge. Baloanele tremurătoare se sparseră și lăsară să se vadă 
pielea albă ca laptele. 

Bebelușul lovi și îi reaminti de ceea ce o aștepta. Cu fiecare zi 
care trecea devenea tot mai îngrozită de ziua nașterii. Era o 
frică pe care nu o mai cunoscuse înainte. Se temea de durere, 
de durata travaliului, că nu va fi în stare să o facă, că nu va 
ajunge la timp la spital, de tăieturi, rupturi, că va fi ceva în 
neregulă cu copilul. Era un eveniment pe care nu îl putea 
controla și în care era singură singurică. Aceasta era cea mai 
înfricoșătoare parte a întregii sarcini. 

Se scufundă și mai mult în apă, închise ochii și își eliberă 
mintea în timp ce aburii se ridicau în jurul său. Apoi își băgă 
complet capul sub apă și își ţinu respiraţia mult timp înainte să 
iasă iar la suprafață. 

În casă era liniște. Se auzea doar ploaia de afară și zumzetul 
înfundat al mașinii de spălat și regretă că nu pusese niște 
muzică în surdină. 

Se întinse după burete, dar auzi un sunet care o făcu să se 
oprească. Părea că intră cineva pe ușă. Se gândise să o închidă 
când era în spălătorie, dar uitase complet. 

Rămase complet nemișcată și ascultă, convinsă că auzise 
niște pași. Era sigură că era cineva în casă. 

Apoi auzi o voce familiară: 


— Bună! strigă tatăl ei de pe hol. 

— Bună! răspunse ea. Sunt în cadă. 

— Nu îţi merge soneria, spuse el. 

— Știu. 

— Mai stai mult acolo? o întrebă prin ușa de la baie. 

— De ce? _ 

— Trebuie să vorbesc cu tine, răspunse tatăl ei. Incerc să văd 
dacă pot să pornesc cafetiera. 

Line se aplecă și scoase dopul din scurgerea căzii. 

— Lasă-mă câteva minute, îl rugă ea. 

Trebuie să fi fost ceva important din moment ce nu era dispus 
să meargă acasă și să revină peste o jumătate de oră. 

Își clăti părul, îl masă cu șampon, îl clăti iar și repetă procesul 
cu balsam. Apoi se ridică și ieși cu greutate din cadă. Apa picura 
de pe ea direct pe podea. Luă un prosop și se șterse, după care 
puse pe ea un halat și ieși. 

Tatăl ei era în sufragerie, cu o ceașcă de cafea. Privea cu 
atenţie pervazul proaspăt vopsit al ferestrelor, dar se întoarse 
spre ea când intră în cameră. Avea umerii cămășii uzi de ploaie. 

— Ar trebui să încui ușa, o sfătui el, sorbind din cafea. 

Line încuviinţă. Părul ud îi atârna pe umeri. 

— Eşti bine? o întrebă el, făcând semn cu capul. 

— Totul este în regulă, și cu mine, și cu bebelușul, răspunse 
ea. Doar că îmi este groază de naștere. 

Pe chipul tatăl ei apăru o grimasă de îngrijorare, dar o 
îndepărtă de îndată cu un zâmbet. 

— Totul va fi bine, o asigură el. 

Ea dădu din cap, dar înţelese că și el se gândea la mama ei. 
La cât de ușor ar fi fost totul cu ea alături. 

— Promite-mi că o să fii lângă mine când va veni sorocul, 
spuse ea, simțind că i se strânge stomacul doar gândindu-se la 
asta. Că o să vii cu mine la spital. 

— Desigur, o asigură el, schimbând subiectul. Ce frumos ai 
aranjat! 

Cât timp redecorase, toată mobila ei din Oslo fusese strânsă 
într-o parte a camerei sub o folie de plastic. Acum era aranjată 
în cameră. 

Line îi mulțumi, dar nu era tocmai satisfăcută. 

— Sufrageria asta este mai mare, spuse ea. Până la urmă, va 
trebui să o mai mobilez cu ceva. 


— Este un început bun, îi spuse tatăl ei. 

Line își trecu mână prin păr. 

— Ce vânt te aduce pe aici? îl întrebă ea. 

— Este în legătură cu cazul Hummel, răspunse tatăl ei, 
apropiindu-se de ea. Știi că taxiul a fost găsit într-un hambar din 
Huken? 

— Și că aţi descoperit și o cantitate mare de droguri acolo, 
încuviinţă Line. 

Tatăl ei puse ceașca pe masa din sufragerie. 

— Hambarul era al lui Frank Manat, preciză el. 

Line se încruntă. Câţiva stropi de apă i se scurseră de pe 
frunte. 

— Credeam că este al unui fermier local, spuse ea, 
rememorând ceea ce citise despre caz în presă. 

— Este adevărat că proprietarul este un fermier local, 
confirmă tatăl ei. Mandt îl închiriase pe termen lung, dar nu mai 
trecuse pe acolo de mult timp. 

Line încercă să-și adune gândurile. 

— Crezi că a fost implicat în dispariţie? 

— Un oarecare rol a avut, spuse tatăl ei. Dar a stat mereu în 
culise. Mă îndoiesc că a avut o implicare directă. 

Line își încrucișă brațele, încercând să strecoare ceea ce 
tocmai aflase printre toate celelalte lucruri pe care le știa despre 
Frank Mandt. 

— A fost acasă în ajunul Anului Nou, îi scăpă ei. 

— Dar Jens Hummel a fost în Kristiansand, răspunse tatăl ei. 

Line se așeză pe un scaun. Coastele îi apăsau pe stomac. 

— Ce legătură este între evenimente? 

Tatăl ei se așeză în faţa ei și recunoscu că nu știe. 

— Dar tu și Sofie trebuie să veniţi mâine la secţie să dați 
declaraţii în legătură cu ceea ce știți despre pistol, spuse el. 
Regret, dar v-am acoperit deja prea mult timp. 

Line încuviinţă. 

— Desigur, spuse ea. Sofie este pregătită. 

— Unde l-aţi găsit? se interesă tatăl ei. 

— Era într-un seif, îi explică Line. Era singurul obiect rămas în 
casă când s-a mutat Soţie. Nu era nicio cheie, așa că a chemat 
un lăcătuș să-l spargă. Eram acolo când l-a deschis. 


— Așadar revolverul a fost sub cheie de când Frank Manat a 
murit și până când aţi deschis voi seiful săptămâna trecută? 
rezumă tatăl ei. 

— Cel mai probabil, încuviință Line. Am găsit cheia ieri, în 
tabloul electric. 

Tatăl ei își luă ceașca de cafea. 

— Ce aţi mai găsit în seif? se interesă el. 

Line ezită să răspundă. Îi promisese lui Soţie că nu va spune 
nimănui. 

— Erau bani în el? întrebă el înainte ca ea să spună ceva. 

Line simţi că i se roșesc obrajii și probabil că el observă, 
pentru că îi adresă o altă întrebare. 

— Bancnote pătate? continuă el. 

— l-am promis lui Soţie că voi păstra secretul, îi explică Line. 
Au apărut destule probleme din cauza revolverului. 

— Mai era și altceva în seif? insistă tatăl ei. Ceva ce ar putea 
fi relevant pentru cazul la care lucrez? 

— Doar fotografii și documente personale, răspunse Line. 

Nu era o minciună propriu-zisă, dar știa prea puţine lucruri 
despre cazul Hummel ca să poată aprecia dacă în seif era ceva 
relevant pentru anchetă. 

— Aveţi măcar vreo pistă? întrebă ea ca să evite alte 
întrebări. Aţi găsit vreo urmă în mașină? 

— Avea ascuns sub bord un telefon înregistrat pe un nume 
fals, răspunse el. 

Line se fâțâi pe scaun și se uită la tatăl ei curioasă. Se chinuia 
să găsească o poziţie comodă și își puse o pernă la șale. 

— Toate numerele și mesajele erau șterse, continuă tatăl ei. 

— Dar datele de trafic? 

— Și acele informaţii au dispărut, spuse Wisting, întinzând 
brațele. Toate datele se şterg automat după șase luni. 

— Așadar care este legătura dintre Frank Manat și Jens 
Hummel? 

— Nu am reușit să găsim vreuna, în afară de faptul că taxiul a 
fost găsit în hambarul folosit de Frank Mandt, admise tatăl ei. 

— Cel pe care l-aţi arestat ce spune? 

— Nimic. Refuză să vorbească. 

— Dovezi  criminalistice, atunci? continuă Line şirul 
întrebărilor. Chiar aveţi atât de puţine informaţii pe cât 
sugerează presa? 


Tatăl ei ezită. 

— Vreau să păstrezi confidenţial acest aspect, o rugă el. 

— Sunt în concediu, îi reaminti Line. 

Tatăl ei dădu din cap. Ştia că fiica lui nu avea să divulge 
informaţii care nu erau date publicităţii de către poliţie. 

— În portbagaj au fost descoperite urme de sânge aparţinând 
lui Jens Hummel, spuse el. 

— Deci a fost ucis? concluzionă Line. 

— Cel puţin aceasta este ipoteza de lucru. 

— Dar urme lăsate de ucigaș? 

Tatăl ei se ridică în picioare și se opri în mijlocul sufrageriei, 
având pe chip o expresie resemnată. 

— Tot ce avem sunt niște resturi de rumeguș, spuse el. 

— Rumeguș? repetă Line. De unde provine? 

Tatăl ei se făcu câţiva pași spre ușa casei. 

— Asta ne-am întrebat și noi, spuse el. Verificăm fabricile de 
cherestea și atelierele de tâmplărie, dar, până acum, nu ne-a 
ajutat cu nimic. 

Line se prinse de braţele scaunului și se împinse de pe scaun. 

— Pot să pregătesc ceva de mâncare mai târziu, se oferi ea, 
strângând cordonul halatului. Poţi să treci pe aici să mănânci. 

— Merg în vizită la Suzanne, spuse tatăl ei zâmbind. Una 
dintre angajate fura din casa de bani. A fost prinsă cu mâţa-n 
sac ieri și Suzanne are nevoie să vorbească cu cineva. 

Line îl conduse pe tatăl ei la ușă și îl petrecu din priviri cât 
timp merse prin ploaie cu spatele adunat până urcă în mașină. 
Ei îi plăcea Suzanne și se întristase când relația dintre ea și tatăl 
ei încetase. Tatăl ei avea nevoie și de un alt scop în viaţă pe 
lângă muncă. Era bine pentru el că încă mai ţineau legătura. 


37. 


Suzanne locuia într-un apartament aflat deasupra cafenelei, 
iar Wisting nu mai fusese acolo până acum. O scară abruptă 
care pornea din curtea din spatele cafenelei îl conduse sus, în 
dreptul unei uși ce scârțâia ușor și într-un frumos apartament cu 
parchet laminat și tapet cu motive florale. 

Mută o pătură și o pernă și se așeză pe un fotoliu de piele. 
Probabil că lucarnele lăsau să pătrundă multă lumină, dar cerul 
de deasupra lor era acoperit de nori de ploaie albaștri-cenușii. 
Drept urmare, Suzanne aprinsese lumânări mai mari și mai mici 
pe care le aranjase pe masă. 

Din chicineta modestă, aduse cafea și un platou cu tort de 
caramel din care Wisting se servea de fiecare dată când 
poposea la cafeneaua de la parter. 

— Nu era ea, spuse Suzanne și se așeză. 

— Mmm? 

Suzanne Îi turnă cafea în ceașcă. 

— Nu era cine bănuiam eu, îi explică ea. Nu era Unni, ci una 
dintre celelalte fete. 

— Cine? 

— Nina. A lucrat în ambele seri în care ai fost și tu acolo. 

Wisting își amintea de ea. O fată blondă, tunsă scurt, care 
părea mai timidă decât colegele ei de tură. 

— Eram convinsă că e Unni, continuă Suzanne. Făcea multe 
greșeli la casa de marcat, dar presupun că nu prea se descurcă 
cu butoanele. 

Wisting sorbi din cafea. Era mai bună decât cea de la cafenea. 

— Cum a reușit? întrebă el. Le-am urmărit pe toate și nu am 
observat nimic în neregulă. 

— Era destul de simplu, răspunse Suzanne. Casa de marcat 
are o funcţie cu care poți verifica preţul diverselor băuturi. Prin 
urmare, în loc să încaseze o băutură, ea verifica preţul. Atunci 
suma apare pe ecran și, pentru client, era același lucru. 

— Dar trecea banii în contabilitate? 

— A explicat totul, încuviință Suzanne. Când intra în tură, 
punea un pumn de alune în buzunarul drept al pantalonilor. De 


fiecare dată când nu încasa preţul unui anume produs, muta o 
alună în buzunarul stâng. La finalul serii le număra, rămânânau-i 
doar să calculeze cât putea să ia din casa de marcat fără să fie 
observată. 

— Inteligent, comentă Wisting. 

— A recunoscut totul. Și-a dat demisia și a spus că îmi va 
returna toată suma. 

— Atunci măcar n-o să mai ai și alte probleme. 

Un fulger sfâșie cerul nopţii, urmat de un tunet. Suzanne se 
ridică și scoase din priză televizorul și computerul. Rămase în 
picioare, își duse mâna la ceafă și își îndreptă părul strâns într- 
un coc. Îi reaminti lui Wisting de clipele în care își lăsa părul liber 
înainte să facă dragoste. De zâmbetul ei ștrengăresc ce i se ivea 
în timp ce părul îi dansa pe umeri. 

— Cum merge cazul Hummel? îl întrebă ea și se așeză. 

— Nu știu, recunoscu el. 

— Mă bucur că ţi-ai făcut timp să mă ajuţi, spuse ea. 

Wisting zâmbi. 

— E posibil să mă fi ramolit puţin când vine vorba de 
supraveghere operativă. 

— Chiar și așa, îi răspunse ea tot cu un zâmbet. Mă bucur că 
ţi-ai făcut timp. 

Continuară să discute, așa cum făceau pe vremea când erau 
împreună. Despre oamenii pe care i-au cunoscut, cărțile pe care 
le-au citit de când se văzuseră ultima dată și filmele pe care nu 
au apucat să le vadă. 

În toiul discuţiei se întrerupse curentul. Niciunul nu spuse 
nimic despre întuneric, rămânând așezați în tăcere. Flăcările 
lumânărilor din jurul lor aruncau umbre tremurătoare prin 
încăpere și se reflectau în ochii ei. Chipul îi arăta puţin altfel în 
lumina difuză: dintr-odată părea tristă și îngândurată, aproape 
ca și cum ar fi plâns. 

Suzanne clipi și-și strecură mâna în mâna lui. 

Wisting își aminti cum era să se trezească lângă ea în fiecare 
dimineaţă, gândindu-se că renunţase prea ușor la relaţia lor. 
Mulți ani, în viața lui nu fusese decât o singură femeie. După ce 
murise Ingrid, nu-și imaginase că mai era loc pentru altcineva. 
Suzanne apăruse cu totul pe neașteptate în viaţa lui și, când 
plecase, îi luase cu ea și o frântură din inimă. 


Suzanne își drese vocea și era pe cale să spună ceva când 
telefonul lui începu să sune undeva, în buzunarul pantalonilor. 
Wisting se gândi să-l lase să sune, dar îl scoase și răspunse. 

Era Christine Thiis. 

— Ești la birou? îl întrebă ea. 

Wisting își drese vocea. 

— De ce? 

— Nu ai aflat? îl întrebă. L-au găsit pe Jens Hummel. 


38. 


Ploaia cădea pieziș în fața mașinii. Ștergătoarele șuierau și 
întindeau apa pe parbriz, cu tot cu rămășițele insectelor moarte. 

Cadavrul fusese găsit la ferma Brunla, pe o fostă moșie aflată 
la nord-vest de Stavern. Ferma avea o istorie îndelungată, care 
începea înainte de epoca vikingilor. Ferma și terenul fuseseră 
moștenite de marile familii din zonă, pământul fiind împărţit în 
loturi, iar ferma, părăsită în cele din urmă. La jumătatea anilor 
1970, fusese înfiinţat un centru de echitație important, unde o 
dusese și Wisting pe Line de câteva ori, până când ea ajunsese 
la concluzia că n-o pasionează călăria. 

Wisting viră și ieși de pe drumul principal. O parte din apa de 
ploaie se evapora din cauza solului încălzit și învăluia ferma într- 
un văl cenușiu. 

Curtea din faţa clădirii principale era plină de noroi, iar 
mașina derapa dintr-o parte în alta pe suprafaţa alunecoasă. 
Wisting o luă pe urmele lăsate de vehiculele mai mari și mai 
grele venite înaintea lui, care-l conduseră pe lângă grajduri. 

In spatele acestora se aflau trei mașini de poliţie și un tractor 
de mari dimensiuni. Tot acolo era și Espen Mortensen, venit cu 
mașina folosită de criminaliști. 

Wisting ieși în ploaie, iar picioarele i se afundară în noroi. 

Grajdurile ar fi trebuit tencuite din nou. Buruienile înalte 
crescuseră de-a lungul pereţilor albi, iar tencuiala se desprindea 
în bucăţi mari. Mai multe ferestre erau sparte. De pe acoperiș 
lipseau bucăţi de ţiglă și un jgheab era desprins, așa că apa de 
ploaie se scurgea pe zid. 

Poliţiștii erau strânși în semicerc în jurul rămășițelor unei 
gropi pentru depozitarea bălegarului ce părea să fi fost 
răsturnat peste marginea pasarelei grajdului. 

Tractorul avea motorul pornit. Cupa era ridicată și, în lumina 
farurilor, ploaia părea să cadă în fâșii strălucitoare. Wisting 
inspiră profund aerul umed și își șterse apa de pe față. 

Trupul era întins pe lângă peretele de cărămidă, acoperit încă 
pe jumătate cu rumeguș și bălegar de cal. 


Undeva, în grajd, necheză un cal; din depărtare îi răspunse un 
altul. 

Rămășițele în descompunere erau spălate de apa ploii. Mare 
parte din cadavru dispăruse. În ceea ce mai rămăsese din 
grămada de bălegar, Wisting observă urme lăsate de șobolanii 
care se cățăraseră până la el. Se părea că de pe gât și cap 
carnea fusese roasă. În alte locuri se întrezăreau doar câteva 
rămășițe de os înnegrite. 

Wisting se îndreptă spre cel mai apropiat poliţist și îi salută 
făcând semn cu capul, fără să se adreseze cuiva anume. Incerca 
doar să-și imagineze șirul evenimentelor. 

Taxiul cu Jens Hummel în portbagaj venise în spatele 
grajdului, se oprise în dreptul grămezii de bălegar și poate că 
dăduse în marșarier. Apoi Hummel a fost scos, după care a fost 
acoperit cu bălegar. Toate puteau fi făcute fără ajutor, de o 
singură persoană. 

— Cine l-a găsit? întrebă el. 

— Îngrijitorul grajdului, răspunse unul dintre polițiști, arătând 
cu degetul spre un bărbat în salopetă, care se adăpostise de 
ploaie la capătul pasarelei grajdului. 

Wisting urcă pe pasarelă și se opri lângă el în dreptul intrării. 
Caii din grajd își întoarseră privirile și se uitau la el din boxele 
lor. Își ciuliră urechile, simțind că se petrecea ceva deosebit. 

Îngrijitorul era un tip înalt și zvelt, la vreo 50 de ani. 

— Este aici de mult timp, spuse el înainte să apuce Wisting să 
întrebe ceva. De la începutul iernii. 

— Probabil că ai dreptate, zise Wisting dând din cap. 

— Împrăștiem bălegarul pe câmp, explică îngrijitorul. Nu 
curățăm mereu totul, dar chiar înainte de Crăciun îl folosisem 
aproape pe tot. Apoi am mai luat câteva lopeţi în timpul 
vacanței de iarnă și alte câteva când a început să se topească 
zăpada, în martie, dar atât de mult ca astăzi nu am mai folosit 
din decembrie. 

Sub ei, polițiștii în uniformă asigurau perimetrul în timp ce 
Mortensen ridica un cort pentru cercetarea locului crimei, astfel 
încât să rămână uscat și ferit. Îl aștepta o muncă anevoioasă. 
Una era să recupereze cadavrul, dar să verifice cu temeinicie 
împrejurimile în căutarea altor urme era cu totul altceva. 

— Cum este aici în timpul iernii? se interesă Wisting. 


— Deszăpezesc o zonă din jurul grajdurilor până sus pe 
pasarelă, răspunse bărbatul. Până la grămada de bălegar. Poţi 
să mergi cu mașina până acolo. 

— Cine l-ar fi putut lăsa acolo? 

Jern îngrijitorul ridică din umeri. 

— Oricine, răspunse el. Nu este nimeni aici după ora 10 seara, 
mai puţin atunci când decide vreuna dintre fete să doarmă aici. 

Wisting se uită în interiorul grajdului, unde aerul era cald și 
înăbușitor, iar câţiva porumbei murdari se adunaseră sub 
acoperiș. 

— Nu ar trebui să cunoști locurile ca să te gândești că poți 
ascunde un cadavru aici? 

Îngrijitorul își întoarse privirea de la poliţiştii în uniformă și se 
uită direct în ochii lui Wisting. 

— Nu știu ce s-a întâmplat, spuse el umezindu-și buzele cu 
limba. Dar de un lucru sunt sigur. Nimeni de aici nu a făcut așa 
ceva. 

În interiorul grajdului, caii se foiau neliniștiţi. Wisting nu mai 
spuse nimic. Câţiva curioși se adunaseră dincolo de barieră și îi 
urmăreau pe polițiști - trei tinere cu cizme de călărie, un bărbat 
cu un câine și doi băieţi pe biciclete. Se dădură la o parte în 
clipa în care pe terenul noroios se ivi o mașină fără însemne. La 
volan era Nils Hammer, iar în dreapta se afla Christine Thiis. 

Wisting cobori din nou la locul descoperirii și se înghesui 
împreună cu cei doi colegi ai săi sub cortul pe care îl ridicase 
Espen Mortensen. Mirosea a bălegar cald și a urină, dar acum se 
putea simţi și duhoarea cadavrului. 

— Ce ne poţi spune? întrebă Christine Thiis. 

— Evident, acesta este Jens Hummel, răspunse Mortensen, 
deși era prea devreme să fie sigur. Totul se leagă. Atât din 
perspectiva temporală, cât și din ce a rămas din hainele cu care 
era îmbrăcat. 

— Și rumegușul, le aminti Hammer, lovind cu piciorul în 
pământ. 

— Împrăștie bălegarul pe câmp, le explică Wisting făcând 
semn cu capul spre tractor. În decembrie, înainte să ningă, a 
fost ultima dată când au folosit toată grămada de bălegar. 

— Ce distanţă este de aici până la ferma unde i-am găsit 
mașina? întrebă Christine Thiis. 

— Aproape doi kilometri. 


— Ar fi trebuit să ne gândim, interveni Hammer. Adică în câte 
locuri poți ascunde un cadavru în toiul iernii și, în același timp, 
să duci rumeguș în mașină? 

Wisting nu credea că se pot învinovăţi că nu găsiseră 
ascunzătoarea mai devreme. 

— Nu am luat în calcul aspectul ăsta, spuse el. Dar criminalul, 
da. Ce ne spune asta? Cunoaște locul? A mai fost aici? Locuiește 
în apropiere? Ține un cal în grajdul de aici? Sau este un loc 
peste care a dat din întâmplare? 

Erau multe întrebări. Răspunsurile aveau să apară doar după 
câteva zile de muncă de rutină. 

Mortensen își pregăti aparatul foto. Avea să rămână acolo 
peste noapte. Urma să răscolească tot perimetrul împrejmuit, ca 
un fermier care ară câmpul, ca să fie siguri că nu le scapă ceva. 

Wisting își strânse haina în jurul gâtului. 

— Eu am terminat aici, spuse. 

— Vin cu tine, zise Christine Thiis. 

Merseră împreună spre mașină, salutându-i din cap pe 
polițiștii care urmau să păzească zona pe timpul nopţii. 
Pământul umed li se lipea de pantofi. 


39. 


În dimineaţa următoare, Wisting se hotărî să ocolească puțin 
și să n-o ia pe șoseaua de pe coastă de la Stavern la secția de 
poliţie din Larvik. În drum, se opri la ferma Brunla. 

În cursul nopţii, ploaia se oprise. Norii se îndepărtaseră și 
soarele dimineţii uscase deja mare parte a noroiului. 

Parcă mașina și se îndreptă spre perimetrul închis. Espen 
Mortensen stătea în dreptul portierei mașinii tehnicienilor 
criminaliști, având lângă el un termos și ronțăind dintr-un 
sandviș. Păsărelele cântau în copaci și primele fete care 
îngrijeau grajdurile cailor se îndreptau spre pasarelă. 

— A fost o noapte lungă? îl salută Wisting. 

— Aproape s-a terminat, îi răspunse Mortensen, luând un 
pahar de hârtie. 

Îl umplu cu cafea din termos și i-l oferi lui Wisting. 

— Ai aflat ceva în plus? întrebă Wisting, acceptând cafeaua. 

— A fost împușcat, răspunse Mortensen. 

Cafeaua era fierbinte. Wisting rămase nemișcat, mușcând din 
marginea paharului. 

— Mașina mortuară l-a luat pe la ora 5, continuă Mortensen 
uitându-se la ceas. Ar trebui să fie pe masa de autopsie peste o 
oră, dar din ce am văzut a fost împușcat de două ori din spate. 

Criminalistul se întinse să ia aparatul foto din geanta aflată în 
spatele său. 

— Cadavrul nu era într-o stare de descompunere chiar așa de 
avansată, continuă el. Pe vremuri, rumegușul era folosit pentru 
izolare și conservare. 

Afișă o fotografie pe display-ul generos și îl ţinu mai sus, ca să 
poată vedea și Wisting. Înfăţișa partea din spate a craniului, cu 
un orificiu de mărimea unei monede de o coroană. Rana era 
înconjurată de așchii de os din craniu și era umplută cu o 
substanță vâscoasă nedeslușită. 

Mortensen mută la o fotografie care surprindea o ruptură în 
jacheta decolorată, aproximativ la mijlocul distanței dintre 
omoplați. 


— Semnele unei execuţii, comentă el lăsând aparatul foto 
deoparte. 

Wisting luă o gură de cafea. Câteva muște roiau în jurul său. 

— Altceva? întrebă el, încercând să gonească muștele. 

Mortensen confirmă printr-un semn al capului și ocoli mașina. 
Wisting îl urmă. 

— Avea portofelul în buzunarul drept de la spate, spuse 
Mortensen ridicând o pungă de pe podea, din spatele mașinii. 

Portofelul era din piele neagră și se umflase la margini. 
Conţinutul fusese pus în alte pungi. Wisting o ridică pe cea în 
care era permisul de conducere. Plasticul cu care era laminat 
permisul avea goluri de aer, dar numele scris pe el era perfect 
lizibil: Jens Hummel. 

— Mai este ceva aici din care să aflăm mai multe? îl întrebă 
Wisting, uitându-se la celelalte pungi, dintre care una conţinea 
câteva bancnote. 

— Doar lucrurile obișnuite, spuse Mortensen. Carduri bancare, 
permisul de conducere și chitanţe. 

Un cal necheză în grajdul din spatele lor. 

— În celelalte buzunare mai avea ceva? întrebă Wisting 
înainte să mai ia o gură de cafea. 

Mortensen clătină din cap. 

— Dar am făcut doar o verificare superficială, sublinie el. Vor 
verifica mai amănunţit când vor face autopsia. 

Wisting făcu un pas în lateral și arătă spre o cutie cu plicuri 
mici maronii, marcate cu numere individuale. 

— Astea ce sunt? se interesă el. 

Mortensen luă cutia în mână. 

— Gumă de mestecat, răspunse. Cel mai probabil, nu are 
nicio legătură cu cazul. Am găsit peste 20 de cocoloașe. Probabil 
că fetele de la grajd le-au aruncat în rumeguș și s-au amestecat 
cu bălegarul rânit cu lopata. 

Două fete purtând cizme cu carâmb înalt, fiecare ţinând câte 
un cal de căpăstru în timp ce coborau pe pasarelă, șoptiră ceva 
între ele, după care încălecară și se îndreptară spre unul dintre 
tarcuri. 

Wisting goni o muscă, după care strivi în mână paharul de 
cafea și îl aruncă într-un sac de gunoi care era deja plin cu 
mănuși de unică folosinţă și alte echipamente de protecţie. 


— Du-te acasă și culcă-te, îl sfătui el, aruncând o ultimă 
privire la descoperirile făcute de criminaliști în timpul nopţii. Nu-i 
nevoie de un raport urgent pentru nimic din toate astea. 


40. 


Evident, presa întorsese pe toate părțile cazul. Christine Thiis 
oferise informaţiile obiective cu privire la împrejurările în care 
fusese descoperit cadavrul, precizând că pentru stabilirea 
cauzei morţii și identităţii trebuiau să aștepte rezultatele 
autopsiei. La întrebarea dacă poliția presupunea că trupul 
neînsuflețit îi aparţinea lui Jens Hummel, evitase să dea un 
răspuns direct, declarând doar că era singurul bărbat declarat 
dispărut în district. 

Wisting ajunse la ziarul unde fusese publicat un interviu cu 
bunica lui Jens Hummel, care solicita poliţiei răspunsuri cu 
privire la ce i se întâmplase nepotului său. Nu credea că Jens 
plecase de bunăvoie. El era afectuos și grijuliu, preciză ea și 
accepta cu greu ideea că i-ar fi dorit cineva răul. Era un băiat 
bun, cu o inimă generoasă și un dezvoltat simţ ai dreptăţii. 

Întotdeauna era dificil să oferi familiei și rudelor informaţii 
despre evoluţia unui caz înainte să prindă de veste presa. Jens 
Hummel avea doar o bunică, o femeie de 83 de ani, care, din 
fericire, nu avea internet, dar curând avea să afle și detaliile cu 
privire la cadavrul găsit la ferma Brunla. Se cuvenea să fie 
informată acum. 

Erna Hummel dăduse o declaraţie poliţiei în primele momente 
ale anchetei, dar asta se întâmplase înainte să se afle despre 
călătoria lui Jens Hummel la Kristiansand în ajunul Anului Nou. 
Erau nevoiţi să o întrebe ce își amintea despre acea noapte. In 
același timp, în interviul acordat presei, ea dăduse detalii despre 
care nu pomenise în discuţia cu poliția. Descrierea lui Jens 
Hummel făcută de bunica lui, ajuta la susţinerea unei ipoteze 
șubrede pe care Wisting nu dorise până la acel moment să o 
dezvăluie colegilor săi. O rugă pe Torunn Borg să-l însoţească în 
vizita la azilul de bătrâni unde stătea bunica lui Hummel. 

Nu exista o procedură standard pentru a da cuiva vești triste. 
Trebuia să se adapteze situației și circumstanțelor. 

Wisting se așeză pe o sofa din catifea verde și ascultă în timp 
ce Torunn Borg conducea discuţia. Mai era prezent și unul dintre 
angajaţii azilului. 


Torunn Borg folosi cuvinte simple, dar transmise mesajul 
corect și cu empatie. 

Erna Hummel era pregătită pentru ce avea să urmeze. Primi 
vestea aparent cu calm, dar părea că nu mai are suflu. 

Bătrâna pierduse multe la viaţa ei, se gândi Wisting. Mai întâi 
copiii, iar acum îi supravieţuise și singurului ei nepot. Nu mai 
avea pe nimeni. 

Ea privi în jos, la mâinile așezate în poală, ale căror riduri, 
pete maronii și vene vineții îi trădau vârsta înaintată. Degetele îi 
tremurau în timp ce mototoleau o batistă. 

Wisting preluă discuţia. 

— Am mai aflat ceva în plus faţă de data trecută, spuse el. 
Credem că Jens Hummel era în legătură cu un bărbat pe nume 
Frank Mandt și că acesta a fost implicat cumva. 

Erna Hummel își apropie sprâncenele, ca și cum se concentra 
să-și aducă aminte. Ochelarii îi alunecară puţin pe nas. 

— Nu îmi spune nimic acest nume, spuse ea, întinzându-se 
încet spre un pahar cu apă de pe masa dintre ei. 

— Dar Phillip Goldheim? încercă Wisting. 

Urmă o altă pauză, ca să îi dea răgaz să-și amintească. Erna 
Hummel duse paharul în dreptul gurii. Mâna îi tremura. Vărsă un 
pic de apă, care o luă în jos pe încheietura mâinii, pe sub 
mâneca bluzei, dar ea nu păru să bage de seamă. 

— Nu, spuse ea după ce înghiţi apa. Nu cunosc nici acest 
nume. 

Asistenta o ajută să pună paharul înapoi pe masă. 

— Locuiește în Kristiansand, îi explică Wisting. Știţi dacă Jens 
avea cunoștințe pe acolo? 

Erna Hummel se încruntă iar în timp ce se gândea. 

— Nu, repetă ea, clătinând din cap. 

— Ultima dată a fost acolo în ajunul Anului Nou, spuse 
Wisting. 

— Atunci înseamnă că lucra, zise Erna Hummel hotărâtă. El 
mereu era la volan când alţii voiau să nu facă nimic. Se ocupa 
el. În Ajunului Crăciunului și așa mai departe. Și în ajunul noului 
an. A doua zi a venit să mă viziteze. 

— De Anul Nou? 

Erna Hummel confirmă. 

— A adus un tort, le explică ea. Am stat aici și am mâncat. 

— Ce v-a povestit? 


— De parcă mi-aș aminti. Poate că despre anul care s-a scurs. 
Nu știu. Am ascultat mesajul de Anul Nou al prim-ministrului, dar 
mare parte din timp a stat pe telefon. 

Wisting se aplecă în faţă spre ea. 

— Asta poate fi important, spuse el. Știţi cu cine vorbea? 

— Nu vorbea cu nimeni, preciză Erna Hummel. Citea știrile și 
de-astea. Putea să citească de pe telefon. 

Torunn Borg interveni: 

— Era interesat de vreo știre anume? 

Erna Hummel își împreună mâinile firave în poală. 

— Nu, răspunse ea. Era preocupat de toate nedreptăţile din 
lume. Și prim-ministrul a amintit de ele. 

Wisting se gândi să o întrebe despre crima de Anul Nou, dar 
era o întrebare ajutătoare care putea să o îngrijoreze. 

— Am înţeles că așa era el, spuse el în schimb. Bun și corect. 

— Semăna cu tatăl lui, încuviinţă ea și Wisting putea să vadă 
în privirea ei că se gândea la vremurile trecute. Din cauza asta 
nu l-au dorit în echipa de fotbal. Era talentat la fotbal, dar, dacă 
arbitrul făcea vreo greșeală și acorda mingea echipei lui fără să 
o merite, spunea că mingea trebuie să ajungă la ceilalți. 

Wisting dădu din cap și o alină rostind expresia folosită de 
Erna Hummel în timpul interviului pentru presă. 

— Era mărinimos? 

Pe chipul bătrânei se ivi un zâmbet reținut. 

— Era un băiat bun, încuviință ea. O dată, mama lui l-a dus la 
magazinul de jucării. Își dorea un camion de pompieri cu 
luminiţe și o scară pe plafon. Primise niște bani de la mine, dar 
pe majoritatea îi economisise el. Când au ajuns la magazin, mai 
rămăsese un singur camion de jucărie. Când trebuiau să 
plătească, a mai venit un băiat care își dorea același lucru. Lui 
Jens i-a părut atât de rău pentru el, încât l-a lăsat să cumpere 
camionul în locul său. 

Erna Hummel se întinse iar după paharul de apă. 

— Dar așa era și tatăl lui, spuse ea, bând din pahar. Credul și 
prost. Nu putea să refuze pe nimeni. Nu este întotdeauna o 
virtute. 

Asistenta îi luă paharul din mână, în timp ce Erna Hummel își 
închise ochii și oftă profund. 

— Cred că ajunge pentru moment, spuse asistenta, uitându- 
se la Wisting. De obicei Erna doarme puţin la această oră. 


Wisting acceptă și se ridică în picioare. 

— Trebuie să mai veniţi, îl rugă Erna Hummel. 

In timpul discuţiei, vocea îi devenise aspră și răgușită. 
— Trebuie să mai veniţi, să îmi spuneţi ce s-a întâmplat. 
— Vom reveni, o asigură Wisting. 


41. 


Raportul preliminar al autopsiei sosi la ora 14:30. Identitatea 
persoanei decedate nu fusese încă stabilită, dar victima era 
descrisă drept un bărbat cu vârsta cuprinsă între 30 și 40 de ani. 
Cauza morţii se potrivea concluziilor trase de Espen Mortensen. 
Se presupunea că plaga împușcată din spate fusese produsă 
prima. Lovise coloana vertebrală, secţionând nervii și mușchii, 
dar probabil că nu fusese fatală. Cel de-al doilea glonț intrase 
prin partea inferioară a osului parietal și ieșise prin osul palatin. 
Distrusese porțiuni mari din creier, ucigându-l pe loc. Se estima 
că moartea survenise într-un interval cuprins între patru și opt 
luni în urmă. Data oficială avea să fie stabilită pe baza 
informațiilor obiective și după identificarea decedatului prin 
efectuarea analizei ADN. In realitate, aceasta însemna că pe 
piatra funerară a lui Jens Hummel avea să scrie 6 ianuarie, data 
la care dispăruse. 

Cel mai interesant aspect din raport era la ultimul punct. În 
cavitatea toracică se descoperise un glonţ de armă. Nu era 
oferită nicio descriere suplimentară, dar proiectilul fusese predat 
reprezentantului Kripos prezent în timpul autopsiei. 

Wisting răsfoi prin notițe și găsi numele lui Erik Fossli, 
expertul în armament care îl sunase de la Kripos și îi spusese că 
revolverul pe care i-l adusese Line fusese folosit într-un caz de 
omucidere. 

Se arătă foarte disponibil în momentul în care Wisting se 
prezentă: 

— Au apărut ceva noutăţi cu privire la revolverul folosit în 
Kristiansand? întrebă Fossli. 

— Nu sunt sigur, răspunse Wisting. Dar astăzi a fost efectuată 
o autopsie. 

Interlocutorul citise, evident, presa. 

— Taximetristul, interveni el. 

— Cel mai probabil, confirmă Wisting. Încă nu a fost 
identificat, dar în trupul său a fost găsit un glonț. 

— Ce fel de glonţ? 


— Nu am alte detalii, îi sublinie Wisting. Dar cei de la 
medicină legală l-au trimis la voi. Am sunat doar să mă interesez 
cât de repede îl puteţi verifica. 

— Inţeleg, răspunse Fossli. Se pierde mult timp cu procedurile 
de înregistrare. Formularele trebuie completate în mai multe 
exemplare înainte să plece cu poșta internă. Mă duc direct la cei 
care se ocupă cu identificările, să mă interesez cine a participat 
la autopsie, ca să iau proiectilul de acolo. Probabil că te voi suna 
mâine-dimineaţță. 

Wisting îi mulțumi, închise telefonul și rămase așezat cu el în 
mână. Cazul Hummel devenise oficial caz de omucidere. Se 
gândi să-l sune pe Ryttingen în Kristiansand să-l informeze, ca 
să se răzbune pentru aroganţa cu care fusese tratat, dar se 
răzgândi. Procesul lor începea luni. 


42. 


Line stătea în soare, în faţa secției de poliţie. Interogatoriul lui 
Sofie dura mai mult decât al ei. Stabiliseră dinainte ce să 
declare. Nu era vorba să mintă sau să ascundă informații, ci să 
omită detaliile. Seiful lui Frank Mandt conţinea documente 
privind mare parte a activităţilor sale infracţionale și a cercului 
relaţional. Chiar și la șase luni de la moartea sa, informaţiile 
aveau să fie valoroase pentru poliţie, dar Sofie nu dorea să se 
afle despre ele. Nu din cauză că nu voia să întineze memoria 
bunicului său, ci din cauza neplăcerilor care aveau să urmeze 
dacă ieșeau toate la lumină. Bunicul ei îi provocase destulă 
tristeţe și durere câtă vreme trăise. Nu trebuia să continue și 
după moartea sa. 

Line o înțelegea, dar, în același timp, simţea că nu îi este 
complet loială tatălui ei. 

Stabiliseră să spună totul în legătură cu revolverul și cu 
bancnotele marcate. Tatăl ei știa deja despre ele. Dacă poliţia 
urma să se intereseze de restul lucrurilor din seif, Line avea să 
răspundă că decizia îi aparţinea lui Sofie, iar Sofie urma să 
spună că se debarasase de ele. În realitate, era o minciună. 
Documentele erau încă în seif. 

Nimeni nu pusese această întrebare, cel puţin nu lui Line. Se 
părea că detectivii erau mai curând interesaţi să obțină 
declaraţii cu privire la ceea ce știau deja. 

Line se uită în sus la clădirea din cărămidă. Tatăl ei era acolo, 
undeva, în căutarea persoanei sau persoanelor care Îl 
omorâseră pe Jens Hummel. Aparent, el credea că există o 
legătură între cele două cazuri. 

Nu mai vorbiseră de când fusese descoperit cadavrul și nu 
voia să dea ochii cu el după interogatoriu. 

În activitatea ei de jurnalist de investigaţie scrisese multe 
articole despre cazuri în care suspecții își coordonaseră 
declaraţiile. De obicei, aceasta însemna că au ceva de ascuns, 
cel puţin așa lăsau impresia, că minţiseră poliţia și prezentaseră 
un alt curs al evenimentelor decât cel real. Complicitatea era 


dăunătoare pentru anchetă, dar și pentru persoana care, în cele 
din urmă, era prinsă cu minciuna. 

Ușile de la intrarea în secţia de poliţie se deschiseră și Sofie 
ieși, cu Maja în căruț. 

Line se ridică. 

— Cum a fost? o întrebă. 

Sofie ridică din umeri. 

— Bine, dar nu a fost confortabil. Au întrebat tot felul de 
lucruri despre Bătrân, ca și cum l-aș fi cunoscut. Nu am putut 
răspunde la nicio întrebare. 

— Mergem la o cafea? sugeră Line. 

— Bucuroasă. 

Se îndreptară spre piaţetă. Sofie primi un telefon și Line 
preluă căruţul. Simţea că abia așteaptă să împingă propriul ei 
căruț pentru bebeluşi și își dădu seama că trebuie să cumpere 
unul. Poate că Sofie putea să o însoţească la magazin. 

Line manevră căruţul în curtea care aparținuse cândva 
atelierului unui geamgiu. Sofie era la câţiva metri în spate, 
vorbind la telefon. 

Alese o masă unde căruţul putea să stea lângă ele, la umbră. 
Sofie închise telefonul și se așeză de cealaltă parte a mesei. 

— Era avocatul meu, preciză ea. 

— Ai angajat un avocat? 

— Nu pentru asta, spuse Sofie, făcând semn cu mâna spre 
secția de poliţie. Este un avocat de divorţuri. Săptămâna 
viitoare trebuie să merg în Oslo, la o întâlnire despre 
responsabilitatea părintească și drepturile de vizită. Apropo, poți 
să ai grijă de Maja? Nu vreau să o iau cu mine la astfel de 
întâlniri. 

— Desigur, zâmbi Line și se aplecă peste căruț. 

O chelneriţă se apropie de ele, iar Sofie luă meniul oferit de 
aceasta. 

— Ți-au spus mai multe despre ce se întâmplă? o întrebă pe 
Line. Adică tu ai lucrat la astfel de lucruri în presă și știi câte 
ceva despre cum gândește poliția. 

Line aşteptă să plece chelneriţă. 

— Am impresia că se gândesc că ar fi o legătură între crima 
comisă de Anul Nou și cazul Hummel, răspunse ea. 

— De ce? 


— Arma crimei din Kristiansand a fost găsită în seiful bunicului 
tău, iar mașina lui Jens Hummel a fost descoperită în hambarul 
lui. 

— Poate are vreo legătură cu Phillip Goldheim? spuse Sofie în 
timp ce parcurgea meniul. 

— Cu cine? 

Sofie ridică privirea. 

— Nu te-au întrebat? 

— Nu, cine este? 

— Un tip din Kristiansand. Voiau să știe dacă Bătrânul îl 
cunoștea, dar nu am știut să răspund. Nici nu am auzit, nici nu 
am văzut numele ăsta până acum. 

Citi pe diagonală meniul. 

— Tu ai auzit de el? 

Line clătină din cap. 

— Cred că o să iau o salată de pui, continuă Sofie. Tu? Line 
lăsă meniul pe masă. 

— Și eu, zâmbi ea. Când ai nevoie de bonă? 

— Joi. 


43. 


Wisting luă bolul din cafetieră înainte să se fi scurs toată apa, 
iar filtrul bolborosi și apoi aruncă stropi care sfârâiră pe plita 
încinsă cât timp își turnă el cafea în cană. Avea o ușoară 
migrenă, cum se întâmpla mereu când dormea puţin. 

Christine Thiis intră în sala de ședințe. O salută ridicând cana 
și o întrebă dacă vrea o cafea, dar ea clătină din cap. 

— Inspectorul-șef este în biroul meu, spuse ea. Vrea să stea 
de vorbă cu tine. 

Wisting așeză bolul la loc și o urmă în biroul din capătul 
holului. 

Inspectorul-șef Ivan Sundt era așezat pe scaun și îl salută 
doar dând din cap. Avea biroul în Tansberg, alături de restul 
structurii administrative și de conducerea poliţiei districtului. 
Rareori bătuse drumul de o jumătate de oră cu mașina până la 
secția de poliţie din Larvik. 

Sundt era al șaptelea inspector-șef sub care lucra și fusese 
prezentat ca un lider capabil să observe provocările cu care se 
confrunta poliţia din punct de vedere social și să facă 
modificările necesare pentru misiunile viitoare. Una dintre 
primele lui măsuri a fost o restructurare care a avut ca efect 
mutarea resurselor interne din cadrul departamentelor de 
investigare în cele de protecţie și intervenţii în situaţii de 
urgenţă. Wisting înțelegea dorința de a avea o poliţie mai 
vizibilă și prezentă, dar fiecare caz, grav sau nu, devenea rapid 
o chestiune de documentare serioasă, orice pistă necesitând 
verificări și personal dedicat pentru efectuarea acestora. 

— Am venit să aflu cum stau lucrurile în cazul Hummel, 
preciză inspectorul-șef. Era nesoluţionat când am preluat funcţia 
și la fel este și acum. După jumătate de an. 

Wisting se așezase pe unul dintre fotoliile pentru oaspeţi, 
ținând cana de cafea în mână. 

— A fost unul dintre cele mai dificile cazuri cu care ne-am 
confruntat, recunoscu Wisting. 

— Acum a fost găsit cadavrul, continuă inspectorul-șef. Nu 
asta așteptați? 


— Ne oferă unele răspunsuri, încuviinţă Wisting. În același 
timp, apar noi întrebări. 

— Aveţi vreun suspect? 

