John Grisham — Mediatorul

JOHN 
GRISHAM 


m MEDIATORUL 


- MEDIATORUL - 


JOHN GRISHAM 


MEDIATORUL 


Titlul original: The Broker 
Traducere din limba engleză Stela Corneşanu 


WOW OOA DUP UN=R 


- JOHN GRISHAM - 
Cuprins 


- MEDIATORUL - 
NOTA AUTORULUI 


- JOHN GRISHAM - 


1 


În ceasurile de pe urmă ale unei preşedinţii sortite a fi 
cea mai neînsemnată în ochii istoricilor, poate de la cea a 
lui William Henry Harrison (treizeci şi una de zile de la 
învestire la deces), Arthur Morgan împărțea Biroul Oval cu 
cel din urmă prieten pe care îl mai avea, cumpănind 
ultimele decizii pe care urma să le ia. Avea impresia că o 
dăduse în bară cu toate hotărârile pe care le luase în ultimii 
patru ani şi nu era foarte sigur că ar fi putut îndrepta 
cumva lucrurile în ceasul al doisprezecelea. Nici prietenul 
său nu era tocmai convins de asta, dar, ca de obicei, nu 
vorbea mult şi oricum spunea doar ce voia preşedintele să 
audă. 

Deciziile care urmau a fi luate priveau graţierile - apeluri 
disperate primite din partea unor hoţi, escroci şi mincinoşi, 
unii dintre aceştia aflaţi încă în închisoare, alţii care nici 
măcar nu fuseseră întemnițați, dar doreau să le fie 
reabilitat numele şi să se bucure din nou de drepturile care 
le erau atât de dragi. Toţi pretindeau că sunt fie prieteni, 
fie prieteni ai unor prieteni sau susţinători înfocaţi ai 
preşedintelui, însă numai câţiva dintre ei avuseseră ocazia 
până atunci să îşi exprime sprijinul faţă de acesta. Ce trist 
era că după patru ani zbuciumaţi, în care fusese liderul 
lumii libere, nu va rămâne în urmă decât un teanc 
nenorocit de cereri ale unei adunături de escroci. Cărora 
dintre aceşti hoţi trebuia să le permită să fure din nou? 
Asta era marea întrebare la care trebuia să răspundă 
preşedintele, acum când orele se târau una după alta. 

Critz, ultimul său prieten, era un vechi confrate de la 
Universitatea Cornell, pe vremea aceea Morgan aflându-se 
în fruntea consiliului studenţilor, iar Critz ocupându-se cu 
îndesarea în urnă a voturilor favorabile lui. În ultimii patru 
ani, Critz fusese, pe rând, purtător de cuvânt, şef de 
cabinet, consilier pe probleme de siguranţă naţională şi 
chiar secretar de stat, însă nu rezistase decât trei luni în 


5 


- MEDIATORUL - 


această funcţie, fiind demis de urgenţă în momentul în care 
stilul unic adoptat de Critz în diplomaţie fusese cât pe-aci 
să dea naştere celui de-la treilea război mondial. Ultima 
dată fusese numit într-o funcţie în luna octombrie a anului 
trecut, în săptămânile infernale de dinainte de măcelul 
realegerilor. Cum sondajele îl plasau pe preşedintele 
Morgan în coada clasamentului în cel puţin patruzeci de 
state, Critz preluase frâiele campaniei, reuşind să piardă şi 
voturile din restul ţării, cu excepţia, discutabilă, a statului 
Alaska. 

Fuseseră nişte alegeri istorice; până atunci niciun 
preşedinte care candidase pentru un nou mandat nu 
obținuse atât de puţine voturi electorale. Trei, mai exact, 
toate în Alaska, singurul stat pe care Morgan nu îl vizitase, 
la sfatul lui Critz. Contracandidatul său obținuse cinci sute 
treizeci şi cinci de voturi, iar preşedintele Morgan - trei. 
Cuvintele „înfrângere zdrobitoare” nu redau nici pe departe 
ce se întâmplase. 

După numărarea voturilor, rivalul lui Morgan, fiind prost 
sfătuit, decisese să conteste rezultatele alegerilor din 
Alaska. La o adică, de ce să nu obţină toate cele 538 de 
voturi electorale? O asemenea ocazie ca un candidat să-şi 
spulbere efectiv rivalul, să-l anihileze complet nu va mai 
exista niciodată. Timp de şase săptămâni, perioadă în care 
în Alaska fuseseră intentate procese peste procese, 
preşedintele suferi şi mai mult, iar când curtea supremă a 
statului îi acordase lui cele trei voturi electorale, bău cu 
Critz, în tăcere, o sticlă de şampanie. 

Preşedintele Morgan se îndrăgostise de-a dreptul de 
Alaska, deşi obținuse doar şaptesprezece voturi în plus faţă 
de contracandidatul său. 

Ar fi trebuit să evite mai multe state. 

Pierduse chiar şi în Delaware, locul său de baştină, unde 
electoratul fusese atât de inspirat odinioară, când îl 
aşezase în scaunul de guvernator pentru opt ani 
extraordinari. Tot aşa cum el nu-şi făcuse timp să viziteze 
Alaska, rivalul său ignorase complet Delaware - nu se 

6 


- JOHN GRISHAM - 


vorbise de nicio organizaţie, nu fusese dată nicio reclamă la 
televizor, nu fusese afişat nici măcar un însemn electoral. 
Cu toate astea, obținuse 52% din voturi! 

Critz stătea într-un fotoliu de piele adânc şi ţinea în mână 
un carneţel în care erau notate o sumedenie de probleme a 
căror rezolvare nu suferea amânare. Îl urmărea pe 
preşedinte cum se deplasează încet de la o fereastra la 
alta, scrutând întunericul şi visând la ce ar fi putut fi. Era 
deprimat şi umilit. La cei cincizeci şi opt de ani ai săi, viaţa 
îi era terminată, cariera - un dezastru, iar căsnicia i se 
ducea de râpă. Doamna Morgan se mutase înapoi la 
Wilmington şi râdea de se prăpădea de ideea de a locui 
într-o căbănuţă din Alaska. În sinea lui, Critz avea mari 
dubii că prietenul său va fi în stare să-şi petreacă restul 
vieţii vânând şi pescuind, deşi perspectiva de a locui la 
3.200 de kilometri de doamna Morgan era foarte 
atrăgătoare. Ar fi putut obţine victoria în Nebraska dacă 
rafinata Primă Doamnă nu ar fi făcut o gafă, denumind 
echipa locală „Sooners”!. 

Auzi, Nebraska Sooners! 

Cât ai clipi, Morgan căzu atât de tare în sondaje în 
Nebraska şi în Oklahoma, încât nu mai putu recupera 
diferenţa. 

În Texas, ea gustă din reţeta de chili locală, care fusese 
premiată, şi începu să vomite. Fusese dusă în grabă la 
spital, un reporter înregistrând celebrele ei cuvinte: „Cum 
puteţi, înapoiaţilor, să mâncaţi aşa o porcărie împuţită?” 

Statului Nebraska îi revin cinci voturi electorale, iar 
Texasului - treizeci şi patru. Probabil că insultarea echipei 
de fotbal a fost o greşeală care ar fi fost până la urmă 
trecută cu vederea, însă niciun candidat nu ar fi putut 
surmonta handicapul unei descrieri atât de umilitoare a 
chili-ului texan. 

Ce mai campanie! Pe Critz îl tenta ideea de a scrie o 
carte, că doar trebuia să consemneze cineva dezastrul. 


1 Numele echipei de fotbal din Oklahoma, The Oklahoma Sooners (n.tr.) 
7 


- MEDIATORUL - 


Parteneriatul lor de aproape patruzeci de ani se apropia 
de sfârşit. Pe Critz îl aştepta o slujba remunerată cu 
200.000 de dolari pe an oferită de un antreprenor în 
domeniul apărării, urmând să intre în circuitul prelegerilor 
cu un tarif de 50.000 de dolari pe discurs, dacă exista vreo 
persoana atât de disperată încât să plătească o asemenea 
sumă. Işi dedicase viaţa serviciului public, iar acum era 
falit, îmbătrânea repede şi era dornic să facă bani. 

Preşedintele îşi vânduse superba casă din Georgetown 
pentru o sumă uriaşă. Cumpărase o mică fermă în Alaska, 
loc în care era evident că oamenii îl admirau. Intenţiona să- 
şi petreacă restul zilelor acolo, ocupându-şi timpul cu 
vânătoarea, pescuitul şi scriindu-şi memoriile. Oricum, 
indiferent de ceea ce urma să facă în Alaska, nu va avea 
nicio legătură cu politica şi cu Washingtonul. Nu avea să fie 
omul de stat cu cea mai mare experienţă, bătrânul 
portstindard al vreunui partid, vocea înţeleaptă a 
experienţei. Fără turnee de adio, discursuri în cadrul 
convențiilor, posturi de profesor universitar de ştiinţe 
politice. Fără bibliotecă prezidențială. Oamenii se 
pronunțaseră clar şi răspicat. Dacă ei nu-l voiau, cu 
siguranță nici el nu-i voia. 

— Trebuie să luăm o decizie cu privire la Cuccinello, 
spuse Critz. 

Preşedintele nu se clintise din dreptul ferestrei, privind în 
gol, în bezna de afară, gândindu-se tot la statul Delaware. 

— Cine? 

— Figgy Cuccinello, regizorul care a fost condamnat 
pentru că a făcut sex cu o tânără starletă. 

— Câţi ani avea? 

— Cred că cincisprezece. 

— Cam tinerică. 

— Da, aşa e. A fugit în Argentina acum zece ani, iar acum 
îi e dor de casă şi vrea să se întoarcă, să facă din nou filme 
oribile. Zice că glasul artei îl cheamă acasă. 

— Poate fetişcanele îl cheamă, de fapt, acasă. 

— Da, şi asta. 

8 


- JOHN GRISHAM - 


— Dacă ar fi avut şaptesprezece ani, mai treacă-meargă, 
dar o fată de cincisprezece ani e prea tânără pentru aşa 
ceva. 

— Oferta lui merge până la cinci milioane. 

Preşedintele se întoarse spre Critz. 

— Dă cinci milioane pe o grațiere? 

— Da, şi trebuie să se mişte repede. Banii trebuie viraţi 
din Elveţia, iar acolo e trei noaptea acum. 

— Unde ar fi transferați banii? 

— Avem conturi deschise în insule. Se rezolvă uşor. 

— Cum ar reacţiona presa? 

— Urât. 

— Întotdeauna reacţionează aşa. 

— De data asta, ar reacţiona foarte urât. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de presă, zise 
Morgan. 

— Atunci de ce-ai întrebat? vru să spună Critz. 

— Banii pot fi depistaţi? întrebă preşedintele, întorcându- 
se spre geam. 

— Nu. 

Preşedintele începu să-şi scarpine ceafa cu mâna stângă, 
obicei pe care îl avea când îşi bătea capul cu luarea unei 
decizii dificile. Cu zece minute înainte de a fi cât pe ce să 
arunce o bombă atomică în Coreea de Nord, se scărpinase 
până îşi zdrelise pielea şi-i ţâşnise sânge pe gulerul cămăşii 
albe. 

— Răspunsul este negativ. O fată de cincisprezece ani 
este prea tânără pentru aşa ceva. 

Artie Morgan, fiul preşedintelui, dădu buzna în încăpere 
fără să bată la uşă, cu o Heineken în mână şi cu un vraf de 
hârtii în cealaltă. 

— Tocmai am vorbit cu CIA, anunţă el nonşalant. 

Era îmbrăcat cu nişte blugi prespălaţi şi nu purta şosete. 

— Maynard vine încoace. 

Aruncă hârtiile pe birou şi ieşi din camera, trântind uşa. 

„Artie ar lua cele 5 milioane de dolari fără să clipească, 
îşi zise Critz, indiferent ce vârstă avea fata.” 

9 


- MEDIATORUL - 


Artie nu considera că o fată de cincisprezece ani era prea 
fragedă. Preşedintele ar fi putut câştiga alegerile în Kansas 
dacă Artie nu ar fi fost prins cu trei majorete într-o cameră 
de motel din Topeka, cea mai mare dintre ele având 
şaptesprezece ani. Un procuror pompos renunţase în cele 
din urmă la acuzaţii - la două zile de la alegeri - când toate 
cele trei fete semnaseră declaraţii în care susțineau că nu 
făcuseră sex cu Artie. Dar asta urmau să facă; de fapt, 
chiar înainte ca ei să înceapă să îşi facă de cap, mama 
uneia dintre fete bătuse la uşa camerei, prevenind astfel o 
orgie. 

Preşedintele stătea în balansoarul lui de piele şi se 
prefăcea că răsfoieşte nişte hârtii neînsemnate. 

— Ce se mai aude cu Backman? întrebă el. 


În cei optsprezece ani de când era director la CIA, Teddy 
Maynard fusese de mai puţin de zece ori la Casa Albă. 
Niciodată însă la cină (refuza mereu din motive de 
sănătate) şi nici măcar o dată pentru a saluta vreun mahăr 
străin (puţin îi păsa). Pe vremea când putea merge, mai 
trecea din când în când să discute cu cel care ocupa fotoliul 
prezidenţial şi, eventual, cu unul-doi dintre cei însărcinaţi 
cu elaborarea politicilor. De când era însă țintuit în scaunul 
cu rotile, purta conversațiile cu Casa Albă prin telefon. De 
două ori se întâmplase chiar ca un vicepreşedinte să fie dus 
la Langley pentru a se întâlni cu Maynard. 

Singurul avantaj pe care îl prezenta faptul că era într-un 
scaun cu rotile era că putea pleca, sta sau face exact ce 
avea chef. Nimeni nu voia să forţeze un bătrân infirm să 
facă ceva. 

Fusese spion timp de aproape cincizeci de ani, dar acum 
prefera luxul de a putea privi direct în urma sa, nu pe furiş, 
când mergea undeva. Se deplasa la bordul unei furgonete 
albe, care nu avea niciun fel de însemne, cu geamuri 
antiglonţ şi caroserie din plumb. In spatele şoferului, 
înarmat până în dinţi, stăteau doi băieţi, înarmaţi, la rândul 
lor, până-n dinţi. Scaunul cu rotile era fixat în podea, în 

10 


- JOHN GRISHAM - 


partea din spate a maşinii, orientat spre înapoi, astfel încât 
Teddy să vadă maşinile din urma lor, fără a putea fi zărit 
Erau însoţiţi de două furgonete albe, orice încercare 
imprudentă a cuiva de a se apropia de director urmând a fi 
anihilată pe loc. Nu era de aşteptat însă nicio astfel de 
tentativă. Aproape toată lumea credea că Teddy Maynard 
fie era mort, fie îşi trăia ultimele zile într-un azil secret unde 
erau trimişi să moară spionii bătrâni. 

Asta voia Teddy să se creadă. 

Era acoperit cu o pătura groasa de culoare gri, fiind 
îngrijit de Hoby, ajutorul său fidel. Furgoneta se deplasa pe 
şoseaua de centură cu o viteză constantă de 95 de 
kilometri pe oră; Teddy sorbea ceai verde, care îi era turnat 
dintr-un termos de către Hoby, şi urmărea maşinile din 
spatele lor. Hoby era aşezat pe un taburet din piele, făcut 
special pentru el. 

Teddy mai luă o gură de ceai, apoi întreba: 

— Unde e Backman acum? 

— In celula lui, răspunse Hoby. 

— lar oamenii noştri sunt la director? 

— Sunt la el în birou, aşteaptă. 

Teddy mai luă o înghiţitură de ceai din paharul de hârtie 
pe care îl ţinea în căuşul palmelor. Mâinile îi erau fragile, cu 
vene proeminente, albe ca laptele, de parcă erau deja 
moarte şi aşteptau răbdătoare să le urmeze şi restul 
corpului. 

— În cât timp îl putem scoate din ţară? 

— Cam în patru ore. 

— Planul e pus la punct? 

— Totul e pregătit. Aşteptam să ni se dea undă verde. 

— Sper că idiotul o să fie de partea mea. 


Critz şi idiotul se holbau la pereţii Biroului Oval, tăcerea 
apăsătoare fiind întreruptă din când în când de câte o 
remarcă la adresa lui Joel Backman. Trebuiau să vorbească 
despre ceva, fiindcă niciunul nu avea de gând să spună la 
ce se gândeşte de fapt. 

11 


- MEDIATORUL - 


Era posibil aşa ceva? 

Chiar asta era sfârşitul? 

Patruzeci de ani. De la Universitatea Cornell la Biroul 
Oval. Totul se terminase atât de brusc, încât nu avuseseră 
destul timp să se pregătească cum trebuie pentru aşa 
ceva. Contaseră pe încă patru ani. Patru ani de glorie, în 
care urmau să pună cu grijă bazele moştenirii pe care 
aveau s-o lase, plecând apoi ca nişte eroi. 

Deşi era târziu, afară părea că se întunecă şi mai tare. 
Ferestrele care dădeau spre grădina de trandafiri erau 
negre. Aproape că putea fi auzit ticăitul ceasului de 
deasupra şemineului, care marca neîntrerupt 
numărătoarea inversă. 

— Cum o să reacționeze presa dacă îl graţiez pe 
Backman? întrebă din nou preşedintele. 

— O să-şi iasă din minţi. 

— Ar fi distractiv. 

— Nu vei mai fi aici. 

— Aşa e. 

A doua zi, la prânz, după ce urma să aibă loc transferul 
puterii, va evada din Washington la bordul unui avion 
particular (proprietatea unei companii petroliere), 
îndreptându-se spre vila unui vechi prieten, situata pe 
insula Barbados. La cererea lui Morgan, din vilă fuseseră 
scoase televizoarele, aranjase să nu primească niciun fel de 
ziare sau reviste şi toate telefoanele fuseseră deconectate. 
Cel puţin o lună nu va intra în contact cu nimeni, nici măcar 
cu Critz şi mai ales nu cu doamna Morgan. Nu-i păsa dacă 
Washingtonul ar fi fost mistuit de flăcări. De fapt, în 
adâncul sufletului spera ca acest lucru să se întâmple. 

După sejurul în Barbados, se va îndrepta spre cabana sa 
din Alaska, unde va continua să ignore lumea, aşteptând să 
treacă iarna şi să vină primăvara. 

— Ar trebui să-l graţiem? întrebă preşedintele. 

— Probabil, spuse Critz. 

Preşedintele începuse să vorbească la plural, lucru pe 
care îl făcea în mod invariabil atunci când trebuia să ia o 

12 


- JOHN GRISHAM - 


decizie care era posibil să nu fie pe placul opiniei publice. 
Când era vorba de decizii uşoare, folosea mereu singularul. 
In momentul în care avea nevoie de sprijin, mai ales atunci 
când avea nevoie de cineva pe care să arunce vina, lărgea 
procesul decizional, incluzându-l pe Critz. 

De patruzeci de ani, Critz era mereu ţapul ispăşitor şi, 
deşi acesta se obişnuise cu ideea, ajunsese să se cam 
sature. Spuse: 

— Mai mult ca sigur că fără Joel Backman n-am fi fost 
aici. 

— Poate ai dreptate, zise preşedintele. 

Susţinuse întotdeauna că fusese ales datorita campaniei 
sale geniale, personalităţii charismatice, felului 
extraordinar în care reuşea să pună punctul pe i” şi 
viziunii clare asupra Americii. Era aproape şocant că 
admitea în sfârşit că îi datora ceva lui Backman. 

Dar Critz era prea hârşâit şi prea obosit ca să îl mai 
şocheze ceva. 

In urmă cu şase ani, scandalul Backman afectase o mare 
parte din Washington, în cele din urmă punând într-o 
lumină negativă instituţia prezidenţială. Onoarea unui 
preşedinte popular fusese pătată, deschizându-i-se astfel 
calea lui Arthur Morgan, care cu chiu, cu vai ajunsese 
preşedinte. 

Acum că pleca din Casa Albă cu coada între picioare, îi 
plăcea la nebunie ideea unei ultime palme date doar din 
capriciu elitei politice din Washington, care îi întorsese 
spatele timp de patru ani. Graţierea lui Joel Backman ar 
zgudui zidurile tuturor firmelor din D.C. şi ar şoca presa, 
care ar intra în febra comentariilor. Lui Morgan îi surâdea 
ideea. In timp ce el s-ar bronza în Barbados, Washingtonul 
ar fi din nou paralizat, congresmenii cerând audieri peste 
audieri, procurorii dând reprezentații pentru camerele de 
luat vederi, iar nesuferiţii de la ştiri ar turui la nesfârşit. 

Preşedintele zâmbi în întuneric. 


13 


- MEDIATORUL - 


Când se aflau pe podul Arlington Memorial, care traversa 
râul Potomac, Hoby îi umplu din nou directorului cana cu 
ceai verde. 

— Mulţumesc, susură Teddy. Ce-o să facă băiatul nostru 
mâine, după ce va părăsi Casa Albă? întrebă. 

— O să fugă din ţară. 

— Ar fi trebuit s-o facă mai de mult. 

— Vrea să stea o lună în Caraibe, să-şi lingă rănile, să 
ignore lumea şi să stea bosumflat, aşteptând să-l bage 
cineva în seamă. 

— Şi doamna Morgan? 

— Ea e deja în Delaware, joacă bridge. 

— Se despart? 

— Dacă-i deştept. Cine ştie?! 

Teddy sorbi cu grijă din ceai. 

— Şi cum îl putem avea la mână pe Morgan dacă se 
opune? întrebă el. 

— Nu cred că o s-o facă. Discuţiile preliminare au decurs 
bine. Critz pare a fi de partea noastră. Acum vede lucrurile 
mai limpede decât Morgan. Critz ştie că, dacă n-ar fi fost 
scandalul Backman, n-ar fi văzut ei Biroul Oval. 

— Revenind, cu ce-l putem avea la mână dacă se opune? 

— Cu nimic, la drept vorbind. O fi el idiot, dar e „curat”. 

Din Avenue Constitution, maşina coti în 18th Street, la 
puţin timp intrând pe poarta estica a Casei Albe. Din beznă 
apărură bărbaţi înarmaţi cu arme automate, apoi furgoneta 
fu oprită de agenţi ai Serviciului Secret, îmbrăcaţi în 
trenciuri negre. Se rostiră parole, staţiile de emisie-recepţie 
păcăniră şi, după câteva minute, Teddy fu coborât din 
maşină. Se efectuă o percheziţie sumara a scaunului cu 
rotile, însă în afara bătrânului infirm şi înfofolit nu se găsi 
nimic. 


Artie, de data asta fără Heineken şi tot fără să bată la 
uşă, îşi îţi capul şi zise: 
— A venit Maynard. 
— Aşa deci, trăieşte. 
14 


- JOHN GRISHAM - 


— De-abia îşi mai duce zilele. 

— Pofteşte-l înăuntru! 

Hoby şi un agent pe nume Priddy intrară şi ei în Biroul 
Oval, în spatele scaunului cu rotile. Preşedintele şi Critz le 
urară bun venit oaspeţilor, invitându-i să ia loc în 
anticameră, în faţa şemineului. Dacă Maynard evita vizitele 
la Casa Albă, Priddy practic locuia acolo, punându-l la 
curent în fiecare dimineaţă pe preşedinte cu privire la 
chestiunile ce ţineau de serviciile de informaţii. 

Se făcură comozi, Teddy aruncând o privire de jur 
împrejurul încăperii, părând să caute microfoane şi 
dispozitive de ascultat. Era aproape sigur că nu exista 
niciunul, această practică fiind abolită odată cu Watergate. 
Nixon împânzise Casa Albă cu atâtea microfoane, încât ar fi 
putut ajunge pentru un orăşel, dar, desigur, plătise pentru 
faptele sale. Teddy, în schimb, purta un microfon asupra 
lui. Ascuns cu mare grijă deasupra osiei scaunului său, la 
doar câţiva centimetri sub şezut, era un dispozitiv de 
înregistrare foarte puternic care urma să imprime fiecare 
sunet auzit în următoarele treizeci de minute. 

Încercă să-i zâmbească preşedintelui Morgan, deşi, de 
fapt, ar fi vrut să-i zică ceva de genul: „Eşti, categoric, cel 
mai limitat politician pe care îl cunosc. Numai în America e 
posibil ca un cretin ca tine să ajungă în vârf.” 

Preşedintele Morgan îi zâmbi lui Teddy Maynard, însă i-ar 
fi spus cam aşa ceva: „Trebuia să te dau afară acum patru 
ani. Agenţia pe care o conduci a fost mereu o ruşine pentru 
tara asta”. 

Teddy: „Am fost şocat când am văzut că ai reuşit să 
câştigi alegerile într-un stat, darămite cu şaptesprezece 
voturi diferenţa”. 

Morgan: „N-ai putea pune mâna pe un terorist nici dacă 
şi-ar da anunţ la mica publicitate”. 

Teddy: „Noroc la pescuit! O să prinzi chiar mai puţini 
crapi decât voturile pe care le-ai obţinut”. 

Morgan: „De ce n-ai dat pur şi simplu ortu' popii, aşa 
cum îmi promisese toată lumea?” 

15 


- MEDIATORUL - 


Teddy: „Preşedinţii sunt trecători, eu sunt veşnic aici”. 

Morgan: „Critz a vrut să te păstrăm în funcţie. 
Mulţumeşte-i pentru slujba pe care o ai. Eu ţi-aş fi dat un 
şut în fund la două săptămâni de la ceremonia de 
învestire”. 

Critz rupse tăcerea: 

— Doreşte cineva cafea? 

Răspunsul lui Teddy fu negativ, astfel că, odată stabilit 
acest lucru, Hoby şi Priddy refuzară la rândul lor. Şi, fiindcă 
CIA nu voia cafea, preşedintele Morgan spuse: 

— Da, neagră cu două cubuleţe de zahăr. 

Critz îi făcu semn unei secretare care aştepta în cadrul 
unei uşi laterale întredeschise. Se întoarse spre ceilalţi şi le 
spuse: 

— Nu avem foarte mult timp la dispoziţie. 

Teddy zise dintr-o suflare: 

— Am venit să discutăm despre Joel Backman. 

— Da, de asta ai venit, întări preşedintele. 

— După cum ştiţi, continuă Teddy, aproape ignorându-l 
pe preşedinte, domnul Backman a intrat la puşcărie fără să 
sufle un cuvinţel. E şi acum în posesia unor secrete care, la 
drept vorbind, ar putea pune în pericol siguranţa naţională. 

— Nu-l puteţi omori! izbucni Critz. 

— Ne este interzis să ucidem cetăţeni americani, 
domnule Critz. Acest lucru este împotriva legii. Preferăm să 
lăsăm pe altcineva să se ocupe de această problema. 

— Nu înţeleg, zise preşedintele. 

— lată care este planul: dacă îl graţiaţi pe domnul 
Backman, iar el acceptă să fie eliberat, îl vom scoate din 
ţară în câteva ore. Trebuie să fie de acord să-şi petreacă 
restul vieţii ascunzându-se, ceea ce n-ar trebui să fie o 
problemă din moment ce sunt destui care vor să-l vadă 
mort şi el ştie asta. Îi vom stabili reşedinţa în altă ţară, 
probabil undeva în Europa, unde va fi mai uşor de ţinut sub 
supraveghere. Va avea o nouă identitate, va fi liber şi, cu 
timpul, lumea va uita de Joel Backman. 

— Povestea asta nu se termină aşa. 

16 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu. Vom aştepta o perioadă, cam un an, apoi vom lăsa 
să se scurgă informaţii acolo unde trebuie. Backman va fi 
găsit şi va fi omorât, iar când se va întâmpla lucrul ăsta, 
multe dintre întrebările noastre îşi vor fi găsit răspunsul. 

Teddy făcu o pauză lungă, uitându-se la Critz, apoi la 
preşedinte. În momentul în care fu convins că nu mai 
înțelegeau nimic, adăugă: 

— Planul este foarte simplu, domnilor. Totul se rezumă la 
cine îl va ucide. 

— Aşadar, veţi fi cu ochii pe el? întreba Critz. 

— Îi vom urmări fiecare mişcare. 

— Cine îi vrea pielea? întrebă preşedintele. 

Teddy îşi încrucişă mâinile cu vene proeminente, se lăsă 
puţin pe spate, apoi privi peste vârful nasului său lung, ca 
un profesor care se adresează micilor săi elevi din clasa a 
treia. 

— Cine ştie? Poate ruşii, chinezii, israelienii... E posibil să 
fie şi alţi amatori. 

Bineînţeles că mai erau şi alţii, dar nimeni nu se aştepta 
ca Teddy să spună tot ce ştia. Niciodată nu făcea şi nu ar fi 
făcut aşa ceva, indiferent cine era preşedinte sau cât timp 
îi mai rămăsese până la expirarea mandatului. Tot aşa cum 
veneau preşedinţii, aşa şi plecau; unii rămâneau patru ani, 
alţii - opt. Unii adorau spionajul, alţii erau preocupaţi de 
rezultatele ultimelor sondaje. Morgan nu se pricepea 
absolut deloc la politica externă şi, fiindcă ştia că mai era 
preşedinte doar pentru câteva ore, Teddy nu avea de gând 
să divulge mai mult decât era necesar pentru a obţine 
amnistierea lui Backman. 

— De ce-ar accepta Backman un astfel de târg? întrebă 
Critz. 

— Poate n-o să-l accepte, răspunse Teddy, dar a stat la 
carceră timp de şase ani. Asta înseamnă douăzeci şi trei de 
ore pe zi petrecute într-o celulă minusculă şi o oră pe zi la 
lumina soarelui. Duş face de trei ori pe săptămână, iar 
mâncarea e proastă, se zice că a slăbit treizeci de 
kilograme. Am auzit că n-o duce prea bine. 

17 


- MEDIATORUL - 


În urmă cu două luni, după înfrângerea totală obţinută în 
alegeri, Teddy pusese la cale planul privind graţierea şi 
trăsese nişte sfori, astfel încât condiţiile de trai ale lui 
Backman să se înrăutăţească vizibil. Temperatura din 
celulă fusese micşorată cu zece grade, astfel că în ultima 
lună avusese o tuse violentă. Mâncarea sa, care putea fi cel 
mult numită „insipidă”, fusese trecută de două ori prin 
mixer şi îi fusese servită rece. Apa de la toaletă funcţiona 
doar din an în Paşti, iar paznicii îl trezeau noaptea din somn 
la te miri ce ore. Dreptul de a da telefoane îi fusese revocat 
şi dintr-o dată nu mai avusese acces la biblioteca de ştiinţe 
juridice unde obişnuia să studieze de două ori pe 
săptămână. Backman, care era avocat, îşi cunoştea 
drepturile, astfel că ameninţase că va da în judecată 
închisoarea şi guvernul, însă pentru asta trebuia să 
intenteze proces. Lupta pe care o ducea îşi spunea 
cuvântul: începuse să ceară somnifere şi calmante. 

— Vreţi să-l graţiez pe Joel Backman ca să puteţi aranja 
să fie omorât? întrebă preşedintele. 

— Da, zise Teddy sec, însă nu noi vom aranja efectiv 
uciderea lui. 

— Dar va fi omorât. 

— Da. 

— lar moartea lui va fi în interesul siguranţei naţionale? 

— Sunt ferm convins de asta. 


18 


- JOHN GRISHAM - 


2 


Aripa Închisorii Federale Rudley destinată deţinuţilor 
încarceraţi în regim de izolare era formată din patruzeci de 
celule identice, de aproape patru metri pătraţi, fără 
geamuri şi gratii. Pe jos era ciment vopsit în verde, zidurile 
erau din cărămizi de zgură, uşa era din metal masiv şi avea 
o fantă îngustă în partea inferioară, pentru tăvile cu 
mâncare, precum şi un vizor mic, prin care paznicii aruncau 
din când în când o privire înăuntru. Aripa închisorii era plină 
de informatori ai guvernului, de turnători ai traficanţilor de 
droguri, de mafioţi care îşi trădaseră „familia” şi mai erau şi 
câţiva spioni - oameni care era necesar să fie ţinuţi la 
închisoare, fiindcă erau destui care de-abia aşteptau să le 
facă de petrecanie. Majoritatea deţinuţilor care aveau 
regim de protecţie la Rudley ceruseră să fie „cazaţi” în 
această aripă. 

Joel Backman tocmai încerca să aţipească când doi 
paznici îi izbiră de perete uşa celulei şi aprinseră lumina. 

— Directorul vrea să te vadă, zise unul din ei, fără a mai 
adăuga ceva. 

Străbătură în linişte preria neprimitoare a statului 
Oklahoma cu o furgonetă a închisorii, trecând pe lângă 
clădirile în care erau încarceraţi infractorii al căror regim de 
securitate nu era atât de strict, şi opriră în dreptul clădirii în 
care se afla administraţia închisorii. Backman, căruia fără 
un motiv anume i se puseseră cătuşe, fu băgat în grabă 
înăuntru, urcă două etaje, apoi străbătu un coridor lung 
până ajunse într-un birou mare, în care luminile erau 
aprinse şi unde se punea ceva la cale. Backman zări un 
ceas de perete şi observă că era aproape ora 23:00. 

Nu-l văzuse niciodată pe director, lucru obişnuit, de 
altfel. Erau multe motivele pentru care directorul nu făcea 
inspecții prin închisoare, printre care faptul că nu candida 
pentru vreo funcţie şi nici nu-l preocupa motivarea 
mulţimii. În încăpere mai erau trei bărbaţi cu figuri 

19 


- MEDIATORUL - 


serioase, îmbrăcaţi la costum. Se vedea că stătuseră de 
vorbă şi, deşi fumatul era strict interzis în clădirile 
guvernului american, pe masă trona o scrumieră plină ochi, 
iar un nor de fum gros de-l puteai tăia cu cuțitul plutea sub 
tavan. 

Fără niciun fel de prezentări, directorul spuse: 

— Luaţi loc acolo, domnule Backman. 

— E o plăcere să vă cunosc, zise Backman, uitându-se la 
ceilalţi bărbaţi care mai erau în încăpere. Care e, de fapt, 
motivul aducerii mele aici? 

— O să vorbim despre asta. 

— Scoateţi-mi, vă rog, cătuşele. Promit să nu ucid pe 
nimeni. 

Directorul închisorii pocni din degete spre paznicul care 
era mai aproape, iar acesta aduse repede cheia şi-i eliberă 
mâinile lui Backman. Paznicul ieşi apoi din încăpere, 
trântind uşa, ceea ce ]i displăcu directorului, un om extrem 
de nervos. Făcând semn cu mâna, zise: 

— Dânsul este agentul special Adair de la FBI, acesta 
este domnul Knabe, de la Departamentul de justiţie, iar 
dânsul este domnul Sizemore, tot de la Washington. 

Niciunul nu se îndreptă spre Backman, care continua să 
stea în picioare şi părea destul de confuz. Işi înclină capul în 
semn de salut, încercând să fie politicos. Eforturile nu îi fură 
răsplătite. 

— Vă rog, luaţi loc, spuse directorul, iar Backman se 
aşeză în cele din urmă pe un scaun. Mulţumesc. După cum 
ştiţi, domnule Backman, un nou preşedinte se pregăteşte 
să depună jurământul, iar preşedintele Morgan îşi face 
bagajele. In acest moment, se află în Biroul Oval, 
neputându-se hotărî dacă să vă graţieze sau nu. 

Backman fu brusc scuturat de un acces violent de tuse, 
cauzat atât de temperatura aproape polară din celula sa, 
cât şi de şocul pe care îl avusese la auzul cuvântului 
„graţiere”. 


20 


- JOHN GRISHAM - 


Domnul Knabe îi întinse o sticlă cu apă, pe care Backman 
o înghiţi cu noduri, apa prelingându-i-se pe bărbie. Reugşi în 
cele din urmă să-şi înăbuşe tuşea. 

— Graţiere? murmură. 

— Da, o grațiere care presupune anumite obligaţii din 
partea dumneavoastră 

— Dar de ce? 

— Nu ştiu, domnule Backman, şi nici nu e treaba mea să 
înţeleg ce se întâmplă. Eu sunt un simplu mesager. 

Domnul Sizemore, care fusese prezentat doar cu 
cuvintele „din Washington”, fără ca numelui să i se fi 
alăturat vreo funcţie sau apartenenţă la o organizaţie, zise: 

— Vi se propune un târg, domnule Backman. În schimbul 
graţierii, trebuie să fiţi de acord să părăsiţi pentru 
totdeauna ţara şi să trăiţi sub o identitate falsă într-un loc 
în care nu vă va putea găsi nimeni. 

„Nicio problemă din punctul ăsta de vedere”, îşi spuse 
Backman, care nici nu voia să fie găsit. 

— Dar de ce? îngăimă din nou. 

Se vedea cum sticla pe care o ţinea în mână începuse să 
tremure. 

Sizemore privi cum se clatină sticla şi-l studie pe Joel 
Backman din cap până-n picioare, uitându-se la părul tuns 
scurt, la pantofii de sport ieftini şi jerpeliţi pe care îi purta, 
la şosetele negre primite de la închisoare, şi îşi aminti cum 
arăta înainte. Îi reveni în memorie coperta unei reviste pe 
care trona Joel Backman într-un costum italienesc negru 
croit şi aranjat impecabil, ferchezuit, privind spre obiectiv 
cu o înfumurare de neegalat. Părul îi era mai lung şi mai 
închis la culoare, faţa îi era mai plină şi neridată, iar talia îi 
era proeminentă, dovada de netăgăduit a multor prânzuri 
luate la nivel înalt şi a cinelor de patru ore. li plăceau la 
nebunie vinul, femeile şi maşinile sport. Deţinea un avion, 
un iaht şi o casă în Vail şi îi plăcea să vorbească despre 
toate acestea. Pe coperta revistei, deasupra fotografiei 
sale, scria cu majuscule: „MEDIATORUL - CEL MAI 
PUTERNIC OM DIN WASHINGTON DUPA PREŞEDINTE?” 

21 


- MEDIATORUL - 


Revista cu pricina era în servieta domnului Sizemore, 
împreună cu un dosar gros cu informaţii despre Joel 
Backman. O citise în avionul cu care venise de la 
Washington la Tulsa. 

Conform articolului din revistă, la acea vreme veniturile 
anuale ale mediatorului erau estimate la peste 10 milioane 
de dolari, şi Backman dăduse dovada de modestie faţă de 
reporter. La firma sa de avocatură lucrau două sute de 
avocaţi - puţini, după standardele Washingtonului - însă, 
fără îndoială, era cea mai puternică în cercurile politice. Era 
o maşină de făcut lobby, nu un loc în care îşi practică 
meseria avocaţi adevăraţi. Era mai degrabă un bordel 
pentru firmele prospere şi pentru guvernele străine. 

„Vai, cum decad cei puternici!” îşi zise domnul Sizemore, 
privind cum se zgâlţâie sticla. 

— Nu înţeleg, şopti Backman. 

— Nu avem timp de explicaţii, spuse domnul Sizemore. E 
un târg care se va face rapid, domnule Backman. Din 
păcate, nu aveţi timp să cântăriţi lucrurile. Trebuie să luaţi 
repede o decizie. Da sau nu. Vreţi să rămâneţi aici sau să 
vă petreceţi viaţa în cealaltă parte a lumii, sub o identitate 
falsă. 

— Unde? 

— Nu ştim, dar vom stabili acest lucru. 

— O să fiu în siguranţă? 

— Numai dumneavoastră puteţi răspunde la întrebarea 
aceasta, domnule Backman. 

Backman se gândea la ceea ce întrebase şi începu să 
tremure şi mai tare. 

— Când o să plec? întrebă încetişor. 

Vocea începuse să-i mai prindă puteri, dar era oricând 
posibil să aibă din nou un acces violent de tuse. 

— Imediat, răspunse domnul Sizemore, care preluase 
controlul întâlnirii, transformând FBl-ul, Departamentul de 
justiţie şi pe directorul închisorii în simpli spectatori. 

— Chiar acum? 

— Nu vă veţi mai întoarce în celulă. 

22 


- JOHN GRISHAM - 


— O, la naiba! exclama Backman, smulgându-le un 
zâmbet celor din încăpere. 

— Lângă celula dumneavoastră aşteaptă un gardian, 
spuse directorul. O să vă aducă orice doriţi din celulă. 

— Intotdeauna aşteaptă un gardian lângă celula mea, se 
răsti Backman la director. Dacă e gunoiul ăla sadic de 
Sloan, spuneţi-i să ia lamele mele şi să-şi taie venele. 

Toţi înghiţiră în sec şi aşteptară ca vorbele lui să se 
risipească, însă acestea brăzdară aerul poluat şi mai 
vibrară în încăpere preţ de câteva clipe. 

Domnul Sizemore îşi drese glasul, îşi mută greutatea de 
pe un picior pe altul şi spuse: 

— Domnule Backman, nişte domni aşteaptă în Biroul 
Oval. Acceptaţi oferta? 

— Preşedintele aşteaptă după mine? 

— S-ar putea spune şi aşa. 

— Imi e dator, doar eu l-am pus în scaunul de preşedinte. 

— Domnule Backman, nu e momentul să dezbatem 
asemenea probleme, zise calm domnul Sizemore. 

— Îmi întoarce serviciul pe care i l-am făcut? 

— Nu am de unde să ştiu ce gândeşte preşedintele. 

— Chiar credeţi că e capabil să gândească? 

— O să-i sun să le spun că răspunsul este negativ. 

— Staţi aşa! 

Backman goli sticla de apă şi mai ceru una. Se şterse la 
gură cu mâneca, apoi zise: 

— E un program de genul protecţia martorilor? 

— Nu este un program oficial, domnule Backman, însă 
din când în când considerăm că e necesar să mai 
ascundem pe unul, pe altul. 

— Cât de des se întâmplă să moară unul dintre cei pe 
care îi ascundeţi? 

— Nu prea des. 

— Nu prea des? Deci nu-mi garantaţi că o să fiu în 
siguranţă. 

— Nu există niciun fel de garanţii, dar şansele 
dumneavoastră sunt bune. 

23 


- MEDIATORUL - 


Backman îşi întoarse privirea spre director şi zise: 

— Câţi ani mai am de stat aici, Lester? 

Lester fusese din nou băgat în discuţie. Nimeni nu îi 
spunea „Lester”, nume pe care îl ura şi pe care evita să-l 
folosească. Pe plăcuţa de pe biroul său era inscripţionat: „L. 
Howard Cass”. 

— Paisprezece ani şi puteţi să vă adresaţi cu „domnule 
director Cass”. 

— Mai scuteşte-mă! Sunt şanse ca în trei ani să mor. 
Malnutriţia, hipotermia şi lipsa de îngrijire medicală luate 
laolaltă ar trebui să rezolve problema asta. Lester conduce 
o instituţie foarte eficientă. 

— Putem continua? întrebă domnul Sizemore. 

— Bineînţeles că accept târgul, zise Backman. Aş fi prost 
să n-o fac. 

Domnul Knabe de la Departamentul de justiţie făcu în 
sfârşit o mişcare. Deschise o servieta şi spuse: 

— Aici vă sunt actele. 

— Pentru cine lucraţi? îl întrebă Backman pe domnul 
Sizemore. 

— Pentru preşedintele Statelor Unite. 

— Ei bine, spuneţi-i că nu am votat pentru el fiindcă 
eram la răcoare, dar aş fi făcut-o, dacă aş fi putut. ŞI 
spuneţi-i, vă rog, că-i mulţumesc, da? 

— Sigur. 


Hoby turnă încă o cană de ceai verde, decafeinizat de 
data aceasta, pentru că era aproape miezul nopţii, şi i-o 
întinse lui Teddy, care, înfofolit într-o pătură, privea 
maşinile din spatele lor. Erau pe Constitution Avenue, în 
apropiere de Roosevelt Bridge şi lăsau în urmă centrul 
oraşului. Bătrânul sorbi din ceai, apoi spuse: 

— Morgan e prea tâmpit ca să vândă graţieri. Critz însă 
mă îngrijorează. 

— A fost deschis un nou cont, pe insula Nevis, acum 
două săptămâni, de o firmă obscură a lui Floyd Dunlap, zise 
Hoby. 

24 


- JOHN GRISHAM - 


— Cine e individul? 

— Unul dintre cei care au strâns fonduri pentru campania 
lui Morgan. 

— De ce tocmai pe insula Nevis? 

— E la modă acum pentru derularea activităţilor din 
paradisurile fiscale. 

— Ţinem situaţia sub control? 

— Absolut. Orice posibil transfer se va face probabil în 
următoarele patruzeci şi opt de ore. 

Teddy încuviinţă uşor şi aruncă fugitiv o privire în 
dreapta, la Kennedy Center. 

— Unde e Backman? 

— E pe punctul de a ieşi din închisoare. 

Teddy zâmbi şi sorbi din ceai. Traversară podul în linişte, 
iar când râul Potomac rămase în urmă, zise: 

— Cine o să-l lichideze? 

— Chiar contează? 

— Nu, dar va fi plăcut să urmărim concursul. 


Joel Backman, îmbrăcat într-o uniformă militară kaki 
uzată, dar apretată şi călcată, de pe care fuseseră 
îndepărtate toate însemnele, încălţat cu bocanci negri 
lustruiţi şi purtând un hanorac bleumarin gros, a cărui 
glugă şi-o strânsese bine în jurul feţei, părăsea ţanţoş 
închisoarea Federală Rudley la cinci minute după miezul 
nopţii, cu paisprezece ani înainte de termen. Fusese închis 
acolo, la carceră, timp de şase ani, iar acum, la plecare, 
ducea cu el un sac de iută mic, în care avea câteva cărţi şi 
fotografii. Nu privi în urmă. 

Avea cincizeci şi doi de ani, era divorţat, falit, răcise 
complet relaţiile cu doi dintre cei trei copii ai săi şi fusese 
uitat de toţi prietenii. Nici măcar unul dintre ei nu-şi dăduse 
osteneala să mai corespondeze cu el după primul an de 
detenţie. O veche iubită, una dintre nenumăratele 
secretare după ale căror fuste fugise prin birourile sale 
luxoase, îi scrisese timp de zece luni, până când apăruse un 
articol în The Washington Post în care se afirma că FBl-ul 

25 


- MEDIATORUL - 


ajunsese la concluzia că era puţin probabil ca Joel Backman 
să-şi fi văduvit firma şi clienţii de milioane de dolari, aşa 
cum se vehiculase iniţial. Şi cine vrea să fie prieten prin 
corespondenţă cu un avocat falit, aflat în închisoare? Dacă 
ar fi fost vorba de unul bogat, poate ar fi fost altceva. 

Mama lui îi scria din când în când, dar avea nouăzeci şi 
unu de ani şi trăia într-un azil modest de lângă Oakland, 
aşa că fiecare scrisoare pe care o primea de la ea îi făcea 
impresia că e ultima. li scria mamei o dată pe săptămână, 
dar se îndoia că aceasta mai poate citi şi era aproape sigur 
că niciunul dintre angajaţii azilului nu avea timp sau chef să 
i le citească. Ea îi mulțumea mereu pentru scrisoare, dar nu 
făcea niciodată referire la ceea ce îi scrisese. li trimitea 
mamei felicitări la ocaziile speciale. Într-una dintre scrisori, 
mama sa îi mărturisise că era singurul care îşi amintise de 
ziua ei. 

Bocancii erau foarte grei. Pe când bocănea pe trotuar, îşi 
dădu seama că în ultimii şase ani purtase doar şosete, 
niciodată pantofi. Ce chestii îţi aminteşti atunci când 
lucrurile se schimbă brusc! Oare când purtase ultima oară 
bocanci? Şi când o să poată oare să arunce cât colo 
blestemaţii ăia de bocanci? 

Se opri o clipă şi îşi îndreptă privirea spre cer. Timp deo 
oră pe zi i se permisese să se plimbe în aer liber, pe un 
petic mic de iarbă. Intotdeauna singur şi mereu sub 
supravegherea unui gardian, de parcă el, Joel Backman, 
fost avocat care nu trăsese niciodată cu arma, ar fi putut 
pe nepusă masă să aibă un acces de furie, să devină 
periculos şi să nenorocească pe cineva. Aşa-zisa grădină 
era mărginită de un gard din plasă metalică având 
înălţimea de trei metri, deasupra căruia era sârmă 
ghimpată. După gard era un canal de scurgere gol, în 
spatele căruia se întindea, până în Texas, bănuia el, preria, 
în care nu creştea niciun fel de copac. 

Era însoţit de domnul Sizemore şi de agentul Adair, care 
îl conduseră la un vehicul de teren verde-închis, care, deşi 
nu avea niciun fel de însemne, se vedea de la o poştă că 

26 


- JOHN GRISHAM - 


aparţine guvernului. Joel se urcă pe bancheta din spate, 
singur, şi începu să se roage. Işi închise ochii, scrâşni din 
dinţi şi îl rugă pe Dumnezeu să facă să pornească motorul, 
să se mişte roţile, să se deschidă porţile închisorii şi să fie 
de ajuns actele pe care le avea. „Te rog, Doamne, nu face 
glume crude! Te rog, Doamne, fă să nu fie doar unvis!” 

Douăzeci de minute mai târziu, Sizemore rupse tăcerea: 

— la spuneţi, domnule Backman, vă e foame? 

Backman încetase să se roage şi începuse să plângă. 
Deşi maşina rula de ceva vreme, el continuase să-şi ţină 
ochii închişi. Stătea lungit pe bancheta din spate, luptându- 
se cu emoţiile, bătălie pe care o pierdu însă. 

— Bineînţeles, reuşi să îngaime. 

Se ridică şi privi pe geam. Erau pe o autostradă 
interstatală şi îi trecu prin faţa ochilor un indicator verde pe 
care scria: „leşirea Perry”. Opriră în parcarea unui local în 
care se vindeau clătite, aflat la mai puţin de patru sute de 
metri de autostradă. Se zăreau camioane mari în depărtare 
şi se auzea scrâşnetul motoarelor diesel. Joel le privi o clipă 
şi ascultă zgomotul. Privi din nou spre cer, la semilună. 

— Trebuie să ne grăbim? îl întrebă pe Sizemore când 
intrară în restaurant. 

— Nu, ne încadrăm în timp, i se răspunse. 

Se aşezară la o masă de lângă geamul din faţă al 
localului şi Joel începu să se uite pe fereastră. Comandă 
friganele şi fructe, mâncare uşoară, fiindcă se temea că 
organismul său era mult prea obişnuit cu fierturile pe care 
le mânca. Conversaţia lâncezea; băieţii de la guvern erau 
programaţi să vorbească puţin şi erau incapabili să facă 
conversaţie de dragul conversaţiei. Nu că Joel ar fi fost 
interesat de ce aveau de spus. 

Se strădui să nu zâmbească. Sizemore urma să raporteze 
că Backman arunca din când în când o privire spre uşă şi 
părea să-i urmărească cu atenţie pe ceilalţi clienţi. Nu 
părea speriat, dimpotrivă. Pe măsură ce se scurgeau 
minutele, iar şocul se atenua, începu să se adapteze şi să 


27 


- MEDIATORUL - 


se însufleţească. Devoră două porţii de friganele şi bău 
patru ceşti de cafea neagră. 


Intrară pe poarta Fort Summit, de lângă Brinkley, Texas, 
la câteva minute după ora 4:00. Backman fu dus la spitalul 
bazei militare, unde îl consultară doi medici. Cu excepţia 
unei răceli, a tusei şi a faptului că avea o stare de 
slăbiciune generală, era într-o formă fizică bună. Fu dus 
apoi într-un hangar, unde fu prezentat unui anume colonel 
Gantner, care îi deveni pe loc cel mai bun prieten. In urma 
instrucţiunilor primite de la Gantner şi sub atenta lui 
supraveghere, Joel îşi schimbă hainele, îmbrăcând o 
salopetă militară verde, pe care era inscripţionat numele 
HERZOG deasupra buzunarului din dreapta. 

— Eu sunt ăsta? întrebă Joel, privind inscripţia. 

— Da, pentru următoarele patruzeci şi opt de ore, îi 
răspunse Gantner. 

— Şi ce grad am? 

— Maior. 

— Nu-i rău deloc. 

La un moment dat, în timpul acestor scurte explicaţii, 
domnul Sizemore de la Washington şi agentul Adair se 
făcură nevăzuţi, iar Joel Backman nu-i mai întâlni niciodată. 
Când începură să se ivească primele raze de soare, Joel 
intră prin trapa unui avion cargo C-130 şi îl urmă pe 
Gantner la nivelul superior, într-o cabină în care şase 
soldaţi se pregăteau de un zbor lung. 

— Stai aici, îi spuse Gantner, arătând spre un pat aflat 
aproape de duşumea. 

— Pot să întreb unde mergem? şopti Joel. 

— Da, dar nu-ți pot răspunde. 

— Eram doar curios... 

— O să te pun la curent înainte să aterizăm. 

— Şi când o să se întâmple asta? 

— Peste vreo paisprezece ore. 


28 


- JOHN GRISHAM - 


Cum nu era niciun geam, ca să poată privi afară, Joel se 
întinse în pat, îşi trase pătura până peste cap şi deja sforăia 
în momentul în care aparatul decolă. 


29 


- MEDIATORUL - 


3 


Critz dormi câteva ore, după care plecă de acasă, cu 
mult înainte ca agitația creată de ceremonia învestirii în 
funcţie a noului preşedinte să înceapă. După lăsarea serii, 
el şi soţia sa fură duşi la Londra, la bordul unuia dintre 
numeroasele avioane particulare ale noului său şef. Urma 
să petreacă două săptămâni acolo, după care avea să se 
întoarcă la „moara” cercurilor politice din Washington, în 
calitate de lobbyist, să joace un joc vechi de când lumea. 
Detesta s-o facă. Ani de zile văzuse cum învinşii trec de 
partea cealaltă a baricadei şi îşi încep o nouă carieră 
forţându-le mâna vechilor colegi, vânzându-şi sufletul oricui 
avea destui bani să cumpere influenţa pe care o aveau ei 
de vânzare. Era o treabă împuţită. Se săturase de viaţa 
politică, dar, din păcate, altceva nu ştia să facă. 

O să scrie nişte discursuri, poate chiar şi o carte, o să 
mai rămână în zonă câţiva ani, sperând că îşi va aminti 
cineva de el. Critz ştia însă cât de repede sunt daţi uitării la 
Washington cei care fuseseră odinioară la putere. 

Preşedintele Morgan şi directorul Maynard se puseseră 
de acord să aştepte douăzeci şi patru de ore până la 
anunţarea graţierii lui Backman, să lase să treacă câteva 
ore de la ceremonia de învestire. Lui Morgan nu-i mai păsa, 
doar urma să fie în Barbados la ora aceea. Critz însă nu se 
considera obligat să respecte niciun fel de înţelegere, mai 
ales una făcută cu oameni ca Teddy Maynard. După ce luă 
o cină prelungită, udată din plin cu vin, pe la 2:00, ora 
Londrei, îi dădu telefon unui corespondent al CBS la Casa 
Albă şi lăsă să transpire în linii mari graţierea lui Backman. 
După cum prevăzuse, CBS dădu pe post ştirea la ora de 
bârfe din zorii zilei, astfel că înainte de ora 8:00 ştirea 
făcuse deja înconjurul Washingtonului. 

Joel fusese grațiat necondiționat în ceasul al 
doisprezecelea! 


30 


- JOHN GRISHAM - 


Nu se cunoşteau niciun fel de detalii cu privire la 
eliberarea sa. Ultima oară când se auzise ceva despre el, 
era încarcerat într-o închisoare de maximă securitate din 
Oklahoma. 

Într-un oraş extrem de agitat, ziua începu cu vestea 
şocantă a graţierii, care captă atenţia opiniei publice, 
rivalizând cu evenimentul învestirii noului preşedinte şi cu 
prima lui zi de lucru în calitate de şef al statului. 


Firma falimentară de avocatură Pratt & Bolling îşi avea 
acum sediul pe Massachusetts Avenue, la patru străzi nord 
de Dupont Circle. Nu era o locaţie proastă, dar clădirea nu 
era nici pe departe la fel de elegantă ca vechiul sediu de pe 
New York Avenue. În urmă cu câţiva ani, când Joel 
Backman se afla la cârma firmei, care pe atunci se numea 
Backman, Pratt & Bolling, insistase să se plătească cea mai 
mare chirie din oraş pentru a putea sta în dreptul 
ferestrelor uriaşe ale imensului său birou de la etajul opt şi 
să privească de sus Casa Albă. 

De la noul sediu nu se mai vedea Casa Albă, birourile 
imense cu privelişti impresionante erau de domeniul 
trecutului, iar clădirea avea trei etaje, nu opt. Dintre cei 
două sute de avocaţi extrem de bine plătiţi nu mai 
rămăseseră decât treizeci, care de-abia răzbeau cu banii. 
Primul faliment - denumit neoficial „Backman |" - decimase 
firma, dar, în mod miraculos, partenerii nu fuseseră 
întemnițați. „Backman II” fusese urmarea a trei ani de lupte 
murdare în interiorul firmei şi de procese pe care angajaţii 
şi le intentaseră unul altuia. Avocaţilor de la firmele rivale 
le plăcea să spună că Pratt & Bolling îşi dedica mai mult 
timp intentându-şi sieşi procese decât celor pe care firma 
fusese plătită să-i dea în judecată. 

În zorii acelei zile, avocaţii de la firmele rivale rămaseră 
muţi. Joel Backman era liber. O să-şi facă, oare, din nou 
intrarea în scenă? Se va întoarce la Washington? Erau toate 
astea adevărate? Cu siguranţă că nu. 


31 


- MEDIATORUL - 


Kim Bolling era internat într-o clinică de dezalcoolizare, 
de unde urma să fie trimis direct la un spital particular de 
boli nervoase, pentru câţiva ani buni. Tensiunea 
insuportabilă în care trăise în ultimii şase ani îl făcuse să-şi 
piardă echilibrul şi nu îşi mai putea reveni. Astfel, misiunea 
de a face faţă ultimului coşmar pe care li-l rezerva Joel 
Backman căzu în sarcina lui Carl Pratt. 

Pratt fusese cel care rostise „da”-ul prin care îşi 
declarase fidelitatea, în urmă cu douăzeci şi doi de ani, 
când Backman îi propusese ca micile lor firme să-şi 
unească destinele. Pratt fusese cel care muncise fără răgaz 
timp de şaisprezece ani pentru a face curăţenie în urma lui 
Backman când firma se extindea, onorariile veneau cu 
grămada, iar toate graniţele eticii erau aruncate în aer. El 
fusese cel care se certase în fiecare săptămână cu 
partenerul său, dar care, cu timpul, ajunsese să se bucure 
de rezultatele enormului succes pe care îl repurtaseră. 

Şi tot Carl Pratt fusese cel cât pe-aci să fie la rându-i pus 
sub acuzare de guvernul federal, chiar înainte ca Joel 
Backman să ia în mod eroic toată vina asupra sa. 
Intelegerea dintre Backman şi acuzare, precum şi acordul 
prin care ceilalţi parteneri din cadrul firmei erau scoşi de 
sub acuzare s-au materializat într-o amendă de 10 milioane 
de dolari, ceea ce a dus la primul faliment - „Backman l.” 

„Dar mai bine falit decât încarcerat”, îşi spunea Pratt 
aproape zilnic. In dimineaţa aceea îşi târşâi paşii prin biroul 
său aproape gol, mormăind ceva în barbă şi încercând cu 
disperare să se convingă că ştirea nu era adevărată. Se 
aşeză în dreptul micii ferestre, privi la clădirea de cărămidă 
cenuşie de vizavi şi se întrebă cum de se putuse întâmpla 
aşa ceva? Cum putea un fost avocat/lobbyist falit, exclus 
din barou şi căzut în dizgrație, să convingă în ultima clipă 
un preşedinte care se pregătea să părăsească funcţia 
supremă în stat să-l graţieze? 

La vremea la care fusese închis, Joel Backman era 
probabil cel mai celebru delincvent dintre oamenii de 
afaceri. Toţi voiau să-l vadă spânzurat. 

32 


- JOHN GRISHAM - 


Dar, admise Pratt în sinea sa, dacă cineva din lumea asta 
putea face un asemenea miracol, acea persoană era, 
categoric, Joel Backman. 

Pratt dădu nişte telefoane preţ de câteva minute, 
contactându-şi marea reţea de bărfitori şi atotştiutori de la 
Washington. În cele din urmă, un vechi prieten, care, nu se 
ştie cum, reuşise să supravieţuiască la Casa Albă sub patru 
preşedinţi, doi din fiecare partid, îi confirmă că ştirea era 
reală. 

— Unde e? întrebă nerăbdător Pratt, de parcă Backman 
şi-ar fi putut face apariţia în D.C. dintr-o clipă în alta. 

— Nu ştie nimeni. 

Pratt îşi încuie uşa şi duse o luptă cu sine pentru a nu se 
lăsa pradă tentaţiei de a deschide sticla de votcă din birou. 
Avea patruzeci şi nouă de ani când partenerul său fusese 
condamnat la douăzeci de ani de închisoare, fără drept de 
eliberare condiţionată, şi deseori se întrebase ce o să facă 
el la şaizeci şi nouă de ani, când Backman va fi eliberat. 

În acel moment, Pratt se simţea de parcă i-ar fi fost furaţi 
paisprezece ani din viaţă. 


În sala de tribunal fusese atât de multă lume încât 
judecătorul amână cu două ore începerea audierilor, până 
când se organiză modul de împărţire a locurilor din sală, 
acest lucru căpătând oarecum prioritate. Reprezentanţii 
tuturor marilor agenţii de ştiri din ţară strigau că vor un loc 
în sală, fie pe scaun, fie în picioare. Mari ştabi de la Justiţie, 
FBI, Pentagon, CIA, NSA, Casa Albă şi de la Capitoliu făceau 
presiuni să li se pună la dispoziţie un loc în sală, toţi aceştia 
pretinzând că era în interesul lor să fie prezenţi la linşarea 
lui Joel Backman. În momentul în care acuzatul îşi făcu 
intrarea în sala în care domnea o atmosferă tensionată, 
mulţimea înlemni, singurul sunet care se mai auzi fiind cel 
făcut de tastatura stenografului tribunalului. 

Backman fu dus la masa apărării, unde mica lui armată 
de avocaţi făcu zid în jurul lui, de parcă se aştepta ca 
mulţimea să tragă în el. N-ar fi fost de mirare, chiar dacă 

33 


- MEDIATORUL - 


masurile de securitate luate rivalizau cu cele ocazionate de 
o vizită prezidenţială. În primul rând din spatele mesei 
apărării stăteau Carl Pratt şi în jur de doisprezece parteneri 
sau viitori foşti parteneri ai lui Backman. Fuseseră 
percheziţionaţi, din cap până în picioare, şi pe bună 
dreptate. Deşi îl urau din toată fiinţa, îşi puneau nădejdea 
în el, fiindcă, dacă înţelegerea dintre apărare şi acuzare 
cădea din cauza vreunui obstacol sau a unei divergențe de 
ultima oră, ei ar fi intrat din nou în vizorul acuzării, 
aşteptându-i procese grele. 

Măcar stăteau în primul rând, printre spectatori, nu la 
masa apărării, unde erau ţinuţi escrocii. Măcar erau în 
viaţă. In urmă cu opt zile, Jacy Hubbard, unul dintre 
partenerii lor de vază, fusese găsit mort în cimitirul 
Arlington National, înscenându-se o sinucidere, teorie pe 
care puţini o credeau. Hubbard fusese senator de Texas şi 
renunţase la Senat după douăzeci şi patru de ani pentru 
unicul motiv, nedivulgat însă, de a-şi vinde influenţa 
impresionantă pe care o avea celui care oferea mai mult. 
Bineînţeles, Joel Backman nu ar fi pierdut pentru nimic în 
lume ocazia de a prinde în plasă un peşte atât de mare, 
prin urmare cei de la Backman, Pratt & Bolling îl angajară 
pe Hubbard pentru un milion de dolari pe an, fiindcă pentru 
dragul de Jacy uşa Biroului Oval era mereu deschisă. 

Moartea lui Hubbard reuşise ca prin miracol să-l facă pe 
Joel Backman să înţeleagă punctul de vedere al guvernului. 
Obstacolele care întârziaseră negocierea înţelegerii între 
apărare şi acuzare dispărură peste noapte. Acum, Joel 
Backman nu numai că accepta sentinţa de douăzeci de ani, 
dar voia să înceapă cât mai repede ispăşirea pedepsei. Era 
nerăbdător să i se ofere regim de protecţie în închisoare. 

Avocatul guvernului era un procuror cu funcţie înaltă de 
la Departamentul de justiţie care, dată fiind mulţimea de 
spectatori, tot unul şi unul, încerca să epateze. Nu ar fi 
folosit pentru nimic în lume un cuvânt pentru a exprima 
ceva dacă putea utiliza trei, doar era multă lume prezentă. 
Se afla pe scenă, ocazie rară pentru el în cariera sa lungă şi 

34 


- JOHN GRISHAM - 


prăfuită, iar națiunea era cu ochii pe el. Îîncepu prin a citi 
capetele de acuzare pe un ton de o platitudine 
extraordinară, fiind clar pentru toată lumea că nu avea pic 
de talent artistic şi că-i lipsea în întregime flerul pentru 
spectacol, deşi nu se putea spune că nu îşi dădea toată 
silinţa. După opt minute de monolog insipid, judecătorul îl 
privi somnoros peste ochelarii de citit şi îi spuse: 

— Vă rog să vă grăbiţi, domnule, şi vorbiţi mai încet! 

Fuseseră formulate optsprezece capete de acuzare, 
pretinsele infracţiuni comise variind de la spionaj la 
trădare. După ce fuseseră citite, reieşi că lui Joel Backman i 
se puseseră în cârcă atâtea mârşăvii, încât părea că făcea 
parte din aceeaşi categorie cu Hitler. Avocatul său aminti 
de îndată Curţii şi celor prezenţi că nu fusese dovedită 
niciuna dintre acuzaţii şi că fusese prezentat doar punctul 
de vedere al uneia din părţi, şi anume al guvernului, care în 
mod evident denatura realitatea. Explică faptul că clientul 
său va pleda vinovat doar pentru patru dintre cele 
optsprezece capete de acuzare - care se refereau la 
posesie neautorizată de documente militare. Judecătorul 
citi apoi lunga înţelegere dintre apărare şi acuzare, timp de 
douăzeci de minute fiind linişte totală în sală. Artiştii din 
primul rând erau evident nemulţumiţi, înfăţişarea fiindu-le 
atât de schimonosita încât păreau alte persoane. 

Ascuns în ultimul rând, printre necunoscuţi, stătea Noel 
Backman, fiul cel mare al lui Joel. La acea vreme încă era 
unul dintre asociaţii firmei Backman, Pratt & Bolling, dar 
lucrurile aveau să se schimbe. Urmărea procesul în stare de 
şoc, fiindu-i imposibil să creadă că tatăl său, odinioară atât 
de puternic, pleda vinovat şi urma să fie îngropat în 
sistemul penal federal. 

_ Acuzatul fu condus în cele din urmă spre boxa martorilor. 
Incercă să aibă o atitudine demnă şi se întoarse spre 
judecător. Cu avocaţi de o parte şi de alta care îi şuşoteau 
în ureche, se recunoscu vinovat de patru capete de 
acuzare, apoi fu escortat la locul său. Reuşi să evite 
contactul vizual cu toată lumea. 

35 


- MEDIATORUL - 


Se stabili ca sentinţa să fie pronunţată luna următoare. 
Lui Backman i se puseră cătuşe şi fu scos din sală, fiind clar 
pentru toată lumea că nu va putea fi forţat să-şi divulge 
secretele, că va fi într-adevăr întemnițat pentru o lungă 
bucată de vreme, perioadă în care conspiraţiile sale vor 
înceta să aibă efect. Mulțimea începu să părăsească încet- 
încet sala. Reporterii obţinuseră jumătate din subiectul pe 
care îl vânau. Marii mahări de la agenţiile guvernamentale 
plecară fără un cuvânt; unii erau mulţumiţi că secretele nu 
fuseseră dezvăluite, alţii - nervoşi că fuseseră ascunse 
nişte infracţiuni. Carl Pratt şi ceilalţi parteneri aflaţi sub 
asediu se îndreptară spre cel mai apropiat bar. 

Primul reporter sună chiar înainte de 9:00. Pratt o 
avertizase deja pe secretară că erau posibile asemenea 
telefoane. Trebuia să le spună tuturor că era ocupat la 
tribunal cu nişte chestiuni ce aveau să îi răpească foarte 
mult timp, astfel că s-ar putea să nu treacă pe la birou 
câteva luni. Nu trecu mult timp şi liniile telefonice se 
blocară, astfel că o zi care se anunţase productivă se duse 
pe apa sâmbetei. Nu era avocat şi angajat din firmă care să 
nu fi lăsat totul baltă şi să şuşotească despre ce se 
întâmplase în cazul Backman. Unii stăteau cu ochii aţintiţi 
asupra uşii de la intrare, jumătate dintre ei aşteptându-se 
ca fantoma să vină să-i caute. 

Pratt stătea singur în birou, cu uşa încuiată, bea Bloody 
Mary şi urmărea ştirile ce erau difuzate non-stop la 
televiziunile prin cablu. Din fericire, fusese răpit un autocar 
cu turişti danezi în Filipine, altfel ştirea despre Joel 
Backman ar fi fost cea mai importantă. Dar i se acordase şi 
lui mare atenţie, în studio fiind aduşi tot felul de experţi, 
care, după ce erau pudraţi, erau aşezaţi în lumina 
reflectoarelor, unde turuiau la nesfârşit despre păcatele 
legendare ale lui Backman. 

Un fost director de la Pentagon numi graţierea „un 
posibil atentat la siguranţa naţională”. Un judecător federal 
aflat la pensie, arătându-şi cu vârf şi îndesat vârsta de 
nouăzeci şi ceva de ani, o numi, previzibil, „eroare 

36 


- JOHN GRISHAM - 


judiciară”. Un proaspăt senator de Vermont admise că nu 
ştia prea multe despre scandalul Backman, dar cu toate 
acestea era entuziasmat că apărea la televiziunea prin 
cablu, şi afirmă că intenţiona să ceară să se facă tot felul 
de cercetări. Un oficial al Casei Albe, asupra numelui căruia 
se păstrase tăcerea, declară că preşedintele era „destul de 
supărat” din cauza graţierii şi că intenţiona să o 
reanalizeze, mă rog, orice o fi însemnând asta. 

Şi tot aşa. Pratt îşi prepară un al doilea Bloody Mary. 

Vrând să dea lovitura, un „corespondent” - şi nu simplu 
„reporter” - făcuse nişte săpături în privinţa senatorului 
Jacy Hubbard, astfel că Pratt căută telecomanda. Dădu 
sonorul mai tare în momentul în care pe ecran apăru o 
fotografie mărită a chipului lui Hubbard. Fostul senator 
fusese găsit mort, cu un glonţ în cap, cu o săptămână 
înainte ca Backman să pledeze vinovat. Ceea ce la început 
păruse a fi sinucidere, se considerase ulterior „moarte 
suspectă”, însă nu fusese identificat niciun suspect. Pistolul 
cu care se trăsese nu era înseriat, fiind probabil furat. 
Hubbard fusese un vânător pasionat, dar nu folosise 
niciodată pistoale. Urmele de praf de puşcă de pe mâna sa 
dreaptă ridicau semne de întrebare. La autopsie, i se găsise 
în organism o cantitate foarte mare de alcool şi de 
barbiturice. Alcool era de aşteptat să se găsească, însă 
Hubbard nu lua medicamente. Fusese văzut cu câteva ore 
înainte în compania unei tinere atrăgătoare la un bar din 
Georgetown, lucru destul de obişnuit, de altfel. 

Teoria cea mai vehiculată era că tânără îi pusese în 
băutură atâtea somnifere cât era necesar pentru a-l face 
knockout, apoi îl dăduse pe mâna criminalilor profesionişti. 
Fusese transportat într-o zonă îndepărtată a cimitirului 
Arlington National, unde i se trăsese un glonţ în cap. Corpul 
neînsufleţit îşi găsi odihna eternă pe mormântul fratelui 
său, erou al Războiului din Vietnam, decorat pentru faptele 
sale. Bună încercare, însă cei care îl cunoşteau bine ştiau 
că vorbea rar despre familia sa, iar multă lume nu ştia că 
avusese un frate care murise. 

37 


- MEDIATORUL - 


Teoria ţinută sub tăcere era că Hubbard fusese ucis de 
aceleaşi persoane care voiau să îl anihileze şi pe Joel 
Backman. Ulterior, timp de câţiva ani buni, Carl Pratt şi Kim 
Bolling plătiseră sume considerabile pe gărzi de corp 
profesioniste, pentru eventualitatea în care şi numele lor se 
aflau pe lista aceea. Evident, nu se aflau. Despre afacerea 
blestemată care fi băgase la puşcărie pe Backman şi îi 
adusese moartea lui Hubbard nu mai ştia nimeni în afară 
de cei doi, astfel încât, cu timpul, Pratt o lăsă mai moale cu 
masurile de securitate pe care şi le luase, însă purta mereu 
asupra lui un pistol Ruger. 


Backman era departe, distanţa crescând cu fiecare 
minut. În mod bizar, şi el se gândea tot la Jacy Hubbard şi 
la posibilii criminali. Avea timp berechet să se gândească, 
deşi cele paisprezece ore pe care avea să le petreacă într- 
un pat de cazarmă pliant, într-un avion cargo care se 
zgâlţâia, ar fi reuşit în general să amorţească simţurile unei 
persoane normale. Pentru un fost puşcăriaş însă, care 
tocmai fusese eliberat după şase ani de încarcerare în 
regim de izolare, zborul era chiar un stimulent. 

Criminalul care îl omorâse pe Jacy Hubbard va dori foarte 
mult să îl lichideze şi pe Joel Backman şi, în timp ce era 
zgâlţâit de avionul ce zbura la 7.200 de metri, Joel îşi punea 
nişte întrebări foarte importante: Cine pledase pentru 
graţierea lui? Unde intenționau să îl ascundă? Cine erau de 
fapt „ei”? X 

La drept vorbind, erau nişte întrebări plăcute. In urmă cu 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore, întrebările pe care şi 
le punea erau: Vor să mor de inaniţie? Sau de frig? Imi 
pierd, încetul cu încetul, minţile în celula asta de trei metri 
şi jumătate pe trei metri şi jumătate? Sau mi le pierd cu 
repeziciune? O să-mi văd vreodată nepoţii? Dar oare vreau 
să-i văd? 

Îi plăceau mai mult noile întrebări, chiar dacă îl 
nelinişteau. Cel puţin va putea să se plimbe undeva pe o 


38 


- JOHN GRISHAM - 


stradă, să respire aer curat, să simtă razele soarelui şi să 
intre într-o cafenea, în care să bea o cafea tare. 

Avusese la un moment dat un client, un importator bogat 
de cocaină, care fusese prins într-o capcană a Brigăzii 
Antidrog. Clientul era un peşte atât de mare, încât agenţii 
federali îi oferiseră o viaţă nouă, sub o altă identitate şi o 
altă înfăţişare, dacă îi turna pe columbieni. Asta şi făcu, 
astfel că, după ce ieşi de sub cuțitul chirurgului estetician, 
luă viaţa de la zero în partea de nord a oraşului Chicago, 
unde avea o mică librărie. Joel trecuse pe acolo după 
câteva zile şi văzuse că clientul său purta cioc, fuma pipă şi 
părea un om cerebral, cu picioarele pe pământ. Avea o 
nouă nevastă şi trei copii vitregi, iar columbienii nu l-au 
găsit niciodată. 

Lumea e mare. Nu e aşa de greu să te ascunzi. 

Joel închise ochii, rămase nemişcat şi ascultă huruitul 
constant al celor patru motoare, încercând să se convingă 
că, indiferent unde va merge, nu va trăi ca un om hăituit. 
Se va adapta, va supravieţui, nu va trăi sub imperiul fricii. 

Puțin mai încolo, doi soldaţi povesteau în şoaptă despre 
toate fetele care le trecuseră prin pat. Îşi aminti de Mo, 
turnătorul mafioţilor, care în ultimii patru ani ocupase 
celula vecină şi care, cam douăzeci şi două de ore pe zi, era 
singurul om cu care putea să povestească. Nu-l putea 
vedea, dar se auzeau printr-o gură de aerisire. Lui Mo nu-i 
era dor de familie, prieteni, vecini, mâncare, băutură sau 
de lumina soarelui. Nu făcea altceva decât să vorbească 
despre sex. Povestea îndelung, în detaliu, despre 
escapadele sale amoroase. Mai zicea şi glume, cele mai 
deocheate care îi fusese dat lui Joel să audă. Scria chiar şi 
poezii despre foste iubite, orgii şi fantezii. 

Nu-i va fi dor de Mo şi de imaginaţia lui. 

Fără să vrea, aţipi din nou. 

Colonelul Gantner îl scutură, şoptind cu glas apăsat: 

— Domnule maior Herzog, domnule maior Herzog! 
Trebuie să stăm de vorbă. 


39 


- MEDIATORUL - 


Backman se dădu anevoie jos din pat şi îl urmă pe 
colonel de-a lungul spaţiului strâmt şi întunecat dintre 
şirurile de paturi, intrând într-o cămăruţă situată în 
apropiere de carlingă. 

— la loc, îi spuse Gantner. 

Se aşezară la o masă de metal mică. Gantner ţinea în 
mână un dosar. 

— Uite cum stă treaba. O să aterizăm cam peste o oră. 
Planul este următorul: te prefaci că îţi este rău, atât de rău 
încât, când o să ajungem, ne va aştepta o ambulanţă lângă 
zona de aterizare. Ca de obicei, autorităţile italiene vor 
analiza rapid documentele şi poate o să se uite puţin la 
tine. Probabil că nu se va întâmpla asta. Vom fi la o bază 
militară americană, unde mereu vin şi pleacă soldaţi. Am 
un paşaport pentru tine. O să vorbesc eu cu autorităţile 
italiene, apoi ambulanţa te va duce la spital. 

— Italieni ziceţi? 

— Da. Ai auzit de baza aeriană Aviano? 

— Nu. 

— Îmi închipuiam. E a Statelor Unite de când i-am izgonit 
pe germani, în 1945. E situată în partea de nord a Italiei, în 
apropiere de Alpi. 

— Sună excelent. 

— Da, nu e rău, dar să nu uităm că e o bază militară. 

— Cât o să stau acolo? 

— Nu hotărăsc eu asta. Misiunea mea este să aranjez să 
fii dus la spitalul bazei. De acolo te va lua altcineva în 
primire. la aruncă o privire peste biografia maiorului 
Herzog, pentru orice eventualitate! 

Lui Joel îi luă câteva minute să citească povestea fictivă a 
vieţii maiorului Herzog şi să memoreze datele din 
paşaportul fals. 

— Nu uita, ţi-e foarte rău şi ţi s-au administrat calmante. 
Prefă-te că eşti în comă. 

— Păi chiar am fost, timp de şase ani. 

— Vrei nişte cafea? 

— Ce oră e unde mergem? 

40 


- JOHN GRISHAM - 


Gantner îşi privi ceasul şi făcu un calcul rapid. 

— Ar trebui să aterizăm pe la 1:00. 

— Aş bea cu plăcere o cafea. 

Gantner îi dădu un pahar de hârtie şi un termos şi se 
făcu nevăzut. 

După ce bău două cafele, Joel simţi că motoarele încep 
să reducă din turație. Se întoarse în pat şi încercă să-şi ţină 
ochii închişi. 


Când avionul C-130 ateriză, o ambulanţă a forţelor 
aeriene merse în marşarier până ajunse lângă trapa din 
spate a avionului. Soldaţii se mişcau agale, majoritatea 
fiind încă pe jumătate adormiţi. Targa pe care se afla 
maiorul Herzog fu coborâtă din avion şi introdusă cu multă 
atenţie în ambulanţă. Reprezentantul autorităţilor italiene 
aflat cel mai aproape de avion stătea într-un jeep al 
armatei americane, urmărind fără tragere de inimă ce se 
întâmpla şi încercând să se încălzească. Ambulanţa 
demară, fără să se grăbească prea tare, iar după cinci 
minute maiorul Herzog fu dus la spital, unde fu izolat într-o 
cămăruţă situata la etajul doi, a cărei uşă era păzită de doi 
membri ai poliţiei militare. 


41 


- MEDIATORUL - 


4 


Spre norocul lui Backman, care însă nu avea de unde să 
ştie şi nici motiv să-i pese, preşedintele Morgan graţiase în 
ceasul al doisprezecelea şi un bătrân miliardar, care fugise 
din ţară pentru a scăpa de închisoare. Miliardarul respectiv 
era un imigrant dintr-un stat slav, căruia, în urmă cu zeci 
de ani, când venise în Statele Unite, i se oferise ocazia să-şi 
schimbe numele, astfel că alesese titlul de „ducele Mongo”. 
Ducele dăduse bani cu nemiluita pentru campania 
prezidenţială a lui Morgan. Când s-a aflat că se sustrăsese 
întreaga viaţă plăţii impozitelor, a ieşit la iveală şi faptul că 
îşi petrecuse câteva nopţi în dormitorul prezidenţial, la un 
pahar de vorbă cu preşedintele, cu care discutase despre 
acuzaţiile ce urmau a i se aduce. Conform spuselor unui 
martor la aceste discuţii prieteneşti, o pipiţă care servea 
drept nevasta cu numărul cinci a ducelui, preşedintele 
promisese că va face uz de influenţa sa la Fisc şi le va cere 
inspectorilor să oprească ancheta. Acest lucru nu se 
întâmplase însă. Nici nu apucară să iasă din tipar cele 
treizeci şi opt de pagini pline cu acuzaţiile aduse ducelui, că 
acesta, minus nevasta numărul cinci, le dădu americanilor 
cu tifla tocmai din Uruguay, din palatul în care îşi stabilise 
reşedinţa alături de cea care avea să devină în curând 
nevasta numărul şase. 

Acum voia să se întoarcă acasă, să moară demn, ca un 
adevărat patriot, şi să fie înmormântat la ferma sa cu 
animale de rasă, de lângă Lexington, Kentucky. Critz fu cel 
care bătu palma şi, la câteva minute de la graţierea lui Joel 
Backman, preşedintele Morgan îl amnistie şi pe ducele 
Mongo. 

Informaţiile despre graţieri răsuflară a doua zi (Casa 
Albă, pe bună dreptate, nu le făcuse publice), şi presa îşi 
ieşi din minţi. Cum era posibil ca un om care în douăzeci de 
ani văduvise guvernul federal de 600 de milioane de dolari, 
un escroc care merita să stea la răcoare tot restul vieţii, să 


42 


- JOHN GRISHAM - 


se întoarcă acasă la bordul avionului său imens, 
petrecându-şi ultimele zile într-o opulenţă indecentă? Ştirea 
despre Backman, deşi era una de senzaţie, avea acum 
competiţie serioasă nu numai din partea turiştilor danezi 
care fuseseră răpiți, ci şi a celui mai mare evazionist al 
Americii. 

Cu toate acestea, subiectul „Backman” era în continuare 
de actualitate, în majoritatea ziarelor importante de pe 
Coasta de Est care aveau ediţie de dimineaţă poza 
„Mediatorului” apărea undeva pe prima pagină. Multe 
dintre ele publicaseră articole lungi despre scandalul 
Backman, despre procesul său, iar acum despre graţierea 
lui. 

Carl Pratt le citi pe toate pe Internet, în biroul său imens 
şi dezordonat pe care şi-l amenajase deasupra garajului, în 
partea de nord-vest a Washingtonului. Era un loc de 
refugiu, în care se retrăgea pentru a scăpa de războaiele 
care făceau ravagii în firmă şi pentru a-i evita pe partenerii 
pe care nu îi suporta. Acolo putea bea în voie fără să îi pese 
cuiva de asta, putea să arunce cu diverse lucruri, să înjure 
şi să facă absolut tot ce avea chef, fiindcă era bârlogul lui. 

Dosarul Backman era într-o cutie de carton mare, pe care 
o ţinea ascunsă într-un dulap. Acum pusese dosarul pe 
birou şi după ani de zile îl răsfoia pentru prima oară. 
Păstrase absolut tot: articole, fotografii, notele interne, 
însemnările lui la obiect, copii ale rechizitorului şi raportul 
autopsiei lui Jacy Hubbard. 

Ce poveste nenorocită! 


În ianuarie 1996, trei tineri informaticieni pakistanezi 
făcură o descoperire uluitoare. Cei trei lucrau într-un 
apartament mic şi supraîncălzit situat la ultimul etaj al unui 
bloc de la marginea oraşului Karachi, unde legaseră între 
ele mai multe calculatoare Hewlett-Packard pe care le 
cumpăraseră cu e) subvenție guvernamentală. 
„Supercalculatorul” rezultat fu apoi conectat la un telefon 
prin satelit al armatei, extrem de sofisticat, pus la dispoziție 

43 


- MEDIATORUL - 


tot de către guvern. Întreaga operaţiune era secretă, fiind 
finanțată neoficial de armată. Obiectivul lor era simplu: să 
localizeze, apoi să încerce să acceseze un nou satelit de 
spionaj indian ce plutea la 480 de kilometri deasupra 
Pakistanului. Dacă reuşeau să se conecteze la satelit, 
sperau să poată monitoriza activitatea de supraveghere 
desfăşurată de acesta. Visau chiar să încerce să-l 
manevreze. 

Furtul de informaţii îi încântă la început, dar se dovedi a 
fi, practic, inutil. Noii „ochi” indieni făceau acelaşi lucru ca 
aceia vechi: mii de fotografii ale aceloraşi echipamente 
militare. La rândul lor, de zece ani sateliții pakistanezi 
fotografiau bazele armate indiene şi mişcările de trupe, 
astfel că aceste două ţări ar fi putut foarte bine să facă 
schimb de poze fără să afle nimic nou. 

Descoperiră însă din greşeală alt satelit, apoi altul şi 
altul. Nu erau nici pakistanezi, nici indieni şi nu aveau ce 
căuta acolo: toţi erau situaţi cam la 480 de kilometri 
deasupra Pământului şi se mişcau constant cu 192 de 
kilometri pe oră, între ei fiind o distanţă de 640 de 
kilometri. Timp de zece zile, hackerii, debordând de 
entuziasm, monitorizară traseul a cel puţin şase sateliți ce 
păreau să facă parte din acelaşi sistem, urmărindu-i cum se 
apropie încetişor dinspre Peninsula Arabică, traversează 
spaţiul aerian al Afghanistanului şi al Pakistanului şi se 
îndreaptă spre vestul Chinei. 

Păstrară tăcerea asupra descoperirii făcute şi reuşiră să 
facă rost de la armată de un telefon mai performant, 
susţinând că le era necesar pentru a termina nişte 
investigaţii privind sistemul de culegere de informaţii 
indian. După o lună de monitorizare metodică, douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru, constatară că era o 
reţea globală formată din nouă sateliți identici, toţi legaţi 
între ei şi proiectaţi cu minuţiozitate, astfel încât, cu 
excepţia celor care îi lansaseră, să fie invizibili tuturor. 

Işi botezară descoperirea „Neptun”. 


44 


- JOHN GRISHAM - 


Cele trei genii într-ale calculatoarelor îşi făcuseră studiile 
în Statele Unite. Liderul lor era Safi Mirza, care absolvise 
Universitatea Stanford şi lucrase acolo ca asistent, iar 
pentru o scurtă perioadă de timp fusese angajat în cadrul 
unei firme americane căzute în dizgrație, ce activa în 
domeniul apărării, fiind specializată pe sisteme de satelit. 
Fazal Sharif îşi făcuse masteratul în Informatică, la Georgia 
Tech. 

Cel de-al treilea membru al găştii, care era şi cel mai 
tânăr dintre ei, era Farooq Khan, el fiind cel care elaborase 
software-ul care le permisese să aibă acces la sistemul 
primului satelit Neptun. Odată intrat în sistem, Farooq 
începu să descarce informaţii secrete atât de importante 
încât cei trei realizară că sunt pe cale să intre pe un 
teritoriu minat. Satelitul înregistrase imagini clare ale 
taberelor de pregătire a teroriştilor din Afghanistan, precum 
şi ale limuzinelor ce aparţineau membrilor guvernului din 
Beijing. Neptun putea recepționa schimburile de ironii ale 
piloților chinezi aflaţi la 6.000 de metri altitudine şi putea 
să vadă cum un vas de pescuit suspect era andocat în 
Yemen. Neptun urmări un camion blindat, probabil al lui 
Castro, pe străzile Havanei, iar cei trei fură şocaţi să vadă o 
secvenţă video extrem de clară în care nimeni altul decât 
Arafat intra pe o alee din tabăra sa din Gaza, îşi aprindea o 
ţigară, apoi urina. 

Cei trei avură două nopţi albe la rând trăgând cu ochiul 
la înregistrările pe care le făceau sateliții în drumul lor 
deasupra Pakistanului. Software-ul era în engleză şi, cum 
Neptun era vădit interesat de Orientul Mijlociu, Asia şi 
China, posibilul proprietar erau Statele Unite, la mare 
distanţă în topul probabilităților situându-se Marea Britanie, 
pe locul doi, şi Israelul, pe trei. Poate era un secret comun 
al Statelor Unite şi Israelului. 

După două zile de tras cu urechea, părăsiră 
apartamentul şi îşi reorganizară micul spaţiu de studiu la 
ferma unui prieten, situată la şaisprezece kilometri de 
Karachi. Descoperirea făcută era uluitoare, dar cei trei, în 

45 


- MEDIATORUL - 


special Safi, voiau să meargă şi mai departe. Safi era 
aproape sigur că ar fi fost în stare să manipuleze sistemul. 

Prima reuşită o constituise faptul că reuşise să-l 
urmărească pe Fazal Sharif în timp ce citea ziarul. Fazal îşi 
pusese o şapcă verde şi ochelari de soare şi, pentru a nu 
deconspira unde sunt, luase autobuzul până în centrul 
oraşului Karachi, unde cumpărase un ziar şi se aşezase pe 
o bancă dintr-un parc, lângă o anumită intersecţie. Farooq 
dăduse nişte comenzi printr-un telefon amplasat pe o 
rampă, apoi un satelit Neptun îl găsise pe Fazal, mărind 
distanţa focală, astfel încât să poată fi citite titlurile 
articolelor din ziar, iar aceste imagini fuseseră transmise la 
fermă, ceilalţi doi tineri urmărind înmărmuriţi înregistrarea. 

Imaginile electrooptice transmise pe Pământ aveau cea 
mai bună rezoluţie existentă la acea oră, de aproape un 
metru şi douăzeci de centimetri, la fel de bună precum cele 
mai clare imagini înregistrate de sateliții de recunoaştere 
militari americani şi de două ori mai bună faţă de cele mai 
clare fotografii luate de cei mai performanţi sateliți 
comerciali europeni şi americani. 

Luni în şir cei trei lucrară fără încetare, elaborând un 
software „făcut în casă”. Aruncară o mare parte din ceea ce 
făcuseră şi, pe măsură ce perfecţionau programele care se 
dovediseră bune, erau tot mai uimiţi de capacităţile lui 
Neptun. 

La optsprezece luni de la descoperirea lui Neptun, cei trei 
obţinuseră un software cu ajutorul căruia se putea mări 
viteza de comunicare cu numeroasele puncte de contact pe 
care le avea pe Pământ şi îi permitea lui Neptun să bruieze 
mulţi dintre sateliții de navigaţie, de comunicaţii şi de 
recunoaştere aflaţi pe orbită. Copiară software-ul pe patru 
dischete Jaz de 2 GB şi, din lipsă de inspiraţie, îl denumiră 
JAM „Bruiaj”. 

Deşi sistemul botezat de ei „Neptun” nu le aparţinea, cei 
trei conspiratori îl aveau sub control, putând să Îi 
manevreze după voie şi chiar să îl facă inutil. Între cei trei 
izbucni o ceartă aprigă: Safi şi Fazal se lăcomiră şi voiau să 

46 


- JOHN GRISHAM - 


vândă software-ul celui care oferea mai mult. Lui Farooq 
însă nu-i mirosea a bine creaţia lor şi voia să o dea armatei 
pakistaneze şi să se spele pe mâini de toată afacerea. 

În septembrie 1998, Safi şi Fazal se deplasară la 
Washington, unde încercară în zadar timp de o lună, prin 
oamenii lor de contact pakistanezi, să intre în legătură cu 
persoane care lucrau în domeniul serviciilor de informaţii 
militare. La un moment dat, un prieten le pomeni de Joel 
Backman, omul care putea deschide orice uşă din 
Washington. 

Era însă greu să ajungă la el. Mediatorul era o persoană 
foarte importantă, avea clienţi importanţi şi o grămadă de 
lume bună îi solicita o părticică din timpul său. Onorariul pe 
care îl pretindea unui nou client pentru o oră de consultaţie 
era de 5.000 de dolari, şi asta pentru norocoşii care erau 
priviţi cu ochi buni de somitatea sa. Safi împrumută 2.000 
de dolari de la un unchi din Chicago şi îi promise domnului 
Backman că în nouăzeci de zile îi va aduce şi restul de bani. 
Din documentele prezentate ulterior la proces reieşise că 
prima lor întâlnire avusese loc pe 24 octombrie 1998, la 
sediul firmei Backman, Pratt & Bolling. Acea întâlnire avea 
să distrugă viaţa tuturor celor prezenţi. 

La început, Backman fusese sceptic cu privire la JAM şi la 
performanţele sale uluitoare sau poate îşi dăduse imediat 
seama de potenţialul software-ului, dar dorea să joace 
teatru faţă de clienţii săi. Safi şi Fazal visau să vândă JAM 
Pentagonului pentru o sumă fabuloasă - cât aprecia 
domnul Backman că vor obţine pentru produsul lor. Şi dacă 
era cineva la Washington în stare să obţină o avere pentru 
JAM, acela era negreşit Joel Backman. 

Acesta îl convocase şi pe Jacy Hubbard, avocatul său de 
un milion de dolari, care şi acum juca golf o dată pe 
săptămână cu preşedintele şi bătea barurile cu mahării de 
la Capitol Hill. Era un bărbat vivace, zgomotos, certăreţ, 
care divorțase de trei ori şi era mare amator de whisky 
scump - mai ales dacă era cumpărat de lobbyişti. 
Supravieţuise politic doar pentru că era cunoscut ca fiind 

47 


- MEDIATORUL - 


persoana care recurgea la cele mai josnice trucuri în 
campania electorală din întreaga istorie a Senatului 
american. Se ştia că e antisemit şi pe parcursul carierei 
devenise foarte apropiat de saudiţi. Extrem de apropiat. 
Una dintre numeroasele anchete privind respectarea eticii 
scosese la iveală faptul că un prinţ contribuise cu un milion 
de dolari la campania lui, prinţ cu care Hubbard mersese la 
schi în Austria. 

Iniţial, Hubbard şi Backman se certaseră cu privire la cea 
mai bună modalitate de a-şi plasa produsul. Hubbard voia 
să-l vândă saudiţilor, fiind convins că le-ar da pe el un 
miliard de dolari. Backman era mai conservator şi 
considera că un produs atât de periculos trebuie păstrat în 
tară. Hubbard era sigur că putea ajunge la o înţelegere cu 
saudiţii ca JAM să nu fie folosit împotriva Statelor Unite, 
pretinsul lor aliat. Lui Backman îi era teamă de israelieni, 
de prietenii lor puternici din Statele Unite, de armata lor şi, 
mai ales, de serviciile lor secrete. 

La acea vreme, Backman, Pratt & Bolling reprezenta 
multe firme şi guverne străine. De fapt, firma era prin 
excelenţă cea la care apela oricine avea nevoie de 
influenţă la Washington. Nu trebuia decât să li se plătească 
onorariul uluitor de mare şi li se deschidea accesul la 
sferele de influenţă din Washington. Pe lista interminabilă 
de clienţi se aflau industria japoneză a oţelului, guvernul 
sud-coreean, saudiţii, o mare parte dintre băncile dubioase 
din Caraibe, regimul aflat la putere în Panama, o 
cooperativă agricolă din Bolivia care nu cultiva nici mai 
mult, nici mai puţin decât cocaină şi aşa mai departe. 
Aveau numeroşi clienţi onorabili şi mulţi ale căror mâini nu 
erau tocmai curate. 

Cu timpul, zvonul despre JAM se răspândi în cadrul firmei. 
Puteau primi pe software cel mai mare onorariu de până 
atunci şi nu se putea spune că nu avuseseră parte de 
câteva indecent de mari. Pe măsură ce săptămânile 
treceau, ceilalţi parteneri veneau cu alte şi alte scenarii de 
marketing a JAM-ului. Patriotismul fusese încetul cu încetul 

48 


- JOHN GRISHAM - 


dat uitării, doar erau prea mulţi bani la mijloc. Firma 
reprezenta şi o companie olandeză ce producea aparatură 
electronică de bord pentru aviația chineză, prin care se 
putea obţine o înţelegere profitabilă cu guvernul de la 
Beijing. Sud-coreenii ar sta mai liniştiţi dacă ar şti cu 
exactitate ce se întâmplă în nord, iar sirienii şi-ar da 
întreaga trezorerie naţională pentru a fi capabili să 
neutralizeze sistemele de comunicaţii militare ale Israelului. 
Un cartel al traficanţilor de droguri ar plăti miliarde pentru 
a putea monitoriza acţiunile de interdicţie întreprinse de 
Brigada Antidrog. 

Pe zi ce trecea, Joel Backman şi gaşca lui de avocaţi 
lacomi se îmbogăţeau din ce în ce mai mult. Nu prea se 
mai vorbea despre nimic altceva în somptuoasele birouri 
ale firmei. 


Doctorul părea cam dur şi nu prea avea timp pentru noul 
său pacient. La urma urmei, era un spital militar. Fără 
multă vorbărie, îi luă pulsul, îi consultă inima şi plămânii, îi 
luă tensiunea, îi verifica reflexele etc., apoi spuse din senin: 

— Cred că sunteţi deshidratat. 

— Cum adică? întreba Backman. 

— Se întâmplă deseori în cazul călătoriilor lungi. O să vă 
administrăm nişte picături. În douăzeci şi patru de ore o să 
vă puneţi pe picioare. 

— Adică o să-mi faceţi perfuzii? 

— Exact 

— Eu şi perfuziile nu ne înţelegem bine. 

— Poftim? 

— Cred că am fost clar de prima dată. Nu accept să mi se 
bage ace. 

— Dar v-am luat deja sânge. 

— Aia e altceva, mi-aţi luat sânge, nu mi-aţi băgat ceva 
în vene. Las-o baltă, doctore, nici vorbă să accept să mi se 
pună perfuzii. 

— Dar sunteţi deshidratat. 

— Nu mă simt deshidratat 

49 


- MEDIATORUL - 


— Eu sunt doctorul aici, iar eu spun că sunteţi 
deshidratat. 

— Atunci daţi-mi un pahar cu apă. 

După o jumătate de oră intră în încăpere o asistentă cu 
zâmbetul până la urechi şi cu o grămadă de medicamente. 
Joel refuză să ia somnifere, iar când ea îi flutură prin faţa 
ochilor o seringă, o întrebă: 

— Ce e acolo? 

— Ryax. 

— Ce mama naibii e Ryax? 

— E un relaxant muscular. 

