I Mocanu — Actiunea Troia

T 
r, 
fi 


|. MOCANU 


€180 enypa 


I. MOCANU 


ACŢIUNEA „TROIA” 


EDITURA DACIA 
CLUJ-NAPOCA 1977 


Personajele şi faptele din această carte sunt în 
întregime rodul imaginaţiei autorului 


Totul începuse la Viena, în mai 1969, într-o seară caldă ce 
prevestea apropierea verii. Pe Ring, pe Kärntner Strasse sau pe 
străzile mai depărtate de centru, lumina vitrinelor contura 
siluetele oamenilor ieşiţi să se plimbe, sau aflaţi în drum spre 
cafeneaua obişnuită unde, cu o pereche de crenvurşti şi o sticlă 
de bere, se putea cina acceptabil. Prin Grinzing-ul invadat de 
pădurea ce cobora pe furiş pantele Kahlenberg-ului, încercând 
să se strecoare în oraş, muzicanţii îşi acordau viorile cu care 
aveau să legene în ritmuri de vals perechile înlănţuite, iar în 
Prater se aprinseseră luminile roții mari şi ale nenumăratelor 
pavilioane. Era ora când vienezii se abandonau mult cântatei 
Gemutlichkeit, atmosfera de veselă desfătare a oraşului lor de 
totdeauna care supravieţuise prăbuşirii imperiului, coşmarului 
hitlerist şi anilor întunecaţi ai războiului rece. 

Aceste încercări lăsaseră însă urme; amintirea recentei 
perioade postbelice, când Viena devenise, în pofida vocației sale 
paşnice, „oraş de front” al serviciilor de spionaj străine, îi 
tulbura şi îi supăra pe vienezi. Îi supăra mai ales faptul că, după 
tratatul din 1955 care proclama neutralitatea ţării, anumite 
organizaţii clandestine abuzau în continuare de tradiționala 
ospitalitate a Vienei, urzind de aici activităţi ostile unor ţări cu 
care Austria era în bune relaţii. Spre deosebire de trecut, aceste 
organizaţii se străduiau acum să-şi acopere cât mai bine 
existenţa sub firmele unor întreprinderi comerciale, agenţii 
particulare de ştiri, societăţi culturale şi filantropice, institute de 
studii şi altele de acelaşi gen. 

In seara aceea, Leopold Goldschmidt, Leo pentru prieteni şi 
colegii de branşă, se grăbea către sediul unei asemenea 
instituţii printre directorii căreia se număra. Înalt, cu umerii uşor 


aduşi în faţă, cu o conformaţie atletică în flagrantă contradicţie 
cu vârsta sa de cincizeci şi şapte de ani, omul trecu pe sub 
bolțile masive şi prin curtea palatului Hofburg, traversă Ringul şi 
cobori rapid trotuarul stâng al străzii Mariahilfer. Ajuns în dreptul 
magazinelor universale „Herzmansky” şi „Gerngross”, se opri 
câteva secunde în faţa unei vitrine cu pălării şi articole de 
galanterie bărbătească şi, după ce examina discret 
împrejurimile, se strecură printr-o intrare modestă în holul 
principal al unei clădiri cu şase etaje. Leo ignoră liftul, aranjat 
anume să nu se oprească la etajul trei, şi ajunse pe scară în faţa 
singurei uşi ce permitea accesul în sediul întreprinderii. Apăsând 
pe butonul soneriei montat deasupra instalaţiei fonice care 
dădea celor din interior posibilitatea să discute cu vizitatorii 
înainte de a le deschide, el înregistră distrat textul inscripţiei de 
pe uşă: „Ostagrara - societate pentru comerţul cu cereale” şi se 
gândi că acest „comerţ” îi răpise peste treizeci şi cinci de ani din 
viaţă, expunându-l unor riscuri adesea necompensate de 
satisfacţii corespunzătoare. Crâmpeiul de gând apărut, nici el nu 
ştia cum, fu repede retezat de scrâşnetul cheii răsucite în 
broască. Uşa se deschise până la limita permisă de lanţul de 
siguranţă, dând posibilitatea lui Johann, un vlăjgan cu gabarit de 
luptător ce îndemna la prudenţă, să-l examineze şi să-l 
recunoască. 

— Haide, Johann, ce dracu’! Sunt eu, Leo. Ce mă tot scrutezi 
aşa de fiecare dată? 

— Bună seara, Herr Direktor. Nu vă supăraţi, dar acestea sunt 
ordinele lui Herr Mayer. Nu fac excepţie nici cu el, se îngâmfă 
prosteşte namila. 

Leo remarcă surprins că, în ciuda întunericului ce se lăsase 
de-a binelea, toate luminile de pe etaj erau stinse iar birourile 
firmei „Ostagrara” păreau a fi fost părăsite de funcţionari. 

— Dar ce, nu-i nimeni aici? întrebă el pe Johann. Mi-au trimis 
vorbă să vin la şapte şi jumătate. E drept, am cam întârziat. 

— Herr Generaldirektor Mayer şi Herr Direktor Deppner vă 
aşteaptă. 

Intrând în biroul lui Mayer, luminat destul de bine de firmele 
marilor magazine aflate peste drum, Goldschmidt îşi găsi 
asociații discutând animat în faţa unei scrumiere pline cu resturi 
de trabuc şi a unei sticle de whisky. Rămas captiv îndărătul 
ferestrelor, fumul gros vicia atmosfera pe care cel ce venea de 


afară o găsi pur şi simplu irespirabilă. 

— Bună seara, băieţi, îi salută el pe cei doi. De ce staţi pe 
întuneric? Deschideţi măcar o fereastră să aerisiţi puţin vizuina 
asta plină de fum! 

— Salutare, Leo, răspunse unul din interpelaţi, un individ bine 
clădit, cu trăsături aspre şi cu părul tuns perie. Lumină avem 
mai multă decât ne trebuie, iar în ce priveşte fereastra... cu 
liniştea care se instalează pe aici seara, un captor parabolic de 
sunete ar putea face minuni. Ori ai uitat că toată pasărea pe 
limba ei piere? De altfel excesul de fum ţi se cam datoreşte; eşti 
în întârziere. 

— Habar n-aveam ce comori de înţelepciune populară zac în 
tine, Ludwig, ripostă Leo. În ce priveşte întârzierea, n-am avut 
ce face. M-ai anunţat despre această întâlnire după ce îmi 
aranjasem discuţia cu tipul care s-a întors ieri de la Mediaş. 
Afacerile înainte de toate. Şi, la urma urmei, de ce n-aţi aşteptat 
până mâine? S-a prăbuşit cumva preţul porumbului? 

— Lasă prostiile, Leo, spuse împăciuitor Ludwig Mayer. Ştii 
bine că „Ostagrara” nu dispune nici măcar de o pungă cu 
floricele. M-am întâlnit azi-dimineaţă cu şeful reprezentantei 
noastre generale, Josef Sturmmer. Trebuia să discutăm cât mai 
urgent comunicările acestuia şi, mai ales, la adăpost de privirile 
salariaţilor noştri. De aici propunerea de a ne vedea la ora 
aceasta. 

— În regulă, Ludwig. Dă-i drumul, interveni Stephan Deppner, 
cel de-al treilea participant la colocviu, a cărui voce răguşită 
trăda un început de bronşită tabagică. 

— Ei bine, întrevederea a început sub cele mai favorabile 
auspicii. Sturmmer venea direct din Centrală şi mi-a comunicat 
că şefii cei mari au fost lăudaţi la reuniunea de la Bruxelles a 
înaltului Comandament. Cică singură organizaţia noastră a ajuns 
să furnizeze şaptezeci la sută din informaţiile exploatate de 
N.A.T.O. Pe urmă, Sturmmer mi-a confirmat primirea raportului 
nostru pe aprilie şi mi-a spus că atât acesta cât şi informaţiile 
trimise separat au fost bine apreciate. Ca urmare, toate 
cheltuielile pe luna trecută cât şi salariile pe mai ne vor fi virate 
mâine în contul de la „Kommerzbank”. 

— Foarte frumos, îl întrerupse Leo arţăgos. Numai că astea mi 
s-ar fi părut la fel de interesante şi mâine. 

— Mada... Am citit eu despre unul care nu voia să fie deranjat 


pentru veştile proaste. În vremea noastră însă, acest deziderat a 
devenit irealizabil. 

— Veşti proaste? ciuli Leo urechile. Care veşti proaste? 

— Ai să vezi! După ce m-a asigurat că în privinţa banilor stăm 
bine, Sturmmer a schimbat puţin tonul spunându-mi că, de fapt, 
activitatea desfăşurată în prezent de filiala noastră nu satisface 
întru totul exigenţele Direcţiei Generale şi, mai ales, ale marilor 
patroni de la Bruxelles. Informaţiile pe care le colectăm de la 
unii care călătoresc în România şi chiar materialele obţinute în 
timpul deplasărilor noastre acolo sunt bune doar pentru 
întocmirea rapoartelor periodice. Înaltul Comandament are însă 
nevoie de date secrete cu valoare strategică, utile mai ales 
pentru ceea ce se cheamă situaţia serioasă, „E-Fall”... 

— Ce-i tot dau zor strategii ăia de operetă cu situaţia lor 
serioasă? In Europa lumea este preocupată astăzi de securitatea 
colectivă. Se duc tratative pentru normalizarea relaţiilor cu 
polonezii şi pentru reluarea relaţiilor dintre Republica Federală 
Germania şi celelalte state din est, inclusiv Germania 
Răsăriteană. Se discută despre dezarmare, despre comerţ, mă 
rog, orice în afară de „E-Fall” pe care niciun om politic cât de cât 
serios n-ar îndrăzni să-l evoce în faţa alegătorilor săi. Până şi 
americanii s-au săturat de război. Le-a ajuns Vietnamul. Numai 
ăstora de la Bruxelles le-au rămas ceasurile în urmă, dacă nu 
cumva le-au stat de tot. 

Ludwig Mayer îşi privi amuzat asociatul care tăcuse, istovit 
parcă de însufleţirea cu care vorbise. Un zâmbet ironic îi 
destinse pentru o clipă trăsăturile aspre şi privirea de lup: 

— Noroc că suntem între noi şi că ne cunoaştem de o viaţă, 
mă Leo. Dacă te-ar fi auzit vreunul din şefi, ar fi putut să jure că 
ai capitulat în faţa comuniştilor, devenindu-le tovarăş de drum. 
Şi atunci, n-aş mai fi dat doi bani pe pielea ta. Dacă ne-am 
potrivi spuselor tale, am putea crede că stocurile de rachete şi 
arme nucleare au fost distruse, că trupele ce stau faţă în faţă 
de-a curmezişul Europei s-au retras între graniţele lor, că 
războiul din Orientul Apropiat a devenit doar o amintire. Numai 
că mai suntem şi din ăştia care nu vrem să facem pace cu 
comuniştii. Aşa că, N.A.T.0O. rămâne N.A.T.0., comuniştii rămân 
duşmanii noştri iar situaţia serioasă rămâne şi ea întru totul 
posibilă. Şi, la urma urmei, n-ar trebui să uiţi că suntem plătiţi 
pentru a executa ordine şi nu pentru a filosofa despre 


perspectivele păcii universale. 

— Ai dreptate, Ludwig, recunoscu Leo. Adevărul este că de 
când tot combatem comunismul, am mai obosit şi eu. Uite, nu 
mai departe de astăzi, am alergat prin tot oraşul ca un ogar. 
Care sunt ordinele de sus? 

— Direcţia Generală ne cere să acţionăm cu toate mijloacele 
pentru a introduce un agent în România. Aceasta implică, 
desigur, construirea unei căi sigure de trecere şi a mijloacelor 
de legătură cu omul implantat. Odată în interior, agentul va 
trebui să se legalizeze şi apoi, sub acoperirea realizată, să 
recruteze surse care să furnizeze date referitoare la planurile şi 
capacitatea de apărare a ţării. 

— Ce să spun, foarte modeşti şefii noştri din Direcţia 
Generală. Au uitat se vede eşecurile din '50 - '55. Ori îşi 
închipuie, poate, că astăzi riscul este mai mic. Este adevărat că 
acum se călătoreşte uşor în România, dar pentru a rămâne 
nereperat în interior, nu poţi trece graniţa ca turist, ci 
clandestin. Unul care ar intra în ţară în mod legal, cu paşaport, 
dispărând apoi pur şi simplu în interior, s-ar expune unor riscuri 
cel puţin la fel de mari ca un agent paraşutat. Unde găsim omul 
dispus să înfrunte securitatea română la ea acasă? Eu zic să 
facem pe proştii o vreme şi să lucrăm ca şi până acum. Doar nu 
ne merge chiar atât de rău, încheie Goldschmidt. 

— lar te pripeşti, Leo, interveni în discuţie Deppner care 
tăcuse până atunci. O ducem noi bine, dar binele acesta 
depinde de Direcţia Generală. Dacă şefii vor băga de seamă că-i 
ducem cu vorba, se vor supăra pe noi. S-ar putea chiar să ne 
desfacă contractul. Şi atunci din ce vom mai trăi bine? Poate din 
comerţul cu cereale? Ai uitat că anul trecut abia am reuşit să 
încheiem patru afaceri, şi acelea în pierdere, bune doar să ne 
justifice ca firmă? 

— Steff are dreptate, încuviinţă Mayer. Eu unul cred că n-ar 
trebui să luăm lucrurile în tragic înainte de a încerca să facem 
ceva. Vom reuşi, desigur, să găsim unu-doi amatori de riscuri şi 
aventură în schimbul unor recompense corespunzătoare. În ce 
priveşte introducerea în România, aici trebuie să fim de acord cu 
tine, Leo. Nu putem trimite oameni pe căi legale, făcându-i să 
dispară după aceea. Asta lasă urme: semnalmente, fotografie... 
Va trebui să-i introducem clandestin, iar calea pe care o vom 
construi pentru această operaţie va trebui să poată fi folosită 


măcar o vreme şi pentru menţinerea legăturii. Există, desigur, 
unele posibilităţi în acest sens, iar sarcina noastră este să o 
găsim pe cea mai bună. Sturmmer mi-a dat dezlegare să 
consultăm şi la nevoie să folosim posibilităţile de care dispun 
colegii de la reprezentanța locală „Ceres” din Linz. 

— Mai lasă-i dracului pe cei din Linz, sări din nou Leo căruia 
nu-i revenise buna dispoziţie. Nişte palavragii! Orice copil îţi 
spune că cei care lucrează la „Ceres” sunt „luptători împotriva 
comunismului”. Vânzătorul de ziare din colţul străzii îl salută pe 
Kalmann cu „bună ziua, domnule maior”. Unde mai pui că toată 
ziua se învârte pe acolo faimosul colonel Ben de la „Europa 
liberă” despre care ştie toată lumea că este spion american. 
Dacă ne vom amesteca cu cei de la „Ceres” şi vom suferi un 
eşec, nici măcar nu ne vom putea da seama de unde ne-a lovit 
nenorocirea. 

— Bine, Leo, acceptă împăciuitor Mayer. Dacă o eventuală 
colaborare cu cei de la „Ceres” ţi se pare inacceptabilă, vom 
renunţa la ea. Cu atât mai mult cu cât tu te vei ocupa de 
construirea căii pentru introducerea agentului în România. 

Leopold Goldschmidt se gândi că sforarul de Mayer se 
aranjase ca de obicei să rămână cu gloria şi onorurile, lăsând 
altora riscurile şi consecinţele unui eventual eşec. Tot aşa 
fusese şi în timpul războiului când el, Goldschmidt, conducea în 
Timişoara o reţea a S.D-ului iar Mayer era Krei;s/eiter, şef al 
organizaţiei partidului nazist într-un judeţ din Transilvania. Cât 
priveşte pe Deppner, acesta nici nu văzuse măcar România şi nu 
ştia o boabă româneşte. Leo era sigur că individul, fost căpitan 
în Forschungsamt, serviciul de informaţii al aviaţiei hitleriste, 
fusese trimis mai degrabă să-i supravegheze decât pentru a-i 
ajuta. Întrebă totuşi fără convingere: 

— De ce eu şi nu unul din oamenii noştri de teren? Hotărâsem 
doar să nu ne amestecăm direct în asemenea treburi... 

— S-a apreciat că acţiunea este prea importantă pentru a fi 
încredinţată subalternilor. Ordinul primit specifică expres ca 
problema să fie luată nemijlocit în lucru de noi trei, iar dacă vom 
avea nevoie de sprijin să ne adresăm lui Sturmmer şi Direcţiei 
Generale. Instrucţiunile nu trebuie cunoscute mai jos. Şi mai 
este ceva - adăugă Mayer zâmbind: Pentru această acţiune ne 
vor fi puse la dispoziţie fonduri speciale. Cred că sunteţi de 
acord cu mine ca existenţa acestor fonduri şi cheltuielile ce vor 


fi făcute din ele să rămână necunoscute celorlalţi. 

— Ei da, cu asta nu pot să nu fiu de acord. Dar voi ce veţi 
face? Văd că treaba a rămas doar pe mine. 

— Exagerezi, Leo dragă. Uiţi că pe calea construită de tine va 
trebui să trimitem un om în România? Steff va găsi omul şi se va 
ocupa de pregătirea lui. În ce mă priveşte, eu îmi voi păstra 
mâinile libere pentru a putea interveni la nevoie fie în ajutorul 
tău, fie în ajutorul lui. Ei, ce zici? 

— Ce să zic... Ordinul e ordin. Lasă-mi câteva zile pentru a-mi 
contacta indicatorii. Pe urmă, mai vorbim noi... 

— Oricum, te rog să nu amesteci în această treabă cetăţeni 
austrieci. Un eventual eşec ne-ar pune pe cap nu numai 
autorităţile române, dar şi pe cele de aici. 

— Mă gândisem şi eu la asta. Nu te teme, nu voi apela la 
austrieci. Să sperăm că până la urmă vom ieşi la liman. 

— Să te audă cel de sus, Leo! Ei, ce spuneţi, putem pleca? 
Dacă nu aveţi nimic mai bun de făcut, vă invit la o friptură şi la 
un pahar de vin „Csrdâsfurstin”. 

— Ba, eu mă duc să mă culc. V-am spus doar că am alergat 
toată ziua ca un ogar, se scuză Leo. 

— Pe mine mă aşteaptă soţia cu masa, spuse Deppner, 
singurul membru căsătorit al trioului. La revedere! 

— La revedere, băieţi! Pe mâine! 


Dacă în dimineaţa aceea, în loc să se plimbe agale pe Graben, 
Gheorghe Murgu s-ar fi aflat la Turnu-Severin, cei care i-ar fi 
încrucişat calea s-ar fi lămurit fără prea multă bătaie de cap cu 
ce fel de pasăre au de a face. Dincolo de Porţile de Fier există o 
singură categorie de oameni în stare să poarte, într-o zi însorită 
ca aceea, o şapcă neagră de postav ornată cu o ancoră aurie: 
cei din comuna Hinova, şlepari din tată în fiu, mândri nevoie 
mare de meseria lor. Dar Murgu nu se afla la Turnu-Severin şi, 
judecând după aparente, niciunul din oamenii ce treceau grăbiţi 
pe lângă el nu avea habar de obiceiurile şleparilor din Hinova. 
De altfel, nici Murgu nu făcea nimic de natură să le atragă 


1 „Prinţesa Ceardaşului", cunoscut local de noapte din Viena. 


atenţia; pierdea pur şi simplu timpul, aşteptând deschiderea 
unei dughene aflată undeva pe aproape, unde spera să poată 
cumpăra un ceas cu cuarţ pentru fiul său, premiant şi în acest 
an la liceul din Turnu-Severin. lar pentru a face aşteptarea mai 
uşoară, contempla cu o privire distrată vitrinele magazinelor 
aliniate de-a lungul Grabenului, de o parte şi de alta a 
monumentului ridicat în memoria vienezilor ce pieriseră de 
ciumă cu câteva secole mai înainte. 

Lipsa de interes pentru vitrinele luxoase, pline de podoabe şi 
confecţii, era cu totul de înţeles la unul ca Murgu; vlăstar la a 
treia generaţie a unui neam de navigatori ce vânturaseră apele 
Dunării între Regensburg şi Marea Neagră timp de peste opt 
decenii, el ştia că magazinele frumoase de pe Kärntner Strasse 
şi Graben sunt pentru cei cu bani mulţi. Suma modestă 
economisită din diurna sa de navigator timp de mai multe luni n- 
ar fi putut să acopere nici jumătatea preţului afişat lângă ceasul 
cu cuarţ; din vitrina care îi reflecta chipul, şi atunci... 

Atunci, pentru şleparii de toate naţiile, există la Viena o 
adevărată reţea de prăvălii şi dughene, majoritatea adăpostite 
prin ganguri, care desfac, la preţuri pe măsura pungii clienţilor, 
mărfuri de origine dubioasă, mai cinstit spus, de contrabandă. In 
aceste dughene, în care te poţi înţelege cu negustorul în oricare 
din limbile vorbite de-a lungul Dunării, găseşti tot ce-ţi trebuie şi 
ce nu-ţi trebuie: ţigări, stofe, confecţii, alimente, băuturi şi chiar 
bijuterii. Natural, fiecare prăvălioară este înregistrată cu acte în 
regulă la Registrul de comerţ al oraşului şi are la intrare o firmă 
de dimensiuni modeste. Atât de modeste, încât şleparii nu se 
osteneau, niciodată să citească ce scrie pe ea. Pentru ei 
prăvăliile se numesc „la rusoaica”, „la Elie”, „la ciungul, după 
numele sau porecla patronului. Sau „la Aizic”, ca dugheana a 
cărei deschidere era pândită în dimineaţa aceea de Murgu. Deşi 
întreprinderile respective miroseau de departe a fraudă şi a 
contrabandă, nimeni din Viena nu-şi amintea să le fi văzut 
vreodată închise sau controlate de fisc ori de poliţie. Se vede că 
şi în aceste instituţii existau oameni înţelegători cărora le plăcea 
să trăiască mai bine decât le îngăduia simbria şi care preferau 
să caute registre de casă şi evidențe contabile prin alte locuri, 
unde aveau cât de cât şansa să le găsească. Căci „la Aizic”, „la 
Elie” sau „la rusoaica” asemenea scorneli erau cu totul 
necunoscute, iar dacă un client ar fi pretins factură pentru 


marfa cumpărată, patronul ar fi luat această cerere drept o 
glumă colosală. 

Pe la „Navrom” se cam aflase că unii din navigatori îşi făceau 
cumpărăturile în aceste dughene şi oamenii fuseseră sfătuiţi în 
câteva rânduri să le evite. Dar... tentaţia de a obţine cât mai 
mult pe bani puţini era mare şi Murgu trebui să recunoască 
amărât că, în cazul de faţă, nici el nu părea a fi mai bun decât 
alţii. Avea doar şase sute de şilingi şi singurul loc unde ar fi 
putut cumpăra cu această sumă ceasul pentru fiul său era 
prăvălia lui Aizic Leon, care tocmai se deschisese. Numai că 
persoana care înlăturase oblonul de la uşă nu era negustorul ci 
soţia acestuia, Sara Aizic, o zgripţuroaică de la care era greu de 
scos o reducere de preţ. Murgu strivi între dinţi o înjurătură 
neaoşe, se codi o clipă, apoi se hotări să intre. La prânz, toţi 
navigatorii din convoiul său fuseseră convocați în port şi din 
cauza asta nu putea să mai aştepte venirea patronului. Aşa că 
îşi compuse o faţă cât mai prosperă şi zâmbitoare şi se strecură 
pe uşă: 

— Bună dimineaţa, madam Aizic, şi bine v-am găsit. Cum mai 
merg afacerile? se interesă el politicos. 

— A... Domnul Murgu! se miră bucuroasă madam Sara. Bine 
ai venit la noi în prăvălie. Nu te-am mai văzut de multă vreme. 
Afacerile merg cum merg, dar nu prea are lumea bani. Pe 
dumneata cu ce te servesc? Mi-au sosit din Italia nişte cămăşi 
de poplin cu manşetă dublă. O sută de şilingi, dar pentru 
dumneata las la şaptezeci şi cinci... Chilipir curat... 

— Mulţumesc de vorbă bună, madam Aizic, spuse Murgu 
încurajat de amabilitatea neaşteptată a patroanei. De cămăşi n- 
am nevoie. Mi-ar trebui un ceas din acelea cu cuarţ. Unul ieftin 
şi solid. E pentru băiatul meu. 

— Am tocmai ce-ţi trebuie. Garantat elveţian în cutie de oţel 
inoxidabil. Automat... calendar... wasserdicht... asta... 
impermeabil... antişoc... antimagnetic. Cureaua este de cofram. 
Ştii, pielea aia sintetică nouă care lasă porii să respire şi care nu 
se strică la apă. Băiatul poate să se scalde cu el în Dunăre şi 
chiar în mare, debită pe nerăsuflate Sara, scoțând ceasul dintr- 
un sertar şi punându-l pe tejghea în faţa clientului. 

Murgu luă ceasul, ieşi cu el la lumină în faţa uşii să-l vadă mai 
bine, apoi reveni: 

— Mda... Este marfa care îmi trebuie. Şi, cam câte parale 


costă? 

— Ştii, domnu Murgu, astea sunt încă noutăţi şi preţul e destul 
de mare. Ca să câştigăm ceva la el, trebuie să-l vindem cu o mie 
de şilingi. Dacă ţi se pare prea mult am mai putea lăsa ceva. 
Eşti primul client care mi-a intrat astăzi în prăvălie şi n-aş vrea 
să pleci fără să ne faci saftea. 

Sara Aizic se anunţa aprigă la tocmeală, dar nici Murgu, 
oltean get-beget, nu era un novice în materie. El zâmbi a şagă şi 
spuse: 

— O mie de şilingi sunt bani foarte mulţi, madam Aizic. Până 
să deschizi dumneata, mă uitai puţin în vitrina bijutierului ăstuia 
din colţ, Gross parcă-l cheamă. La el un ceas ca ăsta costă o mie 
două sute de şilingi. Cu certificat de origine şi garanţie, cu 
factură în regulă... Mă rog, marfă la faţă. Cred că vei rămâne cu 
ceasul nevândut. 

— Domnu' Murgu, răspunse demn Sara, eu am spus un preţ 
aşa, pentru cine întreabă. Dumneata n-ai oferit nimic până 
acum. Cât poţi să dai? 

— Păi, aş da aşa ca la cinci sute de şilingi. 

— Dumneata glumeşti, îl fulgeră patroana după ce răspunse 
în germană salutului unui nou venit în prăvălie. Dacă n-ai fi 
român şi dacă n-aş şti ce glumeţi sunteţi voi românii, aş sfârşi 
pe loc tocmeala la o aşa propunere. Uite, trec peste asta şi spun 
nouă sute de şilingi. Batem palma? 

— N-avem cum s-o batem, cucoană. Ca să nu mai lungim 
vorba, tot ce pot să ofer sunt şase sute de şilingi. Mai mult n- 
am. Dacă aş avea, ai mai scoate, poate, de la mine o sută, două. 
Dar de unde nu-i... Poate ai dumneata ceva mai ieftin, mai puţin 
automat, mai puţin modern?! 

— Domnule Murgu, pe noi ceasul ăsta ne costă aproape opt 
sute de şilingi. Mai ieftin nu-l pot lăsa. Nu e nicio afacere să vinzi 
fără să câştigi, dar să vinzi în pierdere e faliment curat. Dacă ai 
avea opt sute de şilingi, ţi l-aş da pentru a face o bucurie 
băiatului, pentru că eşti român. Cu şase sute nu pot şi nici nu 
am un ceas cu cuarţ mai ieftin. Ţi-aş putea da foarte convenabil 
un ceas „Doxa” obişnuit. Tot cu calendar... automat... 

— Nu, madam Aizic. Numai cu cuarţ. Dacă nu se poate, nu se 
poate. Marfa rămâne la dumneata, banii rămân la mine. Pe la 
alţii nu mai am timp să alerg. La prânz trebuie să fiu pe bord. 
Păcat pentru băiat... 


— O secundă, domnule, se amestecă în vorbă într-o 
românească cu accent german bărbatul care intrase în prăvălie 
cu câteva minute mai devreme. Am înţeles că pentru două sute 
de  şilingi nu puteţi să cumpăraţi cadoul dorit de fiul 
dumneavoastră. Nu se poate. Eu am trăit mulţi ani în România şi 
iubesc copiii români. Ofer eu cei două sute de şilingi care 
lipsesc. Imi veţi da înapoi mai târziu, când aveţi. 

Murgu se întoarse surprins către cel ce se amestecase în 
vorba lui cu patroana şi îl privi atent. Era un domn îmbrăcat 
elegant dar sobru, cu o înfăţişare distinsă accentuată de un păr 
alb, pieptănat impecabil. Ochii săi albaştri priveau spre 
navigator plini de bunăvoință. 

— Vă mulţumesc pentru buna dumneavoastră intenţie, 
domnule, dar din păcate trebuie să refuz. Nu-mi place să mă 
ştiu dator nici măcar la ai mei, darămite la persoane străine. Mai 
ales în valută... 

Intervenţia individului operase însă un viraj de o sută optzeci 
de grade în dispoziţia Sarei Aizic: 

— Dacă te garantează domnul Leo, sări ea cu gura, eu îţi dau 
ceasul şi cu şase sute de şilingi; Nu este nevoie să iei dumneata 
bani cu împrumut. Ai să-mi dai restul când ai să ai! 

— Asta este altceva, mormăi navigatorul îndesând ceasul în 
buzunar şi punând în mâna patroanei cei şase sute de şilingi. Vă 
mulţumesc, domnule, - se întoarse el către Leo - şi vă asigur că 
la prima escală voi achita diferenţa. Acum, cu voia 
dumneavoastră, trebuie să plec. Portul este departe iar ora a 
trecut de unsprezece. La revedere şi vă mulţumesc încă odată. 

In port, Murgu află că se grăbise degeaba, deoarece plecarea 
se amânase pentru a doua zi dimineaţa. Cei de la „Deutscher 
Lloyd” găsiseră unele defecţiuni la maşina remorcherului afectat 
convoiului şi îi refuzaseră autorizaţia de a naviga. Reparaţiile 
aveau să se termine abia seara, prea târziu pentru a mai putea 
ridica ancora. După ce ascultă cu toţi ceilalţi comunicarea făcută 
de funcţionarul Căpităniei portului, Murgu se închise în cabina 
de pe şlepul său, prânzi pe îndelete cu ce avea prin dulap, apoi 
se întinse pe pat să fumeze o ţigară şi să privească în voie 
ceasul. Acesta era într-adevăr frumos şi omul fu încântat la 
gândul bucuriei pe care o va încerca Petrică atunci când i-l va 
prinde la mână. Şi totuşi... 

Deprins să muncească pentru banii câştigaţi şi posesor al unei 


solide experienţe de viaţă, navigatorul nu mai credea demult în 
poveştile cu domni avuţi care fac daruri copiilor săraci. De 
aceea, încă de când părăsise prăvălia el nu încetase să se 
întrebe cine naiba era domnul Leo şi ce ascundea sub atitudinea 
sa îndatoritoare. După mai multe supoziţii pe această temă, 
Murgu decise să se folosească de răgazul căpătat prin 
amânarea plecării şi să încerce să capete răspunsul dând o raită 
pe la dugheana lui Aizic seara, către închidere. Cu această 
hotărâre aruncă prin hubloul deschis mucul de ţigară în apa 
Dunării, se întoarse pe o parte şi adormi. 

Când se trezi, constată că trecuse de şase după-amiază şi, 
dacă nu se grăbea, pierdea orice şansă de a mai găsi pe cineva 
la dugheană. O luă deci imediat la drum şi avu norocul să-l 
prindă pe Aizic chiar în colţul Grabenului, pe punctul de a se 
pierde în forfota de pe Kärntner. 

— Salutare, jupâne, strigă el de departe. Ai închis deja? 

— Salutare, domnu’ Murgu! Da, închisesem. Dar dacă vrei să 
mai cumperi ceva, ne putem întoarce câteva minute. Pentru 
dumneata... 

— Cu ce păcatele să mai cumpăr, domnule Aizic? Am lăsat 
azi-dimineaţă în prăvălie la dumneata toţi banii, ba am mai 
rămas şi dator. Acum, că plecarea convoiului s-a amânat şi am 
căpătat răgaz până mâine, m-am gândit să mă întorc să bem 
aldămaşul. Dacă nu dai dumneata o bere, aici în cafeneaua 
asta, dau eu una, din toată sărăcia!... 

— Lasă că dau eu, domnu’ Murgu. Doar eu sunt ăla care a 
vândut. Să ştii că în cazul că mai vrei să cumperi ceva, ai la 
mine credit. Domnul Leo a garantat pentru dumneata. 

— A garantat, jupâne, şi eu nici măcar nu i-am mulţumit cum 
se cuvine. Cine ştie ce-o fi crezând omul despre mine! Dar, 
fiindcă veni vorba, cine este domnul Leo ăsta? De ce s-a oferit 
să mă împrumute cu bani fără să mă cunoască? 

Aizic, fost negustor de aţă şi nasturi pe Lipscani, îşi răsturnă 
trupul voluminos pe speteaza scaunului care trosni alarmant şi-l 
privi atent pe navigator: 

— Adică, dumneata vrei să spui că nu-l cunoşteai dinainte pe 
domnul Leo? 

— Nu, domnule Aizic, răspunse Murgu, susţinându-i liniştit 
privirea. L-am văzut pentru prima oară azi-dimineaţă la 
dumneata în prăvălie. Mă tot gândesc ce-o vrea de la mine. 


Spunea că a locuit o vreme în România. O fi având rude pe 
acolo şi caută poate o ocazie să le trimită un pachet sau o 
scrisoare. Deşi nu avem voie, l-aş putea servi, odată, de două 
ori. Nu mai mult, să nu mă bage în cine ştie ce bucluc, şi numai 
pentru familie . Te rog să i-o spui. 

— Domnule, zise negustorul, ce-mi zici dumneata este foarte 
curios. Uite, eu eram convins, când mi-a povestit Sara 
întâmplarea, că dumneata şi domnul Leo vă cunoaşteţi şi că aţi 
jucat aşa, puţin teatru, ca să nu se bage de seamă. Dar dacă nu- 
| cunoşti... Mă rog... dacă nu-l cunoşti, nu-l cunoşti şi gata, se 
posomori el din senin. Ai să-mi dai banii când ai să poţi. Doar nu 
eşti dator la el, eşti dator la mine: şi dacă nu mi-i mai dai, am să 
pierd şi eu la afacerea asta două sute de şilingi, şi gata! 

— Stai, jupâne, ce te-ai oţărât aşa, dintr-odată?! Omul a fost 
amabil, fără garanţia lui nu-mi dădea madam Sara ceasul! Ce ți- 
a venit? 

— Mi-a venit, aşa, că domnul Leo a fost în ţară un fascist. 
Ceva, aşa ca un /aităr, un mahăr... Pe vremea aia pe mine mă 
păştea lagărul. Şi acum, toată ziua, bună ziua, la mine în 
prăvălie! 

— Şi cam ce fel de fascist era Leo? Din ăia ca în filme, cu 
uniformă şi svastică? Ştii, eu eram copil pe atunci şi nu prea mi-i 
mai amintesc. 

— Eu nu l-am văzut căci locuia la Timişoara, dar aşa spune 
lumea. Era procurist la o societate de-a lor, „Hansa română”. 
Trimiteau grâu în Germania. Şi acum tot cu cereale se ocupă. E 
director la o firmă de aici din Viena, „Ostagrara”... Eu îţi mai zic 
odată să-l laşi dracului! 

— Nici chiar aşa, jupâne, nu se face, răspunse Murgu ştergând 
cu dosul palmei spuma de bere rămasă pe buze. Cum îţi spusei, 
omul a fost amabil. Dacă mă roagă să-i duc un pachet, să zicem 
lui taică-său, nu-l pot refuza. 

— Mă rog, treaba dumitale, dar nu cred că are nevoie de 
asemenea comision. Se duce şi singur în România de două-trei 
ori pe an. lar despre rude nu l-am auzit niciodată vorbind. 

— Ei vezi , domnule Aizic, dacă ar fi fost un fascist aşa de 
mare nu mai îndrăznea el să calce prin ţară. O fi greşit şi omul şi 
s-o fi înscris aşa, cu alţii; era tânăr pe vremea aceea. Noroc şi să 
ne vedem sănătoşi! De datorie să n-ai grijă, din ce voi aduna în 
drum spre ţară şi înapoi spre Viena mă voi putea achita fără 


greutate. Mai bem un rând? Fac eu cinste. 

— Nu, mulţumesc, domnu' Murgu. Mă aşteaptă Sara cu masa. 
Şi pe urmă, la greutatea mea, nici nu e bună prea multă bere. 
Noroc şi voiaj bun! 

— Să ne vedem sănătoşi! 

În noaptea aceea navigatorul rămase treaz multă vreme, 
gândindu-se la neorânduiala ce se adunase în viaţa sa. Băiatul, 
care împlinea în curând cincisprezece ani, crescuse lipsit de 
mamă şi departe de tatăl său. De aceea, dincolo de bucuria 
revederii, scurtele întâlniri dintre tată şi fiu răscoleau în sufletul 
navigatorului drojdia tulbure a remuşcărilor. Petre îl petrecea 
întotdeauna la plecare cu o privire tristă în care Murgu credea 
că desluşeşte un reproş meritat. După moartea soţiei, 
navigatorul nu făcuse nimic pentru a asigura copilului său 
căldura atât de necesară a unui cămin. Murgu îşi iubise cu 
patimă soţia, neputându-se împăca mult timp cu ideea de ao 
înlocui cu o altă femeie. O vreme se simţise chiar bine în 
singurătatea monotonă a vieţii de pe şlep, întreruptă când şi 
când de popasurile făcute prin porturi. Treptat, imaginea loanei 
pălise însă, iar tinereţea navigatorului începuse să-şi reclame tot 
mai insistent drepturile. Şi cum viaţa de hoinar pe care o ducea 
nu-l putea ajuta să se recăsătorească, Murgu se gândea tot mai 
des că ar trebui să debarce. Dar de fiecare dată când încercase 
să rămână pe uscat, Dunărea îl ademenise din nou pe calea 
undelor ce veneau din amonte. 

Aşa ajunsese navigatorul să înfiripeze idila cu Frau Irma 
Tischler, patroana unei măcelării din Viena. Frau Tischler era pe 
cale să împlinească treizeci de ani şi găsea tot mai greu de 
suportat existenţa stingheră şi hărţuită de grijile afacerii la 
conducerea căreia rămăsese după decesul soţului ei. Murgu îi 
plăcuse de la prima vedere. Nu numai pentru că era chipeş dar 
şi pentru că întreaga sa comportare respira bunăcuviinţă şi 
delicateţe, calităţi rar întâlnite în lumea negustorilor cu care 
avea în mod obişnuit de a face. La rândul său, navigatorul se 
lăsase atras de femeia aceea drăguță a cărei vorbă cultivată îi 
dădea mai degrabă aerul unei profesoare. Dar, când îşi dăduse 
seama că femeia avea gânduri serioase de măritiş care vizau 
instalarea lui la tejgheaua măcelăriei, Murgu îşi rări considerabil 
vizitele. 

Irma Tischler, care interpretă această atitudine ca un plus de 


preocupare pentru reputaţia ei, fu încântata de seriozitatea lui 
Murgu şi mai convinsă ca niciodată că îşi alesese bine viitorul 
soţ. Legătura dintre cei doi începuse să fie cunoscută şi de alţi 
navigatori români, între care unii se şi grăbiră să-l felicite pe 
Murgu pentru „norocul” ce dăduse peste el. Necăjit, omul 
încercă să-i convingă pe aceşti auguri de ocazie că o însurătoare 
la Viena, fie ea chiar cu o patroană de măcelărie, nu intra deloc 
în proiectele sale, că are un copil care îl aşteaptă şi că n-are 
chef să se piardă printre străini. Navigatorul se temea mai ales 
că povestea despre însurătoarea sa ar putea să ajungă în ţară şi 
să-i cauzeze necazuri nu numai la serviciu, dar şi în relaţiile cu 
Petrică. lar acum, colac peste pupăză, s-a lăsat împrumutat cu 
bani de un tip suficient de dubios pentru a-l băga în sperieţi şi 
pe un contrabandist ca Aizic. 

În zori, plimbându-se în sus şi în jos pe punte, el îşi spunea că 
venise vremea să-şi aranjeze viaţa atâta vreme cât acest lucru îi 
mai stătea în puteri... 

Câteva ore mai târziu, convoiul 031 părăsi Viena. lar cu el se 
îndreptă spre ţară şi şlepul nr. 11345 cârmuit de Murgu. 


Acceleratul Bucureşti-Stamora Moraviţa frână la peronul 
principal al gării Timişoara Nord la ora şapte şi şapte minute, iar 
maiorul lrimia Matei sări de pe scara vagonului de dormit fără să 
aştepte oprirea garniturii. Ca unul care învățase să preţuiască 
fiecare clipă de odihnă, el plătise din buzunar cel de al doilea loc 
din cabina în care călătorise, asigurându-şi astfel şase ore de 
somn pe cinste. Trezit de însoţitorul de vagon la plecarea din 
gara Lugoj, ofiţerul se bărbierise cu îngrijire, schimbase cămaşa 
purtată în ajun cu una curată şi îmbrăcase la iuţeală costumul 
elegant, aranjat de cu seară pe umeraş. Acum, străbătând cu 
paşi mari peronul, iradia atâta prospeţime şi vigoare, încât era 
greu de crezul că omul se afla la capătul unei nopţi lungi de 
călătorie, precedată de vreo patrusprezece ore de muncă 
încordată. Văzându-l venind, un bărbat solid ce aşteptase postat 
la capătul peronului, îi ieşi înainte cu mâinile întinse: 

— Bun venit la Timişoara, Matei. Cum ai călătorit? 


— Ca pe covorul fermecat, Gheorghiţă, răspunse Irimia, 
îmbrăţişându-şi fostul coleg de şcoală militară. Când simţi că te 
paşte astenia, aranjează-ţi o deplasare de o noapte cu vagonul 
de dormit. Numai gândul că şeful nu-ţi poate da niciun telefon 
are efecte mai tonice şi mai reconfortante decât o lună de 
concediu. lar dacă la aceasta se mai adaugă şi certitudinea că la 
capătul drumului te aşteaptă un prieten bun, gata să te conducă 
la o patiserie unde se poate mânca bine, ai tot dreptul să te 
consideri un răsfăţat al sorții. 

— Ajunge, Flămânzilă, îl întrerupse râzând maiorul Gheorghe 
Bucur, deschizându-i portiera maşinii parcată în faţa gării. 
Patiseria visurilor tale este chiar în drumul nostru, pe lângă Piaţa 
Unirii. Vom zăbovi câteva minute acolo, căci mi-am rezervat 
privilegiul de a lua micul dejun cu tine. Mi-ar fi fost de altfel greu 
să o fac singur la ora cinci şi jumătate, când m-a scos din pat 
telefonul lui Tenescu, încântat să-mi poată anunţa sosirea ta 
direct acasă. Aşa păţeşti când ai prieteni în capitală. Oricum, la 
ora opt va trebui să fim la sediu unde eşti aşteptat de şeful 
nostru, colonelul Peter Salda, pentru a discuta despre afacerile 
care te aduc la noi. 

În cele patruzeci şi cinci de minute rămase până la începerea 
programului, lrimia şi Bucur dejunară şi reuşiră chiar să dea o 
raită prin centrul oraşului, încă necunoscut bucureşteanului. Fix 
la opt se aflau în biroul şefului inspectoratului, care îi invită să 
se aşeze oferindu-le ţigări: 

— Cărui fapt, începu cu o umbră de zâmbet Salda, datorăm 
plăcerea vizitei unuia din colaboratorii vechiului meu tovarăş, 
colonelul Mătase? În acest colţ, de ţară avem destul de rar 
ocazia să primim oaspeţi. 

— Atât tovarăşul colonel Mătase, care m-a însărcinat să vă 
transmit salutări, cât şi colegii mei venim cu plăcere la 
Timişoara. Din păcate însă, în armată toate se fac numai pe 
bază de ordin, ca şi în cazul de faţă, răspunse politicos maiorul 
Irimia. lar ordinul care m-a mânat încoace este în legătură cu 
această semnalare. 

Salda luă plicul alb ce i-l înmână bucureşteanul şi îl studie 
atent pe ambele părţi, constatând că fusese trimis cu zece zile 
înainte, prin poştă, de la oficiul central Timişoara, la Ministerul 
de Interne, secţia sesizări, şi că nu purta pe verso niciun indiciu 
privind expeditorul. În interior se afla o scrisoare, caligrafiată cu 


migală, cu următorul conţinut: 

Tovarăşi! Mă numesc Adrian David şi sunt economist la filiala 
din Timişoara a Băncii Naţionale. Locuiesc împreună cu soția 
mea Martha pe strada Feldioara nr. 7. Acum cinci zile, la 8 iulie 
1969, a venit în vizită la noi, pentru o lună, fratele mai mare a 
soției, Alois Dreher, fost profesor de chimie la liceul german 
„Banatia”, care a existat la Timişoara până la sfârşitul 
războiului. Alois a plecat în Germania în anul 1944. Acum nu mai 
este profesor, ci lucrează la fabrica de medicamente „Bayer” din 
Leverkusen. leri Alois i-a spus soției mele unele lucruri pe care 
le-am auzit şi eu din întâmplare, şi despre care cred că ar trebui 
să vă informez. Vă aştept deci, la mine acasă în ziua de 23 iulie 
după ora 17,00, pentru a vă relata cele aflate. În ziua aceea 
soția şi cumnatul meu vor face o excursie la Buziaş unde au 
rude. Rog să nu trimiteţi un ofițer din Timişoara care ar putea fi 
recunoscut de vecini. Cu stimă. Adrian David. 

— Da, spuse gânditor Salda după ce termină de citit. 
Dumneata, Bucur, eşti mai tânăr, dar eu mi-aduc aminte de cei 
de la liceul „Banatia”. Majoritatea odrasle de oameni avuţi, unii 
din ei pătrunşi până în măduva oaselor de fascism, ca şi o parte 
dintre profesorii lor. Mai toţi erau în „Hitler-Jugend” şi terorizau 
cu orice prilej elevii celorlalte şcoli din cartierele sărace. De 
multe ori ne trezeam cu ei chiar pe la noi, la Reşiţa, unde 
încercau să ne convingă în toate chipurile de fericirea ce ne 
aşteaptă sub stăpânirea Reichului. Aveau argumente nu glumă: 
răngi, ciomege şi, pe ici pe colo, chiar câte un pistol. Până într-o 
zi, când băieţi din cartierul Fabric au băgat de seamă că cei de 
la liceul „Banatia” se tem de cuţit ca dracul de tămâie. După 
aceea am putut respira mai uşor. Ei, se întoarse el către Irimia, 
şi voi ce aţi făcut după ce aţi primit scrisoarea? Nu era mai bine 
să ne comunicaţi şi nouă conţinutul ei şi intenţiile voastre? Am fi 
putut să identificăm până acum persoanele respective şi chiar 
să facem unele verificări în legătură cu ele... 

— Vă raportez că scrisoarea ne-a parvenit abia alaltăieri pe 
seară. Tovarăşul colonel Mătase s-a gândit că timpul ce ne 
rămâne nu ne va permite prea multe verificări. Am stabilit totuşi 
că un anume Alois Dreher, născut la 11 februarie 1912 în 
Timişoara, a intrat în ţară la 7 iulie 1969 prin punctul de 
frontieră Borş, cu autoturismul propriu marca „Ford Taunus” 
M.12 înmatriculat Z. 01469. În cererea de viză completată cu 


două luni înainte, Dreher a declarat că doreşte să-şi viziteze 
sora, Martha, căsătorită cu Adrian David, ambii domiciliaţi în 
Timişoara, strada Feldioara nr. 7. 

— Oricum, e ceva mai mult decât nimic, acceptă binevoitor 
Salda. Până la prânz, dumneata Bucur vezi ce date mai poţi 
adăuga celor adunate de Bucureşti. Dumneata, Irimia, te 
instalezi la hotel şi uiţi calea spre sediu şi prietenii pe care îi ai 
pe aici. Dacă vei fi văzut cu noi, va fi păcat de drumul pe care l- 
ai bătut până la Timişoara. La ora 14,00 ne întâlnim tustrei la 
Bucur acasă. După câte ştiu, nevastă-sa este la munte iar blocul 
în care locuieşte este destul de frecventat pentru a-i permite lui 
Irimia să se strecoare neobservat. Dă-i adresa şi îndrumările 
necesare, şi la treabă! 

Spre deosebire de Irimia, care după instalarea la hotel 
hoinărise agale pe străzile oraşului, maiorul Bucur putu să 
raporteze la întâlnirea de la ora 14,00 că Alois Dreher figura în 
nişte dosare vechi, rămase de la fostul serviciu judeţean al 
Siguranţei, cu materiale din care rezulta cu certitudine că fusese 
membru activ al organizaţiei naziste din Timişoara şi că se 
înrolase în anul 1943 în trupele „Waffen SS”, dispărând apoi din 
localitate. Se stabilise, de asemenea, că aceasta era a treia 
vizită pe care Dreher o făcea în ţară din anul 1958, când venise 
prima oară pentru a participa la înmormântarea mamei sale. 
Casa din strada Feldioara, în care locuiau Martha cu soţul şi cu 
fiul lor Nicolae, aparținuse părinţilor lui Alois Dreher decedați în 
1952 şi 1958. 

După ce ascultă raportul lui Bucur, Salda se întoarse către 
Irimia: 

— Şi, acum, care este planul dumitale? 

— Să vă spun drept nu mi-am făcut un plan. Mă gândeam să 
mă duc la ora cinci şi jumătate în strada Feldioara, să-i spun lui 
David cine sunt şi de ce am venit şi apoi să-l ascult. 

— Ar fi trebuit să te gândeşti şi drept cine te vei da dacă omul 
nu va fi singur acasă. Să fii pregătit să explici motivele prezenţei 
dumitale acolo dacă vreunul din cei plecaţi s-ar reîntoarce pe 
neaşteptate. Explicaţia, livrabilă şi vecinilor care te vor vedea 
desigur intrând şi ieşind, trebuie pusă de acord cu David din 
primele minute ale întrevederii. Nu cred că acest economist 
paşnic s-a gândit la asemenea amănunte. De altfel, e mai 
degrabă treaba noastră. 


— Am înţeles, tovarăşe colonel, răspunse Irimia roşind. Mă voi 
pregăti conform indicaţiilor dumneavoastră şi vă voi raporta la 
plecare. 

— Nu este nevoie să-mi raportezi la plecare, dar este nevoie 
să fii pregătit. Ne reîntâlnim tot aici, la ora opt seara, să ne spui 
cum au mers lucrurile şi ce ai aflat, încheie Salda, ridicându-se. 

In pofida tonului folosit de colonel, observaţia sa îndreptăţită 
îl necăjise pe Irimia, care ştia că în raporturile cu subordonații 
săi, şeful inspectoratului Timişoara n-ar fi trecut la fel de uşor 
peste o asemenea neglijenţă. Sentimentul de culpabilitate şi de 
amărăciune nu-l părăsise definitiv nici la cinci şi jumătate când 
se opri în poarta casei cu numărul şapte din strada Feldioara. 

Un bărbat brunet, bine făcut, care îngrijea trandafirii sădiţi în 
faţa casei, se grăbi să-l iasă înainte. 

— Bună ziua, îl salută maiorul. Sunteţi tovarăşul Adrian David 
de la Bancă? 

— Da, eu sunt, încuviinţă omul. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Am venit să discutăm despre această problemă, spuse 
încet lrimia, arătându-i discret scrisoarea care îl adusese la 
Timişoara. 

— Fiţi binevenit. Vă aşteptam. Vă rog să poftiţi. 

— Inainte de a intra în problemă ar trebui să cădem de acord 
asupra unui lucru, începu maiorul după ce intrară în casă şi se 
aşezară pe nişte scaune împletite din răchită. S-ar putea ca 
soţia şi cumnatul dumneavoastră să se întoarcă pe neaşteptate, 
după cum este posibil ca vreunul din vecini să fi remarcat că aţi 
primit o vizită. Pentru a nu fi nevoit să improvizaţi explicaţii 
incomplete şi contradictorii, să cădem de acord de pe acum că 
eu sunt Marin lliescu, un fost coleg pe care l-aţi pierdut din 
vedere de la absolvirea facultăţii. Lucrez la Comitetul de Stat al 
Planificării şi am venit aici cu treburi la Consiliul popular 
judeţean. Ne-am întâlnit întâmplător azi-dimineaţă, în faţa 
băncii, iar dumneavoastră m-aţi invitat să vă văd casa şi să 
depănăm amintiri din vremea studenţiei. Aţi fi vrut să mă 
chemaţi mâine, pentru a lua masa împreună şi a-mi da prilejul 
să vă cunosc şi soţia dar, din păcate, trebuie să mă reîntorc 
chiar în seara aceasta la Bucureşti. Credeţi că va merge? 

— Aşa şi aşa. Soţia mea s-ar putea întreba de ce nu i-am 
vorbit niciodată de dumneavoastră, aşa cum i-am vorbit despre 
alţi colegi. 


— Răspunsul ar fi că nu am fost chiar atât de prieteni ci numai 
colegi de an. l-aţi vorbit despre mai mulţi dintre tovarăşii 
dumneavoastră din studenţie? 

— A, nu. Numai despre doi şi foarte rar, la început. De 
cunoscut nu cunoaşte personal pe niciunul. De aceea, mă 
gândesc că v-aţi putea da mai bine drept unul din cei doi de 
care i-am mai povestit; Vasile Mincu, de exemplu. 

— Ar fi riscant deoarece nu m-aţi putea pune la curent cu 
toate câte le-aţi spus soţiei despre el. V-aş putea contrazice. 

— Atunci, rămâneţi Iliescu. Am avut un coleg cu un nume 
apropiat de cel sugerat de dumneavoastră, Marcel Iliescu. 

— Pentru mine, Marcel Iliescu este la fel de bun ca şi Marin 
Iliescu. Voi rămâne deci Marcel Iliescu. Dar deocamdată să mă 
prezint pe de-adevăratelea: sunt maiorul Irimia Matei din 
securitatea statului, zâmbi ofiţerul prezentându-i legitimaţia 
interlocutorului său. Şi acum, vă ascult. 

— Eu sunt originar din Titu, de pe Argeş, începu David. Când 
am fost repartizat la Timişoara, în 1950, m-am simţit tare 
singur. Nu aveam pe nimeni prin părţile astea iar oamenii de 
aici, deşi cumsecade, sunt altfel decât cei de pe la noi. Actuala 
mea soţie a fost prima fată pe care am cunoscut-o în Timişoara. 
Trei luni mai târziu, în martie 1951, după ce mă prezentase şi 
părinţilor, ne-am căsătorit. N-am regretat niciodată acest pas, 
căci Martha înseamnă pentru mine căminul, liniştea, copilul 
nostru, într-un cuvânt totul. O vreme m-am simţit cam stingher 
aici, în casa părinţilor ei, care vorbeau atât întrei ei cât şi cu fiica 
lor dialectul şvab, fără să-şi dea seama că mă lasă în afara 
convorbirii. De fapt, le venea pur şi simplu greu să vorbească 
româneşte, iar cu timpul am reuşit să înţeleg destul de bine ce- 
şi spuneau. Cu mine, atât Martha cât şi bătrânii au vorbit 
totdeauna româneşte. 

— Soţia dumneavoastră e la curent cu faptul că înţelegeţi 
dialectul şvab? 

— Nu ştiu. Poate. Oricum, eu nu m-am amestecat niciodată în 
discuţie atunci când se vorbea şvăbeşte, iar după ce a murit şi 
bătrâna, în anul 1958, nimeni n-a mai folosit în casă această 
limbă. Revenind la cele ce vă spuneam, Martha s-a dovedit o 
soţie ideală iar părinţii ei, oameni la locul lor. O vreme n-am 
ştiut nimic despre existenţa cumnatului meu. Într-o seară însă, 
cu puţin timp înainte de a muri, socrul meu m-a chemat cu el în 


grădină şi mi-a spus:,„Adrian, tu eşti acum ca şi copilul nostru şi 
trebuie să ştii totul despre această familie. Martha nu ţi-a spus, 
dar noi mai avem un băiat mai mare decât ea care se află acum 
undeva în Germania apuseană. Eu am muncit toată viaţa în 
uzină ca electrician. Am rupt de la gura noastră, a tuturor din 
casă, pentru ca Alois să poată învăţa carte, să devină profesor. 
Poate că am greşit căci el a apucat-o pe căi rele, s-a înhăitat cu 
naziştii şi s-a înrolat în SS. Mă gândesc că ar fi trebuit să-ţi spun 
despre Alois înainte de a te căsători cu Martha, căci o asemenea 
rubedenie te poate împiedica în carieră. Mi-a fost însă teamă să 
nu lovesc în fericirea fetei. Te rog să mă ierţi”. În acelaşi an, pe 
toamnă, socrul meu Hans Dreher a murit. 

— Dumneavoastră ce aţi făcut aflând că aveţi un cumnat în 
străinătate? Aţi discutat despre el cu soţia? 

— l-am relatat, fără comentarii şi fără reproşuri, convorbirea 
cu bătrânul. Ca să ştie că am aflat. Apoi m-am prezentat la 
serviciul de cadre al băncii unde am dat o completare la 
autobiografie. Atunci când, după mulţi ani, cumnatul meu a 
venit în vizită la noi, l-am înregistrat conform prevederilor legale 
în cartea de imobil şi în evidenţa organelor de resort. Alois a 
venit la noi prima oară cu prilejul decesului soacrei mele. A stat 
doar câteva zile, cât i-a îngăduit permisia acordată de serviciu. 
S-a oferit să suporte sau cel puţin să contribuie la cheltuielile de 
înmormântare şi mi-a cerut permisiunea să locuiască în casa 
părintească, nu la hotel. Am refuzat banii, dar am acceptat să 
locuiască la noi. La plecare a lăsat o declaraţie prin care renunţa 
în favoarea soţiei mele la partea de casă ce i s-ar fi cuvenit 
drept moştenire şi a ţinut să-mi mulţumească pentru felul cum l- 
am primit. Ulterior, Martha mi-a spus că o întrebase dacă este 
fericită în căsnicie, iar răspunsul ei afirmativ l-a bucurat mult. 