— Deocamdată nu. 

Inspectorul-șef mormăi și își drese vocea. 

— Mulţi oameni își pierd răbdarea, spuse el. Inclusiv eu. 

— Aşteptăm rezultatele de laborator după efectuarea 
autopsiei și cercetărilor la fața locului, spuse Wisting fără să 
intre în detalii. Sper ca în zilele următoare să putem avansa. 

Inspectorul-șef se ridică, semn că el spusese tot ceea ce avea 
de spus. 

— În ceea ce privește zilele următoare... zise el. Luni începe 
procesul împotriva lui Dan Roger Brodin în Kristiansand. Am 
înţeles că ai aruncat o privire peste documentele din cazul lor, 
dar, orice ai face cu cazul tău, să nu faci nimic care să le pună 
bețe în roate în cazul lor. Ancheta s-a încheiat și este un 
exemplu de activitate de poliţie de calitate, rapidă și eficientă. 
Nu face valuri fără rost. 

Și Wisting se ridică, ţinând încă paharul de cafea în mână. 

— Sunt câteva întrebări fără răspuns, începu el. 

— Mereu există întrebări care nu-și găsesc răspunsul, îl 
întrerupse inspectorul-șef. Am fost judecător aproape 20 de ani. 
Îndoiala nu-și are locul în sala de judecată. Nu face nimic care să 
le dea avocaţilor apă la moară. 

Wisting îl urmări cu privirea în timp ce pleca. Sorbi din cană. 
Cafeaua nu apucase să se răcească. 


44. 


Expertul în armament de la Kripos îl sună cu puţin înainte de 
ora 11. Mesajul era scurt. Jens Hummel fusese ucis cu arma 
folosită la comiterea crimei din ziua de Anul Nou. 

Wisting îi chemă pe detectivi în sala de ședințe, fără să le 
spună motivul. Închise ușa după ce intră și ultima persoană și 
apăsă pe întrerupătorul care aprindea becul roșu de pe hol. 

Ceilalţi se așezară, în timp ce Wisting stătea cu picioarele 
depărtate în spatele scaunului său, în capătul mesei, aidoma 
unui căpitan de vas gata să traseze cursul. 

— Ne confruntăm cu o situaţie cu totul nouă, spuse el, 
sprijinindu-se de spetează. Am găsit arma cu care a fost ucis 
Jens Hummel. 

Afirmația provocă uimire în privirile celorlalţi. Wisting le spuse 
despre rezultatul verificărilor, care nu lăsa loc de îndoială că 
Jens Hummel și Elise Kittelsen fuseseră omorâți cu aceeași armă 
de foc. 

Se așeză și conversaţia din jurul mesei deveni mai relaxată. 
Elise Kittelsen era victima unei tâlhării aleatorii. Autorul fusese 
deja prins. Cazul Hummel părea să aibă conexiuni în lumea 
traficanţilor de droguri. Victima din cazul lor se aflase în 
Kristiansand în momentul când fusese ucisă Elise Kittelsen. 

— Explicaţia ar putea fi simplă, în sensul că Jens Hummel ar fi 
putut găsi arma aruncată de făptaș, putea s-o ia și s-o ascundă, 
sugeră Torunn Borg. În acest caz, nu ar fi prima persoană care 
să fie omorâtă cu propria armă. 

Wisting oftă. Christine Thiis se uită la el, pentru a-i aminti ce îi 
spusese inspectorul-șef cu privire la amestecul în cazul din 
Kristiansand. Wisting nu era convins, dar trebuia să admită că 
teoria lui Torunn Borg era o explicaţie logică pe care sistemul 
judiciar ar fi acceptat-o fără nicio problemă. 

— Dacă a fost ucis cu propria armă, asta nu ne aduce mai 
aproape de identificarea ucigașului, spuse el, împingând 
raportul expertizei balistice spre mijlocul mesei, întrebarea este 
următoarea: ce a căutat Jens Hummel în Kristiansand în ajunul 
Anului Nou? 


Nils Hammer își răsfoi agenda. 

— Cred că ar putea avea legătură cu Phillip Goldheim, spuse 
el. Poliţia din Kristiansand a strâns foarte mult material despre 
el. Încerc să-l organizez. 

— Bine, încuviinţă Wisting. Oricum ar trebui să ne concentrăm 
asupra lui. 

Răsfoi agenda până la o filă albă. 

— A mai rezultat ceva în plus de la ferma Brunla? întrebă el, 
întorcându-și privirea spre Torunn Borg. 

— Am făcut o listă cu toţi cei care aveau cai la fermă în 
ianuarie sau care aveau orice legătură cu ferma la acel moment. 
Abia am început să discutăm cu ei, dar mă îndoiesc că vom 
obţine ceva. 

Şedinţa continuă încă o jumătate de oră, cu discuţii despre 
relaţii și conexiuni, iar înainte să se ridice de la masă, stabiliră 
noile sarcini. 

După ședință, Wisting reveni în biroul său și închise ușa în 
urma lui. Ştia că poliţia din Kristiansand primise raportul 
expertizei balistice în care erau comparate gloanţele din cele 
două cazuri de crimă. Sperase să-l sune Harald Ryttingen. Insă 
tot Wisting sună până la urmă. 

Folosi telefonul fix. Sună multă vreme. Când Ryttingen ridică, 
în sfârșit, receptorul, răspunse scurt și fără tragere de inimă. 

— Bănuiesc că ai primit raportul cu expertiza balistică, 
deschise Wisting discuţia. 

— Da, confirmă Ryttingen fără să facă alte comentarii despre 
descoperire. 

— Ai vreo idee care ar putea fi legătura dintre cazuri? se 
interesă Wisting. 

— Am mai avut discuţia asta, obiectă Ryttingen. Nu este nicio 
legătură. A 

— Sigur că este, protestă Wisting. In ambele cazuri a fost 
utilizată aceeași armă. 

— Poate fi o coincidenţă. Nu înseamnă neapărat că există o 
legătură între cazuri. 

— Nu este foarte clar ce s-a întâmplat de fapt, continuă 
Wisting. Există o fereastră de 14 minute între momentul 
comiterii crimei și cel al arestării autorului. In acest interval, 
arma ajunge la altcineva și, la scurt timp, este folosită într-o altă 
omucidere, la aproape 200 de kilometri distantă. 


— Intervalul de timp este mai mare, protestă Ryttingen. Arma 
putea fi găsită oricând în următoarele zile. 

Poliția din Kristiansand căutase arma crimei în timpul nopţii și 
în zilele care urmaseră. Harta care însoțea raportul era pe masă, 
în faţa lui Wisting. Zonele în care se căutase erau marcate în 
diferite culori. Nu părea să fi rămas vreo zonă necercetată. 

— Dar unde a aruncat arma? întrebă Wisting. 

— In același loc unde s-a descotorosit și de telefonul ei mobil, 
răspunse Ryttingen. 

Wisting trase harta spre el. 

— Dar încă sunt foarte multe întrebări la care nu s-a răspuns, 
spuse el. Aţi luat în calcul să amânaţi procesul? 

Drept răspuns, de la celălalt capăt al firului se auzi un pufăit. 

— Avem dovezi de netăgăduit în acest caz, spuse Ryttingen 
ridicând tonul. Făptuitorul a fost arestat în apropierea locului 
faptei, la doar câteva minute de săvârșirea crimei. Trei martori l- 
au identificat, iar pe mâna dreaptă avea urme de praf de pușcă 
de la arma crimei. In plus, avea la el o hartă cu locul în care a 
fost comisă fapta. Acest caz a mers ca pe roate încă de la 
început. Acum va parcurge faza judecății cu aceeași rapiditate și 
eficienţă. Să sperăm că va mai schimba puţin opinia oamenilor 
cu privire la faptul că poliţia este incompetentă și incapabilă să 
acționeze. 

Wisting înţelese că ultima parte făcea trimitere la modul în 
care se ocupa el de cazul Hummel. 

— Ce vrei, de fapt? îl întrebă Ryttingen. 

— Acces la documentele voastre fără valoare probatorie, 
raspunse Wisting, la sesizări și informaţiile clasificate. 

— Ce să faci cu ele? Crezi că ascundem ceva? 

— Vreau să analizez informaţiile din perspectiva noastră, îi 
explică Wisting. Cu ochii mei. 

— Vrei să insinuezi că am trecut ceva cu vederea? îl întrebă 
Ryttingen țâfnos. Insinuezi că tu poţi observa ceva ce nouă ne-a 
scăpat. Asta vrei să spui? Că ești mai bun decât noi? 

— Vreau doar ca toate faptele să fie probate, răspunse 
Wisting. 

Ryttingen oftă profund. 

— Informaţiile pe care le ceri nu sunt stocate electronic, 
răspunse el. Sunt puse în bibliorafturi. Pot ruga pe cineva să le 
copieze și să ţi le trimită săptămâna viitoare. 


— Pot să vin să le studiez acolo, îi propuse Wisting. 

La celălalt capăt al firului se așternu liniștea. 

— Oricum o să vin să vorbesc cu el, continuă Wisting, luând 
din teancul de documente fotografia tânărului acuzat pentru 
crima comisă de Anul Nou. 

— Cu cine? 

— Cu Dan Roger Brodin. 

— Poţi să-ţi iei gândul de la asta, izbucni Ryttingen. Este omul 
nostru. 

— Este martorul meu, spuse Wisting calm. Este ultima 
persoană despre care știm că a fost în posesia armei cu care a 
fost ucis Jens Hummel. 

Harald Ryttingen era evident deranjat. 

— Ințeleg că ai dificultăţi, dar asta este ultima picătură, 
Wisting. Aveam impresia că ţi s-a spus să nu faci valuri în acest 
caz. 

Wisting se lăsă pe spetează. Aceeași expresie o folosise și 
inspectorul-șef. Era clar că se purtaseră discuţii neoficiale. 

— Chiar crezi că îţi va spune ceva? continuă Ryttingen. Neagă 
orice legătură cu cazul. Prin urmare, cum o să îţi spună ţie cum 
a scăpat de armă? Ar trebui întâi să accepte că a folosit-o. Ai 
impresia că va mărturisi crima doar pentru că îl întrebi tu? 

Pufni iar. 

— Îţi pierzi vremea, spuse el. Dan Roger Brodin a refuzat să 
coopereze cu poliția încă din prima zi. Dar faci cum crezi! 
Succes! 


45. 


Line deschise ușile duble ale verandei și lăsă lumina soarelui 
să intre în camera de zi. Se întoarse cu spatele la grădină și își 
încrucișă braţele la piept. Îi luase mai mult timp decât estimase, 
dar acum sufrageria era în sfârșit renovată. În ultimele câteva 
zile resimţise dureri în zona lombară și își dădu seama că era 
posibil să fi exagerat puţin. Nu se așteptase ca tatăl ei să o ajute 
prea mult, dar venise ori de câte ori avusese timp liber. 

Își puse mâna pe pântece. Mișcările bebelușului erau diferite. 
Copilul se calmase, de parcă spaţiul ar fi devenit prea strâmt și 
s-ar fi mișcat cu greutate acolo înăuntru. 

Restul renovărilor trebuiau să aștepte până după naștere, se 
gândi ea. Știa că acest moment era tot mai aproape și simţea că 
se reinstala starea de anxietate resimţită în prima parte a 
sarcinii. Nu avea de ce să se teamă, îi spusese moașa. In lume 
se naște câte un copil în fiecare minut. Apoi, a uitat că pentru ea 
și toate celelalte femei care devin mame prima dată era o 
experienţă complet nouă. 

Nu știa cu adevărat de ce anume se temea cel mai tare. Una 
era nașterea în sine, dar poate că și mai înfricoșător era gândul 
la responsabilitatea de a fi o mamă singură. 

Auzi ceva dinspre ușa de la intrare. 

— Bună! îl auzi pe tatăl ei strigând. 

— Bună, îi răspunse ea zâmbind și se duse să-l întâmpine. Ai 
timp de vizită? 

— Am adus baterii pentru sonerie, spuse el, desprinzând 
aparatul pătrat montat deasupra ușii, în spatele căruia rămase o 
urmă cenușie pe zid. 

Line îi mulțumi. 

— Pot să te servesc cu o cafea? 

— Desigur, încuviinţă tatăl ei, deschizând capacul lăcașului 
pentru baterii, care se scurseseră înăuntru și erau acoperite cu 
un strat de culoare albă. 

Luă o șurubelniţă pe care o avea la îndemână și începu să 
curețe. 


— A trecut mult timp de când ai avut oaspeţi? spuse el 
zâmbind și îndepărtă depunerile desprinse suflând. 

— Norocul tău, răspunse Line. Cred că mi-a mai rămas și niște 
înghețată. ă 

Line găsi îngheţata și porni cafetiera. Inainte să fie gata, auzi 
țârâitul soneriei. 

Se așezară la masa din bucătărie și discutară puţin despre 
renovare, până când tatăl ei schimbă subiectul. 

— Ai vorbit azi cu Sofie? o întrebă el. 

Line clătină din cap. 

— Mă duc diseară la ea, răspunse, servindu-se cu înghețată. 
De ce? 

— V-am citit declaraţiile. 

Line se așteptase. 

— A fost bine, continuă tatăl ei. Îţi mulţumesc că ai adus-o cu 
tine. 

— Se distanțează foarte mult de bunicul ei și de tot ce a făcut 
el, îi explică Line, povestindu-i despre cum a fost arestată mama 
Sofiei pentru drogurile din mașina împrumutată. 

— A lăsat-o să fie condamnată, încheie ea. Mama ei a ajuns să 
se sinucidă în pușcărie. 

Tatăl ei era pierdut în gânduri și stătea nemișcat, cu lingurița 
în mână. 

— Ţi se topește îngheţata, spuse Line, făcând semn cu 
degetul spre farfuria lui. La ce te gândești? 

— Dan Roger Brodin, îi răspunse el, mâncând mai departe din 
înghețată. 

— Cine? 

— Bărbatul acuzat pentru crima comisă de Anul Nou. Procesul 
începe luni. 

Line încuviință. Numele acuzatului nu fusese făcut public, dar 
ea îl auzise în redacţie, înainte să intre în concediu. 

Wisting lăsă linguriţa și luă ceașca de cafea. 

— Se ocupă vreunul dintre jurnaliștii voștri de caz? întrebă el. 

— Cred că da, răspunse Line. Am scris despre el când s-au 
întâmplat evenimentele. 

Tatăl ei scoase din buzunarul de la spate o hârtie împăturită. 

— Am ceva interesant pentru ei, spuse el deschizând-o. 

Line recunoscu pe documentul lăsat de tatăl ei logoul celor de 
la Kripos. Wisting îl mai atinse o dată și se ridică. 


— Nu este nevoie să spui de unde îl ai, spuse el. 

— Ce-i asta? 

Tatăl ei nu îi răspunse. Se ridică brusc și se îndreptă spre ușă. 

— Mulţumesc pentru cafea și îngheţată. 

— Nu mai stai? 

Line rămase nedumerită în timp ce-l privea ieșind pe ușă. 
Apoi trase hârtia spre ea. Era un raport de la un expert din 
serviciul tehnic al Kripos și viza analiza comparativă a doua 
gloanțe. Nu înțelegea detaliile și descrierile tehnice, dar 
conţinutul îi era cunoscut. Glonţul tras cu arma folosită la 
comiterea crimei de Anul Nou provenea din revolverul pe care i-l 
dăduse ea. Ştia deja asta. Dar mai era ceva în plus. Gloanţele 
trase în timpul testelor balistice cu arma predată poliției aveau 
urme identice cu un proiectil din cazul 10899421 - uciderea lui 
Jens Hummel. 

Line clipi necontrolat și o trecu un fior. Gânduri și întrebări îi 
inundară mintea și își dorea ca tatăl ei să nu fi plecat atât de 
repede. 

Mai citi raportul o dată, ca să fie sigură că înțelege bine 
concluzia. Dar nu era nicio îndoială. Arma din seiful lui Sofie 
fusese folosită la comiterea ambelor omucideri. 

Pe farfuria ei goală poposi o muscă. Se ridică și începu să 
strângă masa. Tatăl ei nu îi mai dăduse astfel de informaţii 
înainte, dar probabil că acesta era motivul pentru care venise. 
Nu pentru sonerie, ci ca să îi dezvăluie o informaţie. 

Probabil că tot din acest motiv și plecase atât de fulgerător. 


46. 


Wisting își aduse în birou un bol de filtru cu cafea și parcurse 
iar documentele din cazul crimei din Kristiansand. O luă de la 
capăt și căută în baza de date numele martorilor și ale celorlalte 
persoane menţionate. Mai mulţi prieteni ai lui Elise Kittelsen 
aveau legături cu traficanţii de droguri din oraș. Unul dintre cei 
care dăduseră declaraţii era Julian Broch. Unii îl descriseseră 
drept iubitul lui Elise, dar el se prezenta ca fiind doar „bun 
prieten” cu ea. Printre altele, fusese condamnat pentru 
înșelăciune și trafic de droguri. Treptat, deveni dar că Elise 
Kittelsen cocheta cu lumea interlopă, dar nu existau legături cu 
membrii importanţi precum Phillip Goldheim. Nimic nu indica 
altceva decât că era o victimă nevinovată. 

Cu cinci minute înainte de ora 4, în biroul lui intră Christine 
Thiis. Trecuse exact o oră și 40 de minute de când plecase de la 
Line. 

— Au sunat de la VG, spuse ea, și se așeză pe scaunul pentru 
oaspeți. Au aflat că revolverul a fost folosit în ambele cazuri. 

Wisting se lăsă pe spetează și fixă cu privirea paharul de 
cafea pe jumătate plin. 

— Lucrurile de genul ăsta au tendinţa să iasă la lumină, spuse 
el. 

— Dar se pare că au acces la raport. 

— În orice caz, nu este o informaţie pe care o vom putea 
ascunde, continuă Wisting. Procesul din Kristiansand începe luni. 
Poliţia de acolo probabil că a fost nevoită să aducă raportul la 
cunoștința avocatului apărării. 

Christine Thiis clătină disperată din cap. 

— Ce le-ai spus? o întrebă el, privind-o drept în ochi. 

— Cât mai puţin posibil. Am confirmat că este aceeași armă și 
că a fost predată poliţiei după moartea posesorului. 

— Dar nu s-au mulţumit cu atât, nu? 

— A trebuit să le spun că revolverul a fost păstrat într-un seif 
începând din ianuarie, când a murit posesorul lui, și că a fost 
găsit abia acum. 

— Le-ai spus și despre banii din seif proveniţi din jaf? 


— Nu. Îi interesa dacă în seif au mai fost găsite și alte lucruri. 
Le-am explicat că poliţia a primit doar revolverul. 

Wisting își îndreptă atenţia spre ecranul calculatorului și 
accesă pagina ziarului VG. Ştirea nu fusese încă publicată. Dacă 
aveau convingerea că au exclusivitate pe subiect, puteau 
aștepta până a doua zi, să o publice în ediţia scrisă. 

Christine Thiis aruncă o privire la notițele lui. 

— Ce planuri ai? îl întrebă ea. 

— Mâine dis-de-dimineaţă plec la Kristiansand, răspunse el. 

Christine Thiis își ridică privirea spre el. La baza nasului i se ivi 
un rid, ca de fiecare dată când era sceptică. 

— Ce ai de gând să faci acolo? îl întrebă ea. 

— Harald Ryttingen ne-a acordat acces la documentele fără 
valoare probatorie din cazul lor, preciză el, fără să îi dezvăluie 
cum reușise să-l convingă. O să mă uit și în registrul datelor de 
primă sesizare. 

Ea nu spuse nimic, dar modul în care își schimbă poziţia 
capului indica faptul că aștepta să audă mai multe detalii. 

— Și apoi voi interoga un martor, continuă Wisting. 

— Ce martor? 

— Pe Dan Roger Brodin. 

Ridul de la baza nasului se făcu nevăzut în momentul în care 
Christine Thiis închise ochii. 

— Pe criminal? 

— Doar el știe la cine a ajuns arma crimei. Este singurul care 
poate să ne ofere legătura cu cazul nostru. 

— Dacă există vreuna. 

— Cu siguranță nu putem lăsa  neexplorată această 
posibilitate. 

— Crezi că o să vrea să spună ceva? îl întrebă ea, iar ridul 
reapăru. Crezi că o să vrea măcar să stea de vorbă cu tine? 

Wisting trase bolul de cafea lângă el. 

— l-am lăsat avocatului un mesaj în mesageria vocală, 
răspunse el. Mă aștept să mă sune de îndată ce citește articolul 
din VG. 

Christine Thiis se ridică și rămase în picioare, privindu-l. 

— Vin și eu, spuse ea. 


47. 


Era vineri după-amiază. Sunetele familiare făcute de 
telefoanele care sunau și ușile închise și deschise ale birourilor 
erau din ce în ce mai rare. Încet, dar sigur, în secția de poliție nu 
mai rămânea niciun anchetator. Wisting mai zăbovise câteva 
ore, aplecat asupra documentelor din dosar, fără să găsească 
alte răspunsuri. 

La ora 7, urcă în mașină și ieși din curtea secţiei. Lângă el 
avea o hartă cu strazile din centrul orașului Kristiansand și 
declaraţia dată de Finn Bjelkevik, unul dintre cei trei martori din 
cazul crimei. Locuia în Sandefjord și sărbătorise ajunul Anului 
Nou în Kristiansand. Wisting introduse adresa în sistemul de 
navigaţie și află că drumul până la locuinţa acestuia avea să 
dureze 22 de minute. 

Potrivit documentelor, martorul locuia împreună cu părinţii. 
Nu era sigur că era acum acasă, dar întotdeauna era de preferat 
o discuţie faţă în faţă în loc de un apel telefonic. 

Merse pe Prinsegata și viră la stânga la semaforul de pe 
Storgata. Seara estivală era călduroasă, iar vântul nu adia. 
Cobori geamul. Dinspre unul dintre restaurantele de pe faleză se 
auzea muzică. 

Finn Bjelkevik și prietenul său ajunseseră pe Dronningengata 
chiar după ce fuseseră trase focurile de armă și îl văzuseră pe 
Dan Roger Brodin fugind de la faţa locului. Declaraţia lui abia 
dacă avea două pagini. 

Din experiență, Wisting știa că întotdeauna existau în 
observaţiile martorilor detalii și nuanțe care nu erau 
consemnate. Putea fi vorba de cuvintele folosite, succesiunea 
evenimentelor, mișcările, reacţiile și gândurile acestora. Cu 
toate că în declaraţie nu se consemnase tot ceea ce se 
petrecuse, Wisting nu se aștepta ca discuţia cu Bjelkevik să 
aducă noutăți în caz. 

Mărturia lui conţinea mai mult decât suficient ca să asigure 
condamnarea lui Dan Roger Brodin pentru crimă. Greu ar fi 
putut fi găsit un martor ocular mai bun. A auzit focurile de armă 
și l-a văzut pe Brodin fugind de la faţa locului ţinând un revolver 


în mână. Și despre revolver voia Wisting să afle cât mai multe 
detalii. 

Sistemul de navigaţie îl conduse într-o zonă rezidenţială bine 
întreținută, de pe partea vestică a fiordului Sandejord. Casă, o 
vilă de lemn cu două etaje și tufe de trandafiri ce urcau pe 
ziduri, era amplasată la capătul unui drum înfundat, chiar la 
marginea apei. Wisting intră cu mașina în curtea pietruită. 
Inainte să coboare din mașină, verifică pe telefon pagina ziarului 
VG. Ştirea se regăsea între titlurile principale și articolul era 
însoţit de o fotografie cu Elise Kittelsen. Wisting deschise 
materialul și observă că fusese publicat cu șapte minute în 
urmă. |Incepu să citească textul, dar, înainte să termine, în 
capătul scărilor se ivi o femeie la vreo 50 de ani. 

Băgă telefonul înapoi în buzunar și se apropie de femeia care 
se dovedi a fi mama lui Finn Bjelkevik. Wisting îi spuse că venea 
în legătură cu crima din Kristiansand la care fusese martor fiul 
său. 

— A fost îngrozitor, spuse ea. O să fie mai bine când se va 
termina procesul. 

— E acasă? întrebă Wisting. 

— E în curte, preciză mama lui, conducându-l pe Wisting prin 
casă. 

Finn Bjelkevik stătea în picioare lângă grătar. 

Din documentele dosarului, Wisting știa că are 22 de ani. Era 
înalt și zvelt, cu păr scurt, de culoarea nisipului și purta ochelari. 
In capul mesei ședea o tânără de-o seamă cu el. Un domn mai 
în vârstă se apropie dinspre pontonul de pe malul mării, însoţit 
de un câine blănos. 

Mama tânărului îl prezentă pe Wisting, iar acesta dădu mâna 
cu fiecare dintre ei. Fata era iubita lui Finn Bjelkevik, iar bărbatul 
cu câinele era tatăl lui. Wisting nu se aștepta ca vreunul dintre 
ei să fi citit articolul recent publicat de VG și nu vedea niciun 
motiv să pomenească de el. 

— Mâncaţi cu noi? îl întrebă tatăl tânărului, aruncând o privire 
la carnea de pe grătar. Ajunge pentru toată lumea. 

Aroma cărnii ce sfârâia era purtată de aerul cald al serii. 

— Nu, multumesc, răspunse Wisting. Nu durează mult. Vreau 
doar să parcurgem încă o dată cele întâmplate în ajunul Anului 
Nou. 

Finn Bjelkevik îl lăsă pe tatăl său să se ocupe de grătar. 


— Am vorbit mai devreme la telefon cu Ryttingen, spuse el. 
Le-am parcurs deja. 

Mama tânărului îi oferi lui Wisting un pahar de apă minerală 
Farris, cu cuburi de gheață. 

— Mulţumesc, spuse el zâmbind și luă paharul. 

— Am vorbit despre cât de important este să par sigur pe 
mine, continuă Finn Bjelkevik. Ca să nu apară nicio îndoială la 
proces. 

Și Wisting pregătea de multe ori martorii. Majoritatea aveau 
prea puţină sau nicio experiență în sala de judecată. Era 
necesară familiarizarea lor cu detaliile practice, cum era unde să 
se așeze, unde va sta procurorul, unde se va afla acuzatul și ce 
va întreba judecătorul. Dar niciodată nu instruise martorul cu 
privire la ce să declare. Le amintea că trebuie să fie cât mai clari 
în exprimare, dar, spre deosebire de Ryttingen, le spunea să 
lase loc îndoielii dacă nu erau siguri de ceva. Se îndepărtară 
puţin de ceilalţi și se duseră spre malul mării. 

— Ai dubii cu privire la cele întâmplate? se interesă Wisting. 

— Nu chiar. 

Wisting se opri și luă o gură de apă. 

— Ce vrei să spui cu „nu chiar”? întrebă el. 

— S-a petrecut totul atât de repede, preciză Finn Bjelkevik 
mergând mai departe spre micul ponton. Nu am văzut prea 
multe, dar apoi, la scurt timp, l-au adus pe criminal cu mașina. 

— L-ai recunoscut? 

Tânărul ridică o piatră și o aruncă în mare. 

— Pe loc, răspunse el. 

Un pescăruș își luă zborul de pe o geamandură cu stâlp. 

— Acum nu ești în faţa instanţei, îi aminti Wisting. Nu este 
nevoie să fii atât de categoric. 

— Eram destul de beat. Terje l-a văzut mai bine decât mine. 

— Cât băuseși? îl întrebă Wisting. 

Era una dintre întrebările care nu fuseseră puse în timpul 
interogatoriului. 

Finn Bjelkevik ridică din umeri. 

— Nu știu, spuse el. Șase sau șapte beri, poate, dar m-am 
trezit imediat. Adică a fost ca un șoc. O doamnă este împușcată 
și ucisă chiar în fața ta. 

— Putem relua cele întâmplate? îl întrebă Wisting. Cum s-au 
petrecut, de fapt, lucrurile? 


Tânărul oftă și aruncă o privire spre iubita sa. 

— Bine, spuse el, și începu să povestească. Am fost acasă la 
Terje. El stă în Lund, dar am mers în oraș, la un prieten de-ai să-i 
Ne-am plimbat și ne-am făcut de cap și am băut. Terje avea un 
rucsac cu bere și vin. Ne-am oprit ca să scot câteva sticle. 
Atunci am auzit zgomotele. Două focuri de arme rapide. La 
început am crezut că sunt artificii, fiind ajunul Anului Nou, dar 
erau diferite cumva. M-am întors în direcţia din care s-au auzit 
sunetele. Fata era întinsă deja la pământ. Nu o mai văzusem, 
dar se îndrepta spre noi. Tipul care a împușcat-o a făcut vreo doi 
pași înapoi în timp ce își îndesa arma în pantaloni. Apoi s-a 
întors și a luat-o la fugă. 

Finn Bjelkevik își desfăcu braţele, în semn că asta era tot ce 
știa. 

— Și apoi ce s-a întâmplat? se interesă Wisting. 

— Eram șocat, recunoscu tânărul. La început, am rămas 
complet nemișcaţi câteva secunde. Apoi ne-am uitat unul la 
altul, după care am alergat spre ea, dar era deja moartă. l-am 
ridicat capul, încercând să o trezesc, dar nu părea conștientă. 
Ochii erau complet goi și din gură îi ieșeau cheaguri de sânge. 
Nu am putut opri sângerarea. 

Wisting dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

— Au mai venit și alţii, continuă Finn Bjelkevik. Mai întâi, cel 
care a încercat să alerge după tipul care a tras. Nu știu dacă 
avea de gând să-i facă respiraţie gură la gură sau masaj cardiac 
ori așa ceva, pentru că a întors-o pe spate, dar nu avea niciun 
rost. Destul de repede după aceea a venit și un medic. A spus 
că nu se mai poate face nimic. 

În timp ce vorbea, tonul vocii îi scăzuse, iar Wisting înţelese 
că repovestind evenimentul era ca și când ar fi redeschis o rană 
veche. 

— Poliţia a sosit aproape imediat. Totul era un haos. Eu și 
Terje stăteam pe bancheta din spate a unei mașini de poliţie și 
așteptam. Auzeam tot ce se vorbea prin staţia radio a poliţiei. 
Am auzit cum alergau prin oraș după ucigaș și că l-au prins. 

Wisting căzu pe gânduri. Majoritatea aspectelor descrise de 
Finn Bjelkevik le citise în documentele din dosar. Nu prea știa la 
ce se așteptase. 

— Cel care a tras focurile de armă... începu Wisting, încercând 
să găsească o continuare a discuţiei. 


— Da? 

— ÎI mai poţi descrie o dată? 

— Avea un pulover negru, pe gât, cu ceva inscripţionat pe el, 
o geacă gri, pantaloni negri și adidași albaștri. 

Wisting încuviinţă. Pe puloverul negru purtat de Dan Roger 
Brodin era scris cuvântul Magic și desenat conturul unei păsări. 

— L-ai mai văzut înainte? 

— Nu, dar nu sunt din Kristiansand. 

— La ce distanţă erai față de el? 

Tânărul ridică din umeri. 

— Eram în faţa unei săli de sport sau așa ceva, preciză el. Ea 
era întinsă la pământ în apropierea intrării pe terenul de joacă al 
unei școli. 

Wisting nu era familiarizat cu poziţia străzilor. 

— Ce distanţă ar putea fi? îl întrebă el, arătând cu degetul 
spre ponton. Ca de aici la barca aceea? 

— Cam așa ceva. 

În jur de 30 de metri, aprecie Wisting. 

— Cum era lumina în zonă? continuă el. 

— Era destul de întuneric. 

— Iluminatul public funcționa? 

— Era un stâlp cam în dreptul locului în care s-a prăbușit 
femeia, dar becul nu funcţiona. Lumina venea de la ferestrele 
caselor de pe cealaltă parte a străzii. 

— Avea ceva la el? îl întrebă Wisting. Mai avea și altceva în 
afară de pistol? 

Finn Bjelkevik clătină din cap. 

— A spus ceva? 

— Nu, nimic. 

Wisting continuă să îi adreseze întrebări scurte, de rutină, la 
care nu găsise răspunsurile în declaraţiile date. Probabil că 
majoritatea întrebărilor fuseseră puse, dar nu fuseseră 
consemnate și răspunsurile, fiind apreciate ca lipsite de 
relevanță. 

Nici Wisting nu își luase notițe. Nu aflase prea multe noutăți 
și, cu toate acestea, ceva din conversaţia cu Finn Bjelkevik nu îi 
dădea pace. Ceva spus în timpul discuţiei îl îngrijora. Dar nu 
putea să-și dea seama ce anume. 


48. 


Line stătea pe canapea cu laptopul în poală. Așezase o pernă 
sub el ca să stea nemișcat. Nu se mai conectase de mult timp la 
serverul redacţiei. Panoul de control arăta permanent câte 
persoane vizualizau website-ul ziarului VG. Articolul privind 
arma crimei era cel mai citit. Nu se scurseseră nici două ore de 
la momentul publicării, dar fusese accesat deja de 250.000 de 
ori. Mai mult decât oricare dintre subiectele ei. 

Articolul făcea legătura cu asasinatul comis în ajunul Anului 
Nou. Adăugaseră o fotografie a lui Elise Kittelsen și aleseseră 
titlul „Misterioasa armă a crimei, utilizată din nou”. 

Era nevoită să se prefacă față de Sofie. Nu putea să îi spună 
că avea informaţia de la tatăl său, dar imediat după publicarea 
articolului o sunase. Se temea ca nu cumva să se înfurie pe ea. 
La urma urmei, Line o convinsese să nu se descotorosească de 
revolver, ci să-l predea poliţiei. Reacţia a fost cu totul alta decât 
cea așteptată. Sofie oftase de disperare, aproape ca și când s-ar 
fi așteptat la alte vești proaste. Sau nu înțelegea cât de 
dramatică era știrea. Părea doar obosită. 

Line nu vedea sensul folosirii unor cuvinte precum 
„Misterios”, „enigmatic” și „inexplicabil” în titlurile articolelor 
doar cu scopul de a stârni interesul cititorilor, dar toate trei erau 
potrivite în cazul revolverului pe care îl găsiseră ele în seif. 

Curiozitatea o împinsese să cerceteze dosarele și agendele 
din seif, care-i confirmaseră ce-i spusese deja Sofie, că bunicul 
ei era un infractor, chiar dacă afacerea lui era mult mai extinsă 
decât presupuse. Scrise „Frank Mandt” în câmpul de căutare, să 
vadă dacă vreunul dintre jurnaliști folosise numele în 
materialele de documentare salvate pe server. 

Căutarea returnă un singur rezultat. Numele apărea într-un 
dosar cu notițe pentru o serie de articole despre criminalitatea 
organizată, publicată cu câţiva ani în urmă. Numele ziaristului 
era Geir Hansen, iar ea nu-l cunoscuse prea bine. Demisionase 
și plecase să lucreze în departamentul de relaţii cu publicul al 
unei companii cu capital de stat. 


Găsi pasajul în care era menţionat Mandt: Frank Mandt din 
Vestfold s-ar putea să joace un rol important. Este un bărbat în 
vârstă, cunoscut mai ales pentru importul și comercializarea de 
alcool contrafăcut. Probabil că urmează să se retragă. 

Scurta însemnare care conţinea cuvintele-cheie nu o ajută să 
înţeleagă mai multe. Era clar că jurnalistul avea o sursă în 
mediul de interes, dar nota nu conţinea referinţe sau legături. 

Încercă să-și aducă aminte câteva dintre numele pe care le 
observase în bibliorafturile din seif. Unul dintre ele era puţin mai 
special, Aron Heisel. 

Îl introduse în câmpul de căutare. Apărură mai multe 
rezultate. Unul dintre articolele asociate cu numele său era 
publicat cu doar câteva zile în urmă. Se încruntă și rămase 
surprinsă când își dădu seama că era în legătură cu captura de 
droguri de la ferma în care fusese găsit taxiul lui Jens Hummel. 
Tatăl ei nu menţionase numele, dar Aron Heisel trebuie să fi fost 
suspectul aflat în arest și care nu dorea să facă declaraţii. 

Registrul de date nu conţinea mai multe detalii față de ce se 
publicase, cu excepţia numelui acuzatului. Ultima dată când se 
menţionase numele lui Aron Heisel fusese în urmă cu trei ani, în 
contextul unui important caz de contrabandă din Østfold, în care 
fusese enumerat printre suspecţii principali, însă nu fusese 
condamnat. 

Un alt nume pe care și-l amintea din seif era Per Gregersen. 
Apărea în materialul documentar pentru seria de articole despre 
criminalitatea organizată alături de numele lui Frank Mandt. Era 
consemnată aproape ca o informaţie faptică sub o altă secţiune: 
Numele anterior al lui Phillip Goldheim era Per Gregersen. 

Derulă textul în sus și citi întreaga secţiune unde era 
rezumată informaţia primită de la sursă: 

Philip Goldheim. Eliberat în 2002 după o condamnare de 
durată pentru droguri. Anterior a avut relații apropiate cu Hells 
Angels. Păstrează o atitudine discretă. Spălare de bani. Se 
erijează în om de afaceri. Cumpărări-vânzări imobiliare. Import 
de mașini. Acțiuni. Se orientează spre criminalitatea economică. 
Utilizarea frauduloasă de  firme-fantomă,  interpuși, facturi 
fictive. Încă dependent de amfetamine. Un personaj central în 
Sørlandet. Ambiţii să avanseze în ierarhie. Cerc relational 
insuficient cunoscut. 


După ce mai tastă la laptop, găsi o fotografie cu el, făcută în 
timpul ultimului proces. Era îmbrăcat exemplar, în cămașă și 
sacou, dar părul strâns în coadă de cal și cercelul dintr-o ureche 
destăinuiau că nu era probabil costumația lui de zi cu zi. 

Soneria se auzi înainte să vadă dacă ziarul mai avea și alte 
informaţii despre Phillip Goldheim. Înainte să se ridice, tatăl ei o 
strigă de pe hol. 

Ea răspunse, închise laptopul și îl așeză pe masă. Apoi se 
chinui să se ridice de pe canapea și se duse să-l întâmpine. 

Tatăl ei stătea încălţțat în spaţiul dintre hol și bucătărie. 

— Voiam să te anunţ că plec peste weekend, spuse el. 

— Unde te duci? 

— La Kristiansand. Plec mâine devreme. 

Își îndreptă privirea spre burtica ei. 

— Tu ești bine? 

Line încuviinţă. 

— Stai mult? se interesă ea. 

— Doar până duminică. 

Line făcu un pas în lateral și se aplecă peste masa din 
bucătărie. 

— Care este legătura? îl întrebă ea. Dintre asta și armă. 

— Nu știu, recunoscu tatăl ei. De aceea merg acolo. 

— O să ai probleme? îl întrebă ea. Din cauza articolului, vreau 
să spun. 

Wisting zâmbi și clătină din cap. 

— Probleme apar când cineva încearcă să ascundă lucruri, 
răspunse el. Sofie cum a reacţionat? 

— Bine. 

— Dar tu? Tu ce crezi? 

Line ridică din umeri. Gândul că ţinuse în mână o armă care 
omorâse doi oameni o cam indispunea. 

— Mergi singur? întrebă ea, ca să schimbe subiectul. 

— Cu Christine Thiis. 

Aruncă din nou privirea spre pântecele ei. 

— Sună-mă dacă apare ceva. 

— Ai grijă, îl rugă ea. 

El o asigură printr-o mișcare a capului. 

— Și tu, spuse el, îmbrățișând-o. 


49. 


Wisting se trezi înainte să sune alarma ceasului și mai zăbovi 
în pat, ascultând ţipetele pescărușilor din depărtare. 

Înțelegerea cu Harald Ryttingen din Kristiansand era să-i 
aștepte cineva la ora 10. Călătoria cu mașina din Larvik la 
Kristiansand dura două ore și jumătate. Avea timp suficient. 

Își turnă cafea, întinse gem pe o felie de pâine și se așeză la 
masa din bucătărie. Mâncă în timp ce urmărea cum se 
luminează cerul și se înseninează, devenind albastru văratic. 

Nu se trezise din cauza strigătului pescărușilor, ci a gândurilor 
la cazul crimei comise de Anul Nou. Cu excepția armei 
dispărute, părea un caz limpede, care fusese rezolvat repede și 
ușor. Aproape prea expeditiv. 

Autorul a fost arestat chiar înainte să fie notificat Ryttingen 
sau orice alt anchetator. Când au intrat în tură, au urmat doar 
făgașul pe care intrase deja cazul. 

Wisting se ridică de la masă, puse ceașca de cafea și farfuria 
goală în mașina de spălat vase și se duse la baie. Se bărbieri și 
făcu un duș, după care își strânse bagajul. 

La ora 7 o luă pe Christine Thiis, care-l aștepta deja în faţa 
casei. _ 

Drumul era pustiu. Niciunul dintre ei nu spunea prea multe. In 
cursul dimineţii, Wisting încercase să gândească altfel decât 
polițiștii din Kristiansand. El credea că găsise o posibilă 
explicaţie logică a modului în care ajunsese revolverul în Larvik, 
dar ipoteza era atât de extravagantă, încât era prea devreme să 
i-o împărtășească și ei. 

Afară, indicatoarele cu denumirile micilor sate sudice 
rămâneau în urma mașinii: Risør, Tvedestrand, Arendal, 
Grimstad, Lillesand. _ 

La 9 și jumătate viră spre Kristiansand. Inainte să meargă la 
secția de poliție, Wisting voia să vadă locul în care fusese ucisă 
Elise Kittelsen. Manevră pe rețeaua ordonată a străzilor spre 
Dronningensgate. Nu prea se lămurise din documentaţie cum 
fusese ucisă în faţa școlii de pe strada Kongens, dacă locul 
crimei era pe strada Dronningens. Acum înțelese mai bine. 


Intrarea în școală era pe strada Kongens, dar curtea școlii dădea 
spre strada Dronningens. Elise Kittelsen fusese împușcată chiar 
în faţa  deschizăturii din zidul de la curtea școlii. Din 
documentele din dosar reieșea că acolo se ascunsese făptașul, 
așteptând o victimă pe care să o atace. 

Wisting conduse încet pe lângă școală și parcă în faţa sălii de 
sport, acolo unde îi spusese Finn Bjelkevik că se afla în 
momentul în care auzise împușcăturile. 

Cobori din mașină și scrută peisajul. Recunoscu scena din 
dosarul cu fotografii. Diferenţa era că imaginile erau surprinse 
pe timpul noptii, la lumina artificială a lămpilor stradale, iar pe 
trotuare erau porţiuni înzăpezite, în timp ce acum strălucea 
soarele și copacii din curtea școlii erau înfrunziţi. 

Veni și Christine Thiis, iar pe lângă ei trecu un băiat cu un 
skateboard zgâriat, huruind cu roţile pe asfalt. 

Distanţa până la locul unde se prăbușise Elise Kittelsen chiar 
era de aproximativ 30 de metri. Se apropiară de locul cu pricina. 
Niște păsări își luară zborul din coroanele copacilor de deasupra 
lor. Dincolo de zid nu părea să fie nimeni. În curtea școlii încă se 
distingea conturul trasat cu creta al unui teren de handbal, cu 
toate că acum spaţiul generos și pustiu părea să fie folosit pe 
post de parcare. 

Wisting se postă în locul unde căzuse Elise Kittelsen. Apoi îi 
adăugă cu ochii minţii pe cei trei martori și pe criminal. Terje 
Moseid și Finn Bjelkevik s-au apropiat de ea. Dan Roger Brodin a 
ieșit din curtea întunecată a școlii cu revolverul ridicat. Einar 
Gjessing apăruse de după colţul străzii, la 20 de metri în spatele 
ei, cu doar câteva secunde înainte să fie trase focurile de armă. 

Wisting făcu un pas în lateral și schimbă rolul. Ridică brațul 
drept și întinse indexul și degetul mare, ca și când ar fi ţinut în 
mână o armă. Apoi intră în rolul criminalului. În loc să alerge, se 
duse, în ritmul lui, în direcţia spre care o luase la fugă Brodin. La 
intersecția cu strada Holbergs, trecuse pe lângă Einar Gjessing, 
care pornise în urmărirea lui. Fugarul trecuse pe lângă un 
magazin de muzică și traversase o piaţetă, denumită Olav al V- 
lea în documentele din dosar, și mai departe o luase în jos, spre 
Østre Strandgate, unde Einar Gjessing renunţase la urmărire. 

Simpla reconstituire era utilă, dar nu le oferea o altă 
perspectivă decât cea din rapoarte asupra cursului 
evenimentelor. 


La ora 10 fix parcară în fața impunătoarei secţii de poliţie de 
pe Tollbodgata. Wisting cobori din mașină și privi în sus la 
clădirea de cărămidă, înaltă de nouă etaje. La ultimele două 
niveluri se afla zona de detenţie, cu 44 de celule. Dan Roger 
Brodin era într-una dintre ele. 

Se apropiară de un tânăr ofiţer de poliţie, aflat în spatele unei 
uși din sticlă. Cinci minute mai târziu, din lift cobori un detectiv 
și îi conduse la etaj, la serviciul de investigaţii criminale. 

Numele detectivului era Ivar Horne. Wisting îl ţinea minte din 
documentele din dosar. Era un bărbat neîngrijit, care purta blugi 
și un tricou alb, cu părul ciufulit și cu barba puţin prea mare. 
Înfăţișarea lui contrasta cu stilul ordonat și responsabil al 
rapoartelor pe care le scrisese. 

— Documentele sunt pregătite, le spuse el, pășind pe un 
coridor cenușiu în faţa lor. 

Într-unul dintre birourile pe lângă care trecură văzură un 
anchetator care stătea în fața ecranului calculatorului și care nu 
ridică privirea. Puțin mai departe pe hol, se auzea un radio. 
Altfel, în departament era liniște. 

— Aici, spuse Horne, deschizând ușa sălii de ședințe, în 
mijlocul mesei erau trei cutii de carton cu bibliorafturi de diferite 
culori. 

— Am lucrat și eu la caz, adăugă el, îndreptându-se spre o 
chicinetă din capătul încăperii. Ce anume căutați? 

— O legătură cu uciderea lui Jens Hummel, răspunse Wisting, 
ridicând un dosar albastru pe care era scris Sondaj - 
comunitatea consumatorilor de droguri. 

Ivar Horne deschise un dulap de deasupra chiuvetei și luă trei 
căni albe de cafea. 

— Ce fel de legătură? întrebă el, punând cănile pe masă. 

Wisting lăsă biblioraftul jos, își trase un scaun și se așeză. 
Christine Thiis se așeză în faţa lui, de cealaltă parte a mesei. 

— Aceste două cazuri sunt legate, începu Wisting. Pentru că 
în ambele a fost utilizată aceeași armă. 

Ivar Horne luă cafetiera și îi privi întrebător. Wisting încuviinţă 
printr-un semn al capului. 

— În plus, mai sunt alte câteva mici aspecte, continuă el în 
timp ce gazda turna cafea în căni. 