— Ei bine, muşchii mei sunt cum nu se poate mai relaxaţi 
acum. Nu m-am plâns ca mi-ar fi încordată musculatura şi 
nu mi s-a pus un astfel de diagnostic. Nu m-a întrebat 
nimeni dacă îmi sunt relaxaţi muşchii. Aşa că ia Ryax-ul 
ăsta şi bagă-ţi-l în fund, ca să fim amândoi relaxaţi şi 
fericiţi. 

Asistenta aproape că scăpă acul din mână. Rămase 
perplexă, reuşind în cele din urmă să îngaime: 

— O să vorbesc cu domnul doctor. 

— Aşa să faci. De fapt, de ce nu îi îndeşi siringa în fundu’ 
lui gras? El e cel care trebuie să se relaxeze. 

Asistenta ieşi valvârtej din încăpere. 

În cealaltă parte a bazei, un anume sergent McAuliffe 
tasta de zor un mesaj către Pentagon. De acolo fu imediat 
trimis la Langley, unde fu citit de Julia Javier, o agentă cu 
vechi state de plată, numită chiar de directorul Maynard să 
se ocupe de cazul Backman. La mai puţin de zece minute 
de la incidentul cu Ryax, doamna Javier, care stătea cu 
ochii aţintiţi asupra monitorului, mormăi un „La naiba”, 
apoi urcă la etaj. 

Teddy Maynard stătea ca de obicei la capătul unei mese 
lungi,  înfofolit într-o pătură, şi citea unul dintre 
nenumăratele rapoarte din maldărul care îi era adus din oră 
în oră. 

Doamna Javier spuse: 


50 


- JOHN GRISHAM - 


— Tocmai am primit veşti de la Aviano. Băiatu' nostru 
refuză orice fel de medicaţie. Nu acceptă perfuzii şi nu ia 
niciun fel de pilule. 

— Să-i pună ceva în mâncare, zise Teddy cu glas scăzut. 

— Nu mănâncă nimic. 

— Pe ce motiv? 

— Susţine că e deranjat la stomac. 

— Ar fi posibil aşa ceva? 

— Nu prea stă la toaletă, aşa că e greu de zis. 

— Bea lichide? 

— | s-a dus un pahar cu apă, pe care l-a refuzat însă. A 
insistat să îi fie adusă numai apă îmbuteliată, iar când i s-a 
pus la dispoziţie o sticlă, a verificat capacul, să se asigure 
că nu fusese desfăcută. 

Teddy puse deoparte raportul pe care îl citea şi se frecă 
la ochi. Planul A fusese să-l sedeze pe Backman, fie printr-o 
perfuzie, fie printr-o simplă injecție, să-l facă knockout, să-l 
ţină sub efectul sedativelor două zile, apoi să-l aducă 
încetişor în simţiri cu ajutorul unui amestec minunat din 
cele mai noi droguri pe care le aveau. După câteva zile de 
halucinaţii, ar fi început să-i administreze un tratament cu 
penthotal de sodiu, „serul adevărului”, care, atunci când 
era utilizat de agenţii lor cu experienţă în interogatorii, 
scotea întotdeauna la iveală ce voiau ei să afle. 

Planul A era uşor şi infailibil. Planul B necesita luni de 
muncă, iar succesul nu era nici pe departe garantat. 

— Ascunde secrete mari, nu-i aşa? întreba Teddy. 

— Categoric. 

— Bine, dar noi ştiam asta, nu? 

— Da. 


51 


- MEDIATORUL - 


5 


Doi dintre cei trei copii ai lui Joel Backman rupseseră 
complet relaţiile cu tatăl lor încă înainte de izbucnirea 
scandalului. Neal, cel mai mare dintre fiii lui, îi scria cel 
puţin de două ori pe lună, deşi în primele zile după 
pronunţarea sentinţei îi fusese greu să-şi pună gândurile pe 
hârtie. 

Neal avea douăzeci şi cinci de ani la vremea la care tatăl 
său fusese încarcerat şi devenise cu puţin înainte asociat la 
firma Backman. Deşi nu ştia mai nimic de JAM şi de Neptun, 
fusese hărțuit de FBI, fiind în cele din urmă pus sub acuzare 
de către procurorii federali. 

Decizia brusca a lui Joel de a pleda vinovat se datora în 
mare măsura celor ce i se întâmplaseră lui Jacy Hubbard, 
dar un rol îl jucase şi hărţuirea fiului său de către autorităţi. 
Conform înţelegerii dintre Backman şi acuzare, toate 
acuzaţiile împotriva lui Neal fură retrase. În momentul în 
care Backman fu băgat la răcoare pentru douăzeci de ani, 
Carl Pratt îl concedie de urgenţă pe Neal, care fu scos din 
clădire de către paznici. Numele Backman era un blestem, 
astfel că îi fu imposibil să îşi găsească de lucru în zona 
Washingtonului. Unchiul unui prieten din facultate, care 
fusese judecător, iar acum era pensionar, dăduse câteva 
telefoane în stânga şi în dreapta şi îi obținuse lui Neal o 
slujbă în orăşelul Culpeper din Virginia, la o firma de 
avocatură cu cinci angajaţi, lucru pentru care îi fu extrem 
de recunoscător. 

Îi plăcea la nebunie faptul că nu îl cunoştea nimeni. La un 
moment dat, luase în calcul ideea de a-şi schimba numele. 
Refuza să vorbească despre tatăl său, iar la firmă se ocupa 
de titluri de proprietate, redacta testamente şi certificate şi 
astfel se obişnui cu viaţa liniştită de orăşel de provincie. Se 
împrieteni cu o fată din partea locului, pe care o luă de 
nevastă, iar la scurt timp li se născu fetiţa, a doua nepoată 
a lui Joel şi singura a cărei fotografie o avea mediatorul. 


52 


- JOHN GRISHAM - 


Neal citise despre eliberarea tatălui său în ziarul Post. 
Dezbătuse îndelung subiectul cu soţia sa şi doar pe scurt cu 
partenerii de la firmă. Poate că povestea zguduise 
Washingtonul, însă ecourile nu ajunseseră şi în Culpeper. 
Acolo nimeni nu părea să ştie ce se întâmplase sau să-i 
pese. Pentru cei de acolo nu era fiul mediatorului, ci doar 
Neal Backman, unul dintre numeroşii avocaţi dintr-un 
orăşel din sud. 

După un proces, judecătorul îl trăsese deoparte pe Neal 
şi îl întrebase: 

— la zi, unde-l ascund pe bătrânu' tău? 

La care Neal răspunsese respectuos: 

— Domnule judecător, nu e tocmai unul dintre subiectele 
mele preferate. 

Şi cu asta se încheiase discuţia. 

Aparent, nu se schimbase nimic în Culpeper. Neal îşi 
văzu în continuare de treabă, de parcă fusese grațiat un 
necunoscut. Aştepta să primească însă un telefon; ştia că la 
un moment dat tatăl său îi va da un semn de viaţă. 


La insistenţele lui, asistenta-şefă făcu o chetă, reuşind să 
strângă mărunţiş în valoare de aproape trei dolari. Banii i-i 
dădu pacientului căruia i se spunea maiorul Herzog, un tip 
care pe zi ce trece era tot mai arţăgos şi a cărui stare se 
înrăutăţea vizibil din cauza inaniţiei. Maiorul Herzog luă 
banii şi se duse ţintă la automatul cu mâncare, de unde 
cumpără trei pungi mici de fulgi de porumb Fritos şi două 
sucuri Dr Pepper. Le devoră în câteva minute, iar după o 
oră era la toaletă, chinuit de o diaree acută. 

Dar cel puţin nu îi mai era aşa de foame şi nu era nici sub 
efectul narcoticelor, dezvăluind tot felul de lucruri asupra 
cărora trebuia să păstreze secretul. 

Deşi, teoretic, om liber, grațiat şi tot tacâmul, era în 
continuare ţinut închis într-o clădire aparţinând guvernului 
american şi locuia într-o încăpere puţin mai mare decât 
celula sa de la Rudley. Mâncarea de acolo fusese 
execrabilă, dar măcar putea s-o mănânce fără teama de a 

53 


- MEDIATORUL - 


fi sedat. Acum mânca doar fulgi de porumb şi bea sucuri. 
Asistentele erau doar puţin mai amabile decât gardienii 
care îl chinuiseră. Doctorii nu voiau decât să-l drogheze, 
îndeplinind, desigur, ordine primite de sus. Credea că în 
apropiere se află o cameră de tortură în care ar fi urmat să 
sară pe el în momentul în care narcoticele şi-ar fi făcut 
efectul miraculos. 

Îi era dor de lumea de afară, de aer curat şi de soare, de 
multă mâncare şi de un contact cât de mic cu o persoană 
care să nu poarte uniformă. După două zile ce părură 
nesfârşite, dorinţa i se împlini. 

În a treia zi îşi făcu apariţia în camera lui un tânăr cu 
chipul împietrit, pe nume Stennett, care îi spuse afabil: 

— În regulă, Backman, fii atent cum stă treaba. Numele 
meu e Stennett. 

Îi aruncă un dosar pe pături, pe picioare, lângă nişte 
reviste vechi pe care le citea a treia oară. Joel deschise 
dosarul. 

— Marco Lazzeri? 

— Tu eşti ăsta, amice, un italian get-beget. Ai acolo 
certificatul de naştere şi cartea de identitate. Învață toate 
informaţiile acelea cât se poate de repede. 

— Să le învăţ? Dar nu ştiu nici măcar cum se citesc. 

— Atunci, învaţă! Plecăm peste vreo trei ore. Vei fi dus 
într-un oraş din apropiere, unde o să-l cunoşti pe cel care 
va fi cel mai bun prieten al tău, care o să te ţină de mânuţă 
câteva zile. 

— Câteva zile? 

— Poate o lună, depinde de cât de repede o să te 
acomodezi. 

Joel puse dosarul deoparte şi îl privi stăruitor pe Stennett. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Dacă ţi-aş spune, ar trebui să te ucid. 

— Vai, ce distractiv. CIA? 

— Pentru Statele Unite, asta e tot ce pot să-ţi spun şi tot 
ce trebuie să ştii. 


54 


- JOHN GRISHAM - 


Joel se uită la fereastră, al cărei grilaj de fier era încuiat 
cu un lacăt, şi spuse: 

— N-am observat să fi fost un paşaport în dosar. 

— Nu este, pentru că nu pleci nicăieri, Marco. O să duci o 
viaţă foarte liniştită. Vecinii tăi o să creadă că te-ai născut 
în Milano, dar ai crescut în Canada şi aşa se explică italiana 
proastă pe care o vei vorbi. Dacă o să-ţi vină cheful de 
plecare, e posibil să te pui în mare pericol. 

— În ce sens? 

— Hai, Marco, nu face pe prostu’ cu mine! Sunt câţiva 
oameni răi de tot în lumea asta care de-abia aşteaptă să 
pună mâna pe tine. Fă ce-ţi spunem şi n-o să te găsească. 

— Nu ştiu nicio boabă de italiană. 

— Cum să nu ştii? Pizza, spaghetti, caffe latte, bravo, 
opera, mamma mia. Cu cât înveţi mai repede şi mai bine, 
cu atât vei fi mai în siguranţă. Vei avea la dispoziţie un 
profesor. 

— Dar n-am niciun ban. 

— Da, aşa se zice. Mă rog, în sensul că nu s-a găsit niciun 
ban. 

Scoase din buzunar câteva bancnote şi le puse pe dosar. 

— Cât timp ai fost ţinut la pârnaie, Italia a trecut de la 
liră la euro. Ai aici o sută. Un euro e cam un dolar. O să-ți 
aduc nişte haine peste o oră. În dosar o să găseşti un 
dicţionar de buzunar, care conţine primele două sute de 
cuvinte pe care le vei şti în italiană. Îţi sugerez să te pui cu 
burta pe carte. 

Stennett se întoarse după o oră, aducându-i o cămaşă, o 
pereche de pantaloni, un sacou, pantofi şi şosete, toate 
italieneşti. 

— Buon giorno, îi spuse. 

— Salut! îi răspunse Backman. 

— Cum se spune „maşină” în italiană? 

— Macchina. 

— Bine, Marco. E timpul să ne urcăm în macchina. 

Şoferul Fiat-ului compact, greu de definit, era tot un tip 
tăcut. Joel se înghesui pe bancheta din spate, împreună cu 

55 


- MEDIATORUL - 


sacul de pânză în care îşi ţinea toată averea, iar Stennett 
se aşeză în faţă. Aerul era rece şi umed, iar caldarâmul era 
acoperit de un strat subţire de zăpadă. În clipa în care 
ieşiră pe poarta bazei aeriene Aviano, Joel Backman simţi 
pentru prima oară aerul libertăţii, deşi starea de uşoară 
euforie îi era umbrită din plin de sentimentul de teamă care 
îl încerca. 

Privea cu atenţie indicatoarele rutiere. Cei doi bărbaţi 
care stăteau în faţă nu scoteau o vorbă. Erau pe Autostrada 
251, cu două benzi, ce ducea spre sudul ţării. La scurt timp, 
traficul deveni intens, întrucât se apropiau de oraşul 
Pordenone. 

— Ce populaţie are Pordenone? întrebă Joel, rupând 
tăcerea apăsătoare. 

— Are cincizeci de mii de locuitori, spuse Stennett. 

— Suntem în nordul Italiei, nu? 

— În partea de nord-vest. 

— Cât de departe sunt Alpii? 

Stennett arătă în stânga şi zise: 

— Cam la şaizeci şi patru de kilometri. Când e senin, se 
văd de aici. 

— Ne putem opri undeva să bem o cafea? întreba Joel. 

— Nu, ăăă, nu avem voie să oprim. 

Şoferul parcă era surd. 

Ocoliră partea de nord a oraşului Pordenone, iar la scurt 
timp intrară pe A28, o autostradă cu patru benzi, pe care 
toţi participanţii la trafic, cu excepţia camionagiilor, păreau 
să fi întârziat foarte tare la serviciu. Maşini miniaturale 
treceau în goană pe lângă ei, care mergeau agale, cu doar 
o sută de kilometri la oră. Stennett despături un ziar 
italienesc, La Repubblica, şi astfel acoperi jumătate din 
parbriz. 

Joel era foarte încântat de ideea de a călători în linişte şi 
privea peisajul de ţară care îi trecea prin faţa ochilor. 
Câmpia părea a fi foarte roditoare, deşi era sfârşitul lunii 
ianuarie şi câmpurile erau golaşe. Din loc în loc, se zărea 
pe vreun un deluşor câte o căsuţă veche. 

56 


- JOHN GRISHAM - 


Închiriase şi el una pe vremuri. Cu vreo douăzeci de ani 
în urmă, a doua sa soţie îl ameninţase că îl părăseşte dacă 
nu o duce într-o vacanţă lungă. Joel lucra optzeci de ore pe 
săptămână şi ar fi lucrat chiar şi mai mult. Prefera să 
locuiască la birou şi, după cum stăteau lucrurile acasă, 
viaţa era categoric mai plăcută la firmă. Ar fi fost foarte 
costisitor să divorţeze însă, aşa că Joel anunţă pe toată 
lumea că el şi iubita lui soţie vor petrece o lună în Toscana. 
Se prefăcuse că ideea îi aparţine: „O aventură culinară şi în 
lumea vinului, de o lună, în inima Chiantiului”. 

Găsiră o mănăstire din secolul al paisprezecelea, lângă 
oraşul medieval San Gimignano, unde aveau la dispoziţie 
cameriste şi bucătari, ba chiar şi un şofer. În a patra zi a 
aventurii lor, Joel primi vestea alarmantă că o anumită 
decizie va fi eliminată de către Comisia de Buget a 
Senatului, astfel că unul dintre clienţii săi care avea afaceri 
în domeniul apărării urma să piardă două miliarde de 
dolari. Se întoarse acasă la bordul unui avion charter şi 
merse la slujbă, punând Senatul la punct. Nevasta numărul 
doi rămăsese în ltalia, unde, după cum aflase ulterior, 
începuse o aventură cu şoferul. În săptămâna următoare o 
sunase zilnic, promiţându-i că se va întoarce să-şi continue 
vacanţa, dar după încă o săptămână ea nu îi mai 
răspunsese la telefon. 

Legea privind bugetul reveni la forma iniţială. 

După o lună, soţia lui intentase divorţul, care 
reprezentase o competiţie îndârjită ce îl costase peste trei 
milioane de dolari. 

Şi fusese nevasta favorită... Acum rămăsese fără niciuna, 
pierdute toate pentru totdeauna. Prima soţie, mama a doi 
dintre copiii săi, se recăsătorise de două ori de la divorţul 
de Joel. Actualul ei soţ se îmbogăţise din vânzarea de 
îngrăşământ lichid în ţările din lumea a treia. Când era la 
închisoare, fosta soţie îi trimisese un bileţel răutăcios în 
care ridica în slăvi sistemul juridic pentru faptul că în sfârşit 
îi venise de hac unuia dintre cei mai mari escroci. 


57 


- MEDIATORUL - 


Nu putea s-o învinuiască. ÎI părăsise după ce îl 
surprinsese înşelând-o cu secretara, pipita care avea să-i 
devină nevasta numărul doi. 

Nevasta numărul trei îl abandonase la scurt timp după 
condamnarea lui. 

Ce viaţă de nimic! Avea cincizeci şi doi de ani şi cu ce 
rămăsese după o viaţă profesională în care îşi înşelase 
clienţii, fugise după fustele  secretarelor, şantajase 
politicienii corupți, muncise şapte zile din şapte şi-şi 
ignorase copiii - care, în mod surprinzător, erau nişte 
persoane echilibrate - lucrase la imaginea sa publică, îşi 
umflase orgoliul până peste poate şi fugise după bani, bani 
şi iar bani? Care era răsplata pentru faptul că încercase cu 
nesăbuinţă să trăiască grandiosul vis american? 

Şase ani petrecuţi la închisoare, o identitate falsă, pentru 
că a lui era foarte periculoasă, şi cam o sută de dolari în 
buzunar. 

Marco? Cum să se uite în oglindă în fiecare dimineaţă şi 
să spună: „Buon giorno, Marco”? 

Oricum, suna de infinit de ori mai bine decât: „Bună 
dimineaţa, domnule Puşcăriaş”. 

Stennett mai mult se războia cu ziarul decât îl citea. 
încerca să-l citească, însă ziarul fâşâia şi se mototolea, 
făcându-l din când în când pe şofer să-i arunce câte o 
privire, vădit iritat. 

Joel văzu că pe un indicator de pe marginea străzii scria 
că Veneţia e la şaizeci de kilometri spre sud, aşa că se 
hotărî să rupă tăcerea şi zise: 

— Mi-ar plăcea să trăiesc la Veneţia, în cazul în care Casa 
Albă nu are nimic împotrivă. 

Şoferul tresări, iar Stennett lăsă ziarul puţin în jos. Preţ 
de o clipă atmosfera din micuța maşină deveni tensionată. 
În cele din urmă, Stennett scrâşni din dinţi, ridică din umeri 
şi spuse: 

— Îmi pare rău. 

— Trebuie neapărat să mă uşurez, zise Joel. Poţi obţine 
aprobare să facem o pauză de stat pe oliţă? 

58 


- JOHN GRISHAM - 


Făcură popas în nordul oraşului Conegliano, la un servizio 
modern de la marginea şoselei. Stennett cumpără câte un 
espresso pentru fiecare. Joel îşi luă cafeaua şi se aşeză în 
dreptul geamului din faţă al localului, de unde urmări cum 
trec în goană maşinile şi ascultă un cuplu care se certa în 
italiană. Nu auzi niciunul dintre cele două sute de cuvinte 
pe care încercase să le memoreze. Părea a fi o misiune 
imposibilă. 

Stennett i se alătură şi începu să privească maşinile care 
treceau. 

— Ai stat mult în Italia? 

— O lună, în Toscana. 

— Serios? Aşa mult? Trebuie să fi fost frumos. 

— Bine, eu am stat de fapt patru zile, nevastă-mea însă a 
petrecut aici o lună. S-a întâlnit cu nişte prieteni. Dar tu? E 
unul dintre locurile în care îţi petreci timpul? 

— Eu circul mult. 

Chipul îi era la fel de enigmatic ca răspunsul pe care îl 
dăduse. Stennett sorbi din cafeluţă, apoi spuse: 

— Conegliano e renumit pentru prosecco. 

— Varianta italiană a şampaniei. 

— Aşa este. Îți place să bei? 

— N-am pus picătură de băutură pe limbă în ultimii şase 
ani. 

— De ce? Nu se servea la închisoare? 

— Nu. 

— Dar acum? 

— O să mă reobişnuiesc încetul cu încetul cu băutura. Pe 
vremuri, era unul dintre obiceiurile mele proaste. 

— Ar trebui să mergem. 

— Cât mai avem? 

— Puțin. 

— Uite ce e, mi-e foarte foame. Se poate să-mi iei un 
sandvici să-l am pe drum? 

Stennett se uită la etajera cu panini gata pregătite. 

— Sigur, răspunse. 

— Dar două? 

59 


- MEDIATORUL - 


— Da, nicio problemă. 

Autostrada A27 ducea la sud de Treviso şi, când deveni 
evident că nu vor ocoli oraşul, Joel îşi spuse că probabil 
călătoria se apropia de sfârşit Şoferul încetini, coti de două 
ori şi după puţin timp maşina îi zdruncina pe străzile 
înguste ale oraşului. 

— Ce populaţie are Treviso? întrebă Joel. 

— Optzeci şi cinci de mii de locuitori, răspunse Stennett. 

— Ce ştii despre oraş? 

— E un orăşel prosper, care nu s-a schimbat prea mult în 
cinci sute de ani. Pe vremuri, când oraşele se războiau între 
ele, era aliatul de nădejde al Veneţiei. L-am bombardat de 
l-am făcut harcea-parcea în al Doilea Război Mondial. E un 
loc plăcut, în care nu sunt foarte mulţi turişti. 

„E o bună ascunzătoare”, îşi zise Joel. 

— Asta era destinaţia? 

— Posibil. 

Trecură pe lângă un turn înalt, cu ceas, pentru a ajunge 
în centrul oraşului, unde maşinile aflate în trafic înaintau 
încet pe lângă Piazza dei Signori. Printre maşini se 
strecurau scutere şi motorete, iar cei care le conduceau 
păreau să nu cunoască teama. Joel reţinu dintr-o privire 
toate magazinaşele vechi care îi treceau prin faţa ochilor: 
tabaccheria a cărei uşă era blocată de un stand cu ziare, 
farmacia, pe care era o cruce verde din neon, măcelăria, în 
vitrina căreia atârnau diverse sortimente de şuncă, şi 
nelipsitele cafenele micuţe amplasate pe trotuar, la mesele 
cărora erau aşezate persoane care păreau să stea, să 
citească, să bârfească şi să bea espresso ore în şir. Era 
aproape 11:00. Ce slujbă puteau aveau oamenii aceia de 
făceau pauză de cafea cu o oră înainte de prânz? 

„imi va reveni misiunea de a dezlega aceasta enigmă”, 
îşi spuse. 

Şoferul, care nu îi fusese prezentat, parcă maşina unde 
găsi un loc liber. Stennett tastă nişte numere pe telefonul 
mobil, aşteptă, apoi vorbi repede în italiană. Când termină 
discuţia, îi arătă lui Joel un local şi îi spuse: 

60 


- JOHN GRISHAM - 


— Vezi cafeneaua de acolo, acoperită cu tendă alb şi 
roşu? Caffe Donad? 

Joel se întinse să vadă şi zise: 

— Mda, o văd. 

— Intri pe uşa cafenelei, treci pe lângă bar, amplasat în 
dreapta, şi mergi în spate, unde sunt opt mese. Te aşezi la 
una dintre ele, comanzi o cafea şi aştepţi. 

— Ce aştept? 

— După vreo zece minute te va aborda un bărbat. Vei 
face ceea ce îţi spune. 

— Dacă nu? 

— Fără trucuri, domnule Backman. O să fim cu ochii pe 
dumneata. 

— Cine e respectivul? 

— Noul tău prieten la cataramă. Dacă vei asculta de el, 
probabil vei supravieţui; dacă o să încerci să faci pe 
deşteptul, în mai puţin de-o lună te-ai dus pe copcă. 

Stennett spuse toate astea pe un ton arogant, de parcă 
s-ar fi putut să îi placă să fie el cel care îl lichidează pe 
bietul Marco. 

— Aşadar noi ne zicem adios, nu? spuse Joel, luându-şi 
sacul. 

— Arrivederci, Marco, nu adios. Ţi-ai luat actele? 

— Da. 

Joel cobori încetişor din maşină şi începu să se 
îndepărteze. Se abţinu cu greu să nu arunce o privire peste 
umăr, pentru a se asigura că Stennett, protectorul lui, era 
cu ochii pe el, în acelaşi loc în care îl lăsase, apărându-l de 
necunoscut. Nu se întoarse însă. Mergea agale pe stradă cu 
sacul de pânză în mână - singurul sac de pânză pe care îl 
văzuse în acel moment în centrul oraşului Treviso - şi 
încerca să pară cât mai degajat. 

Se înţelege că Stennett era cu ochii pe el. Şi mai cine? Cu 
siguranţă şi noul lui amic la cataramă se afla pe acolo pe 
undeva, ascunzându-şi pe jumătate chipul după un ziar, 
făcându-le semne lui Stennett şi celorlalţi care erau 
implicaţi. Joel se opri o clipă în faţa la tabaccheria şi trecu 

61 


- MEDIATORUL - 


rapid cu privirea peste titlurile ziarelor italieneşti, deşi nu 
înţelegea o iotă din ce scria. Se oprise fiindcă se putea opri, 
fiindcă era un om liber, căruia îi stătea în puteri şi care 
avea dreptul să se oprească oriunde avea chef şi să 
pornească când voia el. 

Intră în Caffe Donati, unde fu întâmpinat cu un, „Buon 
giorno” rostit încet de tânărul care ştergea barul. 

— Buon giorno, reuşi să răspundă Joel, acestea fiind 
primele lui cuvinte adresate unui italian adevărat. 

Ca nu cumva să îi mai spună barmanul ceva, nu se opri şi 
trecu de bar, de o scară în spirală, unde pe un indicator 
scria că la etaj este cafeneaua, şi de o vitrină mare plină cu 
produse de patiserie îmbietoare. Incăperea din spate era 
întunecoasă, înghesuită şi simţi că se sufocă sub un nor 
gros de fum. Se aşeză la una din cele două mese care erau 
libere şi ignora privirile pe care i le aruncau ceilalţi clienţi. li 
era groază de chelner, de faptul că trebuia să încerce să 
comande, se temea să nu fie demascat atât de repede de 
la ciudata-i eliberare şi stătea cu capul plecat, citind ce 
scria în noile sale acte de identitate. 

— Buon giorno, îi spuse chelneriţa aflata în stânga sa. 

— Buon giorno, reuşi să răspundă Joel. 

Şi înainte ca tânără să înceapă să turuie ce e în meniu, 
spuse: 

— Espresso. 

Chelneriţa zâmbi, zise ceva neinteligibil, la care el îi 
răspunse simplu: 

— No. 

Răspunsul lui avu efectul scontat: tânăra plecă, iar Joel 
consideră că repurtase o mare victorie. Nu se holba nimeni 
la el ca la un străin nepriceput. Când chelneriţa îi aduse 
cafeaua, spuse încetişor: „Grazie”, iar ea îi zâmbi. Bău 
cafeaua încetişor, neştiind cât mai trebuia să stea acolo şi 
nedorind să o termine şi să fie nevoit să mai comande 
ceva. 

Din toate părţile răzbăteau cuvinte în limba italiană, iar 
pălăvrăgeala dintre prieteni se derula cu viteza unei rafale 

62 


- JOHN GRISHAM - 


de mitralieră. Oare şi când auzi pe cineva vorbind în 
engleză ritmul pare atât de rapid? Probabil. | se părea 
imposibil să ajungă vreodată să stăpânească atât de bine 
limba încât să fie în stare să înţeleagă ce se vorbeşte în jur. 
Aruncă o privire la lista lui amărâtă de două sute de 
cuvinte, apoi preţ de câteva minute încercă să distingă 
măcar unul dintre acele cuvinte în conversaţia celor din jur. 

Chelneriţa trecu pe lângă el şi îl întreba ceva. Îi dădu 
răspunsul stas: „No”, care avu din nou efectul dorit. 

Aşa deci, Joel Backman bea un espresso într-un băruleţ 
situat pe Via Verde, în Piazza dei Signori, în centrul oraşului 
Treviso, în Veneto, în partea de nord-est a Italiei, în timp ce 
la închisoarea Federală Rudley vechii lui amici erau în 
continuare închişi în regim de izolare, servindu-li-se o 
mâncare execrabilă, o poşircă de cafea, păziţi de gardieni 
sadici, trebuind să respecte nişte reguli prosteşti şi să 
aştepte ani buni până puteau să viseze măcar la viaţa de 
afară. 

Contrar previziunilor, Joel Backman nu va muri în spatele 
gratiilor la Rudley. Nu i se vor descompune încet-încet 
mintea, corpul şi spiritul. Îi păcălise pe cei care îl 
chinuiseră, furându-le paisprezece ani, iar acum era un om 
liber care stătea într-o cafenea cochetă, aflată la o oră 
depărtare de Veneţia. 

De ce se gândea la închisoare? Pentru că întotdeauna, 
după ce timp de şase ani te afli într-o anumită situaţie, 
rămâi cu sechele. Duci cu tine o parte din trecutul tău, 
oricât de neplăcut ar fi el. Ororile închisorii făceau ca 
eliberarea lui neaşteptată să fie o dulce binecuvântare. Va 
avea nevoie de timp ca să se detaşeze şi îşi propuse să îşi 
concentreze atenţia asupra prezentului. 

„Să nu-ţi treacă prin cap să te gândeşti la viitor! Ascultă 
sunetele, sporovăiala rapidă a prietenilor, râsetele, pe tipul 
de colo care şuşoteşte ceva în telefonul mobil, pe 
chelneriţa drăguță care dă o comandă la bucătărie! 
Inhalează mirosurile - cel al fumului de ţigară, aroma 


63 


- MEDIATORUL - 


cafelei şi a cornurilor proaspete, căldura unei cămăruţe 
vechi în care localnicii se întâlnesc de câteva secole!” 

Se întrebă pentru a suta oară de ce anume se afla acolo. 
De ce fusese scos pe furiş din închisoare, iar apoi din ţară? 
Una e să fii grațiat şi alta e să ţi se organizeze o evadare 
din ţară în toată regula. De ce nu i se puseseră pur şi 
simplu în braţe actele de eliberare, nu fusese lăsat să zică 
adio dragii închisori Rudley şi să-şi vadă de viaţă, la fel ca 
toţi ceilalţi puşcăriaşi care fuseseră amnistiaţi? 

Bănuia el ceva. De fapt, era aproape sigur că ghicise 
motivul. 

Îngheţă de spaimă. 

Luigi apăru ca din senin. 


64 


- JOHN GRISHAM - 


6 


Luigi avea puţin peste 30 de ani, ochii negri, trişti, părul 
brunet, ce-i acoperea puţin urechile, şi părea să nu se fi 
bărbierit de vreo patru zile. Era încotoşmănit într-un fel de 
cojoc, care, împreună cu faţa nerasă, îi dădea un aer 
fermecător, de tip de la ţară. Comandă un espresso şi 
zâmbi încontinuu. Joel observă imediat că mâinile şi 
unghiile îi erau îngrijite, iar dantura îi era frumoasă. Cojocul 
pe care îl purta şi perciunii făceau parte din imaginea pe 
care şi-o crease. Probabil că studiase la Harvard. 

Vorbea o engleză impecabilă, accentuând uşor cuvintele, 
doar atât cât era necesar pentru a se observa că e italian. Îi 
spuse că e din Milano, că tatăl său e diplomat şi că datoria 
faţă de ţară îl purtase pe tatăl lui prin întreaga lume, unde 
fusese însoţit de soţia sa, care era americancă, şi de cei doi 
copii. Joel îşi zise că probabil Luigi ştie o grămadă de lucruri 
despre el, aşa că se ambiţionă să afle cât mai multe despre 
noul agent care se ocupa de el. 

Nu reuşi însă. De căsătorit, nu era căsătorit. Facultatea? 
O făcuse la Bologna. Studiase în Statele Unite? Da, undeva 
în Vestul Mijlociu. Slujbă? În cadrul guvernului. Care 
guvern? Nu putea să-i spună. Avea un zâmbet larg, pe care 
îl afişa când nu voia să răspundă la întrebări. Joel era 
conştient că avea de-a face cu un profesionist. 

— Din câte înţeleg, ştii una-alta despre mine, zise Joel. 

Zâmbetul pe care îl afişa, dantura perfectă, ochii trişti, 
care aproape i se închideau când zâmbea... Categoric, 
femeile se dădeau în vânt după tipul ăsta. 

— Ţi-am văzut dosarul. 

— Dosarul? Păi n-ar încăpea în camera asta. 

— Ţi-am văzut dosarul. 

— Bun, ia zi, câţi ani a fost senator Jacy Hubbard? 

— AŞ zice că prea mulţi. Uite ce e, Marco, n-o să ne 
apucăm acum să retrăim trecutul. Avem prea multe de 
făcut. 


65 


- MEDIATORUL - 


— N-aş putea primi alt nume? Nu prea mă omor după 
„Marco”. 

— Nu l-am ales eu. 

— Nu? Atunci cine? 

— Nu ştiu, dar în orice caz nu eu. Pui o grămadă de 
întrebări inutile. 

— Am fost avocat timp de douăzeci şi cinci de ani, aşa că 
e un obicei vechi. 

Luigi sorbi cafeaua care îi rămăsese în ceaşcă şi puse 
câţiva euro pe masă. 

— Hai să facem o plimbare, spuse, ridicându-se. 

Joel îşi luă sacul de pânză şi-l urmă. leşiră din cafenea şi 
o luară pe o stradă mai puţin circulată. După doar câţiva 
paşi, Luigi se opri în faţa unei clădiri pe care scria „Albergo 
Campeol”. 

— Asta e primul tău popas, îi spuse. 

— Ce e aici? îl întrebă Joel. 

Era o clădire stucco cu patru etaje, înghesuită între alte 
două. Deasupra intrării se aflau steaguri colorate. 

— E un hotel mic, cochet. Albergo înseamnă „hotel”. 
Desigur, poţi să îi spui şi „hotel” dacă vrei, dar în oraşele 
mai mici oamenilor le place să folosească cuvântul a/bergo. 

— Vasăzică, italiana e o limbă uşoară. 

Joel scrută cu atenţie strada îngustă, doar acolo avea să 
locuiască. 

— E mai uşoară decât engleza. 

— Asta rămâne de văzut. Câte limbi ştii? 

— Cinci sau şase. 

Intrară în hotel şi străbătură holişorul. Luigi îi făcu un 
semn din cap recepţionerului, fiind evident faptul că se 
cunoşteau, iar Joel reuşi să pronunţe cât de cât bine „Buon 
giorno”, fără să se oprească din mers însă, în speranţa că 
nu i se va da un răspuns laborios. Urcară trei etaje şi 
merseră până în capătul unui hol îngust. Luigi avea cheia 
de la camera 30, care era simplă, dar plăcută, avea 
ferestre pe trei dintre laturile camerei, iar de la geam se 
vedea canalul de lângă clădire. 

66 


- JOHN GRISHAM - 


— Asta e cea mai frumoasă cameră, spuse Luigi. Nu e 
cine ştie ce, dar merge. 

— Trebuia să-mi fi văzut fosta cameră, zise Joel şi-şi 
aruncă sacul pe pat, după care începu să tragă perdelele. 

Luigi deschise uşa dulapului, care era extrem de mic. 

— Uite, ai patru cămăşi, patru perechi de pantaloni, două 
sacouri şi două perechi de pantofi. Toate sunt mărimea ta. 
Plus un pardesiu gros din lână; în Treviso e foarte rece. 

Joel îşi examină noua garderobă: hainele erau aranjate 
impecabil, toate călcate, gata de purtat. Culorile erau pale, 
de bun-gust, şi fiecare cămaşă putea fi purtată cu oricare 
sacou şi pereche de pantaloni. Ridică din umeri şi spuse: 

— Mersi, 

— In sertarul de acolo ai o curea, şosete, lenjerie intimă, 
absolut tot ce-ţi trebuie, iar la baie ai toate articolele de 
toaletă necesare. 

— Ce-aş putea spune? 

— lar aici, pe masă, ai două perechi de ochelari. 

Luigi luă una din ele şi o ţinu în lumină. Micile lentile 
dreptunghiulare erau fixate într-o ramă de metal subţire, 
neagră, tipic europeană. 

— Armani, spuse Luigi cu puţină mândrie în glas. 

— Sunt ochelari de citit? 

— Da şi nu. Îţi sugerez să-i porţi ori de câte ori ieşi din 
cameră. Fac parte din deghizarea ta, Marco, din persoana 
care vei fi de acum încolo. 

— Trebuia să mă fi văzut înainte. 

— Nu, mersi. Aspectul contează foarte mult pentru 
italieni, mai ales pentru noi, cei din nord. Îmbrăcămintea pe 
care o porţi, ochelarii, părul, totul trebuie să fie foarte 
îngrijit, altfel vei fi luat la ochi. 

Joel se simţi dintr-odată stânjenit, dar, la o adică, ce 
naiba! Purtase o perioadă mult prea lungă haine de 
puşcăriaş. In vremurile sale de glorie dădea fără să 
clipească 3.000 de dolari pe un costum bine croit. 

Luigi o dădea înainte cu regulile. 


67 


- MEDIATORUL - 


— Să nu porţi pantaloni scurţi, şosete negre cu pantofi de 
sport albi, pantaloni din supraelastic, cămăşi de golf şi, te 
rog, nu cumva să te îngraşi! 

— Cum se zice în italiana: „Să mă pupi în fund!”? 

— O să ajungem şi la asta. Obiceiurile şi tradiţiile sunt 
foarte importante. Sunt uşor de reţinut şi chiar plăcute. De 
exemplu, să nu comanzi niciodată cappuccino după ora 
10:30. Un espresso însă poate fi comandat la orice oră. 
Ştiai asta? 

— Nu. 

— Numai turiştii comandă cappuccino după prânz sau 
cină. Vai, ce oroare! Să bei laptele ăla pe stomacul plin! 

Luigi se încruntă, părând atât de dezgustat de parcă, nici 
mai mult, nici mai puţin, i-ar fi venit să vomite. Joel ridică 
mâna şi spuse: 

— Jur că n-o să fac niciodată aşa ceva. 

— la loc, îl îndemna Luigi, făcându-i semn spre cele două 
scaune de lângă măsuţă. 

Se aşezară şi încercară să stea cât mai comod. 

Luigi continuă: 

— În primul rând, să-ţi spun cum stă treaba cu camera. E 
pe numele meu, dar personalul hotelului ştie că timp de 
două săptămâni va sta aici un om de afaceri canadian. 

— Două săptămâni?! 

— Da, apoi te vei muta, zise Luigi pe un ton cât se poate 
de sumbru, de parca erau deja în Treviso armate de asasini 
care îl căutau pe Joel Backman. Din clipa asta, tu laşi urme. 
Bagă-ţi bine în cap lucrul ăsta: tot ce faci, toţi cei pe care îi 
întâlneşti, toate astea fac parte din urma pe care o laşi. 
Secretul supravieţuirii este să rămână cât mai puţine piste 
posibile în urma ta. Nu vorbi cu multe persoane, nici măcar 
cu recepţionerul şi camerista. Angajaţii hotelului sunt cu 
ochii pe clienţi şi au memorie bună. Poate peste şase luni o 
să vină cineva chiar la hotelul ăsta şi o să înceapă să pună 
întrebări despre tine. Poate o să aibă o fotografie de-a ta. 
Poate o să ofere bani buni pentru a primi informaţii, iar 


68 


- JOHN GRISHAM - 


recepţionerul s-ar putea să-şi aducă brusc aminte de tine şi 
de faptul că nu vorbeai mai deloc italiană. 

— Am o întrebare. 

— lar eu am foarte puţine răspunsuri de dat. 

— De ce aici? De ce într-o ţară a cărei limbă n-o vorbesc? 
De ce n-am fost dus în Anglia sau în Australia, într-un loc 
unde să mă fac mai uşor nevăzut printre băştinaşi? 

— Decizia asta a fost luată de altcineva, Marco, nu de 
mine. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Atunci de ce ai întrebat? 

— Nu ştiu. Pot face cerere să fiu transferat? 

— Altă întrebare inutilă. 

— E o glumă proastă, nu o întrebare inutilă. 

— Pot să continuu? 

— Da. 

— În primele zile, o să luăm prânzul şi cina împreună. O 
să mergem în diverse locuri, întotdeauna în altă parte. 
Treviso e un oraş frumos, cu multe localuri, şi o să le 
încercăm pe toate. Trebuie să începi să te gândeşti cum o 
să fie când n-o să mai fiu lângă tine. Ai grijă cu cine te 
întâlneşti! 

— Mai am o întrebare. 

— Da, Marco. 

— E vorba de bani. Nu suport să fiu lefter. Aveţi voi, 
băieţi, de gând să-mi daţi o rentă, ceva? O să vă spăl 
maşina şi o să fac şi alte munci în schimb. 

— Ce înţelegi prin „rentă”? 

— Bani gheaţă, pricepi? Bănuţi în buzunarul meu. 

— Nu-ţi face probleme din cauza banilor! Deocamdată 
plătesc eu tot. N-o să mori de foame. 

— Bine. 

Luigi băgă adânc mâna în buzunarul cojocului şi scoase 
un celular. 

— Ăsta e pentru tine. 

— ŞI... pe cine o să sun? 


69 


- MEDIATORUL - 


— Pe mine, dacă o să ai nevoie de ceva. Numărul meu e 
scris pe spatele telefonului. 

Joel luă mobilul şi-l puse pe masă. 

— Mi-e foame. De când visez un prânz prelungit, cu 
paste, vin, desert şi, desigur, espresso, în niciun caz 
cappuccino la ora asta, apoi, cine ştie, tradiționala siestă. 
Sunt de patru zile în ltalia şi n-am mâncat decât fulgi de 
porumb şi sandviciuri. Ce zici? 

Luigi se uită la ceas. 

— Ştiu un loc numai bun, dar înainte de asta să mai 
punem puţin ţara la cale. Nu ştii deloc italiană, nu-i aşa? 

Joel îşi dădu ochii peste cap şi pufni exasperat. Apoi 
încercă să zâmbească şi spuse: 

— Nu, nu am avut ocazia să învăţ nici italiană, nici 
franceză, germană sau altă limbă. Sunt american, pricepi, 
Luigi? Ţara mea e mai mare decât toate ţările din Europa la 
un loc. Acolo n-ai nevoie decât de engleză. 

— Eşti canadian, nu uita! 

— Bine, mă rog, oricum suntem izolaţi. Suntem doar noi 
şi americanii. 

— Misiunea mea este să fac ceea ce este necesar ca să 
fii în siguranţă. 

— Mulţumesc. 

— Şi ca să ne ajuţi, va trebui să ştii foarte bine italiana 
într-o perioadă scurtă de timp. 

— Am înţeles. 

— O să ai un profesor, un tânăr student pe nume 
Ermanno. O să studiaţi dimineaţa şi după-masa. Va fi greu. 

— Cât timp? 

— Atât cât va fi necesar. De tine depinde. Dacă o să tragi 
tare, atunci în trei-patru luni o să fii pe picioarele tale. 

— Tu în cât timp ai învăţat engleza? 

— Mama e americancă. Acasă vorbeam în engleză, iar 
când mergeam undeva - în italiană. 

— A, păi ai trişat. Ce limbi mai ştii? 


70 


- JOHN GRISHAM - 


— Spaniolă, franceză şi altele. Ermanno e un profesor de 
nota zece. Clasa în care vei studia e pe strada asta, puţin 
mai jos. 

— Nu o să ţinem orele aici, în hotel? 

— Nu, nu, Marco. Nu uita de urma pe care o laşi. Ce-o să 
zică băiatul de serviciu sau camerista dacă o să vadă că în 
fiecare zi îţi petreci patru ore cu un băiat în cameră? 

— Ferească Dumnezeu! 

— Camerista ar asculta la uşă şi ar auzi că iei ore. l-ar 
sufla o vorbă despre asta şefului ei şi în scurt timp tot 
personalul hotelului ar şti că omul de afaceri canadian 
studiază de zor. Patru ore pe zi! 

— Gata, m-am prins. Acum să discutăm despre prânz. 

In drum spre ieşirea din hotel, Joel reuşi să îi zâmbească 
recepţionerului, unei cameriste şi unui băiat de serviciu 
fără să rostească vreun cuvânt. Merseră o stradă mai 
încolo, până ajunseră în centru, la Piazza dei Signori, 
principala piaţă a oraşului, străjuită de porticuri şi cafenele. 
Era miezul zilei, iar străzile erau mai aglomerate decât de 
obicei, întrucât localnicii se grăbeau să ia prânzul. Vremea 
se mai răcise, însă lui Joel îi era cald, fiind încotoşmănit în 
noul său pardesiu de lână. Işi dădea toată silinţa să pară 
italian. 

— Înăuntru sau afară? 

— lnăuntru, zise Joel şi intrară în Caffe Beltrame, ce 
dădea spre piazza. 

Localul era încălzit cu o sobă de cărămidă situată în 
partea din faţă a cafenelei, dinspre bucătărie răspândindu- 
se aromele festinului zilnic. Luigi şi ospătarul-şef vorbiră în 
acelaşi timp, apoi începură să râdă, după care li se găsi o 
masă lângă unul dintre geamurile din faţă. 

— Suntem  norocoşi, zise Luigi când îşi dădură jos 
paltoanele şi se aşezară. Azi specialitatea casei e faraona 
con polenta. 

— Care înseamnă...? 

— Bibilica şi mămăligă. 

— Ce mai este de mâncare? 

71 


- MEDIATORUL - 


Luigi studie cu atenţie una dintre tăbliţele agăţate de o 
bârnă grosolană. 

— Panzerotti di funghi al burro - pateuri cu ciuperci 
călite, conchiglie con cavalfiori - melcişori cu conopidă, 
spiedino di carne misto alla grilla - chebap din carne de 
diverse tipuri la grătar. 

— lau de toate. 

— Vinul casei e destul de bun. 

— Vreau roşu. 

După câteva minute cafeneaua se umpluse de localnici, 
care păreau să se cunoască. Un omuleţ vesel, care purta un 
şorţ alb murdar, veni în grabă la masă, încetini doar atât 
cât fu nevoie pentru a-l privi în ochi pe Joel şi nu îşi notă 
nimic din şirul lung de preparate pe care le comandă Luigi. 
Li se aduse o carafă cu vinul casei, un vas cu ulei călduţ de 
măsline şi un platou de focaccia tăiată felii. Joel începu să 
mănânce. Luigi îi explica de zor toate tipicurile prânzului şi 
ale micului dejun, obiceiurile, tradiţiile şi greşelile pe care le 
făceau turiştii în încercarea de a părea italieni. 

Cu Luigi alături, totul va reprezenta o ocazie de a învăţa 
ceva. 

Deşi Joel sorbea şi savura doar primul pahar de vin, 
alcoolul i se urcă la cap. Îşi simţi corpul invadat de un val 
minunat de căldură şi îl cuprinse toropeala. Era liber, cu 
mult înainte de termen, stătea într-o micuță cafenea rustică 
dintr-un orăşel italian de care nu auzise în viaţa lui, bea un 
vin bun de regiune şi inhala aromele unui festin delicios. Îi 
zâmbi lui Luigi, care continua să îi dea explicaţii, dar la un 
moment dat Joel începu să hălăduiască prin altă lume. 


Ermanno susţinea că are douăzeci şi trei de ani, dar nu 
părea să aibă mai mult de şaisprezece. Era înalt şi 
îngrozitor de slab şi, având părul blond şi ochii căprui, 
părea mai degrabă neamt decât italian. Era foarte timid şi 
destul de agitat, iar lui Joel nu-i făcu o impresie bună. 

Se întâlniră cu Ermanno în micul lui apartament, aflat la 
etajul al treilea dintr-o clădire prost întreţinută, situată cam 

72 


- JOHN GRISHAM - 


la şase străzi de hotelul lui Joel. Avea trei încăperi mici: o 
bucătărie, un dormitor şi o sufragerie, toate mobilate cu 
zgârcenie, dar, ţinând cont de faptul că Ermanno era 
student, acest lucru nu era de mirare. Aveai însă impresia 
că tocmai se mutase şi că era oricând posibil să o facă din 
nou. 

Se aşezară în jurul unui birou mic situat în mijlocul 
sufrageriei. Nu avea televizor. Camera era rece şi prost 
luminată, astfel că Joel avu impresia că se afla într-un beci 
unde erau ţinuţi în viaţă evadaţii şi mutaţi în secret în altă 
parte. Căldura prânzului ce durase două ore se risipea cu 
repeziciune. 

Starea de agitaţie a profesorului său nu făcea decât să 
înrăutăţească lucrurile. 

Văzând că Ermanno nu e în stare să dirijeze discuţia, 
Luigi puse piciorul în prag şi preluă comanda. Le sugeră să 
studieze în fiecare dimineaţă de la 9:00 la 11:00, să facă o 
pauză de două ore, după care să o ia de la capăt pe la 
13:30 şi să studieze până simt că au obosit. Programul păru 
a fi pe placul lui Ermanno şi Joel, care ar fi vrut să pună 
următoarea întrebare cu privire la un lucru atât de evident: 
dacă noul tip care se ocupă de mine e student, cum de are 
timp să îmi predea cât e ziua de lungă? O lăsă baltă însă. 
Îşi spuse că va întreba asta altă dată. 

O, câte întrebări avea de pus! 

Ermanno se destinse în cele din urmă şi descrise cursul 
de limbă italiană. Când rostea cuvintele rar, accentul nu era 
deranjant, dar când vorbea repede, aşa cum făcea de 
obicei, nu se înţelegea nimic, parcă vorbea în italiană, nu în 
engleză. La un moment dat, Luigi îl întrerupse şi îi spuse: 

— Ermanno, e important să vorbeşti foarte rar, cel puţin 
în primele zile. 

— Mulţumesc, spuse Joel, făcând pe deşteptul. 

Ermanno roşi şi îngână: 

— Scuze. 

Îi dădu primul set de materiale de studiu, manualul 
numărul unu, un casetofon mic şi două casete. 

73 


- MEDIATORUL - 


— Casetele se ascultă după citirea capitolelor din 
manual, zise foarte rar. În seara asta, să citeşti primul 
capitol şi să asculţi fiecare casetă de mai multe ori. Mâine o 
să începem cu ce ai învăţat. 

— O să fie un curs intensiv, interveni Luigi, accentuând 
cuvintele, de parcă era nevoie să sublinieze acest lucru. 

— Unde ai învăţat engleza? întrebă Joel. 

— La universitate, răspunse Ermanno. La Bologna. 

— Aşadar nu ai studiat în Statele Unite? 

— Ba da, răspunse, aruncându-i o privire speriată lui 
Luigi, ca şi cum ceea ce se întâmplase în Statele Unite era 
un lucru de care prefera să nu vorbească. 

Spre deosebire de Luigi, Ermanno era uşor de citit; în 
mod cert nu era profesionist. 

— Unde? întrebă Joel, încercându-şi norocul, vrând să 
vadă cât putea scoate de la el. 

— La Furman, zise Ermanno, o şcoală mică din Carolina 
de Sud. 

— Când a fost asta? 

Luigi îi veni în ajutor. Îşi drese glasul şi spuse: 

— O să aveţi timp berechet să staţi de vorbă mai târziu. 
E important să uiţi engleza, Marco. De azi încolo vei trăi 
într-o lume în care domneşte italiana. Fiecare lucru pe care 
fi vei atinge are o denumire în italiană. Fiecare gând al tău 
va trebui tradus. Peste o săptămână vei comanda în 
restaurante, peste două vei visa în italiană. E o cufundare 
totală, absolută, în limba şi cultura italiană. Nu mai poţi da 
înapoi. 

— Putem începe la ora opt? 

Ermanno îi aruncă o privire, se frământă puţin, iar în cele 
din urmă spuse: 

— Eventual la opt şi jumătate. 

— Bun, o să fiu aici la opt şi jumătate. 

Plecară şi se plimbară din nou până în Piazza dei Signori. 
Era după-masă, traficul era vizibil mai puţin intens, iar 
trotuarele - aproape pustii. Luigi se opri în faţă la Trattoria 
del Monte. Îi făcu un semn spre uşă şi îi zise: 

74 


- JOHN GRISHAM - 


— Ne întâlnim aici la ora opt să luăm cina, de acord? 

— Da. 

— Ştii să ajungi la hotel? 

— Da, la albergo. 

— Ai o hartă a oraşului? 

— Da. 

— În regulă. Eşti pe cont propriu, Marco. 

Acestea fiind spuse, Luigi o luă pe o alee şi se făcu 
nevăzut. Joel se uită o clipă după el, apoi îşi continuă 
drumul spre piaţa centrală. 

Se simţea foarte singur. Trecuseră patru zile de când 
ieşise din închisoare şi era în sfârşit liber şi neînsoţit, poate 
nesupravegheat, deşi se îndoia de lucrul ăsta. Se hotărî de 
îndată să colinde prin oraş şi să-şi vadă de ale lui, de parcă 
n-ar fi fost nimeni cu ochii pe el. Se decise, de asemenea, 
în timp ce se prefăcea că studiază obiectele expuse în 
vitrina unui magazinaş cu articole din piele, că n-o să-şi 
petreacă restul vieţii uitându-se în urma sa. 

„N-o să fiu găsit”, îşi spuse. 

Rătăci pe străzi până ajunse în Piazza San Vito, o piaţă 
mică, în care erau două biserici vechi de şapte sute de ani. 
Atât Santa Lucia, cât şi San Vito erau închise, dar, după 
cum scria pe vechea plăcuţă de alamă, urmau să se 
redeschidă între 16:00 şi 18:00. Unde s-a mai pomenit ca o 
instituţie să fie închisă între 12:00 şi 16:00? 

Barurile nu erau închise, dar erau goale. In cele din urmă, 
îşi făcu puţin curaj şi intră într-unul dintre ele. Se aşeză la 
bar, îşi ţinu răsuflarea şi rosti: „Birra”, în momentul în care 
barmanul se apropie de el. 

Barmanul îi spuse ceva, aşteptă un răspuns şi preţ deo 
clipă Joel fu tentat să o ia la sănătoasa, dar văzu robinetul 
butoiaşului, arătă spre el, de parcă ar fi fost foarte clar ce 
dorea, şi barmanul puse mâna pe o halbă goală. 

Era prima bere pe care o bea după şase ani. Era rece, 
aromată şi gustoasă, iar Joel o savură picătură cu picătură. 
La un televizor amplasat undeva în capătul barului era o 
telenovelă. Ascultă din când în când replicile, dar nu 

75 


- MEDIATORUL - 


înţelese niciun cuvânt şi depuse mari eforturi să se 
convingă că va fi în stare să stăpânească limba. Pe când 
lua decizia de a pleca şi de a se îndrepta spre hotel, aruncă 
o privire pe geamul din faţă. 

Stennett trecu prin faţa barului. 

Joel mai comandă o bere. 


76 


- JOHN GRISHAM - 


7 


Dan Sandberg, un veteran al ziarului The Washington 
Post, îşi ţinuse mereu la curent cititorii cu afacerea 
Backman. În 1998 publicase un articol despre cum fuseseră 
scoase din Pentagon fără autorizaţie nişte documente 
ultrasecrete. Ancheta FBI care fusese declanşată la scurt 
timp îl ţinuse ocupat timp de şase luni, perioadă în care 
scrisese optsprezece articole pe această temă, majoritatea 
publicate pe prima pagină. Avea surse de încredere la CIA 
şi FBI, îi cunoştea pe avocaţii care erau parteneri în cadrul 
firmei Backman, Pratt & Bolling şi fusese de câteva ori pe la 
ei. Îi presa pe cei de la Departamentul de justiţie să îi dea 
informaţii şi se aflase în sală în ziua în care Backman se 
grăbise să se declare vinovat şi să dispară. 

Un an mai târziu scrisese una din cele două cărţi care 
aveau ca subiect scandalul Backman. Din cartea lui se 
vânduse un număr respectabil de exemplare - 24.000, din 
cealaltă - cam 12.000. 

În timp, Sandberg îşi făcuse nişte relaţii-cheie. Una dintre 
ele deveni, pe neaşteptate, o sursă extrem de valoroasă. 
Cu o lună înaintea morţii lui Jacy Hubbard, Carl Pratt, care 
la vremea aceea era pus sub acuzare, la fel ca toţi ceilalţi 
parteneri principali ai firmei, îl contactase pe Sandberg şi 
stabilise o întrevedere. 

Se întâlniseră de mai mult de zece ori pe parcursul 
scandalului, iar în anii următori deveniră tovarăşi de pahar. 
Se vedeau pe ascuns de cel puţin două ori pe an, pentru a 
face schimb de bârfe. 

La trei zile de când fusese făcută publică graţierea, 
Sandberg îl sunase pe Pratt şi stabiliseră să se întâlnească 
la locul lor preferat, un bar studenţesc de lângă 
Universitatea Georgetown. 

Pratt arăta îngrozitor, părea s-o fi ţinut tot într-o beţie în 
ultimele zile. Comandă votcă, iar Sandberg - bere. 

— Şi zi aşa, unde ţi-e băiatu'? întrebă Sandberg rânjind. 

77 


- MEDIATORUL - 


— Nu mai e la închisoare, asta e cert. 

Pratt luă o înghiţitură aproape letală de votcă şi plescăi 
din buze. 

— Nicio veste de la el? 

— Absolut niciuna. Nici eu, nici altcineva de la firmă. 

— Ai fi surprins dacă ar suna sau ti-ar face o vizită? 

— Da şi nu. De la Backman mă pot aştepta la orice. Mai 
bău nişte votcă, apoi continuă: N-aş fi surprins dacă n-ar 
mai pune în veci piciorul în D.C., dar nu m-ar mira nici dacă 
ar apărea mâine şi ar anunţa că-şi deschide o nouă firmă 
de avocatură. 

— Dar graţierea te-a luat prin surprindere. 

— Da, dar asta n-a fost o afacere aranjată de Backman, 
nu-i aşa? 

— Mă îndoiesc să fi fost aşa. 

Pe lângă ei trecu o studentă şi Sandberg îşi întoarse 
privirea după ea. Divorţase de două ori şi era mereu pus pe 
agăţat. Bău din bere, apoi spuse: 

— Nu are voie să practice avocatura, nu-i aşa? Din câte 
ştiu, i-au mazilit licenţa. 

— Asta n-ar fi un obstacol pentru Backman. l-ar zice 
„relaţii cu guvernul”, sau „consultanţă”, sau ceva de genul 
ăsta. Lobby-ul e specialitatea lui şi pentru aşa ceva nu-ți 
trebuie licenţă. La naiba, jumătate din avocaţii din oraşul 
ăsta nu ştiu unde e cel mai apropiat tribunal, dar nu e unul 
care să nu ştie unde e Capitol Hill. 

— Şi ce clienţi o să aibă? 

— Las-o baltă, Backman nu se mai întoarce în D.C. Sau ai 
auzit tu altceva? 

— Absolut nimic. A dispărut. Nimeni de la puşcărie nu 
vorbeşte. Nu pot scoate o vorbă de la tipii din administraţia 
închisorilor. 

— Care e teoria ta? întrebă Pratt, apoi dădu pe gât votca 
şi păru gata să mai comande una. 

— Azi am aflat că Teddy Maynard a făcut o vizită la Casa 
Albă pe data de nouăsprezece, la ceas de seară. Numai 
cineva de calibrul lui Teddy putea să-l preseze pe Morgan 

78 


- JOHN GRISHAM - 


să acorde graţierea. Backman a fost eliberat, probabil 
escortat, şi a dispărut. 

— Protecţia martorilor? 

— Ceva de genul ăsta. Nu e prima oară când CIA ascunde 
pe cineva. Sunt nevoiţi s-o facă. Nu e nimic oficial, dar au 
resursele necesare pentru aşa ceva. 

— Dar de ce să-l ascundă pe Backman? 

— Din răzbunare. Îţi mai aminteşti de Aldrich Ames, cel 
mai mare informator din istoria CIA? 

— Bineînţeles. 

— Acum e închis într-o închisoare federală, în regim de 
securitate. Ştii doar că CIA ar fi încântată să-i tragă un glonţ 
în cap, însă nu poate, fiindcă e împotriva legii - nu au voie 
să ucidă cetăţeni americani, nici aici, nici în străinătate. 

— Backman nu era informator al CIA. Dă-o încolo, doar îl 
ura pe Teddy Maynard, iar sentimentul era reciproc. 

— Maynard n-o să-l ucidă. O să creeze însă condiţiile ca 
alţii să aibă plăcerea s-o facă. 

Pratt se ridică: 

— Mai vrei una? întrebă, făcând semn spre bere. 

— Poate mai târziu. 

Sandberg luă pentru a doua oară halba în mână şi trase 
o duşcă. 

Pratt se întoarse cu o votcă dublă, luă loc şi zise: 

— Deci aşa, crezi că zilele lui Backman sunt numărate? 

— Păi m-ai întrebat ce cred eu. Hai să te auzim pe tine. 

Luă o înghiţitură zdravănă de votcă, apoi zise: 

— Asta cred şi eu că va fi finalul, însă eu văd lucrurile 
dintr-un unghi uşor diferit. 

Pratt îşi băgă degetul în băutură, o amestecă, apoi îşi 
linse degetul şi reflectă câteva secunde. 

— Neoficial, da? 

— Bineînţeles. 

Vorbiseră atât de mult de-a lungul anilor, încât toate 
declaraţiile erau neoficiale. 

— Intre moartea lui Hubbard şi procesul lui Backman a 
fost o perioadă de opt zile. Acestea au fost înfiorătoare. 

79 


- MEDIATORUL - 


Atât Kim Bolling, cât şi eu eram sub protecţia FBl-ului, 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fiind 
supravegheați absolut peste tot. A fost destul de ciudat, la 
drept vorbind. FBl-ul făcea tot posibilul să ne bage la 
puşcărie pe veci, iar pe de altă parte se simțeau obligaţi să 
ne acorde protecţie. 

Luă o înghiţitură cât timp se uită de jur împrejur, să vadă 
dacă nu cumva trage vreun student cu urechea. Nu o 
făcea. 

— Am primit nişte ameninţări, cei care îl uciseseră pe 
Jacy Hubbard intrând serios în acţiune. FBl-ul ne-a informat 
despre asta mai târziu, la câteva luni de când Backman nu 
mai era, iar lucrurile se aşezaseră. Ne-am simţit oarecum 
mai în siguranţă, dar eu şi Bolling am avut gărzi de corp 
timp de doi ani. Şi acum mai arunc o privire în oglinda 
retrovizoare. Bietul Kim şi-a pierdut minţile. 

— Cine v-a ameninţat? 

— Cei care tare ar mai dori să îl găsească pe Joel 
Backman. 

— Cine? 

— Backman şi Hubbard bătuseră palma cu saudiţii să le 
vândă marfa pe o căruţă de bani. Preţul era foarte piperat, 
dar îi costa mult mai puţin decât să construiască un sistem 
nou-nouţ de sateliți. Afacerea a căzut, Hubbard a fost ucis, 
Backman a zbughit-o la închisoare, iar saudiţii n-au fost 
deloc încântați. Nici israelienii, fiindcă şi ei doriseră să 
încheie afacerea. În plus, erau furioşi că Hubbard şi 
Backman negociau cu saudiţii. 

Făcu o pauză, în care luă o înghiţitură de votcă, de parcă 
avea nevoie de putere ca să termine povestea. 

— Apoi ar mai fi cei care au construit de fapt sistemul. 

— Ruşii? 

— Probabil că nu. Lui Jacy Hubbard îi plăceau asiaticele. 
Ultima oară a fost văzut ieşind din bar cu o tipă superbă, cu 
picioare până-n gât, brunetă cu părul lung, cu faţa rotundă, 
de undeva din partea cealaltă a lumii. China comunistă se 
foloseşte de mii de persoane aici ca să strângă informaţii. 

80 


- JOHN GRISHAM - 


De toţi studenţii chinezi care studiază în America, de 
oamenii de afaceri, de diplomaţi. Locul ăsta colcăie de 
chinezi care spionează. În plus, serviciul lor de informaţii 
are nişte agenţi foarte eficienţi. Având în vedere miza, n-ar 
ezita să pună mâna pe Hubbard şi Backman. 

— Eşti sigur că e vorba de China comunistă? 

— Nimeni nu e sigur, pricepi? E posibil ca Backman să 
ştie, însă n-a spus nimănui. Nu uita că CIA nici măcar n-a 
ştiut de existenţa sistemului. Au fost prinşi cu pantalonii în 
vine şi Teddy încă mai încearcă să recupereze handicapul. 

— Mare distracţie pentru Teddy, nu? 

— Absolut. l-a băgat lui Morgan nişte gogoşi despre 
siguranţa naţională. Morgan, evident, a căzut în plasă. 
Backman a fost eliberat, Teddy l-a strecurat pe furiş peste 
graniţă, apoi a aşteptat să vadă cine apare cu pistolul în 
mână. Pentru Teddy e un joc în care oricum câştigă. 

— E genial. 

— E mai mult decât genial, Dan. la gândeşte-te! Nu va 
afla nimeni când Backman va trece în lumea celor drepţi. 
Nu ştie nimeni unde e acum. Nimeni nu îşi va da seama 
cine este în momentul în care i se va găsi cadavrul. 

— Asta dacă i se va găsi cadavrul. 

— Exact. 

— lar Backman ştie toate astea? 

Pratt îşi goli cel de-al doilea pahar şi se şterse la gură cu 
mâneca. Se încruntă. 

— Backman nu e deloc prost, însă multe din lucrurile pe 
care le ştim au ieşit la suprafaţă după ce a fost băgat la 
închisoare. A rezistat şase ani în puşcărie, aşa că probabil 
îşi zice că poate supravieţui în orice împrejurare. 


Critz se adăposti într-un bar din apropiere de hotelul 
Connaught din Londra. Ploaia uşoară de afară se înteţise şi 
avea nevoie de un adăpost. Doamna Critz se întorsese la 
micul apartamentul care le fusese închiriat de către noul lui 
patron, astfel că Critz avea ocazia de a sta într-un bar 
aglomerat unde nu îl ştia nimeni şi să dea pe gât vreo două 

81 


- MEDIATORUL - 


halbe. Era de o săptămână la Londra şi mai rămânea acolo 
încă o săptămână, după care trebuia să facă efortul să 
traverseze Atlanticul şi să se întoarcă la D.C., unde îl 
aştepta o slujbă nenorocită de lobbyist pentru o firmă care 
producea diverse echipamente de luptă, dar şi proiectile 
defecte, care nu erau deloc pe placul Pentagonului, însă 
era forţat să le cumpere, fiindcă firmei respective îi făcea 
lobby cine trebuia. 

Găsi un separeu gol, care era doar parţial vizibil prin 
norul de fum de ţigară, se strecură înăuntru şi se instală la 
masă, cu halba în faţă. Ce plăcut era să bea singur, fără să 
stea cu frica-n sân că o să-l zărească cineva care o să se 
repeadă la el, zicându-i: „Hei, Critz, unde v-a stat capul, 
idioţilor, când cu vetoul lui Berman?” Bla, bla, bla. 

Asculta glasurile însufleţite ale britanicilor, ale vecinilor 
care se perindau pe acolo. Nu-l deranja nici măcar fumul. 
Era singur, nu-l ştia nimeni şi se bucura de intimitatea pe 
care o avea. 

Totuşi, nu era un anonim pentru toată lumea. Din spatele 
lui un bărbat scund purtând o bonetă de marinar uzată îşi 
făcu apariţia. Acesta se aşeză de partea cealaltă a mesei, 
speriindu-l pe Critz. 

— Pot să vă ţin companie, domnule Critz? îl întrebă 
marinarul, rânjind şi arătându-şi dinţii mari şi galbeni. 

Lui Critz îi rămase în minte imaginea dinţilor gălbejiţi. 

— Luaţi loc, zise Critz suspicios. Numele dumneavoastră 
este...? 

— Ben. 

Nu era britanic şi engleza nu era limba lui maternă. Ben 
avea vreo treizeci de ani, era brunet, cu ochii căprui-închis 
şi cu un nas lung şi ascuţit care îl făcea să pară mai 
degrabă grec. 

— Vasăzică, nu aveţi nume de familie, hm? 

Critz luă o gură de bere, apoi zise: 

— De unde ştiţi cum mă cheamă? 

— Ştiu totul despre dumneavoastră. 

— Nu mi-am dat seama că sunt atât de celebru. 

82 


- JOHN GRISHAM - 


— N-aş numi-o „celebritate”, domnule Critz. O să fiu 
scurt. Lucrez pentru nişte persoane care vor neapărat să îl 
găsească pe Joel Backman. O să plătească bani frumoşi 
pentru asta, bani gheaţă. Banii o să vi-i dea într-o geantă 
sau o să fie depuşi la o bancă elveţiană, nu contează. Se 
poate rezolva repede, în câteva ore. Dumneavoastră ne 
spuneţi unde este, primiţi un milion de verzişori şi n-o să 
afle nimeni niciodată. 

— Cum aţi dat de mine? 

— A fost simplu, domnule Critz. Suntem, hai să zicem, 
profesionişti. 

— Spioni? 

— N-are importanţă. Suntem cine suntem şi o să dăm de 
urma domnului Backman. Întrebarea este dacă vreţi 
milionul. 

— Chiar nu ştiu unde este. 

— Dar puteţi afla. 

— Poate. 

— Batem palma sau nu? 

— Nu pentru un milion de verzişori. 

— Dar pentru cât? 

— Trebuie să mă mai gândesc. 

— Atunci, faceţi-o repede! 

— Şi dacă nu pot face rost de informaţie? 

— Atunci nu ne vom revedea, iar întâlnirea asta nu a 
avut loc. E foarte simplu. 

Critz bău o gură zdravănă din bere şi cântări lucrurile. 

— Bine, să zicem să pot obţine informaţia asta - nu sunt 
însă foarte optimist - dar dacă am noroc? Ce va urma? 

— Luaţi una din cursele companiei Lufthansa de la Dulles 
la Amsterdam, la clasa întâi. Acolo vă cazaţi la Amstel 
Hotel, pe strada Biddenham. O sa vă găsim, aşa cum v-am 
găsit, de altfel, şi aici. 

Critz tăcea, memorând detaliile. 

— Când? întrebă. 

— Cât mai repede, domnule Critz. Îl caută şi alţii. 


83 


- MEDIATORUL - 


Ben se făcu nevăzut la fel de repede cum apăruse, 
lăsându-l pe Critz să scruteze barul prin fum, întrebându-se 
dacă nu cumva visase. Plecă din bar o oră mai târziu, 
ascunzându-şi faţa sub o umbrelă, convins că este urmărit. 

Oare o să-l urmărească şi în Washington? Avea o 
presimţire sumbră că da. 


84 


- JOHN GRISHAM - 


8 


Nu reuşi să-şi facă siesta. Una din cauze era faptul că 
băuse vin la prânz şi două beri după-amiaza. Erau mult 
prea multe lucrurile la care trebuia să se gândească. 

In afară de asta, era prea odihnit; dormise prea mult în 
ultima perioadă, astfel că organismul său ajunsese la 
saturație. Şase ani petrecuţi la izolare reduc corpul 
omenesc la o stare de vegetare, astfel că principala 
activitate devine dormitul. După primele luni petrecute la 
Rudley, Joel dormea noaptea opt ore şi trăgea un pui de 
somn zdravăn după-amiaza, ceea ce era de înţeles, având 
în vedere că dormise atât de puţin în ultimii douăzeci de 
ani, când ziua şi-o petrecea ţinând pe umeri republica, iar 
de seara până în zori se ţinea după fuste. După un an 
petrecut în închisoare dormea nouă, uneori chiar zece ore 
pe zi, fiindcă, în afară de a citi şi a se uita la televizor, nu 
prea avea ce face. O dată, din plictiseală, făcuse unul din 
nenumăratele sale sondaje de opinie anonime, dând să 
treacă o foaie din celulă în celulă, atunci când gardienii 
dormeau, trăgând astfel concluzia că toţi cei treizeci şi 
şapte de participanţi la sondaj din pavilionul său dormeau 
în medie unsprezece ore pe zi. Mo, turnătorul mafioţilor, 
susţinea că doarme şaisprezece ore pe zi şi deseori se 
auzea cum sforăia la amiază. „Vaca nebună”, Miller, 
dormea cel mai puţin dintre toţi, doar trei ore, dar bietul 
om îşi pierduse minţile de ani de zile, aşa ca Joel fu nevoit 
să nu îi ia în consideraţie răspunsurile la sondaj. 

Fuseseră şi perioade în care avusese insomnie, când ore 
la rând stătuse cu privirea aţintită în întuneric, gândindu-se 
la greşelile pe care le făcuse, la nepoți şi strănepoţi, la 
umilinţa trecutului şi la frica de viitor. În unele săptămâni i 
se dăduseră somnifere, câte unul pe seară, dar nu 
avuseseră efect. Joel bănuia că era doar un tratament 
placebo. 


85 


- MEDIATORUL - 


Timp de şase ani dormise prea mult, iar acum corpul îi 
era foarte odihnit, iar mintea îi lucra peste normă. 

Se ridică încetişor din pat, unde zăcuse o oră fără să 
poată pune geană pe geană, şi se îndreptă spre măsuţă, de 
pe care luă celularul primit de la Luigi. Se duse spre 
fereastră, tastă numerele lipite cu scotch pe spatele 
aparatului şi, după ce telefonul sună de patru ori, auzi o 
voce familiară. 

— Ciao, Marco! Come stai? 

— Voiam doar să văd dacă funcţionează chestia asta, 
spuse Joel. 

— Crezi că ţi-aş fi dat un telefon stricat? întrebă Luigi. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Cum a fost somnul de după-amiază? 

— Aăă, bun, foarte bun. Ne vedem la cină. 

— Ciao! 

Oare unde era Luigi? Dădea târcoale prin apropiere cu un 
telefon în buzunar, aşteptând să-l sune Joel? Stătea cu ochii 
pe hotel? Dacă Stennett şi şoferul erau încă în Treviso 
înseamnă că, punându-i la socoteală şi pe Luigi şi pe 
Ermanno, avea patru „prieteni” de acelaşi soi, a căror 
misiune era să nu-l scape din ochi pe Joel Backman. 

Strânse celularul în mână şi se întrebă cine mai ştia de 
telefonul pe care îl dăduse. Cine mai  ascultase 
convorbirea? Privi strada şi se întrebă cine mai era acolo. 
să fi fost numai Luigi? 

Îşi alungă gândurile astea din minte şi se aşeză la masă. 
Voia o cafea, eventual un espresso dublu, care să-i facă 
nervii să zbârnâie, în niciun caz cappuccino, având în 
vedere ora înaintată. 

Nu era însă pregătit să ridice receptorul şi să comande. 
Se descurca la partea cu „Bună ziua” şi „cafea”, dar ar fi 
urmat un torent de cuvinte pe care nu le înţelegea încă. 

Cum putea supravieţui cineva fără o cafea tare? 
Secretara lui preferată, care îi făcuse pentru prima oară 
cunoştinţă cu cafeaua turcească, tare, îi adusese cafeluţa 
în fiecare dimineaţă exact la 6:30, timp de şase zile pe 

86 


- JOHN GRISHAM - 


săptămână. Puțin lipsise s-o ia nevastă. La ora zece 
mediatorul era deja atât de tensionat, încât arunca cu tot 
felul de obiecte, urla la subordonați şi jongla cu trei apeluri 
deodată, lăsând senatorii să aştepte la telefon. 

Îi displăceau amintirile care-i reveneau în memorie. 
Rareori se întâmpla să-i placă. Avea o grămadă de amintiri, 
iar în cei şase ani petrecuţi în izolare purtase un aprig 
război mental încercând să uite trecutul. 

Să revenim la cafea, pe care îi era teamă s-o comande 
pentru că îi era frică de limba italiană. Joel Backman nu se 
temuse niciodată de nimic şi îşi spuse că, dacă fusese în 
stare să ţină minte trei sute de propuneri de lege ce 
treceau prin moara Congresului şi dacă reuşise să dea o 
sută de telefoane pe zi fără a consulta vreo agendă sau 
vreo carte de telefon, atunci, categoric, va fi în stare să 
înveţe atâta italiană cât îi era necesar să comande o cafea. 
Aranjă în ordine materialele de studiu primite de la 
Ermanno şi se uită la cuprins. Verifică bateriile micului 
casetofon şi răvăşi casetele. Pe prima pagină a lecţiei 
numărul unu era desenată în culori, destul de schematic, 
sufrageria unei familii, în care mami, tati şi copiii se uitau la 
televizor. Sub obiecte erau scrise atât denumirea în 
engleză, cât şi cea în italiană: uşă şi porta, canapea şi sofa, 
fereastra şi finestra, tablou şi quadro ş.a.m.d. Băiat se 
spunea ragazzo, mamă - madre, bătrânul din colţ care se 
sprijinea şovăielnic într-un baston era bunicul sau // nono. 

Câteva pagini mai încolo erau descrise bucătăria, apoi 
dormitorul şi baia. După o oră, în care tot nu băuse cafea, 
Joel mergea agale prin cameră, arăta cu mâna şi şoptea 
numele tuturor obiectelor pe care le vedea: pat - /etto, 
lampă - lampada, ceas - orologio, săpun - sapone. Pentru 
orice eventualitate, repetă şi câteva verbe: a vorbi - 
parlare, a mânca - mangiare, a bea - bere, a gândi - 
pensare. Se pironi în faţa oglinjoarei (specchio) de la baie 
(bagno) şi încercă să se convingă că e Marco. Marco 
Lazzeri. 


87 


- MEDIATORUL - 


— Sono Marco, sono Marco, repeta. „Sunt Marco. Sunt 
Marco.” 

li sună caraghios la început, dar trebuia să nu se 
gândească la asta. Miza era prea mare ca să se agate de 
fostul său nume care i-ar fi putut aduce moartea. Dacă 
pentru a-şi scăpa pielea trebuia să fie Marco, atunci aşa îl 
va chema. 

Marco. Marco. Marco. 

Incepu să caute cuvinte care nu se regăseau în desene şi 
află din noul său dicţionar că hârtie igienică se spune carta 
igienica, pernă - guanciale, iar tavan - soffitto. Totul avea o 
denumire nouă, fiecare obiect din camera sa, din mica lui 
lume, tot ce putea cuprinde cu privirea în acel moment 
devenise ceva nou. Se uita când la un obiect, când la altul, 
şi îi repeta la nesfârşit denumirea în italiană. 

Cât despre el, avea creier - cervello. Işi atinse o mână - 
mano, un braţ - braccio, un picior - gamba. Trebuia să 
respire - respirare, să vadă - vedere, să atingă - toccare, 
să audă - sentiré, să doarmă - dormiră şi să viseze - 
sognare. Divaga de la subiect, aşa că se trase de mânecă. 
A doua zi, Ermanno va începe cu lecţia numărul unu, care 
conţinea prima şarjă de vocabular, axată pe lucrurile de 
bază: diferite tipuri de salut, formule de politeţe, numerele 
de la unu la o sută, zilele săptămânii, lunile anului, până şi 
alfabetul. Verbele „a fi” (essere) şi „a avea” (avere) erau 
conjugate la prezent, la trecutul simplu şi la viitor. 

Până la cină, Marco memorase toată lecţia întâi şi 
ascultase de douăsprezece ori caseta care îi corespundea. 
Păşi afară, în noaptea extrem de rece, şi se îndrepta voios 
spre Trattoria del Monte, unde ştia că Luigi îl aştepta la o 
masă amplasată într-o zonă bună a localului, pregătit cu 
sugestii privind ceea ce vor comanda. Pe drum observă, 
încă ameţit de atâtea ore de învăţat pe de rost, un scuter, o 
bicicletă, un câine, două gemene şi îl izbi cruda realitate că 
nu ştia cum se spune în italiană niciunul din acele cuvinte. 

Totul fusese lăsat în urmă, în camera de hotel. 


88 


- JOHN GRISHAM - 


Cum ştia că îl aşteaptă mâncarea, plonjă cu capul 
înainte, neînfricat şi încrezător că el, Marco, va deveni în 
cele din urmă un italian respectabil. Îl salută pe Luigi, care 
era aşezat la o masă pe colţ, cu un laborios: 

— Buona sera, signore, come sta? 

— Sto bene, grazie, e tu? răspunse Luigi cu un surâs 
aprobator. Bine, mulţumesc, tu? 

— Molto bene, grazie, spuse Marco. Foarte bine, 
mulţumesc. 

— Vasăzică, ai studiat? întrebă Luigi. 

— Da, n-am altceva de făcut. 

Înainte ca Marco să apuce să-şi despăturească şervetul, 
un chelner le aduse o carafă acoperită cu o împletitură de 
nuiele, cu vinul casei, roşu. Turnă repede vin în două 
pahare, apoi se făcu nevăzut. 

— Ermanno e un profesor foarte bun, spuse Luigi. 

— Ai mai apelat la el? întrebă Marco degajat. 

— Da. 

— Cât de des aduci aici pe cineva ca mine şi îl transformi 
în italian? 

Luigi zâmbi şi spuse: 

— Din când în când. 

— Greu de crezut. 

— Crezi ce vrei, Marco. Totul e ficţiune. 

— Vorbeşti ca un spion. 

Luigi ridică din umeri şi nu-i răspunse nimic. 

— Pentru cine lucrezi, Luigi? 

— Pentru cine crezi? 

— Faci parte din alfabet - CIA, FBI, NSA. Poate pentru o 
ramură obscură a serviciilor de informaţii militare. 

— Îţi face plăcere să ne întâlnim în restaurantele astea 
mici, cochete? întrebă Luigi. 

— Am de ales? 

— Da. Dacă nu încetezi cu întrebările astea, n-o să ne 
mai vedem. Şi când o să se întâmple asta, viaţa ta, şubredă 
cum e, o să fie şi mai fragilă. 


89 


- MEDIATORUL - 


— Parcă era vorba că misiunea ta este să-i împiedici să 
mă omoare. 

— Exact, aşa că nu mai pune întrebări despre mine. Te 
asigur că nu există răspunsuri. 

De parcă ar fi fost şi el în slujba lor, chelnerul apăru la 
tanc şi puse între ei două meniuri mari, punând astfel capăt 
acestei conversații. Marco se încruntă când văzu lista cu 
sortimentele de mâncare, care îi reaminti cât de multă 
italiană mai avea de învăţat, în josul paginii recunoscu 
cuvintele caffe, vino şi birra. 

— Ce o fi gustos? 

— Bucătarul-şef e din Siena, deci îi place mâncarea 
toscană. Risotto cu ciuperci porcini e o alegere excelentă 
pentru felul întâi. Eu am mai mâncat aici friptură florentină, 
e excepţională. 

Marco închise meniul şi adulmecă aromele ce veneau 
dinspre bucătărie. 

— O să iau şi una, şi alta. 

Luigi închise şi el meniul şi îi făcu semn chelnerului. După 
ce dădu comanda, timp de câteva minute băură vin în 
linişte. 

— Acum câţiva ani, începu Luigi, m-am trezit într-o 
dimineaţă în Istanbul, într-o cameră mică de hotel. Eram 
singur, aveam cam cinci sute de dolari şi un paşaport fals 
în buzunar. Nu ştiam nicio iotă de turcă. Cel care se ocupa 
de mine era şi el în oraş, dar, dacă l-aş fi contactat, ar fi 
trebuit să-mi găsesc altă slujbă. După exact zece luni 
trebuia să mă întorc la acelaşi hotel şi să mă întâlnesc cu 
un prieten care avea să mă scoată din ţară. 

— Sună a pregătire tipică a agenţilor CIA. 

— Nu te afli în partea corectă a alfabetului, spuse, apoi 
făcu o pauză în care luă o înghiţitură de vin, după care 
continuă: Fiind gurmand, am învăţat să supraviețuiesc. Am 
asimilat limba, cultura, tot ce era în jurul meu. M-am 
descurcat destul de bine, m-am integrat în peisaj şi, zece 
luni mai târziu, când m-am întâlnit cu prietenul meu, 
aveam peste o mie de dolari. 

90 


- JOHN GRISHAM - 


— Italiană, engleză, franceză, spaniolă, turcă - ce alte 
limbi mai ştii? 

— Rusă. Tot ei m-au abandonat o dată în Stalingrad timp 
de un an. 

Marco fu cât pe aci să întrebe la care „ei” se referea, dar 
o lăsă baltă. Oricum nu i-ar fi răspuns şi, de altfel, credea 
că ştia despre cine era vorba. 

— Deci eu am fost „abandonat” aici? 

Chelnerul puse pe masă un coş cu diverse sortimente de 
pâine şi un bol micuţ cu ulei de măsline. Luigi începu să 
înmoaie pâine în ulei şi s-o mănânce, astfel că întrebarea fu 
uitată sau ignorată. Masa se umplu cu şi mai multă 
mâncare - un platou mic cu şuncă, salam şi măsline, astfel 
că îşi întrerupseră conversaţia. Luigi fie era spion, fie lucra 
la contraspionaj, fie era agent secret, fie agent sau un 
simplu intermediar, eventual un corespondent de presă, 
dar, înainte de toate, era italian. Toată pregătirea din lume 
nu putea să-i distragă atenţia de la „provocarea” ce-i 
stătea în faţă atunci când masa era plină. 

începu să mănânce şi schimbă subiectul, explicându-i 
rigorile unei cine italieneşti ca la carte. În primul rând se 
serveau antipasti - care constau de obicei dintr-un platou 
cu diverse sortimente de carne, precum cele pe care le 
aveau pe masă. Urma felul întâi, primi, şi anume o porţie 
măricică de paste, orez, supă sau mămăligă, al cărui scop 
era pregătirea stomacului pentru felul doi, secondi, o porţie 
mare de carne de porc, pui, miel sau peşte. 

— Mare grijă la desert! îl avertiză pe un ton misterios, 
uitându-se în stânga şi-n dreapta, ca pentru a se asigura că 
nu-i aude chelnerul. 

Clătină trist din cap şi îi mărturisi că multe restaurante 
bune cumpără desertul din altă parte şi că acesta conţine 
atât de mult zahăr sau lichior de proastă calitate încât pur 
şi simplu îţi face dinţii praf. 

Marco reuşi să pară destul de şocat de acest scandal 
naţional. 


91 


- MEDIATORUL - 


— Învață cuvântul gelato, îi spuse Luigi, cu ochii 
strălucind. 

— Îngheţată, zise Marco. 

— Bravo! E cea mai bună din lume. E o gelateria pe 
strada asta. O să mergem acolo după cină. 


Hotelul le oferea oaspeţilor serviciu la cameră până la 
miezul nopţii. La 23:55, Marco ridică încetişor receptorul şi 
tastă de două ori cifra patru. Inghiţi în sec, apoi îşi ţinu 
răsuflarea. Repetase dialogul o jumătate de oră. 

Telefonul sună de câteva ori, timp în care Marco fu tentat 
de două ori să închidă, după care îi răspunse o voce 
somnoroasa: 

— Buona sera. 

Marco închise ochii şi-şi dădu drumul: 

— Buona sera. Vorrei un caffe, per favore. Un espresso 
doppio. 

— Si, latte e zucchero? Cu lapte şi zahăr? 

— No, senza latte e zucchero. 

— Si, cinque minuti. 

— Grazie. 

Marco închise repede, pentru a nu risca să se 
prelungească discuţia, deşi, având în vedere entuziasmul 
de la celălalt capăt al firului, avea mari dubii că acest lucru 
ar fi fost posibil. Sări în picioare, ridică pumnul în aer şi se 
felicită că purtase prima conversaţie în limba italiană. Totul 
mersese strună. Fiecare dintre părţi înţelesese absolut tot 
ce spusese cealaltă. 

La ora 1:00 sorbea încă din espresso-ul dublu, 
savurându-l chiar dacă nu mai era cald. Era la mijlocul 
lecţiei trei şi, cum somnul nu îi dădea deloc târcoale, se 
gândea că poate o să devoreze întregul manual înainte de 
prima oră cu Ermanno. 


Bătu la uşă cu zece minute mai devreme. Era o chestie 
de control. Deşi încerca să se abţină, observa că revine la 
vechile obiceiuri. Voia să fie el cel care decide când începe 

92 


- JOHN GRISHAM - 


ora, fie zece minute mai devreme, fie douăzeci mai târziu, 
nu conta când. Pe când aştepta pe coridorul întunecos, îi 
reveni în memorie o întâlnire la nivel înalt pe care o 
găzduise în uriaşa lui sală de conferinţe. Aceasta era plină 
ochi de directori de firme şi ştabi de la mai multe agenţii 
federale, pe care îi convocase mediatorul. 

Deşi sala de conferinţe era la doar cincizeci de paşi de 
biroul său, îşi făcu apariţia cu o întârziere de douăzeci de 
minute, cerându-şi scuze şi motivând că vorbise la telefon 
cu prim-ministrul unei ţărişoare. 

Jocurile pe care le făcea erau absolut jalnice. 

Ermanno nu păru impresionat. Îşi lăsă elevul să aştepte 
cel puţin cinci minute până când îi deschise uşa, afişând un 
zâmbet timid şi întâmpinându-l cu următoarele cuvinte: 

— Buon giorno, signor Lazzeri. 

— Buon giorno, Ermanno. Come stai? 

— Molto bene, grazie, e tu? 

— Molto bene, grazie. 

Ermanno deschise mai mult uşa şi cu un semn larg din 
mână îi spuse: 

— Prego. Intraţi, vă rog. 

Marco intră în apartament şi fu din nou izbit de cât de 
puţine lucruri erau şi de faptul că totul părea a fi provizoriu. 
Îşi puse cărţile pe măsuţa din mijlocul camerei din faţă şi se 
hotări să nu-şi dea jos haina. Afară erau cam 22 de grade şi 
în micuțul apartament nu era cu mult mai cald. 

— Vorrebbe un caffe? întrebă Ermanno. Doriţi o cafea? 

— Si, grazie. 

Dormise vreo două ore, de la patru la şase, apoi făcuse 
duş, se bărbierise, se îmbrăcase şi o pornise pe străzi, 
găsind la un moment dat un bar care se deschidea 
devreme, unde se adunau bărbaţi în vârstă care beau 
espresso şi vorbeau toţi deodată. Mai voia cafea, dar cel 
mai mult avea nevoie de mâncare. Un corn, o brioşă sau 
ceva de genul ăsta, o chestie căreia nu îi reţinuse numele. 
Se decise să mai îndure foamea până la prânz, când se va 


93 


- MEDIATORUL - 


întâlni din nou cu Luigi pentru a face o nouă incursiune în 
bucătăria italiană. 

— Eşti student, nu-i aşa? îl întrebă pe Ermanno când 
acesta se întoarse de la bucătărie cu două cești. 

— Non inglese, Marco, non inglese. 

Şi ăsta fu sfârşitul englezei. Un sfârşit brusc, un adio dur, 
veşnic, spus limbii materne. Ermanno stătea de o parte a 
mesei, Marco de cealaltă, şi la opt treizeci fix deschiseră 
manualul la lecţia întâi. Marco citi primul dialog în italiană, 
iar Ermanno îl corectă cu tact, însă era vădit impresionat de 
cât de pregătit era studentul său. Ştia bine cuvintele, însă 
mai trebuia lucrat la accent. După o oră, Ermanno începu 
să indice diverse obiecte din cameră - covor, carte, revistă, 
scaun, pătură, perdele, radio, podea, perete, rucsac - şi 
Marco răspunse repede. Începu să turuie, cu un accent 
evident îmbunătăţit, toată lista expresiilor de politeţe - 
bună ziua, ce mai faceţi, bine, mulţumesc, vă rog, pe mai 
târziu, la revedere, noapte bună - şi încă vreo treizeci. 
Înşiră zilele săptămânii şi lunile anului. Terminară prima 
lecţie după doar două ore şi Ermanno îl întrebă dacă vrea 
să facă o pauză. Răspunsul fu negativ. Trecură la lecţia a 
doua, al cărei vocabular Marco îl cunoştea deja, 
impresionându-şi profesorul şi de data aceasta cu cât de 
bine citise dialogul. 

— V-aţi pregătit... murmură în engleză Ermanno. 

— Non inglese, Ermanno, non inglese, îl corectă Marco. 

Jocul începuse. Cine va rezista mai mult? La prânz, 
profesorul era deja epuizat şi pregătit să facă o pauză. 
Amândoi răsuflară uşuraţi în momentul în care se auzi o 
bătaie în uşă şi vocea lui Luigi. Acesta intră şi îi văzu pe cei 
doi aplecaţi deasupra măsuţei, dând impresia că de câteva 
ore făceau skanderbeg. 

— Come va? întrebă Luigi. Cum merge? 

Ermanno îl privi cu nişte ochi obosiţi şi spuse: 

— Molto intenso. Intensiv. 

— Vorrei pranzare, spuse Marco, ridicându-se încet. Aş 
vrea să iau masa de prânz. 

94 


- JOHN GRISHAM - 


Marco spera la o mâncare bună, asezonată cu nişte 
engleză, pentru a-i fi mai uşor şi a mai reduce din efortul 
psihic pe care îl făcea din pricina faptului că era nevoit să 
traducă fiecare cuvânt. După termenii elogioşi în care 
Ermanno îi rezumase modul de desfăşurare al lecţiilor de 
dimineaţă, Luigi îşi propuse să continue incursiunea în 
limba italiană în timpul prânzului sau cel puţin în prima 
parte a acestuia. Meniul era numai în italiană şi, după ce 
Luigi îi descrise fiecare fel de mâncare într-o italiană de 
neînțeles, Marco îşi ridică braţele în aer şi spuse: 

— Gata, mi-ajunge. Nu mai vorbesc şi nu mai ascult 
niciun cuvânt în italiană timp de o oră. 

— Şi ce-o să mănânci? 

— Mâncarea ta. 

Dădu pe gât dintr-o suflare vinul roşu şi încercă să se 
relaxeze. 

— Bine, cred că o oră putem vorbi în engleză. 

— Grazie, rosti involuntar Marco. 


95 


- MEDIATORUL - 


9 


A doua zi, pe la mijlocul lecţiei de dimineaţa, Marco 
schimbă brusc subiectul. Era pe la mijlocul unui dialog 
plictisitor pe care îl citea din manual, când dintr-odată îi 
spuse în engleză lui Ermanno: 

— Nu eşti student. 

Ermanno îşi ridică privirea din manual, rămase mut preţ 
de o clipă, apoi spuse: 

— Non inglese, Marco. Soltanto italiano. N-ai voie să 
vorbeşti decât în italiană. 

— N-am chef de italiană acum, pricepi? Nu eşti student. 

Lui Ermanno îi era greu să accepte înfrângerea, astfel că 
făcu o pauză cam lungă. 

— Ba sunt, răspunse fără prea multă convingere. 

— Nu te cred. E clar că nu mergi la cursuri, altfel nu ai 
putea să-mi dai lecţii cât e ziua de lungă. 

— Poate sunt student la fără frecvenţă. Ce importanţă 
are? 

— Ba nu ai niciun fel de cursuri. N-ai cărţi pe-aici, nici 
măcar un ziar studenţesc, nimic din toate prostiile pe care 
şi le lasă peste tot studenţii. 

— Poate sunt în cealaltă cameră. 

— Să văd! 

— De ce? Ce importanţă are? 

— Are, pentru că eu cred că lucrezi pentru aceiaşi tipi în 
slujba cărora e şi Luigi. 

— Şi dacă ar fi aşa? 

— Vreau să ştiu cine sunt. 

— Şi dacă nu ştiu? De ce te-ar interesa pe tine chestia 
asta? Treaba ta este să înveţi limba. 

— De când locuieşti aici, în apartamentul ăsta? 

— Nu sunt obligat să-ţi răspund la întrebări. 

— Vezi tu, eu cred că te-ai mutat aici săptămâna trecută, 
că asta e o ascunzătoare, că nu eşti cine pretinzi. 

— Atunci n-ai fi singurul care-şi ascunde identitatea. 


96 


- JOHN GRISHAM - 


Ermanno se ridică brusc, traversă bucătărioara şi se 
îndreptă spre camera din spate. Se întoarse cu nişte foi, pe 
care i le băgă sub nas lui Marco. Era un pachet cu 
formulare de înscriere la Universitatea din Bologna pe care 
era trecut numele „Ermanno Rosconi” şi adresa la care se 
aflau. 

— Reîncep cursurile curând, spuse Ermanno. Mai vrei 
cafea? 

Marco examină formularele, din care înţelegea doar cât 
era necesar pentru a pricepe care era ideea. 

— Da, te rog, răspunse. 

Era doar hârţogărie, uşor de falsificat. Dar dacă era într- 
adevăr un fals, atunci era unul foarte reuşit. Ermanno 
dispăru în bucătărie şi dădu drumul la apă. 

Marco îşi împinse scaunul în spate şi spuse: 

— Mă duc să iau un pic de aer. Trebuie să-mi limpezesc 
gândurile. 


Programul cu care era obişnuit seara se schimbă. Luigi îi 
dădu întâlnire în faţa unei tutungerii aflate vizavi de Piazza 
dei Signori şi se plimbară pe o alee aglomerată, în timp ce 
magazinele amplasate pe strada respectivă se închideau 
rând pe rând. Se întunecase deja şi era foarte frig, şi pe 
lângă ei treceau grăbiţi, îndreptându-se spre casă, oameni 
de afaceri îmbrăcaţi elegant, cu pălării pe cap şi eşarfe la 
gât. 

Luigi purta mănuşi şi-şi înfipsese adânc mâinile în 
buzunarele de lână ale paltonului lung până la genunchi, 
care n-ar fi fost exclus nici să-i fi rămas de la bunicul lui, 
nici să fi fost cumpărat cu o săptămână înainte de la 
Milano, de la vreun magazin de firmă cu preţuri 
exorbitante. Indiferent de unde îl avea, îl purta cu eleganţă, 
iar Marco fu din nou invidios pe naturaleţea cu care agentul 
purta haine elegante. 

Luigi nu se grăbea nicăieri şi părea să-i placă frigul de 
afară. Vorbi cu el în italiană, însă Marco refuza să îi facă 
jocul. 

97 


- MEDIATORUL - 


— În engleză, Luigi, îi spuse de două ori. Simt nevoia să 
vorbesc în engleză. 

— În regulă. Cum a fost a doua zi de studiu? 

— Bine. Ermanno e un tip de treabă. N-are simţul 
umorului, dar e un profesor bun. 

— Faci progrese? 

— Ar fi imposibil să nu fac. 

— Ermanno mi-a zis că prinzi repede. 

— Ermanno nu se pricepe să mintă, ştii foarte bine. Trag 
tare pentru că depind multe de asta. Exersez cu el şase ore 
pe zi, iar seara tocesc câte trei ore. Progresele sunt 
inevitabile. 

— Tragi tare, repeta Luigi. 

Se opri brusc şi îşi îndreptă privirea spre un bufet mic. 

— Uite, Marco, aici vei lua cina. 

Marco privi nemulţumit localul. Încăperea din faţă nu 
părea să aibă diametrul mai mare de patru metri şi 
jumătate. Trei mese erau înghesuite lângă vitrină, iar 
localul părea a fi plin ochi. 

