Alexandre Dumas — Razboiul femeilor

ALEXANDRE 
DUMAS 


Razboiul femeilor 


Traducere Horia Vasilescu 


Editura Antonio 
1992 


V.1.0 


NANON DE LARIIGUES 
I. 


În apropiere de Libourne, oraşul acela vesel, care se 
oglindește în apele repezi ale Dordonei, între Fronsac și 
Saint-Michel-la Rivière, se afla, odinioară, un sat frumos cu 
ziduri albe și acoperișuri roșii, ascuns pe jumătate de 
ramurile arțarilor, teilor și fagilor. Drumul care ducea de 
la Libourne la Saint-Andre-de-Cubzac, trecea printre 
casele sale aliniate simetric de o parte și de alta, 
constituind pentru ele unica perspectivă. In spatele unuia 
din aceste rânduri de case, doar la vreo sută de pași, 
șerpuia fluviul a cărui lăţime și măreție anunţa încă de pe 
acum că marea era în apropiere. 

Însă războiul civil lăsase urme și pe aici: mai întâi 
răsturnase copacii, apoi depopulase locuinţele care, 
expuse tuturor capriciilor sale nebunești și neputând fugi 
și ele asemeni stăpânilor care le părăsiseră, se prăbușiseră 
peste iarba dimprejur, încetul cu încetul, protestând în 
felul lor împotriva barbariei unor astfel de războaie. Puțin 
câte puţin, pământul acesta, care parcă fusese creat să 
servească drept mormânt pentru tot ce existase vreodată, 
acoperi rămășițele caselor, altă dată, atât de surâzătoare și 
înfloritoare. Apoi iarba năpădi acest sol artificial, așa încât, 
călătorul care, mergând pe drumul singuratic vedea 
păscând pe delușoarele inegale, înșirate de-a lungul 
drumului, turmele acelea mari care se întâlnesc adesea în 
sud, nici nu-și putea închipui că oile și păstorul calcă peste 
cimitirul unde doarme un sat întreg. 

Însă în vremea despre care vorbim, adică spre luna mai 
a anului 1650, sătucul înflorea pe amândouă laturile 
drumului, care îl alimenta ca o arteră uriașă, bucurându-se 
de o vegetaţie bogată și de un trai din cele mai vesele. 
Străinul ce ar fi trecut atunci pe aici ar fi îndrăgit oamenii 
harnici de prin părţile locului; pe ţăranii ocupați cu 
înhămatul și deshămatul cailor de la căruţe; pe barcagiii 


trăgând plasele în apele Dordonei și scoţându-le pline cu 
pești argintii și trandafirii sau pe fierarii bătând în nicovale 
și făcând să ţâșnească sub baroasele lor jerbe de scântei, 
care luminau forja la fiecare lovitură. 

Însă ceea ce l-ar fi încântat mai mult mai cu seamă după 
ce drumul i-ar fi deschis pofta de mâncare, ajunsă 
proverbială pentru cei care umblă mult, ar fi fost, la vreo 
cinci sute de pași departe de sat, o construcţie joasă și 
lungă, alcătuită dintr-un parter și un singur etaj, care 
scotea fum printr-unul din hornuri iar prin ferestre niște 
miresme care dovedeau mai bine decât o făcea vițelul aurit 
pictat pe tabla roșie, care scârțâia agăţată de o vergea 
înfiptă în zidul etajului, că ajunsese, în sfârșit, la una din 
acele case primitoare ai căror locatari se însărcinează să 
învioreze forțele călătorilor, în schimbul unei plăţi 
oarecare. 

De ce hanul „La viţelul de aur” se găsea, mi se va spune, 
la cinci sute de pași de sat în loc de a-și fi găsit locul 
printre casele vesele situate de ambele laturi ale 
drumului? 

Mai întâi, pentru că oricât de izolat ar fi fost în acest mic 
colţ de ţară, hangiul rămânea, în materie de bucătărie, un 
artist de prima mână. Or, dacă s-ar fi așezat la mijlocul sau 
la unul din cele două capete ale lungului șir de case ce 
formau satul, ar fi riscat să fie confundat cu vreunul din 
acei birtași fără renume pe care ar fi fost silit să-i 
recunoască drept confrații săi, dar pe care nu se putea 
hotări să-i considere și egali cu el: dimpotrivă, izolându-se, 
el atrăgea asupra lui atenţia cunoscătorilor, care, după ce 
apucaseră să guste măcar o singură dată din preparatele 
sale, își spuneau unul altuia: 

— Când vă duceţi de la Libourne la Saint-Andre-de- 
Cubzac sau de la Saint-Andre-de-Cubzac la Libourne, nu 
uitaţi să vă opriţi să prânziţi sau să cinaţi la hanul „La 
vițelul de aur”, care e la cinci sute de pași de sătucul 
Matifou. 

Şi cunoscătorii se opreau, plecau mulţumiţi, trimiteau 
alți cunoscători, așa că inteligentul hangiu se căpătuia 


încetul cu încetul, continuând, lucru rar, să-și menţină 
firma la aceeași înălțime gastronomică, ceea ce dovedește 
și mai mult, după cum am mai spus, că jupân Biscarros era 
un adevărat artist. 

Or, într-una din acele frumoase nopţi de mai, când 
natura trezită în Sud începe să se trezească și în Nord, 
niște miresme mai puternice și niște mirosuri mai suave ca 
de obicei se răspândeau prin coșul de la bucătărie și 
treceau la ferestrele deschise ale hanului, în timp ce jupân 
Biscarros, în persoană, sta în pragul casei, îmbrăcat în alb, 
așa cum s-a cerut pentru sacrificatori în toate timpurile și 
în toate locurile și jumulea cu mâinile sale binecuvântate 
niște potârnichi și niște prepelite destinate vreuneia din 
acele mese fine pe care se pricepea atât de bine să le 
rânduiască și pe care, tot din dragostea ce o purta artei 
sale, avea obiceiul să le pregătească în cele mai mici 
amănunte. 

Așadar, ziua era pe sfârșite, apele Dordonei care printr- 
una din cotiturile ei șerpuitoare cu care îi este presărat 
cursul, se depărtau de drum, cam la o distanţă de vreun 
sfert de leghe, ca să treacă pe sub zidurile micului fort din 
Vayres, începuseră să albească sub frunzele negre ale 
copacilor. Odată cu adierea serii se cobora peste câmpie o 
boare plină de calm și de melancolie; plugarii se întorceau 
acasă cu caii deshămaţi, pescarii cu năvoadele ude; 
agitația din sat se liniștea și după ce răsuna și ultima 
lovitură de ciocan care marca sfârșitul activităţii din ziua 
aceea, începea să se audă în pădurea din apropiere 
cântecul unei privighetori. 

De la primele note ieșite din gâtlejul muzicantului cu 
pene, începu să cânte și jupân Biscarros, desigur ca să-l 
acompanieze. Dar din cauza acestei rivalități, armonice și 
a atenţiei cu care își vedea de treabă, hangiul nu observă 
că o mică trupă, compusă din șase călăreţi, apăru în 
capătul satului, dinspre Matifou, și se îndrepta spre hanul 
său. 

Insă un strigăt de uimire pornit de la fereastra unei 
camere de la etaj, mișcarea grăbită și zgomotul cu care fu 


închisă fereastra îl făcu pe hangiu să-și ridice capul; el 
văzu atunci înaintând direct spre el pe călăreţul care 
mergea în fruntea grupului. 

Direct spre el nu este chiar bine zis și ne grăbim să ne 
corectăm, pentru că omul acela se oprea la fiecare 
douăzeci de pași, arunca spre dreapta și spre stânga priviri 
cercetătoare,  scrutând repede, potecile, copacii și 
tufișurile. Cu o mână ţinea muscheta pe genunchi, gata de 
atac și de apărare, iar din timp în timp le făcea semn 
însoţitorilor săi să înainteze, ceea ce aceștia făceau, 
imitându-i întru totul mișcările pe care le văzuseră la el. 
Apoi, el risca din nou o înaintare de câţiva pași, reîncepând 
aceeași manevră. 

Biscarros îl urmărea cu atâta interes pe călăreţul acesta 
al cărui mers ciudat îl preocupa, încât uită să mai smulgă 
smocul de pene pe care le apucase între degetul mare și 
arătător. 

— Desigur e vreun senior care caută casa mea, își spuse 
Biscarros. Şi fără îndoială că acest senior e miop; însă 
„Viţelul de aur” este pictat de curând, iar vergeaua care 
ţine firma este destul de mare. Ia să mă arăt eu mai în faţă. 

Și jupân Biscarros se înfipse în mijlocul drumului 
continuând să jumulească pasărea cu gesturi largi, pline 
de măreție. 

Mișcarea lui produse exact rezultatul pe care îl 
așteptase hangiul, căci, de îndată ce-l zări, călăreţul se 
îndreptă spre el și salutându-l cu curtoazie, îi spuse: 

— lertaţi-mă, jupâne Biscarros, n-aţi văzut cumva, pe 
aici, un grup de soldaţi, niște prieteni de-ai mei, care 
desigur că mă caută? Soldaţi e prea mult spus, mai bine 
spus niște militari, în sfârșit, niște oameni înarmaţi! Da, 
da, oameni înarmaţi, asta îmi exprimă mai bine ideea! N- 
aţi văzut cumva niște oameni înarmaţi? 

Biscarros foarte măgulit că i se spusese pe nume, salută, 
la rândul său, foarte curtenitor; fără să-și dea seama că 
străinul, dintr-o privire aruncată asupra firmei, îi citise și 
numele și calitatea, după cum identitatea o citise pe figura 
proprietarului. 


— Domnule, oameni înarmaţi, n-am văzut în afară de un 
gentilom, cu scutierul său, care s-au oprit la mine cam de 
vreo oră, răspunse el după un moment de gândire. 

— Ah! Ah! făcu străinul mângâindu-și bărbia aproape 
imberbă, dar purtând încă de pe acum pecetea virilităţii: 
ah! ah! e aici, în hanul dumneavoastră, un gentilom cu 
scutierul său? și amândoi înarmaţi, spuneţi? 

— Da, așa e, domnule, doriți să-i comunic acestui 
gentilom că voiţi să-i vorbiţi? 

— Dar credeţi că este potrivit? răspunse străinul. Să 
deranjezi un necunoscut înseamnă, poate, să te porţi într- 
un mod prea familiar, mai ales dacă acest necunoscut este 
un om de calitate. Nu, nu, jupâne Biscarros, vă rog mai 
bine să mi-l descrieţi: sau, și mai bine, să mi-i arătaţi fără 
să mă vadă. 

— E greu să vi-l arăt, domnule, mai cu seamă că și el are 
aerul că vrea să se ascundă, căci de îndată ce 
dumneavoastră și însoțitorii dumneavoastră ați apărut pe 
drum a închis fereastra: așa că e mai ușor să vi-l descriu: 
este un tânăr blond și delicat, de vreo șaisprezece ani, care 
pare că abia are putere să poarte săbiuța de salon care îi 
atârnă la centirom. 

Fruntea străinului se încreţi de umbra unei amintiri. 

— Foarte bine, spuse el, înţeleg ce vreţi să spuneţi: un 
stăpân blond și molatic încălecând un cal marocan, urmat 
de un scutier bătrân, ţeapăn ca un sulițaș; nu, nu caut așa 
ceva. 

— Ah! nu-l căutaţi pe domnul? spuse Biscarros. 

— Ei bine! În așteptarea celui pe care domnul îl caută și 
care nu poate să nu treacă pe aici, pentru că nu există 
decât drumul acesta, domnul ar putea să poftească 
înăuntru să se răcorească împreună cu însoțitorii săi. 

— Nu, mulțumesc. Vreau doar să vă mulțumesc, asta e 
tot, și vă cer să-mi spuneţi cât poate fi ora. 

— Iată, domnule, că tocmai bate ora șase la orologiul din 
sat, auziţi dangătul gros al clopotului? 

— Da. Acum, domnule Biscarros, un ultim serviciu. 

— Cu plăcere. 


— Spuneti-mi, vă rog, cum aș putea găsi o barcă și un 
barcagiu. 

— Ca să treceţi pe malul celălalt? 

— Nu, ca să mă plimb pe fluviu. 

— Nimic mai ușor: pescarul care mă aprovizionează pe 
mine cu pește... Vă place peștele, domnule? întrebă 
Biscarros ca o paranteză, revenind la ideea de a-l face pe 
străin să cineze la el. 