— Cum ar fi? 


— Înainte de toate, știm că Jens Hummel s-a aflat în 
Kristiansand în ajunul Anului Nou, răspunse Wisting. Și în cazul 
nostru a apărut un nume interesant. Un bărbat din Kristiansand. 

Ivar Horne puse cafetiera la loc. 

— Cine? întrebă el, așezându-se în capul mesei. 

— Phillip Goldheim, răspunse Wisting. 

— PG? întrebă Horne ridicând din sprâncene. 

Wisting dădu din cap. 

— Da, este un nume interesant, continuă Horne, dar nu cred 
că o să-l găsiţi în vreunul dintre dosarele de aici, adăugă el, 
făcând semn cu capul spre cutiile de carton de pe masă. 

— Ce știți despre el? îl întrebă Christine Thiis. 

— Este implicat serios în traficul de droguri, sub acoperirea 
unor activități legale, răspunse Horne. Cu asta se ocupă de mulţi 
ani. Am încercat de mai multe ori să-l prindem și aproape că am 
reușit acum șase luni. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu, recunoscu Horne. Aveam o sursă care s-a retras și 
nu a mai spus nimic. Aproape întreg cazul fusese construit în 
jurul lui. Avea posibilitatea să ne spună despre următorul 
transport și cum să facem legătura cu Phillip Goldheim. 

— Operaţiunea Mister NiceGuy? întrebă Wisting, amintindu-și 
de informaţiile clasificate pe care le citise. 

— Nu mai este Mister NiceGuy, zâmbi Horne. 

Wisting duse cana la gură. 

— Spui că asta se întâmpla cu șase luni în urmă, spuse el, 
sorbind din cană. Când ar fi trebuit să vină transportul? 

— La jumătatea lui ianuarie, explică Horne. Operaţiunea a 
stagnat o vreme, când ne-am pierdut sursa, dar acum este din 
nou în desfășurare. Îl ţinem sub supraveghere chiar acum. 

Wisting mai luă o gură de cafea. Informaţiile primite de poliţie 
din mediul criminalităţii organizate erau importante. În 
soluționarea cazurilor complexe de trafic de droguri, informatorii 
jucau de obicei un rol principal și decisiv. Era o metodă secretă 
la care nu aveau acces nici instanţa, nici avocaţii apărării și 
putea, de asemenea, să fie și un joc periculos. La urma urmei, 
informatorii erau nevoiţi să abuzeze de încrederea celor despre 
care ofereau date și nimănui nu-i plac trădătorii. Chiar și un 
simplu zvon că a vorbit cineva cu poliţia putea duce la 
represalii. Siguranţa informatorilor era esenţială, prin urmare 


exista o regulă nescrisă ca polițiștii să nu-și întrebe colegii 
despre numele surselor secrete. 

Ivar Horne se ridică, ţinând cana de cafea în mână. 

— Ei bine, nu vă mai deranjez, spuse el. Voi fi în biroul de 
vizavi, dacă aveţi nevoie de ceva. 


50. 


Wisting se duse la blatul de lucru din bucătărie și își reumplu 
cana de cafea. Considerase conversațiile telefonice cu Harald 
Ryttingen foarte deranjante. Aproape că se simţise batjocorit și 
ridiculizat. În schimb, anchetatorul care îi întâmpinase acum 
fusese foarte atent și un interlocutor plăcut. 

— De unde începem? îl întrebă Christine Thiis, aplecându-se 
peste cutiile de carton. 

— De oriunde, răspunse el, deschizând dosarul cu declaraţiile 
luate în cercul consumatorilor de droguri. 

Dosarul conţinea formulare identice în care cei cunoscuţi ca 
făcând parte din comunitatea consumatorilor de droguri 
oferiseră declaraţii rapide și informale cu privire la ce știau 
despre Dan Roger Brodin. Formularele fuseseră completate de 
mână de către anchetatorii care realizaseră cercetările pe teren. 
Wisting răsfoi primele pagini. Era evident că poliţia căuta pe 
cineva care îl văzuse pe Dan Roger Brodin în posesia unei arme 
de foc. Arma era veriga slabă a cazului și, dacă exista cineva 
care să poată declara că suspectul avea acces la arme, 
acuzaţiile împotriva lui ar fi devenit mai solide. 

Mulți dintre cei chestionaţi nu îl cunoșteau pe Dan Roger 
Brodin. Alţii nu îl mai văzuseră de mult timp. Cei care îl știau îl 
descriau drept un tânăr liniștit și declarau că nu își puteau 
imagina că făcuse așa ceva. 

Când era pe la jumătatea dosarului, începu să-i sune 
telefonul. Era un număr necunoscut. 

— Sunt avocatul Olav Miller, se prezentă interlocutorul. ÎI 
reprezint pe Dan Roger Brodin. 

Wisting luă un pix și își notă numele. În documentele din 
dosar și în declaraţiile date presei, cazul fusese reprezentat de 
un avocat celebru. 

— Credeam că este apărat de Kvammen. 

— Lucrez împreună cu Kvammen, preciză avocatul. El e 
ocupat, așa că am preluat eu responsabilităţile principale și îl 
voi reprezenta pe Brodin în instanţă. 


— Înţeleg, spuse Wisting, dându-și seama că și celebrul 
avocat considera cazul o cauză pierdută și lăsase soarta lui 
Brodin în mâna unui înlocuitor. Așadar spuse el dregându-și 
glasul, mulțumesc că aţi răspuns la apelul meu. 

— Doreaţi să vorbiţi cu mine? continuă avocatul pe un ton 
formal. 

— Da, adică aș dori să vorbesc cu Brodin. 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea. Wisting aștepta 
mesajul că Brodin nu dorea să dea declarații poliţiei. 

— Dumneavoastră aţi găsit arma crimei? întrebă avocatul în 
cele din urmă. 

— La noi a fost predată, confirmă Wisting. Cercetările au 
dovedit că a fost utilizată și în cazul nostru. 

— ÎI suspectaţi pe Dan Roger Brodin și de comiterea acelei 
crime? întrebă avocatul asociat. 

Ştia că Brodin era în arest la momentul uciderii lui Jens 
Hummel, iar modul de adresare era cam sarcastic. 

— Am bănuiala că dosarul împotriva lui Brodin nu e chiar așa 
cum și-ar dori poliţia din Kristiansand, răspunse Wisting. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Wisting se uită peste masă, la Christine Thiis, care ţinea un 
pix în gură și asculta conversaţia. 

— Este prea devreme să intru în detalii, răspunse el. Dar 
există lipsuri evidente în anchetă. 

— Brodin nu știe mai mult decât ce a declarat deja, răspunse 
avocatul textul exersat. Nu el a împușcat-o pe Elise Kittelsen. 

Wisting se foi pe scaun. Trebuia să depună eforturi ca să-l 
convingă pe Olav Muller să-i acorde o întâlnire cu clientul său. 

— Lucrez la un caz de crimă cu autor necunoscut. Dacă este 
corect ceea ce susţine clientul tău, ar putea exista o legătură 
mult mai strânsă decât folosirea aceleiași arme. 

— Vreţi să spuneţi că ar putea fi același făptaș? 

— Cred că este important să stau de vorbă cu Dan Roger 
Brodin, răspunse Wisting. 

La telefon se așternu din nou tăcerea. De cealaltă parte a 
mesei se auzi cum se rupe un pix, în momentul în care Christine 
Thiis mușcă prea tare din el. 

— ÎI voi vizita la închisoare în această după-amiază, la ora 3, 
spuse avocatul. Puteţi veni atunci. 

Wisting zâmbi, îi mulțumi și închise. 


Christine Thiis scoase pixul din gură. 

— Chiar crezi asta? se interesă ea. Că există o legătură mai 
strânsă între cele două și nu doar că a fost folosită accidental 
aceeași armă? 

Wisting o privi atent și cântări dacă ar fi trebuit să îi spună ce 
credea cu privire la legătura dintre cele două cazuri, dar 
deocamdată lăsă lucrurile așa. 

— Nu cred în coincidenţe, răspunse el în schimb. 


51. 


Lumina care se strecura printre draperii desena umbre pe 
masa din sala de ședințe. Wisting și Christine Thiis stăteau față 
în față și parcurgeau rând pe rând bibliorafturile. Liniştea era 
tulburată doar când unul dintre ei întorcea pagina. 

Hârtiile erau fine și rigide, ca și cum nimeni nu le-ar fi răsfoit 
sau nu ar fi fost curios să vadă informaţiile strânse. 

Cu coada ochiului, Wisting o văzu notându-și ceva și ducând 
apoi pixul la buza de jos. 

— Ce-ai găsit? o întrebă el. 

— Este un pont primit de la un angajat al unui McDonald's de 
pe Markengata, spuse ea. || știe pe Dan Roger Brodin din liceu, 
au fost colegi de clasă până când s-a mutat Brodin. 

— Da? 

— Era la muncă dimineaţă, în ajunul Anului Nou, și își 
amintește că Brodin a intrat să-și cumpere un meniu. Își 
amintește pentru că Brodin voia să plătească cu o bancnotă de 
1.000 de coroane, iar el nu avea să-i dea rest. 

Christine Thiis se uită iar la hârtia pe care era consemnată 
informaţia. 

— Avea un teanc de multe bancnote de 1.000 pe care le-a 
îndesat înapoi în buzunarul pantalonilor. 

Wisting se lăsă pe spetează. 

— Pare neverosimil, spuse el. 

— Cel puţin nu se potrivește cu comiterea unei tâlhării câteva 
ore mai târziu. Poate că a încurcat el zilele? 

— Cum îl cheamă? se interesă Wisting. 

— Mathias Gaukestad. 

Wisting se ridică și căută dosarul cu înscrisurile oficiale ale 
dosarului. Nu își aducea aminte să fi văzut numele înainte și nici 
nu îl găsise pe lista martorilor. 

— Nu a fost interogat, concluzionă el. 

— Nu ar fi trebuit? 

Wisting nu răspunse. În schimb, căută prin alt document, 
formularul standard al arestării lui Dan Roger Brodin. Erau 
consemnate ora și locul arestării, ce haine purta și ce obiecte 


avea la el în momentul arestării, dar ultima dată când citise 
documentul îi scăpase un detaliu. 

— Când a fost arestat, avea la el în total 643 de coroane, citi 
el. Ceva nu este în regulă aici. 

— Unde să fi dispărut restul banilor? se întrebă Christine Thiis. 

— Nu este doar atât, spuse Wisting. Întregul caz se bazează 
pe ipoteza că a fost o tâlhărie nereușită. 

— A mai fost condamnat și în trecut pentru furt de poşete, 
încuviinţă ea. 

— Dar erau situaţii în care era disperat să facă rost de bani 
pentru droguri sau avea nevoie urgentă de bani să plătească 
datoriile către persoanele care amenințau că îl omoară, însă nu 
despre asta a fost vorba aici, explică Wisting. 643 de coroane i- 
ar fi ajuns pentru o doză în ziua aceea și în următoarea. 

Făcu semn cu degetul arătător spre dosarul deschis din fata 
ei. 

— De altfel, mai devreme în aceeași zi avea mai mulţi bani. 

— Atunci de ce nu au urmărit pista? 

Wisting închise dosarul de caz. 

— Pentru că nu se potrivește cu ipoteza lor, răspunse el. 

Christine Thiis stătea pe scaun și se uita la el. 

— Ai o altă teorie? îl întrebă ea. 

— Martorul lor s-ar fi putut înșela, sugeră Wisting. 

— Cum procedăm? 

Wisting desprinse un bilețel autoadeziv galben, se aplecă 
peste masă și îl lipi în partea de sus a foii din faţa ei. 

— Continuăm, spuse el, întorcându-se la dosarul conţinând 
declaraţiile verificărilor pe teren. 

Cinci minute mai târziu găsi ceva care arăta că martorul de la 
McDonald's nu greșise. O tânără de aceeași vârstă din 
comunitatea consumatorilor de droguri precizase, la fel ca și 
ceilalți, că nu îl văzuse niciodată pe Dan Roger Brodin purtând 
vreo armă. Fiind întrebată când îl văzuse ultima dată, ea 
răspunsese că se întâmplase la centrul comercial AMFI în 
Vågsbygd, chiar lângă centrul orașului, cu două zile înainte de 
ajunul noului an. Într-o altă propoziţie, adăugase că el îi plătise 
consumaţia la cafeneaua Seblis, aflată la cel de-al doilea etaj al 
centrului. 

Wisting îi dădu informaţia lui Christine Thiis. 


— Se pare că avea bani, sublinie el, desprinzând încă un 
bilețel autoadeziv. 

ÎI lipi pe foaie și răsfoi mai departe. O altă fată din comunitate 
confirma același lucru. O chema Leni Dyste, iar răspunsurile ei 
erau consemnate pe formulare prin cuvinte-cheie. Wisting le citi 
cu voce tare: Î știe pe Danny de mulţi ani. Niciodată nu a văzut / 
auzit de vreo armă. L-a văzut ultima dată cu o zi înainte de 
sfârșitul anului, în fața bibliotecii. Avea mulți bani pe care-i 
făcuse pentru o treabă. Va primi mai mulți de la aceeași sursă. 

— Ce fel de treabă? întrebă Christine Thiis. 

Wisting ridică din umeri. 

— Doar atât scrie, răspunse el, verificând numele lui Leni 
Dyste pe lista martorilor. Nici ea nu a fost interogată oficial. 

Ivar Horne intră în sală cu o cană de cafea goală. 

— Aţi găsit ceva interesant? îi întrebă el, îndreptându-se spre 
cafetieră. 

Wisting răspunse printr-un discret semn al capului. Ce 
aflaseră până în acel moment nu era suficient și nu avea 
legătură directă cu cazul lor. 

— Nu cred că veţi găsi prea multe, spuse Horne, punându-și 
cafea. Este un caz solid. 

Se sprijini de blatul de lucru și își fixă cu privirea cutiile de pe 
masă. 

— lronia este că martorul principal nici nu ar fi trebuit să se 
afle acolo, continuă el. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Christine Thiis. 

— Einar Gjessing, preciză Horne, cel care a fugit după 
criminal. Ar fi trebuit să fie la închisoare. 

Wisting se lăsă pe spetează și se încruntă. Dorea să audă mai 
multe detalii. 

— Cei de la criminalitate economică îl urmăreau de aproape 
un an, continuă Horne. Era un caz important. Era acuzat de 
fraudă financiară și evaziune fiscală, dar mare parte din caz s-a 
cam dus pe apa sâmbetei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E un fel de antreprenor, răspunse Horne. Nu știu prea 
multe despre domeniu, dar a pus bazele unei companii care 
acorda microcredite. Un fel de instituţie financiară ce acordă 
credite pe internet. Se cheamă P2P și înseamnă „de la persoană 
la persoană”. Ideea era să aranjeze împrumuturi direct între 


persoane fizice. În loc să depui banii la o bancă obișnuită, îi 
puneai la dispoziţie pe website-ul lui, pentru persoanele care nu 
puteau obține un credit bancar standard. Dobânzi uriașe și taxe 
ascunse pentru care aveau nevoie de bani și riscuri pe măsură 
de a pierde banii pentru cei care împrumutau. Singurul care 
făcea bani din treaba asta era probabil Gjessing. 

Wisting dădu din cap. Citise despre jucători noi ce ofereau 
împrumuturi de consum rapide fără dobândă. 

— Autoritatea de Supraveghere Bancară l-a raportat, pentru 
că nu avea autorizaţia de a acorda credite, continuă Horne. Era 
acuzat de evaziune fiscală, lipsa documentelor contabile, 
înșelăciune, spălare de bani și alte câteva chestii legate de 
contabilitate. A fost un caz destul de complicat și era pasibil de 
o pedeapsă mare. 

— Înșelăciune și spălare de bani? repetă Wisting ca să obţină 
mai multe detalii. 

Ivar Horne mai luă o gură de cafea. 

— Da, sau complicitate la spălare de bani, sublinie el. Nu toți 
banii care intrau în capitalul lui proveneau din afaceri legale. 

— Așadar martorul principal a fost condamnat pentru 
înșelăciune? solicită Wisting confirmarea. 

Ivar Horne făcu un pas în faţă și își trecu cana de cafea pe 
deasupra mesei. 

— Nu, tocmai asta este ideea, zâmbi el și își drese glasul. Nu 
a fost condamnat niciodată. La majoritatea acuzațiilor s-a 
renunţat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Harald Ryttingen, asta s-a întâmplat. 

— Ryttingen? 

Zâmbetul lui Ivar Horne deveni și mai vizibil. 

— Îl știi, spuse el, mutând cana în cealaltă mână. Sau, cel 
puţin, ai vorbit cu el. Nu îi place să piardă. Nu-i place să meargă 
în instanţă cu un proces pe care îl poate pierde. Cazul P2P era 
complicat de mulți martori reticenţi, mai ales în ceea ce privea 
spălarea banilor. Fuseseră investite multe resurse și prestigiu, 
dar rezultatul era deschis tuturor posibilităţilor, așa că au ajuns 
la o înţelegere. Einar Gjessing a recunoscut cele mai mărunte 
fapte și a primit o sentinţă mult mai mică decât ar fi primit dacă 
ar fi fost condamnat pentru tot. În același timp, am salvat 
sistemul judiciar de luni bune de muncă. 


— Pentru ce anume a fost condamnat? se interesă Christine 
Thiis. 

— Pentru ceva gen lipsa licenței necesare prestării și 
promovării de servicii financiare și încălcarea unor norme 
privind taxele. A primit șase luni. Jumătate din sentinţă a fost cu 
suspendare și a fost eliberat înainte de Crăciun. 

Se auzi sunetul unei sirene de poliţie, iar Ivar Horne se duse la 
fereastră și aruncă o privire afară. 

— Mulţi dintre cei de aici, din secţie, sunt destul de critici 
vizavi de povestea asta, continuă el, întorcându-se din nou spre 
ei. Dar, desigur, cel mai important lucru era desfiinţarea 
companiei lui Einar Gjessing, spuse el zâmbind din nou. Ironia 
este că, dacă Ryttingen și-ar fi făcut treaba atunci, acum nu ar fi 
avut un martor-cheie. 

— Sunt trei martori oculari, îi aminti Christine Thiis. 

— Da, răspunse Horne. Dar Gjessing era singurul care nu 
băuse și cel care l-a văzut cel mai bine pe făptuitor. Brodin a 
trecut chiar pe lângă el. 

Wisting se abținu să comenteze modul de lucru al șefului 
serviciului al cărui oaspete era și schimbă subiectul. 

— Știi unde o putem găsi pe Leni Dyste? îl întrebă el. 

— Nu puteţi, îi răspunse imediat Horne. A murit. A luat o 
supradoză în mai. De ce întrebaţi? 

Wisting îi pomeni despre discuţia pe care o avusese cu ea 
unul dintre anchetatori la o zi după comiterea crimei. 

— Nu știam despre ea, recunoscu Horne, citind și el 
formularul completat în timpul verificărilor. 

— De ce ar încerca să comită un jaf, dacă făcuse recent rost 
de o slujbă bine plătită și urma să mai primească și alţi bani? 
întrebă Christine Thiis. Și unde au dispărut banii? 

— In astfel de medii, banii dispar repede, răspunse Horne. Dar 
în acest caz concret există o explicație logică. 

— Și anume? 

Horne se îndreptă spre ușă. 

— Că i-a folosit să-și cumpere un revolver, zâmbi el și ieși. 


52. 


La ora 2, Wisting se ridică de pe scaun. 

— Avem nevoie de o pauză, spuse el, frecându-se la ochi. 

Christine Thiis se lăsă pe spetează, se întinse să se 
dezmorţească și îi dădu dreptate. 

— Voi încerca să schimb câteva vorbe cu Einar Gjessing 
înainte de întâlnirea cu Brodin, continuă el. 

— Trebuie să și mâncăm ceva, încuviinţă ea și se ridică. Vin 
cu tine. 

Ivar Horne se ivi în pragul ușii. 

— Aţi terminat? îi întrebă el. 

— Doar facem o pauză, preciză Wisting. Tu cât mai rămâi? 

— Mult, răspunse Horne, scoțând o carte de vizită. Sunaţi-mă 
când vă întoarceţi și cobor să vă preiau. 

Mașina se încinsese, deoarece stătuse parcată în soare. 
Wisting porni aerul condiţionat la maximum și roti gurile 
ventilatoarelor astfel încât să bată direct spre ei. Apoi răsfoi 
carnetelul de notițe, găsi adresa martorului principal și o 
introduse în sistemul de navigație. 

Gjessing locuia la doar câteva minute de secţia de poliţie, în 
districtul Lund, de cealaltă parte a râului Otra. Pe drum se opriră 
la un magazin de proximitate și își luară câte un hotdog. Se 
așezară pe o bancă și mâncară. 

— Mă duc singur la închisoare, spuse Wisting, luând o 
mușcătură. Doi polițiști s-ar putea să fie prea mult pentru el, 
adăugă el și începu să mestece. 

Christine Thiis încuviinţă. 

— Eu pot să continui să citesc dosarele, îi sugeră ea. 

Terminară de mâncat și urcară iar în mașină. Sistemul de 
navigaţie îi conduse mai departe printre case de lemn, spre un 
întins complex rezidenţial de pe malul râului. Lăsară mașina în 
parcarea pentru vizitatori și merseră prin spatele clădirii până 
când ajunseră la intrarea corectă. 

Einar Gjessing era primul pe lista interfonului. Wisting își lăsă 
capul pe spate și privi în sus la apartamentul de tip penthouse 
scăldat în lumina soarelui. 


— A făcut ceva bănuţi jucându-se de-a bancherul, spuse 
Christine Thiis, apăsând pe butonul soneriei. 

Rămaseră pe loc și așteptară. Pe alee trecu un bărbat însoțit 
de un câine. Ea apăsă iar pe sonerie, iar Wisting se uită la ceas. 

— Mergem la hotel să ne cazăm, îi sugeră el. Putem încerca 
din nou mâine. 

Un bărbat cu ochelari de soare întunecați și o cămașă albă cu 
mâneci scurte se apropie de ei când se întorceau la mașină. 
Scoase un mănunchi de chei și se îndreptă spre ușă. 

— Einar Gjessing? îl întrebă Wisting. 

Bărbatul își dădu ochelarii jos. 

— Cine întreabă? zâmbi el. 

Wisting făcu prezentările. 

— Este legat de procesul care va începe săptămâna viitoare, îi 
explică el. 

— Ce-i cu el? întrebă Gjessing într-un dialect gutural sudist. 

Pe faţă i se ivi un rid de iritare când i se contractă unul dintre 
colțurile gurii. 

— Știu că ai trecut de mai multe ori prin asta, dar ne poți 
acorda câteva minute să răspunzi și întrebărilor noastre? 

— Puteţi urca, îi invită el. 

Două minute mai târziu stăteau în jurul unei mese de pe 
însorita terasă cu vedere panoramică asupra orașului și a anticei 
fortărețe de pe Odderoya. 

— Aţi spus că sunteţi de la poliţia din Vestfold? îi întrebă el, 
așezând pe masă pahare și băuturi răcoritoare. 

Wisting confirmă printr-un semn al capului. 

— Cercetăm un alt caz, răspunse el, dând explicaţii despre 
legătura dintre crima comisă de Anul Nou și uciderea lui Jens 
Hummel. 

— Am citit despre el, încuviinţă Gjessing și deschise o 
umbrelă înainte să se așeze pe scaun. 

Umbra era bine-venită. 

Christine Thiis se trase puţin mai pe marginea scaunului. 

— Ne poţi spune ce s-a întâmplat în ajunul Anului Nou? îl 
întrebă ea. 

— Presupun că aţi citit declaraţia pe care am dat-o poliţiei? 
întrebă Gjessing. 

Ei dădură din cap. 


— Nu am mai multe de spus faţă de ce este scris acolo, spuse 
Gjessing. Mă îndreptam spre faleză, unde niște prieteni de-ai 
mei închiriaseră un restaurant. Am coborât pe Holbergsgate și 
am traversat pe la intersecţia din dreptul vechiului liceu. 

Se opri și luă o cutie de suc. 

— Da, știți locul unde s-a întâmplat, spuse el turnând în 
pahare. 

Christine Thiis dădu din cap și spuse da când el ridică o cutie 
de suc dorind să o împartă cu ea. Wisting luă una dintre 
celelalte cutii și o deschise. 

— La început, am crezut că este un cuplu care se ceartă, 
continuă Gjessing. Vezi multe din astea în ajunul Anului Nou. 
Sunt mulţi care beau și mulţi care se ceartă. 

Își luă paharul și bău din el. 

— Oricum, continuă el, bărbatul o ţinea de braţul pe care 
avea poșeta. Ea s-a eliberat și atunci am văzut revolverul. li 
întorsese deja spatele și începuse să fugă când a îndreptat arma 
spre ea. Când a tras, pe ţeavă au ieșit flăcări. 

Einar Gjessing lăsă paharul pe masă și mimă o armă de foc, 
folosindu-se de index și degetul mare. 

— Două focuri, spuse el imitând sunetele în timp ce își retrase 
mâna reproducând reculul armei. A căzut lată la pământ, 
continuă el. Bărbatul s-a întors și a început să alerge spre mine. 
Eram în stare de șoc și am rămas țintuit locului. A trecut în fugă 
pe lângă mine. Nu știam ce să fac, așa că am fugit după el, dar 
îmi alunecau pantofii. Am și căzut de vreo două ori, așa că i-am 
pierdut urma. În schimb, am fugit la locul cu pricina, dar era 
deja prea târziu. Deși m-am grăbit imediat spre ea, n-am mai 
avut ce să fac. Și-n plus, mai erau și alte persoane. 

Wisting stătea și dădea îngândurat din cap, pentru a lăsa loc, 
după explicaţiile date de Gjessing, întrebărilor pe care trebuia să 
le pună. 

— Când a tras... începu el. Avea arma la vedere sau a scos-o 
după ce femeia se eliberase din strânsoare? 

Einar Gjessing lăsă loc aceleiași nesiguranțte cu care 
răspunsese în timpul interogatoriului: 

— S-a petrecut foarte repede, răspunse el. Dar cred că a avut- 
o la îndemână tot timpul. Că o ameninţa cu ea, însă nu știu dacă 
este doar impresia mea sau chiar așa s-a și întâmplat. 

— Ai văzut unde a aruncat revolverul? 


Bărbatul de pe cealaltă parte a mesei zâmbi ștrengărește. 

— Nu credeți că aș fi spus poliţiei locale? răspunse el cu o 
întrebare. A fost printre primele întrebări pe care mi le-au pus. 
Au căutat-o săptămâni la rând. 

— Desigur, îi răspunse Wisting tot cu un zâmbet. Mă întrebam 
dacă a alergat cu ea în mână sau dacă și-a vârât-o în pantaloni 
ori așa ceva. 

Einar Gjessing se lăsă pe spetează și se gândi. 

— O avea în mână când a trecut pe lângă mine, răspunse el. 
Îmi amintesc bine, dar după aceea trebuie că a vârât-o în 
pantaloni, pentru că nu ţinea nimic în mâini. 

— Unde ajunsese când ai văzut că avea mâinile goale? 

— Nu prea departe. Până în dreptul fântânii, cred. 

Wisting nu avea o hartă la el, dar își amintea de fântâna de pe 
prima stradă lăturalnică. 

— Apoi a coborât în fugă treptele spre Kongensgate, continuă 
Gjessing. Nu am mai alergat mult după el și m-am întors. 

— Ce distanţă este între locul în care a trecut pe lângă tine și 
cel unde se află fântâna? 

Einar Gjessing ridică din umeri. 

— Nu este departe. Puțin peste 100 de metri. 

— S-ar fi putut descotorosi de armă pe acea porţiune? 

— Poliţia a căutat-o. 

— Mă întreb dacă nu cumva a găsit-o și luat-o cineva înainte 
să înceapă poliţia căutările, adăugă Wisting. Ar fi putut să o 
arunce fără să vezi? 

— Mă îndoiesc. 

— Ai spus că ai alunecat și ai căzut de două ori, îi aminti 
Christine Thiis. Unde se întâmpla asta? 

— Prima dată, imediat ce am început să alerg, răspunse 
Gjessing. A doua oară, la baza scărilor care coboară din piaţă. 

Wisting aşteptă ca bărbatul din fața lui să tragă singur 
concluzia. 

— Așa este, continuă Gjessing, având un aer gânditor. Trebuie 
să fi scăpat de ea când am căzut prima dată. In timp ce mă 
ridicam, m-am uitat spre Dronningensgate și i-am văzut pe 
ceilalți martori că se îndreptau spre fata căzută la pământ. 

— Cât de departe ajunsese când te-ai ridicat iar în picioare? 

— Cred că avea un avantaj de vreo 50 de metri sau așa ceva. 

— Ai mai observat pe cineva prin apropiere? 


Einar Gjessing clătină din cap. 

— Mașini? îi sugeră Wisting. 

— De obicei, sunt câteva mașini în spatele fântânii, dar nu îmi 
amintesc să fi văzut vreuna. Holbergsgate e stradă pietonală. 

— Dar taxiuri? 

Gjessing clătină din cap. 

— Probabil că mi-aş aminti, spuse el. Chiar am căutat un taxi 
liber. 

Christine Thiis se îndreptă de spate. 

— Nu ai văzut niciun taxi prin apropiere? 

— Nu, știți, fusesem în vizită la mama, în cartierul Posebyen, 
și aveam de gând să iau un taxi care să mă ducă până pe 
faleză. Era unul parcat pe stradă, chiar puţin mai jos de unde stă 
mama mea. Lampa de la stâlpul de iluminat public nu mergea, 
dar nu era ocupat, așa că am încercat să-l chem. Erau doar 
câţiva kilometri, dar era o mașină din afara orașului, așa că 
șoferul nu avea dreptul să ia pasageri. 

Wisting se uită la Christine Thiis. 

— De unde era mai exact? îl întrebă el. 

Gjessing ridică din umeri. 

— Unde anume se întâmpla asta? 

— Nu-mi amintesc, dar mama stă pe Tordenskjoldsgate. 
Probabil că la distanță de două străzi. Pe Skippergata sau pe- 
acolo. 

— Îţi amintești ce model de mașină era? se interesă 

Christine Thiis. 

— Am reţinut doar că era taxi. 

— Ce culoare? 

— Închisă. 

— Cum arăta șoferul? 

Gjessing clătină din cap. 

— S-a întors doar parţial spre mine când am deschis portiera 
din spate și am urcat. Nu-l pot descrie. 

— Ochelari, barbă, mustață? încercă Wisting. 

Gjessing clătină iar din cap. 

— Dar era un bărbat. 

— Da. 

— Și era singur în mașină? 

— Da, dar părea că așteaptă pe cineva. 


Wisting era convins că în taxi era Jens Hummel. Voia să afle 
mai multe, dar nu găsi nicio întrebare care să îi ajute să 
înţeleagă ce făcea de fapt Hummel. În schimb, se întoarse la 
locul crimei și adresă întrebările la care nu aflase un răspuns. 

— S-a strigat sau s-a spus ceva? se interesă el. 

— Elise a strigat ceva, răspunse Gjessing. Nu sau încetează 
ori ceva similar. 

Christine Thiis clătină din cap. 

— O cunoșteai pe victimă? îl întrebă ea. 

Einar Gjessing își drese vocea și duse paharul la gură. 

— Pe Elise Kittelsen? 

— Da. 

— Nu o știam propriu-zis, dar știam cine este. Însă nu mi-am 
dat seama că ea era. Am aflat abia a doua zi. 

— Cum de știai cine este? 

Soarele se mutase pe cer și îi bătea lui Gjessing drept în ochi, 
iar el se ridică și aranjă umbrela mai bine. 

— Prin cunoștințe comune, preciză el. Avea un iubit 
programator care a lucrat pentru mine o vreme și mi-a fost 
prezentată o dată în oraș, dar era mult mai tânără decât mine. 

Wisting nu era interesat să discute despre relaţiile lui Gjessing 
și de ce a fost pus sub acuzare și condamnat. 

— Povestește-ne ce s-a întâmplat când te-ai întors la fața 
locului, îl îndemnă el. 

Gjessing își drese glasul. 

— Când am ajuns acolo, erau doar doi băieţi, dar până la 
urmă a devenit un haos, cu oameni care veneau din toate 
părţile. A apărut un medic și s-a ocupat de victimă. Poliţia a 
ajuns înaintea ambulanţei, dar nu mai aveau ce să facă. Le-am 
spus în ce direcţie fugise autorul și cum arăta. L-au dat în 
urmărire și, destul de repede, l-au prins. 

— L-au adus la locul crimei? 

Einar Gjessing confirmă. 

— Da, m-au întrebat dacă-l pot identifica. 

— Și ai putut? 

— Da. Stătea pe bancheta din spate a mașinii de poliţie. Mi-au 
cerut să mă uit la el înainte să-l ducă în arest, ca să fie complet 
siguri. 

— Și-ai fost sigur? 

Einar Gjessing ridică iar paharul. 


— Firește, răspunse el. Cine altcineva putea fi? 


53. 


__Liftul urca huruind și hurducăindu-se spre etajele superioare. 
Il întâmpină o tânără, îmbrăcată în uniforma specifică albastră- 
cenușie. Wisting îi înmână legitimaţia de serviciu, în schimbul 
uneia de vizitator, pe care o prinse de buzunarul de la piept 
înainte ca ofițerul din penitenciar să-l conducă mai departe prin 
clădire. Mănunchiul de chei de la cureaua poliţistei zdrăngănea 
în timp ce aceasta îl ducea înspre celule. În fața unei uși mari cu 
zăbrele se opri, căută cheia potrivită și îl pofti înăuntru. 
Balamalele scârțăiră, după care ușa se închise în urma lui. 

In mijlocul peretelui, deasupra ușii pentru vizitatori, era 
aprinsă o lampă roșie, iar poliţista bătu la ușă înainte să o 
deschidă. 

Înăuntru erau doi bărbaţi. Avocatul stagiar Olav Miller era 
așezat pe o canapea neagră de piele în dreptul ferestrei. Purta o 
pereche de pantaloni gri subţiri și o cămașă albă cu mâneci 
scurte, iar alături de el se afla o servietă. 

Dan Roger Brodin stătea cu spatele. Era tuns foarte scurt și 
avea umeri înguști. 

Se ridicară în picioare în același timp. Avocatul întinse mâna 
și se prezentă, iar Brodin îl salută dând din cap. În spatele lor, 
agentul de poliţie închise ușa. Wisting privi în jur. Pe podea erau 
cutii cu jucării și pe covor erau desenate străzi și alei. Și deţinuţii 
aveau copii. 

— l-am spus lui Dan Roger ce mi-aţi zis la telefon, începu 
avocatul conversaţia. Că lucraţi la un alt caz, într-un alt district, 
unde a fost folosită aceeași armă ca în cazul în care este acuzat 
el. 

Wisting încuviinţă, își trase un scaun și îi aşteptă pe ceilalți să 
se așeze, după care luă și el loc. 

— Așa este, spuse el, prezentându-se și explicând cazul la 
care lucra. 

Brodin îl privea fix în timp ce vorbea, cu faţa îngustă 
încordată. Serioasă. 

— Cumva, revolverul a fost transportat din Kristiansand în 
Larvik, rezumă avocatul stagiar după ce Wisting termină. 


Brodin ridică din umeri și începu să-și cojească o rană de pe 
antebraţ. 

— Nu știu cum, spuse el în șoaptă. 

— Care este ipoteza dumneavoastră? se arătă avocatul 
curios, adresându-i-se lui Wisting. 

— Sunt mai multe posibilităţi, răspunse Wisting. Dar victima 
din cazul nostru se afla în Kristiansand în ajunul Anului Nou. Este 
posibil ca el să fi găsit arma. 

Avocatul stagiar își notă. 

— Este posibil ca el să o fi împușcat? întrebă Brodin. 

— Nu avem nicio probă ca să putem susţine asta, răspunse 
Wisting. 

— Dar, indiferent cine a fost făptașul, tu erai în apropiere. 
Poliţia te-a arestat la doar câteva străzi distantă. 

— Am auzit împușcăturile, încuviință Brodin. Sau... nu știu. 
Poate că au fost artificii. Au aprins artificii toată seara. Dar astea 
au fost ca niște simple bubuituri. 

Wisting își scoase carneţelul și documentele din dosar pe care 
le luase la el. Ceea ce spusese Dan Roger Brodin nu apărea în 
interogatoriu. 

— Unde erai când ai auzit focurile de armă? îl întrebă el. 

— Pe Tollbodgata, chiar în capăt, cred, răspunse Brodin, 
făcând semn cu capul spre fereastra din spatele apărătorului 
său. 

Wisting își imagină harta orașului. Tollbodgata era paralelă cu 
Dronningensgate, unde fuseseră trase focurile de armă. 

— Ce făceai acolo? se interesă Wisting. 

Bărbatul taciturn din faţa lui ridică din umeri. 

— Nimic, răspunse el. 

— Ce ai făcut după aceea? 

— Când după aceea? 

— După ce ai auzit împușcăturile. 

— Am mers mai departe. 

Avocatul interveni: 

— Te-a văzut cineva? 

— Sigur. Erau mai multe persoane în zonă. 

— Cineva cunoscut? 

Brodin clătină din cap și continuă să-și pigulească rănile de pe 
braţe. Wisting se uită la avocat. Pusese întrebarea prea târziu, 
se gândi el. Dacă într-adevăr credea în nevinovăția clientului 


său, ar fi trebuit să-i adreseze această întrebare de mult. Acum 
urmele se răciseră. Nimeni dintre cei care își puteau aminti nu-i 
mai puteau oferi un alibi. 

— Ai observat vreun taxi? se interesă Wisting. 

— Cel care a fost împușcat în Larvik era taximetrist, adăugă 
Muller ca să-l ajute. 

— N-am văzut decât mașina poliţiei, răspunse Brodin. Probabil 
că se îndrepta spre femeia care a fost împușcată, dar s-au întors 
când m-au văzut. 

— Și atunci ai fugit? 

— Da. 

Wisting nu voia să deschidă subiectul, dar trebuia să întrebe: 

— De ce? 

— Pentru că veneau după mine. 

Era același răspuns pe care-l dăduse și în timpul 
interogatoriului, când spusese că s-a ascuns ca să nu îl 
găsească poliţia. 

Avocatul Muller își drese glasul. 

— Am mai discutat acest lucru cu anchetatorii din caz, spuse 
el. Nu acesta trebuia să fie subiectul întâlnirii. 

Wisting îl auzi. În minte i se înfiripa o idee și se aplecă peste 
masă. 

— De ce? repetă el. 

— Nu voiam să mă întorc la închisoare, răspunse Brodin, 
uitându-se la pereții din jurul său. 

Wisting se aplecă și mai mult. Era evident că tânărul din faţa 
sa nu înțelegea esenţa întrebării. 

— De ce ar fi vrut poliţia să te aresteze? 

Dan Roger Brodin se uită încurcat la avocatul său și la teancul 
de documente aflate în faţa sa. 

— Mă potriveam descrierii. 

Wisting încuviință răbdător. 

— Da, dar la momentul acela nu știai asta. Așadar de ce ai 
fugit dacă nu ai făcut nimic rău? 

— Eram eliberat condiţionat, răspunse el. Nu voiam să fiu iar 
închis. 

Wisting răsfoi documentele. 

— Ai fost eliberat pe 22 decembrie? 


Brodin confirmă dând din cap. Una dintre cojile de pe braţul 
său se desprinse și din rană se scurse puţin sânge, pe care îl 
șterse cu palma. 

— Printre condiţiile eliberării era și aceea să nu consumi 
droguri? continuă Wisting. 

Brodin dădu iar din cap. Wisting scoase raportul conţinând 
rezultatele analizelor de sânge, care consemna că la momentul 
arestării în sânge erau urme de canabis, în concentraţie de 1,79 
la mie. 

— Așadar când ai declarat că ai fugit de poliţie de teamă să 
nu fii arestat, te refereai la faptul că ai încălcat condiţiile 
eliberării condiţionate. 

Brodin încuviinţă, ca și cum fusese clar pentru toată lumea de 
la început. 

— Tocmai fusesem eliberat, spuse el. 

Avocatul studie documentele lui Wisting și regăsi aceleași 
înscrisuri pe care le avea în propriul teanc. Dădu să spună ceva, 
dar renunţă. În spaţiul îngust al sălii pentru vizitatori, aerul era 
deja cald și umed. Wisting se uită pe fereastră. Evident, nu era 
deschisă. 

— Trebuie să te mai întreb ceva, continuă el. 

Dan Roger Brodin se uită la avocatul său pentru a-i cere 
permisiunea, iar Olav Miller încuviinţă. Wisting se lăsă pe 
spetează, ţinându-și notițele în poală. Trebuia să o ia încetul cu 
încetul. 

— ÎI cunoşti pe un anume Mathias Gaukestad? 

Bărbatul acuzat de omucidere părea confuz. 


— Da. 
— De unde? 
— Din liceu. 


Wisting încuviință. 

— Ştii unde lucrează acum? 

— La McDonald's. 

— Îți amintești să fi mers la McDonald se în ajunul Anului Nou? 

Brodin ezită. 

— Poate, răspunse el. 

— Mathias Gaukestad își aduce aminte de tine, îi explică 
Wisting. Spune că ai încercat să achiţi cu o bancnotă de 1.000 
de coroane. 


Părea că tânărul începe să-și dea seama de ceva. Avocatul 
său răsfoi lista martorilor. 

— De unde știți? 

— Este din registrul datelor de primă sesizare, preciză 
Wisting. Nu îl vei găsi în exemplarele tale. 

Se întoarse iar către Brodin. 

— Leni Dyste a spus același lucru, continuă el. V-aţi întâlnit la 
centrul comercial AMFI din Vâgsbygd cu câteva zile înainte. 
Aveai mulți bani la tine și i-ai oferit o cafea la Cafeneaua Seblis. 

— Leni a murit, spuse Brodin. 

— Știu, răspunse Wisting. Dar a spus că fuseseși plătit bine să 
faci un comision. 

Avocatul își schimbă poziția. Wisting vedea că este sceptic cu 
privire la atragerea clientului său într-o discuţie ce se învârtea în 
jurul banilor. 

— Toate acestea au legătură cu cazul? întrebă el. 

Wisting înţelegea că nu vrea să abordeze un subiect care 
arunca suspiciunea asupra clientului său, dar era evident că 
Muller nu înţelegea întregul context. 

— Ai mai fost condamnat pentru furt și înainte, sublime 
Wisting. Şi acest caz pare a fi o tâlhărie, dar ideea este că nu 
aveai niciun motiv să o jefuiești pe Elise Kittelsen dacă primiseși 
deja destui bani ca să faci un serviciu. 

Nici avocatul, nici clientul său nu mai spuseră nimic. 

— Putem face o pauză? întrebă Olav Muller și se ridică. 
Trebuie să vorbesc cu Dan Roger între patru ochi. 

Wisting încuviinţă. Gândul care nu-i dăduse pace se înfiripase, 
evident, și în mintea avocatului. Comisionul pentru care fusese 
plătit Dan Roger Brodin ar fi putut fi uciderea lui Elise Kittelsen. 


54. 


Avocatul apăsă pe butonul interfonului de lângă ușă. La scurt 
timp după aceea, în difuzor se auzi un zumzet. 

— Gardian? 

Muller îi explică gardianului situaţia și-i spuse să-l lase pe 
Wisting să iasă din încăpere. Se scurse o vreme până când se 
auziră cheile zornăind dincolo de ușă. Le deschise un alt gardian 
decât cel care îl condusese înăuntru și-l invită pe Wisting într-o 
cameră de recreere, unde i se oferi o ceașcă de cafea. Băuse 
destulă cafea, dar acceptă, mai mult pentru a-și umple timpul 
cât discuta Brodin cu avocatul său. 

— A declarat ceva în plus? îl întrebă gardianul, oferindu-i lui 
Wisting un pahar de carton. 

— Puțin, încuviinţă Wisting. Dar ne va mai da niște informaţii. 

— Nu a mărturisit, nu? 

Drept răspuns, Wisting zâmbi și sorbi din pahar. 

— Majoritatea celor de aici sunt nevinovaţi, continuă ofițerul 
făcând semn cu capul spre panoul pe care erau trecute numele 
deținuților. Chiar dacă s-a dovedit contrariul. 

Wisting se duse la fereastră. Din perspectiva locuitorilor, 
orașul de afară era de două ori mai mare decât al său. Aici era 
un străin. Fiecare oraș are pulsul său, propria sa personalitate, 
care necesitau timp pentru a fi deslușite. Kristiansand părea un 
oraș liniștit, aproape adormit, dar și aici calmul aparent 
ascundea vâltori. Și aici, criminalitatea era în creștere, devenea 
mai complexă, mai transfrontalieră și mai organizată ca înainte. 

— De când a fost stabilită data procesului, este prima dată 
când primește vizitatori, spuse gardianul, așezându-se pe o 
canapea confortabilă. 

— Dar cine a trecut să-l vadă? se interesă Wisting. 

— De obicei, avocaţii sau cineva de la serviciul de vizitatori?. 

— Nu a venit nicio rudă? Și niciun membru al familiei? 

Gardianul clătină din cap. 


? Visitor-tjeneste este un serviciu asigurat de Crucea Roșie din Norvegia, care trimite 
voluntari să discute cu cei aflați în pușcărie, pentru a le da posibilitatea de a dialoga 
cu cineva impartial (N.t.). 


— Nu cred să aibă mulţi apropiaţi, răspunse el. Mama lui a 
fost la noi cu câţiva ani în urmă. Probabil că nu se va întoarce de 
bunăvoie. 

Se aplecă deasupra măsuţei și sorbi din paharul său de cafea. 

— Nu pentru așa ceva. El o vizita însă. O oră în fiecare 
miercuri. Puteai să-ţi potrivești ceasul după el. 

Din staţia radio pe care o avea la centură se auziră niște 
interferenţe. Gardianul o ridică și răspunse afirmativ, după care 
se uită iar la Wisting. 

— Cred că este al patrulea sau al cincilea avocat care vine, 
continuă el. Nici nu cred că este încă avocat, doar un stagiar. Nu 
este ceva obișnuit să se schimbe avocaţii așa, dar de obicei se 
întâmplă la cererea clientului. 

Wisting dădu din cap. Furtul clienţilor de la alţi avocaţi era o 
practică știută. Toate societăţile de avocatură vânau cazurile 
care le aduceau publicitate. Unii avocaţi se foloseau de propriii 
clienţi ca să îi recomande celorlalţi deținuți și își măreau astfel 
clientela. 

— Le-ar plăcea să îi aibă pe Kvammen, Elden, Meling sau alt 
avocat celebru când sunt arestaţi, spuse ofițerul. Dar, când 
cazul nu mai este mediatizat, apar lacheii. 