Trec peste cea de-a doua vizită şi peste elementele 
nesemnificative ale vizitei actuale. Alois îi scrie din când în când 
Marthei, aduce întotdeauna la sosire cadouri pentru toţi din casă 
şi, odată sosit la Timişoara, petrece majoritatea timpului aici, cu 
noi. Cu mine discută întotdeauna în limitele necesarului, 
politicos, respectuos chiar. N-a încercat niciodată să aducă 
vorba despre politică sau să-mi pună întrebări despre cele ce se 
petrec pe la noi. Cu Martha discută toată ziua în lipsa mea de 
acasă, îşi amintesc despre părinţi, de copilărie, iar el îi 
povesteşte cum trăieşte acolo, în Germania. Martha îmi spune şi 


mie, după plecarea lui, ce a discutat cu Alois. După câte am 
înţeles, fosta activitate nazistă a cumnatului meu nu este 
evocată niciodată în convorbirile dintre frate şi soră. 

Anul acesta, încă de la sosire, Alois se poartă într-un mod 
total diferit. Dimineaţa pleacă în oraş, imediat după mine, şi se 
întoarce spre seară, de multe ori după întoarcerea mea de la 
serviciu. Uneori, a lipsit de la masă fără s-o anunţe în prealabil 
pe Martha. Într-o asemenea împrejurare, am surprins fără să 
vreau conversaţia care cred că vă interesează. Era în seara zilei 
de 12 iulie. Mă întorsesem de la birou, îmi schimbasem hainele 
şi ieşisem în grădină să ud florile, căci am rămas cu patima 
grădinăritului de la răposatul meu socru. Soţia deschisese 
geamul camerei în care ne aflăm noi acum. La scurt timp a venit 
şi Alois care a intrat în casă fără să mă fi văzut, probabil 
intrasem în magazia din fundul curţii după stropitoare sau după 
foarfecă. Revenit în faţa casei, chiar sub fereastra deschisă, i- 
am auzit pe Alois şi pe Martha discutând şvăbeşte. Probabil că 
ea îi reproşase că l-a aşteptat degeaba cu masa, căci Alois se 
scuza spunând că a mâncat în oraş. La remarca surorii sale că 
nu este prima dată, Alois a spus: „Tot umblu să dau de urma 
unuia Ernest Văleanu, care a fost pe timpuri contabil la Banca 
românească. Un timişorean care trăieşte acum la Viena, Leopold 
Goldschmidt, mi-a promis că-mi dă pentru adresa acestui 
Văleanu suma de o mie de mărci, adică de două ori mai mult 
decât m-a costat voiajul în ţară. Eu nu sunt aşa de bogat şi o 
mie de mărci contează”. Martha l-a întrebat: „Şi cine este mă 
rog acest Goldschmidt care are mărci atât de multe încât poate 
să-ţi dea şi ţie?”. „Un fost procurist la «Hansa română», care 
face acum la Viena afaceri cu cereale. Nu cred însă că-mi va da 
banii din buzunarul lui. Ala a învârtit mereu tot felul de treburi 
ascunse şi probabil că se mai ocupă şi acum de aşa ceva. O fi 
având nevoie de Ernest Văleanu pentru cine ştie ce combinaţie 
a lui. Asta îl priveşte. Eu aş fi mulţumit să-i aflu adresa şi să 
primesc mia de mărci. Mă întrebam chiar dacă n-aş putea să-l 
rog pe Adrian să se intereseze printre colegii lui mai bătrâni. 
Aştia de la bancă se cunosc între ei. Tu ce spui?” Soţia mea i-a 
tăiat-o scurt: „Dacă te prind că-l amesteci pe Adrian în istoria 
asta, nu te mai primesc niciodată aici. Nu-ţi ajung toate câte le- 
ai pătimit şi le-am pătimit şi noi pe lângă tine?” „Bine, a oftat 
Alois, atunci te rog să nu-i spui nici tu nimic lui Adrian”. „Nici nu 


mă gândeam”, a zis Martha. Pe urmă au schimbat vorba iar eu 
m-am furişat din nou în spatele casei, am intrat cu zgomot pe 
uşa bucătăriei şi mi-am întrebat soţia dacă nu are câţiva metri 
de sfoară rezistentă să fixez cu ea trandafirii urcători pe 
spaliere. Prezenţa mea acasă l-a surprins întrucâtva pe Alois, 
dar direcţia din care apărusem l-a liniştit repede. 

— V-a povestit soţia despre această convorbire? 

— Nici nu cred că o va face. Aşa cum spunea chiar ea, Martha 
nu vrea să mă amestece într-o asemenea istorie, nici măcar prin 
simpla ei cunoaştere. Pe de altă parte, cred că se teme de 
urmările pe care le-ar putea avea această destăinuire asupra 
relaţiilor dintre mine şi Alois. 

— Aveţi impresia că Alois Dreher a ascultat sfatul surorii sale 
abandonând căutarea lui Văleanu? 

— Nu. Cumnatul meu continuă să colinde toată ziua oraşul. 
Martha încearcă, fără succes, să-l abată de la această 
preocupare. Excursia de astăzi este o iniţiativă a ei. 

— Dumneavoastră aţi avut prilejul să auziţi de acest Văleanu 
pe care îl caută Alois Dreher? 

— Niciodată. Cu două-trei excepţii colegii mei sunt veniţi în 
bancă după anul 1948. 

— Vă mulţumesc mult pentru cele ce ni le-aţi semnalat, 
tovarăşe David. S-ar putea ca semnalarea dumneavoastră să 
aibă într-adevăr importanţă pentru securitatea ţării. Utilitatea 
acestor date rămâne însă legată de secretul lor absolut. Este 
necesar, deci, să nu întreprindeţi nimic de natură să dea de 
bănuit cumnatului şi chiar soţiei dumneavoastră că aţi auzit 
conversaţia lor. Dacă Alois Dreher va încerca, împotriva 
interdicţiei categorice a surorii sale, să vă obţină sprijinul, 
refuzaţi-l fără a-l alarma prin refuzul dumneavoastră şi mai ales 
fără a-i pune întrebări, iar dacă soţia dumneavoastră vă va 
relata din proprie iniţiativă discuţia cu fratele ei, simulaţi o lipsă 
totală de interes. Eu voi pleca să raportez şefilor mei cele ce le- 
am aflat de la dumneavoastră. Dacă se va ivi nevoia să ne mai 
vedem înainte de plecarea lui Alois, vă voi căuta la telefonul de 
la serviciu sub numele de lliescu. Dacă dumneavoastră veţi 
crede necesar să intraţi în legătură cu noi, telefonaţi la numărul 
pe care vi-l las pe acest petic de hârtie. Spuneţi că sunteţi 
Adrian şi că aveţi un mesaj pentru Marcel. Acum, vă mulţumesc 
încă odată şi vă rog să-mi permiteţi să plec. S-a lăsat întunericul 


şi ai dumneavoastră pot să apară la poartă în orice moment. La 
revedere. 

— La revedere, tovarăşe maior. 

Graba lui Irimia se dovedi justificată. Nici nu ajunse bine la 
colţul străzii, când se trezi scăldat în lumina farurilor „Taunus- 
ului” care trecu cu viteză pe lângă el. 

În noaptea aceea, după revenirea lui lrimia, maiorul Bucur, 
subordonații săi şi câţiva ofiţeri ce lucrau în alte compartimente 
munciră pe brânci pentru a găsi câte ceva din datele cerute de 
inspectorul şef. Dimineaţa, Bucur depuse pe masa colonelului 
Salda un raport cu următorul conţinut: 

„l. - Goldschmidt Leopold, născut la 11 iunie 1912 la 
Timişoara, fiul lui Franz şi al Ecaterinei, necăsătorit, a fost 
procurist al firmei cu capital german «Hansa română» şi a făcut 
parte din «Einsatzstaffel» - grupul de elită al organizaţiei locale 
a partidului nazist. Acest grup reunea pe cei care aduseseră 
servicii informative Germaniei hitleriste, atât înainte cât şi după 
ocuparea României. Goldschmidt Leopold a dispărut din 
Timişoara odată cu izgonirea trupelor germane. 

2. - Văleanu Ernest, născut la 17 septembrie 1914 în Liebling, 
judeţul Timiş, fiul lui Dumitru şi Ana, căsătorit cu Clara, 
decedată în anul 1949. A fost contabil la Banca românească 
sucursala Timişoara din anul 1942 până în anul 1946, când a 
dispărut din oraş împreună cu soţia sa. După ce a activat în 
perioada studenţiei în mişcarea legionară, Văleanu a fost 
recrutat de nazişti în anul 1941, desfăşurând în tot timpul 
războiului o intensă activitate informativă în favoarea 
rezidenturii locale a S.D.-ului. Pus în urmărire pentru faptele 
săvârşite în timpul războiului, Văleanu s-a ascuns împreună cu 
soţia sa, începând din anul 1946, în diverse comune de pe 
teritoriul judeţului Caraş-Severin, iar în anul 1949 s-au constituit 
împreună cu alte elemente contrarevoluţionare într-o bandă 
care teroriza populaţia locală. La scurtă vreme după ce s-au 
retras în munţi, Clara Văleanu a contractat o dublă pneumonie şi 
a murit la punctul sanitar din comuna Teregova, unde fusese 
adusă noaptea de către complicii ei. Ulterior, banda din care 
făcea parte Văleanu a fost înconjurată de către organele de 
securitate. Opunând rezistenţă armată bandiții au fost 
exterminați, dar corpul lui Ernest Văleanu n-a fost identificat 
printre cadavrele rămase la locul luptei. S-a concluzionat că cel 


în cauză s-a prăbuşit în prăpastia din spatele bivuacului, murind 
acolo. Pe baza acestei prezumţii şi a rezultatelor negative 
obţinute în procesul urmăririi ulterioare, dosarul lui Văleanu a 
fost închis”. 

Salda citi nota de câteva ori cu atenţie, apoi o băgă în plic 
lângă raportul întocmit de Irimia şi trimise totul printr-un curier 
special colonelului Mătase, la Bucureşti. La întoarcere, curierul 
aduse o scrisoare prin care şeful Inspectoratului de securitate al 
judeţului Timiş era rugat să sprijine cu toate mijloacele pe 
maiorul lrimia Matei pentru realizarea unor măsuri ce vizau 
preluarea iniţiativei în acţiunea ce începea, precum şi pentru 
culegerea de date suplimentare referitoare la activitatea 
pronazistă a lui Goldschmidt şi a lui Văleanu şi la relaţiile 
personale dintre ei. Pentru îndeplinirea ordinelor colonelului 
Mătase, ofiţerii timişoreni, coordonaţi personal de Salda, 
depuseră în zilele următoare un însemnat volum de muncă, iar 
lrimia avu o nouă discuţie cu Adrian David. 


În fiecare dimineaţă, după ce dădea o raită prin oraş, Alois 
Dreher se instala la una din cele patru mese aranjate pe trotuar 
în faţa unei cofetării situată pe o străduţă liniştită lângă Piaţa 
Libertăţii. Localul, renumit pentru cafeaua turcească pe care o 
prepara, era popasul preferat al pensionarilor care zăboveau 
îndelung în faţa ceştilor cu licoare aromată, discutând despre 
vremuri şi oameni care fuseseră. Aşa cum i se mai întâmplase 
de câteva ori, în dimineaţa aceea, Dreher găsi mesele ocupate. 
Excepţie făcea doar cea din dreapta, unde, între doi bătrâni ce 
discutau cu aprindere, se mai afla un scaun liber; cel de al 
patrulea scaun fusese tras la masa alăturată de către un grup 
gălăgios de tineri, probabil studenţi, ajunşi pe terasă doar cu un 
minut înaintea fostului profesor. Deja moleşit de căldură, Dreher 
nu avea de ales: se îndreptă spre scaunul liber şi se înclină 
politicos spre cei doi bătrâni cerându-le permisiunea să se aşeze 
la masa lor. Cel ce părea mai în putere răspunse binevoitor: 

— Vă rog să luaţi loc, domnule. Eu, unul, voi pleca foarte 
curând. 


Dreher comandă o cafea şi, în aşteptarea ei, se lăsă în voia 
gândurilor. Vremea întoarcerii în Germania se apropia, dar nu 
reuşise nicicum să dea de urma lui Văleanu. Când se angajase 
să-l caute, el contase în primul rând pe sprijinul cumnatului său 
care, trăind în mediul funcţionarilor de la bancă, ar fi putut, 
eventual, să afle câte ceva despre individul care îl interesa pe 
Goldschmidt. Dar sora sa îi interzisese cu străşnicie să-l 
amestece pe Adrian într-o asemenea treabă, iar pe alţii, Dreher 
nu prea avea curaj să-i iscodească. El ştia mai bine decât 
Martha ce fel de păsări erau Leo Goldschmidt şi Ernest Văleanu 
şi era convins că sora sa avusese dreptate să bănuiască faptul 
că primul nu oferise degeaba o mie de mărci pentru a afla 
adresa unuia ca Văleanu. Pe de altă parte însă, o mie de mărci i- 
ar fi permis să umple oarecum vidul creat în bugetul său de 
voiajul la care nu se îndurase să renunţe. 

Dreher fu trezit din gândurile sale de replica ce o dădea cel de 
al doilea comesean, un domn cu barbişon alb şi pince-nez, 
celuilalt care se ridicase să plece: 

— Îmi pare rău, Fery dragă, dar la noi, la Banca Românească, 
nu era posibil aşa ceva. Doar am lucrat acolo peste douăzeci de 
ani. 

Inima lui Dreher tresăltă a speranţă, pe când bătrânul aflat pe 
picior de plecare răspundea: 

— Mie îmi spusese Marcovici. Desigur, tu ştii mai bine, dragă 
Remus. Ei, acum la revedere! mai rămâi o zi-două? 

— Acum nu pot, dar voi reveni luna viitoare. Cu bine, Fery! 

Rămas în compania domnului cu pince-nez şi barbişon, Dreher 
atacă rapid: _ 

— Domnule, mi se pare că v-am cunoscut cândva. Imi daţi 
voie: Alois Dreher, fost profesor la liceul german „Banatia”, 
născut şi crescut în Timişoara. Din anul 1945 trăiesc în 
Germania. Mai luaţi o cafea? 

— Nu, mulţumesc, domnule Dreher, dar nu mai beau demult 
cafea, mi-a cam slăbit inima. Am să mai iau o citronadă 
neîndulcită. E teribil de cald, spuse bătrânul plasând comanda 
chelnerului, care tocmai aducea cafeaua lui Dreher. Numele 
meu este Gagea, Remus Gagea, fost contabil la Banca 
Românească şi la Banca Naţională. Am ieşit la pensie acum 
cincisprezece ani şi m-am retras la ţară. Imi place să revin din 
când în când pentru câteva zile la Timişoara, să nu mă rup cu 


totul de lume. Dar m-am cam dezobişnuit de căldurile acestea 
ce se lasă vara peste oraş. 

— Vă înţeleg perfect, domnule. Cam tot aşa mi se întâmplă şi 
mie atunci când, doritor să revăd locul de baştină, vin vara la 
Timişoara. Ştiţi, în Germania e mult mai răcoare. De altfel, 
continuă Dreher cu vioiciune, s-ar prea putea să ne fi cunoscut 
în timpul războiului. Veneam pe atunci adesea la Banca 
Românească unde aveam un prieten, Ernest Văleanu. Era 
contabil ca şi dumneavoastră. Din păcate, atunci când m-am 
întors în Timişoara n-am mai dat de el. 

— Se vede că aţi lipsit multă vreme din oraş, zâmbi îngăduitor 
bătrânul. Văleanu şi soţia lui au plecat din Timişoara încă din 
1946. Se pare că avea unele neplăceri cu noile autorităţi. Fiindu- 
i prieten cunoaşteţi desigur... 

— Cunosc, cunosc, se grăbi să confirme Dreher. Şi ce s-a mai 
întâmplat cu ei? 

— Nimeni n-a mai ştiut după aceea. Cred că eu sunt singurul 
care... din pură întâmplare... anul trecut... în fine nu ştiu dacă 
îmi este permis... dacă pot să vă spun... şovăi Gagea. 

— Domnule, insistă Dreher, nu apucasem să vă spun de ce îl 
caut pe Ernest. La plecarea mea din România, mi-a împrumutat 
o sumă mare de bani pe care am acum posibilitatea să i-o 
înapoiez. Vă asigur că el vă va fi recunoscător dacă veţi înlesni 
întâlnirea noastră. In ce priveşte eventualele indiscreţii, vă 
asigur că, fiind cetăţean străin, nu am niciun interes să le comit. 

— Sunteţi un om de onoare, domnule Dreher. Puţini s-ar gândi 
să mai înapoieze o datorie făcută cu douăzeci şi cinci de ani în 
urmă, spuse mişcat bătrânul. Cred că unuia ca dumneavoastră 
pot să-i spun unde se află Văleanu pe care, cum spuneam, l-am 
întâlnit din întâmplare acum un an. Era cam pe timpul acesta 
când a trebuit să călătoresc la Galaţi pentru a asista la 
înmormântarea unei rude din partea soţiei. A doua zi după 
ceremonie am ieşit pe faleză pentru a admira Dunărea. Era o zi 
însorită iar plimbarea m-a obosit repede, obligându-mă să-mi 
caut odihna pe una din băncile aşezate din loc în loc, de-a lungul 
falezei. La scurtă vreme s-a aşezat lângă mine un bărbat în 
puterea vârstei, a cărui înfăţişare mi se părea grozav de 
cunoscută. Din cauza aceasta am şi intrat în vorbă cu el, cu 
toate că părea absorbit de gânduri şi fără chef de conversaţie. 
L-am întrebat dacă nu este cumva timişorean, iar el s-a uitat 


atent la mine, a chibzuit puţin şi mi-a răspuns: „Da, domnule 
Gagea. Cred că este mai bine să-ţi răspund afirmativ. Oricum, 
vei sfârşi prin a mă recunoaşte. Doar am lucrat câţiva ani la 
bancă”. M-am luminat dintr-odată şi am exclamat: „Ernest 
Văleanu”. El a încuviinţat, zâmbind cu o înclinare a capului dar 
mi-a spus: „Nu Văleanu, ci Gheorghe Zamfirescu”. Apoi ne-am 
dus la el acasă. Uite, am aici adresa: Strada Delfinului, numărul 
12, buchisi Gagea într-un carneţel. E pe undeva pe lângă port, o 
casă veche care a aparţinut înainte unor bătrâni. Văleanu a 
cumpărat-o de la moştenitori şi stătea singur în două cămăruţe. 
Mi-a povestit cum i-a murit soţia, în anul 1949, undeva în Munţii 
Severinului, unde încercaseră să se ascundă. El s-a strecurat din 
zona înconjurată de militari şi a rătăcit câtva timp dintr-un loc în 
altul, prin sate, pe la nişte exploatări forestiere... Aşa a ajuns 
mai întâi la Brăila, unde şi-a făcut rost de acte, apoi la Galaţi. Cu 
nişte bani pe care nu mi-a spus cum îi procurase şi-a cumpărat 
casa şi s-a angajat la şantierul naval, la planificare. In anii 
aceştia s-a schimbat tare mult, dar s-a şi străduit să-şi modifice 
înfăţişarea şi obiceiurile. Şi-a lăsat o mustață mare, aşa cum 
avea răposatul tata. La plecare m-a pus să jur că nu voi spune 
nimănui unde se ascunde. Am jurat. Acum, dacă i-am făcut un 
rău povestindu-vă despre el, păcatul va cădea asupra mea, 
încheie bătrânul cuprins de remuşcări. 

— Nu vă temeti, domnule Gagea. Vă asigur încă odată că i-aţi 
făcut un bine, spuse Dreher entuziasmat de perspectiva 
încasării celor o mie de mărci în care aproape că nu mai credea. 

— Totuşi, vă rog să nu spuneţi nimănui aceste lucruri şi mai 
ales faptul că le ştiţi de la mine. Sunt un om bătrân şi n-aş vrea 
să mă trezesc amestecat în cine ştie ce complicaţii, spuse 
Gagea îngrijorat. Şi acum, cu bine, domnule Dreher. Mă 
aşteaptă gazda mea cu masa. 

Abia după ce ajunse acasă, fostul profesor de chimie îşi dădu 
seama că uitase să-l întrebe pe Gagea unde locuieşte. „Ei şi? îşi 
spuse el. Am să fac şi eu pe misteriosul, refuzând să-i spun lui 
Leo cum am făcut rost de informaţiile despre Văleanu. 
Asemenea informaţii reclamă discreţie şi... ceva mai mult de o 
mie de mărci. Poate chiar două mii... Domnul Leo n-are decât să 
plătească dacă vrea cu tot dinadinsul să ştie ce a devenit 
Văleanu”. 

Dar, gândindu-se mai bine, Dreher pierdu repede o parte a 


entuziasmului său iniţial. Îl cunoştea prea bine pe Goldschmidt 
pentru a realiza că acesta nu este un naiv, gata să plătească o 
mie de mărci pentru o poveste aflată într-o cafenea de la un 
necunoscut. Dacă voia să pună mâna pe bani, trebuia nu numai 
să-i comunice lui Leo tot ce aflase, ci să-i dezvăluie şi sursa 
informaţiilor precum şi modul în care le va fi verificat. Cu 
această convingere în gând, el cobori la masa aşezată în 
grădină unde îl aşteptau cu cina sora şi cumnatul său. Cei trei 
mâncară în tăcere, apoi Martha plecă cu vasele în bucătărie, 
lăsând pe cei doi bărbaţi să fumeze o ţigară şi să mai discute 
despre ale lor - cum spunea ea râzând. 

— Dragă Adrian - începu după o scurtă tăcere Dreher - pe 
măsură ce se apropie ziua plecării, devin tot mai trist. Ţie îţi 
este probabil greu să-ţi imaginezi ce înseamnă singurătatea 
pentru unul trecut de prima tinereţe, aşa cum sunt eu. De multe 
ori mă întreb ce mă reţine acolo, de ce nu mă întorc acasă, la 
Timişoara. lubesc aşa de mult oraşul ăsta încât nu mă mai satur 
cutreierându-l şi încercând să adun de pe străzile, din parcurile 
şi cartierele sale imagini pentru un an de zile. Uite, şi astăzi am 
umblat toată dimineaţa, până ce m-a ajuns oboseala; a trebuit 
să fac un popas într-o cofetărie. Apropo, am cunoscut acolo un 
bătrânel foarte simpatic; un domn cu cioc, coborât parcă dintr- 
un vechi tablou de familie. Spunea că-l cheamă Gagea şi că a 
fost şi el funcţionar la bancă. 

— A..., Nea Remus! se însufleţi David care se mulţumise să 
asculte până atunci. Îl ştiu bine. Am lucrat în birou cu el, în 
primii ani după venirea la Timişoara. Pentru noi, tinerii, gluma 
de predilecție era aceea de a-i ascunde pince-nezul; bătrânul 
comitea uneori imprudenţa de a-l lăsa pe masă. S-a pensionat 
prin '53 sau '54, nu-mi amintesc bine. Lucrase mulţi ani la 
Banca Românească. Un economist foarte bun; am învăţat multe 
de la el. 

— Am înţeles că nu mai locuieşte în Timişoara... 

— Aşa este. Gagea avusese, înainte de ieşirea la pensie, 
câteva crize de angină pectorală. Acestea l-au determinat să-şi 
vândă căsuţa pe care o avea în oraş şi să-şi construiască alta 
într-o comună de pe lângă Buziaş. Doctorii i-au spus că este o 
regiune ideală pentru cardiaci. 

— Cam tot aşa mi-a explicat şi el. M-a invitat chiar să mă duc 
într-o zi pe la el, să-i văd gospodăria, dar a uitat, se vede, să-mi 


spună în ce localitate s-a stabilit. 

— Nici eu n-aş putea să-ţi spun exact numele localităţii. În 
orice caz, dacă este la Timişoara, s-ar putea să treacă mâine 
sau poimâine pe la bancă. Il pot întreba... 

— Nu este nevoie, răspunse Dreher. La urma urmei, o vizită la 
acest domn bătrân nu mă atrage din cale afară. Mă gândeam să 
folosesc o parte din zilele ce mi-au mai rămas din concediu 
pentru a face o excursie în Delta Dunării. De câte ori mă întorc 
din România, sunt întrebat de colegii de serviciu dacă am văzut- 
o. Se spune că este un peisaj magnific, unic... 

— Se spune pe bună dreptate. Am făcut acolo o excursie pe 
vremea când eram student. Şi, cum te gândeşti să ajungi în 
Deltă? 

— Cred că voi pleca cu maşina până la Galaţi, voi rămâne 
peste noapte acolo, la hotel şi apoi, a doua zi mă voi interesa ce 
vapoare sunt spre Sulina, spre Sfântul Gheorghe sau spre Chilia 
veche. Ce crezi? 

— Mai întâi, nu este bine să faci într-o singură zi tot drumul, 
de la Timişoara la Galaţi. Sunt de rulat mai bine de şapte sute 
de kilometri de şosea aglomerată. Pe urmă, cred că nu este bine 
să pleci în Deltă, aşa, pe cont propriu. Unde vei mânca? Unde 
vei dormi? Mai bine du-te mâine la agenţia O.N.T. şi aranjează-ţi 
excursia prin ei. Reţii loc la un hotel în Bucureşti şi la cel din 
Galaţi precum şi pe un vas ce face croaziere în Deltă. Te va 
costa ceva mai mult, dar mie mi se pare că este mai sigur. 

— Ai dreptate, cumnate! Te-ai supăra dacă aş invita-o şi pe 
Martha în această excursie? 

— Deloc. De altfel, iat-o că vine. 

— Ei da, dragă, am venit şi eu, spuse veselă Martha, care 
auzise ultimele cuvinte pronunţate de soţul ei. Dar ce aveţi cu 
mine? Nu cumva m-aţi vorbit de rău? 

— Dragă Martha - interveni Alois - tocmai îi ceream lui Adrian 
permisiunea să te invit într-o excursie de câteva zile în Delta 
Dunării. 

— Şi drăguţul meu soţ ţi-a dat pe loc această permisiune, nu-i 
aşa? Ar vrea dumnealui să rămână singur pentru a-şi face de 
cap, comentă femeia pe acelaşi ton vesel. Nu, mulţumesc, 
dragă frate. Du-te singur. Eu rămân aici să am grijă de bărbatul 
şi de casa mea. 

A doua zi, la agenţia O.N.T., Alois Dreher află că excursia sa 


era realizabilă abia peste o săptămână. Era în plin sezon estival, 
toate hotelurile erau suprasolicitate iar excursiile în Deltă 
fuseseră vândute pe multe zile înainte. Cu mare greutate, 
apelând la bunele relaţii ce le avea cu corespondenţii săi din 
Bucureşti şi Galaţi şi promițând contraservicii de aceeaşi natură, 
şeful agenţiei O.N.T.-Timişoara reuşi să asigure serviciile 
solicitate de domnul Dreher care, în seara celei de a zecea zi de 
la convorbirea cu Gagea, parcă, oftând a uşurare, „Taunus-ul” în 
faţa hotelului „Dunărea” din Galaţi. 

După un somn de vreo nouă ore, urmat de un duş înviorător, 
excursionistul, care indusese în program o zi pentru vizitarea 
oraşului Galaţi, porni voios la drum. Intră să-şi bea cafeaua de 
dimineaţă în prima cofetărie mai arătoasă din centru unde află, 
prin câteva întrebări puse chelneriţei, că strada Delfinului se afla 
în cartierul din apropierea portului. 

Dreher porni cu avânt într-acolo, spunându-şi că până atunci 
toate merseseră necrezut de bine. Dar când ajunse la destinaţie, 
omul, care se străduia nu numai să vorbească dar să şi 
gândească exclusiv româneşte, lăsă să-i scape un „Zum Teufel” 
de cea mai curată pronunție germană. Strada Delfinului era un 
vast şantier, frământat de buldozere şi cutreierat de camioane. 
Dintre clădirile vechi, doar casa cu numărul trei rămăsese încă 
în picioare, cu scopul evident de a servi drept sediu 
comandamentului şantierului. Intrând pentru a obţine relaţii, 
Dreher află - de la un inginer tânăr, hărțuit de telefoane şi de 
şefii de echipă ce intrau şi ieşeau pe uşă ca la moară cerând, 
care mai de care mai ultimativ, materiale sau camioane - că 
lucrările fuseseră începute în primăvară; nimeni din cei de acolo 
nu avea habar unde se mutaseră foştii locatari. Alois Dreher 
încercă să-şi adune gândurile şi să schiţeze un nou plan de 
acţiune, dar pe moment nu găsi nimic realizabil. Ultimul lucru pe 
care era dispus să-l facă era acela de a încerca să-l găsească pe 
Zamfirescu la serviciu, la şantierul naval, unde ar fi putut atrage 
atenţia atât asupra celui căutat cât şi asupra sa. Descumpănit 
se întoarse către tânărul inginer de care se agăţă cum se agaţă 
înecatul de un pai, întrebându-l insistent ce ar putea să facă 
pentru a da de urma cetăţeanului ce locuise la numărul 
doisprezece, care îi datora, inventă el pe loc, cinci mii de lei. 

— Ştiu eu? se întrebă tânărul inginer care ar fi dorit sincer să-l 
ajute pe omul necăjit din faţa sa. Poate, reluă el după ce se 


gândi puţin, ai putea afla noua adresă de la oficiul poştal al 
cartierului. Este o clădire nouă, în dreapta, cum dai colţul, pe 
strada principală. De obicei, oamenii care se mută, aşa, de peo 
zi pe alta, comunică acolo noile lor adrese pentru a li se trimite 
în continuare corespondenţa şi ziarele. Mă gândesc că omul 
dumitale trebuie să fi fost şi el abonat la vreo revistă sau măcar 
la programul de radio... 

Convins că tânărul nu-l mai putea ajuta cu nimic, Dreher 
alergă la oficiul poştal unde o domnişoară îl lămuri plictisită că 
pentru a căpăta datele care îl interesau trebuia să stea de vorbă 
cu factorul poştal ce deservise strada, plecat la ora aceea în 
cursă. 

Aceste lămuriri fură însoţite de câteva comentarii, deloc 
amabile, la adresa edililor oraşului, care scoteau oamenii din 
casele lor, creând în acelaşi timp probleme şi mult solicitaţilor 
funcţionari ai P.T.T. Dreher o servi cu o ţigară Kent, fapt ce 
destinse considerabil atmosfera, permițându-i să afle, fără 
comentarii de data aceasta, că Gheorghe Drâmbă, poştaşul cu 
pricina va fi de găsit la oficiu către prânz şi că domnişoara îl va 
reţine până la venirea domnului ce voia să discute cu el. 

Nemaiavând nimic de făcut prin cartier, detectivul amator se 
întoarse la hotel unde mâncă chibrituri timp de vreo două ore. 
Mâncă chibrituri, este un fel de a vorbi căci, de fapt, bău trei 
whisky-uri lungi, tocmai potrivite cu căldura de afară. Fix la ora 
douăsprezece, Dreher se găsea însă din nou la oficiul poştal 
unde, conform promisiunii, funcţionara îl oprise pe factorul 
Gheorghe Drâmbă, un om încă tânăr, cu o privire inteligentă, 
care aduse un licăr de nădejde în sufletul cătrănit de supărare al 
interlocutorului său. 

— Uite despre ce este vorba, măi frate, începu Dreher. Eu am 
venit chiar în dimineaţa asta de la Ploieşti, ca să mă întâlnesc cu 
un prieten ce stătea pe strada asta. Un camarad care mi-a 
salvat viaţa în timpul războiului. De-abia i-am aflat adresa şi am 
făcut pe dracul în patru să vin să-l văd. Mă gândeam să-i fac o 
surpriză, dar mi-e că am făcut drumul degeaba. 

— Da? Şi cine e camaradul ăsta al dumitale? Eu împart poşta 
în cartierul ăsta de şapte ani. Nu se poate să nu-l fi cunoscut şi 
eu. 

— Unul Gheorghe Zamfirescu. Cică stătea la numărul 
doisprezece. 


— Păi de ce nu spui aşa? îl cunosc bine pe nea Gică. Nu prea 
primea el scrisori, dar era abonat la două-trei reviste. Sâmbătă 
când îi aduceam „Flacăra”, îmi dădea mai totdeauna de-o ţuică. 

— Asta trebuie să fie! Lucrează la şantierul naval? 

— Lucra, căci acum nu mai este acolo. S-a transferat la 
combinatul siderurgic astă-toamnă. | s-a ivit un post mai bun. 
De aceea, la demolare a cerut să i se repartizeze locuinţă în 
cartierul Ţiglina, aproape de noul serviciu. 

— Ştii cumva adresa cea nouă? 

— Mi se pare că o mai am notată aici, în carnet. Vreo două 
luni a trebuit să-i trimit acolo abonamentele. Stai să vedem aici, 
la litera Z: Zidaru, Zarafu... Zamfirescu Gheorghe, Ţiglina |, 
strada Saturn numărul 10, bloc A.4, apartamentul doi. Se pare 
că e chiar la parter. 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, omule! Dacă nu te-aş fi 
întâlnit, aş fi plecat din Galaţi aşa cum venisem. Mai ales că, 
după câte spui, Gică nu mai e de găsit nici la şantier. Unde bem 
şi noi un rachiu? 

— De unde era să dai de leatul dumitale în tot amarul ăsta de 
lume care a invadat Galaţii? De rachiu ce să spun? Aş bea eu 
dar sunt încă în serviciu, spuse cu regret omul cu şapcă 
albastră. Poate mai târziu, la sfârşitul zilei... 

— Nu cred că vom avea ocazia să ne întâlnim la sfârşitul zilei. 
Uite, ţine aici şi bea un păhărel diseară ca şi cum am fi 
împreună, insistă Dreher vârând în mâna omului două bilete de 
zece lei. 

— Mulţumesc. Am să-i beau în sănătatea dumitale. 

— Cu bine! 

leşit în stradă, Dreher reflectă preţ de câteva secunde la 
mizericordia care face cuib berzelor chioare şi apoi porni spre 
Ţiglina. După explicaţiile poştaşului, găsi relativ repede strada 
Saturn, dar numărul clădirii îi puse, mai vârtos decât localnicilor, 
probleme de nedezlegat atât timp cât se încăpăţână să nu 
apeleze la ajutorul nimănui. Până la urmă fu nevoit să întrebe un 
copil care îl conduse imediat la blocul A.4 de la numărul 10, dar 
care voi să ştie neapărat pe cine caută acolo. Când Dreher îi 
spuse că îl caută pe un anume Stoleru, copilul îl asigură că acolo 
nu stătea nicio persoană cu acest nume şi îl lăsă în pace. Rămas 
singur, Alois Dreher pătrunse în holul principal al blocului şi 
reperă chiar în dreapta sa uşa apartamentului numărul doi. O 


plăcuţă de cupru, uşor oxidată de vreme şi având gravat pe ea 
cu majuscule numele Zamfirescu Gheorghe, era prinsă în patru 
şuruburi chiar în centrul uşii; la vederea ei, Dreher oftă uşurat. 
Liniştit dinspre partea găsirii celui pe care-l căuta, el se întoarse 
la hotel, unde prânzi şi apoi ieşi la plimbare pe faleză. La patru 
şi jumătate, era din nou în preajma blocului A.4 de la numărul 
10 al străzii Saturn, pândind sosirea chiriaşului de la 
apartamentul doi. Cu câteva minute înaintea orei cinci un bărbat 
de statură mijlocie, bine legat, brunet dar cu o sumedenie de 
fire albe în păr şi în mustata bogată descuie uşa apartamentului. 

Dar Dreher nu plecă imediat după ce omul aşteptat de el 
intrase în casă, ci mai rămase o vreme la pândă în nădejdea de 
a mai afla ceva. Aşteptările nu-i fură înşelate căci, la vreo zece- 
cincisprezece minute, un om venind dinspre blocul vecin se opri 
în faţa ferestrei, deschisă de Zamfirescu la venire, strigându-l: 

— Tovarăşe Zamfirescu! Măi, nea Gică! 

— Ce este, Vasile? Ce s-a întâmplat? apăru mustăciosul în 
dreptul ferestrei, în tricou şi cu un prosop în mână. 

— Mi s-a ars siguranţa la televizor. N-ai matale nişte liţă de 
doi amperi? ` 

— N-am, Vasile, că doar nu-s electrician. Incearcă şi tu la 
Fane, la etajul doi. 

Dreher se întoarse la hotel mulţumit de el şi încredinţat că 
Gagea nu-l minţise. A doua zi plecă cu sufletul împăcat în Deltă, 
unde se ospătă prin grija O.N.T. cu ciorbă pescărească şi crap la 
proţap. 

La trei zile după reîntoarcerea în Timişoara, bravul Alois 
părăsi ţara hotărât să-i ceară lui Leo, peste mia de mărci 
promisă, rambursarea cheltuielilor făcute cu prilejul 
investigaţiilor sale şi costul expediției în Delta Dunării. Adică 
încă o mie de mărci. 


* 
x x 


După multe zile de muncă prin diferite arhive şi după ce 
discutase în modul cel mai discret cu câţiva din oamenii ce 
fuseseră martori apropiaţi ai activităţii lui Goldschmidt şi 
Văleanu, maiorul lrimia Matei părăsi la rândul său Timişoara într- 
o sâmbătă la ora 12, cu avionul. După ce survolă munţii, 
aparatul pierdu din altitudine zburând jos de tot de-a lungul 


Dunării. Admirând de sus brâul lat de ape, maiorul zări curând 
un convoi de şlepuri ce urca voiniceşte spre Porţile de Fier. Dacă 
pilotul şi-ar fi luat libertatea să le survoleze, Irimia ar fi putut 
citi, de la înălţimea mică la care zburau, indicativele de la prova 
ambarcaţiunilor, aflând astfel că cel de-al treilea şlep din convoi 
poartă numărul 11.345. Dar piloţii Tarom-ului nu-şi permit 
niciodată astfel de glume şi nici pe Irimia nu-l interesau şlepurile 
ce navigau în amonte. 


Ajuns la Viena spre seară, şlepul 11.345 fusese dirijat, 
împreună cu altele, spre Prater Lände unde ancorase chiar lângă 
cheiul folosit de societatea de navigaţie austriacă D.D.S.G. 
Manevrele de acostare şi formalităţile vamale îl împiedicaseră 
pe Gheorghe Murgu să iasă în oraş în aceeaşi seară; se repezise 
doar până la una din prăvăliile apropiate pentru a-şi cumpăra 
câte ceva de-ale gurii. A doua zi însă, după ce se zbătu ca un 
diavol să între primul la descărcare şi după ce scăpă de această 
grijă, navigatorul părăsi şlepul pentru a face o vizită lrmei 
Tischler. Omul se cam săturase să doarmă în cabină şi să se 
hrănească cu salam şi conserve; voia o mâncare caldă, un pahar 
cu vin, şi mai ales un pat adevărat, o femeie tânără şi drăguță. 

Murgu străbătu pe jos drumul până în Fleischmarkt Strasse 
unde se găsea măcelăria lrmei; când ajunse găsi oblonul de la 
intrare lăsat. Prin vitrină se putea vedea însă că patroana era 
înăuntru, ocupată să curețe cuţitele, fierăstraiele şi maşina de 
tocat de care se servise peste zi. In preajma ei, înarmat cu un 
şomoiog de cârpă şi cu o găleată, Uwe, angajatul Irmei, spălase 
deja faianţa de pe pereţi şi ataca acum podeaua. 

Navigatorul ciocăni uşor în geamul luminat, iar Irma lăsă să-i 
scape din mână cuțitul pe care îl ştergea, fugi spre uşă şi trecu 
sprintenă pe sub oblon, ieşindu-i în întâmpinare. 

— Georg! exclamă ea bucuroasă. Când ai venit? Nu, nu mă 
îmbrăţişa! Nu vezi în ce hal sunt? la mai bine de aici, din 
buzunarul şorţului, cheia şi urcă sus în apartament. Dacă vrei, 
poţi să faci un duş. Pijamaua şi halatul tău sunt la locul lor, în 
dulap. 


— Mai bine rămân cu voi, să vă ajut să terminati mai repede, 
se oferi Murgu cu o jumătate de gură. 

— Nici să nu te gândeşti. Aici eşti numai un musafir! Ne 
revedem sus. 

Navigatorul nu aşteptă să i se spună de două ori, ci urcă rapid 
în apartamentul situat deasupra măcelăriei, unde urmă cu 
stricteţe sfaturile date de Irma Tischler. El făcu un duş şi apoi se 
instală în pijama pe canapeaua comodă din salon, servindu-se 
cu un păhărel de Schnaps din sticla aflată la locul ştiut, în bufet. 

După o jumătate de oră, Frau Tischler urcă grăbită, îl sărută în 
trecere pe Murgu şi se înfundă în bucătărie unde puse la cale 
nişte şniţele din cea mai fragedă carne pe care o găsise în 
prăvălie, aşa cum îi plăceau lui. Printre picături, femeia aşeză 
masa, scoțând din scrin argintăria şi paharele de cristal 
rezervate oaspeţilor de seamă. Apoi se închise în baie, de unde 
reveni pieptănată, parfumată şi îmbrăcată într-o rochie de voal 
înflorat. 

— Aşa! spuse ea, sărutându-l din nou pe Murgu ce aşteptase 
cuminte pe canapea. Şi, acum, la masă! 

Mai târziu, când Murgu aprinseseoţigară în aşteptarea 
som-nului ce întârzia să vină, Irma îl mângâie drăgăstos, 
întrebându-l: 

— De ce nu rămâi la mine, Georg? Am fi atât de fericiţi 
împreună!... 

Întins alături de ea în patul masiv, bărbatul trase cu sete din 
ţigara care îi lumină preţ de o clipă trăsăturile asprite. 

— Nu pot să vin aici ca un adus de vânt, Irma. Tu ai o situaţie, 
iar eu nu am nimic. Şi, pe urmă, tu uiţi mereu că eu am un copil. 
Un băiat mare pe care nici nu l-ai văzut încă... 

— i-am promis doar că Petrică va găsi în mine o adevărată 
mamă. lar mica mea avere nu este o piedică. Dimpotrivă... 

— Din punctul meu de vedere este o piedică. Şi până când nu 
voi găsi o posibilitate să devenim egali pe plan material, eu nu 
pot să rămân la tine. 

— Asta înseamnă că nu rămâne nicio speranţă? 

— Oamenii trebuie să spere, Irma, o încurajă Murgu stingând 
ţigara. Acum, hai să încercăm să dormim. Avem amândoi în faţă 
o zi de muncă. 

Când se trezi, către opt dimineaţa, navigatorul constată că 
Irma coborâse demult în magazin lăsându-i pe colţul mesei 


chifle proaspete, un termos cu cafea şi o farfurie cu mezeluri. 
După ce se bărbieri şi mâncă, cobori la rândul său pentru a-i da 
femeii cheia apartamentului. Aceasta îl întrebă: 

— Vii şi diseară? 

— Nu cred. Nu pot lipsi chiar în fiecare noapte de pe bord. 
Poate peste două-trei zile, dacă nu altădată. La revedere. 

— Cu bine, Georg! 

Refuzând să doarmă la Irma, Murgu se gândise să dea în 
seara aceea o raită prin Prater. Nici nu apucase să părăsească 
bine zona portului când se auzi strigat. Lângă el, pe Handels Kai, 
se oprise un 
„Opel Kadett” de model mai vechi dar bine întreţinut, de la 
volanul căruia îi zâmbea prietenos domnul Leo: 

— la te uită, ce surpriză plăcută; domnul Murgu! Când ai 
venit? 

— Bună seara şi bun. Găsit, domnule Leo. Sunt la Viena de 
trei zile, dar n-am apucat să ies în oraş. Am avut multă treabă la 
bord. Dar aveam de gând să trec neapărat mâine dimineaţă pe 
la Aizic şi să-i dau banii pe care îi datorez. Voiam să-l întreb şi 
de adresa dumneavoastră pentru a vă vizita şi a vă mulţumi de 
vorba bună pe care aţi pus-o pentru mine. Fără dumneavoastră 
n-o mai scoteam eu la capăt cu madam Aizic. 

— Nu e nevoie să-i mai dat niciun ban lui Aizic. l-am dat eu cei 
două sute de şilingi. La urma urmelor era un fleac, iar 
încăpăţânarea patroanei, care ar fi fost capabilă să te lase să 
pleci din prăvălie fără ceas, pur şi simplu m-a enervat. 

— Atunci vă sunt cu atât mai dator dumneavoastră, schiţă 
Murgu un gest către buzunar. 

— Vai de mine! Să nu care cumva să-mi aduci afrontul de a 
încerca să-mi înapoiezi bagatela asta! Mai bine urcă lângă mine 
şi spune-mi unde să te duc. 

— Vă mulţumesc pentru bunătate, spuse Murgu aşezându-se 
în dreapta lui Leo. Plecasem şi eu, aşa, fără ţintă, prin Prater. 
Aveam de gând să mă opresc undeva, la o ospătărie. N-am fost 
niciodată un bucătar prea grozav şi m-am cam săturat de 
mâncarea pe care mi-o tot pregătesc singur la bord. 

— Se nimereşte bine. Şi eu îmi terminasem treburile şi 
plecasem să fac un tur prin oraş înainte de a cina undeva. Dacă 
îţi place peştele, după ce vom hoinări puţin prin Prater, ne vom 
opri pe malul Dunării, la Berger. Au întotdeauna crap şi şalău viu 


şi îl pregătesc foarte bine. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Leo. Sper că nu veţi avea 
nimic împotrivă să fiţi invitatul meu? 

— Domnule Murgu, domnule Murgu! Lasă manierele astea de 
aristocrat. O cină în doi la Berger, oricât de modestă ar fi ea, 
costă diurna dumitale pe o săptămână. Ştiu şi eu cam la cât se 
ridică diurna unui navigator pe Dunăre. Nu-ţi face probleme fără 
rost. Ca director de firmă, eu câştig mult mai bine decât 
dumneata. Vom avea poate ocazia să ne întâlnim într-o zi la 
Turnu-Severin şi atunci te vei revanşa. Aici, la Viena, dumneata 
eşti oaspetele, iar eu sunt gazda. Şi apoi nu sunt chiar un străin. 
Doar vorbim aceeaşi limbă. M-am născut şi eu tot în România... 

— Domnule Leo, nu vreau să neg faptul că veniturile mele în 
şilingi sunt mai mici ca ale dumneavoastră. Totuşi, nu ştiu dacă 
se cade să abuzez... 

— Se cade, se cade. Cel câştigat din această întâlnire sunt eu 
şi numai eu. Am ocazia să mai vorbesc româneşte cu un om de 
pe meleagurile noastre. Mă simt întotdeauna fericit în asemenea 
ocazii. Cine s-a născut şi a trăit în România, măcar o vreme, nu 
şi-o mai poate scoate niciodată din suflet. 

Vorbind, Leo conducea cu îndemânare maşina prin Prater, pe 
aleile aglomerate din jurul roții mari şi a numeroaselor 
pavilioane de distracţii. Apoi, „Opel-ul” se înfundă pe câteva alei 
pustii şi întunecate prin care răzbi pe malul Dunării chiar în 
dreptul restaurantului Berger. 

Murgu constată că Leo era bine cunoscut de personalul 
restaurantului. Directorul veni să-i întâmpine iar un chelner îi 
conduse la o masă instalată într-o cameră separată, amenajată 
ca o cabină de vapor. Atât Leo cât şi Murgu comandară câte o 
supă de lapţi şi câte o porţie de crap pregătit cu Paprika, unt şi 
lămâie. Leo ceru un „Viertel” cu vin alb de Gumpoldskirchner iar 
Murgu, credincios intenţiei cu care plecase de pe vas, o halbă de 
bere „Schwechater”. 

— Spuneaţi, domnule Leo, că aţi rămas legat de ţară, începu 
Murgu. Nu v-aţi gândit niciodată să vă reîntoarceţi? 

— România în care am trăit eu, domnule Murgu, nu mai 
există. Noi am fost acolo un element dinamic, civilizator. 
Controlam şi posedam întreprinderi, firme şi bănci prospere. Eu, 
de exemplu, am fost procurist la o firmă mare şi câştigam mult 
mai bine ca aici, la Viena. Ce rost aş mai avea eu în România de 


astăzi? Mă vezi dumneata pe mine responsabilul unei filiale 
C.E.C. sau al unui magazin de textile? Asta nu-i pentru mine. 
Dar, iartă-mi sinceritatea! Eşti, poate, comunist!? 

— Dacă ţin cont de faptul că sunt cetăţean al unei ţări 
condusă de comunişti şi de faptul că fiind salariat de stat sunt 
obligat să respect legile şi regulile ce domnesc în ţara mea 
atunci, aşa cum zic unii oameni de pe aici, sunt comunist. În 
realitate nu sunt însă membru al partidului. În ce priveşte 
sinceritatea opiniilor dumneavoastră, ea nu mă deranjează 
defel. Noi, navigatorii, suntem obişnuiţi să auzim tot felul de 
lucruri de la tot felul de oameni. 

— Pentru a fi cu totul sincer, trebuie să-ţi mărturisesc că n-aş 
putea trăi în România de azi. Am fost şi am rămas partizanul 
liberei întreprinderi, în care oamenii înzestrați cu curaj şi 
iniţiativă pot câştiga mult şi trăi bine. Adică am rămas adeptul 
societăţii numită de dumneavoastră capitalistă. 

— Nu toţi, acei cărora le-a plăcut să câştige mult şi şi-au 
părăsit în acest scop ţara şi-au realizat visele. Am întâlnit mulţi 
care se plângeau că au căzut din lac în puț. Dumneavoastră aţi 
avut, se pare, noroc. Uite şi mie mi-ar plăcea să am bani. Cât 
mai mulţi. Asta mi-ar permite să ofer băiatului meu o situaţie 
solidă, o existenţă îndestulată. Dar n-am găsit până în prezent 
nimic mai bun decât meseria învățată de la tata care îmi asigură 
un salariu modest, dar sigur. Pentru mine asta este vrabia din 
mână; în lipsă de altceva trebuie să o păstrez bine. 

— Ei, sigur că da! Nici eu nu m-am gândit să dau cazului meu 
valoare de exemplu. Războiul şi toate câte i-au urmat a 
provocat multe prăbuşiri şi afirmări promovând atât la 
dumneavoastră, în România, dar şi aici în Occident, valori şi 
oameni noi. N-am înţeles însă prea bine afirmaţia dumitale că 
trebuie să te mulţumeşti cu salariul. Unul care navighează pe 
Dunăre, mai ales atunci când este suficient de deştept şi 
întreprinzător, ca dumneata, poate găsi, dacă vrea, mijloace 
pentru a-şi spori veniturile. Viena, în care prosperă oameni ca 
Aizic, n-ar putea trăi atât de bine fără contrabanda ce se 
organizează pe aici între est şi vest. 

— Să vă spun drept, ideea de a face puţină contrabandă m-a 
tentat uneori, domnule Leo. Dar cu negustorii de mărunţişuri ca 
alde Aizic nu vreau să mă încurc, iar alţii mai serioşi, de calibru 
mai mare, n-am cunoscut până acum. Oricum, contrabanda 


implică riscuri. Te poţi trezi fără slujbă, ba mai poţi ajunge 
pentru câţiva ani la închisoare. Ar fi păcat să înfrunţi asemenea 
riscuri pentru câteva sute de şilingi câştigaţi de pe urma trecerii 
peste graniţă a câtorva pachete de ţigări sau ceasuri de mână. 

— Răspunsul dumitale, domnule Murgu, îmi dovedeşte că eşti 
într-adevăr un om deştept. Dar, cam ce crezi dumneata că 
merită riscul, dacă nu ţigările şi ceasurile lui Aizic? 

— Nu-mi dau prea bine seama, dar cred că merită să rişti 
pentru o treabă care să-ţi aducă în câţiva ani trei-patru sute de 
mii de şilingi. Să dispui după un timp de un capital cu care să-ţi 
dea mâna să te lansezi în societatea liberei iniţiative, cum îi 
spuneţi dumneavoastră. Chiar dacă îţi pierzi serviciul şi mai faci, 
ferească Dumnezeu, un an sau doi de puşcărie, ştii măcar 
pentru ce. 

— Şi ce-ai face dumneata cu o jumătate de milion de şilingi, 
domnule Murgu? 

— M-aş asocia la o afacere rentabilă. Cunosc de mai mult timp 
aici, la Viena, o femeie care îmi oferă posibilitatea să-mi refac 
viaţa alături de ea. Numai că doamna în cauză este patroana 
unei măcelării prospere din Fleischmarkt Strasse iar eu n-am 
nimic. Nu pot să accept situaţia de întreţinut al doamnei. Ştiţi, 
pasiunile sunt trecătoare. Ar fi cu totul altceva dacă eventuala 
mea cerere în căsătorie ar fi completată de o substanţială 
sporire a capitalului întreprinderii. Atunci aş avea curajul să-mi 
aduc băiatul aici. L-aş da la o şcoală de ingineri sau de jurişti. 
Oricum, aş avea certitudinea că nu va ajunge săpător la lucrările 
metroului alături de ţăranii turci din Anatolia. 

— Dar ţara? 

— Aş face şi eu ca dumneavoastră. Mi-ar rămâne în suflet 
niţică nostalgie, pe care aş căuta să mi-o alin oferind din când în 
când o cină unuia de pe meleagurile noastre, zâmbi Murgu. 

— Dar te-ai întrebat vreodată ce ai fi capabil să faci pentru a 
câştiga o jumătate de milion de şilingi? 

— Vedeţi, aici e problema. Eu nu văd ce ar putea face unul ca 
mine pentru a câştiga atâta amar de bani. Pentru că nu poţi face 
orice pentru bani. De pildă eu n-aş putea omori un om pentru 
asta. 

— Da. Ai dreptate. Este şi greu de câştigat o jumătate de 
milion de şilingi aşa, peste noapte. Treptat, în câţiva ani s-ar 
putea ajunge şi acolo, spuse gânditor Leo. Ei, vorbim şi noi ca să 


treacă timpul în faţa unui pahar. Mai iei o halbă? 

— Nu, mulţumesc. Ce-i mult nu-i bun. Poate că acum, la 
încheiere, ar fi mai binevenită o cafea mokka. 

— Nu este o idee rea. Pentru mine a fost o seară plăcută. M- 
aş fi plictisit de moarte singur. 

La despărţire, pe Handels Kai, Murgu strânse puternic mâna 
lui Leo, spunându-i: 

— La revedere. Vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rămân 
îndatorat atât pentru seara plăcută cât şi pentru ceas. Dacă vă 
pot fi de folos cu ceva acolo în România, vă rog să nu ezitaţi să 
mi-o spuneţi. Aş putea să duc sau să vă aduc un pachet de la 
rudele sau prietenii din ţară? 

— Nu mai am rude acolo, iar prietenii... ochii care nu se văd 
se uită. De altfel merg şi eu destul de des la Bucureşti. Nu-ţi 
face deci probleme. Putem rămâne prieteni şi fără să-mi faci 
neapărat un contraserviciu. Cât mai stai la Viena? 

— Mâine seară termin cu descărcatul. Apoi va trebui să aştept 
încă vreo două zile formarea unui convoi către Regensburg. Se 
speră că apele Dunării vor înregistra o creştere în acest interval. 
Peste două săptămâni trec din nou pe aici în drum spre ţară. 

— Bine. lată o carte de vizită cu adresa şi numărul meu de 
telefon de acasă şi de la serviciu. Te rog mult să mă cauţi ori de 
câte ori treci prin Viena. Îmi va face mare plăcere să mai ieşim 
la o saramură de crap. La revedere! 

A doua zi dimineaţă, Leopold Goldschmidt se închise în biroul 
său. Rezultatul acestei claustrări a luat forma unui raport către 
Direcţia generală, pe care Ludwig Mayer îl trimise imediat prin 
curier special. In acest raport scria: 

Pentru a crea condiţiile necesare realizării operaţiunii „Troia” 
a fost selecționat printr-unul din indicatorii noştri navigatorul 
român „Martin”. Contactele cu „Martin” şi investigaţiile realizate 
de către „Lorentz” ne-au permis să stabilim următoarele 
elemente referitoare la el: „Martin” s-a născut la 2 aprilie 1933 
în România - judeţul Mehedinţi - comuna Hinova, într-o familie 
de navigatori. La vârsta de 16 ani, „Martin” şi-a întrerupt studiile 
secundare pentru a se îmbarca matelot-asistent pe şlepul nr. 
11.345 al cărui responsabil era tatăl său. După ieşirea la pensie 
a acestuia „, Martin”, care îşi satisfăcuse între timp serviciul 
militar, a preluat responsabilitatea şlepului având-o ca asistent 
pe soţia sa loana. In anul 1954 s-a născut pe şlep fiul lor Petre, 


care a rămas cu părinţii până la decesul mamei sale, survenit în 
1957 în urma unui cancer (nota: loana a decedat la Rudolfs 
Spital din Viena, iar o parte din datele din prezentul raport au 
fost extrase din dosarul ei de internare existent la arhiva 
spitalului). „Martin” nu s-a mai recăsătorit. Copilul a rămas o 
vreme în grija mamei lui „Martin”, iar în prezent este elev intern 
la Liceul nr. 1 din Turnu-Severin. Părinţii lui „Martin” au decedat 
amândoi în anul 1964, astfel încât, cu excepţia fiului său, cel în 
cauză nu mai are alte rude apropiate. Un element important 
pentru noi îl constituie faptul că după moartea soţiei, „Martin” a 
refuzat îmbarcarea unui alt asistent, astfel încât în prezent se 
găseşte singur la bord. Investigaţiile făcute prin locurile 
frecventate de navigatori români au stabilit că „Martin” este un 
om inteligent, bun cunoscător al meseriei sale, bucurându-se de 
aprecierea şi încrederea colegilor săi. Din discuţiile purtate cu 
„Lorentz” a rezultat că „Martin”, fără a fi adversar al regimului 
existent în ţara sa, nutreşte în secret dorinţa de a se stabili cu 
fiul său în Occident. In posesia unei sume care ar trebui să 
ajungă la cel puţin zece mii de dolari, „Martin” s-ar căsători cu 
concubina sa Irma Tischler, născută la 5 ianuarie 1940 în Viena, 
proprietara unei măcelării situată în Fleischmarkt Strasse nr. 43. 
Investigaţiile făcute anterior şi convorbirile purtate cu „Martin” 
ne-au ajutat să cunoaştem că deşi Irma Tischler, rămasă văduvă 
la numai trei ani de la căsătorie, este gata să se căsătorească cu 
el fără nicio condiţie prealabilă, „Martin” doreşte însă să devină 
asociat cu drepturi egale în conducerea magazinului, scop în 
care caută o modalitate de a câştiga o sumă mai mare. Acest 
element va trebui însă folosit cu prudenţă, întrucât omul a lăsat 
să se înţeleagă că nu este dispus să comită orice faptă pentru 
bani, după cum nu este dispus să se amestece în operaţii 
mărunte, contrabandă de ţigări spre exemplu. Deşi acest 
subiect a fost evitat în discuţii, „Lorentz” a rămas cu impresia că 
o eventuală propunere directă de a acţiona împotriva României 
s-ar izbi de un refuz net. Slăbiciunea lui „Martin” pentru bani va 
trebui deci folosită în mod inteligent, doar pentru a-l 
compromite suficient de grav, obligându-l să accepte abia după 
aceea propunerea de colaborare. Întrucât regulile existente în 
organizaţia noastră îi interzic celui ce a acţionat ca investigator 
să realizeze personal recrutarea, „Lorentz” sugerează ca, având 
în vedere importanţa cazului, faza următoare a operaţiunii să fie 


realizată de către un colector delegat de către Reprezentanţa 
generală sau chiar de către Direcţia generală. Indicatorul nostru 
ar putea fi folosit în acţiunea de compromitere a lui „Martin”. 