— E o carne mediocră, răspunse călăreţul, totuși când e 
bine pregătit, nu-mi displace. 

— Am întotdeauna niște pește excelent, domnule, 

— Vă felicit, jupâne Biscarros, dar să revenim la cel care 
vi-l procură. 

— Este adevărat ei bine, tocmai la vremea asta și-a 
terminat ziua de lucru și desigur că mănâncă. Puteţi chiar 
de aici să-i vedeţi barca trasă la mal sub sălcii, acolo lângă 
ulm. Locuiește în casa aceea, ascunsă în răchitiș. Cu 
siguranţă că o să-l găsiţi la masă. 

— Mulţumesc, jupâne  Biscarros, mulțumesc, spuse 
străinul, și făcând semn să-l urmeze celor care îl însoțeau, 
se îndreptă în grabă spre copaci și ciocăni la cabana care i 
se indicase. Deschise soţia pescarului. 

Așa cum îi spusese jupân Biscarros, pescarul era la 
masă. 

— a-ţi vâslele, și urmează-mă, îi spuse călăreţul. Ai de 
câștigat un scud. 

Pescarul se ridică, imediat ceea ce dovedea că hangiul 
de la „Viţelul de aur” nu era prea darnic când făcea 
târguieli. 

— Ca să coborâm la Vayres? întreabă el. 

— Numai ca să mă duci în mijlocul râului și să rămâi cu 
mine acolo, câteva minute. 

Pescarul rămase cu gura căscată când auzi acest 
capriciu al străinului; însă cum avea de câștigat un scud și 
cum, la vreo douăzeci de pași, în spatele cavalerului care 
bătuse la ușă, văzu conturându-se siluetele însoţitorilor 
săi, nu făcu nicio obiecţie, dându-și bine seama că lipsa lui 
de bunăvoință ar fi atras după sine folosirea forței și că, în 


caz de conflict, ar fi pierdut recompensa care i se oferise. 

Se grăbi, deci să spună străinului că și el și barca și 
vâslele îi stau la dispoziţie. 

Apoi, în timp ce străinul cobora spre fluviu mica trupă se 
îndreptă în grabă spre mal și se opri acolo sus, iar pentru a 
preîntâmpina orice surpriză, se așeză în așa fel încât să 
poată vedea tot ce se petrece de jur-împrejur. De acolo, de 
unde sta, ea putea să domine câmpia care se întindea în 
spatele ei și, în același timp, să apere îmbarcarea care se 
făcea la mal. 

Străinul era un tânăr înalt, blond, palid și nervos, puţin 
cam slab, cu o înfățișare inteligentă, cu ochii albaștri 
înconjurați de un cerc cafeniu închis, cu o expresie de 
cinism vulgar care îi rătăcea pe buze. El își verifică cu grijă 
pistoalele, își puse muscheta în bandulieră, trase puţin 
sabia din teacă pentru a vedea dacă iese ușor, apoi își 
îndreptă privirea cu atenţie spre celălalt mal al fluviului, o 
imensă câmpie străbătută de o cărare care pleca de la 
malul apei și se îndrepta în linie dreaptă spre Ison, un târg 
a cărui clopotniţă afumată se zărea în aburul aurit al serii, 
printre fumurile albe ce se înălțau din coșuri. 

Tot pe celălalt mal, mai spre dreapta, cam la vreo 
jumătate de sfert de leghe se înălța micul fort din Vayres. 

— Ei, bine! spuse străinul impacientat, adresându-se 
însoţitorilor care făceau de gardă, vin? li vedeţi cumva 
ivindu-se din dreapta sau din stânga, din faţă, sau din 
spate? 

— Mi se pare că disting un grup negru pe drumul spre 
Ison, dar nu sunt sigur, căci mă orbește soarele. Ia staţi! 
da, da, așa este: unu, doi, trei, patru, cinci oameni, în 
frunte cineva, cu o pălărie cu galoane și cu o manta 
albastră. Este mesagerul pe care îl așteptăm și care pentru 
mai multă siguranţă și-a luat cu el o escortă. 

— Are dreptul, răspunse flegmatic străinul. Ia-mi calul, 
Ferguzon. 

Cel căruia i se dăduse acest ordin, pe jumătate 
prietenește, pe jumătate poruncitor, se grăbi să se supună 
și coborî malul. În acest timp, străinul descălecă, iar când 


celălalt ajunse lângă el îi aruncă frâul și se grăbi să se urce 
în barcă. 

— Ascultă, Cauvignac, spuse Ferguzon punându-și mâna 
pe umărul lui, fără vitejii inutile; dacă vei observa cea mai 
mică mișcare suspectă din partea omului dumitale, începe 
prin a-i plasa un glonţ în cap; nu vezi că vine cu o 
adevărată trupă? Șiret cumătru! 

— Da, dar mai puţin puternică decât a noastră. Așa că în 
afară de superioritatea curajului; având-o și pe cea 
numerică, n-avem de ce ne teme. Ah! ah! iată încep să li se 
observe capetele. 

— Ei ia să vedem ce-or să facă! spuse Ferguzon, n-or să 
găsească barcă. Ah! ba da, iată că au găsit una ca prin 
minune. 

— E a vărului meu, conducătorul bacului de la Ison, 
spuse pescarul pe care pregătirile păreau că-l interesează 
în cel mai înalt grad, deși se temea să nu se nască o luptă 
la bordul bărcii lui și a vărului său. 

— Bine! iată că mantaua albastră se îmbarcă, spuse 
Ferguzon, singur, pe legea mea, strict, în condiţiile 
înţelegerii. 

— Să nu-l lăsăm să aștepte, reluă străinul și, sărind la 
rândul lui în barcă, făcu semn pescarului să treacă la 
vâsle. 

— Fii foarte atent, Roland, continuă Ferguzon revenind 
la recomandaţiile sale de prudenţă, râul este lat; nu te 
apropia prea mult de celălalt mal ca să nu încasezi o salvă 
de muschete pe care noi n-am putea s-o înapoiem; ţin-te pe 
cât e posibil dincoace de linia de demarcaţie. 

Acela pe care Ferguzon îl numea când Roland, când 
Cauvignac și care răspundea la amândouă numele acestea, 
pentru că unul era numele pe care îl primise la botez iar 
celălalt numele de familie sau de luptă, făcu un semn din 
cap. 

— Nu-ţi fie teamă, adineaori ne-am gândit la asta, numai 
cei care nu riscă nimic pot face imprudente, însă afacerea 
asta este prea avantajoasă ca să mă expun prostește și să 
pierd posibilitatea de a-i culege roadele. Așa că dacă în 


această ocazie se va comite o imprudenţă, asta n-o să fie 
din partea mea. Dă-i drumul, barcagiu! 

Pescarul desfăcu lanţul cu care era legată barca, înfipse 
cangea în iarbă și împinse spre firul apei. Și pe măsură ce 
malul se depărta, dinspre celălalt mal se apropia barca 
conducătorului bacului din Ison. 

În mijlocul fluviului se afla o mică estacadă compusă din 
trei piese în care era înfipt un steag alb, pus acolo ca să 
semnaleze șlepurilor lungi care coborau Dordona, un banc 
de stânci foarte periculos. Când apele erau scăzute se 
putea observa ieșind din apă vârful acestor stânci, negru și 
lucios, dar acum, când apele fluviului erau crescute, doar 
stegulețul acela și un clocotit de apă mai indicau prezenţa 
primejdioasă a stâncii. 

Cei doi barcagii înţeleseră desigur că numai acolo ar fi 
putut să se întâlnească niște parlamentari, așa că își 
îndreptară bărcile spre locul acela; primul ajunse 
conducătorul bacului din Ison care, la porunca pasagerului 
său, legă barca de unul din inelele estacadei. 

În acel moment, pescarul care pornise de la malul opus 
se întoarse către călătorul său ca să-i primească ordinele, 
dar spre surprinderea lui descoperi în barcă un om mascat 
înfășurat în pelerină. 

Frica de care fusese tot timpul stăpânit se accentuă mai 
mult așa că nu reuși să se adreseze ciudatului personaj 
decât bâlbâindu-se. 

— Leagă barca de lemnul acela, spuse Cauvignac 
întinzând mâna spre un stâlp, cât mai aproape de barca 
domnului. 

Și mâna lui indică pe rând stâlpul și gentilomul adus de 
conducătorul bacului din Ison. 

Barcagiul se supuse și după ce bărcile, duse de curent, 
se alipiră una de alta, cei doi plenipotenţiari începură 
următoarea convorbire. 


II 


— Ce? sunteţi mascat, domnule, spuse cu surpriză 


amestecată cu ciudă noul venit, un bărbat voinic de vreo 
cincizeci și opt de ani, cu privirea severă și fixă ca o pasăre 
de pradă, cu vârfurile mustăţii încărunțţite răsucite în sus 
și care, dacă nu se mascase, își ascunsese părul și faţa, cât 
mai mult cu putinţă, sub o pălărie mare cu galoane, iar 
corpul și îmbrăcămintea sub o manta albastră foarte lungă 
și largă. 

Privind mai de aproape personajul care îi vorbise, 
Cauvignac nu-și putu ascunde o mișcare involuntară de 
surprindere. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă gentilomul. 

— Nimic, domnule, era să-mi pierd echilibrul. Însă mi se 
pare că mi-aţi făcut cinstea să-mi vorbiţi. Ce-mi spuneaţi, 
vă rog? 

— V-am întrebat de ce v-aţi mascat. 

— Întrebarea este deschisă, spune tânărul, și vă voi 
răspunde cu aceeași francheţă: m-am mascat ca să-mi 
ascund faţa. 

— Așadar, eu o cunosc? 

— Nu cred, însă dacă aţi văzut-o o dată, aţi putea s-o 
recunoașteți mai târziu, ceea ce, după părerea mea, cel 
puţin, este cu totul inutil. 

— Mi se pare, însă, că sunteţi măcar tot atât de sincer ca 
și mine. 

— Da, atunci când sinceritatea nu poate să-mi facă rău. 

— Şi sinceritatea asta merge până la a dezvălui 
secretele altora? 

— De ce nu? când această dezvăluire poate să-mi 
folosească în vreun fel. 

— Ciudat fel de a gândi. 

— Drace! facem ce putem, domnule am fost, pe rând, 
avocat, doctor, soldat și partizan, vedeţi dar că n-o să duc 
lipsă de profesiune. 

— Şi acum, cine sunteţi? 

— Sunt servitorul dumneavoastră, spuse tânărul 
înclinându-se cu un respect afectat. 

— Aveţi scrisoarea? 

— Aveţi hârtia semnată în alb? 


— Iat-o. 

— Vreti să facem schimbul? 

— Un moment, domnule, spuse străinul cu pelerina 
albastră. Conversaţia cu dumneavoastră îmi place și n-aş 
vrea să fiu lipsit prea repede de această plăcere. 

— Cum de nu, domnule, și ea și eu vă stăm la dispoziţie, 
răspunse Cauvignac, să vorbim dacă asta vă face plăcere. 

— Vreti să trec în barca dumneavoastră, sau preferaţi să 
treceţi în barca mea, pentru ca în barca rămasă liberă să 
tinem pe barcagii departe de noi? 

— Inutil, domnule, desigur că vorbiţi o limbă străină, nu? 

— Vorbesc spaniola. 

— Şi eu, să vorbim în spaniolă, dacă vă convine această 
limbă. 

— Minunat! Care a fost cauza care v-a făcut să dezvăluiţi 
ducelui d'Epernon infidelitatea doamnei în chestiune? 
continuă  gentilomul folosind din acel moment limba 
convenită. 

— Am vrut să-i fac un serviciu acestui demn senior și să-i 
câștig bunăvoința. 

— Eraţi supărat pe domnișoara de Lartigues? 

— Eu? Dimpotrivă! trebuie să mărturisesc că-i sunt chiar 
obligat întrucâtva și aș fi foarte supărat dacă i s-ar 
întâmpla vreun necaz. 

— Domnul baron de Canolles vă este dușman? 

— Nu l-am văzut în viața mea și nu-l cunosc decât din 
auzite, dar trebuie să spun că are reputaţia unui cavaler 
galant și a unui gentilom viteaz. 

— Așadar nu vă însuflețește niciun motiv de ură? 

— Doamne fereşte! dacă aș avea ceva împotriva 
domnului baron de Canolles, l-aș ruga să-și zboare creierii 
sau să-și taie beregata împreună cu mine, iar el este un om 
prea civilizat pentru a-mi refuza o astfel de partidă. 