Wisting sorbi din pahar și se întoarse iar la fereastră. Patru 
avocaţi diferiţi din aceeași firmă de avocatură însemna că Dan 
Roger Brodin nu mai prezenta interes pentru ei. Asasinatul 
comis de Anul Nou era un caz pierdut, în care toată 
compasiunea era rezervată victimei. 

Stația radio scoase iar niște sunete. Gardianul răspunse și 
primi mesajul că Brodin și avocatul îl așteptau pe Wisting în 
camera pentru vizitatori. 

Acesta vărsă restul cafelei în chiuvetă și aruncă paharul în 
găleata de gunoi. Apoi îl urmă pe gardian pe holurile cenușii 
până la vorbitor. 

Dan Roger Brodin și avocatul apărării erau așezați pe aceleași 
locuri. După expresia de pe chipurile lor, era imposibil să-și dea 
seama despre ce discutaseră. 

Wisting îi mulțumi gardianului, intră în încăpere și se așeză, 
iar ușa se închise în urma sa. Olav Muller îi făcu clientului său un 
scurt semn cu capul. 

— Spune-i despre bani, îl rugă el. 

Brodin înghiţi în sec. 


— Am spart un container, spuse el cu ochii aţintiţi la masă. 

Wisting nu răspunse, așteptând detalii. 

— A fost un furt comis la comandă, explică avocatul când 
detaliile întârziară să apară. Un container cu artificii. A primit 
10.000 de coroane pentru lovitură. 

— S-a scris în presă despre asta după aceea, spuse Brodin și 
începu să-și pigulească iar rănile. 

Wisting se uită pe rând la Muller, apoi la Brodin. 

— Eşti conștient că, dacă vrei să aibă vreo valoare în instanţă, 
trebuie să spui cine ţi-a dat banii? 

Brodin se foi pe scaun. 

— Nu știu cum îl cheamă, spuse el. Sarcina mi-a fost dată prin 
intermediul altcuiva. 

— Cine? 

— Cineva pe nume Stikkan, sau cel puţin așa își spune. 
Wisting se lăsă pe spetează. Furtul nu avea să influențeze cazul. 
Dacă intenționau să se folosească de această circumstanţă în 
instanţă, Brodin și avocatul său trebuiau să solicite poliţiei din 
Kristiansand efectuarea de cercetări suplimentare. 

— De unde îl știi? îl întrebă el totuși. 

— Este din Arendal, răspunse Brodin. Am fost colegi de celulă 
la un moment dat. 

O rază de soare se strecură prin fereastră, luminând chipul lui 
Brodin. 

— A venit cu o dubă mare, seara târziu, în Ajunul Crăciunului, 
continuă el. Avea la el o hartă, mi-a explicat cum să procedez și 
unde să las mașina. 

— Te-a văzut cineva? îl întrebă avocatul. Erai cu cineva în 
Ajunul Crăciunului? 

— Eram la Shalam. 

— Shalam? Ce este asta? 

— Este o asociaţie creștină. Servesc cina de Crăciun unora ca 
mine. 

Wisting se duse cu gândul la cum petrecuse el Ajunul 
Crăciunului. Fuseseră doar el, Line și tatăl său. Cei mai dragi, 
dar tot s-a simțit singur și cu sufletul gol. 

— N-ai fost la mama ta? îl întrebă el. 

Dan Roger Brodin clătină din cap. 

— N-am reușit să ne vedem. 


— Dar te-a văzut cineva urcând în dubă? Există martori care 
să îţi confirme povestea? 

— Nu, s-a întâmplat după aceea. Noaptea. Nu este nimeni 
afară atunci, în noaptea de Ajun. 

— Ce-ai făcut cu banii? se interesă Wisting. 

Bărbatul aflat de cealaltă parte a mesei ridică din umeri. 

— l-am cheltuit. 

— Pe ce? 

— Pe de toate. Pe datorii și altele. Majoritatea s-au dus în 
câteva zile. 

— Aveai 643 de coroane la tine când ai fost arestat, spuse 
Wisting. 

— Am luat și eu câteva artificii, încuviinţă Brodin. Le-am 
vândut separat. 

Wisting rămase pe gânduri, cântărind relevanţa aspectelor 
nou-ivite. Erau martori care puteau confirma că Brodin avea 
bani de Crăciun, dar, chiar dacă avocatul avea să-l găsească pe 
Stikkan și să-l determine să confirme povestea, asta nu însemna 
altceva decât o mică diversiune în privinţa vinovăţiei. Mai 
existau și cei trei martori care asistaseră la crimă. 

— De fapt, de-asta am și fugit, continuă Brodin. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu era doar problema eliberării condiţionate. Tocmai 
aprinsesem o baterie de artificii și o aruncasem într-un 
tomberon. A făcut un zgomot teribil când a explodat, 
împroșcând cu roșu și verde peste tot. 

Muller se aplecă în faţă. 

— Unde era tomberonul? îl întrebă el. 

— In staţia de autobuz din faţa supermarketului Kiwi, 
răspunse Brodin. A început să ardă, așa că am fugit. 

— S-au produs pagube mari? 

Clientul său ridică din umeri fără să-și dea seama de sensul 
întrebării avocatului, însă, dacă distrugerile fuseseră raportate 
de cineva și intervenise brigada de pompieri, putea să îi ofere 
un oarecare alibi. Cel puţin, ceva care să infirme cronologia 
prezentată de poliţie. 

— La cât timp după aceea ai auzit focurile de armă? continuă 
avocatul. 

Brodin răspunse în stilul caracteristic, ridicând din umeri. 

— Cinci minute? sugeră avocatul. 


— Puțin mai mult, poate, răspunse clientul său. 

Wisting se lăsă pe spetează, observându-i pe cei doi. 

Dan Roger Brodin își curăța absent antebraţele zgăriate, în 
timp ce avocatul încerca să obţină de la el cât mai multe 
informaţii. Dar, chiar dacă ar fi existat o sesizare despre un 
tomberon incendiat, nici aceasta nu avea vreo valoare în 
procesul ce urma. Avocatul avea să sublinieze cât de ilogic ar fi 
fost ca Dan Roger Brodin să se joace cu artificii cu câteva 
minute înainte de comiterea tâlhăriei, în timp ce procurorul 
urma să susțină că povestea cu tomberonul ar fi putut porni de 
la ceva ce observase întâmplător Brodin în drum spre locul 
crimei și de care se folosea în apărarea lui. 

— Ti-au mai rămas artificii? se interesă avocatul. : 

— Am ascuns o parte din ele, răspunse clientul său. Imi mai 
rămăseseră câteva baterii. 

— Unde le-ai ascuns? 

— Într-un punct de transformare de lângă Otra. Există un 
grilaj de la spațiul de ventilare care este desprins. 

Un zâmbet se înfiripă pe buzele lui Muller. 

— E posibil să mai fie acolo? 

Brodin ridică din umeri. 

— Dacă n-a trecut nimeni pe acolo, da. 

Avocatul era entuziasmat și încercă să îi explice clientului: 

— Dacă artificiile mai sunt acolo, o să-ţi susțină explicaţia. Nu 
erai în centrul orașului ca să comiți o tâlhărie. Aveai bani și 
urma să mai câştigi vânzând artificiile furate. 

De pe brațul lui Dan Roger Brodin se desprinse încă o coajă. 
Pentru prima dată, părea să îi fi stârnit interesul ceva. 

— O să creadă așa ceva? întrebă el. O să aibă încredere în 
mine? 

— Dacă găsim artificiile, încuviință avocatul. 

Scoase o foaie de hârtie și îl rugă pe clientul său să schițeze o 
hartă a locului în care erau ascunse artificiile. Pixul aluneca 
repezit pe hârtie. 

Wisting nu împărtășea entuziasmul lui Muller. Povestea 
artificiilor era doar un insignifiant contraargument faţă de 
probele acuzării. În cel mai bun caz, putea să creeze o oarecare 
distragere a atenţiei de la cazul clar al parchetului, dar noile 
detalii puteau fi folosite și în sens invers. Dan Roger Brodin 
cunoștea orașul. Infractor fiind, știa unde să ascundă câteva 


artificii. Totodată, știa și unde poate să ascundă un revolver 
astfel încât să nu-l găsească poliţia, dar de unde să fie luat 
ulterior de alți infractori. 

Avocatul își luă servieta, în semn că timpul pentru vizită se 
terminase. 

— Veniti? întrebă el, întorcându-se spre Wisting. 

— Unde? 

— Să vedem dacă artificiile mai sunt acolo, preciză el. Nu pot 
să merg singur. Am nevoie de un martor credibil și mă îndoiesc 
că vreun reprezentat al poliției de aici se va arăta interesat. 

Wisting se uită la ceas. Întâlnirea cu Brodin nu îl adusese mai 
aproape de adevăr în privinţa revolverului și mai erau de studiat 
alte câteva sute de documente. 

— Durează doar câteva minute, continuă avocatul, 
deschizând servieta. 

— Bine, încuviinţă Wisting. 

Olav Müller scoase o hârtie din servietă și i-o înmână lui 
Wisting înainte să strângă dosarul. 

— Ce este asta? îl întrebă Wisting, dar înţelese imediat despre 
ce era vorba. 

— Doar o notificare, răspunse avocatul. 

Era copia unei scrisori către Parchet, prin care firma de 
avocatură solicita ca inspectorul principal de poliţie William 
Wisting să fie citat ca martor în procesul împotriva lui Dan Roger 
Brodin. 

— Procesul începe luni, obiectă Wisting. Crezi că Parchetul va 
fi de acord? Este o notificare tardivă. 

— Arma crimei a apărut cu puţin timp în urmă, răspunse 
Muller. În plus, ei nu-și doresc să amâne procesul. Este un caz 
răsunător, în care poliția trebuie să demonstreze eficiență și 
dedicare. Vor să finalizeze dosarul până la sfârșitul verii. 

Wisting împături scrisoarea. Avocatul se apropie de interfonul 
de pe perete și anunţă că întâlnirea cu Dan Roger Brodin se 
încheiase. 


55. 


Olav Müller își aprinse o ţigară de îndată ce ajunseră pe 
trotuar. O prinse între buze și analiză schița desenată de Dan 
Roger Brodin. 

— Am putea să mergem pe jos, spuse el, arătând cu degetul 
înspre râu. Este la vreo două străzi distanţă. 

Wisting încuviinţă. O păclă de zăpușeală plutea deasupra 
asfaltului și încețoșa panorama stradală. 

— Te-ai ocupat de multe astfel de cazuri? întrebă el. 

Muller strivi ţigareta. 

— La ce vă referiţi? 

— Cazuri de omucidere. 

— Nu singur, recunoscu avocatul. Mai am câteva luni până la 
definitivat. Acest caz îmi dă șansa să dobândesc experienţă în 
instanţă. 

— Ai fi putut alege un caz mai simplu, spuse Wisting. 

— Ar fi fost mai simplu dacă și-ar fi recunoscut fapta, 
încuviinţă Muller. Sau dacă ar fi existat temeiuri pe care să îmi 
întemeiez pledoaria. Dar am parcurs totul. Neagă orice legătură 
cu crima. 

Merseră mai departe în tăcere. Clădirile de pe ambele părţi 
ale străzii erau impregnate de mirosul gazelor de eșapament și 
praful de pe străzi. Wisting se întreba dacă avocatul avea vreo 
strategie bine pusă la punct. Una era să evidenţieze hibele 
anchetei efectuate de poliţie și ale probelor, însă, dacă voia să 
câștige, trebuia să prezinte instanţei o explicaţie alternativă. In 
realitate, nu exista niciun dubiu. Ca să convingă pe cineva de 
nevinovăția clientului său, trebuia să vină cu un scenariu care să 
cuprindă toate probele și să le ofere o altă interpretare. La 
modul ideal, ar fi trebuit să poată indica și un alt vinovat. 

— Totul se va reduce la durata pedepsei, spuse Muller, ca și 
cum i-ar fi citit gândurile lui Wisting. Acolo vom avea ceva de 
spus. N-a avut o viață ușoară, știți. 

Porțiuni din ceea ce urmă se pierdură în zgomotul făcut de un 
autobuz ce oprea în staţie și de pasagerii care coborau, dar 
Wisting înţelese că strategia lui se baza pe elemente de 


psihologie şi urmărea trezirea simpatiei pentru acuzat. 
Intenţiona să le spună că Dan Roger Brodin însuși era victima 
unei copilării dificile și că nu primise niciodată ajutorul sau 
tratamentul necesar. 

Strada se termina la un loc de joacă împrejmuit cu gard de 
sârmă, o parcare și un ponton pe malul râului. Nişte copii se 
dădeau în leagăne. Muller aruncă ţigara și verifică harta schițată 
de Brodin. 

— Acolo, jos, spuse el, arătând spre o construcţie din 
cărămidă cenușie aflată sub un mesteacăn. 

Pereţii erau acoperiţi de graffitti. 

Wisting îl lăsă pe avocat să meargă în față. Dădu deoparte 
câteva crengi și ocoli punctul de transformare ca să ajungă în 
partea din spate. 

— Aici este grilajul! 

— Ar trebui să faci o fotografie înainte să-l dai la o parte, îi 
sugeră Wisting. 

— Da, desigur. 

Müller scoase telefonul și îl ridică în faţa lui. Între zăbrelele 
grilajului se vedea o cutie de bere presată, iar pe jos erau și alte 
gunoaie. Wisting împinse cu vârful piciorului o seringă folosită. 

Avocatul apucă grilajul cu mâna dreaptă și îl scutură, iar 
tencuiala de pe margine cedă. 

— S-a desprins, spuse el triumfător, după care îl scoase. 

Wisting se apropie. 

Muller lăsă grilajul jos și aprinse lanterna pe telefonul mobil. 
Spaţiul nu avea mai mult de 30 de centimetri adâncime, dar 
continua în părţile laterale. Îndreptă lanterna într-o parte, apoi 
în cealaltă. Nu era nimic acolo. 


56. 


Pe masa din sala de ședințe a secţiei de poliţie apăruse o 
cutie de pizza. Christine Thiis lăsă din mână un dosar când 
Wisting intră în încăpere. 

— Cum a mers? se interesă ea. 

Wisting luă o felie de pizza. 

— Nu știe nimic despre revolver, răspunse el în timp ce 
mânca. Cel puţin, nu ceva ce să-mi spună mie. 

Se așeză și îi povesti despre furtul artificiilor. 

— Un alibi penal, rezumă ea. 

Wisting încuviință. Se mai întâmplase ca un acuzat să fie 
achitat pentru o infracțiune întrucât comisese o alta în același 
timp. 

— Doar că nu are alibi, spuse el. Avea timpul și posibilitatea 
să le comită pe amândouă. 

— ÎI crezi? 

— Dacă am fi găsit restul artificiilor în ascunzătoare, 
explicaţia lui s-ar fi susţinut, răspunse Wisting ridicând din 
umeri, așa cum făcuse și Dan Roger Brodin pe tot parcursul 
discuţiilor din închisoare. Fie le-a găsit altcineva, fie povestea nu 
este adevărată. 

— Dar se confirmă că furtul s-a petrecut cum l-a descris el? 

— A spus că știrea a apărut în ziare. Este posibil ca presa să 
fie sursa lui de inspiraţie, dar nu văd de ce-ar inventa o poveste 
care nu-l plasează mai departe de locul acţiunii și al crimei. 

Christine Thiis își îndreptă atenţia spre laptopul de lângă ea și 
curând găsi menţiuni despre furt pe pagina de internet a ziarului 
local. În timp ce mânca, Wisting citi peste umărul ei. Artificii în 
valoare de peste 100.000 de coroane fuseseră furate la Lund 
dintr-un container care nu avea semne distinctive și nici acces 
direct, astfel încât poliţia bănuia că autorii știau unde se afla și 
ce conţinea. 

— Ai văzut harta? o întrebă Wisting. 

— Ce hartă? 

Wisting se şterse pe mâini și începu să  răsfoiască 
documentele. 


— Ryttingen a declarat într-un interviu că atacul asupra lui 
Elise Kittelsen a fost, probabil, planificat cu atenţie, preciză el. 
Brodin avea în buzunarul pantalonilor o hartă a locului crimei. 

Găsi ce căuta - raportul de la arestare, unde erau enumerate 
obiectele pe care le avea acuzatul asupra lui. 

Harta locului crimei era marcată drept proba A-3, găsită în 
buzunarul drept de la spate. Wisting i-o arătă lui Christine Thiis. 

— Ai văzut harta asta? o întrebă el. 

Ea clătină din cap. 

— Înseamnă că este în dosarul acesta, spuse ea luând din 
teancul de dosare unul subţire, verde, pe care era făcută 
menţiunea Probe - copii. 

Dosarul servea unui scop practic pentru anchetatori. Toate 
documentele care constituiau probe în dosar erau copiate, astfel 
încât cei care lucrau la caz să nu fie nevoiţi să ia dovezile din 
camera probelor de fiecare dată când trebuiau să facă verificări. 
Același principiu era valabil și în ceea ce privește chitanţele, 
notițele, cheile și orice alte mărunțișuri care încăpeau pe 
suprafața unui copiator. 

Christine Thiis răsfoi filele până ajunse la hartă. Era genul de 
hartă care se găsește la recepţia hotelurilor și care putea fi 
ruptă dintr-o agendă. 

Copia din dosar avea dungi și pete în locurile în care fusese 
îndoită. 

— Este ceva marcat pe ea? întrebă Wisting, analizând 
împreună cu ea reţeaua ordonată a străzilor. 

Originalul era probabil în format A3 și în culori. Harta din fața 
lor era monocromă și redusă la format A4, ca să încapă în 
biblioraft. 

— Nu pare, răspunse ea. 

Wisting deschise clema și scoase harta din dosar. 

— În raport scrie că este o hartă a locului crimei, dar asta este 
harta întregului oraș. 

Îndoi hârtia urmând liniile iniţiale ale pliantului. În partea de 
sus, străzile erau paralele. Locul în care fusese ucisă Elise 
Kittelsen, aflat în afara perimetrului școlii închise, se afla în 
mijlocul hărţii. Când întoarse harta, în centrul ei era cartierul 
Lund, de unde fuseseră furate artificiile. 

— Aceasta ar putea fi harta pe care a primit-o de la Stikkan. 

— Stikkan? 


— Tipul care i-a dat de lucru. l-a arătat pe o hartă locul în care 
se afla containerul. 

— În timpul interogatoriului ce a spus despre hartă? 

Wisting luă dosarul cu documentele cazului și răsfoi paginile 
până la declaraţia dată de Brodin poliţiei. 

Acuzatului i s-a prezentat harta găsită în buzunarul drept de 
la spate, proba A-3, citi el cu voce tare. Declar că o are de ceva 
timp, dar că a uitat de ea. Nu știe de unde o are. 

— Chiar pare mai logic că i-a indicat cineva pe hartă locul 
unui furt, decât că a folosit-o să planifice o crimă, spuse 
Christine Thiis. 

Wisting închise biblioraftul pe care îl avea în faţa lui și căzu pe 
gânduri. 

— Tu ce crezi? îl întrebă ea. 

El ezită să răspundă. De ceva timp îi stăruia în minte un gând 
pe care se temuse să-l împărtășească altora. Acum era însă 
momentul potrivit. 

— Cred că Dan Roger Brodin este nevinovat, spuse el în 
șoaptă privind înspre biroul lui Ivar Horne. Cred că vor să trimită 
în judecată un nevinovat. 

Christine Thiis părea să nu fie sigură dacă vorbea serios sau 
doar glumea. 

— Poate că harta nu dovedește nimic, spuse ea. Dar există 
trei martori oculari, iar el avea pe mâini reziduuri de praf de 
pușcă de la arma crimei. 

— Chiar avea? întrebă Wisting. 

Ea își dădu ochii peste cap. 

— Cel puţin așa scrie în rapoarte, spuse ea, și începu să 
răsfoiască documentele cazului. 

Wisting își puse mâna peste a ei. 

— Nu se spune că provine de la arma crimei, îi atrase el 
atenția. 

— Nu, sigur că nu. Dar praful de pușcă este praf de pușcă. 

— Exact, încuviinţă Wisting. Cred că este posibil ca praful de 
pușcă de pe mâinile lui Brodin să fi provenit de la artificii, nu de 
la arma crimei. 

Christine Thiis rămase cu gura căscată. Logica explicaţiei 
alternative o puse pe gânduri. Se lăsă pe spetează și oftă. 

— Substanțele chimice din compoziţia prafului de pușcă nu 
diferă de cele folosite la artificii? contraargumentă ea. 


— Probabil, răspunse Wisting. Dar nu au verificat. Nici nu au 
avut la dispoziţie arma de la care să ia o mostră pentru 
comparație. Până acum, adăugă și se ridică în picioare. Ai auzit 
de proba de foc? 

— Da, răspunse ea fără să pară că înțelege la ce se referă el. 
Este o încercare extrem de dificilă. 

— Dar știi de la ce provine cuvântul? 

Ea clătină din cap. 

— Dintr-un cod de legi babilonian antic, preciză Wisting. 
Testul focului era o tehnică pentru determinarea vinovăţiei. 
Acuzatul trebuia să lingă o lingură încinsă scoasă direct din foc, 
după care preotul trebuia să analizeze limba pentru a interpreta 
semnele lăsate pe ea de zei. Vinovat sau nevinovat? Arsurile de 
pe limbă erau cele care decideau și reprezentau diferenţa între 
viaţă și moarte. 

Luă harta și o despături. 

— Ai zice că de-atunci s-a mai schimbat sistemul 
judecătoresc, dar e vorba tot de interpretarea semnelor și de 
căutarea unui înţeles pentru ceea ce vedem. Nu se reduce totul 
la munca de poliție. Facem judecăţi și aprecieri tot timpul, îi 
cântărim pe ceilalţi în funcţie de hainele pe care le poartă, de 
mașina pe care o conduc, de casa unde stau, de educaţie și de 
ocupaţie. Uneori avem dreptate, alteori greșim. Poate că ne 
înșelăm cu privire la Dan Roger Brodin. 

Christine Thiis nu răspunse. Se ridică și luă dosarul cu datele 
de primă sesizare din cutia de carton de pe masă. 

— Atunci, poate că asta ar putea prezenta interes, spuse ea 
răsfoind până la documentul căutat, pe care i-l arătă lui Wisting. 

Era un formular pentru informaţiile primite telefonic, datat 2 
ianuarie. În coloana numelor era consemnat Anonim, dar în 
coloana alăturată era trecut un număr de telefon. In câmpul 
dedicat informaţiei în sine, era o singură propoziţie: Nu ati 
arestat pe cine trebuia. 

Pontul în sine nu avea nicio valoare. Era o afirmaţie lipsită de 
conţinut și majoritatea anchetatorilor nici nu s-ar fi obosit să o 
consemneze, darămite să o păstreze la dosar. Probabil că 
informaţia a fost preluată de un agent conștiincios sau de un 
polițist fără experienţă. 

— Apelul a fost efectuat din Larvik, preciză ea, indicând 
căsuța unde era numărul de telefon. 


Era un număr de telefon fix, iar prefixul indica locul unde se 
afla interlocutorul. 

— L-ai verificat? o întrebă Wisting. 

Ea se duse la laptop și tastă numărul format din opt cifre. 

— Nealocat, citi ea. 

Wisting se încruntă. 

— Roagă-l pe Hammer să verifice, îi sugeră el. 

Christine Thiis încuviință. 

— Dar îi avem încă pe cei trei martori oculari, îi reaminti ea. 

Wisting își trase un scaun și se avântă în cutiile cu 
documentele din caz. 

— Știu, oftă el, alegând un nou biblioraft. Dar, dacă vrem să 
rezolvăm cazul nostru, mai întâi trebuie să-l deslușim pe acesta. 


57. 


În spatele ochilor începuse să se resimtă o durere de cap 
surdă. Wisting dădu hârtiile la o parte, merse la blatul de 
bucătărie, luă un pahar din dulap, după care deschise robinetul 
de la chiuvetă. 

În toate anchetele existau mărturii false, se gândi el cât lăsă 
apa să curgă. Nu pentru că ar fi minţit cineva cu intenţie, ci 
pentru că avea impresia că văzuse ceva când, de fapt, nu era 
așa. Martorii încurcau evenimentele imaginare cu cele reale. 
Memoria le era influențată de experienţele anterioare, de ceea 
ce le spuseseră alţii și de felul cum erau formulate întrebările. 
Chiar dacă ești atent, îţi pot scăpa elemente esenţiale. Este 
perfect normal. Creierul omenesc nu este dotat cu memoria 
detaliilor și, în situaţia unui interogatoriu, adesea existau 
așteptări nerealiste cu privire la ce își putea aminti cel interogat. 

Ca anchetator, de multe ori îi era dificil să știe ce să creadă. 
De multe ori, cei mai credibili martori erau cei care vorbeau bine 
și păreau încrezători. Vocabularul sărac și lipsa de coerenţă 
influenţau credibilitatea, dar credibilitatea nu avea obligatoriu 
impact asupra acurateţei. 

Își umplu paharul, bău și simţi cum apa rece îi limpezește 
gândurile. 

Christine Thiis își ridică privirea din teancul de hârtii din fața 
ei. 

— Ai văzut filmul cu gorila? o întrebă Wisting. 

— King Kong? 

El începu să râdă. 

— Nu, mă refer la psihologia martorului. Este un film realizat 
pe un teren de baschet, unde fiecare echipă are câte cinci 
jucători. L-au prezentat la un curs la care am participat. Inainte 
să pornească filmul, ţi se cere să numeri de câte ori își aruncă 
mingea unul altuia jucătorii îmbrăcaţi în alb. În toiul meciului, 
intră pe teren cineva deghizat în gorilă. La final, nu te întreabă 
nimic despre pase, ci dacă a observat cineva și altceva. Foarte 
puţini au văzut gorila. 


Christine Thiis nu spuse nimic, neștiind care era scopul 
poveștii. 

— Demonstrează cât de neatenţi suntem, explică el. Că un 
lucru esenţial într-o anumită situaţie poate fi trecut cu vederea 
pentru că suntem preocupaţi de altceva. 

Wisting se așeză la loc pe scaun. 

— Și cam așa și stau lucrurile, adăugă el. Suntem preocupaţi 
de altceva. 

Ea își duse capătul pixului la gură. 

— Când vine vorba de situaţii dramatice, oamenii își amintesc 
bine, spuse ea. Nu cred că martorii din acest caz erau interesați 
de altceva în afară de cele ce se petreceau sub ochii lor. 

Wisting nu răspunse. 

— La ce te gândești? se interesă ea. 

— La un poștalion jefuit în Franţa, în secolul al XVIII-lea, 
răspunse el. Au fost mulţi martori și au fost recunoscute șapte 
persoane care fuseseră implicate. Toate au fost condamnate și 
spânzurate pentru comiterea jafului, cu toate că niciunul dintre 
martori nu a văzut mai mult de cinci făptași. 

Christine Thiis mută pixul în celălalt colț al gurii. 

— Crezi că toţi cei trei martori din acest caz se înșală? 

Wisting alinie cele trei mărturii pe masa din fața sa. 

— Seamănă prea mult între ele, spuse el ridicând fotografia 
lui Dan Roger Brodin făcută la momentul arestării - un tânăr 
firav și înalt, cu privirea speriată. 

— Toţi cei trei martori l-au descris în termeni aproape identici, 
continuă el. În cazul în care cel care întocmește raportul 
vorbește succesiv cu toţi martorii, poate să preia elemente și 
descrieri de la un martor la altul, dar aceștia au fost interogați 
de trei anchetatori diferiți. Cu toate acestea, declarațiile coincid. 

— Din punctul meu de vedere, în sala de judecată va fi o 
situaţie de vis, comentă ea. 

Wisting încuviință. 

— Dar, de obicei, ceea ce visezi nu este real, sublinie el. Chiar 
dacă trei persoane au văzut același eveniment, fiecare îl 
percepe diferit. 

Christine Thiis se ridică, ocoli masa și rămase în picioare 
lângă el, citind declaraţiile date de cei trei martori oculari. 
Wisting le știa pe dinafară. Autorul avea aspect nordic, vârsta de 
circa 25 de ani, în jur de 180 de centimetri înălțime, slab, părul 


blond tuns scurt și purta un pulover pe gât inscripţionat, o geacă 
gri, pantaloni închiși la culoare și teniși albaștri. 

— Înţeleg ce vrei să spui, încuviinţă ea. Cei doi prieteni au 
avut timp să vorbească între ei înainte să fie interogați. Au fost 
duși pe bancheta din spate a unei mașini de poliţie și, desigur, 
este posibil să se fi influenţat reciproc. 

Wisting trase înspre el declaraţia lui Terje Moseid, cel care nu 
fusese în legătură cu cei doi prieteni. 

— Aș dori să stau de vorbă și cu el, înainte să încheiem pe 
ziua de azi, spuse el ridicându-se. 

— Pot să vin și eu? 

— Desigur. 

Wisting mai luă o felie de pizza înainte să plece. Ivar Horne 
ridică privirea de la biroul său de pe cealaltă parte a holului. 

— Ne întoarcem, îi explică Wisting. Te mai găsim aici mai spre 
seară? 

Horne se întinse în scaun. 

— Este suficient să sunati înainte să vă întoarceţi, răspunse 
el. Avem o operaţiune de supraveghere a unei cunoștințe 
comune, așa că o să fiu aici până se duce la culcare. 

— Phillip Goldheim? 

— Mister NiceGuy însuși, încuviinţă Horne. 

Wisting era gata să întrebe despre ce era vorba, dar îl 
întrerupse telefonul mobil al lui Christine Thiis. 

— Hammer, preciză ea după ce se uită la ecran. 

Se îndreptară spre lift. Ea răspunse monosilabic și termină 
convorbirea chiar în clipa când se deschiseră ușile ascensorului. 

— A identificat numărul cu 331, explică ea. Este telefonul 
public de la gară. 

Wisting își dădu capul pe spate și se uită la tavan în timp ce 
liftul cobora. 

— Așadar cineva a sunat de la o cabină telefonică din Larvik 
ca să le spună anchetatorilor din Kristiansand că nu au prins pe 
cine trebuia, spuse el, fără să știe câtă importanţă să acorde 
noii informaţii. 

— Nu știam că mai există telefoane publice, comentă 
Christine Thiis. 

Liftul se opri și ușile se deschiseră. Doi polițiști în civil stăteau 
pe hol și discutau cu un bărbat la bustul gol. Trecură în liniște pe 


lângă ei, ieșiră în stradă și urcară în mașină. După ce se 
așezară, Christine Thiis dădu glas gândurilor lor: 

— Dacă Brodin nu este cine trebuie, cine este atunci 
vinovatul? 

Wisting se uită în sus la clădirea impozantă a secţiei de 
poliție. 

— Nu știu, răspunse el. Dar avem foarte puţin timp să aflăm. 


58. 


De data asta, Wisting sună înainte ca să stabilească întâlnirea 
cu cel de-al treilea martor. Numărul de telefon era trecut în 
secțiunea pentru date personale din declaraţia consemnată la 
interogatoriu. A 

Terje Moseid răspunse după trei apeluri. In fundal se auzea 
zgomotul produs de vânt și motor. 

Wisting se prezentă și îi spuse că îl căuta în legătură cu 
procesul ce urma să înceapă în săptămâna respectivă. 

— Ai timp pentru o scurtă discuţie? îl întrebă el. 

— Chiar acum mă întorc cu barca în port, răspunse 
interlocutorul. 

— Unde amarezi? 

— În Tresse. 

Wisting știa locul. Tresse era locul de petreceri al orașului, în 
centrul falezei. 

— Putem ajunge acolo în zece minute, spuse el. 

— De fapt, nu este un moment tocmai potrivit, încercă Moseid 
să protesteze. 

— Nu durează mult, îl asigură Wisting. Vin cu mașina și ne 
vedem în port. 

Înainte să apuce Moseid să se opună, porni motorul și 
demară. 

Soarele era la asfinţit. Umbrele catargelor se lungiseră mult 
pe țărm. Wisting merse cu mașina până pe chei, unde opri. 
Patru sau cinci tineri veneau dinspre o barcă cu prora ascuţită și 
dotată cu motor puternic. 

Christine Thiis își puse ochelarii de soare. Wisting cobori 
ultimul din mașină și merseră în întâmpinarea grupului de tineri. 

— Terje Moseid? întrebă el, îndreptându-și privirea spre un 
tânăr cu dinţi albiţi și bronzat. 

— Eu sunt, încuviinţă el, mutând o geantă în mâna stângă ca 
să poată da noroc. 

Wisting se prezentă din nou și preciză și cine era Christine 
Thiis. Moseid îi rugă pe ceilalți să meargă la mașină și să-l 
aștepte. 


— A apărut arma crimei, îi explică Wisting, ceea ce ridică noi 
întrebări. Mă întreb dacă putem parcurge totul din nou, continuă 
el. Dacă ne poţi spune ce ai văzut și făcut în acea noapte. 

Moseid aruncă o privire în direcţia prietenilor săi. 

— Nu știu nimic despre armă, spuse el. Am observat doar că a 
fugit cu ea. 

— Poţi să începi cu începutul? îl rugă Wisting. 

Bărbatul din fața lui oftă și începu să prezinte ceea ce părea o 
poveste exersată. Probabil că nu o repetase doar pentru poliţia 
din orașul natal, ci și pentru familie și prieteni. Wisting îl ascultă 
fără să-l întrerupă. Avea explicaţii detaliate despre cum 
încercase să oprească sângerarea victimei și ce făcuse 
împreună cu prietenul lui ca să-i salveze viața femeii, dar vagi în 
ceea ce îl privea pe autor și direcţia în care fugise acesta. 

— Eram mai preocupat în legătură cu ea, recunoscu el. 

— ÎI poţi descrie pe autor? îl întrebă Christine Thiis. 

Unul dintre băieţii de lângă mașină strigă ceva. Terje Moseid îi 
făcu semn cu mâna cum că îl auzise. Apoi recită aceeași 
descriere consemnată în declaraţie. 

— După aceea l-au adus cu mașina, concluzionă el. 

— L-ai recunoscut? interveni Christine Thiis. 

— El era, încuviinţă Moseid. Totul s-a petrecut foarte repede. 
Dar el era. Poliţia îl prinsese. Stătea acolo, cu cătușele la mâini 
și toate cele. Inalt și slab și purtând aceleași haine. 

— Cât aţi așteptat pe bancheta din spate a mașinii de poliţie, 
ați discutat ceva? continuă ea. Aţi vorbit despre ce aţi văzut și 
observat? 

— Desigur, dar mai mult am stat și am ascultat ce se 
transmitea prin staţia radio. L-au urmărit pe tip pe străzi, cu 
mașinile și pe jos. 

O adiere blândă a brizei la apus de soare văluri apa mării, iar 
frunzele stejarilor impunători se agitară și se tot agitară. Lui 
Wisting îi veni o idee. Descrierea autorului dată de Terje Moseid 
era reprodusă conform standardelor utilizate de poliţie în timpul 
căutărilor. Era descris în funcţie de gen, etnie, vârstă, înălțime, 
constituţie, culoarea părului și hainele purtate. Îmbrăcămintea 
era descrisă regulamentar, de la interior spre exterior, de sus în 
jos, cele purtate pe dedesubt înaintea celor purtate pe deasupra 
și hainele purtate pe trunchi înaintea celor din partea inferioară 
a corpului. 


— Nu ai răspuns la întrebare, spuse el. 

— Care întrebare? îl privi Moseid uimit. 

— L-ai recunoscut când a fost adus în mașina poliţiei? îl 
întrebă Wisting. 

— Nu chiar, recunoscu celălalt. Dar se potrivea descrierii. 

Wisting făcu un pas în faţă. 

— Ce descriere? 

— Cea pe care o transmiteau prin staţia radio, explică Moseid. 
Au repetat-o de două ori. 

Wisting simţi cum începe să-i pulseze o venă de la tâmplă. 
Scoase copia declaraţiei de la interogatoriu și i-o arătă tânărului 
din faţa sa, indicându-i pasajul cu descrierea. 

— Așadar când afirmi că autorul are un aspect nordic, 25 de 
ani și poartă un pulover pe gât cu ceva scris pe el, nu este 
pentru că l-ai văzut tu, ci pentru că ai auzit descrierea la staţia 
radio a poliţiei? 

Terje Moseid flutură din mâini: 

— Așa arăta, spuse el. L-am văzut când l-au adus cu mașina. 
Au trecut aproape de noi. 

Wisting lăsă în jos mâna în care ţinea documentele. 

— Dar așa arăta cel care a tras cu arma? 

Terje Moseid ridică geanta și porni spre mașină. 

— Asta tot repet aici, spuse el, dând deznădăjduit din cap. 

— Nu, spuse Wisting blocându-i calea. Tu spui că bărbatul 
arestat din mașina poliţiei se potrivea descrierii pe care ai auzit- 
o la staţia radio a poliţiei, dar era același bărbat pe care l-ai 
văzut tu? 

Moseid se uită în jos la degetul arătător al lui Wisting, care era 
îndreptat spre pieptul său. 

— Ti-am spus că nu l-am văzut de aproape, spuse el. Celălalt 
l-a văzut mai bine decât noi. A trecut chiar pe lângă el. Chiar a 
alergat după el. Cu el a stat poliția de vorbă înainte să-l dea în 
urmărire. 

Nişte pescăruși țipară în portul din spatele lor. 

— Bine, spuse Wisting lăsându-și iar mâna în jos. Mulţumim 
pentru ajutor. 

Terje Moseid îl privi încurcat, apoi își aruncă rucsacul pe 
spate. 

— Doar în filme este arestată persoana greșită, spuse el, 
mergând spre prietenii care îl așteptau. 


— Asta schimbă lucrurile, spuse Christine Thiis, dându-și jos 
ochelarii de soare. 

Wisting o privi în ochi. 

— Nu sunt trei martori oculari, spuse el. Este doar unul. 

— Trebuie să vorbim cu ofiţerii de caz, spuse ea. Despre asta 
și despre artificii. 

— Nu încă, răspunse Wisting, dându-și seama că avea o 
reţinere să discute cu Harald Ryttingen. Inainte, trebuie să avem 
o altă ipoteză. Trebuie să putem să indicăm un alt făptaș. 


59. 


Seara călduroasă de vară învăluia orașul ca o boare. Cei care 
erau afară se mișcau alene pe străzile din centrul orașului. La o 
intersecție, Wisting se văzu nevoit să încetinească din cauza 
unui câine ce adulmeca pe drum în faţa lor, traversând strada 
cu limba scoasă și coada ridicată. 

Când puse iar mașina în mișcare, își dădu seama că puţin mai 
departe era un magazin Kiwi. De fiecare parte a ușii de la intrare 
era câte un tomberon galben. Păreau să fie făcute din plastic 
dur, asemănător celui utilizat în locurile publice. Unul dintre ele 
părea mai curat și mai nou decât celălalt. 

Magazinul era încă deschis, iar Wisting urcă mașina pe 
marginea trotuarului. 

— Mă duc să văd dacă e adevărat, spuse el arătând cu 
degetul spre unul dintre tomberoane. Dacă a fost distrus 
vreunul dintre ele în ajunul Anului Nou. 

— Eu aștept aici, încuviință Christine Thiis. 

Wisting lăsă cheile în contact și cobori din mașină. 

In aer se simțea mirosul asfaltului care începea să se 
răcorească după o lungă zi de vară. 

Doar una dintre case era deschisă. O tânără cu șuvițe mov 
cumpără pizza congelată, cola și chipsuri de cartofi, iar Wisting 
o așteptă să plătească, apoi înaintă spre casier și se legitimă. 

— Am o întrebare scurtă, dar ciudată, preciză el. Știi cumva 
dacă vreunul dintre tomberoanele de afară a fost distrus de 
artificii în ajunul Anului Nou? 

Tânărul din spatele casei de marcat îl privi amuzat. 

— În ajunul Anului Nou? 

Wisting încuviință. 

— Cineva ar fi declanșat o baterie de rachete într-unul dintre 
tomberoane. 

Tânărul clătină din cap. 

— Eu lucrez doar pe timpul verii aici, explică el. 

Wisting se uită în magazin. 

— Ar putea ști altcineva de aici? 


— Karsten, probabil. Este managerul de magazin. Vreţi să-l 
chem? 

— Da, mulţumesc. 

Băiatul apăsă pe un buton de trei ori în succesiune rapidă. 
Undeva, în interiorul magazinului, sună un clopoțel. Wisting păși 
într-o parte și permise unei doamne cu căruciorul plin să treacă 
în faţă. 

Printre rafturi se ivi un bărbat cu ochelari, barbă și îmbrăcat în 
uniforma verde a lanțului comercial. Se uită în jur și întâlni 
privirea lui Wisting. 

— Sunt de la poliție, preciză el, legitimându-se din nou. Mă 
întrebam dacă vreunul dintre tomberoanele de aici a fost distrus 
în ajunul Anului Nou. 

Managerul privi peste umărul lui Wisting, în direcţia 
trotuarului. 

— De ce vă întrebaţi acum? se interesă el. 

— Are legătură cu un alt caz, îi explică Wisting. Un detaliu 
neconfirmat cu privire la o omucidere. 

Bărbatul din fața lui dădu din cap, dar nu părea să înțeleagă 
care era legătura. 

— Procesul începe săptămâna viitoare, adăugă Wisting, fără 
să intre în detalii cu privire la obiectul concret al întrebării. 

— Da, așa este, confirmă managerul de magazin, aranjând 
câteva ciocolate de pe cel mai apropiat raft. Un idiot a aprins o 
baterie de rachete și a aruncat-o în tomberon. Putea să iasă o 
treabă urâtă de aici. 

— Departamentul de pompieri a fost alertat? 

Managerul clătină din cap. 

— Nu, focul s-a stins de la sine, dar probabil că a ars mocnit o 
vreme. Tomberonul a fost distrus complet; a crăpat și s-a 
înnegrit, iar eu a trebuit să cumpăr unul nou. Costă aproape 
8.000 de coroane. 

— Aţi sesizat poliţia? 

— Am completat un formular, dar nu s-a întâmplat nimic, 
răspunse managerul. Oricum, suma decontată de firma de 
asigurări este de 10.000. Mai mult decât a fost paguba, a 
adăugat el, aruncând o privire la camera de supraveghere de pe 
tavan. Dar am imagini cu vinovatul, dacă vă interesează. 

Wisting ridică din sprâncene, în semn că era mai mult decât 
interesat. 


— Aveţi fotografii? solicită el confirmarea. 

— În birou, încuviință managerul. 

ÎI conduse pe Wisting printre rafturi cu supă și cutii de 
conserve, până într-un birou înghesuit din capătul clădirii. Pe 
podea erau grămezi de alimente expirate, ziare și reviste vechi. 
Pereţii erau acoperiţi cu bileţele privind comenzile de rutină, e- 
mailuri de la furnizori și fotografii neînrămate ale angajaţilor. Un 
ventilator de birou le făcea să valseze în aer. 

Șeful de magazin se așeză la birou și mută câteva căni 
nespălate. Ecranul calculatorului din faţa lui era împărţit în opt 
segmente, câte unul pentru fiecare cameră video din magazin. 
Niciuna nu părea să fie montată în exterior, dar una dintre ele îi 
surprindea pe clienţi în momentul în care intrau în magazin. 
Ușile culisante se închiseră în spatele unei tinere în trening, iar 
Wisting putea vedea cele două tomberoane galbene de afară. 

— Filmul propriu-zis a fost șters, spuse șeful de magazin, 
trăgând sertarul. Dar am printuri. 

Găsi un plic cenușiu și scoase un teanc de documente tipărite 
color. Primul arăta un infern luminos la care camera nu reușea 
să se adapteze. Diferitele culori se împleteau și ascundeau 
împrejurimile. Următoarele două imagini surprindeau aceeași 
intensitate ameţitoare. 

— Pe aceasta am făcut-o chiar eu, explică managerul indicând 
o fotografie a tomberonului distrus, făcută la lumina zilei, de pe 
stradă. 

Următoarea imagine arăta rămăşiţele unei baterii arse de 
artificii. Într-unul dintre colţurile de jos se putea citi numele 
producătorului - Svea. 

Conform articolului de presă din ziarul local, artificiile furate 
de Crăciun erau fabricate de același producător. 

— Aveţi fotografii cu bărbatul care a aruncat artificiile acolo? 
se interesă Wisting. 

Șeful de magazin frunzări printre hârtii și îi dădu tot teancul 
de fotografii în care apărea lângă tomberon silueta unui bărbat. 
Printurile erau făcute pe hârtie obișnuită de imprimantă și nici 
hârtia, nici imprimanta nu erau de cea mai bună calitate. În 
plus, imaginile erau surprinse din interiorul magazinului, prin 
ușile de sticlă. Lumina de deasupra intrării ajuta puţin, dar nu 
permitea identificarea bărbatului. 


Wisting răsfoi mai departe până ce dădu peste o fotografie în 
care se vedea făptașul venind cu o cutie la subraţ. Persoana în 
sine era doar o masă cenușie, dar alura lui semăna cu a lui Dan 
Roger Brodin. In următoarea imagine era și mai aproape de 
camera de supraveghere. Părea că poartă o geacă deschisă. 
Puloverul aflat dedesubt avea un model alb. Dan Roger Brodin 
purtase un pulover negru inscripţionat cu conturul unei păsări și 
cuvântul Magic. Wisting încercă să o facă să pară astfel, dar 
modelul de culoare albă era amorf. 

— Aţi atașat aceste fotografii sesizării? 

Șeful de magazin clătină din cap. 

— A fost o bătaie de cap să extrag documentele corecte din 
calculator, dar am scris în sesizare că avem camere de 
supraveghere. 

Wisting se gândi puţin. 

— Ceasul funcţionează corect? întrebă el, indicând ora din 
colțul din partea dreaptă de sus a imaginii imprimate. 

Data era 31.12, iar ora era 20:09:09, la aproape o oră după ce 
fusese împușcată Elise Kittelsen. Era imposibil să fie corect. 

— Nu tocmai, recunoscu șeful de magazin, uitându-se la 
ecranul calculatorului. 

Ceasul digital din colţul din dreapta sus arăta 20:35:47. 

— Este decalat cu o oră. Nu facem trecerea de la ora de vară 
la cea de iarnă. 

— Dar acum, pe timpul verii, merge corect? 

Managerul de magazin încuviinţă. 

— Cel puţin, aproximativ. 

Wisting își scoase telefonul mobil. Ceasul era conectat la 
internet, așa că arăta mereu ora exactă. Acum era ora 20:33. || 
tinu în mână până când cifrele arătară 20:34. Ceasul de pe 
camerele de supraveghere arăta 20: 36: 11. 

— Este înainte cu două minute și 11 secunde, conchise el. 

Dacă îl ajusta la ora de iarnă, artificiile din tomberon ar fi 
explodat la ora 19:07. Elise Kittelsen fusese ucisă la ora 19: 21. 
Marja era mică. Brodin avea timpul și oportunitatea să se afle în 
ambele locuri, dar devenea probabilă povestea lui, cum că 
fugise de poliţie din cauza distrugerii tomberonului, și nu a 
omuciderii. 