Raportul a fost citit în aceeaşi seară la sediul Direcţiei 
generale, camuflată într-o suburbie liniştită a Munchen-ului, iar 
a doua zi dimineaţa Josef Sturmmer îl primea tot prin curier la 
sediul Reprezentanţei generale pentru Austria. Pe colţul de sus 
din dreapta era aşternută cu cerneală verde următoarea 
rezoluţie: „De acord. Incredinţez realizarea operaţiei maiorului 
Otto Wagner şi lui Josef Sturmmer. Dr. Schneider”. 

În plic, alături de raport, Sturmmer mai găsi un bileţel cu 
următorul conţinut: 

„Lieber Josef, 

Voi sosi în cursul după-amiezii. Te rog să aranjezi să ne 
vedem încă în seara aceasta cu «Lorentz» şi cu indicatorul său. 
Pe diseară. Otto”. 


A doua zi după discuţia cu Leo, Murgu se abătuse pe la 
dugheana lui Aizic pentru a-i plăti datoria de două sute de 
şilingi. Aizic, aflat în prăvălie împreună cu soţia sa, refuzase să 
ia banii, confirmând că Leo achitase mai demult suma 
respectivă. 

În seara a treia după cina de la restaurantul „Berger”, 
navigatorul se auzi strigat de pe chei: 

— Bună seara, domnule Murgu! Ai terminat treburile pe ziua 
de azi? Nu vrei să cobori oleacă de pe luntrea asta a dumitale? 
Om bea o bere aici, în gura Prater-ului! 

— Bună să-ţi fie inima, domnule Aizic. Bucuros de invitaţie. 
Mă şi gândeam să dau o raită prin Prater, dar mi-era tare urât să 
fac treaba asta singur. Aşteaptă-mă câteva minute să pun o 
haină pe mine! 

Un sfert de oră mai târziu, cei doi savurau cu poftă berea rece 
într-o cafenea mică din parc. 

— Domnule Murgu, rupse Aizic tăcerea, mi se pare că de aici 
pleci la Regensburg? 

— Aşa este! mai am la bord ceva marfă ce trebuie dusă în 
Germania occidentală. Am fi plecat încă de astăzi dacă apa 
Dunării ar fi fost suficient de adâncă. Dar vara, pe secetă, 
navigația pe Dunărea de sus se face anevoie; mai ales cu 
şlepurile noastre construite pentru Dunărea de jos. Se pare că 
ieri şi astăzi a plouat bine în tot bazinul superior al Dunării; ne 
aşteptăm deci la o creştere a cotei. Dacă această creştere apare 
în noaptea aceasta, mâine vom putea pleca. 

— Am priceput. Dar spune-mi, te rog, unde vi se face 
controlul vamal atunci când treceţi dintr-o ţară în alta, de 
exemplu din Austria în Germania? Vă opreşte chiar pe frontieră 
în mijlocul Dunării? 

— Nu, jupâne. Vama austriacă ne face control în portul de 
plecare Viena, Linz sau altul, care o fi el, iar nemţii ne 
controlează în primul port în care ne oprim. 

— Şi... se face control amănunţit, prin tot şlepul? 

— Aşa ceva n-ar fi posibil, domnule Aizic. Gândeşte-te numai 
la ce reprezintă un convoi de şlepuri şi la câte asemenea 
convoaie circulă toată ziua în susul şi în josul Dunării. Se 


controlează documentele referitoare la natura încărcăturii, se 
cere navigatorilor să completeze o declaraţie despre bunurile ce 
le au de înregistrat la vamă şi apoi se dă o raită pe la hambare 
şi prin cabină. Se merge mai mult pe încredere. Pentru că un 
marinar care vrea să ascundă ceva pe şlepul său o poate face 
atât de bine încât vameşilor nu le rămân prea multe şanse să 
găsească obiectele ascunse. Dar de ce mă întrebi? Vrei să te 
faci vameş? 

— Ferească dumnezeu! Aşa o profesie antipatică. Te-am 
întrebat numai ca să ştiu dacă pot să-ţi propun o afacere cu un 
câştig frumos. 

— Ce afacere, jupâne? Să-ţi aduc accesorii foto din Germania? 
Sau poate ţigări americane? Să ştii că propuneri din astea mi-au 
mai făcut şi alţii dar nu m-au tentat. Câştigul e mic, osteneala şi 
riscul sunt mari. 

— Dar cine ţi-a vorbit dumitale despre ţigări sau despre hârtie 
foto? Afacerea nici nu este a mea, ci a unui domn cu greutate şi 
cu capital mare. lar dumneata vei câştiga mai mult decât câştig 
eu într-o lună în amărâta mea de dugheană. Domnul care vrea 
să facă afacerea m-a întrebat dacă nu cunosc pe cineva de 
încredere care să transporte discret marfa lui dincolo, în 
Germania. Eu m-am gândit la dumneata. Te ştiu om serios, nu 
te-am văzut niciodată beat, nu umbli cu femei... 

— Merg la biserică în fiecare săptămână şi aşa mai departe, îl 
întrerupse Murgu râzând. Şi, cam ce afacere are să-mi propună 
domnul de care îmi vorbeşti? 

— Eu nu pot să-ţi spun. Dar dacă eşti de acord să discuţi 
despre afacere, va trebui să mergem la  cabaretul 
„Csârdâsfurstin” unde domnul ne aşteaptă în seara asta la ora 
zece. 

— Bine, domnule Aizic. De discutat putem discuta căci doar 
de aceea dăm hrană gurii: să discute. Peste toate, voi putea să 
mă laud şi eu că m-am distrat la „Csârdăâsfurstin” despre care 
am auzit că este un local al dracului de scump. Sper că nu voi 
plăti eu consumaţia? 

— Vai de mine! Cum poţi să te gândeşti măcar la una ca asta? 

— Atunci putem merge. Văd că s-a făcut deja nouă şi 
jumătate, deşi mai adineauri era încă lumină. Zilele de vară sunt 
tare lungi. E departe cârciuma aia la care trebuie să ajungem? 

— Dacă plecăm acum şi găsim repede un taxi ajungem 


tocmai la ţanc, răspunse Aizic bucuros parcă de uşurinţa cu care 
Murgu acceptase întâlnirea propusă. 

Deşi era doar zece seara, la „Csârdâsfurstin” nu mai erau 
mese libere. Orchestra cânta îndrăcit melodii populare iar 
chelneriţele tinere în costum naţional unguresc se mlădiau 
sprintene printre mesele şi scaunele rustice, purtând platouri 
mari de lemn încărcate cu fripturi aromate cu paprika şi clondire 
cu vin roşu „Bikaver”. Atmosfera din local era încărcată de 
mirosul fripturilor şi de fumul gros de ţigară iar gălăgia generală 
amplificată de orchestră era atât de mare, încât chiar 
persoanele aşezate la aceeaşi masă se înțelegeau cu greutate. 

Aizic îl conduse pe Murgu într-un colţ mai retras la o masă 
ocupată de un individ înalt cu o conformaţie atletică. Ţinuta lui 
dreaptă te ducea imediat la presupunerea că omul petrecuse 
mult timp în armată, mai ales că această ţinută se armoniza cu 
costumul de stofă bleumarin, la două-rânduri, şi cu părul tuns 
scurt şi pieptănat cu cărare. Întreaga sa înfăţişare şi mai ales 
ochii reci, albaştri, neprietenoşi, îl făceau antipatic de la prima 
vedere. Aizic i se adresă în limba germană: 

— Herr Sturmmer, am onoarea să vi-l prezint pe domnul 
Gheorghe Murgu, navigatorul român despre care v-am vorbit. 
Domnule Murgu, o întoarse el pe româneşte, acesta este 
domnul Josef Sturmmer, omul de afaceri care doreşte să discute 
cu dumneavoastră. 

— Vă rog să luaţi loc, domnilor, îi invită Sturmmer pe 
nemţeşte. Herr Murgu nu vorbeşte, se pare, limba germană?! 

— Ca toţi navigatorii de pe Dunăre înţeleg destul de bine 
această limbă, dar mi-e mai greu să o folosesc. Voi face însă 
eforturi să vă înţeleg şi să mă fac înţeles. Acolo unde nu voi 
reuşi sper că prietenul meu, domnul Aizic, ne va scoate din 
încurcătură, răspunse Murgu într-o germană stâlcită. 

— Sehr gut. Foarte bine. Vă faceţi înţeles perfect. Cum ştiu că 
domnul Aizic mai are în seara aceasta unele treburi, eu îi voi 
mulţumi pentru prilejul de a vă cunoaşte şi nu voi abuza mai 
departe de amabilitatea sa, tranşă Sturmmer. 

— Şi eu voiam să vă rog să-mi permiteţi să plec, spuse Aizic 
grăbit. Vă doresc o seară plăcută, domnilor. 

— Mult succes în afacerile ce le ai de încheiat în seara 
aceasta, jupâne Aizic. Îmi pare foarte rău că trebuie să ne lipsim 
de compania dumitale, zise Murgu puţin descumpănit de 


concedierea expeditivă a însoţitorului său. 

— Pentru a începe cu începutul, Herr Murgu, ar trebui să 
hotărâm ce vom comanda acestei drăguţe domnişoare care 
aşteaptă lângă masa noastră, spuse Sturmmer. Ce doriţi să 
luaţi? 

— Einen Răuberspiess, o friptură haiducească şi un pahar de 
„Bikaver” mă aranjează de minune, spuse Murgu. 

— În regulă. Atunci, de două ori Răuberspiess şi o sticlă de 
„Bikaver”, se întoarse Sturmmer către chelneriţa care plecă în 
viteză şi se întoarse imediat cu sticla de vin şi două pahare. 
Sturmmer umplu paharele şi îl ridică pe al său: 

— Prosit, Herr Murgu. Aizic v-a spus poate de ce ţineam să vă 
cunosc? 

— Da şi nu. Mi-a spus că vreţi să-mi propuneţi o afacere. L-am 
prevenit şi pe el şi vă previn şi pe dumneavoastră că nu sunt 
dispus să mă lansez în acţiuni de contrabandă cu mărunţişuri. 
Riscul ar fi prea mare pentru câteva sute de şilingi. 

— Herr Murgu, vă asigur că nici mie nu-mi place să fac afaceri 
cu mărunţişuri. Vorbesc la figurat pentru că, de fapt, mărfurile 
mele au dimensiuni destul de reduse. Dar valoarea lor este 
foarte mare. i 

— Nu cumva vă ocupați cu traficul de stupefiante? In asta 
chiar că nu m-aş amesteca. „Interpolul” descoperă grup după 
grup. 

— Nu mă ocup de stupefiante. Mai întâi pentru că, aşa cum 
spuneai şi dumneata, aceasta m-ar pune în conflict cu 
„Interpolul” şi cu americanii. În plus eu sunt german, Herr 
Murgu, şi ca german n-aş accepta cu niciun preţ să contribui la 
pervertirea tineretului nostru, şi aşa destul de moleşit de 
blestemata asta de societate de consum. Consumatorii de 
droguri nu sunt niciodată buni soldaţi. Dar, pentru a nu-ţi pune 
prea mult curiozitatea la încercare, îţi voi spune curat că mă 
ocup de afaceri cu aur. Aur şi bijuterii. Suntem un grup bine 
organizat care îşi procură aurul brut la preţuri joase din Africa şi 
de pe pieţele Orientului Apropiat. Acest aur este prelucrat aici, 
la Viena, de bijutieri aduşi de la Istanbul şi plătiţi la mai puţin de 
jumătate faţă de cei locali. Oricum câştigul lor este mare, 
datorită cantităților de aur ce le prelucrează. Odată fabricate, 
bijuteriile sunt introduse în Germania, unde reţeaua noastră de 
desfacere le plasează la preţuri care, deşi mai mici decât cele 


oficiale, ne permit un câştig de sută la sută. În general, noi 
trecem marfa peste frontieră în automobile cu ascunzători 
special amenajate. In ultimul timp însă, se pare că poliţia 
vamală a simţit ceva; controalele făcute autoturismelor noastre 
au devenit suspect de amănunțite. Aşa se face că, în prezent, 
avem strânsă o cantitate mare de bijuterii, vreo zece kilograme. 
Asta face cam 100.000 mărci. Aproape 800.000 şilingi austrieci. 
Dacă ne vei trece dincolo de frontieră aurul acesta îţi dăm unu 
la sută din valoare. Asta e afacerea, Herr Murgu. 

— Vă mulţumesc pentru explicaţii şi pentru încredere. Îmi 
place cum trataţi, iar afacerea mă tentează. Dar o mie de mărci 
mi se pare tare puţin. Aş fi gata să discut în jurul unui comision 
de trei la sută. 

— Se vede că nu cunoaşteţi piaţa, Herr Murgu. Trei la sută 
este enorm. 

— Adevărat, nu cunosc piaţa, Herr Sturmmer. Dar este prima 
oară când intru într-o asemenea combinaţie. S-ar putea să fiu 
prins şi băgat la închisoare pe un an, doi. Recunosc, pierderea 
dumneavoastră va fi mare, însă veţi rămâne liber, iar 
organizaţia dumneavoastră intactă. Eu, Herr Sturmmer, am un 
băiat în România. E la şcoală la Turnu-Severin. Băiatul n-are 
mamă. Sunt singurul său sprijinitor. O marcă face la cursul 
turistic cam patru lei şi jumătate. Băiatului meu nu-i vor ajunge 
patru mii cinci sute de lei pentru a se întreţine pe timp de un an. 
Cu o mie de lei pe lună ar mai merge. 

— Inţeleg raţionamentul dumneavoastră şi motivele pe care 
le invocaţi, Herr Murgu. Totuşi nu pot plăti trei la sută. Suntem 
amândoi oameni serioşi. Intenţia mea era să mai urc preţul până 
la un procent şi jumătate, iar dumneavoastră eraţi probabil 
dispus să coborâţi cu jumătate de procent. Hai să mai cedăm 
fiecare ceva şi să spunem doi la sută. Batem palma? 

— Fie, Herr Sturmmer. Când primesc banii? 

— La terminarea acţiunii, desigur. Noi avem încredere în 
dumneavoastră şi vă dăm bijuteriile. De ce n-aţi avea şi 
dumneavoastră încredere în noi? 

— Aici nu este vorba de încredere, Herr Sturmmer. Dar este 
foarte posibil ca la capătul drumului să mă aştepte închisoarea 
sau cine mai ştie ce. Cine îmi garantează mie că băiatul meu va 
intra în posesia banilor? Cu tot respectul ce vi-l port, 
dumneavoastră nu sunteţi pentru mine decât un necunoscut. 


— Bine, dar dacă vă arestează vă vor confisca şi banii. 

— Nu. Căci banii îi vom depune la Aizic cu rugămintea ca, în 
cazul în care nu mai revin din susul Dunării, să facă cele 
necesare pentru a trimite suma fiului meu, Petre Murgu, 
respectiv directorului Liceului nr. 1 din Turnu-Severin. 

— Herr Murgu. Mă _ uluiţi pur şi simplu cu spiritul 
dumneavoastră de afaceri. Despre dumneavoastră românii, 
ştiam că sunteţi mai puţin înclinați către acest domeniu. 

— Sunt români şi români, Herr Sturmmer. În regiunea în care 
m-am născut eu, oamenii au negoţul în sânge; mulţi dintre ei se 
ocupau cu comerțul încă din copilărie. Pentru documentarea 
dumneavoastră, precizez că această regiune se numeşte 
Oltenia. 

— Foarte interesant. În ce mă priveşte am preferat 
întotdeauna să tratez cu oameni cu picioarele pe pământ. Vă 
rog deci să-mi permiteţi să vă las câteva minute singur pentru 
a-i telefona lui Aizic şi a-l ruga să revină. Până ce va veni el, eu 
vă voi preda marfa. 

— Dar unde o aveţi? 

— Afară, în portbagajul maşinii, păzită de şofer. Vom merge 
cu dumneavoastră în port şi vom aştepta să vă vedem 
transportând valiza cu coletele pe bord. Apoi vom aranja cu 
Aizic. 

In noaptea aceea, Leon Aizic n-a avut parte de odihna tihnită 
la care ţinea atât de mult. Abia către ora trei dimineaţa el a 
reuşit să se întindă cu un geamăt de satisfacţie în patul ce-l 
aştepta de cu seară. In buzunarul interior al hainei lăsate pe 
capul scaunului, avea suma de două mii de mărci vest-germane 
şi un bileţel pe care îşi notase dispoziţiile lui Murgu. 

După cum presupusese navigatorul, ca urmare a ploilor, cota 
apelor Dunării crescuse simţitor peste noapte, iar aceasta 
făcuse posibilă plecarea convoiului de şlepuri încă în zorii zilei. 
Gheorghe Murgu aşteptă ca pe ghimpi terminarea formalităţilor 
vamale şi plecarea din Viena. Când oraşul rămase departe, în 
urmă, el cobori în cabină unde ascunse într-un loc anume 
amenajat coletele ce-i fuseseră încredințate. După aceea munci 
cu îndârjire toată ziua, punând în ordine inventarul şlepului, 
reparând stratul protector de vopsea acolo unde se stricase şi 
spălând lună puntea. 

In noaptea aceea navigatorul dormi fără vise. La acest somn 


concura desigur aerul de vară, răcorit de ploaia din ajun şi de 
adierile coborâte de pe coastele Alpilor. 

Murgu se trezi târziu, către prânz, când convoiul de şlepuri 
depăşise deja confluenţa Inn-ului cu Dunărea iar remorcherul 
din frunte îşi lua rămas bun cu un şuierat răguşit de sirenă de la 
oraşul Passau. Navigatorul îşi făcu grăbit toaleta, apoi îşi 
prepară o omletă mare cu şuncă. Timpul care îi mai rămânea la 
dispoziţie până la acostarea în portul Regensburg de-abia îi 
ajungea pentru a se pregăti de revizia vamală şi de debarcare. 
Căci Murgu trebuia să coboare de pe şlep chiar în seara sosirii, 
pentru a se întâlni la ora 22,00 în faţa restaurantului „Zur 
grunen Eiche” cu omul ce urma să preia de la el valiza ce i-o 
încredinţase Sturmmer. In cazul în care, dintr-un motiv sau altul, 
întâlnirea n-ar fi putut avea loc în prima seară, ea putea fi 
realizată în cea de-a doua seară după sosire. Sturmmer insistase 
însă ca Murgu să facă tot ce depindea de el pentru a preda 
valiza cât mai repede, iar navigatorul nu avea motive să 
procedeze altfel. 

Dar Gheorghe Murgu n-a avut prilejul să ajungă în seara 
aceea la restaurantul „Zur grunen Eiche”. După o revizie vamală 
rapidă şi superficială, el coborâse pe chei îmbrăcat în hainele 
sale cele mai bune şi cu valiza lui Sturmmer în mână, dar la 
ieşirea din port se trezise interpelat de doi indivizi înfăşuraţi în 
impermeabile lungi de muşama, a căror culoare neagră amintea 
în mod supărător ţinuta ofiţerilor SS. 

— Poliţia vamală. Actele dumneavoastră, vă rugăm! 

Murgu lăsă calm valiza jos şi scoase din buzunarul interior al 
hainei paşaportul de marinar. În timp ce unul din indivizi se 
apucă să examineze documentul la lumina unui felinar, celălalt 
se grăbi să înhaţe valiza rămasă jos. Murgu băgă de seamă că 
cel ce luase valiza purta mănuşi subţiri de cauciuc. 

— Ce aveţi în valiză? întrebă cel ce examinase paşaportul. 

— Un costum de haine pe care voiam să-l las în oraş la 
curăţat. Dar de ce mă reţineţi? Abia am trecut prin controlul 
vamal. 

— Costumul din valiza dumneavoastră este ciudat de greu, 
interveni cel de-ai doilea individ. Unde mai puneţi faptul că 
atelierele de curăţat s-au închis deja de multe ore. 

— Intenţionam să-l las la o femeie, în fine, la o cunoştinţă care 
să-l dea la atelier mâine la prima oră. Aş fi dorit să-l am gata 


seara. Dar, la urma urmei, ce vreţi de la mine? 

— Va trebui să ne însoţiţi la poliţie. Acolo vom deschide valiza 
şi vom verifica conţinutul. Dacă va conţine doar costumul 
dumneavoastră de haine vă vom înapoia totul şi vă vom elibera 
cu scuze. Dacă nu... 

— Refuz să merg cu dumneavoastră! Sunt cetăţean străin! 
Protestez! ridică Murgu vocea. 

— Vă sfătuiesc să fiţi liniştit şi mai ales să nu vă daţi în 
spectacol. Este mai bine pentru dumneavoastră să mergeţi de 
bunăvoie. Pentru că, oricum, de mers tot va trebui să mergeţi, 
spuse primul individ băgând în buzunarul impermeabilului său 
paşaportul lui Murgu. 

Continuând să protesteze, amestecând cuvintele germane cu 
expresii româneşti, Murgu se lăsă dus între cei doi până lao 
maşină „Volkswagen” ce aştepta după colţ şi care îi depuse în 
puţine minute în faţa unei clădiri vechi, unde Murgu fu introdus 
în ceea ce era, după toate aparențele, biroul şefului; i se făcu o 
percheziţie corporală amănunţită care îl lăsă cu buzunarele 
goale. Apoi unul din indivizi ridică pe o peliculă specială 
amprentele de pe mânerul şi broasca valizei, după care Murgu 
fu invitat să o deschidă. Navigatorul refuză, declarând cu un 
aplomb vecin cu neruşinarea că valiza nu-i aparţine şi că nu o 
văzuse niciodată înainte de a intra în biroul unde se afla. 

Indivizii zâmbiră compătimitor, cu aerul unora care mai 
văzuseră şi mai auziseră destule. Unul din ei deschise el însuşi 
valiza cu ajutorul cheii găsite în buzunarul lui Murgu. Apoi 
desfăcu pachet după pachet şi redactă împreună cu colegul său 
un proces-verbal amănunţit al celor găsite înăuntru. In tot acest 
timp atitudinea lui Murgu suferea o schimbare vizibilă, trecând 
de la insolenţa iniţială la o adevărată disperare. El se prăbuşise 
în final pe unul din fotolii, cu aerul unui om distrus, spunând din 
când în când în româneşte: „Copilul meu! copilul meu!”. Totuşi, 
atunci când indivizii îi prezentară spre semnare procesul-verbal, 
el refuză cu îndârjire să o facă, continuând să susţină că este 
victima unei provocări ordinare, că este cetăţean străin şi că 
cere să fie pus în legătură cu consulul român din Republica 
Federală Germania. 

În mod surprinzător, cei doi nu insistară prea mult să obţină 
semnătura sa pe procesul-verbal. Acela care examinase 
paşaportul lui Murgu şi care părea să fie mai mare în grad ridică 


receptorul unui telefon interior şi raportă scurt: 

— Percheziţia s-a terminat, Herr Chef! 

La puţine minute după aceea, în birou pătrunse un individ 
corpolent, trecut bine de cincizeci de ani, cu faţa brăzdată de 
vinişoare roşii care trădau o slăbiciune pronunţată pentru bere. 
Un început de chelie frontală îi împuţinase serios părul,. 
Încărunţit la tâmple, iar costumul maro „mille points”, de cea 
mai bună calitate, îi dădea aerul prosper al unui om de afaceri. 
După ce primi de la cei doi procesul-verbal şi după ce aceştia 
părăsiră încăperea, individul se răsturnă în fotoliul din spatele 
biroului şi îl examină fără grabă pe Murgu. În ochii săi căprui 
stăruia o licărire veselă, de om pus pe şotii. 

— Bună seara, domnule Murgu, rosti el în româneşte cu un 
puternic accent german. Mă scuzi că am întârziat puţin. Ai avut 
desigur greutăţi în a te înţelege cu colegii mei. Aici, în 
Germania, ca şi la dumneavoastră, în România, fiecare om are 
dreptul dea fi interogat în limba sa maternă. Din întâmplare, eu 
vorbesc româneşte. Am petrecut o bună parte a războiului la 
Comandamentul Wehrmachtului din România. Eram maior. 
Numele meu este Otto Wagner. Dar ce văd? N-aţi semnat 
procesul-verbal? 

— Nu l-am semnat şi nici nu am de gând să-l semnez, 
domnule Wagner. Obiectele nu-mi aparţin. N-am văzut niciodată 
până acum valiza aceasta şi nu înţeleg ce urmăriţi prin această 
înscenare. Cer să fiu pus în legătură cu consulul român. 

— Spune-mi Herr Major, dacă nu te deranjează, domnule 
Murgu, se aspri Wagner către navigator. Şi mai ales încetează 
cu prostiile. Crezi că dacă nu ai semnat procesul-verbal şi dacă 
vei stărui în această atitudine încăpăţânată vei avea mai multe 
şanse de scăpare? Se vede cât de colo că eşti un ageamiu. Pe 
mânerul acestui geamantan şi pe încuietorile sale au rămas 
amprentele dumitale digitale, cu ajutorul cărora ne va fi foarte 
uşor să dovedim că obiectul îţi aparţine. lar cei care te vor 
judeca vor socoti refuzul de a semna procesul-verbal ca o 
circumstanţă agravantă. Desigur, dacă insişti, noi putem anunţa 
imediat consulul român despre arestarea dumitale. Asta va face 
să se afle foarte repede în România, la societatea pentru care 
lucrezi, la miliţie şi, în fine, în familia dumitale, că ai fost arestat 
pentru trafic de aur. Îți surâde chiar atât de mult această 
eventualitate? Mai bine ai face declaraţii complete şi ai ajuta 


poliţia să pună mâna pe adevărații infractori care te-au băgat în 
ghinion. Spune-mi, cât trebuia să primeşti pentru acest 
transport? 

— Două mii de mărci, Herr Major. Vă voi spune tot şi vă voi 
ajuta să-i prindeţi pe traficanţi. Numai scăpaţi-mă din 
nenorocirea asta. Am un copil acasă, Herr Major. Un copil fără 
mamă, care va rămâne pe drumuri dacă eu voi intra la 
închisoare, izbucni Murgu cu glasul întretăiat de suspine. Apoi 
pe acelaşi ton povesti grăbit, cu fraze scurte despre întâlnirea 
cu Sturmmer, despre discuţia de la „Csârdâsfurstin”, despre 
Aizic Leon. La cererea lui Wagner, mai repetă odată condiţiile şi 
locul în care trebuia să predea valiza. 

— Da! reflectă cu voce tare Wagner. Locul şi ora sunt bine 
alese. Dar după ce îl vei recunoaşte pe cel ce trebuie să preia 
geamantanul? 

— El este cel ce trebuie să mă recunoască pe mine după 
valiză şi să mi se adreseze pe nume. Faptul că îmi va cunoaşte 
numele va constitui dovada că am de-a face cu omul ce trebuie 
să primească bijuteriile. 

— Clar. Acum te rog să semnezi procesul-verbal şi să scrii 
amănunţit tot ce mi-ai povestit. 

— Herr Major, oare nu se poate fără asta. Nu-mi daţi nicio 
şansă să scap? Măcar pentru copilul meu dacă nu pentru mine. 
Veţi fi având şi dumneavoastră copii... 

— Cât timp procesul-verbal şi declaraţia dumitale vor rămâne 
la mine, totul este încă posibil, domnule Murgu. Numai dacă 
aceste documente vor ajunge în posesia procurorului, va dispare 
şi şansa dumitale. Deocamdată scrie! 

Murgu se apucă cu hărnicie de scris şi după o jumătate de oră 
îi înmână lui Wagner declaraţia sa. Acesta o băgă în buzunar 
împreună cu procesul-verbal şi apoi spuse: 

— Domnule Murgu, în timp ce scriai m-am gândit la situaţia 
dumitale. M-am luptat, ca să zic aşa, cu conştiinţa mea. Eu sunt 
pus aici să apăr legea, iar dumneata ai călcat această lege cu o 
uşurinţă condamnabilă. Pe de altă parte m-am gândit la viitorul 
dumitale şi al copilului dumitale. Pentru că, aşa cum ţi-ai 
închipuit, am şi eu copii. Ba chiar şi nepoți... De fapt, dumneata 
nu eşti un infractor înrăit; eşti doar un om care a vrut să câştige 
nişte bani mai repede şi mai uşor. Aş fi tentat să te ajut să scapi 
de consecinţe. Pentru aceasta însă va trebui să mă ajuţi şi 


dumneata să prind banda de traficanţi. 

— Fac ce vreţi, Herr Major. Numai să nu mă duceţi în sala de 
judecată. Să nu se ştie că am fost amestecat... 

— Desigur, desigur, îl întrerupse pe un ton liniştitor Wagner. 
Dumneata te vei prezenta mâine seară în faţa restaurantului 
„Zur grünen Eiche” cu valiza în mână şi o vei preda, conform 
instrucţiunilor ce ţi-au fost date, omului care ţi se va adresa pe 
nume. Restul ne priveşte pe noi. 

— Dar, Herr Major, credeţi că Sturmmer şi prietenii săi sunt 
chiar atât de proşti încât să nu facă o legătură între folosirea 
mea şi apariţia poliţiei pe urmele lor? Mie mi-e cam frică. 
Sturmmer acesta are o figură de asasin. Apoi, cum voi explica 
faptul că nu m-am prezentat la întâlnire în seara aceasta? 

— Dacă ţi se va pune această întrebare, domnule Murgu, vei 
motiva că ai dorit să te documentezi mai întâi bine asupra pazei 
din port şi a posibilităţilor de a scoate valiza de pe bord. In ce 
priveşte temerile dumitale, află că nici noi nu suntem chiar atât 
de ageamii încât să-l arestăm pe individ imediat ce va prelua 
valiza de la dumneata. Va trebui să-l supraveghem o vreme, pe 
el ca şi pe Sturmmer, pentru a identifica întregul grup, 
depozitele, atelierele. Atunci când se vor face primele arestări, 
dumneata vei fi ajuns demult în România. 

— Bine, dar Sturmmer şi complicele său de aici vor face 
declaraţii şi despre mine în timpul anchetării lor. Povestea asta 
mă va pune în situaţia să nu mai pot naviga în Republica 
Federală Germania. Cum să explic eu şefilor mei... 

— Dacă vom rămâne prieteni, vom găsi noi o cale pentru a 
sări şi peste hopul acesta. Vom separa declaraţiile referitoare la 
dumneata sub pretextul că, neaflându-te pe teritoriul federal, nu 
poţi fi judecat odată cu grupul. Apoi, va depinde exclusiv de 
poliţie dacă te va mai găsi sau nu. lar poliţia suntem noi, 
domnule Murgu. Poliţia poate face multe pentru prietenii ei. lar 
prietenia noastră depinde numai şi numai de dumneata, de 
loialitatea dumitale. 

— Promit să fiu loial, Herr Major! 

— Mă bucur pentru dumneata, spuse Wagner ridicând 
receptorul telefonului. 

La chemarea sa, cei doi indivizi intrară din nou în încăpere, îi 
predară în tăcere valiza lui Murgu şi îi făcură semn să-i urmeze. 
Un sfert de oră mai târziu, navigatorul se găsea în cabina 


şlepului unde se dezbrăcă fără să mai aprindă lumina şi se 
strecură cu un oftat de uşurare în pat. Multă vreme înainte să 
adoarmă îi stăruiră în minte imaginea jovială a lui Wagner şi 
privirea sa şireată. 


A doua zi, seara, Murgu cobori din nou de pe vas purtând 
valiza în mâna dreaptă. Deşi plecase din vreme, ceasul arăta 
22,05 atunci când se opri sub firma luminoasă de neon 
reprezentând un stejar verde şi stufos. După câteva minute de 
aşteptare, din interiorul unui gang apropiat, se desprinse o 
umbră care se apropie de el. 

— Sunteţi Herr Murgu? întrebă şoptit omul, iar la răspunsul 
pozitiv al navigatorului adăugă: Am venit să-mi daţi valiza 
încredinţată de către Herr Sturmmer. 

— Bitte! Poftiţi! spuse Murgu predându-i geamantanul. 

— V-am aşteptat şi aseară. De ce n-aţi venit? 

— Am vrut să studiez mai întâi felul cum este păzit portul. Am 
fost de mai multe ori pe aici, dar până acum nu m-a preocupat 
niciodată acest lucru. 

— Bine. Voi anunţa pe Herr Sturmmer că transportul s-a 
realizat cu succes. La revedere! încheie brusc individul plecând 
grăbit în susul străzii. 

Murgu îşi privi ceasul. Totul durase trei minute. Tocmai se 
pregătea să părăsească la rândul său locul întâlnirii când 
luminile unui „Mercedes” parcat ceva mai departe de restaurant 
clipiră atrăgându-i atenţia. Apropiindu-se, navigatorul identifică 
la volan pe maiorul Otto Wagner, cunoştinţa sa din seara 
trecută, care îi făcu semn să se urce lângă el şi apoi porni cu 
viteză spre Dunăre. 

— Bravo, domnule Murgu. Ai fost cum nu se poate mai 
natural. Sunt sigur acum că avem în mână firul unei afaceri mari 
care îmi va aduce, sper, o avansare. N-ar fi rău deloc acum, în 
preajma pensiei! 

— Am făcut şi eu cum m-am priceput mai bine. Dar sunteţi 
sigur că oamenii dumneavoastră vor reuşi să se ţină după el 
fără să se bage de seamă? 


Eu, să vă spun drept, nici nu i-am văzut prin împrejurimi. 

— Păi vezi? Dacă dumneata, care ştiai că trebuie să fie pe 
aproape nu i-ai observat, nici individul care ţi-a luat valiza nu i-a 
putut observa. Suntem poliţişti vechi, domnule Murgu. Partea 
proastă este că nu prea reuşesc să-i conving pe unul din colegii 
mei să te scoatem din cauză. El este de părere că ceea ceai 
făcut pentru noi nu este de ajuns. l-am propus să ne întâlnim în 
trei în această seară, după acţiune. Poate împreună vom reuşi 
să-l înduplecăm. Eu te rog să te arăţi rezonabil şi să nu intri într- 
o dispută cu el. Nu ţi-ar folosi la nimic şi m-ai pune şi pe mine 
într-o situaţie neplăcută. Printr-o întâmplare fericită colegul meu 
vorbeşte de asemenea româneşte. Cred că este născut la, asta, 
cum îi zice... Hermannstadt. 

— Acum îi zice Sibiu, Herr Major. Dar mă neliniştiţi enorm cu 
cele ce-mi spuneţi. Chiar, ar fi posibil să ajung totuşi la 
închisoare? 

— Să sperăm că nu, răspunse Wagner parcând maşina în faţa 
unui restaurant, pe o stradă liniştită. În orice caz, te rog să ţii 
cont de recomandările pe care ţi le-am făcut. 

Spre deosebire de făptura bonomă a lui Wagner, individul ce-i 
aştepta înăuntru nu avea în înfăţişarea sa nimic liniştitor. Pe 
Murgu, această înfăţişare şi mai ales duritatea privirii îl duseră 
cu gândul la 
Sturmmer. Fără să se ridice de pe scaun, individul întinse noilor 
veniţi o mână energică şi se recomandă scurt: 

— Klein. Vă rog să luaţi loc. 

Această primire nu fu deloc de natură să stimuleze 
conversaţia, astfel încât cei trei mâncară în linişte. La cafea, 
Klein rupse primul tăcerea: 

— Domnule Murgu, colegul Wagner mi-a vorbit despre cazul 
dumitale şi te-a prezentat în termenii cei mai favorabili. Încă 
înainte ca să ajungeţi aici m-am informat prin telefon asupra 
felului cum ai executat indicaţiile noastre. Este drept: ne-ai pus 
pe urmele unei bande de traficanţi de aur. Din acest punct de 
vedere nu putem decât să ne declarăm mulţumiţi. Din păcate, în 
afara unui referat favorabil prin care să propunem justiţiei să-ţi 
acorde circumstanţe atenuante, eventual chiar graţierea, nu 
văd, personal, cum te-am putea ajuta. Ştii, legea este lege. 

— Domnule Klein, eu am recunoscut faţă de Herr Major Otto 
Wagner faptul că am încălcat legile Republicii Federale. A fost 


însă pentru prima şi ultima oară. Mi s-a promis că în cazul în 
care vă voi ajuta veţi fi înţelegători şi îmi veţi oferi o şansă de 
scăpare. Eu v-am ajutat cum am putut mai bine. Vă rog şi pe 
dumneavoastră să faceţi un efort... Herr Wagner v-a spus poate 
că am un copil... 

— Da, mi-a spus. Nu spun că n-aş fi de acord să facem ceva 
pentru dumneata. Pentru aceasta însă, va trebui ca şi dumneata 
să faci pentru noi mult mai mult decât ai făcut în seara aceasta. 
Numai o asemenea atitudine de cooperare ne-ar oferi 
justificarea morală a unui gest de deplină clemenţă. 

— Dar nu văd cu ce aş putea să vă ajut, domnilor. Eu sunt 
navigator. Imi petrec majoritatea timpului pe Dunăre, la bordul 
şlepului meu. 

— Ai putea de pildă, domnule Murgu, să faci şi pentru noi, din 
când în când, câte un transport discret. 

— Bine, dar nu văd... Dumneavoastră sunteţi ofiţeri de poliţie. 
Pe cât pricep, rolul dumneavoastră este acela de a împiedica 
contrabanda. 

— Uite ce este, domnule Murgu, interveni Wagner, care 
asistase până atunci tăcut la dialog, hai să punem cărţile pe 
masă. Este adevărat că aparent, pentru majoritatea 
concetăţenilor noştri, suntem funcţionari de poliţie. În realitate 
însă, lucrăm pentru o organizaţie de informaţii. Avem sarcina să 
cunoaştem cât mai bine ce se întâmplă în partea 
dumneavoastră de lume. Pentru a realiza acest lucru avem 
nevoie de prieteni în ţările pe care le cercetăm. lar cei ce devin 
prietenii noştri nu au niciun motiv să regrete. Avem bani destui 
şi plătim bine serviciile care ni se fac. Scurt şi clar, domnul Klein 
ţi-a propus ca în schimbul iertării totale pentru ilegalitatea 
comisă să fii prietenul nostru; să ne ajuţi în activitatea secretă 
pe care o ducem. Ce spui? 

— Spun că mi-e frică să fac spionaj. Dacă mă vor prinde acolo, 
în ţară, cu asemenea treburi o voi păţi cu siguranţă mult mai rău 
decât aici pentru cele câteva kilograme de aur introduse 
clandestin în R.F.G. La urma urmelor, dumneavoastră îmi cereţi 
să-mi trădez ţara. 

— Să lăsăm vorbele mari, domnule Murgu. Noi, cei de aici din 
Occident, nu avem nimic cu românii şi cu România. Mulţi din cei 
ce au trăit acolo, ca mine şi ca Herr Klein, sunt ataşaţi de 
această ţară. Confruntarea la care participăm este cea dintre 


lumea occidentală a liberei întreprinderi şi comunism. Or, după 
câte ştim, dumneata nu eşti comunist. Admit că vei înfrunta un 
anumit risc. Dar vei fi bine plătit pentru aceasta, iar atunci când 
va veni timpul vei putea folosi aceşti bani aici în vest, unde 
oamenii cu bani au totdeauna dreptate şi sunt la adăpost de 
necazuri. Şi, apoi, nu cred că este cazul să exagerăm existenţa 
acestui risc. Cu tot respectul pe care îl purtăm securităţii din 
România, te putem asigura că atâta vreme cât vei respecta 
întocmai instrucţiunile noastre nu vei fi prins. Numai secretele 
cunoscute de mai mulţi pot fi descoperite. Dacă vei păstra 
secretul colaborării cu noi, nimeni nu va putea să-l divulge 
securităţii. Dar, mi se pare că am pledat destul. La urma urmei, 
e treaba dumitale să hotărăşti dacă vei rămâne aici la dispoziţia 
justiţiei sau te vei întoarce acasă, la băiat. 

— Nici nu ştiu ce vreţi să mă puneţi să fac. Înţelegeţi şi 
dumneavoastră că mi-e foarte greu să accept în aceste condiţii. 
Mâine îmi puteţi ordona să ucid pe cineva sau să arunc în aer 
defileul de la Porţile de Fier. Am mai citit eu undeva despre o 
ispravă de genul ăsta. 

— Isprava aceea, care a fost zădărnicită de germani, au 
încercat-o englezii cu un grup mare de sabotori şi cu câteva 
vapoare. Asta nu este treabă de un singur om. Aşa că nu-ţi vom 
cere nimic de genul acesta, domnule Murgu. În schimb, ne vei 
povesti de câte ori vei ajunge la Viena sau Regensburg ce-ai mai 
văzut prin porturile dunărene. Din când în când te vom ruga, cu 
titlu de serviciu personal, să duci câte un pacheţel sau câte o 
scrisorică în România. Domnul Klein şi alţi colegi de ai noştri mai 
au pe acolo rude şi cunoscuţi cărora nu vor să le scrie prin 
poştă. In ce priveşte coletele, te asigur că nu vom introduce în 
ele nici aur, nici stupefiante. Cel mult un aparat de radio cu 
tranzistori sau un magnetofon cu casete. Sunt lucruri pentru 
care se mai poate obţine încă un preţ bun în România, iar rudele 
noastre trăiesc în multe cazuri de pe urma negoţului cu ele. 

— Dacă ar fi numai atât, reflectă cu voce tare Murgu, n-ar fi 
cine ştie ce. Chiar dacă voi fi prins cu asemenea lucruri, ele vor 
fi considerate drept contrabandă. Dar cine îmi garantează mie - 
se îndreptă el către Wagner - că în viitor nu-mi veţi cere mai 
mult? 

— Garanţii scrise nu putem să-ţi dăm, dar cuvântul nostru de 
ofiţeri este, credem, suficient. 


— Aş îndrăzni să vă mai întreb ceva. Spuneaţi că activitatea 
pe care o voi desfăşura pentru dumneavoastră va fi răsplătită. 
La ce v-aţi referit exact? 

Ambii interlocutori ai navigatorului zâmbiră larg la auzul 
întrebării: 

— Vei primi bani pentru aceasta, domnule Murgu. Consideră 
drept primul nostru vărsământ suma de două mii mărci lăsate la 
Aizic. Înainte de a lichida grupul de traficanţi, dacă îl vom 
lichida, îţi vom lăsa posibilitatea să-ţi ridici banii. De altfel, 
scoţându-te pe dumneata din cauză îl vom scoate implicit şi pe 
Aizic. 

— Mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Aveam chiar remuşcări în 
legătură cu bietul Aizic, care s-a băgat în această chestie numai 
pentru a mă ajuta, replică ipocrit Murgu. 

— Înţeleg că am încheiat acordul, domnule Murgu?! întrebă 
Klein care, în mod ciudat, renunţase complet la atitudinea 
băţoasă de la început. 

— Ce să fac, domnule Klein? Am intrat în horă, trebuie să joc. 
Mai bine riscul probabil de mai târziu decât închisoarea certă de 
astăzi, răspunse Murgu abătut. 

— Bine judecat, aprobă Wagner. Noi te asigurăm că nu vei 
regreta această hotărâre. Pentru a intra concret în afaceri, vă 
veţi întâlni mâine la ora 9,00 tot aici, cu domnul Klein. El îţi va 
explica unele din regulile activităţii secrete şi tot prin el vei 
primi şi însărcinările pe care le avem pentru dumneata. 

Cei trei se despărţiră la ieşire. Wagner şi Klein se urcară în 
„Mercedes”, iar Murgu plecă pe jos spre port. 


Într-un anumit sens, zilele următoare au constituit pentru 
Murgu un examen mult mai dificil decât toate încercările prin 
care trecuse până atunci. Klein folosea intens timpul liber al 
navigatorului pentru „întrevederi de lucru” ce se desfăşurau, de 
regulă, în cafenele şi restaurante situate în micile localităţi din 
apropierea Regensburg-ului. Pentru deplasări, cei doi foloseau o 
maşină veche „Volkswagen” condusă de Klein, care îl culegea 
pe Murgu din diferite puncte ale oraşului. 


Klein era un individ inteligent şi un profesionist experimentat. 
El lepădase cu totul masca din seara primei întâlniri şi căuta 
acum, prin aducerea în discuţie a unor subiecte potrivite, să 
cunoască cât mai multe amănunte despre viaţa, convingerile şi 
proiectele de viitor ale interlocutorului său. In câteva situaţii, 
Murgu realiză cu claritate faptul că individul revine asupra unor 
probleme discutate anterior, abordându-le dintr-un unghi diferit. 
Prin acest procedeu, Klein, încerca în mod evident să surprindă 
eventualele contradicții din relatările navigatorului. Tactica nu 
dăduse însă rezultate. Cunoscând că cea mai solidă minciună 
este adevărul, că nimic nu poate fi mai dăunător decât 
încercarea de a trece drept ceea ce nu eşti şi a te încurca apoi 
în propriile minciuni, Murgu îşi spunea conştiincios povestea, 
aceeaşi în toate împrejurările. In fond discutând despre el, 
despre trecutul său, despre concepţiile sale, omul nici nu avea 
ce să ascundă. lar dacă unele din aceste concepţii nu erau pe 
placul interlocutorilor săi, cu atât mai rău pentru ei. În sfârşit, 
după trei zile de convorbiri şi tatonări Klein ajunse, se pare, la 
concluzii favorabile şi trecu la o nouă etapă şi anume la 
pregătirea lui Murgu pentru activitatea viitoare. 

Partea preliminară a acestei pregătiri fusese constituită dintr- 

o intensă prelucrare ideologică ce urmărea să-l convingă pe 
navigator de superioritatea modului de viaţă şi a rânduielilor 
lumii capitaliste. 
Klein trebui să constate însă că, fie din spirit de contradicţie, fie 
în virtutea unor convingeri solid formate, Murgu refuză să 
accepte cu prea multă uşurinţă argumentele sale. El ripostă că 
opulenţa vitrinelor contrastează izbitor cu mizeria ce domneşte 
la periferia marilor oraşe, în cartierele de cocioabe locuite de 
muncitorii imigranţi şi de ceilalţi oameni săraci. Treptat, el a 
sfârşit totuşi prin a se declara de acord cu faptul că atunci când 
ai bani poţi trăi bine şi în Occident, ca oriunde de altfel. 

Pornind de la această recunoaştere, Klein i-a reînnoit 
navigatorului promisiunea că activitatea ce o va desfăşura în 
viitor îi va aduce mulţi bani. La riposta lui Murgu că s-ar fi lipsit 
bucuros de aceşti bani a căror câştigare implică pentru el mari 
pericole, Klein l-a asigurat că activitatea pe care o vor desfăşura 
împreună şi relaţiile dintre ei vor rămâne cu desăvârşire secrete, 
repetând cu insistenţă că atât timp cât Murgu nu va comite 
greşeli nimeni nu va reuşi să-l descopere. 


— Regulile nu-mi permit, desigur, să-ţi dezvălui experienţa 
activităţii unora din agenţii noştri, mai puţini dotați decât 
dumneata, domnule Murgu. Unii din aceştia fac de multe ori 
prostii destul de mari. Totuşi ei n-au fost descoperiţi niciodată 
pentru că au ştiut să respecte regula de fier a secretului, pentru 
că nu au vorbit niciodată, nimănui, despre relaţiile ce le au cu 
noi. 

Într-o altă fază a discuţiilor, insistând din nou asupra 
încrederii pe care Murgu va trebui să o aibă în organizaţia lor, 
Klein spusese cu o notă evidentă de lăudăroşenie în glas: 

— Mijloacele folosite de noi sunt ultima expresie a tehnicii şi 
ştiinţei. Nimeni, nici chiar americanii, nu posedă chimişti, 
electronişti sau opticieni de talia celor folosiţi de noi. Nu au 
existat cazuri în care mijloacele create de specialiştii noştri să fi 
fost descoperite de serviciile de contraspionaj străine. 

La acest capitol, Murgu se lăsă convins fără prea multe 
comentarii şi, spre vizibila satisfacţie a lui Klein, elogie la rândul 
său în termeni superlativi mijloacele tehnice care îi fură 
prezentate. 

Încurajat de progresele obţinute, Klein trecu spre sfârşitul 
săptămânii la sarcinile concrete ce le avea de îndeplinit 
navigatorul şi care se refereau aproape exclusiv la studierea 
obiectivelor militare din zona românească a Dunării. Stabilirea 
unor asemenea date, preciză Klein, depinde numai de 
posibilităţile de observare directă pe care şi le va putea crea 
Murgu şi de împrejurările care îi vor permite să discute 
asemenea subiecte cu localnicii fără a fi suspectat de către ei. 
Instructorul sublinie de mai multe ori că îndeplinirea acestor 
sarcini nu este de domeniul imposibilului; pe de altă parte ele nu 
trebuie rezolvate într-un termen fix. Indicând cele câteva 
domenii de preocupare - preciză în continuare Klein - 
organizaţia nu doreşte să limiteze iniţiativa lui Murgu. 
Dimpotrivă. Pentru a stimula această iniţiativă, el este 
împuternicit să-l asigure pe prietenul său că sumele de bani pe 
care le va primi la fiecare voiaj vor fi cu atât mai mari cu cât 
informaţiile vor fi mai numeroase şi mai importante. 

Ultima întâlnire înaintea plecării din Regensburg a convoiului 
de şlepuri a fost destinată pregătirii tehnice. Klein îl învăţă pe 
Murgu cum să-şi facă notițe codificate sub forma unor socoteli şi 
însemnări banale, îl instrui asupra felului cum să identifice şi să 


deosebească diferite tipuri de armament, cum să evalueze 
distanţele şi dimensiunile. Îi preveni că îi va da, la despărţire, o 
adresă din Viena la care să facă prin poştă diferite comunicări 
convenţionale. În legătură cu folosirea ei de pe teritoriul 
României, Klein preciză că pot fi trimise doar ilustrate şi numai 
din oraşele mari ca Bucureşti şi Craiova, unde Murgu se putea 
deplasa cu uşurinţă în timpul escalelor făcute în ţară. Porturile 
dunărene trebuie evitate, ele constituind un indiciu ce poate 
duce la identificarea expeditorului. După ce se asigură că Murgu 
memorase bine totul, Klein spuse: 

— Herr Wagner doreşte să ne întâlnim la o masă de rămas 
bun. El se gândise să ne repezim până la Munchen sau Nurnberg 
pentru a petrece câteva ore plăcute şi instructive în aceste 
vechi centre ale civilizaţiei vest-europene. Mi-am permis să mă 
opun. În aceste oraşe mişună astăzi tot felul de indivizi iar 
dumneata n-ai avea cum să justifici prezenţa acolo în cazul în 
care ai fi văzut. Până la urmă a rămas stabilit să ne vedem la 
Viena, a doua zi după ce vei ajunge acolo. Să vii la ora 13,00 la 
restaurantul „Zur Linde”, pe Rotenturm Strasse, ceva mai jos de 
Stephan's Dom. Este bine să fii îmbrăcat ceva mai elegant 
deoarece restaurantul este destul de pretenţios. După ce vom 
lua masa, vom merge să discutăm liniştiţi undeva pe 
Kahlenberg sau în Pădurea vieneză. 

— Voi fi bucuros să-l revăd pe Herr Wagner. Să sperăm că sub 
teiul vienez va fi mai plăcut decât sub stejarul din Regensburg, 
răspunse Murgu cu o aluzie transparentă la întâmplarea din ziua 
sosirii sale în portul vest-german. 


* 
x x 


Murgu ajunse la Viena într-o sâmbătă după-amiază care 
preceda o duminică de-a dreptul caniculară. Navigatorul 
îmbrăcă o cămaşă albă cu guler tare, îşi înnodă cravata de 
mătase şi puse un costum gri închis, tratând cu cele mai 
colorate expresii marinăreşti inspiraţia celui care alesese pentru 
masa de rămas bun un restaurant pretenţios în locul unei 
cârciumi vesele de pe malul Dunării vechi. 

La restaurantul „Zur Linde”, Klein îl aştepta la bar. EI îl 
conduse prin câteva săli goale, într-o grădină mică umbrită de 
câţiva tei bătrâni şi răcorită de ventilatoare puternice. Nici 


grădina nu era prea aglomerată; zece-doisprezece clienţi 
ocupau doar câteva din multele mese frumos aranjate. Instalat 
în capul uneia din aceste mese, Wagner le făcu noilor veniţi un 
semn prietenesc cu mâna, iar ei se instalară alături de el. Un 
chelner îmbrăcat impecabil în haină albă şi pantalon negru luă 
comanda făcută de Wagner. Murgu nu înţelesese mare lucru din 
expresiile franţuzeşti ce compuneau această comandă dar, după 
ce mâncă şi bău împărăteşte, trebui să convină că mâncărurile 
erau dintre cele mai fine, destinate unor gusturi alese. Vinurile 
franţuzeşti creaseră repede o ambianţă plăcută, pe care nici 
măcar nota de plată pipărată de la urmă nu reuşi s-o risipească. 

De la restaurant, cei trei plecară cu maşina lui Wagner 
(acelaşi „Mercedes” de la Regensburg înregistrat de data 
aceasta sub număr vienez) în pădurea de pe Kahlenberg, unde 
se odihniră câteva ore la răcoare pe terasa unui mic hotel. Acolo 
avuseseră loc şi discuţiile „de afaceri” care se vădiseră a fi 
neaşteptat de scurte. 

— Colegul Klein m-a ţinut permanent la curent cu activitatea 
voastră, Herr Murgu, spuse Wagner. În ce ne priveşte, suntem 
mulţumiţi şi credem că după ce ne vei cunoaşte mai bine vei fi 
şi dumneata mulţumit de noi. Doresc doar să-ţi explic mai bine 
spusele lui Klein privind timpul şi condiţiile ce ţi le lăsăm pentru 
a îndeplini însărcinările care ţi se vor da precum şi raportul între 
aceste elemente şi răsplătirea dumitale. Desigur un raport mai 
bogat, mai important, o sarcină rezolvată mai repede şi mai 
complet vor însemna bani mai mulţi. N-ar fi însă deloc bine 
dacă, tentat de câştig, vei forţa nota. Pornim la un drum lung iar 
preocuparea de căpetenie trebuie să fie şi pentru noi, dar mai 
ales pentru dumneata, siguranţa proprie. Deocamdată dispui de 
cele două mii de mărci. Ce ai de gând să faci cu ele? 

— Mă gândeam să trec mâine pe la Aizic şi să-l rog să mi le 
păstreze în continuare, răspunse Murgu. Dincolo nu am ce face 
cu aceşti bani şi nici nu vreau ca ei să fie găsiţi asupra mea. 

— Ştiam că ai la Viena o prietenă faţă de care nutreşti 
anumite intenţii, comentă Wagner, făcând aluzie pentru prima 
oară la relaţiile lui Murgu cu Irma Tischler. 

— Mă gândisem şi eu o vreme să-i încredinţez ei banii, dar m- 
am răzgândit. Când intenţiile de care aţi pomenit se vor realiza, 
voi putea investi în magazinul lrmei o sumă corespunzătoare. 
Până atunci, de ce să ştie şi ea despre afacerile mele? Cu 


femeile nu poţi fi niciodată sigur. De altfel, la ea în măcelărie, 
vin destui colegi de-ai mei, români. 

— Foarte bine, aprobă satisfăcut Wagner. lată ce înseamnă 
prudenţă. Acum, ar fi o ultimă problemă care nu prea are 
legătură cu treburile noastre. Este o rugăminte a lui Klein, care, 
după cum ştii, s-a născut şi a trăit mult timp în România şi are 
rude acolo. El ar dori să trimită acestor rude o scrisoare şi un 
pachet. N-a îndrăznit să te roage personal... 

— Vai de mine, domnule Klein, izbucni Murgu plin de reproş la 
adresa celui în cauză. Doar suntem prieteni. Se poate să 
deranjaţi pe Herr Major cu o asemenea chestiune minoră ce 
putea fi rezolvată între noi? 

— Lasă, lasă, Herr Murgu, reluă Wagner împăciuitor. Oricum, 
Klein n-ar fi putut să-ţi ceară acest serviciu fără aprobarea mea. 
Problema este că noi nu vrem să fii cunoscut cu acest prilej de 
către rudele lui Klein din Bucureşti. În consecinţă vei proceda 
astfel: considerând că vei ajunge la Giurgiu către sfârşitul lunii 
august, vei face o deplasare la Bucureşti între întâi şi cinci ale 
lunii septembrie. Aici, vei închiria în Gara de Nord un seif cu 
cifru pentru bagaje de mână, din acelea nou instalate, şi vei 
depune înăuntru pachetul şi scrisoarea. Odată această operaţie 
realizată, te vei deplasa la telefonul public montat pe peretele 
blocului din strada Ştirbei Vodă nr. 2 şi vei scrie cu creionul 
negru, sub aparat, un nume urmat de şase cifre grupate două 
câte două aidoma unui număr de telefon. Iniţiala numelui pe 
care îl vei scrie va reprezenta litera componentă a cifrului 
seifului din Gara de Nord, iar primele trei cifre vor reprezenta 
restul acestui cifru. Celelalte trei cifre vor reprezenta numărul 
de identificare a seifului folosit. Vei avea în vedere ca prima 
cifră a combinației pentru deschiderea seifului să nu fie un nouă 
sau un zero; în Bucureşti nu există telefoane particulare care 
încep cu aceste cifre. 