— Așadar trebuie să cred ceea ce mi-aţi spus? 

— Cred că e cel mai bun lucru pe care-l puteţi face. 

— Bine! Așadar aveţi scrisoarea aceea care dovedește 
infidelitatea domnișoarei de Lartigues? 

— Iat-o! fără niciun reproș, este pentru a doua oară că v- 


o arăt. 

Bătrânul gentilom aruncă repede o privire tristă pe 
hârtia fină, acoperită cu un scris elegant. 

Tânărul desfăcu scrisoarea, încet. 

— Recunoașteţi scrisul, nu e așa? 

— Da. 

— Atunci daţi-mi scrisoarea în alb și veţi avea scrisoarea 
aceasta. 

— Imediat. Îmi permiteţi o întrebare? 

— Vă rog, domnule. 

Și tânărul îndoi încet scrisoarea pe care o băgă în 
buzunar. 

— Cum aţi obţinut acest bilet? 

— Am să vă spun. 

— Ascult. 

— Cunoașteţi, desigur că guvernarea ducelui d'Epernon, 
oricât ar fi fost de corectă, a produs mari încurcături în 
Guyana? 

— Da, să trecem. 

— Cunoașteţi că guvernarea îngrozitor de zgârcită a 
domnului de Mazarin a produs foarte mari încurcături în 
capitală? 

— Ce legătură este între domnul Mazarin și domnul 
d'Epernon? 

— Așteptaţi: dintre cele două guvernări opuse s-a născut 
o stare de fapt care seamănă foarte mult cu un război 
general în care fiecare trece de partea cuiva. În momentul 
acesta domnul de Mazarin declară război pentru regină; 
dumneavoastră, pentru rege; domnul coajutor pentru 
domnul de Beaufort; domnul de Beaufort pentru doamna 
de  Montbazon; domnul de La Rochefoucault pentru 
doamna de Longueville; domnul duce Orleans pentru 
domnișoara Soyon; parlamentul pentru popor; în sfârșit, 
domnul de Conde care declarase război pentru Franţa a 
fost aruncat în închisoare. Or mie, care n-aș câștiga mare 
lucru dacă aș declara război pentru regină, pentru rege, 
pentru domnul coajutor, pentru domnul de Beaufort, 
pentru doamna de Montbazon, pentru doamna de 


Longueville, pentru domnișoara Soyon, pentru popor sau 
pentru Franţa, mi-a venit o idee: să nu trec de partea nici 
unui partid, ci să-l urmez pe acela spre care mă simt atras 
la un moment dat. Totul este, deci, la mine o problemă de 
moment. Ce părere aveţi de această idee? 

— Ingenioasă. 

— În consecință, mi-am strâns o armată. O vedeţi 
înșirată pe malul Dordonei. 

— Cinci oameni, la dracu! 

— Cu unul mai mult decât aveţi dumneavoastră, aţi face 
o greșeală dacă aţi dispreţui-o. 

— Prost îmbrăcaţi, continuă bătrânul gentilom, rău 
dispus, gata de a subestima valorile. 

— Este adevărat, spuse interlocutorul, că seamănă cu 
niște tovarăși de-ai lui Falstaff. Nu daţi importanţă, 
Falstaff este un gentilom englez, o cunoștință de-a mea, în 
astă seară vor fi îmbrăcaţi cu costume noi și, dacă i-aţi 
întâlni mâine, aţi vedea ce băieţi frumoși sunt. 

— Să revenim la noi, nu mă interesează oamenii 
dumneavoastră. 

— Bine! Așadar declarând război pe contul meu, am 
întâlnit perceptorul districtului care mergea din sat în sat 
să rotunjească punga majestăţii sale: când a mai avut de 
strâns o singură taxă, i-am făcut o escortă foarte 
credincioasă și mărturisesc că, văzând cum se umflă tașca 
aceea, am vrut să trec de partea regelui. Insă 
evenimentele al dracului de tulburi, o pornire de proastă 
dispoziție împotriva  demnului de Mazarin, plângeri 
împotriva domnului de d'Epernon, pe care le-am auzit din 
toate părţile, ne-au închis în noi. M-am gândit că era o 
afacere bună, chiar foarte bună, să fii de partea prinților, 
și de aceea am îmbrăţișat-o cu căldură, pe legea mea! 
Perceptorul își terminase turneul cu casa aceea mică și 
izolată pe care o vedeţi acolo, pierdută printre plopi și 
arţari. 

— A lui Nanon! murmură gentilomul. Da, o văd, adăugă 
el tare. 

— L-am așteptat până a ieșit, l-am însoţit așa cum 


făcusem de cinci zile, am trecut Dordona împreună cu el, 
ceva mai sus de Saint-Michel, și când ne găseam în 
mijlocul fluviului, i-am destăinuit crezul nostru politic și l- 
am invitat, cu toată politeţea de care suntem capabili, să 
ne predea banii pe care îi avea asupra lui. Ce credeţi că a 
făcut domnule? A refuzat! Atunci însoțitorii mei au început 
să-l scotocească și cum striga ca din gură de șarpe, 
locotenentul meu, un băiat plin de posibilităţi, acela de 
colo, cu pelerina roșie, care-mi ţine calul, s-a gândit că 
apa, întrerupând curentul de aer, întrerupea în consecință 
și răspândirea sunetului. E o axiomă de fizică pe care eu, 
ca medic, am aplaudat-o. Cel care a emis propunerea, 
aplecă, prin urmare, capul recalcitrantului spre apă și-l 
scufundară doar de un lat de palmă, nu mai mult. 
Perceptorul n-a mai strigat, sau, mai bine zis, nu l-am mai 
auzit strigând, iar noi, în numele prinților, am putut pune 
mâna pe toţi banii pe care îi avea precum și pe toată 
corespondența pe care o ducea. Am împărțit banii 
soldaţilor mei care, după cum prea bine aţi observat, 
aveau nevoie să fie îmbrăcaţi în haine noi, iar eu am oprit 
hârtiile, printre care și pe aceasta. Se pare că bunul 
perceptor servea drept un galant curier al zeilor, pentru 
domnișoara de Lartigues. 

— Așa e, murmură bătrânul gentilom, dacă nu mă înșel, 
era un protejat al lui Nanon; și ce s-a întâmplat cu acest 
nenorocit? 

— Ah! să vedeţi dacă n-am făcut bine că l-am udat, pe 
nenorocitul acesta, cum îi spuneţi dumneavoastră! In 
adevăr, fără această măsură de prevedere, ar fi răsculat 
lumea întreagă; închipuiţi-vă că după ce l-am scos din apă, 
deși stătuse acolo doar un sfert de oră, era mort de furie. 

— Şi l-aţi scufundat, din nou, desigur, nu? 

— Chiar așa. 

— Dar dacă mesagerul a fost înecat...? 

— Eu n-am spus că ar fi fost înecat. 

— Să nu discutăm asupra cuvintelor, dacă mesagerul a 
murit... 

— Oh! În privinţa asta! e clar, a murit. 


— Domnul de Canolles n-a putut fi anunţat și prin 
urmare nu va veni la întâlnire. 

— Oh! Un moment, eu am declarat război autorităţilor, 
nu particularilor. Domnul de Canolles a primit o copie de 
pe scrisoarea prin care i se da întâlnire: numai că, 
considerând că manuscrisul autograf avea o oarecare 
valoare, l-am păstrat. 

— Ce va gândi, nerecunoscând scrisul? 

— Că persoana care îl invită să-l vadă, a folosit o mână 
străină, pentru mai multă precauţiune. 

Străinul îl privi pe Cauvignac cu un fel de admiraţie, pe 
care i-o provocase atâta nerușinare, amestecată cu atâta 
prezenţă de spirit. 

Ar fi vrut să vadă dacă n-ar fi fost posibil să-l intimideze 
pe acest jucător îndrăzneţ. 

— Dar la autorităţi, la cercetări, nu vă gândiţi deloc, 
niciodată? 

— Cercetări! îi replică tânărul râzând, oh! ba da! domnul 
d'Epernon are alte lucruri mai bune de făcut, decât 
cercetări și apoi nu v-am spus că ceea ce am făcut a fost ca 
să-mi câștig simpatia lui? Ar fi un ingrat dacă nu mi-ar 
acorda-o. 

— Nu prea pricep, spuse cu ironie bătrânul gentilom, 
cum se face că dumneavoastră care aţi mărturisit că aţi 
îmbrățișat cauza prinților, v-a venit ideea asta ciudată să-i 
faceţi un serviciu domnului d'Epernon. 

— E totuși lucrul cel mai simplu de pe lume; când am 
verificat hârtiile găsite asupra perceptorului, m-am convins 
de puritatea intentiilor regelui. Majestatea Sa s-a justificat 
complet în ochii mei, iar domnul duce d'Epernon are de o 
mie de ori dreptate împotriva administraţilor săi. Asta este 
o cauză dreaptă și de aceea am îmbrățișat această cauză. 

— Iată un bandit pe care aș pune să-l spânzure, dacă mi- 
ar cădea vreodată în mână! mormăi bătrânul gentilom 
trăgându-se de vârful mustăţilor. 

— Spuneaţi?... întrebă Cauvignac, clipind din ochi sub 
mască. 

— Nimic. Acum o întrebare: ce veți face cu scrisoarea în 


alb pe care o cereţi? 

— Să mă ia dracu, dacă am luat vreo hotărâre în această 
privinţă. Am cerut o scrisoare în alb, pentru că este lucrul 
cel mai comod, cel mai ușor de purtat, cel mai elastic; e 
posibil să o păstrez pentru vreo împrejurare extremă; e 
posibil s-o irosesc pentru primul capriciu care îmi va trece 
prin minte; poate am să v-o prezint chiar eu mai înainte de 
sfârșitul săptămânii, poate că nu vă va reveni decât peste 
trei sau patru luni după ce o vor fi folosit-o vreo duzină de 
giranţi, asemeni unui bilet lansat în comerţ. În orice caz, 
fiţi liniștit, nu voi abuza ca să fac lucruri de care am putea 
Toși, și dumneavoastră și eu. Suntem gentilomi, înainte de 
toate. 

— Sunteţi gentilom? 

— Da, domnule, și dintre cei mai buni. 

— Atunci am să pun să te tragă pe roată, murmură 
necunoscutul; iată la ce o să-ţi servească scrisoarea cu 
semnătura în alb. 

— Sunteţi hotărât să-mi daţi această scrisoare în alb? 
întrebă Cauvignac? 

— N-am încotro, răspunse bătrânul gentilom. 

— Să ne înţelegem, eu nu vă forţez, eu vă propun un 
schimb, păstraţi-vă hârtia, eu o voi păstra pe a mea. 

— Scrisoarea! 

— Scrisoarea semnată în alb! 

Și cu o mână întinse scrisoarea, în timp ce cu cealaltă își 
încărcă pistolul. 

— Lăsaţi-vă pistolul în pace, spuse străinul desfăcându-și 
pelerina, căci am și eu pistoale și sunt și eu foarte bine 
înarmat. Joc deschis și dintr-o parte și din alta: iată 
scrisoarea semnată în alb. 

Schimbul de scrisori se făcu cinstit și fiecare parte 
examină în tăcere, pe îndelete și cu atenţie, ceea ce i se 
dăduse. 

— Acum, domnule, încotro vă veţi îndrepta? întrebă 
Cauvignac. 

— Trebuie să trec pe malul drept al râului. 

— Şi eu pe malul stâng, răspunse Cauvignac. 


— Cum o să facem? Oamenii mei sunt pe partea unde 
veţi trece dumneavoastră iar oamenii dumneavoastră sunt 
pe partea unde voi trece eu. 

— Ei bine! nimic mai simplu: trimiteţi-mi oamenii mei cu 
barca dumneavoastră și eu vă voi trimite oamenii 
dumneavoastră cu barca mea. 

— Judecaţi repede și ingenios. 

— Am fost născut ca să fiu comandant de armată. 

— Sunteţi. 

— E adevărat, spuse tânărul, uitasem. 

Străinul făcu un semn conducătorului de bac să 
pornească barca și s-o ducă pe malul opus celuia de unde 
plecase și în direcţia unei pădurici care se întindea până la 
drum. 