— Le pot păstra? întrebă el, fluturând foile de hârtie. 

Managerul de magazin se lăsă pe spetează. 


— Despre ce este vorba, de fapt? se interesă el. 

Wisting ezită. Nu dorea să intre în detalii. 

— Stabilim succesiunea evenimentelor, explică el. Prezintă 
interes tot ceea putem plasa într-un interval temporal. 

Șeful de magazin păru mulţumit de răspunsul oferit. 

— Le puteţi păstra, spuse el, luând o carte de vizită dintr-un 
teanc aflat sub ecranul calculatorului. Sunaţi-mă dacă mai aveţi 
nevoie de ceva. 


60. 


În lipsa lor, aerul din sala de ședințe a secţiei de poliţie se 
răcorise. 

Wisting luă dosarul cu fotografiile lui Dan Roger Brodin de la 
momentul arestării și le compară cu cele realizate din imaginile 
surprinse de camera de supraveghere. 

— Înţeleg de ce nu s-a mai obosit să atașeze fotografii la 
sesizare, comentă Christine Thiis. Sunt complet inutile. 

— Este imposibil să îţi dai seama cine este, încuviință Wisting. 
Dar nici nu se poate elimina posibilitatea să fie Brodin. Inălțimea 
și constituția se potrivesc, ca și hainele. 

El arătă inscripţia albă de pe pulover și își mută degetul 
deasupra imaginii neclare. 

— Și aici este ceva alb. 

Christine Thiis ridică foaia de hârtie imprimată. 

— Nu se poate prelucra cumva pentru a fi mai clară? 

Wisting clătină din cap. 

— Fișierul electronic original a fost șters, îi explică el. Și, chiar 
dacă am fi avut versiunea electronică, nu am fi obţinut niciodată 
o imagine corespunzătoare pentru identificare. 

— Acum ce facem? 

Wisting se așeză. 

— Trebuie să privim problema cu alţi ochi, spuse el uitându-se 
la documentele de pe masă. 

— Credeam că noi suntem noua pereche de ochi, comentă ea 
ironic. 

— Da, admise Wisting. Dar, până în urmă cu câteva ore, și noi 
credeam că Brodin este autorul. Acea ipoteză presupune că 
Elise Kittelsen a fost o victimă aleatorie într-o tâlhărie finalizată 
tragic. Dacă nu el a ucis-o, atunci poate că ea a fost o ţintă 
precisă. 

— De ce-ar fi dorit cineva să o ucidă? 

— Nu știu, recunoscu el. Dar tocmai asta e problema. 
Anchetatorii au făcut verificări amănunțite despre Brodin și au 
creionat imaginea unui infractor cu apucături criminale violente, 
însă despre Elise Kittelsen știm foarte puţine, cu excepția 


faptului că a fost la facultate și voia să fie profesoară, lucra în 
magazinul de încălțăminte al părinţilor ei, era frumoasă și 
populară printre prietenii ei. 

Wisting aruncă un ochi spre biroul de dincolo de coridor, unde 
stătea așezat în faţa calculatorului Ivar Horne. 

— Aceasta este imaginea victimei pe care Harald Ryttingen o 
va prezenta luni în faţa instanţei, spuse el. Dacă săpăm mai 
adânc, poate că o parte a simpatiei faţă de victimă va dispărea, 
dar în egală măsură putem găsi un motiv. 

Se lăsă pe spetează și se uită la documentele din dosarul de 
urmărire penală. În orice caz de omucidere, o primă și esenţială 
întrebare era dacă victima a fost persoana vizată sau dacă a 
fost o victimă întâmplătoare. În cazul crimei de Anul Nou, se 
credea că Elise Kittelsen fusese o victimă întâmplătoare, iar 
acest fapt influenţase toate verificările ulterioare. 

— Fratele ei credea că se învârte în medii periculoase, își 
aminti Christine Thiis și începu să răsfoiască dosarul cu 
declaraţiile familiei și prietenilor. Printre altele, nu îl simpatiza 
pe iubitul ei. 

— El are alibi, preciză Wisting. Era deja prezent la petrecerea 
la care se ducea Elise. 

Se ridică, ocoli masa și veni în spatele ei. 

— Aici este, spuse ea. Julian Broch. 

Citiră declaraţia împreună. Julian Broch nega că el și Elise ar fi 
fost iubiţi, precizând că erau buni prieteni și că se cunoșteau de 
puţin peste un an. Era cu aproape șase ani mai mare decât Elise 
și lucra într-un birou de transport maritim. Descrisese propriile 
acţiuni și ce plănuise împreună cu Elise Kittelsen pentru ajunul 
Anului Nou. Petrecerea era organizată acasă la unul dintre 
amicii lui, iar majoritatea celor prezenţi erau vechi prieteni de-ai 
săi. 

— Pe ei nu-i plăcea fratele ei, explică Christine Thiis. Unii 
dintre ei se drogau. 

— Avem pe undeva pe aici lista apelurilor ei telefonice? se 
interesă Wisting. 

Ea se ridică și se aplecă deasupra cutiilor de pe masă. 

— Am văzut un raport privind căutarea telefonului ei, spuse 
ea identificând documentul la care se referea. 

Wisting citise raportul mai devreme. Făcea parte dintre 
documentele la care primise acces electronic de la secţie. 


Criminalul luase telefonul mobil al lui Elise Kittelsen, dar 
probabil că se descotorosise de el când și-a dat seama că poate 
fi urmărit și îl poate da de gol. Concluzia raportului era că 
telefonul nu mai era conectat la rețeaua de telecomunicații. 

Raportul conţinea o trecere în revistă a persoanelor cu care 
vorbise la telefon Elise Kittelsen în ziua crimei. Erau mesaje text 
și scurte apeluri telefonice către și de la prieteni, o conversaţie 
mai lungă cu o verișoară din Lyngdal și date de trafic despre 
utilizarea internetului. Imediat după ora 19:00 îi trimisese un 
mesaj lui Julian Broch și primise un răspuns. Mesajele fuseseră 
unul dintre subiectele abordate în declaraţia de la poliție, când 
el arătase ambele mesaje - ea scrisese Acum plec de acasă. Pe 
curând, iar el îi răspunsese Bine. Abia aștept să te văd. Ambele 
mesaje erau însoţite de emoticoane. 

— Poate ar trebui să vorbim cu el? sugeră Christine Thiis. 

— Mâine, încuviinţă Wisting. Cred că este momentul să 
încheiem pe ziua de azi. 

Ridică și puse la subraţ un biblioraft cu documente pe care nu 
le studiase, ca să continue în camera de hotel. 

Christine Thiis aranjă puţin documentele de pe masă, după 
care strânse laptopul și îl urmă pe hol. Ivar Horne se roti în 
scaun spre ei și își întinse brațele deasupra capului, 
dezmorțindu-și încheieturile umerilor. 

— V-aţi mai luminat? întrebă el zâmbind. 

Wisting nu răspunse, privind nemișcat imaginile care se 
derulau pe ecranul computerului din fața lui Horne. Un bărbat în 
costum se îndrepta spre o mașină. Era atletic și avea părul tuns 
scurt și-i aducea aminte de cineva. 

— Cine este? întrebă el. 

Ivar Horne îi urmări privirea spre ecran. 

— El? Este Mister NiceGuy însuși. 

— Phillip Goldheim? 

— Mda. 

Wisting văzuse fotografiile din baza de date făcute când 
fusese arestat Phillip Goldheim, dar asta fusese cu peste 15 ani 
în urmă. Pe atunci, era mai solid și își ţinea părul legat în coadă. 

— Mai ai și alte imagini cu el? 

— O duzină, răspunse Horne, deschizând un dosar electronic 
cu fotografii. 


Wisting se aplecă mai aproape de ecran și analiză imaginile. 
Erau surprinse în diferite ipostaze și din unghiuri diferite. 

— O poţi mări pe aceasta? întrebă Wisting indicând o 
fotografie în care Goldheim era întors cu spatele și vorbea cu un 
tânăr. 

Horne procedă întocmai. 

— Îi cunoști? întrebă el. 

Wisting nu răspunse. 

— De când îl urmăriţi? răspunse el cu o întrebare. 

— ÎI ţinem sub supraveghere de trei săptămâni, dar în etapa 
în care suntem acum îl urmărim doar pe momente operative. 

— Prin supraveghere, te referi și la supraveghere tehnică? 

— Supraveghere și interceptarea comunicaţiilor telefonice, 
încuviință Horne. 

— Aveţi monitorizarea lui de miercurea trecută? se interesă 
Wisting. 

Ivar Horne se întoarse spre ecranul altui calculator și puse 
mâna pe mouse. 

— Pot să întreb despre ce este vorba? se interesă el în timp 
ce căuta prin fișiere. 

— Am mai văzut spatele acela, explică Wisting indicând 
fotografia luată în timpul supravegherii. Pe un câmp de acasă, în 
Larvik. 

Ivar Horne se întoarse și îl privi întrebător. 

Wisting îi povesti despre pivniţța de pe câmpul din spatele 
hambarului unde descoperiseră mașina lui Jens Hummel și cele 
12 kilograme de amfetamine. 

— Cineva a venit acolo să verifice dacă am găsit 
ascunzătoarea după ce l-am arestat pe Aron Heisel, rezumă el. 
Este posibil ca bărbatul care a fugit de noi să fi fost Phillip 
Goldheim. 

Horne găsi fișierul corect. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse el, desfășurând 
documentul Excel de pe ecran. 

Coloanele tabelului indicau data și ora, pe cine sunase ori cui 
trimisese mesaje text, cine îl contactase pe el și unde se aflase 
când telefonul era pornit. Reieșea că plecase din Kristiansand 
imediat după ora prânzului, mersese spre nord pe autostrada 
E18, trecuse de Grimstad la ora 1 și jumătate, de Gjerstad o oră 
mai târziu și ajunsese în Larvik la ora 15:37. 


— Cu cine a vorbit cât era în Larvik? întrebă Wisting. 

— Cu soţia lui, răspunse Horne. Sună și trimite mesaje de 20 
de ori pe zi. Pentru noi, care vrem să știm pe unde este, prinde 
bine. 

— După aceea ce a făcut? întrebă Christine Thiis. 

— Nu aș putea spune, răspunse Horne. Se pare că și-a închis 
telefonul. L-a deschis iar abia când s-a întors în Kristiansand, la 
ora 8 seara. Atunci nu am avut activată cutiuța, altfel l-am fi 
localizat exact. 

— Cutiuta? întrebă ea. 

Wisting îl lăsă pe Ivar Horne să explice. „Cutiuţa” era un 
termen utilizat de cei de la supraveghere pentru monitorizarea 
electronică a unui autovehicul. Își avea originea în vremurile în 
care aparatul de urmărire era o cutie mare și grea care era 
atașată de mașină cu ajutorul unor magneţi puternici. 
Echipamentul era scump, avea baterii cu capacitate limitată și 
era o provocare să-l montezi fără să fie găsit. În prezent, aveau 
echipamente de mărimea unei unghii, ce necesitau puţină 
energie și aveau o acuratețe remarcabilă. 

Horne deschise o hartă electronică pentru a-i demonstra și-i 
arătă un punct roșu nemișcat la o adresă de pe Andøya, la mică 
distanţă de centrul orașului. 

— Este acasă, spuse detectivul local. 

— Ce mașină conduce? întrebă Wisting. 

— Un Range Rover. 

— Atunci nu au folosit mașina lui, comentă Wisting. Au 
dispărut într-o mașină japoneză. 

Christine Thiis i se adresă lui Wisting: 

— Avem o urmă de pantof prelevată din pivniţă, nu? 

Wisting încuviință. 

— Putem avea și noi acces la dosarul de cercetare? întrebă 
Horne. 

— Desigur, răspunse Wisting. Avem în arest pe cineva care nu 
vrea să stea de vorbă cu noi. Îi poţi verifica numele în arhiva 
voastră: Aron Heisel. 

Horne introduse numele în câmpul de căutare a bazei de date 
conținând dosarele închise. 

— Este înregistrat, spuse el când căutarea returnă un rezultat. 

Era o notă clasificată din luna octombrie a anului precedent. 
Subiectul era Phillip Goldheim - contactul din Spania. Wisting se 


apropie de ecran. Nota în sine conţinea doar câteva rânduri: 
Sursa afirmă că Phillip Goldheim a revenit în Norvegia după un 
weekend petrecut în Marbella. S-a întâlnit cu un norvegian care 
trăiește acolo de câțiva ani: Aron Heisel. Nu se cunoaște scopul 
întâlnirii. Heisel a fost condamnat anterior pentru contrabandă 
cu alcool. 

Informaţia era catalogată ca având un grad ridicat de 
credibilitate. Aceasta însemna că informatorul era testat și 
validat și că oferise și înainte informaţii corecte. 

— De la cine provine informaţia? se interesă Wisting. Cine a 
oferit aceste detalii poate ști mai multe despre cazul nostru. 

Ivar Horne apăsă pe câmpul dedicat informaţiilor privind 
sursa. Se afișă un text standard, spunând că sursa poate fi 
contactată prin intermediul persoanei care  introdusese 
informaţia. 


— Este Robert Hansson, explică Horne. A lucrat aici, în 
departament. Este posibil să fie principala sursă pe care am 
avut-o, cea care a întrerupt legătura. Robert era ofiţerul de 
legătură. 

— Unde este Robert Hansson acum? 

— În Haiti, răspunse Horne. Lucrează într-un program ONU 
pentru poliţia de acolo. 

— Poţi lua legătura cu el? 

— Pot să îi trimit un e-mail, propuse Horne. 

Concomitent, pe ecranul computerului pe care era deschisă 
harta apăru un semnal. Punctul roșu care indica mașina lui 
Phillip Goldheim licări. În același timp, staţia radio aflată pe 
birou scoase un sunet. 

— Tinta e în mișcare. 

— Recepționat, se auzi răspunsul. 

Ivar Horne puse mâna pe staţie și se ridică. 

— Avem de gând să stăm după el în seara aceasta, spuse el. 
Vrei să participi și tu? 


61. 


Wisting se alătură mașinii neinscripţionate de supraveghere, 
în timp ce Christine Thiis merse la hotel. El voia să-l vadă 
personal pe Phillip Goldheim, în speranţa că îl va recunoaște pe 
bărbatul urmărit pe câmpul din Huken. 

Echipa de supraveghere raportă că Goldheim se îndrepta spre 
oraș, dar se oprise la o benzinărie. 

În timp ce conducea, Ivar Horne își făcu de lucru cu un iPad, 
iar pe ecran apăru o hartă. Aruncă o privire la ea, după care îi 
pasă tableta lui Wisting. 

— Captura de droguri pe care ați făcut-o în pivniţă se 
coroborează cu informaţiile noastre, spuse el. Goldheim a suferit 
o pierdere însemnată și este nevoit să ia măsuri să o acopere. 
Poate fi foarte interesant cu cine se întâlnește astă-seară. 

Wisting încuviinţă. Supravegherea electronică era eficientă și 
ieftină, dar tot era necesară prezenţa observatorilor pe teren. 

— Avem vreun contact? întrebă Horne prin staţia radio. 

— Negativ, se răspunse. Mănâncă un burger. 

— Aici nu se va întâmpla nimic, spuse Wisting. Nu în fața 
camerelor de supraveghere ale benzinăriei. 

— Ai dreptate, încuviinţă Horne. Îl putem prelua de aici, dacă 
merge în oraș. 

Trase mașina sub un pod de pe autostradă și parcă într-un 
refugiu din apropierea șoselei. 

Wisting verifică ecranul. Punctul roșu era nemișcat, lângă 
drumul naţional 456, într-un loc numit Auglandsbukta. Un punct 
verde indica poziţia lor, iar trei puncte albastre arătau celelalte 
unităţi. 

— Care crezi că este legătura dintre cazul vostru și omul 
nostru? se interesă Horne și dădu cu spatele, ascunzând mașina 
după o barcă fixată pe o platformă. 

— Numitorul comun este Frank Mandt. Totul se învârtește în 
jurul lui, răspunse Wisting făcând rezumatul: Arma utilizată la 
ambele omucideri era închisă în seiful lui când a murit. Taxiul 
victimei noastre a fost găsit la o mică fermă închiriată de Mandt 
pe termen lung, Aron Heisel locuia la aceeași fermă, Heisel are 


legătură cu amfetaminele din pivniţă, Goldheim l-a vizitat pe 
Heisel în Spania în octombrie și a trimis flori la înmormântarea 
lui Frank Mandt. 

Horne opri motorul și cobori geamul. O briză blândă purta 
peste țărm mireasma sărată a mării. Deasupra lor se auzea 
vâjâitul traficului pe asfaltul autostrăzii. 

— Mandt și Goldheim, spuse Horne, ca și cum gusta 
combinaţia celor două nume. Erau colaboratori sau competitori? 

— Este posibil să fi fost și una, și alta, spuse Wisting. În 
domeniul lor de activitate, fie colaborează, fie își fac concurență, 
în funcţie de ce este mai profitabil. 

— E în mișcare, spuse unul dintre observatori. Se îndreaptă 
spre oraș. 

Wisting se uită în jos la ecranul pe care îl ţinea în poală. 
Punctul roșu licărea și se deplasa. Un punct albastru îl urma la 
distanță de câteva sute de metri. Ivar Horne ridică staţia: 

— Kilo 4-2, ești în faţa lui? 

— ÍI preluăm la sensul giratoriu de la Vâgsbygasenteret, veni 
răspunsul. 

— Păstraţi distanţa, îi avertiză Horne. Îi avem poziţia pe hartă. 

Wisting observă că punctul roșu se îndrepta spre nord, pe 
drumul naţional. După câţiva kilometri, schimbă direcţia. 

— Se îndreaptă spre Slettheia, raportă observatorul din cea 
mai apropiată mașină. Are cine să-l preia? 

Horne direcţionă un echipaj în direcţia corectă. Wisting văzu 
cum punctul roșu se deplasa spre o zonă rezidenţială. 

— Lavsangerveien, citi el. Are oameni în legătură acolo? 

— Probabil că doar verifică să nu fie urmărit, spuse el, 
recuperând iPadul. Păstraţi distanţa, avertiză el iar prin staţie. 
Conduce pe străzi rezidenţiale. 

— Kilo 4-2 întrerupe urmărirea. 

Ivar Horne anunţa poziţiile în timp ce punctul roșu se deplasa 
pe străzile denumite după felurite păsări, într-un final, ajunse în 
capătul unei străzi fără ieșire și se opri. 

— S-a oprit în capătul străzii Radvingeveien, spuse el. 

— Care sunt ordinele? întrebă unul dintre observatori. 

— Kilo 4-1, mergi pe strada Gransangerveien și vezi dacă poți 
observa ţinta de deasupra. 

— Recepționat. 


Un punct albastru alunecă pe hartă dinspre vest și urmă 
drumul paralel cu fundătura în care oprise Phillip Goldheim. 
Chiar înainte ca mașina să ajungă în poziţie, punctul roșu începu 
iar să licărească. 

— S-a pus în mișcare, anunţă Horne, coordonând celelalte 
unităţi. 

Wisting urmări punctul pe hartă. Goldheim trecu de fabrica de 
îngheţată Hennig-Olsen, de fabrica de nichel, pe sub drumul 
european, după care parcurse de mai multe ori sensul giratoriu 
înainte să o ia înapoi pe autostrada spre oraș. 

Horne porni motorul. După doar câteva sute de metri, 
Goldheim ieși de pe autostradă și trecu pe sub ea. 

— lată-l că vine, spuse Horne, întorcându-și capul în direcţia 
Range Roverului alb aflat în mișcare. 

Mașina trecu prea repede, iar Wisting nu reuși să-l vadă pe 
șofer. 

— Îl urmărim noi, anunţă Horne, spunându-le celorlalte 
echipaje cum să se poziţioneze. 

Lăsaseră o distanţă atât de mare până la mașina din faţa lor, 
încât depindeau de echipamentul de urmărire ca să se poată 
ține după ea. ltinerarul îi purtă pe Vestre Strandgata și spre 
stânga, pe Dronningensgate. În faţa lor, punctul mergea mai 
departe drept, pe lângă locul unde fusese ucisă Elise Kittelsen. 
Apoi se opri la o intersecţie, probabil la semafor. Recuperară din 
distanță și, când punctul începu iar să licărească, se aflau la 
doar patru mașini în spatele Range Roverului alb. 

Goldheim continuă drept înainte, pe Lundsbrua, peste Otra și 
apoi viră la dreapta. 

— Am mai fost astăzi pe aici, spuse Wisting când recunoscu 
chioșcul unde mâncase de prânz cu Christine Thiis. Am venit să 
vorbim cu unul dintre martorii din cazul crimei de Anul Nou. 
Einar Gjessing. Locuiește într-unul dintre penthouse-urile de 
lângă râu. 

Ivar Horne luă staţia radio: 

— Coboară spre cheiul Hoivold, anunţă el. Noi ne retragem. 

Își continuară drumul dincolo de ieșirea pe care virase 
Goldheim și parcară mașina pe trotuar. Punctul roșu de pe hartă 
se opri la marginea apei. 

— În torpedou este un binoclu, spuse Horne. Coboară și vezi 
dacă îl poţi observa cât întorc eu mașina. 


Wisting luă binocilul și găsi un loc unde se putea ascunde pe 
după un copac. Duse binoclul la ochi, ajustă lentilele și privi 
drumul din vale. 

Phillip Goldheim coborâse deja din mașină și mergea de-a 
lungul cheiului. Clădirile înalte blocau câmpul vizual și Wisting 
se văzu nevoit să-și schimbe poziţia ca să poată vedea încotro 
se îndrepta. 

Când ridică iar binoclul, Goldheim dispăruse. Wisting ajustă de 
mai multe ori distanţa. Vedea bărcile scumpe aliniate, un bărbat 
ieșit la plimbare cu câinele, un stol de pescăruși care vociferau 
deasupra gunoiului din jurul unui tomberon. Goldheim nu avea 
timp să intre în niciuna dintre clădiri, dar ar fi putut urca în altă 
mașină. 

Wisting luă binoclul de la ochi. O barcă cu motor se îndepărta 
de ponton. Ridică iar binoclul și îl văzu pe Goldheim așezat la 
prova bărcii. La cârmă era un bărbat mai tânăr. 

Ivar Horne se apropie din spatele lui. 

— ÎI vezi? 

Wisting îi dădu binoclul. 

— În barca aceea, spuse el indicând cu degetul arătător. 
Horne rămase cu gura deschisă în timp ce analiza ce vedea prin 
binoclu. Apoi transmise prin staţia radio: 

— Ținta este la bordul unei bărci cu motor, pe Otra. Avem un 
teleobiectiv cu care îl putem fotografia? 

— Kilo 4-1. 

Rămaseră privind barca până dispăru în estuar. Soarele 
coborâse în spatele dealului din vestul orașului, iar ei erau 
învăluiţi de lumina blândă și trandafirie a crepusculului. 

— L-ai recunoscut pe cel de la cârmă? întrebă Wisting. 

— Nu, dar este cam târziu pentru o croazieră de relaxare. 

— Ce au de gând să facă? 

— Să discute, se gândi Horne privind marea strălucitoare. 
Într-un loc unde sunt siguri că nu-i aude nimeni. 

Din staţia radio se auziră zgomote de fond: 

— Am făcut câteva fotografii, raportă Kilo 4 - 1. Numărul de 
înregistrare pare să fie KAR247. Verificăm în registrul pentru 
bărci de capacitate mică. 

Horne zâmbi și îi făcu semn lui Wisting să se întoarcă la 
mașină. Se așezară, apoi se auzi prin staţie: 


— Înregistrată pe numele unui Gerhard Broch, din 
Prestrikveien. 

Horne ridică din umeri în semn că numele nu-i spunea nimic. 

— Bărbatul de la timonă are vreo 20 și ceva de ani, spuse 
Wisting. 

Horne ridică staţia radio: 

— Vârsta? 

Răspunsul veni imediat: 

— 51. 

— Verificaţi membrii de familie. 

În timp ce așteptau un răspuns, pe lângă ei trecu o doamnă 
pe o bicicletă electrică. 

— Un fiu, se comunică prin staţie. Julian Broch. 

Wisting simţi cum i se zbate vena la tâmplă. 

— La naiba! bombăni el. 

— Ştii cine este? îl întrebă Ivar Horne. 

— Crima de Anul Nou, răspunse Wisting. Julian Broch era 
iubitul lui Elise Kittelsen. 


62. 


Era trecut de miezul nopţii când Wisting se încuie în camera 
de la hotel. Încăperea era spațioasă, cu covor pe jos și un mic 
balcon la stradă. Lăsă jos servieta și geamantanul, se descălță și 
se așeză pe marginea patului, dar nu putea dormi din cauza 
gândurilor care nu-i dădeau pace. Un sentiment de neliniște îi 
spunea că se apropiau de ceva. Evenimentele și persoanele se 
intersectau, iar el nu se putea liniști până când nu avea să-și 
pună ordine în gânduri. 

Se întinse pe spate și închise ochii. Acest caz era diferit de 
altele cu care se confruntase. Ca să ajungă la un rezultat, 
trebuia întâi să descâlcească un caz care era considerat închis. 
Wisting era convins că Harald Ryttingen și compania o luaseră 
pe calea greșită. În loc să încerce să descopere adevărul, se 
concentraseră să se asigure că acuzațiile împotriva lui Dan 
Roger Brodin erau cât se poate de solide. Acum exista riscul să 
fie comisă o eroare judiciară. Obiecţiile lui Wisting aveau 
greutate, dar nu suficientă cât să oprească procesul deja 
programat. Acum, prăbușirea ar fi fost mult prea dureroasă. 
Procesul începea luni dimineaţă și, dacă nu putea să indice un 
alt autor până atunci, pe banca acuzaților avea să stea un om 
nevinovat. 

Își deschise iar ochii și rămase cu privirea pironită în tavan. O 
muscă își luă zborul de pe aparatul de aer condiţionat, bâzâi 
leneșă prin cameră și se așeză pe draperie. 

Aflase multe informaţii noi pe parcursul zilei, dar, cumva, 
roţile angrenajului nu se potriveau. Cine era criminalul, dacă 
Brodin era nevinovat? 

Întreaga experienţă sugera că motivul unei crime se află, 
adesea, în imediata apropiere a victimei. Nu arareori, între 
victimă și criminal exista o legătură, dar în cazul asasinatului de 
Anul Nou nu fusese nevoie să se efectueze verificări în cercul de 
cunoștințe al lui Elise Kittelsen, dat fiind că autorul fusese 
arestat după doar 14 minute. 

În cazul în care cineva ar începe verificările, Julian Broch ar fi 
cel mai bun candidat. Avea un alibi, dar nu fusese verificat. 


Nimeni nu verificase dacă a fost prezent la petrecere tot timpul. 
Intenţionase să se vadă cu el în ziua următoare, dar, pentru că 
apăruse pe neașteptate în timpul supravegherii lui Goldheim, 
erau nevoiţi să mai aștepte, ca să nu pericliteze operaţiunea 
aflată deja în plină desfășurare. 

Musca își luă zborul de pe draperie și își văzu de bâzâit. 
Wisting încercă să-și amintească dacă era ceva în documentele 
anchetei care putea fi interpretat drept conflict în viaţa lui Elise 
Kittelsen. Era ceva acolo. 

Se ridică și găsi copia documentului. 

Un prieten de-ai lui Elise menţionase că Julian Broch era 
gelos. Wisting petrecu aproape zece minute încercând să 
găsească paragraful respectiv. Guro Fjellborg o cunoștea pe 
Elise Kittelsen încă de la grădiniţă. Fuseseră la aceeași școală 
primară și la același liceu și amândouă voiau să devină 
profesoare. 

Elise l-a cunoscut pe Julian Broch în Hovden, în timpul 
vacanței de iarnă, citi el. Au devenit iubiți, dar nu era ceva 
permanent. Julian era gelos, iar Elise a fost nevoită să pună un 
cod de siguranță la telefon, ca să nu-i citească Julian mesajele. 

Asta era tot. Dar de ce era important pentru ea să nu-i 
citească prietenul ei mesajele? Avea motive să fie gelos? Era în 
telefon ceva atât de important pentru ea, încât să trebuiască să 
păstreze secretul? 

Își ridică privirea din hârtii. 

Și de ce i-a luat criminalul telefonul? Deodată, întrebările se 
multiplicară și scrise pe o foaie de hârtie numele prietenei ei din 
copilărie. Mai exista o posibilitate: să aibă și Jens Hummel o 
legătură cu crima. 

Se ridică în picioare, merse la masă și luă din bol o pungă de 
alune. Undeva în hotel plângea un copil, în hohote și foarte 
supărat. 

Vărsă câteva alune în palmă și le azvârli în gură. Copilul părea 
de neconsolat. Plânsetele se întețeau și se domoleau, se 
terminau cu un urlet prelung, după care reîncepeau. 

Poate că fusese lăsat singur în cameră, cât timp părinţii erau 
la bar? S-a trezit și s-a speriat? 

Mai luă o gură de alune și numără zilele până la sorocul lui 
Line. Șaptesprezece zile. Ingrid depășise termenul cu 11 zile 
când îi născuse pe Line și pe fratele ei. Atunci, el stătuse pe hol 


și intrase în salon după ce se terminase totul. Se întreba dacă 
Line avea de gând să-l cheme să asiste la naștere sau putea să 
aștepte afară și de data asta. 

Nu se îndoia că Line se va descurca în rolul de mamă, dar va 
fi solicitant să poarte singură responsabilitatea. 

Numitorul comun în cazul multora dintre ucigașii pe care îi 
întâlnise era că avuseseră probleme în copilărie. Lipsa 
apropierii, a iubirii, a căldurii și a dăruirii declanșase ceva în ei. 
Adesea, aveau povești pe care nu îndrăzniseră să le 
împărtășească altora sau pe care alţii nu le văzuseră sau nu 
îndrăzniseră să le vadă. Povești de dezamăgire și suferinţe și 
relaţii destrămate. Închisorile erau pline de tineri ale căror nevoi 
emoționale fuseseră complet sau aproape complet ignorate în 
copilărie. Bărbaţi care au crescut fără tată, ca în cazul lui Dan 
Roger Brodin. Și cum avea să fie și cazul propriului său nepoţel. 

Privi înspre ușă, întrebându-se dacă ar trebui să iasă să vadă 
de unde se aud ţipetele, și atunci își dădu seama că trebuia să-și 
asume un soi de rol de tată și să îi asigure nepotului său 
siguranţa de care avea nevoie. 

Undeva în depărtare pe hol, cineva ciocăni în zid. Dintr-un 
motiv necunoscut, plânsetele se domoliră. 

Se așeză la masă, împinse într-o parte broșurile hotelului și 
puse în fața lui biblioraftul pe care îl luase de la secţia de poliţie. 
Nici el, nici Christine Thiis nu se uitaseră în el. Conţinea material 
documentar şi informaţii pe care anchetatorii își 
fundamentaseră propriile rapoarte, precum și documente care 
nu aveau relevanţă directă pentru caz. Erau liste cu angajaţi, 
cereri de rambursare, pontaje și copii ale comunicatelor de 
presă. Apreciase că acest dosar era cel mai puţin interesant, iar 
acum îl răsfoia doar dintr-un simţ al datoriei. 

Cam pe la jumătate găsi atașamentul unui e-mail transmis 
poliţiei de compania de telefonie la care era abonată Elise 
Kittelsen. Corespondenţa viza, evident, localizarea telefonului ei 
mobil dispărut. Desfășurătorul din dosar lista persoanele cu care 
luase legătura în ziua crimei, fiind unul dintre materialele de 
susținere a raportului întocmit de poliţie, și, la drept vorbind, ar 
fi trebuit păstrat ca înscris de sine stătător în dosarul de caz. 

Wisting recunoscu numărul lui Julian Broch, care primise un 
mesaj text ce îl informa că ea plecase de acasă. Doar el știa 
când plecase Elise de acasă și îi era ușor să ghicească traseul pe 


care avea să-l aleagă. În afară de familia ei, el era singurul care 
știa unde avea să fie când au fost trase focurile de armă, la ora 
19:21. 

Găsi harta orașului și calculă distanța de la locul crimei la 
locul unde se ţinea petrecerea. Era la distanţă de patru străzi, la 
doar câteva minute de mers pe jos. Chiar dacă era devreme, se 
îndoia că ar fi observat cineva că Julian Broch a lipsit câteva 
minute. Problema era că nimeni nu fusese întrebat și acum era 
prea târziu să-și mai aducă aminte cineva. În materialele 
anchetei nu exista nici măcar o listă completă a celor prezenţi la 
petrecere. 

Aceasta reprezenta o piesă ce lipsea din puzzle, dar nu 
suficient de mare încât să ducă la destrămarea cazului. 

Era cât pe ce să răsfoiască mai departe, dar rămase cu 
desfășurătorul convorbirilor în faţă. Lista părea mai lungă decât 
ce văzuse în raportul poliţiei. Redeschise dosarul cu 
documentele oficiale ale anchetei, unde marginile foilor de 
hârtie începeau să se deterioreze. În opisul rapoartelor îl găsi pe 
cel pe care îl căuta. Lista cronologică a persoanelor cu care 
luase legătura Elise Kittelsen pe parcursul zilei avea 17 rânduri. 
Detectivii editaseră lista așa încât, pe lângă oră și numărul de 
telefon, conţinea și numele pe care erau înregistrate diferitele 
numere de telefon. Guro Fjellborg, prietena care sugerase că 
Julian Broch era gelos, era unul dintre numerele apelate. 

Wisting numără contactele de pe desfășurătorul emis de 
compania de telefonie și ajunse la 19. Apoi le numără pe cele de 
pe lista editată: 17. 

La început se gândi că anchetatorii au limitat lista având ca 
referință un anumit interval de timp, de exemplu după ora 12, 
dar pe ambele liste primul apel era la ora 10:32 către Runa 
Kittelsen, o verișoară de aceeași vârstă din Lyngdal. 

Wisting compară listele număr cu număr. La 14:42 apărea un 
număr de mobil care fusese exclus din raportul poliţiei. Un apel 
primit de la un număr ce începea cu 45. Din experienţa lui 
Wisting, era o serie de numere de pe cartele preplătite ale 
companiei NetCom. 

Conversaţia durase aproape patru minute. Mai jos în pagină 
reapărea același număr, de data asta un apel făcut de ea, care 
durase opt minute și jumătate. Nici acesta nu era consemnat în 
raportul poliţiei. 


Wisting își scoase telefonul mobil să verifice numărul. Avea 
două mesaje necitite de la Christine Thiis. In urmă cu două ore Îi 
întrebase dacă doarme. După alt sfert de oră îi trimisese un alt 
mesaj în care îi propunea să se vadă la ora 9, la micul dejun. Nu 
auzise notificarea. Acum era prea târziu să îi răspundă, dar îi 
trimise un mesaj confirmând pentru micul dejun de la ora 9, 
după care deschise aplicaţia de căutat numerele de telefon. 
Apoi introduse numărul. Nu se aștepta să găsească nimic, dar 
căutarea returnă un rezultat: Jan Larsen, căsuţa poștală 502, 
4605 Kristiansand. 

Numele nu îi spunea nimic. Erau un prenume și un nume 
foarte întâlnite, dar era convins că nu îl întâlnise în documentele 
din dosar. 

Raportul în care se omisese consemnarea numărului fusese 
scris de Robert Hansson, ofițerul de legătură cu sursa care 
oferea poliţiei informaţii despre Phillip Goldheim. Aceasta să fi 
fost oare legătura? Jan Larsen era informatorul poliţiei și 
detectivul eliminase din listă numărul de telefon și numele ca să 
nu îl implice în caz? 

Wisting avea nevoie de o dată de naștere ca să verifice în 
baza de date cine era de fapt Jan Larsen. Chiar dacă era o 
cartelă preplătită, codul numeric personal putea fi înregistrat de 
compania de telefonie. Și adresa poștală îi putea fi de ajutor. Era 
o treabă pentru Nils Hammer. 

Fără să-i pese că era noapte, îi trimise un mesaj cu ce avea 
de făcut. Apoi porni camera telefonului și fotografie documentul, 
asigurându-și astfel o copie înainte să predea înscrisurile. 
Raportul era un fals. Părea să reproducă întreaga informaţie 
primită de la compania de telefonie, dar nu conţinea unul dintre 
numerele de telefon. Era o gravă neglijență care putea să aibă 
consecinţe nu doar pentru ofițerul care întocmise raportul, ci și 
pentru procesul ce urma să înceapă. Noua informație putea să 
le fie de folos lui Dan Roger Brodin și avocatului său dacă 
solicitau amânarea procesului. 

Închise dosarul, se ridică de la masă și merse la fereastră. 
Peste stradă, un bărbat cocoţat pe o scară lipea un afiș pe un 
panou publicitar. O mașină de curăţenie lăsa în urma ei o 
pereche de dâre umede pe asfalt. Orașul se pregătea pentru o 
nouă zi. 


63. 


Pe Wisting îl trezi băzâitul muștei care zbura prin cameră. Se 
așeză pe perna de lângă el, dar își luă zborul imediat, se mai 
învârti puţin și se așeză iar. Ca și când se grăbea. 

Ceasul televizorului arăta 08:43. Adormise greu, dar, după ce 
reușise, era evident că dormise adânc. 

Intră la duș și lăsă apa să curgă îndelung, în timp ce chibzuia 
la descoperirile făcute înainte să se culce. În orice anchetă 
exista cineva care avea ceva de ascuns, însă în acest caz chiar 
poliția ascundea informaţii. 

Când cobori la micul dejun, o găsi pe Christine Thiis cu un 
teanc de ziare dinaintea ei. Își luă o ceașcă de cafea și se așeză 
la masă. 

— Nu mănânci? îl întrebă ea. 

— Mai încolo, răspunse el, povestindu-i în șoaptă cum l-au 
urmărit pe Phillip Goldheim la întâlnirea cu Julian Broch. 

— Iubitul lui Elise Kittelsen? 

— Va trebui să amânăm întâlnirea cu el, încuviință Wisting, 
sorbind din ceașcă. Numele Guro Fjellborg îţi spune ceva? 

El observă că numele îi era familiar, dar că nu putea să-și dea 
seama de unde. 

— Una dintre prietenele lui Elise Kittelsen, preciză Wisting. 
Printre documentele din dosar există o scurtă declaraţie dată de 
ea. Vorbește puţin despre relaţia dintre Elise și Julian Broch și 
spune că Julian era gelos. Elise își securizase telefonul cu un cod 
numeric, ca să nu îi citească mesajele. 

Ea se uită la el neîncrezătoare. 

— Un iubit gelos? 

— Întrebarea este dacă avea motive să fie gelos, sublinie 
Wisting. Dacă Elise Kittelsen avea secrete care n-au fost 
descoperite în timpul investigaţiei. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu prietena asta. 

— Mai este ceva, continuă el, explicându-i discrepanţa dintre 
raportul întocmit de poliţie și desfășurătorul trimis de compania 
de telefonie. 

Christine Thiis ridică din sprâncene: 


— Crezi că au măsluit probele? 

Wisting așteptă ca un domn mai în vârstă să se îndepărteze 
de masa lor. 

— Tehnic vorbind, nu sunt probe, dar au ascuns informaţii 
importante. 

— Cine este Jan Larsen? 

— L-am rugat pe Hammer să verifice, răspunse Wisting 
înainte să se ridice și să meargă la masa pe care era pregătit 
bufetul suedez. 

Își luă ouă cu bacon și două felii de pâine integrală. 

— O voi suna pe prietena ei după ce terminăm micul dejun, 
spuse el așezându-se. 

— Trebuie să continuăm cu ce avem în acest moment, spuse 
Christine Thiis. 

— Într-un fel sau altul, încuviință Wisting, dându-și seama că 
nici ea nu mai ţinea cont de avertismentul dat de inspectorul- 
șef. Dar nu cred că Ryttingen este dispus să ne asculte. Nu mai 
este preocupat de ce este corect și ce nu, ci doar de 
deznodământul cazului. 

— Trebuie să fie cineva cu care să putem vorbi, continuă ea. 
Cu cineva aflat mai sus în ierarhie. Cu Parchetul sau cu 
inspectorul-șef? 

— Deocamdată nu avem nimic concret ca să riscăm asta, 
răspunse Wisting cu gura plină. Trebuie să facem verificări 
suplimentare înainte să mergem mai departe. 

— Procesul începe mâine, îi reaminti ea și împinse spre el 
ediţia de duminică a ziarului VG. 

Fotografia lui Elise Kittelsen revenise pe prima pagină, exact 
cum prevăzuse Line. Wisting merse la paginile la care se făcea 
trimitere. Fotografia apărea și acolo, alături de o imagine 
surprinsă la locul crimei. Era imortalizat și responsabilul de caz, 
Harald Ryttingen, dând declaraţii despre procesul ce urma să 
înceapă și exprimând speranţa forțelor de poliţie că acuzatul se 
va răzgândi și va oferi explicaţii suplimentare în faţa instanţei, 
astfel încât familia lui Elise Kittelsen să primească răspunsuri la 
întrebările pe care le avea. 

Wisting clătină din cap. Era un mod indirect de a spune 
publicului că problema vinovăţiei a fost deja rezolvată. 
Declaraţiile erau fundamentate pe o stare emoţională generală 
care avea să ajungă și în sala de judecată. 


— Scrie și despre revolver, spuse Christine Thiis arătând cu 
degetul undeva mai jos în pagină. 

Ryttingen respingea ipoteza că descoperirea armei și legătura 
cu o altă crimă urmau să influențeze cazul. 

Ne-am așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, într-un fel 
sau altul, să apară și arma crimei, declara el. Nu prezintă o 
importanță deosebită pentru cazul nostru. Știm cine a tras cu 
ea. 

— Face eforturi deosebite să judece cazul în afara instanței, 
comentă Wisting. 

Fusese solicitată și opinia lui Olav Muller, care răspunsese 
scurt, spunând că acuzatul își susține în continuare nevinovăția. 
Avocatul era deja pe poziţii defensive, înainte de întrunirea 
completului de judecată, lăsând impresia că nici el nu prea ÎI 
credea pe clientul său. Tânărul avocat era probabil mult prea 
lipsit de experienţă atât în gestionarea relaţiilor cu presa, cât și 
a unui caz de omucidere în fața instanţei. Nu era suficient să 
cunoască legea, trebuia să fie și un orator desăvârșit. Totul se 
reducea la cum erau prezentate și interpretate mijloacele de 
probă. Invingător nu este neapărat cel care spune adevărul; 
este cel care aduce argumentele cele mai convingătoare. 

Wisting își mai luă o dată de mâncare înainte să urce în 
cameră, iar Christine Thiis i se alătură ca să vadă cu ochii ei 
documentul cu apelurile lipsă. 

— Există o posibilă explicaţie, spuse Wisting. Jan Larsen poate 
fi un informator al poliţiei, așa că numele lui a fost eliminat 
pentru a-l proteja. 

— Nu pare să aibă logică. Ce risc ar prezenta pentru el 
contactele dintre Elise Kittelsen și o sursă a poliţiei? 

În loc să explice la ce se gândea, Wisting ridică din umeri și 
nu răspunse. Dacă numele lui Jan Larsen apărea în documentele 
din dosar, atunci probabil că acea pistă era verificată. Nu exista 
niciun risc pentru sursă atât timp cât nu avea nicio legătură cu 
cazul. Dar Wisting căuta un alt făptaș decât Dan Roger Brodin și, 
dacă acesta era Jan Larsen, însemna că există cineva din poliţie 
care îl acoperea pentru a-l proteja atât pe el, cât și acţiunea de 
supraveghere. Era o posibilitate prea îngrozitoare să o ia în 
calcul. 

— In acest caz, au fost încălcate regulile jocului, continuă 
Christine Thiis. Oricum, este un secret intern inacceptabil. 


Wisting încuviinţă și răsfoi documentele până când găsi datele 
personale ale lui Guro Fjellborg. Observă că ea și Elise Kittelsen 
erau de-o seamă, dar în cele șase luni scurse de la comiterea 
crimei ea împlinise 22 de ani. 

Formă numărul și se așeză pe pat. 

Sună mult timp și Wisting se temea să nu fie prea devreme. 
Când era pe punctul să închidă, ea răspunse, veselă și bine 
dispusă. 

Wisting se prezentă și îi spuse de ce o deranja. 

— Este un moment potrivit să vorbim acum? întrebă el. 

— Da, desigur, îl asigură tânăra interlocutoare, dar veselia din 
glas i se stinsese. Mă pregăteam de check-in. 

— Sunteţi pe drum? 

— Vin acasă. Sunt în Londra. 

Wisting porni difuzorul, astfel încât să audă și Christine Thiis 
discuţia. 

— Aveţi timp pentru câteva întrebări? o întrebă el. 

— Despre ce este vorba? 

— Este în legătură cu Elise Kittelsen, explică Wisting. Verific 
câteva mici detalii. 

— Da? 

— Aţi declarat că Julian Broch, iubitul ei, era gelos, așa este? 

— Da, nu-i plăcea s-o vadă în preajma altor tipi. 

— Și așa era? 

— Nu în sensul acela. Dar el se cam enerva dacă o vedea 
stând prea mult de vorbă cu altcineva. 

— Aţi spus că Elise a trebuit să-și securizeze telefonul cu un 
cod PIN, ca să nu-i citească el mesajele. 

— Da, a descoperit că erau deschise mesaje pe care ea nu le 
citise, așa că și-a dat seama că îi verificase telefonul. 

— Dar era acolo ceva ce nu voia să vadă el? 

Tânăra ezită înainte să răspundă: 

— Nu cred, spuse ea în cele din urmă. Dar nu se face așa 
ceva, să umbli în telefonul altcuiva. 

— Dar ea îţi destăinuia totul? continuă Wisting. Am înţeles că 
erați prietene foarte apropiate. 

Guro Fjellborg ezită iar: 

— Nu totul, răspunse ea. 

Wisting așteptă continuarea. 


— Uneori, când suna telefonul, ieșea din cameră, explică 
prietena ei. Sau în timp ce vorbea trimitea mesaje fără să spună 
cu cine discută. 

— Dar cu cine discuta? 

— Nu știu. 

Wisting mută telefonul la cealaltă ureche. 

— Cunoașteţi pe cineva pe care-l cheamă Jan Larsen? o 
întrebă el. 

— Jan Larsen? Nu. Cine este? 

— Un nume care a apărut, preciză Wisting. 

Auzi în fundal că se anunţa îmbarcarea. 

— Nu vă mai rețin. Drum bun! 

Închise telefonul și se ridică de pe pat. 

— Să mergem, propuse, strângând documentele dosarului. 


64. 