— Eşti sigur? întrebă Marco. 

— Da, e foarte bun. Au mâncare uşoară, sandviciuri şi 
chestii de-astea. O să mănânci singur. Eu nu vin cu tine. 

Marco îl privi şi începu să protesteze, dar la un moment 
dat se controlă şi zâmbi, vrând parcă să spună că acceptă 
cu plăcere provocarea. 

— Meniul este scris pe o tăbliță aşezată în locul în care e 
casa, doar în italiană. Comanzi, plăteşti, apoi îţi iei 
mâncarea de la capătul tejghelei. E un loc destul de plăcut, 
de altfel, dacă reuşeşti să găseşti un scaun liber. Bacşişul e 
inclus în preţ. 

— Care e specialitatea casei? îl întrebă Marco. 

— Pizza cu şuncă şi andive este delicioasă. Şi panini, de 
altfel. Ne întâlnim acolo, lângă fântână, peste o oră. 

Marco scrâşni din dinţi şi intră în local, simțindu-se foarte 
singur. Se aşeză la coadă în spatele a două tinere şi începu 
să caute cu disperare pe tăbliță un sortiment de mâncare 
pe care să ştie să-l pronunţe. Nu conta ce gust avea, 

98 


- JOHN GRISHAM - 


important era să comande şi să plătească. Din fericire, 
casiera era o doamnă de vârstă mijlocie, căreia îi plăcea să 
zâmbească. Marco i se adresa cu un prietenos „Buona 
sera” şi, înainte ca ea să apuce să-i răspundă, comanda 
panino prosciutto e formaggio - sandvici cu şuncă şi brânză 
- şi o Coca-Cola. 

Coca-Cola, draga de ea. Aceeaşi în toate limbile. 

Casiera turui ceva, Marco nu înţelese nimic din avalanşa 
de cuvinte, însă îi zâmbi, spuse: „Si” şi îi întinse o bancnotă 
de douăzeci de euro, care cu siguranţă acoperea costurile, 
ba ar fi trebuit să primească şi rest. Îi ieşiră socotelile. Pe 
lângă rest, primi un bilet. „Numero sessantasette”, rosti 
casiera. Numărul şaizeci şi şapte. 

Se îndreptă încetişor pe lângă tejghea spre bucătărie, cu 
biletul în mână. Nu se holba nimeni la el şi nu părea să-l 
bage nimeni în seamă. Oare chiar părea italian, un localnic 
get-beget? Se obişnuise de mult să studieze modul în care 
se îmbrăcau bărbaţii şi ajunsese la concluzia că era 
îmbrăcat în stilul lor. După cum îi spusese Luigi, italienii din 
nord erau mult mai atenţi cu înfăţişarea şi îmbrăcămintea 
lor decât americanii. Aici întâlneai mult mai des decât în 
Statele Unite bărbaţi îmbrăcaţi cu sacou, pantaloni făcuţi la 
comandă, pulover şi care să poarte cravată. Erau puţini cei 
îmbrăcaţi în blugi şi nu vedeai aproape pe nimeni în tricou 
sau purtând alte asemenea lucruri care denota indiferenţă 
faţă de modul în care arăţi. 

Luigi sau, mă rog, cine îi alesese garderoba, plătită clar 
de contribuabilii americani, făcuse o treabă minunată. 
Pentru cineva care timp de şase ani purtase aceleaşi haine 
de puşcăriaş, se adapta destul de repede la lucrurile tipic 
italieneşti. 

Se uita cum veneau pe bandă rulantă pe tejghea, aflată 
lângă grătar, farfuriile cu mâncare. După vreo zece minute, 
apăru pe tejghea un sandvici mare. Un lucrător puse mâna 
pe farfurie, înşfăcă un tichet şi strigă: „Numero 
sessantasette”. Marco se apropie fără un cuvânt şi îi întinse 
biletul. Primi şi sucul. Găsi un loc liber la o măsuţă situată 

99 


- MEDIATORUL - 


într-un colţ şi se bucură din plin de masa servită de unul 
singur. În local era gălăgie şi înghesuială, fiind doar un 
bufet de cartier în care mulţi dintre clienţi se cunoşteau. 
Când se întâlneau persoane care se cunoşteau, se pupau, 
făceau un schimb lung de saluturi, iar despărţirea dura şi 
mai mult. Nu fusese mare lucru să stea la coadă şi să 
comande, deşi italienii nu se împăcau prea bine cu ideea de 
„a sta unul în spatele celuilalt”. Dacă s-ar fi întâmplat aşa 
ceva acasă, ceilalţi clienţi le-ar fi zis vreo două celor care 
nu stăteau la rând, iar casierul poate le-ar fi tras nişte 
înjurături. 

Într-o ţară în care o casă veche de trei sute de ani este 
considerată nouă, timpul este perceput altfel. Mâncarea 
trebuie savurată, chiar dacă te afli într-un bufet cu doar 
câteva mese. Cei aşezaţi în apropierea lui Joel păreau 
hotărâți să-şi mănânce pizza şi sandviciurile în câteva ore. 
Pur şi simplu erau prea multe de discutat! 

Viaţa de închisoare cu ritmul ei care te îndobitocea îi 
amorţise toate simţurile. Reuşise să-şi păstreze mintea 
limpede datorită faptului că citea opt cărţi pe săptămână, 
dar chiar şi exerciţiul acesta era mai mult un mijloc de a 
evada decât de a învăţa. Două zile în care memorase, 
conjugase, pronunţase şi ascultase aşa cum n-o mai făcuse 
până atunci, toate practicate intensiv, îl epuizaseră psihic. 
Astfel, auzea doar zumzetul conversaţiilor în italiană, însă 
nu încerca să înţeleagă ce se vorbeşte, îi plăcea ritmul 
limbii, cadenţa şi râsetele. Mai prindea un cuvânt din când 
în când, mai ales când lumea saluta sau îşi lua la revedere 
şi îşi zise că făcuse progrese. Se simţea singur când vedea 
familii şi prieteni, însă refuza să se gândească prea mult la 
asta. Nu asta însemna să te simţi singur, ci să-ţi petreci 
douăzeci şi trei de ore într-o celulă minusculă fără să 
primeşti mai deloc scrisori, aflat doar în compania unei cărţi 
ieftine. Ştia el ce înseamnă adevărata singurătate; pe lângă 
aceasta, ce simţea acum era floare la ureche. 

Încercă sa mănânce cât mai încet sandviciul cu şuncă şi 
brânză, dar nu prea reuşi. Işi spuse că data viitoare îşi va 

100 


- JOHN GRISHAM - 


lua şi cartofi prăjiţi, fiindcă poate să-şi facă de lucru cu ei şi 
după ce s-au răcit de-a binelea, prelungind astfel masa cu 
mult peste limita considerată normală în State. Se ridică în 
cele din urmă de la masă, cu inima strânsă. După aproape 
o oră de când intrase în cafenea, ieşi din localul primitor şi 
se îndreptă spre fântâna arteziană, a cărei apă fusese 
oprită, pentru a nu îngheţa. Luigi se apropie după câteva 
minute, de parcă îl pândise din umbră. Avu tupeul să îi 
sugereze să ia o gelato, o îngheţată, însă Marco tremura 
deja. Merseră la hotel, în faţa căruia îşi spuseră noapte 
bună. 


Coordonatorul zonal al lui Luigi avea acoperire 
diplomatică la consulatul Statelor Unite din Milano. Îl chema 
Whitaker, iar Backman nu se număra printre priorităţile lui. 
Backman nu lucra nici în serviciile de informaţii, nici la 
contrainformaţii, iar Whitaker avea de lucru până peste cap 
în aceste două domenii ca să îşi facă griji pentru un fost 
mediator care jonglase cu puterea la Washington, iar acum 
fusese pus la adăpost în ltalia. Cu toate acestea, îşi 
pregătea cu conştiinciozitate rapoartele zilnice şi le trimitea 
la Langley. Acolo erau primite şi studiate de Julia Javier, 
veterana de la Langley, care avea intrarea liberă la însuşi 
Maynard. Whitaker era atât de conştiincios la Milano tocmai 
din cauza faptului că era supravegheat îndeaproape de 
doamna Javier. Altfel, n-ar mai fi fost atât de prompt în 
redactarea rapoartelor zilnice. 

Teddy voia o informare. 

Doamna Javier fu chemată la biroul lui de la etajul şapte, 
în „aripa Teddy”, cum i se spunea la Langley. Intră la el în 
„staţie”, cum îi plăcea lui să zică, şi îl găsi ca de obicei în 
capul imensei mese de şedinţe, aşezat mai sus decât de 
obicei în scaunul cu rotile - care fusese ridicat - şi înfofolit 
în pături de la brâu în jos. Purta nelipsitul lui costum negru 
şi se uita pe vrafuri de rapoarte, cu Hoby învârtindu-se pe 
lângă el, gata să-i mai aducă o ceaşcă din zeama lungă de 
ceai verde care, susţinea Teddy, îl ţinea în viaţă. 

101 


- MEDIATORUL - 


De-abia îşi mai ducea zilele, dar adevărul e că Julia Javier 
avea impresia asta de ani de zile. 

Cum nu bea cafea şi nici nu voia să vadă în faţa ochilor 
ceai, nu i se oferi nimic. Luă loc ca de obicei în dreapta lui, 
pe un fel de scaun al martorilor, rezervat vizitatorilor - 
fiindcă Teddy auzea mult mai bine cu urechea dreaptă - şi 
reuşi să îngaime cu voce obosită: 

— Bună, Julia. 

Hoby stătea ca de obicei vizavi de ea şi se pregătea să ia 
notițe. Deşi absolut toate sunetele din „staţie” erau 
recepționate de unul din cele mai sofisticate dispozitive de 
înregistrare create de tehnologia modernă, Hoby făcea pe 
prostul şi lua notițe. 

— Pune-mă la curent cu situaţia lui Backman, îi ceru 
Teddy. 

Rapoartele verbale, aşa cum era şi acesta, trebuiau să fie 
concise, la obiect, fără nici măcar un cuvinţel în plus faţă 
de ce era necesar. 

Julia îşi privi însemnările, îşi drese glasul şi începu să 
vorbească pentru aparatele de înregistrare ascunse: 

— A fost dus în Treviso, un orăşel frumos din nordul 
Italiei. E deja e de trei zile acolo şi pare să se adapteze 
destul de bine. Agentul nostru este la curent cu tot ce face, 
iar profesorul de italiană este un localnic care se descurcă 
bine. Backman n-are bani şi nici paşaport şi până acum s-a 
arătat destul de interesat să stea pe lângă agentul nostru. 
Nu a folosit telefonul din cameră şi, în afara agentului 
nostru, nu a încercat să dea nimănui telefon de pe celular. 
Nu s-a arătat dornic să exploreze împrejurimile sau să se 
plimbe prea mult. E evident că e greu să scape de 
obiceiurile din închisoare. Nu se îndepărtează de hotel. 
Când nu ia ore sau nu e la masă, stă în cameră şi învaţă 
italiana. 

— Cum stă cu italiana? 

— Destul de bine. Are cincizeci şi doi de ani, aşa că n-o 
să înveţe repede. 


102 


- JOHN GRISHAM - 


— Eu am învăţat araba la şaizeci de ani, spuse mândru 
Teddy, de parcă trecuse un secol de când se întâmplase 
asta. 

— Da, ştiu. 

Nu era persoană la Langley care să nu o ştie. 

— Trage foarte tare şi face progrese, dar să nu uităm că 
nu au trecut decât trei zile. Profesorul lui e impresionat. 

— Despre ce povesteşte? 

— Nu vorbeşte despre trecut, prieteni sau duşmani vechi. 
Nimic din ce ne-ar interesa. A închis subiectul acesta, cel 
puţin deocamdată. Poartă conversații banale despre noua 
lui casă, despre cultură şi limbă. 

— Care îi e starea de spirit? 

— A ieşit de curând din închisoare, cu paisprezece ani 
mai repede decât trebuia, mănâncă mult şi bea vin bun. E 
destul de fericit. Nu pare să-i fie dor de casă, dar, desigur, 
nu se prea poate spune că exista vreun loc căruia să-i 
poată spune „acasă”. Nu vorbeşte niciodată despre familie. 

— Sănătatea? 

— Pare bună. Nu mai tuşeşte. Se pare că nu are insomnii. 
Nu s-a plâns de nimic. 

— Cât bea? _ 

— E atent cu băutura. li place să bea vin la prânz şi la 
cină şi o bere într-un bar din apropiere, dar nu exagerează. 

— la să încercăm să-i mărim porţia de băutură, da? Să 
vedem dacă aşa o să fie mai vorbăreţ. 

— Exact asta aveam de gând. 

— Cât de bine păzit e? 

— Totul e împânzit de microfoane: telefoanele, camera, 
apartamentul în care ia lecţii de italiană, localurile unde 
serveşte prânzul şi cina. Până şi în pantofi i-am pus 
microfoane. În ambele perechi. În căptuşeala de la palton i- 
am cusut un Peak 30. Practic, îl putem găsi oriunde ar fi. 

— Deci n-aveţi cum să-l pierdeţi? 

— E avocat, nu spion. Până acum pare foarte mulţumit 
să-şi savureze libertatea şi să facă ceea ce i se spune. 


103 


- MEDIATORUL - 


— Totuşi, nu e prost. Să nu uiţi asta, Julia. Backman ştie 
că sunt nişte oameni răi de tot cărora tare le-ar mai plăcea 
să-l găsească. 

— Corect, dar deocamdată e ca un copil care se ţine de 
fusta mamei. 

— Deci se simte în siguranţă? 

— In condiţiile date, da. 

— Atunci să-i tragem o sperietură. 

— Acum? 

— Da. 

Teddy se frecă la ochi şi luă o înghiţitură de ceai: 

— Cum stă treaba cu fiul lui? 

— Supraveghere de gradul trei. Nu se întâmplă cine ştie 
ce în Culpeper, Virginia. Dacă Backman va încerca să 
contacteze pe cineva, acea persoana va fi Neal Backman. 
Dar ne va ajunge asta la urechi în Italia înainte de a se afla 
în Culpeper. 

— Fiul său e singura persoană în care are încredere, zise 
Teddy, afirmaţie pe care Julia o făcuse de multe ori. 

— Nimic mai adevărat. 

Teddy făcu o pauză lungă, apoi spuse: 

— Altceva, Julia? 

— li scrie o scrisoare mamei sale, în Oakland. 

Teddy schiţă un zâmbet. 

— Ce drăguţ. O avem? 

— Da, agentul nostru a fotografiat-o ieri şi tocmai am 
primit-o. Backman o ţine ascunsă între paginile unei reviste 
locale de turism, în camera sa de hotel. 

— Cât de lungă e? 

— A scris două paragrafe lungi. E clar că n-a terminat-o. 

— Citeşte-mi-o, spuse Teddy, rezemându-şi capul de 
spătarul scaunului cu rotile şi închizând ochii. 

Julia frunzări hârtiile şi-şi puse ochelarii de citit. 

— Nu e trecută data şi e scrisă de mână - ceea ce e un 
calvar, pentru că Backman are un scris îngrozitor. 


Dragă mamă, 
104 


- JOHN GRISHAM - 


Nu ştiu când sau dacă vei primi vreodată această 
scrisoare. Nu ştiu sigur dacă o voi trimite, ceea ce ar 
influenţa faptul dacă o vei primi sau nu. Oricum, am ieşit 
din închisoare şi o duc mai bine. În ultima mea scrisoare 
îţi spuneam ca totul e bine în monotona Oklahoma. Pe 
atunci habar nu aveam că urma să fiu grațiat de 
preşedinte. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât şi 
acum mi-e greu să cred că e adevărat. 

Îmi duc zilele în cealaltă parte a lumii, nu pot spune 
unde, pentru că aş supăra nişte persoane. Aş prefera să 
fiu în Statele Unite, dar nu e posibil. Nu am niciun cuvânt 
de spus în aceasta privinţă. Nu duc o viaţă 
nemaipomenită, dar în orice caz e mai bună decât cea de 
acum o săptămână. Mă stingeam în închisoare, deşi îţi 
spuneam altceva în scrisori. Nu voiam să-ţi faci griji din 
cauza mea. Aici sunt liber şi asta e cel mai important 
lucru din lume. Pot să mă plimb pe stradă, să mănânc 
într-un local, să vin şi să plec când am chef şi să fac cam 
tot ce-mi pofteşte inima. Libertatea, mamă, ceva la care 
am visat ani de zile şi despre care credeam că e 
imposibil de obţinut. 


Puse scrisoarea pe masă şi spuse: 

— Până aici a ajuns. 

Teddy îşi deschise ochii şi zise: 

— Crezi că e aşa de prost încât să-i trimită o scrisoare 
mamei sale? 

— Nu, dar de mult timp îi scrie în fiecare săptămână. A 
devenit un obicei şi e probabil ceva terapeutic. Trebuie să 
vorbească şi el cu cineva. 

— Mai ţinem sub observaţie corespondenţa pe care o 
primeşte mama sa? 

— Da, aşa puţină câtă este. 

— Foarte bine. Speriaţi-l de moarte, apoi să-mi dai 
raportul. 

— Da, să trăiţi! 


105 


- MEDIATORUL - 


Julia îşi strânse hârtiile şi ieşi din birou. Teddy luă un 
raport şi-şi potrivi ochelarii de citit. Hobby merse într-o 
bucătărioară aflată în apropiere. 

Telefonul mamei lui Backman din azilul din Oakland era 
ascultat, însă fără folos până în prezent. În ziua în care 
fusese făcută publică graţierea, doi foarte vechi prieteni o 
sunaseră punându-i o mulţime de întrebări şi adresându-i 
felicitările de rigoare, dar doamna Backman fusese atât de 
uimită de ele, încât în cele dintre urmă i se administraseră 
somnifere, după care dormi ore în şir. Niciunul din nepoţii ei 
- cei trei procreaţi de Joel şi diversele lui soţii - nu o sunase 
în ultimele şase luni. 

Lydia Backman supravieţuise la două atacuri de cord şi 
era ţintuită într-un scaun cu rotile. In perioada de glorie a 
fiului său, s-ar putea spune că trăise în lux, într-o vilă 
spațioasă, unde avusese la dispoziţie zi şi noapte o 
asistentă. Când fusese condamnat, mama sa se văzuse 
nevoită să renunţe la viaţa bună pe care o ducea şi să 
locuiască într-un azil cu alte sute de persoane. 

Cu siguranţă Backman nu va încerca s-o contacteze. 


106 


- JOHN GRISHAM - 


10 


După ce timp de câteva zile visă la bani, Critz începu să-i 
cheltuiască, măcar în imaginaţie. Cu atâta bănet, nu va mai 
fi nevoit să lucreze pentru dubiosul ăla de antreprenor din 
domeniul apărării şi nici să hărţuiască publicul, odată intrat 
în cercul celor care ţineau prelegeri. (De fapt, nu era 
convins că exista vreun public pentru aşa ceva, în ciuda a 
ceea ce îi spusese impresarul său.) 

Critz se gândea să se pensioneze. Să stea undeva 
departe de Washington şi de toţi duşmanii pe care şi-i 
făcuse, pe o plajă, unde să aibă în preajmă un iaht. Sau 
poate se va muta în Elveţia, să fie aproape de noua avere, 
îngropată în noua lui bancă, neimpozitată şi crescând pe zi 
ce trece. 

Dădu un telefon şi obţinu dreptul de a mai sta câteva zile 
în apartamentul din Londra. O îndemnă pe doamna Critz să 
nu aibă reţineri în a face cumpărături. Şi ea era sătulă de 
Washington şi merita o viaţă mai uşoară. 

Critz o dăduse în bară rău de tot încă de la început, pe de 
o parte din cauza lăcomiei sale exagerate, iar pe de alta din 
cauza stângăciei şi a lipsei de rafinament în domeniul 
strângerii de informaţii. Pentru un om cu o asemenea 
vechime pe statele de plată ale Washingtonului, greşelile 
lui erau impardonabile. 

În primul rând, folosi telefonul din apartamentul pe care 
îl închiriase, făcând posibilă reperarea locului unde se afla. 
Il sună pe Jeb Priddy, reprezentantul CIA care fusese 
detaşat la Casa Albă în ultimii patru ani. Priddy era încă la 
post, dar se aştepta să fie rechemat în curând la Langley. 

— Noul preşedinte îşi ia în primire atribuţiile, e haos şi 
aşa mai departe, îi spuse Priddy, care păruse uşor iritat de 
telefonul primit. 

El şi Critz nu fuseseră niciodată apropiaţi, iar Priddy îşi 
dădu imediat seama că individul tatona terenul. Critz îi 
spuse în cele din urmă că încerca să dea de un vechi amic, 


107 


- MEDIATORUL - 


un analist care lucra de mult în CIA, cu care jucase într-o 
vreme golf. Îl chema Daly, Addison Daly, şi plecase de la 
Washington pentru a sta o perioadă în Asia. Oare nu ştia 
Priddy unde era? 

Addison Daly era la Langley şi Priddy îl cunoştea bine. 

— Mi-e cunoscut numele, zise Priddy. Poate o să-l găsesc. 
Unde dau de tine? 

Critz îi dădu numărul de telefon de la apartament. Priddy 
îl sună pe Addison Daly şi îi spuse ce bănuieli are. Daly 
porni aparatul de înregistrare şi sună la Londra pe o linie 
securizată. Critz răspunse la telefon şi debordă de 
entuziasm când auzi că e un vechi prieten. O dădu înainte 
cu cât de minunată e viaţa după plecarea de la Casa Albă, 
după atâţia ani în care fusese implicat în jocul politicii, şi 
cât de bine era să fii un simplu cetăţean. Era nerăbdător să 
reînnoade vechile prietenii şi să se apuce serios de golf. 

Daly îi ţinu cu brio isonul. Menţionă că şi el se gândea să 
se pensioneze - lucra de aproape treizeci de ani - şi că îşi 
dădea seama că de-abia aşteaptă să ducă o viaţă mai 
uşoară. 

— Ce mai face Teddy? întrebă Critz. Şi cum e noul 
preşedinte? Care e atmosfera la Washington de când cu 
noua administraţie? 

— Nimic nu se schimbă radical, susură Daly, nu e decât o 
altă adunătură de proşti. Apropo, ce mai face fostul 
preşedinte Morgan? 

Critz îi spuse că nu ştia, nu mai vorbise cu el şi, de fapt, 
s-ar putea să n-o mai facă vreo câteva săptămâni. Cum 
conversaţia devenise mai degajată, Critz spuse cu un râs 
forţat: 

— Bănuiesc că nu l-a văzut nimeni pe Joel Backman, nu? 

Daly râse şi el - ce glumă bună! 

— Nu, răspunse. Cred că băiatul a fost ascuns bine. 

— Aşa şi trebuie. 

Critz promise că-l va suna de îndată ce se va întoarce la 
D.C. O să joace optsprezece găuri la un club renumit şi apoi 
vor bea ceva, ca în vremurile bune! 

108 


- JOHN GRISHAM - 


„Care «vremuri bune»?” se întrebă Daly, după ce închise. 

O oră mai târziu, înregistrarea conversaţiei lor telefonice 
era ascultată de Teddy Maynard. 

Cum primele două apeluri telefonice pe care le dăduse 
fuseseră destul de încurajatoare, Critz continuă să facă 
presiuni. Fusese întotdeauna genul de persoană care dădea 
întruna telefoane. Era adeptul teoriei mitralierei: umple 
eterul de telefoane şi ceva se va întâmpla. Incepea să se 
contureze un plan general. Un alt vechi prieten fusese 
odinioară şeful de cabinet al preşedintelui Comisiei pentru 
Activitatea Serviciilor de Informaţii ale Senatului şi, deşi 
acum era un lobbyist bine înfipt, se zvonea că menţinuse o 
legătură strânsă cu CIA. 

Vorbiră despre politică şi golf şi, în cele din urmă, spre 
bucuria lui Critz, prietenul lui îl întrebă cum de putuse 
preşedintele Morgan să-l graţieze pe ducele Mongo, cel mai 
mare evazionist din istoria Americii. Critz susţinu că el se 
opusese şi reuşi să îndrepte conversaţia spre cealaltă 
grațiere controversată. 

— Care sunt bârfele despre Backman? 

— Doar ai fost şi tu de faţă, îi răspunse amicul lui. 

— Da, dar unde l-a ascuns Maynard? Asta e marea 
întrebare. 

— Adică a fost mâna CIA-ului? îl întrebă prietenul lui. 

— Bineînţeles, zise Critz, ca şi cum ar fi fost în cunoştinţă 
de cauză. Cine altcineva l-ar fi putut scoate pe furiş din ţară 
în toiul nopţii? 

— Interesant... spuse amicul lui, care deveni dintr-odată 
foarte tăcut. 

Critz insistă să ia prânzul împreună săptămâna 
următoare şi cu asta conversaţia lor se încheie. 

Critz dădea telefoane în disperare, minunându-se din nou 
de câte numere avea în agendă. Categoric, puterea avea 
recompensele ei. 


109 


- MEDIATORUL - 


Joel sau Marco îşi luă rămas-bun de la Ermanno la ora 
cinci şi jumătate, după trei ore de studiu non-stop. Amândoi 
erau epuizați. 

Bătu străzile înguste ale oraşului Treviso şi aerul rece îl 
ajută să-şi limpezească gândurile. La fel ca în ziua 
precedentă, se opri la un băruleţ amplasat la colţul unei 
străzi şi comandă o bere. Se aşeză în dreptul geamului din 
faţă şi îi urmări pe localnicii grăbiţi. Unii se grăbeau să 
ajungă acasă de la serviciu, iar alţii - să facă nişte 
cumpărături pentru cină. În bar era cald şi fum, iar lui 
Marco îi zbură din nou gândul la perioada petrecută în 
închisoare. Nu se putea abţine, doar schimbarea fusese 
prea drastică, devenind liber pe nepusă masă. Încă îi mai 
dădea târcoale teama că se va trezi închis în celulă, auzind 
din depărtare râsul isteric al vreunui farsor. 

După bere îşi luă un espresso, apoi păşi în întuneric şi-şi 
afundă adânc mâinile în buzunare. Când dădu colţul şi-şi 
văzu hotelul, îl observă şi pe Luigi care mergea nervos de 
colo-colo pe trotuar, cu o ţigară în gură. În momentul în 
care Marco traversă strada, Luigi îl urmă. 

— Plecăm imediat, îi spuse. 

— De ce? întrebă Marco, uitându-se împrejur, după 
băieţii răi. 

— Îţi explic mai târziu. Ai pe pat o geantă. Împachetează- 
ţi lucrurile cât poţi de repede. Te aştept aici. 

— Şi dacă nu vreau să plec? întreba Marco. 

Luigi îi strânse încheietura mâinii stângi, se gândi o 
secundă, apoi zâmbi forţat. 

— Atunci n-o să-ţi mai rămână de trăit nici măcar 
douăzeci şi patru de ore, spuse cât putu de sumbru. Te rog, 
ai încredere în mine. 

Marco urcă în fugă scările, alergă pe hol şi, când intră în 
cameră, realiză că durerea pe care o simţea în stomac nu 
se datora grabei, ci fricii. 

Oare ce se întâmplase? Ce văzuse sau auzise Luigi sau 
ce i se spusese? Cine era, de fapt, Luigi şi de la cine primea 
ordine? Marco îşi punea întrebările astea şi multe altele în 

110 


- JOHN GRISHAM - 


timp ce smulgea hainele din dulăpior şi le arunca pe pat. 
Când îşi termină de făcut bagajul, se aşeză o clipă şi 
încercă să-şi adune gândurile. Inspiră adânc şi expiră încet, 
spunându-şi că tot ce se întâmpla făcea parte din joc. 

O să fie mereu un fugar? O să-şi facă întotdeauna bagajul 
în grabă, fugind dintr-o cameră şi îndreptându-se spre alta? 
Oricum era de mii de ori mai bine decât în închisoare, dar 
trebuia să plătească un preţ pentru asta. 

Şi cum era posibil să fie găsit atât de repede? Doar era 
de numai patru zile în Treviso. 

Când reuşi să-şi vină cât de cât în fire, o luă încetişor pe 
hol, cobori scările, trecu prin antreu, unde făcu un gest de 
salut spre recepţioner, care se uita la el cu ochii cât cepele, 
dar nu îi adresă niciun cuvânt, şi ieşi din hotel. Luigi îi 
smulse geanta din mână şi i-o aruncă în portbagajul unui 
Fiat mic. Până la marginea oraşului Treviso niciunul nu 
scoase vreun cuvânt. 

— la zi, Luigi, care-i treaba? întrebă Marco. 

— O schimbare de peisaj. 

— De asta m-am prins. Dar de ce? 

— Din nişte motive foarte bine întemeiate. 

— Aha, în regulă, asta explică totul. 

Luigi conducea cu stânga, schimba nebuneşte vitezele cu 
dreapta şi ţinea pedala de acceleraţie cât mai aproape de 
podea, ignorând frâna. Marco era uimit de faptul că nişte 
oameni care erau în stare să ia prânzul pe îndelete, timp de 
două ore şi jumătate, puteau apoi sări în maşină, 
străbătând oraşul în zece minute, cu o viteză care putea fi 
fatală. 

Merseră timp de o oră, în general spre sud, evitând 
autostrăzile şi luând-o doar pe străduţe. 

— Ne urmăreşte cineva? întrebă Marco de mai multe ori, 
pe când luau curbe strânse pe două roţi. 

Luigi doar încuviinţa. Ochii i se îngustaseră, sprâncenele 
îi erau împreunate, iar fălcile îi erau încleştate, asta atunci 
când nu ţinea o ţigară în colţul gurii. Nu se ştie cum, dar 
reuşea să conducă nebuneşte şi în acelaşi timp să fumeze 

111 


- MEDIATORUL - 


calm şi să nu se uite în spate. Era hotărât să nu vorbească, 
ceea ce îl făcea pe Marco să fie şi mai dornic de 
conversaţie. 

— Încerci doar să mă sperii, nu-i aşa, Luigi? Ne jucăm de- 
a spionajul: tu eşti stăpânul, iar eu - un biet fraier care ştie 
secrete. Mă sperii de moarte, ca să depind de tine şi să-ţi 
fiu loial. Ştiu ce urmăreşti. 

— Cine l-a ucis pe Jacy Hubbard? întrebă Luigi, abia 
mişcându-şi buzele. 

Lui Backman îi veni brusc chef să tacă. Simpla menţiune 
a lui Hubbard îl făcu să înlemnească o clipă. Numele lui îi 
aducea mereu aceeaşi imagine în minte: o fotografie a 
poliţiei care îl înfăţişa pe Jacy prăbuşit pe mormântul 
fratelui său; partea din stânga a capului îi fusese 
spulberată şi peste tot era numai sânge: pe piatra de 
mormânt, pe cămaşa albă, pretutindeni. 

— Doar ai dosarul lui, spuse Backman. A fost sinucidere. 

— Cum să nu. Dacă ai crezut asta, cum de ai decis să 
pledezi vinovat şi să implori să ţi se acorde regim de 
protecţie în închisoare? 

— Eram speriat. Sinuciderile pot fi contagioase. 

— Nimic mai adevărat. 

— Vrei să zici că băieţii care au aranjat sinuciderea lui 
Hubbard mi-au pus gând rău? 

Luigi îi confirmă printr-o ridicare din umeri. 

— Şi, întâmplător, au aflat că mă ascund în Treviso? 

— E mai bine să nu ne asumăm riscuri. 

Îi era clar că nu i se vor da detalii. Deşi încercă să se 
abţină, privi din instinct peste umăr la şoseaua 
întunecoasă. Luigi se uită în oglinda retrovizoare şi afişă un 
zâmbet satisfăcut, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Sunt 
undeva în spatele nostru”. 

Joel se afundă puţin în scaun şi închise ochii. Primii 
muriseră doi dintre clienţii săi. Safi Mirza fusese înjunghiat 
lângă un bar de noapte din Georgetown la trei luni după ce 
fi angajase pe Backman şi îi dăduse singurul exemplar al 
JAM-ului. Rănile provocate de cuţit erau oricum grave, însă i 

112 


- JOHN GRISHAM - 


se injectase şi otravă, pusă probabil pe lama cuţitului. Nu 
existaseră niciun fel de martori sau indicii. O crimă rămasă 
neelucidată, ca multe altele din D.C. 

O lună mai târziu, Fazal Sharif dispăruse în Karachi şi era 
considerat mort. 

JAM valora într-adevăr un miliard de dolari, însă nimeni 
nu se va bucura de banii aceia. 


Backman, Pratt & Bolling îl angajase pe Jacy Hubbard în 
1998 pe un salariu de un milion de dolari pe an. 
Promovarea software-ului JAM fusese prima lui mare 
provocare. Pentru a-şi demonstra valoarea, Hubbard făcuse 
presiuni şi dăduse mită în stânga şi în dreapta pentru a 
avea acces la Pentagon, într-o încercare stângace, care îi 
fusese fatală, de a confirma existenţa sistemului de sateliți 
Neptun. Fuseseră sustrase de la Pentagon o serie de 
documente - care, deşi erau falsificate, erau totuşi secrete 
- de către un informator al lui Hubbard, care raporta totul 
şefilor săi. In acele documente - care conţineau informaţii 
extrem de delicate - se susţinea existenţa unei reţele 
Gamma Net, un sistem de supraveghere fictiv gen Războiul 
Stelelor, care avea capacităţi nemaiîntâlnite. În momentul 
în care Hubbard „confirmă” că cei trei tineri pakistanezi 
aveau dreptate, că Neptun chiar era un proiect american, îi 
dezvălui cu mândrie lui Joel Backman ce aflase şi cu asta 
bătură palma. 

Din momentul în care se luase în consideraţie faptul că 
reţeaua Gamma Net este creaţia armatei americane, JAM 
căpătă şi mai multă valoare. Adevărul e că nici Pentagonul, 
nici CIA-ul nu ştiau nimic de Neptun. 

Pentagonul începu să lase să transpire nişte informaţii 
prefabricate, printr-o falsă scurgere de informaţii, realizată 
prin intermediul informatorului care lucra pentru fostul 
senator Jacy Hubbard şi pentru influentul său nou şef, 
nimeni altul decât mediatorul. Izbucni scandalul, iar FBl-ul 
dădu buzna în toiul nopţii în birourile firmei Backman, Pratt 
& Bolling, găsind documentele Pentagonului pe care toată 

113 


- MEDIATORUL - 


lumea le credea autentice şi în patruzeci şi opt de ore o 
echipă înverşunată de procurori federali îi pusese sub 
acuzaţie pe toţi partenerii firmei. 

La scurt timp începură crimele, dar nu se găsi niciun 
indiciu cu privire la autorul lor. Pentagonul reuşi în mod 
magistral să îi neutralizeze pe Hubbard şi pe Backman, fără 
să dezvăluie dacă îi aparţinea sistemul de sateliți sau dacă 
era o realizare proprie. Gamma Net sau Neptun, sau, mă 
rog, care i-o fi fost numele, era bine păzit sub reţeaua 
impenetrabila de „secrete militare”. 

Backman-avocatul voia să aibă loc un proces, mai ales că 
documentele Pentagonului erau cu semnul întrebării, însă 
Backman-inculpatul nu-şi dorea soarta lui Hubbard. 

Dacă evadarea nebunească din Treviso era menită să-l 
sperie, ei bine, dintr-odată planul începu să dea roade. Joel 
simţi pentru prima oară de când fusese grațiat lipsa 
siguranţei pe care i-o oferise mica lui celulă din pavilionul 
de maxima securitate. 

În faţă se vedea oraşul Padova, luminile acestuia şi 
traficul devenind din ce în ce mai intense pe măsura ce se 
apropiau. 

— Ce populaţie are Padova? întrebă Marco, acestea fiind 
primele cuvinte pe care le rostise în ultima jumătate de oră. 

— Două sute de mii. Ce tot au americanii cu populaţia 
fiecărui sat şi oraş? 

— Nu mi-am dat seama că e o problemă. 

— Ţi-e foame? 

Pulsaţiile uşoare pe care le resimțea în stomac erau de la 
frică, nu de la foame, cu toate acestea spuse: 

— Da, sigur. 

Mâncară o pizza la un bar din apropiere, situat chiar în 
spatele şoselei de centura a Padovei, şi la scurt timp se 
suiră în maşină, îndreptându-se spre sud. 

Înnoptară într-un han mic de ţară, care avea opt camere 
de mărimea unei debarale şi aparținuse familiei respective 
încă de pe vremea romanilor. Nu era niciun indicator care 
să semnalizeze unde era hanul, însă era unul din locurile în 

114 


- JOHN GRISHAM - 


care Luigi obişnuia să înnopteze. Strada din apropiere era 
îngustă, lăsata în paragină şi, practic, pe acolo nu trecea 
niciun vehicul construit după 1970. Bologna era aproape. 
Luigi stătea în camera de alături, de care pe Joel îl 
despărţea un zid gros, vechi de secole. Când Joel 
Backman/Marco Lazzeri se strecură sub pătură şi reuşi în 
sfârşit să se încălzească, nu mai văzu nicio rază de lumină. 
Era întuneric beznă şi o linişte desăvârşită. Era atât de 
linişte, încât mult timp nu putu să pună geană pe geană. 


115 


- MEDIATORUL - 


11 


După al cincilea raport în care se semnala că Critz 
dăduse telefoane pentru a se interesa de Joel Backman, 
Teddy Maynard îşi ieşi din fire aşa cum rareori o făcuse. 
Neghiobul era la Londra, dădea nebuneşte telefoane, 
încercând dintr-un anume motiv să găsească pe cineva, pe 
oricine, care i-ar fi putut furniza informaţii despre Backman. 

— Cineva i-a oferit bani lui Critz, urlă Teddy la Wigline, 
unul dintre directorii adjuncti. 

— Dar Critz n-are cum să afle unde este Backman, spuse 
Wigline. 

— Nici n-ar trebui să încerce, fiindcă n-o să reuşească 
decât să complice lucrurile. Trebuie neutralizat. 

Wigline se uită la Hobby, care se oprise brusc din scris. 

— Ce-ai spus, Teddy? 

— Neutralizaţi-l! 

— Dar e cetăţean american. 

— Ştiu asta! Dar compromite o operaţiune! Există un 
precedent. Am mai făcut asta. 

Nu se obosi să le spună care era precedentul, însă ei se 
gândiră că, din moment ce Teddy îşi crea deseori propriile 
precedente, nu avea niciun rost să îl contrazică. 

Hobby încuviinţă, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Da, am 
mai făcut aşa ceva”. 

Wigline îşi încleştă fălcile şi spuse: 

— Bănuiesc că vrei să ne ocupăm acum de problemă. 

— Cât se poate de repede, zise Teddy. Peste două ore 
vreau să văd un plan. 

Îl urmăriră pe Critz care ieşise din apartamentul pe care 
îl închiriase şi îşi începuse lunga plimbare de după-amiază, 
care de obicei se încheia cu câteva halbe de bere. După ce 
merse agale o jumătate de oră, ajunse în apropiere de 
Leicester Square şi intră la The Dog and Duck, acelaşi bar 
în care fusese şi cu o zi înainte. 


116 


- JOHN GRISHAM - 


Stătea la capătul tejghelei de la etajul întâi, sorbind a 
doua bere, când scaunul din faţa lui se eliberă şi în el se 
instală un agent pe nume Greenlaw, care strigă să i se 
aducă o bere. 

— Vă deranjează dacă fumez? îl întrebă Greenlaw pe 
Critz, care ridică din umeri şi spuse: 

— Nu suntem în America. 

— Yankeu, nu? zise Greenlaw. 

— Mda 

— Locuiţi aici? 

— Nu, sunt doar în vizită. 

Critz se concentra asupra sticlelor din spatele barului, 
evitând contactul vizual şi nedorind să poarte vreo 
conversaţie. Adora deja solitudinea pe care ţi-o conferă un 
bar aglomerat. li plăcea nespus să bea şi să asculte ritmul 
rapid al discuţiilor britanicilor, ştiind că absolut nimeni nu 
avea nici cea mai mică idee cine era. Încă se mai gândea 
însă la pirpiriul pe nume Ben. Dacă era într-adevăr 
supravegheat, atunci cei care îl urmăreau se ascundeau 
foarte bine. 

Greenlaw dădu pe gât berea încercând să-l ajungă din 
urmă pe Critz. Era crucial ca ambii să comande următoarea 
bere în acelaşi timp. Pufăi dintr-o ţigară, apoi adăuga fumul 
la norul ce plutea deasupra lor. 

— Eu sunt aici de un an, zise. 

Critz încuviinţă fără să-l privească. „Dispari!” 

— Nu mă deranjează condusul pe partea care nu trebuie 
sau vremea mizerabilă, dar ce mă calcă pe nervi e sportul. 
V-aţi uitat vreodată la un meci de crichet? Durează câteva 
zile. 

Critz mormăi ceva şi spuse cu jumătate de gură: 

— E unjoc aşa de tâmpit! 

— Ori dau fotbal, ori crichet, iar ăstora le place la 
nebunie. Tocmai am reuşit să supraviețuiesc iernii fără NFL. 
Am fost extraordinar de nefericit. 

Critz era un fan înrăit al echipei Redskins, posesor de 
abonament la meciurile ei, şi puţine lucruri îl entuziasmau 

117 


- MEDIATORUL - 


ca echipa sa iubită. Greenlaw era un simplu fan, dar îşi 
petrecuse ziua într-o locuinţă securizată a CIA-ului din 
nordul Londrei, memorând statistici. Dacă nu mergea cu 
fotbalul, aştepta afară o femeie atrăgătoare, deşi Critz nu 
avea reputaţie de afemeiat. 

Lui Critz i se făcu brusc dor de casă. Stătea într-un bar, 
departe de casă şi de nebunia competiţiei Super Bowl - 
care urma să se desfăşoare peste două zile şi care era 
practic ignorată de presa britanică - şi parcă auzea vuietul 
mulţimii şi simţea euforia. Dacă Redskins ar fi trecut de 
meciurile de calificare, el nu ar mai fi băut beri în Londra. 
Ar fi fost la Super Bowl, pe unul din locurile din dreptul liniei 
de cincizeci de yarzi pus la dispoziţie de una din multele 
corporaţii pe care se putea baza. 

Se uită la Greenlaw şi spuse: 

— Patriots sau Packers? 

— Echipa mea n-a reuşit să ajungă în finală, dar 
urmăresc mereu NFC. 

— Şi eu. Cu ce echipă ţineţi? 

Probabil că nu putea să pună o întrebare care să îi 
semneze mai clar condamnarea la moarte. În momentul în 
care Greenlaw răspunse „Redskins”, Critz zâmbi şi deveni 
dornic să stea de vorbă. Timp de câteva minute îşi stabiliră 
genealogia, şi anume de când era fiecare fan Redskins, ce 
meciuri senzaţionale văzuseră, vorbiră de marii jucători şi 
de campionatele Super Bowl. Greenlaw comandă un rând 
de beri şi amândoi păreau gata să rememoreze ore în şir 
vechile meciuri. Critz nu prea avusese ocazia să stea de 
vorbă cu yankei în Londra, iar cu tipul ăsta te înţelegeai 
foarte bine. 

Greenlaw se scuză şi căută toaleta. Era la etaj, de 
mărimea unei debarale, iar WC-ul era turcesc, ca multe 
altele, de altfel, în Londra. Încuie uşa, acordându-şi câteva 
secunde de intimitate, şi scoase repede un celular, să 
raporteze progresele făcute. Planul era pregătit. Echipa, 
formată din trei bărbaţi şi o femeie atrăgătoare, era în 
stradă, aştepta. 

118 


- JOHN GRISHAM - 


Pe când era la jumătatea celei de-a patra beri şi în toiul 
unei dispute desfăşurate pe un ton politicos cu privire la 
procentajul eseurilor şi al interceptărilor lui Sonny 
Jurgensen, Critz simţi în sfârşit nevoia să se uşureze. 
Intrebă unde este toaleta şi dispăru. Greenlaw strecură abil 
în halba lui Critz o pastilă albă, mică, de Rohypnol, un 
sedativ puternic, insipid şi inodor. Când „domnul Redskins” 
se întoarse, era revigorat şi pregătit să mai bea. Discutau 
despre John Riggins şi Joe Gibbs şi se simțeau de minune, în 
momentul în care lui Critz începu să-i atârne falca. 

— Uau, spuse, simţindu-şi limba grea. Ar trebui să plec. 
Mă aşteaptă nevestica. 

— Mda, şi eu ar trebui să plec, zise Greenlaw, ridicându- 
şi halba. Până la fund! 

Îşi goliră halbele şi se ridicară. Critz o luă înainte, iar 
Greenlaw aştepta să îl prindă în braţe. Reuşiră să îşi facă 
loc prin mulţime şi ieşiră afară, unde vântul rece îl învioră 
pe Critz, dar numai pentru o clipă. Uită de noul său prieten 
şi nu făcu nici douăzeci de paşi, că începu să se clatine; 
picioarele nu îl mai ţineau, aşa că se agăţă de un stâlp. 
Greenlaw îl prinse înainte să cadă şi, cum tocmai trecea un 
cuplu de tineri, zise tare: 

— La naiba, Fred, iar te-ai îmbătat. 

Fred era mai mult decât beat. Apăru din senin o maşină, 
care încetini în dreptul trotuarului. Se deschise uşa din 
spate, iar Greenlaw împinse un Critz pe jumătate mort pe 
bancheta din spate. Primul popas fu la un depozit aflat la 
opt străzi mai încolo. Acolo, Critz, complet inconştient, fu 
transferat într-o furgoneta mică, care nu avea niciun fel de 
însemne şi a cărei uşă din spate era dublă. Un agent îi 
injectă lui Critz, care zăcea pe podeaua furgonetei, o 
cantitate serioasa de heroină pură. Prezenţa heroinei în 
organism dădea întotdeauna peste cap rezultatul autopsiei, 
care ar fi fost făcută la insistenţele familiei, desigur. 

Critz abia mai respira când furgoneta ieşi din depozit, 
îndreptându-se spre Whitcomb Street, situată în apropiere 
de apartamentul lui. Pentru a-l ucide era nevoie de trei 

119 


- MEDIATORUL - 


vehicule: de furgonetă, de un Mercedes mare, masiv, care 
venea în spate şi de o maşină care îi urmărea, condusă de 
un britanic, care urma să rămână în zonă şi să stea de 
vorbă cu poliţiştii. Principalul scop al acestei ultime maşini 
era să ţină vehiculele aflate în spatele lor cât mai departe 
posibil de Mercedes. 

Cei trei şoferi vorbeau între ei, iar doi dintre agenţi, 
inclusiv femeia atrăgătoare, stăteau pe trotuar, ascunşi, 
ascultând ce se discuta, când, la al treilea pasaj, uşile din 
spate ale furgonetei fură deschise, Critz căzu în stradă, iar 
Mercedes-ul se îndreptă ţintă spre capul lui, nimerindu-l, cu 
o bufnitură care îţi întorcea stomacul pe dos. Toţi 
dispărură, cu excepţia britanicului din ultima maşină. 
Acesta apăsă puternic frâna, sări din vehicul şi alergă spre 
bietul beţiv care tocmai se împleticise, căzuse pe stradă şi 
fusese călcat de o maşină. Se uită repede împrejur, după 
alţi martori. 

Nu mai era niciunul. Se apropia un taxi pe cealaltă 
bandă, îi făcu semn să oprească şi în curând opriră şi alte 
maşini. Nu peste mult timp se strânseseră o mulţime de 
oameni şi venise poliţia. Chiar dacă britanicul fusese primul 
la locul accidentului, nu văzuse mai nimic. Observase că 
bărbatul se împleticise printre cele două maşini parcate 
acolo, ajunsese în stradă şi fusese lovit de o maşină mare, 
neagră. Sau poate era verde-închis. Nu era sigur de marcă 
sau de model. Nu-i trecuse prin cap să se uite ce număr 
avea. Nu putea să dea niciun indiciu despre şoferul care 
fugise de la locul accidentului. Era mult prea şocat de 
faptul că îl văzuse pe beţiv cum apăruse din senin la 
marginea şoselei. 

Pe când corpul neînsufleţit al lui Bob Critz era băgat în 
ambulanţă, pentru a porni în călătoria spre morgă, 
Greenlaw, doamna atrăgătoare şi alţi doi membri ai echipei 
se aflau într-un tren care pleca de la Londra cu destinaţia 
Paris. Aveau să se răspândească timp de câteva săptămâni, 
apoi să se întoarcă la Londra, unde le era sediul. 


120 


- JOHN GRISHAM - 


Marco voia să ia micul dejun în primul rând pentru că 
simţea un miros: undeva se prăjeau pe grătar şuncă şi 
cârnaţi, însă Luigi era nerăbdător să continue drumul. 

— Mai sunt şi alţi clienţi şi toată lumea mănâncă la 
aceeaşi masă, îi explică pe când îşi aruncau în grabă 
gentile în maşină. Nu uita că laşi urme, iar Signora nu uită 
nimic. 

Goniră pe drumul de ţară, în căutarea unor şosele. 

— Unde mergem? întrebă Marco. 

— Rămâne de văzut. 

— Lasă jocurile! zbieră el, iar Luigi tresări de-a dreptul. 
Sunt un om liber ca pasărea cerului şi pot cobori din maşina 
asta când am chef. 

— Da, dar... 

— Nu mă mai ameninţa! De câte ori pun o întrebare, îmi 
plasezi nişte ameninţări vagi despre cum n-o să 
supraviețuiesc pe cont propriu nici douăzeci şi patru de ore. 
Vreau să ştiu ce se întâmplă. Încotro mergem? Luigi, ori îmi 
dai nişte răspunsuri, ori dispar. 

Luigi o coti pe o autostrada cu patru benzi. Pe un 
indicator scria că mai erau treizeci de kilometri până la 
Bologna. Aşteptă să se mai detensioneze atmosfera, după 
care spuse: 

— Mergem la Bologna, pentru câteva zile. Acolo ne vom 
întâlni cu Ermanno şi vei continua să iei lecţii de italiană. 
Vei fi dus într-o locuinţă sigură, unde vei sta câteva luni. 
Apoi eu o să dispar, iar tu o să fii pe picioarele tale. 

— Mulţumesc. Ce era aşa de greu? 

— Planul se schimbă. 

— Ştiam eu că Ermanno nu e student. 

— Ba e. Dar şi el face parte din plan. 

— Îţi dai seama ce ridicol e planul ăsta? Zi şi tu, Luigi. 
Cineva iroseşte atât de mult timp şi bani încercând să mă 
înveţe o altă limbă şi să mă adaptez unei noi culturi. De ce 
nu am fost pur şi simplu băgat într-un avion cargo şi ascuns 
în Noua Zeelandă, de exemplu? 


121 


- MEDIATORUL - 


— E o idee minunată, Marco, însă nu iau eu deciziile 
astea. 

— Marco pe naiba! De câte ori mă uit în oglindă şi spun 
„Marco” îmi vine să râd. 

— Nu e deloc distractiv. Îl ştii pe Robert Critz? 

Marco tăcu o clipă. 

— L-am întâlnit de câteva ori de-a lungul anilor. Nu am 
avut niciodată o părere bună despre el. E doar o târfă 
politică, la fel ca mine, de altfel. 

— Prieten apropiat al preşedintelui Morgan, şef de 
cabinet şi de campanie. 

— Şi? î 

— A fost ucis azi-noapte la Londra. Inseamnă că cinci 
oameni au murit din cauza ta: Jacy Hubbard, cei trei 
pakistanezi, iar acum Critz. Crimele n-au încetat, Marco, şi 
nici nu se vor opri. Te rog să ai răbdare cu mine. Incerc 
doar să te protejez. 

Marco îşi rezemă capul de tetieră şi îşi închise ochii. Nu 
putea pune totul cap la cap. 

leşiră rapid de pe autostradă şi opriră să facă plinul. Luigi 
se întoarse la maşina cu două ceşti de cafea tare. 

— Cafea la pachet, spuse Marco binedispus. Credeam că 
asemenea blestemăţii sunt interzise în Italia. 

— Mâncarea de la fast-food câştigă teren încetul cu 
încetul. E foarte trist că se întâmpla aşa ceva. 

— Dă şi tu vina pe americani! Doar toată lumea o face. 

Nu trecu mult şi ajunseră la periferia oraşului Bologna, 
înaintând anevoios din cauza traficului aglomerat. Luigi îi 
spuse: 

— Ştii, cele mai bune maşini ale noastre cam pe aici se 
fabrică: Ferrari, Lamborghini, Maserati, toate maşinile sport 
grozave. 

— Îmi iei şi mie una? 

— Nu e în buget, îmi pare rău. 

— Şi ce anume e în buget? 

— O viaţă simplă şi foarte liniştită. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

122 


- JOHN GRISHAM - 


— E mult mai bună decât cea pe care o duceai înainte. 

Marco bea cafea şi urmarea maşinile aflate în trafic. 

— Nu aici ţi-ai făcut studiile? 

— Ba da. Universitatea e veche de o mie de ani. E una 
dintre cele mai bune din lume. O să ţi-o arăt mai târziu. 

leşiră de pe autostradă şi ocoliră printr-o suburbie ale 
cărei străzi erau acoperite cu pietriş. Străzile erau din ce în 
ce mai scurte şi mai înguste, iar Luigi părea să cunoască 
bine zona. Urmară semnul ce indica drumul spre centrul 
oraşului şi universitate. Luigi viră brusc, trecu peste 
bordură şi strecură Fiat-ul într-un loc atât de îngust, încât 
de-abia dacă ar fi încăput o motocicletă. 

— Hai să mâncăm ceva spuse şi, după ce reuşiră cu chiu, 
cu vai să iasă din maşină, începură să meargă grăbiţi pe 
trotuar, prin aerul rece. 


Următoarea ascunzătoare a lui Marco era un hotel slinos 
situat la câteva străzi de oraşul vechi. 

— A început deja micşorarea bugetului, bodogăni în timp 
ce îl urma pe Luigi prin holul înghesuit, îndreptându-se spre 
scări. 

— E doar pentru câteva zile, spuse Luigi. 

— Şi după aceea? 

Marco se chinuia să-şi care bagajele pe scara îngustă. 
Luigi nu ducea nimic. Din fericire, camera era la etajul doi. 
Era o încăpere destul de mică, avea un pat liliputan, iar 
draperiile nu mai fuseseră trase de câteva zile. 

— Imi place mai mult la Treviso, spuse Marco, cu privirea 
aţintită asupra pereţilor. 

Luigi trase zdravăn de draperii. Razele soarelui 
îmbunătăţiră doar puţin situaţia. 

— Nu-i rău, spuse Luigi fără convingere. 

— Celula mea era mai frumoasă. 

— Te plângi cam mult. 

— Pe bună dreptate însă. 

— Desfă-ţi bagajul. Ne întâlnim jos peste zece minute. Ne 
aşteaptă Ermanno. 

123 


- MEDIATORUL - 


Ermanno părea la fel de bulversat ca Marco de 
schimbarea bruscă a locației. Era iritat şi agitat, de parcă ar 
fi gonit după ei din Treviso toată noaptea. Merseră câteva 
străzi mai încolo, până ajunseră la un bloc cu un aspect 
dezolant. Nu se vedea niciun lift, aşa că urcară pe scări 
patru etaje şi intrară într-un apartament mic, cu două 
camere, mobilat cu şi mai mare zgârcenie decât cel din 
Treviso. Era evident că Ermanno îşi făcuse bagajul în grabă 
şi despachetase şi mai rapid. 

— Văgăuna ta arată mai rău ca a mea, zise Marco 
dezamăgit. 

Pe o măsuţă îngustă erau împrăştiate, gata de a fi 
utilizate, materialele de studiu pe care le folosiseră cu o zi 
înainte. 

— O să mă întorc înainte de prânz, spuse Luigi şi plecă 
repede. 

— Andiamo a studiare, i se adresa Ermanno. Hai să 
învăţăm! 

— Deja am uitat tot. 

— Dar ieri a mers foarte bine. 

— Nu putem pur şi simplu să mergem într-un bar şi să 
bem? Nu prea am chef de aşa ceva. 

Ermanno se dusese deja la masă şi, aplecat deasupra ei, 
răsfoia manualul. Marco se aşeză fără chef pe scaunul din 
faţa lui. 


Prânzul şi cina nu fură cine ştie ce. Mâncară rapid nişte 
gustări în aşa-zise trattoria, versiunea italiana a localurilor 
fast-food. Luigi era prost dispus şi insista, uneori pe un ton 
aspru, să vorbească doar în italiană. Rostea cuvintele rar, 
clar şi repeta totul de patru ori până când le înţelegea 
Marco, apoi trecea la propoziţia următoare. Era imposibil 
să-ţi tihnească masa sub o asemenea presiune. 

La miezul nopţii, Marco era în pat, în camera lui rece, 
învelit bine cu pătura subţire, bea sucul de portocale pe 
care şi-l comandase şi învăţa pe de rost liste întregi de 
verbe şi adjective. 

124 


- JOHN GRISHAM - 


Oare ce făcuse Critz de fusese ucis de cei care poate îl 
căutau şi pe Joel Backman? Intrebarea în sine era prea 
bizară. Nu putea să se gândească la un răspuns. Critz 
fusese probabil de faţă când i se acordase graţierea, doar 
fostul preşedinte Morgan era incapabil să ia de unul singur 
o astfel de decizie. Îi era însă imposibil să creadă că Critz ar 
fi putut fi implicat la un nivel mai înalt. Dovedise timp de 
zeci de ani că nu era nimic altceva decât un bun călău. 
Foarte puţine persoane aveau încredere în el. 

Având în vedere că crimele continuau, trebuia să înveţe 
de urgenţă verbele şi adjectivele împrăştiate pe pat. Limba 
italiană îi oferea şansa supravieţuirii şi a libertăţii de 
mişcare. Luigi şi Ermanno vor dispărea în curând din peisaj, 
iar Marco Lazzeri va fi lăsat să se descurce de unul singur. 


125 


- MEDIATORUL - 


12 


Marco evadă în zorii zilei din camera sa claustrofobă, din 
aşa-zisul „apartament” şi porni într-o lungă plimbare. 
Trotuarele erau aproape la fel de umede ca aerul geros. 
Reuşi să ajungă în oraşul vechi cu ajutorul unei hărţi de 
buzunar pe care o avea de la Luigi şi care, bineînţeles, era 
doar în italiană şi, după ce trecu de ruinele zidurilor antice 
de la Porta San Donato, o luă spre vest, pe Via Imerio, de-a 
lungul părţii de nord a perimetrului în care se afla 
universitatea. Trotuarele erau vechi de câteva secole şi pe 
porţiuni de câţiva kilometri se întindeau porticuri. 

Evident, în zona universităţii forfota începea târziu. Mai 
trecea din când în când câte o maşină, apoi o bicicletă, 
două, însă traficul pietonal nu se trezise încă la viaţă. Luigi 
îi explicase că Bologna avea o tradiţie de orientări de 
stânga, comuniste. Oraşul avea o istorie plină de 
evenimente, pe care Luigi îi promisese că o vor explora 
împreună. 

Marco văzu în faţa sa o tăbliță indicatoare mică, luminată 
cu neon verde, care anunţa indiferent „Bar Fontana” şi, 
îndreptându-se spre acesta, simţi miros de cafea tare. Barul 
era înghesuit în colţul unei clădiri vechi - dar, la o adică, 
toate erau vechi. Uşa se deschise cu greu şi, în momentul 
în care intră, Marco aproape că le zâmbi aromelor: de 
cafea, de ţigări, de produse de patiserie şi de mâncare 
pentru micul dejun pusă la prăjit pe un grătar aflat în 
partea din spate a localului. Apoi simţi brusc un acces de 
spaimă, obişnuita nelinişte care-l cuprindea când încerca să 
comande ceva într-o limbă pe care nu prea o stăpânea. 

Bar Fontana nu era pentru studenţi sau pentru femei. 
Clienţii erau de vârsta lui, aveau peste cincizeci de ani, 
erau oarecum prost îmbrăcaţi şi erau destule pipe şi bărbi 
cât să îţi dai seama că nu e un loc de întâlnire al 
studenţilor. Una sau două persoane se uitară la el, dar era 


126 


- JOHN GRISHAM - 


greu ca cineva să reuşească să atragă atenţia în mijlocul 
unei universităţi cu 100.000 de studenţi. 

Marco se aşeză la ultima măsuţă rămasă liberă, aflată 
înspre partea din spate a localului, şi, când reuşi în cele din 
urmă să se instaleze, stătea practic umăr la umăr cu vecinii 
lui, care erau amândoi cufundaţi în lectura ziarului de 
dimineaţă şi nu păreau să-l fi observat. Într-una din 
prelegerile lui despre cultura italiană, Luigi îi explicase 
conceptul de spaţiu în Europa şi cât de diferit era de cel din 
State. In Europa, spaţiul e împărţit, nu protejat. Mesele sunt 
împărţite, evident şi aerul, întrucât fumatul nu deranjează 
pe nimeni. Maşinile, casele, autobuzele, apartamentele, 
cafenelele - atât de multe aspecte ale vieţii - sunt mai mici, 
deci mai înghesuite şi împărţite cu mai mult entuziasm. Nu 
e jignitor să stai nas în nas cu o cunoştinţă în timpul unei 
discuţii, deoarece spaţiul nu-ţi este încălcat. Gesticulează, 
îmbrăţişează, ţine în braţe, ba chiar sărută uneori! 

Chiar dacă erau prietenoşi de felul lor, americanilor le 
era greu să înţeleagă o asemenea familiaritate. Marco nu 
era încă pregătit să cedeze foarte mult spaţiu. Luă de pe 
masă meniul boţit şi se hotărî să comande primul lucru pe 
care îl recunoscu pe listă. In momentul în care chelnerul se 
opri, privind spre el, spuse cât putu de degajat: 

— Espresso e un panino al formaggio. Espresso şi un 
sandvici mic cu brânză. 

Chelnerul încuviinţă. Nicio persoană nu se uită spre el din 
cauza accentului cu care vorbea italiana. Nu se lăsă niciun 
ziar în jos, pentru a vedea cine era. Nu-i păsa nimănui, doar 
auzeau mereu diverse accente. Marco Lazzeri puse meniul 
pe masă şi decise că probabil îi plăcea Bologna, chiar dacă 
se dovedise a fi un cuib de comunişti. Cum roiau pe acolo 
atât de mulţi studenţi şi profesori din întreaga lume, străinii 
erau consideraţi ca făcând parte din cultura lor. Poate chiar 
dădea bine să vorbeşti cu accent şi să te îmbraci diferit. 
Poate era un lucru acceptat să se vadă că studiezi limba 
italiană. 


127 


- MEDIATORUL - 


Unul dintre lucrurile din care se observa că e străin era 
că nu îi scăpa nimic, privind iscoditor în jurul său, ca şi cum 
ştia că intrase ilegal într-o nouă cultură şi nu voia să fie 
prins. Marco nu va fi prins că studiază ce se întâmpla în Bar 
Fontana. Scoase un manual de învăţare a limbii italiene şi 
făcu un efort să nu cedeze tentaţiei de a sta cu ochii pe 
oamenii din bar şi pe ceea ce se întâmpla. Verbe, verbe şi 
iar verbe. Ermanno îi tot spunea că dacă vrea să 
stăpânească limba italiană sau orice altă limbă romanică, 
de altfel, trebuia să ştie verbele. In manual erau peste o 
mie de verbe uzuale, iar Ermanno susţinea că pentru 
început era bine să le ştie pe acestea. 

Oricât de plictisitor era învățatul pe de rost, lui Marco îi 
făcea o plăcere greu de explicat. Era satisfăcut când reuşea 
să treacă rapid peste patru pagini, care conţineau o sută de 
verbe sau de substantive, sau orice altceva, fără să-i scape 
nimic. Când nu ştia unul dintre cuvinte sau îl pronunţa 
greşit, revenea la prima pagină şi se autopedepsea, luând- 
o de la capăt. Câştigase deja bătălia asupra a trei sute de 
verbe când i se aduse cafeaua şi sandviciul. Luă o 
înghiţitură de cafea, apoi reîncepu studiul, de parcă 
mâncarea era mult mai puţin importantă decât vocabularul 
şi, în momentul în care apăru Rudolph, învățase deja peste 
patru sute de verbe. 

Scaunul de vizavi al măsuţei rotunde la care stătea 
Marco era liber, ceea ce atrase atenţia unui bărbat scund, 
îndesat, îmbrăcat din cap până în picioare în haine negre, 
decolorate. Capul îi era acoperit de smocuri rebele de păr 
grizonat, zburlit, care se revărsau de peste tot, câteva din 
acestea fiind cu greu stăpânite de o şapcă neagră, care nu 
se ştie cum reuşea să-şi păstreze echilibrul. 

— Buon giorno. E libera? întrebă politicos, făcând semn 
spre scaun. 

Marco nu era foarte sigur că înţelesese, însă era clar ce 
dorea necunoscutul. Auzind cuvântul /ibera bănui că 
înseamnă „liber” sau „gol”. 


128 


- JOHN GRISHAM - 


— Si, reuşi să răspundă Marco într-o italiană fără accent 
străin, iar bărbatul îşi scoase pelerina neagră, lungă, 
acoperi cu ea spătarul scaunului, apoi se instală în acesta. 

In momentul în care luă loc, cei doi se aflau la mai puţin 
de nouăzeci de centimetri unul de altul. „Spaţiul e diferit 
aici”, îşi tot spunea Marco. Bărbatul puse ziarul L'Unita pe 
masă, care se bălăngăni o vreme. Marco îşi făcu griji pentru 
cafeaua lui. Pentru a evita începerea unei conversații, se 
cufundă şi mai adânc în studiul verbelor lui Ermanno. 

— American? întrebă noul lui prieten, într-o engleză fără 
accent străin. 

Marco lăsă în jos manualul şi îl privi în ochii-i scânteietori, 
aflaţi aproape de el. 

— Pe aproape. Sunt canadian. De unde ţi-ai dat seama? 

Făcu semn spre carte şi spuse: 

— Manualul de învăţare a limbii italiene pentru vorbitorii 
de engleză. Nu ai figură de britanic, aşa că m-am gândit că 
eşti american. 

După accent, nu părea a fi din nordul Vestului Mijlociu. 
Nici din New York sau din New Jersey, din Texas sau din 
Sud şi nici din Apalaşia sau din New Orleans. Cum 
eliminase deja de pe listă zone întinse ale ţării, Marco 
începu să-şi spună că e din California. Şi începu să devină 
foarte agitat. Trebuia să înceapă în curând să turuie 
minciuni şi nu era destul de pregătit pentru aşa ceva. 

— Şi de unde eşti? întrebă. 

— Ultima escală a fost la Austin, Texas. Acum treizeci de 
ani. Numele meu e Rudolph. 

— Bună dimineaţa, Rudolph, încântat de cunoştinţă. 
Numai la grădiniţă era de ajuns să te prezinţi cu numele 
mic. 

— Nu ai accent texan. 

— Slavă Domnului! zise cu un râs plăcut, care abia lăsă 
să i se vadă gura. Sunt din San Francisco. 

Chelnerul se aplecă spre el, iar Rudolph comandă cafea 
neagră şi încă ceva într-o italiană rapidă. Chelnerul îi 


129 


- MEDIATORUL - 


răspunse, apoi spuse ceva şi Rudolph, iar Marco nu înţelese 
nimic din toată discuţia. 

— Cu ce ocazie la Bologna? îl întrebă Rudolph. 

Părea dornic să pălăvragească; probabil era un lucru rar 
să prindă la înghesuială un coleg de continent, din America 
de Nord, în cafeneaua lui preferată. 

Marco puse pe masă manualul şi spuse: 

— Sunt într-o călătorie de un an prin Italia: vizitez şi 
încerc să deprind limba. 

Jumătate din faţa lui Rudolph era acoperită de o barbă 
grizonată neîngrijită, care începea în partea superioară a 
obrajilor şi se răspândea în toate direcţiile. Cea mai mare 
parte din nas şi o parte din gură erau vizibile. Din nu se ştie 
ce motiv bizar, pe care nimeni nu l-ar înţelege, fiindcă nu ar 
îndrăzni să pună o întrebare atât de ridicolă, obişnuia să îşi 
radă o mică porţiune de sub buza inferioară, care cuprindea 
o mare parte din partea superioară a bărbiei. Cu excepţia 
acelui loc sacru, smocurile de păr zburlite erau lăsate să se 
îndrepte în ce direcţie pofteau şi păreau a nu fi spălate. 
Creştetul capului arăta cam tot aşa: zone nesfârşite de 
şuviţe grizonate şi lucioase răsăreau de peste tot în jurul 
şepcii. 

Fiindcă atât de multe trăsături îi erau mascate, ochii îi 
erau în centrul atenţiei. Erau verde-închis şi răspândeau 
raze de sub sprâncenele stufoase şi căzute, captând totul. 

— De când eşti în Bologna? îl întrebă Rudolph. 

— Am ajuns ieri şi nu am niciun fel de program. Dar pe 
dumneata, ce vânt te aduce pe aici? 

Marco dorea cu tot dinadinsul să evite discuţia despre el. 
Ochii îi jucau în cap şi nu clipea deloc. 

— Sunt aici de treizeci de ani şi sunt profesor la 
universitate. 

Marco muşcă în sfârşit din sanaviciul cu brânză, fiindcă îi 
era foame, însă cel mai important motiv era că voia ca 
Rudolph să nu se oprească din vorbit. 

— De unde anume eşti? îl întrebă. 

Marco respectă scenariul şi spuse: 

130 


- JOHN GRISHAM - 


— Din Toronto. Bunicii au imigrat acolo din Milano. Am 
sânge italienesc, dar n-am învăţat limba. 

— Limba nu e grea, spuse Rudolph şi chiar atunci i se 
aduse cafeaua. 

Apucă ceşcuţa şi şi-o îndesă bine de tot în barbă. 
Evident, îşi nimeri gura. Plescăi din buze şi se aplecă puţin 
în faţă, ca să poată vorbi. 

— Nu vorbeşti ca un canadian, zise şi ochii lui păreau să 
rida de el. 

Marco se străduise să facă faţă sarcinii dificile de a 
părea, a se purta şi a vorbi ca un italian, aşa că nici măcar 
nu avusese timp să se gândească să-şi dea aere de 
canadian. De fapt, cum vorbesc canadienii? Mai muşcă o 
dată din sandvici şi, în timp ce mesteca, spuse: 

— Asta este. Cum de-ai ajuns din Austin aici? 

— E o poveste lungă. 

Marco ridică din umeri, vrând parcă să spună că are o 
grămadă de timp la dispoziţie. 

— În tinereţe am fost la un moment dat profesor la 
Facultatea de Drept a Universităţii din Texas. Când au aflat 
că sunt comunist, au început să facă presiuni să plec. M-am 
luptat cu ei şi mi-au răspuns cu aceeaşi monedă. Mi-am 
expus şi mai mult părerile, mai ales la orele de curs. 
Comuniştii nu erau văzuţi prea bine în Texas la începutul 
anilor şaptezeci şi m-aş mira ca lucrurile să se fi schimbat 
foarte mult. Nu m-au mai lăsat să profesez şi m-au alungat 
din oraş, aşa că am venit la Bologna, leagănul 
comunismului italian. 

— Ce predai aici? 

— Jurisprudenţă. Drept. Teorii de drept de extremă 
stângă. 

Îi fu adusă o brioşă presărată cu zahăr pudră şi Rudolph 
mâncă jumătate din ea dintr-o înghiţitură. Din adâncimile 
bărbii căzură câteva firimituri. 

— Mai eşti comunist? întrebă Marco. 

— Bineînţeles. Pentru totdeauna. De ce m-aş schimba? 


131 


- MEDIATORUL - 


— Pare să-şi fi trăit veacul deja, nu-i aşa? La urma urmei, 
nu e o idee chiar aşa de bună. Adică, uitaţi-vă în ce hale 
Rusia din cauza lui Stalin şi a moştenirii sale. Cât despre 
Coreea de Nord, oamenii mor de foame, iar dictatorul 
construieşte focoase de rachete atomice. Cuba e cu 
cincizeci de ani în urma celorlalte ţări. Sandiniştii nu au 
câştigat alegerile în Nicaragua. China începe să adopte 
capitalismul bazat pe liberalizarea pieţei fiindcă vechiul 
sistem s-a prăbuşit. Pur şi simplu nu funcţionează, nu-i aşa? 

Brioşa îşi pierduse farmecul, iar ochii verzi se 
îngustaseră. Marco se aştepta la o tiradă, presărată 
probabil cu obscenităţi spuse în engleză şi italiană. Aruncă 
o scurtă privire de jur împrejur şi-şi dădu seama că erau 
mari şanse să fie în inferioritate numerică faţă de comunişti 
în Bar Fontana. 

Şi, la o adică, ce făcuse capitalismul pentru el? 

Spre lauda lui, Rudolph zâmbi, ridică din umeri şi spuse 
melancolic: 

— Poate că ai dreptate, dar era nemaipomenit să fii 
comunist acum treizeci de ani, mai ales în Texas. Au fost 
nişte vremuri pe cinste. 

Marco făcu semn spre ziar şi-l întrebă: 

— Citeşti şi ziare de acasă? 

— Aici e „acasă”, prietene. Sunt cetăţean italian şi nu am 
mai fost în State de douăzeci de ani. 

Backman se simţi uşurat. Nu văzuse ziare americane de 
când fusese eliberat, dar bănuia că existau articole despre 
el. Probabil că fuseseră publicate şi poze vechi. Trecutul 
său părea la adăpost de Rudolph. 

Marco se întrebă dacă asta îl aştepta şi pe el în viitor: 
cetăţenia italiană. Desigur, dacă va avea vreo cetăţenie. 
Oare şi peste douăzeci de ani o să rătăcească prin Italia, 
întrebându-se mereu dacă nu cumva îl urmăreşte cineva? 

— Ai spus „acasă”, îl întrerupse Rudolph. La ce te-ai 
referit, la State sau la Canada? 

Marco surâse şi făcu semn spre un loc îndepărtat. 

— Acolo undeva. 

132 


- JOHN GRISHAM - 


Făcuse o greşeală mică, însă inacceptabilă. Ca să 
schimbe repede subiectul, spuse: 

— Asta e prima mea vizită la Bologna. Nu ştiam că e 
leagănul comunismului italian. 

Rudolph puse ceaşca pe masă, plescăi din buzele-i pe 
jumătate acoperite, apoi îşi netezi uşor barba cu ambele 
mâini, ca o pisică bătrână care îşi netezeşte mustăţile. 

— Bologna reprezintă mai multe lucruri, prietene, zise, 
pregătindu-se parcă să ţină o prelegere lungă. Întotdeauna 
a fost centrul gândirii libere şi al activităţii intelectuale în 
Italia, de unde şi prima sa poreclă, /a dotta, adică „doxata”. 
Apoi a devenit patria orientărilor politice de stânga, de 
unde a doua sa poreclă, /a rossa, „cea roşie”. Pe de altă 
parte, localnicii au luat întotdeauna foarte în serios 
mâncarea. Ei cred, şi probabil au dreptate, că aici e 
stomacul Italiei, de unde a treia poreclă /a grassa, „grasa”, 
care este doar o formă de alint, fiindcă n-o să vezi multe 
persoane supraponderale pe aici. Eu, de exemplu, eram 
gras când am venit aici. 

Se bătu mândru pe burtă cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă apucă brioşa şi o înfulecă. 

Lui Marco îi trecu brusc prin minte o întrebare 
înfricoşătoare: Era oare posibil ca Rudolph să fie unul dintre 
oamenii care făceau parte din peisaj? Să fi fost coleg cu 
Luigi, Ermanno, Stennett şi cu cine o mai fi stând în umbră, 
zbătându-se să-i apere viaţa lui Joel Backman? Cu siguranţă 
că nu. Precis era doar ceea ce spusese: un profesor. Un 
nonconformist, un rebel, un comunist îmbătrânit care îşi 
găsise o viaţă mai bună în altă parte. 

Gândul acela îi zbură din minte, însă Marco nu îl dădu 
uitării. Termină de mâncat micul sandvici şi-şi zise că 
discutaseră destul. Pretextă brusc că trebuie să prindă un 
tren, ca să viziteze şi alte zone turistice. Reuşi cu chiu, cu 
vai sa se ridice de la masă şi fu salutat cu căldură de 
Rudolph: 

— Sunt aici în fiecare dimineaţa, îi zise. Să mai vii când 
poţi sta mai mult. 

133 


- MEDIATORUL - 


— Grazie, răspunse Marco. Arrivederci. 

leşi din local şi văzu cum Via lmerio prinde viaţă, 
furgonetele mici care transportau marfă începând deja să-şi 
facă ruta. Doi dintre şoferi strigau unul la altul, probabil 
nişte obscenităţi aruncate prieteneşte pe care Marco nu le 
va înţelege niciodată. Se îndepărtă cu repeziciune de local, 
ca nu cumva amicul Rudolph să-şi amintească că vrea să-l 
mai întrebe ceva şi să înceapă să turuie. O coti pe o 
străduţă, Via Capo di Lucca - constatase că sunt foarte bine 
marcate şi uşor de găsit pe hartă - şi o luă spre centru, pe 
străzi întortocheate. Trecu pe lângă altă cafenea micuță şi 
cochetă, apoi se întoarse din drum şi intră pentru a bea un 
cappuccino. 

Acolo nu îl deranja niciun comunist şi nu părea să-l 
observe nimeni. Marco şi Joel Backman savurară clipa - 
licoarea tare plăcută, aerul dens şi cald, râsetele în surdină 
ale celor care stăteau de vorbă. In momentul acela nimeni 
din lume nu ştia cu exactitate unde se afla, ceea ce îl 
încântă la culme. 


La insistenţele lui Marco, stabiliseră ca sesiunea de 
studiu de dimineaţă să înceapă la opt, nu treizeci de 
minute mai târziu. Ermanno, fiind student, avea nevoie de 
somn, dar nu se putea pune cu ambiția elevului său. Pentru 
fiecare lecţie Marco ştia la perfecţie listele de vocabular pe 
care le avea de învăţat, îşi îmbunătăţise pronunția 
dialogurilor şi avea o sete de învăţare a limbii aproape de 
nestăvilit. La un moment dat chiar propusese să înceapă la 
şapte. 

În dimineaţa în care se întâlnise cu Rudolph, Marco 
studie intensiv împreună cu Ermanno timp de două ore, 
fără oprire, după care spuse brusc: 

— Vorrei vedere l'università. Aş dori să văd universitatea. 

— Quando? îl întrebă Ermanno. Când? 

— Adesso. Andiamo a fare una passeggiata. Acum. Hai la 
o plimbare. 


134 


- JOHN GRISHAM - 


— Pensó che dobbiamo studiare. Cred că ar trebui să 
studiem. 

— Si. Possiamo studiare a camminando. Putem învăţa în 
timp ce ne plimbăm. 

Marco era deja în picioare, cu mâna pe haină. leşiră din 
clădirea deprimantă şi se îndreptară spre universitate. 

— Questa via, come si chiama? întrebă Ermanno. Cum se 
numeşte strada astă? 

— E Via Donati, răspunse Marco, fără să se uite la 
plăcuţa indicatoare. 

Se opriră în faţa unui magazin mic, aglomerat, şi 
Ermanno îl întrebă: 

— Che tipo di negozio è questo? Ce fel de magazin e? 

— Una tabaccheria. O tutungerie. 

— Che cosa puoi comprare în questo negozio? Ce poţi 
cumpăra aici? 

— Posso comprare molte cose. Giornali, riviste, 
francobolli, sigarette. Pot cumpăra multe lucruri. Ziare, 
reviste, timbre, țigări. 

Lecția se transformă într-un joc de denumit lucruri. 
Ermanno arăta ceva şi spunea: 

— Cosa € quello? Ce e acela? 

O bicicletă, un polițist, o maşină albastră, un autobuz, o 
bancă, un coş de gunoi, un student, o cabină telefonică, un 
căţel, o cafenea, o patiserie. Cu excepţia unui stâlp de 
iluminat, Marco spuse repede denumirea fiecăruia. Cât 
despre verbe, care toate erau importante - a se plimba, a 
vorbi, a vedea, a învăţa, a cumpăra, a gândi, a pălăvrăgi, a 
respira, a mânca, a bea, a se grăbi, a conduce, lista lor era 
nesfârşită, iar Marco le ştia tuturor traducerea corectă. 

La zece şi câteva minute, universitatea se trezi în sfârşit 
la viaţă. Ermanno îi explică faptul că nu exista un campus 
central şi că universitatea nu era o clădire dreptunghiulară 
tipic americană, împrejmuită de copaci şi aşa mai departe. 
Universită degli Studi era împărţită în zeci de clădiri vechi, 
frumoase, unele construite în urmă cu cinci sute de ani, 
majoritatea aliniate pe Via Zamboni; cu toate acestea, de-a 

135 


- MEDIATORUL - 


lungul secolelor, universitatea se extinsese, iar acum ocupa 
o zonă considerabilă din Bologna. 

Lecţia de italiană fu dată uitării cât timp merseră pe o 
străduţă sau două, întrucât fuseseră luaţi de valul de 
studenţi care se grăbeau să meargă sau să iasă de la 
cursuri. Marco îşi dădu seama că îl căuta din priviri pe 
bătrânul cu părul grizonat şi lucios - comunistul lui preferat, 
prima lui cunoştinţă adevărată pe care o făcuse de când 
fusese eliberat. Se hotărâse deja că îl va revedea pe 
Rudolph. 

Marco se opri la Via Zamboni nr. 22 şi se uită la o plăcuţă 
situată între uşă şi fereastră, pe care scria: „FACOLTÀ DI 
GIURISPRUDENZA”. 

— Asta e Facultatea de Drept? întrebă. 

— Si. 

Rudolph era înăuntru pe undeva şi, fără îndoială, băga 
zâzanie, făcând propagandă de stânga în rândul studenţilor 
săi impresionabili. 

Îşi continuară drumul agale, jucându-se de-a „denumeşte 
lucrul acela” şi bucurându-se de animația străzii. 


136 


- JOHN GRISHAM - 


13 


Lezione-a-piedi, lecţia în picioare, continuă a doua zi, 
când, după o oră de exerciţii gramaticale plictisitoare 
efectuate din manual, Marco se revoltă şi ceru să facă o 
plimbare. 

— Ma, deve imparare la grammatica, insista Ermanno. 
Trebuie să înveţi gramatică. 

Marco începuse deja să se îmbrace. 

— Aici greşeşti, Ermanno. Am nevoie de conversaţie, nu 
de învăţat structura propoziției. 

— Sono io l'insegnante. Eu sunt profesorul. 

— Să mergem! Andiamo. Bologna ne aşteaptă. Străzile 
sunt pline de tineri voioşi, aerul a prins viaţă de la sunetele 
limbii voastre, care mă aşteaptă pe mine să le rețin. 

Văzând că Ermanno ezită, Marco îi zâmbi şi-i spuse: 

— Te rog, prietene. Timp de şase ani am fost închis într-o 
celulă minusculă, cam cât apartamentul ăsta. Doar nu vrei 
să stau aici. Ne aşteaptă un oraş plin de viaţă, hai să-l 
explorăm! 

Aerul era curat şi rece, iar pe cer nu era niciun nor - o zi 
de iarnă superbă, care îi scosese în strada, la cumpărături 
şi pălăvrăgeli lungi cu vechii prieteni, pe toţi localnicii cu 
sânge fierbinte. Se auzeau frânturi de conversaţie purtată 
într-un ritm rapid, studenţii se salutau pe jumătate 
adormiţi, iar casnicele îşi împărtăşeau ultimele bârfe. 
Vârstnici în palton şi cravată îşi dădeau mâna, apoi vorbeau 
toţi deodată. Vânzătorii stradali făceau reclamă în gura 
mare la mărfurile lor. 

Pentru Ermanno însă nu era o simplă plimbare. Dacă 
elevul său voia conversaţie, atunci categoric trebuia să 
muncească din greu pentru ea. Arătă spre un poliţist şi îi 
spuse lui Marco, în italiană, desigur: 

— Du-te la polițistul acela şi întreabă-l cum se ajunge în 
Piazza Maggiore. Reţine bine ce-ţi spune, apoi vii şi-mi 
repeti. 

137 


- MEDIATORUL - 


Marco merse foarte încet, mormăind nişte cuvinte şi 
încercând să-şi aducă aminte altele. Intotdeauna trebuia să 
înceapă cu un zâmbet şi cu o formulă de salut potrivită. 

— Buon giorno, spuse, aproape ţinându-şi răsuflarea. 

— Buon giorno, îi răspunse polițistul. 

— Mi può ajutare? Mă puteţi ajuta? 

— Certamente. Sigur că da. 

— Sono Canadese. Non parlo molto bene. Sunt canadian. 
Nu vorbesc foarte bine. 

— Allora. În regulă. 

Polițistul continua să zâmbească, nerăbdător să-şi ofere 
ajutorul. 

— Dov'e la Piazza Maggiore? 

Polițistul se întoarse şi se uită în depărtare, spre centrul 
Bologniei. Îşi drese glasul şi Marco se concentră să reţină 
torentul de indicaţii. Ermanno era la doar câţiva paşi şi 
trăgea cu urechea la fiecare sunet. 

Polițistul spuse în italiană, rostind cuvintele rar - slavă 
Domnului - şi îi arătă, bineînţeles, direcţia, aşa cum făceau 
toţi: 

— Nu e foarte departe. O luaţi pe strada asta, apoi faceţi 
prima la dreapta, pe Via Zamboni, şi mergeţi până vedeţi 
cele două turnuri. Cotiţi pe Via Rizzoli, după care mergeţi 
trei străzi mai încolo. 

Marco ascultă cât putu de atent, apoi încercă să repete 
fiecare propoziţie. Polițistul reluă răbdător explicaţiile. 
Marco îi mulţumi, repetă pentru sine cât putu de mult, după 
care îi reproduse totul lui Ermanno. 

— Non c'è male, zise. Nu-i rău. 

Distracţia de-abia începuse. Pe când Marco se bucura de 
micul lui triumf, Ermanno căuta deja următoarea persoană 
care să devină fără ştirea sa profesor. Se opri asupra unui 
bătrân care-şi târşâia picioarele ajutat de un baston şi ţinea 
sub braţ un ziar voluminos. 

— Întreabă-l de unde a cumpărat ziarul, îi spuse elevului 
sau. 


138 


- JOHN GRISHAM - 


Marco nu se grăbi, merse câţiva paşi în spatele lui şi, 
când îşi zise că ştia ce să-i spună, îl abordă: 

— Buon giorno, scusi. 

Bătrânul se opri, îl privi ţintă şi o clipă păru că îşi va 
ridica bastonul şi-i va trage una pe spinare. Nu-i răspunse 
cu obişnuitul Buon giorno. 

— Dov'è ha comprato questo giornale? De unde aţi 
cumpărat ziarul acesta? 

Bătrânul se uită la ziar de parcă ar fi fost de 
contrabandă, apoi îl privi urât pe Marco. Dădu din cap spre 
stânga şi zise ceva de genul: „De acolo”. Şi cu asta, partea 
lui de conversaţie luă sfârşit. Îşi văzu de drum, târşindu-şi 
picioarele, iar Ermanno se strecură lângă Marco şi îi spuse 
în engleză: 

— N-a fost cine ştie ce conversaţie, hm? 

— Cam aşa ceva. 

Intrară într-o cafenea micuță, unde Marco îşi comandă un 
espresso simplu. Ermanno nu se putea mulţumi cu lucruri 
simple; el dorea cafea cu zahăr, dar fără frişcă, şi un pateu 
cu cireşe mic şi îl puse pe Marco să le comande pe toate, 
fără să facă vreo greşeală. Ermanno puse pe masă euro în 
bancnote de diverse valori, precum şi monede de cincizeci 
de eurocenţi şi de un euro, şi făcură exerciţii de numărare a 
banilor şi de denumire a cifrelor. Decise apoi că mai vrea o 
cafea, de data asta fără zahăr, dar cu foarte putină frişcă. 
Marco luă doi euro şi se întoarse cu cafeaua. Numără apoi 
restul. 

După aceasta scurtă pauză, se plimbară agale pe Via San 
Vitale, una din arterele principale pe care se află 
universitatea, ale cărei trotuare erau împânzite de 
porticuri. Pe stradă erau mii de studenţi care se înghesuiau 
spre cursurile de dimineaţă. Era plin de biciclete, principalul 
mijloc de transport. Ermanno susţinea că era de trei ani 
student la Bologna, însă Marco nu prea credea mare lucru 
din ce îi spunea profesorul lui sau agentul care îl 
supraveghea. 


139 


- MEDIATORUL - 


— Asta e Piazza Verdi, spuse Ermanno, făcând semn spre 
o piaţă mică în care se pregătea cu chiu, cu vai începerea 
unui protest. O relicvă cu părul lung din anii şaptezeci îşi 
aranja microfonul, pregătindu-se fără îndoială să denunțe 
pompos nişte blestemăţii făcute de americani, undeva în 
lume. Adepții săi încercau să desfăşoare un afiş mare, prost 
pictat de ei, al cărui slogan nici măcar Ermanno nu fu în 
stare să-l desluşească. Ajunseseră însă prea devreme; 
studenţii erau pe jumătate adormiţi şi erau mai preocupaţi 
de faptul că întârziau la cursuri decât de miting. 

— Ce nu le convine? întrebă Marco când trecură pe lângă 
ei. 
__—Nu sunt sigur. Ceva legat de Banca Mondială. 
Intotdeauna e câte o demonstraţie aici. 

Merseră mai departe, cu valul mulţimii de tineri, 
străduindu-se să-şi facă loc şi îndreptându-se spre il centro. 

Luigi îi aştepta să ia masa la un restaurant pe nume 
Testerino, situat lângă universitate. Cum de nota de plată 
se ocupau contribuabilii americani, comandă des şi fără să 
se uite la preţ. Ermanno, studentul falit, nu se simţea în 
largul său văzând o astfel de extravaganţă, dar, fiind 
italian, în cele din urmă îl tentă ideea unui prânz prelungit. 
Acesta dură două ore, timp în care nu fu rostit nici măcar 
un cuvânt în engleză. Cuvintele în italiană fură rostite rar, 
ca din manual, repetate des, şi nu o dădură nici măcar o 
dată pe engleză. Lui Marco îi era greu să se bucure de 
prânzul delicios când trebuia să facă eforturi uriaşe de 
concentrare pentru a auzi, a reţine, a digera, a înţelege şi a 
pregăti un răspuns la ultima propoziţie care îi era aruncată. 
De multe ori, nici nu-i trecea bine pe lângă urechi o 
propoziţie, din care nu reuşea decât să recunoască vag un 
cuvânt-două, că venea imediat alta. lar cei doi prieteni ai 
săi nu pălăvrăgeau de dragul conversaţiei. Dacă observau 
cel mai mic semn că Marco nu urmăreşte ce se spune, ci 
doar încuviinţează, ca ei să continue să vorbească, iar el să 
poată mânca, se opreau brusc şi spuneau: Che cosa ho 
detto? Ce am spus? 

140 


- JOHN GRISHAM - 


Marco mesteca îndelung, trăgând de timp ca să se poată 
gândi la ceva - în italiană, fir-ar să fie! - care l-ar putea 
scoate basma curată. Învăţa însă să asculte şi să prindă 
cuvintele-cheie. Ambii îi spuseseră că întotdeauna va 
înţelege mult mai bine limba decât o va putea vorbi. 

Mâncarea îl salvă. O importanţă specială o reprezenta 
deosebirea dintre tortellini (paste mici umplute cu carne de 
porc) şi tortel/loni (paste mai mari umplute cu brânză 
ricotta). Când bucătarul află că Marco e un canadian 
extrem de interesat de bucătăria bolognesă, insistă să 
servească ambele feluri. Ca de obicei, Luigi îi explică faptul 
că ambele feluri de mâncare erau creaţia exclusivă a 
marilor bucătari din Bologna. 

Marco îşi vedea de mâncat, făcând tot posibilul să 
devoreze delicioasele preparate şi în acelaşi timp să evite 
folosirea limbii italiene. 

După două ore, Marco insistă să facă o pauză. Termină 
de băut cel de-al doilea espresso şi îşi luă rămas-bun. li lăsă 
în faţa restaurantului şi plecă singur, ameţit şi cu urechile 
vâjâindu-i de atâta exersat. 


Ocoli Via Rizzoli, mergând două străzi mai încolo, apoi 
făcu din nou acest lucru, pentru a se asigura că nu-l 
urmăreşte nimeni. Trotuarele lungi, cu porticuri, erau ideale 
pentru a te adăposti şi ascunde. Când acestea se umplură 
din nou de studenţi, traversă Piazza Verdi, unde protestul 
contra Băncii Mondiale se transformase într-un discurs 
ameninţător şi, în clipa aceea, Marco fu bucuros că nu ştie 
italiană. Se opri la Via Zamboni nr. 22 şi se uită din nou la 
poarta masivă din lemn în spatele căreia se afla Facultatea 
de Drept. Intră pe poartă şi îşi dădu silinţa să pară că e pe 
teritoriul lui. Nu văzu niciun index, ci doar un avizier al 
studenţilor, unde erau anunţuri referitoare la apartamente, 
la cărţi, la oferte de companie, era aproape orice, din câte 
se părea, inclusiv un program de studii la Facultatea de 
Drept din Wake Forest. 


141 


- MEDIATORUL - 


Holul dădea într-o curte plină de studenţi, care vorbeau 
la mobil, fumau şi aşteptau să înceapă cursurile. 

Îi atrase atenţia un şir de trepte din stânga lui. Urcă la 
etajul al treilea, unde găsi în sfârşit un index. Inţelese 
cuvântul uffici şi merse de-a lungul unui coridor, trecu de 
două săli de curs şi găsi birourile facultăţii. Majoritatea 
aveau inscripţionate nume, pe unele însă - nu. Ultimul era 
al lui Rudolph Viscovitch, primul nume străin din toate cele 
pe care le văzuse. Bătu la uşă, însă nu răspunse nimeni. 
Apăsă pe clanţă, dar uşa era încuiată. Scoase repede din 
buzunar o foaie de hârtie pe care o luase de la Albergo 
Campeol, din Treviso, şi mâzgăli un bileţel: 


Dragă Rudolph, mă plimbam prin campus, când am dat 
de biroul tău şi am vrut să te salut. Poate o să ne mai 
întâlnim la Bar Fontana. Mi-a făcut plăcere discuţia noastră 
de ieri. E plăcut să auzi din când în când pe cineva vorbind 
în engleză. Prietenul tău canadian, Marco Lazzeri 


ÎI strecură pe sub uşă şi cobori scările în spatele unui 
grup de studenţi. Ajunse din nou în Via Zamboni şi începu 
să rătăcească pe străzi, fără o destinaţie anume. Se opri să- 
şi cumpere o gelato, apoi se întoarse la hotel. In cămăruţa 
lui întunecoasă era prea frig ca să poată aţipi. Işi promise 
din nou că i se va plânge supraveghetorului său. Prânzul 
costase mai mult decât trei nopţi de cazare acolo, aşa 
încât, cu siguranţă, Luigi şi superiorii săi puteau să-i facă 
rost de o locuinţă mai plăcută. 

Se duse fără chef la apartamentul cât o cutie de 
chibrituri al lui Ermanno, pentru sesiunea de studiu de 
după-amiază. 


Luigi aşteptă răbdător în gara Bologna Centrale trenul 
Eurostar care sosea direct de la Milano. Nu prea era gălăgie 
în gară, fiind tăcerea dinaintea aglomerației de la ora cinci. 
„Glonţul” ţăâşni agil în gară şi făcu o scurtă oprire exact la 


142 


- JOHN GRISHAM - 


15:35, fără niciun minut de întârziere, iar Whitaker cobori 
din tren. 

Whitaker nu zâmbea niciodată, iar de salutat abia se 
putea spune că se salutară. După regulamentara strângere 
de mână, se îndreptară spre Fiat-ul lui Luigi. 

Whitaker nici nu trânti bine portiera, că-l întrebă: 

— Ce-ţi face băiatul? 

— Bine, spuse Luigi, pornind motorul şi demarând. Trage 
tare cu învățatul. Nu prea are ce altceva să facă. 

— Şi nu iese din zonă? 

— Nu. Îi place să se plimbe prin oraş, însă îi e frică să se 
aventureze prea departe. În plus, n-are nicio leţcaie. 

— Să-l laşi fără bani şi de acum încolo. Cum stă cu 
italiana? 

— Prinde repede. 

Erau pe Via dell'Indipendenza, o stradă lată care îi ducea 
direct spre sud, în centru. 

— E foarte motivat. 

— E speriat? 

— Aşa cred. 

— E deştept şi e un manipulator, Luigi, să nu uiţi asta. ŞI 
fiindcă e deştept, e foarte speriat. Doar ştie ce pericol îl 
pândeşte. 

— l-am spus de Critz. 

— Şi? 

— A rămas uimit 

— L-a speriat ce a auzit? 

— Da, cred că da. Cine l-a lichidat pe Critz? 

— Cred că noi, dar nu se ştie niciodată. Noua 
ascunzătoare e pregătită? 

— Da. 

— Bun. Hai să vedem apartamentul lui Marco! 

Via Fondazza era o stradă situată în zona rezidenţială, la 
sud-est de oraşul vechi, la câteva străzi sud de 
universitate. La fel ca în restul oraşului, trotuarele erau 
acoperite de porticuri. Uşile caselor şi ale blocurilor dădeau 
direct în trotuar. Majoritatea aveau trecute numele 

143 


- MEDIATORUL - 


locatarilor pe plăcuţe de alamă, amplasate lângă interfon, 
însă clădirea de pe Via Fondazza nr. 112 nu avea aşa ceva. 
De trei ani, de când îi fusese dată în chirie unui misterios 
om de afaceri din Milano, care plătea chiria, dar o folosea 
rareori, nu avea niciun fel de însemne. Whitaker nu mai 
văzuse apartamentul de peste un an, nu că ar fi fost cine 
ştie ce. Era un apartament simplu, cam de 180 de metri 
pătraţi, cu patru camere mobilate cu strictul necesar, a 
cărui chirie lunară era de 1.200 de euro. Era doar o simplă 
locuinţă sigură, una din cele trei pe care le avea sub control 
în Italia de Nord. 

Apartamentul avea două dormitoare, o bucătărie 
minusculă şi o sufragerie, unde se afla o canapea, un birou 
şi două fotolii de piele. Nu era televizor. Luigi îi făcu semn 
spre telefon şi discutară, aproape cifrat, despre dispozitivul 
de interceptare care fusese instalat şi nu putea fi nicicum 
depistat. În fiecare cameră erau ascunse două microfoane, 
două aparate de înregistrare micuţe, dar foarte puternice, 
cărora nu le scăpa niciun zgomot. Mai erau şi două camere 
video microscopice, una dintre ele fiind ascunsă în 
crăpătura unei ţigle vechi de deasupra biroului, de unde se 
vedea uşa de la intrare. Cealaltă era într-o aplică ieftină 
aşezată pe unul din pereţii bucătăriei şi oferea o imagine 
clară a uşii din spate. 

Nu aveau de gând să-i spioneze şi dormitorul, aşa că 
Luigi mărturisi că se simţea uşurat. Dacă Marco va reuşi să 
găsească o femeie care să dorească să-l viziteze, puteau s- 
o vadă când vine şi când pleacă datorită camerei ascunse 
în birou şi, categoric, asta îi era de ajuns lui Luigi. Dacă se 
va plictisi foarte tare, va putea să apese un buton şi să 
asculte, aşa, de distracţie. 