Tânărul care se aștepta poate la vreo trădare, se ridică 
pe jumătate pentru a-l urmări cu ochii, cu degetul pe 
trăgaciul pistolului, gata să apese pe el la cea mai mică 
mișcare suspectă din partea străinului. Însă acesta nici nu 
găsi de cuviinţă să observe neîncrederea cu care era tratat 
și întorcându-se cu spatele la tânăr, cu o nepăsare reală 
sau prefăcută, începu să citească scrisoarea, fiind repede 
absorbit de această lectură. 

— Nu uitaţi ora, strigă Cauvignac, astă-seară la ora opt. 

Străinul nu-i răspunse și păru că nici nu l-a auzit. 

— Ah! își spuse Cauvignac încet, vorbindu-și lui însuși, 
în timp ce mângâie mânerul pistolului: când te gândești că 
dacă aș vrea aș putea deschide succesiunea guvernatorului 
Guyanei și opri războiul civil; dar dacă moare ducele 
d'Epernon, la ce-mi mai poate servi scrisoarea semnată în 
alb pe care mi-a dat-o? și dacă se termină războiul civil eu 
din ce am să mai trăiesc? în adevăr, sunt momente când 
cred că am să înnebunesc! Trăiască ducele d'Epernon și 
războiul civil! Haide, barcagiu, apucă vâslele și să trecem 
pe celălalt mal, nu trebuie să lăsăm să aștepte escorta 
acestui demn senior. 

Curând după aceea, Cauvignac cobora pe malul stâng al 
Dordonei, tocmai în momentul când bătrânul gentilom îi 
trimitea, pe Ferguzon și cei cinci bandiți ai săi, cu barca 


conducătorului de bac din Ison. Nevoind să rămână nici el 
mai prejos, reînnoi barcagiului ordinul de a trece cu barca 
pe malul drept pe cei patru oameni ai necunoscutului: la 
mijlocul râului cele două bărci se întâlniră și se salutară 
politicos; fiecare barcă atinse malul la locul unde era 
așteptată. Apoi, bătrânul, gentilom împreună cu escorta, se 
înfundă în desișul care se întindea de la malul apei până la 
drumul mare, iar Cauvignac, în fruntea armatei sale, apucă 
pe cărarea care ducea la Ison. 


III. 


O jumătate de oră după scena pe care am povestit-o 
aceeași fereastră de la hanul lui jupân Biscarros, care se 
închisese atât de brusc, se deschise acum cu multă grijă 
iar în pervazul ei se rezemă în coate un tânăr de vreo 
șaisprezece, șaptesprezece ani, îmbrăcat în negru, cu 
manșete bufante la încheietura mâinii după moda vremii, 
după ce mai înainte se uitase, cu toată atenţia, spre 
dreapta și spre stânga. O cămașă fină din batist, cu 
broderii, ieșea ostentativ din haina strânsă pe talie și 
cădea în cute peste pantalonul scurt și bufant, încărcat de 
panglici. Mâna mică, elegantă și grăsuţă, o adevărată 
mână de rasă, frământa cu neliniște niște mănuși de 
antilopă brodate pe la cusături. O pălărie din fetru, de 
culoare gris deschis, care se îndoia la margine sub 
greutatea unei minunate pene albastre, îi ascundea părul 
lung și mătăsos cu reflexe aurii, ce încadra o faţă ovală, cu 
tenul alb, cu buze trandafirii și sprâncene negre. Dar, 
trebuie să spunem că tot acest ansamblu grațios care 
trebuia să facă din tânărul acesta unul din cei mai 
încântători cavaleri văzuţi vreodată, era pentru moment 
destul de posomorât din cauza unei așteptări zadarnice, 
căci tânărul nu contenea să cerceteze, cu atenţie, drumul 
care începuse să se cufunde în ceața serii. 

În nerăbdarea sa, își lovea mâna stângă cu mănușile. La 
zgomotul acesta, hangiul, care tocmai terminase de jumulit 
penele de pe potârnichi, își ridică privirea și scoțându-și 


boneta întrebă respectuos: 

— La ce oră cinaţi, domnule cavaler? căci nu aştept 
decât ordinele dumneavoastră ca să vă servesc. 

— Ştiţi bine că nu cinez singur și că-mi aştept un 
camarad, spuse acesta, când îl veţi vedea că sosește puteţi 
să pregătiţi masa. 

— Ah! domnule, răspunse jupân Biscarros, nu mă 
gândesc să-l condamn pe prietenul dumneavoastră, 
desigur că e liber să vină sau să nu vină, însă este un 
obicei foarte rău să se lase așteptat. 

— Totuși, nu acesta îi e obiceiul și de aceea mă și miră 
întârzierea lui. 

— Eu fac mai mult decât să mă mir, eu sunt îndurerat 
căci o să se ardă friptura. 

— Scoate-o din frigare. 

— Atunci se va răci. 

— Pune alta la fript. 

— Nu va fi gata până atunci. 

— În cazul acesta fă și dumneata, prietene, cum îţi 
place, spuse tânărul care, cu toată proasta dispoziţie în 
care se găsea, nu putu să nu zâmbească văzând disperarea 
hangiului. Las problema asta în seama deosebitei dumitale 
înţelepciuni. 

— Nu există înţelepciune, chiar dacă ar fi vorba de 
înţelepciunea regelui Solomon, care să poată face bună de 
mâncat o cină încălzită. 

Şi cu această axiomă pe care, douăzeci de ani mai 
târziu, Boileau avea s-o pună în versuri, jupân Biscarros 
intră în casă, clătinând dureros din cap. 

Atunci tânărul, pentru a-și înșela nerăbdarea, reveni în 
cameră, făcu să răsune un moment podeaua sub cizmele 
sale apoi, când i se păru că aude niște tropote de cai în 
depărtare, se întoarse repede la fereastră. 

— În sfârșit, strigă el, iată-l! Mulţumesc lui Dumnezeu! 

În adevăr, dincolo de boschetul în care cânta 
privighetoarea cu accente atât de melodioase căreia 
desigur dintr-o prea mare preocupare tânărul nu-i dăduse 
nicio atenţie, se ivi un călăreț, dar, spre marea lui uimire, 


așteptă zadarnic să-l vadă apărând în capătul drumului: 
noul venit o luă la dreapta și intră în boschet, unde în 
curând i se înfundă pălăria, probă evidentă că descălecase. 
Puțin după aceea, observatorul zări, printre crăcile 
îndepărtate cu grijă, o haină cenușie și, în lumina unei 
ultime raze de soare, o scânteiere reflectată pe ţeava unei 
muschete. 

Tânărul rămase gânditor la fereastră, era evident că nu 
putea fi omul așteptat de el călăreţul ascuns în tufiș, iar 
expresia de nerăbdare care i se întipărise pe faţă, făcu loc 
unei expresii de curiozitate. 

În curând o nouă pălărie se arătă la colţul drumului: 
tânărul se retrase ca să nu fie văzut. 

Aceeași haină cenușie, aceeași manevră cu calul, aceeași 
pușcă strălucitoare: cel de-al doilea sosit adresă primului 
venit câteva cuvinte pe care observatorul nostru nu le putu 
auzi din cauza depărtării iar în urma indicaţiilor pe care, 
fără îndoială, i le dăduse tovarășul său, se înfundă în 
desișul paralel cu zidul, descălecă la rândul său, se 
ascunse în spatele unei stânci și așteptă. 

De acolo, de sus, de unde era, tânărul vedea pălăria 
deasupra stâncii. Lângă pălărie strălucea un punct 
luminos: era vârful ţevii muschetei. 

Un ușor sentiment de teamă trecu prin mintea 
gentilomului care privea această scenă, retrăgându-se din 
ce în ce mai mult. 

— Oh! oh! se întrebă el, pe mine mă urmăresc sau pe cei 
o mie de ludovici pe care îi am la mine? Nu cred, pentru că 
presupunând că Richon sosește și că pot pleca astă seară, 
eu mă îndrept spre Libourne și nu spre Saint-Andre-de- 
Cubzac; așa că nu trec prin locul unde s-au așezat la pândă 
acești oameni ciudaţi. Măcar dacă ar fi fost aici bătrânul 
meu Pompée, m-aș fi sfătuit cu el. Dar, dacă nu mă înșel, 
ba da, pe legea mea! au mai venit încă doi oameni. Ei, 
drace! dar asta are aerul unei adevărate capcane! 

Și tânărul mai făcu un pas înapoi. 

În adevăr, în momentul acela încă doi călăreţi se iveau 
în punctul cel mai înalt al drumului, dar, de data aceasta, 


numai unul era îmbrăcat în haine cenușii. Celălalt, călare 
pe un puternic cal negru, era înfășurat într-o pelerină 
largă, purta o pălărie galonată împodobită cu o pană albă 
iar pe sub pelerina ce i-o flutura vântul de seară se putea 
vedea o broderie bogată împodobind o haină strânsă pe 
corp, de culoare roșu deschis. 

S-ar fi zis că ziua se mai prelungea ca să lumineze 
această scenă, căci ultimele raze ale soarelui, ieșind dintr- 
un grup de nori negri, luminară dintr-o dată, cu mii de 
rubine, ferestrele unei case frumoase situată la vreo sută 
de pași de fluviu, pe care tânărul n-ar fi observat-o fără 
acest ajutor, așa cum era pierdută printre ramurile unui 
cadru bătrân. Prisosul acesta de lumină îi permise mai 
întâi să vadă că privirile spionilor se întorceau, pe rând, 
când spre intrarea în sat, când spre căsuţa cu geamurile 
strălucitoare, apoi că hainele cenușii păreau să aibă cel 
mai mare respect față de pana albă căreia nu-i vorbeau 
decât cu pălăria în mână, apoi, în sfârșit, că una din 
ferestrele iluminate se deschise, o femeie se arătă în 
balcon, se aplecă un moment, ca și cum și ea ar fi așteptat 
pe cineva și intră repede în casă, temându-se să nu fie 
văzută. 

În timp ce ea intra în casă, soarele se cobori în spatele 
muntelui și, pe măsură ce cobora, parterul casei părea că 
se înfundă în întuneric, iar lumina părăsind ferestrele se 
urca încetul cu încetul pe acoperișul de gresie, dispărând 
în cele din urmă, dar nu mai înainte de a se fi jucat, un 
ultim moment, pe un mănunchi de săgeți de aur care 
formau o giruetă. 

Pentru orice minte inteligentă, se găseau aici o seamă 
de indicii pe care se puteau clădi, dacă nu niște certitudini, 
cel puţin niște probabilităţi. 

— Era posibil ca oamenii să fi supravegheat căsuţa 
izolată în balconul cărora apăruse la un moment dat 
femeia aceea; mai era posibil ca și femeia și oamenii să fi 
așteptat o aceeași persoană, dar cu intenţii complet 
diferite; ar mai fi fost probabil ca persoana așteptată să 
vină prin sat și, prin urmare, să treacă prin faţa hanului, 


așezat la jumătatea drumului dintre sat și grupul de arbori, 
după cum și grupul acesta de arbori se găsea la jumătatea 
drumului dintre han și casă; s-ar mai fi putut ca șeful 
acestor călăreţi în haine cenușii să fi fost călăreţul cu pana 
albă, și că, după interesul pe care îl punea, ridicându-se în 
scări ca să vadă cât mai departe, se părea că șeful acesta 
era nu numai gelos, dar și că pândea, pentru că era 
interesat personal să afle ceva. 

În momentul când tânărul termina această serie de 
raționamente, ce se înlănţuiau unele cu altele, ușa camerei 
se deschise și jupân Biscarros intră. 

— Dragă gazdă, spuse tânărul fără să lase timp celui 
care intrase tocmai la moment să-i expună cauza vizitei, 
cauză pe care de altfel o bănuia, veniţi încoace și spuneți- 
mi, dacă nu e indiscretă întrebarea mea, a cui este căsuţa 
aceea care se vede acolo, ca un punct alb în mijlocul 
plopilor și arțarilor. 

Hangiul urmări cu ochii direcţia indicată de deget și-și 
scărpină fruntea: 

— Pe legea mea, când unuia, când altuia, spuse el cu un 
zâmbet pe care încerca să-l facă șiret. Și dumneavoastră, 
dacă aţi avea vreun motiv să căutaţi singurătatea: fie că 
vreţi să vă ascundeţi dumneavoastră, fie că vreţi pur și 
simplu să vă ascundeţi acolo pe cineva. 

Tânărul roși. 

— Dar astăzi, cine locuiește acolo? întrebă el. 