Eliberară camerele de la hotel, își puseră bagajele în mașină 
și se întoarseră la secţia de poliţie. In timp ce așteptau în faţa 
intrării să îi preia Ivar Horne, un autocar cu turiști schimbă 
vitezele și ridică un vârtej de aer încins și încărcat de praf. 
Polițistul părea obosit și epuizat când se ivi în dreptul ușii. 

— A fost o noapte lungă? îl întrebă Wisting. 

— Nu chiar, răspunse Horne. Cât aşteptam, am reușit să 
montăm pe mașina lui Goldheim o cutiuţă cu bateriile încărcate. 
Au revenit la ponton după lăsarea întunericului. L-am urmărit pe 
Broch, care s-a dus acasă pe jos, după care a ieșit în oraș. 

— Și Goldheim? 

— S-a întors acasă. 

Ivar Horne le ţinu ușa liftului. 

— Mă tem că nu prea mai aveţi ce să faceţi aici, spuse el. 

— Mai avem câteva dosare de răsfoit, spuse Wisting zâmbind. 

Horne clătină din cap. 

— Nu mai aveţi. Când am venit, în urmă cu o oră, sala de 
ședință era eliberată. Doi colegi din tura de noapte au luat toate 
documentele. 

— De ce? 

— Ordinele lui Ryttingen. Ai solicitat acces la întregul material 
de cercetare și l-ai primit, dar acum are nevoie de documente. 
Procesul începe mâine. 

— Nu s-a pus problema unei limite de timp, protestă Wisting. 

Liftul ajunse sus. Horne dădu din mâini: 

— Îmi pare rău. 

— Unde sunt documentele în acest moment? întrebă Christine 
Thiis. 

— Închise în biroul lui Ryttingen. 

O luă înaintea lor pe coridor până în sala pe care o folosiseră 
cu o zi în urmă. Cu excepţia unui pix și a unui carnețel de notițe 
nefolosit, pe masă nu mai era nimic. 

Horne luă cești din dulapul de deasupra hiatului de lucru și le 
umplu cu cafea din cafetieră. Wisting deschise servieta și 
scoase dosarul pe care îl luase la hotel. 


— Asigură-te că îl primește și pe acesta, spuse el. 

Polițistul încuviinţă și le oferi câte o ceașcă. Wisting acceptă. 

— Ai reușit să iei legătura cu Robert Hansson în Haiti? întrebă 
el. 

— l-am trimis un e-mail, dar nu am primit încă niciun răspuns. 

— Mai știe cineva din secţie identitatea informatorului? 

Horne zâmbi pe deasupra ceștii de cafea: 

— Ryttingen. 

Wisting oftă. 

— Este un șef bun, continuă Horne, zâmbind în continuare. 
Îmi dau seama că aveţi neînțelegeri profesionale, dar este 
eficient și obţine rezultate. Nu se învârtește în jurul cozii, ci 
spune ce gândește. Funcționează. Avem un procent ridicat al 
cazurilor rezolvate și puţin timp pierdut în instanţe, ceea ce 
inspiră încredere în rândul cetăţenilor și asta i se datorează lui. 

Telefonul din buzunarul lui Wisting începu să sune. Era Nils 
Hammer. Wisting merse la fereastră și răspunse. 

— Voiai să știi tot despre Jan Larsen? începu Hammer. 

— Ai găsit ceva? 

— Căsuţa poștală pe care mi-ai trimis-o aparţine NAV, oficiului 
forţelor de muncă și asistență socială. 

— Lucrează acolo? 

— Mă îndoiesc, dar este posibil să se simtă ca acasă acolo. 

Wisting privi în gol pe fereastră. 

— l-ai găsit codul numeric personal? 

— Da, dar am ales o cale mai ușoară. Am căutat numărul de 
telefon în baza noastră de date. Apare cu menţiuni. 

— Pentru ce? 

— Pentru loviri și stupefiante. Execută o condamnare de 
unsprezece ani pentru posesie de heroină. 

— Unsprezece ani? repetă Wisting. 

— Așa scrie pe ecranul din fața mea, confirmă Hammer. Mai 
are nouă ani. 

Wisting se întoarse și se uită pe rând la Christine Thiis și Ivar 
Horne. 

— Este închis de doi ani? 

Hammer confirmă și citi sentința. Wisting se întoarse iar spre 
fereastră. 

— Unde este acum? se interesă el. 

— La închisoarea Skien. 


Wisting îi mulțumi pentru informaţii și aşteptă să le asimileze. 
Afară, cerul era înnorat și mohorât, iar în depărtare se zăreau 
niște păsări care zburau la înălţime, ca niște liniuțe 
tremurătoare și neclare. Cu telefoanele se întâmpla la fel ca în 
cazul armelor, se gândi el. Treceau repede de la un infractor la 
altul. În spatele unui număr de telefon se putea ascunde oricine. 

Mai rămase o vreme în dreptul ferestrei, după care se 
întoarse spre Christine Thiis. 

— Așadar ce spui? spuse el zâmbind. Mergem acasă? 

— Am ceva pentru voi înainte să plecaţi, spuse Horne înainte 
să apuce ea să răspundă. 

Traversă holul până în biroul lui și reveni cu două pungi de 
plastic. 

— Noaptea trecută am urcat pe barca lui Broch, preciză el. 
Băieţii au prelevat de pe punte urme de la două perechi de 
pantofi. 

| le dădu lui Wisting, care le ridică în lumină. 

— Am verificat, spuse Horne. Niciuna nu se potrivește cu cea 
găsită de voi în pivniță. Dacă Goldheim a fost cel care a fugit de 
voi pe câmp, trebuie să fi purtat altă încălțăminte. 


65. 


Era o senzație plăcută să se trezească în propria casă. Line 
deschise ochii încet, tot încet lăsă pleoapele să-i acopere, după 
care îi deschise iar. Soarele pătrundea pe fereastră printre 
draperii, iar razele se odihneau pe marginea patului și se 
reflectau în tavan. Stătea întinsă și asculta. Liniște totală. Nu se 
auzeau decât tipetele îndepărtate ale pescărușilor. 

Când cumpărase casă, se temuse ca nu cumva cele două 
morți care avuseseră loc acolo să alimenteze o energie 
negativă. Se temuse că nu îi va ușor să stea aici, dar simţea că 
reușise să confere locuinţei un aer plăcut. Și era bine să se 
trezească în propria casă. _ 

Își lăsă picioarele jos și se ridică în capul oaselor. Îi luă ceva 
timp să se ridice în picioare și să ia un halat de casă pe ea. Apoi 
se târâi până în bucătărie și puse de ceai. După ce rămăsese 
însărcinată, începuse să bea dimineaţa ceai în loc de cafea. Era 
doar unul dintre multele sfaturi primite. Cafeina putea să aibă 
ca efect pierderea în greutate a bebelușului. 

Deschise frigiderul și aruncă o privire înăuntru. Mâncatul nu 
mai însemna doar să se sature; acum trebuia să aibă grijă și să- 
și asigure suficiente elemente nutritive și energie. 

Scoase o conservă de pate de ficat pentru fier și un iaurt care 
să-i asigure necesarul de calciu. În timp ce fierbea apa de ceai, 
întinse pateul pe un biscuit. Apoi luă iPadul și se așeză la masa 
din bucătărie. 

VG scria despre cazul crimei de Anul Nou. Articolul principal 
nu conţinea nicio noutate; era doar un rezumat al lucrurilor deja 
cunoscute. Faptul că fusese descoperită arma crimei și că avea 
legătură cu un alt caz nu părea să îi îngrijoreze pe anchetatori. 

Sorbi din ceai și se întrebă dacă tatăl ei aflase ceva în plus și 
dacă ar fi trebuit să îi spună de restul lucrurilor din seif. Despre 
agende, conturi, fotografii, decupajele din ziare și casete. Ea nu 
văzuse printre ele nimic care să explice proveniența revolverului 
și se îndoia că tatăl ei avea să descopere mai multe. Majoritatea 
însemnărilor și ziarelor erau vechi. 


Sună telefonul. Era Sofie, cu care vorbea în fiecare zi. În mod 
normal, i s-ar fi părut prea mult să o sune cineva în fiecare zi, de 
mai multe ori, dar acum se bucură. Nu avea pe nimeni în 
preajma ei, niciun coleg de serviciu cu care să facă schimb de 
idei și opinii. 

— Poţi să vii? o întrebă Sofie fără nicio formalitate. 

Line nu o mai auzise până acum vorbind așa precipitat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cred că cineva... începu Sofie, dar se opri. Trebuie să vezi 
cu ochii tăi. Poţi să vii? 

Line își cobori privirea spre biscuitul cu pateu pe jumătate 
mâncat. 

— Dă-mi răgaz o oră, o rugă ea. 

— Vino imediat ce poţi, o imploră Sofie terminând convorbirea 
la fel de intempestiv cum o începuse. 

Line mânca restul de biscuiţi, puse farfuria la spălat și băgă 
iaurtul înapoi în frigider. Felul în care vorbise Sofie o convinsese 
să se grăbească. Făcu un duș rapid, renunţă la machiaj și, după 
o jumătate de oră, era deja în faţa vilei impunătoare din centrul 
orașului. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă ea pe Sofie când îi deschise 
ușa. 

— Aici, răspunse ea făcându-i semn lui Line. 

Intrară în bucătărie. Sofie se așeză cu spatele la blatul de 
lucru și făcu semn cu degetul spre masa din bucătărie, pe care 
erau niște hârtii și un bec. 

— Lampa, preciză Sofie. 

Lustra impozantă care atârna de tavan părea puţin nelalocul 
ei deasupra măsutei pe care o adusese Sofie. Probabil că se 
potrivea mai bine când stătea aici bunicul ei. 

— Uită-te în ea, o rugă Sofie. 

Line se apropie de lampă, apucă abajurul de metal și îl înclină 
într-o parte. Înțelese pe loc ce o speriase pe Sofie: pe lângă bec 
atârna un mic microfon. 

— Un microfon, spuse Sofie de lângă blatul de lucru. 

Line analiză cu atenţie microfonul negru. Era cât o unghie. 
Părea vechi și fusese cândva sofisticat și modern. Acum părea 
cam grosolan. 

— Cred că este acolo de mult timp, spuse ea. 

Sofie își încrucișă braţele la piept fără să spună nimic. 


Microfonul atârna de un fir negru care dispărea în spatele 
duliei. Deasupra lămpii, probabil că firul de legătură era 
camuflat în cablul de alimentare, urca până într-un punct de pe 
tavan și se continua în direcţia peretelui. De acolo cobora în 
spatele unuia dintre dulapurile cu sertare. 

Line trase un scaun de bucătărie lângă blatul de lucru și se 
urcă pe el. 

— Ai grijă! o avertiză Sofie. 

Scaunul se clătină. Line își întinse brațele în lateral și aşteptă 
până când nu se mai mișcă, după care deschise dulapul, care 
era aproape gol. Sofie așezase pe raftul de jos doar niște boluri 
de copt și câteva pahare de plastic. 

Line se ridică în vârful picioarelor, se aplecă spre dulap și 
aruncă o privire în spaţiul raftului de sus, unde se vedea un fir 
negru care dispărea în perete. 

— lese pe partea cealaltă, spuse ea, coborând de pe scaun. 

Sofie era deja pe hol. 

— Șifonierul, spuse ea, arătând cu degetul. 

Lipit de peretele bucătăriei era un dressing încastrat în zid. 
Line deschise ușile. Într-o parte erau rafturi, iar cealaltă era 
destinată sacourilor sau altor haine ce trebuiau atârnate pe 
umeraș. 

Sofie nu îl folosise încă și, cu excepţia unei perechi de cizme 
de cauciuc, dressingul era gol. 

În fundul unui raft, găsi iar firul negru. Era un ciot de doar un 
centimetru lungime, terminat cu un conector. 

— Cred că bunicul tău l-a instalat, spuse ea. Probabil că avea 
un reportofon aici, în dressing. 

— De ce? 

— Nu știu, răspunse ea. Dar se pare că a înregistrat în secret 
discuţiile pe care le avea la masa din bucătărie. 

— Casetele, spuse Sofie. Probabil că sunt casetele mici din 
seif. 

Line ajunsese pe loc la aceeași concluzie. 

— Pot să-l iau cu mine, dacă vrei, se oferi ea și se întoarse la 
lampă. Trebuie doar să tai cablul. 

Înainte să răspundă Sofie, Maja începu să plângă în 
sufragerie. Merseră la ea, iar Sofie o ridică din pătuţ. 

— Poate să rămână și acolo, spuse ea. Oricum, în curând voi 
redecora bucătăria. 


Se așezară pe canapea, Sofie ţinând-o pe fiica ei în poală. 

— Ai mai vorbit cu tatăl tău? întrebă ea. Despre revolver? 

— Weekendul acesta este în Kristiansand, răspunse Line. 
Caută o legătură între cele două crime. 

— A găsit ceva? 

Line ridică din umeri. 

— N-am vorbit cu el. 

Se aplecă și o gâdilă pe Maja pe burtică, iar fetița râse cu 
sughiţuri. 

— Ești pregătită să ai grijă de Maja joi? zâmbi Sofie. 

— Trebuie doar să îmi mai arăţi cum să procedez cu 
mâncarea și cu restul. 

— O să mănânce acuși, răspunse Sofie. Ne ocupăm atunci. 

Line zâmbi și încuviinţă, hotărându-se să aducă un reportofon 
ca să poată asculta casetele cât era Sofie la întâlnirea cu 
avocatul în Oslo. 

— Întrevederea este la ora 9, așa că trebuie să plec înainte de 
7, dacă nu-i prea devreme pentru tine, spuse Sofie, ca și cum i- 
ar fi citit gândurile. 

— Este în regulă, o asigură Line. 

— Probabil că nu durează mai mult de două ore, așa că ar 
trebui să ajung acasă pe la ora 2. 

— Nu este nicio problemă, spuse Line, provocând încă un 
acces de râs din partea Majei. 

Sofie o așeză pe fiica ei în poala lui Line. 

— Cum este să trăiești singură? întrebă ea deodată. Line se 
gândi. Ei îi mergea bine, dar existau multe clipe de singurătate 
când nu avea cu cine să-și împărtășească gândurile. 

— Totul merge bine, răspunse. Dar tu? 

— O vreme, m-am gândit că am avut parte de destui bărbaţi, 
dar casa este cumva prea mare. 

— Ai cunoscut pe cineva? 

Sofie clătină din cap. 

— Nu, dar simt că nu pot trăi singură la nesfârșit. Că am 
nevoie de cineva. 

Line încuviință. Se recunoștea pe sine, dar ea era hotărâtă să 
fie singură pentru o lungă perioadă. 

Maja începu să i se agite în brațe, dar o incomoda burta lui 
Line. 

Sofie se uită la ceas. 


— Cred că începe să îi fie foame, spuse ea ridicându-se. Să îi 
pregătim ceva? 

Line o duse pe Maja în braţe până în bucătărie și o așeză în 
scăunelul de la masă. 

— La prânz și seara mănâncă terci, îi explică Sofie. Deschise 
un dulap cu sertare, scoase un pachet de terci și i-l dădu lui 
Line. 

— Doar amestecă-l în apă caldă. 

Line cercetă punga. 

— Este vreo diferenţă în privința conţinutului nutritiv? întrebă 
ea. 

— Eu îl cumpăr pe cel care nu conţine ulei de palmier, preciză 
Sofie. Are și un gust mai bun. 

Line urmă reţeta de pe pachet, puse farfuria în faţa Majei și se 
așeză la masă. 

Fetița deschise gura nerăbdătoare. Când Line se pregătea să 
îi dea prima linguriţă, Maja lovi farfuria cu mânuţa și împrăștie 
terciul pe masă. Se bucură așa de tare, că îl lovi din nou. 

Line trase bolul lângă ea, ca să nu mai ajungă la el. 

— Greșeala începătorului, zâmbi Sofie și aduse o cârpă. 

Îi șterse degetele fetiţei, apoi și masa, cât timp Line o hrănea 
pe Maja. 

După aceea o duse pe fetiță la etaj, o așeză în pătuț, luă 
monitorul pentru bebeluși și coborâră în grădină. Un bondar 
mare și păros băzâia prin iarbă. 

— Îmi pare rău că te-am sunat, spuse Sofie. M-am speriat 
cumplit când am văzut microfonul. Într-un fel, a fost cam 
sinistru. 

— Nu-i nimic, o asigură Line. 

— Familia ta este mare? se interesă Sofie. 

Line clătină din cap și bău dintr-un pahar oferit de Sofie. 

— Aproape că nu am pe nimeni, răspunse ea. Suntem eu, 
tata, bunicul și fratele meu. 

— O să fie tatăl tău lângă tine, dacă este nevoie. 

— Trebuie să fie prezent la naștere. 

— O să vină? 

— N-o să intre, zâmbi Line. Dar mă voi simţi în siguranţă 
știind că este chiar acolo, pe hol. 

Continuară să discute până când se trezi Maja. Line îi schimbă 
scutecul, după care se urcă în mașină și se duse acasă. 


Mașina tatălui ei era pe aleea din faţa casei și se opri și ea. 

Wisting ședea la masa din bucătărie cu niște hârtii în faţă. 

— Te-ai întors deja? zâmbi ea. 

Tatăl ei se ridică, se apropie de ea și o îmbrățișă. 

— Da, dar trebuie să mă duc din nou marți, răspunse el. 

— De ce? 

— Am fost citat ca martor în proces. 

— Din cauza revolverului? 

Tatăl ei încuviinţă. 

Line se așeză și aruncă o privire peste notițele lui - o 
cronologie și o listă cu numere. 

— Ai mai aflat ceva? îl întrebă ea. 

— De fapt, au mai apărut și alte întrebări. 

— Ce fel de întrebări? 

Tatăl ei rămase puţin pe gânduri. 

— Poate poţi răspunde tu la ele? îi propuse el. 

— Poate. 

— Ai telefonul la tine? o întrebă el. 

Ea își scoase mobilul. 

— Ai un cod de securitate la el? 

— Da. 

— De ce? 

— In caz că este furat. 

— Dar ai ceva pe telefon care nu vrei să ajungă la cunoștința 
altora? 

— Și asta. 

— Ce anume? 

Line ezită. În timpul sarcinii se fotografiase goală în faţa 
oglinzii. Nu era ceva ce și-ar fi dorit să vadă și altcineva. Și nu 
era nici ceva despre care să vrea să vorbească. 

— De ce? răspunse ea printr-o întrebare. 

— Telefonul femeii ucise în Kristiansand nu a fost găsit, 
răspunse tatăl ei. Am stat de vorbă cu o prietenă de-ale ei cât 
eram acolo. A spus că uneori Elise se îndepărta când îi suna 
telefonul și se temea că iubitul ei ar putea avea acces la ce era 
în telefon. 

Line nu prea înţelegea ce voia să spună tatăl ei. Ceea ce 
descria părea perfect normal. 

— Este neapărată nevoie să aibă legătură cu cazul? 


Tatăl ei nu răspunse, iar Line își dădu seama din atitudinea lui 
că mai era ceva. Ceva ce ar fi ajuns pe prima pagină a ziarelor, 
iar el nu avea să îi spună încă. 

— Nu te mai gândi la asta, spuse el. 

Line devenise curioasă. 

— Avea un alt iubit sau așa ceva? zâmbi ea. 

— Nu știu, îi răspunse tatăl ei. A fost un aspect pe care 
anchetatorii nu l-au verificat. 

Line cobori din nou privirea spre însemnările tatălui său, 
observă niște zile și nume și își dădu seama ce făcea. 

— Nu mai cercetezi cazul Hummel, spuse ea. Te ocupi de 
asasinatul comis de Anul Nou. 

— Undeva există o legătură, răspunse tatăl ei. 

Line îl privi cu atenţie. Mușchii minusculi din jurul ochilor erau 
încordațţi, dar el se uita în altă parte și începuse să se joace cu 
un pix. 

— Nu crezi că este vinovat? îl întrebă ea. Crezi că a ucis-o 
altcineva pe Elise Kittelsen? Același care l-a ucis pe Jens 
Hummel? 

Tatăl ei schiță o mișcare a capului. 

— Nu știu ce să cred, răspunse el. 


66. 


Wisting luă pixul de pe masă și îl răsuci între degete, 
trecându-și privirea, în sens invers acelor de ceasornic, peste 
peretele din bucătărie. Mai erau 18 ore până când Dan Roger 
Brodin avea să ia loc pe banca acuzaților. Elementele care îi 
indicau nevinovăția erau înșirate în faţa lui. Trebuia să mai 
încerce o dată să oprească procesul. 

Luă telefonul mobil și îl sună pe Harald Ryttingen, care 
răspunse resemnat, dar luă iniţiativa conversaţiei. 

— Ești mulţumit? îl întrebă el. Ai analizat ce voiai? 

— Nu totul, răspunse Wisting fără să comenteze modul în care 
îi împiedicase Ryttingen să termine. Dar a fost util. De aceea am 
și sunat. 

— Da? 

Wisting își luă avânt. 

— Trebuie să-ți cer să amâni procesul, spuse el. Nu sunt sigur 
că Dan Roger Brodin este vinovatul. 

De la celălalt capăt al firului se auzi un pufnit. 

— Tocmai vin de la o întâlnire cu procurorul, spuse Ryttingen. 
Am discutat deja obiecțiile tale. Știi ce a făcut? 

Wisting nu răspunse, așteptând ca Ryttingen să termine ce 
avea de spus. 

— A râs de tine și asta vreau să fac și eu acum. Nu știu care 
este problema ta, poate nu știi să citești înscrisurile dintr-un 
dosar. Rareori am avut un caz mai solid. Avem trei martori 
oculari! 

— Martorii se pot înșela, spuse Wisting. 

— Avem probe criminalistice și un infractor cunoscut pe 
banca acuzaților, continuă Ryttingen. Acum, toate astea trebuie 
să se încheie. 

— Am vorbit cu Dan Roger Brodin la închisoare. 

— Da, știu. Și acum am fost informaţi că ai fost citat în 
calitate de martor în proces. 

— A spus ceva interesant, continuă Wisting. 


— Și mâine va avea ocazia să facă același lucru în instanţă, îl 
întrerupse Ryttingen. Această discuţie s-a încheiat. Ne vedem în 
instanţă. Incearcă să nu strici lucrurile. 


67. 


Perioada concediilor se încheiase. Luni dimineaţa, în oraș erau 
mai multe mașini, iar la secţie reveniseră persoane pe care nu le 
mai văzuse de mult. La ora 9, Wisting îi adună pe cei mai 
apropiaţi anchetatori în jurul mesei din sala de ședințe: Torunn 
Borg, Nils Hammer și Espen Mortensen. După ce se așezară cu 
toţii, închise ușa și aprinse becul roșu de pe hol. 

— Principala noastră nelămurire a fost cum de a ajuns arma 
crimei din Kristiansand să fie folosită pentru uciderea lui Jens 
Hummel, spuse el, și se așeză. Cred că am găsit răspunsul. Cred 
că persoana care l-a ucis pe Jens Hummel și i-a ascuns mașina 
în hambarul din Huken și cadavrul în grămada de bălegar de la 
ferma Brunla este una și aceeași cu cea care a ucis-o pe Elise 
Kittelsen. 

Se uită cu atenţie la colegii lui, observând îndoială și 
scepticism pe chipurile lor. 

Nils Hammer ridică mâna. 

— Stai o clipă, îl rugă el. Cazul din Kristiansand este 
considerat rezolvat. Ceea ce spui tu înseamnă că acuzatul de 
acolo este nevinovat. Era deja arestat când a dispărut Jens 
Hummel. 

Wisting încuviință. 

— La crimă au asistat trei martori oculari, protestă Torunn 
Borg. 

— Cred că au fost patru, spuse Wisting. Știm că Jens Hummel 
era în Kristiansand în ajunul Anului Nou. Cred că a fost acolo și 
el și a văzut ce s-a întâmplat cu adevărat. 

— În acest caz, se poate să fi fost el cel care a sunat la poliţia 
din Kristiansand să le spună că nu au prins pe cine trebuia, 
spuse Hammer dând din cap. 

— Dar nu are nimic de-a face cu ce au văzut ceilalţi trei 
martori oculari, spuse Torunn Borg. L-au recunoscut pe autor. 

— Mai sunt și alte aspecte de care trebuie ţinut cont, le aminti 
Espen Mortensen. Avea praf de pușcă pe mâini. 

Wisting le povesti despre martorii oculari și artificii. 


— Le-ai atras atenţia colegilor de-acolo asupra acestor 
aspecte? îl întrebă Torunn Borg. 

— Nici nu au vrut să audă, spuse Wisting dând din cap și 
aplecându-se în faţă. Pentru ei este prea târziu să facă un pas 
înapoi. Nu doar că au arestat persoana greșită, dar adevăratul 
vinovat a comis încă o crimă. Dacă își recunosc greșeala, vor 
trebui să accepte și faptul că Jens Hummel a plătit cu viaţa 
pentru asta. Cred că de acest scenariu se tem ei. 

— Este mai ușor să împiedici o condamnare, decât să răstorni 
un verdict, comentă Hammer. 

— Incă nu a fost condamnat, răspunse Wisting. Mâine voi 
depune mărturie în proces. Să sperăm că până atunci vom avea 
niște elemente concrete. 

Bifă punctele de pe ordinea de zi, iar la final ezită înainte să 
continue. 

— Mai este ceva, spuse el. Se pare că anchetatorii din 
Kristiansand au ascuns informaţii. 

Le arătă fotografiile pe care le făcuse cu telefonul mobil și le 
spuse despre numărul de telefon eliminat din lista cu 
convorbirile lui Elise Kittelsen. 

— Jan Larsen este în detenţie de aproape doi ani, încheie el, 
întorcându-se către Hammer. Ai cum să afli unde se află 
telefonul lui și cine îl folosește? 

Hammer avea surse la companiile de telecomunicaţii dispuse 
să încalce obligaţiile de păstrare a confidenţialității dacă era 
ceva important și urgent. 

— Pot să încerc, răspunse el. 

Şedinţa se apropia de final. 

— O clipă, spuse Torunn Borg uitându-se la Wisting. Ai vreo 
teorie cu privire la identitatea criminalului? 

Wisting ezită. 

— Este prea devreme să indic pe cineva, răspunse el. Dar 
Phillip Goldheim a devenit extrem de interesant. 

Le destăinui celorlalți despre legăturile dintre Goldheim și 
propriul lor caz. 

— Poliţia de acolo îl supraveghează îndeaproape, adăugă el, 
declarând ședința încheiată. 

Apoi merse în birou și îl sună pe Ivar Horne în Kristiansand. 

— Ceva noutăţi despre detectivul din Haiti? se interesă el. 


— Nu este chiar așa de simplu, răspunse Horne. Se pare că 
Robert Hansson este în concediu și s-a dus în Florida. Acolo a 
închiriat o motocicletă și se îndreaptă spre coasta de vest. l-am 
spus că este important și l-am rugat să te sune, dar nu știu dacă 
a primit mesajul. 

Wisting îi mulțumi. 

— Au apărut noutăţi cu privire la Mister NiceGuy? 

— Nu, încă îl urmărim. Este activ, dar foarte precaut. 

— Dă-mi de știre dacă vine în direcția mea, îl rugă Wisting. 

— Vei fi primul care va afla, îi promise Horne. 

Când Wisting închise telefonul, în cadrul ușii se ivi Hammer. 

— Numărul de telefon e inactiv, spuse el imitând mesajul 
automatizat preînregistrat. 

— La ce te referi? 

— Jan Larsen, explică Hammer. Telefonul său nu a fost utilizat 
în ultimele șase luni. Înainte de asta, nu mai există evidente. 

Wisting oftă. 

— Dacă vrei să afli cine a folosit telefonul, trebuie să vorbești 
cu el, spuse Hammer. 

— Cu Jan Larsen? 

Hammer zâmbi. 

— Este la închisoarea Skien și nu pleacă nicăieri, spuse el 
dispărând din dreptul ușii. 

Wisting dădu din cap ca pentru sine. Dacă următoarele câteva 
ore nu aduceau rezultate noi, în după-amiaza aceea avea să-l 
viziteze pe Jan Larsen. 


68. 


Trecuseră mulţi ani de când Line nu mai fusese în redacţia 
ziarului local. Lucrase acolo doi ani înainte să primească un post 
temporar la VG. Pe atunci, în redacţie era forfotă. Acum, în 
spaţiul generos domnea liniștea, majoritatea birourilor erau 
goale și câteva dintre ele păreau să fi fost eliberate definitiv. 

Observase acest lucru citind ziarul. Reclamele se 
împuţinaseră și conţinutul era subţire; așa mergeau lucrurile cu 
presa locală. 

Kristoffer Nybrăâthen stătea în celălalt capăt al spaţiului 
deschis al redacției, cu o podoabă capilară mai săracă decât 
ultima dată când îl văzuse. Își înălţă capul din spatele ecranului 
calculatorului și zâmbi la vederea ei. Line se apropie de el, iarel 
se ridică, o îmbrăţișă și făcu scurte comentarii despre pântecele 
ei. 

— lată o știre pe care editorul nu a reușit să o afle. Ai timp să 
stai jos? 

— Cu tine voiam să vorbesc, spuse Line zâmbind și se așeză 
pe scaun. 

Nybrăâthen își duse mâna la tâmplă să-și așeze înapoi pe 
țeasta pleșuvă firele de păr ce atârnau pe o parte. Mișcarea 
familiară îi reaminti lui Line de gluma că Nybrâthen acoperea 
totul, mai puţin propria tărtăcuţă. 

— Am avea nevoie de o știre incendiară, spuse el aruncându- 
și privirea la ecranul computerului. 

Line îi urmă exemplul și văzu că scria un articol despre copiii 
care își petreceau mare parte a perioadei de vară la programele 
de afterschool. 

— Nu este vorba despre așa ceva, spuse Line. Cel puţin, nu 
încă. 

Nybrăthen își dădu jos ochelarii pătaţi și se uită în ochii ei. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Când lucram aici, foloseai un mic reportofon cu casetă, 
începu ea. 

— Nu l-am mai folosit de mult, spuse el, trăgând un sertar. 
Dar cred că mai e pe aici, pe undeva. 


— Am dat peste niște casete, continuă Line, dar nu reușesc să 
găsesc un casetofon. 

— ÎI poţi împrumuta pe al meu, se oferi el după ce îl găsi. 

— Te poţi lipsi de el până joi? 

EI îl scoase și i-l oferi. 

— Nicio problemă, o asigură el. 

Line îl deschise și scoase caseta care era înăuntru: era același 
model găsit în seiful din casa lui Sofie. Îi întinse caseta și îi 
mulțumi. 

Înainte să plece, se văzu nevoită să îi spună că se mutase în 
orașul natal și că tatăl copilului locuia în Statele Unite. Dacă 
Nybrâthen nu primise ceva despre care să scrie, măcar se 
alesese cu un subiect pe care să-l dezbată cu colegii din 
redacţie. 


69. 


Închisoarea Skien, unde se afla Jan Larsen, era ca un colos 
extraterestru de ciment, într-o zonă mlăștinoasă aflată la sud de 
oraș. Aerul din interior, unde nu pătrundea niciodată vântul, era 
cald și înăbușitor. 

Nu se interesase nimeni de ce voia să-l viziteze. Nici nu era 
sigur că îl anunţase cineva că vine un poliţist să stea de vorbă 
cu el. 

Wisting intră într-o cameră de vizită înghesuită și se așeză, 
așteptând. Undeva, pe hol, se auzi trântindu-se o ușă și un 
bărbat purtând pantaloni de trening se ivi târșâind picioarele, 
însoţit de un gardian. 

Wisting se ridică de pe scaun. 

— Jan Larsen? întrebă el, întinzând mâna. 

Celălalt confirmă printr-un semn al capului și dădură mâna. 
Wisting se prezentă și se așeză, iar gardianul ieși pe coridor și 
închise ușa în urma lui. 

— Despre ce este vorba? îl întrebă Larsen și se așeză pe 
marginea scaunului. 

— Numele tău a apărut într-un caz pe care îl cercetez, spuse 
el. 

Bărbatul din faţa lui oftă disperat. 

— Execut o sentinţă de 11 ani, spuse el plictisit. Nu crezi că 
este de-ajuns? 

— Nu este vorba despre tine, îi explică Wisting. Dar cred că 
cineva ţi-a folosit telefonul în timp ce tu erai aici. 

— Telefonul meu? 

Wisting citi cu voce tare numărul de telefon. 

— Nu este al tău? îl întrebă el. O cartelă preplătită de la 
NetCom. 

Larsen ridică din umeri. 

— Este posibil să fie. Am avut mai multe numere și nu mi le 
amintesc pe toate. 

— Ai menţionat căsuţa poștală a NAV când ai cumpărat 
cartela, îi aminti Wisting. 

Bărbatul de pe cealaltă parte a măsuţei râniji: 


— Îmi este caracteristic, da. 

Wisting dădu din cap mulţumit și reveni asupra întrebării 
principale: 

— Ştii cine ţi-a folosit telefonul în timp ce erai aici? 

Larsen clătină din cap. 

— Trebuie să fie o greșeală, spuse el. Nu am mai văzut 
telefonul de când am fost arestat. Mi l-a luat poliția. 

— Ce vrei să spui? 

— Este consemnat și în decizia instanţei, preciză Larsen. L-am 
folosit să vând droguri. Din câte știu, se află încă în depozitul cu 
bunuri confiscate ale poliţiei din Kristiansand. 

— Ești sigur? 

Larsen se ridică și se duse la interfonul prins de perete. 
Răspunse un gardian. 

— Am nevoie de niște documente din celulă, spuse el. Mă 
poate însoţi cineva? 

— Așteaptă, spuse gardianul. 

În scurt timp, auziră pași pe coridor și zornăitul cheilor, apoi 
ușa se deschise. Larsen se întoarse către Wisting. 

— Revin imediat, spuse el, urmându-l pe gardian. 

Se întoarse după cinci minute, aducând sentinţa pronunțată 
de Curtea de Apel din Agder, și arătă unul dintre punctele de pe 
ultima pagină. 

Wisting citi: În temeiul articolului 34a din Codul penal, în cazul 
inculpatului Jan Larsen se dispune confiscarea sumei de 70.000 
de coroane în favoarea statului și în temeiul articolului 35 
alineatul (2) din Codul penal se dispune confiscarea, în favoarea 
statului, a autoturismului Alfa Romeo și a unui telefon mobil 
marca Nokia. 

Se întâmpla din ce în ce mai des. Nimeni nu trebuie să profite 
de pe urma infracţiunilor. Pe lângă confiscarea produselor 
infracţiunii, poliţia solicitase confiscarea unor bunuri folosite 
pentru comiterea faptelor penale. 

— Cine a fost ofițerul de caz? se interesă Wisting. 

— Ryttingen, răspunse Jan Larsen. Harald Ryttingen. 

Wisting rămase pe gânduri. 

— Dacă a folosit cineva telefonul meu, atunci a fost cineva de 
la poliţie, spuse Larsen ca și când i-ar fi citit gândurile lui 
Wisting. 


70. 


Când plecă de la închisoare, soarele era jos pe cer și orbitor. 
Cobori parasolarul, luă telefonul și o sună pe Christine Thiis. La 
cum evoluase cazul, ea îi devenise un soi de confident. 
Experienţa ei de avocat îi asigura o altă perspectivă propriilor 
sarcini, pentru că ea identifica înaintea lui impedimentele de 
natură legală. 

— Eşti acasă? o întrebă după ce îi povesti ce aflase la 
închisoare. Aș vrea să parcurgem întregul caz înainte să mă 
prezint mâine în faţa instanţei. 

— Copiii vin mâine, răspunse ea, rugându-l să treacă pe la ea. 

Pusese masa în camera de zi și pregătise o salată cu pui și 
focaccia. În faţa mesei, televizorul era pornit, dar cu sonorul 
oprit. 

— Vreau să văd dacă dau la știri ceva legat de proces, îi 
explică ea. 

Își puseră în farfurii și începură să mănânce în timp ce 
așteptau să înceapă știrile. 

Procesul era printre subiectele principale, iar Christine dădu 
sonorul mai tare. O jurnalistă cu părul oxigenat și o cămașă mult 
prea strâmtă stătea în faţa Palatului de Justiţie și făcea 
rezumatul primei zile a procesului: 

— Un tânăr de 25 de ani este acuzat de uciderea lui Elise 
Kittelsen, care a fost împuşcată mortal în plină stradă aici, în 
Kristiansand, în ajunul Anului Nou, preciză ea privind în 
teleobiectiv. 

Pe ecran apărură imagini de arhivă, în timp ce jurnalista 
trecea în revistă punctele-cheie ale cazului. Apoi îl prezentară 
pe Dan Roger Brodin sosind la instanţă, cu chipul blurat. În 
fundal, Wisting îl recunoscu pe Harald Ryttingen, îmbrăcat la 
costum cu cravată îngustă. 

— Întrebat de judecător, tânărul în vârstă de 25 de ani a 
refuzat să recunoască orice legătură cu crima, continuă 
reporterul, iar reprezentantul Ministerului Public, în discursul său 
preliminar, a oferit o scurtă perspectivă asupra probelor 
copleșitoare pe care le va prezenta în zilele următoare. Procesul 


va continua pe tot parcursul săptămânii. Mâine vor fi audiaţi mai 
mulți martori, după care, miercuri, vor fi prezentate probele 
tehnice. 

Christine închise televizorul. 

— Ce vei declara mâine? îl întrebă ea. 

— Trebuie să spun adevărul, răspunse Wisting. Să sperăm că 
va fi suficient ca judecătorul să dispună reluarea anchetei și să 
suspende procesul. 

— Asta îţi va crea probleme, îl avertiză ea. 

Wisting încuviință. Era pe deplin conștient de dificultăţile ce 
aveau să vină. Chiar inspectorul său șef îl avertizase să nu 
provoace valuri în cazul asasinatului de Anul Nou. 

— Nici eu nu știu care este adevărul, spuse el. Dar nu pot să 
țin sub tăcere ceea ce știu. 

Mâncară în timp ce discutau pe marginea cazului, încercară 
să privească din perspective diferite și să vadă dacă nu cumva 
au apucat-o și ei pe o cale greșită. Scopul nu era să ajungă la 
vreo concluzie, ci să analizeze faptele. 

— Cel mai probabil, procurorul nu-ţi va adresa nicio întrebare, 
spuse ea, vorbind din proprie experienţă. Va spune instanţei că 
declaraţia ta este irelevantă și n-o să-ţi pună întrebări. 

— Așa au făcut și până acum, recunoscu el ridicându-se. Au 
ignorat ceea ce nu se potrivește cu teoria lor. 

Christine îl conduse la ușă. 

— Nu voi avea ocazia să te văd mâine-dimineaţă devreme, 
spuse ea stând nemișcată, ca și când ar fi ezitat. 

Apoi se aplecă și îl îmbrăţișă. 

— Îți urez succes! 

El îi mulțumi și rămase locului o vreme, după care se întoarse 
și se îndreptă spre mașină. După ce urcă, se hotărî să treacă pe 
la centrul hipic din Brunla, unde fusese descoperit cadavrul lui 
Jens Hummel. 

Porțiunea de teren din faţa grajdurilor se uscase și se întărise 
sub soarele dogoritor. Parcă în același loc ca și data trecută, 
cobori și trânti portiera. Niște ciori zburară croncănind și se 
înălţară de îndată pe cerul monoton al serii. În jurul lui, lăcustele 
săreau în iarba înaltă. 

Rămășițe din panglicile întinse de poliţie încă atârnau de 
pasarela grajdului. Se apropie de ele și le rupse, înăuntru, un cal 
lovea neliniștit cu copitele în podeaua grajdului. 


Nu știau unde fusese ucis Jens Hummel, ci doar că fusese 
împușcat, pus în portbagajul propriului taxi și abandonat aici 
înainte ca mașina să fie ascunsă în hambarul lui Frank Manot. 

Se apropie de grămada de rumeguș și bălegar de cal sub care 
fusese îngropat Hummel. Se înălțase din nou și pe deasupra ei 
bâzâiau muște mari. 

În timp ce stătea nemișcat acolo, îi sună telefonul. Era un 
număr de telefon cu multe cifre, extern. Răspunse și se 
prezentă în limba norvegiană. 

— Robert Hansson, spuse interlocutorul după o scurtă pauză. 
Ai încercat să dai de mine. Sunt în concediu în SUA, dar Ivar 
Horne a înţeles că este ceva important. 

— Voi fi scurt, spuse Wisting. 

Își pregătise deja întrebările pentru Robert Hansson în 
eventualitatea în care avea să-l sune. 

— Este un caz cu stupefiante, începu el. L-am arestat pe Aron 
Heisel și e vorba despre o cantitate de 12 kilograme de 
amfetamine. 

— Nu recunosc numele, spuse Hansson. 

— Apare într-o notă de la un informator, pe care ai scris-o în 
octombrie, continuă Wisting. Era vorba despre Phillip Goldheim, 
care s-ar fi dus în Spania să se vadă cu Heisel. 

Pe lângă zidul grajdului se strecură o pisică alb cu negru. 

— Îţi aduci aminte? se interesă Wisting. Este dintr-o 
operaţiune denumită de tine Mister NiceGuy. 

— Este posibil să fie adevărat, răspunse Hansson după un 
timp. La momentul acela aveam destule dovezi împotriva lui 
Goldheim, dar n-am reușit să-l prindem. 

— S-ar putea să avem o nouă ocazie, continuă Wisting. Este 
posibil să aibă un rol-cheie în cazul nostru. 

— Dacă așa stau lucrurile, atunci este interesant, spuse 
Hansson. 

— Mă întreb dacă sursa ta știe mai multe despre întâlnirea cu 
Goldheim și despre activităţile lui din zona Vestfold și Larvik. 

La celălalt capăt al firului se așternu iar tăcerea. O tânără ieși 
pe pasarela grajdului împingând o roabă, iar Wisting o urmări cu 
privirea în timp ce aștepta să spună Hansson ceva. Roaba era 
plină cu rumeguș și bălegar. Fata o răsturnă pe o parte, golind-o 
peste grămada de jos, după care intră iar în grajd. 


— Nu mai putem primi informaţii din zona respectivă, preciză 
Hansson. 

— Nu mai ţii legătura cu sursa? întrebă Wisting. Hansson făcu 
iar o pauză. Apoi oftă, precum o valvă care se deschide după ce 
a fost închisă mult timp. 

— Sursa a murit, spuse el. 


71. 


În prima oră în care rămăsese singură cu Maja, copilul fusese 
de necontrolat. Țipase până se înroșise la faţă și, preţ o clipă, 
Line se temu că avea să ţipe până va leșina. Până la urmă reuși 
să îi distragă atenţia cu un iaurt. 

Apoi o așeză în pătuț și se strecură afară din camera de zi, cât 
fetița era ocupată cu o zornăitoare. Părea că Sofie nu mai 
umblase în seif după ce Line verificase ce mai era prin el. 
Dosarele, fotografiile și plicurile cu casete erau exact unde le 
lăsase. 

Micile casete erau datate. Unele date erau șterse și înlocuite 
cu altele recente. Multe înregistrări erau foarte vechi, iar ultima 
era făcută în urmă cu doi ani. Aduse casetele în sufragerie, luă 
reportofonul și se așeză pe canapea. 

Maja se târa de-a bușilea prin pătuţ și gângurea fericită de 
fiecare dată când primea o nouă jucărie. 

Line puse în reportofon caseta cu înregistrările recente și 
apăsă pe butonul p/ay. 

Nu se întâmplă nimic. 

Încercă iar, dar caseta nu se mișca. 

Scoase caseta, o întoarse și o introduse iar în aparat, fără 
niciun rezultat. 

Apoi scoase bateriile. Păreau vechi și, când privi mai atent, 
observă că expiraseră de un an. 

— Poate are mami niște baterii? i se adresă ea Majei și se 
chinui să se ridice de pe canapea. 

— Ma-ma-ma? răspunse Maja din pătuț și o căută pe Line cu 
privirea când ea se duse în bucătărie. 

Verifică în sertare și dulapuri, dar nu găsi nimic. Se gândi în 
ce alte locuri mai putea să caute, dar trebui să accepte că nu 
existau baterii în casă. 

Se apropie de pătuţ și o ridică pe Maja în braţe. 

— Am putea să mergem la magazin, zâmbi ea. 

Maja chicoti și bombăni ceva neinteligibil pentru Tine, dar 
părea fericită. 


Magazinul era la doar câteva sute de metri. O așeză pe Maja 
în căruț și porniră la drum. Nu mai împinsese un căruț din 
copilărie, când făcea bani de buzunar având grijă de copiii din 
cartier. Îi plăcea sentimentul, îi plăceau privirile prietenoase. 

Ajunsă în faţa rafturilor cu baterii, nu-și putea aminti ce tip îi 
trebuia și ajunse să cumpere două pachete. În plus, cumpără o 
sticlă de apă și o îngheţată pentru Maja. Ceea ce se dovedi a nu 
fi o idee prea bună. Înghețata i se topi în mânute și i se scurse 
pe brațe și pe hăinuţe. 

După ce reveniră acasă, o duse pe Maja în baie, o dezbrăcă, o 
spălă și îi dădu hăinuțe curate. 

Când în sfârșit se așeză din nou cu reportofonul în mâini, i se 
păru că trecuse o zi întreagă. 

Bateriile mai mici erau cele potrivite. După ce le înlocui pe 
cele vechi, mecanismul se puse în mișcare și caseta începu să 
se rotească. Însă din boxe se auzea doar un fâsâit. Doar după ce 
își dădu seama că trebuia să deruleze caseta, eforturile ei 
dădură roade. Un dialog. Erau doi bărbaţi și părea că, în 
momentul în care începea înregistrarea, discutau deja de ceva 
vreme. 

— Simt conditii dure, spuse unul dintre ei. 

— Este la fel ca ultima dată, răspunse celălalt. Și depindem 
complet de oamenii lui ca să plasăm marfa. 

— Nu trebuie să-l lăsăm să afle cât de puțin oferim de fapt. 

Conversaţia dintre cei doi continua. Evident, vorbeau despre o 
afacere, fără să spună despre ce marfă era vorba, însă era clar 
ceva ilegal. Părea că bărbaţii erau destul de tineri. Ea nu auzise 
vocea bunicului Sofiei, însă, având în vedere data înregistrării, 
ar fi trebuit să aibă 77 de ani la momentul conversației. Niciunul 
dintre bărbaţi nu părea atât de bătrân. Line se lăsă pe spetează 
și ascultă în continuare. Vorbeau despre cât aveau să câștige de 
pe urma înșelătoriei: 

— Atunci, nouă ne rămâne peste o jumătate de milion, spuse 
unul dintre ei. 

— Este bine, spuse celălalt. Este foarte bine. 

Râdeau și vorbeau despre ce mașină urma să-și cumpere unul 
dintre ei. Line și-i imagină stând probabil de o parte și de alta a 
mesei din bucătărie. 