Spre sud, apartamentul era despărţit printr-un zid gros 
de altă locuinţă. Luigi urma să stea acolo, ascuns într-un 
apartament de cinci camere, puţin mai mare decât cel al lui 
Marco. Uşa din spate dădea într-o grădiniţă care nu se 
vedea din locuinţa securizată, astfel că nu se putea observa 
ce face. Bucătăria fusese transformată într-o încăpere de 

144 


- JOHN GRISHAM - 


supraveghere dotată cu tehnologie de ultimă generaţie, 
unde putea porni camerele când avea chef, urmărind astfel 
ce se întâmpla vizavi. 

— O să ţină aici orele de italiană? 

— Da, cred că e un loc destul de sigur. Plus că pot 
monitoriza ce se întâmplă. 

Whitaker trecu încă o dată prin fiecare cameră. Când 
văzu tot ce-l interesa, spuse: 

— Alături totul e pregătit? 

— Da. Ultimele două nopţi mi le-am petrecut acolo. 
Suntem gata. 

— Cât de repede poţi să-l muţi? 

— Azi după-masă. 

— Foarte bine. Hai să-l vedem pe băiat! 

Merseră pe jos spre nord pe Via Fondazza, până la capăt, 
apoi spre nord-vest, de-a lungul unei străzi mai mari, 
Strada Maggiore. Întâlnirea urma să aibă loc la o cafenea 
micuță numita La Lestre. Luigi luă un ziar şi se aşeză singur 
la o masă. Whitaker cumpără un alt ziar şi luă loc la o masă 
din apropiere, cei doi ignorându-se reciproc. La patru şi 
jumătate fix, Ermanno şi elevul său făcură un popas la 
cafenea pentru a bea pe fugă un espresso cu Luigi. 

După ce se salutară şi-şi scoaseră paltoanele, Luigi îl 
întrebă: 

— Te-ai saturat de italiană, Marco? 

— Până peste cap, îi răspunse el zâmbind. 

— Bine. Hai să vorbim în engleză! 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! spuse Marco. 

Whitaker era la un metru şi jumătate de ei, ascuns parţial 
în spatele ziarului, şi fuma o ţigară, părând că nu-l 
interesează cine e în jur. Desigur, ştia de Ermanno, dar nu-l 
văzuse niciodată. Cu Marco era cu totul altceva. 

Whitaker fusese la Washington în urmă cu vreo 
doisprezece ani, când toată lumea îl cunoştea pe mediator. 
Îşi aminti că Joel Backman era pe atunci o forţă în politică şi 
petrecea aproape la fel de mult timp promovându-şi 
propria imagine şi reprezentându-şi clienţii importanţi. Era 

145 


- MEDIATORUL - 


personificarea bogăției şi a puterii, comanditarul perfect 
care era în stare să intimideze, să tragă pe sfoară şi să 
arunce cu oricât de mulţi bani era nevoie pentru a obţine 
ceea ce dorea. 

E uimitor ce pot face dintr-un om şase ani de închisoare. 
Slăbise foarte mult, iar ochelarii Armani îi dădeau un aer de 
european. |lncepuse să-i mijească un cioc grizonat. 
Whitaker era convins că, dacă cineva de acasă ar fi intrat în 
acel moment în cafeneaua La Lestre, nu l-ar fi recunoscut 
pe Joel Backman. 

Marco observă că bărbatul aflat la un metru şi jumătate 
de ei îi privea cam des, dar nu i se păru nimic neobişnuit. 
Vorbeau în engleză, lucru pe care nu prea mulţi îl făceau - 
cel puţin în acea cafenea, spre deosebire de cele din 
apropierea universităţii, unde era un lucru obişnuit să se 
vorbească în mai multe limbi. 

Ermanno se retrase după ce bău un espresso, iar după 
câteva minute plecă şi Whitaker. La câteva străzi găsi un 
Internet cafe la care mai fusese. Işi conectă laptopul, intră 
pe Internet şi îi scrise un mesaj Juliei Javier, la Langley: 


Apartamentul din Fondazza e gata, mutarea se va face în 
seara asta. L-am văzut pe omul nostru în timp ce-şi bea 
cafeaua cu prietenii săi. Dacă n-ar fi fost cu ei, nu l-aş fi 
recunoscut. Se adaptează binişor la noua lui viaţă. Aici totul 
e în ordine, nu e absolut nicio problemă. 


După lăsarea serii, Fiat-ul opri pe Via Fondazza şi 
descărcară ce era înăuntru. Bagajul lui Marco era uşor, 
fiindcă practic nu avea mai nimic. Două pungi cu haine, 
nişte manuale de limba italiană şi cam atât. Primul lucru pe 
care îl observă când intră în noul lui apartament fu că era 
bine încălzit 

— Aşa mai merge, îi zise lui Luigi. 

— Mă duc să mut maşina. Tu aruncă o privire pe aici! 

Se uită prin apartament şi constată că erau patru camere 
plăcut mobilate. Nu era nimic extraordinar, dar reprezenta 

146 


- JOHN GRISHAM - 


un pas uriaş faţă de locuinţa sa anterioară. Viaţa era din ce 
în ce mai bună - în urmă cu zece zile era la închisoare. 

Luigi se întoarse repede. 

— Ce părere ai? 

— İl păstrez. Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

— Şi mulţumeşte-le şi băieţilor de la Washington. 

— Ai văzut bucătăria? întrebă Luigi, aprinzând lumina. 

— Da, e perfectă. Cât timp o să stau aici, Luigi? 

— Ştii bine că nu iau eu deciziile astea. 

— Da, ştiu. 

Se întoarseră în birou. 

— A, încă ceva, spuse Luigi. În primul rând, Ermanno o să 
vină zilnic aici să studiaţi. De la opt la unsprezece şi de la 
două la cinci sau, mă rog, până la ce oră vreţi să studiaţi. 

— Minunat. Te rog, găseşte-i băiatului alt apartament, 
da? Cocioaba în care locuieşte e o palmă peste obrazul 
contribuabililor americani. 

— În al doilea rând, strada asta e foarte liniştită, în 
general sunt numai apartamente. Când vii şi pleci, să te 
mişti repede, să nu stai la taclale cu vecinii şi să nu-ţi faci 
prieteni. Marco, nu uita că laşi urme, iar dacă acestea vor fi 
vizibile, cineva te va găsi. 

— Te-am auzit de primele zece ori. 

— Atunci, mai ascultă-mă o dată! 

— Relaxează-te, Luigi! Vecinii n-o să mă vadă deloc, 
promit, îmi place aici. E mult mai frumos decât în celulă. 


147 


- MEDIATORUL - 


14 


Serviciul funerar pentru Robert Critz fu celebrat într-o 
capelă care semăna cu un club, într-o suburbie selectă a 
Philadelphiei, oraşul lui natal, dar pe care îl evitase în 
ultimii treizeci de ani. Murise fără testament şi fără să ia în 
calcul aranjamentele necesare pentru înmormântarea sa, 
lăsând în grija doamnei Critz nu numai povara aducerii lui 
acasă de la Londra, ci şi pe cea a deciziei referitoare la cum 
să se descotorosească de el aşa cum se cuvenea. Unul 
dintre fiii lor insista să-l incinereze şi să-l înmormânteze 
frumuşel într-o criptă de marmură, la adăpost de capriciile 
vremii. În halul în care era, doamna Critz ar fi fost de acord 
aproape cu orice plan. Faptul că timp de şapte ore zburase 
deasupra Atlanticului (la clasa a doua) cu rămăşiţele soţului 
ei aflate undeva sub ea, într-o cutie de transport aerian 
simplă, specială pentru morţi, aproape c-o făcuse să-şi 
piardă minţile. La asta se adăugase haosul din aeroport, 
unde n-o aşteptase nimeni s-o ia în primire. Ce încurcătură! 

La funeralii se participa numai pe bază de invitaţie, 
condiţie stabilită de fostul preşedinte, Arthur Morgan, care, 
după doar două săptămâni petrecute în Barbados, nu prea 
era dornic să se întoarcă şi să fie văzut de cineva. Dacă 
într-adevăr îl îndurerase moartea prietenului său de o viaţă, 
nu o arăta. Se tocmise atât de mult cu familia Critz cu 
privire la detaliile organizării serviciului funerar, încât mai 
că nu fusese rugat să-i scutească de prezenţa lui. Data 
înmormântării fusese schimbată din cauza lui Morgan. Nu-i 
convenise programul înmormântării. Cu greu îşi exprimase 
acordul să ţină un discurs de rămas-bun însă cu condiţia să 
fie foarte scurt. Adevărul e că n-o plăcuse niciodată pe 
doamna Critz şi nici ea pe el. 

Micului cerc de prieteni şi rude i se păruse implauzibil ca 
Robert Critz să se îmbete atât de tare într-un bar din 
Londra, încât să se împleticească în mijlocul unei străzi 
intens circulate şi să cadă în faţa unei maşini. Când în urma 


148 


- JOHN GRISHAM - 


autopsiei reieşise că avea în organism o cantitate mare de 
heroină, doamna Critz fusese atât de afectată, că insistase 
ca raportul să fie sigilat şi făcut dispărut. Nici măcar copiilor 
nu le spusese despre droguri. Era absolut sigură că soţul 
său nu se atinsese în viaţa lui de substanţe nepermise - e 
adevărat că bea prea mult, dar puţini erau cei care ştiau 
asta - însă era hotărâtă să nu-i păteze reputaţia. 

Poliţia londoneză îşi exprimase repede acordul privind 
tăinuirea rezultatelor autopsiei şi clasarea cazului. Aveau ei 
unele semne de întrebare, dar mai aveau pe cap multe alte 
cazuri şi, în plus, o văduvă care de-abia aştepta să se 
întoarcă acasă şi să uite de toate astea. 

Ceremonia începu la ora două, într-o joi după-masă, ora 
fiind stabilită tot de Morgan, astfel încât avionul său 
particular să zboare non-stop de la Barbados la Philly 
International, şi ţinu o oră. Fuseseră invitate optzeci şi două 
de persoane, dintre care veniseră cincizeci şi unu, 
majoritatea mai mult din curiozitatea de a-l vedea pe 
preşedintele Morgan decât ca să-şi ia rămas-bun de la 
dragu’ de Critz. Slujba fu ţinută de un pastor 
semiprotestant, ceva de genul ăsta. Critz nu mai văzuse 
cum arată o biserică în interior de patruzeci de ani, cu 
excepţia nunţilor şi a înmormântărilor. Pastorului îi revenea 
dificila misiune de a rememora viaţa unui om pe care nu-l 
întâlnise niciodată şi, deşi îşi dădu toată silinţa, eşuă 
lamentabil. Citi din Psaltire şi spuse o rugăciune 
impersonală, care s-ar fi potrivit la fel de bine unui diacon şi 
unui criminal în serie. Îi îmbărbătă pe membrii familiei, care 
însă pentru el nu erau decât nişte străini. 

În loc să fie emoţionantă, ceremonia fu la fel de rece ca 
pereţii de marmură ai falsei capele. Morgan, ridicol de 
bronzat pentru luna februarie, încercă să înveselească 
mulţimea cu nişte anecdote despre vechiul lui prieten, dar 
nu reuşi decât să lase impresia că e un om care face ceva 
de ochii lumii şi care îşi doreşte cu disperare să se urce din 
nou la bordul avionului. 


149 


- MEDIATORUL - 


Orele petrecute sub soarele Caraibelor îl convinseseră pe 
Morgan că vina pentru dezastruoasa campanie electorală 
putea fi pusă fără doar şi poate în cârca lui Robert Critz. Nu 
împărtăşise nimănui concluzia la care ajunsese, fiindcă nu 
avea cui să i se confeseze, având în vedere că la vila sa de 
pe plajă nu mai era nimeni în afara lui şi a personalului, 
format din localnici. Începuse deja să îi poarte ranchiună, 
să pună sub semnul întrebării prietenia lor. 

Plecă imediat ce ceremonia funerară „rămase fără 
combustibil” şi luă sfârşit. Îi îmbrăţişă pe doamna Critz şi 
pe copiii ei, pentru că aşa se cuvenea, schimbă câteva 
vorbe cu nişte vechi prieteni, le promise că se vor vedea 
peste câteva săptămâni, după care plecă grăbit însoţit de 
nelipsita gardă de corp, formată din agenţi ai Serviciului 
Secret. În spatele unui gard care împrejmuia zona fuseseră 
amplasate camere de luat vederi, însă nu reuşiseră să-l 
prindă în obiectiv pe fostul preşedinte. Acesta se lăsase în 
jos pe bancheta din spate a uneia din cele două furgonete 
negre cu care venise. După cinci ore stătea pe marginea 
piscinei, privind un nou apus în Caraibe. 

La înmormântare se strânsese ceva lume, dar ceremonia 
fusese atent urmărită şi de alţii. Nici nu se terminase, că 
Teddy Maynard avea deja lista cu toţi cei cincizeci şi unu de 
participanţi. Niciuna dintre persoane nu era suspectă; 
niciunul dintre nume nu ridica vreun semn de întrebare. 

Crima fusese  „curată”. Autopsia fusese îngropată, 
mulţumită pe de o parte doamnei Critz, iar pe de alta 
sforilor trase la un nivel mult mai înalt decât poliţia 
londoneză. Robert Critz era acum cenuşă şi lumea va uita 
curând de el. Faptul că-şi băgase ca un idiot nasul în 
dispariţia lui Backman nu avusese niciun fel de repercusiuni 
asupra planului. FBl-ul încercase, dar nu reuşise, să 
monteze o cameră ascunsă în capelă. Proprietarul se codise 
la început, după care refuzase şi nu se lăsase înduplecat, în 
ciuda uriaşei presiuni la care fusese supus. Fusese însă de 
acord să se amplaseze camere ascunse afară, care luaseră 
imagini de aproape, în timp ce intrau şi ieşeau, tuturor 

150 


- JOHN GRISHAM - 


celor care veniseră să-l conducă pe Critz pe ultimul drum. 
Imaginile luate în direct fuseseră montate, se întocmise 
rapid lista celor cincizeci şi unu şi, la o oră de la încheierea 
ceremoniei, i se prezentă o scurtă informare directorului. 


Cu o zi înainte de moartea lui Robert Critz, FBl-ul primise 
nişte informaţii uluitoare. Acestea sosiseră pe neaşteptate, 
fără a fi fost solicitate, fiind furnizate de către un om de 
afaceri disperat, care făcuse escrocherii şi pe care îl 
păşteau patruzeci de ani de puşcărie într-o închisoare 
federală. Fusese managerul unui mare fond mutual şi 
fusese prins că delapidase fonduri. Era un banal scandal de 
pe Wall Street, iar la mijloc nu erau decât câteva miliarde 
de dolari. Fondul său mutual făcea însă parte dintr-un grup 
bancar internaţional şi, cu timpul, escrocul reuşise să dea 
din coate şi să îşi facă loc spre nucleul organizaţiei. Fondul 
era atât de profitabil, în mare parte datorită talentului său 
de delapidator, încât profiturile acestuia nu puteau fi 
trecute cu vederea. Fusese votat în consiliul de 
administraţie şi primise o vilă de lux în Bermude, sediul 
firmei sale secrete. 

Disperat cum era să nu îşi petreacă restul vieţii la 
închisoare, fu dispus să dezvăluie secrete. Secrete bancare. 
Afaceri murdare care se petreceau în Insule. Pretindea că 
poate dovedi că în ultima zi a mandatului său fostul 
preşedinte Morgan vânduse cel puţin o grațiere pe 3 
milioane de dolari. Banii fuseseră transferați dintr-o bancă 
de pe insula Grand Cayman la una din Singapore, ambele 
bănci fiind conduse în secret de către grupul bancar din 
care făcuse parte. Banii erau încă ascunşi în Singapore, 
într-un cont deschis de o corporaţie-paravan, care 
aparţinea de fapt unui vechi acolit de-ai lui Morgan. Banii, 
conform spuselor informatorului, erau la dispoziţia lui 
Morgan. 

Când FBl-ul confirmă transferurile bancare şi conturile, i 
se propuse de îndată o înţelegere. Pe escroc îl aşteptau 
acum doar doi ani de arest la domiciliu, fără cine ştie ce 

151 


- MEDIATORUL - 


supraveghere. Cazul mitei pentru obţinerea graţierii 
prezidenţiale era o infracţiune senzaţională, astfel că 
deveni prioritate absolută pentru cei din Clădirea Hoover. 

informatorul nu putea să îşi dea seama de la cine 
proveneau banii transferați, însă FBl-ului îi era clar că doar 
doi dintre cei care fuseseră amnistiaţi de Morgan aveau 
resursele necesare pentru a plăti o asemenea mită. Primul 
şi cel mai plauzibil era ducele Mongo, bătrânul miliardar 
care deţinea recordul celei mai mari sume ascunse de cei 
de la Fisc, de către o persoană, în orice caz. In ceea ce 
priveşte firmele, subiectul rămânea deschis. Totuşi, 
informatorul era convins că nu putea fi vorba de Mongo, 
fiindcă acesta avusese în trecut nişte neînţelegeri urâte cu 
băncile respective. Prefera băncile elveţiene, aceasta 
informaţie fiind confirmată de FBI. 

Al doilea suspect era, desigur, Joel Backman. O astfel de 
mită n-ar fi fost o surpriză din partea unui şmecher de talia 
lui Backman. Şi, deşi FBl-ul crezuse ani în şir că nu are 
ascunsă pe undeva o avere, existaseră întotdeauna unele 
îndoieli în această privinţă. Pe vremea când era 
„Mediatorul” avusese legături atât cu băncile din Elveţia, 
cât şi cu cele din Caraibe. Avea o reţea de prieteni obscuri 
şi persoane de contact în poziţii importante. Mită, 
recompensă, sponsorizări ale campaniilor electorale, 
onorarii pentru lobby, toate acestea îi erau familiare 
mediatorului. 

Directorul FBl-ului era un tip bătăios pe nume Anthony 
Price. Fusese numit în funcţie în urmă cu trei ani de către 
preşedintele Morgan, care după şase luni încercase să-l 
concedieze. Price ceruse să i se mai acorde timp, ceea ce 
se întâmplase, însă cei doi se certaseră mereu. Din nu se 
ştie ce motiv, pe care nu şi-l mai amintea, Price se hotărâse 
să-şi dovedească bărbăţia încrucişându-şi sabia cu Teddy 
Maynard. Teddy nu pierduse multe bătălii în războiul secret 
cu FBl-ul şi în niciun caz nu îi era teamă de Anthony Price, 
care, asemenea celor dinaintea lui, era un laş. 


152 


- JOHN GRISHAM - 


Teddy nu ştia însă de conspirația banilor daţi pentru 
grațiere care îl macină acum pe directorul FBI. Noul 
preşedinte îşi jurase să se descotorosească de Anthony 
Price şi să îi reorganizeze agenda. Promisese, de 
asemenea, să îl scoată în sfârşit din peisaj pe Maynard, dar 
astfel de ameninţări fuseseră auzite de multe ori la 
Washington. 

Lui Price i se oferise pe neaşteptate o bună ocazie să îşi 
păstreze funcţia şi, în acelaşi timp, posibilitatea de a-l 
elimina pe Maynard. Merse la Casa Albă şi îl puse la curent 
în privinţa contului suspect din Singapore pe consilierul pe 
probleme de securitate naţională, care fusese confirmat în 
funcţie cu o zi înainte. Il implică până peste cap pe 
preşedintele Morgan în afacerea murdară. Susţinu că Joel 
Backman trebuia găsit şi adus cu forţa înapoi în Statele 
Unite pentru a fi anchetat şi, eventual, pus sub acuzare. 
Dacă se dovedea că era real, scandalul ar fi fost 
devastator, unic şi cu adevărat istoric. 

Consilierul pe probleme de securitate naţională ascultă 
cu atenţie. Se duse apoi direct la vicepreşedinte, îi scoase 
afară pe membrii personalului, încuie uşa şi îi destăinui tot 
ce aflase. Merseră împreună să îi spună preşedintelui. 

Ca de obicei, actualul şi fostul preşedinte se îndrăgeau 
ca sarea în ochi. Campaniile lor electorale fuseseră pline de 
aceleaşi lovituri sub centură şi atacuri murdare care 
deveniseră regulă în politica americană. Chiar şi după 
victoria zdrobitoare în alegeri şi după entuziasmul de a fi 
ajuns la Casa Albă, noul preşedinte nu dorea să se ridice 
deasupra noroiului. Adora ideea de a-l umili încă o dată pe 
Arthur Morgan. Parcă se şi vedea, după un proces şi o 
condamnare senzaţionale, graţiindu-l în ultima clipă pe 
fostul preşedinte, pentru a salva imaginea instituţiei 
prezidenţiale. 

Ce mai moment! 

A doua zi dimineaţă, la ora 6:00, vicepreşedintele fu 
transportat cu convoiul lui înarmat obişnuit la sediul CIA de 
la Langley. Directorul CIA fusese convocat la Casa Albă, 

153 


- MEDIATORUL - 


însă, bănuind că e un complot, ceru să fie scuzat, 
pretinzând că are vertij şi că doctorii îi interziseseră să iasă 
din birou. Adesea dormea şi mânca acolo, mai ales atunci 
când era foarte ametit. Vertijul era una din multele 
afecţiuni care îi erau la îndemână. 

Întâlnirea fu scurtă. Teddy stătea în capul mesei sale 
lungi de şedinţe, în scaunul cu rotile, bine învelit în pături, 
cu Hoby alături. Vicepreşedintele intră doar cu unul din 
asistenții săi şi, după ce pălăvrăgiră puţin despre noua 
administraţie, zise: 

— Domnule Maynard, mă aflu aici în numele 
preşedintelui. 

— Bineînţeles, întări Teddy cu un zâmbet forţat 

Se aştepta să fie concediat; în cele din urmă, după 
optsprezece ani în care avusese parte de numeroase 
ameninţări, se întâmpla inevitabilul. In sfârşit, un 
preşedinte care avea curajul să îl schimbe din funcţie pe 
Teddy Maynard. Îl pregătise pe Hoby pentru clipa asta. Pe 
când îl aşteptau pe vicepreşedinte, Teddy îi dezvăluise care 
îi erau temerile. 

Hoby lua notițe în nelipsitul lui carneţel cu file galbene, 
aşteptând să scrie cuvintele de care se temea de mulţi ani: 
„Domnule Maynard, preşedintele vă cere demisia”. 

Vicepreşedintele însă spuse ceva cu totul neaşteptat: 

— Domnule Maynard, preşedintele vrea informaţii despre 
Joel Backman. 

Nimic nu îl putea face să tresară pe Teddy Maynard. 

— Ce anume? întrebă fără să ezite. 

— Vrea să ştie unde este şi în cât timp poate fi adus 
acasă. 

— De ce? 

— Nu vă pot spune. 

— Atunci nici eu. 

— Este foarte important pentru preşedinte. 

— Apreciez lucrul ăsta, însă domnul Backman este foarte 
important pentru operațiunile noastre în momentul de față. 


154 


- JOHN GRISHAM - 


Primul care clipi fu vicepreşedintele. Îi aruncă o privire 
asistentului său, care era în totalitate absorbit de luarea 
notiţelor şi era complet inutil. În niciun caz nu avea să le 
spună celor de la CIA despre transferurile bancare şi mita 
pentru grațiere. Teddy ar găsi o modalitate de a folosi 
această informaţie în avantajul său. Le-ar fura mica 
nestemată şi ar reuşi astfel să mai supravieţuiască. Nici nu 
încăpea vorbă: Teddy ori o să le facă pe plac, ori o să fie în 
sfârşit concediat. 

Vicepreşedintele se aplecă în faţă, sprijinindu-se pe 
coate, şi zise: 

— Preşedintele nu are de gând să facă un compromis în 
privinţa asta, domnule Maynard. O să primească aceasta 
informaţie, şi asta se va întâmpla curând. În caz contrar, vă 
va cere demisia. 

— N-o s-o primească. 

— E nevoie să vă amintesc că sunteţi la cheremul lui? 

— Nu. 

— Prea bine. Totul e limpede. Ori veniţi la Casa Albă cu 
dosarul Backman şi discutaţi cu noi pe îndelete despre el, 
ori CIA va avea în curând un nou director. 

— Cu tot respectul, o asemenea francheţe este rară 
printre cei de soiul dumneavoastră, domnule. 

— O iau ca pe un compliment. 

Intrevederea se încheie. 


Bârfele se răspândiră din Clădirea Hoover pe străzile 
Washingtonului ca printr-o conductă veche. lar acolo stătea 
să le strângă, printre alţii, Dan Sandberg, de la The 
Washington Post. Sursele sale erau însă mult mai bune 
decât erau în general cele ale ziariştilor de investigaţii şi nu 
trecu mult până când prinse din zbor zvonul scandalului 
graţierii. Contactă un vechi informator din cadrul noii 
administrații prezidenţiale şi obţinu o confirmare parţială. 
Incepu să se contureze toată povestea, dar Sandberg ştia 
că era practic imposibil să obţină confirmarea detaliilor- 


155 


- MEDIATORUL - 


cheie.  N-avea nicio şansă să vadă înregistrarea 
transferurilor bancare. 

Însă, dacă povestea se dovedea adevărată, şi anume că 
un preşedinte aflat în funcţie vânduse graţieri pe bani 
frumoşi pentru pensionare - Sandberg nu-şi putea închipui 
o ştire care să o întreacă în senzaţional. Era de neimaginat 
ca un fost preşedinte să fie pus sub acuzare, să i se 
intenteze proces şi, poate, chiar să fie găsit vinovat şi 
băgat la răcoare. 

Stătea la biroul său dezordonat, când primi un telefon de 
la Londra. Era un vechi prieten, un reporter care ţintea sus 
şi care lucra pentru The Guardian. Vorbiră câteva minute 
despre noua administraţie, care era subiectul la ordinea 
zilei la Washington. La urma urmei, fiind începutul lui 
februarie, pământul era acoperit de un strat gros de 
zăpadă, iar Congresul era împotmolit în activităţile 
desfăşurate anual pe comisii. Era cam pană de evenimente 
şi nu prea aveau despre ce altceva povesti. 

— Ştii ceva de moartea lui Bob Critz? îl întrebă prietenul 
său. 

— Nu, doar că a fost înmormântat ieri, îi răspunse 
Sandberg. De ce? 

— Păi, ştii, există unele semne de întrebare cu privire la 
modul în care bietul om şi-a găsit sfârşitul. lar pe lângă 
asta, n-avem acces la rezultatele autopsiei. 

— Ce fel de semne de întrebare? Parcă ştiam că a fost un 
caz foarte clar. 

— Aşa o fi, dar a fost închis cam repede. Nu am nicio 
informaţie concretă, înţelegi? Tatonam şi eu terenul să văd 
dacă e ceva ce nu miroase bine pe acolo. 

— O să dau nişte telefoane, zise Sandberg, care devenise 
deja foarte suspicios. 

— Foarte bine! Ne auzim peste o zi-două. 

Sandberg puse receptorul în furcă şi rămase cu privirea 
aţintită asupra monitorului calculatorului, care era închis. 
Critz fusese cu siguranţă prezent când se acordaseră 
graţierile de către Morgan, pe ultima sută de metri. Având 

156 


- JOHN GRISHAM - 


în vedere cât erau de paranoici, erau mari şanse ca numai 
Critz să fi fost cu Morgan în încăpere când deciziile fuseseră 
luate, iar hârtiile - semnate. 

Poate Critz ştiuse prea multe. 

Trei ore mai târziu, Sandberg lua avionul din Dulles cu 
destinaţia Londra. 


157 


- MEDIATORUL - 


15 


Marco se trezi cu mult înainte ca soarele să răsară, din 
nou într-un pat străin, într-un loc necunoscut, şi mult timp 
se strădui din răsputeri să-şi adune gândurile: să-şi 
amintească ce făcuse, să analizeze situaţia bizară în care 
se afla, să-şi organizeze ziua, să încerce să uite trecutul şi, 
în acelaşi timp, să ghicească ce l-ar putea aştepta în 
următoarele douăsprezece ore. Avusese un somn agitat. 
Dormise câteva ore, cam patru-cinci, dar nu putea spune 
exact câte, fiindcă era întuneric beznă în camera lui, destul 
de bine încălzită. Işi scoase căştile, fiindcă adormise, ca de 
obicei, cam după miezul nopţii, în timp ce asculta un dialog 
însufleţit în italiană. 

Era bucuros că avea căldură. Îngheţase la Rudley, 
precum şi la ultimul hotel la care fusese cazat. Noul 
apartament avea ziduri şi ferestre groase şi un sistem de 
încălzire care funcţiona mai mult decât era necesar. După 
ce-şi făcu un plan bun pentru ziua în curs, îşi puse încetişor 
picioarele pe podeaua încălzită şi îi mulţumi din nou lui 
Luigi că-l mutase. 

Nu se ştia cât va sta acolo, după cum la fel de incert era 
şi ce aveau de gând să facă în viitor cu el. Aprinse lumina şi 
se uită la ceas - era aproape cinci. Aprinse şi lumina de la 
baie şi se privi atent în oglindă. Părul care îi crescuse 
deasupra buzei superioare, de o parte şi de alta a gurii, şi îi 
acoperea bărbia era constituit în proporţie mult mai mare 
decât ar fi sperat din fire albe. De fapt, după o săptămână 
în care nu se bărbierise, devenise evident că nouăzeci la 
sută din barbă avea să fie albă, cu nişte firişoare de păr 
castaniu-închis din loc în loc. Ce naiba, doar avea cincizeci 
şi doi de ani! Făcea parte din deghizare şi îi dădea un aer 
original. Cum avea faţa îngustă, obrajii supţi, părul tuns 
scurt şi ochelari de firmă  sofisticaţi, cu rame 
dreptunghiulare, ar fi putut cu uşurinţă trece drept Marco 


158 


- JOHN GRISHAM - 


Lazzeri pe orice strada din Bologna s-ar fi aflat. Sau din 
Milano, Florenţa sau orice alt oraş ar fi vrut să viziteze. 

După o oră ieşi afară, sub porticurile reci şi tăcute 
construite de muncitori care erau morţi de trei sute de ani. 
Vântul era rece şi aspru şi-şi reaminti să i se plângă 
supraveghetorului său că nu are haine de iarnă. Marco nu 
citea ziarele şi nu se uita la televizor, aşa că habar nu avea 
care erau previziunile meteo. Dar, în mod clar, vremea se 
răcea. 

Merse grăbit pe sub porticurile joase de pe Via Fondazza 
şi se îndreptă spre universitate, fiind singur pe stradă. 
Refuză să apeleze la harta pe care şi-o băgase în buzunar. 
Dacă se va rătăci, poate o va scoate din buzunar şi va 
recunoaşte că pe moment a fost învins, însă era hotărât să 
înveţe oraşul străbătându-l pe jos şi studiind ce era în jurul 
lui. După treizeci de minute, când soarele dădu în sfârşit 
semne de viaţă, ajunse pe Via Imerio, în partea de nord a 
universităţii. Merse două străzi spre est şi văzu firma verde- 
pal a barului Fontana. Prin geamul din faţă văzu o claie de 
păr grizonat. Rudolph era deja acolo. 

Din obişnuinţă, Marco aşteptă puţin. Aruncă o privire de- 
a lungul Viei Imerio, în direcţia din care tocmai venise, 
aşteptându-se să iasă cineva pe furiş din umbră, ca un 
copoi tăcut. Când văzu că nu apare nimeni, intră în bar. 

— Prietenul meu Marco, zise Rudolph zâmbind când se 
salutară. la loc, te rog. 

Localul era pe jumătate plin, aceleaşi figuri de 
intelectuali cufundate în lectura ziarului de dimineaţă, 
pierdute în lumea lor. Marco îşi comandă un cappuccino, iar 
Rudolph îşi umplu din nou pipa din spumă de mare. O 
aromă plăcută învălui colţul în care se aflau. 

— Am găsit atunci biletul dumitale, spuse Rudolph, 
suflând un norişor de fum peste masă. Îmi pare rău că nu 
ne-am întâlnit. la spune, unde ai fost? 

Marco nu fusese nicăieri, dar în calitate de turist 
canadian cu sânge italienesc încropise un itinerariu 
inventat. 

159 


- MEDIATORUL - 


— Am fost câteva zile la Florenţa, spuse. 

— A, ce oraş frumos! 

Vorbiră o vreme despre Florenţa; Marco turui despre 
atracțiile turistice, despre arta şi istoria oraşului, pe care le 
ştia doar dintr-un ghid ieftin pe care i-l împrumutase 
Ermanno. Bineînţeles, era în italiană, aşa că trudise ore în 
şir cu un dicţionar în mână, traducându-l ca să poată să 
joace un ping-pong verbal cu Rudolph, de parcă ar fi stat 
câteva săptămâni acolo. 

Mesele se aglomerară şi întârziaţii se strânseră în jurul 
barului. Luigi îi explicase că în Europa, în momentul în care 
te-ai aşezat la o masă, e a ta pentru întreaga zi. Nimeni nu 
este împins de la spate să plece ca să se poată aşeza 
altcineva. Stai în faţă cu o cafea, cu un ziar, fumezi şi 
nimănui nu-i pasă cât stai la masă, în timp ce alţii vin şi 
pleacă. 

Mai comandară un rând, iar Rudolph îşi umplu din nou 
pipa. Marco observă pentru prima oară că avea pete de 
tutun pe smocurile rebele de păr de lângă gură. Pe masă 
era ediţia de dimineaţă a trei ziare, toate în italiană. 

— E vreun ziar în engleză bun pe-aici? întrebă Marco. 

— De ce întrebi? 

— A, aşa. Uneori mi-ar plăcea să ştiu ce se întâmpla 
peste ocean. 

— Mai cumpăr din când în când Herald Tribune. Când îl 
citesc, mă bucur mult că locuiesc aici, departe de crime, de 
trafic aglomerat, de poluare, de politicieni şi de scandaluri. 
Societatea americană e putredă, iar guvernul e 
întruchiparea ipocriziei. Cică e cea mai democrată ţară. Ha! 
Congresul e cumpărat şi plătit de bogătaşi. 

Păru că îi vine să scuipe, trase brusc din pipă şi începu 
să-i roadă ţeava. Marco îşi ţinu răsuflarea, aşteptând un 
nou atac înveninat la adresa Statelor Unite. Câteva clipe 
amândoi îşi băură cafeaua. 

— Urăsc guvernul american, se plânse Rudolph cu 
amărăciune în voce. 

„Bravo, băiete!” îşi zise Marco în gând. 

160 


- JOHN GRISHAM - 


— Dar ce părere ai despre cel canadian? întrebă. 

— Vă dau o notă mai bună. Doar puţin mai mare. 

Marco se prefăcu uşurat şi hotărî să schimbe subiectul. Îi 
zise că se gândea ca următorul popas să fie Veneţia. 
Desigur, Rudolph fusese de nenumărate ori la Veneţia şi 
avea o grămadă de sfaturi de dat. Marco îşi luă notițe, ca şi 
cum de-abia aştepta să urce în tren. Şi apoi ar fi urmat 
Milano. Rudolph nu prea era încântat de Milano din cauza 
numeroşilor „fascişti de dreapta” care bântuiau pe-acolo. 

— Ştii, a fost fieful lui Mussolini, îi zise, aplecându-se spre 
el, de parcă ceilalţi comunişti din Bar Fontana ar putea 
deveni violenţi la simpla menţiune a numelui micului 
dictator. 

În momentul în care deveni evident că Rudolph avea 
chef să stea şi să vorbească mai toată dimineaţa, Marco 
începu să-şi pregătească ieşirea. Se înţeleseră să se 
întâlnească lunea următoare, în acelaşi loc şi la aceeaşi 
oră. 

Incepuse să fulguiască şi pe stradă se vedeau urmele 
dubelor care livrau marfă pe Via Ilmerio. După ce ieşi din 
cafeneaua bine încălzită, Marco se minuna din nou de 
intuiţia de care dăduseră dovadă arhitecţii care făcuseră 
planul oraşului şi prevăzuseră în oraşul vechi treizeci şi doi 
de kilometri de trotuare acoperite. Merse câteva străzi spre 
est, apoi o cod spre sud, pe Via dell'Indipendenza, un 
bulevard elegant construit în anii 1870 pentru ca înalta 
societate care locuia în centru să ajungă uşor la gară, 
situată în nordul oraşului. Când traversa Via Marsala, călcă 
într-un morman de zăpadă topită şi tresări în momentul în 
care zloata, cumplit de rece, îi udă piciorul drept, îl înjură 
pe Luigi că nu-i făcuse rost de o garderobă 
corespunzătoare; dacă ninge, bunul-simţ îţi dictează că o 
persoană ar avea nevoie de cizme. Toate astea dădură 
naştere la o tiradă interioară despre fondurile care nu îi 
erau puse la dispoziţie lui Marco de către cine naiba s-o fi 
ocupând de noua lui identitate. Îl aduseseră în Bologna, în 
Italia, şi era clar că cheltuiau ceva bani cu lecţiile de limba 

161 


- MEDIATORUL - 


italiană, cu locuinţa, cu personalul şi, desigur, cu mâncarea, 
pentru a-l ţine în viaţă. După părerea lui, iroseau timp şi 
bani preţioşi. Ar fi fost mai bine să-l ducă pe furiş la Londra 
sau la Sidney unde e plin de americani şi toată lumea 
vorbeşte engleză. l-ar fi fost mult mai uşor să se integreze. 

Chiar cel la care tocmai se gândea mergea în dreptul lui. 

— Buon giorno, spuse Luigi. 

Marco se opri, zâmbi, îi strânse mâna şi zise: 

— Ei, buon giorno, Luigi. lar mă urmăreşti? 

— Nu, făceam o plimbare şi te-am văzut la un moment 
dat că traversezi strada. Imi place la nebunie zăpada, 
Marco. ie? 

Işi reluară drumul, mergând mai încet. Marco ar fi vrut să 
creadă că prietenul său îi spune adevărul, însă se îndoia că 
întâlnirea lor fusese întâmplătoare. 

— Nu mă deranjează. E mult mai frumos aici, la Bologna, 
decât la Washington, D.C., în traficul de la ora de vârf. De 
fapt, ce faci tu toată ziua, Luigi? Te superi dacă te întreb? 

— Absolut deloc. Pod să mă întrebi orice doreşti. 

— Aşa mi-am zis şi eu. Uite ce e, am două plângeri de 
făcut. De fapt, trei. 

— Nu e nimic nou. Ai băut cafea? 

— Da, dar mai vreau. 

Luigi îi făcu semn spre o cafenea mică amplasată la un 
colţ de stradă, chiar în faţa lor. Intrară şi, cum toate mesele 
erau ocupate, se aşezară la barul aglomerat şi băură un 
espresso. 

— Care e prima plângere? întrebă cu voce scăzută Luigi. 

Marco se aplecă spre el, astfel că acum stăteau, practic, 
nas în nas. 

— Primele două plângeri au legătură una cu alta. În 
primul rând, e vorba de bani. Nu vreau mulţi, dar aş dori să 
am un fel de rentă. Nimănui nu-i place să fie lefter, Luigi, şi 
m-aş simţi mai bine dacă aş avea ceva bani în buzunar ca 
să nu fiu nevoit să fac economii. 

— Cât? 


162 


- JOHN GRISHAM - 


— O, nu ştiu. Nu am mai negociat de mult primirea unei 
alocaţii. Ce zici de o sută de euro pe săptămână, pentru 
început? Aşa o să-mi pot cumpăra ziare, cărţi, reviste, 
mâncare, mă rog, lucrurile de bază. Unchiul Sam îmi 
plăteşte chiria şi îi sunt foarte recunoscător pentru asta. 
Dacă mă gândesc mai bine, îmi plăteşte chiria de şase ani. 

— Sper că îţi dai seama că ai fi putut fi şi acum la 
închisoare. 

— Vai, îţi mulţumesc Luigi. Nu m-am gândit la chestia 
asta. 

— Scuze, n-a fost frumos din partea... 

— Ascultă, Luigi, recunosc că sunt norocos să mă aflu 
aici. Dar, în acelaşi timp, sunt un om dintr-o ţară, nu sunt 
sigur din care anume, care a fost grațiat şi are dreptul la 
puţină demnitate. Nu-mi place să fiu lefter şi nu-mi place să 
cerşesc. Vreau să mi se promită că voi primi săptămânal o 
sută de euro. 

— O să văd ce pot face. 

— Mulţumesc. 

— Care e a doua plângere? 

— Aş avea nevoie de nişte bani să-mi iau nişte haine. În 
momentul de faţă picioarele îmi sunt îngheţate fiindcă 
ninge şi nu sunt încălţat ca lumea. Mi-ar trebui, de 
asemenea, un palton mai gros şi, eventual, vreo două 
pulovere. 

— O să-ţi aduc ce doreşti. 

— Nu, vreau să le cumpăr eu, Luigi. Tu fă-mi rost de bani 
şi mă ocup eu de cumpărături. Nu-ţi cer prea mult. 

— O să încerc. 

Se dădură puţin mai în spate şi fiecare sorbi din cafea. 

— A treia plângere? întrebă Luigi. 

— E vorba de Ermanno. Işi pierde foarte repede interesul. 
Petrecem zilnic şase ore împreună şi deja îl plictiseşte toată 
chestia asta. 

Luigi îşi dădu ochii peste cap, exasperat. 

— Nu pot să pocnesc din degete şi, gata, să-ţi găsesc alt 
profesor, Marco. 

163 


- MEDIATORUL - 


— Fii tu profesorul meu! Îmi placi, Luigi, ne simţim bine 
împreună. Ştii bine că Ermanno e plictisitor. E tânăr şi-şi 
doreşte să fie la cursuri. Tu, în schimb, ai fi un profesor 
grozav. 

— Nu sunt profesor. 

— Atunci găseşte-mi, te rog, pe altcineva. Ermanno nu 
vrea să joace rolul ăsta şi mă tem că nu prea fac cine ştie 
ce progrese. 

Luigi îşi întoarse privirea şi se uită la doi vârstnici care 
intraseră în cafenea de-abia târându-şi picioarele. 

— Oricum, cred că o să plece, zise. După cum spuneai şi 
tu, e nerăbdător să-şi reia studiile. 

— Cât timp o să mai iau ore? 

Luigi clătină din cap, în semn că habar nu are. 

— Nu iau eu decizia asta. 

— Am şi o a patra plângere. 

— Cinci, şase, şapte. Hai să le auzim pe toate, ca 
săptămâna viitoare să nu mai ai niciuna. 

— Ţi-am mai zis asta, Luigi, e un fel de obiecţie 
permanentă. 

— E o chestie avocăţească? 

— Te-ai uitat prea mult la canalele americane de 
televiziune. Vreau neapărat să fiu mutat la Londra. Acolo 
sunt zece milioane de locuitori şi toţi vorbesc engleza. Nu 
vreau sa-mi pierd zilnic zece ore încercând să învăţ o limbă 
străină. Nu mă înţelege greşit, Luigi, îmi place foarte mult 
italiana. Cu cât o aprofundez, cu atât mai frumoasă devine. 
Dar, dă-o încolo, dacă ai de gând să mă ascunzi, atunci du- 
mă undeva unde să pot supravieţui. 

— Am transmis deja mai departe lucrul ăsta, Marco. Nu 
iau eu deciziile astea. 

— Ştiu, ştiu. Dar, te rog, presează-i în continuare. 

— Hai să mergem! 

leşiră din cafenea şi-şi reluară plimbarea pe trotuarele 
acoperite de un strat gros de zăpadă. Pe lângă ei treceau 
oameni de afaceri eleganţi, care se grăbeau spre serviciu. 
Pe stradă puteau fi văzuţi şi cumpărători matinali, 

164 


- JOHN GRISHAM - 


majoritatea fiind casnice care se îndreptau spre piaţă. 
Traficul era şi el aglomerat, maşini micuţe şi scutere 
strecurându-se pe lângă autobuze şi încercând să evite 
zăpada care se depunea în strat din ce în ce mai mare. 

— Cât de des ninge aici? întreba Marco. 

— De câteva ori în fiecare iarnă. Nu ninge mult şi aceste 
minunate porticuri ne ţin la adăpost de ninsoare. 

— Bună chestie. 

— Unele sunt vechi de o mie de ani. Ştiai că e oraşul cu 
cele mai multe porticuri din lume? 

— Nu, nu prea am ce citi, Luigi. Dacă aş avea nişte bani, 
mi-aş cumpăra nişte cărţi, aş citi şi aş învăţa lucruri 
frumoase. 

— O să-ţi aduc banii la prânz. 

— Unde luăm prânzul? 

— La Ristorante Cesarino, Via San Stefano, la ora unu? 

— Cum aş putea să refuz? 


Marco îşi făcu intrarea în restaurant cu cinci minute mai 
devreme decât trebuia şi îl văzu pe Luigi stând cu o femeie 
la o masă din partea din faţă a localului. Întrerupse o 
conversaţie serioasă. Femeia, care avea o expresie 
serioasă întipărită pe chip, se ridică fără chef şi îi întinse o 
mână moale. Luigi o prezentă ca fiind Signora Francesca 
Ferro. Era atrăgătoare şi avea în jur de patruzeci şi cinci de 
ani, puţin cam bătrână pentru Luigi, care prefera în general 
studentele. Radia un aer de iritare sofisticată. Lui Marco îi 
veni să spună: „Îmi cer scuze, dar am fost invitat aici să iau 
masa”. 

Îşi ocupară locurile şi Marco observă în scrumieră 
mucurile a două ţigări. Paharul cu apă al lui Luigi era 
aproape gol. Cei doi erau acolo de cel puţin douăzeci de 
minute. Luigi îi spuse special în italiană lui Marco: 

— Signora Ferro e profesoara de italiană şi ghid local. 

Făcu o pauză, iar Marco zise cu jumătate de gură: 

— Si. 


165 


- MEDIATORUL - 


Se uită la Signora şi surâse, primind în schimb un zâmbet 
forţat. Părea că deja o plictiseşte. Luigi continuă în italiană: 

— E noua ta profesoară de italiană. Ermanno îţi va preda 
dimineaţa, iar Signora Ferro după-masa. 

Marco înţelese tot. Îi zâmbi fals femeii şi zise: 

— Va bene. E în regulă. 

— Ermanno vrea să reînceapă cursurile săptămâna 
viitoare, spuse Luigi. 

— Mi-am închipuit, răspunse Marco în engleză. 

Francesca îşi mai aprinse o ţigară şi-şi strânse buzele 
pline şi roşii în jurul ei. Suflă un nor mare de fum şi zise: 

— Şi, cum stai cu italiana? 

Avea o voce joasă, răguşită, în mare parte datorită 
faptului că fuma de ani buni. Vorbea engleza rar, foarte 
corect şi fără accent. 

— Rău de tot. 

— Ba se descurcă, spuse Luigi. 

Chelnerul le aduse o sticlă de apă minerală şi le dădu trei 
meniuri. Signora dispăru în spatele meniului, iar Marco o 
urmă. O perioadă îndelungată, cât timp studiară 
sortimentele de mâncare şi se ignorară reciproc, se lăsă 
liniştea. 

Când puseră în cele din urmă meniurile pe masă, femeia 
îi zise lui Marco: 

— Aş vrea să te aud cum comanzi în italiană. 

— Nicio problemă, îi răspunse acesta. 

Găsi nişte mâncăruri pe care le putea pronunţa fără să 
stârnească hohote de râs. 

— Si, allora, vorrei un “insalata di pomodori e una mezza 
porzione di lasagna. Da, deci aş dori o salată de roşu şi 
jumătate de porţie de lasagna. 

Era din nou recunoscător pentru bunătăţile transatlantice 
de genul spaghetti, lasagna, ravioli şi pizza. 

— Non c'è male, spuse ea. Nu-i rău. 

Ea şi Luigi se opriră din fumat când li se aduseră salatele. 
Faptul că mâncau le oferi ocazia să facă o pauză din 


166 


- JOHN GRISHAM - 


conversaţia stângace pe care o purtau. Nu se comandă vin, 
deşi ar fi fost nevoie de el, şi încă în cantitate mare. 

Trecutul lui, prezentul ei şi slujba misterioasă a lui Luigi 
erau subiecte tabu, aşa că pe tot parcursul prânzului 
discutară banalităţi despre vreme, în general în engleză, 
slavă Domnului. 

După ce îşi terminară de băut espresso-urile, Luigi achită 
nota şi ieşiră în grabă din restaurant. Profitând de faptul că 
Francesca nu era atentă, Luigi îi dădu pe furiş un plic lui 
Marco şi îi şopti: 

— Ţine nişte euro. 

— Grazie. 

Nu mai ningea, iar soarele strălucea pe cer. Luigi se 
despărţi de ei în Piazza Maggiore şi dispăru aşa cum numai 
el ştia s-o facă. O vreme merseră în linişte, după care 
Francesca îi zise: 

— Che cosa vorrebbe vedere? Ce ai dori să vezi? 

Marco nu vizitase cea mai importantă catedrală a 
oraşului, Basilica di San Petronio. Se îndreptară spre şirul 
lung de trepte din faţa bisericii, unde se opriră. 

— E frumoasă şi tristă, îi spuse ea în engleză, lăsând 
pentru prima oară să răzbată din spusele ei accentul 
britanic. A fost concepută de consiliul orăşenesc ca templu 
civic, nu ca o catedrală, pentru a-l înfrunta pe papa de la 
Roma. Conform proiectului iniţial, ar fi trebuit să fie mai 
mare decât Catedrala Sf. Petru, însă pe parcurs planurile au 
eşuat. Roma s-a opus şi a găsit o altă întrebuințare banilor, 
o parte din aceştia fiind daţi pentru fondarea universităţii. 

— Când a fost construită? întrebă Marco. 

— În italiană, îi ceru. 

— Nu pot. 

— Atunci ascultă aici: Quando è stata costruita? Repetă! 

Marco repetă de patru ori, până când femeia se arătă 
mulţumită. 

— Eu nu sunt adepta manualelor, a casetelor sau a altor 
chestii asemănătoare, zise ea, în timp ce continuau să se 
uite în sus, la marea catedrală, ci a conversaţiei, a cât mai 

167 


- MEDIATORUL - 


multă conversaţie. Ca să înveţi o limbă trebuie s-o vorbeşti 
mereu, ca în copilărie. 

— Unde ai învăţat engleza? o întrebă. 

— Nu pot să îţi răspund. Mi s-a spus să nu pomenesc 
nimic de trecutul meu şi nici de al dumitale, de altfel. 

Pentru o fracțiune de secundă, Marco fu cât pe-aci să 
facă stânga-mprejur şi să plece. Se săturase să aibă de-a 
face cu oameni care nu aveau voie să vorbească cu el, care 
îi ocoleau întrebările, care se purtau de parcă întreaga 
lume colcăia de spioni. Se săturase de jocuri. 

Era liber, îşi zicea mereu, şi putea să meargă unde avea 
chef şi să ia orice decizie dorea. Dacă se sătura de Luigi, 
Ermanno şi, mai nou, de Signora Ferro, putea să zică 
întregii găşti, în italiană: „Sta-v-ar în gât un panino!” 

— Construcţia ei a început în 1390 şi lucrurile au mers 
bine cam în prima sută de ani, zise ea. Partea de jos a 
fațadei, şi anume o treime din aceasta, era dintr-o 
marmură roz frumoasă, iar restul de două treimi era din 
nişte cărămizi maro urâte, care nu fuseseră puse odată cu 
marmura. Apoi, când au venit vremuri grele, a căzut. După 
cum se vede, faţada a rămas neterminată. 

— Nu e cine ştie ce. 

— Nu, dar e destul de interesantă. Vrei să vezi cum arată 
în interior? 

Ce altceva putea face în următoarele trei ore? 

— Certamente, răspunse. 

Urcară treptele şi se opriră în faţa uşii. Femeia se uită la 
un afiş şi-i zise: 

— Mi dica. Spune-mi. La ce oră se închide biserica? 

Marco se încruntă foarte tare, repetă nişte cuvinte, apoi 
răspunse: 

— La chiesa chiude ale sei. Biserica se închide la şase. 

— Ripeta. 

Repetă de trei ori, după care ea îi spuse că e de ajuns şi 
intrară. 

— Numele i-a fost dat în onoarea lui Petronio, sfântul 
care este patronul Bolognei, zise încetişor. 

168 


- JOHN GRISHAM - 


Catedrala era atât de mare, încât s-ar fi putut juca în ea 
fără probleme un meci de hochei, la care să asiste, de-o 
parte şi de alta a terenului, mulţimi imense. 

— E uriaşă! exclamă fascinat Marco. 

— Da, şi reprezintă doar un sfert din cât fusese 
proiectată iniţial. Şi din punctul ăsta de vedere, papa a fost 
îngrijorat şi a făcut nişte presiuni. A costat o grămadă de 
bani, care au fost daţi de la buget, iar în cele din urmă 
poporul s-a plictisit de construit. 

— Oricum, e impresionantă. 

Marco observă că vorbeau în engleză, lucru care nu îl 
deranja câtuşi de puţin. 

— Vrei s-o vizitam pe îndelete sau să dăm doar o raită? îl 
întrebă. 

Deşi era aproape la fel de frig ca afară, Signora Ferro nu 
tremura prea tare. 

— Tu eşti profesoara, îi dădu el replica. 

O luară în stânga şi aşteptară ca un grup mic de japonezi 
să termine de studiat o criptă mare din marmură. Nu se 
mai afla nimeni în catedrală în afară de japonezi. Era luna 
februarie şi era vineri, sezonul turistic nefiind chiar în toi. 
Câteva ore mai târziu, Marco avea să afle că iarna ea nu 
prea avea de lucru ca ghid. Această mărturisire fu singura 
informaţie cu caracter personal pe care i-o dădu. 

Fiindcă nu prea avea ce face, nu avea niciun motiv să se 
grăbească cu prezentarea bazilicii San Petronio. Văzură 
toate cele douăzeci şi două de capele adiacente şi studiară 
aproape toate picturile, sculpturile, vitraliile şi frescele. 
Capelele fuseseră construite de familii înstărite care 
dăduseră bani frumoşi pe arta comemorativă. Ceea ce 
construiseră reprezenta istoria oraşului, iar Francesca 
cunoştea absolut fiecare detaliu al acesteia. Îi arătă craniul 
Sfântului Petronio, foarte bine conservat, care trona 
mândru pe un altar, şi un ceas astrologic construit în anul 
1655 de doi oameni de ştiinţă, care se bazaseră pe 
cercetările făcute la universitate de Galileo. 


169 


- MEDIATORUL - 


Deşi uneori îl plictiseau amănuntele privind picturile şi 
sculpturile, precum şi torentul de nume şi date, Marco 
rezistă eroic la turul de prezentare pas cu pas a masivei 
catedrale. Vocea ei, faptul că rostea cuvintele rar, pe o 
tonalitate joasă, şi că stăpânea perfect limba engleză îl 
fascinau. 

Se îndreptară spre poarta din faţă la mult timp după ce 
japonezii părăsiseră catedrala şi ea îl întrebă: 

— Îţi e de ajuns? 

— Da. 

leşiră din catedrală, iar ea îşi aprinse de îndată o ţigară. 

— Ce zici de o cafea? o întrebă. 

— Ştiu locul potrivit. 

O urmă şi traversară strada, spre Via Clavature. 
Parcurseră vreo câţiva metri, după care intrară la Rosa 
Rose. 

— Dintre toate cafenelele din zona pieţei aici se bea cel 
mai bun cappuccino, îl asigură şi comandă două la bar. 

Vru s-o întrebe cum rămânea cu interdicţia italienească 
privind băutul de cappuccino după ora 10:30, dar o lăsă 
baltă. În timp ce aşteptau cafeaua, ea îşi scoase cu grijă 
mânuşile de piele, eşarfa şi paltonul. Poate o să dureze 
ceva băutul cafelei. 

Se aşezară la o masă de lângă fereastra din faţă. Puse 
două cubuleţe de zahăr în cafea şi le amestecă, până totul 
fu perfect. Femeia nu zâmbise deloc în ultimele trei ore, iar 
Marco nu se aştepta s-o facă acum. 

— Am câte o copie a materialelor pe care le foloseşti cu 
celălalt profesor, zise, întinzându-şi mâna după ţigări. 

— Ermanno. 

— Mă rog, nu-l cunosc. Îți propun ca după-amiaza să 
facem conversație pe baza a ce înveți dimineata. 

Nu era în măsură să se opună sugestiilor ei. 

— Bine, răspunse ridicând din umeri. 

Francesca îşi aprinse o ţigară, apoi bău din cafea. 

— Ce ţi-a spus Luigi despre mine? o întreba Marco. 


170 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu mi-a zis cine ştie ce. Că eşti canadian, că eşti într-o 
vacanţă lungă pe care ţi-o petreci prin Italia şi că vrei să 
înveţi limba. E adevărat? 

— Mă întrebi lucruri personale? 

— Nu, doar dacă e adevărat. 

— Da. 

— Nu e treaba mea să îmi fac griji pentru dumneata. 

— Dar nici nu ţi-am cerut aşa ceva. 

O şi vedea ca pe un martor stoic care depunea mărturie 
stând arogantă în faţa juraţilor, fiind absolut convins că nu 
va ceda, indiferent cu ce întrebări o va bombarda avocatul 
la interogatoriu. Avea aerul îmbufnat şi distrat atât de des 
întâlnit în rândul europencelor. Îşi ţinea ţigara aproape de 
faţă şi privea pierdută trotuarul. 

Să vorbească verzi şi uscate nu era specialitatea ei. 

— Eşti căsătorită? o întrebă, fiind primul semn că 
începuse interogatoriul. 

Mormăi ceva şi zâmbi fals. 

— Am primit nişte ordine, domnule Lazzeri. 

— Te rog, spune-mi Marco. Eu cum să-ţi spun? 

— Signora Ferro merge deocamdată. 

— Dar eşti cu zece ani mai tânără decât mine. 

— Aici se pune mai mult accentul pe formalităţi, domnule 
Lazzeri. 

— Evident. 

Lăsă deoparte ţigara, mai luă o gură de cafea şi trecu la 
treabă. 

— Azi e ziua dumitale liberă, domnule Lazzeri. E pentru 
ultima oară când vorbim în engleză. La lecţia următoare o 
să vorbim numai în italiană. 

— Bine, dar aş vrea să nu pierzi din vedere ceva. Nu-mi 
faci nicio favoare, da? Eşti plătită pentru ceea ce faci. Asta 
ţi-e meseria. Eu sunt un turist canadian care are o grămadă 
de timp la dispoziţie, iar dacă nu ne înţelegem, o să găsesc 
pe altcineva cu care o să învăţ limba. 

— Te-am jignit cu ceva? 

— Ai putea să zâmbeşti mai mult. 

171 


- MEDIATORUL - 


Încuviinţă încetişor şi ochii i se umplură dintr-odată de 
lacrimi. Işi întoarse privirea spre fereastră şi spuse: 
— Nu prea am motive să zâmbesc. 


172 


- JOHN GRISHAM - 


16 


Duminica, magazinele de pe Via Rizzoli se deschideau la 
ora 10:00, iar Marco aştepta, studiind marfa expusă în 
vitrină. Cum avea în buzunar cei cinci sute de euro 
proaspăt primiţi, înghiţi în sec şi îşi zise că nu avea de ales, 
trebuia să intre şi să supravieţuiască primei sale adevărate 
experienţe în materie de cumpărături făcute în italiană. 
Învăţase pe de rost cuvinte şi propoziţii până adormise, 
însă în momentul în care uşa magazinului se închise în 
urma sa se rugă ca vânzătorul să fie un tânăr amabil care 
să vorbească perfect englezeşte. 

Vânzătorul însă nu ştia nicio boabă de engleză. Era un 
domn mai în vârstă, cu un zâmbet cald. În mai puţin de 
cincisprezece minute, Marco arătase cu mâna, se bâlbâise 
şi uneori se descurcase destul de bine când întrebase de 
mărimi şi preţuri. Plecă din magazin cu o pereche destul de 
ieftină de bocanci tinereşti, asemănători celor pe care 
văzuse că îi purtau studenţii când vremea era urâtă, şi cu 
un hanorac impermeabil negru, a cărui glugă se putea rula 
şi ascunde în guler. Plecase din magazin cu aproape trei 
sute de euro în buzunar. Mai nou, prioritatea lui era să facă 
economii. 

Se grăbi spre casă, unde se încălţă cu bocancii şi 
îmbrăcă hanoracul, după care plecă din nou. Drumul până 
la gara Bologna Centrale dura treizeci de minute, însă îl 
parcurse aproape într-o oră, datorită ocolişurilor făcute şi 
drumurilor lăturalnice pe care o apucase. Nu se uită deloc 
în spate, însă din când în când intra într-o cafenea şi 
urmărea trecătorii sau se oprea brusc în faţa unei patiserii 
să admire delicatesele, privind în acelaşi timp imaginile 
reflectate în geam. Dacă îl urmăreau, nu voia să se ştie că 
bănuieşte ceva şi era important să exerseze. Luigi îi 
spusese nu o dată că în curând el nu va mai fi, iar Marco 
Lazzeri va rămâne singur pe lume. 


173 


- MEDIATORUL - 


Întrebarea era câtă încredere putea avea în Luigi. Nici 
Marco Lazzeri, nici Joel Backman nu aveau încredere în 
nimeni. 

Pentru o clipă avu un sentiment de teamă în momentul 
în care intră în gară şi văzu mulţimea de oameni. Studie cu 
atenţie mersul trenurilor afişat undeva sus şi căută cu 
disperare casa. Din obişnuinţă căută ceva scris în engleză. 
Învăţă însă să lase deoparte teama şi să meargă înainte. Se 
puse la coadă şi, când se eliberă un ghişeu, se apropie 
repede, îi zâmbi domnişoarei din spatele geamului şi îi 
spuse amabil: 

— Buon giorno şi adăuga: vado a Milano. Merg la Milano. 

Casiera încuviinţă. 

— Alle tredici e venti. La ora 13:20. 

— SI, cinquanta euro, spuse casiera. Cincizeci de euro. 

Îi întinse o bancnotă de o sută de euro fiindcă avea 
nevoie de rest, apoi plecă, ţinând biletul strâns în mână şi 
autofelicitându-se. Cum avea de pierdut o oră, ieşi din gară 
şi o luă pe Via Boldrini. Merse două străzi mai încolo până 
găsi o cafenea. Îşi luă un panino şi o bere şi le savură pe 
amândouă în timp ce urmărea cine trece prin faţa localului, 
fără să se aştepte să vadă pe cineva interesant. 

Trenul Eurostar sosi exact la ora anunţată şi Marco se luă 
după mulţimea care urca grăbită în tren. Nu mai mersese 
cu trenul în Europa şi nu ştia cum se procedează. Se uitase 
la bilet în timpul prânzului şi nu observase să fi fost scris 
numărul locului. Părea că lumea stă unde doreşte, aşa că 
se aşeză pe primul loc de la geam care îi ieşi în cale. 
Vagonul în care se afla era pe jumătate plin, iar trenul se 
puse în mişcare exact la ora 13:20. 

Peste puţin timp erau deja în afara oraşului, traversând o 
zonă rurală. Calea ferată urma traseul M4, principala 
autostradă care lega Milano de Parma, Bologna, Ancona şi 
de întreaga coastă de est a Italiei. După o jumătate de oră, 
Marco era dezamăgit de peisaj. Era greu să-l apreciezi când 
trenul gonea cu o sută de kilometri la oră; lucrurile se 
vedeau ca prin ceaţă, iar peisajele superbe dispăreau într-o 

174 


- JOHN GRISHAM - 


clipă. În plus, erau prea multe fabrici înghesuite în 
apropierea căilor de transport. 

Îşi dădu imediat seama de ce era singura persoană 
interesată cât de cât de peisaj. Cei trecuţi de treizeci de ani 
erau adânciţi în lectura ziarelor şi a revistelor şi păreau 
foarte în largul lor, plictisiţi chiar. Cei mai tineri dormeau 
duşi. După o vreme moţăia şi Marco. 

Conductorul îl trezi şi îi zise ceva într-o italiană de 
neînțeles. Reţinu cuvântul biglietto când acesta fu repetat a 
doua sau a treia oară şi-i întinse repede biletul. Conductorul 
se uită urât la bilet, de parcă la următorul pod ar fi putut 
să-l arunce pe bietul Marco din tren, apoi îl perforă repede 
şi i-l dădu înapoi, rânjind. 

După o oră se auzi în difuzor o avalanşă de cuvinte din 
care el înţelese doar „Milano” şi peisajul se schimbă 
complet. În curând erau în mijlocul metropolei, trenul 
încetini, opri, apoi se puse din nou în mişcare. Trecură pe 
lângă străzi întregi de blocuri compacte, construite după 
război, între care se aflau alei late. Citise în ghidul lui 
Ermanno că populaţia oraşului Milano era de patru milioane 
de locuitori, că era un oraş important, capitala neoficială a 
nordului Italiei, inima finanţelor, a modei, a publicisticii şi a 
industriei italiene. Era un oraş industrial, harnic, care avea, 
bineînţeles, un centru frumos şi o catedrală care merita 
vizitată. 

Liniile de tren se înmulţiră şi se ramificară la intrarea în 
Milano Centrale. Trenul opri sub cupola uriaşă a gării, iar 
când păşi pe peron, Marco rămase uimit de cât de mare 
putea fi gara. În timp ce străbătea peronul, numără cel 
puţin încă douăsprezece linii aliniate perfect, pe 
majoritatea staționând trenuri care îşi aşteptau pasagerii. 
Se opri la capătul peronului, în mijlocul acelui du-te-vino de 
mii de oameni şi se uită la „Plecări”: Stuttgart, Roma, 
Florenţa, Paris, Berlin şi Geneva. 

Întreaga Europă îi era accesibilă, aflându-se la doar 
câteva ore de mers. 


175 


- MEDIATORUL - 


Se luă după semnele care indicau cum se ajunge la 
intrarea principală şi găsi o staţie de taxiuri, unde stătu 
puţin la coadă înainte să urce pe bancheta din spate a unui 
mic Renault alb. 

— Aeroporto Malpensa, îi zise şoferului. 

Avansară greu prin traficul aglomerat al oraşului până 
ajunseră în afara acestuia. După douăzeci de minute ieşiră 
de pe autostradă, îndreptându-se spre aeroport. 

— Quale compagina aerea? întrebă peste umăr şoferul. 
Care companie aviatica? 

— Lufthansa, răspunse Marco. 

Şoferul găsi un loc de parcare lângă bordură, în dreptul 
Terminalului 2, şi Marco se mai uşură de patruzeci de euro. 
Uşile automate se deschiseră ca să treacă prin ele o masă 
de oameni şi Marco se bucură că nu trebuia să prindă 
vreun avion. Studie panoul cu „Plecări” şi găsi ce căuta: un 
zbor direct spre Dulles. Făcu o tură de jur împrejurul 
terminalului până găsi ghişeul companiei Lufthansa. Era 
coadă mare, dar, datorită eficienţei tipice germane, totul 
mergea repede. 

Prima variantă era să abordeze o roşcată atrăgătoare de 
vreo douăzeci şi cinci de ani, care părea să călătorească 
singură, variantă preferată de el. Cineva care ar fi fost 
însoţit ar fi putut fi tentat să povestească despre tipul 
ciudat de la aeroport care avusese o cerere destul de 
bizară. Era a doua la coadă la ghişeul clasei business. Pe 
când o urmărea, ochi şi varianta numărul doi: un student 
îmbrăcat în costum de blugi, cu părul lung şi neîngrijit, 
nebărbierit, cu un rucsac care îşi trăise traiul şi un tricou cu 
însemnele Universităţii din Toledo - se potrivea perfect 
pentru ceea ce dorea el. Era mult în spate la coadă şi 
asculta muzica la nişte căşti de un galben-aprins. 

Marco o urmări pe roşcată după ce plecă de la ghişeu cu 
biletul şi bagajul pe rotile. Mai erau două ore până la 
plecarea avionului, aşa că o luă prin mulţime spre 
magazinul duty-free, unde se opri să se uite la ce noutăţi 
erau la ceasurile elveţiene. Cum nu găsi nimic care să-i fie 

176 


- JOHN GRISHAM - 


pe plac, merse agale după colţ şi cumpără două reviste de 
modă. Pe când se îndrepta spre poartă şi spre primul punct 
de control, Marco îşi făcu puţin curaj şi o abordă. 

— Scuzaţi-mă, domnişoara, scuzaţi-mă. 

Fata se întoarse şi îl privi, dar era mult prea suspicioasă 
pentru a spune ceva. 

— Nu cumva mergeţi la Dulles? întrebă, afişând un 
zâmbet larg şi prefăcându-se că gâfâie, ca şi cum ar fi fugit 
după ea. 

— Ba da, zise sec. 

Nu zâmbi deloc. Era americancă. 

— Şi eu, numai că tocmai mi-a fost furat paşaportul. Nu 
ştiu când o să ajung acasă. 

Scoase un plic din buzunar. 

— E o felicitare pentru tatăl meu. Vă rog, aţi putea s-o 
puneţi la poştă când ajungeţi la Dulles? Joia viitoare e ziua 
lui şi mă tem că n-o să ajung până atunci. Vă rog. 

Se uită neîncrezătoare la el şi la plic. Era doar o felicitare, 
nu o bombă sau o armă. 

Mai scoase ceva din buzunar. 

— Vă rog să mă scuzaţi, plicul n-are timbru. Poftiţi un 
euro. Vă rog frumos, daca nu vă deranjează. 

Faţa i se destinse în sfârşit şi mai că schiţă un zâmbet. 

— Sigur, zise ea, luând plicul şi moneda de un euro şi 
punându-le în geantă. 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Marco şi aproape că- 
| podidiră lacrimile. Împlineşte nouăzeci de ani. Mulţumesc. 

— Sigur, n-aveţi de ce, zise fata. 

Cu băiatul cu căştile fu mai dificil. Şi el era american şi 
crezu şi el povestea cu paşaportul pierdut, însă în 
momentul în care Marco încercase să-i întindă plicul, se 
uită îngrijorat împrejur, de parcă ar fi încălcat legea. 

— Omule, nu ştiu ce să zic, spuse făcând un pas în spate. 
Nu prea cred. 

Marco ştia că nu e bine să insiste. O lăsă baltă şi zise cât 
putu de sarcastic: 

— Drum bun! 

177 


- MEDIATORUL - 


Doamna Ruby Ausberry din York, Pennsylvania, era unul 
dintre ultimii pasageri de la ghişeu. Timp de patruzeci de 
ani predase istoria lumii la un liceu, iar acum se simţea 
minunat, cheltuindu-şi banii pe care şi-i pusese deoparte 
pentru când va fi la pensie, vizitând locuri pe care le văzuse 
doar în manuale. Se întorcea dintr-o aventură de trei 
săptămâni prin aproape întreaga Turcie. Era în Milano doar 
pentru că pe ruta lIstanbul-Washington trebuia să schimbe 
acolo avionul. Un domn drăguţ, care avea întipărit pe faţă 
un zâmbet disperat, o abordă şi-i spuse că tocmai i-a fost 
furat paşaportul şi că nu va ajunge la cea de-a nouăzecea 
aniversare a tatălui său. Acceptă cu plăcere să-i transmită 
felicitarea şi o băgă în poşetă. Trecu de punctul de control 
şi merse patru sute de metri spre sala de aşteptare, unde 
găsi un loc şi se făcu comodă. 

La mai puţin de patru metri în spatele său era roşcata, 
care luă o decizie. La urma urmei, poate în realitate era o 
scrisoare-capcană. Nu părea a fi atât de groasă încât să 
conţină explozibil, dar ce se pricepea ea? Lângă geam era 
un tomberon - un coş de gunoi din crom cu capac din 
acelaşi material (doar erau în Milano) de care se apropie 
degajată şi aruncă scrisoarea. 

„Dacă o să explodeze acolo?” se întrebă după ce-şi reluă 
locul pe scaun. Era prea târziu. Nu avea de gând să meargă 
la coşul de gunoi şi să pescuiască scrisoarea. Şi dacă ar fi 
făcut-o? Ce, ar fi căutat pe cineva în uniformă căruia ar fi 
încercat să-i explice în engleză că era posibil ca în 
scrisoarea pe care o avea în mână să fie o bombă? „Fii 
serioasă”, îşi zise. Işi luă bagajul şi merse spre partea 
cealaltă a sălii, cât mai departe de coşul de gunoi. Nu-şi 
putu luă însă ochii de la el. 

Conspirația căpăta proporţii. Când începu îmbarcarea, fu 
prima care urcă în 747. Se relaxă numai după ce bău un 
pahar de şampanie. Intenţiona să se uite la CNN de îndată 
ce va ajunge acasă, la Baltimore. Era convinsă că va fi un 
măcel la aeroportul Malpensa din Milano. 


178 


- JOHN GRISHAM - 


Cursa cu taxiul înapoi la Milano Centrale îl costă pe 
Marco patruzeci şi cinci de euro, dar nu-l luă la întrebări pe 
şofer. De ce să-şi bată capul? Biletul de întoarcere la 
Bologna costă la fel ca la venire, cincizeci de euro. După o 
zi de cumpărături şi de călătorii mai avea cam o sută de 
euro. Micul teanc de bani pe care îl avusese se micşora 
rapid. 

Când trenul încetini, ca să intre în gara din Bologna, era 
aproape întuneric afară. În momentul în care cobori pe 
peron, Marco era un simplu călător obosit, ca toţi ceilalţi, 
de altfel, însă în sinea sa plesnea de mândrie gândindu-se 
câte realizase în acea zi. Cumpărase haine şi bilete de tren, 
supravieţuise nebuniei din gară şi din aeroportul din Milano, 
călătorise cu două taxiuri, îşi trimisese corespondenţa, ce 
mai, avusese o zi plină şi nimeni nu avea nici cea mai mică 
idee cine sau unde este. 

Şi nu i se ceruse să arate paşaportul sau alt act de 
identitate. 

Luigi luase alt tren, expresul de Milano. Coborâse însă la 
Parma, unde se pierduse în mulţime. Găsi un taxi, cu care 
merse puţin până la locul de întâlnire, cafeneaua lui 
preferată. Îl aşteptă aproape o oră pe Whitaker, care 
pierduse trenul cu care trebuia să vină de la Milano, sosind 
cu următorul. Whitaker era ca de obicei prost dispus, stare 
la care contribuia şi faptul că aveau întâlnire într-o 
sâmbătă. Dădură comanda repede, iar când chelnerul 
plecă, Whitaker spuse: 

— Nu-mi place femeia asta. 

— Francesca? 

— Da, ghidul. N-am mai folosit-o, nu-i aşa? 

— Aşa e. Relaxează-te, e în regulă. Nu ştie nimic. 

— Cum arată? 

— E destul de atrăgătoare. 

— „Destul de atrăgătoare” poate însemna orice, Luigi. 
Câţi ani are? 

— Niciodată nu întreb asta. Cam patruzeci şi cinci. 

— E căsătorită? 

179 


- MEDIATORUL - 


— Da şi nu are copii. S-a măritat cu un bărbat mai în 
vârstă, care acum e grav bolnav. E pe moarte. 

Ca de obicei, Whitaker lua notițe, gândindu-se la 
următoarea întrebare pe care o va pune. 

— E pe moarte? Ce are? 

— Cred că are cancer. N-am întrebat prea multe. 

— Păi poate ar trebui s-o faci. 

— Poate nu vrea să vorbească despre unele lucruri, cum 
ar fi vârsta ei şi soţul ei muribund. 

— Unde ai găsit-o? 

— N-a fost uşor. Profesorii de italiană nu stau tocmai 
aliniaţi ca şoferii de taxi. Mi-a recomandat-o un prieten. M- 
am interesat în stânga şi-n dreapta. Are o reputaţie bună în 
oraş şi e liberă. E aproape imposibil să găseşti un profesor 
care să fie de acord să petreacă zilnic trei ore cu un elev. 

— Zilnic? 

— Aproape. A fost de acord să lucreze în fiecare după- 
amiază timp de aproximativ o lună. E sezon mort pentru 
ghizi. E posibil să aibă de lucru ca ghid o dată sau de două 
ori pe săptămână, dar o să încerce să fie la datorie. 
Relaxează-te, e bună. 

— Ce tarif are? 

— Două sute de euro pe săptămână, până la primăvară, 
când o să înceapă sezonul turistic. 

Whitaker îşi dădu ochii peste cap, de parcă dădea din 
salariul lui banii respectivi. 

— Marco ne costă prea mult, zise mai mult pentru sine. 

— Marco are o idee grozavă. Vrea să meargă în Australia 
sau în Noua Zeelandă, sau oriunde altundeva limba nu ar 
reprezenta o problemă. 

— Vrea să fie transferat? 

— Da şi cred că e o idee excelentă. Hai să-l aruncăm în 
cârca altcuiva. 

— Nu luăm noi deciziile astea, nu-i aşa, Luigi? 

— Cred că nu. 

Li se aduseră salatele şi o clipă păstrară tăcerea, după 
care Whitaker zise: 

180 


- JOHN GRISHAM - 


— Marco are reputaţie de afemeiat, pricepi? Există 
întotdeauna posibilitatea să înceapă o relaţie. Femeia asta 
ar putea complica lucrurile. 

— Am avertizat-o. Şi, în plus, are nevoie de bani. 

— E lefteră? 

— Am impresia că stă foarte prost cu banii. E sezon mort 
pentru meseria ei, iar soţul nu lucrează. 

Whitaker aproape schiţă un zâmbet, de parcă i-ar fi dat o 
veste bună. Băgă în gură o felie mare de roşie şi începu s-o 
mestece, uitându-se de jur împrejur, să vadă dacă nu 
cumva trăgea cineva cu urechea la conversaţia pe care o 
purtau în şoaptă, în engleză. Când reuşi în sfârşit s-o 
înghită, spuse: 

— Hai să vorbim de e-mailuri. Marco n-a prea avut 
niciodată stofă de hacker. În vremurile sale de glorie, viaţa 
lui era telefonul; avea vreo patru-cinci în birou, două în 
maşină şi unul în buzunar, jonglând mereu cu trei 
conversații în acelaşi timp. Se lăuda că percepe cinci sute 
de verzişori doar ca să răspundă la telefonul unui nou 
client, aiureli de genul ăsta. Nu utiliza niciodată 
calculatorul. Angajaţii lui spuneau că îşi citea uneori e- 
mailurile. Rareori trimitea mesaje electronice şi, când o 
făcea, o punea pe secretară să le transmită. Biroul lui era 
dotat cu tehnologie de ultimă oră, însă angaja oameni care 
să se ocupe de mărunţişuri. El era prea important pentru 
aşa ceva. 

— Dar în puşcărie? 

— Nici urmă de e-mailuri. Avea un laptop pe care îl 
folosea pentru a scrie scrisori, niciodată e-mailuri. Se pare 
că toţi l-au părăsit când a căzut în dizgrație. Îi scria uneori 
mamei şi fiului său, însă întotdeauna apela la serviciile 
poştale. 

— Pare cu totul pe dinafară. 

— Aşa pare, însă cei de la Langley se tem că ar putea 
încerca să contacteze pe cineva din afară. Nu poate s-o 
facă telefonic, cel puţin nu deocamdată. N-are adresă, deci 


181 


- MEDIATORUL - 


probabil că nu se pune problema să corespondeze prin 
scrisori. 

— Ar fi prost să trimită o scrisoare, zise Luigi, fiindcă ar 
putea să deconspire locul în care se afla. 

— Exact. Acelaşi lucru e valabil pentru telefon, fax, 
pentru orice, în afară de e-mail. 

— Dar putem detecta locul din care se trimite un e-mail. 

— In general, da, însă e posibil să se folosească de unele 
tertipuri şi atunci să nu putem s-o facem. 

— N-are calculator şi nici bani ca să-şi cumpere unul. 

— Ştiu, dar ipotetic s-ar putea furişa într-un Internet cafe, 
să folosească un cont codificat, să trimită un e-mail, apoi 
să-şi şteargă urmele, să plătească pentru închirierea 
calculatorului şi să plece. 

— Bineînţeles, dar cine să-l înveţe cum să procedeze? 

— Poate învăţa. Poate găsi o carte din care să înveţe. E 
puţin probabil, dar există întotdeauna această posibilitate. 

— Îi percheziţionez zilnic apartamentul, spuse Luigi, 
centimetru cu centimetru. Dacă o să cumpere vreo carte 
sau o să lase pe undeva un bon, o să aflu. 

— Vezi ce Internet cafe-uri sunt pe lângă locuinţa lui. Au 
început să apară câteva în Bologna. 

— Le ştiu. 

— Unde e Marco în momentul ăsta? 

— Nu ştiu. E sâmbătă, zi liberă. Probabil se plimbă pe 
străzile oraşului, bucurându-se de libertate. 

— Mai e speriat? 

— E îngrozit. 


Doamna Ruby Ausberry luă un sedativ uşor şi dormi şase 
ore din cele opt cât dură zborul de la Milano la Dulles 
International. Cafeaua călduţă care le fusese servită înainte 
de aterizare nu prea reuşise s-o trezească, aşa că, atunci 
când avionul 747 opri lângă poartă, aţipi din nou. Nu-şi 
aminti de felicitare când fură îndreptaţi spre autobuzele de 
pe pistă şi transportaţi la terminalul principal. Nu-şi aminti 
de ea nici când aştepta împreună cu mulţimea de calatori 

182 


- JOHN GRISHAM - 


să îşi ia bagajul şi să treacă prin vamă. ŞI, în fine, nu îşi 
aminti de ea nici când îşi văzu nepoata preaiubită, care o 
aştepta la ieşire. 

Nu-şi aminti de ea decât când ajunse cu bine acasă în 
York, Pennsylvania, şi începu să cotrobăie prin geantă, în 
căutarea unui suvenir. 

— Vai, Doamne! zise în momentul în care felicitarea căzu 
pe masa din bucătărie. Trebuia s-o pun la poştă la aeroport. 

li spuse apoi nepoatei povestea bietului om din 
aeroportul Milano care tocmai îşi pierduse paşaportul şi nu 
putea ajunge la a nouăzecea aniversare a tatălui său. 

Nepoata ei se uită la plic. 

— Nu prea pare a fi o felicitare înăuntru, zise. 

Se uită la adresă: R.N. Backman, avocat, 412 Main 
Street, Culpeper, Virginia, 22701. 

— Nu e trecută adresa expeditorului, spuse nepoata. 

— O s-o pun la poştă mâine, la prima oră, zise doamna 
Ausberry. Sper să ajungă înainte de ziua lui. 


183 


- MEDIATORUL - 


17 


Luni, la ora 10:00, în Singapore, misterioasele trei 
milioane de dolari care se aflau în contul firmei Old Stone 
Group, Ltd îşi făcură ieşirea electronică şi începură o 
călătorie tăcută spre cealaltă parte a lumii. Nouă ore mai 
târziu, când uşile băncii şi trustului Galleon se deschiseră 
pe insula Saint Cristopher din Caraibe, banii sosiră cu 
promptitudine şi fură depozitaţi într-un cont numerotat, 
care nu avea niciun nume. În mod normal, ar fi fost o 
tranzacţie complet anonimă, una din cele câteva mii 
efectuate în acea dimineaţă de luni, însă de data aceasta 
Old Stone se bucura de atenţia deplină a FBl-ului. Banca 
din Singapore coopera în totalitate, însă nu şi banca din 
Saint Cristopher, deşi în curând avea să i se ofere ocazia s- 
o facă. 

Luni, când directorul Anthony Price sosi la Clădirea 
Hoover înainte de răsărit, îl aştepta un memo cu ştiri 
senzaţionale. Anulă tot ce avea programat pentru acea zi. 
Işi strânse echipa şi aşteptă ca banii să ajungă în Saint 
Cristopher. 

Apoi îl sună pe vicepreşedinte. 

Fu nevoie de patru ore de presiuni nediplomatice pentru 
a obţine informaţiile necesare în Saint Cristopher. La 
început, bancherii fură de neclintit, însă ce naţiune mică se 
poate pune cu furia singurei supraputeri mondiale? Când 
vicepreşedintele îl ameninţă pe prim-ministru cu sancţiuni 
economice şi bancare care ar distruge firava economie pe 
care se baza insula, în cele din urmă acesta se declară 
învins şi îi convinse şi pe bancheri. 

Se putea face direct legătura între contul numerotat şi 
Artie Morgan, fiul de treizeci şi unu de ani al fostului 
preşedinte. Artie ba intrase, ba ieşise din Biroul Oval în 
ultimele ore ale administraţiei tatălui său, bând Heineken şi 
dându-le din când în când sfaturi lui Critz şi preşedintelui. 

Scandalul căpăta proporţii cu fiecare cupă. 

184 


- JOHN GRISHAM - 


De la Marele Cayman la Singapore şi acum la Saint 
Cristopher, transferul banilor purta marca unui amator care 
încerca să-şi ascundă urmele. Un profesionist ar fi împărţit 
banii în opt părţi, pe care le-ar fi plasat în bănci şi în ţâri 
diferite şi ar fi lăsat să treacă nişte luni între trimiterea 
tranşelor. Dar chiar şi un începător cum era Artie ar fi 
trebuit să fie în stare să ascundă banii. Băncile din insule 
pe care le alesese păstrau confidenţialitatea, astfel încât el 
să fie la adăpost, numai că FBl-ul avusese noroc cu 
escrocul care fusese proprietarul fondului mutual şi încerca 
cu disperare să scape de puşcărie. 

Totuşi, nu existau niciun fel de indicii cu privire la 
proveniența banilor. În ultimele trei zile ale administraţiei 
Morgan, acesta acordase douăzeci şi două de amnistii. 
Toate trecuseră neobservate, cu excepţia a două dintre ele: 
a lui Joel Backman şi a ducelui Mongo. FBl-ul făcea din greu 
săpături pentru a afla artificiile financiare făcute de ceilalţi 
douăzeci. Care dintre ei avea trei milioane? Cine avea 
resursele necesare pentru a face rost de aceşti bani? 
Fiecare prieten, membru de familie şi asociat era verificat 
cu atenţie de către agenţii federali. 

O analiză preliminară dezvălui ceea ce se ştia deja. 
Mongo avea miliarde de dolari şi, cu siguranţă, era destul 
de corupt încât să mituiască pe oricine. Şi Backman ar fi 
putut s-o facă. O a treia posibilitate o reprezenta un fost 
membru al Congresului din New Jersey, a cărui familie 
făcuse o grămadă de bani din contracte publice în 
domeniul drumurilor. In urmă cu doisprezece ani fusese 
băgat la „tabăra federală” pentru câteva luni, iar acum 
dorea să-şi recapete drepturile. 

Preşedintele era în Europa în perioada în care banii erau 
primiţi şi urmăriţi, iar faptele şi detaliile erau verificate şi 
răsverificate, la întoarcere urmând să i se facă o informare, 
prezentându-i-se un caz beton. Un scandal de genul banilor 
pentru grațiere ar fi zguduit ţara. Ar fi umilit partidul din 
opoziţie şi i-ar fi slăbit vocea în Congres. l-ar fi asigurat lui 
Anthony Price pentru câţiva ani scaunul de director al FBI şi 

185 


- MEDIATORUL - 


l-ar fi trimis în sfârşit la azil pe Teddy Maynard. Pur şi 
simplu nu exista niciun fel de dezavantaj în faptul că FBl-ul 
avea să declanşeze un bombardament la adresa unui fost 
preşedinte care nu bănuia nimic. 


Profesoara sa îl aştepta pe ultimul rând al stranei bazilicii 
San Francesco. Era tot încotoşmănită şi-şi băgase mâinile 
înmănuşate pe jumătate în buzunarele paltonului gros. 
Ningea din nou, iar temperatura din biserica imensă, rece şi 
goală nu era cu mult mai ridicată. Se aşeză lângă ea şi-i 
spuse încetişor: 

— Buon giorno. 

Schiţă un zâmbet, atât cât să fie considerată politicoasă, 
şi-i răspunse: 

— Buon giorno. 

Marco îşi ţinea mâinile în buzunare şi multă vreme 
şezură ca doi drumeţii îngheţaţi care stăteau la adăpost de 
vreme. Ca de obicei, femeia avea o expresie tristă şi 
gândurile îi zburau în altă parte, nu la omul ăsta de afaceri 
canadian împiedicat care voia să-i vorbească limba. Era 
distantă şi distrată, iar Marco se săturase de atitudinea 
asta a ei. Ermanno îşi pierdea interesul pe zi ce trecea, iar 
Francesca abia putea fi suportată. Luigi era mereu prin 
preajmă, ascuns în umbră şi nepierzându-l din ochi, dar şi 
pe el părea să-l plictisească jocul. 

Marco începuse să creadă că ruptura avea să se producă 
în curând, că va fi „decuplat de la aparate” şi lăsat singur, 
să plutească sau să se înece. Aşa să fie! Era liber de 
aproape o lună şi învățase destulă italiană cât să poată 
supravieţui şi cu siguranţă va mai putea învăţa şi singur. 

— Deci cât de veche e asta? spuse în momentul în care 
deveni evident că el trebuia să vorbească primul. 

Se mişcă puţin, îşi drese glasul şi-şi scoase mâinile din 
buzunare, de parcă ar fi trezit-o dintr-un somn adânc. 

— Construcţia ei a început în 1236, de către nişte 
călugări franciscani. După treizeci de ani, era gata altarul 
principal. 

186 


- JOHN GRISHAM - 


— Au lucrat rapid. 

— Da, s-a lucrat destul de repede. De-a lungul secolelor, 
capelele au răsărit ca ciupercile de ambele părţi. A fost 
construită sacristia, apoi clopotniţa. Francezii, conduşi de 
Napoleon, au desacralizat-o în 1798, transformând-o în 
vamă. În 1886 a redevenit biserică, fiind restaurată în 
1928. Când Bologna a fost bombardată de Aliați, faţada i-a 
fost grav avariată. A avut o istorie zbuciumată. 

— Nu e foarte frumoasă pe dinafară. 

— Bombardamentele au contribuit la asta. 

— Înseamnă că n-aţi fost de partea cui trebuia. 

— Bologna a fost. 

Nu avea niciun sens să rememoreze războiul. Făcură o 
pauză, iar vocile lor se înălţară şi reverberară în dom. In 
copilărie, mama lui Backman îl ducea de câteva ori pe an la 
biserică, dar acel efort de a fi credincios, făcut fără tragere 
de inimă, fusese rapid abandonat în liceu şi dat complet 
uitării în ultimii patruzeci de ani. Nici măcar închisoarea nu 
reuşise să-l convertească, spre deosebire de unii dintre 
ceilalţi puşcăriaşi. Încă îi era greu lui, o persoană care nu 
avea niciun fel de convingeri, să înţeleagă cum putea să se 
ţină vreo slujbă importantă într-un muzeu rece, fără pic de 
suflet. 

— Pare aşa de gol! Se roagă vreodată cineva aici? 

— În fiecare zi se face slujbă, iar duminica e liturghie. Aici 
am avut cununia religioasă. 

— Nu ai voie să vorbeşti despre tine. Luigi o să se 
supere. 

— În italiană, Marco, nu în engleză. 

Îl întrebă în italiană: 

— Ce ai învăţat azi cu Ermanno? 

— La famiglia. 

— La sua famiglia. Mi dica. Vorbeşte-mi despre familia 
dumitale. 

— Familia mea e vai de capul ei, spuse el în engleză. 

— Sua moglie? Nevasta dumitale? 

— Care dintre ele? Am trei. 

187 


- MEDIATORUL - 

— În italiană! 

— Quale? Ne ho tre. 

— L'ultima. Ultima. 

Îşi veni în fire. Nu era Joel Backman, care avusese trei 
neveste şi o familie dată peste cap. Era Marco Lazzeri, din 
Toronto, care avea nevasta, patru copii şi cinci nepoți. 

— Glumeam, zise în engleză. Am o singură nevastă. 

— Mi dica, în italiano, di sua moglie? Povesteşte-mi, în 
italiană, despre soția dumitale. 

Marco i-o descrise în italiană, vorbind foarte rar, pe 
nevasta sa fictivă. O chema Laura, avea cincizeci şi doi de 
ani, locuia în Toronto şi lucra la o firmă mică. Nu-i plăcea să 
călătorească. Şi aşa mai departe. 

Repeta fiecare propoziţie de cel puţin trei ori. De câte ori 
pronunţa greşit un cuvânt, Francesca se strâmba şi îi zicea 
repede: „Ripeta”. Marco repetă la nesfârşit ceea ce spunea 
despre o Laura imaginară. Când termină cu ea, îi ceru să 
vorbească de băiatul său mai mare, un alt personaj 
imaginar, pe nume Alex. Avea treizeci de ani, era avocat în 
Vancouver, era divorţat, avea doi copii etc. 

Din fericire, Luigi îi dăduse o mică biografie a lui Marco 
Lazzeri, conţinând toate datele la care apela acum în 
biserica asta rece. Îl îmboldea de la spate, dorind să-l audă 
vorbind perfect şi avertizându-l să nu vorbească prea 
repede, aşa cum îi venea s-o facă. 

— Deve parlare lentamente, îi tot repeta. Trebuie să 
vorbeşti rar. 

Era strictă şi nu era amuzantă, însă îl motiva foarte tare. 
Dacă putea să înveţe italiana pe jumătate la fel de bine 
cum ştia ea engleza, atunci va fi deasupra celorlalţi. Dacă 
ea credea în repetiţia constantă, credea şi el. 

Pe când vorbeau despre mama lui, intră în biserică un 
bătrân şi se aşeză chiar în faţa lor. După puţin timp era 
cufundat în rugăciune şi meditaţie. Se hotărâră să iasă în 
linişte. Fiindcă fulguia, se opriră la prima cafenea care le 
ieşi în cale, pentru un espresso şi o ţigară. 


188 


- JOHN GRISHAM - 


— Adesso, possiamo parlare della sua famiglia? o 
întrebă. Putem vorbi acum despre familia ta? 

Zâmbi, dezvelindu-şi dinții, ceea ce era o raritate, şi zise: 

— Benissimo, Marco. Foarte bine. Ma non possiamo. Mi 
displace. Dar, îmi pare rău, nu putem. 

— Perché no? De ce nu? 

— Abbiamo dele rególe. Avem nişte reguli. 

— Dov'e suo marito? Unde ţi-e soțul? 

— Qui, a Bologna. Aici, în Bologna. 

— Dov'e lavora? Unde lucrează? 

— Non lavora. 

După ce ea termină de fumat a doua ţigară, se 
aventurară din nou pe trotuarele acoperite şi începu o 
lecție serioasă despre zăpadă. Signora spunea câte o 
propoziţie scurtă în engleză, iar el trebuia s-o traducă. 
„Ninge. Nu ninge niciodată în Florida. Poate o să ningă 
mâine. Săptămâna trecută a nins de două ori. Ador zăpada. 
Nu-mi place zăpada.” 

Ocoliră piaţa principală şi rămaseră sub porticuri. Pe Via 
Rizzoli trecură pe lângă magazinul de unde îşi cumpărase 
Marco bocancii şi hanoracul şi el se gândi că poate ei i-ar fi 
plăcut să audă versiunea lui asupra acestui eveniment. Ar fi 
reuşit să spună în italiană majoritatea cuvintelor. O lăsă 
baltă însă, din moment ce ea era atât de absorbită de 
vreme. Se opriră la o intersecţie şi se uitară la Le Due Torri, 
cele două turnuri care supravieţuiseră şi de care localnicii 
erau atât de mândri. 

— Odinioară au fost peste două sute de turnuri în oraş, îi 
zise ea şi-i ceru să repete propoziţia. 

Încercă s-o facă, măcelări timpul trecut şi numărul, după 
care fu pus să repete blestemata de propoziţie până când o 
rosti corect. 

În Evul Mediu, din motive pe care italienii de azi nu şi le 
pot explica, strămoşii lor fuseseră cuprinşi de un neobişnuit 
avânt arhitectural de a construi turnuri înalte şi subţiri în 
care să locuiască. Cum războaiele tribale şi ostilitățile 
locale erau molipsitoare, turnurile erau menite în principal 

189 


- MEDIATORUL - 


să le asigure protecţia. Erau nişte posturi de gardă eficiente 
şi erau folositoare în timpul atacurilor, însă ca locuinţe nu 
se dovediseră deloc practice. Pentru a pune la adăpost 
mâncarea, bucătăriile se găseau în general la ultimul etaj, 
până la care erau cam trei sute de trepte, astfel că era greu 
să găseşti servitori de nădejde. Când începeau bătăliile, se 
ştia că familiile aflate în război aruncau pur şi simplu una în 
alta cu săgeți şi lănci dintr-un turn în altul. N-avea sens să 
se războiască în stradă, aşa cum făcea plebea. 

Turnurile deveniră, de asemenea, un fel de simbol al 
clasei sociale. Niciun nobil care se respecta nu putea 
permite ca vecinul şi/sau rivalul său să aibă un turn mai 
înalt, astfel că în secolele al doisprezecelea şi al 
treisprezecelea în Bologna făcu ravagii asupra liniei 
orizontului un joc ciudat de genul cine construieşte un turn 
mai înalt, întrucât nobilii încercau să nu se lase mai prejos 
decât vecinii lor. Oraşul fu poreclit La turita, „cel cu 
turnuri”. Un călător englez îl descrisese ca pe un „strat de 
sparanghel”. 

In secolul al paisprezecelea începuse să se contureze în 
Bologna o formă organizată de guvernământ şi vizionarii 
ştiau că nobilii războinici trebuiau ţinuţi la respect. Oraşul, 
de câte ori avu forţa necesară, dărâmă multe turnuri. De 
altele avu grijă timpul şi gravitația; fundaţiile proaste se 
prăbuşiră după câteva secole. 

La sfârşitul anilor 1800, o campanie gălăgioasă de 
dărâmare a tuturor turnurilor fu cu greu aprobată. Doar 
două supravieţuiseră: Asinelli şi Garisenda. Sunt situate în 
apropiere unul de altul în Piazza di Porto Ravegnana. 
Niciunul nu e tocmai drept, Garisenda fiind înclinat spre 
nord într-un unghi care rivalizează cu cel al mai celebrului 
şi mult mai frumosului turn din Pisa. Bătrânele turnuri care 
au supravieţuit au fost descrise în culori vii de-a lungul 
deceniilor. Un poet francez le-a asemănat cu doi marinari 
beti care se împleticesc spre casă, încercând să se sprijine 
unul de altul. În ghidul lui Ermanno erau denumite „Stan şi 
Bran” ai arhitecturii medievale. 

190 


- JOHN GRISHAM - 


La Torre degli Asinelli fusese construit la începutul 
secolului al doisprezecelea şi, având 97,2 metri, era 
aproape de două ori mai înalt decât rivalul său. Garisenda, 
pe când era aproape gata, în secolul al treisprezecelea, fu 
ciopârţit în două, ca să nu se mai încline. Clanul Garisenda 
îşi pierduse interesul şi abandonase oraşul în dizgrație. 

Marco aflase istoria turnurilor din cartea lui Ermanno. 
Francesca nu ştia acest lucru şi, ca toţi ghizii buni, dedicase 
cincisprezece minute poveştii celebrelor turnuri. Formulă o 
propoziţie simplă, o spuse perfect, îl ajută pe Marco s-o 
rostească, apoi trecu fără chef la următoarea. 