— O tânără doamnă care se dă drept văduvă și pe care 
vine s-o viziteze din când în când umbra primului sau, 
poate, a celui de al doilea soţ. Numai că este de observat 
un lucru: cele două umbre se înţeleg între ele, că nu vin 
niciodată amândouă în același timp. 

— Şi de când locuiește frumoasa văduvă în această casă 
izolată, atât de potrivită pentru vizita fantomelor? întrebă 
tânărul surâzând. 

— Cam de vreo două luni. De altfel ea e foarte retrasă și 
cred că nimeni nu se poate lăuda că a putut-o vedea în 
aceste două luni: pentru că iese rar și când iese, nu iese 
decât cu faţa acoperită. O tânără cameristă, foarte 


drăguță, pe legea mea, vine în fiecare dimineaţă la mine 
să-mi comande masa pentru toată ziua. Eu îi trimit masa 
pregătită, ea primește mâncarea în vestibul, plătește din 
plin, apoi închide imediat ușa în nasul băiatului. Astă 
seară, de exemplu, este petrecere; pentru dânsa 
pregăteam prepeliţele și potârnichile pe care m-aţi văzut 
că le jumuleam. 

— Şi pe cine are invitat la cină? 

— Fără îndoială că pe una din cele două umbre de care 
vă vorbeam. 

— Aţi văzut vreodată cele două umbre? 

— Da, dar numai în trecere, seara, după apusul soarelui, 
sau dimineaţa înainte de a se crăpa de ziuă. 

— Sunt sigur că le-aţi observat bine, dragă domnule 
Biscarros, căci de la primul cuvânt mi-am dat seama că 
sunteţi un foarte bun observator. Ce-aţi remarcat deosebit 
în înfățișarea celor două umbre? 

— Una din ele este un bărbat de vreo șaizeci, șaizeci și 
cinci de ani și-mi face impresia că el este soțul dintâi, căci 
vine ca o umbră sigură de prioritatea drepturilor sale. 
Cealaltă este umbra unui tânăr de vreo douăzeci și șase, 
douăzeci și opt de ani, și trebuie să spun, că umbra 
aceasta este mai timidă, are aerul unui suflet necăjit. Aș 
jura că ea este umbra celui de-al doilea soț. 

— Şi pentru ce oră vi s-a cerut să pregătiţi cina astă 
seară? 

— Pentru ora opt. 

— E șapte și jumătate, spuse tânărul scoțând din 
buzunarul vestei un foarte frumos ceas pe care îl 
consultase de multe ori până atunci. Nu mai aveţi timp de 
pierdut. 

— Oh! va fi gata, fiţi liniștit, numai că eu urcasem ca să 
vă vorbesc de cina dumneavoastră și să vă spun că am 
pregătit-o din nou. Pentru că prietenul dumneavoastră a 
întârziat atâta, căutaţi să nu vină mai înainte de o oră. 

— Ascultă, gazdă dragă, spuse tânărul cavaler cu aerul 
unui om pentru care această gravă afacere a unei mese 
servite la timp nu constituia decât un fapt secundar, nu vă 


frământaţi atât pentru cina noastră; chiar dacă persoana 
pe care o aștept ar veni acum, avem destule de vorbit. 
Dacă cina nu e gata, vom vorbi în continuare, iar dacă e 
gata, vom vorbi după aceea. 

— În adevăr, domnule, spuse hangiul, sunteţi o persoană 
foarte binevoitoare și pentru că vă lăsaţi în seama mea, 
veţi fi mulțumit, fiţi sigur. 

Jupân Biscarros făcu un compliment adânc, tânărul îi 
răspunse cu o ușoară înclinare a capului, și ieși. 

— Acum înţeleg totul, își spuse tânărul reluându-și, plin 
de curiozitate, postul de la fereastră. Doamna așteaptă pe 
cineva care trebuie să vină dinspre Libourne, iar oamenii 
din desiș își propun să-l atace pe vizitator înainte ca acesta 
să fi apucat să bată la ușă. 

În același timp și parcă pentru a justifica bănuielile 
perspicacelui observator, dinspre stânga se auzi pasul unui 
cal. Iute ca fulgerul, ochii tânărului scrutară desișul pentru 
a urmări comportarea oamenilor așezați la pândă. Cu toate 
că noaptea începuse să încurce obiectele, i se păru că unii 
îndepărtau crăcile și că alţii se ridicau ca să privească 
peste stâncă, dar și unii și alţii se pregăteau pentru o 
acţiune ce avea toate aparențele unei agresiuni. În același 
timp un zgomot sec, ca de muschetă care se încarcă, se 
auzi de trei ori și-l făcu să tresară. Atunci întorcându-se 
repede înspre Libourne ca să-l zărească pe cel ameninţat 
de acest zgomot ucigător, zări apărând un cal bine făcut 
mergând în trap, călărit de un tânăr cu nasul în vânt, cu 
aer triumfător, cu mâna în șold, purtând o pelerină scurtă, 
căptușită cu șaten alb care îi descoperea cu graţie umărul 
drept. De departe, figura aceasta părea plină de eleganţă, 
de molatică poezie și de voioasă mândrie. În plus, figura 
avea trăsături fine, un ten proaspăt, ochiul viu și buzele 
întredeschise din obiceiul de a surâde mereu, mustaţa 
neagră și delicată, dinţii fini și albi. O nuia pe care o 
învârtea cu eleganţă, un fluierat ușor, așa cum îl adusese 
la modă domnul Gaston d'Orleans și fusese adoptat de 
tinerii eleganțţi ai vremii, făceau din noul venit un cavaler 
perfect, după toate legile manierelor elegante în vigoare la 


curtea Franţei, care începuse de mult să dea tonul tuturor 
Curtilor din Europa. 

La cincizeci de pași în urma lui, călărind un cal căruia îi 
potrivea pasul după calul stăpânului său, venea un lacheu 
înfumurat și foarte plin de el. Părea că deţine printre 
servitori un rang nu mai puţin distins decât stăpânul său 
printre gentilomi. 

Frumosul adolescent ce sta la fereastra hanului, prea 
tânăr ca să asiste impasibil la o scenă de felul celei care i 
se promitea, nu se putu împiedica să nu se cutremure la 
gândul că cei doi care înaintau, atât de lipsiţi de grijă și de 
siguranţă, urmau să fie uciși, după toate probabilitățile, 
când aveau să ajungă în dreptul capcanei care îi aștepta. 
Intre timiditatea vârstei și dragostea pentru aproape, păru 
că se dă o luptă în care câștigă sentimentul generos. Și 
cum cavalerul tocmai trecea prin fața hanului, fără să-și 
arunce privirea în jur, tânărul, cedând unui elan, subit, 
unei hotărâri de neînvins, se plecă peste fereastră și-l 
strigă pe călător: 

— Hei, domnule! opriţi-vă, dacă vreţi, am să vă spun 
ceva foarte important. 

Auzind chemarea aceasta și cele spuse, cavalerul ridică 
privirea și văzându-l pe tânăr la fereastră, își opri calul cu 
o mișcare a mâinii care ar fi făcut cinste și celui mai bun 
călăreț. 

— Nu opriți calul, domnule, continuă tânărul, ci 
apropiaţi-vă ca și cum m-aţi cunoaște de multă vreme. 

Călătorul ezită un moment, dar văzând după aerul celui 
care vorbea că avea de-a face cu un gentilom și după 
înfățișare și după figură, se descoperi și înaintă surâzător. 

— lată-mă la ordinele dumneavoastră, domnule, spuse 
el, cu ce vă pot servi? 

— Apropiaţi-vă mai mult, domnule, continuă 
necunoscutul de la fereastră, ceea ce am să vă spun nu se 
poate spune cu glas tare. Acoperiţi-vă, trebuie să se creadă 
că ne cunoaștem demult și că pentru mine aţi venit la 
hanul acesta. 

— Dar bine, domnule, spuse călătorul, nu înţeleg nimic. 


— O să înţelegeţi imediat; până atunci acoperiţi-vă și 
veniți mai aproape, și mai aproape, și mai aproape! 
Întindeţi-mi mâna; așa! Încântat să vă văd! Acum, nu 
treceţi mai departe de hanul acesta căci sunteţi pierdut. 

— Ce s-a întâmplat? Cu adevărat, mă înspăimântați, 
spuse surâzând călătorul. 

— Nu e așa că vă duceţi la căsuţa de colo unde 
strălucește lumina aceea? 

Cavalerul făcu o mișcare. 

— Dar acolo, pe drumul spre această casă, mai precis la 
colţul drumului, în boschetul acela întunecos, stau în 
pândă patru oameni care vă așteaptă. 

— Da? spuse cavalerul privind ţintă în ochii tânărului 
palid. Da? Sunteţi sigur, cu adevărat? 

— l-am văzut venind, unul câte unul, descălecând, 
ascunzându-se, unii în spatele copacilor, alţii în spatele 
stâncilor. În sfârșit, adineaori, când aţi apărut în capătul 
drumului dinspre sat, i-am auzit încărcându-și muschetele. 

— Așa? spuse cavalerul care, începuse și el să se teamă. 

— Da, domnule, e așa cum vă spun, continuă tânărul cu 
pălăria cenușie; și dacă ar fi mai multă lumină poate că ați 
putea să-i vedeţi și să-i recunoașteți. 

— Oh! spuse călătorul, nu mai e nevoie să-i recunosc, 
știu prea bine cine sunt. Dar dumneavoastră, domnule, 
cine v-a spus că mă duceam la casa aceea și că pe mine mă 
așteptau oamenii de colo? 

— Am bănuit. 

— Sunteţi un Oedip încântător. Mulţumesc. Ah! vor să 
mă împuște, câţi sunt pentru această frumoasă operaţie? 

— Patru, din care unul pare șeful lor. 

— Șeful acesta, nu e mai în vârstă decât ceilalți? 

— Ba da, după câte am putut să-mi dau seama de aici. 

— Putin adus de spate? 

— Da, pană albă, haină brodată, pelerină cafenie, gestul 
rar și poruncitor. 

— Exact, e ducele d'Epernon. 

— Ducele d'Epernon? strigă tânărul. 

— Ei, da! am să vă povestesc situația mea, spuse râzând 


călătorul. N-am mai făcut-o până acum, dar n-are 
importanţă, îmi faceţi un serviciu destul de mare ca să n-o 
discut mai îndeaproape cu dumneavoastră. Și cei care îl 
însoțeau cum erau îmbrăcaţi? 

— În uniforme cenușii. 

— Exact, sunt bătăușii lui. 

— Care astăzi sunt înarmaţi cu muschete. 

— În cinstea mea, sunt foarte onorat! Acum știți ce ar 
trebui să faceţi, domnul meu? 

— Nu, dar spuneţi-mi părerea dumneavoastră și dacă 
ceea ce trebuie să fac poate să vă fie de folos, sunt 
dinainte de acord. 

— Sunteţi înarmat? 

— Da... am sabia. 

— Aveţi lacheul cu dumneavoastră? 

— Sigur că da, însă acum nu e aici, l-am trimis în 
întâmpinarea cuiva pe care îl aștept. 

— Ei bine! ar trebui să-mi daţi o mână de ajutor. 

— Pentru ce? 

— Ca să atacăm pe mizerabilii aceștia și să-i facem și pe 
ei și pe șeful lor să ceară îndurare. 

— Aţi înnebunit, domnule? strigă tânărul cu un accent în 
voce care dovedea că nu era dispus câtuși de puţin pentru 
o asemenea expediţie. 

— Adevărat, vă cer iertare spuse călătorul, uitasem că 
asta nu vă privește. 

Apoi, întorcându-se către lacheu care văzându-și 
stăpânul oprindu-se, se oprise și el la distanţa cuvenită: 

— Castorin, vino încoace, spuse el. 

În același timp pipăi cu mâna oblâncul șeii ca și cum ar 
fi vrut să se asigure că pistoalele erau în bună stare. 

— Oh! domnule, strigă tânărul gentilom întinzând mâna 
ca pentru a-l opri, pentru numele lui Dumnezeu, domnule, 
nu vă riscaţi viața într-o asemenea aventură! Mai degrabă 
intraţi în han ca să nu le daţi de bănuit celor care vă 
așteaptă; gândiţi-vă că e vorba de onoarea unei femei. 

— Aveţi dreptate, spuse cavalerul, deși în această 
împrejurare nu e chiar vorba de onoare, ci de întâmplare. 


Castorin, prietene continuă el adresându-se lacheului care 
se apropiase, pentru un moment nu mergem mai departe. 