— Cred că am înţeles, Herr Major. 

— Să facem atunci un mic exerciţiu. Să zicem că ai ajuns în 
Gara de Nord şi ai găsit liber seiful cu numărul 713. Cum 
procedezi? 

— După ce depun pachetul formez cifrul A 358. Apoi, mă duc 
pe înserate la telefonul public din Ştirbei Vodă nr. 2 şi, în timp ce 
simulez că dau un telefon, scriu cu creionul negru sub aparat: 
Andreescu 35.87.13. 


— Perfect. Acum sunt sigur că nu vei încurca nimic. Te 
sfătuiesc totuşi să foloseşti un nume mic şi nu unul de familie: 
Andrei în loc de Andreescu. Aşa fac de obicei toţi acei ce 
notează numere de telefon pe pereţii cabinelor. În drum spre 
oraş, ne vom abate spre port pentru a lăsa pachetul şi 
scrisoarea pe care le am încuiate în maşină. 

Pe seară, după ce Murgu ascunse pachetul şi scrisoarea în 
acelaşi loc unde ţinuse şi valiza lui Sturmmer, trioul se deplasă 
în Grinzing unde petrecu o seară veselă în compania unor fete 
drăguţe şi în acordurile unor melodii vieneze. Spre miezul nopţii, 
Wagner plăti şi dădu semnalul de plecare, spunând: 

— Întrucât Herr Murgu pleacă mâine devreme, n-ar fi bine să 
întârzie mult de la bord. 

La despărţire, pe o alee întunecată a Prater-ului situată ceva 
mai departe de port, cei doi îl îmbrăţişară pe rând pe navigator 
urându-i călătorie bună şi succes. Klein îi strecură în mână o 
cutiuţă, spunând şoptit: 

— Un cadou pentru Petrică, de la mine. Pe ambalaj este 
notată adresa la care ne poţi trimite, aici la Viena, comunicări 
prin codul pe care l-ai învăţat. O vei folosi dinafara României, 
din oraşe mari ca Belgrad, Budapesta, Bratislava şi vei scrie 
doar câteva formule banale de salut în limba germană. Dacă vei 
fi nevoit să scrii din România nu uita: numai ilustrate puse la 
poştă din Bucureşti sau Craiova. Nu vei face nicio expediţie din 
porturile dunărene. Cu bine! 

Ajuns pe bord, Murgu examină pacheţelul. Era un scrin ce 
conţinea un stilou şi un creion cu bilă marca „Parker”. Pe 
ambalaj era notată adresa: Johann Muller, Quellen Strasse nr. 22 
Wien 1010. 

Călătoria în aval decurse fără incidente deosebite. După 
şaisprezece zile convoiul ajunse la Belgrad, unde făcu o scurtă 
escală pentru alimentarea remorcherului şi aprovizionarea 
echipajelor. De aici Murgu trimise o ilustrată pe care scrise: Sper 
să ajung la Turnu-Severin la 30 august. În aşteptarea revederii, 
îţi trimit sărutări. Gică. Numai că ilustrata nu era adresată nici 
lui Johann Muller, nici Irmei Tischler, ci unei femei: Cristina 
Frâncu, Bucureşti sector 7, strada Băiceni nr. 2. 


La o săptămână de la întoarcerea de la Timişoara, maiorul 
Irimia hotărî să se prezinte din nou la şeful său, colonelul Vasile 
Mătase. O îndelungată activitate comună cimentase între cei doi 
ofiţeri sentimente de adâncă preţuire la care şeful adăuga 
simpatia pe care i-o îngăduiau regulamentele, iar subalternul 
respectul, afecțiunea şi încrederea cuvenite unui părinte sau 
unui frate mai mare. Mătase, care îşi selecţionase oamenii pe 
parcursul multor ani cu exigenţa unui antrenor olimpic, aprecia 
în mod deosebit la Irimia inteligenţa, spiritul de iniţiativă, 
operativitatea precum şi perseverenţa manifestată în tot ceea 
ce făcea. Eşecurile temporare nu-l descurajaseră niciodată pe 
maior, care găsise totdeauna resursele şi soluţiile necesare 
depăşirii lor. La rândul său, Irimia nutrea un adevărat cult pentru 
colonelul Mătase care, intrat în securitate cu mult timp înaintea 
lui, apucase perioada celor mai aspre confruntări cu serviciile de 
spionaj  duşmane. Tensiunea acelor timpuri, precum şi 
numeroasele nopţi de veghe lăsaseră urme pe faţa lui Mătase ai 
cărui ochi, mereu încercănaţi, vădeau un început de suferinţă 
hepatică sau mai degrabă, un deficit cronic al orelor de odihnă. 

În zilele de vară, colonelul venea în unitate devreme, pe la 
şase şi jumătate, iar lrimia se decise să-l viziteze luni la prima 
oră, înainte ca diverşi secretari şi curieri să răsară din toate 
părţile cu maldărele lor de hârtii. Mătase îl primi imediat: 

— la loc. Ce te aduce pe la mine cu noaptea în cap? 

Lui lrimia, primirea prietenoasă a colonelului îi făcu în mod 
vizibil plăcere. Ca cel mai vechi ofiţer al unităţii se bucura de 
câteva privilegii, cu totul excepţionale la unul ca Mătase, printre 
care şi acela de a fi tutuit de şef în timpul discuţiilor ce le purtau 
în doi. 

— Voiam să vă raportez ultimele date pe care le-am obţinut în 
legătură cu Leopold Goldschmidt. Ştiţi, cazul pentru care am 
fost la Timişoara. 

— Gând la gând cu bucurie. Te căutasem şi eu, pentru acelaşi 
lucru, sâmbătă seara, dar nu te-am găsit acasă. 

Bănuind ce va urma, lui lrimia îi pieri brusc buna dispoziţie. Se 
hotări însă ca de data aceasta să nu lase fără răspuns 
observaţiile şefului său. 


— Într-adevăr, răspunse el, am fost cu soţia şi copiii la maiorul 
Tenescu. Am rămas acolo până spre miezul nopţii. Dacă l-aţi fi 
întrebat, ofiţerul de serviciu m-ar fi putut convoca în câteva 
minute... 

— Nu era nicio grabă. Dar, fiindcă veni vorba de Tenescu: te 
rugasem s-o mai răreşti cu vizitele de familie. Asta mergea câtă 
vreme aţi fost egali în funcţie. Acum însă, dumneata îi eşti şef... 

Calmul, pe care se silise din răsputeri să-l păstreze, începu să- 
| părăsească pe Irimia: 

— Da, ripostă el, aprinzându-se pe măsură ce vorbea, de când 
am cinstea să fiu ajutorul dumneavoastră, lumea se împarte 
pentru mine în şef şi subalterni. Cu şeful, adică cu 
dumneavoastră, nu pot să am relaţii de familie exact din 
aceleaşi motive pentru care subalternii mei nu pot avea relaţii 
cu mine. „Nu este bine”, spuneţi dumneavoastră. S-ar putea, 
doamne fereşte, să ne copleşească familiarismul... Dar cu cine 
altcineva să întreţin relaţii de familie? Am venit din Constanţa şi 
sunt aici, la serviciu, şapte zile din şapte. Muncesc, mă bucur, 
sufăr alături de tovarăşii aceştia ai mei cărora le-am devenit şef 
din ordin. Până să devin şef, m-am împrietenit cu Tenescu. 
Soţiile noastre se înţeleg bine şi avem copii de aceeaşi vârstă. 
Ce să le spunem acum? Că am devenit şeful lui Tenescu? Ce-i 
interesează pe ei? Şi ce foloase trage Tenescu de pe urma 
prieteniei cu mine? De Anul Nou când s-au repartizat cele trei 
apartamente, Tenescu, cel mai în drept să primească unul, n-a 
figurat pe tabel. Pentru că eu, prietenul său, am fost şeful 
comisiei ce a repartiza casele. N-a fost propus nici pentru primă. 
Din acelaşi motiv. Şi, atunci, ce ne reproşaţi? 

— Printre altele, chiar cele ce mi le-ai spus acum şi din care 
rezultă că Tenescu plăteşte prea scump privilegiul de a-ţi fi 
prieten. Deocamdată, pregăteşte un raport prin care să 
solicităm pentru el un apartament din rezerva instituţiei, îl voi 
semna astăzi. In rest, Matei, ar trebui să vă obişnuiţi cu ideea că 
viaţa noastră este aspră. Uite, eu am apucat şi timpuri în care 
cei ce lucrau în acelaşi birou nu trebuiau să cunoască nici măcar 
adresele colegilor lor. Este drept că majoritatea proveneau din 
vechiul aparat de represiune. 

— Nu este acelaşi lucru, ripostă cu pasiune Irimia. Tocmai 
pentru că trăim o viaţă aspră, nu ne putem lipsi de prietenie. 
Pentru că suntem comunişti, pentru că luptăm pentru omenie, 


pentru dreptate... 

— S-ar putea să ai dreptate, Matei, spuse colonelul obosit. 
Altfel, poate că nu s-ar fi spus toate câte s-au spus despre noi în 
ultimii ani. Ar trebui să mă gândesc mai des la asta. Să ştii însă 
că prietenia cu Tenescu nu-ţi dă dreptul să-l opreşti de la 
primirea unor recompense pe care le merită. Tocmai în numele 
omeniei şi al dreptăţii... Şi acum, spune ce noutăţi ai mai aflat 
despre Goldschmidt acela! 

— Verificările făcute la punctele de frontieră au stabilit că 
Leopold Goldschmidt, cetăţean austriac, ale cărui date 
personale sunt identice cu cele din arhiva fostului serviciu de 
siguranţă de la Timişoara, vizitează ţara noastră de două-trei ori 
pe an, începând din 1965. Într-o cerere de viză completată pe 
timpul când asemenea formalităţi mai erau necesare, 
Goldschmidt indică drept domiciliu adresa din Viena IV Wiener 
Hauptstrasse nr. 35, iar ca ocupaţie calitatea de codirector al 
firmei „Ostagrara”, o întreprindere pentru comerţul cu produse 
agroalimentare. La cererea de viză sunt anexate fotografii după 
care am făcut câteva copii. Motivul declarat al vizitelor lui 
Goldschmidt în România îl constituie afacerile firmei sale cu 
întreprinderile româneşti  Agroexport” „, Fructexport” şi 
„Prodexport”. În Bucureşti, locuieşte mereu la hotelul,. Lido”, 
unde este cunoscut ca un client liniştit, amabil şi generos. Anul 
trecut şi-a petrecut vacanţa în ţara noastră. A închiriat de la 
O.N.T. un autoturism fără şofer cu care a făcut excursii pe 
litoral, în regiunea Braşov-Sibiu şi la mănăstirile din nordul 
Moldovei. Mi-a reţinut atenţia faptul că, deşi vine de patru ani în 
ţară, nu s-a deplasat niciodată la Timişoara. La întreprinderile de 
comerţ exterior ce lucrează cu „Ostagrara”, firma este 
considerată drept un partener de afaceri modest dar serios. 
„Agroexport” a încheiat cu ea în ultimii trei ani contracte pentru 
livrări de porumb în Republica Federală Germania. Din aceste 
contracte rezultă că sediul firmei „Ostagrara” se află la adresa 
Viena IV Mariahilfer Strasse nr. 67 şi că directorul general este 
un anume Ludwig Mayer, originar din Sibiu. Ca şi în cazul lui 
Goldschmidt, despre Mayer s-au găsit materiale vechi din care 
rezultă că a desfăşurat o activitate intensă în Grupul etnic 
german; nu rezultă însă împrejurările în care acesta a părăsit 
ţara. l-am cerut căpitanului Mihai de la Sibiu să lămurească 
această problemă şi să încerce să obţină ceva date 


suplimentare despre Mayer. Începând din anul 1965, Ludwig 
Mayer a venit de trei ori în România pentru a semna personal 
contractele negociate de codirectorul său cu „Agroexportul”. Am 
găsit astfel o cerere de viză cu datele sale de identificare şi cu 
fotografie. Cu ajutorul acestor date l-am putut căuta la Sibiu. 
Spre deosebire de Goldschmidt, Mayer nu s-a deplasat niciodată 
în provincie. 

— Nu e rău, comentă satisfăcut Mătase. Firma şi conducătorii 
ei de la Viena au devenit parcă ceva mai palpabili. Fiindcă veni 
vorba, să-mi dai şi mie câte un exemplar din fotografiile celor 
doi negustori de cereale. Altfel, ce mai face domnul Dreher? 

— A plecat alaltăieri. 

— Şi ce te-ai gândit să facem mai departe? 

— Dintr-o scrisoare sosită săptămână trecută la „Agroexport” 
rezultă că domnul Goldschmidt va veni în ţară la sfârşitul lunii 
august pentru a trata noua livrare de porumb din recolta acestui 
an. In ce mă priveşte, cred că trebuie să-l primim cum se 
cuvine, astfel încât la plecarea sa să ştim ceva mai mult decât 
ştim acum. 

— Da, va trebui să te ocupi intens de primirea domnului 
Goldschmidt, care merită tratat cu toată atenţia. Mi se pare şi 
mie foarte important să cunoaştem cât mai multe despre 
preocupările şi activitatea sa pe timpul cât se va afla în ţară. 

Goldschmidt sosi la Bucureşti în ziua de 28 august, se instală 
la hotelul „Lido” şi începu să trateze, chiar de a doua zi, cu 
„Agroexport” cumpărarea a douăzeci de mii tone de porumb. Ca 
şi în anii trecuţi, el oferi un preţ bun, astfel încât, la 2 
septembrie contractul era deja perfectat. Semnarea fu 
programată după alte două zile necesare traducerii în germană 
şi  dactilografierii documentului. Zilele lăsate libere de 
„Agroexport” fură rezervate unor vizite şi convorbiri la 
întreprinderile „Prodexport” şi „Fructexport”, unde Goldschmidt 
dorea să se intereseze de posibilitatea achiziţionării unor 
cantităţi de miere de albine şi de nuci. El ceruse prin telefon 
acestor întreprinderi oferte, caracteristici, preţuri şi alte 
elemente necesare calculului rentabilităţii afacerilor în cauză. 
De asemenea, pentru prima oară de când venea în România, 
reprezentantul firmei „Ostagrara” se interesă de posibilitatea 
unor operaţii de import-export. El oferi în schimbul unor produse 
agro-alimentare aparatură şi piese necesare industriei 


electronice româneşti, aranjând pentru discutarea acestei 
probleme o şedinţă de lucru în ziua de 7 septembrie la 
„Tehnoimport”. 

În afara activităţii strict comerciale, Goldschmidt nu vădi, cel 
puţin în primele zile ale şederii la Bucureşti, preocupări 
deosebite. Revenit de la firmele cu care lucra în cursul dimineţii, 
omul prânzea copios şi îşi făcea siesta cu o havană, o cafea 
turcească şi un coniac dublu sub un umbrar de pe terasa 
hotelului. Apoi urca în camera sa şi dormea până spre ora şase 
când pleca să se plimbe pe jos urmând invariabil acelaşi traseu: 
strada Franklin, curtea Ateneului, calea Ştirbei Vodă, Cişmigiu. 
În jurul orei nouă, se instala în grădina restaurantului „Athenee 
Palace” pentru a cina, după care cobora în cabaret unde 
rămânea până la terminarea programului. lrimia începuse să-şi 
cam piardă calmul, iar din optimismul său nu mai rămăsese nici 
urmă; avea tot mai mult sentimentul că în spatele inactivităţii 
sale aparente, Goldschmidt îi joacă sau îi pregăteşte o festă 
urâtă. Spre deosebire de subalternul său, Mătase îşi păstra 
întreagă buna dispoziţie şi îl convoca în fiecare dimineaţă pe 
maior, cerându-i o dare de seamă amănunţită asupra activităţii 
desfăşurate în ajun de cel urmărit. Pe colonel îl interesa totul: la 
ce firmă, cu cine şi ce tratase străinul, unde luase masa de 
prânz, pe unde se mai plimbase seara, când plecase de la 
cabaret şi multe altele pe care Irimia se străduia să i le 
raporteze cât mai conştiincios, fără a-şi da prea bine seama la 
ce-ar putea folosi. Maiorul se temea de o eventuală scăpare de 
sub control a lui Goldschmidt, iar acest lucru îi accentua în mod 
nepermis starea de încordare sub imperiul căreia acţiona de 
două-trei zile. De altfel, temerile sale se dovediră întru totul 
întemeiate căci, în seara zilei de patru septembrie, în timpul 
plimbării de seară, Goldschmidt încălcă pe neaşteptate regulile 
jocului. El se opri brusc în faţa telefonului montat pe peretele 
clădirii cu numărul doi din strada Ştirbei Vodă, ridică receptorul, 
introduse în aparat o monedă de douăzeci şi cinci de bani şi 
formă un număr. Se vedea că Goldschmidt aştepta nerăbdător 
să i se răspundă, căci avea o comportare nervoasă, neobişnuită 
lui: se apucase să şteargă febril cu vârful degetului arătător 
câteva din inscripţiile mai vechi făcute cu creionul pe placa 
melaminată ce servea drept suport telefonului. Până la urmă, la 
capătul celălalt al firului nu se prezentă nimeni, aşa că urmăritul 


puse receptorul la loc în furcă, recuperă moneda şi o introduse 
tacticos înapoi în buzunar. Apoi, în loc să-şi continue obişnuita 
plimbare spre Cişmigiu, Goldschmidt se înapoie cu paşi mari 
spre Calea Victoriei, porni rapid în susul acestei artere spre 
Cofetăria „Athenee Palace” şi, trei minute mai târziu, se aruncă 
într-un taxi ce-l aştepta în colţul străzii Nuferilor, dispărând din 
împrejurimi. 

Prinşi pe picior greşit, Irimia şi ai săi rămaseră semănaţi pe 
drum, iar maşina de care se serveau reuşi să ajungă la locul 
dezastrului abia după două minute, prea târziu să se mai poată 
lansa în urmărirea taxiului. Planul lui Goldschmidt, bazat pe 
studierea atentă a fluxului circulaţiei din zona respectivă şi pe 
deruta psihologică a eventualilor urmăritori, obişnuiţi timp de o 
săptămână cu un anumit traseu şi cu un mod uniform de 
comportare, reuşise de minune. Zece minute mai târziu, taxiul 
cu care dispăruse Leo apăru gol în staţia din faţa hotelului 
„Athenee Palace”, iar şoferul fu imediat chestionat de un ofiţer 
de miliţie pe motivul că fusese văzut traversând în mod 
nepermis Calea Victoriei pentru a ajunge direct din strada 
Cosmonauţilor în strada Nuferilor. Şoferul protestă cu toată 
energia împotriva învinuirii ce i se adusese, susţinând că el 
ajunsese pe trasee permise în colţul străzii Nuferilor unde 
parcase pentru a lua un pasager pe care îl dusese doar până în 
Piaţa Amzei. Ofiţerul îl întrebă atunci de ce parcase în colţul 
străzii Nuferilor şi nu într-o staţie de taxiuri, iar omul ripostă 
demn că o făcuse pentru a onora o comandă primită în ajun. 
Somat să dea explicaţii, şoferul arătase că în noaptea respectivă 
îl transportase, pe acelaşi client pe care îl servise din nou cu 
câteva minute în urmă, de la „Athenee Palace” la hotelul „Lido” 
şi că, pentru cursa aceea ridicolă, primise cincizeci de lei. 
„Pentru deranj”, spusese clientul care părea un pic afumat. La 
despărţire, individul îl rugase să-l aştepte a doua zi, seara, între 
şase şi şase şi un sfert, într-unul din locurile de parcare aflate în 
colţul străzii Nuferilor cu Calea Victoriei. Avea - explicase 
chefliul - de făcut două vizite şi se temea să nu întârzie la cea 
de-a doua. Cum strada Nuferilor se află la o zvârlitură de băț de 
staţia „Athenee Palace”, şoferul s-a dus cu nădejdea unei noi 
recompense substanţiale. Şi nu s-a înşelat. Pentru o cursă care 
n-a durat nici cinci minute, clientul cel generos care a coborât în 
faţa teatrului din Piaţa Amzei i-a dat alţi cincizeci de lei. Pus să 


indice traseul pe care îl urmase, şoferul se execută fără să 
şovăie: străzile Nuferilor şi General Budişteanu, Calea Griviței, 
Calea Victoriei, Piaţa Amzei şi, după debarcarea clientului, 
înapoi la bază pe străzile Mendeleev, Cosmonauţilor şi Gabriel 
Peri. 

— Să mai spună cineva că pământul nu este rotund, făcu haz 
de necaz lrimia care se grăbi să-i raporteze lui Mătase „bucuria” 
pe care le-o făcuse urmăritul. 

— E deştept tipul, comentă Mătase după ce ascultă pe maior. 
A folosit taxiul exact atât cât i-a fost necesar să scape de voi şi 
apoi l-a abandonat. Dacă îl mai folosea câteva minute, risca să-l 
regăsiţi. Acum este în largul lui ca peştele în apă, iar vouă nu vă 
rămâne altceva decât să vă înarmaţi cu răbdare şi tutun şi să-l 
aşteptaţi în preajma hotelului. Pică el de undeva. 

— Eu cred totuşi că l-am mai putea găsi, insistă lrimia, 
neîmpăcat cu înfrângerea. Să supraveghem măcar punctele 
principale de tranzit din oraş... 

— lar în timp ce noi ne vom da de ceasul morţii căutându-l, 
individul, instalat comod pe terasa unui restaurant, îşi va face 
treburile fără să-i pese de noi. Am spus: răbdare şi tutun. În 
două-trei ore se va întoarce probabil să se culce. 

Numai că Leopold Goldschmidt nu se grăbi să se reîntoarcă la 
hotel nici în noaptea aceea, nici a doua zi, ci abia a treia zi în 
zori, mort de obosit. In pofida acestui fapt, după trei ore de 
somn, el îşi lua micul dejun pe terasă la „Lido”, iar la ora nouă 
se afla la „Fructexport” pentru a colecta oferta referitoare la 
livrarea unei cantităţi de nuci decorticate. La şapte septembrie, 
Goldschmidt se prezentă la audiența de la „Tehnoimport”, unde 
se angajă să aducă la sfârşitul lunii octombrie, când va reveni în 
ţară pentru definitivarea contractului cu „Agroexport-ul”, mostre 
ale produselor electronice procurabile prin firma sa la preţuri 
extrem de avantajoase. El le ceru interlocutorilor săi să intervină 
pentru facilitarea importului temporar al acestor mărfuri în 
România. In sfârşit, pe ziua de 8 septembrie plecă din ţară cu 
avionul, afişând aerul mulţumit al omului care nu-şi pierduse 
timpul degeaba. Rămas pe aeroport, Irimia privi avionul până ce 
se pierdu cu totul în zare, apoi se întoarse la maşină spunându- 
şi cu obidă: „Aş da mult să aflu pe unde a umblat Goldschmidt 
preţ de peste treizeci şi patru de ore cât l-am scăpat din vedere. 
Numai unul ca Mătase poate rămâne liniştit într-o împrejurare ca 


asta, sfătuindu-ne să avem răbdare şi tutun. Auzi! Răbdare şi 


tutun!...”. 


10 


Lăsat de taxi în faţa Teatrului Studio, Goldschmidt se grăbise 
să dispară în mulţimea trecătorilor ce înţesau la ora aceea 
trotuarele bulevardului Magheru. După ce se convinsese că nu-l 
urmărea nimeni, luase din Piaţa Romană troleibuzul 82 din care 
coborâse în faţa Liceului „Şincai”. Aici, în cartierele din sudul 
Bucureştiului, departe de marile hoteluri, de magazine, de 
restaurante şi de forfota turiştilor, Leo se simţea în siguranţă. El 
merse o vreme în jos pe Magistrală, o traversă fără grabă, intră 
în restaurantul „Mărăşeşti”, îşi comandă o halbă de bere şi sorbi 
cu poftă din ea; apoi se cufundă în citirea ziarului cumpărat la 
urcarea în troleibuz. Pe la opt şi jumătate comandă cina: şalău 
meunier, muşchi la grătar şi îngheţată de fructe, refuzând cu 
regret „Băbeasca” recomandată de ospătar. Spre miezul nopţii 
părăsi restaurantul şi luă din staţia alăturată troleibuzul 87, cu 
care ajunse la Gara de Nord. 

La ora aceea mulţimea se rărise considerabil, lăsând locul 
oamenilor obligaţi să călătorească cu trenurile de noapte. 
Goldschmidt pătrunse în gară prin intrarea rezervată pasagerilor 
de clasa l-a, se opri la casă şi cumpără un bilet pentru 
personalul 7001 care pleca la Galaţi la ora două şi douăzeci şi 
patru de minute. Apoi, cu biletul în buzunar se duse spre locul 
unde fuseseră instalate noile casete cu cifru. După ce se plimbă 
vreo zece minute de-a lungul şirurilor metalice, el se opri în 
dreptul casetei cu numărul 907 la ale cărei butoane formă 
combinaţia A 145. Caseta se deschise iar Leo scoase din 
interiorul ei o servietă neagră de plastic în care se afla un 
pachet de dimensiunile unui penar. Iniţiativa lui Murgu de a 
pune pachetul în servietă îl aranja de minune pe Leo care, 
obligat să părăsească hotelul cu mâinile goale, se tot gândise 
unde va pune pachetul. In plus, servieta îi dădea un aspect de 
călător pe care nu îl avusese la venirea în gară. Goldschmidt 
privi ceasul gării şi constată că de la miezul nopţii trecuseră abia 
treizeci de minute. Cum trenul urma să fie tras la peron după 


ora unu şi jumătate, el se îndreptă spre restaurantul de clasa 
întâia, pe terasa căruia ocupă oftând o masă. Acum, când era 
sigur că scăpase de eventualii urmăritori şi când ridicase 
pachetul depus în caseta cu cifru, îndeplinindu-şi cu brio prima 
parte a misiunii, dorea cu intensitate un singur lucru: să se afle 
în trenul 7001 pe drum spre Galaţi. Dar până atunci mai erau 
aproape două ore şi, după ce conchise că aşteptarea este moara 
cea mai redutabilă pentru nervii agentului secret, Leo comandă 
resemnat o sticlă de Pepsi Cola. În tren, nimeri într-un 
compartiment gol în care stinse repede lumina, reuşind să 
aţipească vreo două ore. La ora şase şi treizeci şi cinci de 
minute când ajunse la Galaţi, intră în prima frizerie mai arătoasă 
ce i se ivi în cale, se bărbieri şi puse să i se facă un masaj 
înviorător. Apoi se îndreptă spre centru, unde luă gustarea de 
dimineaţă într-un bufet expres. Petrecu întreaga dimineaţă 
vizitând oraşul pe jos, cu tramvaiul şi cu autobuzul. Una din 
plimbările sale îl duse pe strada Delfinului unde studie cu 
atenţie şantierul şi intră în vorbă cu un muncitor, întrebându-l 
despre data la care începuseră lucrările. Apoi dădu o raită prin 
cartierul Ţiglina unde, după reperele furnizate de Dreher, găsi 
cu uşurinţă blocul A.4 de pe strada Saturn nr. 10. Folosind un 
minut de acalmie, Goldschmidt pătrunse în holul principal al 
blocului unde putu să vadă plăcuţa de cupru de pe uşa 
apartamentului nr. 2 cu numele lui Zamfirescu. Prânzi apoi 
copios într-un local pescăresc şi se instală pe o bancă din înaltul 
falezei, de unde admiră o vreme Dunărea, spunându-şi că acest 
moment de destindere era bine venit după atâta alergătură şi 
înaintea unei încercări ca aceea către care se îndrepta. Căci, 
asemenea lui Dreher, la ora patru şi jumătate Leo se afla în 
preajma locuinţei lui Zamfirescu, pândindu-l să se întoarcă 
acasă. 

Ca de obicei, pe la cinci Zamfirescu se ivi în hol, descuie uşa 
şi intră în apartamentul său. Înainte de a-l urma înăuntru, 
Goldschmidt suprapuse mental înfăţişarea veche de douăzeci şi 
cinci de ani a lui Văleanu, înfăţişării omului ce-i trecuse prin faţă 
cu câteva clipe mai înainte. Aidoma lui Văleanu, individul era 
înalt de un metru şaptezeci, un metru şaptezeci şi doi, bine 
clădit, poate ceva mai greoi, mai îngroşat la talie. „După un 
sfert de secol, ar fi putut foarte bine să aibă chiar burtă”, 
reflectă Leo. Un element ce pleda în favoarea identităţii dintre 


cei doi era părul bogat, negru. Cu toate acestea, dacă n-ar fi fost 
prevenit că este vorba de una şi aceeaşi persoană, Goldschmidt 
nu ar fi ghicit-o niciodată. Poate pentru că relaţiile sale cu 
Văleanu nu fuseseră prea apropiate şi nici măcar directe, sau 
poate din cauza mustăţii impunătoare a celui de acum care îi 
reţinuse atenţia, împiedicându-l să observe alte detalii de natură 
să pledeze pentru sau contra identităţii celor două înfăţişări. Dar 
Leo avea şi alte posibilităţi de verificare, pe care era pregătit să 
le utilizeze înainte de a-şi dezvălui scopurile. Ele se refereau mai 
ales la măsura în care cel din apartament va dovedi că este la 
curent cu activitatea desfăşurată în trecut de Văleanu. Tare pe 
aceste posibilităţi el apăsă hotărât clanţa uşii, intră fără să bată 
şi spuse ca la teatru: 

— Guten Abend, Herr văleanu! 

Omul, care se aplecase tocmai să-şi scoată pantofii, se 
îndreptă de şale, aprinse lumina şi îl privi cu atenție aproape un 
minut. Apoi, răspunse degajat în aceeaşi limbă în care fusese 
interpelat: 

— Willkommen în Galatz, sehr geehrter Herr Goldschmidt! 
(Bun venit la Galaţi, stimate domnule Goldschmidt). Cărui fapt 
datorez onoarea vizitei dumneavoastră? 

— Vechii prieteni, /ieber Ernest, nu se uită niciodată. 

— Eu zic să nu vorbim despre prietenie. Pe mine nu m-aţi 
socotit niciodată pe de-a-ntregul prietenul vostru. Dovadă că m- 
aţi lăsat aici, în voia sorții. 

— Spui prostii, răspunse împăciuitor Leo, sigur acum că stătea 
de vorbă chiar cu Văleanu. Dezastrul care s-a abătut peste noi 
ne-a pulverizat, ne-a risipit. Dacă n-aş fi fost în Wehrmacht, aş fi 
rămas şi eu pe aici cu tine. 

— N-ai fost în Wehrmacht, Herr Goldschmidt; ai fost în SS. Eu 
n-am fost acceptat căci, după ce m-aţi folosit ani de zile, aţi 
băgat de seamă că nu eram arian. 

— Nu ştiu cui şi la ce mai folosesc astăzi aceste reproşuri... 

— Mie! Imi răcoresc sufletul după douăzeci şi cinci de ani de 
tăcere. Îmi răscumpără ceva din zilele, lunile şi anii în care a 
trebuit să mă ascund hăituit ca o sălbăticiune. O răzbună pe 
Clara care a murit cu zile pe o cergă, în creierul munţilor. Mă 
răzbună pe mine pentru noaptea de agonie îndurată într-un fund 
de viroagă, cu un glonte în umăr. Pentru toate câte le-am tras 
de pe urma faptului că dumneata, şeful reţelei noastre, ne-ai 


lăsat în voia sorții şi te-ai pus la adăpost... 

— Termină tirada asta de prost gust, Ernest, i-o tăie Leo. Aşa 
au fost vremurile. Nici noi n-am dus-o pe roze dincolo. Am fost 
urmăriţi de tribunalele de denazificare, mulţi au stat la 
închisoare... Unii au murit. Dar serviciul a supravieţuit, căci fără 
noi nu se poate face treabă aici, în Răsărit. Şi serviciul m-a 
trimis acum la tine, băiete. Cum ţi se pare asta? 

— Mi se pare că aţi fi putut să vă cruţaţi osteneala. Nu vreau 
să mai am de-a face cu serviciul. Prefer să-mi petrec restul vieţii 
aici, în Galaţi, sub înfăţişarea banală a planificatorului Gheorghe 
Zamfirescu. Mi-am dobândit greu această identitate. A trebuit 
să-mi fac rost de acte, să suport o operaţie de chirurgie estetică. 
In plus, trebuie să recunosc că viaţa pe care o duc nu este din 
cale afară de veselă. Dar sunt liniştit şi mă simt în siguranţă. Voi 
ce-mi oferiţi în schimb? Să reiau de la capăt viaţa de agent 
secret, cu toate pericolele ei? Foarte mulţumesc! Atunci când ne 
va lovi din nou dezastrul, folosesc şi eu cuvântul „dezastru”, 
preferat de dumneata, serviciul şi Herr Goldschmidt se vor afla 
în siguranţă pe la casele lor. lar nearianul Văleanu va achita 
nota care, având în vedere trecutul, va fi grozav de încărcată. La 
alţii, Herr Sturmbannfuhrer! 

Aluzia la gradul pe care îl avusese în S.S. îl indispuse vizibil pe 
Leo. Trăsăturile sale, destinse până atunci, se înăspriră brusc, 
iar glasul îi căpătă inflexiuni metalice atunci când răspunse 
întărâtat: 

— Văd că apelul meu la rațiune a căzut în urechile tale ca 
sămânţa pe piatră, băiete. Nu-mi rămâne decât să-ţi atrag 
atenţia că nu eşti suficient de tare să te iei la harţă cu noi. După 
cum ai spus-o singur, astăzi trăieşti sub un nume de împrumut, 
dar aceasta nu ne-a împiedicat să te găsim după un sfert de 
secol, aici în ascunzătoarea ta. Nu ne îndoim că autorităţile 
româneşti ar acorda la rândul lor toată atenţia unei informaţii 
care le-ar permite să afle cine este în realitate domnul 
Gheorghe Zamfirescu. Nu vreau să te ameninţ, continuă el 
grăbit, văzând scânteia rea ce apăruse în privirea 
interlocutorului său, vreau să-ţi dovedesc doar că nu-ţi cunoşti 
interesele. Tu eşti legat pe viaţă de noi, iar faptul că am venit 
după atâţia ani să discutăm cu tine este cea mai bună dovadă. 
Ştim că ai suferit mult şi că este de datoria noastră să te 
scoatem de aici, să te răsplătim cum se cuvine pentru serviciile 


pe care le-ai adus. Dar, înainte de aceasta, mai avem de făcut 
ceva treabă în România. Mai exact, trebuie să instalăm în locul 
tău pe unul mai tânăr, pregătit cu mijloacele noi ce ne stau 
astăzi la dispoziţie. Cu cât vom reuşi să o facem mai repede, cu 
atât mai repede vei pleca. Am fost autorizat să-ţi comunic faptul 
că ţi s-a fixat o îndemnizaţie de cinci sute de mărci pe lună 
pentru toţi cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi clandestin în 
România. Asta face cam o sută cincizeci de mii de mărci. Este 
un capital cu care te poţi lansa imediat într-o afacere, dacă nu 
vei prefera să trăieşti din dobânzi şi din pensia de opt sute de 
mărci ce te aşteaptă la terminarea misiunii. 

Promisiunile lui Goldschmidt, prea generoase pentru a fi fost 
aprobate de şefii săi, nu părură a schimba deloc dispoziţia lui 
Văleanu care ripostă provocator: 

— Ştii că ai curaj Leo? Foarte mult curaj! Mă întreb ce te-ai 
face dacă, contrar aşteptărilor tale, mi-ar veni mie ideea să 
chem securitatea? Dacă m-aş hotărî, adică, să folosesc prilejul 
vizitei tale pentru a înceta să mă mai ascund ca o cârtiţă? 
Oricum, faptul că m-aş constitui prizonier, dând totodată în 
vileag rosturile prezenţei tale aici, mi-ar aduce serioase 
circumstanţe atenuante, poate chiar graţierea... 

— Ne-am gândit şi noi la asta, Ernest. Nu ştiu dacă şi în ce 
măsură îţi vor acorda judecătorii români circumstanţe 
atenuante, dar la noi vei fi cu siguranţă condamnat la pedeapsa 
capitală. lar braţul nostru a redevenit, aşa cum ţi-am spus deja, 
destul de lung pentru ca această sentinţă să nu rămână vorbă 
goală. Asta în ce te priveşte. Eu sunt cetăţean străin, venit aici 
cu acte în regulă. Convorbirea noastră se desfăşoară fără 
martori. Vor rămâne deci în balanţă mărturia ta împotriva 
mărturiei mele. In aceste condiţii, eliberarea mea devine o 
jucărie pentru orice avocat. Dar nu ştiu de ce ne pierdem timpul 
discutând asemenea inepţii. Doar ştii bine că nu vei chema 
poliţia. Spune mai bine că nu-ţi convin condiţiile pe care ţi le 
oferim. Ţi se pare poate puţin? 

— Ce naiba să spun? mormăi Ernest Văleanu. V-aş rămâne 
foarte recunoscător dacă v-aţi duce dracului cu toţi banii voştri. 
Lăsaţi-mă în pace, să trăiesc la fel ca şi până acum. N-aţi avut 
nevoie de mine, n-am avut nevoie de voi. Să-i sară ochii aceluia 
care îşi va aminti despre trecut... 

— Dar vezi bine că avem nevoie de tine, Ernest, spuse 


împăciuitor Goldschmidt. Dacă n-am fi avut nevoie de tine, nu 
te-am fi căutat. Şi, oricât ţi s-ar părea de curios, ai şi tu nevoie 
de noi. Nu eşti tu omul care să moară pensionar al Combinatului 
siderurgic de la Galaţi. Locul tău este în lumea bună. Băiete. 
Parcă te văd, cu ani în urmă! Ce om desăvârşit de societate erai 
şi cum se prăpădeau femeile după tine!... 

— Dracul să te ia, Leo! exclamă Văleanu învins. Se vede că 
mi-a fost scris să rămân omul vostru pentru toată viaţa. Hai, dă-i 
drumul, să vedem ce este de făcut! 

— Aşa te vreau, Ernest, îl bătu satisfăcut pe umăr 
Goldschmidt. Primul lucru de care trebuie să facem rost este o 
locuinţă corespunzătoare nevoilor noastre. Ceva mai mare şi 
mai discret amplasată. Asta e apartament doar cu numele. De 
fapt este o garsonieră care mai are şi cusurul de a fi instalată la 
intrarea într-un bloc dintr-o zonă aglomerată, cu locatari ce se 
cunosc între ei. 

— Şi cam ce-ar trebui, mă rog? 

— O casă în care să poţi primi vizite şi să poţi găzdui pe 
cineva la nevoie, fără riscul ca aceasta să atragă atenţia. Poate 
va trebui să ascunzi un timp unul din oamenii noştri. Uite, 
locuinţa pe care ai avut-o în strada Delfinului ni s-ar fi potrivit ca 
o mănuşă. 

— Cred şi eu. Din păcate nu mai există. 

— N-ai putea să mai cumperi una la fel? 

— Ce să-ţi spun? Cartiere din acestea, cu case mici 
împrejmuite de curţi, mai există în Galaţi. Dar cumpărătorul va 
trebui să accepte riscul de a-şi vedea casa demolată. Oraşul 
creşte şi se modernizează foarte repede. Nimeni nu poate 
garanta că o casă veche va rezista o perioadă mai mare de 
cinci, şase ani. 

— E mai mult decât ne trebuie. Altceva? 

— Păi, bani... 

— Cam câţi bani ar trebui? 

— Să zicem, două sute de mii de lei, supralicită Văleanu. N-ar 
strica să am cât mai mulţi bani, deşi cu leafa pe care o am, ar fi 
greu să justific proveniența unor sume mari. 

— Nici mie nu mi se pare cuminte să te dotăm cu o sumă atât 
de mare. Totuşi, pentru proiectele noastre de viitor, este absolut 
necesar să faci rost de altă locuinţă. Cum să facem? 

— Cred că ar trebui să renunţăm la ideea de a cumpăra o 


casă. Mai aproape de posibilităţile mele ar fi să fac un schimb de 
locuinţă. Există încă indivizi care îşi închiriază casa în schimbul 
unei filodorme şi a unei chirii, ambele destul de piperate. Pentru 
noi, operaţia prezintă avantajul de a rămâne neconsemnată în 
contract. Niciun proprietar din această categorie nu este nebun 
să recunoască în scris că încalcă legea. Faţă de colegii de 
serviciu şi de vecinii mei actuali pot motiva că n-am reuşit să 
mă adaptez vieţii de bloc. La urma urmei, sunt burlac şi am un 
salariu destul de bun pentru a-mi permite luxul unei locuinţe 
izolate. Desigur, între prieteni va trebui să recunosc că am plătit 
filodormă, mult mai mică decât voi plăti în realitate. La nevoie 
pot contracta un împrumut de la Casa de ajutor reciproc. 

— Ce este aceasta? 

— O formă de într-ajutorare a salariaţilor din întreprindere. 
Sper că nu te interesează detaliile tehnice. Oricum, bani va 
trebui să-mi aduci. Nu văd de ce ar trebui să strâng cureaua 
pentru a rezolva problemele voastre. 

— Sigur că îţi vom aduce. La ce sumă te gândeşti? 

— Păi, dacă două sute de mii ţi se pare prea mult, adu o sută 
de mii... 

— Nu e totuşi prea mult? 

— N-ai grijă, n-am să mă duc să mă îmbăt cu ei. Ştiu eu să-i 
ascund şi să-i gospodăresc în aşa fel încât să nu dau de bănuit 
nimănui. 

— Bine. lţi voi aduce banii peste o lună, când voi reveni în 
România. Ai putea să faci un drum la Bucureşti pentru a te 
întâlni cu mine? E mai puţin riscant decât o nouă călătorie a 
mea la Galaţi. 

— Desigur. Pot lipsi din oraş în fiecare săptămână, de 
sâmbătă de la prânz până luni dimineaţa. 

— Excelent. Atunci ne vom întâlni duminică 12 octombrie la 
ora opt seara la intrarea din strada Cuţitul de Argint a Parcului 
Libertăţii, spuse Leo după ce îşi consultă agenda. 

— Nu prea ştiu eu unde vine asta. Dar am tot timpul să mă 
dumiresc. Şi ce am de făcut până atunci? 

— Te interesezi de casă şi, în caz că găseşti, te şi muţi la noua 
adresă. Imprumuţi bani de la casa aceea de ajutor, pui la bătaie 
economiile... 

— Să nu te pună dracul să mă uiţi aici cu o hardughie de casă 
pe cap şi plin de datorii că ţi-ai găsit beleaua cu mine, ameninţă 


Văleanu gratuit. Să ştii că, de fapt, eu stau bine aici unde stau. 

— Ce dracu, Ernest? Doar nu suntem copii. Vezi mai bine ca 
noua locuinţă să aibă două intrări şi locuri în care să se poată 
amenaja ascunzători. Mai târziu va trebui să creşti şi un pui de 
câine lup. Dar nu acum. Nu suntem încă siguri că îţi vom putea 
trimite un coleg înainte de a dresa câinele. Or, câinele, va trebui 
să-l recunoască de stăpân şi pe acesta. Cât despre celelalte 
probleme... 

In seara aceea Leo îl instruise pe Văleanu-Zamfirescu până la 
zece şi jumătate. Apoi se înapoie la gară unde ajunse la timp 
pentru a prinde personalul 7002 care pleca la douăsprezece fără 
un sfert spre Bucureşti. Ajunsese la hotelul „Lido” aproape de 
ora cinci dimineaţa, suficient de devreme pentru a-şi îngădui trei 
ore de somn bun şi un dejun copios înaintea tratativelor de la 
„Fructexport”. lar a trei zi, în avionul ce-l ducea spre Viena, 
Goldschmidt nu se putu opri să se gândească cu satisfacţie la 
faptul că nu-şi pierduse vechile calităţi. 


11 


În contrast cu timpul frumos ce stăruia deasupra 
Bucureştiului, Leo Goldschmidt ateriză la Viena sub o burniţă 
rece care vestea începutul toamnei. Spre surprinderea sa, la 
ieşirea din aeroport, îl zări pe Deppner care îl aştepta. 

— Bun găsit, bătrâne, se grăbi el să-l salute cu un zâmbet 
larg. Frumos din partea ta că te-ai deranjat să mă întâmpini. 
Sper că Frau Deppner nu te va mustra pentru întârziere. 

— Bine ai venit, Leo, răspunse Deppner strângându-i mâna. 
Voi vedea eu mai târziu ce va spune Frau Deppner. Deocamdată 
mergem la firmă unde ne aşteaptă Sturmmer şi Mayer. 

— Dar ce s-a mai întâmplat? Au venit ordine noi? 

— Da şi nu. De fapt, Direcţia Generală i-a cerut lui Sturmmer 
un raport despre acţiunea „Troia” până mâine dimineaţă. Îți 
închipui deci că eşti aşteptat cu nerăbdare. 

Drumul spre Viena era liber la ora aceea când mulţi din cei 
care lucrau în oraş se retrăseseră deja la casele lor din 
localităţile învecinate. Norii groşi ce acopereau cerut grăbiseră 
lăsarea întunericului iar acum, de-a lungul şoselei, luminile 


galbene sfâşiau din loc în loc pânza deasă a ploii. Ocolind 
semafoarele instalate pe străzile din centru, Deppner conduse 
maşina pe un drum mărginaş care ieşea adesea în câmp liber 
printre miriştile rămase nearate. Pătruns de umezeală, Leo se 
zgribuli pe bancheta din spate. Îl ajunsese oboseala ultimelor 
zile şi ar fi vrut să fie lăsat să doarmă. Operativ din vocaţie, Leo 
îşi făcea conştiincios meseria, dar latura birocratică a activităţii 
de informaţii materializată în numeroasele rapoarte, note şi mai 
ales în conferințele în care se despica firul de păr în patru îi 
scoteau pur şi simplu din sărite. lar perspectiva unei conferinţe 
cu Sturmmer care nu scăpa nicio ocazie pentru a le da de 
înţeles că, spre deosebire de ei, aparținuse „Abwehrului”, 
faimosul Herrendienst - „serviciul pentru nobili” al armatei 
prusace, era tot ce putea fi mai dezagreabil într-o seară ca 
aceea... 

Furat de aceste gânduri, Goldschmidt aproape nu băgase în 
seamă că ajunseseră la destinaţie şi că Deppner parcă deja 
maşina pe una din străzile liniştite ce dădeau în Mariahilfer 
Strasse. El cobori oftând şi ajunse resemnat, cu Deppner după 
el, la sediul „Ostagrarei” unde imperturbabilul Johann îi deschise 
uşa fără a da de înţeles în niciun fel că remarcase lipsa lui de 
peste o săptămână. In biroul lui Mayer, bine luminat de data 
aceasta (Sturmmer nu putea suferi întunericul), Goldschmidt fu 
primit însă cu exclamaţii prieteneşti şi cu un pahar mare cu 
whisky. 

— la loc, Leo, îl îmbie Sturmmer. Ardem de nerăbdare să-ţi 
auzim noutăţile. 

— Ştiţi că am plecat în România cu două însărcinări, începu 
Goldschmidt după ce se instala cât mai comod în fotoliu. Prima, 
de a recupera din Gara de Nord pachetul depus de „Martin” şi a 
doua, de a intra în legătură cu fostul meu agent „Valentin”, 
despre care aflasem că trăieşte sub un alt nume în oraşul Galaţi. 
Acum cinci zile, am observat la locul cuvenit apariţia însemnării 
prin care „Martin” anunţa că depusese pachetul. Am luat 
măsurile necesare pentru a scăpa de eventualii urmăritori şi m- 
am dus la Gara de Nord de unde am recuperat, fără incidente, 
pachetul respectiv. lată-l spuse el scoţându-l din servietă. 

— Un moment, ridică Sturmmer capul din carnetul în care îşi 
lua notițe. Ai spus eventualii urmăritori. Ai fost sau nu ai fost 
urmărit? 


— N-aş putea să răspund precis la această întrebare. La 
început, în primele zile, n-am făcut nimic pentru a-i obliga pe cei 
ce m-ar fi urmărit să-şi manifeste prezenţa. M-am gândit că, 
luând măsuri de verificare aş fi devenit, la rândul meu, suspect. 
Când am aplicat planul de evadare de sub eventuala urmărire, 
m-a preocupat exclusiv reuşita lui. In mod sigur, când am ajuns 
la Gara de Nord, nu eram urmărit. Nu am fost urmărit nici la 
Galaţi. 

— Bine, înţeleg. Vom trimite pachetul la laboratorul central 
mâine, odată cu raportul. Continuă! 

— Înainte de a relata mai departe vreau să vă informez că 
Dreher, chimistul acela de la „Bayer”, a făcut o treabă bună şi 
nu ne-a minţit. Informaţiile sale despre „Valentin” s-au dovedit a 
fi exacte. 

De aceea, vă propun să-i dăm suplimentul de bani pe care l-a 
cerut. 

— Dacă te-ai convins că s-a purtat corect, n-am nimic 
împotrivă. Nu se ştie când vom avea nevoie de unul ca el, cu 
rude la Timişoara. Şi, acum, spune! 

Fără să se grăbească, Goldschmidt povesti amănunţit despre 
călătoria sa la Galaţi, despre convorbirea cu Văleanu, despre 
serioasa rezistenţă manifestată de acesta la ideea reluării 
activităţii informative şi, în sfârşit, despre înţelegerea realizată, 
şi instrucţiunile pe care i le dăduse. Când Leo termină, 
Sturmmer sorbi o înghiţitură de whisky şi îi spuse: 

— Eu aş vrea să ne răspunzi la o întrebare, Leo. Anume, dacă 
l-ai recunoscut cu certitudine în omul cu care ai discutat la 
Galaţi pe fostul tău agent „Valentin”? 

— În cei peste douăzeci şi cinci de ani care au trecut de la 
război, „Valentin” s-a schimbat foarte mult. Aş putea spune 
chiar că a făcut eforturi pentru a se schimba. Dacă n-ar fi decât 
mustaţa aceea de husar pe care şi-a lăsat-o să crească şi tot ar 
fi suficient pentru a nu-l mai recunoaşte. Certitudinea identităţii 
sale cu cel din timpul războiului ne-ar putea fi oferită doar de 
compararea în laboratorul antropologic a unei fotografii 
reprezentându-l pe „Valentin” tânăr cu fotografia celui de azi. 
Dar noi nu mai dispunem de dosarul de la S.D. al lui „Valentin”. 
Nu avem nici măcar o probă de scris din timpul acela. Şi totuşi, 
Josef, eu sunt convins că cel cu care am discutat este 
„Valentin”. Judecă şi tu! Omul m-a recunoscut imediat, 


spunându-mi pe nume. Am discutat toată seara în germană, ca 
pe vremuri. A evocat, fără greşeală, episoade din activitatea 
noastră comună, reproşându-mi că l-am abandonat în voia sorții. 
Cunoştea gradul pe care l-am avut în S.S... 

— S-ar fi putut totuşi ca în aceşti douăzeci şi cinci de ani 
„Valentin” să fi trecut de partea comuniştilor. Ce garanţii avem 
că nu ne va vinde securităţii? 

— Dacă s-ar fi dat de partea regimului, de ce s-ar mai 
ascunde sub un nume de împrumut? „Valentin” nu este omul 
care să se mulţumească cu un serviciu modest, într-o 
întreprindere industrială, dacă ar putea face altceva. El a fost şi 
a rămas un vanitos, un ambițios. De altfel, tocmai bazându-mă 
pe aceste trăsături ale caracterului său l-am putut convinge să 
reia activitatea informativă. 

— Mda! Sunt argumente de reţinut. Tu ce spui, Ludwig? se 
întoarse Sturmmer către şeful „Ostagrarei”. 

— Eu cred că Leo are dreptate, spuse grăbit Mayer. Dacă 
acest „Valentin” ar fi fost omul securităţii, nu s-ar fi lăsat rugat 
atât de mult să ni se alăture. Am înţeles că ar fi preferat să fie 
lăsat în pace. Unul care ar colabora cu securitatea ar fi 
manifestat mai mult interes, mai multă iniţiativă... 

— Părerea ta, Steff? 

— Aceeaşi cu a băieţilor, mormăi Deppner, mai mult din spirit 
de colegialitate. Desigur, va trebui să-l verificăm bine înainte de 
a-l introduce în acţiunea „Troia”. Vom găsi noi mijloace să-l 
punem la încercare. 

— Vedeţi voi, insistă Sturmmer, după ce Deppner termină de 
vorbit, sunt în această poveste şi pasaje obscure cu care eu, 
unul, nu reuşesc deloc să mă împac. De fapt, noi nu avem nicio 
posibilitate de a verifica activitatea lui „Valentin” din ultimul 
sfert de secol. Imi veţi răspunde că aceasta a fost situaţia, că nu 
este singurul din această categorie. Accept. Dar în alte cazuri 
am putut identifica oameni care ne-au furnizat date de 
verificare, ne-au clarificat împrejurări insuficient cunoscute. Cine 
l-a văzut pe „Valentin” în această perioadă? De unde ştim că a 
fost în munţi, că şi-a pierdut acolo soţia? Doar de la un contabil 
bătrân cu care nici măcar nu putem discuta direct... 

— lertare, Josef, îl întrerupse Goldschmidt. Despre faptul că 
„Valentin” a fugit în munţi cu alţi câţiva legionari ca şi el, despre 
moartea Clarei şi despre lichidarea ulterioară a grupului există 


date suficiente în Centrală. Grupul reuşise să ia legătura cu 
americanii de la C.I.C.? - Salzburg prin Adrian Căldăraru, mort 
anul trecut la Munchen. Despre activitatea şi lichidarea acestui 
grup, am primit şi noi informaţii de la Rudolf Steiner, agentul 
meu, arestat în anul 1952 pe graniţa româno-iugoslavă. 

— Fie. Dar cine ne poate confirma că „Valentin” a scăpat din 
încercuire? Pe unde a umblat după aceea? Cum şi-a făcut rost 
de acte? Dar de banii cu care îşi cumpărase casa din strada 
Delfinului? Nu ştim! _ 

— Îl pot întreba la prima întâlnire, se oferi Leo. Îi voi cere 
nume de oameni, precum şi date despre locurile unde s-a 
adăpostit. 

— De prisos. Dacă ne aflăm în faţa unei capcane, omul are 
deja pregătite răspunsuri la toate aceste întrebări. Insistând, nu 
vom realiza altceva decât să-i atragem atenţia că îl suspectăm. 
Totuşi, trebuie să ne gândim bine şi să răsucim problema pe 
toate părţile, înainte de a încredința acestui om soarta acţiunii 
„Troia”, căci el va fi elementul-cheie. Dacă vom fi siguri de 
„Valentin”, putem să ne lipsim o vreme să trimitem alt agent în 
România. 

— De răsucit, putem să răsucim problema cât ne place, dar 
de ales nu prea avem. Ştii şi tu că, practic, nu mai avem legături 
conspirative în ţară. Foştii agenţi ai lui Leo au fost descoperiţi în 
1952 din prostia lor; s-au apucat să folosească vechile călăuze şi 
puncte de trecere pentru a face contrabandă în lugoslavia. 
Oamenii mei au căzut cu un an mai devreme, când cu 
paraşutarea aceea nefericită din Făgăraş. Securitatea l-a arestat 
atunci pe Borg, care a cântat la anchetă ca un adevărat canar. 
Pe toţi i-a divulgat... 

— Bine, bine, să lăsăm acum amintirile, i-o tăie Sturmmer, 
căruia nu-i plăcea să i se vorbească de paraşutarea din 1951 pe 
care o pregătise personal. Vom lucra desigur cu „Valentin”, 
adică va lucra 
Goldschmidt. Ne vom strădui să procurăm până luna viitoare 
banii româneşti de care are nevoie şi un emiţător mascat într-un 
aparat obişnuit de radio cu tranzistori. Dar, repet, va trebui să-l 
verificăm la sânge. lar verificarea cea mai bună va fi să-i cerem 
să întreprindă una sau două acţiuni realmente dăunătoare 
românilor. Atât de dăunătoare, încât acestora să nu le convină, 


2 Counter Intelligence Corps — serviciu de informaţii al armatei S.U.A. 


în cazul în care se află pe fir... În ce priveşte promisiunile de 
recompensare pe care i le-ai făcut, dragă Leo, le voi supune 
aprobării Centralei. Mă tem că, în această privinţă, ţi-ai cam 
depăşit mandatul. 

— Ce era să fac? Aş fi vrut să te văd în locul meu. M-am 
gândit că, la urma urmei, a promite nu înseamnă a te şi ţine de 
promisiune. Până ce va ajunge „Valentin” în occident să-şi 
încaseze mărcile, dacă va ajunge... 

— Da, uitasem, Promettre c'est noble, râse Sturmmer. Bine, 
promisiunea ca promisiunea, dar verificarea rămâne verificare. 
Numai după aceea vom hotărî dacă putem să-l trimitem la 
„Valentin” pe omul aflat în pregătirea lui Deppner. Apropo, ce se 
aude cu omul ăsta, Steff? II avem deja? 

— Îl avem. Am putea să-l discutăm şi pe el, fie în seara 
aceasta, fie mâine. 

— Să mai amânăm câteva zile. Mâine va trebui să trimitem 
raportul cerut de Centrală. Odată cu el, voi trimite şi pachetul 
care s-a aflat în grija lui „Martin”. În funcţie de rezultatele 
expertizei va trebui să definitivăm şi raporturile cu el. Unde se 
află acum? 

— A trecut acum o săptămână spre Regensburg. Este aşteptat 
să ancoreze la Viena peste două-trei zile. 

— Bine. Vom căuta să fim gata pentru a discuta cu el aici. Să-l 
chemăm şi pe Wagner? 

— N-ar fi rău să vină şi el, spuse Mayer în care Murgu l-ar fi 
recunoscut doar pe prietenul său Klein. M-aş putea descurca, 
fără îndoială şi singur, dar am observat că Wagner are mai 
multă influenţă asupra lui „Martin”. Doar l-a salvat de la 
pierzanie... 