— Până în vârful turnului Asinelli sunt patru sute 
nouăzeci şi opt de trepte, spuse ea. 

— Andiamo, rosti repede Marco. Să mergem! 

Intrară în fundaţia solidă printr-o uşă îngustă, urcară cam 
douăzeci de metri pe o scară în spirală îngustă până 
ajunseră la casa de bilete care fusese înghesuită într-un 
colţ. Marco luă două bilete a trei euro fiecare şi începură 
ascensiunea. Turnul era gol, scările fiind fixate pe pereţii 
exteriori. 

Francesca îi mărturisi că nu mai urcase în turn de cel 
puţin zece ani şi părea entuziasmată de mica lor aventură. 
Porniră la drum, pe treptele înguste, din lemn tare de 
stejar, Marco aflându-se la o oarecare distanţă în spatele ei. 
Din loc în loc era câte o ferestruică deschisă, prin care 
intrau lumina şi aerul rece. 

— Grăbeşte-te! îi strigă ea în engleză peste umăr, 
distanţându-se uşor de Marco. 

In acea după-masă de februarie în care ninsese din plin, 
nu mai urca nimeni în vârful oraşului. 

Marco se grăbi, dar după puţin timp ea dispăru din 
vedere. Pe când se afla pe la mijlocul distanţei, Marco se 
opri în dreptul unei ferestre mari, ca vântul să-i răcorească 
faţa. Işi recapătă suflul şi o porni din nou la drum, mergând 
şi mai încet decât înainte. După câteva minute se opri din 
nou. Inima îi bătea nebuneşte, îl dureau plămânii de 
suprasolicitare şi se întrebă dacă va reuşi să ajungă în vârf. 

191 


- MEDIATORUL - 


După ce urcă patru sute nouăzeci şi opt de trepte, ieşi în 
sfârşit din podul turnului, care semăna cu o cutie, şi păşi pe 
acoperiş. Francesca fuma o ţigară şi-şi privea frumosul 
oraş, fără nicio picătură de transpiraţie pe faţă. 

Din vârful turnului vederea era panoramică. Acoperişurile 
din ţiglă roşie ale oraşului erau acoperite cu un strat de 
zăpada de cinci centimetri. Domul de culoare verde-pal al 
bisericii San Bartolomeo era chiar sub ei şi pe el nu se 
depunea zăpada. 

— Când e senin, se vede la est Marea Adriatică, iar la 
nord - Alpii, zise ea, tot în engleză. E absolut minunat, chiar 
şi când e înzăpezit. 

— Absolut minunat, zise Marco, care rămăsese aproape 
fără răsuflare. 

Vântul îi biciuia printre barele de metal dintre stâlpii de 
cărămidă şi era mult mai rece deasupra Bologniei decât pe 
străzile oraşului. 

— Turnul e a cincea clădire ca înălţime din bătrâna Italie, 
îi zise ea cu mândrie. 

Marco era sigur că ştia şi care sunt celelalte. 

— De ce a fost cruțat tumul ăsta? întrebă. 

— Din două motive, cred. A fost bine proiectat şi 
construit. Familia Asinelli a fost puternică şi influentă. A fost 
folosit ca închisoare o perioada scurtă de timp, în secolul al 
paisprezecelea, când multe dintre celelalte turnuri au fost 
demolate. Adevărul e că nimeni nu ştie de ce a fost cruțat. 

La aproape o sută de metri înălţime era altă persoană. 
Ochii îi prinseseră viaţă, iar glasul îi vibra. 

— Întotdeauna asta îmi aminteşte de ce îmi iubesc 
oraşul, spuse ea cu un zâmbet, pe care u afişa rar. 

Nu-i zâmbea lui şi nici din cauza vreunui lucru spus de el, 
ci acoperişurilor şi orizontului Bolognei. Merseră în partea 
cealaltă şi priviră în zare, spre sud-vest. Pe un deal, 
deasupra oraşului, se vedea silueta Santuario di San Luca, 
îngerul păzitor al oraşului. 

— Ai fost acolo? îl întrebă. 

— Nu. 

192 


- JOHN GRISHAM - 


— O să mergem într-o zi, când va fi vreme frumoasă. Eşti 
de acord? 

— Sigur. 

— Avem atâtea de văzut. 

La urma urmei, poate n-o s-o concedieze. Era atât de 
dornic de companie, mai ales a unei persoane de sex opus, 
încât îi putea tolera răceala, tristeţea şi schimbările de 
dispoziţie. Va studia şi mai mult decât până acum, ca să-i 
fie pe plac. 

Dacă urcuşul în vârful turnului Asinelli o binedispuse, pe 
drumul de întoarcere redeveni mohorâtă, aşa cum era de 
obicei. 

Băură în grabă un espresso în apropierea turnurilor şi-şi 
luară rămas-bun. După ce Francesca plecă, fără vreo 
îmbrăţişare sumară, fără să se sărute pe obraz şi fără 
măcar o simplă strângere de mână, se decise că-i va mai 
acorda o săptămână. 

Îi acordase în secret o perioadă de probă. Avea la 
dispoziţie şapte zile să înceapă să se poarte frumos; dacă 
nu, va renunţa la lecţii. Viaţa era prea scurtă. 

Şi totuşi, era foarte drăguță. 


Plicul fusese deschis de secretara lui, la fel ca restul 
corespondenţei primite în ultimele două zile. Înăuntrul 
plicului însă era un altul, adresat simplu lui Neal Backman. 
Pe ambele părţi scria cu litere îngroşate următorul 
avertisment: „PERSONAL, CONFIDENŢIAL, A SE DESCHIDE 
DOAR DE CĂTRE NEAL BACKMAN”. 

— Ar fi bine să te uiţi la cel de deasupra, îi zise secretara 
la ora 9:00 când îi duse vraful de corespondenţă pe care îl 
primise în acea zi. Plicul are ştampila de acum două zile a 
poştei din York, Pennsylvania. 

După ce ieşi secretara, Neal studie plicul. Era maro- 
deschis şi nu avea niciun alt fel de însemne în afara 
cuvintelor scrise de mână de către expeditor. Scrisul îi era 
vag cunoscut. 


193 


- MEDIATORUL - 


Tăie încetişor marginea de sus a plicului cu un cuţit de 
scrisori şi scoase o foaie împăturită în două. Era de la tatăl 
său. Era şi nu era şocat. 


21 februarie 

Dragă Neal, 

Deocamdată sunt în siguranţă, dar m-aş mira ca 
situaţia să rămână neschimbată. Am nevoie de ajutorul 
tău. Nu am nici adresă, nici telefon sau fax şi nu sunt 
sigur că le-aş folosi dacă aş avea ocazia s-o fac. Am 
nevoie de acces la e-mail, la ceva care nu poate fi 
depistat. N-am idee cum să fac asta, dar ştiu că tu o să 
găseşti o soluţie. N-am nici calculator, nici bani. Sunt 
mari şanse ca tu să fii urmărit, aşa că, orice faci, nu lăsa 
urme. Acoperă-ţi urmele! Şi pe ale mele. Să nu ai 
încredere în nimeni. Fii atent la tot! Ascunde scrisoarea 
asta, apoi distruge-o. Trimite-mi câţi bani poţi. Ştii ca o 
să ţi-i restitui. Să nu-ți foloseşti niciodată numele real. 
Foloseşte următoarea adresă: 

Sr. Rudolph Viscovitch, Università degli Studi, 
Universitatea din Bologna, Via Zamboni 22, 44041, 
Bologna, Italia. Foloseşte două plicuri, unul pentru 
Viscovitch, iar celălalt pentru mine. În biletul pe care i-l 
vei trimite, scrie-i să păstreze pachetul pentru Marco 
Lazzeri. 

Grăbeşte-te! 

Cu drag, Marco 


Neal puse scrisoarea pe birou şi încuie uşa. Se aşeză pe 
o canapea mică de piele şi încercă să-şi pună ordine în 
gânduri. Îşi dăduse seama că tatăl său nu era în ţară, altfel 
l-ar fi contactat în urmă cu câteva săptămâni. De ce se afla 
în Italia? De ce fusese trimisă scrisoarea din York, 
Pennsylvania? 

Soţia lui nu-şi cunoştea socrul. Acesta era de doi ani în 
închisoare când ei se cunoscuseră şi se căsătoriseră. li 


194 


- JOHN GRISHAM - 


trimiseseră poze de la nuntă şi, ulterior, o fotografie a 
copilului lor, a doua nepoată a lui Joel. 

Joel nu era un subiect despre care lui Neal să-i placă să 
vorbească. Sau la care să-i placă să se gândească. Fusese 
un tată jalnic, pe care nu-l văzuse aproape deloc în 
copilărie, iar incredibilul mod în care căzuse din vârful 
piramidei îi făcuse pe toţi cei apropiaţi să se simtă 
stânjeniţi. Neal îi trimisese fără pic de chef scrisori şi 
felicitări cât timp fusese în închisoare, dar putea să admită 
cu inima împăcata, cel puţin sieşi şi în faţa soţiei sale, că nu 
îi era dor de tatăl său. Rareori îi fusese alături. 

Acum se întorsese, îi cerea nişte bani pe care Neal nu îi 
avea, presupunând, fără îndoială, că Neal va face exact ce 
îi spune şi va fi gata să pună pe altcineva în pericol. 

Neal merse la biroul său şi citi din nou scrisoarea, apoi 
încă o dată. Era acelaşi scris abia lizibil, care semăna cu 
scurmătura unui pui de găină, pe care îl ştia de o viaţă. Şi 
opera în acelaşi mod, pe care îl folosea atât la birou, cât şi 
acasă. Fă asta, asta şi asta şi totul o să dea rezultate. Fă 
aşa cum zic eu şi fă-o acum! Grăbeşte-te! Riscă totul 
fiindcă am nevoie de tine. Dar dacă totul va merge ca pe 
roate şi mediatorul se va întoarce? Cu siguranţă nu va avea 
timp pentru Neal şi nepoata lui. Dacă i s-ar fi oferit ocazia, 
Joel Backman, la cei cincizeci şi doi de ani ai săi, ar fi ajuns 
din nou să se bucure de glorie în cercurile puterii de la 
Washington. Şi-ar fi făcut prietenii potriviţi, ar fi hărțuit 
clienţii potriviţi, s-ar fi căsătorit cu femeia potrivită, ar fi 
găsit partenerii potriviţi şi într-un an ar fi ajuns din nou să 
lucreze într-un birou imens, de unde ar fi cerut onorarii 
scandalos de mari şi i-ar fi intimidat pe congresmeni. 

Viaţa era mult mai simplă când tatăl său se afla la 
închisoare. 

Ce o să-i zică Lisei, soţiei sale? „Ştii, iubito, cei 2.000 de 
dolari puşi la păstrare în contul nostru de economii tocmai 
au fost revendicaţi. Plus câteva sute de verzişori pentru un 
sistem de e-mail codificat. Tu şi copilul să staţi tot timpul cu 


195 


- MEDIATORUL - 


uşa încuiată, fiindcă viaţa tocmai a devenit mult mai 
periculoasă.” 

Cum ziua era compromisă, Neal îşi sună secretara şi-i 
ceru să nu-l dea la telefon. Se întinse pe canapea, îşi 
aruncă pantofii din picioare, închise ochii şi începu să-şi 
maseze tâmplele. 


196 


- JOHN GRISHAM - 


18 


În micul război murdar dintre CIA şi FBI, ambele tabere 
se foloseau adesea de ziarişti, din motive tactice. Prin 
manipularea presei puteau fi lansate lovituri preventive şi 
contraatacuri, puteau fi explicate retragerile făcute în 
grabă şi se putea face chiar şi gestionarea daunelor. Dan 
Sandberg îşi păstra de douăzeci de ani surse în ambele 
tabere şi era perfect de acord să se lase folosit atunci când 
informaţia era corectă şi i se acordă exclusivitatea. Era, de 
asemenea, gata să facă pe curierul, mişcându-se cu grijă 
între armate, strecurându-le bârfe care conţineau informaţii 
delicate, pentru a vedea cât de mult ştie cealaltă tabăra. În 
dorinţa de a avea confirmarea ştirii că FBl-ul investiga un 
scandal privind plătirea unei graţieri, îşi contactă sursa cea 
mai de încredere de la CIA. Ca de obicei, fusese întâmpinat 
cu un zid de tăcere, care dispăru însă în mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore. 

Persoana sa de contact la Langley era Rusty Lowell, un 
om de carieră epuizat, a cărui funcţie se schimba mereu. 
Indiferent ce era plătit să facă, adevărata lui îndatorire era 
să stea cu ochii pe presă şi să-l sfătuiască pe Teddy 
Maynard cum să se folosească şi să abuzeze de ea. Nu era 
un informator, în orice caz nu unul care să transmită mai 
departe ceva ce nu era adevărat. După ce cultivase ani de 
zile această relaţie, Dan Sandberg era destul de sigur că 
majoritatea informaţiilor pe care le primea de la Lowell era 
împărţite cu zgârcenie de Teddy însuşi. 

Se întâlniră la Tyson Corner Mall, în Virginia, chiar la 
ieşirea de pe şoseaua de centură, în partea din spate a unei 
pizzerii de la ultimul etaj, unde erau numai restaurante. 
Fiecare cumpără o felie de pizza cu ardei şi brânză şi un 
suc şi găsiră un separeu unde nu îi vedea nimeni. Erau 
valabile regulile uzuale: (1) totul era neoficial şi informaţiile 
erau de încredere; (2) înainte ca Sandberg să scrie vreun 
articol, trebuia să primească undă verde de la Lowell; (3) 


197 


- MEDIATORUL - 


dacă spusele lui Lowell erau contrazise de altă sursă, el, 
Lowell, va putea să revizuiască informaţia şi să aibă ultimul 
cuvânt. 

Cum era ziarist de investigaţii, Sandberg nu suporta 
regulile. Totuşi, până atunci Lowell nu se înşelase niciodată 
şi nu oferea informaţii şi altora. Dacă Sandberg dorea să 
exploateze această sursă bogată, trebuia să joace după 
reguli. 

— Au găsit nişte bani, începu Sandberg, şi ei cred că sunt 
pentru o grațiere. 

Pe Lowell îl dădeau întotdeauna de gol ochii, fiindcă nu 
minţea niciodată. De îndată îşi miji ochii, fiind evident că 
era o informaţie nouă pentru el. 

— CIA-ul ştie? întreba Sandberg. 

— Nu, răspunse sec Lowell. 

Nu-i fusese niciodată teamă de adevăr. 

— Am fost cu ochii pe nişte conturi din insule, însă nu s-a 
întâmplat nimic. De câţi bani e vorba? 

— De mulţi. Nu ştiu câţi şi nici cum au dat de ei. 

— De unde provin? 

— Nu ştiu sigur, dar vor cu disperare să găsească o 
legătura între bani şi Joel Backman. Sunt în discuţii cu Casa 
Albă. 

— Şi nu cu noi. 

— Evident că nu. Banii duhnesc a politică. Tare le-ar 
plăcea să-i pună un scandal în cârcă preşedintelui Morgan, 
iar Backman ar fi conspiratorul perfect. 

— Şi ducele Mongo ar fi o ţinta bunicică. 

— Da, dar e ca şi mort. A avut o carieră lungă şi pestriță 
de evazionist, dar acum e la naftalină. Backman deţine 
nişte secrete. Vor să-l târască înapoi, să-l treacă prin moara 
Departamentului de justiţie şi să ţină capul de afiş la 
Washington câteva luni. Morgan va fi umilit. 

— Economia a luat-o la vale rău de tot. Ce diversiune 
minunată! 

— După cum spuneam, totul se rezumă la politică. 


198 


- JOHN GRISHAM - 


Lowell muşcă în sfârşit din pizza şi mestecă repede, 
gândindu-se la ce auzise. 

— Nu poate fi vorba de Backman. Sunt departe de 
adevăr. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. Backman habar nu avea că i se pregăteşte 
graţierea. Efectiv l-am târât din celulă în toiul nopţii, l-am 
pus să semneze nişte hârtii, apoi l-am expediat din ţară 
înainte de răsărit. 

— Şi unde s-a dus? 

— La naiba, nu ştiu. Şi dacă aş şti, nu ţi-aş spune. Ideea e 
că Backman nu avea timp să aranjeze mituirea. Era atât de 
tare îngropat în închisoare, încât nici măcar n-ar fi putut 
visa la grațiere. A fost ideea lui Teddy, nu a lui. Backman 
nu e omul lor. 

— Vor să-l găsească. 

— De ce? E liber şi a fost grațiat, nu e un infractor care 
fuge de lege. Nu poate fi extrădat, dacă nu cumva obţin cu 
presiuni o condamnare. 

— Ceea ce le-ar sta în putinţă. 

Lowell se încruntă o secunda, aţintindu-şi privirea asupra 
mesei. 

— Nu văd pentru ce l-ar putea condamna. Nu au nicio 
dovadă. Au dat de nişte bani suspecți, aşa cum spui, care 
stau într-o bancă, dar nu ştiu de unde provin. Te asigur că 
nu sunt ai lui Backman. 

— ÎI pot găsi? 

— O să facă presiuni asupra lui Teddy şi ăsta e motivul 
pentru care am vrut să-ţi vorbesc. 

Dădu la o parte pizza, pe care o mâncase pe jumătate, şi 
se aplecă spre el. 

— În curând va avea loc o întrevedere în Biroul Oval. 
Teddy va fi prezent şi preşedintele îi va cere informaţii 
importante despre Backman. El o să refuze şi atunci o să 
înceapă distracţia. O să aibă oare şefu' curajul să-l dea 
afară pe bătrân? 

— O să aibă? 

199 


- MEDIATORUL - 


— Probabil. Cel puţin, Teddy se aşteaptă la aşa ceva. E al 
patrulea preşedinte pentru care lucrează, ceea ce, după 
cum ştii, e un record, şi toţi cei trei dinainte au vrut să-l 
concedieze. Acum însă e bătrân şi e pregătit să plece. 

— De când îl ştiu e bătrân şi pregătit să plece. 

— Corect, dar a condus o instituţie eficientă. De data 
asta lucrurile stau altfel. 

— De ce nu-şi dă pur şi simplu demisia? 

— Pentru că e un ticălos bătrân, urâcios, certăreţ şi 
încăpățânat, ştii bine. 

— Asta e foarte clar. 

— Şi dacă e concediat, n-o să plece fără tam-tam. Ar dori 
o prezentare imparţială a lucrurilor. 

„Prezentare imparţială” era vechiul lor cod pentru 
„prezentarea lucrurilor aşa cum vrem noi”. 

Sandberg dădu şi el pizza la o parte şi-şi pocni degetele. 

— Uite cum văd eu povestea, zise el, respectând ritualul. 
După ce optsprezece ani s-a aflat în fruntea CIA, Teddy 
Maynard este concediat de preşedintele nou ales, pentru că 
Maynard a refuzat să divulge detalii ale unor operaţiuni 
delicate în plină desfăşurare. A fost de neclintit, pentru a 
apăra securitatea naţională, şi l-a privit de sus pe 
preşedinte, care împreuna cu FBl-ul vrea să obţină 
informaţii secrete, pentru ca biroul federal să poată face o 
investigaţie privind graţierile acordate de fostul preşedinte 
Morgan. 

— Nu poţi pomeni de Backman. 

— Nu sunt pregătit să dau nume. Nu am primit 
confirmări. 

— Te asigur că banii nu provin de la Backman. Şi dacă îi 
menţionezi acum numele, s-ar putea să vadă articolul şi să 
facă vreo prostie. 

— Cum ar fi? 

— Bunăoară, s-o ia la sănătoasa ca să-şi salveze pielea. 

— Şi de ce ar fi asta o prostie? 

— Fiindcă nu vrem s-o ia la sănătoasa ca să-şi salveze 
pielea. 

200 


- JOHN GRISHAM - 


— Vreţi să moară? 

— Bineînţeles. Asta e planul. Vrem să vedem cine o să-l 
ucidă. 

Sandberg se sprijini de spătarul băncii solide din plastic 
şi-şi întoarse privirea. Lowell culese felie de ardei de pe 
pizza lui rece şi tare şi o lungă perioadă de timp tăcură, 
pierduţi în gânduri. Sandberg dădu pe gât Coca-Cola 
dietetică pe care şi-o cumpărase şi într-un final spuse: 

— Nu ştiu cum, Teddy a reuşit să-l convingă pe Morgan 
să-l graţieze pe Backman, care acum e ascuns pe undeva, 
ca momeală, pentru a fi ucis. 

Lowell nu se uita la el, însă aproba. 

— lar crima asta va reprezenta pentru Langley răspunsul 
la nişte întrebări? 

— Poate. Ăsta e planul. 

— Backman ştie de ce a fost grațiat? 

— Bineînţeles că nu i s-a spus, dar e destul de deştept. 

— Cine-i vrea pielea? 

— Nişte persoane foarte periculoase, care îi poartă 
ranchiună. 

— Ştii cine? 

Dădu din cap, ridică din umeri şi nu spuse nimic. 

— Există mai multe persoane care ar putea fi interesate. 
O să le urmărim îndeaproape şi poate o să aflăm ceva. 
Poate nu. 

— Şi de ce îi poartă ranchiuna? 

Lowell râse la auzul acestei întrebări ridicole. 

— Bună încercare, Dan. Asta mă întrebi de şase ani. Uite 
cum stă treaba, trebuie să plec. Scrie articolul ăla imparţial 
şi să mi-l arăţi. 

— Când va avea loc întâlnirea cu preşedintele? 

— Nu sunt sigur. De îndată ce se va întoarce. 

— Şi dacă Teddy o să fie terminat? 

— O să fii prima persoană pe care o sun. 


Fiind avocat într-un oraş mic, Culpeper, Virginia, Neal 
Backman câştiga mult mai puţin decât visase în facultate. 
201 


- MEDIATORUL - 


Pe atunci, firma tatălui său era atât de puternică în D.C., 
încât îi era uşor să se vadă făcând bani frumoşi după numai 
câţiva ani de profesat. 

Salariul avocaţilor care deveneau asociaţi la Backman, 
Pratt & Bolling era de 100.000 de dolari pe an, iar un 
avocat în vârstă de treizeci de ani care urma să devină 
partener câştiga de trei ori mai mult. Când era în al doilea 
an de facultate, o revistă locală publicase pe copertă 
fotografia mediatorului şi scrisese despre jucăriile sale 
costisitoare. Veniturile anuale îi erau estimate la 10 
milioane de dolari. Articolul făcuse oarecare vâlvă în 
facultate, lucru care pe Neal nu îl deranja. Îşi aminti cum se 
gândea la viitorul minunat care îl aştepta, având în vedere 
care erau câştigurile potenţiale. 

Însă, la mai puţin de un an de când semnase contractul 
de angajare ca asociat, fu concediat, după ce tatăl său 
pledase vinovat, fiind pur şi simplu dat afară din clădire. 

Nu trecu mult timp şi Neal încetă să mai viseze la 
venituri uriaşe şi la o viaţă trăită pe picior mare. Era 
mulţumit să practice avocatura la o firmă mică, bună, de pe 
Main Street şi să aducă acasă, în cel mai bun caz, 50.000 
de dolari anual. Când li se născu fiica, Lisa renunţă la 
serviciu. Ea se ocupa de cheltuieli şi avea grijă să nu 
depăşească bugetul. 

După o noapte albă, se trezi având o idee generală 
asupra modului în care va proceda. Cea mai dureroasă 
decizie fusese dacă să îi spună sau nu soţiei sale. In 
momentul în care hotărâse că n-o va face, începu să se 
contureze în minte planul. Merse la serviciu la ora opt, ca 
de obicei, şi pierdu vremea pe Internet timp de o oră şi 
jumătate, până când fu sigur că se deschisese banca. Pe 
când străbătea Main Street îi era imposibil să creadă că ar 
putea da târcoale prin zonă nişte persoane care să îi 
pândească toate mişcările. Oricum, nu îşi va asuma niciun 
risc. 

Richard Koley era directorul sucursalei Băncii Piedmont 
National aflate cel mai aproape. Mergeau la biserică 

202 


- JOHN GRISHAM - 


împreună, vânau potârnichi scoțiene şi jucau softball la 
Clubul Rotary. Firma lui Neal îşi avea de când lumea 
conturile acolo. Holul era pustiu la acea oră matinală, iar 
Richard era deja la birou, cu o cană mare de cafea în faţă, 
cu The Wall Street Journal şi, evident, nu avea prea mult de 
lucru. Fu plăcut surprins să-l vadă pe Neal şi timp de 
douăzeci de minute vorbiră despre baschetul universitar. 
Când în sfârşit trecură la afaceri, Richard îi zise: 

— Aşadar, cu ce te pot ajuta? 

— AŞ vrea să ştiu din curiozitate, zise Neal pe un ton 
degajat, rostind cuvintele pe care le repetase toată 
dimineaţa, cât aş putea împrumuta doar pe semnătura 
mea? 

— Eşti un pic la ananghie, hm? 

Richard puse mâna pe mouse şi era deja cu ochii aţintiţi 
asupra monitorului, unde se găseau toate răspunsurile. 

— Nu, nu-i vorba de aşa ceva. A scăzut foarte mult 
valoarea acţiunilor şi am pus ochii pe unele a-ntâia. 

— Nu-i o strategie proastă, zău aşa, deşi n-o pot 
recomanda. Cum indicele Dow Jones este din nou la zece 
mii, e de mirare că nu se înghesuie mai mulţi să ia credite 
şi să cumpere acţiuni. Tare bine i-ar prinde bătrânei bănci. 

Scoase un chicot caraghios, de bancher, râzând de 
propria glumă. 

— Care îţi sunt veniturile? îl întrebă, apăsând pe taste, de 
data asta cu o expresie serioasă pe chip. 

— Variază, zise Neal, între şaizeci şi optzeci. 

Richard se încruntă şi mai tare şi Neal nu-şi dădu seama 
dacă era din cauză că prietenul lui câştiga atât de puţin sau 
atât de mult faţă de el. Nu va afla niciodată. Băncile din 
oraşele mici nu aveau reputaţia că i-ar plăti foarte bine pe 
angajaţi. 

— Totalul datoriilor, în afară de ipotecă? întrebă, tastând 
din nou. 

— Hm, să vedem. 

Neal îşi închise ochii şi făcu din nou calculele. Ipoteca era 
de aproape 200.000 de dolari şi o deţinea Banca Piedmont 

203 


- MEDIATORUL - 


Lisa era atât de pornită împotriva datoriilor, încât mica lor 
balanţă era remarcabil de curată. 

— Am un împrumut pentru maşină cam de douăzeci de 
mii şi poate în jur de o mie pe cărţile de credit. Chiar nu e 
mult. 

Richard încuviinţă, cu ochii ţintă pe monitor. Când îşi luă 
mâinile de pe tastatură, ridică din umeri şi redeveni 
bancherul generos. 

— Putem aranja un credit de trei mii pe o semnătură. 
Dobânda e de şase la sută, pe doisprezece luni. 

Cum nu mai luase credit fără girant, Neal nu ştia la ce să 
se aştepte. Nu avea nici cea mai mică idee cât putea lua pe 
semnătura lui, dar suma de trei mii de dolari i se părea 
rezonabilă. 

— Se poate patru mii? 

Urmă o nouă încruntătură, o nouă studiere concentrată a 
monitorului, apoi sosi răspunsul: 

— Sigur, de ce nu? Doar ştiu unde să dau de tine, nu? 

— Bine. O să te ţin la curent cu acţiunile. 

— E cumva o informaţie trăsnet, primită de la cei de 
acolo? 

— Dă-mi răgaz o lună. Dacă urcă preţul, o să vin la tine şi 
o să mă laud puţin. 

— Mi se pare corect. 

Richard deschise un sertar, căutând formularele. Neal îi 
zise: 

— Uite ce e, Richard, chestia asta rămâne între noi, 
băieţii, da? Înţelegi ce vreau să zic? Lisa n-o să semneze 
actele. 

— Nicio problemă, spuse bancherul, întruchiparea 
discreţiei. Soţia mea nu ştie nici jumătate din ce fac eu pe 
plan financiar. Femeile pur şi simplu nu înţeleg. 

— Exact. Şi, apropo, aş putea primi bani gheaţă? 

Urmă o pauză, îi fu adresată o privire uimită, dar, la urma 
urmei, la Piedmont National orice era posibil. 

— Sigur, acordă-mi cam o oră. 


204 


- JOHN GRISHAM - 


— Trebuie să mă grăbesc la birou, să-l dau în judecată pe 
un tip. O să mă întorc pe la amiaza să semnez ce e de 
semnat şi să iau banii. 

Neal merse grăbit spre firmă, aflată la o distanţă de două 
străzi, simțind o durere în stomac din cauza nervilor. Lisa l- 
ar omori dacă ar afla, iar într-un oraş mic era greu să ai 
secrete. În cei patru ani de căsnicie foarte fericită luaseră 
toate deciziile împreună. Era greu să îi explice de ce luase 
creditul, deşi probabil că s-ar fi îmbunat dacă i-ar fi 
mărturisit adevărul. 

Cu restituirea banilor avea să fie mai greu. Tatăl său a 
fost mereu genul de persoană care făcea uşor promisiuni. 
Uneori se ţinea de cuvânt, alteori nu, şi nu era niciodată 
foarte preocupat de acest lucru. Acela era însă vechiul Joel 
Backman. Noul Joel era un om disperat care nu avea niciun 
prieten, pe nimeni în care să aibă încredere. 

Ce naiba! Era vorba de doar patru mii de dolari. Richard 
n-o să divulge nimic, iar el o să-şi facă mai târziu griji în ce 
priveşte restituirea creditului. La urma urmei, era avocat. 
Putea să mai facă rost de nişte onorarii de ici, de colo şi să 
facă nişte ore suplimentare. 

În acel moment principala lui grijă era pachetul care 
trebuia trimis lui Rudolph Viscovitch. 


La prânz, Neal evadă din Culpeper cu buzunarele doldora 
de bani, îndreptându-se spre Alexandria, oraş aflat la 
nouăzeci de minute depărtare. Găsi magazinul pe care îl 
căuta, Chatter, într-un lanţ de magazine de pe Russell 
Road, cam la un kilometru şi jumătate de râul Potomac. Işi 
făcea reclamă pe Internet ca fiind locul în care se găseau 
cele mai avansate echipamente de telecomunicaţii şi era 
printre puţinele magazine din Statele Unite în care se 
găseau telefoane celulare decodate care puteau fi utilizate 
în Europa. Se uită puţin la ce se găsea, fiind uimit de marea 
varietate de telefoane, pagere, calculatoare şi telefoane 
prin satelit - absolut tot ce ţi-ar fi trebuit pentru a 
comunica. Nu putea să stea mult să studieze marfa fiindcă 

205 


- MEDIATORUL - 


la ora patru avea loc o depoziţie la el în birou. lar Lisa va 
face una din numeroasele verificări zilnice pentru a vedea 
dacă se întâmpla sau nu ceva deosebit în centru. 

li ceru unui funcţionar să-i arate un smartphone de 
buzunar Ankyo 850 PC, cea mai mare minune a tehnologiei 
care apăruse pe piaţă în ultimele nouăzeci de zile. 
Funcţionarul îl scoase dintr-un suport în care era expus şi, 
plin de entuziasm, începu să-i vorbească în limbi străine, 
descriindu-l astfel: 

— Tastatura în întregime QWERTY, operare în trei benzi 
pe cinci continente, memorie integrată de optzeci de MB, 
conectare rapidă a informaţiilor prin EGPRS, acces fără fir 
LAN, tehnologie fără fir Bluetooth, suport de stivă dublă 
lpv4 şi lpv6, interfaţă Pop-Port cu infraroşii, sistem de 
operare Symbian versiunea 7.0S, platformă seria 80. 

— Schimbarea benzilor se face automat? 

— Da. 

— Funcţionează în reţelele europene? 

— Bineînţeles. 

Era puţin mai mare decât telefoanele obişnuite, dar era 
uşor de ţinut în mână. Avea o carcasă sidefată netedă, iar 
partea din spate era din plastic simplu, pentru a nu aluneca 
din mână când era utilizat. 

— E mai mare, îi zise vânzătorul, dar are incluse o 
grămadă de facilităţi: e-mail, mesaje multimedia, aparat 
foto, video, computer, browser de Internet şi acces fără fir 
aproape oriunde în lume. Unde veţi merge cu el? 

— În Italia. 

— E gata de plecare. Va trebui doar să vă deschideţi un 
cont la un furnizor de servicii. 

Deschiderea unui cont presupunea hârţogărie, iar asta 
însemna să lase urme, ceea ce Neal era hotărât să nu facă. 

— Nu aveţi cartele preplătite? întrebă. 

— Ba da. Cea pentru ltalia se numeşte TIM - Telecom 
Italia Mobile. E cel mai mare furnizor din Italia, acoperă 
aproape nouăzeci şi cinci la sută din ţară. 

— O iau. 

206 


- JOHN GRISHAM - 


Neal trase de partea inferioară a carcasei şi apăru 
tastatura. 

Vânzătorul îi explică: 

— E preferabil să ţineţi aparatul cu ambele mâini şi să 
tastaţi cu degetul mare. Nu vă încap toate degetele pe 
tastatură. 

li luă telefonul din mână şi îi demonstră metoda 
recomandabilă, cea a tastării cu degetul mare. 

— Am priceput, zise Neal. Îl cumpăr. 

Costa 925 de dolari plus TVA, la care se adăugau 89 de 
dolari pentru cartela TIM. Neal plăti cu bani gheaţă şi refuză 
garanţia prelungită, care ar fi presupus să-i fie luate datele 
pentru a-i fi aduse la cunoştinţă reducerile, programul 
pentru cumpărători, tot ce ar fi presupus hârţogărie şi ar fi 
lăsat o urmă. Vânzătorul îi ceru numele şi adresa, iar Neal 
refuză să i le spună. La un moment dat zise vădit iritat: 

— Se poate ca pur şi simplu să plătesc şi cu asta basta? 

— Da, sigur, aşa cred, răspunse vânzătorul. 

— Atunci, hai să facem aşa! Mă grăbesc. 

Plecă şi parcurse opt sute de metri până la un magazin 
mare de birotică. Găsi repede un laptop Hewlett Packard, 
cu modem încorporat. Mai investi astfel 440 de dolari în 
siguranţa tatălui sau, însă laptopul urma să-l păstreze el, 
ascuns în birou. Folosindu-se de o hartă pe care o 
descărcase de pe Internet, găsi oficiul poştal pentru 
trimiterea de colete, situat în incinta unui lanţ de magazine 
din apropiere. Intră şi se duse la un ghişeu de expediat 
colete, unde scrise în grabă două pagini de instrucţiuni 
pentru tatăl său, pe care le împături şi le băgă într-un plic 
în care mai era o scrisoare şi nişte instrucţiuni pe care le 
pregătise în dimineaţa aceea. După ce se asigură că nu-l 
vede nimeni, strecură 20 de bancnote de 100 de dolari în 
borseta neagră pe care o primise odată cu telefonul 
minune  Ankyo. Puse apoi scrisoarea, instrucţiunile, 
telefonul şi borseta într-o cutie pe care o cumpărase de la 
magazinul de birotică. O sigilă bine şi scrise pe ea cu o 
carioca neagră: „VA ROG PASTRAŢI-O PENTRU MARCO 

207 


- MEDIATORUL - 


LAZZERI”. Puse apoi cutia în alta, puţin mai mare, care îi 
era adresată lui Rudolph Viscovitch, Via Zamboni 22, 
Bologna. În dreptul expeditorului scrise: „Packagepost, 
Braddock Road 8851, Alexandria, Virginia 22302”. Fiindcă 
nu avu de ales, îşi trecu pe formular numele, adresa şi 
numărul de telefon, în cazul în care i-ar fi fost returnat 
pachetul. Funcţionarul cântări pachetul şi-l întrebă dacă 
doreşte ca acesta să aibă asigurare. Neal refuză şi evită 
astfel completarea altor hârtii. Funcţionarul lipi pe pachet 
timbrele internaţionale şi în cele din urmă zise: 

— În total face optsprezece dolari şi douăzeci de cenți. 

Neal plăti şi primi din nou asigurarea că va fi trimis în 
după-amiaza aceea. 


208 


- JOHN GRISHAM - 


19 


În apartamentul său cufundat pe jumătate în întuneric, 
Marco îşi urma cu eficienţa-i caracteristică activităţile 
obişnuite din zori. Cu excepţia perioadei petrecute în 
închisoare, când nu prea avusese de ales şi nu fusese deloc 
motivat să alerge rupând pământul, nu fusese niciodată 
genul de persoană care să piardă vremea după ce se 
trezeşte. Erau prea multe de făcut şi de văzut. Deseori 
ajungea la birou înainte de ora 6:00, suflând flăcări pe nări 
şi arzând de nerăbdare să aibă prima confruntare a zilei, 
adesea după ce dormise doar trei sau patru ore. 

Işi reluase acele obiceiuri. Nu mai lua ziua în piept şi nici 
nu mai căuta ceartă, dar îi stăteau în faţa alte provocări. 

Făcu duş în mai puţin de trei minute, alt obicei de-al său, 
la care contribuia în bună parte şi faptul că pe Via Fondazza 
apa caldă curgea cu zgârcenie. Se bărbieri deasupra 
chiuvetei şi îşi ajustă cu grijă frumosul cioc pe care şi-l lăsa 
să crească. Mustaţa îi crescuse aproape în întregime, iar 
barba îi era complet grizonată. Nu mai semăna deloc cu 
Joel Backman şi nici nu mai vorbea ca el. Făcea exerciţii de 
dicţie, pronunţând cuvintele mai rar şi mai încet. Desigur, 
toate astea în altă limbă. 

Activităţile pe care le desfăşura rapid dimineaţa 
includeau şi puţin spionaj. Lângă pat avea o noptieră în 
care îşi ţinea lucrurile. 

Avea patru sertare, toate de aceleaşi dimensiuni, cel de 
jos aflându-se la cincisprezece centimetri deasupra 
duşumelei. Luă un fir foarte subţire de aţă pe care îl 
scosese dintr-un cearşaf; folosea acelaşi fir în fiecare zi. ÎI 
linse la capete, lăsând cât mai multă salivă pe el, apoi băgă 
unul dintre capete sub sertarul de jos. Capătul celălalt îl 
băgă în suportul lateral al noptierei, astfel încât, atunci 
când se deschidea sertarul, firul invizibil era mişcat de la 
locul lui. 


209 


- MEDIATORUL - 


Cineva, bănuia că despre Luigi era vorba, intra în fiecare 
zi în camera lui, în timp ce el studia cu Ermanno sau 
Francesca, şi îi scotocea prin sertare. 

Biroul său se afla în mica sufragerie, sub singurul geam 
al camerei. Ţinea pe el diverse hârtii, carneţele, cărţi, 
ghidul Bolognei, care îi aparţinea lui Ermanno, câteva ediţii 
din Herald Tribune, o colecţie dezolantă de ghiduri gratuite 
de cumpărături pe care le strânsese de la ţiganii care le 
împărțeau pe străzi, dicţionarul său  italian-englez 
ultrafolosit şi teancul tot mai mare de materiale de studiu 
cu care îl împovăra Ermanno. Nu era prea mare ordine pe 
birou, lucru care îl irita. Biroul său de pe vremea când era 
avocat, care nu ar fi încăput în noua lui sufragerie, fusese 
vestit pentru ordinea desăvârşită de pe el. O secretară se 
ocupa zilnic de el, după-amiaza târziu. 

Insă, în mijlocul mărunţişurilor acelora era o schemă 
invizibilă. Biroul era dintr-un lemn de esenţă tare care 
fusese crestat şi însemnat de-a lungul deceniilor. Unul 
dintre defectele acestuia era o mică pată de ceva - Marco 
ajunsese la concluzia că probabil era de cerneală. Era cam 
de mărimea unui nasture mic şi se afla chiar în mijlocul 
mesei. In fiecare dimineaţă, înainte de a pleca de acasă, 
punea colţul unei bucăţi de hârtie chiar în mijlocul petei. 
Nici cel mai atent spion nu ar fi observat acest amănunt. 

Şi nici nu a observat. Cel care se furişa în fiecare 
dimineaţă să-i cerceteze apartamentul nu fusese nici măcar 
o dată într-atât de atent încât să pună hârtiile şi cărţile 
exact unde fuseseră. 

In fiecare zi, şapte zile pe săptămână, chiar şi în 
weekendurile în care nu studia, Luigi şi gaşca lui intrau şi-şi 
făceau munca murdară. Marco se gândea la un plan prin 
care să pretindă într-o duminică dimineaţă că s-a trezit cu o 
migrenă îngrozitoare, să-i telefoneze lui Luigi, care era în 
continuare singura persoană cu care vorbea la telefon, şi 
să-i ceară să-i aducă nişte aspirină sau, mă rog, ce s-o fi 
folosind în Italia. Se va preface că se doftoriceşte, că stă în 
pat, în întuneric, iar după-amiaza târziu l-ar fi sunat pe Luigi 

210 


- JOHN GRISHAM - 


din nou să-l anunţe că se simte mult mai bine şi că trebuia 
să mănânce ceva. Se vor plimba până la localul de după 
colţ, unde vor mânca repede ceva, iar Marco va avea brusc 
chef să se întoarcă acasă. Ar fi fost plecat mai puţin de o 
oră. 

Oare se ocupa altcineva de apartament? 

Planul începuse să se contureze. Marco voia să ştie cine 
mai e cu ochii pe el. Cât de mare era reţeaua? Dacă voiau 
doar să-l protejeze, de ce îi treceau prin sită zilnic lucrurile 
din apartament? De ce le era teamă? 

Le era teamă că el va dispărea. Şi de ce ar trebui să-i 
sperie asta aşa de mult? Doar era un om liber, care avea 
voie să meargă unde dorea. Era bine deghizat. Vocabularul 
pe care îl stăpânea era rudimentar, dar satisfăcător, şi 
făcea progrese pe zi ce trecea. De ce le-ar păsa dacă şi-ar 
lua pur şi simplu tălpăşiţa? Dacă s-ar urca într-un tren şi ar 
face turul ţării? Şi nu s-ar mai întoarce? Nu le-ar fi viaţa mai 
uşoară? 

Şi de ce îl ţineau aşa din scurt, fără paşaport şi dându-i 
foarte puţini bani? 

Pentru că le era teamă că o să se facă nevăzut. 

Stinse luminile şi deschise uşa. Trotuarele acoperite cu 
bolți de pe Via Fondazza erau încă în întuneric, încuie uşa şi 
merse grăbit în căutarea unei alte cafenele care deschidea 
în zori. 

De partea cealaltă a zidului gros, pe Luigi îl trezi o 
alarmă care se auzea de departe; era aceeaşi alarmă care 
îl trezea aproape în fiecare dimineaţă la asemenea ore 
inumane. 

— Ce se aude? îl întrebă ea. 

— Nimic, îi răspunse, dând pătura la o parte şi ieşind din 
cameră dezbrăcat, împleticindu-se. Străbătu în grabă holul, 
îndreptându-se spre bucătărie. Descuie uşa acesteia, intră, 
se încuie înăuntru şi se uită la monitoarele aşezate pe o 
masă pliantă. Ca de obicei, Marco pleca de acasă, pe uşa 
din faţă. Tot la ora şase şi zece minute, nu era nimic 


211 


- MEDIATORUL - 


neobişnuit în asta. Era un obicei frustrant. Ai naibii 
americani! 

Apăsă un buton, iar alarma monitorului se opri. Conform 
regulamentului, ar fi trebuit să se îmbrace de îndată, s-o 
pornească pe străzi, să-l găsească pe Marco şi să stea cu 
ochii pe el până când se întâlnea cu Ermanno, însă Luigi 
începuse să se sature de regulamente. Pe de altă parte, îl 
aştepta Simona. 

Aceasta avea doar douăzeci de ani, era studentă la 
Napoli şi era o dulceaţă de fată pe care o cunoscuse în 
urmă cu o săptămână într-un club pe care îl descoperise de 
curând. Noaptea trecută fusese prima pe care şi-o 
petrecuseră împreună şi nu avea să fie ultima. Când se 
întoarse şi se strecură sub pătură, ea adormise din nou. 

Era frig afară şi o avea pe Simona. Whitaker era la 
Milano. Probabil dormea încă şi probabil era în pat cu o 
italiancă. Absolut nimeni nu îl va monitoriza pe Luigi 
întreaga zi. Marco nu făcea altceva decât să bea cafea. 

O trase pe Simona lângă el şi adormi. 


Era o zi senină, însorită, de început de martie. Marco 
încheiase o sesiune de studiu de două ore cu Ermanno. Ca 
de obicei, când vremea era cooperantă se plimbau prin 
centru Bolognei şi vorbeau doar în italiană. Verbul pe care îl 
învățase în acea zi fusese fare, care se traducea „a face” şi, 
din câte îşi dădea seama Marco, era unul din cele mai 
utilizate verbe din limbă. A merge la cumpărături se spunea 
fare la spesa, care s-ar traduce prin „a face cheltuielile” 
sau „a face achiziţiile”. A pune o întrebare se spunea fare 
la domanda, „a face o întrebare”. A lua micul dejun se 
zicea fare la colezione, „a face micul dejun”. 

Ermanno puse puţin cam devreme punct întrevederii, 
motivând din nou că avea şi el de învăţat. Adesea, când o 
lecţie „plimbată” se încheia, îşi făcea apariţia Luigi, 
preluând ştafeta de la Ermanno, care dispărea cu o viteză 
impresionantă. Marco bănuia că o asemenea coordonare 
era menită să-i dea impresia că era mereu urmărit. 

212 


- JOHN GRISHAM - 


Îşi strânseră mâna şi-şi luară rămas-bun în faţă la 
Feltrinelli, una din numeroasele librării din zona 
universităţii. Luigi apăru de după un colţ şi îi spuse ca de 
obicei cu însufleţire: 

— Buon giorno. Pranziamo? Luăm masa de prânz? 

— Certamente. 

Luau cina împreună din ce în ce mai rar, Marco având 
astfel mai multe ocazii să cineze singur şi să se descurce cu 
meniul şi cu chelnerii. 

— Ho trovato un nuovo ristorante. Am descoperit un nou 
restaurant. 

— Andiamo! Să mergem! 

Nu era prea clar ce făcea Luigi toată ziua, dar nu încăpea 
îndoială că-şi petrecea o parte din timp căutând prin tot 
oraşul diverse cafenele, trattoria şi restaurante. Nu luaseră 
masa niciodată de două ori în acelaşi loc. 

Merseră pe nişte străduţe înguste şi ajunseră în Via 
dell'Indi-pendenza. Mai mult Luigi vorbea, pronunţând ca 
întotdeauna cuvintele în italiană rar, cu claritate. Pentru 
întâlnirile cu Marco uitase de engleză. 

— Francesca nu poate să-ţi dea ore în după-amiaza asta, 
îi zise. 

— De ce? 

— Are de lucru. A sunat-o ieri un grup de australieni. 
Afacerile nu-i prea merg în perioada asta a anului. ţi place 
de ea? 

— Ar trebui să-mi placă? 

— Păi, n-ar fi rău. 

— Nu e tocmai o persoană caldă şi plăcută. 

— E o profesoară bună? 

— Excelentă. Faptul că vorbeşte perfect englezeşte mă 
ambiţionează să învăţ mai mult. 

— Spune că tragi foarte tare cu învățatul şi că eşti 
cumsecade. 

— Mă place? 

— Da, ca elev. Ţi se pare drăguță? 


213 


- MEDIATORUL - 


— Majoritatea  italiencelor sunt  drăguţe, inclusiv 
Francesca. 

O cotiră pe o străduţă, Via Goito, şi Luigi îi făcu semn în 
faţă. 

— Aici, îi zise Luigi, şi se opriră în faţa localului La Franco 
Rossi. N-am mai fost aici, dar am auzit că e foarte bun. 

Chiar Franco îi întâmpină cu un zâmbet pe faţă şi cu 
braţele deschise. Purta un costum elegant de culoare 
închisă, care contrasta plăcut cu părul său des grizonat. Le 
luă paltoanele şi sporovăi cu Luigi de parcă erau vechi 
prieteni. Luigi menţiona diverse nume, iar Franco 
încuviinţa. Fură conduşi la o masă aflată lângă geamul din 
faţă. 

— E cea mai bună masă, spuse mândru Franco. 

Marco se uită de jur împrejur şi nu văzu nicio masă prost 
amplasată. 

— Antipasti sunt superbe, spuse cu modestie Franco, ca 
şi cum nu suporta să se laude cu mâncarea din 
restaurantul său. Favorita mea, din specialitatea zilei, ar fi 
însă salata de ciuperci tăiate feliuţe. Lino adaugă nişte 
trufe, nişte parmezan, câteva feliuţe de mere... 

În acel moment nu se mai auzi nimic, fiindcă-şi pupa 
vârful degetelor. 

— E bună de tot, reuşi să spună, cu ochii închişi, visând. 

Se hotărâră să comande salată şi Franco merse să-i 
primească pe următorii clienţi. 

— Cine e Lino? întrebă Marco. 

— Fratele lui, bucătarul. 

Luigi înmuie nişte pâine toscană într-un bol cu ulei de 
măsline. Un chelner veni la masa lor şi îi întrebă dacă vor 
vin. 

— Certamente, spuse Luigi. Aş dori nişte vin roşu, din 
regiune. 

Nici nu se punea problema. Chelnerul puse creionul pe 
lista de vinuri şi zise: 

— Acesta, un Liano de la Imola. E fantastic. 


214 


- JOHN GRISHAM - 


Luă o gură de aer, ca să sublinieze ce spunea. Luigi nu 
avu de ales. 

— O să-l încercăm. 

— Vorbeam despre Francesca, zise Marco. Pare foarte 
distrată. Are vreo problemă? 

Luigi mai înmuie nişte pâine în ulei de măsline şi 
mestecă o bucată mare, gândindu-se cât de multe să-i 
dezvăluie lui Marco. 

— Soţul ei nu se simte bine, zise. 

— Are copii? 

— Nu cred. 

— Ce are soţul ei? 

— E foarte bolnav şi cred că e mai în vârstă. Nu-l cunosc. 

Il Signore Rossi se întorsese să-i ajute să consulte 
meniul, ceea ce nu prea era necesar. Îi informă că aveau 
cei mai buni tortellini din Bologna şi că în acea zi erau pur 
şi simplu superbi. Lino ar veni cu plăcere de la bucătărie să 
le confirme că e aşa. După tortellini, o alegere excelentă ar 
fi fileul de vițel cu trufe. 

Îi urmară sfatul lui Franco mai bine de două ore şi, când 
plecară, se urniră cu greu de la atâta mâncare pe Via 
del'Indipendenza, discutând despre siesta pe care aveau s- 
o facă. 


O întâlni din întâmplare în Piazza Maggiore. Bea un 
espresso pe o terasă, înfruntând frigul, la lumina unui soare 
strălucitor, după o plimbare de treizeci de minute, când 
văzu un grup mic de vârstnici cu părul deschis la culoare 
ieşind din Palazzo Comunale, primăria oraşului. 
Conducătorul de grup era o figură familiară, o femeie 
subţire, cu forme uşor rotunjite, care îşi ținea spatele drept, 
şi al cărei păr negru ieşea de sub o şapcă vişinie. Lăsă un 
euro pe masă şi se îndreptă spre ei. Când ajunse la fântâna 
lui Neptun, se strecură în spatele grupului de zece 
persoane şi o ascultă pe Francesca, care îşi făcea meseria. 
Le explica faptul că uriaşa statuie a zeului roman al mării 
fusese sculptată timp de trei ani, din 1563 până în 1566, de 

215 


- MEDIATORUL - 


un francez. Fusese comandată de un episcop, în cadrul unui 
program de înfrumusețare a oraşului menit să-i facă o 
bucurie papei. Legenda spune că, înainte de a începe 
lucrarea, francezul îşi făcea probleme din cauza nudităţii pe 
care o presupunea proiectul - Neptun este gol-goluţ - astfel 
că i-a trimis papei o schiţă, spre aprobare. Papa i-a trimis 
următorul mesaj: „Pentru Bologna merge”. 

Francesca părea puţin mai însufleţită în prezenţa unor 
turişti adevăraţi decât cu Marco. Vocea îi era mai puternică 
şi zâmbea mai des. Purta o pereche de ochelari foarte 
eleganţi, care o făceau să pară cu zece ani mai tânără. 
Ascuns în spatele australienilor, Marco privi şi ascultă o 
lungă perioadă de timp fără a fi observat. 

Ea le explică faptul că Fontana del Nettuno este unul 
dintre cele mai celebre simboluri ale oraşului şi poate locul 
cel mai potrivit în care să te fotografiezi. Toţi turiştii îşi 
scoaseră din buzunare aparatele de fotografiat şi se pozară 
în faţa lui Neptun. La un moment dat, Marco reuşi să se 
apropie suficient ca să fie văzut de Francesca. Când îl 
remarcă, zâmbi instinctiv şi îi spuse încetişor: 

— Buon giorno. 

— Buon giorno. Te superi dacă mă alătur grupului? o 
întrebă în engleză. 

— Nu. Îmi pare rău că a trebuit să contramandez 
întâlnirea. 

— Nu-i nicio problemă. Ce zici, luăm cina împreună? 

Femeia se uită în jur de parcă ar fi făcut ceva rău. 

— Ca să studiem, bineînţeles. Nimic altceva, adăugă el. 

— Nu, îmi pare rău. Francesca se uită în spatele lui, de-a 
lungul pieţei, la Basilica di San Petronio. Aşteaptă-mă la 
cafeneaua aceea micuță de lângă biserică, pe colţ. Ne 
întâlnim acolo la cinci şi o să studiem o oră. 

— Va bene. 

Grupul înaintă câţiva paşi, spre zidul de vest al Palatului 
Comunal, unde se opri în faţa a trei colecţii mari, înrămate, 
de fotografii alb-negru. Lecţia de istorie continuă cu 
relatarea faptului că în timpul celui de-al Doilea Război 

216 


- JOHN GRISHAM - 


Mondial centrul Rezistenței italiene fusese în Bologna şi în 
împrejurimile acesteia. Localnicii îl urau pe Mussolini, pe 
fasciştii lui şi ocupaţia germană şi puseseră la cale 
nenumărate mişcări subversive. Naziştii s-au răzbunat, 
trâmbiţându-şi regula conform căreia pentru fiecare soldat 
german ucis de Rezistență vor omori zece italieni. Au avut 
loc o serie de cincizeci şi cinci de masacre în Bologna şi în 
împrejurimi, fiind ucişi mii de tineri luptători italieni. 
Numele şi chipul le fuseseră afişate pe perete, ca să nu fie 
uitate vreodată. 

Era o atmosferă sumbră şi bătrânii australieni se 
apropiară să-i privească pe eroi. Se apropie şi Marco. Fu 
şocat de tinereţea, de speranţele, pierdute pentru 
totdeauna, de către aceşti bărbaţi ucişi pentru curajul lor. 

Francesca merse mai departe cu grupul, însă el rămase 
în urmă, cu privirea aţintită asupra chipurilor care 
acopereau o mare parte din lungul zid. Erau sute, poate 
chiar mii. Din loc în loc apărea figura unei femei drăguţe. 
Fraţi. Taţi şi fii. O întreagă familie. 

Erau ţărani care fuseseră gata să moară pentru ţara şi 
convingerile lor. Patrioţi devotați care nu aveau altceva de 
dat în afara vieţii. Marco nu fusese aşa. Nici vorbă. Când 
avusese de ales între loialitate şi bani, făcuse ca 
întotdeauna. Alesese banii, întorsese spatele ţării sale. 

Totul doar de dragul gloriei şi al banilor. 


Francesca stătea în cafenea şi aştepta, fără să bea nimic, 
însă fuma, desigur. Marco ajunsese la concluzia că ea 
acceptase să se întâlnească atât de târziu ca să studieze cu 
el pentru că, într-adevăr, avea nevoie de slujba aceea. 

— Ai chef de o plimbare? îl întrebă înainte să-l salute. 

— Bineînţeles. 

Se plimbase câţiva kilometri cu Ermanno înainte de 
prânz, apoi încă patru ore, în aşteptarea ei. Mersese destul 
pe jos într-o singură zi, însă nu avea altceva de făcut. După 
ce timp de o lună parcursese pe jos câţiva kilometri pe zi, 
era în formă. 

217 


- MEDIATORUL - 


— Încotro? 

— Va fi o plimbare lungă, îi spuse. 

O luară spre sud-vest, pe nişte străduţe înguste, vorbind 
în italiană, rar, despre lecţia de dimineaţă cu Ermanno. Ea îi 
povesti despre australieni, care sunt întotdeauna un grup 
plăcut şi cu care te înţelegi bine. Erau la marginea oraşului 
vechi, apropiindu-se de Porta Saragozza, şi Marco îşi dădu 
seama unde se afla şi încotro se îndreaptă. 

— Sus, spre San Luca, zise el. 

— Da. E senin şi o să fie o noapte frumoasă. Te simţi 
bine? 

Îl dureau picioarele de nu mai putea, dar n-ar fi refuzat 
pentru nimic în lume. 

— Andiamo! zise. Să mergem! 

Situat la aproape 300 de metri deasupra oraşului, pe 
Colle della Guardia, unul dintre primele dealuri de la 
poalele Apeninilor, Santuario di San Luca veghează de opt 
secole asupra Bolognei, fiindu-i protector şi paznic. Pentru a 
urca acolo, fără a fi udaţi de ploaie sau arşi de soare, 
localnicii au decis să facă ceea ce au făcut ei întotdeauna 
cel mai bine: un trotuar acoperit. Din 1674, timp de şaizeci 
şi cinci de ani, fără întrerupere, au construit bolți, şi anume 
666 de arcade care acoperă un trotuar cu o lungime de 3,6 
kilometri, fiind cel mai lung trotuar acoperit de porticuri din 
lume. 

Deşi Marco studiase istoria oraşului, detaliile acestea 
erau mult mai interesante atunci când erau spuse de 
Francesca. Era un urcuş continuu, astfel că adoptară un 
ritm adecvat. După ce trecură de o sută de bolți, pulpele lui 
începură să strige după ajutor. Ea, în schimb, parcă plutea, 
părând a fi în stare să urce şi un munte. El tot aştepta ca 
tutunul să o încetinească în cele din urmă. 

Pentru finanţarea unui proiect atât de grandios şi de 
extravagant, Bologna făcuse uz de averea considerabilă pe 
care o poseda. Într-o rară dovadă de unitate între facțiunile 
de feudali, fiecare boltă a porticului fusese finanțată de 
către un grup diferit de negustori, artizani, studenţi, biserici 

218 


- JOHN GRISHAM - 


şi familii de nobili. Pentru a-şi marca realizarea şi a-şi 
asigura nemurirea, li s-a permis să agaţe o plăcuţă în 
dreptul arcului lor. Majoritatea dispăruseră cu timpul. 

Francesca se opri să-şi tragă puţin sufletul când ajunse la 
arcul numărul 170, care mai avea încă plăcuţa aferentă, 
fiind una dintre puţinele rămase. | se spunea /a Madonna 
grassa, „Madona grasă”. De-a lungul drumului erau 
cincisprezece capele. Se opriră şi între a opta şi a noua 
capelă, unde fusese construit un pod, pentru a uni două 
străzi. În timp ce urcau partea cea mai abruptă, umbre 
lungi cădeau peste porticuri. 

— E bine luminat noaptea, îl asigură ea. Ca să nu-ti faci 
griji pentru întoarcere. _ 

Marco nu se gândea la drumul de întoarcere. Incă se mai 
uita în sus, încă privea ţintă biserica, care uneori părea mai 
aproape, iar alteori dădea impresia că se îndepărtează de 
ei. ÎI dureau coapsele şi păşea din ce în ce mai greu. 

Când ajunseră în vârf şi ieşiră de sub porticului numărul 
666, magnifica biserică li se înfăţişă în faţa ochilor. 
Începuseră să i se aprindă luminile, întrucât dealurile 
Bolognei erau cufundate în întuneric şi domul strălucea 
într-o lumină aurie. 

— E închis acum, îi zise. O să trebuiască să venim altă 
dată să-l vedem. 

În timpul urcuşului zărise un autobuz care cobora dealul. 
Dacă într-o zi va decide să viziteze din nou San Luca doar 
de dragul de a se mai plimba printr-o catedrală, va lua cu 
siguranţă autobuzul. 

— Pe aici, îi zise încetişor, făcându-i semn. Ştiu o potecă 
secretă. 

O urmă de-a lungul unei poteci pietruite, aflate în spatele 
bisericii, spre o moviliţă, unde se opriră şi cuprinseră cu 
privirea oraşul aflat la picioarele lor. 

— Asta e locul meu preferat, îi zise ea, respirând adânc, 
de parcă încerca să inhaleze frumuseţea Bolognei. 

— Cât de des vii aici? 


219 


- MEDIATORUL - 


— De câteva ori pe an, de obicei cu grupurile de turişti. 
Ei întotdeauna iau autobuzul. Uneori, urc cu plăcere până 
sus, sâmbăta după-amiaza. 

— Singura? 

— Da, singură. 

— Am putea să ne aşezam undeva? 

— Da, acolo e ascunsă o băncuţă. Nu ştie nimeni de ea. 

Cobori în urma ei câţiva paşi, apoi o luară pe o pantă 
pietruită spre alt deluşor, de unde priveliştea era la fel de 
spectaculoasă. 

— Te dor picioarele? îl întrebă. 

— Bineînţeles că nu, minţi el. 

Işi aprinse o ţigară şi se bucură de ea aşa cum puţini 
oameni puteau să se bucure de o ţigară. Mult timp 
rămaseră tăcuţi, odihnindu-se, stând pe gânduri şi privind 
luminile strălucitoare ale Bolognei. 

Într-un final, Marco spuse: 

— Luigi mi-a dezvăluit că soţul tău este foarte bolnav. Îmi 
pare rău. 

Se uită la el surprinsă, apoi îşi întoarse privirea. 

— Mie mi-a spus că viaţa personală e un subiect tabu. 

— Văd că Luigi schimbă regulile. Ce ţi-a spus despre 
mine? 

— Nu l-am întrebat nimic. Eşti din Canada, călătoreşti şi 
încerci să înveţi italiana. 

— Şi crezi toate astea? 

— Nu prea. 

— De ce? 

— Fiindcă pretinzi că ai nevastă şi familie, dar îi părăseşti 
ca să faci o călătorie lungă prin Italia. Şi dacă eşti doar un 
om de afaceri aflat într-o călătorie de plăcere, ce rol are 
Luigi? Dar Ermanno? De ce ai nevoie de oamenii ăştia? 

— Bune întrebări. N-am nevastă. 

— Deci totul e o minciună. 

— Da. 

— Care e adevărul? 

— Nu pot să ţi-l spun. 

220 


- JOHN GRISHAM - 


— Bine. Nici nu vreau să-l ştiu. 

— Ai destule probleme, nu-i aşa, Francesca? 

— Problemele mele mă privesc. 

Îşi mai aprinse o ţigară. 

— Îmi dai şi mie una? o întrebă. 

— Fumezi? 

— Fumam acum mulţi ani. 

Luă o ţigară din pachet şi o aprinse. Luminile oraşului 
deveneau tot mai strălucitoare pe măsură ce îi învăluia 
noaptea. 

— Îi spui lui Luigi tot ce facem? 

— Îi spun foarte puţine lucruri. 

— Bine. 


221 


- MEDIATORUL - 


20 


Ultima vizită a lui Teddy la Casa Albă era programată 
pentru ora 10:00. lşi propusese să întârzie. In acea 
dimineaţă, începând cu ora 7:00, se întâlni cu echipa sa 
neoficială de tranziţie: cu toţi cei patru directori adjuncţi şi 
cu agenţii mai vechi. li informă pe cei în care avea 
încredere de mulţi ani, în cadrul unor mici conferinţe 
desfăşurate discret, că se pregătea de plecare, că lucrul 
ăsta era inevitabil de mult, că agenţiei îi mergea bine şi că 
viaţa va merge mai departe. 

Cei care îl cunoşteau bine simţiră o uşurare în glasul său. 
La urma urmei, mergea pe optzeci de ani şi legendara sa 
stare proastă de sănătate se înrăutăţea vizibil. 

La ora 8:45 fix, când era în şedinţă cu William Lucat, 
directorul adjunct care se ocupa de operaţiuni, o convocă 
pe Julia Javier pentru şedinţa cu tema Backman. Cazul 
Backman era important, însă în planul global al culegerii de 
informaţii era pe la jumătatea listei. 

Ce ciudat era că o operaţiune care avea drept obiect un 
fost lobbyist căzut în dizgrație era cea care îi încheia 
cariera lui Teddy. 

Julia Javier stătea lângă mereu vigilentul Hoby, care tot 
mai lua notițe pe care nu le va vedea nimeni niciodată, şi 
trecu la subiect: 

— Se află acolo unde a fost dus, tot în Bologna, aşadar, 
dacă ar trebui să dăm semnalul de începere, am putea s-o 
facem. 

— Parcă planul era să-l mutăm într-un sat, la ţară, într-un 
loc unde să-l putem supraveghea mai îndeaproape, zise 
Teddy. 

— Asta se va întâmpla peste câteva luni. 

— Nu avem câteva luni la dispoziţie. 

Teddy se întoarse spre Lucat şi spuse: 

— Ce se întâmplă dacă apăsam acum pe buton? 


222 


- JOHN GRISHAM - 


— O să funcţioneze. O să-l omoare pe undeva prin 
Bologna. E un oraş liniştit, unde nu prea se comit 
infracţiuni. De crime, nici vorbă, aşa că, dacă i se va găsi 
cadavrul acolo, o să se stârnească ceva vâlvă. Italienii o să- 
şi dea repede seama că nu e - cum îl cheamă, Julia? 

— Marco, răspunse Teddy, fără să-şi consulte notițele. 
Marco Lazzeri. 

— Corect. O să se scarpine cu toţii în cap şi o să se 
întrebe cine naiba e. 

Julia zise: 

— Nu există niciun indiciu cu privire la adevărata lui 
identitate. O să aibă un cadavru, o carte de identitate falsă, 
dar nu-i vor afla familia, prietenii, adresa, slujba, nimic. O 
să-l îngroape ca pe un sărac şi o să ţină dosarul deschis un 
an. Apoi o să-l închidă. 

— Asta nu e problema noastră, spuse Teddy, fiindcă nu o 
să ne ocupăm noi de crimă. 

— Aşa e, întări Lucat. O să fie mai multă mizerie, având 
în vedere că va avea loc în oraş, dar băiatului îi place să se 
plimbe pe străzi. O să pună mâna pe el. Poate o să-l calce o 
maşină. Doar ştiţi că italienii conduc ca naiba. 

— N-o să fie aşa de greu, nu? 

— N-aş zice. 

— Şi ce şanse sunt să aflăm când se va întâmpla? întrebă 
Teddy. 

Lucat îşi scarpină bărbia şi se uită peste masă, la Julia, 
care îşi rodea o unghie şi îl privea pe Hoby, care amesteca 
ceai verde cu un beţişor de plastic. 

Lucat zise într-un final: 

— AŞ zice cincizeci la sută - mă refer la şansele de a 
vedea de aproape cum se întâmplă. O să fim cu ochii pe el 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, dar cei care 
o să-l lichideze vor fi cei mai buni dintre cei mai buni. Există 
deci posibilitatea să nu existe martori. 

Julia adăugă: 

— Probabilitatea cea mai mare e să aflăm mai târziu, la 
câteva săptămâni după ce îl vor îngropa pe sărac. Avem 

223 


- MEDIATORUL - 


oameni buni acolo. O să ascultăm cu atenţie. Cred că o să 
auzim mai târziu despre ce s-a întâmplat. 

Lucat spuse: 

— Ca întotdeauna, atunci când nu apăsam noi pe trăgaci, 
e posibil să nu ştim sigur. 

— N-avem voie s-o dăm în bară, aţi înţeles? N-ar fi rău 
să-l ştim pe Backman mort - Dumnezeu ştie c-o merită - 
dar scopul operaţiunii este să vedem cine îl ucide, spuse 
Teddy, ducând încetişor la buze cu mâinile sale albe şi 
ridate un pahar de hârtie plin cu ceai verde. Il sorbi 
zgomotos, cu nesimţire. 

Poate că sosise timpul ca bătrânul să dispară într-un azil. 

— Sunt destul de optimist, spuse Lucat. 

Hoby îşi notă ce spusese. 

— Dacă lăsăm acum să se scurgă informaţia, în cât timp 
va fi omorât? întrebă Teddy. 

Lucat ridică din umeri şi se uită în altă parte, gândindu-se 
la întrebare. Julia îşi rodea altă unghie. 

— Depinde, spuse ea circumspectă. Dacă intră în acţiune 
israeliţii, s-ar putea ca omorul să aibă loc într-o săptămână. 
Chinezii se mişcă de obicei mai încet. Saudiţii vor angaja 
probabil un agent care lucrează pe cont propriu; ar putea 
dura cam o lună până să-l trimită. 

— Ruşii s-ar putea ocupa de problemă într-o săptămână, 
adăugă Lucat. 

— Nu voi fi aici când se va întâmpla, spuse trist Teddy. Şi 
nimeni din partea asta a Atlanticului nu va afla vreodată. 
Promiteţi-mi că mă veţi suna. 

— Să înţeleg ca ne dai undă verde? întrebă Lucat. 

— Da. Atenţie cum lăsaţi să se scurgă informaţia! Tuturor 
vânătorilor trebuie să li se dea şanse egale să prindă prada. 

Îşi luară pentru ultima oară rămas-bun de la Teddy şi 
plecară. La nouă şi jumătate Hoby îi împinse scaunul pe 
hol, apoi spre lift. Coborâră opt etaje până la subsol, unde îi 
aşteptau dubele albe, cu geamuri antiglont, pentru ultimul 
drum la Casa Albă. 


224 


- JOHN GRISHAM - 


Întâlnirea fu scurtă. La zece şi câteva minute, când 
începu şedinţa din Biroul Oval, Dan Sandberg se afla la 
biroul său, de la redacţia ziarului Post. Se afla tot acolo şi 
douăzeci de minute mai târziu, când îl sună Rusty Lowell şi 
îi zise: 

— S-a terminat. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Sandberg, care începuse 
deja să scrie pe calculator. 

— Totul s-a desfăşurat conform scenariului. Preşedintele 
a vrut informaţii despre Backman. Teddy a fost de neclintit. 
Preşedintele i-a zis că are dreptul să ştie tot. Teddy a fost 
de acord cu el, dar i-a spus că informaţia ar urma să fie 
folosită în scopuri politice şi că va compromite o operaţiune 
delicată. S-au certat puţin. Teddy şi-a semnat cu mâna lui 
concedierea, exact aşa cum îţi spuneam. 

— Uau! 

— Casa Albă va da un comunicat în cinci minute. Ar 
trebui să te uiţi. 

Ca de obicei, începu imediat agitația. Secretarul de presă 
anunţă cu o figură gravă că preşedintele hotărâse să 
„aducă un suflu nou operaţiunilor serviciilor de informaţii”. 
Il lăudă pe directorul Maynard pentru legendara sa 
activitate de conducere şi păru realmente întristat de ideea 
de a i se găsi un înlocuitor. Prima întrebare, venită din 
partea unui ziarist aflat în primul rând, fu dacă Maynard 
demisionase sau fusese dat afară. 

— Preşedintele şi directorul Maynard au luat de comun 
acord o decizie. 

— Asta ce înseamnă? 

— Exact ceea ce am spus. 

Şi tot aşa, timp de douăzeci de minute. 

A doua zi, în articolul de pe prima pagină, Sandberg 
lansă două bombe: începu prin confirmarea faptului că 
Maynard fusese demis după ce refuzase să divulge 
informaţii importante, considerând ca-i fuseseră cerute 
pentru a putea fi utilizate în scopuri politice. Nu fusese 
vorba de nicio demisie şi nici nu „au luat o decizie de 

225 


- MEDIATORUL - 


comun acord”. Fusese vorba de o concediere clasică. A 
doua bombă o reprezenta faptul că se dezvăluia lumii 
întregi că exista o legătură directă între insistenţele 
preşedintelui de a afla informaţii secrete şi o nouă 
investigaţie a FBl-ului privind vânzarea de graţieri. Până 
când Sandberg făcuse public scandalul banilor pentru 
grațiere, acesta fusese un simplu zvon. Articolul său pur şi 
simplu oprise traficul pe Arligton Memorial Bridge. 

Sandberg se învârtea de colo-colo prin camera de presă, 
exaltând în urma loviturii pe care o dăduse, când îi sună 
mobilul. Era Rusty Lowell, care îi ordonă sec: 

— Sună-mă de pe un telefon fix, repede! 

Sandberg merse într-un birou mic, pentru a putea vorbi 
în linişte, şi formă numărul lui Lowell de la Langley. 

— Lucat tocmai a fost dat afară, zise Lowell. Azi- 
dimineaţă, la ora opt, a avut o întâlnire cu preşedintele în 
Biroul Oval. | s-a cerut să preia funcţia de director 
interimar. A acceptat, întâlnirea a durat o oră. Preşedintele 
a făcut presiuni să obţină informaţii despre Backman. Lucat 
a fost de neclintit şi şi-a semnat şi el concedierea, la fel ca 
Teddy. 

— La naiba, doar lucra acolo de vreo sută de ani. 

— De treizeci şi opt, mai precis. Era unul dintre cei mai 
buni. Un excelent manager. 

— Cine urmează? 

— Foarte bună întrebare! Cu toţii ne temem că vom auzi 
bătaia în uşă. 

— Cineva trebuie să conducă agenţia. 

— O cunoşti pe Susan Penn? 

— Nu. Ştiu cine este, dar n-am cunoscut-o. E 

— E director adjunct pentru ştiinţă şi tehnologie. li e 
foarte loială lui Teddy, la naiba, doar toţi îi suntem, dar, pe 
de altă parte, e o supraviețuitoare. Chiar acum e în Biroul 
Oval. Dacă i se va oferi postul de director interimar, va 
accepta. ŞI-I va vinde pe Backman, ca să-l obţină. 

— E vorba de preşedinte, Rusty. Are dreptul să ştie tot ce 
se întâmplă. 

226 


- JOHN GRISHAM - 


— Bineînţeles. Şi e o chestie de principiu. Nu poţi să-l 
învinuieşti pe tip. E nou în slujbă şi vrea să-şi încordeze 
muşchii. Se pare că o să ne concedieze pe toţi până o să 
afle ceea ce doreşte. l-am spus lui Susan Penn să accepte 
postul, ca să oprească vărsarea de sânge. 

— Deci FBl-ul o să aibă în curând informaţiile despre 
Backman? 

— Aş zice că azi. Nu sunt sigur ce vor face când vor afla 
unde este Backman. O să le trebuiască vreo câteva 
săptămâni ca să formuleze o acuzare. Probabil că n-o să 
facă altceva decât să ne strice operaţiunea. 

— Unde e? 

— Nu ştiu. 

— Hai, Rusty, lucrurile stau altfel acum. 

— Răspunsul e „nu”. Şi cu asta am încheiat discuţia. O să 
te ţin la curent cu vărsarea de sânge. 

O oră mai târziu, secretarul de presă avu o întâlnire cu 
mass-media şi anunţă numirea lui Susan Penn ca director 
interimar la CIA. Făcu mult tam-tam pe seama faptului că 
era prima femeie care ocupa această funcţie, preşedintele 
dovedind încă o dată cât de hotărât era să militeze pentru 
egalitatea în drepturi. 


Luigi era îmbrăcat şi stătea pe marginea patului, singur, 
aşteptând semnalul sonor din camera de vizavi. Acesta fu 
declanşat la ora 6:14. Marco începuse să devină sclavul 
obişnuinţei. Luigi merse în camera de monitorizare şi apăsă 
un buton pentru a opri alarma care îi dădea de ştire că 
prietenul său ieşise din casă. Un calculator înregistra ora 
exactă şi în câteva secunde cineva de la Langley avea să 
afle că Marco Lazzeri tocmai ieşise din locuinţa de pe Via 
Fondazza, exact la 6:14. 

În ultimele zile nu-l mai urmărise, întrucât Simona 
dormise la el. Aşteptă câteva secunde, se furişă pe uşa din 
spate, o luă pe o alee îngustă, apoi aruncă o privire printre 
umbrele porticurilor de pe Via Fondazza. Marco era în 
stânga lui şi se îndrepta spre sud, mergând cu pas grăbit, 

227 


- MEDIATORUL - 


ca de obicei. Cu cât stătea mai mult în Bologna, cu atât 
mergea mai repede. Era cu cel puţin douăzeci de ani mai în 
vârstă decât Luigi, dar, cum îi plăcea să meargă zilnic pe 
jos câţiva kilometri, era într-o formă fizică mai bună. În 
plus, nu fuma, nu bea mult, nu părea interesat de sexul 
frumos şi de viaţa de noapte şi-şi petrecuse ultimii şase ani 
într-o cuşcă. Nu era de mirare că se plimba ore în şir, fără 
să facă nimic. 

Purta zilnic noii săi bocanci. Luigi nu reuşise să pună 
mâna pe ei, aşa că nu le fusese instalat microfon şi, prin 
urmare, nu emiteau niciun semnal. Whitaker, aflat la 
Milano, îşi făcea griji din cauza asta, dar la urma urmei el îşi 
făcea griji din orice. Luigi era convins că Marco putea să 
facă sute de kilometrii fâţâindu-se pe acolo, dar n-ar fi 
părăsit oraşul. | se pierdea urma o bucată de timp, întrucât 
studia locurile sau vizita obiectivele turistice, dar 
întotdeauna îl puteau găsi. 

O coti pe Via Santo Stefano, un bulevard mare care 
începea din colţul sud-estic al oraşului vechi şi se termina 
în centru, lângă Piazza Maggiore. Luigi traversă strada şi îl 
urmări de pe partea opusă. Aproape că trebuia să alerge ca 
să ţină pasul cu el şi îl atenţiona rapid pe Zellman, un tip 
proaspăt sosit, trimis de Whitaker să strângă laţul. Zellman 
aştepta pe strada Maggiore, alt bulevard aglomerat situat 
între locuinţa lui Marco şi universitate. 

Sosirea lui Zellman dovedea că planul avansa. Luigi ştia 
acum majoritatea detaliilor şi într-un fel îl întrista faptul că 
zilele lui Marco erau numărate. Nu era sigur cine îl va 
lichida şi avea impresia că nici Whitaker nu ştia. 

Luigi se ruga să nu i se ceară lui să se ocupe de el. 
Omorâse doi oameni la viaţa lui şi prefera să evite 
asemenea mizerii. In plus, îl plăcea pe Marco. 

Marco dispăru înainte ca Zellman să preia ştafeta. Luigi 
se opri şi ascultă. Se ascunse în dreptul unei intrări 
întunecoase, gândindu-se că poate se oprise şi Marco. 


228 


- JOHN GRISHAM - 


ÎI auzi în urma sa, mergând un pic cam prea greoi şi 
gâfâind un pic cam prea tare. Coti rapid la stânga, pe Via 
Castellata, făcu un sprint pe o porţiune de patruzeci şi cinci 
de metri, coti din nou la stânga, pe Via de' Chiari şi 
schimbă total direcţia, îndreptându-se acum spre nord, nu 
spre vest, mergând într-un ritm alert o bună bucată de 
vreme, până ajunse la o piaţă mică, Piazza Cavour. Deja 
cunoştea foarte bine oraşul vechi, bulevardele, aleile, 
fundăturile, intersecțiile, labirintul infinit de  străduţe 
întortocheate, numele fiecărei pieţe şi multe dintre 
magazine şi localuri. Ştia ce tutungerii deschideau la şase 
şi câte la ora şapte. Putea să găsească cinci cafenele care 
în zori erau pline ochi, deşi majoritatea deschideau când 
soarele era deja pe cer. Ştia unde să stea, lângă geamul 
din faţă, ascuns în spatele unui ziar, având trotuarul în faţa 
ochilor şi aşteptând ca Luigi să treacă pe acolo. 

Putea să scape de Luigi ori când avea chef, deşi în 
general îi făcea jocul, procedând în aşa fel încât să fie uşor 
de urmărit. Faptul că era supravegheat atât de 
îndeaproape spunea foarte multe. 

„Nu vor să dispar, îşi tot zicea. De ce? Pentru că sunt aici 
dintr-un motiv anume.” 

O coti mult spre vest, fiind departe de locul în care te-ai 
fi aşteptat să se afle. După aproape o oră de mers în zigzag 
şi de făcut slalom în jurul a zeci de străduţe şi alei, ajunse 
în Via Imerio şi-i studie pe trecători. Exact vizavi era Bar 
Fontana. Nu supraveghea nimeni barul. 

Rudolph stătea în partea din spate a localului, complet 
cufundat în citirea ziarului de dimineaţă, în timp ce fumul 
pipei sale se ridica leneş formând o spirală albastră. Nu se 
văzuseră de zece zile şi, după obişnuitul salut, prima lui 
întrebare fu: 

— Aţi fost la Veneţia? 

Da, fusese o vizita nemaipomenită. Marco pomeni de 
toate numele pe care le învățase din ghid. Vorbi 
entuziasmat de frumuseţea canalelor, de uimitoarea 
diversitate a podurilor, de mulţimea sufocantă de turişti. 

229 


- MEDIATORUL - 


Era un oraş spectaculos. De-abia aştepta să meargă din 
nou acolo. Rudolph îi împărtăşi câteva impresii şi el. Marco 
îi descrise biserica San Marco de parcă ar fi stat o 
săptămână acolo. 

Rudolph îl întrebă unde va merge data viitoare. 

Probabil spre sud, unde vremea este mai caldă. Poate în 
Sicilia, pe coasta Amalfi. Desigur, Rudolph adora Sicilia şi îi 
descrise vizitele sale acolo. După o jumătate de oră de 
vorbit despre călătorii, Marco trecu în sfârşit la subiect. 

— Călătoresc atât de mult, încât practic nu am o adresă 
stabilă. Un prieten din State o să îmi trimită un pachet. l- 
am dat adresa dumitale de la Facultatea de Drept. Sper că 
nu te superi. 

Rudolph îşi aprinse din nou pipa. 

— A sosit deja, ieri, spuse, scoțând un nor gros de fum în 
timp ce vorbea. 

Lui Marco îi stătu inima în loc. 

— Era trecută adresa expeditorului? 

— Da, era o adresă de undeva din Virginia. 

— Bine. 

| se uscă gura. Luă o înghiţitură de apă şi încercă să-şi 
mascheze bucuria. 

— Sper că n-a fost nicio problemă. 

— Absolut niciuna. 

— O să trec mai târziu să-l iau. 

— Mă găsiţi la birou între unsprezece şi douăsprezece 
jumătate. 

— Bine, mulţumesc. 

Mai luă o înghiţitură de apă. 

— Aş vrea să ştiu, din curiozitate, cât de mare e 
pachetul? 

Rudolph stătu pe gânduri, rozând muştiucul pipei, şi 
spuse: 

— Cam de mărimea unei cutii de trabucuri. 


Dimineaţa începu să cadă o ploaie rece. Marco şi 
Ermanno se plimbau în zona universităţii şi se adăpostiră 
230 


- JOHN GRISHAM - 


într-un bar mic, plăcut. Terminaseră devreme lecţia, în 
primul rând pentru că elevul studiase foarte mult. Ermanno 
era întotdeauna dispus să încheie lecţiile mai devreme. 

Cum Luigi nu făcuse rezervare pentru prânz, era liber să 
rătăcească pe străzi, fără a fi urmărit. Dar, oricum, fu 
prevăzător. Ca de obicei, făcu slalom pe străzi, o luă într-o 
direcţie, după care făcu stânga împrejur, ca întotdeauna, 
toate aceste manevre făcându-l să se simtă caraghios. 
Caraghioase sau nu, deveniseră proceduri standard. Ajuns 
din nou pe Via Zamboni, ramase în urma unui grup de 
studenţi, care se plimbau. Când ajunse în dreptul porţii 
Facultăţii de Drept, intră în incintă, urcă în fugă scările şi în 
câteva secunde bătea la uşa lui Rudolph, care era 
întredeschisă. 

Rudolph stătea în faţa anticei sale maşini de scris, 
bătând, după câte se părea, o scrisoare personală. 

— Acolo, îi zise, făcându-i semn spre mormanul de 
maculatură ce acoperea o masă pe care nu se mai făcuse 
curăţenie de zeci de ani. Chestia aia maro de deasupra. 

Marco luă pachetul, încercând să pară cât mai 
neinteresat de el. 

— Îţi mulţumesc încă o dată, Rudolph, zise, însă acesta 
se apucase din nou de scris la maşină, neavând niciun chef 
de vizite. 

Era clar că fusese întrerupt. 

— N-aveţi de ce, îi spuse peste umăr, suflând din nou un 
nor de fum de pipă. 

— E vreo toaletă pe aici? întrebă Marco. 

— Pe hol, pe stânga. 

— Mersi. Mai vorbim. 

În toaletă era un pisoar preistoric şi trei toalete de lemn. 
Marco intră în cea aflata în capăt, încuie uşa, lăsă capacul 
şi se aşeză. Deschise cu grijă pachetul şi despături foile. 
Prima era simplă, albă, şi nu avea niciun fel de antet. Când 
văzu cuvintele „Dragă Marco” îi veni să plângă. 


Dragă Marco, 
231 


- MEDIATORUL - 


Evident, am fost extraordinar de încântat să primesc 
veşti de la tine. l-am mulţumit lui Dumnezeu când ai fost 
eliberat, iar acum mă rog să fii în siguranţă. După cum 
ştii, aş face orice să te ajut. 

Îţi trimit un smartphone, de ultimă generaţie şi aşa 
mai departe. Europenii ne-au luat-o înainte în ceea ce 
priveşte tehnologia utilizată la telefoanele celulare şi la 
Internetul fără cablu, aşa că acest telefon ar trebui să 
facă o treabă foarte bună acolo. [i-am scris nişte 
instrucţiuni pe altă foaie. Ştiu că o să ţi se pară că 
vorbesc în limbi străine, dar, de fapt, nu e chiar aşa de 
complicat. 

Nu încerca să mă suni, fiindcă apelurile sunt foarte 
uşor de interceptat. În plus, ar trebui să foloseşti un 
nume şi să-ţi deschizi un cont. E-mailul este deci baza. 
Folosind KwyteMail codificat, e imposibil să ni se 
intercepteze mesajele. Îţi sugerez să-mi trimiţi doar mie 
mesaje, iar eu mă voi ocupa apoi de contactarea altora. 

Eu mi-am luat alt laptop, pe care îl ţin mereu lângă 
mine. 

O să funcţioneze chestia asta, Marco, ai încredere în 
mine. Când o să intri pe Internet, trimite-mi un e-mail şi 
o să stăm de vorbă. 

Baftă! 

Grinch 

(5 martie) 


Grinch? Era un cod sau ceva de genul ăsta. Nu folosise 


numele lor. 


Marco examină aparatul elegant, foarte nedumerit de 


modul în care se folosea, dar în acelaşi timp hotărât să 
pună în funcţiune blestemăţia aia. Studie telefonul, găsi 
banii şi îi numără fără să se grăbească, de parcă ar fi fost 
aur. Uşa se deschise, apoi se închise; cineva folosea 
pisoarul. Marco abia mai respira. „Relaxează-te”, îşi tot 
spunea. 


232 


- JOHN GRISHAM - 


Uşa toaletei se deschise şi se închise din nou şi rămase 
iarăşi singur. Pagina cu instrucţiuni era scrisă de mână şi 
era evident că Neal se grăbise. 

Scria următoarele: 


Smartphone de buzunar Ankyo 850 PC - cu baterie 
complet încărcată - 6 ore de convorbiri până la o nouă 
reîncărcare, încărcător inclus. 

Pasul 1) Găseşte un Internet cafe cu acces fără fir la 
Internet - am anexat lista acestora 

Pasul 2) Fie intri în Internet cafe, fie stai undeva în 
apropiere de acesta, pe o raza de 60 de metri 

Pasul 3) Porneşte telefonul; butonul este în colţul din 
dreapta, sus 

Pasul 4) Pe ecran îţi vor apărea cuvintele: „Zonă de 
acces”, apoi întrebarea: „Accesaţi acum?” 

Pasul 5) Apasă butonul pentru tastatură, aflat jos, în 
dreapta, şi scoate tastatura 

Pasul 6) Apasă „Acces Wi-Fi” pe ecran 

Pasul 7) Apasă „Start” în dreptul „browser Internet” 

Pasul 8) Scrie în dreptul cursorului 
„Wwww.kwytemail.com” 

Pasul 9) Scrie numele de utilizator „Grinch456” 

Pasul 10) Scrie parola „post hoc ergo propter hoc” 

Pasul 11) Apasă pe „Compune” pentru a-ţi apărea 
formularul pentru mesaje noi 

Pasul 12) Selectează adresa mea de e-mail: 
123GrinchQkwytemail.com 

Pasul 13) Scrie-mi mesajul 

Pasul 14) Dă clic pe „Mesaj codificat” 

Pasul 15) Dă clic pe „Trimite” 

Pasul 16) Bingo - eu voi fi primit mesajul 


wo e a ao 


Mai erau nişte instrucţiuni pe verso, dar Marco avea 
nevoie de o pauză. Telefonul devenea din ce în ce mai 
greu, pe măsură ce îl făcea să-i încolţească în minte mai 
multe întrebări decât răspunsuri. Cum nu fusese niciodată 

233 


- MEDIATORUL - 


într-un Internet cafe, nu putea să priceapă cum putea fi 
folosit un Internet cafe de peste drum. Sau de la o distanţă 
de şaizeci de metri. 

De avalanşa de e-mailuri se ocupaseră întotdeauna 
secretarele. Avea mult prea multe pe cap ca să aibă timp 
să stea în faţa unui monitor. 

Era şi un manual cu instrucţiuni, pe care îl deschise la 
întâmplare. Citi câteva rânduri, dar nu înţelese nici măcar o 
propoziţie. 

„Ai încredere în Neal, îşi zicea. N-ai de ales, Marco, 
trebuie să înveţi să foloseşti blestemăţia asta.” 

Neal imprimase de pe un site denumit www.AxEss.com o 
listă cu locuri din Bologna în care era acces fără fir, gratuit, 
la Internet: trei cafenele, două hoteluri, o bibliotecă şi o 
librărie. 

Marco îşi împături banii, şi-i băgă în buzunar, apoi puse 
încetişor la loc conţinutul pachetului. Se ridică, trase apa, 
pentru orice eventualitate, şi ieşi din toaletă. Telefonul, 
hârtiile, cutia şi micul încărcător fură uşor de ascuns în 
buzunarele mari ale hanoracului său. 

Când ieşi din incinta Facultăţii de Drept, ploaia se 
transformase în ninsoare, dar porticurile şi mulţimea de 
studenţi care se grăbeau să ia prânzul îl protejau. Pe când 
se îndepărta de zona în care se afla universitatea, se tot 
gândea cum să ascundă minunatele micuţe bijuterii pe care 
i le trimisese Neal. Va avea mereu cu el telefonul, precum 
şi banii. Dar hârtiile - scrisoarea, instrucţiunile şi manualul - 
unde putea să le dosească? Nimic nu era în siguranţă în 
apartamentul său. Văzu în vitrina unui magazin o geantă 
frumoasă. Intră şi se interesă. Era o geantă pentru laptop 
marca Silvio, bleumarin, impermeabilă, făcută dintr-un 
material sintetic al cărui nume vânzătoarea nu reuşi să-l 
traducă. Costa şaizeci de euro, bani de care Marco se 
despărţi cu greu, punându-i pe tejghea. Luă geanta şi puse 
în ea cu grijă telefonul şi toate celelalte. Când ieşi din 
magazin, şi-o puse pe umăr şi o ţinu strâns sub braţul 
drept. 

234 


- JOHN GRISHAM - 


Pentru Marco Lazzeri geanta însemna libertate. Va avea 
grijă de ea cu preţul vieţii. 

Găsi librăria de care îi pomenise Neal pe Via Ugo Bassi. 
Revistele erau la etajul al doilea. Poposi lângă stand cinci 
minute, ţinând în mâini o revistă săptămânală despre fotbal 
şi nedezlipindu-şi ochii de la uşă, urmărind să vadă dacă 
apare vreo persoană suspectă. Ce lucru caraghios! Dar 
devenise o obişnuinţă. Conectarea la Internet se făcea la 
etajul al treilea, într-o cafenea micuță. Îşi cumpără un 
pateu şi o Cola şi găsi o cabină îngustă unde putea şi să 
stea, dar şi să-i urmărească pe toţi cei care intrau şi ieşeau. 

Acolo nu-l putea găsi nimeni. 

Scoase telefonul Ankyo 850 cu toată siguranţa de sine de 
care era în stare şi se uită peste manual. Reciti 
instrucţiunile lui Neal. Le urmă agitat, tastând cu degetul 
mare de la ambele mâini, aşa cum se arăta în manual. 
După fiecare pas, îşi ridica privirea să vadă ce se mai 
întâmplă prin cafenea. 

Faptul că respectase indicaţiile dădu rezultate. După 
puţin timp - spre surprinderea sa - intrase pe Internet şi, 
când codurile funcţionară la rândul lor, i se permise să scrie 
un mesaj. Tastă încet, cu degetul mare de la ambele mâini, 
primul său e-mail, cu acces fără fir la Internet. 


Grinch, am primit pachetul. Nu ai idee cât de mult 
înseamnă pentru mine. Îţi mulţumesc de ajutor. Eşti 
convins că mesajele noastre sunt complet securizate? 
Dacă da, îţi voi spune mai multe despre situaţia în care 
mă aflu. Mi-e teamă că nu sunt în siguranţă. La tine e 
cam 8:30. Trimit mesajul acum şi o să intru din nou pe 
Internet peste câteva ore. Cu drag, Marco 


Trimise mesajul, închise telefonul şi rămase încă o oră 
acolo, uitându-se peste manual. Inainte de a pleca să se 
întâlnească cu Francesca, deschise din nou telefonul şi 
urmă paşti necesari pentru a intra pe Internet. Intră pe 
Google Search şi dădu o căutare pentru cuvintele: 

235 


- MEDIATORUL - 


Washington Post. Îi atrase atenţia articolul lui Sandberg şi îl 
citi. 

Nu-l întâlnise niciodată pe Teddy Maynard, dar vorbiseră 
de câteva ori la telefon. Purtaseră conversații foarte 
tensionate. Omul asta era practic mort de ani de zile. În 
cealaltă viaţă a sa, Joel avusese câteva confruntări cu CIA- 
ul, de obicei din cauza şmecheriilor pe care încercau să le 
facă clienţii săi care aveau afaceri în domeniul apărării. 

După ce ieşi din librărie, se uită în stânga şi-n dreapta şi, 
nevăzând nimic suspect, porni într-o nouă plimbare lungă. 

Bani pentru graţieri? Ce subiect senzaţional, dar era prea 
de tot să crezi că un preşedinte care se pregătea să 
părăsească fotoliul prezidenţial s-ar fi lăsat astfel mânuit. În 
timpul spectaculoasei sale căderi în dizgrație, Joel citise 
multe articole despre el, cam jumătate dintre ele fiind 
adevărate. Invăţase pe propria-i piele să nu prea creadă tot 
ce scriu ziarele. 


236 


- JOHN GRISHAM - 


21 


Un agent pe nume Efraim intră într-o clădire cât se poate 
de obişnuită, situată pe Pinsker Street, în centrul Tel 
Avivului. Trecu pe lângă lift şi o luă pe un coridor înfundat, 
pe care se afla o uşă încuiată. Aceasta nu avea nici 
broască, nici clanţă. Scoase din buzunar un aparat care 
semăna cu o telecomandă de televizor mică şi îl îndreptă 
spre uşă. Se auzi cum se deschid nişte zăvoare solide şi un 
clic ascuţit, apoi uşa se descuie, fiind una din numeroasele 
locuinţe securizate ale  Mossadului, poliția secretă 
israeliană. Avea patru camere - în două erau mai multe 
paturi de cazarmă în care dormeau Efraim şi colegii săi, o 
bucătărie mică, unde găteau mâncăruri uşor de pregătit şi 
un birou mare şi aglomerat, în care petreceau mai multe 
ore pe zi punând la cale o operaţiune care timp de şase ani 
lâncezise, dar acum devenise dintr-odată una dintre 
priorităţile Mossadului. 

Cei patru erau membri ai kidon-ului, un grup mic, unit, 
format din agenţi de teren de elită, al cărui principal rol era 
comiterea de asasinate. Operau rapid, eficient şi în linişte. 
Ţintele lor erau duşmani ai Israelului care nu puteau fi 
aduşi în faţa instanţei, deoarece se găseau în afara 
jurisdicției tribunalelor israeliene. Majoritatea țintelor erau 
în ţările arabe şi islamice, dar membrii kidon-ului erau 
trimişi adesea şi în fostele ţări sovietice, în Europa, Asia, 
chiar şi în Coreea de Nord şi în Statele Unite. Nu aveau 
niciun fel de graniţe sau limite, nimic care să-i împiedice 
să-i lichideze pe cei care voiau să distrugă Israelul. Bărbaţii 
şi femeile care făceau parte din kidon aveau împuternicire 
totală să ucidă pentru patria lor. În momentul în care era 
autorizat un asasinat, în scris, de către actualul prim- 
ministru, se întocmea un plan, se organiza o unitate şi 
duşmanul Israelului era ca şi mort. Rareori fusese dificilă 
obţinerea unei astfel de aprobări la nivel înalt. 


237 


- MEDIATORUL - 


Efraim aruncă o pungă cu pateuri pe una din mesele 
pliante deasupra cărora stăteau Rafi şi Shaul cufundaţi în 
munca de cercetare. Amos era în colţul camerei, în faţa 
calculatorului, şi studia hărţile Bolognei. 

Majoritatea materialelor pe care le aveau erau depăşite; 
aveau pagini întregi cu informaţii inutile despre Joel 
Backman, care fuseseră strânse cu ani în urmă. Ştiau totul 
despre viaţa sa dezorganizată: despre cele trei foste 
neveste, cei trei copii, foştii parteneri, iubite, clienţi, vechii 
prieteni din cercurile puterii de la Washington, D.C., pe care 
îi pierduse. În urmă cu şase ani, când fusese aprobată 
asasinarea sa, o altă unitate kidon lucrase de zor să 
strângă informaţii despre Backman. Când pledase vinovat 
pe neaşteptate, fiind băgat la închisoare, fusese anulat 
planul preliminar de a-l ucide într-un accident de maşină în 
D.C. Nici măcar un membru al K/don-ului nu putea să pună 
mâna pe el în închisoarea cu regim de protecţie de la 
Rudley. 