— Cum? spuse Castorin aproape tot atât de dezamăgit 
ca și stăpânul său, ce spune domnul? 

— Spun că în seara asta domnișoara Francinette va fi 
lipsită de plăcerea de a te vedea, întrucât ne petrecem 
noaptea la hanul „Viţelul de aur”. Intră, poruncește să mi 
se pregătească masa și cere să mi se pregătească patul. 

Și întrucât cavalerului i se păru că domnul Castorin se 
pregătea să-i spună ceva, își însoţi ultimele cuvinte cu o 
mișcare a capului care nu mai admitea nicio vorbă. 

O clipă călătorul îl urmări din ochi pe Castorin, apoi, 
după un moment de gândire, păru că ia o hotărâre: 
descălecă, intră în curtea hanului după lacheu, îi aruncă 
frâul calului și, din două sărituri, ajunse în camera 
tânărului gentilom care, văzând că ușa se deschide dintr-o 
dată, făcu o mișcare de surpriză amestecată cu teamă, însă 
noul venit nu băgă de seamă nimic din cauza întunericului. 

— Așadar, spuse călătorul apropriindu-se vesel de tânăr 
și strângându-i, cu căldură, mâna care i se întinsese, 
recunosc că vă datorez viaţa. 

— Oh! domnule, exageraţi serviciul pe care vi l-am făcut, 
spuse tânărul făcând un pas înapoi. 

— Nu, fără nicio modestie: e așa cum vă spun; îl cunosc 
eu pe duce, e al dracului de brutal. Dumneavoastră sunteţi 
un exemplu de perspicacitate, un fenix de bunătate 
creștină. Dar spuneţi-mi, dumneavoastră care sunteţi atât 
de amabil, atât de înţelegător, aţi mers cu bunăvoința atât 
de departe încât să preveniţi și casa? 

— Care casă? 

— Casa la care mă duceam, firește! Casa în care sunt 
așteptat. 

— Nu, spuse tânărul, la asta nu m-am gândit, 
mărturisesc, și de altfel nu m-aș fi gândit pentru că n- 
aveam posibilitatea s-o fac. Şi eu sunt abia de două ore aici 
și nu cunosc pe nimeni în casa asta. 

— Oh! Drace! spuse călătorul îngrijorat. Biata Nanon! 
numai de nu i s-ar întâmpla ceva. 


— Nanon? Nanon de Lartigues! strigă tânărul uimit. 

— Da așa e! dar sunteţi un adevărat vrăjitor! spuse 
călătorul. Vedeţi oameni așezându-se la pândă pe un drum 
și ghiciţi pe cine urmăresc; vă spun un nume de botez și 
ghiciţi numele de familie. Explicaţi-mi repede lucrul 
acesta, sau, de nu, vă denunţ ca vrăjitor iar parlamentul 
din Bordeaux o să vă condamne să fiți ars pe rug. 

— Ah! de data aceasta trebuie să recunoașteţi, adaugă 
tânărul, că nu trebuie să nu fii prea abil ca să descoperi 
adevărul. De îndată ce aţi numit pe ducele d'Epernon 
drept rivalul dumneavoastră, era evident că nu numeaţi o 
Nanon oarecare și că trebuia să fie Nanon de Lartigues, 
frumoasă, bogată, spirituală, care se spune, că l-a fermecat 
pe duce și care conduce în locul lui, ceea ce face ca în 
toată Guyana să fie și ea tot atât de urâtă ca și el... La 
doamna asta vă duceţi...? continuă tânărul cu reproș. 

— Da, pe legea mea, mărturisesc și pentru că i-am 
pronunţat numele, nu-mi retrag cuvântul. De altfel Nanon 
e rău cunoscută și e calomniată pe nedrept. Nanon este o 
fată încântătoare, care-și ţine promisiunile cu sfinţenie, 
atât îi place de mult să le realizeze, fiind cu totul devotată 
celui pe care îl iubește, cât timp îl iubește. Trebuia să 
cinez cu ea astă seară, însă ducele ne-a stricat socotelile. 
Aș vrea să vă prezint mâine acestei încântătoare fiinţe. Ce 
dracu! mai curând sau mai târziu, ducele trebuie să se 
întoarcă la Agen! 

— Mulţumesc, spuse înţepat tânărul gentilom. N-o 
cunosc pe domnișoara de Lartigues decât din auzite și nu 
țin s-o cunosc altfel. 

— Eh, la dracu, faceţi o mare greșeală! 

— Sunt pe aici numai în trecere și trebuie să plec mai 
departe chiar astă-seară, adăugă el. 

— Oh! Să știți însă că n-o să faceţi niciun pas, până nu 
știu cine este nobilul cavaler care mi-a salvat viaţa, cu 
atâta eleganţă. 

Tânărul păru că ezită, apoi, după un moment: 

— Sunt vicontele de Cambes. 

— Ah! ah! spuse interlocutorul, am auzit vorbindu-se de 


o încântătoare vicontesă de Cambes, care are domenii 
întinse în jurul Bordeauxului și care este prietenă cu 
doamna prinţesă. 

— E ruda mea, răspunse repede tânărul. 

— Vă fac complimentele mele, pe legea mea, viconte, 
căci mi s-a spus că este fără pereche; sper, dacă mă va 
favoriza soarta în această privinţă, că o să mă prezentați și 
pe mine. Eu sunt baronul de Canolles, căpitan în 
regimentul Navailles și pentru moment profit de un 
concediu pe care domnul duce d'Epernon a binevoit să mi-l 
acorde, la cererea domnișoarei de Lartigues. 

— Baronul de Cannoles? exclamă vicontele la rândul 
său, privindu-l pe baron cu toată curiozitatea pe care i-o 
trezea acest nume celebru în vremea aceea, în aventuri 
galante. 

— Mă cunoașteţi? întrebă Canolles. 

— Numai din renume, răspunse vicontele. 

— Şi dintr-un prost renume, nu-i așa? Ce vreţi, fiecare 
după firea lui, mie îmi place viaţa agitată. 

— Sunteţi cu totul liber, domnule, să duceţi viaţa care vă 
place, răspunse vicontele. Însă daţi-mi voie să fac o 
observaţie. 

— Anume? 

— Că e vorba de o femeie compromisă din cauza 
dumneavoastră, pe care ducele o să se răzbune pentru 
dezamăgirea pe care i-aţi produs-o. 

— La dracu! Credeţi? 

— Fără îndoială, deși este o femeie... ușoară... 
domnișoara de Lartigues este totuși o femeie compromisă 
de dumneavoastră. Este de datoria dumneavoastră să 
vegheaţi asupra sa, s-o ocrotiţi. 

— Pe legea mea, aveţi dreptate, tinere înţelept. Vrăjit de 
conversaţia cu dumneavoastră, am uitat de datoria mea de 
gentilom; trebuie să fi fost trădaţi și, după toate 
probabilitățile, ducele știe totul. Dacă Nanon ar fi fost 
măcar prevenită, ea este atât de abilă și m-aș putea 
încrede în ea ca să-mi obţină iertarea ducelui. Haideţi, 
spuneți-mi: vă pricepeţi la război, tinere? 


— Încă nu, răspunse vicontele râzând. Însă cred că am 
să-l învăţ, acolo unde mă duc. 

— Ei bine! aflaţi de la mine, prima lecţie. Să știți că în 
război, când nu mai e posibilă forța, trebuie să folosiţi 
șiretenia. Ajutaţi-mă să folosesc viclenia. 

— Asta vreau și eu. Dar cum? explicaţi-mi! 

— Hanul are două uși. 

— Despre asta, habar n-am. 

— Eu știu: una dă în șosea, alta dă în câmp. les pe cea 
care dă în câmp, descriu un semicerc și bat la ușa lui 
Nanon, care are și ea o ușă în spatele casei. 

— Da? ca să fiți surprins acolo, în casă! strigă vicontele. 
În adevăr, sunteţi un mare tactician, nu glumă! 

— Să mă surprindă? întrebă Canolles. 

— Sigur că da. Plictisit de atâta așteptare, ducele, 
nevăzându-vă ieșind de aici, se va îndrepta spre casa 
aceea. 

— Da, dar eu voi intra și voi ieși. Atât. 

— Odată intrat... n-o să mai ieșiţi. 

— Hotărât lucru tinere, spuse Canolles, sunteţi un 
adevărat vrăjitor. 

— Veţi fi surprins, și poate chiar omorât sub ochii ei, 
asta e tot! 

— Aș! spuse Canolles, sunt destule dulapuri pe acolo. 

— Oh! exclamă vicontele. 

Acest „oh” fu pronunţat în așa fel și cu o intonaţie atât 
de elocventă, plină de reproșuri, de rușine pudică și de 
gingașă delicateţă, încât Canolles se opri deodată și, cu tot 
întunericul, își aţinti privirea cu insistenţă asupra tânărului 
sprijinit de pervazul ferestrei. 

Vicontele simţi toată greutatea privirii și continuă pe un 
ton vesel: 

— În definitiv, aveţi dreptate, duceţi-vă, baroane; însă 
ascundeţi-vă cu grijă, să nu vă surprindă cineva. 

— Ei bine, nu! greșesc, spuse Canolles; dumneavoastră 
aveţi dreptate; dar cum să fac s-o previn? 

— Mi se pare că o scrisoare... 

— Cine s-o ducă? 


— Mi se pare că am văzut un lacheu. În asemenea 
împrejurări, un lacheu nu riscă decât câteva lovituri de 
baston, pe când gentilom își riscă viaţa. 

— E adevărat, îmi pierd capul, spuse Canolles, și 
Castorin va face comisionul acesta în cele mai bune 
condițiuni, cu atât mai mult cu cât bănuiesc că poznașul 
acesta are legături acolo în casă. 

— Vedeţi că totul se poate aranja aici? spuse vicontele. 

— Da. Aveţi cerneală, hârtie, pene? 

— Nu, spuse vicontele, dar are jos. 

— Iertaţi-mă, spuse Canolles, însă, în adevăr, nu știu ce 
se întâmplă cu mine în astă-seară, că fac prostie, peste 
prostie. Nu e nimic! Vă mulțumesc, viconte, pentru 
sfaturile pe care mi le daţi. Am să le urmez întocmai. 

Și Canolles, fără să-l slăbească din ochi pe tânărul pe 
care de câteva minute îl cerceta cu o insistență 
neobișnuită, deschise ușa și cobori scara, în timp ce 
vicontele, îngrijorat și aproape neliniștit, murmura pentru 
el. 

— Cum mă privea! Doar nu m-o fi recunoscut? 

În timpul acesta Canolles coborâse și, după ce privise o 
clipă profund întristat, prepeliţele,  potârnichile şi 
dulciurile pe care jupân Biscarros le îngrămădise în coșul 
așezat pe capul ajutorului de bucătar, și pe care poate că 
altul urma să le mănânce, cu toate că, desigur, lui îi erau 
destinate, întrebă care e camera pregătită de jupân 
Castorin, ceru să i se aducă pene, cerneală și hârtie și-i 
scrise lui Nanon următoarea scrisoare: 

„Scumpă Doamnă, 

Dacă natura ar fi înzestrat frumoșii dumneavoastră ochi 
cu facultatea de a vedea noaptea, aș putea observa la o 
sută de pași de ușa dumneavoastră, pe domnul duce 
d'Epernon, ascuns într-un tufis pândindu-mă ca să pună să 
mă împuște ca să vă compromită, apoi, în modul cel mai 
îngrozitor cu putință. Mie nu mi-e teamă nici că-mi pierd 
viața, nici că o să vă pierdeţi liniștea. Fiţi liniștită, în 
această privință. Am să mă folosesc puțin de concediul pe 
care m-ati pus să-l cer acum câteva zile, ca să profit de el 


și să vin să vă văd. Nu știu unde am să mă duc și nici ducă 
am să mă duc undeva. Oricum ar fi, chemati pe fugarul 
dumneavoastră, după ce va trece furtuna. La hanul „Viţelul 
de aur” o să vi se spună încotro am plecat. Sper că veți fi 
mulțumită de sacrificiul pe care mi-l impun, însă interesele 
dumneavoastră îmi sunt mai scumpe decât plăcerea mea. 
Spun plăcere pentru că mi-ar fi plăcut grozav de mult să-l 
snopesc în bătaie pe domnul d'Epernon și pe zbirii lui așa 
cum erau deghizați. Așadar, scumpă doamnă, credeți-mă 
că vă sunt foarte devotat și mai ales foarte credincios”. 