Apoi se întâmplase ceva. Se deschisese o ușă și intervenise o 
a treia voce. 


— Ei bine, ați ajuns la un acord? 

Vocea era mai aspră și brutală. Frank Mandt, se gândi Line. 

— Poți conta pe noi, spuse unul dintre cei doi bărbaţi. Vom 
face cum... 

Apoi conversaţia se întrerupea brusc și nu se mai auzea decât 
un fâsâit și o voce la radio îndepărtată, ca și cum cineva 
ștersese restul discuţiei înregistrând altceva peste ea. 

Era evident ce se petrecea. Frank Mandt avusese o întâlnire 
de afaceri în jurul mesei din bucătărie și îi lăsase pe cei doi să 
vorbească nestingheriţi. Apoi ieșise din încăpere, dar luase 
măsuri să afle ce discută. Așa avea idee pe ce poziţie se afla. Se 
asigura să nu fie tras pe sfoară și știa ce să ceară când 
drumurile aveau să li se intersecteze din nou. Probabil că Mandt 
își supraveghease tovarășii mulţi ani cu ajutorul documentelor 
poliţiei și nu o surprindea deloc că îi și înregistrase pe partenerii 
săi de afaceri. Dar înregistrările îl dădeau de gol și pe Mandt, 
așa că de ce nu le ștersese? Ca să-și consolideze cumva poziţia 
sau fusese pur și simplu neglijent? _ 

Scoase caseta și alese o alta la întâmplare. Inregistrarea 
debuta cu un strigăt de durere. Intens și ascuţit. Line trebui să 
acopere mica boxă ca să nu se sperie Maja. Când strigătele 
încetară, își dădu mâna deoparte. 

— Vrem doar să ne povestești cum au decurs lucrurile, spuse 
un bărbat pe un ton calm. 

— Dar nu știu, protestă un altul cu disperare în glas. 

Urmă un alt țipăt. 

— OK! OK! se auzi un geamăt. Am fost eu și Lasse. 

Line reduse volumul sunetului și continuă să asculte cum un 
bărbat spunea bâlbâindu-se cum el și altcineva furaseră o parte 
dintr-un transport de amfetamină. Apoi înregistrarea se opri 
brusc, fără să dezvăluie ce pedeapsă primise bărbatul implicat. 

Vocea lui Frank Mandt nu era pe casetă. Alţii îi făceau 
treburile murdare, dar evident că dorea să audă cu propriile 
urechi cum fusese trădat de unul dintre oamenii lui. 

Line aruncă o privire în direcția bucătăriei unde avuseseră loc 
torturile. Apoi scoase caseta și alese alta. 


72. 


Wisting revenise în orașul de pe coasta sudică. Soarele plutea 
la fel de sus pe cer și era tot atât de fierbinte ca în urmă cu 
două zile, când fusese acolo. 

Așa cum făcuse și atunci, merse cu mașina pe lângă locul 
crimei de pe Dronningens. Plecase devreme și se opri, cobori din 
mașină și privi înapoi spre locul unde fuseseră trase focurile de 
armă. Elementele aflate în noaptea trecută răsturnaseră 
complet situația. 

Rotiţele se angrenaseră și toate piesele se așezaseră la locul 
lor. Pe lângă el trecu o dubiță, ridicând un nor de praf și o foaie 
de hârtie mototolită, care căzu încet pe asfalt înainte să fie 
agățată de o altă mașină. 

Repetă în gând ce avea să declare și era conștient că 
mărturia sa avea să fie percepută printre colegii săi ca lipsă de 
loialitate. Avea să afecteze persoane și să atragă consecinţe 
negative. 

Îi sună telefonul; era Ivar Horne, iar Wisting urcă în mașină 
înainte să răspundă. 

— M-am gândit că ai vrea să știi că Phillip Goldheim a plecat 
de acasă cu puţin înainte de ora 9 și se îndreaptă cu mașina 
spre nord, pe E18. 

Wisting porni motorul. 

— Înseamnă că am trecut unul pe lângă altul, spuse el. Știi ce 
are de gând să facă? 

— Nu. Nu am avut un echipaj care să-l urmărească și 
stabilisem cu cei din Oslo să-l preia și să-l urmărească ei când 
ajungea acolo, dar se pare că a schimbat direcţia. 

Ultima parte a propoziției se pierdu când telefonul mobil se 
conectă la căşti. 

— De-asta te-am sunat, continuă Horne. Tocmai a virat către 
Larvik. 


73. 


Line alese o casetă care părea să fi fost folosită de mai multe 
ori. Trei date mai vechi fuseseră şterse. Cea rămasă indica 
13.10.2005. 

De această dată se auzeau mai multe voci, dar nici acum nu 
recunoscu glasul aspru al lui Frank Mandt. 

Vorbeau despre mașini și spuneau că au nevoie de alte 
numere de înmatriculare. Discutau despre care rută era mai 
sigură, unde puteau schimba mașinile și cele mai probabile 
locuri unde aveau să fie filtre ale poliției. 

Line se îndreptă de spate. Bărbaţii vorbeau despre un jaf. Era 
o înregistrare despre planurile de fugă de la fața locului a celor 
patru după comiterea tâlhăriei. 

Își luă geanta și scoase din ea un carneţel și un pix. 

— La Konnerud e bine, spunea cineva. Apoi ne putem 
despărți. O mașină poate face cale întoarsă spre Mjøndalen. 
Cealaltă poate să se îndrepte în jos spre Vestfold. 

Erau menţionate și câteva nume. Line le notă: Aaron, Robin și 
încă cineva, căruia îi spuneau doar PG. 

Opri înregistrarea ca să o deruleze și să o pună de la început, 
dar i se păru că aude un zgomot venit din fața casei. Rămase 
nemișcată și ascultă, dar nu mai auzi nimic. Totuși se duse în 
bucătărie și aruncă o privire afară. Nu era nimeni acolo. 

Își turnă apă într-un pahar și se întoarse în sufragerie. Maja se 
ridicase în picioare și se ţinea de barele pătuţului, urmărind-o cu 
privirea. 

Line se așeză la loc și, când ridică reportofonul, auzi iar un 
zgomot. De această dată părea să vină chiar din casă. Ca și cum 
ar fi scârțâit parchetul de pe hol. 

Maja stătea nemișcată și se uita spre ușă cu ochii mari și cu 
gurița deschisă. Line simţi că o trec fiorii. Cu siguranţă era doar 
scârțâitul lemnului vechi din casă, dar, cu toate acestea, gândul 
că dincolo de ușă era cineva îi crea disconfort. 

Apoi auzi din nou. Erau pașii cuiva. 

Maja se uită pe rând la ea și spre ușă. Line luă reportofonul și 
plicul cu casete și le ascunse după una dintre pernele canapelei. 


Apoi se sprijini de rezemătoare și se chinui să se ridice, dar, 
până să reușească, se deschise ușa. In cameră intră un bărbat 
cu cagulă pe cap și cu un pistol în mână. 


74. 


Ușile masive ale Palatului Justiţiei se închiseră glisând în urma 
lui și auzi sunetul pașilor reverberând în zidurile clădirii. Pe un 
ecran amplasat pe perete era precizat că procesul împotriva lui 
Dan Roger Brodin avea loc în sala numărul 5. 

Wisting încercă să se orienteze pe coridorul larg cu intrări 
spre diversele săli de ședință, straniu de pustiu și tăcut. Nimic 
nu trăda faptul că unul dintre cele mai dezbătute cazuri ale 
anului se judeca în spatele uneia dintre ușile închise. 

Sala de judecată numărul 5 se afla în capătul clădirii. Wisting 
merse pe coridor și salută printr-un semn al capului un judecător 
îmbrăcat în robă ce cobora pe scări de la etajul al doilea. 

Primi o notificare pe telefonul mobil. Era un mesaj de la Espen 
Mortensen, care coordona supravegherea operativă: Am reperat 
mașina. Este parcată în fața bisericii din Stavern. O 
supraveghem. L-am anunțat pe Horne. 

Wisting se încruntă. Stavern? Ce voia să facă acolo? Mai avea 
și alte contacte în cercul lui Frank Mandt? răspunse scurt că 
primise mesajul și se așeză pe o bancă, dându-și imediat seama 
că avea nevoie de somn. Ultimele piese din puzzle se așezaseră 
la locul lor abia la primele ore ale dimineţii. 

Pe peretele din faţa lui era atârnat un tablou abstract. Părea 
să fie o mică ambarcaţiune, pe o mare albastră întinsă. O 
plăcuţă gravată de pe ramă preciza că fusese o donaţie din 
partea filialei din Vest-Agder a Uniunii Naţionale a Barourilor din 
Norvegia. 

Clătină din cap și o cercetă mai atent. Tabloul avea suprafeţe 
mari goale și figuri nedeslușite ce lăsau loc unor interpretări 
diferite. Işi dădu seama că, dacă în artă asta reprezenta un 
avantaj, în instanță devenea o problemă: cu cât cazul este mai 
ambiguu, cu atât este mai dificil să se ia o hotărâre corectă. 

Ușa sălii numărul 5 se deschise și apăru martorul principal al 
acuzării, Einar Gjessing. Il salută pe Wisting dând din cap, după 
care ieși din Palatul Justiţiei. 

Wisting era următorul pe lista martorilor. Se ridică și, 
așteptând să fie invitat în sală, făcu câţiva pași înainte și înapoi. 


75. 


Bărbatul îndreptă arma spre ea. Line înghiţi în sec. Simţi o 
durere în piept, care cobori rapid spre abdomen. 

— Nu mișca, îi ordonă el. 

Line nu scoase o vorbă. Amenințarea nu îi era adresată doar 
ei, ci și copilului pe care îl purta în pântece. Teama că acea viaţă 
avea să se încheie înainte să înceapă era copleșitoare și o 
paraliza. 

Simţi cum creștea presiunea în abdomen. Își puse mâna sub 
pântece și simţi o contracție ciudată care se extinse în zona 
lombară. Spera ca singura legătură dintre ele să fie teamă 
resimţită brusc. 

— Liniștește-te, spuse bărbatul făcând un pas în faţă. Vreau 
doar să iau ceva. 

Line încercă să respire calm. Rămase complet nemișcată în 
mijlocul camerei, ţinând mâna dreaptă lipită de abdomen și 
încercând să-și dea seama dacă i se contracta într-adevăr 
uterul. Înainte să-și ducă gândul până la capăt, o cutremură o 
durere violentă. 

O, nu, nu asta! se gândi ea. Orice, numai nu asta. 

Durerea cedă. Cu siguranţă nu era o contracție propriu-zisă, 
încercă ea să se încurajeze. Putea să fie un spasm muscular 
întâmplător, o reacţie la frică sau un soi de crampă. 

Inspiră iar și făcu câţiva pași spre pătuț. Maja se ţinea de bare 
și se uita cu ochii ei mari la bărbatul cu cagulă. Line o privi și 
văzu că nu mai avea mult până să înceapă să plângă. 

— Nu te apropia de copil, îi ordonă individul, făcându-i semn 
cu pistolul să se îndepărteze. 

Consoanele nu erau apăsate, observă ea și își acordă răgazul 
să privească în ochii din spatele cagulei. Probabil că era din 
regiunea Sorlandet. 

— Ce vrei? îl întrebă ea. 

— O să iau documentele bunicului tău, răspunse bărbatul. 
Cele pe care le ţinea în seif. 

Crede că sunt Sofie, se gândi Line fără să încerce să clarifice 
lucrurile. 


— La subsol, spuse ea simplu. 

— Tu prima, îi comandă cel înarmat. 

Maja începu să plângă. Un plâns reținut și ezitant. 

Bărbatul păși într-o parte și îi făcu semn cu mâna să meargă 
în faţă. 

— Acum! se răsti el. 

Line se îndreptă încet spre ușă, ca și cum fiecare pas îi putea 
cutremura trupul și provoca alte contracţii ale uterului. 

Treptele scârțâiau sub picioare. Țipetele Majei se auzeau tot 
mai încet pe măsură ce înaintau în subsol. 

Bărbatul din spatele ei îi apăsă ţeava pistolului în spate. 

— În partea din fund, spuse Line mergând încet înaintea lui. 

El o împinse până în cameră și îi ordonă să se lipească de 
perete. 

Ușa seifului era larg deschisă. 

— Asta este tot? se interesă bărbatul și se lăsă pe vine. 

Line se întrebă dacă era cazul să îi spună de casetele din 
sufragerie, dar era ca și cum i-ar fi spus că le-a ascultat. 
Conţinutul lor nu-i era adresat ei și nu știa care puteau fi 
consecinţele. Bărbatul vorbise despre documente, ceea ce o 
făcea să creadă că nu știa cu adevărat ce era păstrat în seif. 

— Da, îl asigură ea. 

Bărbatul scoase un biblioraft și îl răsfoi puţin. Abia acum 
observă Line că purta mănuși subţiri de latex. Dădu din cap 
mulțumit, puse biblioraftul înapoi și privi în jur. 

— Aștepţi pe cineva? o întrebă el. 

— Ce vrei să spui? 

— Vine astăzi cineva pe aici? 

Line nu înţelegea care era scopul întrebării. 

— O prietenă... răspunse ea, gândindu-se la Sofie. 

— Când? 

— Peste câteva ore. 

— Bine, spuse bărbatul ridicându-se iar în picioare. Vino 
încoace. 

O scoase pe coridorul subsolului și o împinse în fosta sală de 
sport. 

— Du-te acolo, spuse el indicându-i spalierul. 

Ea se supuse. 

— Întinde mâinile! 


Line ezită, dar întinse mâinile în față. Bărbatul scoase niște 
coliere de plastic din buzunar și o prinse de un braț. 

Atunci înţelese ce urma să se întâmple. 

— Nu! protestă Line, încercând să fugă. 

Bărbatul o împinse în spalier și o obligă să-și treacă brațul 
printre două bare. 

— Nu! strigă ea din nou. Te rog! 

Bărbatul îi prinse ambele mâini cu forţa și i le fixă de spalier. 
Plasticul tare îi străpunse încheieturile. Line își înecă un țipăt de 
durere și se concentră să respire calm. Dacă într-adevăr 
începuse travaliul, aveau să urmeze și alte contracții dacă nu se 
aduna. 

— Prietena ta va veni în curând, spuse bărbatul mergând spre 
ușă. Peste vreo două ore vei fi liberă. 

Se opri în pragul ușii și o privi cu atenţie. 

— Să nu suflaţi o vorbă, spuse el. Altfel, nu știi niciodată ce i 
se poate întâmpla copilului tău plângăcios. 

Făcu semn cu pistolul către tavan, spre camera în care era 
Maja. 

— Ai înţeles? 

Line încuviinţă. Bărbatul îi întoarse spatele, ieși din încăpere și 
închise ușa fără să se uite înapoi. Printre plânsetele Majei, îl auzi 
golind seiful din încăperea alăturată. Încercă să-și îndrepte 
atenţia asupra respirației. Concentrându-se la fiecare gură de 
aer, egală și calmă, se strădui să alunge orice alt gând. 

Închise ochii. 

În depărtare, auzi pași pe trepte și ușa de la intrare trântindu- 
se. 


76. 


Pe măsură ce treceau minutele, spera tot mai tare că apariţia 
contracţiilor fusese o simplă reacţie la ceea ce se petrecea, și nu 
începutul travaliului. Gândul o liniști, dar chiar atunci simţi iar 
durerile. La fel ca ultima dată, se extinseră spre zona lombară, 
devenind tot mai intense. 

Maja ţipa fără încetare la etaj. Line îi urmă exemplul. Inspiră 
adânc și strigă cât putu după ajutor, dar știa că nu avea să se 
audă nimic dincolo de ziduri. Frank Mandt torturase și chinuise 
oameni în propria bucătărie fără ca strigătele lor să atragă 
atenția cuiva. Nici ea nu avea să se descurce mai bine decât 
victimele. În schimb, încercă să se elibereze de colierul cu care 
era imobilizată de spalier. Se strădui să-și răsucească mâinile, 
dar plasticul era la fel de dur ca niște cătușe. Trebuia să stea pe 
loc până când sosea acasă Sofie. Cât timp avea să dureze? Două 
ore? Trei? 

Auzi telefonul mobil sunând în depărtare. Era în poșetă, lângă 
canapea. Plânsetele de la etaj se domoliră, dar, când telefonul 
se opri din sunat, Maja începu iar să ţipe. 

Line încercă să-și spună că nu era periculos. Maja era în pătut. 
Nu avea cum să se rănească. Era speriată și înfricoșată și 
probabil că începuse să i se facă foame, dar până la urmă avea 
să obosească și să adoarmă. 

Simti trei contractii, ritmice și la intervale regulate, cu pauză 
de doar șase sau șapte minute între ele. La fel de lungi și de 
intense. | se înmuiară genunchii, tot mai mult cu fiecare 
contracție, ca și cum ar fi vlăguit-o. Corpul i se lăsă în jos până 
când ajunse să stea ghemuită, cu capul sprijinit de piept. 

Cursurile din timpul sarcinii și pregătirea pentru naștere 
implicaseră, în principal, exerciţii de relaxare. Exersase 
capacitatea de a se liniști. Simplul gând că mai făcuse asta 
înainte îi ușură starea de anxietate. Curând, respira egal și 
observă că și bătăile inimii se domoliseră. Dacă reușea să se 
calmeze și să se controleze, mai exista speranţa că procesul 
nașterii urma să intre pe un făgaș firesc. Prima naștere dura, de 
regulă, peste 12 ore. 


Colierul de plastic mușca din pielea din jurul încheieturilor. Se 
ridică din nou pentru a mai scăpa de durerea cumplită. In timp 
ce se ridica, pântecul i se contractă și se întări iar. Începu să 
respire cu gura deschisă, în succesiuni scurte și rapide, fără să 
inspire suficient aer în plămâni. Concomitent, simţi că se 
petrecea ceva. Presiunea din pântece scăzu și își duse automat 
mâna între picioare. | se rupsese apa și lichidul amniotic i se 
scurgea pe coapse. Năștea. Ştia că, din acest moment, 
contracțiile aveau să fie mai intense și mai dese. 

Încă de când aflase că era însărcinată, citise articole și cărţi 
despre sarcină. Încercase astfel să înlăture o parte din temeri, 
dar nu reușise prea bine. Își imaginase că nașterea avea să fie o 
amintire unică. Ceva de care să-și aducă aminte mereu. Nu se 
așteptase la așa ceva, însă ce avea să se întâmple, urma să se 
întâmple oricum. Avea să nască aici, pe podea, înlănţuită. 

Începu o nouă serie de contracţii. Erau mai dureroase decât 
primele. Se folosi de respiraţie ca să treacă peste ele și încercă 
să numere cât de mult durau, dar pierdu șirul. 

Următoarele contracţii se iviră mai repede, dispărură mai 
greu și îi provocară dureri mai mari. Pe măsură ce deveneau mai 
dese, durerea de spate se înteţi și avu senzaţia că îi amorţesc 
mâinile. 

Plânsetele de la etaj încetaseră. Probabil că Maja adormise. 
De cât timp se afla aici? De o oră? Cât mai dura până ajungea 
Sofie? 

Nu apucă să-și ducă gândul până la capăt, că și auzi ușa de la 
intrare. Dacă nu era Sofie, putea fi bărbatul înarmat care își 
dăduse seama că nu luase totul și se văzuse nevoit să revină să 
ia și restul. 

Se hotărî să riște: 

— Ajutor! strigă ea, trăgând iar aer în piept. Ajutor! auzi pași 
pe treptele scării. 

— Line? strigă Sofie. 

— Jos! răspunse ea. 

Ușa se deschise. Sofie dădu să intre, dar se opri brusc și 
rămase locului holbându-se. 

Line avu o nouă contracție. De această dată ţipă ca să se 
elibereze de durere. 

— Eliberează-mă! imploră ea scrâșnind din dinți. 

Sofie se apropie de ea, o îmbrăţișă și o ajută să se ridice. 


— Ai avut multe? 

Line încuviinţă. 

— Ce interval este între ele? 

— Între patru și cinci minute. Și sunt tot mai dureroase, spuse 
ea dând din cap și înghițind în sec. Este o urgenţă. 


77. 


Wisting aștepta în faţa sălii de judecată. Probabil că una 
dintre părţi supusese dezbaterii aspecte organizatorice înainte 
să se meargă mai departe, cum ar fi programul pentru ziua 
următoare sau modificarea ordinii în care să fie chemaţi în sală 
martorii rămași. 

Mortensen îi trimise un nou mesaj. Goldheim urcase iar în 
mașină cu două sacoșe doldora și stătea la volan. În spatele lui 
auzi pași grăbiţi. Harald Ryttingen venea în grabă pe coridorul 
larg. Trecu pe lângă Wisting fără să-l salute și se strecură în sala 
de judecată. La scurt timp, ieși aprodul și strigă numele lui 
Wisting. El răspunse prezent și îl urmă în sală. 

Publicul și reprezentanţii presei umpleau sala. Ryttingen luase 
loc lângă procuror și părea relaxat și încrezător. Avocatul părții 
civile stătea în spatele lor, împreună cu părinţii lui Elise 
Kittelsen. În partea opusă erau așezați avocatul Olav Müller și 
inculpatul Dan Roger Brodin. 

Președintele completului stătea semet și demn la un pupitru 
înălţat, cu spatele la perete, asistat de alţi doi judecători. Unul 
dintre ei era un bărbat supraponderal care părea somnoros și 
plictisit. Celălalt magistrat era o femeie mai tânără, având o 
ținută dreaptă și părul prins în coc, la ceafă. 

În timp ce se îndrepta spre boxa martorilor, începu să îi sune 
telefonul mobil, ceea ce provocă amuzamentul publicului. Il 
scoase și, respingând apelul, văzu că Line era cea care-l suna. 
Apoi setă telefonul pe funcţia de apel silențios și îl puse, 
împreună cu carnețelul de notițe, pe măsuţa din boxa 
martorilor. 

Se așeză și salută respectuos completul de judecată, al cărui 
președinte părea ușor iritat, ca și cum era nerăbdător să 
termine cât mai repede. 

— Numele complet? întrebă el. 

Wisting preciză numele, data nașterii, adresa și funcţia. 

În fața lui, telefonul mobil începu să vibreze pe măsutţă, 
sunetul fiind preluat de microfon și propagat în sala de judecată. 


Pe ecran apăru un mesaj pe care-l citi în fugă. În drum spre 
spital. Cred că a început travaliul. 

Îi stătu inima în loc și i se uscă gura. Îi promisese să fie alături 
de ea, să o ducă la spital. 

Își umezi cerul gurii cu limba. Gândurile i se învolburau. Line 
scrisese că era pe drum spre spital. Asta însemna că o ajuta 
cineva, probabil Sofie. Sau mergea singură cu mașina. l-ar fi stat 
în fire. 

Încă putea să ajungă la timp. 

Dădu să ia telefonul să îi răspundă. Cel puţin să îi scrie că 
primise mesajul, dar îl opri președintele completului care îl 
strigă pe nume. 

— Aveţi lucruri mai importante de făcut decât să dați 
declaraţii în faţa instanţei? întrebă el. 

Mai multe persoane din sală chicotiră, inclusiv Ryttingen. 
Wisting ridică privirea spre completul de judecată. 

— Mă iertaţi. 

— Atunci mai încercăm o dată, încuviință președintele. Sunteţi 
rudă sau aveți vreo altă legătură cu inculpatul? 

Wisting își drese glasul. 

— Nu. 

— Nici cu victima sau cu familia acesteia? 

— Nu. 

Judecătorul continuă cu formalităţile procedurale, atrăgându-i 
atenţia lui Wisting să spună tot adevărul, fără să ascundă nimic 
din ceea ce știe. 

— Vă garantez acest lucru, răspunse Wisting uitându-se la 
Ryttingen, care stătea pe scaun surâzând. 

— Puteţi lua loc, dacă doriţi, spuse judecătorul. 

Wisting se așeză. În sala de judecată era foarte cald și regretă 
că nu își dăduse sacoul jos înainte să intre. 

Olav Müller adresă primele întrebări. Făcu o scurtă 
introducere, la finalul căreia preciză că Wisting coordona 
ancheta uciderii lui Jens Hummel. 

— Povestiţi-ne despre arma crimei, îl rugă Muller de la masa 
lui. 

— Este un revolver Nagant de 7, 5 milimetri, explică Wisting. 
Era în posesia lui Frank Mandt, care a locuit în Stavern și a murit 
pe 10 ianuarie anul acesta, adăugă el, precizând că acesta 


fusese o figură centrală în cadrul unei reţele de criminalitate 
organizată. 

— Cum a ajuns poliţia în posesia armei? 

— A fost predată pentru distrugere pe 24 iulie, după ce a fost 
descoperită într-un seif închis de la moartea lui Mandt. 

— Ce aţi făcut cu el? 

— Conform procedurii, a fost trimis către Kripos, unde au fost 
efectuate o serie de teste balistice. 

— Ce au arătat acestea? 

— Pe scurt, că arma a fost folosită atât la asasinarea lui Elise 
Kittelsen, cât și la uciderea lui Jens Hummel. 

Procurorul mormăi ceva, se ridică și se adresă președintelui 
instanţei. 

— Rog să se consemneze: nu negăm că este aceeași armă. 
Așa că nu este necesar să acordăm timp acestor detalii, decât 
dacă Onorata Instanță este interesată de anumite detalii care nu 
privesc cazul de faţă. 

Președintele încuviință. 

— Se admit obiecțiile, dădu el din cap, adresându-se 
avocatului apărării. Să ne concentrăm asupra acestui dosar. 

Muller încuviinţă și i se adresă iar lui Wisting: 

— Ce părere aveţi despre acest caz? 

— Cred că arma reprezintă veriga lipsă dintre cele două 
cazuri, explică Wisting. 

Apoi dezvoltă raționamentul: 

— In Norvegia, riscul de a fi victima unui omor este redus. 
Statistic, cea mai mare expunere există în cercul apropiaților și 
adesea există o legătură între victimă și autor. Mai puţin de una 
din zece omucideri se petrece în mijlocul străzii. De aceea este 
dificil să ne imaginăm că avem de-a face cu două cazuri în care 
doi criminali necunoscuţi au folosit aceeași armă pentru a ucide 
două victime la întâmplare. De asemenea, crimele au fost 
comise la scurt timp una după cealaltă. 

Se uită la Ryttingen și observă că acesta abia se abţinea să 
vină cu contraargumente și explicaţii plauzibile cu privire la 
motivul pentru care fusese utilizată de două ori aceeași armă, 
dar regulile procedurale îl forțau să aștepte. 

Muller continuă: 


— Legat de propria dumneavoastră anchetă, aţi studiat și 
documentaţia dosarului care îl privește pe clientul meu, începu 
el înainte să adreseze întrebarea. La ce concluzie aţi ajuns? 

Wisting se aplecă puţin spre microfon. 

— Că este vorba despre același autor, spuse el. 

Afirmația stârni agitaţie atât în rândul publicului, cât și printre 
judecători. Magistratul-asistent somnoros se îndreptă de spate și 
își trase scaunul mai aproape de masă. 

Avocatul apărării lăsă declaraţia să plutească în aer și așteptă 
să se facă liniște în sală pentru a-l întreba pe Wisting cu 
prefăcută mirare dacă era conștient că în momentul uciderii lui 
Jens Hummel clientul său se afla în arest. 

— Da, confirmă Wisting. 

— Deci credeţi că Dan Roger Brodin este nevinovat? 

Wisting se uită în direcţia părinţilor lui Elise Kittelsen. 

Mama ei privea în jos, dar tatăl ei îi susținu privirea. Știa că 
răspunsul lui avea să îi ofenseze, dar nu avea de ales. 

— Da, răspunse el, ridicând din nou privirea către 
președintele completului. Nu cred că Dan Roger Brodin a fost cel 
care a împușcat-o mortal pe Elise Kittelsen. 

Mama lui Elise Kittelsen suspină, dar fu acoperită de 
murmurul sălii. Procurorul se ridică și se adresă completului. 

— Mai devreme am ascultat trei martori oculari, toţi 
identificându-l pe inculpat și dând declaraţii similare, le aminti 
el. Dacă martorul nu are altceva de spus în afară de presupuneri 
și statistici, acestea nu sunt altceva decât speculaţii de care 
instanţa nu trebuie să ţină seama. 

Președintele completului încuviință, dar acum părea mai 
interesat să audă ce avea Wisting de spus. 

— Aceste elemente reprezintă mai mult decât simple 
speculaţii? se interesă el. 

— Am discutat personal cu martorii oculari, răspunse Wisting, 
explicând cum descrierea făcută de doi dintre martori se baza 
pe semnalmentele date de cel de-al treilea martor, transmise 
prin staţia radio a poliţiei. În realitate, există un singur martor, 
spuse el. Când am vorbit cu ei, ambii martori au admis că nu l- 
au recunoscut efectiv pe Brodin ca fiind autorul faptei, ci au 
presupus că el este, din moment ce era deja încătușat și adus 
cu o mașină de poliţie. 


Răsfoi carneţelul și citi afirmaţia lui Terje Moseid: Doar în 
filme poliția arestează persoana greșită. 

Procurorul se ridică iar de pe scaun. 

— Toţi cei trei martori au depus mărturie azi în fața instanţei, 
spuse el. Solicit să fie validate declaraţiile lor, nu interpretarea 
dată de Wisting mărturiilor lor. 

Judecătorul dădu din cap, fără să trădeze modul în care urma 
să aprecieze explicaţiile date de Wisting. 

Muller continuă interogatoriul: 

— Dar probele criminalistice? Le-aţi studiat cu atenţie? 

— Proba centrală sunt reziduurile de praf de pușcă de pe 
mâna dreaptă a inculpatului, încuviință Wisting. Nu știu ce a 
declarat acuzatul în faţa instanţei, dar, când am vorbit cu el în 
arest în urmă cu trei zile, a oferit informaţii noi despre ce făcuse 
în noaptea crimei și de ce a încercat să fugă de poliţie. 

Muller zâmbi. 

— Instanţei i s-a spus că a fugit pentru că era sub influenţa 
drogurilor și încălcase astfel regulile eliberării condiţionate, 
preciză el. 

— Mai avea un motiv să fugă, continuă Wisting. Și un motiv 
pentru care să nu dea declaraţii poliţiei. 

Avocatul îi făcu un semn discret cu capul că poate să 
continue. 

— În Ajunul Crăciunului a furat la comandă artificii, preciză 
Wisting. Un container întreg cu produse în valoare de peste 
100.000 de coroane. A păstrat o parte din bunuri pentru sine, pe 
unele comercializându-le, pe altele folosindu-le. Când s-a întâlnit 
cu poliţia în seara zilei de 
31 decembrie, tocmai distrusese prin explozie un tomberon din 
fața unui magazin Kiwi din centrul orașului. A fugit ca să nu fie 
prins pentru comiterea furtului și a distrugerilor. Când a fost 
arestat, avea mâinile pline cu reziduuri de praf de pușcă de la 
artificii. 

Procurorul obiectă: 

— Nu ar fi trebuit să declare aceste lucruri inculpatul însuși?! 
întrebă el. 

— Acum nu inculpatul stă în boxa martorilor, ripostă 
judecătorul. Dar n-ar putea să ne confirme chiar el? 

Dan Roger Brodin își ridică privirea. 

— Așa au stat lucrurile? se interesă președintele completului. 


Brodin clipi: 

— Este așa cum spune el, răspunse, făcând semn cu capul 
spre Wisting. Cu artificiile. Așa a fost. 

Telefonul mobil al lui Wisting vibră iar, în timp ce președintele 
completului îi adresa lui Brodin câteva întrebări de control. Se 
asigurase că telefonul era destul de departe de microfon. De 
această dată primi un mesaj prestabilit de la Nils Hammer. Era 
scris doar OK. 

Mesajul îi purtă iar gândurile la Line, dar le alungă, încă nu 
prezentase cea mai importantă parte a depoziţiei. 

Harald Ryttingen vorbi pentru prima oară: 

— Totul este o minciună, obiectă el. O încercare de a 
răstălmăci faptele. De ce nu am auzit până acum de aceste 
artificii? 

— Am fost în weekend la magazinul Kiwi, continuă Wisting 
fără să aștepte aprobarea din partea completului. Am aflat că au 
trimis o sesizare la poliţie a doua zi și că incidentul a fost filmat. 

Scoase din carnețel foile de hârtie împăturite pe care erau 
imprimate imaginile. 

— Cazul în sine a fost clasat la scurt timp, dar am aici copii de 
pe imagini, explică el. Sunt de slabă calitate și nepotrivite 
pentru a-l identifica pe autor, dar probează că în noaptea aceea 
tomberonul din fața magazinului Kiwi a fost într-adevăr distrus 
de o explozie provocată de artificii. 

Ryttingen îi șopti ceva procurorului, care se ridică din nou: 

— Acestea nu au fost depuse în probatoriu, obiectă el. 

— Cu toate acestea, le voi accepta, răspunse de îndată 
judecătorul. 

Întinse mâna și îi făcu semn aprodului să îi aducă fotografiile. 

— Am copii și pentru părţi, preciză Wisting. 

Ryttingen se prăbuși pe scaun, roșu ca racul. Reziduul de praf 
de pușcă era unul dintre elementele centrale ale rechizitoriului; 
știa că, dacă acesta era desfiinţat, se va prăbuși tot edificiul. 

— Este inacceptabil, bombăni el. 

Președintele completului își îndreptă atenţia spre el: 

— Doriţi să declaraţi ceva oficial? 

Ryttingen clătină din cap, dar apoi îi scăpără ceva în privire. 

— Nu, domnule președinte, răspunse el ridicându-se. Dar, 
dacă Wisting crede că pe banca acuzaților este persoana 
greșită, ar putea să ne spună dacă are un suspect anume? 


Președintele încuviință. 

— Aveţi vreun suspect? se interesă el. 

Harald Ryttingen se așeză la loc, își încrucișă braţele la piept 
și se lăsă pe spetează. 

— Da, răspunse Wisting, luând telefonul mobil. Tocmai am 
fost înștiințat că oamenii mei au arestat și pus sub acuzare un 
bărbat pentru uciderea lui Jens Hummel. Credem că tot el a 
ucis-o și pe Elise Kittelsen. 

În sală se iscă un val de murmure în urma declaraţiei sale. 
Președintele completului luă ciocănelul și ceru să se facă liniște. 

— Pe cine? îl întrebă el. 

— L-am pus sub acuzare pe martorul care a fost aici înaintea 
mea, explică Wisting. Pe martorul principal al acuzării, Einar 
Gjessing. 

Răspunsul provocă iar agitaţie în sală. Judecătorul acordă 
răgaz și publicului, și acuzării să asimileze informaţia, după care 
solicită iar să se facă liniște. Rumoarea se domoli, dar, din boxa 
martorilor, Wisting îi auzea pe jurnaliști tastând de zor. 

— Trebuie să ne explicaţi mai detaliat, îi solicită judecătorul. 

Wisting se îndreptă de spate. 

— Aşa cum am precizat mai devreme, am analizat 
documentele din ambele cazuri, precum și  înscrisurile 
suplimentare întocmite în cursul cercetării și am descoperit o 
pistă care nu fusese explorată. 

Judecătorul își lua notițe. 

— O pistă neexplorată? întrebă el. 

— Este o expresie utilizată de poliţie, preciza Wisting. Este 
vorba despre o ipoteză de lucru omisă de anchetatori sau, așa 
cum s-a întâmplat în acest caz, o pistă pe care responsabilii de 
caz s-au făcut că nu o văd. Un indiciu pe care, mai mult sau mai 
puţin voit, au ales să nu-l cerceteze. Faptul că Dan Roger Brodin 
a fost considerat autorul crimei aproape înainte să înceapă 
ancheta i-a împiedicat să vadă și alte posibilități. Dar, în același 
timp, era și în interesul lor. Bazându-se pe arestare, au construit 
un scenariu care nu corespunde realităţii și care însemna că nu 
este necesar să ancheteze în ce măsură era responsabilă poliţia 
pentru uciderea lui Elise Kittelsen. 

Ryttingen șopti ceva la urechea procurorului, care încuviinţă 
și îi solicită președintelui instanţei o pauză. 


— Vreau să audiez acest martor până la capăt, spuse 
judecătorul respingând cererea. Vreau să aflu cum putea avea 
poliţia un rol în această crimă. 

În sala de judecată se lăsă o liniște de mormânt. 

— Elise Kittelsen era informator al poliţiei, explică Wisting. Era 
poziționată ideal în cadrul unei rețele de criminalitate organizată 
pe care poliția încerca de ani buni să o destructureze. Când a 
fost ucisă, erau foarte aproape de un progres semnificativ. Prin 
ea, aveau un informator în interiorul reţelei, care știa unde și 
când avea să sosească următorul transport de stupefiante. 
Informaţiile erau valoroase pentru poliţie, dar îi periclitau viaţa 
lui Elise. Pur și simplu știa prea multe, iar cineva aflase că ea 
trădează. 

Procurorul încercă din nou: 

— Aceste informaţii nu pot fi dezvăluite într-o ședință publică, 
obiectă el. 

Olav Muller interveni înainte să răspundă președintele 
instanţei: 

— Aceste informaţii cunoscute de poliție sunt esenţiale, dar 
le-au ascuns de mine și de clientul meu, argumentă el. 

Judecătorul se uită la Wisting, după care își îndreptă atenţia 
spre procuror: 

— Este adevărat? solicită el. 

Ryttingen se făcuse cenușiu la faţă, de parcă ar fi îmbătrânit 
brusc cu câţiva ani. 

— Nu prezintă relevanţă pentru acest caz, răspunse el fără să 
recunoască nimic. 

Președintele completului i se adresă din nou lui Wisting. 

— Cum aţi ajuns să aflaţi aceste informaţii? îl întrebă el. Și ce 
relevanţă au pentru acest caz? 

Wisting își turnă apă într-un pahar aflat în faţa lui. 

— Cel pe care l-am arestat, Einar Gjessing, este unul dintre 
membrii acestei reţele, preciza el. La fel și iubitul lui Elise 
Kittelsen, Julian Broch. În principal, prin intermediul lui obținea 
Elise Kittelsen informaţii pentru poliţie. 

Luă o gură de apă ca să-și clătească gâtul uscat și observă că 
mama lui Elise îl ţinea de mână pe soțul ei. 

— La demararea cercetărilor asupra acestei reţele, poliţia a 
început ca de obicei: de la periferie spre centru. Se începe de la 
baza lanţului trofic, cum ar veni, cu un consumator pe care îl 


determini să spună de la cine își procură drogurile. Prin 
intermediul vânzătorului, se ajunge la furnizor și astfel se ajunge 
tot mai sus în ierarhie. La periferia acestui caz au identificat-o 
pe Elise Kittelsen. Polițiștii sub acoperire au arestat-o într-o 
dimineaţă, când plecase de la iubitul ei spre școală. Avea la ea 
câteva grame de hașiș pe care le promisese unei prietene și alte 
câteva grame în fișetul de la facultate. O nimica toată, dar 
pentru ea era ca și cum tot viitorul se dusese pe apa sâmbetei. 
O condamnare pentru posesie de stupefiante avea să îi afecteze 
cariera de profesoară și avea să-i facă de rușine pe părinţii ei. 
Poliţiștii sub acoperire i-au oferit ocazia să scape de acuzații. l- 
au sugerat că pot trece cu vederea totul în schimbul 
informaţiilor. Evident, era o dilemă, dar a ales să-și trădeze 
apropiații. l-a trădat pe iubitul și pe prietenii ei ca să se salveze. 

Ryttingen nu renunțase la încercările de a-l reduce la tăcere 
pe Wisting: 

— Martorul nu are informații directe cu privire la aceste 
aspecte, argumentă el. Nu era prezent și, în cel mai bun caz, 
sunt doar supoziții. 

Președintele completului se întoarse spre el, cu aceeași mină 
iritată pe care o afișase și când urcase Wisting în boxa 
martorilor. 

— Negaţi că Elise Kittelsen era informatorul poliției? îl întrebă 
el. 

Ryttingen clătină din cap. 

— Nu, dar asta... 

Judecătorul îl întrerupse: 

— Continuaţi! solicită el, făcându-i semn lui Wisting. 

— Ofiţerul de legătură al lui Elise Kittelsen lucrează în prezent 
peste hotare, dar am vorbit cu el la telefon aseară. Mi-a explicat 
că au folosit-o pe Elise în tentativa de a-l prinde pe 
coordonatorul principal, căruia poliţia i-a dat numele de cod 
Mister NiceGuy. În timpul operaţiunii, Elise a început să se 
îngrijoreze. Îi era teamă că iubitul ei își dăduse seama ce făcea. 
Pentru a ascunde legătura cu poliţia, ofițerul folosea un telefon 
anonim, adică un număr cu abonament luat din depozitul cu 
obiecte confiscate de poliție, dar Elise tot nu se simțea în 
siguranţă. Ofiţerul de legătură a vorbit cu ea ultima dată cu doar 
câteva ore înainte să fie ucisă. Elise se temea de ceea ce s-ar fi 
putut întâmpla. 


— Nu se poate, interveni Olav Muller și începu să caute în 
dosare. Avem desfășurătorul convorbirilor lui Elise Kittelsen și 
nu apar aceste apeluri. 

— Au fost șterse la ordinul responsabililor de caz, ca să nu 
apară impedimente inutile în dosar, explică Wisting. Astfel încât 
nimeni să nu deschidă ușa către pista neexplorată. 

— Cine anume dintre responsabilii de caz? se interesă Muller. 

— Harald Ryttingen. 

În spatele lui Wisting se auzeau sunetele produse la apăsarea 
declanșatoarelor aparatelor foto. Unul dintre fotoreporterii 
prezenţi în sală încălcă limita de securitate ca să-l fotografieze 
pe Ryttingen, care se prăbușise pe scaun. Și alţi fotoreporteri îi 
urmară exemplul. 

Procurorul se mută puţin cu scaunul într-o parte, ca și cum 
voia să se distanţeze de poliţist. 

— Este necesară o imagine de ansamblu cu privire la ce 
credeţi dumneavoastră că s-a întâmplat în ajunul Anului Nou, îi 
solicită judecătorul. 

Wisting încuviință. 

— Parţial, sunt supoziţii, avertiză Wisting. Dar Elise Kittelsen 
devenise o reală amenințare pentru personaje centrale 
implicate în traficul de droguri. Trebuiau să scape de ea. Julian 
Broch nu putea să facă nimic în această privință. Tehnic 
vorbind, chiar dacă el era sursa scurgerilor de informații, avea 
să devină imediat suspect dacă i se întâmpla ceva iubitei lui. 
Dimpotrivă, el trebuia să se asigure că are un alibi. Sarcina i-a 
fost dată lui Einar Gjessing, care îi era deja dator lui Mister 
NiceGuy. Există probe că pierduse bani dintr-un parteneriat 
după ce Gjessing dăduse faliment. 

Deodată, telefonul mobil de pe măsuţa din faţa lui scoase iar 
un sunet. La primirea unui nou mesaj, vibră pe suprafaţa tare a 
măsuţei. Era Line. Unde ești? întreba ea. 

Wisting fu nevoit să facă un efort de concentrare ca să 
continue: 

— Uciderea lui Elise Kittelsen a dus și la asasinarea lui Jens 
Hummel, spuse el. Hummel avea rolul de curier în cadrul rețelei 
și transporta cu taxiul cantităţi mari de droguri între estul și 
sudul Norvegiei, de la Frank Mandt la Mister NiceGuy. Supoziţia 
noastră este că în ajunul Anului Nou livra un transport pentru 
persoana lui de contact: Einar Gjessing. Dar în seara aceea s-a 


mai întâmplat ceva. Gjessing i-a cerut să-l ducă în oraș, unde 
urma s-o intercepteze pe Elise Kittelsen în drum spre petrecerea 
de Anul Nou. intenţiona să și fugă de la locul faptei cu taxiul 
care-l aștepta chiar după colț. Bărbatul pe care ceilalţi doi 
martori l-au văzut fugind de la locul crimei nu a fost Dan Roger 
Brodin, ci Einar Gjessing. 

Aruncă o privire spre masa acuzatului. Brodin părea confuz, 
ca și cum nu înţelegea ce se petrece în sala de judecată. 

— Dar când s-a întors la taxi, Gjessing s-a văzut nevoit să facă 
o schimbare îndrăzneață și rapidă de plan. Misiunea lui nu era 
doar să îi închidă gura lui Elise Kittelsen, ci și să afle cât de 
multe știa aceasta. Avea nevoie de telefonul ei mobil și a trebuit 
să se întoarcă, dar înainte i-a dat lui Hummel arma crimei, după 
care a revenit la locul faptei și a spus că încercase să-l 
urmărească pe criminal, dar a fost nevoit să renunțe. In haosul 
care a urmat în timp ce încercau s-o resusciteze pe Elise 
Kittelsen, i-a găsit telefonul mobil și, când a apărut poliţia și i s-a 
cerut să-l descrie pe atacator, a dat semnalmentele unei 
persoane oarecare pe care o văzuse în cursul serii: Dan Roger 
Brodin. 

Wisting își dădu seama că își pierdea răbdarea. Voia să 
termine și nu se mai exprima cursiv și coerent. 

— Din multe puncte de vedere, Jens Hummel a fost implicat în 
acest caz fără să vrea, continuă el. Ar fi putut să păstreze 
tăcerea și să-l lase pe ucigașul lui Elise Kittelsen să scape, dar 
probabil că ideea unui nevinovat condamnat pentru crimă a fost 
prea mult pentru el. Știm că a încercat să avertizeze poliția că 
nu arestase pe cine trebuia, dar pontul nu a fost cercetat; cu 
toate acestea, devenise un risc pentru Einar Gjessing și ceilalți. 
Incă nu știm ce anume a provocat uciderea lui Hummel, însă 
știm că Gjessing a fost printre ultimele persoane care au urcat 
în taxiul lui. Pe plafonul mașinii au fost găsite mai multe 
amprente parţiale, care nu fuseseră complet șterse de 
intemperii. Erau prea fragmentate pentru a încerca o verificare 
automată în baza de date, dar comparaţia manuală a stabilit că- 
i aparţineau lui Einar Gjessing. 

Se apropia de finalul declaraţiei. Ce avea să spună în 
continuare avea mai multe necunoscute și întrebări fără răspuns 
decât cele deja expuse. 


— Poate că s-au întâlnit sub pretextul că Gjessing trebuia să 
recupereze arma pe care o adusese taximetristul în 
Kristiansand? continuă Wisting fluturându-și brațele în semn că 
aceasta era doar o ipoteză a anchetei în derulare. Poate că 
Hummel a cerut bani ca să tacă? Știm doar că nu a avut ocazia 
să spună nimănui ce știa despre asasinarea lui Elise Kittelsen. A 
fost la rândul său împușcat mortal, iar arma crimei a ajuns în 
seiful lui Frank Mandt. 