Informaţiile pe care le aveau despre el erau acum 
importante numai pentru a afla câte ceva despre fiul lui. De 
la graţierea peste noapte şi dispariţia sa în urmă cu şapte 
săptămâni, Mossadul îşi ţinuse doi agenţi pe lângă Neal 
Backman. Aceştia erau schimbaţi o dată la trei sau patru 
zile, astfel încât nimeni din Culpeper, Virginia, să nu devină 
bănuitor. Oraşele mici, cu vecini curioşi şi poliţişti plictisiţi, 
reprezentau o provocare uriaşă. Unul dintre agenţi, o 
tânără drăguță cu accent nemtesc, chiar stătuse de vorbă 
cu Neal pe Main Steet. Pretinsese că e turistă şi că avea 
nevoie de îndrumări ca să ajungă la Montpelier, locul unde 
fusese reşedinţa preşedintelui james Madison. Flirtase sau 
în orice caz îşi dăduse toată silinţa să flirteze şi era dornică 
să meargă mai departe. Insă el nu muşcase momeala. li 
împânziseră casa şi biroul cu microfoane şi îi interceptau 
conversațiile telefonice. Îi citeau într-un laborator din Tel 
Aviv absolut toate e-mailurile pe care le primea la birou şi 
pe cele de acasă. Îi monitorizau contul din bancă şi câţi 


238 


- JOHN GRISHAM - 


bani de pe card cheltuia. Ştiau că făcuse o scurta călătorie 
la Alexandria în urmă cu şase zile, dar nu ştiau de ce. 

O supravegheau şi pe mama lui Backman, în Oakland, 
dar biata femeie era pe ducă. De ani de zile dezbătuseră 
ideea de a-i strecura o pilulă otrăvitoare din uluitorul lor 
arsenal. L-ar fi încolţit apoi pe fiul ei la înmormântare. Însă 
manualul  K/idon-ului interzicea uciderea membrilor de 
familie, dacă aceştia nu reprezentau o ameninţare la 
siguranţa Israelului. 

Ideea continua să fie dezbătută, Amos fiind cel mai 
înfocat susţinător al ei. 

Voiau să-l vadă mort pe Backman, dar voiau să-l prindă 
viu. Trebuiau să stea de vorbă cu el, să-i pună nişte 
întrebări şi, dacă n-avea de gând să vorbească, ştiau ei 
cum să-i dezlege limba. Toţi vorbeau când Mossadul avea 
cu adevărat nevoie de răspunsuri. 

— Am găsit şase agenţi care vorbesc italiană, zise 
Efraim. Doi dintre ei vor veni aici la ora trei. 

Niciunul dintre cei patru nu ştia italiană, însă toţi 
stăpâneau la perfecţie engleza şi araba. Printre membrii 
grupului se numărau agenţi care cunoşteau încă alte opt 
limbi străine. 

Aveau experienţă de luptă, făcuseră cursuri intensive de 
informatica, erau pricepuţi în a trece frontierele (cu sau 
fără acte) şi specialişti la interogatorii, la deghizări şi la 
falsificări. Şi puteau ucide cu sânge rece, fără a avea niciun 
fel de regrete. Vârsta lor medie era de treizeci şi patru de 
ani şi fiecare participase la cel puţin cinci asasinate ale 
kidon-ului încununate cu succes. 

Când era în întregime operaţională, unitatea lor kidon 
avea doisprezece membri. Patru se ocupau de crima 
propriu-zisă, iar ceilalţi opt de acoperire, supraveghere, 
sprijin tactic şi de ştergerea urmelor. 

— Avem adresa? întrebă Amos din faţa calculatorului. 

— Nu, nu încă, spuse Efraim. Şi nu sunt sigur că o să 
primim. Informațiile astea vin prin cei de la 
contrainformaţii. 

239 


- MEDIATORUL - 


— Sunt o jumătate de milion de oameni în Bologna, zise 
Amos, ca pentru sine. 

— Patru sute de mii, preciza Shaul, dintre care o sută de 
mii sunt studenţi. 

— Ar trebui să primim o fotografie de-a lui, spuse Efraim, 
la care ceilalţi trei se opriră din ceea ce făceau şi se uitară 
la el. Cineva i-a făcut o fotografie lui Backman recent, după 
ce a ieşit din închisoare. E posibil să primim o copie a ei. 

— Ne-ar fi de mare ajutor, fu de părere Rafi. 

Aveau o sută de poze vechi de-ale lui Joel Backman. Îi 
studiaseră faţa centimetru cu centimetru, fiecare rid, 
fiecare vas capilar, fiecare fir de păr. Îi număraseră dinţii şi 
aveau o copie a fişei sale dentare. Specialiştii lor din partea 
cealaltă a oraşului, de la Institutul Central pentru Culegere 
de Informaţii şi Operaţiuni Speciale al Israelului, mai 
cunoscut sub numele de „Mossad”, pregătiseră imagini 
excelente pe calculator care îl prezentau pe Backman aşa 
cum trebuia să arate atunci, la şase ani de când fusese 
văzut ultima dată. Erau câteva fotografii ale lui Backman de 
pe vremea când avea impresionanta greutate de 108 
kilograme, când pledase vinovat, şi alte câteva poze ale lui 
Backman la 81 de kilograme, cât se zvonea că are acum. Îi 
făcuseră modificări şi părului, lăsându-l nevopsit, dar 
prevăzând ce culoare ar fi avut la cei cincizeci şi doi de ani 
ai săi. Îl făcuseră brunet, roşcat şi şaten. Îl tunseseră scurt, 
iar în altă poză îl lăsaseră cu părul lung. Îi puseseră o 
duzină de tipuri de ochelari, apoi îi adăugaseră barbă, la 
început una brunetă, apoi una grizonată. 

Totul se rezuma la ochi. Trebuiau studiaţi ochii. 

Deşi Efraim era şeful unităţii, Amos era de mai mult timp 
în echipă. Fusese repartizat să lucreze la cazul Backman în 
1998, când Mossadul auzise pentru prima oară zvonuri că 
un lobbyist puternic de la Washington prospecta piaţa 
pentru a vinde software-ul JAM. Prin intermediul 
ambasadorului lor în Statele Unite, israeliţii demaraseră 
cumpărarea JAM-ului, crezuseră că au bătut palma, dar 


240 


- JOHN GRISHAM - 


rămaseră pe dinafară când Backman şi Jacy îşi duseseră 
marfa la alţii. 

Preţul de vânzare nu s-a aflat niciodată. Târgul nu fusese 
făcut. E adevărat că trecuseră nişte bani din buzunarul 
unora în al altora, dar Backman, dintr-un anume motiv, nu 
furnizase produsul. 

Unde era acesta acum? De fapt, existase vreodată? 
Numai Backman ştia. 

Pauza de şase ani în vânarea lui Joel Backman îi oferise 
lui Amos timp suficient să lămurească nişte lucruri. El şi 
şefii lui credeau că aşa-numitul sistem de sateliți Neptun 
era opera chinezilor comunişti, că aceştia cheltuiseră o 
parte bună din rezervele lor naţionale ca să-l construiască, 
că pentru a-l realiza furaseră tehnologie valoroasă de la 
americani, că  acoperiseră în mod genial lansarea 
sistemului, păcălind sateliții americani, ruseşti şi israelieni 
şi că nu fuseseră în stare să reprogrameze sistemul pentru 
a anihila programul pe care îl încărcase JAM. Neptun nu era 
bun de nimic fără JAM, iar chinezii şi-ar fi dat Marele Zid pe 
JAM şi pe Backman. 

Amos şi Mossadul credeau, de asemenea, că lui Farooq 
Khan, ultimul supravieţuitor al trioului şi principalul autor al 
programului, îi dăduseră de urmă chinezii, care-l uciseseră 
în urmă cu opt luni. Mossadul se afla pe urmele lui, când 
acesta dispăruse. 

Aveau, de asemenea, convingerea că americanii nu erau 
încă siguri cine construise sistemul Neptun şi că acest eşec 
al serviciilor de informaţii era o ruşine resimţită chiar şi în 
prezent, aproape în permanenţă. Sateliții americani 
dominaseră cerul timp de patruzeci de ani şi erau atât de 
eficienţi, încât puteau să vadă prin nori, să observe o 
mitralieră aflata într-un cort, să intercepteze un transfer 
efectuat de un traficant de droguri, să tragă cu urechea la o 
conversaţie purtata într-o clădire şi să găsească petrol în 
deşert prin imagini în infraroşu. Erau cu mult mai buni 
decât oricare satelit rusesc. Fusese de neconceput ca un alt 
sistem, cu o tehnologie la fel de bună sau superioară, să fie 

241 


- MEDIATORUL - 


proiectat, construit, lansat şi să devină operaţional fără 
ştirea celor de la CIA şi a Pentagonului. 

Sateliții Israelului erau foarte buni, dar nu atât de 
performanţi ca aceia ai americanilor. Acum serviciile de 
informaţii din întreaga lume constatau că Neptun era cu 
mult mai performant decât orice satelit lansat vreodată de 
Statele Unite. 

Toate astea erau simple presupuneri, puţine din ele fiind 
confirmate. Singurul exemplar al JAM-ului fusese ascuns, iar 
autorii lui erau morţi. 

Amos era implicat în caz de aproape şapte ani şi era 
încântat de faptul că fusese înfiinţat un nou kidon, care 
făcea planuri pentru situaţii de urgenţă. Timpul era foarte 
scurt Chinezii ar arunca în aer jumătate din Italia dacă ar şti 
ca Backman şi-ar găsi sfârşitul sub dărâmături. S-ar putea 
ca şi americanii să încerce să pună mâna pe el. Pe teritoriul 
lor era protejat de Constituţie, de prevederile acesteia 
privind protecţia cetăţenilor. Conform legilor trebuia tratat 
corect, apoi băgat la închisoare, unde să i se acorde 
protecţie douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, în 
partea cealaltă a lumii însă putea fi vânat. 

La kidon se apela pentru lichidarea israeliților care 
călcaseră greşit, însă niciodată acasă. Americanii aveau 
aceleaşi reguli. 


Neal Backman îşi ţinea noul său laptop, care era extrem 
de îngust, în aceeaşi servietă veche şi uzată pe care o 
ducea acasă în fiecare seară. Lisa nu îl observase, fiindcă 
Neal nu îl scotea niciodată din geantă. Il ţinea întotdeauna 
lângă el. 

Îşi schimba puţin programul de dimineaţă. Cumpărase un 
card de la Jerry's Java, o reţea micuță de localuri unde se 
vindeau cafea şi gogoşi, şi încerca să îşi ademenească 
clienţii cu ziare, reviste, cafea sofisticată şi acces fără fir la 
Internet gratis. Proprietarii francizei transformaseră o 
patiserie abandonată de la marginea oraşului, decorând-o 


242 


- JOHN GRISHAM - 


fantezist, astfel încât, în cele două luni de la inaugurare, 
afacerile mergeau strună. 

Erau trei automobile în faţa sa, la geamul unde se 
servea. Işi ţinea laptopul pe genunchi, chiar sub volan. 
Dădu comanda: o cafea mocca dublă, fără frişcă, şi aşteptă 
ca maşinile din faţă să avanseze. În acest timp, tastă ceva 
folosindu-şi ambele mâini şi, odată intrat pe Internet, merse 
rapid la KwyteMail. Işi scrise numele de utilizator - Grinch 
123, apoi parola - post hoc ergo propter hoc. Aşteptă 
câteva secunde, apoi văzu primul mesaj de la tatăl său. 

Neal îl citi pe nerăsuflate, apoi expiră puternic şi avansă. 
Reuşise! Bătrânul pricepuse cum se procedează. 

Tastă rapid: 


Marco, mesajele noastre nu pot fi interceptate. Poţi 
scrie ce vrei, dar întotdeauna e mai bine să spui cât mai 
puţin posibil. Sunt încântat că eşti acolo şi ai scăpat de 
Rudley. O să intru pe Internet în fiecare zi la ora asta, la 
7:50 fix, ora Americii. Trebuie să plec. 

Grinch 


Puse laptopul pe scaunul de lângă el, cobori geamul şi 
dădu aproape patru dolari pe o cafea. Pe când se îndepărta 
de local, se uită la calculator să vadă până unde era semnal 
de acces la Internet. Intră pe şosea şi, după ce parcurse 
şaizeci de metri, nu mai avu semnal. 


Teddy Maynard începuse să pună la cale strategia de 
obţinere a graţierii lui Backman în urmă cu un an, în 
noiembrie, după înfrângerea uluitoarea a lui Arthur Morgan. 
Cu binecunoscuta-i meticulozitate cu care elabora planuri, 
se pregăti pentru ziua în care informatorii vor lăsa să se 
scurgă informaţiile despre locul în care se afla Backman. Ca 
să le vândă pontul chinezilor fără a trezi suspiciuni, Teddy 
începu să caute informatorul perfect. 

O chema Helen Wang, era a cincea generaţie dintr-o 
familie de americani de origine chineză şi lucra de opt ani 

243 


- MEDIATORUL - 


la Langley ca analist pe probleme asiatice. Era foarte 
deşteaptă, foarte atrăgătoare şi vorbea acceptabil chineza 
mandarină. Teddy îi obţinu un transfer temporar la 
Departamentul de Stat, unde începu să îşi facă relaţii 
printre diplomaţii din China comunistă. 

Dintre aceştia unii erau la rândul lor spioni, mereu în 
căutare de noi agenţi. 

Chinezii erau renumiţi pentru tacticile agresive pe care le 
foloseau la recrutarea spionilor. În fiecare an 25.000 de 
studenţi chinezi se înscriau la facultăţile americane, iar 
poliţia secretă era pe urmele tuturor. Oamenii de afaceri 
chinezi trebuiau să coopereze cu serviciul de informaţii la 
întoarcerea acasă. Zecile de companii americane care 
făceau afaceri pe continent erau monitorizate non-stop. 
Directorii acestora erau verificați şi ţinuţi sub 
supraveghere, iar cei care păreau de perspectivă erau 
uneori interpelaţi. 

Când Helen Wang lăsă să-i scape „din întâmplare” că 
lucrase câţiva ani la CIA şi că spera să se întoarcă în curând 
acolo, intră imediat în atenţia şefilor serviciilor secrete de la 
Beijing. Acceptă invitaţia unui nou prieten de a lua prânzul, 
iar apoi cina, la un restaurant elegant din D.C. Işi jucă 
minunat rolul, arătându-se mereu reticentă la propunerile 
lor şi acceptându-le cu greu întotdeauna. După fiecare 
întâlnire, îi dădea rapoarte detaliate lui Teddy. 

Când Backman fusese eliberat pe neaşteptate şi părea 
că fusese ascuns şi nu va ieşi la suprafaţă, chinezii făcuseră 
presiuni extrem de mari asupra lui Helen Wang. li oferiseră 
100.000 de dolari pentru a le furniza informaţii despre locul 
în care se afla Backman. Păru speriată de ofertă şi timp de 
câteva zile nu dădu niciun semn. Exact atunci Teddy aranjă 
să îi fie anulat transferul la Departamentul de Stat şi o 
rechemă la Langley. Timp de două săptămâni nu avu nimic 
de-a face cu vechii ei prieteni care lucrau sub acoperire la 
Ambasada Chinei. 

Apoi îi sună şi mita ajunse curând la 500.000 de dolari. 
Helen se făcu a naibii şi ceru 1 milion de dolari, spunând că 

244 


- JOHN GRISHAM - 


îşi risca atât cariera, cât şi libertatea şi, cu siguranţă, 
merita mai mulţi bani. Chinezii acceptară. 

A doua zi după concedierea lui Teddy, Helen îl sună pe 
intermediar şi ceru o întrevedere secretă. li dădu o hârtie 
pe care erau instrucţiunile de transfer al banilor într-un 
cont bancar din Panama, deţinut în secret de CIA. Le spuse 
că, atunci când va primi banii, se vor întâlni din nou, le va 
spune unde se află Joel Backman şi le va da, de asemenea, 
o poză recentă de-a lui. 

Predarea informaţiilor fu o „trecere rapidă”, o întâlnire 
între informator şi intermediar realizată astfel încât nimeni 
să nu observe nimic ieşit din comun. Când ieşi de la 
serviciu, Helen Wang se opri la un magazin Kroger, în 
Bethesda. Se duse în capătul raionului doisprezece, unde 
erau expuse revistele şi ziarele. Intermediarul stătea în 
dreptul standului, răsfoind o revistă Lacrosse Magazine. 
Helen luă şi ea un exemplar al revistei şi strecură rapid un 
plic în ea. O răsfoi uşor plictisită, apoi o puse la loc pe 
stand. Intermediarul răsfoia săptămânalele de sport. Helen 
se îndepărta încetişor, dar numai după ce văzu că 
intermediarul luase în mână exemplarul ei din Lacrosse 
Magazine. 

De data asta nu fusese nevoie de procedurile standard 
de spionaj. Prietenii lui Helen de la CIA nu o urmăreau, 
fiindcă ei fuseseră cei care aranjaseră predarea. Il 
cunoşteau de mulţi ani pe intermediar. 

În plic era o foaie de hârtie - o copie color de opt pe zece 
a unei fotografii a lui Joel Backman făcute, se pare, când 
acesta mergea pe stradă. Era mult mai slab, începuse să îi 
crească un cioc grizonat, purta ochelari tipic europeni şi era 
îmbrăcat ca un localnic. În josul paginii era scris de mână: 
„Joel Backman, Via  Fondazza, Bologna, Italia”. 
Intermediarul, aflat în maşina sa, se holbă la ea, după care 
porni în viteză spre ambasada Republicii Populare Chineze, 
de pe bulevardul Wisconsin NW, în Washington. 


245 


- MEDIATORUL - 


Iniţial, ruşii nu părură interesaţi de locul în care se afla 
Joel Backman. Semnele pe care aceştia le dăduseră 
fuseseră interpretate în fel şi chip la Langley. Nu fuseseră 
trase concluzii pripite; de fapt aşa ceva nici nu era posibil. 
De ani de zile ruşii susţinuseră în secret că aşa-zisul sistem 
Neptun era al lor, ceea ce contribuise serios la confuzia 
celor din CIA. 

Spre marea uimire a serviciilor secrete, Rusia reuşea să 
aibă în jur de 160 de sateliți de recunoaştere operaţionali, 
cam acelaşi număr ca acela al fostei Uniuni Sovietice. 
Prezenţa sa considerabilă în spaţiu nu se diminuase, 
contrar previziunilor Pentagonului şi ale CIA-ului. 

În 1999, un spion din cadrul GRU, serviciul secret militar 
rus, urmaşul KGB-ului, informă CIA-ul că Neptun nu era 
proprietatea ruşilor. Fuseseră prinşi cu garda jos la fel de 
rău ca americanii. Suspiciunile începură să planeze asupra 
chinezilor comunişti, care rămăseseră cu mult în urmă în 
domeniul sateliților. 

Sau nu era aşa? 

Ruşii voiau să ştie ce e cu Neptun, dar nu doreau să 
plătească pentru a obţine informaţii despre Backman. După 
ce încercările de abordare venite de la Langley fuseseră 
complet ignorate, aceeaşi fotografie color care fusese 
vândută chinezilor fu trimisă anonim pe e-mail la patru şefi 
ai serviciilor de informaţii ruseşti care aveau acoperire 
diplomatică în Europa. 


Scurgerea de informaţii către saudiţi fu realizată prin 
intermediul unui director al unei companii petroliere 
americane cu sediul în Riyadh. Îl chema Taggett şi locuia 
acolo de peste douăzeci de ani. Vorbea fluent araba şi se 
învârtea în cercurile sus-puse la fel de uşor ca orice alt 
străin. Era apropiat în special de un birocrat din eşalonul 
superior al Ministerului de Externe al Arabiei Saudite şi, la 
un ceai servit după-amiaza târziu, îi spuse că la un moment 
dat avocatul firmei sale fusese Joel Backman. Ba mai mult - 


246 


- JOHN GRISHAM - 


şi mult mai important - Taggett pretinse că ştia unde se 
ascunde Backman. 

Cinci ore mai târziu, pe Taggett îl trezi soneria de la 
intrare. Trei tineri îmbrăcaţi în costum intrară cu forţa în 
apartament şi îi ceruseră să le acorde puţin din timpul său. 
Îşi cerură scuze, îi explicară că lucrau în cadrul unui 
departament al poliţiei saudite şi că era neapărat nevoie să 
stea de vorbă cu el. În urma presiunilor făcute asupra lui, 
Taggett le furniza fără tragere de inimă informaţiile pe care 
fusese învăţat să le transmită. 

Joel Backman se ascundea în Bologna, ltalia, sub o 
identitate falsă. Asta era tot ce ştia. 

ÎI întrebară dacă ar putea să afle mai multe. Probabil. 

Îl întrebară dacă nu putea să se întoarcă a doua zi 
dimineaţa la sediul principal al firmei sale din New York şi 
să facă rost de alte informaţii despre Backman. Era foarte 
important pentru guvernul saudit şi pentru familia regală. 

Taggett acceptă. Făcea orice pentru rege. 


247 


- MEDIATORUL - 


22 


În fiecare an, în luna mai, chiar înainte de Înălţare, 
locuitorii Bolognei urcau în procesiune Code de la Guardia, 
de la poarta Saragozza, pe cel mai lung portic continuu din 
lume, trecând pe sub toate cele 666 de arcade şi pe lângă 
cele cincisprezece capele, îndreptându-se spre vârf, unde 
se afla Santuario di San Luca. Luau din biserică statuia 
Maicii Domnului şi coborau în oraş, unde o purtau pe 
străzile aglomerate şi în cele din urmă o duceau în 
catedrala San Pietro, unde urma să rămână opt zile, după 
care era dusă acasă în cadrul altei procesiuni. Este un 
festival unic, a cărui tradiţie a fost păstrată neîntrerupt din 
1476. 

Francesca şi Joel stăteau în Santuario di San Luca, iar 
femeia îi descria ritualul şi cât de mult însemna acesta 
pentru locuitorii Bolognei. Da, frumos, dar, din punctul lui 
de vedere, nu era decât o biserică goală, ca multe altele. 

De data asta veniseră cu autobuzul, scăpând astfel de 
cele 666 de arcade şi de urcuşul lung de 3,6 kilometri. Incă 
îl mai dureau picioarele de la ultima vizită făcută la San 
Luca, în urmă cu trei zile. 

Francesca se gândea la probleme mult mai importante, 
aşa că, fără să îşi dea seama, îi vorbi în engleză. Marco nu 
se plânse. Când termină de vorbit despre festival, începu 
să-i arate elementele de interes ale catedralei: arhitectura 
şi modul de construcţie al domului şi pictura frescelor. 
Marco încerca cu disperare să fie atent. In mintea sa era o 
învălmăşeală de domuri, de fresce decolorate, de cripte de 
marmură şi de sfinţi morţi şi se surprinse gândindu-se ce 
bine ar fi fost să fie vreme mai caldă. Aşa ar fi putut sta 
afară. Ar fi putut vizita încântătoarele parcuri ale oraşului şi 
ar fi fost de ajuns ca ea doar să pomenească de o catedrală 
ca el să se revolte. 

Ea nu se gândea la vreme mai caldă. Gândurile îi zburau 
în altă parte. 


248 


- JOHN GRISHAM - 


— Mi-ai zis deja de asta, o întrerupse Marco în momentul 
în care ea îi arăta o pictură de deasupra cristelniţei. 

— Scuze. Te plictisesc? 

Vru să-i spună adevărul, însă până la urmă îi zise: 

— Nu, dar am văzut destul. 

leşiră din catedrală, înconjurară biserica şi o luară prin 
spatele acesteia pe cărăruia secretă pe care o ştia ea şi 
unde, după ce făcură câţiva paşi la vale, li se arătă cea mai 
frumoasă privelişte a oraşului. Ultima zăpadă căzută se 
topea repede pe acoperişurile din ţiglă roşie. Era 
optsprezece martie. 

Francesca îşi aprinse o ţigară şi părea mulţumită să stea 
în linişte şi să admire Bologna. 

— Îţi place oraşul meu? îl întrebă într-un final. 

— Da, foarte mult. 

— Ce-ţi place la el? 

După şase ani de închisoare, i-ar fi plăcut orice oraş. Se 
gândi o clipă, după care spuse: 

— E un oraş adevărat, unde locuitorii nu fac naveta. Nu e 
un oraş periculos, e curat, e etern. Nu s-au schimbat prea 
multe în ultimele secole. Oamenilor le place propria istorie 
şi sunt mândri de realizările lor. 

Incuviinţă uşor, fiind de acord cu analiza făcută de el. 

— Americanii mă uimesc, spuse ea. Când le prezint 
Bologna, întotdeauna se grăbesc, sunt nerăbdători să vadă 
un loc ca să îl poată şterge de pe listă şi să se îndrepte spre 
următorul. Intotdeauna întreabă despre ce va fi mâine şi 
poimâine. De ce? 

— Nu sunt persoana potrivită pentru o asemenea 
întrebare. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt canadian, ai uitat? 

— Ba nu eşti. 

— Nu, nu sunt. Sunt din Washington. 

— Am fost acolo. N-am văzut în viaţa mea aşa mulţi 
oameni mergând atât de grăbiţi, fără a avea vreo direcţie. 


249 


- MEDIATORUL - 


Nu înţeleg dorinţa de a duce o viaţă atât de agitată. Totul 
trebuie să se facă foarte rapid: munca, mâncarea, sexul. 

— N-am făcut sex de şase ani. 

Francesca îi aruncă o privire care ascundea multe 
întrebări. 

— Nu vreau să vorbim despre asta. 

— Tu ai adus vorba. 

Trase din ţigară când tensiunea se risipi. 

— De ce n-ai făcut sex de şase ani? 

— Pentru că am stat la închisoare, în regim de izolare. 

Tresări uşor şi păru să-şi îndrepte spatele. 

— Ai omorât pe cineva? 

— Nu, nici vorbă. Sunt destul de inofensiv. 

Urmă o nouă pauză şi un nou pufăit din ţigară. 

— De ce eşti aici? 

— Habar n-am. 

— Cât o să rămâi? 

— Poate ştie Luigi răspunsul la întrebarea asta. 

— Luigi, zise ea pe un ton scârbit. 

Se întoarse şi plecă. O urmă, fiindcă se presupunea că 
trebuie s-o facă. 

— De ce te ascunzi? fi întrebă. 

— E o poveste foarte, foarte lungă, pe care nu vrei s-o 
ştii. 

— Eşti în pericol? 

— Cred că da. Nu ştiu cât de mare e pericolul care 
planează asupra mea, dar să zicem că mi-e teamă să-mi 
folosesc adevăratul nume şi mi-e frică să merg acasă. 

— Da, aş zice că eşti în pericol. Ce rol are Luigi în toată 
povestea asta? 

— Îmi asigură protecţia, cred. 

— Până când? 

— Nu am nici cea mai mică idee. 

— De ce nu dispari pur şi simplu? 

— Asta şi fac. Şi de aici unde să mă duc? N-am bani, n- 
am paşaport, n-am niciun act. Oficial, nu exist. 

— Totul e foarte confuz. 

250 


- JOHN GRISHAM - 


— Aşa e. Hai s-o lăsăm baltă! 

O clipă se uită în altă parte şi n-o văzu când căzu. Purta 
cizme negre de piele cu toc mic şi se împiedică cu piciorul 
stâng de un bolovan de pe cărarea îngustă. Icni şi căzu, 
sprijinindu-se în mâini în ultimul moment. Poşeta îi zbură în 
faţă. Strigă ceva în italiană. Marco îngenunche repede şi o 
luă în braţe. 

— Am păţit ceva la gleznă, spuse ea, strâmbându-se. 

Ochii îi erau împăienjeniţi de lacrimi, iar faţa ei frumoasă 
era contorsionată de durere. 

O ridică uşor de pe cărarea umedă şi o duse la o bancă 
din apropiere, după care îi aduse poşeta. 

— Probabil m-am împiedicat, zicea întruna. Îmi pare rău. 

Încercă să-şi stăpânească lacrimile, dar, după puţin timp, 
renunţă. 

— E în regulă, e în regulă, zise Marco, îngenunchind în 
faţa ei. Pot să pun mâna? 

Îşi ridică încet piciorul stâng, dar durerea era prea mare. 

— Hai să nu scoatem cizma, spuse Marco, atingând-o cu 
mare grijă. 

— Cred că mi-am fracturat glezna, spuse ea. Scoase un 
şerveţel din geantă şi îşi şterse ochii. Respira greu şi 
strângea din dinţi. Îmi pare rău. 

— Nu e nicio problemă, spuse Marco şi se uită în jur. 

Erau singuri. Nu mai fusese nimeni cu ei în autobuz şi nu 
văzuseră nici ţipenie de om în ultimele zece minute. 

— O să, ăă, mă duc înăuntru să caut ajutoare. 

— Da, te rog. 

— Să nu te mişti! Mă întorc imediat. 

O bătu uşor pe genunchi, iar ea reuşi să schiţeze un 
zâmbet. Marco plecă în grabă, fiind cât pe ce să cadă şi el. 
Fugi spre partea din spate a bisericii, unde nu văzu pe 
nimeni. Unde sunt birourile într-o catedrală? Unde stau 
îngrijitorul, administratorul, parohul? Cine se ocupă de locul 
ăsta? Înconjură de două ori biserica până să vadă un 
îngrijitor care ieşea în grădină pe o uşă parţial acoperită. 

— Mi può aiutare? întrebă. Mă puteţi ajuta? 

251 


- MEDIATORUL - 


Îngrijitorul se uită la el fără o vorbă. Marco era sigur că 
vorbise clar. Se apropie de el şi îi zise: 

— La mia amica si e fatta male. Prietena mea s-a lovit. 

— Dov'e? mormăi bărbatul. Unde e? 

Marco arătă cu mâna şi zise: 

— Li, diettro alla chiesa. Acolo, în spatele bisericii. 

— Aspetti. Aşteptaţi. 

Se întoarse, se îndreptă spre uşă şi o deschise. 

— Si sbrighi, perfavora. Grăbiţi-vă, vă rog. 

Pentru Marco trecură greu cele câteva minute, în timp ce 
aştepta nerăbdător, dorind să tragă o fugă înapoi să vadă 
cum se simte Francesca. Dacă îşi fracturase ceva, atunci s- 
ar putea să resimtă repede şocul. Se deschise o uşă mare 
din spatele cristelniţei şi veni în grabă un bărbat îmbrăcat 
la costum, urmat de îngrijitor. 

— La mia amica € caduta, zise Marco. Prietena mea a 
căzut. 

— Unde e? îl întrebă bărbatul, într-o engleză fără cusur. 

O luară printr-o curte mică din cărămidă, ferindu-se să 
calce în zăpada netopită încă. 

— În spate, lângă moviliţa de mai jos. Are ceva la gleznă, 
crede că şi-a fracturat-o. S-ar putea să avem nevoie de o 
ambulanţă. 

Bărbatul îi zise ceva peste umăr îngrijitorului, care plecă. 

Francesca stătea cât putea de demnă pe marginea 
băncii. Îşi ţinea şerveţelul la gură; nu mai plângea. Bărbatul 
nu Ştia cum o cheamă, dar era evident că o mai văzuse la 
San Luca. Vorbiră în italiană, Marco neînţelegând cea mai 
mare parte din conversaţie. 

Încă mai purta cizma stângă şi fură de părere că nu ar 
trebui să o scoată, pentru a nu i se umfla piciorul. Bărbatul, 
domnul Coletta, părea să ştie să acorde primul ajutor. li 
examină genunchii şi mâinile. Erau zgâriate şi o dureau, dar 
nu sângerau. 

— Doar mi-am luxat piciorul ceva mai tare, zise ea. Nu 
cred totuşi că e fracturat. 


252 


- JOHN GRISHAM - 


— Ar dura mult şi bine până să ajungă ambulanţa, zise 
bărbatul. Vă duc eu la spital. 

Se auzi în apropiere un claxon. Îngrijitorul adusese o 
maşină şi opri cât putu de aproape. 

— Cred că pot să merg, zise curajoasă Francesca, 
încercând să se ridice. 

— Nu, o să te ajutăm noi, replică Marco. 

O apucă fiecare de un cot şi o ridicară încet. Faţa i se 
schimonosi când se lăsă pe picior, dar zise: 

— Nu e fracturat, e doar o luxaţie. 

Insistă să meargă pe picioarele ei. O sprijiniră şi o ajutară 
să se îndrepte spre maşină. 

Domnul Coletta preluă iniţiativa şi îi aşeză pe bancheta 
din spate, astfel încât Francesca îşi ţinea picioarele în poala 
lui Marco şi se sprijinea cu spatele de portiera din stânga. 
Când pasagerii fură aranjaţi cum trebuie, sări la volan şi 
băgă maşina în viteză. Merseră în marşarier pe o alee 
mărginită de tufişuri, apoi o luară pe o stradă îngustă 
asfaltată. La puţin timp coborau dealul, îndreptându-se 
spre Bologna. 

Francesca îşi puse ochelarii de soare ca să îşi acopere 
ochii. Marco văzu că îi curgea un firicel de sânge pe obrazul 
stâng. Îi luă batista de hârtie din mână şi începu să-i 
tamponeze uşor faţa. ` 

— Mulţumesc, murmură ea. Imi pare rău că ţi-am stricat 
ziua. 

— Te rog încetează cu chestiile astea, zise el zâmbind. 

De fapt, era cea mai frumoasă zi petrecută cu Francesca. 
Căzătura o umilise şi o făcuse să pară umană. Trezea, chiar 
dacă fără voia ei, sentimente sincere. Făcuse posibil un 
contact fizic cu o persoană care dorea din tot sufletul să 
ajute o alta. ÎI lăsase să intre în viaţa ei. Orice se va 
întâmpla de acum încolo, fie la spital, fie acasă la ea, măcar 
o să fie acolo preţ de o clipă. In acea situaţie critică, chiar 
dacă ea nu voia, avea totuşi nevoie de el. 


253 


- MEDIATORUL - 


În timp ce îi ţinea picioarele şi se uita în gol pe geam, 
Marco îşi dădu seama cât de avid era să aibă o relaţie de 
orice fel, cu oricine. 

S-ar fi mulţumit cu orice prieten. 

Când ajunseră la poalele dealului, Francesca îi spuse 
domnului Coletta: 

— Aş vrea să merg acasă. 

O privi în oglinda retrovizoare şi îi spuse: 

— Dar cred că ar trebui să vă vadă un doctor. 

— Poate mai târziu. O să mă odihnesc puţin şi o să văd 
cum mă mai simt. 

Hotărârea era luată. Ar fi fost inutil să o contrazică. 

Şi Marco i-ar fi dat nişte sfaturi, dar se abţinu. Voia să 
vadă unde locuieşte. 

— În regulă, zise domnul Coletta. 

— Stau pe Via Minzoni, în apropiere de gară. 

Marco zâmbi, mândru că ştia strada. O şi vedea pe hartă, 
în partea de nord a oraşului vechi, o zonă plăcută, chiar 
dacă nu se afla într-unul dintre cartierele foarte scumpe. Se 
plimbase cel puţin o dată pe strada aceea. De fapt, găsise 
o cafenea care deschidea în zori, amplasată chiar la capătul 
străzii, unde începea Piazza dei Martiri. Străbătură în viteză 
zona, în traficul de la ora prânzului, iar Marco se uita să 
vadă fiecare nume de stradă, era atent la toate 
intersecțiile, ştiind mereu unde se află. 

Nu mai rostiră niciun cuvânt. Îi ţinea în braţe picioarele, 
cizmele ei negre elegante, dar uzate, murdărindu-i puţin cu 
noroi pantalonii de lână. În momentul acela, nici că-i păsa 
de aşa ceva. Când intrară pe Via Minzolli, Francesca zise: 

— Două străzi mai încolo, pe stânga. 

După puţin timp spuse: 

— Drept înainte. E un loc în spatele BMW-ului aceluia 
verde. 

O scoaseră încetişor de pe bancheta din spate şi o 
aşezară pe trotuar, unde o clipă se eliberă din mâinile lor şi 
încercă să meargă. Glezna cedă, iar cei doi o prinseră în 
braţe. 

254 


- JOHN GRISHAM - 


— Locuiesc la etajul doi, spuse ea, scrâşnind din dinţi. 

Clădirea avea opt apartamente. Marco fu foarte atent 
când Francesca apăsă butonul din dreptul numelui Giovanni 
Ferro. Se auzi o voce de femeie. 

— Francesca, zise ea şi uşa se deschise. 

Intrară într-un hol întunecos şi neîngrijit. În dreapta se 
afla un lift a cărui uşă era deschisă, aşteptându-i. Cei trei 
se înghesuiră înăuntru. 

— Mă simt bine acum, zise ea, încercând evident să 
scape de Marco şi de domnul Coletta. 

— Trebuie să punem nişte gheaţă pe gleznă, zise Marco, 
când liftul începu să urce foarte încet. 

Liftul se opri zgomotos, se deschise în sfârşit uşa şi ieşiră 
anevoie, amândoi bărbaţii continuând s-o ţină pe Francesca 
de braţ. Mai erau doar câţiva paşi până la apartamentul ei 
şi, când ajunseră în dreptul uşii, domnul Coletta consideră 
că îi însoţise destul. 

— Imi pare foarte rău de cele întâmplate, zise. Dacă o să 
aveţi de achitat facturi medicale, vă rog să mă sunaţi. 

— Nu, sunteţi extrem de amabil. Vă mulţumesc foarte 
mult. 

— Mulţumesc, îi zise Marco, sprijinind-o în continuare. 

Apăsă pe sonerie şi aşteptă ca domul Coletta să intre în 
lift şi să plece. 

Francesca se trase într-o parte şi îi zise: 

— E în regulă, Marco, mă descurc de aici. Mama e la 
mine azi. 

Spera să fie invitat înăuntru, dar nu avea niciun drept să 
insiste. Povestea se încheiase, din punctul lui de vedere şi 
aflase mult mai multe decât s-ar fi putut aştepta. Zâmbi, îi 
dădu drumul la braţ şi tocmai voia să îşi ia rămas-bun, când 
se auzi o yală care era descuiată zgomotos din interior. 
Francesca se întoarse spre uşă şi în momentul acela se 
sprijini pe glezna rănită. Aceasta cedă din nou, astfel că i se 
tăie răsuflarea şi se prinse de el. Uşa se deschise chiar în 
momentul în care Francesca leşină. 


255 


- MEDIATORUL - 


Mama ei, Signora Altonelli, era o femeie în jur de 
şaptezeci de ani care nu vorbea deloc engleza şi, în primele 
minute, în toată agitația aceea, avusese impresia că Marco 
îi făcuse ceva rău fetei sale. Italiana proastă vorbită de 
Marco se dovedi a fi nepotrivită, mai ales în tensiunea 
aceea. O duse pe Francesca pe canapea, îi ridică picioarele 
şi repetă: 

— Ghiaccio, ghicaccio. Gheaţă, aduceţi nişte gheaţă. 

Mama ei plecă fără tragere de inimă şi dispăru în 
bucătărie. Francesca tocmai îşi revenea în simţiri când 
mama ei se întoarse cu o cârpă udă şi cu o pungă mică de 
plastic plină cu gheaţă. 

— Ai leşinat, îi spuse Marco, aplecându-se deasupra ei. 

Francesca îi apucă mâna şi se uită agitată în jur. 

— Chi è? o întrebă mama ei, suspicioasă. Cine e? 

— Un amico. Un prieten. _ 

Marco îi tamponă faţa cu cârpa şi ea îşi reveni repede. li 
explică mamei sale ce se întâmplase în cea mai rapidă 
italiană pe care Marco o auzise până atunci. „Rafalele de 
mitralieră” venite dintr-o parte şi alta fil ameţiră când 
încercă să mai prindă un cuvânt din când în când, apoi pur 
şi simplu o lăsă baltă. Dintr-o dată, Signora Altonelli zâmbi 
şi îl bătu pe umăr aprobator. Bravo! 

Când mama ei plecă, Francesca îi explică: 

— S-a dus să ne facă o cafea. 

— Excelent! 

Îşi trăsese un scăunel lângă canapea şi stătea lângă ea, 
aşteptând. 

— Trebuie să punem nişte gheaţă pe chestia asta, zise 
Marco. 

— Da, ar trebui. 

Se uitară amândoi la cizme. 

— Mi le scoţi tu? îl întrebă. 

— Sigur. 

Desfăcu fermoarul cizmei din piciorul drept şi o scoase 
de parcă şi piciorul acela ar fi fost rănit. Scoase şi mai atent 


256 


- JOHN GRISHAM - 


cizma din piciorul stâng. Absolut fiecare mişcare îi provoca 
durere Francescăi şi, la un moment dat, Marco spuse: 

— Preferi s-o scoţi tu? 

— Nu, te rog, continuă. 

Fermoarul se opri aproape în dreptul gleznei. Din cauză 
că aceasta era umflată, era greu să-i scoată cizma. După 
câteva minute, în care mişcă uşurel cizma în stânga şi în 
dreapta, în timp ce pacienta suferi strângând din dinţi, 
reuşi să scoată cizma. 

Purta ciorapi negri. Marco se uită la ei şi zise: 

— Trebuie scoşi şi ăştia. 

— Da. 

Mama ei se întoarse şi turui ceva în italiană. 

— Ce-ar fi să aştepţi în bucătărie? îi zise Francesca lui 
Marco. 

Bucătăria era mică, dar aranjată impecabil, foarte 
modernă, decorată cu crom şi sticlă, nefiind irosit nici 
măcar un centimetru de spaţiu. O cafetieră ultramodernă 
bolborosea pe un raft. Pereţii de deasupra unui spaţiu mic 
de servit micul dejun erau acoperiţi cu o pictură abstractă, 
în culori vii. În timp ce aşteptă, le ascultă pe cele două 
femei vorbind în acelaşi timp. 

Reuşiseră să îi scoată ciorapii fără a-i mai provoca 
durere. Când Marco se întoarse în sufragerie, Signora 
Altonelli îi punea gheaţă în jurul gleznei rănite. 

— Spune că nu e fracturată, îi zise Francesca. A lucrat 
mulţi ani într-un spital. 

— Locuieşte în Bologna? 

— Nu, în Imola, la câţiva kilometri de aici. 

Marco ştia exact unde este oraşul, pe hartă în orice caz. 

— Cred că ar trebui să plec, zise Marco, care, deşi nu 
dorea să se retragă, se simţi brusc ca un intrus. 

— Cred că ai nevoie de nişte cafea, spuse Francesca. 

Mama sa se retrase în bucătărie. 

— Simt că deranjez. 

— Nu, te rog, după tot ce ai făcut azi, măcar atât să fac 
Şi eu. 

257 


- MEDIATORUL - 


Mama ei se întoarse, aducând un pahar cu apă şi două 
pastile. Francesca le înghiţi şi îşi sprijini capul de perne. 
Schimbă nişte cuvinte cu mama ei, după care îi spuse lui 
Marco: 

— Are nişte torta de ciocolată în frigider. Vrei? 

— Da, mulţumesc. 

Mama ei ieşi din nou din încăpere, îngânând un cântec şi 
mulţumită că avea de cine să aibă grijă şi pe cine să 
hrănească. Marco se aşeză din nou pe scăunel. 

— Te doare? 

— Da, îi zise ea zâmbind. Nu pot să mint. Doare. 

Nu ştia ce să-i răspundă, aşa că pomeni de lucrurile 
ştiute de amândoi. 

— Totul s-a întâmplat aşa de repede, îi zise. 

Petrecură câteva minute vorbind despre căzătură. Apoi 
tăcură. Francesca închise ochii şi păru să moţăie. Marco îşi 
încrucişă braţele şi privi un tablou uriaş, foarte ciudat, care 
acoperea aproape în întregime un perete. 

Clădirea era veche, dar Francesca şi soţul ei, ca nişte 
modernişti hotărâți, schimbară situaţia în interior. Mobila 
era joasă, din piele neagră fină şi structură lucioasă, din 
aluminiu, foarte minimalistă. Pereţii erau acoperiţi de 
tablouri de artă contemporană greu de înţeles. 

— Nu-i putem spune lui Luigi ce s-a întâmplat, şopti ea. 

— De ce? 

Ezită o clipă, apoi îi mărturisi: 

— Îmi dă două sute de euro pe săptămână pentru lecţiile 
tale, Marco, şi se plânge de preţ. Ne-am certat şi m-a 
ameninţat că o să găsească pe altcineva. Drept să spun, 
am nevoie de banii ăştia. Primesc un angajament sau două 
pe săptămână; încă e extrasezon. Situaţia o să se 
îmbunătăţească cam într-o lună, când turiştii vin în sud, dar 
deocamdată nu câştig mult. 

Masca stoică îi dispăruse de mult de pe chip. Lui Marco 
nu îi venea să creadă că accepta să fie atât de vulnerabilă. 
Femeia era speriată, iar el şi-ar fi dat viaţa ca să o ajute. 

Francesca continuă: 

258 


- JOHN GRISHAM - 


— Sunt sigură că o să renunţe la serviciile mele dacă nu 
o să-ţi predau câteva zile. 

— Păi, n-o să-mi predai câteva zile, zise uitându-se la 
gheaţa din jurul gleznei ei. 

— Putem ţine secret toate astea? O să pot să merg în 
curând, nu? 

— Putem încerca să păstrăm secretul, dar Luigi face ce 
face şi află tot. Mă urmăreşte îndeaproape. O să sun mâine 
să zic că sunt bolnav, apoi poimâine ne gândim la o soluţie. 
Poate am putea studia aici. 

— Nu, soţul meu stă aici. 

Involuntar, Marco se uită peste umăr. 

— Aici? 

— E în dormitor. E foarte bolnav. 

— Ce? 

— Cancer. În ultimul stadiu. Mama stă cu el când lucrez. 
În fiecare după-amiază vine o asistentă de la spital să îi 
administreze medicaţia. 

— Îmi pare rău. 

— Şi mie. 

— Nu-d face griji din cauza lui Luigi. O să îi spun că îmi 
plac la nebunie metodele tale didactice şi o să refuz să 
lucrez cu altcineva. 

— Asta ar fi o minciună, nu? 

— Într-un fel. 

Signora Altonelli se întoarse cu o tavă pe care era torta şi 
espresso. O aşeză pe o măsuţă de culoare roşu-aprins din 
mijlocul încăperii şi începu să taie tortul. Francesca bău 
cafea, însă nu prea avea chef să mănânce. Marco mâncă 
însă cât de încet putu şi bău din ceşcuţă de parcă era 
ultima cafea pe care avea s-o bea. Când Signora Altonelli 
insistă să îi mai dea o felie şi să îi mai toarne o ceşcuţă de 
cafea, acceptă fără tragere de inimă. 

Marco rămase la ea cam o oră. La plecare, în lift, îşi dădu 
seama că Giovanni Ferro nu scosese niciun sunet. 


259 


- MEDIATORUL - 


23 


Principalul serviciu de informaţii al Chinei comuniste, 
Ministerul Securităţii Statului sau MSS, recurgea la unităţi 
mici, foarte bine pregătite, pentru a comite asasinate în 
întreaga lume, cam în acelaşi stil ca ruşii, israeliţii, britanicii 
şi americanii. 

O mare deosebire o reprezenta însă faptul că chinezii 
ajunseseră să se bizuie în special pe o anumită unitate. In 
loc să împrăştie în stânga şi în dreapta munca murdară, 
cum făceau celelalte ţări, MSS recurgea în primul rând la un 
tânăr pe care CIA-ul şi Mossadul îl urmăreau cu mare 
admiraţie de mai mulţi ani. îl chema Sammy Tin şi era 
progenitura a doi diplomaţi ai Chinei comuniste, despre 
care se zvonea că ar fi fost selectaţi de MSS ca să se 
căsătorească şi să procreeze. Dacă se putea spune că un 
agent este perfect clonat, atunci nu putea fi vorba decât de 
Sammy Tin. Se născuse la New York, fusese crescut în 
suburbiile Washingtonului şi avusese profesori particulari 
care îl bombardaseră cu limbi străine încă de când scăpase 
de scutece. Intrase la Universitatea din Maryland la vârsta 
de şaisprezece ani, absolvise două facultăţi la vârsta de 
douăzeci şi unu, apoi studiase şi ingineria la Hamburg, în 
Germania. Pe parcurs, hobby-ul său devenise fabricarea 
bombelor. Explozivii ajunseseră pasiunea lui, în special 
exploziile controlate din ambalaje ciudate: plicuri, pahare 
de hârtie, stilouri, pachete de ţigări. Era un trăgător de 
elită, dar armele erau ceva prea simplu pentru el şi îl 
plictiseau. Sammy Tin?, cunoscut drept Omul-Tinichea, 
adora bombele. 

Studiase chimia la Tokio sub o identitate falsă şi acolo 
învățase să stăpânească arta şi ştiinţa otrăvirii. La douăzeci 
şi patru de ani avea o duzină de identități, ştia cam tot 
atâtea limbi şi trecea frontierele folosind o gamă variată de 


2 Tin = tinichea” (n.tr.). 
260 


- JOHN GRISHAM - 


paşapoarte şi deghizări. Putea convinge orice vameş, de 
oriunde, că e japonez, coreean sau taiwanez. 

Pentru a-şi completa educaţia, petrecuse un an înfiorător 
de greu antrenându-se cu o unitate de elită a armatei 
chineze, învățase să instaleze corturi, să gătească 
deasupra focului, să treacă peste râuri sălbatice, să 
supravieţuiască în ocean şi să reziste zile în şir în sălbăticie. 
La douăzeci şi şase de ani, MSS decise că băiatul studiase 
destul. Venise vremea să înceapă să ucidă. 

Din câte îşi dădeau seama cei de la Langley, îşi începuse 
trecerea pe răboj a impresionantului număr de crime cu 
uciderea a trei cercetători chinezi care deveniseră prea 
familiari cu ruşii. Îi lichidase în timp ce aceştia luau cina la 
un restaurant din Moscova. Unuia dintre ei îi tăiase 
beregata la toaletă, când tocmai terminase de folosit 
pisoarul, iar gărzile de corp ale victimei aşteptau în faţa 
uşii. Durase o oră până i se găsise cadavrul, care fusese 
înghesuit într-o ladă de gunoi destul de mică. Cel de-al 
doilea chinez făcuse greşeala să-şi facă griji din pricina 
primului. Se dusese la toaletă, unde îl aştepta Omul- 
Tinichea, îmbrăcat în îngrijitor. ÎI găsiră cu capul băgat în 
toaletă, care fusese înfundată şi dădea pe afară. Cel de-al 
treilea muri câteva secunde mai târziu la masă, unde 
stătea singur şi devenise foarte îngrijorat de cei doi colegi 
ai săi care nu se mai întorceau. Un bărbat îmbrăcat cu 
jiletca de chelner se apropiase în grabă de el şi, fără să 
încetinească, îi aruncase o săgeată otrăvită în ceafă. 

Crimele fuseseră comise cam neglijent. Prea mult sânge 
şi prea mulţi martori. Era cam greu să dispară, însă Omul- 
Tinichea prinse ocazia şi reuşi să iasă în grabă, neobservat, 
prin bucătăria aglomerată. Reuşise să scape şi deja fugea 
pe o alee dosnică în momentul în care fuseseră chemate 
gărzile de corp. Se ascunse în oraşul cufundat în întuneric, 
găsi un taxi şi douăzeci de minute mai târziu intra în 
Ambasada Chinei. A doua zi era la Beijing, sărbătorindu-şi 
discret succesul. 


261 


- MEDIATORUL - 


Îndrăzneala cu care fusese executat atacul şocase lumea 
serviciilor de informaţii. Serviciile rivale se grăbiră să afle 
cine era autorul. Crimele fuseseră comise într-un stil cu 
totul diferit de modul în care chinezii îşi eliminau de obicei 
duşmanii. Erau celebri pentru răbdarea, disciplina cu care 
aşteptau şi aşteptau până când apărea un moment perfect. 
Urmăreau victima până când aceasta pur şi simplu renunţa. 
Sau treceau de la un plan la altul, aşteptând cu grijă să se 
ivească ocazia oportună. 

Când acelaşi lucru se întâmplă câteva luni mai târziu la 
Berlin, Omul-Tinichea deveni o legendă. Un director francez 
furnizase nişte secrete false privind tehnologia de ultimă 
generaţie în domeniul radarelor mobile. Fusese aruncat de 
la balconul unei camere de hotel de la etajul al 
paisprezecelea şi, când căzuse lângă piscină, deranjase un 
număr destul de mare de persoane care stăteau la soare. Și 
de data aceasta crima fusese prea puţin discretă. 

La Londra, Omul-Tinichea îi aruncase în aer capul unui 
bărbat prin intermediul unui telefon mobil. Un trădător din 
Cartierul Chinezesc din New York rămăsese fără faţă când îi 
explodase ţigara. Sammy Tin era creditat cu majoritatea 
celor mai spectaculoase crime comise de serviciile de 
informaţii în rândul lumii interlope. Legenda deveni curând 
tot mai impresionantă. Deşi avea în unitatea sa patru sau 
cinci persoane de încredere, deseori acţiona de unul singur. 
Pierduse un om în Singapore când cel pe care trebuia să-l 
ucidă apăruse brusc însoţit de prieteni, toţi înarmaţi. 
Fusese un eşec rar şi din lecţia pe care o primise învățase 
să stea ascuns, să acţioneze rapid şi să nu aibă prea mulţi 
oameni pe statul de plată. 

Pe măsură ce se maturiza, loviturile sale deveniră mai 
puţin spectaculoase şi violente şi mult mai uşor de ascuns. 
Acum avea treizeci şi trei de ani şi era, fără îndoială, cel 
mai temut agent din lume. CIA cheltuise o avere încercând 
să-i urmărească mişcările. Ştiau că e la Beijing, în 
apartamentul său de lux. Când plecă, îl urmăriră până la 
Hong Kong. Fusese alertat Interpolul în momentul în care 

262 


- JOHN GRISHAM - 


urcase la bordul unei curse care circula, fără escală, la 
Londra, unde îşi schimbă paşaportul cu un altul şi se urcă în 
ultimul moment într-o cursă a companiei Alitalia spre 
Milano. 

Interpolul nu putea să facă altceva decât să îl 
urmărească. Sammy Tin călătorea adesea folosindu-se de 
acoperirea diplomatică pe care o avea. Nu era un criminal, 
ci agent, diplomat, om de afaceri, profesor, orice avea el 
nevoie să fie. 

La aeroportul Malpensa din Milano îl aştepta o maşină, cu 
care dispăru în oraş. Din câte ştia CIA, Omul-Tinichea nu 
mai pusese piciorul în Italia de patru ani şi jumătate. 


Domnul Elya arăta fără îndoială ca un om de afaceri 
saudit bogat, deşi costumul gros din lână pe care îl purta 
era aproape negru, o culoare puţin cam prea închisă pentru 
Bologna, iar dungile costumului erau mult prea groase 
pentru ceva croit în Italia. Cămaşa îi era roz, cu guler alb 
lucios; nu era o combinaţie proastă, dar, ei bine, totuşi era 
roz. Prin guler trecea un şnur de aur, de asemenea prea 
gros, care împingea nodul strâns al cravatei în sus, dând 
impresia că e gâtuit, iar la fiecare capăt al şnurului avea 
câte un diamant Domnul Elya era mare amator de 
diamante: pe fiecare mână avea unul mare, în ceasul său 
Rolex erau încrustate zeci de diamante mai mici şi mai 
avea două la butonii de aur ai manşetelor cămăşii. Lui 
Stefano pantofii i se păreau a fi italieneşti, nou-nouţi, maro, 
dar culoarea era prea deschisă pentru a se asorta cu 
costumul. 

În ansamblu, vestimentația sa pur şi simplu nu dădea 
bine, chiar dacă omul se străduise din răsputeri. Stefano 
avusese timp să îşi studieze clientul pe drumul parcurs în 
linişte spre centrul Bolognei de la aeroport, unde domnul 
Elya şi asistentul său sosiseră la bordul unui avion 
particular. Stătea pe bancheta din spate a Mercedesului 
negru, marca şi culoarea maşinii fiind una din condiţiile 
domnului Elya. Şoferul conducea în linişte, avându-l în 

263 


- MEDIATORUL - 


dreapta pe asistent care, evident, vorbea doar araba. 
Engleza domnului Elya era acceptabilă, rostea rapid câteva 
fraze în această limbă, urmate de câteva spuse în arabă 
adresate asistentului, care se simţea obligat să noteze tot 
ce spunea stăpânul. 

După zece minute petrecute în maşină cu ei, Stefano 
spera că vor termina cu mult înainte de prânz. 

Primul apartament pe care li-l arătă se afla în apropiere 
de universitate, unde fiul domnului Elya urma să înceapă 
curând să studieze medicina. Avea patru camere, era situat 
la etajul al doilea, într-o clădire veche şi rezistentă, care nu 
avea lift. Apartamentul era frumos mobilat, de-a dreptul 
luxos pentru un student. Chiria era de 1.800 de euro pe 
lună, la care se adăuga plata întreţinerii. Apartamentul se 
închiria pe un an. Domnul Elya se încrunta tot timpul, de 
parcă ar fi fost nevoie de ceva mult mai frumos pentru fiul 
său răsfăţat şi asistentul se încruntă. Coborâră scările 
încruntau şi tot aşa rămăseseră şi în maşină, nescoţând 
niciun cuvânt în timp ce şoferul conducea cu viteza spre 
cea de-a doua oprire. 

Următorul apartament era pe Via Remorsella, în 
apropiere de Via Fondazza. Era puţin mai mare decât 
primul, avea o bucătărie de mărimea unei debarale, era 
prost mobilat, nu aveai la ce să te uiţi pe geam, era la 
douăzeci de minute de universitate, chiria era de 2.600 de 
euro pe lună şi, pe lângă toate acestea, în apartament 
mirosea ciudat. Li se descreţiră frunţile, semn că le plăcea 
apartamentul. 

— Asta ne convine, zise domnul Elya şi Stefano răsuflă 
uşurat. 

Cu puţin noroc, nu va trebui să le ţină companie la prânz. 
Şi tocmai câştigase un comision frumuşel. 

Plecară în grabă spre sediul firmei lui Stefano, unde se 
completă hârţogăria necesară într-un timp record. Domnul 
Elya avea o întâlnire urgentă la Roma şi, dacă nu se puteau 
face formalităţile pe loc, atunci, la revedere! 


264 


- JOHN GRISHAM - 


Mercedesul negru îi duse în viteză la aeroport, unde 
Stefano, confuz şi obosit, le mulţumi, îşi luă rămas-bun de 
la ei şi plecă cât putu de repede. Domnul Elya şi asistentul 
său traversară pista şi intrară în avion. Uşa se închise. 

Avionul nu se clinti. Domnul Elya şi asistentul său se 
descotorosiseră de costume şi se îmbrăcaseră într-o ţinută 
lejeră. Se alăturară celorlalţi trei membri ai echipei şi, după 
vreo oră, coborâră într-un final din avion, îşi cărară 
numeroasele bagaje pe care le aveau la terminalul 
aeroportului pentru avioane particulare, apoi le băgară în 
furgonetele care îi aşteptau. 


Lui Luigi începu să i se pară suspectă geanta Silvio 
bleumarin. Marco nu o lăsa niciodată în apartament şi nu o 
pierdea nicio clipă din ochi. O lua cu el peste tot, agăţată 
de umăr şi ţinând-o strâns sub braţul drept, de parcă avea 
aur în ea. 

Ce obiect putea să aibă în ea de trebuia să-i poarte atâta 
grijă? Rareori îşi lua cu el materiale de studiu. Când el şi 
Ermanno nu studiau afară, acest lucru se întâmpla în 
apartamentul lui Marco, iar când studiau afară, făceau doar 
conversaţie şi nu foloseau cărţi. 

Şi Whitaker, care se afla la Milano, devenise suspicios, 
mai ales de când Marco fusese văzut într-un Internet cafe 
de lângă universitate. Trimise la Bologna un agent pe nume 
Krater să îi ajute pe Zellman şi pe Luigi să îi ţină mai 
îndeaproape sub observaţie pe Marco şi geanta lui 
misterioasă. Cum se strângea laţul şi erau de aşteptat 
focuri de artificii, Whitaker le cerea celor de la Langley 
întăriri. 

La Langley însă era haos. Plecarea lui Teddy, deşi nu 
surprinsese pe nimeni, întorsese instituţia cu susul în jos. 
Undele de şoc provocate de concedierea lui Luccat încă se 
resimţeau. Preşedintele ameninţa cu o concediere masivă, 
iar directorii adjuncţi şi cei cu funcţii mari erau mai 
preocupaţi să-şi asigure spatele decât să se ocupe de 
operaţiunile care le fuseseră încredințate. 

265 


- MEDIATORUL - 


Krater fu cel care primi de la Luigi mesajul că Marco se 
îndrepta spre Piazza Maggiore, intenţionând probabil să-şi 
bea ca de obicei cafeaua de după-amiaza. Krater îl văzu 
străbătând piaţa, ţinându-şi geanta bluemarin sub braţ. 
Arăta ca un italian. După ce studiase un dosar destul de 
gros cu informaţii despre Joel Backman, era plăcut să-l 
vadă în sfârşit. Dacă ar fi ştiut bietul om... 

Lui Marco nu îi era sete însă, cel puţin nu deocamdată. 
Trecu pe lângă cafenele şi magazine, apoi brusc, după ce 
aruncă o privire pe furiş, intră în Albergo Nettuno, un hotel 
mic care avea cincizeci de camere, situat chiar lângă 
piazza. Krater comunică prin aparatul de emisie-recepţie cu 
Zellman şi Luigi, acesta din urmă fiind foarte uimit de cele 
auzite, întrucât Marco nu avea absolut niciun motiv să intre 
într-un hotel. Krater aşteptă cinci minute, apoi intră în 
holişorul hotelului, memorând tot ce vedea. In dreapta sa 
era un antreu în care se aflau nişte scaune şi o masă mare 
de servit cafeaua, pe care erau împrăştiate nişte reviste de 
călătorie. În stânga se afla o cabină telefonică mică, goală, 
a cărei uşă era deschisă şi încă o cabină, în care era cineva. 
Marco stătea acolo, singur, aplecat deasupra măsuţei de 
sub telefonul montat pe perete. Geanta albastră îi era 
deschisă. Era prea preocupat ca să îl vadă pe Krater, care 
trecu pe lângă el. 

— Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă recepţionerul, din 
spatele tejghelei. 

— Da, mulţumesc, aş dori să mă interesez de o cameră, 
îi zise Krater în italiană. 

— Pentru când? 

— Pentru noaptea asta. 

— Îmi pare rău, dar nu avem camere libere. 

Krater luă o broşură de la recepţie. 

— Nu aveţi niciodată camere libere, îi spuse zâmbind. E 
un hotel foarte căutat. 

— Da, este. Poate altă dată. 

— Aveţi cumva acces la Internet? 

— Bineînţeles. 

266 


- JOHN GRISHAM - 

— Fără fir? 

— Da, suntem primul hotel din oraş care are aşa ceva. 

Se îndepărtă şi zise: 

— Mulţumesc. O să mai încerc altă dată. 

— Da, vă rog. 

Mergând spre ieşire, trecu pe lângă cabina telefonică. 
Marco nu îşi ridicase privirea. 


Îşi scria mesajul cu degetele mari de la ambele mâini şi 
spera să nu fie rugat de recepţioner să plece. Accesul fără 
fir la Internet era una din facilităţile pe care le oferea 
hotelul Nettuno, însă numai pentru oaspeţii hotelului. În 
cafenele, biblioteci şi într-o librărie accesul la Internet era 
gratis pentru oricine intra înăuntru, nu şi în hoteluri. 

Mesajul său suna aşa: 


Grinch, am avut la un moment dat afaceri cu un 
bancher din Zurich, pe nume Mikel Van Thiessen, de la 
banca Rhineland, situată pe Bahnhofstrasse, în centrul 
oraşului Zurich. Vezi dacă poţi să afli dacă mai lucrează 
acolo, iar dacă nu, cine i-a luat locul. Nu lăsa urme! 

Marco 


Apăsă pe „Trimite” şi se rugă din nou să fi procedat 
corect, închise repede telefonul său Ankyo 850 şi îl dosi în 
geantă. Pe drumul spre ieşire, făcu un semn de salut spre 
recepţioner, care vorbea la telefon. 

Marco ieşi din hotel la două minute după Krater. ÎI 
supravegheară din trei locuri, apoi îl urmăriră, în timp ce se 
pierdea în mulţimea de oameni care ieşeau de la serviciu. 
Zellman înconjură hotelul, apoi intră în Nettuno, se îndreptă 
spre a doua cabina telefonică din stânga şi se aşeză pe 
scaunul pe care stătuse Marco în urmă cu nici douăzeci de 
minute. Recepţionerul, uimit de ce se întâmpla, se prefăcu 
că are treabă la recepţie. 

O oră mai târziu, se întâlniră într-un bar şi reconstituiră 
ce făcuse. Concluzia era clară, dar, cu toate acestea, era 

267 


- MEDIATORUL - 


greu de acceptat. Cum Marco nu folosise telefonul, 
însemna că accesase gratis Internetul. N-ar fi avut alt motiv 
ca să intre la întâmplare în holul hotelului, să stea mai 
puţin de zece minute într-o cabină telefonică, apoi să plece 
brusc. Dar cum putea să acceseze Internetul, de vreme ce 
nu avea laptop şi nici mobil, în afară de cel pe care i-l 
împrumutase Luigi şi care era vechi, funcţiona doar în oraş 
şi nu ar fi putut fi în niciun caz modernizat astfel încât să se 
poată accesa Internetul prin intermediul lui. Să fi făcut rost 
de un aparat de ultimă generaţie? Dar nu avea niciun ban. 

Una din variante era să-l fi furat. 

Puseră pe tapet mai multe scenarii. Zellman plecă să-i 
transmită prin e-mail lui Whitaker veştile alarmante. Krater 
fu trimis să se uite prin vitrine după o geanta Silvio 
identică. 

Luigi rămase să facă planuri pentru cină. 

Gândurile îi fură întrerupte de un telefon primit taman de 
la Marco. Era acasă şi nu se simţea bine, stomacul îi făcuse 
figuri toată ziua. Anulase lecţia cu Francesca, iar acum voia 
să contramandeze cina. 


268 


- JOHN GRISHAM - 


24 


Dacă lui Dan Sandberg îi suna telefonul înainte de ora 
6:00, nu era de bine. Era pasăre de noapte, un noctambul 
care adesea dormea până la ora la care trebuia să ia atât 
micul dejun, cât şi prânzul. Cunoscuţii ştiau că nu avea 
niciun sens să îl sune devreme. 

La telefon era un coleg de la Post. 

— Ţi-a fost furat subiectul, amice, îi zise pe un ton grav. 

— Poftim? se răsti Sandberg. 

— Times tocmai ţi-a suflat subiectul de sub nas. 

— Despre cine? 

— Backman. 

— Ce? 

— Vezi cu ochii tăi. 

Sandberg fugi prin apartamentul său dezordonat spre 
locul în care îşi avea biroul şi porni grăbit calculatorul. Găsi 
articolul, scris de Heath Frick, un rival de la The New York 
Times pe care îl ura. Pe prima pagină era titrat: „ANCHETA 
FBI PRIVIND GRAŢIEREA ÎL VIZEAZĂ PE JOEL BACKMAN”. 

Frick cita o grămadă de surse anonime şi relata că 
ancheta FBl-ului cu privire la mita pentru grațiere căpătase 
amploare şi începuseră să fie luate în vizor anumite 
persoane care fuseseră amnistiate de fostul preşedinte 
Arthur Morgan. Ducele Mongo era descris a fi „o persoană 
care prezintă interes”, eufemism folosit de autorităţi atunci 
când voiau să păteze numele unei persoane pe care nu o 
puteau acuza oficial. Mongo însă era internat în spital şi se 
zvonea că îşi trăieşte ultimele cupe. 

Ancheta îl viza acum pe Joel Backman, a cărui grațiere 
acordată în ceasul al doisprezecelea îi şocase şi revoltase 
pe mulţi, conform analizei superficiale făcute de Frick. 
Dispariţia misterioasă a lui Backman nu făcuse decât să 
alimenteze speculaţiile că îşi cumpărase graţierea şi fugise 
pentru a evita întrebările incomode. Încă mai circulau 
zvonuri, le amintea Frick, şi numeroase surse, asupra 


269 


- MEDIATORUL - 


cărora păstrase tăcerea şi care se presupunea că sunt de 
încredere, dădeau de înţeles că nu fusese scoasă din 
discuţie oficial ipoteza că Backman ar fi ascuns o avere. 

„Ce porcărie!” mârâi Sandberg în timp ce trăgea cursorul 
în jos. 

Ştia mai bine decât oricine cum stăteau lucrurile. 
Porcăriile astea nu puteau fi dovedite. Backman nu îşi 
plătise graţierea. 

Nimeni, nici măcar cineva care să fi avut doar vag 
legătură cu fostul preşedinte, nu declara nimic. 
Deocamdată, era vorba de o simplă anchetă şi nu se 
pregătea o investigaţie oficială, dar artileria grea a 
agenţilor federali nu era departe. Un anume procuror 
american era nerăbdător să înceapă investigaţiile. Nu avea 
încă la dispoziţie juraţii, dar el şi colaboratorii săi erau 
pregătiţi, aşteptând doar un semn de la Departamentul de 
Justiţie. 

Frick îşi încheia articolul cu două paragrafe despre 
Backman, pe care ziarul le mai publicase. 

— Sunt doar chestii de umplutura! zise cu năduf 
Sandberg. 


Şi preşedintele citi articolul, dar avu altă reacţie. Luă 
nişte notițe, pe care le păstră pentru ora şapte şi jumătate, 
când urma să se întâlnească cu Susan Penn, director 
interimar la CIA, pentru informarea de dimineaţă. Era o 
tradiţie ca aceasta să fie făcută chiar de către director, în 
Biroul Oval, şi era normal să fie primul lucru pe agenda de 
zi. Teddy Maynard şi sănătatea lui şubredă schimbaseră 
însă acest obicei, astfel că în ultimii zece ani informările 
fuseseră făcute de altcineva. Acum tradiţiile erau din nou 
respectate. 

Exact la ora 7:00 pe biroul preşedintelui era pus un 
rezumat de opt-zece pagini privind activitatea serviciilor de 
informaţii. După aproape două luni de când era în funcţie, 
îşi făcuse obiceiul să citească absolut tot ce scria în el. | se 
părea fascinant. Predecesorul său se lăudase la un moment 

270 


- JOHN GRISHAM - 
dat că nu citea mai nimic: nici cărţi, nici ziare şi nici reviste. 
În niciun caz legislaţie, politică, tratate sau informări 
zilnice. Deseori îi era greu să-şi citească până şi 
discursurile. Acum lucrurile stăteau cu totul altfel. 

Susan Penn fu transportată într-o maşină cu geamuri 
antiglonţ de la locuinţa sa din Georgetown la Casa Albă, 
unde ajungea în fiecare dimineaţă la 7:15. Pe drum citea 
rezumatul zilnic, care era pregătit de CIA. In acea 
dimineaţă, pe pagina patru erau informaţii despre Joel 
Backman. Acesta atrăgea atenţia unor persoane foarte 
periculoase, poate chiar şi lui Sammy Tin. 

Preşedintele o salută cordial şi o aşteptă cu o cafea pe 
măsuţa de lângă canapea. Erau singuri, ca de obicei, şi 
trecură direct la treabă. 

— Ai văzut ediţia de azi din The New York Times? o 
întrebă. 

— Da. 

— Care sunt şansele ca Backman să fi plătit graţierea? 

— Foarte mici. După cum v-am mai explicat, nici nu 
bănuia că i se pregăteşte amnistierea. Nu a avut timp să 
aranjeze aşa ceva. În plus, suntem destul de siguri că nu a 
avut nici banii necesari. 

— Atunci de ce a fost grațiat Backman? 

Loialitatea lui Susan Penn faţă de Teddy Maynard 
devenea cu repeziciune un subiect de domeniul trecutului. 
Teddy nu mai era în funcţie şi în curând avea să moară, pe 
când ea, la cei patruzeci şi patru de ani, avea o carieră în 
faţă. Poate una lungă. Lucra bine cu preşedintele şi acesta 
nu părea grăbit să numească un nou director. 

— Sincer vorbind, Teddy voia să-l vadă mort. 

— De ce? De ce îţi aminteşti că domnul Maynard fi voia 
mort? 

— E o poveste lungă... 

— Ba nue. 

— Nu ştim totul. 

— Ştiţi destule. Spune-mi ce ştii. 


271 


- MEDIATORUL - 


Aruncă pe canapea exemplarul ei din raport şi inspiră 
adânc. 

— Backman şi Jacy Hubbard intraseră rău de tot în gura 
lupului. Aveau un software, JAM, pe care clienţii lor făcuseră 
prostia să îl aducă în Statele Unite, la firma lor, vrând să 
obţină pe el o avere. 

— Clienţii de care vorbeşti sunt tinerii pakistanezi, nu? 

— Da, şi toţi sunt morţi. 

— Ştii cine i-a ucis? 

— Nu. 

— Ştii cine l-a ucis pe Jacy Hubbard? 

— Nu. 

Preşedintele se ridică în picioare, cu cafeaua în mână, şi 
se îndreptă spre birou. Se aşeză pe marginea acestuia şi îi 
aruncă o privire furioasă. 

— Mi-e greu să cred că nu ştim lucrurile astea. 

„_— Sincer, şi mie. Şi nu e din cauză că nu am fi încercat. 
Asta e unul din motivele pentru care Teddy a făcut atâtea 
eforturi să obţină graţierea lui Backman. Desigur, voia 
oricum să-l vadă mort - cei doi au ceva de împărţit şi Teddy 
l-a considerat întotdeauna pe Backman un trădător. Dar 
era, de asemenea, foarte convins că moartea lui Backman 
ne-ar putea furniza nişte indicii. 

— Ce anume? 

— Depinde cine îl va ucide. Dacă o vor face ruşii, atunci 
vom avea motive să credem că sistemul de satelit le 
aparţine. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul chinezilor. Dacă 
îl vor ucide israeliţii, atunci sunt mari şanse ca Backman şi 
Hubbard să fi încercat să-şi vândă marfa saudiţilor. Dacă îl 
vor lichida saudiţii, atunci vom avea motive să credem că 
Backman i-a tras pe sfoară. Suntem aproape siguri că 
saudiţii au crezut că au încheiat afacerea. 

— Şi Backman i-a înşelat? 

— Poate că nu. Credem că moartea lui Hubbard a 
schimbat totul. Backman şi-a făcut bagajul, a fugit la 
închisoare şi toate înțelegerile au căzut. 


272 


- JOHN GRISHAM - 


Preşedintele se duse din nou la măsuţa de cafea şi îşi 
umplu cana cu cafea. Se aşeză în faţa lui Susan şi clătină 
din cap. 

— Vrei să cred că trei tineri pakistanezi s-au conectat la 
un sistem de sateliți atât de sofisticat încât noi nici măcar 
n-am ştiut că există? 

— Da. Erau geniali, dar au avut şi noroc. Apoi, nu numai 
că s-au conectat fraudulos la el, dar au elaborat nişte 
programe uluitoare cu care i se puteau transmite comenzi. 

— Şi programele astea reprezintă „JAM”? 

— Aşa le-au denumit. 

— Le-a văzut cineva? 

— Saudiţii. Asta e motivul pentru care ştim nu numai că 
există, dar şi că probabil funcţionează pe măsura reclamei 
care li se face. 

— Unde este acum software-ul? 

— Nu ştie nimeni, exceptându-l, probabil, pe Backman. 

Urmă o pauză lungă, preşedintele bându-şi cafeaua 
călduţă. Apoi îşi sprijini coatele de genunchi şi zise: 

— Ce ne-ar avantaja, Susan? Ce ne-ar servi în cea mai 
mare măsură interesele? 

Răspunse fără ezitare: 

— Să urmăm planul lui Teddy. Backman va fi eliminat. 
Software-ul nu a mai fost văzut de şase ani, aşa că probabil 
a dispărut. Sistemul de sateliți e tot acolo sus, dar 
proprietarii nu se pot juca acum cu el. 

_ Bău din nou din cafea şi urmă un alt moment de tăcere. 
In cele din urmă, preşedintele clătina din cap şi spuse: 
— Aşa să fie! 


Neal Backman nu citi 7he New York Times, dar în fiecare 
dimineaţă dădea o căutare rapidă pe Internet a numelui 
tatălui său. Când dădu de articolul lui Frick, îl anexă e- 
mailului pe care îl transmitea în fiecare dimineaţă de la 
Jerry's Java. 

Când ajunse la birou, citi din nou articolul şi rememoră 
vechile zvonuri privind suma pe care mediatorul o 

273 


- MEDIATORUL - 


ascunsese când firma era în colaps. Nu-i pusese niciodată 
întrebarea verde-n faţă, fiindcă ştiuse că nu va primi un 
răspuns clar. Cu timpul, ajunsese să accepte părerea 
generală că Joel Backman era la fel de falit ca majoritatea 
puşcăriaşilor. 

Atunci de ce nu îi dădea pace gândul că afacerea „bani 
pentru grațiere” putea fi adevărată? Fiindcă, dacă putea 
cineva dintr-o închisoare federală să facă un asemenea 
miracol, acea persoană era tatăl lui. Dar cum ajunsese la 
Bologna, în Italia? Şi de ce? Cine îi voia pielea? 

Întrebările se înmulţeau, iar răspunsurile erau mai greu 
de găsit ca niciodată. 

În timp ce îşi bea cafeaua mocca dublă, cu privirea 
aţintită asupra uşii biroului, pe care o încuiase, îşi puse încă 
o dată marea întrebare: Cum poţi da de un anume bancher 
elveţian fără a folosi telefonul, faxul, poşta sau e-mailul? 

O să găsească el o soluţie. Avea nevoie doar de timp. 


Articolul din Times fu citit de Efraim în tren, pe drumul 
dintre Florenţa şi Bologna. Îl avertizase asupra lui un 
telefon primit de la Tel Aviv şi îl găsise pe Internet. Amos se 
afla cu patru locuri mai în spate şi-l citea şi el pe laptop. 

Rafi şi Shaul urmau să sosească a doua zi dis-de- 
dimineaţă, Rafi - cu avionul, de la Milano, iar Shaul - cu 
trenul, de la Roma. Cei patru membri ai K/idon-ului care 
ştiau italiana erau deja la Bologna, grăbindu-se să pună la 
punct cele două locuinţe securizate de care aveau nevoie 
pentru proiect. 

Planul preliminar consta în a pune mâna pe Backman sub 
porticurile întunecoase de pe Via Fondazza sau de pe altă 
stradă care ar fi fost potrivită pentru aşa ceva, preferabil în 
zorii zilei sau după lăsarea serii. Urma să-l sedeze, să-l 
bage într-o dubă, să-l ducă la o locuinţa securizată şi să 
aştepte să dispară efectul medicamentelor. După aceea 
aveau să-l interogheze, eventual să-l otrăvească şi să-i 
ducă apoi cadavrul la Lacul Garda, aflat la o distanţă de 


274 


- JOHN GRISHAM - 


două ore, spre nord, unde urma să devină hrană pentru 
peşti. 

Era un plan general, plin de lacune, dar li se dăduse undă 
verde. Nu mai puteau da înapoi. Acum, că Backman era în 
centrul atenţiei, trebuiau să acţioneze rapid. 

Graba se datora şi faptului că Mossadul avea motive bine 
întemeiate să creadă că Sammy Tin era fie la Bologna, fie 
în apropiere. 


Cel mai apropiat restaurant de casa ei era o veche 
trattoria încântătoare cu numele La Nino. Francesca 
cunoştea foarte bine localul şi îi ştia de mulţi ani pe cei doi 
fii ai bătrânului Nino. Le spuse la telefon ce problemă avea 
şi, când ajunse, o aşteptau amândoi şi aproape o duseră pe 
sus înăuntru. Îi luară bastonul, geanta şi haina şi o 
conduseră încetişor la masa ei preferată, pe care o 
mutaseră mai aproape de şemineu. li aduseră cafea şi apă 
şi îi oferiră tot ce şi-ar mai fi putut dori. Era trecut de 
miezul zilei, astfel că localul se golise de mulţimea care lua 
prânzul acolo. Francesca şi elevul său aveau întregul local 
la dispoziţie. 

După câteva minute, când sosi Marco, cei doi fraţi îl 
întâmpinară de parcă făcea parte din familie: 

— La professoressa la sta aspettando, zise unul dintre ei. 
Vă aşteaptă profesoara. 

Căzătura pe pietriş la San Luca şi faptul că îşi luxase 
glezna o transformaseră. Dispăruse indiferența ei glacială. 
Dispăruse şi tristeţea, cel puţin deocamdată. Zâmbi când îl 
văzu, ba chiar îl luă de mână şi-l trase spre ea, pupându-se 
în aer, pe ambii obraji, obicei pe care Marco îl tot observase 
în ultimele două luni, dar pe care nu îl practicase încă. La 
urma urmei, era prima femeie pe care o cunoscuse în Italia. 
Îi făcu semn spre scaunul din faţa ei. Fraţii începură să 
mişune pe lângă ei, luând haina lui Marco, întrebându-l 
dacă doreşte cafea, nerăbdători să vadă cum se desfăşoară 
o lecţie de italiană. 


275 


- MEDIATORUL - 


— Ce-ţi face piciorul? întrebă Marco şi făcu greşeala să 
vorbească în engleză. 

Francesca îşi puse degetul la buze, clătină din cap şi zise: 

— Non inglese, Marco. Solamente italiano. 

Se încruntă şi spuse: 

— De asta mi-era teamă. | 

O durea foarte tare piciorul. Îl ţinea pe gheaţă când citea 
sau se uita la televizor, aşa că nu mai era umflat. Venise 
încet până la restaurant, dar era important să se mişte. La 
insistenţele mamei ei, folosea un baston. li era de ajutor, 
dar se simţea jenată că trebuie să apeleze la el. 

Li se mai aduse cafea şi apă şi, când fraţii se convinseră 
că Francesca şi prietenul ei canadian se simțeau perfect, se 
retraseră fără tragere de inimă în partea din faţă a 
restaurantului. 

— Ce face mama ta? o întrebă în italiană. 

Era foarte bine, dar şi foarte obosită. De o lună avea grijă 
de Giovanni, iar acum oboseala îşi spunea cuvântul. 

„Aşa deci, îşi zise Marco, acum putem vorbi şi de 
Giovanni.” 

O întrebă cum se simte soţul ei. 

Are o tumoare malignă pe creier inoperabilă, îi zise şi 
traducerea corectă fu făcută numai după câteva încercări 
nereuşite. Suferea de aproape un an şi sfârşitul era destul 
de aproape. Era inconştient. Era mare păcat. 

— Ce profesie avea, cu ce se ocupa? 

Predase la universitate istorie medievală timp de mulţi 
ani. Acolo se întâlniseră, ea era studentă, iar el - profesor. 
La vremea aceea era căsătorit cu o femeie pe care nu o 
suporta. Aveau doi fii. Ea şi profesorul se îndrăgostiseră şi 
începură o relaţie care durase aproape zece ani până când 
el divorțase şi se căsătorise cu Francesca. 

Aveau copii? Ea îi răspunse cu tristeţe în glas că nu. 
Giovanni avea doi copii şi nu mai voia alţii. Francesca 
regreta multe. 

Reieşea dar că nu avusese o căsnicie fericită. „Stai să 
ajungem la a mea”, îşi zise. 

276 


- JOHN GRISHAM - 


— Povesteşte-mi despre tine, spuse ea. Vorbeşte rar. 
Vreau să ai un accent cât se poate de bun. 

— Sunt un simplu om de afaceri canadian, începu Marco 
în italiană. 

— Nu, serios. Care e numele tău adevărat? 

— Nu. 

— Care e? 

— Deocamdată mă cheamă Marco. Povestea mea e 
lungă, Francesca, şi nu pot vorbi despre ea. 

— În regulă. Ai copii? 

O, da. Vreme îndelungată vorbi despre cei trei copii ai 
săi: cum îi cheamă, vârsta, ocupaţia, unde locuiesc, cu cine 
sunt căsătoriţi şi câţi copii au. Amestecă adevărul cu 
ficţiunea şi făcu un mic miracol ca familia lui să pară cât de 
cât normală. Francesca îl ascultă cu atenţie, pregătită să 
corecteze orice cuvânt pronunţat greşit sau verb conjugat 
cum nu trebuie. Unul dintre băieţii lui Nino le aduse nişte 
cafea şi rămase în preajma lor destul timp încât să apuce 
să spună cu un zâmbet până la urechi: 

— Parla molto bene, signore. Vorbiţi foarte bine, 
domnule. 

După o oră, Francesca începu să se foiască şi Marco îşi 
dădu seama că nu se simte bine. O convinse în cele din 
urmă să plece şi o conduse cu mare plăcere acasă, pe Via 
Minzoni. Francesca îl ţinuse strâns cu mâna dreaptă de 
braţ, în timp ce cu stânga se sprijinea în baston. Merseră 
cât putură de încet. Ei îi era groază de întoarcerea acasă, la 
căpătâiul muribundului, pe care trebuia să îl vegheze. El ar 
fi vrut să meargă kilometri întregi, să se bucure de 
atingerea ei, să simtă atingerea cuiva care avea nevoie de 
el. 

Când ajunseră în dreptul apartamentului ei, se sărutară 
de rămas-bun şi se înţeleseră să se întâlnească a doua zi la 
La Nino, la aceeaşi oră şi la aceeaşi masă. 


Jacy Hubbard îşi petrecuse aproape douăzeci şi cinci de 
ani la Washington; un sfert de secol de pavare în stil mare 
277 


- MEDIATORUL - 


a drumului către iad, cu un număr incredibil de mare de 
relaţii pasagere. Ultima dintre ele fusese cu Mae Szun, o 
frumuseţe de femeie de aproape un metru optzeci, cu 
trăsături perfecte, ochi negri fatali şi cu o voce răguşită cu 
care nu îi fusese deloc greu să îl scoată pe Jacy din bar şi 
să-l atragă în maşina ei. După o oră de sex sălbatic, îl 
dăduse pe mâna lui Sammy Tin, care îi dăduse lovitura de 
graţie şi îl lăsase la mormântul fratelui său. 

Când era nevoie de sex pentru a comite o crimă, Sammy 
o prefera pe Szun. Era un bun agent MSS, dar picioarele şi 
chipul ei îi creau un avantaj, care se dovedise a fi mortal în 
cel puţin trei ocazii. O chemase la Bologna nu pentru a 
seduce, ci pentru a se ţine de mână cu alt agent, 
prefăcându-se că sunt nişte turişti cu o căsnicie fericită. 
Seducţia rămânea însă o variantă, mai ales că era vorba de 
Backman. Bietul om stătuse la răcoare şase ani, departe de 
femei. 

Mae îl observă pe Marco în mulţimea de pe strada 
Maggiore, îndreptându-se spre Via Fondazza. Dând dovadă 
de o agilitate uimitoare, grăbi pasul, scoase un celular şi 
reuşi să se apropie de el, afişând o figură plictisită de 
persoană care se uită la vitrine. 

Apoi Marco dispăru. O luase brusc la stânga, pe o alee 
îngustă, Via Begatto, şi se îndreptase spre nord, în altă 
direcţie decât Via Fondazza. Până cotise şi ea, Marco 
dispăruse. 


278 


- JOHN GRISHAM - 


25 


În sfârşit venea primăvara la Bologna. Căzuseră ultimii 
fulgi de zăpadă. Cu o zi înainte, temperatura fusese de 
aproape zece grade şi, când ieşi afară, înainte de răsărit, 
Marco se gândi să ia în locul hanoracului una din celelalte 
haine ale sale. Făcu cuiva paşi sub porticul întunecat, 
aşteptă să vadă ce temperatură e, apoi îşi spuse că era 
încă destul de răcoare şi că va rămâne cu hanoracul pe el. 
Avea oricum să se întoarcă peste două ore şi va putea 
atunci să-şi schimbe haina dacă va dori. Îşi afundă mâinile 
în buzunare şi-şi începu plimbarea de dimineaţă. 

Numai la articolul din Times se gândea. Faptul că îşi 
văzuse numele pe prima pagina îi trezea amintiri dureroase 
şi îl neliniştea, dar pentru acuzaţia de mituire a 
preşedintelui putea să introducă o acţiune în instanţă, şi, 
dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în perioada sa de glorie 
de dinainte de a fi fost închis, şi-ar fi început ziua trântindu- 
le procese tuturor celor implicaţi. The New York Times i-ar fi 
aparţinut. 

Ceea ce nu-l lăsase să doarmă fuseseră însă întrebările 
care rezultau: Ce efect avea să aibă asupra lui atenţia care 
i se acorda acum? O să-l înşface iar Luigi şi o să fugă din 
oraş? 

Şi cea mai importantă întrebare: Era azi în mai mare 
pericol decât ieri? 

Supravieţuia binişor, ascuns într-un oraş minunat în care 
nimeni nu îi ştia adevăratul nume. Nimeni nu-i recunoştea 
chipul. Nimănui nu-i păsa. Locuitorii Bolognei îşi vedeau de 
viaţa lor fără să-i deranjeze pe ceilalţi. 

Nici măcar el nu se recunoştea. În fiecare dimineaţă, 
după ce se bărbierea, îşi punea ochelarii şi şapca de şofer 
din catifea reiată maro, stătea în faţa oglinzii şi îl salută pe 
Marco. Erau de domeniul trecutului fălcile umflate, 
cearcănele vinete şi părul mai lung şi mai des. Erau de 


279 


- MEDIATORUL - 


domeniul trecutului zâmbetul dispreţuitor şi aroganta. 
Acum era un om liniştit ca oricare altul de pe stradă. 

Marco trăia în prezent, bucurându-se de fiecare zi, iar 
zilele începeau să se adune. Nimeni din cei care citiseră 
articolul din Times nu ştia unde se află Marco sau ce face. 

Trecu pe lângă un bărbat îmbrăcat într-un costum închis 
la culoare şi-şi dădu imediat seama că e în pericol. 
Costumul nu se potrivea în peisaj. Era făcut în străinătate, 
cumpărat probabil de la standul de reduceri al unui 
magazin, costum pe care în altă viaţă l-ar fi văzut zilnic. 
Cămaşa albă pe care o purta era aceeaşi gen de cămaşă 
banală încheiată la nasturi de sus până jos pe care o 
văzuse timp de treizeci de ani la D.C. La un moment dat, 
chiar se gândise să dea o notă internă prin care să se 
interzică purtarea cămăşilor albastru cu alb din bumbac 
încheiate de sus până jos, însă Carl îl convinsese să 
renunţe. 

Nu-şi dădea seama ce culoare avea cravata. 

Nu era genul de costum pe care să-l vezi purtat pe sub 
porticurile de pe Via Fondazza înainte de revărsarea zorilor, 
şi nici în restul zilei, de altfel. Făcu câţiva paşi, arunca o 
privire peste umăr şi văzu că tipul în costum nu-l urmărea. 
Era un bărbat alb de treizeci de ani, solid, bine legat, care 
ar fi ieşit clar învingător într-o cursă sau într-o luptă corp la 
corp. Drept urmare, Marco folosi altă strategie. Se opri 
brusc, se întoarse şi zise: 

— Doriţi ceva? 

La care altcineva spuse: 

— Aici, Backman. 

Îngheţă când îşi auzi numele. O clipă i se înmuiară 
picioarele, se cocârjă şi îşi zise că nu, nu visa. Intr-o 
fracțiune de secundă se gândi la toate nenorocirile pe care 
le aducea numele „Backman”. Ce trist e să fii atât de 
înspăimântat de propriul nume! 

Erau doi. Cel care vorbise mai devreme veni spre el, de 
pe partea cealaltă a Viei Fondazza. Purta practic acelaşi tip 
de costum, dar avea o cămaşă albă îndrăzneață, care nu 

280 


- JOHN GRISHAM - 


avea nasturi pe guler. Era mai în vârstă, mai scund şi mult 
mai slab. Mutt and Jeff. Stan şi Bran. 

— Ce vreţi? îi întreba Marco. 

Îşi îndreptară încetişor mâinile spre buzunare. 

— Suntem de la FBI, zise solidul. 

Vorbea engleza americană, cu accent din Vestul Mijlociu. 

— Da, cum să nu, spuse Marco. 

Îndepliniră ritualul obligatoriu de prezentare a 
legitimaţiilor, dar, în întunericul de sub porticuri, Marco nu 
putea să citească nimic. Lumina slabă care venea de la un 
apartament fu cât de cât de ajutor. 

— Nu văd ce scrie pe alea, spuse. 

— Hai să facem o plimbare, îi propuse slăbănogul. 

Acesta era din Boston, irlandez, după cum pronunţase 
cuvântul „plimbare”. 

— V-aţi rătăcit, băieţi? le zise Marco fără să se clintească. 
Nu voia să se urnească şi oricum picioarele îi erau de 
plumb. 

— Ştim exact unde suntem. 

— Mă îndoiesc. Aveţi mandat? 

— Nu avem nevoie de aşa ceva. 

Solidul făcu greşeala să-i atingă lui Marco braţul stâng, 
de parcă ar fi vrut să-l ajute să se mişte în direcţia în care 
voiau ei să meargă. Marco sări ca ars. 

— la mâna de pe mine! Băieți, valea! Aici nu puteţi să 
faceţi o arestare. Nu puteţi face altceva decât să vorbiti. 

— În regulă, haideţi să mergem să purtăm o discuţie, îi 
îndemnă slăbănogul. 

— Nu sunt obligat să vorbesc. 

— E o cafenea la două străzi mai încolo, zise solidul. 

— Excelent, beţi o cafea! Şi mâncaţi un pateu. Dar lăsați- 
mă în pace. 

Stan şi Bran se uitară unul la altul, apoi priviră în jur, 
neştiind sigur ce să facă în continuare şi ce rezultat va avea 
planul B. 


281 


- MEDIATORUL - 


Marco nu se clintea; nu că s-ar fi simţit în siguranţă unde 
se afla, dar parcă şi vedea că după colţ îi aştepta o maşină 
neagră. 

„Unde naiba e Luigi? se întrebă. Oare toate astea fac 
parte din conspirația pusă la cale de el?” 

Fusese descoperit, găsit, demascat, strigat pe numele 
său adevărat pe Via Fondazza. Desigur, toate astea 
presupuneau o nouă mutare, o altă locuinţă în care să se 
ascundă. 

Slăbănogul decise să preia iniţiativa. 

— Sigur, putem purta discuţia chiar aici. Există o 
grămadă de oameni acasă care ar vrea să vă vorbească. 

— Poate ăsta e motivul pentru care sunt aici. 

— Anchetam graţierea pe care aţi cumpărat-o. 

— Atunci vă irosiţi o căruţă de bani şi de timp, ceea ce n- 
ar surprinde pe nimeni. 

— Avem nişte întrebări cu privire la tranzacţie. 

— Ce anchetă idioată, zise Marco, scuipând cuvintele în 
faţa slăbănogului. 

Pentru prima oară, după mulţi ani, se simţi din nou ca 
mediatorul atunci când se certa cu vreun funcţionar 
arogant sau cu vreun membru al Congresului încet la 
minte. 

— FBl-ul cheltuieşte bani frumoşi să trimită doi clovni ca 
voi până la Bologna, în Italia, să mă abordeze pe trotuar, 
punându-mi întrebări la care niciun tâmpit întreg la minte 
n-ar răspunde. Nu sunteţi altceva decât doi idioţi. Mergeţi 
acasă şi spuneţi-i şefului vostru că şi el e idiot. Şi, când o să 
vorbiţi cu el, spuneţi-i că iroseşte o grămadă de timp şi de 
bani dacă îşi imaginează că mi-am plătit graţierea. 

— Deci negaţi... 

— Nu neg nimic şi nu recunosc nimic. Nu spun absolut 
nimic, decât că FBl-ul e într-o situaţie absolut jalnică. Băieți, 
aţi încurcat-o rău de tot. 

Acasă, i-ar fi tras nişte palme, l-ar fi îmbrâncit, l-ar fi 
înjurat şi l-ar fi insultat. Pe teritoriu străin însă nu erau 
siguri cum trebuie să se comporte. Ordinele pe care le 

282 


- JOHN GRISHAM - 


aveau erau să îl găsească şi să vadă dacă într-adevăr 
locuia acolo unde susţinea CIA-ul. Şi dacă îl găseau, trebuia 
să îl zgâlţâie, să-l sperie şi să-i arunce întrebări despre 
transferuri bancare şi conturi în insule. _ 

Făcuseră scenariul şi îl repetaseră de multe ori. Insă sub 
porticurile de pe Via Fondazza domnul Lazzeri le dejucase 
planurile. 

— Nu plecăm din Bologna până nu stăm de vorbă, zise 
solidul. 

— Felicitări, vă aşteaptă o vacanţă lungă. 

— Avem nişte ordine, domnule Backman. 

— lar eu pe ale mele. 

— Doar câteva întrebări, vă rugăm, insista slăbănogul. 

— Vorbiţi cu avocatul meu, spuse Marco şi plecă spre 
casă. 

— Cine e avocatul dumneavoastră? 

— Carl Pratt. 

Nu se urneau şi nu îl urmăreau, iar Marco grăbi pasul. 
Traversă strada, aruncă repede o privire spre locuinţa sa, 
dar nu încetini. Dacă voiau să-l urmărească, atunci 
aşteptau prea mult. În momentul în care ţâşni în Via del 
Piombo, ştia că n-aveau cum să-l găsească. Astea erau 
acum străzile lui, aleile lui, intrările lui întunecoase în 
magazinele care urmau să se deschidă doar peste trei ore. 

ÎI găsiseră pe Via Fondazza doar fiindcă îi ştiuseră 
adresa. 


La marginea de sud-vest a oraşului vechi, lângă Porto 
San Stefano, prinse un autobuz, cu care merse o jumătate 
de oră, până la o stafie din apropiere de gară, în zona de 
nord. De acolo luă alt autobuz până în centru. Autobuzele 
începeau să se umple, cei care se trezeau în zori 
îndreptându-se spre serviciu. Cu cel de-al treilea autobuz 
străbătu din nou oraşul spre Porta Saragozza, de unde 
începu urcuşul de 3,6 kilometri până la San Luca. Când 
ajunse la arcada cu numărul patru sute, se opri să-şi tragă 
sufletul şi se uită în jos, printre coloane, aşteptându-se să 

283 


- MEDIATORUL - 


vadă pe cineva furişându-se în spatele lui. Nu era nimeni în 
urma lui. 

Încetini şi ajunse în vârf în cincizeci şi cinci de minute. O 
luă prin spatele bisericii San Luca, de-a lungul potecii 
înguste pe care căzuse Francesca, şi în cele din urmă se 
aşeză pe banca pe care aşteptase ea. De acolo, priveliştea 
Bolognei în zorii zilei era magnifică. Işi scoase hanoracul, ca 
să se răcorească. Soarele era pe cer şi nu mai inspirase 
până atunci un aer atât de uşor şi de curat. Multă vreme 
Marco stătu acolo, singur-singurel, privind cum oraşul se 
trezeşte la viaţă. 

Se bucură de solitudine şi de siguranţa pe care o simţea 
în acel moment. De ce n-ar urca în fiecare dimineaţă acolo, 
să stea sus, deasupra Bolognei, şi să nu facă altceva decât 
să mediteze şi, poate, să citească ziarele? Eventual, ar 
suna un prieten, să se pună la curent cu bârfele. 

Pentru asta, ar trebui întâi să-şi facă rost de prieteni. 

Era un vis care nu se va îndeplini. 

II sună pe Ermanno de pe celularul lui Luigi, cu care nu 
putea face prea multe, şi anulă lecţia de dimineaţă. Apoi îl 
sună pe Luigi şi îi explică faptul că nu prea avea chef de 
învăţat 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, am nevoie doar de o pauză. 