Canolles semnă biletul acesta clocotind de fanfaronadă 
gasconă știind că o să aibă efect asupra gasconei Nanon. 
Apoi își chemă lacheul: 

— Vino încoace, jupâne Castorin, îi spuse el, și 
mărturisește-mi cu toată sinceritatea în ce raporturi ești cu 
domnișoara Francinette. 

— Dar, domnule, răspunse Castorin, uimit de întrebarea 
care i se adresase, nu știu dacă trebuie... 

— Fii liniștit, jupân neghiob, n-am nicio intenţie cu ea, 
iar dumneata n-ai să ai cinstea să fii rivalul meu. Ceea ce-ţi 
cer, este numai o simplă informaţie. 

— Ah! In cazul acesta, domnule, asta este altceva, iar 
domnișoara Francinette a avut iscusința să-mi aprecieze 
calităţile. 

— Așadar, vă aveţi bine, nu-i așa, domnule pramatie? 
Foarte bine. Atunci, ia biletul acesta și ocolește prin câmp. 
— Cunosc drumul, domnule, spuse îngâmfat, Castorin. 

— Foarte bine. Bate la ușa din spate. Fără îndoială că 
cunoști și ușa aceea, nu? 

— Desigur. 

— Din ce în ce mai bine. Mergi pe aici, bate la ușa de 
care ţi-am vorbit și predă scrisoarea aceasta domnișoarei 
Francinette. 

— În cazul acesta, domnule, pot să... spuse vesel 
Castorin. 

— Poţi să pleci imediat și ai zece minute ca să te duci și 
să te întorci. Trebuie ca scrisoarea aceasta să ajungă chiar 
acum în mâna domnișoarei Nanon de Lartigues. 


— Dar dacă nu mi se deschide ușa? spuse Castorin, care 
începu să presimtă posibilitatea unei întâmplări neplăcute. 

— Ai fi un prostănac, pentru că trebuie să cunoști vreun 
fel deosebit de a ciocăni, datorită căruia nu se lasă afară 
un îndrăgostit iar dacă ar fi altfel, înseamnă că sunt un 
gentilom de plâns că pot avea în serviciul meu un om de 
nimic ca tine. 

— Am eu un fel al meu, domnule, spuse Castorin cu 
aerul cel mai cuceritor. Mai întâi bat de două ori la 
distanţe egale, apoi a treia oară... 

— Nu te întreb cum baţi, nu mă interesează, totul este 
să ţi se deschidă. Hai, du-te și dacă ești surprins, mănâncă 
hârtia, căci altfel îţi tai urechile când te vei întoarce, dacă 
nu cumva ai să vii cu ele tăiate gata. 

Castorin porni ca un fulger. Însă după ce cobori scara, 
se opri și, în ciuda tuturor regulilor, strecură biletul în 
carâmbul cizmei, apoi ieșind prin ușa ce da în curtea de 
păsări, făcu un ocol lung, traversă crângul ca o vulpe, 
trecu șanțurile ca un ogar și ciocăni la ușa din spate, în 
felul acesta deosebit pe care încercase să-l explice 
stăpânului său și care avu ca întotdeauna efect, ușa se 
deschise imediat. 

Zece minute mai târziu, Castorin era înapoi, fără să i se 
fi întâmplat ceva și-i spuse stăpânului său că biletul fusese 
predat în prea frumoasele mâini ale domnișoarei Nanon. 

Canolles folosise cele zece minate ca să-și deschidă 
cufărul, să-și pregătească haina de casă și să poruncească 
masa. Ascultă cu o satisfacţie vizibilă raportul domnului 
Castorin, dete o raită prin bucătărie, dădu ordine pentru 
noapte, cu voce tare, căscând fără măsură, asemeni unui 
om care de abia așteaptă să se culce. Manevra aceasta 
avea drept scop, în cazul că ducele d'Epernon ar fi pus pe 
cineva să-l urmărească, să i se aducă la cunoștință că 
baronul nu intenţiona să treacă mai departe de hanul la 
care trăsese ca un simplu și inofensiv călător, venit acolo 
să mănânce și să doarmă. În adevăr, planul avu rezultatul 
pe care și-l dorise baronul: un fel de ţăran care bea în 
colțul cel mai întunecos al sălii, chemă pe hangiu își plăti 


consumaţia, se ridică și ieși foarte natural, îngânând o 
melodie. Canolles îl urmări până la ușă și-l văzu că se 
îndreaptă spre grupul de copaci. Zece minute mai târziu, 
auzi îndepărtându-se niște tropote de cai; cursa fusese 
ridicată. 

Apoi baronul intră în cameră și complet liniștit în ce o 
privea pe Nanon, nu se mai gândi decât cum să-și petreacă 
seara în modul cel mai plăcut cu putinţă: de aceea îi 
porunci lui Castorin să pregătească zaruri, cărţi și, după 
aceea să se ducă la vicontele de Cambes să-l întrebe dacă 
îi făcea onoarea de a-l primi. 

Castorin se supuse și găsi în prag un scutier bătrân, cu 
părul alb, care, ţinând ușa abia întredeschisă, răspunse la 
complimentul său cu un aer foarte aspru: 

— Pentru moment este imposibil. Domnul viconte este 
ocupat. 

— Foarte bine, spuse Canolles, am să aştept. 

Şi pentru că tocmai atunci se auzi un zgomot mare 
venind dinspre bucătărie, și ca să-și omoare timpul, se 
duse să vadă ce se petrecea în această importantă parte a 
clădirii. 

Era sărmanul ajutor de bucătar care se întorsese mai 
mult mort decât viu. La cotitura drumului, fusese oprit de 
patru oameni care îl întrebaseră asupra scopului plimbării 
sale nocturne și care, aflând că duce ceva pentru doamna 
din casa izolată, îl dezbrăcară de bonetă, de haina albă și 
de șorţ. Cel mai tânăr dintre cei patru se îmbrăcase cu 
aceste atribute vestimentare caracteristice meseriei sale, 
își pusese coșul în echilibru pe cap și continuase drumul 
spre casa aceea mică, în locul ucenicului bucătar. Zece 
minute mai târziu, se întorsese și vorbise ceva în șoaptă cu 
cel care părea șeful trupei. Apoi băiatului i se restituiră 
vesta, boneta și șorțul i se așeză din nou coșul pe cap, iar 
la sfârșit i se dădu un picior în spate ca să i se indice 
direcția pe care trebuia să o urmeze. Nenorocitul nu-și 
dorise altceva. Pornise în goană și se prăbușise pe 
jumătate mort de frică, în pragul ușii, de unde fusese 
ridicat. 


Această întâmplare era complet de neînțeles pentru 
toată lumea, în afară de Canolles, însă cum acesta n-avea 
niciun motiv să dea vreo explicaţie, lăsă pe hangiu, pe 
ospătari, pe servitoare, pe bucătar și pe ajutorul de 
bucătar să se piardă în tot felul de presupuneri în legătură 
cu cele petrecute și în timp ce aceștia băteau câmpii care 
mai de care, se urcă la viconte și, socotind că prima cerere 
pe care o făcuse, prin mijlocirea domnului Castorin, îl 
scutea de o a doua intervenţie de același gen, deschise ușa 
și intră fără să mai bată. 

În mijlocul camerei, masa iluminată și pregătită pentru 
două persoane, nu mai aștepta ca să fie completă, decât 
aducerea mâncărurilor. 

Canolles observă cele două tacâmuri și le consideră ca 
un semn bun. 

Cu toate acestea, vicontele văzându-l se ridică brusc 
încât era ușor de constatat că vizita îl surprinsese pe 
tânărul gentilom, și că cel de-al doilea tacâm nu-i era 
destinat lui, așa cum își închipuise în primul moment. 

Această situaţie îi fu confirmată chiar de la primele 
cuvinte pe care i le adresă vicontele. 

— Aș putea ști, domnule baron, îl întrebă acesta, 
îndreptându-se cu toată politeţea spre el, cărui fapt nou 
datorez onoarea vizitei dumneavoastră? 

— Dar, răspunse Canolles tulburat ușor de această 
primire puţin binevoitoare, unui fapt foarte firesc. Mi-e 
foame. Sunteţi singur, sunt singur, și am voit să am 
onoarea să vă propun să cinaţi cu mine. 

Vicontele îl privi pe Canolles cu o neîncredere vizibilă și 
păru că încearcă o oarecare greutate în a-i da răspunsul. 

— Pe onoarea mea! spuse Canolles râzând, s-ar zice că 
vă este teamă. Dar ce, sunteţi cavaler de Malta? Sunteţi 
destinat bisericii, sau respectabila dumneavoastră familie 
v-a sădit în suflet din copilărie ura faţă de familia de 
Canolles? Haideţi, pentru Dumnezeu! n-o să vă strice dacă 
vom petrece o oră împreună, stând fiecare de o parte și de 
alta a mesei. 

— Îmi este imposibil să cobor la dumneavoastră, 


baroane. a 

— Foarte bine, nu coborâți. Însă pentru că am urcat eu 
la dumneavoastră... 

— Şi mai cu neputinţă, domnule. Aştept pe cineva. 

De data aceasta Canolles rămase dezorientat. 

— Ah! așteptați pe cineva? spuse el. 

— Da. 

— Pe legea mea, spuse Canolles, după un moment de 
tăcere, pe legea mea, aș fi preferat să mă fi lăsat să-mi 
continui drumul, cu riscul a ceea ce ar fi putut să mi se 
întâmple, decât să văd că, din cauza repulsiei pe care mi-o 
arătaţi, se alterează serviciul pe care mi l-aţi făcut și 
pentru care mi se pare că încă nu v-am mulțumit 
îndeajuns. 

Tânărul roși și se apropie de Canolles. 

— Vă cer iertare, domnule, spuse el cu voce 
tremurătoare, îmi dau seama de lipsa mea de politeţe. 
Dacă n-ar fi vorba de probleme serioase, de probleme de 
familie pe care trebuie să le discut cu persoana pe care o 
aștept, ar fi pentru mine o onoare și o cinste, să vă invit ca 
al treilea, deși... 

— Oh! terminati, răspunse Canolles, m-am hotărât să nu 
mă supăr pe dumneavoastră, orice mi-aţi spune. 

— Deși, continuă tânărul, cunoștința dintre noi este una 
din acele consecințe neprevăzute ale întâmplării, una din 
acele întâmplări neprevăzute, una din acele prietenii 
efemere... 

— Şi de ce toate acestea? întreabă Canolles. Dimpotrivă, 
în felul acesta se leagă prieteniile sincere și de durată; 
trebuie să considerăm ca un merit al sorții ceea ce 
dumneavoastră atribuiți întâmplări. 

— Domnule, soarta vrea să plec peste două ore, spuse 
vicontele râzând, și după toate aparențele să urmez o cale 
cu totul opusă cu a dumneavoastră. Vă rog, deci, să primiţi 
tot regretul meu de a nu fi putut accepta, așa cum aș fi 
dorit-o, această prietenie pe care mi-o oferiţi cu atâta 
sinceritate și pe care o apreciez la adevărata ei valoare. 

— Pe legea mea, spuse Canolles, hotărât lucru, sunteţi 


un tânăr ciudat, iar clanul dumneavoastră de generozitate 
îmi dăduse la început o cu totul altă idee despre caracterul 
dumneavoastră. Dar, în sfârșit, facă-se după cum vă e voia, 
desigur n-am dreptul să pretind nimic, pentru că eu vă 
sunt îndatorat și pentru că aţi făcut pentru mine mai mult 
decât aș fi avut dreptul să aștept de la un necunoscut. Mă 
întorc, deci, să cinez singur, însă, să vă spun drept, 
viconte, asta mă costă: monologul nu-mi stă în fire. 

Și, în adevăr, cu toate cele spuse, și cu toată hotărârea 
de a pleca, pe care o anunţase, Canolles nu se hotăra să se 
retragă. Ceva îl ţinea locului, fără să-și dea seama ce 
anume. Se simţea atras în mod irezistibil spre viconte. 
Acesta, însă, luând un sfeșnic se apropie de Canolles, cu 
un surâs încântător: 

— Domnule, spuse el, întinzându-i mâna, orice s-ar 
întâmpla și oricât de scurtă a putut fi întrevederea noastră, 
vă rog să credeţi că sunt încântat că am putut să vă fiu de 
folos cu ceva. 