De fapt, Mayer îşi spunea că prezenţa lui Wagner în 
momentele importante ale atragerii lui „Martin” îl scuteşte de 
răspunderea acestei acţiuni delicate. Sturmmer nu sesiză 
această subtilitate şi încuviinţă: 

— Îi voi face un semn. Bătrânul este întotdeauna încântat să 
petreacă o noapte-două la Viena. Şi, acum, încolonarea şi 
înainte marş la „Csârdâsfustin”. Nota de plată se adaugă la 
cheltuielile de deplasare ale lui Leo la Bucureşti. Sper că Frau 
Deppner nu va avea nimic împotrivă, se adresă el fostului 
căpitan al „Luftwaffe”. 

— Absolut nimic, şefule. Ordinul e ordin, răspunse voios cel 


întrebat, pe care numai zgârcenia îl împiedica să-şi însoţească 
colegii în escapadele nocturne. 

— Atunci, să ne grăbim. Mai ales că eu va trebui să plec mai 
devreme ca să pot fi la birou mâine, la şase. La nouă pleacă 
avionul spre Munchen. 


12 


Otto Wagner sosi la Viena a treia zi dimineaţa, aducând cu el 
un individ mai în vârstă, ras în cap, corpolent, cu ochelari 
fumurii care îi dădeau un aer misterios şi sinistru. Sturmmer îi 
transportă de la aeroport direct la „Ostagrara” unde se închiseră 
în conferinţă cu cei trei directori ai firmei. 

Individul, prezentat de Wagner drept Helmuth Pfaff din 
serviciul tehnic, fu invitat să prezinte rezultatul examinării 
pachetului adus de Goldschmidt de la Bucureşti. 

— Meine Herren, începu el cu un glas neaşteptat de piţigăiat, 
pachetul în discuţie a fost pregătit pentru a verifica dacă omul 
care îl va primi în păstrare va încerca să-l deschidă, singur sau 
împreună cu alţii. El conţinea un magnetofon miniaturizat, dotat 
cu un dispozitiv reglat să declanşeze pornirea automată a 
aparatului şi înregistrarea tuturor zgomotelor mai puternice de 
douăzeci de decibeli, valoare reprezentând intensitatea unei 
convorbiri normale. Pachetul conţinea de asemenea o baterie cu 
mercur de nouă volţi pentru alimentarea aparatului, iar 
ambalajul său din hârtie albă, lipită cu bandă adezivă, era 
marcat din loc în loc cu cerneală invizibilă. În cazul că pachetul 
ar fi fost desfăcut şi apoi reconstituit, banda adezivă, marcată şi 
ea cu cerneală invizibilă, ar fi trebuit înlocuită, iar dungile trase 
peste marginile hârtiei şi-ar fi pierdut continuitatea. Revelarea 
acestor dungi şi examinarea lor la microscop ne-au indicat cu 
certitudine că pachetul nu a fost deschis. Banda de magnetofon, 
pe care am găsit-o derulată pe o lungime de trei metri, a 
înregistrat doar o melodie fluierată de un bărbat şi zgomote 
caracteristice unei gări. In baza acestor, constatări, concluzia 
categorică a expertizei este: primo, omul care a primit în 
păstrare pachetul a fost întotdeauna singur atunci când a 
umblat cu el şi secundo, pachetul nu a fost desfăcut nici de 


individul respectiv şi nici de către un laborator specializat. 

— Vă mulţumesc, Herr Pfaff, spuse Wagner. Doreşte cineva să 
pună întrebări? 

Cei prezenţi se arătară pe deplin lămuriţi, astfel încât Mayer 
chemă unul din salariaţii firmei şi i-l încredinţă pe Pfaff cu 
indicaţia să-l însoţească la o plimbare prin Viena, să-i ofere o 
masă bună şi apoi să-l conducă la aeroport pentru a prinde 
avionul ce pleca la Munchen la ora 17,00. 

— După cum se vede „Martin” se poartă bine, comentă 
satisfăcut Wagner, după plecarea expertului. Putem deci să 
continuăm acţiunea. Te-ai mai întâlnit cu el, Ludwig? 

— N-am vrut să-i întâlnesc înainte de a cunoaşte rezultatul 
verificării pachetului. În schimb, una din sursele noastre şi-a 
făcut-o prietenă pe femeia cu care trăieşte el aici. „Martin” a 
petrecut o noapte cu ea în luna iulie, înainte de a se întâlni cu 
Leo. Irma Tischler, aşa se numeşte respectiva, a insistat din nou 
ca „Martin” să debarce şi să se căsătorească cu ea. De data 
aceasta, spre deosebire de trecut, omul n-a mai spus nu, dara 
condiţionat acest pas de felul cum va evolua situaţia sa 
materială. Zicea că nu vrea să fie un simplu întreţinut al 
doamnei, proprietăreasa unei măcelării de pe Fleischmarkt 
Strasse. 

— E mândru românul. Nu-i nimic, aceasta ne avantajează. Pe 
unde mai este acum? 

— Era aşteptat să sosească astăzi la Viena, dacă nu cumva a 
şi sosit. 

— Ţi-ai aranjat vreo posibilitate să-l întâlneşti? 

— Nu. M-am gândit că aici, la Viena, contractarea sa nu va 
prezenta nicio dificultate, se dezvinovâăţi Mayer. 

— Foarte rău. Ar fi trebuit să-i dai măcar un număr de telefon 
la care să te poată suna de câte ori acostează la Viena. Acum 
nu-ţi rămâne decât să te duci în port şi să te învârteşti pe 
debarcader până ce vei fi observat de „Martin”. Fă-i semn să 
coboare şi să se ia după tine, spre oraş. In niciun caz să nu 
discuţi cu el acolo, pe chei, în văzul celorlalţi marinari. 

— În regulă, Otto. Şi unde să-l aduc? 

— Asta ar trebui s-o ştii mai bine decât mine. Doar eşti vienez. 
Dar, fiindcă m-ai întrebat, cred că ai putea să-l aduci la 
cafeneaua aceea retrasă din spatele Prater-ului. Este aproape şi 
prezintă avantajul că, după ora opt seara, nu prea mai vine 


nimeni acolo. 

Seara, Murgu zări imediat pe chei silueta cunoscută a lui Klein 
care se oprise în prova şlepului său, contemplând cu un aer 
preocupat apele tulburi ale Dunării. Navigatorul, îmbrăcat deja 
pentru a ieşi în oraş, îşi luă pe braţ impermeabilul, cobori şi 
porni spre Prater după cel care îl aşteptase. După ce străbătură, 
unul după altul, zona iluminată a parcului de distracţii, Murgu se 
alătură lui Klein care se oprise aşteptându-l pe o alee liniştită. 

— Bună seara şi bun sosit la Viena, domnule Murgu. A trecut o 
mulţime de timp de când nu ne-am văzut. Ce-ţi mai face 
băiatul? l-au plăcut cadourile primite la sfârşitul anului şcolar? 

— Bun găsit, domnule Klein. Vă mulţumesc de întrebare. 
Băiatul este mândru, nevoie mare, de noul său ceas ca şi de 
stiloul dăruit de dumneavoastră. La început mă gândisem să nu- 
i dau deloc acest stilou. Este un lucru prea scump, prea delicat 
pentru unul ca el. 

— Ba, eu mă bucur că te-ai răzgândit şi i l-ai dat. Altfel, toate 
bune? Cum ai călătorit? 

— Am venit mai bine decât ultima dată, căci apele Dunării au 
mai crescut între timp. În România toate au decurs bine. Sper că 
rudele dumneavoastră au reuşit să între în posesia pachetului. 
Eu am făcut totul aşa cum m-aţi învăţat dumneavoastră şi 
domnul Wagner. 

— Da, pachetul a ajuns la destinaţie. De fapt, despre asta 
vom vorbi chiar cu domnul Wagner care ne aşteaptă în 
cafeneaua din capătul aleii. 

In sinea sa, Murgu se bucură aflând că Wagner va participa la 
convorbire. Cu toate eforturile ce le făcea de a se arăta 
prietenos, Klein îi era antipatic navigatorului care nu-i ierta 
maniera brutală în care îl tratase la prima lor întâlnire. 

In cafenea, Otto Wagner îl întâmpină cu jovialitatea lui de 
totdeauna remarcând, ca şi Klein, că nu-l mai văzuse de mult 
timp pe navigator. 

— Imi pare rău, Herr Major, ripostă Murgu dar, neştiind cum 
să dau de dumneavoastră, n-am putut lua iniţiativa unei 
întâlniri. M-am tot învârtit eu prin oraş, ba aici, ba la 
Regensburg, în nădejdea că veţi apare de undeva. Mă temeam 
chiar să nu fiţi supăraţi pe mine. Îmi spuneam că s-o fi rătăcit 
pachetul domnului Klein... 

— Dimpotrivă, pachetul a parvenit destinatarilor în cele mai 


bune condițiuni. Ai avut ceva dificultăţi cu deplasarea în 
capitală? 

— Absolut niciuna. Aveam de descărcat la Giurgiu nişte 
cărămidă refractară pentru Uzinele „23 August” din Bucureşti. 
Noi navigatorii putem, odată ajunşi într-un port, să părăsim 
şlepul şi chiar localitatea respectivă, în timpul liber, cu condiţia 
să predăm Căpităniei portului livretul de marinar şi să ridicăm 
de acolo un permis de circulaţie pe uscat. De asemenea, trebuie 
să anunţăm organele de pază pentru a supraveghea, în absenţa 
noastră, şlepul şi încărcătura sa. In aceste condiţii, deplasarea 
de la Giurgiu la Bucureşti sau de la Turnu-Severin la Craiova 
este o treabă simpla pentru unul ca mine. Domnul Klein ştia 
toate acestea; le-am discutat atunci când m-a învăţat să nu-i 
trimit niciodată scrisori din porturile româneşti ci numai din 
oraşele mari. 

— Sunt într-adevăr amănunte foarte utile pentru noi, domnule 
Murgu. Deci, pachetul... 

— L-am depus la gară şi apoi am făcut însemnarea convenită 
pe suportul telefonului public din strada Ştirbei Vodă. Mai greu a 
fost să găsesc un seif liber. O oră m-am învârtit până să apară 
un cetăţean care a golit o cutie din acelea. 

— Nu la asta mă gândisem. Voiam să te întreb dacă ai avut 
cumva neplăceri cu vama... 

— Herr Major, atunci când un marinar ascunde ceva pe vasul 
său, nimeni nu poate găsi obiectul ascuns. lar trecerea prin 
punctul de control de la ieşirea din port, nu a fost o problemă. 
Pachetul era destul de mic. 

— Ei, domnule Murgu! Doar n-ai să-mi spui că ai putea 
ascunde pe şlepul dumitale chiar un om, spuse Wagner în 
glumă. 

— Un om e mai greu de ascuns, acceptă navigatorul. Dar cu 
unele pregătiri s-ar putea face până şi o şmecherie ca asta. 

— Uite, chiar pe asta n-o mai cred, făcu Wagner pe scepticul. 

— Ba, să mă credeţi, se aprinse navigatorul. Asemenea lucruri 
s-au mai făcut în trecut şi se mai pot face, bine pregătite, şi 
astăzi. 

— Adică? 

— Adică,  amenajând o ascunzătoare de dimensiuni 
corespunzătoare, eventual prin dublarea unuia din pereţii 
magaziei. 


— Poţi să-mi arăţi cam cum s-ar prezenta o asemenea 
ascunzătoare? îi întinse Wagner stiloul şi şerveţelul de hârtie din 
faţa sa. 

— Desigur, spuse Murgu, începând să tragă linii stângace pe 
hârtie. Vedeţi, aici este gura magaziei care se deschide pe 
punte. In continuarea ei, se poate construi un panou ce nu poate 
fi observat dinafară. Panoul ar luneca pe două sănii construite în 
grinzile care susţin puntea. El ar închide un spaţiu suficient de 
mare pentru a ascunde un om. Aerisirea ascunzătorii poate fi 
realizată prin câteva orificii de dimensiuni milimetrice camuflate 
în spaţiile dintre scândurile punţii. Desigur, omul ar rămâne în 
ascunzătoare doar pe timpul controlului de frontieră. În restul 
timpului el ar sta în cabina navigatorului care, oricum, ar trebui 
să cunoască prezenţa sa pe vas. Mai ales că panoul nu ar putea 
fi deschis decât din exterior. Ceea ce v-am spus reprezintă, 
desigur, doar o idee brută. Ea trebuie studiată şi perfecționată la 
faţa locului. S-ar găsi probabil şi alte variante, mai bune ca 
aceasta. Eu n-am construit încă o asemenea ascunzătoare şi nici 
nu-mi propun să construiesc una. 

— În schimb, mie mi se parte foarte interesant proiectul 
dumitale. Pot să păstrez desenul? 

— Desigur. N-am de gând să-mi brevetez ideea, râse Murgu. 

— Ba, o vom breveta la noi, domnule Murgu. Şi nu pe 
degeaba. Până atunci însă, ridic acest pahar în sănătatea 
dumitale şi te felicit în numele organizaţiei noastre, pentru felul 
exemplar în care ţi-ai îndeplinit prima misiune. Ne-ai sprijinit în 
mod hotărâtor să restabilim legătura cu o reţea valoroasă de 
agenţi din România de la care am început să primim din nou, 
graţie dumitale, o mare cantitate de informaţii foarte importante 
pentru noi. 

Buimăcit de abundența superlativelor, Murgu bâigui: 

— Domnilor, nu înţeleg... 

— Vei înţelege acum, aflând că în pachetul depus de 
dumneata în Gara de Nord şi ridicat de unul din oamenii noştri 
nu se afla un banal casetofon destinat rudelor lui Klein, ci un 
aparat puternic de emisie-recepţie. O adevărată bijuterie 
electronică miniaturizată, prevăzută cu dispozitiv de transmisie 
rapidă. 

— Cum aţi putut face una ca asta fără să-mi spuneţi, 
domnilor? explodă navigatorul stupefiat de cele auzite. Să fi 


ştiut, n-aş fi acceptat odată cu capul. Mă ia groaza când mă 
gândesc la cele ce mi s-ar fi putut întâmpla. Aş fi putut fi prins... 
Aş fi... 

— Nu ţi-am spus ce conţine pachetul tocmai fiindcă ai fi 
refuzat probabil să-l duci, i-o reteză flegmatic Wagner. Un 
asemenea refuz ar fi putut pune capăt prieteniei noastre într-un 
fel foarte neplăcut pentru dumneata. Pe când aşa, ai trecut cu 
bine peste tracul debutului şi iată-te colaboratorul nostru cu 
toate drepturile. Intre aceste drepturi se include şi o 
recompensă de cinci mii de şilingi pentru care te rog să-mi dai 
chitanţă. Nu de alta, dar n-aş vrea să fiu acuzat, mai târziu, că 
mi-am însuşit eu banii. 

— Herr Major, insistă navigatorul, eu am săvârşit un act de 
spionaj împotriva României, iar dumneavoastră îmi veţi cere, 
probabil, să mai comit şi altele. În asemenea cazuri, urciorul nu 
merge de prea multe ori la apă. Ce se va întâmpla cu mine 
atunci când voi fi prins? 

— Ţine-ţi firea, domnule Murgu. Mai întâi, să-ţi scoţi din cap 
idea că ai săvârşit un act ostil României. Ti-am spus doar că noi 
nu luptăm împotriva ţării dumitale, ci a comunismului care s-a 
întins pe o bună parte a planetei, inclusiv în România. Apoi, ţine 
minte că nimeni nu te va putea prinde cât timp vei păstra cu 
sfinţenie secretul relaţiilor cu noi şi vei urma întocmai 
instrucţiunile pe care ţi le dăm. Noi suntem oameni cu 
experienţă bogată şi ştim ce spunem. Cât timp ne eşti prieten, 
avem tot interesul să te apărăm. Şi, acum, ia banii şi scrie 
chitanţa, încheie Wagner, trecându-i din nou stiloul şi un carnet 
pe care îl avusese pregătit într-un buzunar. 

Dominat de tonul poruncitor al interlocutorului său, Murgu luă 
stiloul şi întrebă îmblânzit: 

— Cum trebuie să scriu? 

— Scrie că ai primit de la mine suma de cinci mii şilingi... 
Aşa... Mulţumesc, spuse spionul, rupând foaia din carnet şi 
introducându-o în portvizitul scos din buzunarul interior al 
sacoului. Şi acum, Klein, se întoarse el către tovarăşul său, 
comandă şi tu ceva de mâncare şi o sticlă-două de vin bun. Să 
bem pentru reuşita acţiunilor noastre viitoare. 

— La ordin, Herr Wagner, râse cel interpelat plecând în 
căutarea chelnerului. 

— Domnule Murgu, spuse maiorul când rămaseră singuri, 


ascultă-mă şi pe mine şi nu-ţi mai face atâtea probleme. 
Informaţiile ca şi dragostea nu cunosc jumătăţi de măsură. Când 
te-ai apucat să faci spionaj, îl faci fără păreri de rău şi fără 
rezerve. Este una din condiţiile de bază ale succesului. lar 
succesul înseamnă pentru agentul de informaţii bani, mulţi bani. 
Există desigur şi eşecuri, puţine la număr, care au în majoritate 
drept cauză nerespectarea regulilor acestei profesii. Serviciile 
de contraspionaj fac multă publicitate acestor eşecuri, tocmai 
pentru a-i intimida pe cei rămaşi necunoscuţi, pentru a-i 
determina să greşească, să cadă la rândul lor. Dar pentru un 
agent cu experienţă asemenea tertipuri nu au niciun efect. 
Agenţii buni nu sunt prinşi niciodată. 

— Aşa o fi, dar, vedeţi, eu nu prea am experienţă şi mi-e 
teamă. 

— Avem noi şi pentru dumneata, îl linişti Wagner. Uite, de 
pildă, eu am condus zeci şi zeci de agenţi atât în Franţa cât şi în 
Balcani, unde am fost şeful secţiei informative a Abwehr-ului. 
Toţi aceia care m-au ascultat trăiesc şi astăzi în ciuda sfârşitului 
nefast al războiului. Cu noi în spate, n-ai de ce să te temi. 

— Să dea Dumnezeu să fie cum spuneţi, domnule Wagner. 
Dar eu mă întreb cu spaimă ce însărcinări veţi mai pregăti 
pentru mine... Dumneavoastră, cu experienţa pe care o aveţi, 
vă vine uşor, mai ales că nici nu vă expuneţi direct. Dar eu 
trebuie să mă duc acolo, în gura lupului. De dat înapoi, înţeleg şi 
eu că nu mai pot da. V-aş ruga doar să nu mă împingeţi la nu 
ştiu ce acţiuni nechibzuite care să mă ducă la pierzanie. De 
asemenea, aş vrea să fiu cât de cât sigur că toate acestea se 
vor sfârşi repede. 

— Fără îndoială, încuviinţă Wagner. De altfel ne dăm şi noi 
seama că specificul muncii dumitale şi felul de viaţă pe care îl 
duci nu-ţi permit să te antrenezi direct în culegerea de 
informaţii. Vei îndeplini deci o misiune, două cu adevărat 
importante pentru noi şi... gata. Să ne ajuţi, de exemplu, să 
ţinem legătura cu elementele de încredere care lucrează sau vor 
lucra pentru noi în România. Dumneata poţi introduce şi scoate 
din ţară atât materiale informative, cât şi aparatură; mai 
adineauri ne-ai demonstrat că, la nevoie, ai putea transporta 
chiar oameni, râse Wagner. 

— Sper că nu vom ajunge acolo. 

— Chiar dacă vom ajunge, nu vei regreta. Îţi spun toate 


acestea ca să înţelegi că avem tot interesul să te acoperim; să 
te protejăm. Dar uite că se întoarce Klein şi se pare că se 
întoarce victorios, schimbă vorba maiorul. 

Într-adevăr, acesta se întorcea zâmbind, precedat de doi 
chelneri care cărau un platou cu gustări, şniţele, chifle, două 
frapiere cu sticle de vin şi un coş mare cu fructe. 

— Uf! exclamă el, aruncându-se pe scaun în timp ce chelnerii 
aranjau masa. A mers mai greu decât credeam. Prin părţile 
astea lumea cinează devreme şi bucătarul se îmbrăcase deja să 
plece. Noroc că l-am prins la uşă. Şi acum: Noroc! Ridic paharul 
în sănătatea prietenului nostru „Martin”. Pentru succesul 
misiunii sale! 

— Mulţumesc, domnule Klein. lată o urare pentru care beau 
cu plăcere, spuse navigatorul ducând paharul la gură. 

După ce mâncară, chelnerul aduse cafele şi o sticlă de coniac 
franțuzesc. Apoi Klein aprinse un trabuc şi întrebă: 

— Ce ştii în legătură cu programul dumitale de viitor, domnule 
Murgu? 

— Poimâine dimineaţă plecăm încărcaţi pentru Orşova. Pe 
urmă, voi mai face o singură cursă în amonte. Noiembrie trebuie 
să mă găsească la bază, la Turnu-Severin; şlepul este programat 
pentru reparaţii generale şi a face o cursă în plus înseamnă a 
risca să mă prindă îngheţul pe Dunărea de sus. Aş pierde astfel 
perioada de iernat, numai bună pentru reparaţii. 

— Nu puteţi să faceţi reparaţiile în şantierele de aici, din 
Austria? 

— Nu facem reparaţii în şantierele din străinătate decât atunci 
când costul lor este suportat de o societate de asigurări străină, 
de exemplu în cazul unei avarii ce ne-a fost cauzată de alţii. De 
asemenea, atunci când avem stricăciuni ce nu ne permit să mai 
ajungem în ţară. 

— Există şi vase „Navrom” asigurate la societăţile străine? 

— Nu. Suntem asiguraţi numai la compania românească Adas. 

— Interesant de ştiut. Deci, ne vom vedea din nou spre 
sfârşitul lunii octombrie. Ne-am gândit ca de data aceasta să nu- 
ţi dăm însărcinări de îndeplinit în România. Desigur, dacă vei 
vedea sau auzi lucruri care pot prezenta interes pentru noi, le 
vom primi cu plăcere şi le vom recompensa corespunzător. 
Avem o singură rugăminte concretă: să ne procuri „Mersul 
trenurilor”. Până când va rămâne în vigoare cel actual? 


— Cred că până în mai când se va introduce orarul de vară. 
Sper să găsesc unul în gară sau la biroul de voiaj din Orşova. 
Atunci, în octombrie mă veţi căuta dumneavoastră? 

— Nu. Mă vei căuta dumneata pe mine, răspunse Klein. Mai 
exact, îmi vei telefona de la o cabină publică, numărul este 
64.83.11. Sunt găsit la acest număr, începând de la nouă 
dimineaţa până la patru-cinci după-amiază. 

— Am înţeles, răspunse Murgu notându-şi codificat, aşa cum 
învățase de la Klein, numărul de telefon. 

— Atunci, putem pleca. Noi avem o maşină parcată în 
apropiere. Te lăsăm şi pe dumneata undeva, mai aproape de 
port. 

— Nu, mulţumesc. Dacă nu vă deranjează prea mult, v-aş 
ruga să mă lăsaţi în Fleischmarkt Strasse, pe lângă numărul 43. 
După o seară ca aceasta, vreau să petrec o noapte agreabilă. Și 
pe urmă, vreau să-mi las banii în mâini sigure. 

— Rândul trecut spuneai că preferi să-ţi păstrezi banii la 
Aizic... 

— M-am răzgândit între timp. Aizic este un tip amestecat în 
tot felul de afaceri dubioase. S-ar putea să fie sub ochii poliţiei. 
La el în prăvălie vin mult mai mulţi colegi de-ai mei decât în 
măcelăria Irmei. Voi depune toţi banii la Sparkasse, parcă aşa se 
cheamă aici casa de economii, pe numele prietenei mele. Ea 
este mai îndreptăţită să-i păstreze şi să-i folosească la nevoie. 
Când totul se va termina cu bine, aşa cum sperăm cu toţii, mă 
voi retrage la dânsa. Sau aveţi, poate, dumneavoastră ceva 
împotrivă? 

Cei doi schimbară o privire rapidă, apoi Wagner spuse: 

— Bineînţeles că nu. Sunt doar banii dumitale. De ce ne-am 
împotrivi? _ 

— Ştiu eu? Poate din motive legate de securitatea mea. In 
orice caz nu-i voi dezvălui Irmei proveniența banilor. Îi voi spune 
că i-am câştigat făcând contrabandă între Viena şi Regensburg. 
Irma se va feri ca de foc să spună acest lucru celor din anturajul 
ei, români sau austrieci. Nu numai pentru a nu-mi face rău, dar 
şi pentru a păstra intactă reputaţia mea de om onest care va 
intra şi ea în patrimoniul firmei noastre, într-o zi. 

În noaptea aceea, Murgu rămase treaz vreme îndelungată 
întins lângă Irma care adormise epuizată, poate de dragoste, 
poate de truda de peste zi. Cu cât judeca mai temeinic 


întâmplările pe care le trăise în ultimul timp, cu atât mai bine îşi 
dădea seama cât de abilă şi lipsită de scrupule era organizaţia 
în mâinile căreia încăpuse. Aceşti indivizi îl împinseseră treptat 
într-o situaţie fără ieşire, determinându-l să comită fapte prin 
care îl legaseră de ei, poate pe viaţă. Navigatorul îşi aprinse o 
ţigară din care sorbi adânc, încercând să desluşească prin 
obscuritate conturul unor obiecte familiare. Şi, dintr-odată, 
camera, altădată prietenoasă, i se păru străină, rece, meschină, 
ca şi femeia care dormea alături de el. Totul făcea parte dintr-o 
lume ostilă, cu totul opusă lumii lui de pescari, navigatori şi 
ţărani de la Hinova. Şi Murgu se voi iar în această lume care 
rămăsese undeva, departe. Într-un târziu se ridică pentru a-şi 
îmbrăca pijamaua, iar Irma se trezi bâiguind speriată: 

— Ce este, mein Lieber? De ce nu dormi? 

— Mă gândesc la viitor, Irma. La viitorul nostru, zâmbi el în 
întuneric. Ascultă: mâine îţi voi aduce douăzeci de mii de şilingi. 
Consideră-i drept o primă contribuţie la capitalul viitoarei 
noastre întreprinderi. Să-i depui la Sparkasse pe numele tău. 
Auzi? Pe numele tău. La nevoie poţi să cheltuieşti din ei ca şi 
cum ar fi banii tăi. 

Spre surprinderea sa, Irma nu-i puse nicio întrebare despre 
proveniența banilor şi nici nu comentă instrucţiunile ce i se 
dăduseră. 

— Bine, Georg. Voi face cum spui tu. Acum hai să dormim, 
căscă ea leneş. 


13 


De atâtea ori îşi spusese Ulrich Hansen că n-a avut noroc în 
viaţă, încât începuse s-o creadă. Când venise în Occident, 
împreună cu mama şi sora sa, era convins că îşi va putea 
cumpăra foarte repede „Mercedesul” la care  jinduise 
dintotdeauna. După patru ani de muncă pe autocamioanele 
societăţii „Metro”, care aproviziona cu alimente şi bunuri de 
consum oraşele Bonn şi Köln, ajunse în sfârşit să câştige o mie 
trei sute de mărci pe lună. Nu era chiar aşa de prost ca la 
început, însă chiria era mare iar mama şi Annelise cheltuiau 
aproape tot ce rămânea în casă după plata chiriei şi celorlalte 


angarale. Ce scăpa de la coşniţă mergea pe îmbrăcămintea care 
trebuia mereu înnoită, căci reparaţiile costau prea scump pentru 
a merita să fie făcute. Locuind în două cămăruţe modeste 
situate la mansarda unei case vechi din Köln şi operând reduceri 
drastice în bugetul prezentat zilnic de mama sa, Ulrich reuşise 
să-şi cumpere un „Volkswagen” de ocazie abia după patru ani. 
Fostul proprietar i-l vânduse cu cinci sute de mărci, convins că 
maşina era prea uzată pentru a merita o nouă reparaţie. Ulrich 
Hansen era însă şofer mecanic şi repunerea maşinii în circulaţie 
nu-l costase nimic peste preţul pieselor de schimb, ieftine în 
raport cu costul mâinii de lucru. Vopsit cochet în albastru marin, 
„Volkswagen-ul” încerca să înlocuiască întrucâtva „Mercedes-ul” 
visat pe vremuri. 

Sigur, lucrurile ar fi stat altfel dacă Annelise ar fi acceptat să 
lucreze şi ea într-unul din depozitele firmei „Metro”. Dar sora sa, 
care absolvise liceul cu doi ani înaintea plecării din România, nu 
era deloc atrasă de perspectiva. Unei profesii atât de modeste şi 
prost plătite ca aceea de vânzătoare de mărfuri cu ridicata. In 
cercul închis unde crescuse, Annelise căpătase convingerea că 
terminarea liceului îi dădea dreptul la un soţ suficient de bine 
situat pentru a-i permite să stea acasă, ocupându-se de copii şi 
gospodărie, să facă vizite femeilor de condiţia ei şi să aibă un 
loc în primul rând de scaune la biserică. 

Aşa învechite cum erau, ideile ei fuseseră mai uşor de trecut 
cu vederea în România decât aici, unde viaţa se dovedea din 
cale-afară de dură. În ţara pe care o părăsiseră, Ulrich absolvise 
o şcoală tehnică şi lucrase ca şofer mecanic la o întreprindere 
agricolă de stat lângă Sighişoara. Leafa nu era prea mare, dar 
tânărul se dovedise suficient de descurcăreţ pentru a-şi asigura 
unele venituri suplimentare fără a intra în conflict cu legea. Pe 
urmă, mai era şi casa părintească din comuna H; casa aceea 
clădită solid, gospodăreşte, cu o curte plină de păsări şi cu 
livada bogată; casa generoasă care îl găzduia şi care le dădea 
atâtea fără a le cere aproape nimic în schimb. Oare cine locuia 
acum în ea? 

De câte ori se gândea la casa lor, Ulrich nu putea să nu-şi 
amintească de împrejurările stupide în care părăsise traiul lipsit 
de griji de pe malul Târnavelor. lar la originea acestui concurs 
de împrejurări se afla becisnicul său tată, Peter Hansen. 

Singurul moştenitor al unei familii înstărite, Peter Hansen nu 


se dovedise la înălţimea înaintaşilor, nici ca putere de muncă, 
nici ca isteţime. Răsfăţat de părinţi, trecuse anevoie prin cele 
patru clase primare obligatorii pe vremea aceea, apoi trăise o 
adolescenţă trândavă în casa părintească, unde erau destui 
argaţi, pentru toate treburile. Însurat devreme cu o femeie mai 
săracă dar mai inteligentă decât el, Peter Hansen părea sortit să 
trăiască liniştit, risipind agoniseala părinţilor săi. În 1939, îi veni 
însă ideea să adere la organizaţia din străinătate a partidului 
nazist, iar trei ani mai târziu se înrola în formațiunile SS. Plecat 
pe frontul de răsărit în cântece de armonică şi cu flori la capelă, 
Peter Hansen dispăruse în imensa prăbuşire din 1945 şi, vreme 
de mulţi ani ai săi îl socotiseră mort. In 1960, însă, poşta aduse 
în comuna H. un plic mototolit, francat cu timbre franţuzeşti şi 
adresat doamnei Elisabeth Hansen care recunoscu imediat 
scriitura semianalfabetă a dispărutului ei soţ. Într-o germană 
greu de înţeles, amestecată cu cuvinte româneşti şi pe alocuri 
franţuzeşti, Peter Hansen îşi vestea familia că scăpase cu viaţă 
din masacrul cel mare. Căzut prizonier pe frontul de răsărit, 
rămăsese în captivitate până în toamna lui 1947 când fusese 
„repatriat” la cererea sa, în Germania occidentală. Încercând să- 
şi câştige existenţa, mai întâi într-o mină de cărbuni, apoi în 
câteva fabrici din Ruhr, Peter Hansen descoperise că nu are 
nicio vocaţie pentru munca în subteran şi în industrie şi trecuse 
graniţa în Alsacia unde, auzise el, oamenii trăiau mai ales din 
agricultură ca pe la ei, pe Târnave. Acolo, scria bătrânul Peter, 
îşi făcuse, în fine, o situaţie „la o fermă mare de lângă 
„Bauxwiller” şi aştepta cu nerăbdare să-şi revadă scumpa 
familie. Scrisoarea se încheia cu sărutări fierbinţi pentru Else, 
soţia iubită, pentru Lise, fiica frumoasă şi cuminte şi pentru Ulli, 
care devenise probabil un adevărat bărbat. 

Bucurându-se să afle că soţul îi rămăsese în viaţă, dar ştiind 
la ce se putea aştepta de la un pierde-vară ca el, Frau Hansen 
nu se grăbise să răspundă invitaţiei de a se duce să-l vadă în 
Franţa. Zilele grele trecuseră, copiii erau pe cale să-şi facă un 
rost iar ea câştiga destul de bine muncind la cooperativa din sat. 
l-ar fi părut mult mai bine să vină Peter la ei. 

Cu totul altfel reacționară tinerii, şi mai ales Ulrich, căruia 
apariţia neaşteptată a acestui tată cu o „situaţie” în Franţa îi 
aprinsese imaginaţia hrănită din belşug cu reviste ilustrate şi 
romane ieftine procurate de la turiştii ce treceau prin Sighişoara. 


Fratele şi sora dezlănţuiră asupra mamei o ofensivă viguroasă, 
căreia bunul simţ al femeii nu i se putu opune. În zadar le atrase 
ea atenţia că Peter lăsa mereu fără răspuns întrebările concrete 
referitoare la „situaţia” sa; în zadar le vorbea despre lenea 
proverbială a tatălui lor şi despre lipsa lui de seriozitate. Până la 
urmă, Elisabeth trebuise să cedeze şi, la începutul lui 
septembrie 1963, Peter Hansen primea la Bauxwiller o 
telegramă anunţându-l că familia sa va sosi pe aeroportul „Le 
Bourget” la 18 ale lunii. 

După cum aveau să constate cu stupoare la aterizare, tatăl lor 
nu desprinsese deloc din telegramă necesitatea de a le veni în 
întâmpinare la aeroport. Şi, astfel, se treziră toţi trei pierduţi în 
clădirea uriaşă, într-o mare de oameni care vorbeau o limbă 
necunoscută, împingându-i, de colo-colo atunci când le încurcau 
drumul. Într-un târziu, un domn în uniformă, mai milos sau 
poate doar mai puţin ocupat, îi remarcă şi încercă să se 
înţeleagă cu ei. Aflând din examinarea biletelor de călătorie că 
veniseră cu avionul Tarom, domnul îi conduse la reprezentantul 
acestei societăţi, căruia Ulrich îi spuse cine erau şi ce căutau în 
Franţa. Reprezentantul, un om brunet între două vârste, înălţă 
din umeri a neputinţă. Prin renunţarea la cetăţenie, cei trei 
pierduseră dreptul de a cere asistenţă  reprezentanţei 
diplomatice române, iar Tarom-ul se achitase, aducându-i la 
Paris, de obligaţiile pe care şi le asumase faţă de ei. Singura 
posibilitate de ieşire din situaţia în care se găseau 
- sugeră reprezentantul - era aceea de a intra în legătură cu 
Peter Hansen care îi chemase în Franţa şi de a-l obliga cumva să 
se ocupe de ei. Fost muncitor într-o mare uzină bucureşteană şi 
jucător internaţional de rugby, omul dădu dovadă de un spirit de 
înţelegere şi de solidaritate care depăşeau cu mult îndatoririle 
sale de serviciu. El chemă la telefon primăria din Bauxwiller de 
unde i se răspunse că Peter Hansen trăieşte într-adevăr acolo, 
dar nu ar fi putut să vină la Paris, chiar dacă ar fi voit să o facă. 
Numitul era văcar la o fermă din împrejurimi, nu vorbea aproape 
deloc franţuzeşte şi existau toate motivele să fie considerat 
drept un soi de redus mintal. Nici vorbă nu putea fi să poată 
întreţine o familie de patru persoane, iar de călătorit, ar fi putut 
călători doar însoţit. 

La aflarea acestor veşti, reprezentantul Tarom întrebă, nu 
prea politicos, cum au putut autorităţile locale să elibereze unui 


asemenea individ certificatul de găzduire pe care îl trimisese 
familiei sale din România, la care interlocutorul său răspunse 
ritos că cei autorizaţi să vină în Franţa erau persoane apte de 
muncă: o femeie de patruzeci şi şase de ani, un tânăr de 
douăzeci şi trei şi o fată de douăzeci. Să poftească dumnealor la 
Bauxwiller, căci primăria le garantează locuri suficiente de 
muncă la agricultorii bogaţi disperaţi de exodul tineretului din 
regiune spre regiunile industriale din Germania învecinată. Dar 
de unde să ia cei trei banii necesari pentru a ajunge acolo? 
Răspunsul veni scurt şi tăios: să se descurce. 

Când reprezentantul Tarom le traduse convorbirea, Ulrich 
simţi un gol în stomac iar ochii i se umplură de lacrimi de furie. 
In numele său şi al celor două femei, amuţite de teamă şi de 
disperare, el refuză politicos propunerea de a se înapoia la 
Bucureşti, cu condiţia să plătească ulterior preţul călătoriei. 
Gândul întoarcerii lipsite de glorie la H. şi perspectiva înfruntării 
zâmbetelor ironice ale consătenilor care îl sfătuiseră să nu plece 
erau pur şi simplu de nesuportat. După ce reflectă puţin, el îi 
rugă pe îndatoritorul funcţionar al Tarom-ului să le facă un ultim 
serviciu, şi anume să-i pună în legătură cu consulatul Republicii 
Federale Germania. Nu prea încântat, omul îi înghesui, cu 
bagaje cu tot, într-un „Fiat” vechi şi îi depuse pe treptele 
instituţiei respective, ai cărei funcţionari se dovediră mult mai 
interesaţi decât cei de la primăria din Bauxwiller să recruteze 
mână de lucru, ocupându-se cu seriozitate de ei. În aşteptarea 
vizei de intrare de la Bonn, Hansenii fură găzduiţi la un hotel 
ieftin din apropiere şi primiră o sumă modestă care le permise 
să se întreţină. Ulterior, după ce căpătase de lucru în Germania 
Federală, Ulrich plătise totul până la centimă, inclusiv 
transportul. 

Acesta era candidatul pe care îl dibuise Steff Deppner printr- 
un indicator ce acţiona în rândurile membrilor „Uniunii saşilor 
transilvăneni”. Indicatorul, vechi colaborator al Abwehr-ului, 
cunoştea încă din ţară familia Hansen şi îl ajutase pe tânăr să 
ocupe serviciul de la societatea „Metro”. El câştigase astfel 
recunoştinţa şi încrederea proaspătului imigrant care i se 
plângea ori de câte ori îl întâlnea de greutăţile întâmpinate, 
împărtăşindu-i  deziluziile încercate în Occidentul atât de 
îmbietor în cărţile de aventuri pe care le citise în România. Căci, 
amănunt important pentru Deppner, Ulrich Hansen eră un mare 


consumator al romanelor de senzaţie, admirator necondiţionat 
al lui James Bond, al lui Napoleon Solo şi al altora asemenea lor. 
Viaţa aventuroasă a acestor spioni, sumele pe care le cheltuiau 
cu dezinvoltură, modul în care subjugau femeile frumoase, 
aprindeau imaginaţia tânărului stârnindu-i dorinţa de a face şi el 
la fel, de a trăi, după cum spunea, măcar „o zi ca leii”. Pe de 
altă parte, aversiunea faţă de muncă, moştenită se vede de la 
tatăl său, îl împinseră repede în mrejele lui Deppner care, după 
o scurtă perioadă de tatonări şi verificări, îi propuse să 
îndeplinească o misiune clandestină în România, ceea ce Ulrich 
acceptă fără să se gândească prea mult. Contractul încheiat 
prevedea că Ulrich va primi un salariu lunar de două mii de 
mărci pe toată durata pregătirii şi a executării misiunii. In plus, 
primi la angajare o sumă de bani care îi permise să-şi mute 
mama şi sora într-un apartament nou de trei camere. Annelise 
fu ajutată şi ea să urmeze un curs intensiv de stenodactilografie 
şi corespondenţă comercială, la absolvirea căruia fu angajată ca 
secretară la o firmă care era de fapt acoperirea uneia din 
filialele organizaţiei. Bineînţeles, atât fratele cât şi sora ignorau 
acest ultim amănunt. 

Noul agent, înregistrat în controale sub pseudonimul „Erich”, 
explică alor săi această neaşteptată prosperitate prin faptul că 
fusese angajat ca şef al coloanei auto pe şantierul unei firme ce 
construia o hidrocentrală pe fluviul Congo. De aceea, nici mama 
nici sora să nu se mirară prea tare când, într-o bună zi, Ulli îşi 
făcu bagajele şi plecă la Munchen unde - spunea el - se forma 
primul eşalon al tehnicienilor ce plecau spre Africa. La scurtă 
vreme după aceea, mama Hansen începu să primească scrisori 
şi ilustrate de la fiul ei „de pe meleagurile africane”. De unde să 
bănuiască bătrâna ţărancă că acestea erau scrise la numai 
câteva sute de kilometri de Köln, trimise prin curier în 
îndepărtata ţară africană şi reexpediate de acolo, prin poştă, pe 
adresa ei. În ce priveşte fotografiile, care îi înfăţişau băiatul gol 
până la brâu, într-un decor luxuriant, desprins parcă din vechile 
filme cu Tarzan, erau trucaje uşor de realizat într-un laborator, 
dar dificil de sesizat chiar cu mijloacele de cercetare moderne. 

Între timp, Ulrich Hansen fusese instalat într-o vilă izolată 
închiriată de organizaţie în apropierea localităţii Ybbs, la 
cincizeci de kilometri în amonte de Viena. Acolo, unul din 
monitorii organizaţiei îi supraveghea permanent programul de 


pregătire fizică, tehnică şi informativă, realizat cu concursul 
unor instructori trimişi din centrală. 

Pregătirea fizică includea exerciţii de orientare şi marşuri de 
noapte prin pădurile şi pe dealurile din regiune. Un accent 
deosebit era pus pe lecţiile de înot subacvatic cu părăsirea unei 
nave aflate în marş; în acest scop, spionii aduseseră la vilă o 
ambarcaţiune specială ce putea fi dirijată cu un echipaj de 
numai doi oameni. Practicarea acestor exerciţii şi mai ales 
antrenamentul intens pentru lupta cu arme albe şi fără armă 
erau destinate să-i dea lui „Erich” pregătirea şi agilitatea 
necesare trecerii prin eventualele baraje ridicate de securitatea 
română în calea sa. Pregătirea tehnică era concentrată 
îndeosebi asupra mânuirii aparatului de emisie-recepţie şi 
efectuării transmisiilor rapide, iar pregătirea informativă 
urmărea însuşirea metodelor de culegere a datelor, exerciţii de 
observaţie, memorie şi altele. 

Wagner, Sturmmer şi Mayer ascultaseră cu răbdare toate câte 
le raportase Deppner despre „Erich” iar după ce acesta termină, 
în birou stăruiră câteva momente de tăcere. 

— Spune, Steff - întrebă în sfârşit Wagner - chestia cu 
ajutorarea familiei şi organizarea corespondenţei între mamă şi 
fiu reprezintă iniţiative de ale tale sau sunt urmarea cererii 
exprese a lui „Erich”? 

— El a pretins să-i facem toate aceste aranjamente. Desigur, 
soluţiile au fost găsite de mine. 

— Foarte bine. Faptul că „Erich” ţine cât de cât la ai săi ne 
avantajează. Acolo, în misiune, el îşi va aminti că şi-a lăsat 
mama şi sora în grija noastră. Asta îl va face mai puţin pretabil 
să accepte un eventual joc dublu pe care i-l pot propune românii 
dacă pun mâna pe el. Cât timp crezi că va dura pregătirea? 

— Cel puţin până la primăvară. Deocamdată profităm de 
timpul frumos pentru a realiza antrenamentul de înot 
subacvatic, marşurile de noapte şi exerciţiile de orientare în 
teren. La iarnă vom avea timp destul să facem pregătirea radio, 
scrierea invizibilă, falsificări, pregătirea pentru culegerea 
informaţiilor şi celelalte. La primăvară vom trece la 
antrenamentul complex, iar prin aprilie-mai, omul va fi gata de 
drum. 

— Atunci, meine Herren, voi putea raporta şefilor că 
dispunem de toate elementele necesare îndeplinirii planului 


„Troia”. În prezent, continuă Wagner numărând pe degete, îl 
avem pe „Valentin”, elementul de implantare şi de sprijin pe 
teritoriul inamic, pe „Martin”, prin care vom realiza pătrunderea 
clandestină în România şi, în fine, pe „Erich”, viitorul nostru 
rezident. Acum, că lucrurile s-au conturat deja, este bine să vă 
repartizaţi şi dumneavoastră forţele în mod corespunzător, şi 
anume: Leo să se ocupe de „Valentin”, dumneata, Ludwig, de 
„Martin” şi tu, Steff, de „Erich”. Josef va prelua conducerea 
întregii operaţii, iar eu vă voi sprijini în centrală, unde voi 
interveni să aveţi la timp bani şi toate cele necesare pentru 
ducerea la bun sfârşit a acţiunii. De acord? 

— De acord, încuviinţă cu jumătate de gură Mayer, care s-ar fi 
vrut el şeful întregii operaţii şi care se vedea acum pus în rând 
cu ceilalţi. Nu ştiu însă ce va spune Leo. Ştiţi cât de arţăgos 
este... 

— Cu Leo mă înţeleg eu, interveni Sturmmer care ştia el ce 
ştia. Mă gândesc, Otto, că n-ar fi rău să facem împreună o vizită 
la Ybbs înainte să te întorci la Munchen. Să-l vedem pe „Erich” şi 
să auzim ce spun instructorii despre el. 

— Du-te tu cu Steff, îl sfătui Wagner. Nu cred că este bine să 
ne vânturăm prea mulţi pe acolo. Şi nu scăpaţi din vedere să-i 
asiguraţi din când în când câte o zi liberă lui „Erich”. E bărbat, 
ce dracu! Şi, apoi, contactul cu oamenii, cu oraşul, este foarte 
important pentru unul care se pregăteşte să desfăşoare 
activitate informativă. Unde mai pui că aceste escapade ne vor 
da posibilitatea să creăm câteva situaţii în care îl vom putea 
verifica. 

A doua zi, Sturmmer şi Deppner se deplasară cu maşina la 
vila unde se afla „Erich” şi monitorul său. Acesta din urmă, un 
bărbat înalt, cu o cicatrice largă de-a curmezişul obrazului, le 
ieşi înainte în capul scărilor, zâmbindu-le cu prietenie. In timpul 
războiului făcuse parte din Jagdkommandoul S/IV condus de 
Otto Skorzeny, iar mai târziu lucrase într-o filială a organizaţiei 
condusă de Sturmmer. 

— Bună ziua, Robert, îl salută acesta strângându-i cu putere 
mâna. Cum merg treburile pe aici, pe la voi? 

— Bună ziua, Josef, răspunse cel întrebat. Să zicem că 
treburile merg bine, deocamdată. Băiatul este silitor şi interesat 
de toate câte le învaţă, iar cei patru ani de muncă pe camion |- 
au fortificat, nu glumă. L-aş fi voit ceva mai ager şi cu reflexe 


mai rapide, atât în mişcări cât şi în gândire. 

— Ei, lasă şi tu! Abia aţi început antrenamentul. Mai aveţi în 
faţă pe puţin şase luni. 

— Aşa este, dar nu cred că vom realiza progrese substanţiale. 
Cu reflexele astea trebuie să te naşti. Băiatul e cam greoi. Nu e 
un defect prea mare, dar este totuşi un handicap. In fine, vom 
face tot ce se poate... 

— Unde este „Erich” acum? 

— În sala de lupte cu profesorul. Lucrează cu armele albe. 

— Putem să-l vedem şi noi? 

— Desigur. L-am prevenit că veţi veni. Haideţi! Pe aici, îi 
îndrumă Robert. 

Intrarea grupului în sala de lupte îi opri din acţiune pe cei doi 
protagonişti care reluară imediat exerciţiul la un semn al lui 
Robert. Instructorul ridică mâna în care ţinea un cuţit de lemn şi 
încercă să lovească de jos în sus pe „Erich” care îi opri lovitura 
în aer, ridicând deasupra capului braţele încrucişate. Aproape 
concomitent, el strânse într-o cheie încheietura agresorului, 
răsucind-o spre spate. Profesorul lăsă să-i scape cuțitul, dar se 
strecură ca un şarpe din strânsoare încercând să-l prindă pe 
„Erich” într-un dublu „Nelson”. O lovitură puternică cu călcâiul, 
simulată de tânăr sub centura adversarului, puse capăt 
exerciţiului şi cei doi combatanți se îndreptară spre grupul ce 
asistase la lupta lor. 

— Oberfeldwebel Sack, se prezentă scurt instructorul. 

— Bună ziua, Sack, îl salută binevoitor Sturmmer. În ce 
unitate ai servit? 

— Divizia Brandenburg, răspunse laconic cel întrebat. 

Sturmmer dădu mulţumit din cap. Cunoştea bine, şi nu numai 
din auzite, isprăvile faimoasei divizii formată de Canaris pentru 
acţiunile de comando şi ştia cât de riguros fuseseră selecționați 
şi pregătiţi cei ce făcuseră parte din ea. 

— Sunt bucuros să te cunosc, Sack. Ai fost şi la Maastricht? 
întrebă el referindu-se la prima acţiune de luptă a diviziei. 

— Da, domnule... 

— Maior, Sack, maior. Ei, cum ţi se pare elevul? 

— Destul de bun, Herr Major. Mai ales în lupta cu armele albe 
care îi şi place mai mult. Nu prea agil, dar altfel destul de bun. 

— Crezi că vei scoate ceva din el? 

— Am instruit eu în timpul războiului nişte frisoni care se 


mişcau ca butucii. Ar fi trebuit să-i vedeţi după trei luni de 
antrenament. Adevărat, era la armată, spuse cu regret Sack. 

— Am încredere că vei face şi acum treabă bună. Eşti un 
subofițer de nădejde, Sack. Acum va trebui să luaţi o pauză. 
Avem de discutat cu băiatul. 

Robert aruncă un impermeabil pe umerii transpiraţi ai lui 
„Erich” care plecă la o plimbare spre malul Dunării cu Sturmmer 
şi cu Deppner. Cei trei mergeau în pas alert, lăsând o cărare 
largă prin iarba crescută în preajma fluviului; vântul flutura 
pletele ude ale tânărului. Sturmmer îl privi nemulţumit: 

— Te rog să-ţi scurtezi părul. Acolo, unde te vei duce, tinerii 
cu plete nu Sunt prea bine priviţi. 

— N-am avut încă permisiunea să ies în oraş. Altfel, mă 
gândisem şi eu la asta, se dezvinovăţi „Erich”. 

— Nu-ţi vom acorda nici în viitor permisiunea de a te plimba 
prin Ybbs. Orăşelul e mic şi vei fi remarcat cu uşurinţă. Pentru 
cumpărăturile curente, adresează-te lui Robert, pe care poţi să-l 
consideri sfătuitorul tău de toate zilele. lţi atrag însă atenţia că 
el nu cunoaşte numele dumitale adevărat şi nici misiunea 
pentru care te pregăteşti. 

— Mi s-a spus, arătă tânărul cu capul spre Deppner. 

— Din două în două săptămâni, vinerea seara, o maşină te va 
lua de la vilă şi te va duce la Viena într-o permisie de două zile. 
Pentru fiecare ieşire de acest fel îţi vom da o mie de şilingi. Tot 
ce cheltuieşti peste această sumă ţi se va reţine din salariu. 
Duminica seara între orele 19 şi 20 sau lunea dimineaţa la ora 
7,00, după cum te vei înţelege cu şoferul, maşina te va aştepta 
în faţa Gării de Vest pentru a te readuce la bază. Dacă dintr-un 
motiv sau altul vei dori odată să te întorci mai devreme, vei 
telefona la numărul 64.83.11. Îţi va răspunde un bărbat căruia îi 
vei spune: „Sunt Erich. Rog trimiteţi-mi maşina la ora...” Şoferul 
nu trebuie să ştie cum te cheamă şi ce treburi ai pe aici. Nici 
instructorii de lupte, înot, radio nu-ţi vor cunoaşte numele real. 
Nici dumneata nu ai voie să-i întrebi cum îi cheamă. Este o 
regulă de securitate pe care te rugăm să o respecţi întocmai. 
Vei avea de-a face şi cu alţi oameni: fotografi, medici, tehnicieni 
etc. Aceştia fac parte din personalul auxiliar şi nu cunosc natura 
exactă a preocupărilor noastre. Acelaşi lucru este valabil şi în ce 
priveşte personalul de serviciu de la vilă. 

— Am înţeles, domnule. Mă bucur de pe acum că voi vedea 


Viena, răspunse simplu „Erich”. Mi-am dorit-o întotdeauna. În 
rest, vă rog să nu aveţi nicio grijă. Mi s-au explicat şi am înţeles 
multe de când am făcut cunoştinţă cu domnul Stephan. Dar, 
spuneţi-mi - continuă el cu o notă de exaltare în glas, - este 
într-adevăr important ce facem noi aici? Vreau să spun, 
comparabil cu marile misiuni îndeplinite de agenţii din timpul 
războiului şi de mai târziu? 

— Fără îndoială „Erich”, îl asigură Sturmmer. Vezi tu, noi 
trebuie să-i informăm pe conducătorii noştri militari pentru a-i 
împiedica să comită unele erori grave în aprecierea forţelor 
inamicului şi în luarea deciziilor tactice şi strategice. Lipsa de 
informaţii sau datele incomplete stau de multe ori la originea 
unor eşecuri hotărâtoare. Comuniştii sunt duşmani grozav de 
rafinaţi. Gândeşte-te numai: dacă România n-ar fi încăput pe 
mâinile lor, tu ai fi fost acum un om bogat, cu pământ mult, cu 
argaţi... Ai deci toate motivele să-i urăşti pe comunişti. Nu-i aşa? 

— Sigur, sigur, răspunse grăbit tânărul, fără a părea afectat 
de tratamentul pe care i-l aplicaseră comuniştii. Şi, ce pistol îmi 
veţi da în dotare? 

— Păi, ce pistol ai prefera? 

— „Beretta” lung cu amortizor de zgomot, răspunse „Erich” 
cu gândul la James Bond. 

— Imi pare rău, dar noi nu folosim această armă, care este de 
altfel din cale afară de mare. Îţi vom da în schimb un „Walther” 
bun, de 7,65 care i-a scăpat pe mulţi de la necaz, râse 
Sturmmer. 

Discuţia se prelungi aproape două ore şi, pe măsură ce Ĵi 
câştigau încrederea, „Erich” devenea tot mai deschis, tot mai 
comunicativ, dezvăluindu-se cu o sinceritate totală, dezarmantă. 
Ei băgaseră de seamă că tânărul încearcă o adevărată plăcere 
în a se subordona, că îşi găsise în noua îndeletnicire o adevărată 
pasiune, căreia era gata să-i dăruiască toate forţele şi calităţile. 
Pentru a întări acest sentiment, la plecare, Sturmmer îl 
îmbrăţişă, spunându-i: 

— Mă bucur că eşti cu noi, „Erich”. Fii binevenit în armata 
anonimă a agenţilor secreţi. 

In maşina ce gonea spre Viena, Deppner, care tăcuse aproape 
tot timpul, se întrebă cu voce tare: 

— Oare ce motive îl vor fi îndemnând pe tânărul acesta să 
accepte o misiune atât de periculoasă? Să fie oare banii? 


Sturmmer făcu un gest plictisit cu mâna, dând de înţeles 
semiamatorului ce lucrase doar în Serviciul secret al lui Göring 
că întrebarea este de prisos. 

— Dumnezeu ştie, spuse el sentenţios. Nici măcar noi, vechii 
ofiţeri ai Abwehr-ului, nu putem înţelege întotdeauna aceste 
motive. În ce-l priveşte pe „Erich”, l-aş fi dorit animat de 
convingeri mai ferm anticomuniste. Din păcate, tinerii de astăzi 
au pierdut mult din fibra morală a generaţiei noastre. 

— Poate că este pur şi simplu fascinat de meserie. Face 
impresia că, nu peste multă vreme, va deveni un profesionist 
adevărat. 

— Să nu spui asta, i-o reteză ritos Sturmmer. „Erich” nu este 
şi nu poate deveni un profesionist. El este doar un agent. Un om 
destinat să fie manevrat. Profesionişti suntem noi! 

Deppner tăcu intimidat. 


14 


Leo Goldschmidt sosi la Bucureşti în seara zilei de 8 octombrie 
cu o cursă Tarom care ateriza pe aeroportul Băneasa la ora 
21,30. Fără a se baza prea mult pe această eventualitate, 
vechiul agent socotise că la ceasul acela vameşii obosiţi vor fi 
suficient de îngăduitori pentru a nu-i trece în paşaport radio- 
casetofonul portativ „Grundig”, model C.340, pe care îl avea cu 
el. 

Într-o valiză mică, Leo adusese şi mostrele de componenți 
electronici pe care intenţiona să-i ofere firmei „Tehnoimport” cu 
plata în cereale. Pentru aceste mostre, „Ostagrara” trimisese 
din timp liste la Bucureşti, iar partenerul român obținuse o 
autorizaţie de import temporar care se găsea deja la vamă. 
Vameşii confruntară aceste liste cu conţinutul valizei lui Leo şi, 
constatând că numărul şi destinaţia pieselor sunt identice cu 
cele menţionate în autorizaţie, permiseră introducerea lor în 
ţară. Spre dezamăgirea lui Leo, radio-casetofonul „Grundig” îi fu 
trecut pe paşaport, tot ca obiect importat temporar. 

Cu toată strădania vameşilor de a fi expeditivi, formalităţile 
durară mai bine de o oră şi Goldschmidt trebui să comande prin 
telefon taxiul care îl duse la hotel. In aşteptarea acestuia, făcu o 


plimbare pe aleile din faţa aeroportului, bucurându-se de aerul 
nopţii de toamnă. Spre deosebire de Viena, cerul Bucureştiului 
era încă senin şi Leo îşi dori ca el să rămână aşa măcar până 
luni dimineaţa. 