Wisting era conștient că existau încă multe întrebări rămase 
fără un răspuns și că erau necesare cercetări amănunțite. Dar 
misiunea lui în sala de judecată se încheiase. Oferise o 
explicaţie alternativă. 

— Avocatul apărării mai are întrebări pentru martor? întrebă 
președintele completului. 

Olav Muller părea confuz. 

— Nu acum, răspunse el. Dar ne rezervăm dreptul de a-l 
rechema dacă se va impune. 

Judecătorul încuviinţă și își îndreptă atenţia către cealaltă 
parte. 

— Domnule procuror? 

Acesta clătină din cap. 

— Bine, spuse judecătorul. Atunci vă acord pauza pe care aţi 
solicitat-o. Ședinţa se suspendă până mâine la ora 10. Până 
atunci, reprezentantul procuraturii ar trebui să ia o decizie cu 
privire la oportunitatea continuării procesului. 

Apoi bătu cu ciocănelul în pupitru, se ridică și ieși pe ușa 
laterală, urmat de magistraţii-asistenţi. De îndată ce ușa se 
închise, în sala de judecată se stârni haosul. Jurnaliștii năvăliră și 
se împărţiră în două tabere. Un grup îl încolţi pe procuror, iar 
celălalt îl înconjură Wisting. 

Acesta își luă telefonul mobil, își făcu loc printre ziariști și se 
îndreptă cât putu de repede spre ieșire, fără să răspundă la 
nicio întrebare. Inainte să iasă din sală, se uită peste umăr și 
observă că și Ryttingen încerca să scape, dar era efectiv împins 
înapoi. Ziariștii îl împresurau și nu renunţau, iar lui Wisting i se 
făcu milă de el. Mai văzuse astfel de situaţii și era mereu 
neplăcut când unul dintre ei depășea limita și chiar săvârșea o 
nedreptate. 


78. 


Telefonul începu să sune înainte să ajungă la mașină. Numere 
necunoscute care aparţineau probabil diferitelor posturi de știri. 
Respinse apelurile și o sună pe Line înainte să urce în mașină. 

Sună îndelung, însă ea nu-i răspunse. Îi scrise că fusese 
ocupat în sala de judecată, dar că era pe drum. leșind din 
parcare, își dădu seama că nu știe la ce spital era. Vorbise și de 
spitalul din Tønsberg, și de cel din Skien și bănui că se hotărâse 
pentru cel din urmă. In acest caz, era cel mai aproape, chiar 
dacă avea de mers două ore și jumătate. 

După ce intră pe autostradă, se încadră pe banda a doua și se 
întrebă dacă ar fi fost bine să pornească girofarul, dar traficul nu 
era aglomerat, așa că renunţă. În schimb, porni staţia radio și 
scană frecvențele pentru a afla dacă erau filtre în faţa lui. 

După ce trecu peste podul Varodd, aflat chiar la ieșirea din 
oraș, îl sună pe Ivar Horne. 

— Ce circ nenorocit! comentă colegul său din sud. Aici totul 
este vraiște. Ai dezvăluit în instanță cea mai mare operaţiune 
secretă a noastră. 

— Știu, răspunse Wisting. Îmi pare rău. N-aveam ce altceva să 
fac. 

— Adevărul și numai adevărul și toate cele, nu? spuse Horne. 
Ai fi putut să mă avertizezi. 

— Ceva noutăţi în legătură cu Goldheim? întrebă Wisting ca 
să schimbe subiectul. 

— Vine acasă, dar a fost prevenit. A avut oameni în sală, iar 
acum vorbește de încinge telefoanele. 

— Despre ce vorbește? 

— Își păstrează calmul, preciză Horne. Nu spune nimic care să 
trădeze cât este de implicat, dar susține că a rezolvat 
problemele. 

Wisting rămase pe gânduri. Goldheim fusese în Stavern să 
rezolve problemele? 

— Acum unde este? întrebă el, privind în față spre sensul 
opus. 


— A trecut de ieșirea spre Kragero; îl preluăm înainte să 
ajungă în oraș. 

Wisting își imagină micul punct roșu de pe dispozitivul de 
urmărire. Dacă era în Kragero, însemna că aveau să se 
intersecteze în aproximativ 45 de minute. 

— Mă ţii la curent? întrebă el. 

— Încerc, răspunse Horne fără să îi promită nimic. Wisting 
încheie convorbirea și încercă să o sune iar pe Line. Când văzu 
că nu-i răspunde, îl sună pe Hammer. 

— A mers bine? se interesă el. 

— Cel puţin am reușit să-l surprindem, spuse Hammer. Este în 
drum spre arestul central. Torunn și cu mine îi percheziționăm 
locuinţa chiar acum. Vii încoace? 

— Nu, răspunse Wisting. Va trebui să vă descurcaţi singuri. Eu 
mă duc la spital. 

— Ce s-a întâmplat? 

Wisting simţi cum pe buze i se înfiripă un zâmbet. 

— Cred că voi fi bunic, răspunse el. 


79. 


Line era singură în sala de nașteri. Sofie o adusese cu mașina, 
cu Maja scâncind în scaunul de bebeluș. Nu se mai deranjaseră 
să treacă pe la Line ca să ia haine sau cosmetice. Line îi 
povestise pe scurt ce se întâmplase. După ce ajunseseră la 
spital, Sofie nu voise să se întoarcă acasă. Probabil pentru că 
dorea să o ajute pe Line, dar și pentru că nu avea de gând să se 
întoarcă în casa unde tocmai intrase cineva prin efracţie. 
Probabil că acum stătea la cafenea împreună cu fiica ei. 

Line fusese dusă întâi într-un cabinet de consultaţii, unde 
medicii verificaseră ritmul cardiac al bebelușului. O moașă 
înregistrase durata și intensitatea contractiilor și măsurase o 
deschidere de patru centimetri a colului uterin. Apoi Line dăduse 
o probă de urină, după care i se dăduse un halat de spital și 
fusese rugată să se schimbe. 

Se simțea speriată și singură și nu știa ce făcuse personalul 
medical cu poșeta și lucrurile ei. Supărarea cauzată de faptul că 
tatăl ei nu îi răspunsese se transforma în furie, dar o cuprinsese 
și o teamă pe care nu o mai încercase până acum. 

O altă moașă intră în salon și o întrebă cum se simte. Line 
răspunse doar că se simţea bine. Atât ea, cât și bebelușul erau 
pe mâini bune, dar era înconjurată de străini. O făcea să se 
simtă în nesiguranță. 

— Încearcă să te relaxezi, o sfătui moașa. Totul va fi bine. 

Apoi pe hol se auzi o alarmă și Line rămase singură. Până 
acum, se simţise mai puternică după fiecare contracție, găsindu- 
și de fiecare dată noi rezerve de forță, dar contracţiile 
deveniseră incredibil de lungi, iar durerea era de fiecare dată tot 
mai intensă. 

Când începură din nou, strânse pătura în mâini. Spera să se 
termine totul în curând și, în același timp, spera ca tatăl ei să 
ajungă înainte să nască. 


80. 


Se circula pe o singură bandă. Mașina lui Wisting era a cincea 
în spatele unui trailer care mergea cu viteza legală. Luă o mână 
de pe volan, vrând să pornească girofarul, dar, înainte să apese 
pe întrerupător, pe frecvenţa staţiei radio intră echipajul unei 
patrule mobile. În fundal se auzeau sirenele poliţiei. 

Unul dintre dispeceri răspunse imediat, iar patrula raportă: 

— Urmărim un Range Rover alb care s-a sustras controlului. 
Merge spre sud pe E18. Trece de cafeneaua Sarlandsporten. 
Este disponibilă vreo echipă care să ne ajute? 

— Așteaptă, solicită dispecerul. 

Mai multe echipaje răspunseră din proprie iniţiativă, așa cum 
se obișnuia în situaţiile în care se anunțau prin staţie urmăriri în 
trafic. În funcţie de viteză, avea să se intersecteze cu Phillip 
Goldheim și cu echipajul de poliție în zece minute. Era suficient 
timp cât să oprească un camion și să instaleze o baricadă. 

Dispecerul transmise câteva ordine. Wisting era cu mâna pe 
butonul de acţionare a girofarului, dar renunță. Nu se putea 
implica. 

Şoferul mașinii de poliţie care îl urmărea pe Goldheim raporta 
poziţia în care se afla, în timp ce ajungeau în zonă și alte unități. 
Distanţa dintre Wisting și coloana de urmăritori se reducea din 
ce în ce mai mult. 

Sună telefonul. Era Horne. 

— Avem un echipaj care îl urmărește pe Goldheim, îi spuse 
scurt. 

— Știu, răspunse Wisting. Ne vom intersecta curând. 

— Am încercat să organizăm un filtru de rutină să vedem ce a 
luat din Stavern, dar când i-au făcut semn să oprească, a 
accelerat pe lângă noi. 

— Ai mai aflat ceva despre ce a făcut acolo? 

— Nu, doar că s-a întors la mașină cu două sacoșe pline. 

La capătul unei porţiuni drepte de drum, Wisting văzu 
girofarurile aprinse. 

— Uite-i că vin, spuse el. 


Mașinile din faţa lui traseră pe dreapta. Range Roverul alb 
înainta în viteză și, pe măsură ce se apropia convoiul, începură 
să se audă și sirenele. Range Roverul mergea pe banda 
despărţitoare a sensurilor de mers. Wisting încetini și scoase 
capul pe geam. Presiunea aerului împins de mașinile care se 
apropiau din sens opus îi clătina mașina. Reuși să vadă că 
Goldheim era singur, cu o expresie înverșunată pe chip. 

— Trebuie să închid, spuse Horne. 

Traficul își reluă cursul și Wisting porni mai departe. Pe staţia 
radio, mesajele poliţiei se succedau cu rapiditate. La urmărire 
participau mai multe echipaje și se părea că întindeau o plasă 
cu ţepi peste câțiva kilometri. 

Wisting asculta cu atenţie în timp ce se îndrepta spre nord. 
Echipajul mobil care conducea urmărirea raporta la intervale 
regulate viteza și ieșirile de pe autostradă pe lângă care 
treceau. În mijlocul unei propoziţii, auzi brusc înjurături. 

— A ieșit de pe carosabil! se auzi un poliţist, repetând apoi 
mesajul. Avem nevoie de o ambulanță, adăugă el anunţându-și 
poziţia. 

Wisting își strânse mâinile pe volan, neputând decât să asiste 
neputincios la drama care se desfășura. 

Mesajele transmise pe staţia radio aveau acum ca obiect o 
misiune de salvare. Din ceea ce înțelegea Wisting, mașina se 
răsturnase pe asfalt, iar Phillip Goldheim era imobilizat înăuntru. 
Când Wisting trecu graniţa dintre regiunile Aust-Agder și 
Telemark, brigada de pompieri îl scosese din mașina 
contorsionată. Se raportase că era în stare gravă, dar stabilă. 
Apoi în staţia radio nu se mai auziră decât zgomote de fond și 
nu mai putu să-și dea seama ce se petrecea în continuare. 


81. 


Wisting o mai sună pe Line de patru ori, tot fără succes; știa 
că l-ar fi sunat ea înapoi dacă putea. 

Găsi un loc de parcare liber în faţa spitalului și i se păru că 
pierde prea mult timp la parcometru. Nu știa cât timp urma să 
stea, așa că introduse în aparat toate monedele pe care le avea 
în buzunar. În timp ce se întorcea la mașină cu tichetul, îi sună 
telefonul. Era Christine Thiis. 

— A fost un spectacol pe cinste, dacă dăm crezare registrului 
online al jurisprudenţei, deschise ea discuţia. 

— A fost așa cum a fost, răspunse Wisting punând tichetul de 
parcare pe bordul mașinii. 

— Inspectorul-șef vrea să stea de vorbă cu tine, continuă ea. 
Vine aici în curând. 

— Atunci va trebui să aștepte, răspunse Wisting explicându-i 
unde era. Nu știu cât durează. 

După ce închise telefonul, ţinu portiera larg deschisă. Apoi 
urcă în mașină, deschise torpedoul și puse telefonul acolo, după 
care încuie și se îndreptă spre intrarea principală a spitalului. 

Ajunsese prea târziu. 

Nimerise spitalul, dar, când întrebă de Line la recepție, i se 
spuse că născuse deja și că el devenise bunicul unei fetiţe. 

Îl conduseră în salonul în care se odihnea Line. Când deschise 
ușa glisantă, o văzu dormind cu bebelușul la piept. 

Se strecură în încăpere, iar Line se trezi când auzi ușa care se 
închidea în urma lui. Bebelușul era întins pe pieptul ei, ţinându- 
și mânuţele strânse chiar sub bărbie. 

— Cum te simţi? o întrebă el. 

Line zâmbi și cobori privirea spre copilașul nou-născut. 

— Grozav. 

Wisting se aplecă, își lipi fruntea de fruntea ei și o sărută pe 
obraz. 

— Îmi pare rău că am întârziat. 

— Totul a decurs bine, îl asigură ea. M-a adus Sofie. Te-ai 
întâlnit cu ea jos, la cafenea? 

Wisting clătină din cap. 


— Am venit direct aici, îi spuse el. 

Nepoata lui era învelită într-o pătură pufoasă. Fetiţa părea 
bine clădită și puternică. 

Line se îndreptă puţin de spate. Copila încercă să-și ridice 
capul. Abia dacă se dezlipi de piept și începu să tremure din 
cauza efortului. 

În salon intră o moașă. 

— Sunteţi bine? întrebă ea pe o voce blândă. 

Line confirmă, iar Wisting o salută, explicându-i că el era 
bunicul. 

— Vreţi să o ţineţi în brațe? îl invită moașa. 

Wisting se uită la Line. 

— Nu sunt sigur, răspunse el. Poate mai târziu. 

Moașa nici nu dori să audă. Ridică mogâldeaţa din pat și i-o 
puse în braţe, iar el îi simţi pe bărbie pielea catifelată. 

ÎI cuprinse o senzaţie de căldură liniștitoare. Trecuse mult 
timp de când ţinuse în braţe un bebeluș, dar i se părea ceva 
natural. 

Moașa plecă și îi lăsă singuri. Wisting mângâie atent cu un 
deget chipul ridat al copilei. Pielea era cam lipicioasă, dar în 
același timp uscată și netedă. Brusc, fetița ridică pleoapele, iar 
el văzu doi ochi mari și albaștri care clipiră, îl fixară cu o 
încredere surprinzătoare. 

— O va chema Ingrid, spuse Line, ca pe mama. 

Wisting încuviinţă în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. Se 
simţea melancolic. Și Line fusese cândva un bebeluș, iar el se 
gândi la toţi anii care trecuseră. La tot ce se întâmplase cât el 
nu fusese prezent. La cât de repede crescuse ea. Și acum se 
întâmplase asta, un eveniment pe care mama ei nu avea să-l 
trăiască. 

— Cum a fost la proces? se interesă Line. 

Wisting îi înapoie cu grijă copilul. 

— Bine, răspunse. A durat ceva, dar am reușit să spun tot ce- 
mi propusesem. Am avut noroc cu președintele completului, că 
mi-a permis. 

Copila se foi puţin și Line o ajută să se așeze. Abia atunci 
observă Wisting că avea antebraţul drept bandajat. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă, prinzând-o de mână. 


Line nu îi răspunse și încercă să ascundă cealaltă mână sub 
pătură. Wisting i-o scoase și observă că în jurul încheieturii avea 
leziuni roșii, adânci, și excoriații. 

— Nu știu dacă am puterea să-ţi spun acum, spuse ea 
sprijinindu-și spatele de pernă. 

Wisting o auzi. 

— De unde ai rănile astea? întrebă el, așezându-se pe 
marginea patului. 

Line închise ochii, rămase așa o vreme, apoi îi deschise și îi 
povesti ce se întâmplase în timp ce avea grijă de Maja. 


82. 


Wisting se întoarse la mașină înainte să expire timpul pentru 
care achitase parcarea. Se așeză la volan și își căută telefonul în 
torpedou. Gândurile îi goneau prin minte. 

Telefonul afișa o lungă listă de apeluri ratate. Le ignoră și îl 
sună pe Ivar Horne. 

— În ce stare este Goldheim? îl întrebă el. 

— Va supravieţui, îl asigură Horne. Este rănit grav, din câte 
înţeleg, dar se va repune pe picioare și va ajunge la închisoare. 
Deși va trebui să-și ia alte încălțări. Tălpile pantofilor pe care îi 
purta sunt identice cu urmele din pivniţa voastră cu droguri. 

Wisting abia dacă auzea ceea ce i se spunea. 

— Plasele pe care le-a luat din Stavern conţineau arhiva 
personală a lui Frank Manot, preciză el. 

— De unde știi... 

— Aţi recuperat-o? îl întrerupse Wisting. 

— Mare parte din ea, răspunse Horne. Mașina s-a rostogolit de 
mai multe ori și erau hârtii împrăștiate peste tot, dar ne 
descurcăm. 

— O vreau aici, spuse Wisting. Vin mâine să o iau. 

— Nu pot decide eu, dar cumva trebuie să ne coordonăm 
anchetele. Fie și doar pentru că omuciderea voastră interferează 
cu cazul nostru de trafic de droguri. 

Wisting porni mașina și îi povesti ce-i spusese Line. 

— Pistolul și cagula au fost găsite în mașină, îi confirmă 
Horne. Probabil că veți găsi și urmele pantofilor lui în casa lui 
Frank Mandt. 

— Vreau totul aici, îl rugă iar Wisting. Inclusiv pe Phillip 
Goldheim. 

— Nu va fi ușor, îl avertiză Horne. 

— Nu îmi pasă de Ryttingen, îl preveni Wisting. 

— Înţeleg asta, răspunse Horne. Dar în urmă cu o oră a fost 
arestat Julian Broch. A venit la țărm cu barca tatălui său, cu 20 
de kilograme de amfetamine aduse din Danemarca. A început 
deja să vorbească despre Goldheim. Trebuie să încercăm să 


cooperăm, dar, după ce a făcut astăzi, nu sunt sigur că tu sau 
secţia ta ar trebui să se ocupe de el. 

Wisting se văzu nevoit să-i dea dreptate. 

— Dar un lucru este sigur, continuă Horne. Mister NiceGuy nu 
mai există. 


83. 


De îndată ce ajunse la secţie, Wisting adună echipa de 
anchetatori în sala de ședințe. Se petrecuseră multe evenimente 
în cursul zilei și trebuiau trecute în revistă. 

— Gjessing ce spune? îl întrebă el pe Nils Hammer, care se 
întorsese din Kristiansand. 

— Am vorbit doar despre cazul Hummel, îi răspunse Hammer. 
A dat o scurtă declaraţie și neagă orice implicare. 

— Cum rămâne cu amprentele din taxi? se interesă 
Mortensen. 

— Nu l-am confruntat cu privire la ele, dar a spus din proprie 
inițiativă că înainte de săvârșirea crimei a încercat să cheme un 
taxi din afara orașului. A urcat, dar a coborât imediat. Zice că a 
mai dat detaliile astea poliţiei. 

Wisting încuviinţă. Se potrivea cu ce declarase Einar Gjessing 
când vorbiseră cu el în weekend. 

— Ce mai avem despre el? se interesă Torunn Borg. Am 
stabilit o legătură între el și Frank Mandt? 

— Nu încă, răspunse Wisting. Dar s-ar putea să fie ceva în 
arhiva ţinută de Frank Mandt. 

— Nu trebuie să uităm că este posibil să fi fost o reacţie în 
lanţ, spuse Hammer. Dacă pică în cazul asasinatului comis de 
Anul Nou, atunci pică și în cazul nostru. 

Ușa sălii de ședințe se deschise și intră inspectorul-șef Ivan 
Sundt, urmat de Christine Thiis. Inspectorul-șef își plimbă 
privirea asupra celor strânși în jurul mesei și se opri asupra lui 
Wisting. 

— Am solicitat o întrevedere și mă aşteptam să te prezinţi 
imediat ce te întorci, spuse el. 

— Regret, răspunse Wisting, dând din mâini. Trebuia să 
parcurgem unele detalii. 

— Și eu la fel, spuse inspectorul-șef pe un ton aspru. 

— Ne putem ocupa în zece minute? se interesă Wisting. 

— O vom face acum, răspunse inspectorul-șef și se așeză. 

Ceilalţi detectivi se ridicară. Christine Thiis le făcu loc să iasă 
din încăpere. 


— Poţi rămâne și tu, îi ordonă inspectorul-șef invitând-o să ia 
loc. 

Ea se așeză lângă Wisting, iar inspectorul-șef trecu direct la 
subiect. 

— Ce probe aveţi? 

Wisting făcu o prezentare a cazului, punct cu punct, în timp 
ce vorbea, își dădu seama că elementele pe care le aveau erau 
suficiente cât să pună sub semnul îndoielii vinovăția lui Dan 
Roger Brodin. Cazul împotriva lui se destrămase ca o velă în 
timpul unei furtuni. Dar de acolo până la condamnarea lui Einar 
Gjessing era cale lungă. 

Inspectorul-șef era de aceeași părere. 

— Nu este de ajuns, concluzionă el. Poate că ai o îndelungată 
experienţă ca detectiv, dar eu am petrecut la fel de mult timp 
pe fotoliul judecătorului. Ceea ce aveţi nu este suficient nici 
măcar să-l ţineţi în arest. V-aţi grăbit, spuse el, și se ridică. 

Apoi își mută privirea la Christine Thiis. 

— Aţi încălcat ordinul pe care vi l-am dat să staţi departe de 
cazul asasinatului de Anul Nou și nu aţi reușit altceva decât să 
declanșaţi un scandal. 

Wisting nu era interesat să intre în polemici. Inspectorul-șef 
ieși pe ușă, dar se opri și se uită la el: 

— Dacă asta-i tot ce aveţi, o să trebuiască să-l eliberaţi până 
începe ședința de judecată în Kristiansand, mâine-dimineaţă. 


84. 


Cu puţin timp înainte de ora 8 seara, Wisting era din nou cu 
Line, la spital. După întâlnirea cu inspectorul-șef, orele petrecute 
la secţia de poliție nu aduseseră nimic nou, fuseseră ore în care 
nu se gândise la altceva decât că dorea să o ţină iar în braţe pe 
micuța Ingrid. 

Se dusese acasă la Line să-i aducă niște haine și obiecte de 
toaletă, dintre care cele mai multe erau deja pregătite. Sofie și 
Maja se mutaseră la Line până când terminau criminaliștii de 
prelevat urmele lui Phillip Goldheim. 

Line tocmai terminase de alăptat când ajunsese el. Wisting 
lăsă geanta și își dădu seama că ar fi trebuit să-i aducă ceva. 
Flori, ciocolată sau un ursuleţ. Își ceru iertare și promise să le 
aducă amândurora ceva a doua zi. 

Line râse și îi dădu bebelușul. El îl ţinu în braţe și îi împinse 
încet mânuţa cu degetul arătător. Degeţelele se prinseră 
instinctiv de el cu o forță surprinzătoare, fără să se desprindă. 

— Cum mai stau lucrurile? se interesă Line. 

Wisting îi povesti, încet și calm, în timp ce analiza trăsăturile 
de pe chipul mititel. 

— Trebuie să-l eliberaţi? îl întrebă ea. 

Wisting zâmbi și își dădu seama că acest gând nu îl deranja. 

— Este mai bine să scape zece oameni vinovaţi decât să fie 
condamnată o persoană nevinovată, îi reaminti el, gândindu-se 
la Dan Roger Brodin, încă încarcerat la ultimul etaj al Palatului 
Justiţiei din Kristiansand. 

— Te-ai uitat la ce era în seif? întrebă Line. 

— Nu încă, răspunse Wisting. 

— Nu a luat totul, îi spuse ea, povestindu-i despre casetele de 
sub perna canapelei. Frank Mandt avea un microfon ascuns în 
bucătărie și înregistra discuţiile purtate în jurul mesei. Era și o 
înregistrare despre cum plănuiau jefuirea unui transport de 
valori. Poate puteţi face o analiză a vocilor sau ceva similar să 
vă daţi seama cine vorbește. 

— Este o idee bună, încuviinţă Wisting fără prea mult 
entuziasm. 


Continuară să discute despre lucruri obișnuite, despre când 
putea Line să vină acasă și cum ar trebui să aranjeze dormitorul. 
El îi spuse că îl sunase pe Thomas, fratele ei, care avea să vină 
în vizită a doua zi. 

— L-ai anunţat pe John? o întrebă el, luându-și privirea de la 
chipul fetiţei. 

Nu aduceau prea des vorba despre tatăl copilului, dar Wisting 
știa că ţinuseră legătura pe timpul sarcinii. 

— Nu încă, răspunse Line. Îi trimit mâine o fotografie. 

Vorbiră și despre altele, dar reveniră tot la cazul de crimă. 

— Crezi că a murit din cauze naturale? îl întrebă ea. 

— Cine? o întrebă Wisting distrat, mutând copilul pe celălalt 
braţ. 

— Frank Mandt, spuse ea. Crezi că a căzut sau este posibil să 
fi fost împins? 

Wisting își aminti ce citise în raportul întocmit când fusese 
descoperit cadavrul la baza scărilor din subsol. 

— Nu a existat nimic care să indice altceva, spuse el. 

— Dar ce voia de fapt să facă în pivniţă? Nu erau prea multe 
pe acolo, în afară de fosta sală de sport și de seif, iar el nu purta 
trening, nu? 

— Poate că se ducea la seif? sugeră Wisting. 

— Poate, răspunse Line. Mă gândesc că este o coincidență 
stranie. Să cadă pe scări aproape în același timp cu toate 
celelalte, în care el pare să fi avut un rol important. 

Wisting se ridică ţinând-o pe micuța Ingrid în brațe și i-o dădu 
lui Line. Mișcarea o făcu pe copilă să-și întoarcă privirea și să 
gângurească. 

Ceva din spusele lui Line îi trezi un gând care nu-i dădea 
pace. 

Se aplecă deasupra patului, o îmbrăţișă pe fiica lui și îi 
promise să revină în ziua următoare. Apoi se îndreptă cu pași 
grăbiţi spre ușă. 


85. 


Stâlpul de iluminat stradal de lângă casa veche era înconjurat 
de o sferă luminoasă ternă și sumbră. 

Wisting stătea lângă mașină, ascultând cântecul greierilor. 
Erau ascunși prin copaci, prin tufișuri și în iarbă, îngânându-și 
simfonia monotonă. 

Klaus Wahl era cel care îl găsise pe Frank Mandt la baza 
scărilor din subsol, la începutul lui ianuarie. Era o tragedie destul 
de comună. Mandt avea 79 de ani, suferea de diabet, ameţea și 
își pierdea echilibrul. Wahl dăduse o scurtă declaraţie poliţiei, 
dar nu i se puseseră toate întrebările importante. 

Wisting se duse la ușă și sună. Dură ceva timp până să 
deschidă bătrânul. Purta aceleași haine ca și data trecută, o 
pereche de pantaloni scurţi albaștri și o cămașă în carouri. 

— A, tu ești, bombăni el, dându-se într-o parte, ca și cum l-ar 
fi așteptat pe Wisting. 

Se așezară la masa din bucătărie. 

— Am arestat pe cineva pentru uciderea lui Jens Hummel, îi 
spuse Wisting. 

Klaus Wahl dădu din cap. Auzise la știri. 

— Numele Einar Gjessing îţi spune ceva? se interesă Wisting. 

— Nu știu cine este, răspunse Wahl. 

— Cred că este posibil să fi fost printre ultimele persoane care 
l-au văzut pe Mandt în viaţă, continuă Wisting. Cred, printre 
altele, că el i-a adus arma crimei. 

— Nu prea îl vizitam pe Mandt acasă, preciză Wahl, făcându-și 
de lucru cu un pachet de tutun. Ne întâlneam mai mult pe la 
cafenele și-n alte locuri. 

Wisting nu mai spuse nimic o vreme, uitându-se la bărbatul 
din fata lui. 

— Poate că tu îl cunoșteai cel mai bine pe Mangat, continuă el. 
Tu ce crezi că s-a întâmplat? Avea multe persoane la degetul 
mic și mai mulţi ar fi avut de câștigat de pe urma morții sale. 
Crezi că a căzut sau a fost împins? 

Klaus Wahl adună în mâna strânsă căuș resturile de tutun de 
pe faţa de masă și le puse înapoi în pachet. 


— A căzut, răspunse el cu convingere. A fost un accident. 

— Pari foarte sigur de tine, spuse Wisting. 

Klaus Wahl se ridică, se apropie de blatul de lucru și deschise 
un sertar. După ce se așeză la loc, puse pe masă o mică agendă 
neagră și un reportofon. 

— A căzut, repetă el. Altfel, cel care l-a împins ar fi luat astea 
cu el. 

Wisting luă agenda și o deschise la o pagină oarecare. Erau 
nume, zile, sume de bani și alte cuvinte-cheie. 

— Erau lângă cadavru, explică Wahl. Probabil că mergea să le 
pună în seif. Le-am luat cu mine. M-am gândit că nu era cazul să 
ajungă pe mâna poliţiei. Acum m-am răzgândit. 

— De ce? 

Wahl își puse ţigara în gură și își clătină încet capul în timp ce 
o aprinse. 

— Pe casetă este un oarecare Einar care vorbește, spuse el 
arătând cu degetul spre micul reportofon. Și unul căruia ei îi 
spun PG. Printre altele, îl pomenesc și pe Jens Hummel. 

Wahl trase din ţigară și lăsă fumul să-i iasă încet prin nări. 

— Așa și-a consolidat Mandt poziţia în cadrul rețelei, explică 
el. Avea câte ceva despre fiecare și îi făcea să se vorbească pe 
la spate. 

Wisting luă reportofonul și îl porni. Înregistrarea începea în 
toiul discuţiei: 

— Ascultă-l puțin pe Einar, atunci, spunea cineva. 

— Personajul Jens a devenit o problemă, spunea un altul. 

Nu avea nevoie de o analiză a vocii să recunoască dialectul 
aspru sudic al lui Einar Gjessing. 

— Trebuie să existe o modalitate să o rezolvăm, nu? sugeră o 
a treia persoană. 

— Frank Manot, preciză Wahl indicând cu ţigareta spre micul 
reportofon. 

— Există o singură cale definitivă, se auzi vocea lui Gjessing. 
Riscăm prea mult dacă îl lăsăm să scape. 

— TU riști prea mult, îl corectă Mandt. Nu ar fi fost o problemă 
dacă nu ar fi arestat o persoană nevinovată. 

— Cine este nevinovat? întrebă vocea pe care Wisting nu o 
recunoștea, dar presupunea că este a lui Phillip Goldheim. Poate 
că nu el a făcut-o, dar nu este nevinovat. Nimeni nu este 
inocent. 


— Problema este că, dacă începe să trăncănească, cine știe 
ce scoate pe gură, continuă Gjessing. Reprezintă un pericol 
pentru toți. 

— Este omul meu, protestă Mandt. Este nepretuit pentru 
mine. 

— Vei primi compensații, desigur, și vom găsi un înlocuitor. 
Dar, la urma urmei, Einar este dispus să elimine un element de 
risc pentru noi. Va fi... 

Înregistrarea se întrerupse brusc și începu să se audă doar 
zgomot de fond, ca și cum cineva ar fi șters restul discuţiei. Nu 
era greu de înțeles subiectul conversaţiei de pe casetă, dar nu 
era o probă concludentă. Discuţia putea fi interpretată în 
diverse moduri, iar conţinutul întors pe toate părțile. 

Wisting lăsă caseta să meargă. La un moment dat începu să 
se audă iar ceva. Auzi voci îndepărtate, dar care deveneau tot 
mai clare pe măsură ce se apropiau de locul în care era 
amplasat microfonul. 

— De ce-ai venit acum? întreba Frank Mandt evident iritat. 

— Voiam doar să-ți spun că problema a fost rezolvată, 
răspundea Einar Gjessing. 

Vorbele erau însoţite de sunetul unui obiect metalic așezat pe 
masă. 

— La dracu”! protestase Mandt. Ai adus ăsta aici? 

— Este al tău. 

— În acest moment este cea mai căutată armă! 

— Acum am eliminat problema, așa că asigură-te că scapi de 
el. 

Se auzi un sunet metalic, de parcă pe masa de lemn ar fi fost 
împins un obiect metalic. 

— Nu vreau să știu mai multe despre povestea asta, avertiza 
Mandt. 

— Este ceva ce ar trebui să știi, spunea Gjessing. A trebuit să 
ascund taxiul în hambar. 

— În hambarul meu? 

— Tu nu-l folosești. O să-l mut mai încolo, dar, cu cât durează 
mai mult până îl găsește cineva, cu atât mai bine. 

— Și cadavrul? 

— Nu este acolo. Liniștește-te. 

— Îl va găsi cineva? 

— Nu chiar acum. 


— Ce vrei să spui? 

— Poate în primăvară, când o să împrăștie bălegarul pe câmp, 
explica Gjessing fără să intre în detalii. 

Frank Mandt părea resemnat. 

— Oricum, nu trebuia să vii aici. Nu acum. 

Se auzi cum scaunele erau târâte pe podea. 

— M-am gândit că ai vrea să știi. 

— Vreau să știu cât mai puține despre afacerea asta. 

Vocile se îndepărtau. 

— Spune-i lui PG că de acum trebuie să găsească pe cineva să 
vină să ridice marfa. 

Tonul iritat continuă să se audă până când vocile se stinseră. 
Apoi mai trecu un timp până când se termină înregistrarea. 

Fumul ţigării lui Klaus Wahl se ridica din dreptul mâinii, se 
înălța prin dreptul chipului său și se aduna în norișori cenușii. 

— M-am gândit că ai vrea să auzi și tu, spuse el. 


86. 


Gardianul îi oferi lui Wisting o cafea. Abia în momentul acela 
își dădu seama cât era de obosit. Sorbi puţin din pahar și încercă 
să se dezmeticească și să se concentreze. Stătea în camera de 
supraveghere, în faţa peretelui plin de ecrane, și găsi imaginile 
în care era surprins Einar Gjessing. Mergea înainte și înapoi în 
celulă, îmbrăcat în aceleași haine pe care le purta în momentul 
în care plecase din sala de judecată, mai devreme în acea zi. 
Deodată, i se păru că trecuse mult timp de atunci. 

— Avocatul lui a trecut pe aici acum câteva ore, îi explică 
gardianul. | s-a spus că până mâine nu va mai fi niciun 
interogatoriu. 

— Vreau doar să schimb două vorbe cu el, zise Wisting. 

— Nu cred că are chef să stea la taclale, răspunse gardianul. 

Bărbatul din celula numărul 3 se așeză pe pat. Wisting mai 
zăbovi puţin. Işi bău cafeaua și lăsă paharul din mână înainte să 
pornească pe coridorul către celule. 

Einar Gjessing ridică privirea. Wisting își aduse un scaun și se 
strădui să-și ascundă propria nesiguranţă când se închise ușa 
celulei. Putea simţi reticenţa bărbatului care stătea pe marginea 
patului. Starea de agitaţie și anxietate. 

— Nu am nimic de declarat, zise el. 

— Te-am auzit deja vorbind, spuse Wisting și se așeză. 

Scoase micul reportofon din servietă și porni înregistrarea din 
momentul în care Gjessing vorbea despre taxiul pe care îl 
ascunsese în hambar. Vocile aveau un sunet metalic, ca și cum 
reverberau între pereţii celulei. 

Se petrecu o imediată schimbare în aspectul fizic al bărbatului 
din faţa sa. Se făcu cenușiu la faţă și se prăbuși ca un balon 
înțepat. 

Wisting opri reportofonul. 

— Ştiai că Frank Mandt înregistra toate conversațiile purtate 
în casa lui? îl întrebă. 

Gjessing nu răspunse. 

Wisting deschise iar servieta și scoase o pungă de plastic 
plină cu casete. 


— Nu le-am ascultat încă pe toate, preciză el. Dar cred că 
multe dintre ele conţin aceleași lucruri cu ce a consemnat în 
agendele sale, deși nici pe acelea nu le-am citit. 

Gjessing dădu să spună ceva, dar închise gura la loc. 

— Pentru tine nu are prea mare importanţă, continuă Wisting. 
Probabil că nu vei primi o pedeapsă mai mare decât cea pe care 
o vei primi pentru două crime, dar te poţi salva de la altele. 

— Ce vrei să spui? întrebă Gjessing. 

— Nu am nevoie să ascult casetele ori să-i citesc agendele, îi 
explică Wisting. Am nevoie doar de o mărturisire din partea ta. 

Se ridică în picioare. 

— După cum văd eu lucrurile, ar trebui să profiţi de orice 
șansă ţi se oferă, spuse. O mărturisire va fi singura circumstanţă 
care va duce la reducerea pedepsei. Eu încep programul mâine- 
dimineaţă devreme, la ora 7, spuse el îndreptându-se spre ușă. 
Oferta este valabilă până atunci. 

Einar Gjessing rămase pe marginea patului în timp ce ușa 
celulei se închise culisând. Wisting merse încet pe coridor, 
înapoi în camera de supraveghere. De pe biroul gardianului, luă 
un bilețel adeziv galben și notă numărul de telefon al lui Nils 
Hammer. 

— Dacă vrea să stea de vorbă cu cineva, poate să sune la 
acest număr, spuse el. La orice oră. 


87. 


Mărturisirea era pe biroul lui Wisting la ora 07. Începuse să 
scrie declaraţia la ora 03:15 și era semnată de Nils Hammer și 
Einar Gjessing la ora 05. Opt pagini conţinând toate detaliile 
esențiale. 

O citi și simţi cum treptat dispare o parte din încordare. Nu 
era nimic surprinzător în cele citite. Câteva lacune erau 
lămurite, în rest detaliile se încadrau în scenariul imaginat de ei 
cu privire la modul în care se derulaseră evenimentele. 

Wisting îi duse documentul lui Christine Thiis. Observă că 
ultimele zile o marcaseră vizibil. Din multe puncte de vedere, ea 
se afla între ciocan și nicovală. Între anchetatorii conștiincioși și 
șefii pragmatici. La ochi, îi apăruseră cearcăne care o făceau să 
pară mai bătrână. 

— S-a terminat, spuse el, așezând mărturia în faţa ei. 

Rămase în picioare cât citi ea și își dădu seama că și de pe 
umerii ei începea să se ridice povara. 

— Îi poţi informa pe inspectorul-șef și pe procuror, spuse el, și 
se îndreptă spre ușă. 

Christine Thiis încuviinţă. Chipul i se mai luminase și Wisting 
observă că aceasta era o sarcină pe care abia o aștepta. 

— Unde mergi? îl întrebă. 

Wisting se uită la ceas. 

— Mă întorc în Kristiansand. Sunt câteva detalii tehnice pe 
care trebuie să le clarific cu detectivii de acolo. In plus, la 10 
începe ședința de judecată. Vreau să fiu de față. 


88. 


Când Wisting sosi la Palatul de Justiţie, cu câteva minute 
înainte de ora 10, sala de ședințe numărul 5 era arhiplină. Mai 
mulți spectatori și câţiva jurnaliști erau așezați în semicerc în 
jurul intrării. Polițistul care îi ţinea pe loc îl văzu pe Wisting și îi 
făcu semn să treacă, iar el se strecură pe lângă ceilalți și 
rămase în picioare chiar după ce intră pe ușă. 

Avocatul stagiar Olav Muller era însoţit la masa apărării de 
șeful său, avocatul Gisle Kvammen. De cealaltă parte, 
procurorul era singur, la distanţă de vreo doi metri de avocatul 
părţii civile. 

Nici Ryttingen, nici părinţii lui Elise Kittelsen nu erau prezenți. 

Ușa din spatele pupitrului judecătorilor se deschise la ora 10 
fix și toată lumea prezentă în sală se ridică în picioare. 
Președintele instanţei ieși primul, urmat de judecătorii asistenţi. 
Se așezară și președintele îi rugă pe toţi cei prezenţi să ia loc. 
Apoi declară ședința deschisă, lovind cu ciocănelul în masă. 

— Conform planificării, astăzi vom continua audierea 
martorilor, începu el. Părţile au cereri prealabile înainte să 
mergem mai departe? 

Procurorul se ridică încet în picioare. 

— Onorată Instanță, spuse el îndreptându-și atenţia spre 
președintele completului. Având în vedere noile informaţii 
apărute în timpul cercetării judecătorești, procuratura nu va mai 
prezenta alte probe și solicită achitarea inculpatului. 

Judecătorul îl fixă cu privirea. 

— Pe ce motiv solicitaţi achitarea? întrebă el. 

Procurorul oftă înainte să răspundă scurt: 

— Nevinovat. 

Audienţa surprinsă începu să șușotească în sală. 

— Cererea dumneavoastră are la bază și alte motive în afară 
de cele apărute ieri? întrebă președintele completului. 

— In cursul dimineţii am primit informaţii suplimentare, 
confirmă procurorul. 

Președintele așteptă în tăcere, lăsându-l să continue. 


— O altă persoană a mărturisit că a ucis-o pe Elise Kittelsen, 
spuse el în cele din urmă. 

Cei aflaţi în sala de judecată începură iar să șușotească între 
ei, dar imediat ce președintele completului ridică în aer 
ciocănelul se făcu liniște. 

— Și acordaţi credibilitate declaraţiei respective? continuă 
judecătorul. 

Procurorul dădu din cap, dar judecătorul insistă. 

— Așadar? se interesă el. 

— Da, confirmă procurorul. 

— Mulţumesc. 

Judecătorul nu se grăbi și începu să-și noteze ceva, după care 
își mută privirea spre avocata părţii civile. 

— Rudele vor să declare ceva cu privire la noutăţile apărute? 

Avocata se ridică în picioare. 

— Multe, Onorată Instanță, răspunse ea, uitându-se spre 
procuror. Dar nu în ceea ce privește cererea de achitare. 

Se așeză la loc, iar judecătorul i se adresă lui Olav Muller. 

Luă cuvântul însă Kvammen. 

— Solicităm ca inculpatul să fie achitat, confirmă el. 

Dan Roger Brodin părea că nu înţelege nimic. 

— Inculpatul are ceva de adăugat? îl întrebă judecătorul. 

In sala de judecată se lăsă tăcerea. Brodin se aplecă spre 
microfon: 

— Nu eu am făcut-o, spuse el. 

— Nimeni nu mai crede asta, confirmă judecătorul, 
aruncându-și privirea în direcţia procurorului. Instanţa se va 
pronunţa la ora 15, declară el și închise ședința lovind odată cu 
ciocănelul. 

Wisting se sprijini cu spatele de perete. În mod concret, asta 
însemna că până diseară Dan Roger Brodin avea să fie un om 
liber. 


89. 


Wisting stătea pe scaun lângă fereastră, ţinând-o în poală pe 
nepoata lui în vârstă de cinci zile. În același loc și la fel o ţinuse 
și pe Line în urmă cu aproape 30 de ani. li plăcea să stea așa, 
năpădit de amintiri frumoase și așteptări pentru viitor. 

Afară ploua, așa că își aminti că plouase și în prima vară după 
ce se născuse Line. Începuse să plouă la ora 5 dimineata și așa 
o ținuse toată ziua. O ploaie ce lovea dintr-o parte, scuturându- 
se din norii cenușii. 

Își mută privirea în jos, la căpșorul acoperit de părul de 
culoare neagră. Avea ochii închiși, obrajii mici și rozalii, gura 
micuță, trandafirie și moale. Ingrid. Chipul ei firav se mișca 
imperceptibil ori de câte ori inspira. 

Line intră în cameră ţinând în mână un pachet mare legat cu 
fundiţe roz. O urmă Sofie, cu Maja pe un braț. 

Wisting zâmbi și le ură bun venit, iar Sofie se apropie și o 
mângâie pe Ingrid pe obrăjori, după care se așeză. 

Line deschise pachetul. Înăuntru erau o pereche de 
pantalonași și alte haine de bebeluşi. Inainte să se uite bine la 
ele, se auzi iar soneria. Se duse să deschidă și reveni însoţită de 
Nils Hammer, Torunn Borg, Espen Mortensen și Christine Thiis. 
Hammer adusese un buchet de baloane și un ursuleț uriaș, pe 
care îl așeză pe un scaun, în timp ce Christine Thiis împachetase 
un covoraș de joacă cu figurine ce scoteau diverse sunete. 

Pe masă apărură prăjituri și cafea. 

Ingrid își roti ochii și ai fi zis că stă să plângă, însă afișă ceea 
ce părea să fie un zâmbet. 

— Pot să o țin un pic? întrebă Hammer. 

— Vreau să fac o poză, răspunse Line, ridicând aparatul de 
fotografiat. 

Îngenunche în faţa tatălui ei, în timp ce Hammer rămase în 
picioare în spatele ei făcând diverse sunete ca să-i atragă 
atenţia lui Ingrid. 

— Fă una și cu telefonul meu, o rugă Wisting, scoțând cu grijă 
mobilul din buzunarul pantalonilor. 


începu să sune chiar când era pe punctul să-l dea din mână. 
Ingrid începu să plângă, iar Line o ridică din braţele lui și i-o 
dădu lui Hammer. 

Wisting luă telefonul cu el în bucătărie și răspunse când 
ajunse în cadrul ușii. 

— Avocatul Olav Muller la telefon, auzi el printre râsetele 
oaspeților din camera de zi. 

— Mulţumesc pentru ajutor, răspunse Wisting. 

— Vă deranjez? se interesă tânărul avocat. 

— Este în regulă, îl asigură Wisting. Ce s-a întâmplat? 

În sufragerie, Hammer scotea sunete ciudate, făcându-i pe 
toți să râdă, mai puţin pe Ingrid. 

— Vă sun în legătură cu Dan Roger, răspunse Muller. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit. 

Wisting se retrase în bucătărie. 

— Ce aţi spus? 

— A murit aseară din cauza unei supradoze, preciza Muller. M- 
am gândit că aţi dori să știți. 

Wisting simţi nevoia să se așeze. Mesajul venise atât de 
fulgerător, încât simţea că îl cuprinde ameteala. Nu era surprins 
că așa urma să părăsească Dan Roger Brodin lumea celor vii, 
dar nu-și închipuise că avea să se întâmple atât de curând. Era o 
posibilitate pe care o ignorase. 

| se învârteau în minte o mulțime de întrebări, dar Wisting se 
rezumă la a-i mulțumi pentru informaţie. Stătu puţin ca să-și 
revină. Să poată asimila ideea că, dacă Brodin s-ar mai fi aflat în 
arest, atunci ar fi fost încă în viaţă. 

O explozie de râsete ce răsunau în camera de zi îl trezi din 
mijlocul gândurilor sumbre. 

— Bunicule! strigă Hammer. Schimbare de scutece! 

Wisting lăsă telefonul pe masa de la bucătărie. 

— Sosesc! zâmbi el și li se alătură celorlalți. 


violin