— E în regulă, Marco, dar îl plătim pe Ermanno ca să-ți 
predea, ne-am înţeles? Trebuie să studiezi zilnic. 

— Las-o baltă, Luigi! Azi n-o să studiez. 

— Nu-mi place chestia asta. 

— lar mie nu-mi pasă. Dă-mă afară de la cursuri! 
Exmatriculează-mă! 

— Eşti supărat? 

— Nu, Luigi, sunt bine. E o zi frumoasă, a venit primăvara 
în Bologna şi o să fac o plimbare lungă. 

— Unde? 

— Nu, mulţumesc, Luigi. Nu vreau să am companie. 

— Dar ce zici de prânz? 


284 


- JOHN GRISHAM - 


Marco simţi cum îl roade stomacul de foame. Prânzul cu 
Luigi era întotdeauna delicios şi tot el se ocupa de nota de 
plată. 

— Sigur. 

— Lasă-mă să mă gândesc unde. Te sun eu. 

— Bine, Luigi. Ciao. 

Se întâlniră la doisprezece şi jumătate la Caffe Atene, o 
hrubă foarte veche în care se cobora dintr-o alee, aflată la 
câţiva paşi sub nivelul străzii. Era un local mic, cu mese 
mici pătrate, care practic se atingeau una de alta. Chelnerii 
se înghesuiau, mergând de colo-colo şi ţinând tăvile cu 
mâncare mult deasupra capului. Bucătarii strigau din 
bucătărie. Sala de mese era plină de fum, gălăgie şi 
înţesată de oameni înfometați cărora le plăcea să 
vorbească cât puteau de tare în timp ce mâncau. Luigi îi 
povesti că restaurantul exista de secole, că era imposibil să 
găseşti o masă liberă, iar mâncarea era, desigur, 
extraordinară. Îi propuse să împartă pentru început o porţie 
de caracatiţă. 

După ce toată dimineaţa petrecută la San Luca se 
gândise ce să facă, Marco hotărâse să nu îi spună nimic lui 
Luigi despre întâlnirea cu FBl-ul. Cel puţin nu îi va spune 
atunci, nu în dimineaţa aceea. Poate o să îi spună a doua zi 
sau în următoarea, dar deocamdată încă mai cântărea 
lucrurile. Principalul motiv pentru care avea reţineri era că 
nu voia să-şi facă din nou bagajul şi să fugă; măcar nu-l va 
lăsa pe Luigi să hotărască asta. 

Dacă va fugi, o va face singur. 

Nu putea să-şi dea seama de ce venise FBl-ul la Bologna, 
evident fără ştirea lui Luigi şi a celor pentru care lucra el. 
Presupunea că Luigi nu ştia nimic de prezenţa lor. Părea 
mult mai preocupat de meniu şi de lista de vinuri. Viaţa era 
frumoasă. Totul era normal. 

Se stinseră luminile. Brusc, Caffe Atene se cufundă 
complet în întuneric şi în clipa următoare un chelner care 
ducea tava cu prânzul unui client se împiedică de masa lor, 
ţipând şi înjurând şi prăbuşindu-se peste Luigi şi Marco. 

285 


- MEDIATORUL - 


Picioarele mesei cedară, iar marginea tăbliei îl lovi în burtă 
pe Marco. In acelaşi moment, un picior sau altceva îl izbi 
puternic în umărul stâng. Toată lumea tipa. Se spărgeau 
sticle. Lumea se îmbrâncea şi la un moment dat cineva 
strigă din bucătărie: „Foc!” 

In învălmăşeala creată de cei care ieşeau în stradă nu 
fusese nimeni grav rănit. Ultima persoană care ieşi fu 
Marco, care se lăsase în jos ca să evite înghesuiala, 
căutându-şi geanta Silvio bleumarin. Ca întotdeauna, o 
agăţase de spătarul scaunului, ţinând-o atât de aproape de 
el încât de obicei o simţea. Dispăruse în îmbulzeala creată. 

Italienii stăteau în stradă, uitându-se la local fără să-şi 
poată crede ochilor. Masa lor de prânz se afla înăuntru, pe 
jumătate mâncată, iar acum era compromisă. Intr-un final, 
apăru un nor mic de fum, care se strecură pe uşă şi se 
răspândi în văzduh. Văzură un chelner cum fugea pe lângă 
mesele din faţă cu o pompă de stins incendiile. Apoi mai 
apăru nişte fum, dar nu mult. 

— Mi-am pierdut geanta, îi zise Marco lui Luigi, pe când 
se uitau la ce se întâmpla şi aşteptau. 

— Cea albastră? 

„Câte genţi port cu mine, Luigi?” vru să-l întrebe. 

— Da, cea albastră. 

Deja bănuia că îi fusese sustrasă. 

Sosi o maşină mică de pompieri cu o sirenă enormă, care 
continuă să urle în timp ce pompierii fugeau înăuntru. 
Trecură ceva minute, iar italienii începură să se risipească 
în toate direcţiile. Cei mai hotărâți dintre ei merseră să ia 
prânzul în altă parte, cât mai aveau timp s-o facă. Ceilalţi 
se holbară mai departe la nenorocirea la care fuseseră 
martori. 

Sirena fu în sfârşit oprită. La fel şi focul, şi asta fără să fi 
fost nevoie de atâta apă în tot restaurantul. După o oră de 
discuţii, de dispute şi de o foarte mică intervenţie a 
pompierilor, situaţia era sub control. 


286 


- JOHN GRISHAM - 


— E ceva la toaletă! strigă unul din chelneri spre un 
prieten de-al său, unul din puţinii clienţi slăbiţi şi nemâncaţi 
rămaşi la faţa locului. 

Se aprinseră din nou luminile. 

Îi lăsară din nou să intre, să îşi ia hainele. Unii, care 
plecaseră să caute alt loc în care să ia prânzul, se întorceau 
să-şi ia lucrurile. Luigi îi fu de mare ajutor lui Marco la 
căutarea genţii. Îi explicase şefului de sală cum stau 
lucrurile şi nu trecu mult, că jumătate dintre angajaţi 
scotoceau prin restaurant. Printre discuţiile însufleţite care 
se purtau, Marco auzi un chelner zicând ceva de „bombă 
fumigenă”. 

Geanta dispăruse, iar Marco era conştient de asta. 

Mâncară un panino şi băură o bere la o cafenea 
amplasată pe trotuar, sub razele soarelui, unde puteau să 
se uite la fetele drăguţe care treceau pe lângă ei. Marco se 
gândea numai la furtul genţii, dar îşi dădu silinţa să pară 
relaxat. 

— Îmi pare rău de geantă, îi zise Luigi la un moment dat. 

— Nu-i mare scofală. 

— O să-ţi fac rost de alt celular. 

— Mersi. 

— Ce ai mai pierdut? 

— Nimic. Doar nişte hărţi ale oraşului, nişte aspirină şi 
câţiva euro. 

Într-o cameră de hotel aflată la câteva străzi depărtare, 
Zellman şi Krater puseseră geanta pe pat, conţinutul 
acesteia fiind aranjat frumos. În afară de telefonul Ankyo, 
mai erau două hărţi ale Bolognei, ambele având foarte 
multe însemnări şi fiind foarte mult folosite, însă nu 
dezvăluiau mai nimic, patru bancnote de 100 de euro, 
celularul pe care i-l împrumutase Luigi, o cutie de aspirină 
şi manualul telefonului Ankyo. 

Zellman, care era mai priceput în ale calculatoarelor 
decât Krater, conecta telefonul Ankyo la o priză cu acces la 
Internet şi, după puţin timp, naviga prin meniu. 


287 


- MEDIATORUL - 


— E marfă de calitate! zise, foarte impresionat de 
aparatul lui Marco. E cea mai nouă jucărie de pe piaţă. 

Nu putu continua, evident din cauza parolei. O să 
trebuiască să îl disece cei de la Langley. li trimise de pe 
laptop un e-mail Juliei Javier, transmiţându-i seria şi alte 
informaţii. 

La două ore de la comiterea furtului, un agent CIA stătea 
în parcarea de lângă Chatter, la marginea oraşului 
Alexandria, aşteptând să se deschidă magazinul. 


288 


- JOHN GRISHAM - 


26 


O privi de la distanţă cum îşi târşâia picioarele cu 
stoicism, sprijinindu-se în baston, pe trotuarul de pe Via 
Minzoni. O urmări şi în scurt timp era la cincisprezece metri 
în spatele ei. In ziua aceea purta cizme cafenii din piele de 
căprioară, desigur pentru a-i ţine mai bine piciorul. Cizmele 
aveau toc jos. Nişte pantofi fără toc ar fi fost mai 
confortabili, dar să nu uităm că era italiancă, aşa că moda 
avea întotdeauna prioritate. Purta o fustă maro-deschis, 
lungă până deasupra genunchilor, şi un pulover strâmt din 
lână, roşu-aprins, şi era prima oară când nu o vedea 
încotoşmănită în haine de iarnă. Nu purta palton, care i-ar fi 
ascuns silueta frumoasă. 

Păşea cu grijă şi şchiopăta uşor, dar avea un mers atât 
de hotărât încât Marco prinse aripi. Era vorba doar de o 
cafea pe care s-o bea împreuna la La Nino, timp de o oră 
sau două cât avea să-i predea limba italiană. Şi toate astea 
doar pentru el! 

Şi pentru bani. _ 

O vreme se gândi la banii ei. In pofida situaţiei grave în 
care se afla soţul ei şi a muncii sezoniere pe care o 
desfăşura ca ghid turistic, reuşea să ţină pasul cu moda şi 
să locuiască într-un apartament frumos decorat. Giovanni 
fusese profesor. Poate făcuse cu grijă economii de-a lungul 
anilor, iar acum boala lui îi cam strâmtora. 

Mă rog. Marco avea problemele lui. Tocmai pierduse 400 
de dolari, bani gheaţă, precum şi singurul lui mijloc de 
comunicare cu lumea. Oameni care nu trebuiau să ştie 
unde locuieşte îi cunoşteau acum adresa exactă. In urmă 
cu nouă ore fusese strigat pe numele său adevărat pe Via 
Fondazza. 

Incetini şi o lăsă să intre în cafenea, unde fu din nou 
întâmpinată ca un membru drag al familiei de către fiul lui 
Nino. Făcu înconjurul clădirii, ca să le dea timp s-o aşeze la 
o masă, să nu mai prididească să-i facă pe plac, să-i aducă 


289 


- MEDIATORUL - 


o cafea, să stea puţin la taclale şi să se pună la curent cu 
bârfele din cartier. Intră la zece minute după ea şi fu 
îmbrăţişat cu căldură de fiul mai mic al lui Nino. Doar 
prietenii Francescăi le erau prieteni pe viaţă! 

Francesca îşi schimbase atât de mult atitudinea, încât 
Marco nu ştia la ce să se aştepte. Încă mai era emoţionat 
de căldura cu care îl tratase cu o zi înainte, dar ştia că în 
ziua aceea putea fi din nou indiferentă. Când văzu că 
zâmbeşte, că îi ia mâna şi începe ritualul pupatului pe 
obraz, îşi dădu brusc seama că lecţia de italiană va fi raza 
de soare a unei zile îngrozitoare. 

Când rămaseră în sfârşit singuri, o întrebă ce face soţul 
ei. Situaţia nu se schimbase. 

— Nu mai are de trăit decât câteva zile, zise ea 
impasibilă, de parcă acceptase deja că o să moară şi era 
pregătită să-l jelească. 

O întrebă ce face mama ei, Signora Altonelli, şi i se 
răspunse în detaliu. Cocea o torta cu mere, unul din 
deserturile preferate ale lui Giovanni, pentru cazul în care 
el o să simtă aroma de la bucătărie. 

— Cum a fost azi? îl întrebă. 

Era imposibil să inventeze o serie de întâmplări mai 
neplăcute decât cele de care avusese parte. De la şocul 
provocat de faptul că îşi auzise adevăratul nume strigat în 
întuneric până la faptul că fusese victima unui furt bine pus 
la punct, nu-şi putea imagina o zi mai proastă. 

— Am avut parte de puţină agitaţie la prânz, zise. 

— Povesteşte-mi! 

li descrise drumul până la San Luca, la locul în care 
căzuse ea, banca ei, priveliştea, anularea sesiunii de studiu 
cu Ermanno, prânzul cu Luigi, incendiul, dar nu îi pomeni de 
faptul că îşi pierduse geanta. Francesca nu observase 
absenţa genţii până când nu îi povestise el toată tărăşenia. 

— Se comit foarte puţine infracţiuni în Bologna, îi zise ea, 
ca şi cum ar fi vrut într-un fel să îşi ceară scuze. Cunosc 
destul de bine Cafe Atene. Nu e un loc în care să mişune 
hoţii. 

290 


- JOHN GRISHAM - 


„Probabil nu erau italieni”, vru să spună, dar încuviinţă 
doar cu o figură gravă şi zise: 

— Da, da, unde o să ajungă lumea asta? 

După ce terminară cu pălăvrăgeala, Francesca schimbă 
subiectul, ca un profesor exigent, şi îi zise că are chef să se 
ocupe de nişte verbe. Îi răspunse că el nu, dar preferinţele 
lui nu contau, îi predă viitorul verbului abitare (a locui) şi 
vedere (a vedea). Apoi îl puse să conjuge cele două verbe 
la toate timpurile într-o sută de propoziţii diferite. Nici 
vorbă să fie cu gândul în altă parte. Il corectă de câte ori 
pronunţa ceva greşit. Fu pe loc certat pentru o greşeală 
gramaticală pe care o făcuse, de parcă insultase întreaga 
tară. 

Îşi petrecuse ziua închisă în casă, alături de soțul ei 
muribund şi de mama sa atât de ocupată. Lecţia de italiană 
era singura ei ocazie să se mai descarce. Marco însă era 
epuizat. Stresul pe care îl resimţise în acea zi îşi spunea 
cuvântul, însă cerinţele exigente ale Francescăi îl făceau să 
uite de oboseală şi de confuzie. O oră trecu repede. 
Comandară din nou cafea şi se înviorară, iar Francesca se 
lansă în lumea tenebroasă şi dificilă a subjonctivului: 
prezent, imperfect şi mai mult ca perfect. Marco începu 
într-un final să dea greş. Încercă să-l încurajeze, 
asigurându-l că subjonctivul îi dă gata pe mulţi studenţi. 
Marco era însă obosit, pregătit să se predea. 

O făcu după două ore, când era epuizat şi avea nevoie de 
încă o plimbare lungă. Despărțirea de fiii lui Nino dură 
cincisprezece minute. O însoţi cu plăcere până acasă. Se 
îmbrăţişară, se sărutară pe obraz şi promiseră să studieze 
şi a doua zi. 

Dacă s-ar fi dus direct acasă fără să facă ocolişuri, ar fi 
ajuns în douăzeci şi cinci de minute. Insă de peste o lună 
nu mersese nicăieri fără să o ia pe drumuri ocolitoare. 

Începu să rătăcească pe străzi. 


La ora 16:00, opt dintre membrii K/don-ului erau în Via 
Fondazza, în locuri diferite: unul bea o cafea pe terasa unei 
291 


- MEDIATORUL - 


cafenele, trei hoinăreau pe o stradă, unul făcea ture dus- 
întors pe un scuter, iar altul se uita pe geam, de la etajul al 
treilea. 

La opt sute de metri mai încolo, la etajul al doilea al unei 
clădiri din afara zonei centrale, deasupra unei florării ce-i 
aparţinea unui evreu bătrân, ceilalţi patru membri kidon- 
ului jucau cărţi şi aşteptau încordaţi. Printre aceştia se afla 
şi Ari, unul dintre cei mai buni anchetatori de limbă engleză 
ai Mossadului. 

Jucau fără să facă prea multă conversaţie. Noaptea urma 
să fie lungă şi neplăcută. 


Pe parcursul întregii zile, Marco cumpănise dacă să se 
întoarcă sau nu în Via Fondazza. Băieţii de la FBI puteau fi 
tot acolo, pregătiţi pentru o nouă confruntare neplăcută. 
Era sigur că n-o să se dea bătuţi aşa uşor. Doar nu vor 
renunţa ca să prindă avionul spre casă. Acolo aveau şefi 
care voiau să vadă rezultate. 

Deşi nu era deloc sigur, bănuia că Luigi era în spatele 
furtului genţii sale Silvio. Incendiul nu fusese unul real, ci 
mai degrabă o diversiune, un motiv pentru a fi stinse 
luminile, pentru ca cineva să îi înhaţe geanta. 

Nu avea încredere în Luigi pentru că nu avea încredere în 
nimeni. 

Micul şi drăgălaşul smartphone încăpuse pe mâinile lor. 
Codurile lui Neal erau acolo undeva. Puteau fi oare sparte? 
Puteau oare ajunge astfel la fiul lui? Marco nu avea nici cea 
mai mică idee despre cum este cu lucrurile astea, ce e 
posibil şi ce nu. 

Simţea o dorinţă nestăvilită de a părăsi Bologna. Unde să 
meargă şi cum să ajungă acolo erau întrebări la care încă 
nu găsise răspunsul. Mergea fără ţintă şi se simţea 
vulnerabil, aproape neputincios. Orice chip care îl privea 
reprezenta încă o persoană care îi ştia numele adevărat. 
Ajuns la o staţie aglomerată, se băgă în faţa celor care 
aşteptau şi se urcă în autobuz, fără a şti unde se duce. 
Autobuzul era plin de navetişti obosiţi, care stăteau umăr la 

292 


- JOHN GRISHAM - 


umăr, zgâlţâiţi de maşină. Se uită pe geam la pietonii care 
treceau pe sub minunatele porticuri aglomerate din centru. 

În ultima clipă sări din autobuz, apoi merse trei străzi mai 
încolo, pe Via San Vitale, până văzu alt autobuz. Făcu ture 
cu autobuzul timp de aproape o oră, coborând într-un 
sfârşit lângă gară. Merse pierdut în mulţime, apoi traversă 
în fugă Via  dell'Indipendenza, îndreptându-se spre 
autogară. Găsi tabelul cu plecări şi văzu că peste zece 
minute era un autobuz de Piacenza, care se afla la o oră şi 
jumătate depărtare, autobuzul având cinci staţii între cele 
două localităţi. Îşi cumpără bilet, care costa treizeci de 
euro, şi se ascunse în toaletă până înainte de plecare. 
Autobuzul era aproape plin. Scaunele erau late, cu tetiere 
înalte şi, în timp ce autobuzul avansa încet prin traficul 
aglomerat, Marco fu pe punctul să aţipească. Se controlă 
însă. Nu avea voie să adoarmă. 

Deci asta era evadarea la care se gândise încă din prima 
zi în care ajunsese în Bologna. Se convinsese că pentru a 
supravieţui trebuia să dispară, să se despartă de Luigi şi să 
se descurce de unul singur. Se întrebase adesea cum 
anume va evada şi când o va face. Ce îl va determina să 
fugă? Chipul cuiva? O ameninţare? O să plece cu autobuzul 
sau cu trenul, cu taxiul sau cu avionul? Unde o să meargă? 
Unde o să se ascundă? O să se descurce cu italiana 
rudimentară pe care o vorbea? Câţi bani o să aibă atunci? 

Asta era evadarea. Exact asta făcea - evada. Nu mai 
putea da înapoi. 

Prima oprire fu în orăşelul Bazzano, aflat la cincisprezece 
kilometri vest de Bologna. Cobori din autobuz şi nu se mai 
urcă. Se ascunse din nou în toaletă până plecă autobuzul, 
apoi traversă strada şi intră într-un bar unde comandă o 
bere şi îl întrebă pe barman care era cel mai apropiat hotel. 

La a doua bere îl întrebă unde este gara şi barmanul îi 
spuse că Bazzano nu avea gară, ci doar autogară. 

Albergo Cantino era aproape de centru, la cinci-şase 
străzi de acesta. Ajunse la hotel când afară se întunecase, 
fără bagaje, şi recepţionerei nu-i scăpă acest lucru. 

293 


- MEDIATORUL - 


— Aş dori o cameră, zise în italiană. 

— Pentru câte nopţi? 

— Doar una. 

— Costă cincizeci şi cinci de euro. 

— Bine. 

— Paşaportul, vă rog. 

— Îmi pare rău, dar l-am pierdut. 

Îşi arcui foarte suspicioasă sprâncenele pensate şi 
vopsite, apoi începu să clatine din cap. 

— Îmi pare rău. 

Marco îi puse în faţă, pe tejghea, două sute de euro. Mita 
era evidenta - ia banii, lasă hârţogăria şi dă-mi o cheie. 
Continuă să clatine din cap şi să se încrunte. 

— Vă trebuie paşaport, insistă ea. 

Îşi încrucişă braţele şi îşi ridică bărbia, pregătită pentru 
următoarea ofertă. Era imposibil să piardă. 

Marco ieşi şi începu să se plimbe pe străzile unui oraş 
străin. Găsi un bar şi comandă o cafea. Gata cu alcoolul, 
trebuia să-şi păstreze mintea limpede. 

— Unde găsesc un taxi? îl întrebă pe barman. 

— În staţia de autobuz. 


La ora 21:00 Luigi bătea în lung şi în lat apartamentul, 
aşteptând ca Marco să se întoarcă acasă. O sună pe 
Francesca, iar ea îi spuse că studiaseră împreună în acea 
după-amiază; de fapt, fusese o lecţie minunată. „Excelent”, 
îşi zise el. 

Dispariţia lui făcea parte din plan, dar Whitaker şi cei de 
la Langley se aşteptau ca acest lucru să nu se întâmple 
decât peste câteva zile. Îl pierduseră deja? Aşa de repede? 
Erau cinci agenţi în zonă, Luigi, Zellman, Krater şi încă doi 
trimişi de la Milano. 

Luigi avusese întotdeauna dubii în privinţa planului. Într- 
un oraş de mărimea Bolognei era imposibil să ţii sub 
supraveghere o persoană douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Luigi susţinuse, devenind aproape 
violent, că planul putea funcţiona doar dacă Backman ar fi 

294 


- JOHN GRISHAM - 


fost ascuns într-un orăşel, unde mişcările sale ar fi fost 
limitate, variantele - puţine la număr, iar musafirii săi mult 
mai vizibili. Iniţial, ăsta fusese planul, dar fusese brusc 
schimbat la Washington. 

La ora 21:12, se porni încetişor un semnal de alarmă în 
bucătărie. Fugi la monitoarele din bucătărie. Marco sosise 
acasă. Se deschise uşa apartamentului. Luigi privi ţintă 
imaginea digitală preluată de camera ascunsă în tavanul 
sufrageriei apartamentului de alături. 

Nu era Marco, ci doi străini. Erau doi bărbaţi de vreo 
treizeci de ani, îmbrăcaţi obişnuit. Inchiseră uşa repede, 
încet, ca nişte profesionişti, şi începură să privească în jur. 
Unul dintre ei avea o geantă mică neagră. 

Erau buni, foarte buni. Trebuiau să fie foarte buni ca să 
reuşească să descuie yala locuinţei securizate. 

Luigi zâmbi exaltat. Cu puţin noroc, camerele sale vor 
înregistra cum va fi prins Marco. Poate îl vor ucide chiar 
acolo, în sufragerie, iar crima va rămâne înregistrată pe 
film. Poate, în cele din urmă, planul o să meargă. 

Porni sonorul şi îl dădu mai tare. Era crucial să audă 
limba în care vorbeau. De unde erau? Ce limbă vorbeau? 
Nu scoteau însă niciun sunet, mişcându-se în linişte. Işi 
vorbiră o dată sau de două ori în şoaptă, dar de-abia îi putu 
auzi. 


295 


- MEDIATORUL - 


27 


Taxiul opri brusc pe Via Gramsci, lângă autogară şi gară. 
Marco, aflat pe bancheta din spate, îi dădu şoferului bani 
potriviţi, apoi se ascunse între două maşini parcate acolo şi 
dispăru rapid în noapte. Evadarea lui din Bologna fusese 
extrem de scurtă, însă nu era tocmai încheiată. Incepu să 
meargă în zigzag, din obişnuinţă, întorcându-se pe unde 
plecase, pentru a vedea dacă îl urmăreşte cineva. 

Ajuns pe Via Minzoni, trecu grăbit pe sub porticuri şi se 
opri în dreptul clădirii în care locuia Francesca. Nu îşi 
permitea luxul de a se răzgândi, de a ezita sau de a face 
presupuneri. Sună de două ori, sperând cu disperare că îi 
va răspunde Francesca, nu Signora Altonelli. 

— Cine e? se auzi vocea ei adorabilă. 

— Francesca, eu sunt, Marco. Am nevoie de ajutor. 

Urmă o foarte scurta pauză, apoi zise: 

— Da, sigur. 

ÎI întâmpină în uşa apartamentului, situat la etajul al 
doilea, şi îl invită înăuntru. Spre dezamăgirea lui, Signora 
Altonelli era tot acolo. Stătea în uşa bucătăriei cu o cârpă în 
mână şi îl privea cu atenţie. 

— Ai păţit ceva? îl întrebă Francesca în italiană. 

— Vorbeşte în engleză, te rog, zise, privind-o pe mama ei 
şi zâmbindu.-i. 

— Da, sigur. 

— Am nevoie de un loc în care să înnoptez. Nu-mi pot lua 
o cameră la hotel pentru că nu am paşaport. Nici măcar nu 
mi se acceptă mita pentru a obţine o cameră într-un hotel 
mic. 

— Asta e legea în Europa, să ştii. 

— Da, am început să învăţ chestia asta. 

Francesca îi arătă canapeaua, apoi se întoarse spre 
mama sa şi o rugă să facă nişte cafea. Se aşezară. Observă 
că era în picioarele goale şi că mergea fără baston, deşi 


296 


- JOHN GRISHAM - 


încă mai avea nevoie de el. Purta blugi strâmţi şi un 
pulover larg şi arăta ca o fetişcană. 

— De ce nu îmi spui ce se întâmplă? îl întrebă. 

— E o poveste complicată şi majoritatea lucrurilor nu ţi le 
pot spune. Să zicem doar că nu mă simt tocmai în 
siguranţă în clipa asta şi că trebuie neapărat să plec din 
Bologna cât mai repede posibil. 

— Unde vrei să mergi? 

— Nu sunt sigur. O să părăsesc Italia şi Europa, o să mă 
duc undeva unde o să mă ascund din nou. 

— Cât timp o să stai ascuns? 

— Mult. Nu ştiu sigur cât. 

ÎI privi distantă, fără să clipească. El nu-şi întoarse 
privirea, fiindcă şi când privirea ei era rece, ochii îi erau 
frumoşi. 

— Cine eşti? îl întrebă. 

— Păi, în niciun caz nu sunt Marco Lazzeri. 

— De ce anume fugi? 

— De trecut, care mă ajunge repede din urmă. Nu sunt 
criminal, Francesca. Pe vremuri am fost avocat. Am dat de 
necaz şi mi-am ispăşit pedeapsa. Am fost grațiat. Nu sunt 
un infractor. 

— De ce eşti urmărit? 

— Am făcut o afacere acum şase ani. Nişte oameni foarte 
periculoşi nu sunt mulţumiţi de cum s-a încheiat afacerea şi 
dau vina pe mine. Ar vrea să mă găsească. 

— Ca să te omoare? 

— Da. Asta ar vrea să facă. 

— E foarte confuz. De ce ai venit aici? De ce te-a ajutat 
Luigi? De ce m-a angajat pe mine şi pe Ermanno? Nu 
înţeleg. 

— lar eu nu îţi pot răspunde la întrebările astea. Acum 
două luni eram în puşcărie şi credeam că acolo o să rămân 
încă paisprezece ani. Dintr-o dată, am fost eliberat. Mi s-a 
dat o nouă identitate, am fost adus aici şi am fost ascuns la 
început în Treviso, iar acum la Bologna. Cred că vor să mă 
ucidă aici. 

297 


- MEDIATORUL - 


— Aici? În Bologna! 

Incuviinţă şi se uită spre bucătărie, de unde venea 
Signora Altonelli cu o tavă pe care se afla cafea şi o torta 
de pere care nu fusese încă tăiată. În momentul în care 
puse cu grijă o felie într-o farfurioară şi i-o oferi lui Marco, 
acesta îşi dădu seama că nu mai mâncase nimic de la 
prânz. 

Prânzul cu Luigi... Prânzul la care izbucnise aşa-zisul 
incendiu şi i se furase aparatul smartphone. Se gândi din 
nou la Neal şi-şi făcu griji cu privire la siguranţa lui. 

— E delicios, îi zise în italiană mamei ei. 

Francesca nu mânca. Îi urmărea fiecare mişcare, fiecare 
îmbucătură, fiecare înghiţitură de cafea. După ce mama ei 
se întoarse la bucătărie, Francesca zise: 

— Pentru cine lucrează Luigi? 

— Nu sunt sigur. Probabil pentru CIA. Ai auzit de CIA? 

— Da, am citit romane cu spioni. CIA-ul te-a adus aici? 

— Cred că CIA-ul m-a scos din închisoare şi din ţară şi m- 
a adus aici, la Bologna, unde m-a ascuns într-o locuinţă 
securizată, până să-mi hotărască soarta. 

— O să te omoare? 

— Poate. 

— Luigi? 

— Posibil. 

Francesca îşi puse ceaşca pe masă şi se jucă puţin cu 
părul. Se ridică şi-l întrebă: 

— Vrei nişte apă? 

— Nu, mulţumesc. 

— Trebuie să fac puţină mişcare, îi zise şi se sprijini cu 
grijă pe piciorul stâng. 

Se îndreptă încetişor spre bucătărie, unde fu linişte o 
clipă, până când izbucni o ceartă. Ea şi mama ei discutau 
destul de aprins, dar erau forţate s-o facă în şoaptă, 
vorbind pe un ton tensionat. 

Cearta dură câteva minute, apoi încetă, după care 
reizbucni, niciuna dintre părţi nefiind gata să cedeze. În 


298 


- JOHN GRISHAM - 


cele din urmă, Francesca se întoarse, şchiopătând, cu o 
sticlă mică de San Pellegrino, şi îşi reluă locul pe canapea. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. 

— l-am zis că vrei să dormi aici la noapte şi a înţeles 
greşit. 

— Ei, hai! O să dorm în debara, nu-mi pasă. 

— E de modă veche. 

— Doarme aici? 

— De când a aflat că înnoptezi aici, da. 

— Dă-mi doar o pernă. O să dorm pe masa din bucătărie. 

Atitudinea S/gnorei Altonelli era complet schimbată când 
se întoarse să ia tava. Îi aruncă lui Marco o privire de parcă 
deja i-ar fi molestat fata. Pe Francesca o privi de parcă ar fi 
vrut s-o pălmuiască. Bodogăni prin bucătărie câteva 
minute, apoi se retrase într-una din camerele din spate. 

— Ţi-e somn? îl întrebă Francesca. 

— Nu. Tie? 

— Nu. Hai să stăm de vorbă! 

— Bine. 

— Spune-mi tot. 


Dormi câteva ore pe canapea şi fu trezit de Francesca, 
care îl bătu uşor pe umăr. 

— Am o idee, îi zise. Vino după mine! 

O urmă în bucătărie, unde văzu că ceasul arăta ora 4:15. 
Pe o policioară de lângă chiuvetă era un aparat de ras de 
unică folosinţă, un tub de spumă de ras, o pereche de 
ochelari şi o sticlă cu ceva pentru păr, nu ştia să traducă ce 
conţinea. Îi dădu o copertă mică de piele vişinie şi îi zise: 

— E un paşaport. Al lui Giovanni. 

Fu cât pe-aci să-l scape din mână. 

— Nu, nu pot... 

— Ba da, poţi. N-o să mai aibă nevoie de el. Insist. 

Marco îl deschise încetişor şi privi chipul distins al unui 
bărbat pe care nu-l cunoscuse. Paşaportul expira peste 
şapte luni, aşa că fotografia fusese făcută în urmă cu 
aproape cinci ani. Văzu data naşterii: Giovanni avea şaizeci 

299 


- MEDIATORUL - 


şi opt de ani şi era cu mai bine de douăzeci de ani mai în 
vârsta decât soţia sa. 

În taxiul care fi adusese de la Buzzano se gândise numai 
la cum să facă rost de un paşaport. li trecuse prin cap să 
fure unul de la un turist neatent sau să cumpere unul de pe 
piaţa neagră, dar nu avea nici cea mai mică idee unde 
trebuia să se ducă pentru aşa ceva. Se gândise şi la 
paşaportul lui Giovanni, paşaport care, din păcate, nu va 
mai fi de niciun folos. Nul şi neavenit. 

Dar exclusese această variantă de teamă să nu o pună în 
pericol pe Francesca. Dacă era prins? Dacă la un aeroport 
un funcţionar de la imigrări devenea bănuitor şi îşi chema 
şeful? Cel mai mult se temea însă de cei care îl urmăreau. 
Paşaportul putea s-o implice şi pe ea şi nu ar fi vrut nici în 
ruptul capului să se întâmple una ca asta. 

— Eşti sigură? o întrebă. 

Acum, că ţinea în mână paşaportul, voia cu ardoare să-l 
păstreze. 

— Te rog, Marco, vreau să-ţi fiu de ajutor. Giovanni ar 
insista. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Avem treabă. Este un autobuz care pleacă la Parma 
peste două ore. E o modalitate de a pleca în siguranţă din 
oraş. 

— Vreau să ajung la Milano, îi spuse. 

— Bună idee. 

Deschiseră paşaportul şi studiară poza soţului ei. 

— Hai să începem cu chestia aia pe care o ai în jurul 
gurii, îi spuse ea. 

Zece minute mai târziu, nu mai avea nici mustață, nici 
cioc. Îi ţinu o oglindă în faţă cât timp stătu aplecat 
deasupra chiuvetei. 

Giovanni, la cei şaizeci şi trei de ani, avea mai puţine fire 
albe decât Marco la cincizeci şi doi de ani, însă nu avusese 
parte de un proces intentat de guvernul federal şi nici de 
şase ani de închisoare. 


300 


- JOHN GRISHAM - 


Bănuia că vopseaua de păr era a Francescăi, însă nu 
avea de gând s-o întrebe dacă aşa era. Pe cutie se 
promiteau rezultate într-o oră. Stătu pe un scaun, cu faţa 
spre masă, cu umerii acoperiţi de un prosop, în timp ce ea 
îi repartiza cu grijă vopseaua pe păr. Nu prea vorbeau. 
Mama ei dormea, iar soţul ei nu făcea nicio mişcare şi nu 
scotea niciun sunet, fiindu-i administrate multe 
medicamente. 

Nu cu mult timp în urmă, Giovanni, profesorul, purtase 
ochelari cu rame rotunde, de baga, maro-deschis, care îi 
dădeau un aer tipic de profesor universitar, iar când Marco 
şi-i puse la ochi şi se privi cum îi stă, fu surprins de cât de 
schimbat era. Părul îi era mult mai închis la culoare, iar 
ochii - foarte diferiţi. Abia se recunoscu. 

— Nu-i rău, îşi evaluă ea munca. Merge, deocamdată. 

li aduse o jachetă sport de catifea bleumarin, ale cărei 
petice din dreptul coatelor erau foarte uzate. 

— E cu vreo cinci centimetri mai scund decât tine, îi zise. 

Mânecile ar fi trebuit să fie mai lungi cu doi centimetri şi 
jumătate, iar în mod normal jacheta l-ar fi strâns la piept, 
însă Marco era atât de slab în ultimul timp, că ar fi înotat în 
orice haină. 

— Care e numele tău adevărat? îl întrebă, trăgând de 
mâneci şi aranjându-i gulerul. 

— Joel. 

— Cred că ar trebui să ai o servietă cu tine. Aşa ar fi 
normal. 

Nu putea s-o contrazică. Era de o generozitate 
copleşitoare, iar el avea mare nevoie de aşa ceva. leşi din 
încăpere, apoi se întoarse cu o servietă frumoasă, veche, 
din piele maro-închis, cu cataramă de argint. 

— Nu ştiu ce să spun, bâigui Marco. 

— E preferata lui Giovanni, e un cadou primit de la mine 
în urmă cu douăzeci de ani. E piele italienească. 

— Se putea să nu fie? 

— Daca îşi vor da cumva seama că nu e paşaportul tău, 
ce-o să zici? îl întrebă. 

301 


- MEDIATORUL - 


— Că l-am furat. Că tu îmi eşti profesoară, că am fost 
oaspete în casa ta, am reuşit să găsesc sertarul în care îţi 
ţii actele şi am furat paşaportul soţului tău. 

— Te pricepi să minţi. 

— Într-o vreme eram unul dintre cei mai talentaţi 
mincinoşi. Francesca, dacă o să fiu prins, n-o să te pun în 
pericol. iți promit. O să spun nişte minciuni care o să-i lase 
pe toţi cu gura căscată. 

— N-o să fii prins. Să foloseşti însă paşaportul cât mai 
puţin posibil. 

— Nicio grijă. O să-l distrug de îndată ce voi putea. 

— Ai nevoie de bani? 

— Nu. 

— Eşti sigur? Am o mie de euro în casă. 

— Nu, Francesca, îţi mulţumesc. 

— Ar trebui să te grăbeşti. 

O urmă spre uşa de la intrare, unde se opriră şi se 
priviră. 

— Navighezi mult pe Internet? o întrebă. 

— Puțin, în fiecare zi. 

— Să cauţi pe Internet „Joel Backman”. Să începi cu 
ziarul The Washington Post. O să găseşti o grămada de 
informaţii acolo, dar să nu crezi tot ce citeşti. Nu sunt un 
monstru, aşa cum m-au prezentat. 

— Nu eşti deloc un monstru, Joel. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. 

li luă mâna dreapta şi i-o strânse. 

— O să te întorci vreodată la Bologna? îl întrebă. Era mai 
degrabă o invitaţie decât o întrebare. 

— Nu ştiu. Nu am nici cea mai vagă idee despre ce va fi. 
Dar poate o să vin. Imi permiţi să-ţi bat la uşă dacă reuşesc 
să mă întorc? 

— Da, te rog. Să fii prudent! 

Râmase câteva minute în umbra clădirilor de pe Via 
Minzoni, nedorind să o părăsească şi nefiind pregătit să 
înceapă lunga călătorie care îl aştepta. 


302 


- JOHN GRISHAM - 


Se auzi însă cineva tuşind sub porticurile întunecoase de 
peste drum, aşa că Giovanni Ferro o luă la picior. 


303 


- MEDIATORUL - 


28 


Orele se scurgeau atât de încet încât era insuportabil, iar 
Luigi trecu treptat de la îngrijorare la panică. Una din două: 
ori fusese deja comisa crima, ori Marco mirosise ceva şi 
încerca să fugă. Luigi era îngrijorat din cauza furtului genţii. 
Oare fusese o mişcare prea dură? Să-l fi speriat atât de tare 
pe Marco încât se făcuse nevăzut? 

Costisitorul smartphone le provocase îngrijorare tuturor. 
Băiatul nu se rezumase nici pe departe la a învăţa italiana, 
a cutreiera străzile şi a încerca fiecare cafenea şi bar din 
oraş. In tot acest timp făcuse planuri şi comunicase. 

Telefonul era într-un laborator de la subsolul ambasadei 
americane la Milano, unde, conform informaţiilor de ultimă 
oră de la Whitaker cu care vorbea din cincisprezece în 
cincisprezece minute, tehnicienii nu reuşiseră să spargă 
codurile telefonului. 

La câteva minute după miezul nopţii, cei doi musafiri 
nepoftiţi de vizavi deveniră evident sătui să aştepte. Pe 
când ieşeau, schimbară câteva cuvinte, de ajuns de tare 
încât să poată fi înregistrate. Vorbeau în engleză cu un uşor 
accent străin. Luigi îl sună de îndată pe Whitaker şi îi 
raportă că probabil erau evrei. 

Avea dreptate. Efraim le ordonase celor doi agenţi să 
părăsească apartamentul şi să se ducă în altă parte. 

Când plecară, Luigi decise să-l trimită pe Krater la 
autogară, iar pe Zellman la gară. Neavând paşaport, Marco 
nu îşi putea cumpăra bilet de avion, deci Luigi hotărî să 
scoată din ecuaţie aeroportul. Însă îi zise lui Whitaker că 
dacă băiatu' reuşise nu se ştie cum să cumpere un 
smartphone cu PC, care costa în jur de o mie de verzişori, 
poate reuşea să-şi facă rost şi de paşaport. 

La ora 3:00, Whitaker zbiera de la Milano, iar Luigi, care 
nu putea zbiera din motive de securitate, înjura doar, în 
engleză şi în italiană, şi îşi vărsa amarul în ambele limbi. 

— Fir-ar al naibii, l-ai pierdut! urlă Whitaker. 


304 


- JOHN GRISHAM - 

— Încă nu! 

— E mort deja! 

Luigi închise din nou telefonul, pentru a treia oară în 
acea dimineaţa. 

Kidon-ul se retrase în jur de 3:30. Urmau să se 
odihnească toţi câteva ore, după care aveau să stabilească 
ce vor face în acea zi. 


Stătea cu un beţiv pe o bancă dintr-un părculeţ, pe Via 
dell'Indipendenza, destul de aproape de autogară. Beţivul 
se ocupase mai toată noaptea de o sticlă ce conţinea un 
lichid roz şi cam din cinci în cinci minute reuşea să-şi ridice 
capul şi să bălmăjească ceva în direcţia lui Marco, aflat la 
un metru şi jumătate de el. Marco bâiguia şi el ceva şi, ce-o 
fi zis, ce n-o fi zis, părea să fi fost pe placul beţivului. Doi 
dintre colegii lui erau inconştienţi şi se sprijineau unul de 
altul, ca nişte soldaţi morţi în tranşee. Marco nu se simţea 
tocmai în siguranţă, însă avea probleme mult mai grave 
decât asta. A 

Câteva persoane stăteau în faţa autogării. In jurul orei 
5:30, atmosfera deveni mai animată, când apăru un grup 
mare şi gălăgios de ţigani, care vorbeau toţi deodată, 
evident încântați că în sfârşit coborâseră din autobuz, după 
un drum lung. Începură să sosească mai multe persoane 
care voiau să ia autobuzul şi Marco îşi zise că sosise 
momentul să-l părăsească pe beţiv. Intră în autogară în 
spatele unui cuplu tânăr şi a copilului lor şi îi urmă până la 
casierie, unde îi auzi cerând bilete pentru Parma. Făcu şi el 
acelaşi lucru, după care merse în grabă la toaletă, 
ascunzându-se şi de aceasta dată într-o cabină. 

Krater stătea în bufetul gării, deschis non-stop, bea cafea 
proastă şi urmărea ascuns după un ziar iureşul călătorilor. Il 
văzu pe Marco trecând pe acolo. Îi remarcă înălţimea, 
statura şi vârsta. Mersul îi era cunoscut, chiar dacă era 
mult mai lent. Acel Marco Lazzeri pe care îl urmărise timp 
de câteva săptămâni putea merge la fel de repede ca 
majoritatea bărbaţilor care făceau jogging. Mersul tipului 

305 


- MEDIATORUL - 


ăstuia era mult mai lent, dar, la o adică, nici nu avea unde 
să meargă, aşa că de ce s-ar fi grăbit? Când era pe strada, 
Lazzeri încerca mereu să se descotorosească de ei şi uneori 
reuşea. 

La faţă însă nu semăna. Părul îi era mult mai închis la 
culoare. Nu mai purta şapca din catifea maro, dar, la urma 
urmei, nu era decât un accesoriu şi putea scăpa uşor de ea. 
Ochelarii cu ramă de baga îi atraseră atenţia lui Krater. 
Ochelarii erau un mijloc excelent de deghizare, dar adesea 
se exagera în aceasta privinţă. Ramele Armani ale 
ochelarilor lui Marco i se potriviseră la perfecţie, 
schimbându-i uşor înfăţişarea, dar fără să atragă atenţia 
asupra chipului lui. Ochelarii cu rame rotunde ale tipului 
ăstuia cereau de-a dreptul să fie băgate în seamă. 

Nu mai avea mustață şi cioc, dar era o chestie care se 
rezolva în cinci minute, şi oricine ar fi făcut-o. Purta o 
cămaşă pe care Krater nu o mai văzuse şi doar fusese cu 
Luigi în apartamentul lui Marco atunci când îi fuseseră 
trecute prin sită lucrurile, examinând fiecare obiect de 
îmbrăcăminte în parte. Blugii decoloraţi erau foarte banali 
şi Marco îşi cumpărase şi el o pereche asemănătoare. Ceea 
ce îl făcu pe Krater să nu se mişte din loc fură jacheta sport 
albastră cu petice uzate în dreptul coatelor şi frumoasa 
servietă. Jacheta avea „mulţi kilometri la bord”, ceea ce nu 
era valabil în cazul lui Marco. Mânecile îi erau puţin scurte, 
dar nu era ceva neobişnuit. Servieta era din piele de 
calitate. O fi făcut rost Marco de ceva bani pe care îi 
dăduse pe smartphone, dar de ce să fi aruncat banii pe o 
servietă atât de scumpă? Geanta pe care o avusese 
înainte, cea bleumarin, marca Salvio, până în urmă cu 
şaisprezece ore, când pusese Krater mâna pe ea în 
învălmăşeala creată la Caffe Atene, costase şaizeci de 
euro. 

Krater nu-şi dezlipi privirea de el până dădu colţul şi ieşi 
din câmpul lui vizual. Era doar o posibilitate, nimic mai 
mult. Îşi bău cafeaua şi timp de câteva minute se gândi la 
cel pe care tocmai îl văzuse. 

306 


- JOHN GRISHAM - 


Marco stătea în cabina de la toaletă cu blugii lăsaţi în 
vine, simțindu-se cam caraghios, dar în acel moment era 
mult mai preocupat să aibă o acoperire bună. Se deschise 
uşa toaletei. Pe peretele din stânga uşii erau patru pisoare, 
vizavi erau şase chiuvete, iar lângă acestea, patru cabine. 
Celelalte trei erau goale. Deocamdată nu prea era lume pe 
acolo. Marco ascultă cu atenţie, aşteptând să audă 
sunetele care însoțesc uşurarea: zgomotul fermoarului, 
zăngănind cataramei curelei, oftatul adânc pe care îl scot 
adesea bărbaţii şi jetul de urină. 

Nimic. Nu se auzi niciun zgomot din zona unde se aflau 
chiuvetele; nu se spăla nimeni pe mâini. Nu se deschiseră 
uşile de la celelalte trei cabine. Poate era îngrijitorul, care 
făcea verificările necesare, în mare linişte. 

Krater, aflat în faţa chiuvetelor, se aplecă mult şi văzu în 
ultima cabină blugii lăsaţi în jos, în jurul gleznelor. Lângă 
blugi era frumoasa servietă. Domnul respectiv îşi vedea de 
treabă şi nu se grăbea absolut deloc. 

Următorul autobuz pleca la Parma, la ora 6:00, după care 
era unul de Florenţa la 6:20. Krater merse în grabă la 
casierie şi-şi cumpără bilet pentru amândouă cursele. 
Funcţionarul îl privi ciudat, însă lui Kramer nici că-i păsa. Se 
întoarse la toaletă. Domnul din ultima cabină era tot acolo. 

Krater ieşi şi îl sună pe Luigi. l-I descrise pe bărbat şi îi 
spuse că nu părea deloc să se grăbească să iasă din 
toaletă. 

— E cea mai bună ascunzătoare posibilă, zise Luigi. 

— Da, am recurs şi eu la aşa ceva de multe ori. 

— Crezi că e Marco? 

— Nu ştiu. Dacă e el, atunci s-a deghizat foarte bine. 

Bulversat de smartphone, de cei 400 de dolari americani 
şi de dispariţia lui Marco, Luigi nu avea de gând să rişte. 

— Urmăreşte-l! zise. 

La ora 5:55, Marco îşi ridică blugii, trase apa, îşi luă 
servieta şi se grăbi spre autobuz. Krater aştepta pe peron, 
mâncând nonşalant un măr şi ţinând un ziar în cealaltă 


307 


- MEDIATORUL - 


mână. În momentul în care Marco se îndreptă spre 
autobuzul de Parma, făcu acelaşi lucru. 

O treime din locuri nu erau ocupate. Marco se aşeză la 
geam, la mijlocul autobuzului, pe partea stânga. Krater 
trecu pe lângă el fără să îl privească şi se aşeză cu patru 
rânduri mai în spate. 


Prima staţie era la Modena, unde ajunseră după treizeci 
de minute de la plecare. Când intrară în oraş, Marco decise 
să-şi întipărească în minte chipurile celor aşezaţi în spatele 
lui. Se ridică, se îndreptă spre toaletă şi, în acest timp, 
aruncă o privire fugară fiecărui bărbat. 

Se încuie în toaletă, îşi închise ochii şi-şi zise: „Da, am 
mai văzut undeva faţa aceea”. Asta se întâmpla cu mai 
puţin de douăzeci şi patru de ore înainte, în Caffe Atene, cu 
doar câteva minute înainte să se stingă luminile. Văzuse 
chipul acela într-o oglindă lungă aşezată pe un perete pe 
care mai era un cuier vechi, deasupra meselor. Faţa 
stătuse aproape de el, în spatele lui, împreună cu alt 
bărbat. 

Chipul acela îi era cunoscut. Poate d mai văzuse pe 
undeva prin Bologna. 

Marco se întoarse la locul lui când autobuzul începu să 
încetinească, apropiindu-se de autogară. „Gândeşte rapid, 
omule, îşi tot repeta, dar păstrează-ţi calmul. Nu intra în 
panică. Te-au urmărit din Bologna, dar nu îi poţi lăsa să te 
urmărească în afara ţării.” 

Autobuzul opri şi şoferul îi anunţă că au ajuns la Modena. 
Urmau să facă o scurtă pauză şi să plece peste 
cincisprezece minute. Patru călători înaintară pe culoar, 
apoi coborâră. Ceilalţi rămaseră la locul lor; majoritatea 
moţăind, de altfel. Marco îşi închise ochii şi-şi lăsă capul în 
stânga, sprijinit de fereastră, părând să doarmă dus. După 
un minut, urcară în autobuz doi ţărani, cu o privire speriată 
şi ţinând strâns nişte sacoşe grele. 

Când se întoarse şoferul şi se aşeză în spatele volanului, 
Marco se ridică brusc, se strecură cu agilitate printre 

308 


- JOHN GRISHAM - 


rândurile de scaune şi sări din autobuz chiar când uşa 
începea să se închidă. Se îndreptă repede spre clădirea 
autogării, apoi se întoarse şi privi cum se îndepărtează 
autobuzul. Cel care îl urmărea rămăsese în autobuz. 

Prima reacţie a lui Krater fu să sară din autobuz, urmând 
să se certe probabil cu şoferul ca să-l lase să coboare, dar 
la o adică ce şofer ţine cu forţa pe cineva în autobuz? 
Krater se abţinu, fiindcă era evident că Marco ştia că este 
urmărit. Faptul că sărise în ultima clipă din autobuz îi 
confirmă bănuielile. Nu mai încăpea îndoială că bărbatul 
era Marco Lazzeri şi fugea ca un animal hăituit. 

Problema era că Marco era liber ca pasărea cerului în 
Modena, iar Krater nu. Autobuzul coti, după care opri la un 
semafor. Krater fugi la şofer, ţinându-se cu mâna de 
stomac şi implorându-l să-l lase să coboare înainte să 
înceapă să vomite peste tot. Uşa se deschise, iar Krater sări 
din autobuz şi fugi înapoi, spre autogară. 

Însă Marco nu pierdea timpul. După ce autobuzul se făcu 
nevăzut, fugi în faţa autogării, unde erau parcate trei 
taxiuri unul în spatele celuilalt. Sări pe bancheta din spate 
a primului şi zise: 

— Mă puteţi duce la Milano? 

Vorbea o italiană foarte bună. 

— Milano? 

— Si, Milano. 

— E molto caro! E foarte scump. 

— Quanto? 

— Duecente euro. Două sute de euro. 

— Andiamo! 


După ce căută peste tot în autogara din Modena şi pe 
cele două străzi de vizavi, Krater îl sună pe Luigi ca să îi 
transmită noutăţile care nu erau în totalitate bune şi nici în 
totalitate proaste. Îl pierduse pe cel pe care îl urmărea, dar 
evadarea nebunească a acestuia îi confirmase că bărbatul 
era într-adevăr Marco. 


309 


- MEDIATORUL - 


Luigi reacţionă în mai multe feluri. Era frustrat că agentul 
Krater fusese păcălit de un amator, dar era impresionat de 
faptul că Marco reuşise să-şi schimbe înfăţişarea şi să 
scape de mica armată de asasini. Era nervos pe Whitaker şi 
pe idioţii de la Washington care au tot schimbat planurile 
ducând la dezastrul pentru care, fără îndoială, Luigi va fi 
considerat vinovat. 

Îl sună pe Whitaker, ţipă şi înjură, apoi se îndreptă spre 
gară împreună cu Zellman şi cu ceilalţi doi. Urmau să se 
întâlnească la Milano cu Krater, Whitaker promiţându-le o 
vânătoare pentru care va face rost de toate întăririle 
posibile. 

În trenul Eurostar care îi ducea fără oprire de la Bologna 
la Milano, lui Luigi îi veni o idee excelentă, de care însă n-ar 
fi putut niciodată pomeni. De ce să nu îi sune pur şi simplu 
pe israeliți şi pe chinezi şi să le spună că ultima oară 
Backman fusese văzut la Modena, îndreptându-se spre 
vest, spre Parma şi probabil Milano? Doar ei îl voiau mult 
mai mult decât cei de la Langley! Şi, cu siguranţă, ar fi fost 
mai eficienţi în a-l găsi. 

Dar ordinele nu se discutau, chiar dacă se schimbau 
mereu. 

Toate drumurile duceau la Milano. 


310 


- JOHN GRISHAM - 


29 


Taxiul opri la o stradă depărtare de gara centrală a 
oraşului Milano. Marco plăti cursa, îi mulţumi de 
nenumărate ori şoferului, îi ură succes acasă, la Modena, 
apoi trecu pe lângă o duzină de alte taxiuri care aşteptau 
să vină călătorii care coborâseră din trenuri. In gara uriaşă 
se amestecă în mulţime, urcă pe scările rulante şi nimeri în 
frenezia din zona peroanelor, unde erau douăsprezece linii 
pe care soseau şi plecau trenuri. Găsi tabela pe care erau 
afişate plecările şi studie care îi erau opţiunile. Exista un 
tren care pleca de patru ori pe zi la Stuttgart, iar a şaptea 
staţie era Zurich. Alese un pliant cu plecările, cumpără un 
ghid ieftin al oraşului, care avea şi hartă, apoi găsi o masă 
liberă la o cafenea situată între două şiruri de magazine. Nu 
putea pierde timpul, dar trebuia să îşi dea seama unde 
este. Îşi luă două espresso şi un pateu şi urmări mulţimea. 
Îi plăcea la nebunie aglomeraţia, ritmul acelui du-te-vino. 
Se simţea în siguranţă în mulţime. 

Primul plan era să facă o plimbare de vreo treizeci de 
minute până în centru. Pe drum avea să găsească un 
magazin de haine ieftin, unde îşi va schimba tot: jacheta, 
cămaşa, pantalonii şi pantofii. Îl văzuseră în Bologna, aşa 
că nu putea să rişte din nou. 

Trebuia, desigur, să găsească undeva pe lângă Piazza del 
Duomo un Internet café, de unde să poată închiria un 
calculator pentru cincisprezece minute. Nu prea credea că 
va fi în stare să stea în faţa unui aparat ciudat, să 
pornească drăcovenia şi nu numai să supravieţuiască în 
jungla Internetului, dar şi să reuşească să-i trimită un mesaj 
lui Neal. Era ora 10:15 la Milano şi 4:15 în Culpeper, 
Virginia. Neal o să îşi verifice mesajele la 7:50. 

Nu ştia cum, dar trebuia să trimită mesajul. Nu avea de 
ales. 

Al doilea plan, care părea din ce în ce mai tentant pe 
măsură ce urmărea cum mii de oameni se urcă nonşalanţi 


311 


- MEDIATORUL - 


în trenuri, urmând să fie răspândiţi prin Europa peste 
câteva ore, era să fugă. Să cumpere chiar atunci un bilet şi 
să plece din Milano şi din Italia cât putea de repede. Insă 
noua sa culoare de păr, ochelarii lui Giovanni şi jacheta 
bătrânului profesor nu reuşiseră să-i păcălească în Bologna. 
Dacă erau chiar atât de buni, îl vor găsi, cu siguranţă, 
oriunde s-ar afla. 

Îşi luă inima-n dinţi şi făcu o plimbare prin zonă. 
Întotdeauna aerul proaspăt îi făcea bine şi după patru străzi 
simţi că începe să îi circule din nou sângele prin vene. La 
fel ca în Bologna, străzile din Milano se bifurcau în toate 
direcţiile, ca o pânză de păianjen. Traficul era aglomerat şi 
uneori maşinile abia înaintau. Adora traficul şi mai ales 
trotuarele aglomerate care îi asigurau protecţie. 

Intră la La Roberto. Era o prăvălioară de galanterie 
bărbătească, înghesuită între un magazin de bijuterii şi o 
brutărie. Cele două vitrine erau pline de haine care te 
ţineau cam o săptămână, exact atât cât avea nevoie 
Marco. Vânzătorul era din Orientul Mijlociu şi vorbea mai 
prost italiana decât Marco, însă era fluent în a arăta cu 
degetul şi a bâigui şi era hotărât să-şi transforme clientul. 
Jacheta albastră fu înlocuită cu una maro-închis, cămaşa - 
cu un pulover alb cu mâneci scurte. Pantalonii erau dintr-o 
lână de calitate proastă, albastru foarte închis. Ar fi durat o 
săptămână să îi ajusteze, aşa că Marco îi ceru vânzătorului 
o foarfecă. Măsură cât de bine putu, în cabina plină de 
mucegai, apoi tăie pantalonii. Când îşi făcu apariţia în noua 
sa ţinută, vânzătorul se uită la marginile zdrenţuite, unde 
ar fi trebuit să fie manşetele, şi mai că-i dădură lacrimile. 

Pantofii pe care îi încercă l-ar fi schilodit înainte să apuce 
să ajungă înapoi la gară, aşa că-şi păstră deocamdată 
bocancii săi. Cea mai buna achiziţie fu o pălărie de paie pe 
care Marco o cumpără doar fiindcă văzuse una chiar înainte 
să intre în prăvălie. 

Ce îi păsa lui de modă în clipele acelea? 

Noua vestimentaţie îl costă aproape patru sute de euro, 
bani de care se despărţi cu greu, dar nu avu de ales. 

312 


- JOHN GRISHAM - 


Încercă să dea la schimb servieta lui Giovanni, care era cu 
siguranţă mult mai scumpă decât toate hainele de pe el la 
un loc, dar vânzătorul era prea deprimat din cauza 
pantalonilor. De-abia  îngăimă  „mulţumesc” şi „la 
revedere”. Marco ieşi din magazin cu o pungă roşie în care 
pusese, împăturite, jacheta albastră, blugii decoloraţi şi 
cămaşa veche. Era bine că ducea acum în mână şi altceva. 

Mai merse câteva minute şi văzu un magazin de 
încălţăminte. Cumpără o pereche ce semăna a pantofi de 
bowling cărora li se aduseseră mici modificări, cu siguranţă 
cel mai urât articol dintr-un magazin care altfel se dovedi a 
fi foarte drăguţ. Erau negri cu nişte dungi vişinii şi spera că 
erau fabricaţi să fie comozi, nu frumoşi. Dădu 150 de euro 
pe ei doar fiindcă fuseseră purtaţi. Nu avu curaj să se uite 
la ei decât după ce străbătu două străzi. 


Luigi fu urmărit când plecă din Bologna. Băiatul de pe 
scuter îl văzu ieşind din apartamentul vecin cu al lui 
Backman şi îi atrase atenţia modul în care plecase. Fugea şi 
mărea viteza cu fiecare pas. Nimeni nu aleargă sub 
porticurile de pe Via Fondazza. Scuterul rămase în spatele 
lui până ce Luigi se opri şi intră grăbit într-un Fiat roşu. 
Conduse câteva străzi mai încolo, apoi încetini atât cât fu 
necesar să sară în maşina un bărbat. Demarară în trombă, 
dar scuterului nu îi era greu să ţină pasul, în traficul din 
oraş. Intrară în gară, unde parcară ilegal, iar băiatul de pe 
scuter văzu toate acestea şi îl contactă din nou pe Efraim 
prin staţia radio. 

După cincisprezece minute, doi agenţi ai Mossadului 
îmbrăcaţi în poliţişti intrau în apartamentul lui Luigi şi 
opreau alarmele, unele din acestea silenţioase, altele abia 
auzindu-se. Alţi trei agenţi aşteptau în stradă, pentru a le 
acoperi spatele, iar cei trei dinăuntru sparseră uşa de la 
bucătărie şi găsiră uimitoarea colecţie de echipament de 
supraveghere electronică. 

Luigi, Zellman şi încă un agent urcară în trenul Eurostar 
de Milano; băiatul de pe scuter îşi luă şi el un bilet pentru 

313 


- MEDIATORUL - 


aceeaşi destinaţie. Îl chema Paul, era cel mai tânăr 
membru al Kkidon-ului şi vorbea cel mai fluent italiana dintre 
toţi. În spatele coşurilor şi a feţei de copil era un veteran de 
douăzeci şi şase de ani care avea la activ şase crime. Când 
transmise prin radio că trenul s-a pus în mişcare, mai 
intrară doi agenţi în apartamentul lui Luigi, pentru a ajuta 
la „disecarea” echipamentului. Una dintre alarme nu putu fi 
însă oprită. Zgomotul ei persistent se auzi prin pereţi 
îndeajuns de mult încât să atragă atenţia câtorva vecini. 

După zece minute, Efraim opri acţiunea. Agenţii se 
împrăştiară, apoi se regrupară la una din locuinţele lor 
conspirative. Nu reuşiseră să îşi dea seama cine era Luigi 
sau pentru cine lucra, dar era evident că îl spionase pe 
Backman douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

Cum orele treceau şi nu era nici urmă de Backman, 
începură să creadă că fugise. Putea oare Luigi să Ü conducă 
la el? 


În centrul oraşului Milano, în Piazza del Duomo, Marco se 
holba la uriaşa catedrală gotică care fusese construită în 
„doar” trei secole. Se plimbă pe lângă Galleria Vittorio 
Emanuele, magnifica galerie cu dom din sticlă pentru care 
Milano este celebru. Galeria e străjuită de cafenele şi de 
librării şi e inima oraşului, locul preferat de întâlniri. Cum 
temperatura se apropia de cincisprezece grade, Marco 
mâncă un sandvici şi bău o Cola afară, unde porumbeii se 
îmbulzeau asupra fiecărei firmituri căzute. Privi nişte 
bătrâni care se plimbau prin galerie, femeile - braţ la braţ, 


iar bărbaţii - oprindu-se să stea la taclale, de parcă 
trecerea timpului nu conta. „Ce bine e să fii aşa norocos”, 
îşi zise. 


să plece oare de îndată sau să se ascundă o zi, două? 
Asta era mai nou întrebarea. Într-un oraş aglomerat, cu 
patru milioane de locuitori, putea să se ascundă cât timp 
dorea. Şi-ar cumpăra o hartă, ar învăţa străzile, ar sta ore 
în şir ascuns în cameră şi timp de alte câteva ore s-ar 
plimba pe alei. 
314 


- JOHN GRISHAM - 


Le-ar fi dat însă copoilor care erau pe urmele lui timp să 
se regrupeze. 

Oare n-ar trebui să plece acum, când ei erau în urmă, 
complet nedumeriţi. 

Da, se decise că asta trebuia să facă. Achită nota şi îşi 
privi pantofii de bowling. Erau într-adevăr confortabili, dar 
de abia aştepta să-i pună pe foc. Văzuse pe un autobuz o 
reclamă la un Internet cafe, situat pe Via Verri. Zece 
minute mai târziu intra în localul respectiv. Pe un perete 
erau afişate tarifele: zece euro ora şi trebuia să se 
plătească pentru cel puţin treizeci de minute. Comandă un 
suc de portocale şi plăti pentru o jumătate de oră. 
Funcţionarul îi făcu semn spre o masă pe care aşteptau mai 
multe calculatoare. În faţa a trei dintre cele opt computere 
erau persoane care se vedea clar că se pricep la aşa ceva. 
Marco se simţea deja pierdut. 

Reuşi totuşi să se prefacă bine. Luă loc, puse mâna pe 
tastatură, privi fix monitorul şi vru să se roage, dar, în loc 
de asta, îi dădu bice de parcă de ani de zile făcea numai 
asta. Era surprinzător de uşor: intră pe site-ul KwyteMail, 
introduse numele său de utilizator, „Grinch 456”, apoi 
parola, post hoc ergo propter hoc, aşteptă zece secunde, 
după care văzu mesajul de la Neal: 


Marco, Mikel Van Thiessen lucrează şi în prezent la 
banca Rhineland. Acum e vicepreşedinte la Servicii 
clienţi. Altceva? Grinch. 

La 7:50 fix ora Americii, Marco scrise următorul mesaj: 

Grinch, sunt Marco, în carne şi oase. Eşti acolo? 

Bău din suc şi se uită la monitor. „Hai, iubire, fă să 
meargă chestia asta!” Mai luă o gura de suc. O tipă de la 
masa de vizavi vorbea cu monitorul. Primi apoi mesajul: 

Sunt aici, pe recepţie. Care-i treaba? 


315 


- MEDIATORUL - 
Marco scrise: 


Mi-au furat aparatul Smartphone Ankyo 850. Sunt 
mari şanse să fi încăput pe mâna băieţilor răi, care 
probabil îl analizează piesă cu piesă. E cumva posibil să 
dea de tine? 

Neal: Numai dacă au numele de utilizator şi parola. 
Le au? 

Marco: Nu, le-am distrus. Nu au cum să descopere 
parola? 

Neal: Nu la conturile de pe KwyteMail. E un site 
complet securizat şi cifrat. Dacă le-a încăput pe mână 
doar PC-ul, atunci au ghinion. 

Marco: Şi în momentul ăsta suntem sută la sută în 
siguranţă? 

Neal: Da, absolut. De unde scrii mesajul? 

Marco: Sunt într-un Internet cafe şi am închiriat un 
calculator, ca un hacker adevărat. 

Neal: Vrei alt Smartphone Ankyo? 

Marco: Nu, nu acum, poate mai târziu. Uite cum 
facem. Du-te şi vorbeşte cu Carl Pratt. Ştiu că nu îţi 
place, însă acum am nevoie de el. Pratt era în relaţii 
foarte strânse cu fostul senator Ira Clayburn, din 
Carolina de Nord. Clayburn a fost mulţi ani preşedintele 
Comisiei pentru Activitatea Serviciilor de Informaţii a 
Senatului. Am nevoie de Clayburn acum. Contactează-l 
prin intermediul lui Pratt. 

Neal: Unde e Clayburn acum? 

Marco: Nu ştiu; sper doar că mai trăieşte. Provine de 
pe coasta Carolinei de Nord, un loc destul de îndepărtat. 
S-a pensionat la un an după ce am intrat în tabăra 
federală. Pratt poate da de el. 

Neal: Sigur, o să mă ocup de asta când o să pot pleca 
pe furiş. 

Marco: Te rog să fii prudent! Păzeşte-ţi spatele. 

Neal: Eşti bine? 


316 


- JOHN GRISHAM - 


Marco: Am evadat. Am plecat din Bologna azi- 
dimineaţă, în zori. O să încerc să intru din nou pe 
Internet mâine la aceeaşi oră. E în regulă? 

Neal: Ţine-ţi capul la cutie! O să fiu pe Internet 
mâine. 


Când Marco ieşi de pe internet, expresia feţei sale trăda 
o persoana plină de sine. Misiune îndeplinită. O nimica 
toata. Bun venit în era magiei şi a dispozitivelor ingenioase. 
Se asigură că reuşise să iasă de pe site-ul KwyteMail, îşi 
termină sucul, apoi plecă. Se îndreptă spre gară şi se opri 
la un magazin de articole din piele, unde reuşi să facă un 
târg echitabil, dând servieta de calitate a lui Giovanni pe 
una neagră, din piele de calitate mult mai proastă, apoi 
intră într-un magazin de gablonzuri, unde dădu optsprezece 
euro pe un ceas de mână cu cadranul mare rotund care 
avea o curea de plastic roşu aprins, alt obiect cu care să îi 
inducă în eroare pe cei care îl căutau pe Marco Lazzeri, din 
Bologna. Intră apoi într-un anticariat, unde dădu doi euro 
pe o carte foarte uzată care conţinea poemele lui Czeslaw 
Milosz, în polonă, desigur; făcea orice ca să îi bage în ceaţă 
pe cei care îl urmăreau şi, în cele din urmă, cumpără dintr- 
un magazin de mâna a doua o pereche de ochelari de 
soare şi un baston din lemn, pe care începu de îndată să-l 
folosească la mers. 

Bastonul îi amintea de Francesca. Îl încetinea şi îl făcea 
să meargă în alt ritm. Cum avea timp berechet, îşi târşâăi 
picioarele în gara Milano Centrale şi cumpără un bilet până 
la Stuttgart. 


Whitaker primi mesajul urgent de la Langley care îl 
informa că locuinţa securizată a lui Luigi fusese spartă, dar 
nu putea face absolut nimic în această privinţă. Toţi agenţii 
din Bologna erau acum la Milano, împrăştiaţi în grabă care 
încotro. Doi erau la gară, căutând acul în carul cu fân. Doi 
erau la aeroportul Malpensa, aflat la patruzeci şi ceva de 
kilometri de centru. Doi erau la aeroportul Linate, care era 

317 


- MEDIATORUL - 


mult mai aproape şi unde se efectuau în principal zboruri 
spre Europa. Luigi era la autogara principală şi încă se mai 
certa cu Whitaker la telefon, susţinând că Marco poate nici 
nu era în Milano. Doar fiindcă luase autobuzul de la 
Bologna la Modena şi se îndreptase spre nord-vest nu 
însemna neapărat că mergea la Milano. Credibilitatea lui 
Luigi era cam şifonată, cel puţin în opinia lui Whitaker, 
astfel că fu pedepsit să meargă la autogară, unde privea 
cum vin şi pleacă zece mii de persoane. 

Krater se apropie cel mai tare de „ac”. 

Marco cumpărase cu şaizeci de euro un bilet la clasa 
întâi, sperând să nu fie atât de expus privirilor ca la clasa a 
doua. Pentru zona de nord, era ultimul bilet la vagonul de 
clasa întâi, şi Marco se urcă în tren la ora cinci şi jumătate, 
cu patruzeci şi cinci de minute înainte de plecare. Se aşeză 
la locul său, îşi ascunse cât putu de bine chipul în spatele 
ochelarilor de soare şi al pălăriei de paie, deschise cartea 
de poezie polonă şi se uită pe peron, la călătorii care 
treceau pe lângă tren. Unu erau la doar un metru şi 
jumătate şi toţi se grăbeau. 

Cu excepţia unuia. Tipul din autobuz îşi făcuse din nou 
apariţia, chipul pe care îl văzuse la Caffe Atene, hoţul iute 
de mână care îi şterpelise geanta Silvio albastră, acelaşi 
copoi care se mişcase puţin prea lent în autobuz în 
Modena, în urmă cu unsprezece ore. Nu stătea pe loc, dar 
mergea fără să aibă nicio destinaţie. Ochii îi erau scrutători 
şi era foarte încruntat. „Pentru un profesionist e mult prea 
uşor de citit”, îşi zise Giovanni Ferro, care, din păcate, ştia 
acum mult mai multe decât ar fi vrut să ştie despre ce 
înseamnă a te adăposti, a te ascunde şi a-ţi şterge urmele. 

Lui Krater i se spusese că Marco se va îndrepta, probabil, 
fie spre sud, spre Roma, unde avea mai multe opţiuni, fie 
spre nord, spre Elveţia, Germania sau Franţa - practic 
putea alege orice ţară de pe continent. Timp de cinci ore 
Krater se plimbase pe cele douăsprezece peroane şi 
urmărise cum vin şi pleacă trenurile, amestecându-se în 
mulţime, nefiind deloc interesat de cine coboară, dar 

318 


- JOHN GRISHAM - 


uitându-se încrâncenat la cine urca. Îşi oprea privirea 
asupra fiecărei jachete albastre pe care o vedea, indiferent 
de nuanţă, însă n-o văzuse încă pe cea cu petice extrem de 
uzate în dreptul coatelor. 

Jacheta cu pricina era în servieta de proastă calitate, 
înghesuită între picioarele lui Marco, din dreptul locului 
numărul şaptezeci din vagonul de clasa întâi al trenului cu 
destinaţia Stuttgart. Marco îl urmări pe Krater cum se 
plimbă pe peron, extrem de atent la trenul a cărui ultimă 
staţie era Stuttgart. Părea să ţină în mână un bilet şi, când 
dispăru din câmpul vizual al lui Marco, acesta putea să jure 
că bărbatul se urcase în tren. 

Marco se abţinu cu greu să nu coboare din tren. Se 
deschise uşa de la compartiment şi intră Madame. 


319 


- MEDIATORUL - 


30 


Din clipa când se stabili că Backman dispăruse, dar nu 
fusese lichidat de alţii, trecură cinci ore tensionate înainte 
ca Julia Javier să găsească informaţia care ar fi trebuit să le 
fie la îndemână. Era într-un dosar care fusese încuiat în 
biroul directorului, fiind odinioară păzit de însuşi Teddy 
Maynard. Julia nu-şi mai amintea dacă mai văzuse 
informaţia respectivă şi, în nebunia care se iscase, în niciun 
caz nu avea de gând să recunoască ceva. 

Informaţia le fusese oferită, fără tragere de inimă, de FBI 
în urmă cu mai mulţi ani, când Backman era cercetat. Se 
acordase o mare atenţie afacerilor sale financiare, fiindcă 
se zvonea cu insistenţă că escrocase un client şi pusese la 
adăpost o sumă fabuloasă. Deci unde erau banii? Pornit pe 
urma banilor, FBl-ul tocmai reconstituia călătoriile pe care 
le făcuse, când brusc pledase vinovat şi fusese băgat la 
răcoare. Faptul că pledase vinovat nu însemna că dosarul 
Backman fusese închis, dar oricum presiunile nu mai erau 
la fel de mari. Cu timpul, reconstituirea călătoriilor făcute 
de Backman fu încheiată şi transmisă într-un final la 
Langley. 

In luna care a precedat punerea sub acuzare a lui 
Backman, arestarea şi eliberarea lui pe o cauţiune foarte 
mică, făcuse două calatorii scurte în Europa. Prima dată 
călătorise împreuna cu secretara lui preferată, zburând cu 
Air France, la clasa business, spre Paris, unde îşi făcură de 
cap şi vizitară obiectivele turistice. Secretara le spusese 
ulterior anchetatorilor că într-una dintre zile Backman 
trăsese o fugă până la Berlin, să rezolve rapid nişte afaceri, 
dar reuşise să se întoarcă la timp pentru a lua cina la Alain 
Ducasse. Ea nu îl însoţise. 

Backman nu fusese înregistrat pe lista nici unui avion 
comercial cu destinaţia Berlin sau cu orice altă destinaţie 
din Europa în acea săptămână. Pentru călătorie ar fi avut 
nevoie de paşaport şi FBl-ul era sigur că nu şi-l folosise. 


320 


- JOHN GRISHAM - 


Pentru o călătorie cu trenul însă nu îi trebuia paşaport. De 
la Paris la Geneva, Berna, Lausanne şi Zurich se ajunge în 
maximum patru ore, cu trenul. 

Cea de-a doua călătorie o reprezentase un sprint de 
şaptezeci şi două de ore de la Dulles la Frankfurt, cu 
compania Lufthansa, la clasa întâi, din nou o călătorie de 
afaceri, deşi nu s-au descoperit niciun fel de parteneri de 
afaceri acolo. Backman plătise două nopţi de cazare într-un 
hotel luxos din Frankfurt şi nu existau dovezi că ar fi dormit 
în altă parte. La fel ca în cazul Parisului, grupurile bancare 
din Elveţia sunt la câteva ore de mers cu trenul de 
Frankfurt. 

Când Julia Javier găsi în cele din urmă dosarul şi citi 
raportul, îl sună imediat pe Whitaker şi îi zise: 

— Se îndreaptă spre Elveţia. 


Madame avea bagaje cât o familie înstărită, formată din 
cinci persoane. Un hamal epuizat o ajută să urce în tren 
geamantanele grele şi să le ducă în compartimentul de 
clasa întâi, pe care îl acapară cu propria persoană, cu 
lucrurile şi cu parfumul ei. Compartimentul avea şase 
locuri, iar ea puse stăpânire pe cel puţin patru. Se aşeză pe 
scaunul din faţa lui Marco şi dădu din posteriorul ei 
generos, vrând parcă să mărească astfel scaunul. Îl privi pe 
Marco, care se făcuse mic şi se sprijinea de fereastră, şi îi 
arunca un „Bonsoir” pe un ton afectat. „E franţuzoaică”, îşi 
zise, şi, fiindcă nu i se părea potrivit să îi răspundă în 
italiană, recurse la vechiul salut care mergea în toate 
situaţiile: „Salut”. 

— A, american. 

Cum i se învârteau în cap limbi, identități, nume, culturi, 
trecut, minciuni, minciuni şi iar minciuni, reuşi să spună nu 
prea convingător: 

— Nu, canadian. 

— A, da, zise ea, continuând să-şi aranjeze bagajele şi să 
se instaleze. 


321 


- MEDIATORUL - 


Era evident că ar fi preferat să fie american, nu 
canadian. Madame era o femeie voinică de şaizeci de ani, 
purta o rochie roşie strâmtă, avea pulpe groase şi pantofi 
negri solizi care făcuseră vreun milion de kilometri. Ochii 
acoperiţi de un strat gros de fard îi erau încercănaţi, iar 
motivul ieşi în curând la iveală. Cu mult înainte ca trenul să 
se urnească, scoase o sticlă mare, îi deşurubă capacul, pe 
care îl transformă în pahar, şi dădu pe gât o duşcă de tărie. 
înghiţi greu, apoi îi zâmbi lui Marco şi îl întrebă: 

— Doriţi un pahar? 

— Nu, mersi. 

— E un coniac foarte bun. 

— Nu, mersi. 

— Cum vreţi. 

Îşi mai turnă băutură, o dădu pe gât, apoi puse la loc 
sticla. O călătorie şi-aşa lungă cu trenul devenise dintr- 
odată şi mai lungă. 

— Unde mergeţi? îl întrebă într-o engleză foarte bună. 

— La Stuttgart. Dumneavoastră? 

— La Stuttgart, iar de acolo merg la Strasbourg. Ştiţi, nu 
pot sta prea mult în Stuttgart. 

Strâmbă din nas, de parcă întregul oraş ar fi plutit în 
mizeria de la canalizare. 

— Ador Stuttgartul, zise Marco, doar ca să vadă cum îşi 
schimbă fizionomia. 

— A, mă rog. 

Se concentră asupra pantofilor săi şi şi-i azvârli cât colo, 
fără să-i pese unde aterizează. Marco se pregăti să îndure o 
duhoare de miros de picioare, însă îşi dădu seama că nu 
prea ar fi avut şanse să rivalizeze cu mirosul de parfum 
ieftin. 

Ca modalitate de autoapărare, se prefăcu că moţăie. 
Femeia îl ignoră câteva minute, după care zise tare: 

— Ştiţi polona? 

Se uita la cartea lui de poezie. 

Marco tresări, ca şi cum tocmai ar fi fost trezit. 


322 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu, nu prea. Încerc să o învăţ însă. Familia mea e de 
origine poloneză. 

După ce termină de vorbit, îşi ţinu răsuflarea, luând în 
calcul varianta ca ea să înceapă să turuie într-o polonă fără 
cusur şi cu asta să-l termine definitiv. 

— Aşa deci... zise ea, pe un ton nu tocmai aprobator. 

Exact la ora şase şi un sfert, un conductor care nu se 
vedea fluieră şi trenul se puse în mişcare. Din fericire, nu 
mai avea nimeni bilet în compartimentul lui Madame. Mai 
mulţi călători trecuseră pe coridor, se opriseră în dreptul 
compartimentului, se uitaseră înăuntru şi, văzând cât de 
aglomerat era, merseră să găsească alt compartiment 
unde era mai mult loc. 

După ce plecă trenul, Marco se uită cu băgare de seamă 
la peron. Nu-l văzu nicăieri pe bărbatul din autobuz. 

Madame tot bău din coniac până începu să sforăie. O 
trezi conductorul, care le perforă biletele. Apăru un picolo 
cu un căruţ plin cu băuturi. Marco îşi luă o bere şi îi oferi 
una colegei sale de compartiment. Strâmbă tare din nas ca 
răspuns la oferta lui, de parcă ar fi preferat să bea urină. 

Prima staţie era la Como/San Giovanni, unde trenul opri 
pentru două minute, timp în care nu se urcă nimeni. După 
cinci minute, opriră la Chiasso. Era aproape întuneric şi 
Marco se gândea cum să-şi facă ieşirea rapid. Studie 
itinerarul: mai erau patru staţii până la Zurich, una în Italia 
şi trei în Elveţia. Care ţară ar fi fost de preferat? 

Nu putea risca să fie urmărit. Dacă erau în tren, însemna 
că se ţinuseră după el din Bologna, prin Modena şi Milano, 
deghizați în fel şi chip. Erau profesionişti, iar el nu se putea 
pune cu ei. În timp ce-şi bea berea, Marco se simţea ca un 
amărât de amator. 

Madame se uita fix la manşetele făcute ferfeniţă ale 
pantalonilor lui. O surprinse că se uită la pantofii de bowling 
ajustaţi şi nu o învinuia. Apoi îi atrase atenţia cureaua de 
ceas roşu-aprins. Pe faţa ei se citea ceea ce era evident, că 
nu aprecia deloc totala lipsă de simţ al modei pe care o 
avea. Era o chestie tipic americană sau canadiană. 

323 


- MEDIATORUL - 


Marco observă luminile ce pâlpâiau lângă lacul Lugano. 
Trenul mergea în spirală prin zona lacurilor, la altitudine din 
ce în ce mai mare. Elveţia nu era departe. 

Din când în când mai trecea câte un călător pe coridorul 
întunecos, prin dreptul compartimentului lor. Se uita 
înăuntru, pe geamul de la uşă, apoi se îndrepta spre 
capătul vagonului, unde era o toaleta. Madame îşi instalase 
picioarele-i masive pe scaunul din faţa ei, destul de 
aproape de Marco. Trecuse o oră de la plecare şi reuşise 
să-şi împrăştie cutiile, revistele şi hainele prin tot 
compartimentul. Lui Marco îi era teamă să plece de la locul 
lui. 

Oboseala îşi spuse în cele din urmă cuvântul, aşa că 
Marco adormi. Îl trezi agitația din staţia Bellinzona, prima 
oprire din Elveţia. În vagonul de clasa întâi urcă un călător, 
care nu îşi găsea locul. Deschise uşa compartimentului lui 
Madame, se uită în jur, nu-i plăcu ce văzu şi merse să-i facă 
scandal conductorului. | se găsi un loc în altă parte. 
Madame abia îşi ridică privirea din revista de modă. 

Până la următoarea staţie mai era o oră şi patruzeci de 
minute şi, când Madame scoase din nou sticla, Marco îi 
zise: 

— O să gust şi eu puţin. 

Madame zâmbi pentru prima oară în cele câteva ore de 
drum. Deşi nu o deranja absolut deloc să bea singură, era 
întotdeauna mai plăcut să bea împreuna cu un prieten. 
După ce dădu pe gât două duşti, Marco aţipi din nou. 


Trenul se zdruncină, când începu să încetinească pentru 
a o opri în staţia de la Arth-Godau şi lui Marco îi căzu 
pălăria. Madame îl privea cu atenţie. Când Marco îşi 
deschise de-a binelea ochii, Madame îi zise: 

— S-a tot uitat la dumneavoastră un bărbat ciudat. 

— Unde? 

— Cum unde? Aici, bineînţeles, în trenul ăsta. A trecut 
prin dreptul compartimentului de cel puţin trei ori. Se 


324 


- JOHN GRISHAM - 


opreşte în dreptul uşii, se uită la dumneavoastră, după care 
îşi ia tălpăşiţa. 

„Poate e din cauza pantofilor, îşi zise Marco. Sau a 
pantalonilor. Sau a curelei de la ceas?” 

Se frecă la ochi şi încercă să se comporte de parcă nu ar 
fi fost nicio scofală. 

— Cum arată? 

— E blond, în jur de treizeci şi cinci de ani, drăguţ, cu o 
jacheta maro. Il cunoaşteţi? 

— Nu, n-am idee cine e. 

Bărbatul din autobuzul de Modena nu era nici blond şi n- 
avea nici jachetă maro, dar asemenea fleacuri nu contau 
acum. Marco era îndeajuns de speriat încât să-şi schimbe 
planurile. 

Până la Zug, ultima staţie înainte de Zurich, mai erau 
douăzeci şi cinci de minute. Nu putea risca să îi ducă la 
Zurich. Cu zece minute înainte de oprire, spuse că trebuie 
să meargă la toaletă. Intre locul său şi uşă era cursa cu 
obstacole a lui Madame. Incepu să-şi facă loc şi îşi puse 
servieta şi bastonul pe scaunul său. 

Trecu pe lângă patru compartimente, în fiecare dintre ele 
aflându-se cel puţin trei călători, dintre care niciunul nu 
părea dubios. Intră la toaletă, încuie uşa şi aşteptă până 
când trenul începu să încetinească. Apoi opri. Trenul 
rămânea în Zug două minute şi până atunci respectase 
întocmai orarul. Aşteptă un minut, apoi se îndreptă rapid 
spre compartimentul său, deschise uşa, nu-i adresă niciun 
cuvânt lui Madame, îşi înşfăcă servieta şi bastonul, pe care 
era hotărât să îl folosească pe post de armă, şi fugi spre 
spatele trenului, de unde sări pe peron. 

Era o gară mică, ridicată deasupra nivelului carosabilului. 
Cobori în fugă scările şi ajunse pe trotuar, lângă care 
staţiona un singur taxi, al cărui şofer dormea. 

— La hotel, vă rog, zise, speriindu-l pe şofer, care-şi puse 
instinctiv mâna pe cheie. 

ÎI întrebă ceva în germană, iar Marco o dădu pe italiană. 

— Vreau să ajung la un hotel mic. N-am rezervare. 

325 


- MEDIATORUL - 


— Nicio problemă, zise şoferul. 

Demarară, iar Marco se uită în sus şi văzu trenul, care se 
pusese în mişcare. Se uită în spatele lui, dar nu văzu pe 
nimeni venind în goană. 

Trecură de toate cele patru străzi ale oraşului şi, când 
opriră în faţa unei clădiri care avea forma literei „A”, situate 
pe o stradă dosnică, liniştită, şoferul îi zise în italiană: 

— Hotelul ăsta e foarte bun. 

— Pare a fi în regulă. Cât se face cu maşina până la 
Zurich? 

— In jur de două ore. Depinde de trafic. 

— Mâine-dimineaţă trebuie să fiu în Zurich, în centru, la 
ora 9:00. Mă puteţi duce până acolo? 

Şoferul avu o clipă de ezitare, gândindu-se la bani. 

— Poate, zise. 

— Cât o să mă coste? 

Şoferul se scarpină în barbă, apoi ridică din umeri şi zise: 

— Două sute de euro. 

— In regulă. Haideţi să plecăm de aici la ora 6:00. 

— Şase, da, o să fiu aici. 

Marco îi mulţumi din nou şi îl privi îndepărtându-se. Când 
intră pe uşa hotelului, sună un clopoțel. Nu era nimeni la 
recepţie, dar se auzea un televizor în apropiere. Apăru într- 
un final un adolescent somnoros, care îi zâmbi. 

— Guten abend, zise. 

— Parla inglese? îl întrebă Marco. 

Clătină din cap. Nu vorbea. 

— Italiano? 

— Puțin. 

— Şi eu vorbesc puţin italiana, îi zise Marco. Aş dori o 
cameră pentru o noapte. 

Recepţionerul îi întinse un formular şi Marco îl completă 
din memorie cu numele său din paşaport şi cu numărul 
acestuia. Măzgăli o adresă fictivă din Bologna şi un număr 
de telefon fals. Ţinea paşaportul în buzunarul hainei, 
aproape de inimă, şi se pregătea să îl scoată fără tragere 
de inimă. 

326 


- JOHN GRISHAM - 


Era târziu însă şi recepţionerul pierdea emisiunea pe care 
o urmărea la televizor. Cu o ineficienţă atipică pentru 
elveţieni, zise, tot în italiană: 

— Patruzeci şi doi de euro. 

Nu pomeni de paşaport. 

Giovanni puse banii pe tejghea, iar recepţionerul îi dădu 
cheia de la camera 26. Într-o italiană surprinzător de bună 
aranjă să fie trezit la 5:00. Ca şi cum atunci şi-ar fi amintit, 
zise: 

— Mi-am pierdut periuţa de dinţi. N-aveţi cumva una în 
plus? 

Recepţionerul căută într-un sertar şi scoase o cutie plină 
cu diverse obiecte necesare: periuţe de dinţi, pastă de 
dinţi, aparate de ras de unică folosinţă, spumă de ras, 
aspirină, tampoane, cremă de mâini, piepteni, chiar şi 
prezervative. Giovanni alese câteva obiecte şi îi dădu zece 
euro. 

Un apartament luxos la Ritz nu ar fi fost mai primitor 
decât camera 26. Era mică, curată, bine încălzită, patul 
avea o saltea tare, iar uşa se încuia de două ori, pentru a-l 
scăpa de chipurile care îl bântuiau din zorii zilei. Făcu un 
duş lung, fierbinte, apoi se bărbieri şi se spălă pe dinţi la 
nesfârşit. 

Descoperi cu uşurare un minibar într-un dulăpior de sub 
televizor. Mâncă o pungă de fursecuri, le udă cu două 
sticluţe de whisky, iar când se strecură sub pături, era stors 
psihic şi epuizat fizic. Bastonul era pe pat, lângă el. Era o 
chestie caraghioasă, dar n-avea ce face. 


327 


- MEDIATORUL - 


31 


În clipele grele din închisoare visa la Zürich, cu râurile 
sale albastre, cu străzile curate şi umbrite, cu magazinele 
moderne şi cu locuitorii săi frumoşi, toţi mândri că sunt 
elveţieni, văzându-şi de viaţă lor cu o seriozitate amabilă. 
În altă viaţă, ar fi luat împreună cu ei tramvaiele electrice 
silenţioase, îndreptându-se spre districtul financiar. Pe 
atunci era prea ocupat ca să călătorească mult, era un om 
prea important ca să părăsească fragilele afaceri din 
Washington, însă Zurich era unul din puţinele locuri pe care 
le vizitase. Era genul de oraş care-i plăcea: nu era 
împovărat de turişti şi de trafic şi nu ţinea să te facă să-ţi 
pierzi timpul holbându-te la catedrale şi la muzee ridicând 
în slăvi ultimii două mii de ani. Nici vorbă. Oraşul Zurich se 
rezuma la bani, la managementul rafinat al acestora, nu la 
practica grosolană de a pune mâna pe cât mai mulţi, pe 
care Backman o perfecţionase pe vremuri. 

Se afla din nou într-un tramvai, pe care îl luase de la gară 
şi care mergea încet-încet pe Bahnhofstrasse, strada 
principală din centrul oraşului Zurich, dacă se poate spune 
că acesta avea aşa ceva. Era aproape 9:00. Se afla în 
mijlocul ultimului val de tineri bancheri îmbrăcaţi la patru 
ace care se îndreptau spre UBS şi Credit Suisse şi o mie de 
alte instituţii, mai puţin cunoscute, dar la fel de prospere. 
Vedea costume închise la culoare, cămăşi de diferite culori, 
dintre care nu multe erau albe, cravate scumpe cu nod mai 
mare şi cu mai puţine desene, pantofi maro-închis cu 
şireturi, fără modele. Stilul vestimentar se schimbase puţin 
în ultimii şase ani. Conservator, însă cu un strop de ceva 
îndrăzneţ. Nu era un stil la fel de elegant ca acela al 
tinerilor oameni de afaceri din Bologna natală, dar destul 
de plăcut 

Toată lumea citea ceva. Treceau pe lângă ei tramvaie din 
sens opus. Marco se prefăcu absorbit de Newsweek, însă de 
fapt stătea cu ochii pe cei din jur. 


328 


- JOHN GRISHAM - 


Nimeni nu se uita la el. Nimeni nu părea dezgustat de 
pantofii lui de bowling. De fapt, văzuse o pereche 
asemănătoare purtată de un tânăr îmbrăcat sport, lângă 
gară. Pălăria sa de paie nu trezea deloc interesul. Reuşise 
să repare puţin tivul pantalonilor, cumpărând un set ieftin 
de cusut de la recepţia hotelului şi încercând timp de o 
jumătate de oră să şi-i ajusteze fără să se înţepe. 
Îmbrăcămintea sa costase infinit mai puţin decât a celor din 
jur, dar cui îi păsa? Reuşise să ajungă la Zurich fără să-i 
aducă după el pe Luigi şi pe toţi ceilalţi şi, cu încă puţin 
Noroc, o să reuşească să plece de acolo. 

Tramvaiele, care veneau şi de la est, şi de la vest, 
opreau la Paradeplatz. Se goleau repede, tinerii bancheri 
răspândindu-se în grupuri şi îndreptându-se spre clădiri. 
Marco merse în rând cu mulţimea, pălăria lăsându-şi-o sub 
scaunul din tramvai. 

Nu se schimbase nimic în şapte ani. Paradeplatz era la 
fel - o piaţă deschisă, străjuită de magazinaşe şi de 
cafenele. Băncile din jur erau acolo de o sută de ani; 
numele unora era inscripţionat pe tăblițe luminate cu neon, 
în timp ce altele erau atât de bine ascunse încât nu puteau 
fi găsite. Reţinu, din spatele ochelarilor de soare, cât putu 
de multe din ce vedea în jur, ţinându-se aproape de trei 
tineri care aveau genţi de sport atârnate de umăr. Păreau 
să se îndrepte spre Rhineland Bank, aflată în zona de est. li 
urmă înăuntru, în hol, unde începu distracţia. 

Recepţia era tot unde fusese şi în urmă cu şapte ani; de 
fapt, doamna aranjată care stătea la birou îi era vag 
cunoscută. 

— AŞ dori să vorbesc cu domnul Mikel Van Thiessen, zise 
cât putu de încet 

— Cum vă numiri? 

— Marco Lazzeri. 

Urma să folosească numele „Joel Backman” mai târziu, 
când va ajunge în birou, dar ezita să îl folosească acolo. 
Spera că Neal îl avertizase în e-mailurile trimise de 


329 


- MEDIATORUL - 


pseudonimul său. Bancherul fusese rugat să nu părăsească 
oraşul, dacă se putea, în următoarea săptămână. 

Vorbea la telefon şi în acelaşi timp scria ceva la 
calculator. 

— Imediat, domnule Lazzeri, zise. Puteţi aştepta? 

— Da, spuse. 

Să aştepte? Visa la clipa aceasta de ani întregi. Se aşeză 
pe un scaun, picior peste picior, dar, văzându-şi pantofii, îşi 
băgă picioarele sub scaun. Era sigur că era urmărit de 
camere de luat vederi dintr-o duzină de unghiuri, ceea ce 
nu îl deranja. Poate că ei o să îşi dea seama că Backman 
sta în holul băncii, poate nu. Parcă îi şi vedea, stând acolo 
sus şi holbându-se la monitoare, scărpinându-se în cap şi 
zicând: „Nu ştiu ce să zic, e mult mai slab decât el, 
scheletic aproape”. „Şi uită-te ce păr are. E clar vopsit 
prost”. 

Ca să îi ajute, Joel îşi scoase ochelarii cu ramă de baga ai 
lui Giovanni. 

După cinci minute, apăru din neant un agent de 
securitate cu o figură serioasă, îmbrăcat într-un costum 
mult mai ieftin decât cele văzute până acum şi zise: 

— Domnule Lazzeri, vă rog să mă urmaţi. 

Urcară cu un lift privat până la etajul al treilea, unde 
Marco fu condus într-o încăpere mică cu pereţi groşi. Toţi 
pereţii băncii Rhineland păreau a fi groşi. Acolo aşteptau 
alţi doi agenţi de securitate. Unul îi zâmbi, celălalt nu. Il 
rugară să îşi pună mâinile pe un scaner biometric de 
amprente. Urma să i se compare amprentele cu cele pe 
care le lăsase în acelaşi loc în urmă cu şapte ani şi, după ce 
vor constata că există o potrivire perfectă, aveau să 
urmeze mai multe zâmbete, apoi o încăpere mai 
primitoare, un hol mai plăcut şi o cafea sau un suc. Orice, 
domnule Backman. 

Ceru suc de portocale, fiindcă nu luase micul dejun. 
Agenţii de securitate se întoarseră în grota lor. Acum 
domnul Backman era servit de Elke, una dintre secretarele 
atrăgătoare ale domnului Van Thiessen. 

330 


- JOHN GRISHAM - 


— Vine într-un minut, îi zise. Nu vă aştepta în dimineaţa 
aceasta. 

Cam greu să stabileşti întâlniri când te ascunzi prin 
toalete. 

Joel îi zâmbi. Dragul de Marco era de domeniul trecutului 
acum. Fusese în sfârşit lăsat să odihnească în pace după o 
fugă de două luni. Marco îi fusese de mare ajutor, îl ţinuse 
în viaţă, îl învățase puţin limba italiană, îl plimbase prin 
Treviso şi Bologna şi i-o prezentase pe Francesca, o femeie 
pe care nu o va uita curând. 

insă tot Marco era cel care l-ar ucide, aşa că se 
descotorosi de el acolo, la etajul al treilea al Băncii 
Rhineland, unde se uita la pantofii negri cu toc cui ai lui 
Elke şi îl aştepta pe şeful ei. Marco dus era şi nu avea să se 
mai întoarcă niciodată. 

Biroul lui Mikel Van Thiessen era astfel decorat încât să 
îşi câştige oaspeţii prin senzaţia de putere pe care o lăsa. 
Covorul persan masiv emana putere. Canapeaua şi fotoliile 
de piele exultau putere. Biroul vechi de mahon, care n-ar fi 
încăput în celula sa de la Rudley, crea senzaţia de putere. 
Aparatele electronice pe care le avea la dispoziţie emanau 
putere. Il întâmpină pe Joel în cadrul uşii soţide de stejar şi 
îşi strânseră mâinile cordial, dar nu ca nişte vechi prieteni. 
Se mai văzuseră o singură dată. 

Dacă Joel slăbise douăzeci şi şapte de kilograme de la 
ultima lui vizită, s-ar fi zis că Van Thiessen le pusese pe el 
mai pe toate. Avea mult mai multe fire albe şi nu era nici 
pe departe atât de pus la patru ace precum bancherii mai 
tineri pe care îi văzuse Joel în tramvai. Van Thiessen ÎI 
conduse pe clientul său spre fotoliile de piele, timp în care 
Elke şi încă o secretară nu mai pridideau să îi servească cu 
prăjiturele şi cafea. 

Când rămaseră singuri şi uşa se închise, Van Thiessen îi 
zise: 

— Am citit despre dumneavoastră. 