Tratativele duse a doua zi la „Tehnoimport” eşuară din cauza 
preţului peste măsură de mare pretins de reprezentantul firmei 
„Ostagrara” pentru componenții electronici oferiţi. La 
numeroasele argumente ale partenerilor români, Leo rămase 
inflexibil, recunoscând până la urmă că marfa oferită fusese 
procurată printr-o firmă care, departe de a fi însuşi 
producătorul, era doar un intermediar de mâna a doua în 
asemenea afaceri. El spuse în încheiere: 

— Domnilor, regret că nu ne-am putut înţelege. Nu-mi rămâne 
decât să-mi iau mostrele şi să mă înapoiez cu ele acasă. Sper 
însă că eşecul acestei prime încercări nu vă va descuraja, aşa 
cum nu ne va descuraja nici pe noi. In ce ne priveşte, vom căuta 
în continuare posibilităţi de a face afaceri cu dumneavoastră. 

Întrucât se făcuse ora prânzului, Leo invită pe cei doi lucrători 
ai „Tehnoimport-ului” la restaurantul „Bucur”, unde îi trată cu 
cele mai alese mâncăruri şi băuturi de pe listă. În calculele sale 
această masă copioasă îşi avea rostul ei; ea era destinată să-i 
atragă simpatia celor doi funcţionari români, determinându-i să 
treacă cu vederea unele ciudăţenii ale comportării sale. De fapt, 
îşi greşise socotelile, căci tocmai această invitaţie îi determinase 
pe parteneri să reflecteze mai temeinic şi să ajungă la câteva 
constatări nefavorabile reprezentantului firmei  „Ostagrara”. 
Acestea se refereau la faptul că între mostre figurau şi câteva 
piese nesolicitate de partea română, că preţurile şi condiţiile 
oferite de partenerul străin dovedeau fie o totală necunoaştere 
a pieţei produselor electronice, fie intenţia sa premeditată de a 
nu încheia afacerea, şi că oferirea unei mese costisitoare cu 
prilejul eşuării tratativelor nu intra deloc în practica afacerilor. 
Deocamdată însă, Leo îi conduse pe cei doi funcţionari la 
întreprindere, cerându-le permisiunea să lase valiza cu mostre 
în păstrare la ei pentru o zi-două. Dorea să evite, explică el, ca 
vreun curios din personalul de serviciu al hotelului să-i umble în 
valiză, rătăcindu-i unele piese şi punându-l astfel într-o situaţie 
delicată faţă de vameşi. Politicoşi, funcţionarii „Tehnoimport- 
ului” acceptară. 

Imediat ce se văzu eliberat de grija valizei şi de sarcina 


tratativelor, Leo se apucă să controleze dacă este urmărit. Se 
plimbă o vreme pe mai multe străzi liniştite, trecând apoi cu 
rapiditate în zona centrală a oraşului, unde se strădui să se 
piardă în mulţimea oamenilor ce ieşeau la ora aceea de la lucru. 
După câteva asemenea manevre, mulţumit de constatările 
făcute, Leo intră în magazinul „Dioda” unde cumpără peste 
douăzeci de piese: tranzistori, diode, rezistenţe precum şi un 
motor mic pentru pick-up. 

De la acelaşi magazin, mai cumpără o trusă de şurubelniţe şi 
un letcon electric. Vânzătorul băgase de seamă că acest client 
bine îmbrăcat alege piesele mai mult după formă şi dimensiuni 
decât după inscripţiile ce le defineau caracteristicile. Dar cum 
aceasta nu era treaba lui, îi întocmi o factură a cărei copie 
rămase în bonierul magazinului iar clientul plăti, plecând grăbit 
cu pacheţelul în buzunarul impermeabilului. 

Mult mai dificilă se dovedi procurarea unui casetofon identic 
cu cel adus de la Viena. Asemenea aparate existau, desigur, în 
cele câteva magazine care vindeau produse cu plata în valută, 
dar cumpărarea lor presupunea prezentarea obligatorie a 
paşaportului şi, deci, lăsarea de urme. În consecinţă, Leo ocoli 
aceste magazine, bătându-le în schimb pe cele de consignaţie în 
care se găseau articole tehnice. Până la urmă când, descurajat, 
era gata să abandoneze, un vânzător cu un aer de vechi 
afacerist îi oferi obiectul căutat la un preţ destul de sărat pe 
care Leo îl plăti fără să se tocmească. Când se văzu în stradă cu 
radio-casetofonul bine împachetat sub braţ, oftă, scăpat de o 
grijă care îl apăsase încă din primele zile ale pregătirii misiunii. 
Ar fi putut, fără îndoială, să declare la ieşirea din ţară că 
pierduse aparatul cu care venise, plătind taxa vamală 
corespunzătoare. Dar aceasta ar fi aruncat asupra lui umbra 
unei suspiciuni. S-ar fi putut să fie bănuit de contrabandă, iar 
Leo nu voia să fie bănuit de nimic. 

De la magazinul „Victoria”, singurul ce mai era deschis la ora 
aceea, Leo cumpără o valiză din piele de porc cu încuietori 
solide, introduse în ea radiocasetofonul şi cumpărăturile făcute 
la „Dioda şi apoi luă un taxi care îl duse la Gara de Nord. 
Amestecat printre sutele de oameni ce intrau şi ieşeau din 
marea clădire, avea aerul unui călător grăbit să-şi ocupe locul 
într-unul din trenurile ce plecau în cine ştie ce colţ de ţară. Dar 
Leo nu se duse spre trenuri, ci la depozitul de bagaje unde 


depuse spre păstrare valiza; apoi se întoarse la hotelul „Lido” şi 
cină cu aerul mulţumit al omului care îşi merita hrana pe ziua 
aceea. 

Satisfacţia lui ar fi dispărut ca fumul dacă ar fi ştiut că, în 
ciuda tuturor stratagemelor ce le folosise, maiorul Irimia şi 
tovarăşii săi nu-i lăsaseră nicio şansă, ci înregistraseră cu 
fidelitate tot ce făcuse în ziua aceea. Acum, după ce se 
convinsese că Leo se liniştise şi nu mai vădea nicio intenţie de a 
părăsi hotelul, maiorul se prezentase pentru raport la colonelul 
Mătase. 

— Nu e rău, Matei, spuse colonelul după ce îl ascultase cu 
atenţie. Se vede că tot păţitul e priceput, râse el, făcând în mod 
evident aluzie la renghiul jucat de Leo maiorului data trecută. 

— Ce e drept, e drept, dar, fiindcă suntem la capitolul 
zicalelor populare, să-mi daţi voie şi mie să vă servesc una mai 
puţin decentă: odată vede naşul... Chiar dacă s-ar da peste cap 
şi s-ar preface în muscă, n-ar mai reuşi să scape. De altfel, 
pentru mai multă siguranţă, am instalat un post de pândă şi la 
gară. 

— Să nu exagerăm. Şi, acum, spune-mi ce crezi? La ce ne 
putem aştepta de la domnul Goldschmidt? 

— Aparatul adus de el în ţară reprezintă, fie singur, fie 
combinat cu unele din piesele oferite „Tehnoimport-ului”, un 
emiţător-receptor. Poate chiar unul cu transmisie rapidă, dacă 
ținem seama de faptul că poate înregistra şi reda mesaje 
imprimate pe banda casetofonului. Tot atât de evidentă mi se 
pare concluzia că acest aparat a fost introdus în ţară pentru a fi 
predat unui agent local, probabil chiar celui cu care Goldschmidt 
s-a întâlnit rândul trecut după ce a scăpat de noi. La ieşirea din 
tară, meşterul va prezenta, în schimb, aparatul cumpărat la 
consignaţie. Dacă nu-şi bagă dracul coada, vom asista într-una 
din zilele astea la întâlnirea dintre Goldschmidt şi agentul său. 
Vorba este: Ce facem într-o asemenea situaţie? Mie îmi dă inima 
brânci să pun mâna pe ei, în flagrant, cu aparatul în braţe. 

— În niciun caz, Matei. În această afacere mai există multe 
aspecte care ne scapă. De pildă, cu ce serviciu de spionaj avem 
de-a face? Va trebui deci ca, de data aceasta, să ne mulţumim 
cu identificarea complicelui lui Goldschmidt, astfel încât să mai 
putem continua o vreme acţiunea. 

— Aceasta implică însă riscul de a-l scăpa de sub urmărire pe 


complice. Cine ne poate garanta că acest individ, despre care 
nu ştim deocamdată nimic, nu va reuşi să ne semene pe drum? 
Şi, atunci, de unde îl luăm? Mai cuminte ar fi să punem mâna pe 
ei. Prinşi în flagrant, indivizii vor fi suficient de rezonabili să ne 
spună amănuntele pe care nu le cunoaştem, inclusiv serviciul de 
spionaj pentru care lucrează. 

— În locul tău, n-aş conta prea mult pe spiritul lor de 
cooperare. De aceea, chiar cu riscul de a-i scăpa, trebuie să 
procedăm astfel încât nici Goldschmidt, nici agentul său să nu 
observe că sunt urmăriţi. Deci: în cazul în care veţi avea de ales 
între riscul de a-l scăpa pe individ şi acela de a fi observați de el, 
optaţi fără şovăire pentru prima situaţie. Clar? 

— Clar, tovarăşe colonel, răspunse Irimia, înțelegând că de 
data aceasta se afla în faţa unui ordin. 

A doua zi însă, Leo reveni la îndeletnicirile sale paşnice de 
comerciant. El făcu o vizită la „Agroexport”, unde semnă 
contractul definitiv pentru porumb, apoi trată la „Romtrans” 
transportul pe Dunăre al mărfii cumpărate. Seara, se duse la 
cabaret unde zăbovi până după miezul nopţii. Sâmbătă, după ce 
rezervă la reprezentanța societăţii aeriene AUA un loc la cursa 
Bucureşti-Viena de luni 13 octombrie, se duse la „Cartimex” 
unde ceru oferte pentru o partidă de covoare. După ce prânzi la 
„Hanul lui Manuc”, trecu pe la „Tehnoimport”, de unde luă 
mostrele ce le lăsase în păstrare şi apoi se apucă să bată din 
nou străzile, pe jos şi cu diverse mijloace de locomoţie, pentru a 
verifica dacă nu este urmărit. Ajungând la concluzia că nu se 
ţine nimeni după el, către ora 21,30 intră să cineze în 
restaurantul „Feroviarul” de pe Calea Griviței. Apoi se duse la 
Gara de Nord unde îşi recuperă valiza depusă la depozitul de 
bagaje şi introduse în ea valiza mai mică cu mostre de 
componenți electronici. În sfârşit, la ora 23,00 se întoarse la 
hotel, dar nu se mai duse, conform obiceiului său, la cabaret ci 
se culcă imediat. Dimineaţa, după un somn odihnitor, făcu un 
duş, se bărbieri şi luă micul dejun, care, la cerere, îi fusese adus 
în cameră. După ce chelnerul plecă cu tava şi farfuriile goale, 
Leo agăţă de mânerul exterior al uşii cartonul cu inscripţia „NU 
DERANJAŢI”, încuindu-se cu cheia şi cu lanţul de siguranţă. Apoi 
deschise cele două valize pe care le ţinuse în cursul nopţii 
alături de el, în pat, şi se apucă de lucru cu dezinvoltura unui 
electrician profesionist. După o schemă pe care o scoase dintr- 


un compartiment ascuns al portvizitului, el adăugă radio- 
casetofonului adus din străinătate piese pe care le alegea dintre 
mostrele prezentate la „Tehnoimport”. În timp ce mânuia cu 
îndemânare şurubelniţele şi letconul electric, gândurile lui se 
întoarseră în urmă cu două săptămâni când, însuşirea acestei 
tehnici, sub îndrumarea unuia din specialiştii centralei, i se 
păruse o tortură diabolică. Omul oftă, spunându-şi că în cei 
peste douăzeci şi opt de ani de când se ocupa cu spionajul, 
tehnica se diversificase şi se complicase mult. Este drept că, în 
ciuda tuturor inovaţiilor, activitatea oamenilor, a agenţilor, 
rămânea hotărâtoare. Chiar în cazul de faţă toată aparatura n-ar 
fi făcut doi bani fără „Valentin”. 

Revenind la operaţia pe care o executa, Leo îşi dădu seama 
că uitase să înlocuiască piesele folosite cu unele dintre cele 
cumpărate la magazinul „Dioda” şi se apucă să remedieze 
imediat acest neajuns. Era absolut necesar ca la vamă, colecţia 
de componenti electronici să apară intactă. 

După aproape trei ore de muncă care-i scoaseră multe 
broboane de sudoare pe frunte, Leo termină treaba şi se apucă 
să facă unele probe. Introduse aparatul în priză şi îl aprinse, 
ascultând la început câteva emisiuni pe undele lungi, medii şi 
scurte. Banda de ultrascurte nu prindea posturile româneşti, iar 
specialiştii din centrală se hotărâseră să o lase aşa cum o 
construise fabricantul. Leo lăsă aparatul comutat chiar pe 
ultrascurte şi înregistră pe banda casetofonului un mesaj 
„Morse”, folosind drept manipulator clapa care, apăsată până la 
refuz, deschidea lăcaşul casetei. Apoi, comută pe scurte şi 
prinse postul centralei care emitea monoton semnalele de apel: 
A-Q-K-27,A-Q-K- 27... Rămânând pe post el împinse pe 
jumătate spre dreapta butonul care, în mod obişnuit, servea 
doar la schimbarea alimentaţiei aparatului de la reţeaua 
electrică la baterii; apelul centralei încetă să se mai audă. Leo 
trase banda la capăt şi apoi apăsă concomitent pe clapa cu 
inscripţia „PLAY” şi pe butonul roşu care aprindea becul de 
scală. Banda se derulă cu o viteză mult superioară celei 
obişnuite, transmițând în câteva secunde înregistrarea de un 
minut a lui Leo. Spionul aduse în poziţia iniţială schimbătorul de 
alimentare şi apelul centralei se auzi din nou. Câteva minute 
mai târziu acest apel fu înlocuit de mesajul O.K.L. - O.K.L. - 
O.K.L. Omul îşi frecă mâinile mulţumit: mesajul îi era destinat şi 


însemna O.K. Leo, în regulă, Leo. Centrala îi recepţionase 
emisiunea în bune condițiuni. El şterse mesajul imprimat pe 
casetă, deconectă aparatul şi îl introduse în valiza cumpărată de 
la magazinul „Victoria”. Tot acolo aşeză două mii de bancnote a 
o sută de lei ambalate în hârtie cerată scoase dintr-o 
ascunzătoare construită ingenios în pereţii geamantanului cu 
lucrurile personale. Leo puse în valiză şi un pacheţel în care 
ambalase câţiva din tranzistorii şi diodele aduse de la Viena, un 
motoraş mic pe care îl înlocui cu cel cumpărat la „Dioda” 
precum şi trusa de scule cu care lucrase. Când totul fu gata se 
uită la ceas şi constată că era ora 13,30. Îmbrăcă haina, luă 
valiza şi impermeabilul şi cobori în restaurant unde comandă 
prânzul. Apoi luă un taxi şi se duse direct la stadionul „23 
August” unde, în după-amiaza aceea, se desfăşura un pasionat 
meci de fotbal între echipele „Steaua” şi „Dinamo”. Practica 
îndelungată îl învățase că uriaşa aglomeraţie a stadionului 
reprezintă, în zilele de sărbătoare cel puţin, mediul cel mai 
propice descoperirii eventualelor acţiuni de urmărire şi scăpării 
de sub supravegherea urmăritorilor. 

La stadion, unde meciul începuse de aproape o jumătate de 
oră, mai soseau, când şi când, grupuri mici de întârziaţi iar 
aceasta permitea studierea şi memorizarea în condiţii optime a 
fizionomiei şi trăsăturilor lor caracteristice. Leo îşi cumpără un 
bilet la tribuna întâi unde pătrunse printr-una din intrările 
laterale. Nimeni nu-i dădu nicio atenţie în acele momente când 
pe gazon se petreceau lucruri palpitante: un înaintaş dinamovist 
fusese ţinut de tricou şi oprit în careu: faultul era cu atât mai 
evident cu cât apărătorul rămăsese cu bucata de tricou în mână 
iar arbitrul dictase fără să ezite lovitură de la 11 metri. Jucătorii 
echipei  „Steaua”  înconjuraseră pe arbitru şi  protestau 
vehement, invocând o pretinsă poziţie de ofsaid a înaintaşului 
advers, iar cei de la „Dinamo”, tari pe situaţie, aşteptau ca 
spiritele să se potolească pentru a executa lovitura de 
pedeapsă. Stadionul fierbea ca un cazan şi, în mijlocul acestui 
vacarm, Leo îşi croia liniştit drum spre peluza din spatele porţii 
militarilor, trăgând în permanenţă cu coada ochiului în jur 
pentru a vedea dacă exemplul său nu este urmat şi de alţii. Dar 
toată lumea stătea ţintuită pe locuri, aşteptând cu răsuflarea 
tăiată executarea penaltiului a cărui ratare finală umpluse de 
bucurie pe unii, amărându-i până în pragul infarctului pe alţii. 


Profitând de faptul că, asemenea spectatorilor, oamenii de 
ordine urmăreau cu sufletul la gură aceste faze palpitante, Leo 
escaladă discret îngrăditura care separa tribuna întâi de peluză 
şi se strecură rapid printre cei care urmăreau meciul de acolo. 
Ajuns la îngrăditura ce separa peluza de tribuna a doua, reflectă 
preţ de câteva momente şi apoi, renunțând să o mai sară, ieşi 
grăbit de pe stadion chiar în clipa când arbitrul fluiera sfârşitul 
primei reprize. 

Leo socotea, nu fără temei, că plecarea de la stadion atunci 
când meciul nu era decât la jumătate, îi oferea posibilităţi şi mai 
bune de verificare decât cele ce le avusese la venire. Într- 
adevăr, nimeni nu mai plecase spre oraş odată cu el, era 
singurul pasager ce se urcase într-unul din rarele troleibuze care 
continuau să circule pe linia 84. 

Socotelile lui Leo aveau însă neajunsul de a nu se potrivi cu 
socotelile maiorului Irimia. În pofida rugăminţilor insistente ale 
copiilor, care ar fi dorit să facă împreună cu tatăl lor o plimbare 
în afara oraşului, maiorul venise dis-de-dimineaţă pentru a 
prelua conducerea grupului de ofiţeri care îl urmăreau pe Leo şi, 
intuindu-i intenţiile, se ferise să-i facă jocul trimiţându-şi 
oamenii după el, în incinta stadionului. Doar sus, în ultimul rând 
al tribunei, se instalase, cu puţin înaintea intrării lui Leo. Un 
singur om care, ascuns într-un grup de suporteri înverşunaţi ai 
echipei „Dinamo”, urmărise, cu ajutorul unui binoclu puternic, 
toate mişcările celui urmărit. Restul ofiţerilor rămăsese afară, la 
o bună distanţă de stadion, în legătură permanentă cu colegul 
lor care îl supraveghea pe Leo. Procedând astfel, Irimia 
asigurase realizarea obiectivelor principale ale urmăririi care se 
concretizau în ţinerea permanentă în supraveghere a lui Leo, 
identificarea şi luarea în urmărire a oricărei persoane cu care 
acesta ar fi luat legătura, profitând de condiţiile favorabile 
oferite de stadion şi, în sfârşit, păstrarea caracterului discret al 
urmăririi. Avându-l sub ochi, ofiţerul instalat în locul cel mai înalt 
de pe stadion fu în măsură să semnaleze tovarăşilor săi ieşirea 
lui Leo, încă din momentul în care această manevră era doar în 
stadiul de intenţie. De aici încolo urmărirea s-a mărginit la o 
cursă epuizantă de-a lungul şi de-a latul Bucureştiului, condusă 
de un Leo hotărât să descopere şi să dejoace orice tentativă de 
urmărire. Când se lăsă întunericul, ambele părţi erau mulţumite 
de rezultate: ofițerii erau  satisfăcuţi că reușiseră să-l 


urmărească neobservaţi pe acest adevărat maestru iar Leo era 
convins, după şase ore de manevre şi verificări, că nu fusese 
urmărit şi că se putea duce liniştit la întâlnirea cu „Valentin”. Și 
astfel, către ora 19,00, Goldschmidt, aflat pe Calea Rahovei în 
drum spre Splaiul Independenţei îşi încetini vizibil mersul iar 
Irimia, apreciind că omul din faţă îşi adună forţele pentru partea 
finală a acţiunii sale, dădu tovarăşilor săi semnalul de atenţie 
mărită, venind cât mai aproape de cel urmărit. Între timp, Leo 
care ajunsese în Piaţa Unirii încetă efectiv manevrele de 
verificare, încercând să piardă pur şi simplu timpul până la ora 
20,00. În sfârşit, la ora 19,45 sări în tramvaiul 7 care îl lăsă, zece 
minute mai târziu, chiar la locul întâlnirii cu „Valentin”. 

instalat de-a binelea, întunericul se dovedi deosebit de 
profund în parcul pustiu, în seara aceea de toamnă, astfel încât 
Leo, coborât din tramvaiul bine luminat cu lămpi de neon, 
întâmpină la început unele greutăţi în orientare. Inainte ca 
privirea să i se obişnuiască cu bezna, o umbră se desprinse 
dintr-un boschet, venindu-i în întâmpinare. 

— Bună seara, bătrâne! îl salută „Valentin” răguşit. Punctual 
ca întotdeauna. 

— Bună seara, Ernest! răspunse Goldschmidt. Cred că ţie ţi-a 
fost ceva mai greu să vii, decât mi-a fost mie. Ce mai faci? 

— Mă lupt cu vârsta şi cu reumatismele. Acum, că vine 
toamna, încep să mă doară cicatricele căpătate pe vremuri în 
Munţii Semenicului. Altfel, toate bune. In zilele de sărbătoare 
mai încerc câte un pahar de vin, mă mai încălzesc cu o femeie... 
Ca burlacii. Şi tu? 

— Cam tot aşa, mai puţin cicatricele. Ce noutăţi ai adus? 

— Nu prea multe. Am reuşit să găsesc două case care 
răspund condiţiilor şi pe care proprietarii ar fi dispuşi să le 
vândă. Scumpe al dracului! Pe una mi-a cerut o sută şaizeci de 
mii iar pe cealaltă, mai mare, două sute de mii. Asta pentru cine 
întreabă. Cred că le voi putea reduce cu zece-douăzeci de mii, 
dar nu mai mult. M-am interesat şi de proiectele pentru 
dezvoltarea combinatului în viitorul cincinal. Ai aici o notă cu 
cifre şi date referitoare la această problemă. Nu cred că îţi va 
servi la mare lucru. Puteai să găseşti multe din aceste date în 
ziarele româneşti, fără să mai pomenim faptul că multe din 
proiectele în discuţie urmează să fie realizate în cooperare cu 
firmele occidentale şi mai ales cu „Schloemann” din Republica 


Federală Germania... 

— Nu-ţi bate tu capul cu utilitatea acestor informaţii. Cei care 
le-au cerut ştiu mai bine decât noi la ce le trebuie. Nu uita că 
informaţiile furnizate de unul aflat la faţa locului verifică şi 
completează pe cele publicate. Spune-mi, ai scris nota de 
mână? 

— Ce, eram nebun? Aţi fi vrut să o şi semnez, poate? Nu, 
bătrâne! Mi-am târguit pentru asemenea treburi o maşină de 
scris „Consul”, portativă. M-a costat aproape două mii de lei. 

— Dar, nu va trebui să o declari la miliţie? 

— Nu mai este necesar, după noile reglementări. De altfel am 
cumpărat-o de ocazie, din Brăila. 

— Foarte bine! Acum, ascultă: înlocuitorul tău îşi va întârzia 
venirea... 

— Bănuiam eu! îl întrerupse furios „Valentin”. Toată povestea 
cu plecarea în străinătate şi cu banii care mă aşteaptă acolo a 
fost doar o momeală, bună pentru proşti. Acum, că m-aţi prins în 
undiţă începeţi să scurtaţi din coada vulpii. Fiţi însă atenţi să nu 
rămână vulpea bearcă. Nu mai sunt dispus să înghit hapul pe 
care mi l-aţi servit cu ani în urmă. 

— Potoleşte-te, Ernest! Rişti să fii auzit tocmai din stradă. Am 
spus doar că omul va întârzia şi atât. Ar fi trebuit să mă laşi să-ţi 
spun şi cât va întârzia, înainte să te apuci să perorezi ca un 
actor ratat. De fapt, nu-l vom putea trimite în toamna aceasta 
şi, desigur, nici pe timpul iernii. Dar, spre sfârşitul primăverii 
viitoare, în aprilie sau mai, va fi negreşit aici. 

— Aşa mai merge, mormăi „Valentin”. 

— Până atunci, preluă Goldschmidt iniţiativa, va trebui nu 
numai să-i pregătim terenul, dar să şi facem nişte treburi bune. 

— Adică? 

— In valiza aceasta vei găsi două sute de mii de lei în 
bancnote uzate. Dacă găseşti casa cea mică suficient de izolată, 
dacă satisface cerinţele, cumpăr-o cât mai repede. Oricum, va 
trebui abandonată după plecarea ta, căci nu putem accepta ca 
cel ce te înlocuieşte să apară deschis alături de tine sau în locul 
tău. Va trebui să-l ascunzi doar până ce îşi va construi propria sa 
identitate. Revenind la casă, cu cât o vei obţine mai ieftin, cu 
atât îţi vor rămâne bani mai mulţi pentru alte nevoi şi pentru 
sufletul tău. Tocmeşte-te deci îndârjit, asigură-ţi condiţii de 
achitare în rate, fă împrumut la casa aceea de ajutor reciproc şi 


aşa mai departe. După ce vei dispare, nu va trebui să-ţi mai 
plăteşti datoriile, încheie Leo cinic. 

— În regulă. Să zicem că într-o lună voi avea casa. Pe urmă? 

— Pe urmă, vei începe să te foloseşti de aparatul de emisie- 
recepţie cu transmisie rapidă pe care îl vei găsi în valiză 
împreună cu instrucţiunile de manipulare. 

— Aoleu! Dacă mă arestează în drum spre casă, cu valiza la 
mine, nici nu vor mai avea nevoie să mă interogheze. 

— Nu face pe prostul! Aparatul arată ca un radiocasetofon 
obişnuit. Poţi să-l ţii la vedere, pe masă, poţi înregistra şi asculta 
muzică la radio sau pe bandă magnetică, fără niciun risc. Vei 
putea spune oricând şi oricui că ai cumpărat acest aparat de la 
un marinar străin în trecere prin Galaţi. Chiar dacă un specialist 
de la securitate va descoperi că aparatul are câteva piese în 
plus, încă vei putea să-l iei liniştit pe „nu ştiu” în braţe, să 
declari cu nevinovăție că tu l-ai cumpărat ca să asculţi muzică şi 
nu te simţi răspunzător de felul cum l-a construit fabricantul. 
Nimeni nu va putea dovedi contrariul. 

— Şi cine mă va învăţa pe mine cum se poate transforma 
minunea asta în emiţător rapid? Poate vrei să mă înveţi tu, 
acum? 

— În valiză vei găsi broşura cu instrucţiuni de manipulare şi 
întreţinere a aparatului. Printre rândurile ei, sunt scrise cu 
cerneală simpatică instrucțiunile privind folosirea sa ca 
emiţător-receptor cu transmisie rapidă, repararea unora din 
defecţiunile ce pot surveni şi celelalte detalii strict necesare. La 
urmă este transcris şi planul de legătură, respectiv lungimile de 
undă şi orele de întâlnire cu staţia centrală. Pentru a citi aceste 
instrucţiuni este suficient să tamponezi fiecare pagină cu o 
bucăţică de vată impregnată cu permanganat de potasiu. Cu cât 
va fi soluţia mai concentrată, cu atât vor apare mai evidente 
literele. Aceste instrucţiuni trebuie memorate, repet memorate 
şi nu transcrise. Pe urmă le arzi. Sunt în valiză şi câteva piese ce 
nu pot fi procurate în comerţ, aici, la voi. Pentru cazul când 
trebuie înlocuit ceva... 

— La toate vă gândiţi, remarcă „Valentin” jumătate admirativ, 
jumătate ironic. 

— Păi, tu ce credeai? ripostă înţepat Leo. Acum, câteva 
cuvinte despre codificarea mesajelor. Vei găsi, tot în valiză, o 
carte... 


— A dracului valiza asta a ta, îl întrerupse din nou „Valentin”. 
Găseşti în ea de toate. Mai ceva ca o tolbă de negustor 
ambulant. 

— Vei găsi deci cartea „Aurul Negru” de Cezar Petrescu, 
apărută în anul 1952 în Editura de Stat, reluă Leo decis să 
ignore întreruperile maliţioase ale interlocutorului său. Această 
carte, pe care o poţi ţine, de asemenea, la vedere, îţi va servi la 
codificare. Sistemul este descris pe foaie de caiet, aparent albă, 
pe care o vei găsi între paginile 258 şi 259. Revelarea acestor 
instrucţiuni se face tot cu permanganat. După memorare, sunt 
foarte simple, le arzi şi pe ele. Acum, în legătură cu transmisiile: 
ai lucrat vreodată în „Morse”? 

— Am fost instruit, în anul 1943, la Viena, dar n-am mai 
apucat să lucrez. La şcoală eram apreciat destul de bine... 

— Încearcă să-ţi reintri în mână, să-ţi refaci ritmul. Dacă nu 
vei reuşi, poţi să înregistrezi mesajul în fonie, pronunţând rar 
fiecare cifră, aşa: cinci, zero, nouă, şapte, patru... Dar, ar fi mai 
bine în „Morse”. 

— Voi face tot ce voi putea. Altceva?! îl zori de data aceasta 
„Valentin” care începuse să se teamă că va întârzia la gară. 

— Pe aceeaşi foaie de hârtie vei găsi o reţetă pentru cerneală 
simpatică; substanţele le poţi găsi în comerţ. Este menţionată, 
de asemenea, o adresă din Graz la care poţi trimite scrisori cu 
mesaje scrise invizibil. Nu vei folosi însă această cale decât în 
caz de mare nevoie. De pildă, în cazul în care ţi se strică 
aparatul şi nu-l poţi repara, sau dacă vei fi nevoit să fugi, să te 
ascunzi undeva, abandonându-l. 

— Sper să n-ajungem până acolo. 

— Acum, câteva lucruri în legătură cu activitatea ta şi cu 
informaţiile ce ne interesează. Serviciul acesta al tău, care te 
ţine legat de birou cât e ziua de mare, nu ne aranjează deloc. 
Incearcă să te transferi într-un sector care-ţi permite să te 
deplasezi. Ceva legat de cooperarea cu beneficiarii sau de 
aprovizionare... 

— AŞ avea ceva şanse să mă mut la aprovizionare. Nu prea se 
înghesuie mulţi acolo. 

— Bine şi la aprovizionare. Ca informaţii, ne interesează în 
continuare datele secrete despre activitatea marilor unităţi 
industriale din Galaţi şi Brăila. Ţi-am explicat rândul trecut ce 
trebuie să urmăreşti. Dă atenţie deosebită secţiilor care execută 


comenzi pentru armată, acolo unde există aşa ceva. Dar ceea 
ce vrem cu deosebire de la tine, continuă Leo, este să cauţi 
oameni dispuşi să lucreze pentru noi. Oameni legaţi de armată 
şi de administraţie, ingineri şi tehnicieni cu posturi importante în 
economie, pe scurt, oameni care se află în mijlocul 
evenimentelor şi nu la periferia lor. Sarcina ta este numai aceea 
de a-i studia, restul ne priveşte pe noi. Ne interesează în special 
cei care călătoresc în Vest, la rude sau în interes de serviciu. Cu 
aceştia avem posibilitatea să intrăm în legătură fără riscuri prea 
mari. 

— Mde, de indicat cred că voi putea să vă indic ceva oameni 
dintr-ăştia. Te previn însă că sunt nişte tipi ridicaţi de jos, 
mândri de poziţia pe care au ajuns să o deţină, devotați acestei 
orânduiri şi, înainte de orice, buni patrioţi. 

— Mie îmi spui? Dar, nu avem de ales, trebuie să încercăm 
mereu. Şi acum ultima problemă: în judeţul Constanţa, în zona 
defileului numit „Cheile Dobrogei” situat în perimetrul comunei 
Târguşor, a început să emită, nu demult, un nou post de radio 
ale cărui rosturi nu le-am putut descifra. Stațiile noastre de 
ascultare îi captează emisiunile de pe la sfârşitul lunii august. 
Ştiu că nu ţi-e uşor să găseşti timp şi motive să te deplasezi 
acolo. Ne-ar interesa totuşi foarte mult. 

— O fi vreun coleg... 

— În niciun caz. Este o staţie puternică ce lucrează în benzile 
rezervate oficial României. 

— Să văd ce-oi putea face. De venit, îmi vine într-adevăr 
peste mână. Dacă voi reuşi să fac ceva vă voi comunica prin 
radio. Când ne mai întâlnim? 

— Vom fixa tot prin radio. În orice caz, cât mai rar, doar în caz 
de absolută nevoie. Mai ai ceva? 

— Nimic. Să ne vedem sănătoşi. 

— Cu bine, răspunse Leo, strângând puternic mâna lui 
„Valentin” şi lăsându-i în palmă cheile de la valiză. 

Goldschmidt îşi strânse impermeabilul în jurul corpului, se 
întoarse pe călcâie şi se mistui pe poarta prin care intrase. Pe 
bancă, alături de „Valentin”, rămăsese valiza din piele de porc. 
Acesta o ridică, reflectă câteva clipe, apoi se îndreptă hotărât 
spre interiorul parcului. Irimia înjură încet: în pustietatea aceea 
urmărirea individului risca să se transforme repede într-un fel de 
joacă de-a indienii care nu le dădea prea multe şanse de a se 


tine neobservaţi după el. Lăsând o distanţă apreciabilă faţă de 
omul dinaintea sa, maiorul îşi organiză cum putu mai bine 
oamenii pe care îi avea la dispoziţie, încercând să nu-l scape din 
vedere pe urmărit care cobora rapid panta adâncă din Parcul 
Libertăţii. În timpul acesta, la indicaţia lui Irimia, maşina de 
sprijin se deplasă din faţa gării Filaret la capătul bulevardului 
Mărăşeşti în apropierea porţii principale. Dar, cel urmărit nu ieşi 
pe această poartă ci traversă grăbit esplanada principală, 
înfundându-se în aleile obscure din preajma Muzeului tehnic. 
Aici, la traversarea esplanadei principale, bine luminată, Irimia 
fu nevoit să manevreze cu multe atenţie, pierzând câteva 
minute preţioase. Aceste minute se dovediră suficiente pentru 
ca individul să iasă din parc, să urce la volanul unui „Fiat 850” 
parcat în dreptul muzeului şi s-o şteargă cu toată viteza prin 
strada Frigului. Abia când traversa Calea Şerban Vodă mai 
ajunse „Fiat-ul” în raza vederii maiorului care îi notă numărul |- 
B-4409 şi îl semnală imediat patrulelor mobile ale miliției. Între 
timp, „Fiat-ul” trecuse prin strada Lânăriei şi virase la stânga pe 
magistrala Nord-Sud, interzisă temporar circulaţiei auto. Şoferul 
întrebă derutat: 

— Ce facem, tovarăşe maior? Intrăm după el? 

— Nu, Florică, răspunse lrimia cu gândul la ordinul colonelului 
Mătase. Qui a bu, boira - cine a băut va mai bea - spuse el 
pentru sine. Lasă-l să se ducă. Să încercăm să-i ieşim înainte în 
Piaţa Unirii. 

Dar maşina cu numărul l-B-4409 nu mai ajunse în Piaţa Unirii. 
Lucrătorii miliției o găsiră abandonată, a doua zi în zori, pe 
strada Radu Vodă în apropiere de Splai. Fusese furată în ajun 
din poarta proprietarului. 

— Şi astfel, tovarăşe colonel, îşi încheie lrimia raportul, s-a 
dus pe apa sâmbetei munca noastră de o zi întreagă. 

— Ei, nu e chiar aşa, răspunse neaşteptat de îngăduitor 
Mătase. Am obţinut indicii importante privind metodele de lucru 
ale adversarilor, ştim cum arată emițătorul pe care îl folosesc, 
aţi văzut şi veţi putea recunoaşte cu uşurinţă pe agentul lui 
Leo... Apropo: ce se aude cu Leo? schimbă el vorba pe 
nesimţite. 

— Pe Leo l-am lăsat în pace în seara aceea. Nu aveam destui 
oameni pentru a-l ţine şi pe el sub observaţie. Acum, vin de la 
aeroport. Goldschmidt a decolat de mai bine de o oră cu 


destinaţia Viena. La controlul vamal, a fost găsit în regulă. 

— Ai făcut tot ce ai putut, Matei, iar faptul că ai pierdut 
această repriză nu înseamnă că ai pierdut şi partida. Meciul 
continuă. 

— Da, meciul continuă, repetă după el lrimia cu o notă de 
îndârjire în glas. 


15 


Murgu se întoarse la Viena într-o seară de noiembrie când 
marele oraş se sufoca sub apăsarea unui val de ceaţă gălbuie şi 
murdară, mirosind a fum înecăcios de cărbune cu sulf. Pe 
puntea şlepului încărcat până la refuz, navigatorul ţinea cârma, 
urmărind atent ordinele pilotului aflat la comanda 
remorcherului. Absorbit de manevrele acostării, văzu târziu, 
mult prea târziu, prova albă ce apăruse amenințătoare deasupra 
sa, la babord. Chiar dacă ar fi văzut-o mai repede, n-ar fi putut 
face mai mult decât să-i strige nebunului să oprească, sau să-l 
ocolească. Oricum, de strigat, strigase sau mai bine zis ţipase 
de durere când şocul izbiturii îl smulsese de lângă cârmă, 
aruncându-l pe bastinaj şi de acolo în apă. Pe urmă, îşi amintea 
vag că înotase cu disperare pentru a învinge greutatea hainelor 
ude, că cineva de la bordul yachtului alb îi aruncase o parâmă 
de care se agăţase şi că fusese tras sus, pe punte. Apoi îşi 
pierduse cunoştinţa. Se trezi într-o rezervă albă de spital. Sub 
frunte îi stăruia monoton un huruit ca de motor Diesel iar în 
spinare i se cuibărise o durere ascuţită care avusese desigur 
partea ei de contribuţie la revenirea sa în simţiri. Deschizând 
ochii, Murgu îl văzu lângă patul său, instalat pe un scaun care 
protesta din toate încheieturile, pe lon Costea, şeful agenţiei 
Navrom - Viena, despre care navigatorii spuneau că depăşea în 
tonaj toate flotele statelor dunărene. Incolo, carcasa de peste un 
chintal a lui Costea ascundea un suflet bun, ce privea cu mirare 
lumea din jur prin ferestrele a doi ochi albaştri, de copil. 

— Nea Costea, ce fu asta, bre omule? şopti Murgu printre 
buzele arse de efectele analgezicului. 

— Binişor, Gică, nu te frământa, îi recomandă interlocutorul în 
loc de răspuns. Doctorii ţi-au interzis să te mişti sau să te agiţi 


până ce nu-ți vor face un examen complet cu radiografii ale 
cutiei craniene, ale coloanei vertebrale şi ale coastelor. Sunt 
locurile în care ai încasat nişte lovituri. Se pare că te-ai ales doar 
cu spaima, câteva cucuie şi vânătăi pe cinste, dar regulile sunt 
reguli. 

— Dă-i dracului de doctori cu regulile lor cu tot. Spune, ce 
este cu şlepul? 

— Nu-i niciun sfert de oră de când am venit din port. A cam 
luat apă şlepul tău. Are în babord o spărtură de toată 
frumuseţea care se întinde sub linia de plutire. Noroc că are 
pescajul înalt ca toate navele de pe Dunărea de jos. Pupa a atins 
fundul fără ca vasul să se scufunde definitiv. L-am scos din 
convoi şi l-am stabilizat între patru geamanduri prevăzute cu o 
semnalizatoare de ceaţă. Mâine intervenim cu pompele şi cu o 
dragă, îl săltăm de pe fund şi îl aducem la mal să scoatem 
încărcătura din el. Pe urmă, restul: procesul, evaluarea 
pagubelor, reparația... 

— Cine ne făcu bucuria asta? 

— Yachtul „Lido” al unui conte von Salzberg din Bavaria. Din 
fericire excelența să nu se afla la bord, preciză Costea cu o 
grimasă. Tocmai plecase la o recepţie dată în onoarea sa la 
palatul Palavicinni, iar căpitanul voise să profite de situaţie 
pentru a încerca elicea nou montată. Mie, unuia, „excelenţii” 
mateloţi ai excelenţei sale mi s-au părut a fi mai degrabă nişte 
tăietori de buzunare culeşi de prin Prater. Unde mai pui că erau 
şi cam băuţi. Comandantul lui „Lido” a dat la Căpitănie o 
declaraţie prin care îşi asumă întreaga responsabilitate pentru 
accident. S-a interesat însă în prealabil ce s-a întâmplat cu tine 
şi a semnat declaraţia numai după ce i s-a confirmat că eşti în 
afară de orice pericol. Restul e treaba companiilor de asigurare. 

— Crezi că toată tevatura asta se va termina la timp ca să 
mai pot prinde un convoi spre ţară? 

— Da de unde! Prognoza meteo indică înghețuri timpurii anul 
acesta; peste trei săptămâni sezonul de navigaţie se închide. 
Şlepul tău va ierna aici, iar tu ai toate şansele să stai în şantier 
cu el. Cel puţin până la terminarea reparațiilor. Voi avea eu grijă 
să stai pe banii excelenţei sale, contele von scârţ şi încă pe bani 
buni. 

— Aş fi vrut să fiu acasă când va lua copilul vacanţă. 

— Ai să fii, Gică, ai să fii. Asta o aranjăm noi tot pe cheltuiala 


celor de pe „Lido”. Să-i învăţăm să caşte ochii altădată. Acum, 
plec şi eu. Mai dau o raită prin port şi pe urmă mă duc să mă 
culc. Caută să dormi şi tu cât mai bine; acesta este 
medicamentul cel mai bun. La nevoie, cheamă sora să-ţi facă o 
injecție calmantă. 

— Până la urmă, nici nu mi-ai spus unde mă aflu... 

— Eşti la „Allgemeines Krankenhaus” secţia de neurologie. 
Cât despre iernat, nu mai face figura asta de victimă. O iarnă la 
Viena nu este chiar o iarnă în Antarctica. Mai ştim şi noi câte 
ceva despre o cuconiţă nostimă din Fleischmarkt Strasse. 

— Dacă zici că ştii, râse Murgu, notează şi numărul ei de 
telefon: 47.93.86. O cheamă Tischler, Irma Tischler. La ora 
aceasta vestea despre accident o fi ajuns la ea şi o fi neliniştită. 
Dă-i un telefon, spune-i ce este cu mine şi unde sunt. Să-mi 
aducă mâine o pungă de mandarine şi o pijama din ale mele. 
Nu-mi prea plac rufele spitalului. 

— la te uită la el, pufni Costea. Nu-i plac rufele spitalului... 
Bine, stăpâne, îi spun, promise el amuzat. Altceva? 

— Nimic, noapte bună! 

— Noapte bună, îi ură la rândul său Costea ieşind. 

Multă vreme după plecarea reprezentantului Navrom, Murgu 
se strădui să adoarmă. Gândurile îl ţineau treaz întorcându-se 
încăpăţânate spre împrejurările în care se petrecuse accidentul. 
Navigatorul nu izbutea să-şi explice, mai ales, cum putuse un 
comandant de vas, oricât de puţin experimentat ar fi fost, să-şi 
verifice elicea în imediata apropiere a unui convoi de şlepuri ce 
manevrau pentru acostare. Şi, pe urmă, cum de se năpustise 
aşa, orbeşte, peste şlepul său care era perfect vizibil, în pofida 
ceţii. Tocmai intrarea în valul de ceaţă îl determinase pe Murgu 
să-şi aprindă luminile de poziţie devreme, la o oră când 
întunericul nu se lăsase încă. Şi totuşi... 

Toate aceste întrebări şi-ar fi găsit repede răspunsul dacă 
Murgu ar fi putut afla, printr-un miracol sau prin telepatie, ce se 
petrecea la ora aceea într-un birou al firmei „Ostagrara”, unde 
Sturmmer îşi descărca nervii asupra comandantului de pe 
„Lido”, rămas în picioare în faţa sa. 

— Repet, Herr Korvettenkapităn, că nu m-am aşteptat la 
asemenea stângăcii din partea unui fost ofiţer al Kriegsmarine 
care a făcut războiul în Marea Baltică. Era vorba să abordezi 
şlepul acela şi să-i provoci doar câteva mici avarii, suficiente 


pentru a justifica băgarea sa în şantier, la reparaţii; dumneata ai 
intrat cu prova în el, sub un unghi de nouăzeci de grade, l-ai 
spart pe toată înălţimea şi l-ai expediat la spital pe navigator. 
Cât pe ce să-l expediezi chiar în lumea cealaltă. Va trebui să le 
plătim românilor o avere pentru isprava asta a dumitale. Să 
vedem ce va spune Centrala... 

Fostul căpitan de corvetă din marina de război hitleristă îşi 
frământa disperat cascheta în mâini: 

— Vă jur că nu a fost din vina mea, Herr Major. Eu am dat 
corect toate comenzile, dar ticălosul de timonier s-a zăpăcit. L-a 
pus dracul să bea după-amiază câteva pahare de Schnaps. De 
unde era să ştiu... 

— De aceea eşti comandant, să ştii! i-o tăie Sturmmer. Şi, 
acum, lasă-ne în pace. Vezi cum te porţi mâine la tribunal. 
Timonierul să părăsească încă în noaptea aceasta Austria şi să 
nu-şi mai arate mutra pe aici, cel puţin trei ani. Sper că avea 
acte întocmite pe alt nume... 

— Desigur, Herr Major. 

— Bine că v-a dus capul măcar la atât. 

Imediat ce comandantul ieşi, Sturmmer se întoarse 
nerăbdător spre Mayer care intrase cu câteva minute înainte. 

— Ei, ce se aude cu „Martin”? întrebă el. 

— Se pare că lucrurile se aranjează. L-au dus la „Allgemeines 
Krankenhaus” unde şi-a revenit acum vreo oră. Şi-ar fi revenit el 
şi mai repede, dacă un tâmpit de felcer nu i-ar fi injectat un 
analgezic ca să nu simtă durerile, zicea el. Când a aflat, 
neurologul a făcut un scandal de se auzea până în Prater. La 
primul consult nu a rezultat ca „Martin” să se fi ales cu vreo 
leziune internă sau să fi suferit un şoc prea grav. Doctorii spun 
că s-ar putea să-i dea drumul din spital în trei, patru zile. 
Desigur, multe vor depinde de rezultatul examenului radiologie 
şi al analizei lichidului cefalo-rahidian. 

— Slavă Domnului, se lumină Sturmmer. Important este că şi- 
a revenit şi că nu se simte rău. Mofturile astea radiologice şi de 
laborator nu fac doi bani în comparaţie cu asta. Măcelăreasa lui 
a aflat? 

— Da, i-au povestit nişte navigatori din convoi veniţi după 
acostare să cumpere carne proaspătă. Tocmai mă pregăteam să 
plec din prăvălie când i-a telefonat, de la spital, reprezentantul 
Navrom-ului, care i-a cerut să-i ducă mâine lui „Martin” o pijama 


şi câteva mandarine. Frau Tischler se duce la spital mâine la 
prânz. 

— Ştii ceva? trimite şi tu printr-un comisionar, mâine la 
aceeaşi oră, un pachet cu gustări şi un carton cu prăjituri de la 
„Sacher”. Oricum, sunt mai gustoase decât prânzul oferit de 
spital şi îi vor face impresie bună atât lui „Martin” cât şi femeii, 
cu care va trebui să ne împrietenim până la urmă. Adaugă şi o 
carte de vizită cu urări de însănătoşire grabnică şi cu 
rugămintea să ne telefoneze cum iese din spital. Şi ţine bine 
minte: în niciun caz, omul să nu ne suspecteze că avem o 
legătură cu accidentul de azi. L-am putea pierde pentru 
totdeauna. Să-l convingem că vom folosi doar împrejurările 
create pentru a construi pe şlep ascunzătoarea aceea. Să-i dai o 
mie, o mie cinci sute de şilingi, bani de buzunar. La cât ne va 
costa repararea şlepului, asta e floare la ureche. 

— Bine, bine, mai avem timp şi mâine să vedem ce este de 
făcut. 

— Nu cred. Mâine în zori plec cu avionul la Munchen să discut 
cu Wagner şi cu şefii. Am impresia că avaria şlepului îi va cam 
indispune pe cei mari şi cred că e mai bine să le explic chiar eu 
cele întâmplate, asigurându-mi sprijinul lui Wagner în încercarea 
de a obţine o suplimentare a cheltuielilor. Deci, preiei tu 
comanda şi, imediat ce termini cu formalităţile ce reclamă 
prezenţa idioţilor de pe „Lido”, expediază-i cu yachtul lor cu tot 
dincolo de Regensburg. Pe urmă vezi ce aranjamente faci la 
şantier pentru a avea acces noaptea pe bordul şlepului. Pe 
„Martin” ţine-l mereu cald, căci abia acum începem să-l folosim 
cu adevărat. Din când în când mai vezi şi ce este nou pe la 
Deppner, cum merge „Erich” etc. De dus acolo, să nu te duci. 
„Erich” mă cunoaşte pe mine şi pe Deppner, nu este nevoie să-i 
mai ştie şi pe ceilalţi. De la Leo ce mai veste? 

— Deocamdată, nimic. Aşteptăm emisiunile lui „Valentin”. Leo 
nu crede însă că omul ar fi putut să se instaleze chiar atât de 
repede în noua lui casă. 

— Bine. Dacă apar încurcături cheamă-mă! Voi veni în aceeaşi 
zi. Am încredere în tine, Ludwig. Multă încredere. 

— Mergi sănătos, Josef. Succes! îi ură cu căldură Mayer. 

Sturmmer intuise corect faptul că cei din Centrală nu vor fi 
deloc încântați de felul în care fusese avariat şlepul lui „Martin” 
şi de cheltuielile prea mari pe care le necesita ducerea la bun 


sfârşit a acţiunii. Cei de la serviciul financiar, mai ales, făcuseră 
un tapaj teribil, amenințând că vor supune cazul şefului 
organizaţiei, severul doctor Schneider, pentru ca acesta să 
poată cunoaşte ce cheltuieli extravagante angajează 
reprezentanța generală din Austria. A fost nevoie de tactul 
înnăscut al lui Otto Wagner şi de influenţa lui asupra colegilor 
din Centrală, pentru ca lucrurile să fie rezolvate la un nivel 
favorabil planului „Troia” şi pentru ca fondurile necesare 
finalizării să fie aprobate. Căci, despăgubirile cerute de Navrom 
şi acordate de tribunalul fluvial din Viena erau de-a dreptul 
ruinătoare: în afară de repararea şlepului într-unul din şantierele 
austriece, societatea de asigurare ce-l reprezenta pe „contele 
von Salzberg” fusese obligată să plătească despăgubiri pentru 
un transport dublu, aval-amonte, pe care Navrom-ul susţinea că 
l-a pierdut ca urmare a scoaterii vasului din exploatare. In plus, 
Murgu, căruia i se plătiseră de asemenea despăgubiri şi costul 
spitalizării, urma să supravegheze vreme de trei luni mersul 
reparațiilor în şantier, primind pentru toată această perioadă o 
diurnă de trei sute şilingi. Din punct de vedere financiar era un 
adevărat dezastru. 


Spre norocul lui Sturmmer şi a celor rămaşi la Viena, se părea 
că planul „Troia” merge destul de bine. „Erich” continua să se 
pregătească sârguincios la vila din Ybbs, înregistrând progrese 
însemnate atât în tehnica radio cât şi în însuşirea metodelor de 
culegere a informaţiilor. Instructorii lui, în frunte cu scepticul 
Robert, remarcaseră cu satisfacţie că elevul lor câştigase mult la 
capitolul reflexelor. „Valentin” începuse şi el să emită cu 
regularitate către mijlocul lunii decembrie, iar situaţia sa era 
aparent bună. Omul îşi cumpărase în cartierul Bădălan o casă 
modestă care urma să fie demolată în anii următori, ceea ce îi 
dăduse posibilitatea s-o obţină foarte ieftin, şi să-şi păstreze şi 
locuinţa din cartierul Ţiglina. Sub pretextul pregătirii terenului 
din jurul casei pentru grădinărie, pasiunea sa recunoscută, 
„Valentin” se înfiinţa în Bădălan la fiecare sfârşit de săptămână, 
scotea aparatul din ascunzătoare şi intra în legătură cu 
Centrala. Apoi săpa ore întregi în grădină, aranjându-şi 
răsadurile sub vitrine. Unul din investigatorii serviciului, 
navigator pe Dunăre, îl văzuse două săptămâni la rând, robotind 
prin curte şi apoi retrăgându-se seara la adăpost şi la căldură în 


căsuţa veche. Fiecare din telegramele lui „Valentin” conţineau, 
în afara veştilor despre situaţia sa, una sau două informaţii 
referitoare la manevre şi mişcări de trupe ce aveau loc în 
regiunea sa de reşedinţă, ori la evenimentele petrecute la 
Combinatul siderurgic şi Şantierul naval din Galaţi. Verificate, în 
măsura posibilului, datele privitoare la cele două mari 
întreprinderi se confirmaseră în linii mari, iar informaţiile 
militare fuseseră bine apreciate de evaluatorii din Centrală. Una 
din telegrame, îndeosebi, fusese primită cu mare interes. În ea 
„Valentin” semnala că drumul ce leagă şoseaua naţională 
Bucureşti-Constanţa cu Cheile Dobrogei era în curs de asfaltare 
rapidă, deşi traficul rutier nu justifica o asemenea măsură. 
Agentul avusese ocazia să constate personal cele comunicate, 
cu prilejul unei deplasări la unul din furnizorii din Constanţa ai 
Combinatul siderurgic. 

De câte ori venea vorba despre „Valentin”, Leo se umfla în 
pene ca un curcan, făcând declaraţii sentenţioase: „Agentul 
vechi se cunoaşte după informaţii”, sau „Este unul din oamenii 
de bază cu care am lucrat pentru S.D.” Goldschmidt ajunsese să 
jure numai pe „Valentin” şi să spună colegilor atunci când erau 
dispuşi să-l asculte că, dacă ar fi după el, planul „Troia” n-ar 
trebui complicat inutil prin trimiterea în România a lui „Erich”. 

La puţine zile după accidentul suferit, Murgu ieşi din spital şi 
se instala la Irma Tischler, ale cărei legături cu el nu mai 
constituiau un secret pentru nimeni. Navigatorul mai avea totuşi 
unele ezitări, pe care femeia nu reuşea să şi le explice. În 
gesturile şi cuvintele sale păstra o răceală, punând discuţiilor cu 
Irma limite peste care aceasta nu putea trece. 

Într-o seară, navigatorul se întâlni în taverna din hruba 
primăriei - „Rathauskeller” - cu Klein, alias Mayer, care îi 
chestionă în legătură cu intenţiile Navrom-ului privind repararea 
şlepului. Cum Costea primise deja instrucţiuni în această 
problemă, Murgu fu în măsură să-şi informeze partenerul că 
reprezentanța Navrom caută un şantier local dispus să execute 
lucrarea într-un timp suficient de scurt pentru a permite şlepului 
să reintre în exploatare primăvara, odată cu reluarea navigaţiei 
pe Dunăre. „Preţul - spunea Murgu - intră mai puţin în discuţie, 
deoarece va plăti cel vinovat de avarierea vasului”. Inghiţind 
înjurătura care îi stătea pe limbă, Klein îi ceru să-şi influenţeze 
colegii să accepte oferta unui mic şantier vienez, „o unitate 


dotată cu cele mai moderne maşini şi instrumente şi cu 
meseriaşi buni, ale cărei lucrări satisfăceau până şi exigenţele 
armatorilor germani”. Murgu îi răspunse că a auzit de acest 
şantier, dar personal se îndoieşte că ar putea să determine 
alegerea lui. Ar fi altceva, sugeră el nevinovat, dacă şantierul ar 
acorda un comision confidenţial, recuperabil din buzunarul 
„contelui von  Salzberg”. Klein înghiţi o nouă înjurătură, 
explicând apoi navigatorului că, deşi întâmplătoare, situaţia 
creată era ideală pentru construirea pe şlep a unei ascunzători 
necesare introducerii unui agent în România. Omul căruia îi 
plăcea să bea şi care nu avea nici experienţa unui Goldschmidt 
sau Sturmmer, îşi lăsă interlocutorul să înţeleagă că această 
acţiune urmează să aibă loc chiar la primăvară şi că agentul se 
pregăteşte deja pentru executarea misiunii într-un loc sigur din 
apropierea Vienei. 

Ca totdeauna, navigatorul îşi exprimă regretul de a se fi lăsat 
atras în asemenea treburi. Era sigur - spuse - că într-o bună zi 
va sfârşi prin a cădea în mâinile securităţii române. Klein îl 
asigură că ofiţerii de securitate români nu sunt capabili să lupte 
de la egal la egal cu aşii serviciului lor ce avea în urmă 
experienţa uriaşă a celui de-al doilea război. El îi ceru lui Murgu 
ca, indiferent de şantierul care va face reparaţiile, să facă în aşa 
fel încât pe durata acestora să se afle la bord pentru a ajuta 
echipa lor ce va lucra noaptea la amenajarea ascunzătorii. În 
rest, toate fuseseră bune, iar muzica şi vinul de la 
„Rathauskeller” fuseseră la înălţime. 

Nu toate întâlnirile lui Murgu se dovediră însă la la fel de 
vesele. La vreo săptămână după petrecerea din hruba primăriei 
vieneze, pe când se plimba agale pe Favoriten Strasse 
examinând vitrinele încărcate cu cadouri pentru Anul Nou, 
navigatorul se auzi strigat. Intorcându-se, se trezi faţă în faţă cu 
Sara Aizic în mare doliu, cu ochii înotând în lacrimi. 

— Bună ziua, doamnă. Ce s-a întâmplat? exclamă el surprins. 

— Bună ziua, domnu' Murgu, îi răspunse prin hohote de plâns 
femeia. S-a prăpădit Leon al meu. Acum trei zile s-a prăpădit. A 
avut ceva aşa, ca un atac de inimă. Ştii, el era cam gras şi 
alerga mult, în toate părţile; avea multe necazuri cu afacerile 
astea ale noastre. Astea şi numai astea l-au băgat în mormânt. 
Pe dumneata te iubea ca pe fratele lui mai mic. 