— Serios? Şi ce anume? 


331 


- MEDIATORUL - 


— Că aţi mituit un preşedinte ca să obţineţi graţierea. 
Zău aşa, domnule Backman, merge chiar aut de uşor 
acolo? 

Joel nu îşi dădea seama dacă glumeşte sau nu. Joel era 
binedispus, dar nu prea avea chef de glume. 

— N-am mituit pe nimeni, dacă asta insinuaţi. 

— Ei, da, ziarele sunt pline de speculaţii. 

Tonul său era mai degrabă acuzator decât jovial, iar Joel 
decise să nu piardă timpul. 

— Credeţi tot ceea ce citiri în ziare? 

— Sigur că nu, domnule Backman. 

— Mă aflu aici din trei motive. Vreau să am acces la 
seiful meu. Vreau să îmi văd extrasul de cont. Vreau să 
retrag zece nii de dolari, bani gheaţă. După toate astea, s- 
ar putea să mai am o rugăminte, chiar două. 

Van Thiessen îşi băgă un fursec în gură şi îl mestecă 
repede. 

— Da, sigur. Nu cred că o să fie niciun fel de probleme. 

— De ce să fie probleme? 

— Nu e nicio problemă, domnule. Acordaţi-mi, vă rog, 
câteva minute. 

— Pentru ce? 

— Trebuie să mă consult cu un coleg. 

— Puteţi s-o faceţi repede? 

Van Thiessen ieşi aproape în fugă din încăpere şi trânti 
uşa în urma lui. Durerea pe care o resimțea Joel în stomac 
nu era de la foame. Daca planul cădea acum, nu avea un 
plan B. Va ieşi din bancă cu mâna goală, va reuşi să 
traverseze Paradeplatz, să ia un tramvai şi, odată urcat, nu 
va avea încotro să meargă. Evadarea s-ar sfârşi. Marco s-ar 
întoarce şi în cele din urmă din cauza lui Marco va fi ucis. 

Timpul se opri brusc şi el începu să se gândească la 
grațiere. Datorită amnistiei, îi fuseseră şterse păcatele. 
Guvernul Statelor Unite nu avea niciun drept să facă 
presiuni asupra elveţienilor să îi îngheţe contul. Elveţienii 
nu îngheţau conturile! Elveţienii erau imuni la presiuni! De 
aceea băncile lor erau pline cu pradă din întreaga lume. 

332 


- JOHN GRISHAM - 


Doar ei erau elveţienii! 

Elke îl aduse cu picioarele pe pământ şi îl rugă să o 
urmeze jos. În alte vremuri, ar fi urmat-o pe Elke oriunde, 
însă de data asta era vorba doar să o urmeze jos. 

Fusese în locul unde îi era seiful în timpul vizitei lui 
anterioare. Era la subsol, la câteva niveluri sub pământ, 
deşi clienţii nu ştiau cât de adânc coboară în pământul 
elveţian. Fiecare uşă era groasă de treizeci de centimetri, 
fiecare zid părea din plumb, pe fiecare tavan erau instalate 
camere de supraveghere. Elke îl lăsă din nou pe mâna lui 
Van Thiessen. 

Îi fu scanat degetul mare de la ambele mâini, pentru a 
verifica dacă se potrivesc amprentele. | se făcu o poză cu 
un scaner optic. 

— Numărul şapte, îi zise van Thiessen, indicându-l cu 
mâna. Ne întâlnim acolo, zise el şi ieşi pe o uşă. 

Joel străbătu un coridor mic, trecu pe lângă şase uşi de 
oţel, fără geam, până ajunse la a şaptea. Apăsă pe un 
buton, se auziră tot felul de chestii cum cad şi ţăcăne şi, în 
cele din urmă, uşa se deschise. Intră şi înăuntru îl aştepta 
Van Thiessen. Încăperea avea forma unui pătrat cu latura 
de trei metri jumătate şi pe trei dintre pereţii acesteia erau 
aliniate seifuri separate, majoritatea de mărimea unei cutii 
mari de pantofi. 

— Care e numărul seifului dumneavoastră? 

— L2270. 

— Corect. 

Van Thiessen păşi în dreapta lui şi se aplecă uşor ca să 
fie în dreptul lui L2270. Apăsă nişte butoane pe tastatura 
mică a seifului, apoi îşi îndreptă spatele şi zise: 

— Poftiţi. 

Joel se apropie de seiful său şi, sub privirea scrutătoare a 
lui Van Thiessen, formă codul. În timp ce făcea acest lucru, 
şoptea numerele, care îi erau întipărite pe veci în memorie: 

— Optzeci şi unu, cincizeci şi cinci, nouăzeci şi patru, 
nouăzeci şi trei, douăzeci şi trei. 


333 


- MEDIATORUL - 


Începu să pâlpâie o luminiţă mică verde. Van Thiessen 
zâmbi şi îi spuse: 

— Vă aştept în faţă. Sunaţi când aţi terminat. 

Rămas singur, Joel luă cutia de oţel din seif şi îi deschise 
capacul. Scoase plicul cu burduf şi îl deschise. Înăuntru 
erau cele patru dischete Jaz de doi GB care odinioară 
valoraseră un miliard de dolari. 

Işi acordă câteva clipe, însă nu mai mult de şaizeci de 
secunde. La urma urmei, era în deplină siguranţă în acel 
moment şi, dacă voia să reflecteze, care era problema? 

Se gândi la Safi Mirza, la Fazal Sharif şi la Farooq Khan, 
băieţii geniali care  descoperiseră  Neptunul, apoi 
elaboraseră nenumărate programe ca să controleze 
sistemul. Erau cu toţii morţi, ucişi de lăcomia lor naivă şi 
din cauza avocatului pe care şi-l aleseseră. Se gândi la Jacy 
Hubbard, escrocul impetuos, extravertit şi charismatic care 
îi aburise pe alegători în întreaga sa carieră şi în cele din 
urmă devenise mult prea lacom. Se gândi la Carl Pratt, la 
Kim Bolling şi la zeci de alţi parteneri pe care îi adusese la 
firma lor prosperă şi la vieţile care fuseseră distruse din 
cauza a ceea ce ţinea el în acel moment în mână. Se gândi 
la Neal şi umilirea la care îl supusese pe fiul său când 
scandalul cuprinsese întregul Washington, iar închisoarea 
devenise pentru el nu numai o certitudine, dar şi un 
refugiu. 

Şi se gândi la el, nu cu egoism, nici cu milă, şi nici 
aruncând vina pe alţii. Ce viaţă mizerabilă dusese, cel puţin 
până atunci. Oricât de mult şi-ar fi dorit să dea timpul 
înapoi şi să schimbe lucrurile, nu avea vreme de pierdut cu 
asemenea gânduri. „Mai ai doar câţiva ani de trăit, Joel, sau 
Marco, sau Giovanni, sau cum naiba te-o fi chemând. 
Pentru prima oară în viaţa ta nenorocită, de ce nu faci ceea 
ce e corect, nu ceea ce e profitabil?” 

Puse dischetele în plic, iar plicul în servietă, după care 
băgă la loc seiful de oţel. Sună după Van Thiessen. 


334 


- JOHN GRISHAM - 


Aflaţi din nou în biroul care emana putere, van Thiessen 
îi înmână un dosar în care era o foaie de hârtie. 

— Este extrasul dumneavoastră de cont. E foarte simplu, 
fiindcă, după cum ştiţi, nu s-au făcut niciun fel de 
operaţiuni. 

— Oameni buni, îmi daţi dobândă de unu la sută, observă 
Joel. 

— Ştiaţi ce rată a dobânzii practicăm în momentul în care 
v-aţi deschis contul, domnule Backman. 

— Aşa e. 

— Vă protejăm altfel banii. 

— Bineînţeles. 

Joel închise dosarul şi i-l dădu înapoi. 

— Nu vreau să-l păstrez. Aţi pregătit banii? 

— Da, trebuie să sosească. 

— Bine. Mai am nevoie de nişte lucruri. 

Van Thiessen îşi luă carneţelul şi stiloul pregătit să scrie 

— Spuneţi. 

— Vreau să transfer o mie de dolari la o bancă din 
Washington, D.C. Îmi puteţi recomanda vreuna? 

— Desigur. Lucrăm adesea cu Maryland Trust. 

— În regulă, transferați banii acolo şi deschideţi un cont 
de economii obişnuit. Nu voi scrie cecuri, ci doar voi face 
retrageri. 

— Pe ce nume? 

— Joel Backman şi Neal Backman. 

Se reobişnuia din nou cu numele şi nu se mai ascundea 
când îl auzea. Nu se făcea mic de teamă aşteptând 
gloanţele. li plăcea. 

— Prea bine, zise Van Thiessen. 

Orice era posibil. 

— Am nevoie de o mână de ajutor pentru a mă întoarce 
în Statele Unite. Ar putea secretara să afle ce zboruri are 
Lufthansa spre Philadelphia şi New York? 

— Bineînţeles. Când şi de unde? 

— Azi, cât mai repede posibil. Aş vrea să evit aeroportul 
de aici. Cât se face până la Munchen cu maşina? 

335 


- MEDIATORUL - 


— Cu maşina, între trei şi patru ore. 

— Puteţi să-mi puneţi la dispoziţie o maşină? 

— Sunt sigur că putem aranja. 

— Prefer să plec de la subsol, într-o maşină condusă de 
cineva care să nu poarte uniformă de şofer. Şi maşina să 
nu fie neagră, să aibă o culoare care să nu atragă atenţia. 

Van Thiessen se opri din scris şi îi aruncă o privire uimită. 

— Sunteţi în pericol, domnule Backman? 

— Poate. Nu sunt sigur şi nu îmi asum riscuri. 

Van Thiessen cântări câteva secunde ceea ce auzise, 
apoi zise: 

— Vreţi să facem noi rezervările? 

— Da. 

— Atunci voi avea nevoie de paşaportul dumneavoastră. 

Joel scoase paşaportul împrumutat de la Giovanni. Van 
Thiessen îl studie îndelung, faţa stoică de bancher 
trădându-l. Era nedumerit şi îngrijorat. În cele din urmă 
zise: 

— Domnule Backman, veţi călători cu  paşaportul 
altcuiva. 

— Aşa este. 

— Şi paşaportul ăsta e valabil? 

— Este. 

— Înţeleg că nu aveţi un paşaport propriu. 

— Mi l-au luat cu mult timp în urmă. 

— Banca asta nu poate lua parte la comiterea unei 
infracţiuni. Dacă e furat, atunci... 

— Vă asigur că nu e furat. 

— Şi atunci cum... 

— Să zicem că e împrumutat, da? 

— Dar utilizarea paşaportului altcuiva reprezintă o 
infracţiune. 

— Haideţi să nu ne legăm acum de politica americană cu 
privire la imigrări, domnule Van Thiessen. Ocupaţi-vă doar 
de orarul zborurilor şi o să aleg cu care plec. Fata 
dumneavoastră face rezervările folosind contul băncii. 
Scădeţi-le din soldul meu. Faceţi-mi rost de un şofer şi de o 

336 


- JOHN GRISHAM - 


maşină. Scădeţi-mi şi astea din soldul meu, dacă doriţi. 
Totul e foarte simplu. 

Era doar un paşaport. La naiba, doar alţi clienţi aveau 
câte trei sau patru. Van Thiessen i-l dădu înapoi şi zise: 

— Prea bine. Altceva? 

— Da. Trebuie să intru pe Internet. Sunt convins că toate 
computerele băncii sunt sigure. 

— Absolut. 

E-mailul său către Neal suna aşa: 


Grinch - Cu puţin noroc, diseară ar trebui să fiu în 
SUA. Cumpără-ţi azi alt celular şi nu-l scăpa din ochi. 
Mâine-dimineaţă suna la hotelurile Hilton, Marriott şi 
Sheraton din centrul Washingtonului. Cere să vorbeşti cu 
Giovanni Ferro. Eu sunt acela. Sună-l azi la prima oră pe 
Carl Pratt de pe noul telefon. Fă presiuni să-l aducă pe 
senatorul Clayburn în D.C. O să ne ocupăm noi de 
cheltuieli. Spune-i că e urgent şi că e vorba de o favoare 
pe care trebuie să i-o facă unui vechi prieten. Nu 
accepta un refuz. Gata cu e-mailurile până ajung acasă. 
Marco 


După ce mâncă rapid un sandvici şi bău o Cola în biroul 
lui Van Thiessen, Joel Backman ieşi ca din glonţ pe poarta 
băncii într-un BMW sport, cu patru uşi, verde-metalizat. 
Pentru mai multă siguranţă, îşi ţinuse în faţa ochilor un ziar 
elveţian până intrară pe autobahn. Pe şofer îl chema Franz. 
Franz spera să participe într-o zi la curse de Formula Unu 
şi, când îl auzi pe Joel că era cam grăbit, Franz trecu pe 
banda din stânga şi apăsă pe acceleraţie până atinse 150 
de kilometri pe oră. 


337 


- MEDIATORUL - 


32 


La ora 13:55, când avionul 747 al companiei Lufthansa 
decolă de la poarta aeroportului din Munchen şi începu să 
ruleze înapoi, Joel Backman stătea pe locul său mult prea 
spaţios de la clasa întâi. Numai când avionul se puse în 
mişcare îndrăzni să ia în mână paharul de şampanie de 
care nu-şi dezlipise ochii de zece minute. Paharul era gol 
când avionul opri la capătul pistei, pentru ultima verificare. 
În momentul în care se ridicară roţile, Joel îşi închise ochii şi 
îşi permise luxul câtorva ore de relaxare. 


Fiul său, pe de altă parte, exact în acelaşi moment, la 
7:55, ora Americii, era atât de stresat, încât începuse să 
arunce cât colo cu diverse obiecte. Cum naiba să meargă 
să cumpere imediat alt celular, apoi să-l sune din nou pe 
Carl Pratt şi să îl roage să-i facă nişte favoruri unui prieten 
şi să convingă un senator bătrân ieşit la pensie şi arţăgos 
din Ocracoke, Carolina de Nord, să lase baltă ceea ce făcea 
şi să se întoarcă de urgenţă într-un oraş care era evident că 
nu-i plăcea absolut deloc. Ca să nu mai pomenim de ceea 
ce era de la sine înţeles: el, Neal Backman, avea o zi cam 
plină la serviciu. Desigur, nu era ceva la fel de presant ca 
salvarea tatălui său care o luase pe căi greşite, dar tot avea 
în agendă o listă destul de cuprinzătoare de întâlniri cu 
clienţii şi alte probleme importante. 

Plecă de la Jerry's Java, însă, în loc să meargă la birou, se 
îndreptă spre casă. Lisa îi făcea baie fetiţei lor şi fu 
surprinsă să îl vadă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă. 

— Trebuie să stăm de vorbă. Acum. 

incepu cu scrisoarea misterioasă expediată din York, 
Pennsylvania, îi pomeni de creditul de 4.000 de dolari, chiar 
dacă îi era greu s-o facă, apoi de smartphone, de e- 
mailurile cifrate, îi povesti cam tot. Lisa îşi păstră calmul, 
ceea ce îi luă o piatră de pe inimă. 

338 


- JOHN GRISHAM - 

— Trebuia să-mi spui, îi repetă. 

— Da, îmi pare rău. 

Nu se certară şi nu discutară în contradictoriu. Loialitatea 
era una dintre principalele ei calităţi şi în momentul în care 
spuse: „Trebuie să-l ajutam”, Neal o îmbrăţişă. 

— O să ne restituie banii, o asigură el. 

— O să ne gândim mai târziu la bani. E în pericol? 

— Cred că da. 

— În regulă. Care e primul pas? 

— Sună la firmă şi spune-le că sunt țintuit la pat, că am 
gripă. 


Toată discuţia lor fusese înregistrată în direct, în cel mai 
mic detaliu, de un microfon minuscul amplasat de Mossad 
în dispozitivul de iluminat de deasupra locului în care se 
aflau. Înregistrarea fu trimisă la un transmiţător ascuns în 
pod, iar de acolo la un aparat de recepţie de înaltă 
frecvenţă aflat la o distanţa de 600 de metri, la sediul unei 
firme de comerţ rareori utilizat, care fusese închiriat pe o 
perioadă de şase luni de către un domn din D.C. Acolo, un 
tehnician ascultă de două ori înregistrarea, apoi îi 
transmise rapid un e-mail agentului său de teren de la 
Ambasada Israelului la Washington. 

De când Backman dispăruse din Bologna, în urmă cu 
peste douăzeci şi patru de ore, microfoanele amplasate pe 
lângă fiul său fuseseră monitorizate cu şi mai multă atenţie. 

E-mailul trimis la Washington se încheia cu următoarele 
cuvinte: „JB e în drum spre casă”. 

Din fericire, Neal nu pomenise numele „Giovanni Ferro” 
în timpul discuţiei cu Lisa. Din păcate, menţionase două 
dintre cele trei hoteluri - Marriott şi Sheraton. 

Întoarcerii lui Backman i se acordă prioritate maximă. 
Unsprezece agenţi ai Mossadului îşi desfăşurau activitatea 
pe Coasta de Est şi tuturor li se ordonă să vină de îndată la 
D.C. 


339 


- MEDIATORUL - 


Lisa o lăsă pe fiica lor la mama ei, după care ea şi Neal 
se îndreptară în viteză spre Charlottesville, oraş până la 
care erau treizeci de minute de mers. Găsiră într-un 
complex comercial din nordul oraşului sediul firmei U.S. 
Cellular. Işi deschiseră un cont, cumpărară un telefon şi în 
treizeci de minute o pormniră din nou la drum. Lisa 
conducea, iar Neal încerca să dea de Carl Pratt. 


Cu ajutorul dozelor generoase de şampanie şi vin, Joel 
reuşi să doarmă câteva ore cât timp traversară Atlanticul. 
Când avionul ateriză la JFK, la 16:30, starea de relaxare 
dispăru, fiind înlocuită de incertitudini şi de nevoia de 
nestăpânit de a se uita peste umăr. 

La imigrări, iniţial se aşeză la coada la care stăteau 
americanii care se întorceau în ţară, care era mult mai 
scurtă. Mulțimea care aştepta vizavi, unde era punctul de 
trecere pentru străini, era ridicol de mare. Îşi veni în fire, se 
uită în jur, începu să înjure în barbă şi se grăbi să se aşeze 
dincolo, unde stăteau străinii. 

„Ce tâmpit poţi fi!” 

Un puşti din Bronx, cu grumazul gros şi îmbrăcat în 
uniformă, le striga oamenilor să stea la coada asta, nu la 
cealaltă, şi să avanseze rapid. Bun venit în America! De 
unele lucruri nu îi fusese dor. 

Ofiţerul de la paşapoarte se uită încruntat la paşaportul 
lui Giovanni, dar la o adică se uitase aşa la toate 
paşapoartele. Joel îl urmărise cu atenţie din spatele unor 
ochelari de soare ieftini. 

— Scoateţi-vă ochelarii, vă rog, zise ofiţerul. 

— Certamente, răspunse tare Joel, nerăbdător să 
dovedească cât e el de italian. 

Işi scoase ochelarii, clipi de parcă îl orbea lumina, apoi se 
frecă la ochi, timp în care ofiţerul încercă să îi studieze faţa. 
li puse viza în paşaport, fără tragere de inimă, şi i-l dădu 
înapoi fără să-i spună nimic. Cum nu avea nimic de 
declarat, vameşii nu-l băgară aproape deloc în seamă. Joel 


340 


- JOHN GRISHAM - 


se grăbi să iasă din aeroport şi se aşeză la coada pentru 
taxiuri. 

— Penn Station, zise. 

Şoferul semăna cu Farooq Khan, cel mai tânăr dintre cei 
trei, era doar un copil şi, în timp ce îl studia, de pe 
bancheta din spate, trase servieta mai aproape de el. 

Cum mergeau în sensul opus celui în care se îndreptau 
majoritatea maşinilor, la oră de vârf, ajunse la Penn Station 
în patruzeci şi cinci de minute. Cumpără un bilet până la 
D.C., de la Compania Amtrack, iar la 7:00 plecă din New 
York, cu destinaţia Washington. 


Taxiul parcă pe Brandywine Street, situată în nord-vestul 
Washingtonului. Era aproape unsprezece şi majoritatea 
caselor luxoase erau cufundate în întuneric. Backman vorbi 
cu şoferul, care deja îşi lăsa scaunul în spate, pregătindu-se 
să tragă un pui de somn. 

Doamna Pratt era în pat, chinuindu-se să adoarmă, când 
auzi soneria. Îşi puse capotul şi coborî în grabă scările. 
Soţul ei dormea de obicei în încăperea de la subsol, în 
principal din cauză că sforăia, dar şi pentru că bea prea 
mult şi suferea de insomnie. Bănuia că tot acolo se afla şi 
acum. 

— Cine e? întrebă prin interfon. 

— Joel Backman, se auzi răspunsul şi ea îşi zise că eo 
farsă. 

— Cine? 

— Donna, sunt eu, Joel. Jur. Deschide uşa. 

Se uită pe vizor şi nu îl recunoscu. 

— Imediat, zise şi trase o fugă la subsol, unde Carl se 
uita la ştiri. 

După un minut, Carl era în dreptul uşii, îmbrăcat într-un 
trening Duke şi ţinând în mână un pistol. 

— Cine e? întrebă prin interfon. 

— Carl, eu sunt, Joel. Lasă arma şi deschide uşa 

Vocea îi era inconfundabilă. Deschise uşa şi Joel 
Backman îi intră în viaţă, un vechi coşmar care se întorsese 

341 


- MEDIATORUL - 


să-l bântuie din nou. Nu se îmbrăţişară, nu îşi strânseră 
mâna şi de-abia îşi zâmbiră. Soții Pratt îl studiau în linişte, 
fiindcă arăta cu totul altfel - era mult mai slab, părul îi era 
mai închis la culoare şi mai scurt şi era îmbrăcat ciudat. 

Donna îi aruncă un: 

— Ce cauţi aici? 

— Bună întrebare, zise el nonşalant. 

Avea avantajul că el făcuse planurile, în timp ce ei 
fuseseră luaţi ca din oală. 

— Lasă, te rog, pistolul. 

Pratt puse pistolul pe o măsuţă sprijinită de perete. 

— Ai vorbit cu Neal? îl întrebă Backman. 

— Cât a fost ziua de lungă. 

— Ce se întâmplă, Carl? întrebă Donna. 

— Nu prea ştiu. 

— Putem sta de vorbă? De asta mă aflu aici. Nu mai am 
încredere în telefoane. 

— Despre ce să staţi de vorbă? îl întrebă ea. 

— Ne faci, te rog, nişte cafea, Donna? o rugă el politicos. 

— Nici nu mă gândesc! 

— Dă-o încolo de cafea! 

Carl îşi mângâia bărbia cântărind lucrurile. 

— Donna, trebuie să stăm de vorbă între patru ochi. Sunt 
chestii vechi ce ţin de firma de avocatură. O să-ţi povestesc 
ce şi cum mai târziu. 

Femeia le aruncă amândurora o privire grăitoare, care se 
traducea prin: „Lua-v-ar naiba pe amândoi!”, după care 
urcă scările cu paşi apăsaţi. Intrară în birou. Carl îl întrebă: 

— Bei ceva? 

— Da, ceva tare. 

Merse la un mic bar aşezat într-un colţ şi turnă scotch 
simplu în două pahare. Îi dădu lui Joel unul din ele şi, fără 
să îşi dea osteneala să zâmbească, zise: 

— Noroc! 

— Noroc! Mă bucur să te vad, Carl. 

— Cred şi eu. N-ar fi trebuit să dai ochii cu nimeni încă 
paisprezece ani. 

342 


- JOHN GRISHAM - 


— Numărai zilele, hm? 

— Încă mai facem curăţenie după tine, Joel. O mână de 
oameni cumsecade au avut de suferit. Îmi pare rău că eu şi 
Donna nu suntem tocmai încântați să te vedem. Nu-mi vin 
în minte prea mulţi oameni din oraşul ăsta care să 
dorească să te îmbrăţişeze. 

— Majoritatea mi-ar trage un glonţ în cap. Carl aruncă o 
privire îngrijorată spre pistol. Nu pot să îmi fac acum 
probleme din cauza asta, continuă Backman. Normal, aş 
vrea să mă întorc în timp şi să schimb unele lucruri, însă nu 
mi se oferă luxul ăsta. Încerc să îmi scap pielea, Carl, şi am 
nevoie de ajutor. 

— Poate nu vreau să mă amestec. 

— Nu te învinuiesc. Dar am nevoie de o favoare, de una 
mare. Ajută-mă acum şi promit că n-o să-ţi mai apar 
niciodată în prag. 

— Data viitoare o să trag. 

— Unde e senatorul Clayburn? Spune-mi, te rog, că n-a 
murit. 

— Nu, e cât se poate de viu. Şi a dat norocul peste tine. 

— De ce? 

— E aici, în D.C. 

— De ce? 

— Hollis Maple se pensionează, după o sută de ani 
petrecuţi în Senat. Se dă o petrecere în cinstea lui în seara 
asta. Toţi băieţii din garda veche sunt aici. 

— Maple? Păi îi curgeau balele în supă acum zece ani. 

— Ei bine, acum nici nu mai vede supa. El şi Clayburn se 
aveau ca fraţii. 

— Ai vorbit cu Clayburn? 

— Da. 

— Şi? 

— S-ar putea să nu fie uşor, Joel. A strâmbat din nas la 
auzul numelui tău. A pomenit ceva de „a fi împuşcat pentru 
trădare”. 

— Mă rog. Spune-i că poate aranja o afacere care să-l 
facă să se simtă ca un adevărat patriot. 

343 


- MEDIATORUL - 


— Ce afacere? 

— Am software-ul, Carl. Absolut tot. L-am luat azi- 
dimineaţă din seiful unei bănci din Zurich, unde a stat mai 
bine de şase ani. Să veniţi dimineaţă, tu şi Clayburn, în 
camera mea şi o să vi-l arăt. 

— Nu ţin deloc să-l văd. 

— Ba da, ţii. 

Pratt dădu pe gât două înghiţituri de scotch. Se îndreptă 
din nou spre bar şi îşi mai turnă un pahar, mai bău o doză 
letală şi zise: 

— Când şi unde? 

— La Marriott, pe 22nd Street. Camera cinci sute 
douăzeci. La ora nouă dimineaţa. 

— De ce, Joel? De ce m-aş implica în chestia asta? 

— Ca să-i faci o favoare unui vechi prieten. 

— Nu-ţi datorez nicio favoare. Cât despre „vechiul 
prieten”, acesta nu mai exista de mult. 

— Te rog, Carl. Adu-l pe Clayburn şi până mâine la prânz 
o să ieşi din peisaj. Îţi promit că n-o să mă mai vezi. 

— Sună foarte tentant. 


Îl rugă pe şofer să nu se grăbească. Străbătură cartierul 
Georgetown, trecând pe K Street, cu restaurantele ei 
deschise până târziu şi locurile de întâlnire ale studenţilor, 
toate pline de oameni care trăiau bine. Era 22 martie şi 
venea primăvara. Temperatura era de aproape optsprezece 
grade şi studenţii erau dornici să stea pe afară, chiar dacă 
era miezul nopţii. 

Taxiul încetini la intersecţia străzilor 1 şi 14 şi Joel văzu în 
depărtare, pe New York Avenue, fostul sediul al firmei sale. 
De undeva de acolo, de la ultimul etaj, îşi guvernase pe 
vremuri mica împărăție, avându-i în spate pe supuşii lui, 
care săreau să-i îndeplinească ordinele. Nu era nostalgic, ci 
era cuprins de regrete că-şi irosise viaţa fugind după bani, 
cumpărând prieteni şi femei şi toate jucăriile pe care un 
mahăr adevărat şi le-ar fi putut dori. Îşi continuară drumul, 
trecând pe lângă nenumăratele clădiri de firme, de o parte 

344 


- JOHN GRISHAM - 


fiind instituţiile guvernului, iar de alta, firmele grupurilor de 
presiune. 

Îl rugă pe şofer să o ia pe alte străzi, să meargă pe unde 
priveliştea e mai plăcută. Cotiră pe Constitution Avenue şi 
merseră de-a lungul parcului Mall, pe lângă Washington 
Monument. Cel mai mic dintre copiii săi, Anna Lee, Îl 
implorase ani de zile s-o ducă la o plimbare primăvara prin 
Mall, cum făceau părinţii colegilor ei. Voia să îl vadă pe 
domnul Lincoln şi să îşi petreacă o zi întreagă la Muzeul 
Smithsonian. Îi promisese de nenumărate ori că o să facă 
lucrul acesta, până când ea plecase. Anna Lee era în 
Denver acum şi avea un copil pe care el nu îl văzuse 
niciodată. 

Se apropiau de Capitoliu şi Joel simţi brusc că îi e de 
ajuns. Mica excursie prin valea amintirilor era deprimantă. 
Amintirile sale erau prea neplăcute. 

— Du-mă la hotel, zise. 


345 


- MEDIATORUL - 


33 


Neal pregăti primul ibric de cafea, după care păşi pe 
dalele reci ale curţii şi admiră frumuseţea revărsatului de 
zori. 

Dacă tatăl său se întorsese într-adevăr în D.C., cu 
siguranţă nu dormea la şase şi jumătate dimineaţa. Cu o 
seară în urmă, Neal introdusese în agenda noului său 
telefon numerele hotelurilor din Washington şi, cum deja 
răsărise soarele, începu cu Sheraton. Nu era niciun 
Giovanni Ferro. Continuă cu Marriott. 

— O clipă, vă rog, spuse telefonista, după care se auzi 
telefonul din cameră. 

— Alo? zise o voce cunoscută. 

— Cu Marco, vă rog, spuse Neal. 

— Eu sunt. Grinch, tu eşti? 

— Da. 

— Unde eşti în clipa asta? 

— Stau în curte, aştept să apară soarele. 

— Şi ce tip de telefon foloseşti? 

— E un Motorola nou-nouţ, pe care îl ţin în buzunar de 
ieri, de când l-am cumpărat. 

— Eşti sigur că nu poate fi interceptat? 

— Da. 

Urmă o pauză, cât timp Joel inspiră adânc. 

— Mă bucur să-ţi aud vocea, fiule. 

— Şi eu pe ata. Cum a fost călătoria? 

— Plină de evenimente. Poţi veni la Washington? 

— Când? 

— Azi, în dimineaţa asta. 

— Sigur. Lumea crede că sunt gripat. Deci sunt acoperit 
la birou. Când şi unde? 

— Vino la Marriott, pe 22nd Street. Intră în hol la ora opt 
patruzeci şi cinci, ia liftul până la etajul şase, după care 
coboară pe scări până la cinci. Camera 520. 

— Chiar e nevoie de aşa ceva? 


346 


- JOHN GRISHAM - 


— Ai încredere în mine. Poţi veni cu altă maşina? 

— Nu ştiu. Nu sunt sigur cine... 

— A mamei Lisei. Cere-i maşina cu împrumut şi asigură- 
te că nu te urmăreşte nimeni. Când ajungi în oraş, 
parcheaz-o în garajul de pe Sixteenth Street, după care 
vino pe jos până la Marriott. Păzeşte-ţi tot timpul spatele! 
Dacă vezi ceva suspect, sună-mă şi anulăm acţiunea, 

Neal se uită de jur împrejurul curţii, aşteptându-se parcă 
să vadă agenţi îmbrăcaţi în negru care sar pe el. De unde 
se procopsise tatăl său cu stilul ăsta secretos? Oare i se 
trăgea de la cei şase ani petrecuţi la izolare? Sau de la 
citirea a mii de romane de spionaj? 

— Mai eşti la telefon? striga Joel. 

— Da, sigur. Am şi plecat. 


Ira Clayburn arăta ca un om care îşi petrecuse viaţa pe 
un vas de pescuit, nu ca unul care timp de treizeci şi doi de 
ani fusese senator. Strămoşii săi fuseseră pescari, 
practicându-şi meseria pe țărmurile Carolinei de Nord, în 
zona căminului lor, din Ocracoke, timp de o sută de ani. lra 
le-ar fi călcat pe urme, dacă nu ar fi fost profesorul său de 
matematică din clasa a şasea, care îi descoperise IQ-ul de 
excepţie. Datorită obţinerii unei burse la Chapel Hill plecase 
de pe meleagurile natale. O alta, la Yale, îi adusese o 
diploma de Master, iar o a treia, la Stanford, îi adăugase 
titlul de „Doctor” în faţa numelui. Era mulţumit de slujba de 
profesor de economie pe care o avea la Davidson, când, în 
urma unei înţelegeri, ajunsese în Senat în locul cuiva care 
nu îşi dusese la capăt mandatul. Candidase apoi fără prea 
mare tragere de inimă la un loc în Senat şi în următoarele 
trei decenii făcuse tot posibilul să plece din Washington. 
Reuşi în sfârşit să o facă la vârsta de şaptezeci şi unu de 
ani. La plecarea din Senat, ducea cu el o cunoaştere 
extrem de aprofundată a chestiunilor care ţineau de 
serviciile de informaţii americane pe care niciun politician 
nu o putea egala. 


347 


- MEDIATORUL - 


Fusese de acord să meargă la Marriott cu Carl Pratt, 
vechi prieten de la clubul de tenis, doar din curiozitate. Din 
câte ştia, misterul sistemului Neptun nu fusese dezlegat. 
Dar, la o adică, nu mai era de cinci ani la curent cu 
evenimentele, perioadă în care pescuise aproape zilnic, 
ducându-şi bucuros vasul în larg, străbătând apele, de la 
Hatteras la Cape Lookout. 

In perioada de final a carierei sale în Senat, observase 
cum Joel Backman devenise ultimul dintr-un lung şir de 
reprezentanţi ai grupurilor de interese care perfecţionaseră 
arta de a face presiuni pe onorarii uriaşe. Tocmai pleca de 
la Washington, când Jacy Hubbard, alt ticălos care primise 
ceea ce meritase, fusese găsit mort. 

Oamenii de teapa lor îi repugnau. 

Când uşa de la camera 520 se deschise, intră în încăpere 
în urma lui Carl Pratt şi se trezi faţă în faţă cu diavolul în 
persoană. 

Insă „diavolul” era chiar plăcut, extrem de amabil, cu 
totul altă persoană. Inchisoarea. 

Joel se prezentă pe el şi pe fiul său, Neal, senatorului 
Clayburn. Işi scuturară energic mâinile şi fură adresate 
mulţumirile cuvenite. Pe masa din micul apartament se 
aflau prăjituri, cafea şi suc. In jurul ei fuseseră aşezate într- 
un cerc mare patru scaune şi cei patru se aşezară. 

— N-ar trebui să dureze mult, zise Joel. Domnule senator, 
am nevoie de ajutorul dumneavoastră Nu ştiu în ce măsură 
sunteţi la curent cu afacerea cam încurcată care m-a trimis 
la răcoare pentru câţiva ani... 

— Ştiu cum stau lucrurile, în mare, dar întotdeauna au 
existat semne de întrebare. 

— Sunt sigur că ştiu răspunsurile. 

— Al cui e sistemul de sateliți? 

Joel nu putea sta jos. Se îndreptă spre fereastră, privi în 
gol, apoi inspiră adânc. 

— A fost construit de China comunistă, implicând costuri 
astronomice. După cum ştiţi, chinezii sunt cu mult în urma 
noastră în ceea ce priveşte armele convenţionale, aşa că 

348 


- JOHN GRISHAM - 


investesc sume fabuloase în chestii de ultimă generaţie. 
Ne-au furat nişte tehnologie şi au lansat cu succes sistemul 
- poreclit Neptun - fără ştirea CIA-ului. 

— Cum au reuşit? 

— Printr-o chestie simplă, şi anume prin incendierea 
pădurilor. Au dat foc într-o seară la 80.000 de kilometri de 
pădure, într-o provincie din nord. S-a creat un nor enorm de 
fum şi, la adăpostul acestuia, au lansat trei rachete, fiecare 
având trei sateliți. 

— Şi ruşii au făcut chestia asta odată, zise Clayburn. 

— lar ruşii au fost păcăliţi de propria şmecherie. Nici ei 
nu au interceptat lansarea lui Neptun, ca, de altfel, nimeni 
altcineva. Nimeni în lumea asta nu ştia de existenţa lui 
până când n-au dat de el clienţii mei. 

— Studenţii pakistanezi... 

— Da şi toţi trei sunt morţi. 

— Cine i-a ucis? 

— Bănuiesc că agenţii Chinei comuniste. 

— Cine l-a ucis pe Jacy Hubbard? 

— Tot ei. 

— Şi cât de aproape sunt să îţi dea de urmă? 

— Mai aproape decât mi-aş dori. 

Clayburn luă o gogoaşă, iar Pratt dădu pe gât un pahar 
de suc de portocale. Joel continuă: 

— Am software-ul - JAM, cum l-au denumit. A fost într-un 
singur exemplar. 

— Cel pe care ai încercat să-l vinzi? zise Clayburn. 

— Da şi vreau cu tot dinadinsul să scap de el. S-a dovedit 
a fi cam letal şi sunt disperat să-l dau mai departe. Nu sunt 
sigur însă pe mâna cui ar trebui să încapă. 

— Ce zici de CIA? întrebă Pratt, ca să zică şi el ceva. 

Clayburn clătină din cap. 

— Nu pot avea încredere în ei, spuse Joel. Teddy 
Maynard mi-a obţinut graţierea doar ca să stea el liniştit şi 
să se uite cum mă ucide altcineva. Acum CIA are un 
director interimar. 


349 


- MEDIATORUL - 


— Şi mai e şi un nou preşedinte, zise Clayburn. La CIA e 
mare harababură în momentul de faţă. Nu m-aş adresa lor. 

Spunând aceasta, senatorul Clayburn sparse gheaţa şi 
deveni consilier, nu doar un simplu spectator curios. 

— Cu cine să vorbesc? întrebă Joel. In cine să am 
încredere? 

— În DIA, Agenţia de Informaţii a Armatei, spuse 
Clayburn fără nicio ezitare. Şef acolo e maiorul Wes Roland, 
un vechi prieten de-al meu. 

— De când lucrează acolo? 

Clayburn se gândi o clipă, după care zise: 

— De zece sau poate de doisprezece ani. Are extrem de 
multă experienţă şi e al naibii de deştept. In plus, e un om 
de onoare. 

— Şi puteţi vorbi cu el? 

— Da. Am păstrat legătura. 

— Nu îi dă raportul directorului CIA? întrebă Pratt. 

— Ba da. Toţi o fac. În momentul de faţă există cel puţin 
cincisprezece agenţii de informaţii - lucru pe care l-am 
combătut timp de douăzeci de ani - şi, conform legii, toate 
dau raportul la CIA. 

— Vrei să spui că tot ce îi spun eu lui Wes Roland el o să 
transmită CIA-ului? întrebă Joel. 

— Nu are de ales. Însă treaba asta se poate face în mai 
multe feluri. Roland e deştept şi ştie cum se fac jocurile în 
politică. Asta e motivul pentru care a supravieţuit atât de 
mult. 

— Puteţi stabili o întâlnire? 

— Da, dar ce se va întâmpla în cadrul acestei întâlniri? 

— Îi arunc JAM-ul şi fug din clădire. 

— Şi în schimb? 

— E o afacere simplă, domnule senator. Nu vreau bani, ci 
doar o mână de ajutor. 

— Despre ce e vorba? 

— Prefer să discut asta cu el. Cu dumneavoastră de faţă, 
desigur. 


350 


- JOHN GRISHAM - 


Clayburn privi fix podeaua şi cântări lucrurile, timp în 
care conversaţia se întrerupse. Neal se duse la masă şi îşi 
luă un corn. Joel le mai turnă cafea. Pratt, care era evident 
mahmur, bău încă un pahar mare de suc de portocale. 

În cele din urmă, Clayburn se sprijini de spătar şi zise: 

— Bănuiesc că e urgent 

— Mai rău de atât. Dacă maiorul Roland este disponibil, 
m-aş întâlni cu el acum. Oriunde. 

— Sunt sigur că o să lase baltă orice o fi făcând. 

— Telefonul e acolo. 

Clayburn se ridică şi se îndreptă spre birou. Pratt îşi 
drese glasul şi zise: 

— Uite cum stă treaba, băieţi, vreau să ies din joc acum. 
Nu vreau să ştiu mai multe. Nu vreau să fiu martor sau 
inculpat sau altă victimă. Aşa că, vă rog să mă scuzaţi, mă 
întorc la firmă. 

Nu aştepta să i se răspundă. Dispăru instantaneu, 
trântind uşa în urma sa. Se uitară la uşă câteva secunde, 
oarecum surprinşi de plecarea lui bruscă. 

— Bietul Carl, zise Clayburn. Întotdeauna i-a fost teamă 
de propria umbră. 

Ridică receptorul şi trecu la treaba. 

În toiul celei de-a patra conversații telefonice - şi a doua 
purtata cu Pentagonul - puse mâna pe difuzor şi îi zise lui 
Joel: 

— Preferă să vă întâlniți la Pentagon. 

Joel clătină din cap. 

— Nu, nu duc software-ul acolo până când nu cădem la o 
înţelegere. O să li-l dau mai târziu, dar nu mă duc acolo cu 
el. 

Clayburn transmise mai departe ceea ce îi spusese 
Backman. Când acoperi din nou difuzorul, îl întrebă: 

— Pe ce suport e software-ul? 

— Pe patru dischete, zise Joel. 

— Trebuie să îl verifice, înţelegi? 


351 


- MEDIATORUL - 


— Bine, o să mă duc la Pentagon cu două dischete - asta 
reprezintă cam jumătate din software. Vor putea să arunce 
o privire. 

Clayburn se apleca deasupra receptorului şi repetă 
condiţiile lui Joel. Din nou ascultă vreme îndelungată ce i se 
spuse la telefon, după care îl întrebă pe Joel: 

— Îmi arăţi dischetele? 

— Da. 

Apăsă pe butonul de lăsare în aşteptare, iar Joel îşi luă 
servieta, scoase plicul din ea, apoi cele patru dischete şi le 
puse pe pat, să le poată vedea Neal şi Clayburn. 

Clayburn reluă convorbirea şi zise: 

— Am în faţa ochilor patru dischete. Domul Backman mă 
asigură că sunt ceea ce spune. 

Ascultă câteva minute, apoi apăsă din nou pe butonul de 
aşteptare. 

— Vor să mergem de urgenţă la Pentagon. 

— Să mergem! 

Clayburn puse receptorul în furcă şi zise: 

— E mare agitaţie pe acolo. Cred că băieţii sunt foarte 
nerăbdători. Mergem? 

— Ne întâlnim în hol peste cinci minute, spuse Joel. 

Când se închise uşa după Clayburn, Joel adună repede 
dischetele şi îşi băgă în buzunar două dintre ele. Pe 
celelalte două - numerele trei şi patru - le puse la loc în 
servietă, pe care i-o dădu lui Neal, zicându-i: 

— După ce plecăm, du-te la recepţie şi cazează-te în altă 
cameră. Insistă să fii cazat acum. Sună apoi în camera asta, 
lasă-mi un mesaj şi spune-mi unde eşti. Să stai acolo până 
te contactez. 

— Sigur, tată. Sper că ştii ce faci. 

— Doar voi aranja o afacere. Ca în vremurile bune. 


Taxiul îi lăsă în partea de sud a Pentagonului, lângă 
staţia de metrou. Doi membri ai echipei maiorului Roland, 
îmbrăcaţi în uniformă, îi aşteptau ca să le dea permise de 
intrare şi îndrumări. Îi trecură de punctul de control şi 

352 


- JOHN GRISHAM - 


aranjară să li se facă poze pentru cardurile de identitate 
temporare. În tot acest timp, Clayburn nu conteni să 
pomenească cât de uşor era pe vremuri. 

Că era vorba de vremuri trecute sau noi, se transformase 
rapid dintr-un critic sceptic într-un actor principal şi se 
implicase trup şi suflet în povestea lui Backman. În timp ce 
străbăteau coridoarele spaţioase de la etajul al doilea, îşi 
amintea cât de simplă era viaţa când erau două 
superputeri. „Întotdeauna am avut de-a face cu sovieticii. 
Personajele negative erau uşor de identificat.” 

Urcară pe scări la etajul al treilea, în aripa C, şi, conduşi 
de cei doi funcţionari, trecură prin mai multe încăperi şi 
intrară într-un grup de birouri, unde erau aşteptaţi. Se afla 
acolo însuşi maiorul Roland, aşteptându-i. Avea cam şaizeci 
de ani şi arăta încă în formă în uniforma lui kaki. Se făcură 
prezentările şi îi invită în sala de şedinţe. La unul din 
capetele mesei lungi şi late, aşezate în centrul încăperii, 
erau trei tehnicieni, preocupaţi să verifice un calculator 
mare, care tocmai fusese adus. 

Maiorul Roland îi ceru permisiunea lui Joel să rămână în 
încăpere şi doi asistenţi de-ai săi. Desigur. Joel nu avu nimic 
împotrivă. 

— Vă deranjează dacă facem o înregistrare video a 
întâlnirii? întreba Roland. 

— În ce scop? întrebă Joel. 

— Doar ca să o avem înregistrată, în cazul în care cineva 
aflat mai sus pe scara ierarhică vrea s-o vadă. 

— Cum ar fi? 

— Poate preşedintele. 

Joel se uită la Clayburn, singurul său prieten din 
încăpere, dacă putea să-l numească aşa. 

— Dar CIA-ul? 

— Posibil. 

— Haideţi ca măcar deocamdată s-o lăsăm baltă cu 
înregistrarea. Poate la un moment dat, în timpul întâlnirii, o 
să hotărâm să pornim camera. 

— Mi se pare rezonabil. Doriţi cafea sau suc? 

353 


- MEDIATORUL - 


Nimănui nu îi era sete. Maiorul Roland îi întrebă pe 
informaticieni dacă echipamentul era pregătit. Era, aşa că 
le ceru să iasă din încăpere. 

Joel şi Clayburn stăteau de o parte a mesei de şedinţe. 
Maiorul Roland, flancat de asistenții săi, stătea de partea 
cealaltă. Toţi trei aveau stilouri şi carneţele, pregătiţi să 
scrie. Joel şi Clayburn veniseră cu mâna goală. 

— Haideţi să începem şi să încheiem o discuţie despre 
CIA, începu Backman, hotărât să fie el cel care ţine frâiele 
discuţiei. Din câte ştiu eu sau, în orice caz, după cum era 
situaţia aici pe vremuri, conform prevederilor legii, 
directorul CIA este responsabil de toate activităţile 
serviciilor de informaţii. 

— Aşa este, zise Roland. 

— Ce o să faceţi cu informaţiile pe care urmează să vi le 
furnizez? 

Maiorul se uită în dreapta şi din privirile pe care şi le 
aruncară el şi asistentul său reieşea că aveau mari dubii. 

— După cum spuneaţi, domnule, directorul are dreptul să 
ştie şi să aibă toate informaţiile. 

Backman zâmbi şi îşi drese glasul. 

— Domnule maior, CIA-ul a încercat să mă ucidă, 
înţelegeţi? Şi, din câte ştiu, şi acum e pe urma mea. Nu 
prea dau doi bani pe tipii de la Langley. 

— Domnul Maynard nu mai este, domnule Backman. 

— Dar i-a luat cineva locul. Nu vreau bani, domnule 
maior. Vreau protecţie. În primul rând, vreau ca guvernul 
ţării mele să mă lase în pace. 

— Asta se poate aranja, zise Roland pe un ton ferm. 

— Şi o să am nevoie de o mână de ajutor şi în privinţa 
altor guverne. 

— Mai bine spuneţi-ne totul, domnule Backman. Cu cât 
ştim mai multe, cu atât vă putem ajuta mai mult. 

Exceptându-l pe Neal, Joel Backman nu avea încredere în 
nicio persoană de pe faţa pământului. Sosise însă vremea 
să dea cărţile pe faţă şi să spere că va fi bine. Vânătoarea 
se terminase; nu mai avea unde să fugă. 

354 


- JOHN GRISHAM - 


Începu să vorbească de Neptun şi le povesti că fusese 
construit în China comunistă, că tehnologia folosită fusese 
furată de la două firme americane care activau în domeniul 
Apărării, că fusese lansat pe furiş, păcălindu-i nu numai pe 
americani, ci şi pe ruşi, pe britanici şi pe israeliți. Le vorbi 
pe larg de cei trei pakistanezi - de descoperirea pe care o 
făcuseră, care avea să le fie fatală - de teama de ceea ce 
găsiseră, de curiozitatea de a vedea dacă reuşesc să 
comunice cu Neptun şi de cât de geniali fuseseră, 
elaborând un software care putea manipula şi neutraliza 
sistemul. Vorbi în termeni duri despre lăcomia neruşinată 
de care dăduse el însuşi dovadă, încercând să vândă JAM-ul 
la diverse guverne, sperând să facă mai mulţi bani decât 
putea visa cineva. Nu se feri de acuze când pomeni de 
iresponsabilitatea lui Jacy Hubbard şi de cât de stupid 
fusese planul lor de a-şi plasa produsul. Işi recunoscu fără 
ezitare greşelile şi îşi asumă întreaga responsabilitate 
pentru dezastrul pe care îl provocase. Apoi lămuri alte 
lucruri. 

Nu, ruşii nu fuseseră interesaţi de marfa lor. Aveau 
propriii sateliți şi nu îşi puteau permite să negocieze pentru 
alţii. 

Nu, nu au ajuns la o înţelegere cu israeliţii. A fost cât pe 
ce ca evreii să afle că era posibilă încheierea afacerii cu 
saudiţii. Aceştia din urmă doreau cu disperare să cumpere 
JAM-ul. Aveau ei nişte sateliți, dar nu se putea compara cu 
Neptun. 

Nimic nu se compara cu Neptun, nici măcar ultima 
generaţie de sateliți americani. 

Saudiţii chiar văzuseră cele patru dischete. Pentru doi 
dintre agenţii poliţiei lor secrete, cei trei pakistanezi 
făcuseră o demonstraţie a software-ului în cadrul unui 
experiment foarte atent supravegheat. Se desfăşurase într- 
un laborator de informatică din campusul Universităţii din 
Maryland şi fusese uimitor şi foarte convingător. Backman 
şi Hubbard asistaseră şi ei. 


355 


- MEDIATORUL - 


Saudiţii oferiseră 100 de milioane de dolari pe JAM. 
Hubbard, care se considera mare prieten al saudiţilor, a 
fost omul de bază în cadrul negocierilor. S-a plătit o „taxă 
de tranzacţie” de un milion de dolari, banii fiind transferați 
într-un cont din Zurich. Hubbard şi Backman se aleseseră 
fiecare cu câte o jumătate de milion. 

Apoi s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Agenţii federali i-au 
atacat cu mandate de arestare, puneri sub acuzare, 
anchete, iar saudiţii s-au speriat, Hubbard a fost ucis. Joel 
s-a grăbit să se pună la adăpost în închisoare, lăsând numai 
dezastru în urma sa şi nişte oameni furioşi, care-i purtau 
pică, nu glumă. 


Fără a fi întrerupt, făcu în patruzeci şi cinci de minute 
rezumatul celor întâmplate. Când Joel termină de vorbit, 
nici unul din cei trei de pe partea cealaltă a mesei nu lua 
notițe. Erau prea absorbiți de ce auzeau. 

— Sunt sigur că putem vorbi cu israeliţii, zise maiorul 
Roland. Dacă o să fie convinşi că saudiţii n-o să pună 
niciodată mâna pe JAM, o să doarmă mult mai liniştiţi. Am 
purtat discuţii cu ei de-a lungul anilor şi JAM-ul a fost unul 
dintre subiectele favorite. Sunt aproape sigur că pot fi 
liniştiţi. 

— Cum rămâne cu saudiţii? 

— Au întrebat şi ei de JAM, la cele mai înalte niveluri. În 
Ziua de azi avem foarte multe interese comune. Sunt 
convins că o să se relaxeze dacă vor şti că e la noi şi că nu 
fi va primi nimeni altcineva, îi cunosc bine pe saudiţi şi cred 
că o s-o lase baltă, considerând că a fost o afacere proastă. 
Mai e o mică problemă, cea a taxei de tranzacţie. 

— Un milion de dolari sunt mărunţiş pentru ei. Nu e 
negociabil. 

— Foarte bine. Înseamnă că mai rămân chinezii. 

— Vreo sugestie? 

Clayburn nu spusese nimic până atunci. Se aplecă în 
faţă, se sprijini pe coate şi zise: 


356 


- JOHN GRISHAM - 


— După părerea mea, n-o să dea niciodată uitării ceea ce 
s-a întâmplat. Clienţii dumneavoastră practic au deturnat 
un sistem de nu ştiu câte miliarde, făcându-l inutil, fără 
software-ul lor „făcut de casă”. Nouă din cei mai buni 
sateliți creaţi vreodată le aparţin chinezilor şi plutesc 
undeva acolo sus şi ei nu îi pot folosi. N-o să şteargă cu 
buretele ce s-a întâmplat şi adevărul e că nu pot fi 
condamnaţi pentru asta. Din păcate, nu prea avem 
influenţă asupra chinezilor când vine vorba de probleme 
delicate de culegere de informaţii. 

Maiorul Roland încuviinţă. 

— Mi-e teamă că trebuie să fiu de acord cu domnul 
senator. Putem să îi informăm că software-ul e la noi, dar n- 
o să uite niciodată ce s-a întâmplat. 

— Nu-i condamn. Încerc doar să supraviețuiesc, asta e 
tot 

— O să facem tot ce ne stă în putinţă cu chinezii, dar s-ar 
putea să nu reuşim mare lucru. 

— Uitaţi care este afacerea, domnilor. Îmi daţi cuvântul 
că scoateţi CIA-ul din viaţa mea şi că o să îi liniştiţi pe 
israeliți şi pe saudiţi. Faceţi ce puteţi cu chinezii şi înţeleg 
că nu se pot face prea multe. In plus, îmi daţi două 
paşapoarte, unul australian şi unul canadian. În momentul 
în care sunt gata şi n-aş considera că e prea devreme dacă 
asta se va întâmpla în după-amiaza aceasta, mi le aduceţi, 
iar eu vă dau cele doua dischete. 

— Batem palma, zise Roland. Dar, desigur, va trebui să 
aruncăm o privire asupra software-ului. 

Joel îşi băgă mâna în buzunar şi scoase dischetele unu şi 
doi. Roland îi chemă înapoi pe informaticieni şi întregul 
grup se strânse în jurul monitorului. 


Unui agent al Mossadului cu numele de cod Albert i se 
păru că îl vede pe Neal Backman intrând în holul hotelului 
Marriott de pe 22nd Street îşi sună superiorul şi, în treizeci 
de minute, în hotel mai erau doi agenţi. Albert îl văzu din 
nou pe Neal Backman o oră mai târziu, când ieşea din lift 

357 


- MEDIATORUL - 


ţinând în mână o servietă pe care nu o avusese când 
intrase în hotel. Merse la Receptie şi păru să completeze un 
formular de cazare. Îşi scoase apoi portofelul şi îi dădu 
recepţionerului o carte de credit. 

Se îndreptă spre lift, unde Albert ajunse cu câteva 
secunde după ce Neal plecase. 

Era o informaţie foarte importantă că Joel Backman era 
cazat probabil la hotelul Marriott de pe 22nd Street, însă 
ridica şi probleme uriaşe. În primul rând, uciderea unui 
american pe pământ american era o operaţiune atât de 
delicată, încât trebuia consultat prim-ministrul. În al doilea 
rând, asasinarea propriu-zisă reprezenta un coşmar din 
punctul de vedere al logisticii. Hotelul avea şase sute de 
camere, sute de clienţi, sute de angajaţi, sute de vizitatori 
şi în acel moment aveau loc nu mai puţin de cinci convenţii. 
Erau mii de posibili martori. Cu toate acestea, se încropi 
rapid un plan. 


358 


- JOHN GRISHAM - 


34 


Luară prânzul cu senatorul în partea din spate a unui 
bufet vietnamez situat în apropiere de Dupont Circle, local 
în care consideraseră că sunt la adăpost de lobbyişti şi de 
babalâci care i-ar fi putut vedea împreună şi ar fi lansat 
unul din zvonurile senzaţionale care ţineau în viaţă oraşul şi 
îi bloca orice activitate. Timp de o oră, cât se războiră cu 
tăieţeii picanţi, aproape prea condimentaţi pentru a putea 
fi mâncaţi, Joel şi Neal îl ascultară pe pescarul din 
Ocracoke, care îi onora cu poveşti nesfârşite despre 
vremurile sale de glorie la Washington. Pomeni de mai 
multe ori că nu îi lipseşte politica, însă amintirile din acea 
vreme erau pline de intrigi, de umor şi de nenumărate 
prietenii. 

Dacă la începutul zilei, Clayburn se gândea că un glonţ în 
cap ar fi fost un tratament mult prea bun pentru Joel 
Backman, când îşi luară rămas-bun în faţa localului, îl 
implora de-a dreptul să vină să îi vadă ambarcaţiunea şi să 
îl aducă şi pe Neal. Joel nu mai pescuise din copilărie şi ştia 
că n-o să ajungă niciodată pe coasta Carolinei de Nord, dar, 
din recunoştinţă, îi promise că o să încerce. 

Joel fu mai aproape de a primi un glonţ în cap decât şi-ar 
fi putut închipui vreodată. După prânz, pe când se plimba 
cu Neal pe Connecticut Avenue, fură urmăriţi îndeaproape 
de Mossad. 

Un lunetist, aflat în spatele unei furgonete închiriate, era 
pregătit să tragă. Se aştepta însă primirea aprobării 
irevocabile de la Tel Aviv. În plus, era plin de pietoni. 

Neal căutase în cartea de telefon din camera sa de hotel 
şi găsise un magazin de articole bărbăteşti care făcea 
ajustări pe loc. Dorea cu ardoare să-i dea o mână de ajutor 
tatălui său, care avea nevoie urgentă de haine. Joel îşi 
cumpără un costum bleumarin din trei piese, o cămaşă 
albă elegantă, două cravate, nişte blugi, îmbrăcăminte 
sport şi, slavă Domnului, două perechi de pantofi negri 


359 


- MEDIATORUL - 


eleganţi. Costaseră în total 3.100 de dolari şi el plăti cu 
bani gheaţă. Pantofii de bowling îi abandonă într-un coş de 
gunoi, deşi vânzătorul spusese nişte cuvinte de apreciere la 
adresa lor. 

Exact la ora 16:00, în timp ce stăteau într-o cafenea 
Starbucks de pe bulevardul Massachusetts, Neal îşi scoase 
celularul şi formă numărul dat de maiorul Roland. Îi dădu 
apoi telefonul tatălui său. 

Răspunse chiar Roland. 

— Suntem pe drum, zise. 

— Camera 520, spuse Joel, stând cu ochii pe ceilalţi 
clienţi ai cafenelei. Câţi sunteţi? 

— Suntem un grup măricel, zise Roland. 

— Nu mă interesează cu câţi oameni veniţi, dar lăsaţi-i 
pe toţi să aştepte în hol. 

— Se face. 

Lăsară baltă cafeaua şi merseră înapoi zece străzi până 
la Marriott, fiecare mişcare fiindu-le ţinută atent sub 
observaţie de agenţi Mossad înarmaţi până în dinţi. La Tel 
Aviv tot nu se luase o decizie. 

Cei doi Backman ajunseseră de cinci minute în cameră, 
când auziră o bătaie în uşă. 

Joel îi arunca o privire îngrijorată fiului său, care înlemni, 
părând la fel de speriat ca tatăl său. „Poate până aici a 
fost”, se gândi Joel. Maratonul pe care îl începuse pe 
străzile Bolognei, când mersese pe jos, apoi luase un taxi, 
apoi un autobuz până la Modena, un taxi până la Milano, 
după care mai urmaseră alte plimbări, alte taxiuri, apoi 
trenul cu destinaţia Stuttgart, coborârea pe neaşteptate 
într-o haltă la Zug, unde alt taximetrist îi luă banii şi îl 
transportă la Zurich, după care urmară două tramvaie, apoi 
Franz şi BMW-ul verde, cu care mersese cu 150 de kilometri 
pe oră până la München, de unde braţele calde şi 
primitoare ale avionului companiei Lufthansa îl aduseseră 
acasă. Poate ăsta era capătul drumului. 

— Cine e? întrebă Joel, apropiindu-se de uşă. 

— Wes Roland. 

360 


- JOHN GRISHAM - 


Joel se uită pe vizor şi nu văzu pe nimeni. Inspiră adânc şi 
deschise uşa. Maiorul purta o jachetă sport şi cravată, era 
singur şi cu mâinile goale. Cel puţin părea să fie singur. Joel 
aruncă o privire pe hol şi văzu câteva persoane care 
încercau să se ascundă. 

Închise repede uşa şi i-l prezentă lui Neal pe Roland. 

— Poftim paşapoartele, zise Roland, băgându-şi mâna în 
buzunar de unde scoase două paşapoarte care mai 
fuseseră folosite. Coperta primului era albastru-închis şi pe 
ea scria cu litere aurii „AUSTRALIA”. Joel îl deschise şi se 
uită în primul rând la fotografie. Informaticienii folosiseră 
fotografia care îi fusese făcută de către agenţii de 
securitate de la Pentagon, îi decoloraseră foarte tare părul, 
îi scoseseră ochelarii şi câteva riduri şi obţinuseră o poză 
destul de reuşită. Îl chema Simon Wilson McAvoy. 

— Nu-i rău, zise Joel. 

Al doilea avea coperta bleumarin, pe care scria cu litere 
aurii „CANADA”. Era aceeaşi fotografie şi avea numele 
canadian lan Rex Hatteboro. Joel încuviinţă şi i le dădu pe 
amândouă lui Neal, să le studieze. 

— Există o anumită îngrijorare privind ancheta 
referitoare la scandalul cu graţierea, punerea sub acuzare 
fiind la latitudinea juraţilor, zise Roland. Nu am abordat 
subiectul ăsta dimineaţă. 

— Domnule maior, şi eu, şi dumneavoastră ştim că nu 
am nicio legătură cu scandalul acela. Vreau ca CIA-ul să îi 
convingă pe băieţii de la Hoover că n-am niciun amestec. 
N-am avut nici cea mai mica idee că mi se pregătea 
graţierea. Scandalul ăsta nu mă priveşte. 

— S-ar putea să fiţi citat să apăreţi în faţa juraţilor. 

— Foarte bine. Chiar o să mă ofer voluntar. Prezenţa mea 
acolo va fi extrem de scurtă. 

Roland păru mulţumit de răspuns. El era doar mesagerul, 
începu să se uite în jur, după ceea ce convenise să 
primească. 

— Să trecem acum la software! 


361 


- MEDIATORUL - 


— Nu e aici, spuse Joel, cu o teatralitate gratuită, îi făcu 
semn lui Neal, care ieşi din încăpere. 

— O clipă, îi zise lui Roland, ale cărui sprâncene se 
arcuiră când îşi miji ochii. 

— E vreo problemă? întrebă. 

— Absolut niciuna. Pachetul e în altă cameră. Scuze, mi 
se trage de la faptul că m-am purtat prea mult timp ca un 
spion. 

— Nu e un obicei prost pentru cineva aflat în situaţia 
dumneavoastră. 

— Cred că a devenit a doua mea natură. 

— Informaticienii noştri se mai joacă şi acum cu cele 
două dischete. Pakistanezii au realizat ceva într-adevăr 
impresionant. 

— Clienţii mei erau nişte băieţi ageri la minte. Băieți 
buni. Au devenit însă prea lacomi, aş zice. Ca alţii, de altfel. 

Se auzi o bătaie la uşă şi intră Neal. Îi dădu plicul lui Joel, 
care scoase cele două dischete şi i le înmână lui Roland. 

— Mulţumesc. V-a trebuit ceva curaj pentru a face ce aţi 
făcut. 

— Cred că unele persoane au mai mult curaj decât 
minte. 

Schimbul fusese făcut şi nu mai era nimic de zis. Roland 
se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă şi îşi aminti 
ceva. 

— E bine să ştiţi, zise pe un ton grav, că CIA e destul de 
sigură că Sammy Tin a sosit azi cu avionul la New York. De 
la Milano. 

— Cred că ar trebui să vă mulţumesc, îngână Joel. 

Roland plecă din camera de hotel ducând plicul cu el, iar 
Joel se întinse pe pat şi închise ochii. Neal găsi două beri în 
minibar şi se trânti într-un fotoliu din apropiere. Aşteptă 
câteva minute, bău din bere, după care, într-un final, îl 
întrebă: 

— Tată, cine e Sammy Tin? 

— Nu vrei să ştii. 

— Ba bine că nu. Vreau să ştiu totul. Şi o să-mi spui. 

362 


- JOHN GRISHAM - 


La ora 18:00, maşina mamei Lisei opri în faţa unui coafor 
din Georgetown, de pe Wisconsin Avenue. Joel cobori, îşi 
luă rămas-bun şi îi mulţumi. Neal demară în trombă, 
nerăbdător să ajungă acasă. 

Neal dăduse cu câteva ore înainte telefon pentru 
programare, mituind-o pe recepţioneră, promiţându-i 500 
de dolari bani gheaţă. II aştepta o femeie voinică pe nume 
Maureen, care nu era tocmai încântată că lucra peste 
program, însă era curioasă să vadă cine dădea atâta bănet 
pe un vopsit rapid. 

Joel plăti mai întâi, le mulţumi atât recepţionerei, cât şi 
lui Maureen pentru înţelegere, apoi se aşeză în faţa unei 
oglinzi. 

— Vreţi să vă spăl pe cap? 

— Nu. Haideţi să ne grăbim! 

Îşi băgă mâna în părul lui şi-l întrebă: 

— Cine a făcut asta? 

— O doamnă, în Italia. 

— La ce culoare v-aţi gândit? 

— Vreau ca părul să îmi fie grizonat. 

— Să pară natural? 

— Nu, mai mult decât atât. Haideţi să-l facem aproape 
alb. 

Işi dădu ochii peste cap şi o privi complice pe 
recepţioneră: „Mulţi ciudaţi vin pe aici”. 

Maureen se apucă de treabă. Recepţionera plecă, încuind 
uşa în urma ei. După câteva minute, Joel întrebă: 

— Lucraţi mâine? 

— Nu, am zi liberă. De ce? 

— Fiindcă trebuie să vin şi mâine, în jurul prânzului. 
Mâine o să am chef de o culoare mai închisă, ceva care să 
acopere pârul grizonat pe care mi-l veţi face astăzi. 

Se opri din lucru. 

— Dar ce ai, omule? 

— Ne întâlnim aici mâine la amiază şi vă dau o mie de 
dolari, bani gheaţă. 

363 


- MEDIATORUL - 


— Sigur. lar poimâine? 
— O să fiu mulţumit când o să mai acoperim din firele 
albe. 


Dan Sandberg pierdea vremea pe la biroul său de la 
ziarul Post, după-amiaza târziu, când primi un telefon. 
Bărbatul de la celălalt capăt al firului se prezentă ca fiind 
Joel Backman şi îi zise că vrea să stea de vorbă. Pe afişajul 
telefonului lui Sandberg apăru un număr necunoscut 

— Adevăratul Joel Backman? întrebă Sandberg, 
căutându-şi febril laptopul. 

— Altul nu mai ştiu. 

— Îmi face mare plăcere să vă aud. Ultima oară când v- 
am văzut, eraţi la tribunal şi vă recunoşteaţi vinovat de tot 
felul de lucruri rele. 

— Toate acestea au fost şterse cu buretele de o grațiere 
prezidenţială. 

— Parcă ştiam că aţi fost ascuns în cealaltă parte a lumii. 

— Mda, m-am săturat de Europa. Mi-a fost cam dor de 
pământul ăsta pe care l-am tăbăcit cu picioarele. M-am 
întors şi sunt pregătit să intru din nou în afaceri. 

— În ce fel de afaceri? 

— Din domeniul meu, bineînţeles. Despre asta voiam să 
stăm de vorbă. 

— Aş fi încântat. Dar va trebui să vă pun nişte întrebări 
despre grațiere. Circulă nişte zvonuri foarte alarmante. 

— Asta o să fie primul subiect de care ne vom ocupa, 
domnule Sandberg. Ce ziceţi să ne întâlnim mâine, la ora 
9:00? 

— N-aş rata întâlnirea asta pentru nimic în lume. Unde? 

— O să stau în apartamentul prezidenţial de la Hay- 
Adams. Aduceţi un fotograf, dacă doriţi. Mediatorul s-a 
întors. 

Sandberg închise şi-l sună pe Rusty Lowell, cea mai bună 
sursa a sa de la CIA. Lowell nu era în clădire şi, ca de 
obicei, nimeni nu avea nici cea mai mică idee unde se 


364 


- JOHN GRISHAM - 


găsea. Încercă să îşi contacteze altă sursă de la Langley, 
dar nu află nimic. 


Whitaker era în cursa Milano-Dudes a companiei Alitalia, 
la clasa întâi. Acolo băutura era gratis şi din belşug, iar 
Whitaker făcu tot posibilul să se îmbete criţă. Îl şocă 
telefonul de la Julia Javier. Aceasta începu să-i vorbească pe 
un ton amiabil, întrebându-l: 

— L-a văzut cineva pe Marco pe acolo, Whitaker? 

— Nu, dar îl căutăm. 

— Credeţi că o să-l găsiţi? 

— Da, sunt aproape sigur că o să apară el. 

— Directorul e foarte îngrijorat, Whitaker. Vrea să ştie 
dacă o să-l găsiţi pe Marco. 

— Spune-i că da, o să-l găsim! 

— Şi unde anume îl căutaţi? 

— Între Milano şi Zurich. 

— Ei bine, vă pierdeţi timpul, Whitaker, fiindcă dragul de 
Marco şi-a făcut apariţia aici, la Washington. S-a întâlnit cu 
cei de la Pentagon azi după-amiază. V-a scăpat printre 
degeţele, Whitaker, şi ne-a şifonat imaginea. 

— Poftim?? 

— Hai acasă, Whitaker, repede! 

Luigi stătea chircit cu douăzeci şi cinci de rânduri mai în 
spate, la clasa a doua, atingându-şi genunchii cu o fetiţă de 
doisprezece ani care asculta cele mai vulgare cântece rap 
pe care le auzise vreodată. Era la al patrulea pahar. 
Băutura nu era gratis, dar nu îi păsa cât costa. 

Ştia că Whitaker se gândea cum să facă să dea toată 
vina pe el. Trebuia să facă şi el acelaşi lucru, dar 
deocamdată nu-şi dorea altceva decât să bea. Următoarea 
săptămână, pe care o va petrece la Washington, avea să fie 
destul de neplăcută. 


La ora 18:02 primise telefonul de la Tel Aviv, prin care 
era contramandată uciderea lui Backman. Li se cerea să se 


365 


- MEDIATORUL - 


retragă. Să încheie misiunea. Să îşi facă bagajele şi să 
plece. De data aceasta, nu va exista un cadavru. 

Pentru agenţi era o veste bună. Fuseseră antrenați 
pentru a se strecura agil, a-şi îndeplini misiunea şi a 
dispărea fără a lăsa niciun fel de indicii, nicio dovadă, nicio 
urmă. Bologna era un loc mult mai potrivit pentru aşa ceva 
decât Washington, D.C. 

O oră mai târziu, Joel achita nota de la Marriott şi îşi oferi 
plăcerea unei plimbări lungi prin aerul răcoros. Se plimba 
însă doar pe arterele intens circulate şi nu pierdu timpul. 
Doar nu era în Bologna. Oraşul ăsta era cu totul altfel după 
ce lumea ieşea de la serviciu. După ce plecau acasă 
navetiştii şi traficul se descongestiona, străzile deveneau 
periculoase. 

Recepţionerul de la Hay-Adams prefera să se plătească 
cu cărţi de credit, cu plastic, cu ceva care să nu deranjeze 
registrele contabile. Doar rareori aveau clienţi care să 
insiste să plătească cu bani gheaţă, însă clientul ăsta nu 
accepta un refuz. Rezervarea fu confirmată şi, afişând 
zâmbetul de rigoare, recepţionerul îi dădu o cheie şi îi ură 
domnului Ferro bun venit la hotel. 

— Aveţi bagaje, domnule? 

— Niciunul. 

Şi aşa se încheie mica lor conversaţie. Domnul Ferro se 
îndreptă spre lifturi, având asupra lui doar o servietă ieftină 
din piele neagră. 


366 


- JOHN GRISHAM - 


35 


Apartamentul prezidenţial de la Hay-Adams era la etajul 
opt şi avea trei ferestre mari de unde se vedeau H Street, 
parcul Lafayette şi Casa Albă. Avea un pat regesc, o baie 
frumos decorată cu alamă şi marmură şi o sufragerie în 
care erau obiecte vechi din diverse perioade, un televizor şi 
telefoane nu chiar de ultimă generaţie şi un fax care era 
rareori utilizat. Costa 3.000 de dolari pe noapte, dar ce îi 
păsa mediatorului de asemenea fleacuri? 

La 9:00, când Sandberg bătu la uşă, avu de aşteptat doar 
o clipă până când se deschise uşa şi fu întâmpinat cu un: 
„Neaţa, Dan!” spus din toată inima. Backman îi apucă 
mâna dreaptă, i-o strânse bărbăteşte şi îl trase pe 
Sandberg pe teritoriul său. 

— Mă bucur că ai reuşit să vii, îi zise. Vrei cafea? 

— Mda, sigur, neagră. 

Sandberg îşi aruncă rucsacul pe un fotoliu şi îl privi pe 
Backman cum toarnă cafea dintr-un ibric de argint. Era 
mult mai slab, părul îi era mai scurt şi aproape alb, şi era 
supt la faţă. Aducea oarecum cu acuzatul Backman, dar nu 
prea mult. 

— Simte-te ca acasă, îi zise Backman. Am comandat 
micul dejun. Ar trebui să sosească din clipă în clipă. 

Aşeză cu grijă două ceşti cu farfurioare pe măsuţa de 
cafea din faţa canapelei şi spuse: 

— Hai să lucrăm aici. O să foloseşti un reportofon? 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

— Prefer să îl foloseşti. Aşa nu vor exista neînţelegeri. 

Se instalară la locurile lor. Sandberg puse un reportofon 
mic pe masă, apoi îşi pregăti carneţelul şi stiloul. Backman 
era tot un zâmbet şi stătea afundat în fotoliu, dezinvolt, cu 
picioarele încrucişate, având siguranţa de sine a celor 
cărora nu le e teamă de nicio întrebare. Sandberg îi 
observa pantofii, cu talpă groasă, care nu prea fuseseră 


367 


- MEDIATORUL - 


purtaţi. Nu era nicio zgârietură sau vreo urmă de murdărie 
pe pielea neagră. 

Ca de obicei, avocatul era îmbrăcat la patru ace, purta 
costum bleumarin, o cămaşă de un alb impecabil, cu 
manşete, butoni de aur, avea un şiret care îi strângea 
gulerul şi o cravată roşu cu auriu care îţi lua ochii. 

— Ei bine, prima întrebare este: Unde aţi fost? 

— In Europa, m-am fâţâit de  colo-colo, vizitând 
continentul. 

— Timp de două luni? 

— Mda, e de ajuns atât. 

— Undeva anume? 

— N-am fost într-un loc anume. Mi-am petrecut mult timp 
în trenuri; e un mod extraordinar de a călători. Vezi atâtea 
lucruri! 

— De ce v-aţi întors? 

— Aici e „acasă”. Unde era să mă duc? Ce altceva să fac? 
Să mergi de colo-colo prin Europa pare grozav, şi aşa a şi 
fost, dar nu-ţi poţi face o slujbă din asta. Am de lucru. 

— Ce anume? 

— Chestiile obişnuite. Relaţii cu guvernul, consultanţă. 

— Adică lobby, nu? 

— Firma mea se va ocupa şi de aşa ceva, într-adevăr. 
Lobby-ul o să fie o activitate importantă în cadrul firmei, 
însă nu va reprezenta în niciun caz obiectul ei principal. 

— Şi despre ce firmă e vorba? 

— Despre cea nouă. 

— Ajutaţi-mă să pricep, domnule Backman. 

— Imi voi deschide o noua firma, Backman Group, care 
va avea sedii aici, la New York şi în San Francisco. O să fie 
şase parteneri pentru început şi, cam într-un an, numărul 
lor va ajunge la douăzeci. 

— Cine sunt oamenii ăştia? _ 

— O, nu le pot da numele acum. Incă mai punem la 
punct detaliile, negociem punctele sensibile, sunt chestii 
delicate. Intenţionăm să tăiem panglica de întâi mai, va fi 
un eveniment grandios. 

368 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu încape îndoială. N-o să fie o firmă de avocatură? 

— Nu, dar intenţionăm să înfiinţăm un departament de 
avocatură ulterior. 

— Parcă ştiam că v-aţi pierdut dreptul de practică atunci 
când... 

— Da, aşa este. Dar, fiind grațiat, am din nou voie să mă 
înscriu la examenul de intrare în barou. Dacă o să mă 
apuce cheful să dau oameni în judecată, o să răsfoiesc 
cărţile şi o să obţin din nou dreptul de practică. Oricum, 
asta nu se va întâmpla în viitorul apropiat, am prea multe 
de făcut. 

— Adică? 

— Să pun pe picioare firma, să strâng bani şi, ce e mai 
important, să am întâlniri cu potenţiali clienţi. 

— Aţi putea să îmi daţi numele unor astfel de clienţi? 

— Bineînţeles că nu, dar ai răbdare câteva săptămâni şi 
îţi voi putea da informaţia asta. 

— Sună telefonul de pe birou şi Backman se încruntă. 

— O clipă. E un telefon pe care îl aşteptam. 

Merse şi ridică receptorul. Sandberg auzi ce spunea: 
„Backman la telefon, da, salut, Bob. Da, o să fiu mâine în 
New York. Uite ce e, o să te sun eu peste o oră, de acord? 
Sunt ocupat”, închise şi zise: 

— lmi cer scuze. 

La telefon fusese Neal, care sunase aşa cum plănuiseră, 
exact la 9:15, şi urma să sune din zece în zece minute în 
următoarea oră. 

— Nu face nimic, zise Sandberg. Să vorbim despre 
grațiere. Aţi văzut articolele despre presupusa mită pentru 
graţierea prezidenţială? 

— Dacă am văzut articolele? Mi-am pregătit o echipă de 
avocaţi, Dan. Oamenii mei se ocupă intens de asta. Atunci 
când federalii o să reuşească să încropească un juriu care 
să hotărască punerea sau nu sub acuzare, dacă se va 
întâmpla acest lucru, i-am informat că vreau să fiu primul 
martor. Nu am absolut nimic de ascuns şi pot intenta 


369 


- MEDIATORUL - 


proces pentru faptul că se insinuează că am plătit o 
grațiere. 

— Intenţionaţi să-i daţi în judecată? 

— Categoric.  Avocaţii mei pregătesc o acţiune de 
proporţii împotriva ziarului The New York Times şi a 
executantului aceluia, Heath Frick. O să fie o chestie urâtă. 
O să fie un proces neplăcut şi o să-mi plătească o grămadă 
de bani. 

— Sunteţi sigur că vreţi să scriu asta în articol? 

— Ba bine că nu! Şi, dacă tot am atins subiectul ăsta, vă 
felicit pe dumneavoastră şi ziarul dumneavoastră pentru 
rezerva de care aţi dat dovadă până în momentul de faţă. 
Nu prea se întâlneşte aşa ceva, dar e de admirat, în orice 
caz. 

Articolul lui Sandberg privind vizita sa în apartamentul 
prezidenţial urma să fie oricum unul important, însă prin 
ceea ce tocmai spuse Backman, locul său fu brusc 
schimbat pe prima pagina a ediţiei de dimineaţă. 

— Spuneţi-mi, vă rog, oficial, negaţi faptul că aţi fi plătit 
graţierea? 

— Categoric şi vehement. Şi o să dau în judecată pe 
oricine spune că aş fi făcut aşa ceva. 

Backman îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi se 
pregătea de o tiradă, când se auzi soneria. 

— A, micul dejun, spuse, sărind în picioare. 

Se deschise uşa şi intră un chelner cu jiletca albă, care 
împingea un cărucior pe care erau caviar şi ce mai era 
nevoie pentru acesta, omletă cu trufe şi o sticlă de 
şampanie Krug pusă la gheaţă. In timp ce Backman semna 
cecul, chelnerul desfăcu sticla. 

— Un pahar sau două? 

— Bei un pahar de şampanie, Dan? 

Sandberg se uită instinctiv la ceas. Era puţin cam 
devreme pentru băutură, dar, la o adică, ce conta? Când o 
să mai aibă ocazia să stea în apartamentul prezidenţial a 
cărui ferestre dădeau spre Casa Albă şi să bea şampanie 
care costa 300 de dolari sticla? 

370 


- JOHN GRISHAM - 


— Sigur, dar doar puţină. 

Chelnerul umplu două pahare, puse din nou sticla de 
Krug la gheaţă şi ieşi din cameră chiar când începu să sune 
telefonul. De data asta era Randall din Boston şi trebui să 
aştepte o oră până termină Backman ce avea de făcut. 

Trânti receptorul şi spuse: 

— Mănâncă puţin, Dan, am comandat destulă mâncare 
pentru amândoi. 

— Nu, mulţumesc. Am mâncat un covrig mai devreme. 

Luă în mână paharul de şampanie şi bău puţin. 

Backman înmuie o vafă într-o grămăjoară de caviar în 
valoare de 500 de dolari şi şi-o băgă în gură, pârând un 
adolescent care înmoaie un chips în sos. Mestecă repede, 
ţinând paharul în mână. 

— Cum a fost cu graţierea mea? îl rugasem pe 
preşedintele Morgan să facă o trecere în revista a cazului 
meu. Drept să spun, nu credeam că are vreun interes să o 
facă, dar adevărul e că este un om foarte isteţ. 

— Arthur Morgan? 

— Da, a fost un preşedinte foarte subestimat, Dan. Nu a 
meritat înfrângerea zdrobitoare pe care a avut-o. O să i se 
simtă lipsa. În orice caz, cu cât Morgan studia mai atent 
cazul, cu atât devenea mai îngrijorat. A reuşit să vadă prin 
cortina de fum a guvernului. l-a prins cu minciuna. Cum a 
fost şi el multă vreme avocat, ştia ce putere au federalii 
când vor să-i vină de hac unui nevinovat. 

— Adică aţi fost nevinovat? 

— Absolut. N-am greşit cu nimic. 

— Dar v-aţi recunoscut vinovat. 

— Nu am avut de ales. În primul rând, m-au acuzat pe 
mine şi pe Jacy Hubbard de infracţiuni fictive. Nici n-am 
tresărit. Le-am zis: „Daţi-ne în judecată!” „Daţi-ne un 
juriu!” l-am speriat atât de tare pe agenţii federali, încât au 
făcut ceea ce fac întotdeauna. Ne-au hărțuit prietenii şi 
familia. Dan, idioţii ăştia care acţionează precum Gestapoul 
l-au pus sub acuzare pe fiul meu, un puşti care tocmai 


371 


- MEDIATORUL - 


ieşise de pe băncile Facultăţii de Drept şi care nu ştia nimic 
de dosarele mele. De ce n-ai scris despre asta? 

— Am scris. 

— Mă rog, nu am avut de ales decât să accept să mă 
declar vinovat. A devenit o misiune de onoare pentru mine. 
Am pledat vinovat, ca să fie retrase toate acuzaţiile 
împotriva fiului şi a partenerilor mei. Preşedintele Morgan 
şi-a dat seama şi ăsta e motivul pentru care am fost 
grațiat. Am meritat-o. 

Mai luă o vafă, încă o înghiţitură de aur şi o gură de Krug, 
ca să alunece mai uşor. Mergea de colo-colo şi îşi dăduse 
jos sacoul. Era un om care trebuia să îşi ia multe greutăţi 
de pe suflet. Se opri brusc şi zise: 

— Gata cu trecutul, Dan. Hai să vorbim despre ziua de 
mâine. Uită-te la Casa Albă! Ai fost vreodată la o cină la 
nivel înalt, unde se poarta doar cravată neagră, gărzile 
poartă uniforme albastre ca marea, iar doamnele sunt 
delicate şi au toalete superbe? 

— Nu. 

Backman stătea în dreptul ferestrei şi privea Casa Albă. 

— Am fost de două ori la un astfel de dineu, zise cu o 
undă de tristeţe în glas. Şi o să mă mai duc. Dă-mi la 
dispoziţie doi, poate trei ani şi într-o zi o să mi se înmâneze 
o invitaţie groasă, din hârtie scumpă, pe care o să fie 
gravat cu litere de aur: „Preşedintele şi Prima Doamnă vă 
invită să îi onoraţi cu prezenţa...” Se întoarse şi îl privi plin 
de sine pe Sandberg: Asta înseamnă puterea, Dan. Pentru 
asta trăiesc. _ 

Era o copie reuşită, însă nu asta voia Sandberg. Il trezi 
brusc pe mediator la realitate întrebându-l tăios: 

— Cine l-a ucis pe Jacy Hubbard? 

Backman se încovoie de spate şi se îndreptă spre sticla 
de şampanie, pentru a-şi mai turna un pahar. 

— A fost sinucidere, Dan, pur şi simplu. Jacy fusese umilit 
până peste poate. Federalii l-au distrus. Nu mai putea 
rezista. 


372 


- JOHN GRISHAM - 


— Ei bine, sunteţi singura persoană din oraşul ăsta care 
crede că a fost vorba de o sinucidere. 

— Şi sunt singurul care ştie adevărul. Să scrii asta în 
articol, te rog. 

— Aşa o să fac. 

— Hai să schimbăm subiectul! 

— Sincer, domnule Backman, trecutul dumneavoastră e 
mult mai interesant decât viitorul. Am o sursă bunicică, 
care mi-a zis că aţi fost grațiat fiindcă CIA-ul voia să fiţi 
eliberat, că Morgan a cedat presiunilor făcute asupra sa de 
către Teddy Maynard şi că v-au ascuns undeva ca să vadă 
cine vă vine de hac. 

— Ai nevoie de surse noi. 

— Deci negaţi... 

— Sunt aici! zise Backman deschizându-şi braţele, ca 
Sandberg să vadă totul. Sunt în viaţă! Dacă CIA voia să mă 
omoare, atunci acum eram mort. Bău nişte şampanie, după 
care spuse: Găseşte-ţi o sursă mai bună! Vrei nişte ouă? Se 
răcesc. 

— Nu, mersi. 

Backman îşi puse o porţie mare de omletă pe o farfuriuţă 
şi mâncă din picioare, plimbându-se de la o fereastră la 
alta, ca să aibă mereu în faţa ochilor Casa Albă. 

— E chiar bună. E cu trufe. 

— Nu, mersi. De câte ori mâncaţi aşa ceva la micul 
dejun? 

— Ar trebui să mănânc mai des decât o fac. 

— L-aţi cunoscut pe Bob Critz? 

— Desigur, toată lumea d ştia pe Critz. A fost prin zonă 
atât timp cât am fost şi eu. 

— Unde eraţi când a murit? 

— La San Francisco, stăteam la un prieten, am aflat de la 
ştiri despre moartea lui. Foarte trist ce s-a întâmplat. Dar 
ce legătură are Critz cu mine? 

— Eram doar curios. 

— Adică nu mai ai întrebări? 


373 


- MEDIATORUL - 


Sandberg începu să răsfoiască filele carneţelului, când 
sună din nou telefonul. De data asta era Ollie şi stabiliră să 
îl sune Backman mai târziu 

— Aşteaptă un fotograf jos. Editorul meu vrea fotografii. 

— Sigur că da. 

Joel îşi puse sacoul, se uită într-o oglindă să vadă cum îi 
stă cravata şi părul şi cum îi arată dinţii, după care mai 
înmuie o vafă în caviar în timp ce fotograful, care sosise 
între timp, scotea nişte aparate. Potrivi lumina, iar 
Sandberg lăsă pornit reportofonul şi îi mai puse nişte 
întrebări. 

Cea mai reuşită fotografie, după părerea fotografului, şi 
care îi plăcuse şi lui Sandberg, fusese un cadru larg, în care 
Joel stătea pe canapeaua de piele vişinie cu un tablou pe 
peretele din spatele lui. Poză pentru câteva cadre lângă 
geam, încercând să se vadă în spate Casa Albă. 

Telefonul tot suna, însă Joel nu mai răspunse. Neal 
trebuia să sune din cinci în cinci minute, dacă Backman nu 
răspundea la telefon şi din zece în zece, dacă ridica 
receptorul. După douăzeci de minute în care se făcuseră 
fotografii, telefonul începuse să îi scoată din minţi. 

Mediatorul era un om ocupat. 

Fotograful termină, îşi strânse echipamentul şi plecă. 
Sandberg mai rămase câteva minute, apoi se îndreptă în 
cele din urmă spre uşă. Pe când se pregătea de plecare, 
zise: 

— Uitaţi cum stau lucrurile, domnule Backman, articolul o 
să fie unul de senzaţie mâine, nu încape îndoială. Dar vreau 
să ştiţi că nu cred nici jumătate din aiurelile pe care mi le- 
aţi turnat astăzi. 

— Care jumătate? 

— Aţi fost cum nu se poate mai vinovat. La fel şi 
Hubbard. Acesta nu s-a sinucis. Aţi dat fuga la închisoare ca 
să vă scăpaţi pielea. Maynard v-a obţinut amnistia. Arthur 
Morgan habar nu avea de toate astea. 

— E în regulă. Jumătatea asta nu e importantă. 

— Dar care este? 

374 


- JOHN GRISHAM - 


— Mediatorul s-a întors. Asigură-te că apare asta pe 
prima pagină. 


Maureen era mult mai binedispusă. Niciodată ziua ei 
liberă nu valorase o mie de verzişori. Îl conduse pe domnul 
Backman într-un salon privat, în spate, la adăpost de 
trăncăneala clientelor din salonul din faţă. Se uitară 
împreună la diverse culori şi nuanţe şi în cele din urmă 
aleseră una care era uşor de întreţinut. Pentru ea cuvântul 
„întreţinut” însemna speranţa că va primi o mie de dolari la 
cinci săptămâni. 

Lui Joel nu-i păsa absolut deloc. Oricum nu avea s-o 
revadă. 

Îi vopsi părul, care din alb deveni grizonat şi adaugă 
puţin şaten, astfel încât să pară cu cinci ani mai tânăr. Nu 
din orgoliu făcea asta. 

Nu îl interesa să pară tânăr. Nu dorea decât să se 
ascundă. 


375 


- MEDIATORUL - 


36 


Îl podidiră lacrimile când îi primi în apartamentul 
prezidenţial pe ultimii săi oaspeţi. Neal, fiul său, pe care 
abia îl cunoştea, şi Lisa, nora sa, pe care n-o văzuse 
niciodată, i-o dădură în braţe pe nepoţica lui de doi anişori 
pe care doar în vise o văzuse. Plânse şi ea la început, apoi 
se linişti însă, când bunicul său o plimbă prin încăpere şi îi 
arătă Casa Albă, care era la o aruncătură de băț. O plimbă 
de la o fereastră la alta şi în toate încăperile, legănând-o şi 
povestindu-i câte şi mai câte, cu asemenea pricepere de 
parcă mai ţinuse în braţe zeci de nepoţei. Neal îi făcu nişte 
fotografii, însă altui om. Gata cu costumul care îţi lua ochii. 
Purta blugi şi o cămaşă în carouri cu nasturi. Lăsase 
deoparte stilul zgomotos şi aroganţa; era un simplu bunic 
care nu se mai dezlipea de o fetiţă frumoasă. 

Pentru prânz, cei de la room-service le aduseră supă şi 
salată. Savurară masa liniştită luată în familie, prima de 
acest fel pentru Joel după mulţi, foarte mulţi ani. Mâncă 
doar cu o mână, cu cealaltă legănând-o fără întrerupere pe 
Carrie, pe care o ţinea pe genunchi. 

li avertiză în legătură cu articolul de a doua zi din Post şi 
le explică motivele pentru care dăduse acel interviu. Era 
important să fie văzut în Washington şi să fie cât mai 
vizibil. Astfel, o să câştige timp şi o să îi zăpăcească pe toţi 
cei care încă îl caută. O să fie o ştire de senzaţie despre 
care o să se vorbească zile în şir, mult timp după ce el n-o 
să mai fie aici. 

Lisa voia să ştie cât de mare era pericolul care plana 
asupra lui şi Joel îi mărturisi că nu era sigur. O să dispară o 
vreme, o să meargă din loc în loc şi o să fie mereu prudent. 
Învăţase multe în ultimele două luni. 

— O să mă întorc peste câteva săptămâni, zise. Şi o să 
trec pe la voi din când în când. Să sperăm că peste câţiva 
ani voi fi mai în siguranţă. 

— Unde pleci acum? îl întrebă Neal. 

376 


- JOHN GRISHAM - 


— O să iau trenul până la Philly, de unde o să iau avionul 
până la Oakland. Aş vrea să îi fac o vizită mamei. Ar fi 
frumos din partea ta să îi trimiţi o felicitare. O să fac toate 
astea în tihnă şi, în cele din urmă, o să plec undeva în 
Europa. 

— Care paşaport o să-l foloseşti? 

— Niciunul din cele pe care le-am primit ieri. 

— Poftim? 

— N-am de gând să permit CIA-ului să-mi monitorizeze 
mişcările. Cu excepţia vreunui caz de urgenţă, n-o să le 
folosesc niciodată. 

— Şi cu ce o să călătoreşti? 

— Mai am un paşaport. Mi l-a împrumutat un prieten. 

Neal îl privi suspicios, ca şi cum ar fi ştiut ce înseamnă 
„prieten”. Lisa nu fu atentă la discuţie şi Carrie profită de 
ocazie să facă pe ea. Joel i-o dădu repede mamei ei. 

In timp ce Lisa era la baie şi îi schimba scutecul fetiţei, 
Joel îşi cobori vocea şi zise: 

— Trei lucruri ai de făcut. In primul rând, angajează o 
firmă de securitate să îţi curețe apartamentul, maşina şi 
biroul de microfoane. S-ar putea să rămâi surprins de ce 
vor găsi. O să te coste cam zece mii de dolari şi trebuie 
neapărat să faci asta. In al doilea rând, aş vrea să găseşti 
în apropiere un azil în care celor internaţi li se acordă 
asistenţă medicală. Mama mea, bunica ta, e „împotmolită” 
acolo în Oakland unde nu poate nimeni să treacă să vadă 
ce mai face. O instituţie bună o să coste între trei şi patru 
mii de dolari lunar. 

— Inţeleg că ai banii necesari. 

— În al treilea rând, da, am banii necesari. Sunt într-un 
cont la banca Maryland Trust. Te numeri printre titularii 
contului. Retrage douăzeci şi cinci de mii ca să-şi acoperi 
cheltuielile pe care le-ai făcut până în prezent, iar restul de 
bani să îi ai la îndemână. 

— Nu am nevoie de atâţia bani. 

— Ei, atunci mai cheltuieşte din ei, ne-am înţeles? Du-o 
pe fetiţă la Disney World. 

377 


- MEDIATORUL - 


— Cum o să ţinem legătura? 

— Deocamdată, prin e-mail, prin „sistemul Grinch”. Sunt 
deja un mare expert în ale calculatoarelor, să ştii. 

— Cât de în siguranţă eşti, tată? 

— Ce-a fost mai rău a trecut. 

Lisa se întoarse cu Carrie, care voia din nou să stea pe 
genunchiul care o legăna. Joel o ţinu în braţe cât putu de 
mult. 


Tatăl şi fiul intrară împreună în Union Station, Lisa şi 
Carrie rămânând în maşină. Agitaţia din gară îl băgă din 
nou în priză pe Joel, căruia îi era greu să renunţe la vechile 
obiceiuri. Împinse un bagaj mic pe rotile, în care se afla tot 
ce avea. 

Îşi cumpără bilet spre Philadelphia şi, cum se apropiau 
încet-încet de peron, Neal zise: 

— Vreau neapărat să ştiu unde mergi. 

Joel se opri din mers şi îl privi: 

— Mă întorc la Bologna. 

— Ai vreun prieten pe acolo, nu-i aşa? 

— Da. 

— De sex feminin? 

— O, da. 

— Oare de ce nu mă surprinde? 

— N-am ce face, fiule. Asta a fost întotdeauna 
slăbiciunea mea. 

— E italiancă? 

— Get-beget. E o persoană cu totul deosebită. 

— Toate au fost deosebite. 

— Femeia asta însă mi-a salvat viaţa. 

— Ştie că te întorci? 

— Aşa cred. 

— Te rog să fii prudent, tată. 

— Ne vedem cam peste o lună. 

Se îmbrăţişară şi îşi luară rămas-bun. 


378 


- JOHN GRISHAM - 


NOTA AUTORULUI 


Am studii de drept, nu în domeniul sateliților sau al 
spionajului. Sunt şi mai speriat azi de dispozitivele 
electronice de ultimă generaţie decât eram în urmă cu un 
an. (Scriu cărţile acestea la un procesor de text vechi de 
treisprezece ani. Când face figuri, şi pare să facă din ce în 
ce mai des, realmente îmi ţin răsuflarea. Când o să se 
oprească definitiv, probabil o voi face şi eu.) 

Totul e ficţiune, oameni buni. Ştiu foarte puţine despre 
spioni, dispozitive electronice de supraveghere, telefoane 
prin satelit, smarphone-uri, microfoane, transferuri bancare 
şi despre cei care le folosesc. Dacă vreo parte din acest 
roman se apropie de realitate, e, probabil, o greşeală. 
Bologna, pe de altă parte, este foarte reală. Am avut 
marele privilegiu de a arunca o săgeată spre harta lumii 
pentru a găsi un loc în care să îl ascund pe domnul 
Backman. Ar fi mers cam orice loc. Ador însă Italia şi tot ce 
e italienesc şi trebuie să mărturisesc că nu eram legat la 
ochi când am aruncat săgeata. 

Documentarea (e un cuvânt mult exagerat) pe care am 
făcut-o mi-a îndrumat paşii spre Bologna, un oraş vechi, 
încântător, pe care l-am adorat de cum l-am văzut. 
Prietenul meu Luca Patuelli mi-a prezentat oraşul. Fără 
exagerare, îi cunoaşte pe toţi bucătarii din Bologna şi în 
cursul muncii noastre monotone m-am îngrăşat cam patru 
kilograme şi jumătate. 

Îi mulţumesc lui Luca, prietenilor lui şi oraşului lor cald şi 
magic. Mulţumiri şi lui Gene McDade, Mike Moody şi Bert 
Colley. 


379 


- MEDIATORUL - 


Joel Backman, odinioară un influent avocat din 


Washington și un jucător important pe scena politicii 


americane, a fost condamnat pentru încercarea de a 


vinde un sistem global de spionaj prin satelit, care 
poate înclina balanta fortelor mondiale. 

Gratiat de preşedintele SUA la presiunile CIA, 
Backman începe să fie vinat de israelieni, ruși, 
chinezi şi sauditți — toti interesati de secretele pe care 
le detine. Iar CIA nu vrea să știe decit un singur 
lucru: cine îl va omori primul pe cel care ținuse 


cindva în miini soarta omenirii. 


ISBN (10) 973-103-017-4 
ISBN (13) 978-973-103-017-3 


II] 


gll; +1" 50173 
www.rao.ro 
www.raobooks.com