— Ştiu, madam Aizic, şi îmi pare rău că a murit atât de 


devreme şi pe neaşteptate. Era un om de treabă. Ca unul care 
mi-am pierdut de timpuriu tovarăşa de viaţă îţi înţeleg şi îţi 
respect durerea, spuse Murgu ce părea sincer afectat. Te rog să 
crezi în toată compasiunea mea şi te rog să-mi spui dacă pot să 
te ajut cu ceva. 

— Cu nimic, domnule Murgu, cu nimic. Am vândut deja 
prăvălia unui băiat venit nu demult de la Satu Mare pe care 
rudele de aici l-au ajutat cu ceva capital. Eu plec să duc urna cu 
cenuşa lui Leon în Israel. Mi-a spus odată că dacă voi fi în viaţă 
la moartea lui să-l îngrop în ţara strămoşilor noştri. Am să-i 
îndeplinesc dorinţa şi am să rămân acolo, la o nepoată. Aici nu 
mai am pe nimeni. Altfel, mă bucur mult că te-am întâlnit. Nu 
ştiam cum să te găsesc şi nu ştiam nici măcar pe unde mai eşti. 
Aizic vorbea des despre dumneata în ultimul timp. „Aş vrea să-l 
fac pe Gheorghe Murgu, să priceapă că îl pândesc mari necazuri 
de pe urma lui Goldschmidt şi a lui Sturmmer, dar mi-e frică”, 
spunea el. Într-un fel se simţea vinovat de faptul că ţi-a făcut 
cunoştinţă cu Sturmmer. 

— Dar ce legătură are Goldschmidt cu Sturmmer? Şi ce-ar 
putea să-mi facă? se făcu a se mira Murgu. 

— Cum, nu ştii chiar nimic? Aştia doi lucrează împreună 
pentru o organizaţie de spionaj a N.A.T.O. Despre organizaţia 
asta, s-a scris şi în ziare. Odată, Leon mi-a arătat un articol din 
„Weltwoche” în care mai marele lor era denumit „omul fără 
faţă”. Eu zic să te fereşti de ei ca de foc. 

— Fii fără grijă, madam Aizic. Eu am avut cu tipii ăştia alte 
afaceri. Dacă vreunul din ei încearcă să se întindă la caşcaval, o 
să-i tai ghearele repede şi bine. Una este că câştigi un ban în 
plus şi alta ce spuneai dumneata. Oricum, îţi mulţumesc şi îţi 
urez o viaţă mai bună, mai liniştită acolo, în Israel. 

In aceeaşi zi, Murgu ceru prin Costea aprobarea să vină în 
România pe timpul vacanței de iarnă a fiului său. În cererea 
făcută Direcţiei Generale, argumentă că în perioada respectivă 
şantierul nu lucra, iar proprietarul yachtului „Lido” îi plătise 
pentru această deplasare. Aprobarea, însoţită de un bilet de 
avion pe distanţa Viena-Bucureşti veni surprinzător de repede şi 
astfel navigatorul zbură spre ţară în ziua de douăzeci 
decembrie. Spre uimirea lui Costea, care era convins că-l va 
revedea pe Murgu abia primăvara, navigatorul se reîntoarse tot 
cu avionul către mijlocul lui ianuarie 1970 şi, imediat ce stadiul 


lucrărilor i-o îngădui, se mută în cabina sa de pe şlep. Această 
iniţiativă îi prilejui o scenă serioasă din partea Irmei Tischler, cu 
totul nedumerită asupra motivelor pentru care un bărbat normal 
părăsea patul primitor al unei femei de dragul unei cabine 
împuţite a unui şlep, udă încă de pe urma botezului recent în 
apele murdare ale Dunării. Deşi politicos de obicei, Murgu nu se 
stăpâni nici el şi îi trânti vreo două vorbuliţe cu iz de port, 
spunându-i printre dinţi că, oricât s-ar da peste cap onorabila 
madam Tischler, n-o să scoată niciodată din el un măcelar şi că 
se născuse tocmai într-o asemenea cabină „impuţită” de şlep, 
fie că aceasta era sau nu pe placul unora. Văzând că gluma se 
îngroaşă, Irma se apucă să plângă puţin a căinţă, cerându-şi 
iertare pentru vorbele necugetate, iar navigatorul, potolit, se 
apucă să-i explice că prezenţa lui este menită să asigure 
executarea unor reparaţii de bună calitate; cu cât aceste 
reparaţii vor fi mai bine făcute, cu atât mai uşoară va fi ulterior 
munca sa şi a altora care îi vor urma pe şlep. Apoi, îşi săltă sacul 
de marinar pe umăr, trase cascheta pe sprânceana dreaptă şi, 
ajuns în stradă, oftă uşurat, grăbind pasul spre şantier. Ba, de la 
o vreme, se trezi murmurând un cântec auzit în copilărie pe la 
ei, prin Ostrovul Corbului: 


„„„Și pleca, şi pleca cu o barcă veche 
Și cu o floare, şi cu o floare la ureche. 
Și venea, şi venea cu barcă nouă 
ȘI cu flori la amândouă... 


Numai că, până să se vadă cu barca înnoită, Murgu munci cot 
la cot cu echipa însărcinată să repare vasul. Deşi bine utilat, 
şantierul întâmpină dificultăţi serioase la repararea bordajului şi 
la reconstruirea magaziei din babord. La acestea se adăugaseră 
exigenţele lui Murgu, decis să folosească prilejul pentru a-şi crea 
la bord condiţii cât mai bune de lucru şi de trai. La insistenţele 
sale, pereţii cabinei fură îmbrăcaţi cu plăci de lemn melaminat, 
sistemul de încălzire şi ventilaţie fu modernizat iar mobila fu 
schimbată cu una nouă. 

Ajuns la marginea răbdării, contramaistrul austriac, un bătrân 
cu obraji roşii purtând mustață şi favoriţi albi à la Franz Joseph, îi 
spuse într-o zi la un pahar de Schnaps: 

— Mai termină cu pretenţiile astea, măi Georg. Dacă ar fi 


după tine, ar trebui să-ţi construim pe bord până şi o piscină 
încălzită. Şi totul pe banii altora sau, mai degrabă fără bani. 
Inţelege şi tu că nu putem umfla devizul la infinit. 

— Lasă-i să plătească, bătrâne! răspunse liniştit navigatorul. 
Dacă m-aş fi înecat atunci, în Dunăre, mi-ar fi plătit patru 
scânduri de brad pentru sicriu. Altădată să caşte mai bine ochii. 
Fluviul nu este alee de promenadă. 

— Bine, Georg, să plătească, aprobă după câteva minute de 
reflecţie bătrânul, ştergându-şi mustăţile înmuiate cu Schnaps, 
cu dosul palmei. La urma urmei, tu eşti un băiat bun şi un 
camarad de nădejde. Pe ăia, nu i-am văzut şi nu-i cunosc. 

De la începutul lui martie, o bună parte din activitatea lui 
Murgu se desfăşură în timpul nopţii. O echipă de trei tehnicieni 
de la Munchen, adusă de Mayer, se urca seară de seară pe 
bordul şlepului pentru a construi sub punte, deasupra magaziei, 
ascunzătoarea destinată introducerii de agenţi în România. De 
fapt, era vorba de dublarea unei porţiuni a tavanului, la cincizeci 
de centimetri sub nivelul punţii, astfel încât în spaţiul rămas 
liber să se poată ascunde un om. Lucrarea nu părea complicată, 
dar problema camuflării ei se dovedise deosebit de dificilă, 
depăşind puterile specialiştilor de la Munchen. Construcţia 
noului tavan trebuia să se ridice calitativ la nivelul lucrărilor de 
tâmplărie executate de lucrătorii şantierului, însă marangozul 
trimis nu se putea compara nici pe departe cu virtuoşii săi colegi 
vienezi. De aceea, prima sa încercare fu un eşec lamentabil şi 
Murgu se felicită că nu le permisese intruşilor să înceapă să 
lucreze înainte ca echipa şantierului să termine ceea ce avusese 
de făcut în magazie. Panoul care masca intrarea în ascunzătoare 
fusese montat atât de prost, încât vameşul cel mai ageamiu ar fi 
putut descoperi conturul la lumina unei lumânări. Cei trei 
maeştri de la Munchen erau încântați de opera lor şi Murgu fu 
nevoit să apeleze la Klein, pe care îl introduse într-o noapte pe 
bord pentru a-i arăta cârpăceala făcută de oamenii săi. Ca 
urmare, lucrările fură întrerupte câteva nopţi, pentru a le da 
celor din Centrală posibilitatea să trimită o nouă echipă formată, 
de data aceasta, din lucrători ai şantierelor navale de la 
Hamburg. Aceştia înţeleseră fără prea multă vorbă ce se cerea 
de la ei şi rezolvară problema repede şi bine. Insonorizarea 
ascunzătorii era o adevărată operă de artă. Tavanul magaziei 
putea fi ciocănit centimetru cu centimetru fără ca sunetul 


obţinut sub ascunzătoare să difere de cel de pe restul 
suprafeţei. Numai că, această insonorizare perfectă fusese 
obţinută în schimbul unei serioase diminuări a capacităţii 
sistemului de aerisire. Măsurând volumul ascunzătorii şi 
capacitatea orificiilor de admisie şi evacuare a aerului, medicul 
aprecie că un om nu poate rămâne acolo mai mult de trei ore; 
recomandă ca marinarul de pe şlep să fie prevenit că trebuie să- 
şi elibereze cât mai repede pasagerul din această adevărată 
capcană. Căci introducerea şi scoaterea din ascunzătoare a 
călătorului clandestin nu putea fi realizată fără complicitatea 
navigatorului, singurul în măsură să deschidă panoul ce masca 
intrarea. 

Şi astfel, la începutul lunii aprilie, strălucitor sub stratul de 
vopsea nouă, modernizat şi pus la punct după naufragiul din 
toamnă dar amenajat şi pentru activităţi străine vocației sale 
paşnice, şlepul nr. 11.345 acostă la Handels Kai pentru a încărca 
marfă destinată uzinelor „Progresul” Brăila. Venise momentul 
trimiterii în România a rezidentului „Erich”, moment construit cu 
trudă şi mai ales cu mulţi bani de către filiala serviciilor N.A.T.0O. 
de la firma „Ostagrara”. 

Cele peste opt luni de pregătire îl învăţaseră multe pe „Erich”, 
mult mai multe decât ar fi dorit şefii săi. Tânărul se maturizase, 
se înăsprise şi se închisese în el pe măsură ce înţelesese ce este 
într-adevăr spionajul, cât este de diferit de imaginea lui 
atrăgătoare din romane şi cât de puţini sunt acei care, porniţi pe 
acest drum, ajung teferi la anii bătrâneţii. Pregătirea pentru 
plecarea în misiune se dovedise a fi extrem de dură, adesea o 
adevărată tortură. In zilele mohorâte de iarnă, singur într-o 
cameră care avea drept mobilă doar un scaun şi o masă, „Erich” 
asculta ore întregi convorbiri banale în limba română, imprimate 
pe bandă de magnetofon. Seara instructorul îi cerea să 
răspundă la zeci şi zeci de întrebări legate de textele ascultate, 
să facă deducţii privitoare la persoanele ce discutaseră, să 
sugereze căi pentru a intra în legătură directă cu una sau alta 
din aceste persoane, să redea cifrele şi datele pomenite în 
diverse momente ale convorbirilor şi multe altele, ieşite parcă 
din creierul unui sadic hotărât să-şi chinuie interlocutorul până 
la disperare. În alte zile, un domn rotofei, cu chelie şi cu o 
mustață stufoasă de geambaş, îi preda până la saturație noţiuni 
de tehnică a culegerii informaţiilor militare prin observare 


directă. Acesta era Herr Oberst, domnul colonel, iar explicaţiile 
sale privind caracteristicile tancului T.55 comparate cu cele ale 
tancului T.62, ale avionului MIG 19 comparate cu cele ale lui MIG 
17 şi multe altele asemenea lor erau inepuizabile. Nu era de 
mirare că, în aceste condiţii, orele de radiotehnică şi legături 
radio, tragerile cu pistolul, luptele cu şi fără arme, exerciţiile 
practice de teren erau prilejuri de relaxare, iar deplasarea 
bilunară la Viena un eveniment aşteptat cu înfrigurare. În timpul 
acestor deplasări, Deppner îşi supraveghease cu 
conştiinciozitate omul, dar nu aflase decât adresele unor 
bordeluri, mereu altele, pe care „Erich” le frecventa cu 
conştiinciozitatea unui soldat al Wehrmachtului aflat în permisie, 
aşa cum frecventa mai toate cinematografele în care rulau filme 
de aventuri sau erotice. Era capabil să vadă trei, patru 
asemenea filme la fiecare ieşire. Cele câteva încercări de a-i 
plasa o femeie şi de a afla în felul acesta mai multe despre 
gândurile sale eşuaseră în faşă. Concepţia ţărănească a lui 
„Erich” nu se potrivea cu acest gen de aventuri sentimentale. 
Scrisorile adresate cu regularitate mamei şi surorii sale şi 
scrutate cu ochi de cerber de cenzorii Centralei nu aduceau nici 
ele date despre starea de spirit a omului. Aceasta devenise cu 
atât mai greu de sesizat, cu cât „Erich” nu mai avea nimic din 
pornirile sale spontane de a face confidente şefilor. Deppner şi 
Sturmmer nu se mai obosiră să descifreze gândurile agentului 
lor pe care îl taxaseră de multă vreme, în rapoarte, drept 
„element de valoare cu serioase aptitudini informative”. Poate 
că transformarea lui „Erich” într-un băiat ursuz şi închis ar fi fost 
mai puţin radicală dacă şefii săi - şi în primul rând Sturmmer - 
nu s-ar fi încăpățânat să-l îndoctrineze. În urma prelucrărilor 
repetate pe care fusese obligat să le asculte, tânărul începuse 
să se întrebe ce avea el, în fond, de împărţit cu comuniştii, sub 
regimul cărora trăise destul de bine până în ziua când plecase 
ca prostul de acolo în căutarea unor himere ce se vădeau acum 
nefaste şi periculoase. Pe de altă parte, începuse să-l frământe 
gândul că va fi prins de securitatea română, că va fi demascat, 
judecat şi condamnat pentru faptele sale, aruncând o pată 
asupra tuturor locuitorilor din H. care îl vor dispreţui, ţintuindu-i 
memoria la stâlpul infamiei. Hotărând în sine că moartea este 
de preferat unui asemenea deznodământ, „Erich” fusese de 
câteva ori pe punctul de a evada de la vilă, încercând să scape 


astfel din angrenajul necruţător în care se lăsase prins. Depăşise 
însă punctul în care o retragere ar fi fost cu putinţă; luase prea 
mulţi bani de la serviciul de spionaj care le ţinea în gaj pe mama 
şi sora lui. Aşa că, pentru moment, se lăsa în voia sorții, 
aşteptând cu spaimă un sfârşit pe care nu-l putea întrezări. 

Paradoxal, singurul om care îi mai inspira o oarecare simpatie 
în jungla care îl înconjura rămăsese monitorul şef Robert, sever 
şi ursuz, dar cu unele rămăşiţe vagi de omenie în priviri. Acum, 
în seara plecării sale spre necunoscut, Robert îl ajuta să-şi 
pregătească bagajul. 

— Aşa, flăcăule, mormăia el ca pentru sine. Uite, ai aici câteva 
ceasuri „Movado”, numai bune să cumperi cu ele serviciile şi 
simpatia unora de vârsta ta, cu care te-ai putea întâlni pe 
undeva pe la ţară sau pe câmp şi chiar a unor orăşeni. Totul 
este să nu bănuiască cu ce treburi ai venit la ei. Dacă vor mirosi 
că eşti spion, degeaba vei încerca să le cumperi tăcerea cu un 
ceas, fie el şi de aur. Nu prea mai există nebuni dispuşi să-şi 
lege ştreangul de gât sau să putrezească în închisoare de dragul 
unor nimicuri. lar aceasta... aceasta este fiola cu cianură de 
potasiu. Marfă americană, garantată. Ucide în treizeci de 
secunde. Vorba psalmistului: fără durere, întristare sau suspin. 
Ideal ar fi să o ai tot timpul în gură; la nevoie, crant! şi gata. Dar 
porcăria asta se poate sparge din greşeală şi ar fi mai mare 
păcatul. Uite, o pun aici, în vârful gulerului cămăşii cu care te 
îmbraci. La înghesuială, prinzi gulerul cu dinţii şi strângi fără să 
şovăi. O secundă sau două în plus, şi cumetrii de la securitate te 
lasă orfan de ea. Cunosc şi ei trucul ăsta cu gulerul. Sigur, poţi 
să nu recurgi la cucerirea asta a industriei farmaceutice 
americane. Mie mi se pare însă că este mai bine aşa, decât să 
lâncezeşti zile şi săptămâni în anchetă, să fii expus în boxă ca la 
panoramă, apoi să aştepţi legat la ochi gloanţele plutonului de 
execuţie, sau mai rău, să putrezeşti toată viaţa în temniţă. 
Treizeci de secunde... 

— Ce tot predici acolo, Robert? întrebă Deppner din camera 
alăturată. Grăbeşte-te! „Erich” trebuie să plece chiar acum, ca 
să ajungă la Viena înainte de miezul nopţii. 

— Bine, bine, va pleca, mormăi Robert. La mine totul e gata. 
Ţine cămaşa, băiete, se întoarse el către „Erich”. Şi nu uita! 
Când schimbi cămaşa treci fiola în gulerul cămăşii curate. Să ai 
mereu otrava la tine. Asta te face să te simţi mai liber. Şi acum 


du-te cu bine şi nu-mi purta prea multă pică, încheie monitorul, 
strângându-l puternic în braţe. 

Această convorbire ar fi avut o înrâurire mult mai mică asupra 
lui „Erich”, dacă tânărul ar fi bănuit măcar că monitorul jucase 
doar rolul care îi fusese repartizat de Sturmmer, şi anume acela 
de a-i explica fostului său elev felul cum trebuie păstrată otrava 
şi cum poate fi folosită în caz extrem, fără ca această explicaţie 
să creeze lui „Erich” un sentiment de ostilitate faţă de şefii săi. 
Robert nu ar fi aplicat niciodată pe propria sa piele sfaturile date 
tânărului, cramponându-se de viaţă chiar cu preţul divulgării 
tuturor secretelor organizaţiei sale. Dar „Erich” era tânăr, foarte 
tânăr, şi nu avea de unde să bănuiască toate acestea. De aceea, 
spuse cu lacrimi în ochi: 

— Rămâi cu bine, Robert. Am să ţin minte tot ce m-ai învăţat, 
tot ce mi-ai spus. Ai fost... eşti singurul meu prieten adevărat. 

Două ore mai târziu, „Erich” se strecura cu valiza în mână pe 
uşa ospătăriei „Wienerwald” de pe Fasan Gasse, îndreptându-se 
spre masa lui Murgu, ce-i fusese arătat de Sturmmer pe 
fereastră. _ 

— Bună seara, spuse el pe româneşte. Imi permiteţi să mă 
aşez la masa dumneavoastră? 

— Cu plăcere, răspunse navigatorul ce fusese, la rândul său, 
instruit de Klein. 

„Erich” comandă o sticlă cu bere, sorbi un pahar şi apoi lansă 
parola: 

— Spuneţi-mi, tot bucătarul „Martin” prepară mâncarea ce se 
serveşte aici? 

— Nu, răspunse navigatorul. El a pregătit doar tortul 
comandat pentru „Erich”. 

— Incântat de cunoştinţă, domnule, reluă „Erich” oarecum 
stânjenit de ridicolul acestei formule de politeţe. Am înţeles că 
dumneavoastră mă veţi duce în ţară şi că trebuie să vă execut 
întru totul dispoziţiile, pe toată durata voiajului. 

— Aşa este. Vom călători cu şlepul meu unde a fost 
amenajată o ascunzătoare; va trebui să te refugiezi acolo pe 
timpul controalelor vamale şi de frontieră sau în eventualitatea 
când s-ar urca pe bord persoane ce nu trebuie să afle despre 
prezenţa dumitale acolo. Ascunzătoarea nu este deloc comodă 
şi nu poate fi folosită mai mult de două, trei ore. În timpul 
călătoriei, vom împărţi cabina mea care are două paturi 


rabatabile. Sper că nu sforăi şi nu obişnuieşti să vorbeşti prin 
somn. De fapt vom dormi cu schimbul. 

— Nu sforăi, şi nici nu vorbesc în somn, domnule, spuse 
„Erich” intimidat. Dacă credeţi, aş putea dormi pe punte... 

— Ba pe punte nu trebuie să te arăţi sub niciun motiv. Ai 
putea fi văzut de navigatorii de pe celelalte şlepuri şi atunci 
lucrurile s-ar sfârşi prost pentru amândoi. 

— Bine, dar în timpul nopţii? 

— Numai cu ştirea mea şi numai după ce voi fi studiat 
personal condiţiile. Revenind la ascunzătoare, oricât de greu ţi 
se va părea, vă trebui să rămâi acolo mut şi nemişcat pe toată 
durata controalelor de frontieră. Eu voi veni să te scot imediat 
ce voi putea. De regulă, controalele nu durează niciodată trei 
ore, ci mult mai puţin. Cel mai lung va fi cel de aici, din 
apropierea Vienei, în zona Bratislava-Komarom, unde se 
întâlnesc frontierele a trei ţări: Austria, Cehoslovacia şi Ungaria. 
De aceea, la scurtă vreme după plecare va trebui să te strecori 
în ascunziş şi să rabzi acolo ca un mucenic. Celelalte treceri, 
până la hopul cel mare din România, sunt mai uşoare. 

— Ce vă face să credeţi că hopul cel mare este cel din 
România? 

— După atâta amar de ani de când umblu pe Dunăre nu mai 
cred nimic. Ştiu, România este ţara de destinaţie a convoiului şi 
acolo controlul are un caracter final, nu unul de tranzit. La 
controlul vamal se adaugă controlul importatorului şi altele. 
Acestea din urmă au loc însă în portul de destinaţie, la Brăila. 
Dumneata va trebui să cobori înainte de a ajunge acolo, folosind 
prima ocazie favorabilă ce se va ivi, după Călăraşi. De acolo 
până la Galaţi ambele maluri ale fluviului sunt româneşti astfel 
că regimul de frontieră şi punctele grănicereşti există doar în 
porturi. 

— Fiţi sigur că voi face întocmai cum mă veţi învăţa, domnule. 

— Stai, că n-am terminat. În cazul că vom avea totuşi 
ghinionul să fim descoperiţi, va trebui să spunem amândoi 
aceeaşi poveste. Deci, dumneata vei declara că te-ai decis să vii 
în România pe această cale pentru a fura de la părinţi o fată pe 
care o iubeşti demult şi cu care vrei să te căsătoreşti împotriva 
voinţei familiei. Pe mine m-ai cunoscut printr-un anume Leon 
Aizic, contrabandist din Viena care, ţine minte, a murit acum trei 
luni. Am acceptat să te ajut în schimbul a o mie de dolari. Sub 


pretextul că o iubeşti prea mult pentru a-i face un rău, vei 
refuza categoric să divulgi numele fetei. N-au cum să te silească 
să o faci, cu atât mai mult cu cât eu voi declara la fel cu 
dumneata. Ce conţine geamantanul dumitale? 

— Un emiţător mascat într-un radiocasetofon „Grundig”, un 
set de acte româneşti pe numele Retezan Gheorghe, o trusă de 
chimicale şi cerneluri... 

— Ajunge! E mai mult decât destul pentru a ne trimite pe 
amândoi la puşcărie. Mă voi ocupa eu de calabalâcul ăsta al 
dumitale; îl voi aşeza într-un loc potrivit de unde, în caz de 
pericol, să-i pot face vânt în Dunăre, repede şi pe neobservate. 
De altfel, îl voi prelua în custodie de pe acum. Nu este bine să-l 
urci dumneata pe bord. 

— Şi cum mă voi urca pe bord? 

— Cu permisul ăsta de care m-am servit la ultima escală şi pe 
care l-am subtilizat de la Căpitănie în timp ce îmi înapoiau 
livretul de marinar. Are pe el o fotografie veche care poate fi a 
mea dar poate fi şi a dumitale sau a altui tânăr. Mergem 
împreună pe chei, îţi arăt şlepul cu numărul 11.345, nu uita 
11.345, te urci pe bord cu aerul cel mai natural din lume, intri în 
cabină, te lungeşti pe pat şi mă aştepţi cuminte fără să aprinzi 
lumina. Mai mult ca sigur că la intrare nu-ţi va cere nimeni nici 
un act, mai ales dacă vei lăsa impresia că eşti puţin afumat. Eu 
voi veni ceva mai târziu, căci mai am treabă. 

După ce îi indică lui „Erich” şlepul şi supraveghe din umbra 
unui depozit îmbarcarea acestuia, Murgu se îndreptă agale către 
colţul din Prater unde îl aştepta Klein. Nici el, nici Sturmmer nu 
putură să participe la întrevederea dintre „Martin” şi „Erich”, 
deoarece nu erau cunoscuţi la fel de către ambii protagonişti. Ca 
atare, spionii se hotărâseră să-l pregătească pe „Martin” să ia 
conducerea acţiunii, urmând ca acesta să raporteze cum a 
decurs întâlnirea. Mulţumit de ce-i povestise navigatorul, Klein- 
Meyer îi strânse cu putere mâna, îi ură drum bun şi succes, apoi 
se urcă în „Mercedes-ul” parcat în apropiere, demarând în 
trombă spre cabaretul „Csârdâsfurstin” unde îi aşteptau 
Sturmmer, Goldschmidt şi Deppner. Şeful Reprezentanţei 
generale pentru Austria îi invitase la un pahar de şampanie, 
pentru a sărbători realizarea cu succes a primei părţi din planul 
„Troia”. 

Rămas singur, Murgu se îndreptă spre port, cumpănind când 


într-o mână când în alta bagajul lui „Erich”. Aleile Prater-ului 
erau pustii şi navigatorul se temu o clipă că ar putea fi atacat în 
vreun colţ întunecos de răufăcători atraşi de geamantanul pe 
care îl căra cu el. Obosit de povară, se opri câteva minute 
pentru a-şi recăpăta suflul, rezemându-se de o cutie poştală 
montată la ieşirea din marele parc. Poate că tocmai atunci a 
aruncat el în cutia poştală o ilustrată ce reprezenta roata cea 
mare din Prater, adresată Cristinei Frâncu din Bucureşti, 
sectorul 7, strada Băiceni nr. 2. Pe spatele ilustratei se putea 
citi: „Viele Grüsse und Küsse ans Wien. Dein Albert.” Multe 
salutări şi sărutări din Viena. Al tău Albert. Reluându-şi drumul, 
Murgu se gândi cu plăcere la surpriza pe care o va încerca 
destinatarul, primind această ilustrată. Până acum, nu-i scrisese 
niciodată Cristinei din Viena. 


16 


În timp ce la Viena spionii îşi sărbătoreau succesul cu 
şampanie, la Bucureşti, colonelul Mătase era tot mai morocăânos 
şi mai necăjit. Foarte necăjit. Încă de la 5 martie 1970 înaintase 
conducerii un raport cu propuneri privitoare la Goldschmidt şi la 
complicii acestuia, dar, cu toate că trecuse peste o lună de zile, 
nu primise niciun răspuns. Secretara plutonierul Cristina Frâncu, 
ştia fără greş cu ce întrebare o întâmpină şeful în fiecare 
dimineaţă, când intra să-i predea corespondenţa. 

— Nimic? 

La care femeia răspundea laconic, strângând a nedumerire 
din umeri: 

— Nimic. 

Fostă lucrătoare la fabrica de țigarete din Bucureşti, Cristina 
Frâncu fusese repartizată la unitatea lui Mătase de când intrase 
în securitate, adică de vreo douăzeci de ani. Ea ştia ca puţini 
alţii cât de greu îi venea colonelului să aştepte răspunsul la 
raportul pe care îl dactilografiase singură, într-o după-amiază 
când nu se lucra. Ştia şi alte lucruri despre Goldschmidt şi 
despre alţii, lucruri pe care haiducul de Irimia ar fi dat mult să le 
cunoască. Dar secretara mai ştia ceva: ştia să tacă. Văduvă, în 
urma prăbuşirii avionului ce-l ducea pe soţul ei într-o misiune de 


securitate, Cristina Frâncu trăia singură în garsoniera ei din 
Drumul Taberei şi niciunul din vecinii ei n-ar fi bănuit cine era 
femeia cu părul argintiu şi cu un aer de profesoară sau 
bibliotecară. 

Într-o dimineaţă de aprilie, Cristina Frâncu găsi în cutia de 
scrisori ilustrata din Viena, o luă în grabă şi zbură la serviciu, 
bucuroasă că-i poate oferi lui Mătase o noutate şi, poate, un 
prilej de a se explica cu şefii cei mari. Deci, în ziua aceea, în loc 
de răspuns la întrebarea stereotipă a colonelului, secretara îi 
puse tăcută ilustrata pe birou. Mătase privi îndelung roata cea 
mare, citi cu glas tare de trei, patru ori textul de pe verso, apoi 
zâmbi pentru prima dată după cinci săptămâni: 

— A venit primăvara şi la noi, Cristino. Fă-mi repede o cafea 
tare, să stea lingurita dreaptă în ceaşcă. Apoi până o beau, fă-mi 
rost de copia raportului pe care l-am trimis sus luna trecută. Azi 
mă duc să am un schimb de vederi cu conducerea. 

— Cunoaştem noi schimburile astea în care unii intră cu 
vederile lor şi ies cu ale şefilor, spuse Cristina, fericită să-şi vadă 
şeful în formă. Şi, pe urmă, eu zic să lăsăm mai încet cu cafelele 
tari. Îmi spunea tovarăşa Mătase că, mai deunăzi, cineva din 
familia ei se căuta de zor prin buzunare după nişte 
nitroglicerină. 

— Apăi, tu şi nevastă-mea nu daţi gurii de mâncare pe 
degeaba. Se cunoaşte că aţi lucrat amândouă la Regie. Şi acum, 
gata cu vorba, adăugă el repede, intuind ameninţarea unei 
replici usturătoare la afirmaţia sa despre cele ce lucraseră la 
Regie. La lucru! 

Zece minute mai târziu, ridică receptorul unuia din cele cinci 
aparate ce-i stăteau la îndemână şi formă un număr: 

— Să trăiţi, tovarăşe general! Raportează colonelul Mătase. V- 
aş ruga să mă primiţi astăzi pentru câteva minute... In cazul 
Goldschmidt... Da, destul de urgent... Sunt lucruri noi... Am 
înţeles! Să trăiţi! Acum, Cristino, ţine-mi pumnii, spuse el 
ridicându-se să plece. Vezi, să-l ai la îndemână pe lrimia, să ştim 
de unde să-l luăm la nevoie. Fă-i un semn şi lui Tenescu să fie 
diseară aici. Cred că este pe la Galaţi sau pe la Constanţa. 

— Ştiu unde este şi sunt în legătură cu el. Succes, tovarăşe 
colonel. 

Generalul, mai bătrân cu şapte, opt ani decât Mătase, trimis 
să muncească în poliţie în 1945, direct de pe frontul antihitlerist, 


îşi primi subalternul cu cordialitatea rezervată celor vechi: 

— la loc, flăcăule! Ce noutăţi spuneai că ai în traistă? 

Colonelul surâse. Ca şi acum douăzeci şi trei de ani, el rămase 
pentru general „flăcăul”. Un flăcău pe care îl păştea comisia de 
clasare medicală, gândi el cu puţină amărăciune. 

— Am primit chiar acum de la Viena un mesaj din care rezultă 
că organizaţia de spionaj camuflată la firma „Ostagrara” s-a 
hotărât în fine să-şi trimită rezidentul în România, raportă el. 

— la, să vedem! 

— Sunt trei elemente ale mesajului care ne-o confirmă: 
primul, omul ne-a scris de la Viena, lucru pe care nu are voie să- 
| facă decât în situaţii cu totul deosebite; al doilea, ilustrata 
reproduce roata mare din Prater şi al treilea textul de pe verso 
este semnat Albert. Roata mare luată împreună cu Albert 
înseamnă: „vin împreună cu un spion”. 

— Sigur? 

— Foarte sigur. De altfel la Navrom ni s-a confirmat că şlepul 
numărul 11.345 a plecat acum patru zile spre ţară. 

— Bine, să spunem că este aşa. Ce propui? 

— Propunerile mele sunt aceleaşi de acum o lună. Noua 
situaţie impune doar să hotărâm cât mai urgent asupra lor. 
Atunci am propus ca rezidentul, despre care ştiam că va veni 
fără a şti precis când, să fie lăsat să se mişte o vreme aparent 
liber, dar în realitate sub controlul nostru. Avem posibilităţi să-l 
supraveghem în permanenţă. În felul acesta, putem să stabilim 
mai exact şi mai amănunţit noile preocupări şi metode ale 
serviciilor de spionaj ce lucrează sub egida N.A.Ţ.O. Subliniez, 
preocupări şi metode valabile astăzi, în 1970. Ştiţi doar că, în 
faţa înfrângerilor suferite cu cinsprezece-douăzeci de ani în 
urmă, duşmanul a renunţat la multe din vechile sale obiceiuri, 
între care paraşutările deţineau locul principal. Atunci, mai visau 
la răsturnarea prin violenţă a regimului... 

— Tocmai asta este problema la care voiam să ajungem, 
Vasile. Te-ai întrebat desigur, nu odată în această lună, de ce nu 
primeşti răspuns la propunerile tale care mie, ca meseriaş 
bătrân, mi-au plăcut grozav, recunosc. Am discutat de mai 
multe ori aceste propuneri şi, cu tot regretul, am ajuns la 
concluzia că trebuie să le respingem. Vezi tu, noi nu facem artă 
pentru artă. Putem, desigur, să ne jucăm mult şi bine cu acest 
serviciu duşman ca şoarecele cu pisica, să-i măcinăm forţele, 


oamenii, banii. O facem deja de un timp şi nu o facem rău. 
Avem în mâna noastră toate firele urzelii, iar acesta este 
exclusiv meritul vostru, în primul rând meritul tău.Dar dacă 
descreieraţii aceştia care şi-au luat adesea dorinţele drept 
realitate vor rămâne cu impresia, falsă desigur, că în România 
ar mai putea găsi complici? Ai să-mi răspunzi că aceasta va fi 
doar o impresie temporară care se va corecta de la sine, imediat 
ce vom hotărî să curmăm jocul. Dar astăzi, în epoca exploziei 
informaţionale, deciziile se iau pe termene ceva mai scurte 
decât în trecut. 

Nevoit să recunoască justeţea argumentelor generalului, 
Mătase îşi spuse că, pe măsură ce trece timpul, viaţa devine tot 
mai complicată. lar când şeful termină de vorbit, colonelul oftă 
abia auzit şi spuse: 

— Vă asigur, tovarăşe general, că atât eu cât şi tovarăşii mei 
vom acţiona întocmai cum cer interesele ţării. Ne-ar fi însă 
deosebit de util, o întoarse el, să cunoaştem părerea conducerii 
asupra felului cum ar trebui să orientăm acţiunea dusă 
împotriva lui Goldschmidt, astfel încât aceste interese să fie 
slujite cât mai bine. 

— Hei, vulpe bătrână, vulpe bătrână! râse generalul mulţumit 
de calmul cu care primise Mătase respingerea propunerilor sale. 
Ţi-ai făcut se vede socoteala că de la un pleşuv ca mine este 
bun şi un fir de păr. Hai să-ţi vând şi pontul ăsta. Sus, se 
consideră că terminarea cu succes a acţiunii ar trebui să aibă 
drept efect compromiterea organizaţiei de spionaj cuibărită la 
firma „Ostagrara”, faţă de stăpânii ei de la N.A.T.0O. şi, în ultimă 
instanţă, lichidarea ei, măcar pentru o vreme; de asemenea, 
trebuie să-l facem pe duşman să priceapă că printre cetăţenii 
României de astăzi nu se găsesc conştiinţe de vânzare. Jocul de 
v-aţi ascunselea cu aceşti spioni a durat destul şi el trebuie 
curmat cât mai repede. Ce poate fi făcut concret pentru a 
realiza aceste sarcini? Cred că în această direcţie trebuie să vă 
las iniţiativa, ţie şi băieţilor tăi. 

— Vă mulţumesc, tovarăşe general. Vă vom înainta până 
mâine raportul cu noile noastre propuneri. 

Generalul făcu o grimasă ca şi cum ar fi luat o doctorie 
amară: 

— Să nu cumva să-mi mai trimiţi o hârtie. Îmi trimiteţi destule 
şi fără asta. Va fi suficient să mă informezi verbal asupra celor 


ce le-aţi hotărât; dacă vrei aprobări scrise, îţi voi înapoia 
raportul pe marginea căruia voi consemna indicaţiile pe care ţi 
le-am dat astăzi. Mai important ar fi acum să acţionaţi. Mie, să- 
mi dai din când în când, dimineaţa, câte un telefon ca să ştiu 
unde suntem şi cum stăm. 

Şi, reţine te rog: Veştile bune nu ajung niciodată prea târziu şi 
nici n-au ucis încă pe nimeni. Cel puţin în securitate. 

— Am înţeles! Pot pleca? întrebă colonelul ridicându-se 
nerăbdător de pe fotoliu. 

— Nu ne-au adus nici măcar cafeaua pe care aş fi vrut să o 
bem împreună. Dar du-te, du-te! râse generalul. Ştiu eu că nu-ți 
arde acum de cafea. 

La întoarcere, Mătase trecu prin birou pe la Cristina Frâncu, 
iar secretara îl întrebă înainte ca el să aibă timpul de a-i spune 
ceva: 

— Cum a mers? 

— Aşa cum bănuiai, răspunse râzând colonelul. Ca de obicei. 
Intri cu părerea ta şi ieşi cu părerea şefului. Ai dat de băieţi? 

— Irimia este alături, la el în birou, unde pune probabil ceva la 
cale. Tenescu a plecat din Galaţi dimineaţă la ora şase, şi va fi 
aici în maximum o oră. Am rugat-o pe nevastă-sa ca în cazul 
când va trece mai întâi pe acasă să-l trimită imediat la serviciu. 

— Bun. La douăsprezece, aceştia doi să fie la mine. Să vină şi 
locotenentul major Tătaru. El să se ducă mai înainte pe la 
Navrom pentru a stabili când ajunge şlepul nr. 11.345 în apele 
româneşti. 

— Nu mai e nevoie. Aveţi deja pe birou graficul de marş al 
convoiului în care este inclus şi şlepul nr. 11.345. Vor face 
escală la Turnu-Severin poimâine seara. O parte a convoiului 
rămâne să descarce acolo, iar cealaltă parte, inclusiv nr. 11.345, 
îşi va continua drumul spre Brăila. 

— Bravo! De unde ştii? 

— Păi, când a fost azi-dimineaţă la Navrom să se intereseze 
de poziţia şlepului, Tătaru n-a făcut treaba pe jumătate. Numai 
că dumneavoastră, când vă pregătiţi pentru raport la şef, nu 
vreţi să mai ştiţi de nimic altceva. Obicei vechi... 

— Să ştii că nu este un obicei chiar atât de rău, răspunse 
colonelul, jumătate în glumă, jumătate în serios. Până la discuţia 
cu băieţii am să mă închid la mine în birou. la legăturile 
telefonice şi încearcă să mă aperi cât poţi de vizite şi convorbiri. 


Am învăţat astăzi de la şef că veştile bune nu ajung niciodată 
prea târziu şi nici n-au ucis pe nimeni, zise Mătase trăgând uşa 
după el. 

— Parcă nici prea multă glumă nu-i a bună, zise femeia 
clătinând din cap spre uşa închisă. Cică veştile bune nu ajung 
niciodată prea târziu şi n-au omorât pe nimeni. Oameni serioşi şi 
uite ce s-au găsit să discute. 

La douăsprezece fără cinci minute, cei trei ofiţeri convocați de 
Mătase se prezentară în anticameră cu caietele de notițe la 
subsuoară. Văzându-şi prietenul pe care îl pierduse de vreo 
două săptămâni, Irimia exclamă voios: 

— Eugene, haimana bătrână! Pe unde umbli de nu te mai 
găseşte omul nici cu miliția? 

— La baltă, Matei, la baltă. Am venit acum un ceas şi am adus 
un crap de vreo şapte chile. Diseară vă înfiinţaţi la noi să-l dăm 
gata. Am adus şi o damigeană de „o mie unu”. 

— Stai să ne vedem mai întâi diseară, murmură Irimia, 
îndreptându-se primul, conform ierarhiei, spre biroul şefului. 

Intraţi în cabinet, ofiţerii fură surprinşi de buna dispoziţie cu 
care îi întâmpină colonelul pe care-l ştiau atât de mohorât şi de 
preocupat în ultima vreme. Mătase le scutură viguros mâinile şi 
apoi îi invită să se aşeze în jurul mesei de consiliu, rugând-o pe 
Cristina să comande la bufet, în contul lui, cafea şi răcoritoare 
pentru toată lumea. 

— Tovarăşi! începu el. V-am convocat să vă aduc la 
cunoştinţă unele date obţinute recent în acţiunea pe care o 
ducem împotriva spionului Leopold Goldschmidt şi a complicilor 
săi. De la început, vă sunt dator vouă, Irimia şi Tenescu, unele 
explicaţii: atunci când Adrian David ne-a chemat la Timişoara, 
Tătaru şi cu mine auzisem deja de Goldschmidt şi bănuiam care 
sunt preocupările sale. Un navigator român de pe Dunăre ne 
semnalase, cu puţin timp înainte, că acest Goldschmidt, pe care 
îl întâlnise la Viena, caută să-i câştige bunăvoința în scopuri încă 
nemărturisite. Am stat de vorbă mult timp cu navigatorul 
acesta, un băiat isteţ de pe lângă Turnu-Severin, cu o bogată 
experienţă de viaţă, dobândită prin porturile dunărene. Mi-a 
spus printre altele că, rămânând văduv, cu grija unui băiat care 
crescuse mare, ar fi vrut să debarce pentru a-şi reface viaţa, 
oferind astfel un cămin copilului său. lInţelegând că 
eventualitatea debarcării definitive nu contravenea intereselor 


sale, am acceptat propunerea lui de a participa în continuare la 
acţiunea pe care o angajăm împotriva grupului de spioni de la 
Viena. Propunerea a fost aprobată dar, având în vedere că omul 
se găsea adesea în străinătate, în mâna duşmanilor, mi s-a 
ordonat să asigur personal legătura cu el şi să nu vorbesc 
nimănui despre existenţa sa. S-a făcut o excepţie pentru Tătaru 
care fusese primul său interlocutor şi pentru Cristina Frâncu 
care trece drept o rudă a sa îndepărtată şi căreia navigatorul, 
care se numeşte Gheorghe Murgu, îi trimite, pe adresa de 
acasă, corespondenţa din străinătate. 

— Nu este rău deloc! exclamă Irimia involuntar. 

— Evenimentele ulterioare au justificat pe deplin măsurile 
luate de noi, continuă Mătase. Navigatorul a fost recrutat prin 
şantaj de către cei din Viena şi determinat să îndeplinească 
pentru ei sarcini de spionaj. Interesant de reţinut este faptul că 
recrutarea nu a fost realizată de Goldschmidt, care îl tatonase 
iniţial, ci de alţii, între care Ludwig Mayer, directorul general al 
„Ostagrara”. Deşi s-a recomandat Klein, navigatorul nostru l-a 
recunoscut fără ezitare pe Mayer după fotografia procurată de 
lrimia. După cum a rezultat, recrutarea avea drept scop final 
crearea unei căi de pătrundere clandestină în România, prin 
care urma să fie strecurat în ţara noastră un rezident 
permanent. În prealabil însă, navigatorul a fost supus unor 
măsuri subtile de verificare. Între altele i s-a cerut să introducă 
în ţară un minifon ambalat ermetic, ce pornea automat atunci 
când se purtau discuţii în apropierea sa. Ambalajul era dublat de 
o hârtie marcată cu cerneală simpatică. Din această capcană în 
care căzusem deja, căci vorbisem cu Murgu în prezenţa 
coletului, ne-a salvat serviciul nostru de specialitate care a 
refăcut, element cu element, întregul ansamblu. Astfel 
recondiționat, pachetul a fost depus, conform instrucţiunilor 
spionilor, într-unul din seifurile cu cifru din Gara de Nord, de 
unde a fost ridicat de Goldschmidt şi dus înapoi în Occident 
pentru a fi supus expertizei. Asta a fost în seara când l-aţi 
scăpat voi pe Calea Victoriei, se întoarse Mătase către Irimia. 

— Am bănuit eu, după insistența cu care mi-aţi recomandat 
„răbdare şi tutun”, spuse Irimia îmbufnat. 

— În noiembrie anul trecut, reluă Mătase, spionii au provocat 
o avarie şlepului, determinând astfel băgarea vasului în şantier 
pentru reparaţii capitale. Nu e de prisos să vă spun că 


navigatorul a fost rănit destul de serios cu acest prilej şi că 
diversiunea, probabil nu prea bine organizată, s-a dovedit foarte 
costisitoare pentru serviciul de spionaj. Dar, în timpul 
reparațiilor care s-au întins pe toată iarna, duşmanul a reuşit să 
construiască la bord ascunzătoarea de care aveau nevoie pentru 
a-şi introduce agentul în România. Este adevărat că nici Murgu, 
obligat să rămână în tot acest timp la Viena, nu a stat cu mâinile 
în sân. Exploatând înclinația spre băutură a lui Mayer-Klein, el a 
reuşit să stabilească date interesante privind structura 
organizaţiei de spionaj, apartenenţa ei la N.A.T.0., localitatea în 
care se află sediul ei central, precum şi faptul, important pentru 
noi, că rezidentul clandestin urmează să fie trimis în România în 
această primăvară, odată cu prima cursă a şlepului. Desigur, tot 
ce v-am spus acum nu epuizează complexitatea situaţiilor 
cărora a trebuit să le facă faţă tovarăşul nostru în confruntarea 
sa cu adversarul. De pildă, pentru a-i încredința că este 
realmente hotărât să-şi trădeze patria şi să rămână în 
străinătate, a trebuit să reia o legătură mai veche cu o femeie 
din Viena, simulând că intenţionează să se căsătorească cu ea. 
Şi-a jucat rolul cu atâta convingere încât acum, la venirea în 
ţară, serviciul de personal al Navrom-ului intenţionează să 
discute foarte serios cu el problema în cauză. Dar, nu vreau să 
fac o analiză a activităţii acestui patriot. Vom avea timp 
suficient să discutăm despre această parte a acţiunii, încă 
necunoscută nouă. Acum, va trebui să stabilim ce avem de 
făcut. Aceasta a devenit cu atât mai necesar, cu cât Murgu ne-a 
informat printr-un mesaj sosit chiar astăzi despre venirea sa 
iminentă în ţară, având la bordul şlepului pe rezidentul 
serviciului de spionaj. 

Revelația colonelului îi animă dintr-odată pe cei trei ofiţeri, 
care stătuseră până atunci disciplinaţi pe scaunele lor, notându- 
şi, când şi când, câte ceva în caiete. 

— Ar trebui să aflăm foarte repede când ajunge şlepul în 
apele noastre teritoriale pentru a-l lua imediat sub lupă, zi şi 
noapte, pe rezidentul ăsta. Cine ştie când şi unde îi va veni 
individului gustul să coboare. Pe urmă, nu ştiu ce posibilităţi 
avem pentru a ţine permanent legătura cu navigatorul de pe 
şlep. Dacă nu avem asemenea posibilităţi, va trebui să facem pe 
dracul în patru, să ne urcăm pe bord sub un pretext oarecare: 
control vamal, grăniceresc, medical şi să-l înzestrăm pe om cu 


un aparat prin care se poate ţine legătura în fonie pe o distanţă 
de câteva sute de metri. 

— Convoiul face escală poimâine la Turnu-Severin unde va 
lăsa o parte din şlepuri. În ce priveşte debarcarea agentului, 
avem informaţii după care ea va avea loc între Călăraşi şi Brăila. 
În acest sector ambele maluri sunt teritoriu românesc, 
nesupravegheat de grăniceri. 

— Dacă acesta este sectorul de debarcare, atunci cred că ştiu 
unde se va duce rezidentul, interveni Tenescu. Eu propun să-l 
lăsăm să ajungă neapărat la destinaţie şi să-l includem pe 
nesimţite în jocul pe care l-am început cu ai lui. 

— Văd că toată lumea din biroul ăsta, în afară de mine, ştie 
câte ceva, mormăi lrimia iritat. Eu, însă, ştiu una şi bună; un 
agent cu pregătire specială, cum este acesta, trebuie fixat cât 
mai repede şi ţinut sub ochi minut cu minut. Să ştii, Eugene, că 
în jocul acela pe care spui că l-ai început, nu eşti singurul care 
face mutările. Ca şi şahul, acesta este un joc în doi în care are şi 
adversarul un cuvânt de spus. Ori, tu nu poţi să ştii întotdeauna 
ce se ascunde sub pălăria adversarului tău. Ce te faci dacă 
pasărea aceasta, trimisă la noi cu atâtea sacrificii, are 
instrucţiuni să ocolească cuibul pe care i l-ai pregătit tu şi să se 
ascundă în altă parte pentru a lua la puricat toată povestea 
aranjată de noi? 

— lrimia are dreptate, interveni Mătase. De aceea, şi nu 
numai de aceea, el va fi acela care îl va lua în primire pe 
rezidentul aşteptat. Căci acesta va trebui reţinut repede şi fără 
zgomot, astfel încât să putem păstra secretul capturării sale 
până la lichidarea întregii acţiuni. Deoarece va trebui să-i 
arestăm pe spioni. 

Cei trei îşi priviră şeful stupefiaţi şi apoi izbucniră în cor, ca la 
comandă: 

— Nu se poate! 

— Nu se poate! reluă Irimia în numele tuturor. Tot ce s-a 
clădit până acum, premisele acestea excepţionale, trebuie 
neapărat folosite pentru continuarea şi lărgirea acţiunii 
începute. O altă hotărâre mi se pare contrară intereselor noastre 
operative. 

— Există pe lume considerente şi interese care trec înaintea 
intereselor noastre operative, ripostă Mătase, înfruntând liniştit 
protestele subalternilor săi. În cazul de faţă, interesele ţării ne 


comandă să nu contrazicem prin acţiunea noastră realităţile 
existente azi în România. Ne rămâne deci sarcina să 
compromitem cât mai serios, eventual până la destrămare, 
centrul de spionaj de la Viena şi să facem inamicul să cunoască, 
pe propria-i piele, că la noi nu sunt de găsit conştiinţe de 
vânzare. lată, v-am redat cât am putut de exact conţinutul 
ordinului pe care l-am primit în această dimineaţă. 

— Ce mai, dacă e ordin cu plăcere, zise Irimia, rău de gură. 

— Nu aşa, băieţi, insistă colonelul cu o notă de reproş în glas. 
Tocmai în astfel de situaţii ni se cere să dovedim că suntem 
ceva mai mult decât nişte simpli profesionişti, îmbâcsiţi de 
rutină. 

— Ne obidiţi degeaba, spuse Irimia, vorbind din nou în numele 
tuturor. Desigur că vom proceda întotdeauna aşa cum o cer 
interesele superioare ale ţării. Ce indicaţii sunt? 

— lată indicaţiile şi iată ce cred eu că ar trebui să facem 
pentru a le îndeplini, începu Mătase să dezvolte planul schiţat 
înainte de şedinţă. 

După aproape o oră, când colonelul termină de vorbit şi când 
caietele se închiseră, lrimia se întoarse, din nou vesel, către 
Tenescu şi îl întărâtă: 

— După toate aparențele, diseară ne vom găsi încă pe la 
casele noastre. Prevăd că din balena aia a ta nu va rămâne nici 
amintirea. În orice caz, eu nu mai mănânc azi la prânz. 

— Despre ce balenă este vorba? îl întrebă curios Mătase pe 
Tenescu, pus în încurcătură. 

— Hai, raportează tovarăşului comandant, îl îmboldi prietenul 
său. Sper că n-ai furat crapul acela. 

— Ştiţi, tovarăşe colonel, eu am adus de la Galaţi un crap 
mare şi frumos de Dunăre şi m-am înţeles cu lrimia să-l mâncăm 
cu toţii diseară. V-aş ruga, continuă el stimulat de privirea 
complice a lui Matei, să veniţi şi dumneavoastră cu soţia. 

— De, măi băieţi, ştiu şi eu dacă e bine să vin? Soţia nu vă 
cunoaşte decât din ce i-am mai spus eu... 

— Este un motiv în plus să veniţi, sări Matei în sprijinul 
prietenului său. Cred că nu ne-aţi ponegrit atât de rău, încât 
tovarăşa Mătase să nu vrea să ne cunoască. Pentru că, în fond, 
fiecare şef are subalternii pe care îi merită. În ce priveşte crapul, 
dacă Tenescu nu se laudă, este destul de mare. Vom fi noi cu 
soțiile şi Tătaru, care nu s-a învrednicit încă să se însoare. In ce 


priveşte copiii, nici ai mei nici ai lui Tenescu nu mănâncă peşte. 
Nu ştiu ce-i bun. Sau, poate că nu vă place nici dumneavoastră? 

— Ba, mă dau în vânt după peşte şi după pescuit. Din păcate, 
ambele au devenit o raritate pentru noi, aceştia din Bucureşti. 
Mi-e teamă însă că, regăsindu-ne în formaţia de acum, ne vom 
apuca să discutăm probleme de serviciu în prezenţa femeilor. 
Nu e bine... 

— Să nu vă fie deloc teamă, tovarăşe colonel. La noi 
funcţionează o înţelegere conform căreia cine încearcă, dinadins 
sau din greşeală, să deschidă o asemenea discuţie, plăteşte pe 
loc interlocutorului o amendă de zece lei. În seara aceasta 
pentru a marca prezenţa dumneavoastră printre noi, vom ridica 
tariful la douăzeci de lei. Vă rugăm să veniţi cu bani potriviţi. 


Seara târziu, soţii Mătase discutară multă vreme despre 
atenţia şi simpatia pe care le-o arătaseră gazdele şi ceilalţi 
participanţi şi despre atmosfera plăcută ce domnise tot timpul. 

— Sunt foarte mulţumită că te-ai hotărât, după mai bine de 
douăzeci de ani, să mă duci şi pe mine să-ţi cunosc colegii, 
conchise Elena Mătase. Sunt oameni admirabili iar nevestele lor 
sunt fete din lumea noastră, fără pretenţii şi ifose. Georgeta 
Tenescu găteşte mult mai bine decât bucătarii restaurantelor 
unde mă duci de obicei, iar Marioara lrimia mi-a arătat nişte 
modele de croşetă cum n-am mai văzut. De fetele lor ce să-ți 
mai spun? Discutând cu ele, am regretat mai mult ca niciodată 
că nu avem copii. 

— Ai dreptate, Lenuţo! Sunt oameni tineri şi fericiţi, care n-au 
apucat prea mult din vremurile strâmbe ce şi-au pus amprenta 
asupra noastră. 

— Tu, barem, eşti marcat, nu glumă! Câţi poli ai pierdut în 
seara aceasta? 

— Patru, recunoscu el râzând. Băieţii au vrut să mi-i dea 
înapoi, dar n-am primit în ruptul capului. Ei, şi acum hai să 
dormim puţin, căci dimineaţă plec devreme la drum, iar tu va 
trebui să-mi pregăteşti valiza. Noapte bună! 

— Noapte bună! răspunse femeia din întuneric. 


Ajunşi la Turnu-Severin către prânz, Mătase şi Irimia trebăluiră 
înfriguraţi pe la Inspectoratul de securitate şi prin port, iar când 
Murgu acostă şi cobori de pe vas, chemat la Oficiul de control al 


mărfurilor, colonelul îl lăsă să-şi termine treaba, şi apoi îi ieşi în 
cale făcându-i un semn discret să-l urmeze. Talonat îndeaproape 
de navigator, el intră într-o cofetărie apropiată unde Irimia 
ocupase deja o masă cu trei scaune, într-un colţ retras, şi 
aştepta cu trei prăjituri în faţă. 

— Bun venit acasă, tovarăşe Murgu, salută Mătase. Sunt 
nerăbdător să aud noutăţile pe care ni le aduci. Nu înainte însă 
de a-ţi prezenta un coleg: maiorul lrimia Matei care va lua, 
începând de astăzi, parte activă la acţiunile noastre. 

Cei doi îşi strânseră mâinile zâmbindu-şi cu prietenie. Se 
vedea cât de colo că se plăcuseră unul pe altul. 

— Vă ascultăm deci, tovarăşe Murgu, reluă Mătase. 

— Aşa cum v-am dat de ştire, tovarăşe colonel, la plecare l- 
am îmbarcat cu arme şi bagaje, şi n-o spun la figurat, pe mult 
aşteptatul rezident. Este un bărbat tânăr, între douăzeci şi nouă 
şi treizeci de ani, pe nume Ulrich Hansen, plecat în Occident în 
1963 dintr-un sat de pe Târnave. S-a lăsat târât în aventura asta 
din motive pe care nici el nu reuşeşte să le definească prea 
bine. Din dorinţa de a avea bani mulţi fără să muncească, sau 
poate sub influenţa romanelor cu supra-spioni pe care le-a 
consumat în cantitate mare, poate, pur şi simplu, din prostie. În 
aceste douăsprezece zile şi nopţi de când călătorim în aceeaşi 
barcă, l-am descusut pe toate părţile, aflând tot ce se putea afla 
despre el. Vă voi povesti totul pe îndelete când vom avea mai 
mult timp, dacă până atunci nu vi le va povesti chiar el. In orice 
caz, la şcoala aia a lor s-a lămurit foarte bine asupra a ceea ce-l 
aşteaptă, iar aceasta i-a tăiat pofta de a face spionaj, sau de a 
folosi împotriva dumneavoastră arsenalul cu care a fost dotat. 
Se gândea mai degrabă să folosească, la nevoie, fiola cu otravă 
pe care i-au dat-o porcii aceia pentru a-l împiedica să ajungă viu 
în mâinile dumneavoastră. 

— Şi dumneata l-ai lăsat singur pe şlep? Ce ne facem dacă îi 
vine cumva ideea să spargă în dinţi fiola cu otravă, atunci când 
te va vedea înapoindu-te împreună cu noi? 

— Staţi, că nu este chiar aşa. Mai întâi pistoalele, otrava şi 
întreaga zestre i le-am luat într-o noapte, şi le-am ascuns sub 
încărcătura din magazia principală, într-un loc în care nu răzbate 
nici ochiul vameşului. l-am explicat că este mai bine aşa, pe de 
o parte pentru a preveni eventualele accidente, pe de altă parte 
pentru a feri această recuzită de controalele ce le aveam de 


trecut până în România. Altfel, i-am spus, ne-am putea trezi 
arestaţi încă înainte de a ajunge în ţară. Acum, înainte să cobor 
pe uscat, l-am introdus în ascunzătoarea de unde nu poate 
scăpa decât scos de mine. l-am demonstrat că este în interesul 
lui să stea ascuns măcar atunci când lipsesc de pe bord; altfel ar 
putea fi văzut de grăniceri sau de miliţie care l-ar aresta în 
graba cea mai mare. Pe urmă, ar fi foarte greu să dovedească 
faptul că a intenţionat să se predea. Căci ne-am înţeles să se 
predea organelor de securitate, specializate în asemenea cazuri, 
care vor şti să-l ajute sau măcar să-l îndrume să-şi protejeze 
mama şi sora, rămase în Occident, de răzbunarea spionilor. 

Ascultând pe navigator, Mătase se gândea că, de fapt, acesta 
săvârşise o greşeală, descoperindu-se în faţa lui Ulrich Hansen, 
care ar fi putut să urmărească doar verificarea sa. El îşi propuse 
să discute pe larg această problemă cu Murgu pentru a-şi da 
seama ce-l determinase să se deschidă în faţa agentului. Pentru 
moment însă, o asemenea discuţie nu-şi avea locul şi colonelul 
spuse simplu: 

— Bine. Să mergem deci! 

O oră mai târziu, Mătase şi Irimia se aflau în biroul şefului 
securităţii din Turnu-Severin, având în faţa lor pe Ulrich Hansen 
care tremura din toate încheieturile, poate de frică, poate de 
epuizarea fizică şi nervoasă cauzată de  şederea în 
ascunzătoare. 

— Linişteşte-te, îl îndemnă cât putu de blând colonelul. Odată 
ce te-ai hotărât de bunăvoie să o rupi cu duşmanii ţării, nu mai 
ai de ce să te temi de noi. Uite, acum vei pleca cu un avion la 
Bucureşti, iar acolo te vom ascunde într-o casă şi te vom păzi 
pentru a nu da celor de dincolo posibilitatea să te găsească. 
Pentru aceasta, va trebui să faci tot ce-ţi va spune acest coleg al 
meu, căruia îi vei da declaraţii amănunțite despre activitatea 
dumitale din ultimul an, persoanele cu care ai avut de-a face în 
această perioadă şi tot ce mai interesează. 

— Vă jur că voi face tot ce îmi veţi cere, domnule comandant. 
Mă tem doar pentru mama şi sora mea. Dacă spionii vor afla că 
i-am trădat, s-ar putea răzbuna pe ele. 

— Mama şi sora dumitale n-au făptuit nimic împotriva legilor 
în vigoare în Republica Federală Germania, după cum n-ai 
făptuit nici dumneata. Acest serviciu de spionaj nu este o 
instituţie de stat vest-germană. Când va veni timpul vei scrie 


mamei şi surorii dumitale să ceară repatrierea şi să se pună sub 
protecţia legilor ţării în care trăiesc. În felul acesta, spionii nu 
vor avea ce să le facă. Şi acum, odihneşte-te puţin; plecaţi într-o 
oră, 

Rămas singur cu lrimia, colonelul Mătase întrebă: 

— Îţi este clar ce ai de făcut? 

— Cum nu se poate mai clar, tovarăşe colonel. 

— Atunci ia-ţi omul şi pleacă. Avionul aşteaptă de o jumătate 
de oră. Nu uita că reuşita celorlalte măsuri din planul nostru 
depinde de tine. Să nu ratezi nimic! 

— N-aveti nicio grijă. Dar dumneavoastră nu veniţi cu mine? 

— Eu mai rămân o zi să punem la cale ultima ispravă a lui 
Gheorghe Murgu. Mă întorc la Bucureşti poimâine, dar plec 
imediat mai departe, la Brăila. Dacă ai nevoie de mine sau de 
Tenescu ne cauţi prin Tătaru, care rămâne acasă pe post de 
dispecer. Anunţă-l şi tu despre mişcările tale. Cu bine! 

— Să trăiţi, tovarăşe colonel! 


17 


Departe de a fi un sport rezervat amatorilor de aventuri, 
spionajul implică un mare grad de uzură nervoasă, fizică şi 
morală, mai ales pentru cei care organizează şi conduc munca 
informativă şi care sunt obligaţi să suporte, de multe ori fără a 
putea interveni, şocurile tuturor situaţiilor dramatice în care 
ajung agenţii lor. De aceea rari sunt spionii care ajung până la 
vârsta pensiei, chiar atunci când nu sfârşesc prost. 

Viaţa la „Ostagrara” către mijlocul lunii aprilie 1970, la mai 
puţin de două săptămâni după ce spionii găsiseră de cuviinţă că 
trebuie să-şi sărbătorească succesele cu şampanie, era o 
ilustrare cum nu se poate mai bună a acestui adevăr. 

Centrala nu reuşise să stabilească o legătură radio normală cu 
„Erich”; acesta nu ajunsese încă, aşa cum ar fi trebuit, la 
ascunzătoarea ce-i fusese pregătită de „Valentin” în cartierul 
Bădălan din Galaţi. Întrebat ce ştie despre înlocuitorul său, 
„Valentin” îi informa că omul nu se prezentase la întâlnirea 
fixată, aşa cum ar fi trebuit, şi întrebă la rândul său, oarecum 
alarmat, ce se întâmplase. Pentru a nu-l nelinişti, centrala îi 


spuse că „Erich” a întârziat pe drum, lucru ce părea de altfel 
adevărat. Căci centrul de radio al serviciului recepţionase de 
două ori, la orele şi în benzile rezervate agentului trimis recent 
în România, mesaje transmise de undeva din zona Ţăndărei- 
Feteşti, nu departe de locul unde trebuia să fi debarcat „Erich”. 
Aceste mesaje erau însă foarte slabe şi numai câteva fragmente 
putură să fie descifrate, obținându-se unele cuvinte fără 
legătură între ele, între care „accident”, „Făcăeni” şi „ascuns”. 
Consultaţi asupra calităţii precare a mesajelor, experţii înălţară 
din umeri. Se putea, spuneau ei, să fie o problemă legată de 
alimentarea insuficientă a aparatului, folosind eventual baterii 
uscate din lipsă de curent, tot aşa cum s-ar fi putut ca în 
păienjenişul de sârme, rezistenţe, tranzistori şi diode să se fi 
dereglat ceva. Numai examinarea aparatului ar fi putut indica cu 
certitudine care era cauza intensității slabe a semnalului. 

Punând cap la cap cuvintele descifrate, Otto Wagner şi 
Sturmmer ajunseră la concluzia că, după ce părăsise vasul 
„Erich” avusese un accident care îl obligase să-şi întrerupă 
drumul şi să se ascundă undeva pe la Făcăeni, o comună destul 
de mare situată pe malul stâng al Borcei, la nord de Feteşti. În 
consecinţă, Sturmmer propuse ca „Valentin” să fie trimis la 
Făcăeni, cu sarcina de a încerca să-l găsească pe „Erich” şi să-l 
ajute să plece de acolo. Leo se opuse cu îndârjire acestei 
propuneri, argumentând că ar fi extrem de periculos pentru 
„Valentin” să-şi părăsească serviciul pentru mai multe zile şi să 
o ia razna de-a latul Bărăganului, căutând un om care se 
ascunde. Până la urmă, hotărâră cu toţii să mai aştepte o 
vreme. Important era faptul, spunea Wagner, că „Erich” era în 
libertate; mai devreme sau mai târziu va găsi el posibilitatea să 
se deplaseze la Galaţi sau să între în legătură cu „Valentin”, a 
cărui adresă şi identitate îi erau cunoscute. 

Nici nu se liniştiseră bine după şocul cu „Erich” şi spionii se 
treziră confruntaţi cu o nouă situaţie, cel puţin tot atât de gravă: 
la timona şlepului nr. 11.345, sosit la Viena, nu se mai afla 
„Martin”, ci un navigator tânăr care-l înlocuia, se vede definitiv, 
deoarece se instalase la bord cu soţia şi copilul. 

In aceeaşi seară, trei prieteni de-ai lui „Martin” veniseră 
separat la măcelăria lrmei Tischler pentru a-şi cumpăra carne 
proaspătă. Toţi îi spuseră aceeaşi poveste, de neînțeles pentru 
ea, dar şi pentru spionii care nu întârziaseră s-o afle. Navigatorii 


relatau că, în dimineaţa când se pregătea să acosteze la Brăila, 
şeful convoiului constatase că şlepul nr. 11.345 nu execută 
comenzile transmise de pe remorcherul principal, periclitând 
astfel manevra întregului grup de vase. Văzând că nu obţine 
niciun răspuns la admonestările făcute prin port-voce şi că 
Murgu nici măcar nu apare la timonă, comandantul oprise 
manevra până ce unul din membrii echipajului său reuşi să se 
urce pe puntea lui 11.345 şi să preia cârma. După acostare, 
comandantul şi alţi câţiva veniţi să vadă ce se întâmplase 
constatară stupefiaţi că Murgu dormea pe podeaua cabinei, beat 
mort în mijlocul unei jumătăţi de duzină de sticle ce conţinuseră 
diferite licori şi care se goliseră fie băute, fie vărsate în cădere. 
Trezit cu o căldare de apă din Dunăre şi somat să se explice, 
Murgu susţinuse cu aplomb că în seara anterioară fusese 
victima unei puternice colici intestinale şi că, neavând niciun 
medicament la îndemână, încercase să se dreagă cu un rachiu, 
două. La remarca unuia din cei prezenţi că tratamentul se 
realizase prin consumarea a şase băuturi diferite, Murgu 
răspunse că nu le băuse chiar pe toate, ci numai unele din ele. 
Pe celelalte le încercase numai, pentru a le studia efectele dar, 
uitându-le desfundate, se vede că se vărsaseră. Exasperat de 
atâta neruşinare, şeful agenţiei Navrom îl întrebase dacă 
cunoaşte prevederea din regulament care îi interzice să aibă 
băutură la bord şi dacă ştie ce sancţiuni atrage după sine 
încălcarea ei. Murgu răspunse afirmativ, precizând că 
sancţiunile pot fi debarcarea sau chiar desfacerea contractului 
de muncă. Navigatorul fusese deci invitat să-şi facă bagajele şi 
să predea vasul unui şlepar din Brăila, apoi să se prezinte la 
serviciul personal pentru a da o declaraţie scrisă. A doua zi, 
faptul fusese prelucrat într-o şedinţă cu toţi şleparii care se 
găseau la Brăila, comunicându-se şi măsura luată: desfacerea 
contractului de muncă. Aflat în sală, Murgu susţinu că nu e chiar 
atât de vinovat pe cât pare şi că va face contestaţie împotriva 
deciziei. Pe urmă, nu-l mai văzuse nimeni, nici prin Brăila, nici 
prin Turnu-Severin. 

Trei zile mai târziu, un alt navigator care spunea că îl întâlnise 
pe Murgu pe sălile Direcţiei generale a navigaţiei civile din 
Bucureşti, îi aduse Irmei o scrisoare de la el, în care o punea la 
curent cu cele întâmplate, dând vina pe colica intestinală. In 
situaţia creată, nici vorbă nu mai putea fi să vină la Viena şi o 


dezlega de angajamentul de a se căsători cu el, precizând că, în 
ce-l priveşte, îşi va întemeia cât de curând un cămin în 
România; de asemenea, îi dăruia banii pe care îi avea în 
păstrare la ea. Post scriptumul scrisorii pe care Mayer izbutise 
să o copieze fu citit cu multă atenţie la „Ostagrara”. Murgu 
scria: „Te rog să-i asiguri pe prietenii şi cunoscuţii care se vor 
interesa de mine că nu i-am uitat şi că sper să-i mai revăd, dacă 
nu la Viena, în România. Acum, acest lucru nu este posibil”. 
Ulterior, sosi la adresa: Johann Muller, Quellen Strasse nr. 22 
Wien 1010 o ilustrată cu textul: „Salutări din Bucureşti. Totul va 
fi bine. Mă gândesc la voi”. Ilustrata, nesemnată, fusese trimisă 
neîndoios de „Martin”, singurul care primise spre folosire 
această adresă. 

Între încurcăturile întâmplate lui „Erich” şi beţia lui „Martin” 
exista o anumită coincidenţă în timp, „Martin” fusese găsit beat 
în ziua ce urmase debarcării pasagerului său. În legătură cu 
acesta, Goldschmidt avea o teorie a lui conform căreia, în seara 
plecării lui „Erich”, cei doi se hotărâseră să închine un păhărel, 
la despărţire. „Erich” debarcase ameţit şi îşi vătămase vreun 
mădular, poate chiar atunci când coborâse în barca pneumatică, 
iar „Martin” continuase să bea până căzuse lat pentru că 
rămăsese singur şi scăpase de grijă. Leo considera că acestea 
se datoresc lipsei de experienţă şi seriozitate a agenţilor mai 
noi, folosind prilejul pentru a-l ridica din nou în slăvi pe 
„Valentin”, agent format de el, având la activ ani îndelungaţi de 
activitate clandestină. Evoluţia evenimentelor păru să-i dea 
dreptate căci, la 22 aprilie, „Valentin” trimise o telegramă care 
produse pur şi simplu senzaţie în centrală. El informa că reuşise 
să procure nici mai mult nici mai puţin decât planul de ansamblu 
al construcţiei în curs de execuţie la Cheile Dobrogei, pentru 
care Combinatul siderurgic Galaţi trebuia să livreze, peste plan, 
câteva mii de tone de tablă groasă cu un procent crescut de 
siliciu şi mangan. Dosarul comenzii trecuse pe la „Valentin” 
tocmai pentru ca acesta să ia măsurile necesare suplimentării 
stocului de mangan al combinatului, iar el riscase să scoată 
pentru o noapte planul din dosar şi să-l fotografieze acasă cu un 
aparat vechi „Zorki” 2 S, folosind filmul cel mai sensibil pe care 
îl găsise în comerţ, „Orwo” de 22 DIN. „Valentin” fotografiase 
planul de două ori pe pelicule diferite şi făcuse în plus o probă a 
cărei developare îl încredința că isprava sa fotografică fusese 


încununată de succes. 

La prima legătură, „Valentin” fusese întrebat ce reprezentau 
planurile respective, iar el răspunse prompt că nu ştia. Era ceva 
asemănător unei bolți de biserică, poate ceva mai mare 
judecând după cote, care urma, se pare, să fie săpată în roca 
tare a Cheilor. Tabla era necesară căptuşirii interiorului, iar 
desenul de ansamblu fusese trimis combinatului să traseze şi să 
taie, după laminare, foile de tablă care trebuiau să aibă o 
dimensiune mai mare decât cele obişnuite, folosite în 
construcţia de vapoare. 

Cu toată observaţia primită pentru neglijenţă în dotarea lui 
„Valentin” cu materiale foto, Leo Goldschmidt era eroul zilei şi 
umbla mândru toată ziua prin birourile firmei, fără ca Mayer să 
îndrăznească să se agate de el. 

Cei de la evaluarea informaţiilor făcură un raport direct la 
şeful cel mare şi cerură să se ia de urgenţă măsurile necesare 
pentru aducerea filmului în centrală. Era, spuneau ei, o 
problemă extrem de importantă pentru Comandamentul 
strategic aerian, pe care ei o urmăreau încă din momentul în 
care li se semnalase apariţia în zona respectivă a unor emisiuni 
de radio. Acelaşi agent care obținuse planurile, reaminteau ei, 
informase despre asfaltarea drumului de acces spre Cheile 
Dobrogei, iar informaţia fusese verificată de către unul din 
cadrele serviciului de evaluare care se deplasase în România 
anume pentru aceasta, sub mască de turist. Din păcate, 
necunoaşterea limbii române şi faptul că drumul în cauză nu era 
frecventat de nici o altă maşină străină, îl reţinuse pe ofiţer să 
se deplaseze pe ultimii douăzeci de kilometri ce-l despărţeau de 
Cheile Dobrogei. 

Consultaţi de şef, responsabilii sectorului operativ se opuseră 
ferm  contactării lui „Valentin”, motivând că în România 
avuseseră loc în ultima perioadă întâmplări neexplicate încă, ce 
duseseră la pierderea legăturii cu doi agenţi importanţi. Până ce 
nu vor fi clarificate împrejurările întreruperii acestor legături şi 
până ce ele nu vor fi restabilite, nu putea fi vorba de 
contactarea lui „Valentin” care, confirmau ei, este un om de 
încredere şi de valoare. 

Evaluatorii reveniră la atac, insistând din nou asupra 
importanţei deosebite a materialului care se învechea în posesia 
agentului. Ei arătară că, din câte ştiau, omul care ţine legătura 


cu „Valentin”, un vechi cadru al serviciului, provenit din S.D., 
era gata să se întâlnească cu agentul pentru a aduce filmul. 
Argumentul îl impresionă pe bătrânul şef, care ştia dintr-o 
experienţă de mulţi ani că spionii nu-şi riscă pielea cu prea 
multă uşurinţă. El dispuse să i se organizeze o întrevedere cu 
Leo, a doua zi la ora unsprezece, în apartamentul din Munchen, 
special închiriat pentru asemenea ocazii. Întrevederile de acest 
fel constituiau una din slăbiciunile bătrânului, căci îi dădeau 
sentimentul participării directe la acţiunile importante şi 
aduceau o anumită variaţie în existenţa sa, în fond destul de 
monotonă. De aceea se pregătea cu grijă pentru ele, luând 
măsuri de conspirativitate, puerile la prima vedere. De pildă, îşi 
ascundea faţa în spatele unor ochelari imenşi cu lentile fumurii. 
Acest detaliu şi mustaţa tunsă perie era tot ce reţineau 
interlocutorii din înfăţişarea sa insignifiantă, care îi crease 
complexe serioase în lumea ofiţerimii prusace, unde forţa fizică 
şi înfăţişarea virilă erau condiţii indispensabile ale succesului. 
Dar junkerii şi concepţiile lor despre idealul masculin încetaseră 
demult să mai fie la modă, pe câtă vreme cel care îşi spunea Dr. 
Schneider continua să fie o piesă de primă mărime în jungla 
luxuriantă a spionajului internaţional. De aceea Goldschmidt, 
copleşit de onoarea ce i se făcea, se prezentă în faţa patronului 
cu tracul unui candidat la examenul de bacalaureat. La 
întrevedere participa şi Otto Wagner, chemat să-şi prezinte 
subalternul şi să facă oficiile de gazdă. 

— Am onoarea să mă prezint domnule director general: 
Goldschmidt Leopold, de la filiala 0342/X din Viena, rosti Leo 
gâtuit de emoție, strângând cu respect mâna ce i se întindea. 

— Bună ziua, Goldschmidt. Mă bucur că te cunosc. Ai fost la 
Abwehr? 

— Nu, excelenţă. Am lucrat în România pentru S.D. 

— Unul din băieţii lui Schellenberg. A fost un tehnician bun 
şeful dumitale. Păcat că a murit tânăr. De când lucrezi? 

— Din anul 1939. 

— În probleme româneşti? 

— Numai în probleme româneşti şi numai în sectorul operativ, 
domnule director general. 

— Eşti un om de valoare. Da, da, un om de valoare. Nu mai 
avem prea mulţi cu experienţa dumitale. Dumneata nu te-ai 
învârtit pe la statele majore, ci ai fost mereu pe teren, cu 


agenţii. Este adevărat ce mi s-a spus, că eşti gata să pleci în 
România ca să aduci filmul acela care i-a scos din minţi pe 
evaluatori? 

— Este adevărat, excelenţă. 

— Mi s-a mai spus însă, continuă bătrânul, vizibil impresionat 
de fermitatea răspunsului primit, că în momentul de faţă, în 
România, aveţi necazuri cu nişte agenţi. Nu te temi că românii 
ar fi putut să vă dea de urmă? 

— N-aş putea garanta pentru alţii, dar pentru agentul meu 
sunt gata să garantez. Am lucrat cu el în timpul războiului şi 
apoi a luptat cu arma în mână împotriva comuniştilor. De peste 
douăzeci de ani se ascunde sub o identitate falsă. Este un dur, 
excelenţă, unul care a făcut pante din organizaţia legionară. 

— Da, legionarii. Cunosc, făcu şeful care citise în ajun dosarul 
lui „Valentin”. Avem destui din aceştia pe statele noastre de 
plată, aici, în Occident. Nu sunt un material uman rău, dar se 
pricep mai bine să tragă cu pistolul decât să se descurce în 
subtilităţile meseriei noastre. 

— Acesta are experienţă şi în problemele noastre, iar din 
punct de vedere al încrederii, garantez pentru el. 

— Ascultă, Goldschmidt, este a doua oară în decursul acestei 
convorbiri când îmi spui că garantezi pentru agentul tău, fără ca 
nimeni să-ţi fi cerut acest lucru. Îţi dau un sfat: să nu mai 
garantezi niciodată pentru unul ca ăsta. Nu putem garanta 
pentru nimeni. Lucrează pentru bani? 

— Mai ales pentru bani. l-am promis că la terminarea misiunii 
îl vom scoate din România şi îi vom da o recompensă mare, de 
sute de mii de mărci. Oricum, promisiunea aceasta nu are prea 
multe şanse să se realizeze, zâmbi cu cinism Leo. 

— Bravo, Goldschmidt, asta mi-a plăcut. Uite de asta avem 
nevoie, de luciditate şi de spirit practic. Kant, Hegel, 
Schopenhauer n-au ce căuta în treburile noastre. Îţi aprob să 
acţionezi şi să ştii că, indiferent de urmări, ai în mine un aliat. În 
meseria asta, trebuie să mai şi riscăm câteodată. 


În urma acestei întrevederi, „Valentin” primi un mesaj care îl 
chema la o întâlnire cu Leo în ziua de 2 mai ora 19,00, la cabana 
Pasărea din pădurea Brăneşti. El trebuia să aibă asupra sa filmul 
cu planul construcţiei de la Cheile Dobrogei. 

Abia după ce patronul plecase, lăsându-l în compania lui Otto 


Wagner, îşi dădu seama Leo ce risc îşi asumase prin atitudinea 
sa de bravadă. Wagner, care asistase la întrevedere fără a 
interveni în discuţie, poate din respect pentru şef, poate din 
spirit de colegialitate faţă de Goldschmidt, îl privise lung şi 
spusese, clătinând din cap: 

— Credeam că ai trecut de vârsta elanurilor nesăbuite. Acum, 
ce ne facem? 

— Nu ştiu ce vei face tu, dar eu trebuie să fac ce am promis, 
Otto. Inapoi nu mai pot da. 

— Adevărat. Singura consolare care îţi rămâne este că i-ai 
plăcut bătrânului. Asta nu te va lăsa în pană dacă lucrurile se 
vor sfârşi prost. lar dacă se vor sfârşi bine, ţi-a pus Dumnezeu 
mâna în cap. 

Cumpănind asupra acţiunii pe care o avea de realizat, 
Goldschmidt se hotărî să joace tare de la început. El plecă la 
Bucureşti chiar în după-amiaza zilei de doi mai, ajungând la 
Otopeni cu trei ore înaintea întâlnirii la care „Valentin” 
confirmase că va veni. Sosind pe neaşteptate, într-o zi de 
sărbătoare şi nearătându-se pe la hotel sau prin alte locuri unde 
era cunoscut, Leo spera să scape nereperat de securitate. 
Avionul, aproape gol, îl lăsase pe un aeroport împodobit de 
sărbătoare, dar lipsit de animația obişnuită. Un ofiţer de 
grăniceri îi ură bun venit şi îi puse imediat ştampila de intrare, 
iar un vameş plictisit îi făcu semn să treacă refuzând oferta 
mută de a-i examina servieta, singurul bagaj cu care se 
împovărase. Un taxi decorat cu steguleţe îl depuse pe Şoseaua 
lancului, pustie la ora aceea, şi Goldschmidt începu să se 
învârtească conştiincios prin cartierul Vatra Luminoasă, pe 
strada Maior Coravu, prin parcul „23 August”. Nici urmă de 
supraveghere. Pe la ora 18,00, convins că nimeni nu se ţinea 
după el, luă tramvaiul şapte până la capăt, iar de acolo 
autobuzul de Brăneşti care îl lăsă pe şosea, în imediata 
apropiere a cabanei Pasărea. Acum, când cele două zile de 
odihnă erau pe terminate şi se lăsa întunericul, nimeni nu se 
mai ducea spre pădure. În schimb, mijloacele de transport ce 
mergeau spre oraş erau luate cu asalt. Oamenii se nevoiau mai 
ales să ocupe locuri la trenul special pus în circulaţie pentru 
aceste zile, între staţia Pasărea şi capitală. 

Poiana din jurul cabanei se golise de lume; ici-colo, lângă 
coşurile cu mâncare mai întârziau câţiva care nu-şi băuseră, se 


vede, ultimele sticle de bere. 

Între aceştia, într-un colţ mai retras de sub copaci, Leo mai 
mult ghici decât văzu silueta lui „Valentin” îmbrăcat, asemenea 
majorităţii excursioniştilor, într-un pantalon de doc şi un pulover 
pe gât. Omul stătea întins pe un prosop, având alături un coş de 
papură şi câteva sticle de bere. Cu aerul unuia care umblase 
mult să-şi găsească prietenul, Goldschmidt se lungi obosit lângă 
el, punându-şi servieta sub cap. 

— Bun găsit, vecine, îşi interpelă el agentul. Mai ai o gură de 
bere şi pentru mine? 

— Uite, ia de aici, îi răspunse cel întrebat, întinzându-i o sticlă 
pe care o destupase la iuţeală. Ce-aţi păţit acolo de m-aţi pus pe 
drumuri, aşa cu graba? întrebă el coborând glasul. 

— Noi te-am pus pe drumuri sau tu cu planurile acelea ale 
tale? ripostă Leo. Sunt unii care mor de curiozitate să vadă 
filmul acela minune cu Cheile Dobrogei. A trebuit să las totul 
baltă să vin să-l iau. Cel puţin, l-ai adus cu tine? îl chestionă Leo. 

— L-am adus, dar să ştii că nu-l meriţi. Nici nu ştii cât m-am 
chinuit cu blestemata aia de foaie de calc. Nu voia nici cum să 
stea dreaptă. Ce-am mai tremurat în timp ce o scoteam şi o 
băgăm pe poarta combinatului... lar voi nu mi-aţi dat nici măcar 
aparatul promis. 

— Lasă, lasă, chestia asta va fi plătită separat, după un tarif 
special. Dă filmul încoace şi ia cutia cu „Minox-ul” pe care ţi l- 
am adus. Nu de alta, dar s-ar putea să-ţi mai pice vreodată o 
pleaşcă dintr-asta. 

— Să-ţi fie ruşine, Leo. Cum poţi numi pleaşcă informaţia asta 
pe care mi-ai cerut-o chiar tu, după care am alergat atâta prin 
Dobrogea şi pentru care mi-am riscat situaţia? La una ca asta nu 
mă aşteptam de la tine. 

— Ce dracu, Ernest, tu nu mai ştii deloc de glumă? Hai, dă-mi 
filmul, făcu Leo nerăbdător. 

— la-ţi-l singur din coşul cu alimente. Vezi că l-am pus într-un 
pachet de biscuiţi. Şi pune tot acolo cutia pe care spui că mi-ai 
adus-o. Aşa! încuviinţă „Valentin”, urmărind gesturile pe care le 
făcea companionul său. Şi, acum, lămureşte-mă şi pe mine ce 
este cu înlocuitorul acela al meu! | s-a întâmplat ceva? 

— Dracu' ştie! A ajuns cu bine în ţară dar a avut, probabil, un 
accident care l-a obligat să se ascundă, undeva pe lângă 
comuna Făcăeni. 


— Unde vine asta? 

— Nu departe de Feteşti. 

— Cereţi-i coordonatele exacte prin radio şi comunicaţi-mi-le. 
Să văd ce pot face pentru el. 

— Asta este, că nici aparatul nu-i mai funcţionează ca lumea. 
Cred că n-are posibilităţi să-l alimenteze corespunzător. Abia am 
reuşit să descifrăm câteva cuvinte din mesajele transmise de el. 

Absorbiţi de discuţie, cei doi nu dădură atenţie unui grup care 
jeşise din pădure şi se îndrepta spre şosea, trecând chiar pe 
lângă ei. In frunte, mergea un om mai în vârstă, aparent un 
muncitor, care băuse un pahar două în plus, fiind nevoit să se 
sprijine de braţul unui tânăr oacheş care îl îndemna din când în 
când: „Uşurel, nea Vasile, uşurel!” Urma apoi o pereche, 
probabil soţ şi soţie, în care bărbatul atrăgea atenţia prin alura 
sa de sportiv. Mai încolo, ascunşi încă în umbra copacilor 
veneau alţi câţiva bărbaţi, care fredonau în surdină un cântec 
popular de petrecere. Grupul răspândea în jur o atmosferă atât 
de paşnică şi de vioaie încât cei doi complici întinşi pe iarbă fură 
uluiţi de înverşunarea cu care bătrânul dezmeticit ca prin 
farmec, tânărul oacheş, sportivul şi ceilalţi se năpustiră fără 
veste asupra lor, imobilizându-i. 

— Suntem ofiţeri de securitate, iar dumneavoastră sunteţi 
arestaţi, le spuse bătrânul, îndreptând un pistol spre „Valentin”. 
Vă previn că la orice încercare de fugă, la orice gest de 
rezistenţă, tragem fără somaţie. Percheziţionează-i, tovarăşe 
locotenent major, se adresă el oacheşului. lar dumneavoastră, 
se întoarse către femeia din grup, strângeţi cu grijă lucrurile ce 
le aparţin. 

Tătaru, tânărul oacheş care sprijinise pe colonelul Mătase, se 
îndreptă spre Leo, încremenit de surpriză şi de spaimă în braţele 
vânjoase ale lui Irimia, îi puse o pereche de cătuşe pe care le 
scoase tacticos din buzunar şi se apucă să-l percheziţioneze. Şi, 
tot atunci, Mătase săvârşi greşeala aceea de neînțeles la unul ca 
el, despre care ofiţerii prezenţi aveau să-şi amintească multă 
vreme. În intenţia de a-i pune cătuşe lui „Valentin”, colonelul 
trecu pistolul din mâna dreaptă în mâna stângă, lăsându-l o 
clipă cu ţeava în jos, iar arestatul nu scăpă momentul. O lovitură 
năprasnică îl expedie pe Mătase la doi metri mai departe, pe 
pajişte şi „Valentin” făcu o săritură în lături dispărând ca o 
nălucă printre copaci. Lăsând pe Leo, deja încătuşat, în grija lui 


Tătaru, maiorul Irimia se repezi după fugar înjurând şi trăgând 
vreo două focuri de pistol. Dar, de jos de pe iarbă unde 
rămăsese să-şi maseze falca, Mătase îl opri din acţiune: 

— Nu mai împuşca degeaba copacii, Matei. Pe întunericul ăsta 
ai putea lovi vreun excursionist paşnic, întârziat în pădure. 
Oricum, individul nu va ajunge departe căci pădurea este 
înconjurată. leşi mai bine la şosea şi dă alarma. Tenescu să dea 
fuga cu maşina după nişte câini de urmărire. Ţi-aduci aminte, 
acum şaptesprezece ani, în Bihor, câinii au făcut o treabă foarte 
bună. 

— Am înţeles, răspunse Irimia al cărui ton arăta că, de fapt, 
nu mai înţelegea nimic. 

Viitorul avea să arate că, după ce păcătuise printr-o lipsă 
gravă de vigilenţă, colonelul păcătuia prin exces de optimism. 
Căci „Valentin” nu mai fu prins, nici în noaptea aceea şi nici mai 
târziu. Deocamdată, în maşina care îi ducea spre oraş, Mătase 
arăta liniştit de tot, iar lrimia, aşezat la stânga sa, îl privea cu 
coada ochiului, neştiind ce să mai creadă. Ajuns în biroul său, 
colonelul formă numărul de telefon al generalului şi raportă: 

— Am venit! Să zicem că ne-am întors cu scutul, adică cu 
Goldschmidt. Pe Văleanu l-am scăpat... Eu l-am scăpat... Vin să 
vă povestesc în detaliu. 


Clădirea în care se găsea biroul generalului era o frumoasă 
construcţie cu parterul înalt, construit la aproape doi metri de 
sol, iar până la ascensor trebuiau urcate zece-douăsprezce 
trepte. Obişnuit să umble repede, Mătase începuse să se teamă, 
de la un timp, de aceste trepte al căror urcuş îi trezea în partea 
stângă a pieptului o durere amenințătoare. În seara aceea însă, 
deşi obosit, el era liniştit ca niciodată şi salutul voios al 
adjutantului de la intrare trezi în el o amintire veche care îl făcu 
să zâmbească. 

— Să trăiţi, tovarăşe colonel! Sfântul Petru e mereu la datorie! 
strigase omul vesel că îl vede într-o seară în care nu avusese 
prilejul să vadă prea multe feţe. 

Demult, chiar în anul înfiinţării securităţii, tânărul locotenent 
Mătase, grăbit să ajungă la birou, încercase într-o seară să 
treacă fără să se legitimeze pe lângă sergentul de gardă care, 
altfel, îl cunoştea destul de bine. Subofiţerul strigase după el şi, 
la refuzul de a se opri, descheiase hotărât tocul pistolului. 


— Uşurel, mă, sfinte Petre, îl avertizase Mătase băgându-i sub 
nas un „Browning” mic care îi apăruse ca prin minune în mână. 
Nu te mai juca cu tunul ăla al tău, căci eu sunt cam fricos şi s-ar 
putea să trag înainte de a băga de seamă că tu glumeşti. 

În loc să se supere, sergentul se pornise pe râs şi întrebase 
curios: 

— De unde naiba l-aţi scos atât de repede? 

De la joaca aceea de tineri, trecuseră douăzeci şi trei de ani şi 
subofiţerul nu-l mai legitimase niciodată pe Mătase, căruia îi 
raporta de câte ori îl vedea că sfântul Petru se află la datorie. 

— Şi eu sunt la datorie, ca şi tine, sfinte Petre, îi răspunse ca 
de obicei, urcând rapid scările. 

Dar, ajuns la capătul scărilor, Mătase simţi, mai ascuţit ca 
niciodată, durerea aceea amenințătoare din partea stângă a 
pieptului. Holul, puternic luminat cu neon, începu să se 
învârtească cu el şi o senzaţie de rău, de sufocare, îl năpădi fără 
veste. Surprins, încearcă să se sprijine de ceva, să avertizeze pe 
prietenul său adjutantul, dar se prăbuşi, bătând aerul cu mâinile 
şi deschizând spasmodic gura după oxigen, ca un peşte pe 
uscat. 

— Tovarăşe colonel, strigă înspăimântat omul de la uşă, 
apăsând violent butonul soneriei de alarmă... 

La A.S.C.A.R., unde se zbătuse multă vreme între viaţă şi 
moarte, infarctul lui Mătase fu atribuit oboselii fizice şi solicitării 
nervoase excesive, dar doctorul Oprea, şeful secţiei de 
recuperare, adăugă acestui diagnostic câteva comentarii, numai 
pentru uzul bolnavului, cum spunea el: 

— Dumneata, tovarăşe Mătase, eşti cel mai nedisciplinat 
colonel din armata română, dacă nu chiar din Balcani. Nu numai 
că nu ţi-ai făcut controalele periodice prevăzute, dar ai 
continuat să bei „turcească” din aceea tare şi să munceşti ca 
unul tânăr. Oare nu există pe acolo, pe la dumneata, oameni 
tineri capabili să te înlocuiască la treburile mai grele? 

— Ba există, doctore! răspunse Mătase, mândru de băieţii lui. 

— Dacă vrei să mai rămâi cu ei, va trebui să te ţii neapărat 
vreo lună departe de slujbă şi să nu-ţi primeşti băieţii nici măcar 
în vizită. Aşa nu mai poate să meargă. leri am epuizat un întreg 
tratat de diplomaţie cu generalul dumitale, care jura pe epoleţii 
lui că vrea să te vadă numai vreo două minute. Azi-dimineaţă, 
un maior dinamic şi agresiv s-a înfipt în mine de credeam că mă 


bate. Umbla să mă intimideze dumnealui! De acea, mâine 
dimineaţă la ora opt, ai să pleci cu tovarăşa Mătase la sanatoriul 
nostru. M-am înţeles cu generalul, căci generalii sunt parcă mai 
de înţeles decât unii cu grade mai mici, să ne dea o maşină, iar 
eu voi da un medic să aibă grijă de dumneata pe drum. La 
sanatoriu, adio vizite şi maiori nervoşi, spuse satisfăcut doctorul 
care, evident, rămăsese cu un dinte împotriva lui Irimia. Până la 
întâi iunie, te vei întreţine numai cu tovarăşa Mătase care, după 
cum mi se pare, nu a prea avut asemenea ocazii în ultimele 
două decenii şi jumătate. 


Şi iată că întâi iunie trecuse, iar Mătase aştepta de dimineaţă, 
nerăbdător ca o logodnică, vizita lui Irimia care se anunţase prin 
Inspectoratul judeţean de securitate. 

— Mai astâmpără-te, măi omule, îl potolea nevastă-sa din 
naveta continuă ce o făcea între fereastră şi pat. Băiatul n-are 
cum să ajungă aici în cursul dimineţii. 

După-amiază la ora două când maiorul bătu, în sfârşit, la uşă 
şi intră străduindu-se să salute reglementar, Mătase îl îmbrăţişă 
cu un nod de emotie în gât: 

— Să trăieşti, Matei! Bine ai venit, măi băiete. Nu pierde 
timpul cu formule de politeţe şi cu întrebări stupide despre 
sănătatea mea, povesteşte. Avem la dispoziţie doar două ore şi 
vreau să aflu cât mai multe; dacă se poate totul. 

— Vă povestesc, vă povestesc, spuse lrimia, aranjând pe 
masă un coş mare cu portocale şi cireşe de mai, pe care îl 
cărase de la Bucureşti. Mai întâi, să ştiţi că abia ieri s-a terminat 
procesul Goldschmidt, care s-a judecat în prezenţa 
reprezentanţilor presei străine. Acuzaţi au fost: el, Ulrich Hansen 
şi în lipsă Ernest Văleanu. Oricât ar părea de curios, demascarea 
lui Leo în faţa tribunalului n-a fost deloc uşoară. Murgu, martorul 
principal al acuzării, n-a putut să-l învinuiască direct de 
recrutarea sa, deoarece a fost recrutat de alţii, iar Hansen nu l-a 
cunoscut deloc. Pe filmul cu planurile aşa-zisei construcţii de la 
Cheile Dobrogei şi pe cutia „Minox-ului” adus lui Văleanu n-au 
putut fi găsite amprente digitale. Filmul fusese băgat de 
Văleanu într-un pachet de biscuiţi, iar cutia „Minox-ului” era din 
masă plastică poroasă. Apropo: Ce a fost cu povestea aceasta 
despre Cheile Dobrogei? Eu sunt de pe acolo şi nu ştiu să fi 
existat vreodată prin părţile acelea instalaţii militare. 


— Este o idee mai veche a colonelului Sălceanu şi a mea, 
surâse Mătase. Şi el şi eu ştiam mai demult că serviciile de 
spionaj inamice supraveghează continuu emisiunile staţiilor 
noastre de radio şi de aceea ne-am propus să realizăm câteva 
emisiuni anume pentru ele. Ceva asemănător capcanelor pe 
care le pun păsărarii ca să prindă ciocârlii. Ştii şi tu că păsările 
acestea, care se înalţă către soare până când se prăbuşesc 
biruite de înălţime, sunt atrase de orice obiect strălucitor de pe 
sol. Deci, păsărarii aşază din loc în loc, pe iarbă, cioburi de 
oglindă cu laţuri în jur iar ciocârliile, fidele chemării lor spre 
lumină, cad în capcane. De ce am ales Cheile Dobrogei? Pentru 
că am aflat că organele locale vor să introducă această zonă, de 
un mare pitoresc şi interes istoric, în circuitul turistic şi au 
proiectat să realizeze acolo mai multe lucrări de construcţie, 
inclusiv asfaltarea drumului de acces. De altfel capcana era mai 
veche şi n-o pregătisem anume pentru vânatul acesta. Şi, cum l- 
au demascat pe Leo? 

— Pe o trusă de scule ascunsă în acelaşi loc cu aparatul lui 
Văleanu s-au găsit din abundență amprentele sale digitale. Pe 
urmă, la dosar, au fost conexate, prin grija noastră, nota de 
plată şi lista cumpărăturilor făcute de Goldschmidt la magazinul 
„Dioda” în octombrie, anul trecut. Dar ceea ce l-a doborât 
literalmente pe spion a fost... Ţineţi-vă bine, depoziţia lui Alois 
Dreher. 

— Alois Dreher? Cum aşa? 

— Să vedeţi! Acum vreo zece zile m-au chemat la biroul de 
audienţe, unde mă aştepta Adrian David, venit de mână cu 
cumnatul său. Dreher a povestit că, în ultimul timp, doi indivizi 
cu un aer sinistru îl acostaseră în diferite împrejurări, punându-i 
tot felul de întrebări între care: „Cine i-a dat numele şi adresa lui 
Văleanu?”, „De când este el, Dreher, omul securităţii române?” 
şi altele asemenea, Bineînţeles, omul n-a putut spune mai mult 
decât ştia şi, atunci, cei doi au trecut la ameninţări făţişe. 
Dreher s-a speriat şi, într-o bună zi, şi-a strâns gospodăria în 
două geamantane, şi-a scos economiile de la bancă şi a luat-o la 
goană spre Timişoara. Acum, ruga să fie ajutat să-şi găsească 
serviciu în specialitate şi să-şi cumpere o casă cu banii aduşi. 
Am raportat telefonic colonelului Salda care a rezolvat totul, 
repede şi bine, pe plan local, astfel încât operatorul chimist Alois 
Dreher lucrează în prezent la întreprinderea de detergenţi 


„Azur” din Timişoara. Bineînţeles, am semnalat venirea sa în 
ţară şi procurorului care l-a citat ca martor, iar depoziţia sa l-a 
demontat pe Leo în modul cel mai neaşteptat cu putinţă. 
Domnul Goldschmidt a decis să facă pe loc, în sala tribunalului, 
declaraţiile pe care ni le refuzase cu atâta nonşalanţă. A spus 
avocatului său că şefii nu merită să fie trataţi altfel, dacă n-au 
fost în stare să împiedice venirea lui Dreher în ţară în perioada 
procesului. 

— Extraordinar! exclamă colonelul. Şi Hansen? Ce s-a făcut cu 
mama şi sora lui? 

— Mama şi-a făcut formele de repatriere şi urmează să 
sosească în ţară zilele acestea. Soră-sa s-a logodit acolo cu fiul 
unui băcan care munceşte în prăvălie la tatăl său şi n-a mai vrut 
să se întoarcă. Când şi-a povestit romanul vieţii, toată lumea a 
rămas cu gurile căscate, iar ziariştii străini şi-au epuizat benzile 
rezervate pentru tot procesul. La dezbateri a asistat şi o 
delegaţie de locuitori ai comunei H. care au cerut clemenţă 
pentru concetăţeanul lor rătăcit pe căile răului şi l-au luat pe 
garanţie pentru viitor. A fost condamnat la cinci ani, cu 
suspendarea executării pedepsei, iar Goldschmidt la douăzeci 
de ani, cu posibilitatea de a fi eliberat pe cauţiune. 

— Şi celălalt acuzat? 

— Ernest Văleanu parcă a intrat în pământ. Nu reuşim să dăm 
de el şi pace bună. Având în vedere antecedentele sale, curtea 
l-a condamnat în lipsă la douăzeci şi cinci ani închisoare şi a 
ordonat tuturor agenţilor ordinii publice să-l identifice, să-l reţină 
şi să-l trimită sub pază sigură la locul de executare a pedepsei, 
adică la Direcţia generală a penitenciarelor. 

— lată un prilej bun să te evidenţiezi reparând greşeala 
şefului tău, spuse visător Mătase. Spune-mi, ce face Murgu? Şi-a 
găsit serviciu? 

— Pe Murgu l-am prezentat generalului, iar acesta i-a 
mulţumit personal pentru aportul adus în demascarea grupului 
de spioni de la Viena. Apoi generalul i-a promis că va fi ajutat 
să-şi termine studiile şi va fi încadrat într-un curs de calificare 
pentru ofiţerii de securitate. Omul a mulţumit pentru cuvintele 
frumoase şi pentru bunele intenţii ale instituţiei, arătând că, în 
fond, nu şi-a făcut decât datoria de cetăţean. Altfel, a spus, nu 
are nicio înclinaţie pentru cariera militară. 

— Îmi închipui ce ochi a făcut bătrânul, care poartă cizme de 


peste treizeci de ani. 

— Chiar dacă a fost dezamăgit, n-a lăsat să se vadă acest 
lucru. L-a întrebat pe Murgu ce gânduri de viitor are şi acesta i-a 
spus că şi-a dorit întotdeauna să trăiască şi să muncească acolo 
unde Dunărea se pierde în mare. În consecinţă, fostul şlepar 
este astăzi îmbarcat pe unul din pescadoarele întreprinderii 
piscicole de la Sulina care are drept profil vânătoarea de 
moruni. Aceasta este, spunea el, o îndeletnicire cu adevărat 
bărbătească. Imediat după terminarea anului şcolar îşi va lua şi 
băiatul cu el. L-am cunoscut şi eu pe flăcău; bucăţică ruptă din 
taică-său. Nu visează decât mări, oceane şi peşti. Am stat într-o 
seară, mai târziu, la un pahar de vin cu Murgu, iar acesta mi-a 
mărturisit că, rămânând în ţară, speră să găsească o femeie 
cumsecade cu care să se recăsătorească. Atât el cât şi băiatul 
au, se pare, mare nevoie de un suflet de femeie prin preajmă. 

— Să nu-i purtăm pică pentru faptul că a refuzat să lucreze la 
noi, Matei. Nu toţi oamenii sunt făcuţi pentru asta. 

Convorbirea dintre cei doi ofiţeri se extinse şi la alte probleme 
din cadrul serviciului, iar cele două ore trecură negândit de 
repede. Elena Mătase băgase de câteva ori capul pe uşă, dându- 
i de înţeles lui Matei că este timpul să plece. Cu regret, maiorul 
se ridică şi îşi luă rămas bun de la şeful său. 

— Aşteptăm cu toţii să vă refaceţi pe deplin şi să veniţi din 
nou printre noi. Cristina a aruncat ibricul, iar în unitate capătă 
amploare mişcarea ânti-tabagică. De treburile curente nu-i 
nevoie să vă îngrijiţi. Ele merg aşa cum au mers întotdeauna. Vă 
rugăm să staţi atât cât va fi necesar sub ascultarea doctorilor şi 
a tovarăşei Mătase. Noi vom veni cu rândul să vă vedem. 
Duminica viitoare va veni Tenescu. 

— Cu bine, Matei. Şi ţineţi sus prestigiul firmei. 

Jos, pe când străbătea hotelul, Irimia surprinse fără să vrea 
convorbirea dintre medicul de gardă şi un bărbat între două 
vârste, robust, cu părul negru, abundent, semănat deja cu multe 
fire albe. Bărbatul, care prezentase la recepţie o legitimaţie de 
ofiţer de securitate şi un ordin de serviciu, cerea să fie lăsat să 
urce la colonelul Mătase, iar medicul se opunea: 

— Vă rog să nu mai insistaţi, tovarăşe locotenent-colonel. 
Orele de vizită se apropie de sfârşit, iar colonelul Mătase a avut 
deja o întrevedere care, fără îndoială, l-a obosit. 

Maiorul se trase la adăpostul unui ficus măre, scrutându-l cu 


atenţie pe necunoscutul care insista să-l vadă pe Mătase. Unde 
mai văzuse el silueta aceasta vânjoasă şi acest păr bogat negru, 
semănat cu fire albe? După alură, individul aducea tare bine cu 
cel care îl alergase astă-toamnă pe aleile pustii din Parcul 
Libertăţii, iar după figură, dacă ar fi avut mustață, Irimia ar fi 
jurat că era cel care îl făcuse knockout pe colonel în pădure la 
Brăneşti. „Mare comedie”, îşi spuse maiorul, trăgând în 
continuare cu urechea la ce spunea individul: A 

— Dar eu vin de departe, doctore. Tocmai de la Suceava. Îți 
promit să nu stau mai mult de o jumătate de oră. 

Călcându-şi pe inimă, medicul formă numărul camerei 
ocupate de Mătase iar când cel chemat ridică receptorul, îl 
informă: 

— Locotenent-colonelul Nicolae Popper de, la Inspectoratul 
Suceava doreşte să vă viziteze. 

Apoi, după ce ascultă răspunsul, puse jos receptorul şi se 
întoarse spre vizitator: 

— Vă aşteaptă dar, vă rog, nu uitaţi: nu mai mult de o 
jumătate de oră. 

Omul urcă treptele două câte două, iar lrimia plecă de la 
sanatoriu cu convingerea fermă că agenţii ordinii publice nu vor 
reuşi să-l identifice niciodată pe Ernest Văleanu. 


18 


În fiecare vineri după-amiază, un helicopter al forţelor armate 
americane din Europa îl depunea pe Dr. Schneider în spatele 
vilei sale, situată pe malurile unui lac alpin din Bavaria. In 
principiu, sfârşitul de săptămână era destinat odihnei în mijlocul 
familiei, dar bătrânul spion nu se putea separa niciodată cu totul 
de problemele organizaţiei pe care o conducea. Unul din cei doi 
paznici care vegheau cu rândul în preajma dormitorului său 
purta asupra lui o servietă neagră, prevăzută cu sisteme 
complicate de siguranţă, în care îşi găseau loc rapoartele şi 
hârtiile ce se cereau studiate pe îndelete, iar vila era legată prin 
fir direct de sediul central de la periferia Munchen-ului. 

În seara aceea de iunie, Dr. Schneider cină cu soţia şi fiica sa 
şi apoi urcă devreme sus, în camera sa, unde îl aşteptau hârtii 


de cea mai mare importanţă. În pofida verii care bătea la uşă, 
pe malul lacului alpin serile continuau să fie răcoroase şi, de 
aceea, în cămin ardeau câţiva butuci groşi. Spionul se cufundă 
în citirea rapoartelor; toate, dar mai ales ultimul, nu erau deloc 
de natură să-i descreţească fruntea. Analiza recentei căderi din 
România, făcută de serviciul central al panelor, relata cu 
numeroase exemple cum fuseseră nesocotite reguli elementare 
ale activităţii informative, cum fuseseră ignorate măsurile de 
verificare şi multe alte greşeli, care permiseseră românilor să 
dea filialei 0342/X din Viena o lovitură mortală, ale cărei 
consecinţe se  răsfrângeau asupra prestigiului întregii 
organizaţii. Numele vinovaţilor era indicat cu claritate în partea 
finală a raportului: Otto Wagner, Josef Sturmmer, Ludwig Mayer, 
Stephan Deppner... Printr-un concurs ciudat de împrejurări, Leo 
Goldschmidt, care realizase studierea preliminară a lui „Martin” 
şi care se găsea la închisoare, în România, nu era citat printre 
vinovaţi. Aceasta se datora şi faptului că serviciul central al 
panelor nu putuse trage concluzii definitive în legătură cu 
„Valentin”. Mai târziu, Otto Wagner insinuase că omisiunea era 
urmarea directă a unei convorbiri preliminare dintre şeful 
organizaţiei şi şeful serviciului central al panelor... Conform 
tradiţiei, autorii raportului se abţinuseră să facă propuneri, 
luarea măsurilor de rigoare fiind un apanaj exclusiv al şefului cel 
mare. Schneider reflectă vreme îndelungată la aceste măsuri, 
zăbovind o oră cu raportul în faţă. Văzând că nu reuşeşte să-şi 
adune gândurile şi că miezul nopţii trecuse demult, se dezbrăcă 
şi se băgă în pat. Vechi ofiţer, el făcea parte dintre aceia care 
cred că întreaga viaţă a oamenilor trebuie să se desfăşoare 
după un program riguros. Numai că, aşa cum i se întâmpla tot 
mai des în ultimii ani, somnul refuză să vină conform 
programului şi Dr. Schneider fu năpădit de gânduri. 

Oricât de greu s-ar fi împăcat cu ideea, trebuia să recunoască 
faptul că românii îl bătuseră din nou. Schneider urmărise înainte 
de război câţiva ofiţeri români de informaţii şi fusese uimit de 
inteligenţa vie şi imaginaţia bogată, tipic latină, care le 
caracterizau acţiunile. Oare cum se vor fi prezentând românii de 
astăzi? De bună seamă, cel puţin la fel de bine, dacă nu mai 
bine. Numai aşa se explica faptul că i-au bătut atât de categoric 
pe aşii fostului Abwehr, Otto Wagner şi Josef Sturmmer. 
Înfumuraţii ăştia de la Abwehr care îi fac atâtea zile amare! S-au 


strâns în jurul colonelului Rautzky şi clevetesc fără încetare 
împotriva lui. Ţipă pe toate drumurile că Schneider a irosit două 
milioane de mărci cu iniţiativa nenorocită de a construi un 
combinat poligrafic, destinat propagandei anticomuniste în 
Africa. De unde era să ştie el că guvernul pe teritoriul căruia 
fusese construit combinatul îl va naţionaliza imediat ce va fi 
terminat? De unde, dacă n-a fost informat de ei, colaboratorii 
săi? Acum, nu le place că organizaţia continuă să folosească 
metode vechi, de pe vremea războiului rece, şi că „nu-şi poate 
depăşi vocaţia anticomunistă”. Nenorociţii!... Au uitat că tocmai 
această vocaţie anticomunistă i-a impus fraţilor Dulles, că numai 
prin ea au supravieţuit prăbuşirii Reichului. Adevărul este că 
această bandă de intriganţi, demni urmaşi ai lui Canaris, vor să-l 
înlăture de la conducerea organizaţiei. A organizației lui! Dar, 
Dr. Schneider nu se teme! Numele său este un simbol şi o 
garanţie pentru generalii de la N.A.T.0O. care, slavă domnului, 
gândesc la fel ca el. lar dacă domnilor proveniţi din Abwehr le 
stă la inimă extinderea activităţii organizaţiei în ţările lumii a 
treia... ei bine! Le va da el unora prilejul să lucreze nemijlocit 
acolo. Acest gând îl făcu să sară din pat şi să caute bâjbâind 
drumul până la fotoliul din spatele biroului. Ajuns acolo, se 
aşeză cât putu de comod, aprinse lampa aflată la îndemână şi 
începu să scrie, repede şi fără ezitări. După ce termină, se 
întinse mulţumit în pat, ascultă o vreme trosnetul lambriurilor 
vechi de stejar, uscate de dogoarea focului şi apoi, adormi 
liniştit. Luni dimineaţa Hannelore Steiger, vechea secretară a 
şefului; bătu la maşină următorul ordin privind căderea filialei 
0342/X din Viena: 

„Recent, organele de securitate româneşti au reuşit să dea o 
lovitură importantă filialei 0342/X din Viena, arestând pe 
colaboratorul acesteia, Leopold Goldschmidt şi capturând printre 
altele, două din noile noastre aparate de emisie-receptie cu 
transmisie rapidă. Publicitatea  stârnită de procesul lui 
Goldschmidt ne-a compromis atât în fața opiniei publice, cât şi a 
celor care finanţează şi utilizează organizația noastră. 

Din raportul serviciului central al panelor rezultă că vina 
principală pentru cele întâmplate aparține colonelului Otto 
Wagner din Centrală, maiorului Josef  Sturmmer, şeful 
reprezentantei generale din Austria, lui Ludwig Mayer, şeful 
filialei 0342/X şi căpitanului Stephan Deppner, colaborator al 


filialei. 

În legătură cu cele de mai sus, dispun: 

a. - Desființarea imediată a filialei 0342/X din Viena. 

b. - Lichidarea firmei „Ostagrara” sub acoperirea căreia au 
lucrat colaboratorii filialei. 

Cele două operații vor fi realizate concomitent, într-un termen 
de două săptămâni de către Otto Wagner şi Josef Sturmmer. 
Drept lichidator oficial al firmei „Ostagrara”, va fi angajat un 
avocat vienez cunoscut, care se va deplasa şi la Bucureşti 
pentru renegocierea contractelor încheiate cu firmele române. 

c. - Obținerea eliberării pe cauțiune a lui Leopold Goldschmidt 
- prin acelaşi avocat. La sosirea în Centrală, Goldschmidt va fi 
recompensat cu insigna pentru serviciu credincios „Zum treue 
Dienst” şi cu suma de treizeci de mii mărci. După ce va da 
serviciului central al panelor toate lămuririle privitoare la 
arestarea sa, Goldschmidt va fi pensionat. 

d. - Serviciul financiar va elibera sumele necesare executării 
dispozițiilor de mai sus. Aceşti bani vor fi justificați pe bază de 
acte, ori de câte ori lucrul va fi posibil. 

e. - La terminarea acțiunii de lichidare, foştii coordonatori şi 
colaboratori ai filialei 0342/X îşi vor lua în primire noile posturi, 
după cum urmează: 

- Otto Wagner, reprezentant general pentru Africa ecuatorială 
cu reşedinţa la H. 

- Josef Sturmmer, şef de filială în Sumatra. 

— Ludwig Mayer, colaborator la filiala 1538 din Berlinul 
Occidental. 

— Stephan Deppner, investigator în portul Hamburg. 

Neprezentarea la noile posturi până la 15 iulie crt. va fi 
considerată drept demisie din serviciu. 

f.- O nouă filială la Viena precum şi operații de cercetare în 
România pot fi realizate numai cu aprobarea mea şi, în principiu, 
numai după trecerea a doi ani de la data prezentei dispoziții. ” 

Sub textul, trimis spre executare colonelului Rautzki, figura, 
vizibilă, semnătura cu cerneală verde a doctorului Schneider şi 
data de 15 iunie 1970, ceva mai mult decât un an de la şedinţa 
ţinută într-o seară de cei trei de la „Ostagrara”. 


SFÂRŞIT