La început, Canolles nu văzu decât complimentul: el 
prinse mâna pe care i-o întindea vicontele dar, în loc de a 
răspunde unei strângeţi bărbătești și amicale, ea se 
retrăgea călduţă și fremătătoare. Înţelegând atunci că 
oricât ar fi fost de înveșmântată într-o formă politicoasă, 
expedierea pe care i-o da vicontele tot expediere era, se 
retrase decepţionat și, mai cu seamă, foarte preocupat. 

La ușă, întâlni surâsul știrb al bătrânului servitor, care 
luând sfeșnicul din mâna vicontelui, porni înaintea lui 
Canolles pentru a-l conduce cu toată ceremonia spre 
apartamentul ce i se reţinuse, și se întoarse repede la 
stăpânul care îl aștepta în capul scării. 

— Ce face? îl întrebă vicontele în șoaptă. 

— Cred că s-a hotărât să cineze singur, răspunse 
Pompee. 

— Atunci n-o să mai urce iar... 

— Cel puţin așa cred. 

— Dă ordin să se pregătească caii. Va fi oricum un timp 
câștigat, dar, adăugă vicontele plecând urechea, ce e 
zgomotul acesta, Pompee? 


— S-ar zice că e glasul domnului Richon. 

— Şi al domnului de Canolles. 

— Parcă s-ar certa. 

— Dimpotrivă, se recunosc. Ascultati. 

— Numai de n-ar spune ceva Richon. 

— Oh! n-aveţi de ce să vă temeţi, e un om foarte discret. 

— St! 

Cei doi tăcură și atunci se auzi vocea domnului de 
Canolles. 

— Două tacâmuri, jupâne Biscarros, două tacâmuri! 
Domnul Richon cinează cu mine. 

— Vă rog, nu! răspunse Richon: mi-e imposibil. 

— Ei asta e! vreţi să cinaţi singur ca tânărul gentilom? 

— Care gentilom? 

— Acela de sus. 

— Cum se numește? 

— Vicontele de Cambes. 

— Îl cunoașteţi pe viconte? 

— Pentru Dumnezeu! doar el mi-a salvat viaţa. 

— El? 

— Da, el. 

— Cum așa? 

— Luaţi masa cu mine și în timpul cinei am să vă 
povestesc. 

— Nu pot, cinez cu el. 

— În adevăr, așteaptă pe cineva. 

— Pe mine, și cum am întârziat, îmi daţi voie să vă 
părăsesc, nu e așa, baroane? 

— Nu, ei drăcie! Nu se poate! strigă Canolles. Mi-am pus 
în cap să cinez cu cineva, așa că veţi cina cu mine sau voi 
cina eu cu dumneavoastră amândoi. Jupâne Biscarros, 
pune două tacâmuri. 

În timp ce Canolles se întorcea să vadă dacă i se execută 
ordinul, Richon o luă pe scară în sus, urcând treptele în 
grabă. Când ajunse la ultima treaptă, o mână mică îl trase 
în camera vicontelui de Cambes, iar ușa se închise în urma 
lui. Și ca siguranţa să fie mai mare, fură trase și cele două 
zăvoare. 


— În adevăr, murmură Canolles așezându-se singur la 
masă, după ce-l căutase zadarnic din ochi pe Richon, care 
dispăruse. Nu știu cum se face că totul se întoarce 
împotriva mea în locurile astea blestemate: unii umblă 
după mine ca să mă omoare, alţii fug de mine de parcă aș 
avea ciumă. Ei, drăcia dracului, îmi trece pofta de 
mâncare, simt că mă întristez, sunt în stare să mă îmbăt în 
seara asta ca un pedestraș. Hei! Castorin, vino încoace să 
te ciomăgesc. Şi ăia de sus se zăvoresc de parcă ar 
conspira. Oh! Esenţă de bou ce sunt! sigur că conspiră; 
asta e; asta explică totul. Dar pentru cine? pentru 
coajutor? pentru prinți? pentru parlament? pentru rege? 
pentru regină? sau poate pentru domnul de Mazarin? Pe 
legea mea n-au decât să conspire contra cui or vrea, mi-e 
perfect indiferent, bine că mi-a revenit pofta de mâncare. 
Castorin, spune să mi se aducă masa și toarnă-mi să beau, 
te-am iertat. 

Și Canolles filosof, începu să mănânce prima cină care 
fusese pregătită pentru vicontele de Cambes și care, din 
lipsă de provizii proaspete îl obligase pe jupân Biscarros să 
i-o servească încălzită. 


IV. 


În timp ce baronul de Canolles căuta zadarnic pe cineva 
cu care să cineze și sătul de atâta căutare se hotărâse, în 
cele din urmă, să mănânce singur, să vedem ce se petrecea 
la Nanon: 

Nanon era, în vremea aceea, o încântătoare creatură de 
vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani, orice ar fi 
spus și ar fi scris dușmanii, printre care trebuie să 
menționăm pe cei mai mulţi dintre istoricii care s-au 
ocupat de ea. Scundă, cu pielea smeadă, suplă și graţioasă, 
cu faţa proaspătă și colorată, cu ochii negri și adânci în a 
căror cornee se reflectau asemeni pisicilor, luminile de 
orice fel, veselă și surâzătoare în aparenţă, Nanon era 
totuși departe de a se lăsa antrenată de capriciile și 
frivolitățile ce țes cu arabescurile lor nebunești urzeala 


mătăsoasă și aurită din care se compune de obicei viața 
unei tinere elegante și pretenţioase. Dimpotrivă, în 
căpșorul ei vioi se frământau hotărârile cele mai grave, 
adânc și îndelung gândite, care deveneau pline de seducţie 
și luciditate prin vocea ei vibrantă și puternic marcată de 
accentul gascon. Nimeni n-ar fi putut bănui sub această 
mască trandafirie, cu trăsături fine și surâzătoare, în 
spatele acestei priviri pline de promisiuni și sclipind de 
avânt înflăcărat, o perseverenţă neobosită, o dârzenie de 
neînvins, profunzimea de vederi a unui om de stat. Şi 
totuși, acestea erau calităţile sau defectele lui Nanon, după 
cum se examina aversul sau reversul medaliei: spiritul 
calculat și inima ambițioasă se regăseau în acest corp plin 
de eleganţă. 

Nanon era din Agen. Domnul duce d'Epernon, fiul acelui 
inseparabil prieten al lui Henric al IV-lea care era în 
trăsură cu regele în momentul când l-a lovit cuțitul lui 
Ravaillac și asupra căruia au planat bănuieli până și din 
partea Caterinei de Medicis, domnul duce d'-Epernon, 
numit guvernator al Guyanei, funcţie în care morga, 
impertinenţa și deturnările îl făcuseră respingător în ochii 
tuturor, remarcase această micuță burgheză, fiica unui mic 
avocat. li făcuse curte și izbutise cu mare greutate, după o 
apărare susţinută cu abilitatea unui mare tactician care 
vrea să-l facă pe învingător să simtă tot preţul victoriei 
sale, însă în schimbul reputației sale pierdute, Nanon îi 
furase ducelui și puterea și independenţa. Numai după 
șase luni, ea ajunsese să guverneze în realitate această 
frumoasă provincie, întorcând cu dobândă, tuturor celor 
care o jigniseră sau o umiliseră, necazurile sau ofensele pe 
care i le făcuseră. Regină dintr-o întâmplare, ea, deveni 
tiran din calcul, presimţind cu fina ei inteligenţă, că 
trebuie să compenseze prin abuz, probabil prea scurta ei 
domnie. 

În consecinţă, puse stăpânire pe toate: pe tezaur, pe 
influență, pe onoruri. Fu bogată, numai în funcţii, primi 
vizita lui Mazarin și a marilor nobili de la curte. 
Combinând cu o pricepere admirabilă diferitele elemente 


de care dispunea, ea făcu din ele un amalgam care folosi 
deopotrivă și autorităţii și averii sale. Fiecare serviciu pe 
care îl făcea era cotat după preţurile stabilite de ea. Un 
grad în armată, o funcţie în magistratură aveau fiecare un 
tarif: Nanon acorda gradul sau funcţia respectivă și primea 
pentru asta bani grei sau un cadou regesc așa că 
renunțând la o parte din putere în favoarea cuiva, ea 
recupera ceea ce pierdea sub o altă formă; acordând 
puterea, reţinea banii care constituie nervul acesteia. 

Așa se explică și durata autorităţii sale, căci oamenii în 
ura lor ezită să răstoarne un dușman căruia îi mai rămâne 
o consolare. Răzbunarea urmărește ruina totală, o 
deprimare totală. Popoarele regretă când gonesc un tiran 
care ar duce cu el aurul lor și ar pleca cu surâsul pe buze. 
Nanon de Lartigues strânsese două milioane! 

In felul acesta ea trăia într-un fel de siguranţă pe un 
vulcan care, fără încetare, zguduie totul în jurul lui. Nanon 
simţise ura poporului ridicându-se ca o maree, crescând și 
lovind cu valurile ei în puterea domnului d'Epernon care 
gonit din Bordeaux, într-o zi de furie, o târăsc cu el, 
asemenea unei bărci care urmează corabia. Nanon se îndoi 
sub furtună, așteptând să se ridice după trecerea vijeliei. 
Ea și-l luase drept model pe domnul de Mazarin și ca o 
școlăriță modestă, practica din depărtare politica acestui 
italian abil și flexibil. Cardinalul remarcase această femeie 
care creștea și se îmbogăţea prin aceleași mijloace care 
făcuseră din el un prim ministru cu cincizeci de milioane; 
el o admira pe tânăra gasconă și, făcea mai mult; o lăsa în 
pace. Poate, mai târziu, vom ști pentru ce. 

Deși unii, ce-și spuneau bine informaţi, pretindeau că ea 
ar fi întreţinut corespondenţă direct cu Mazarin, se vorbea 
totuși foarte puţin de intrigile politice ale frumoasei 
Nanon. Nici Canolles, care fiind frumos, tânăr și bogat, nu 
înţelegea de ce era nevoie să fii intrigant, nu știa ce să 
spună în această privinţă. 

Nanon îl cunoscuse pe Canolles în modul cel mai firesc 
cu putinţă. Canolles, locotenent în regimentul Navailley, 
voise să ajungă căpitan: pentru aceasta a trebuit să-i scrie 


lui d'Epernon, colonel-general al infanteriei. Scrisoarea o 
citise Nanon, ea răspunsese așa cum făcea de obicei, când 
avea de tratat o afacere; și-i dădu lui Canolles o întâlnire 
de afaceri. Canolles alese din bijuteriile sale de familie un 
inel splendid, care ar fi putut valora cinci sute de pistoli; 
dar mai puţin decât i-ar fi trebuit ca să cumpere o 
companie, și se duse la întâlnire. Dar, de această dată, 
firma victoriosului Canolles puse în derută calculele și 
tarifele domnișoarei de Lartigues. Era prima dată când o 
vedea pe Nanon, era prima dată când Nanon îl vedea pe el: 
amândoi erau tineri, frumoși și plini de spirit. Întrevederea 
se desfășură în complimente reciproce; despre afacerea în 
cauză nu se spuse un singur cuvânt, și, totuși, afacerea se 
făcu. A doua zi Canolles primi brevetul de căpitan, iar când 
preţiosul inel trecu din degetul lui în degetul lui Nanon, 
asta nu a fost ca preţ al ambiţiei satisfăcute, ci ca dovadă a 
unei iubiri fericite. 


V. 


Pentru a explica de ce locuia Nanon lângă satul Matifou, 
e destul să povestim ce se întâmplase. După cum am spus, 
ducele d'Epernon ajunsese să fie urât în Guyana. Nanon, 
căreia se făcuse cinstea de a fi transformată în geniul, său, 
rău, ajunsese să fie și ea urâtă de lume. Răscoala îi goni pe 
amândoi din Bordeaux și-i alungă până la Agen. Dar și la 
Agen izbucni răscoala. Într-o zi, fu răsturnată de pe un pod 
trăsura aurită cu care Nanon se ducea la întâlnire cu 
ducele. Fără să știe cum, Nanon se trezi în râu, de unde o 
scoase Canolles. Într-o noapte luă foc locuinţa din oraș a 
lui Nanon și tot Canolles fu acela care pătrunse în ultimul 
moment în dormitorul ei și o salvă din flăcări. Nanon 
aprecie că o a treia încercare ar putea prea bine să le 
reușească celor din Agen. Deși Canolles se îndepărta de 
ea, era totuși o adevărată minune că se găsea întotdeauna 
la momentul potrivit ca s-o scape de primejdie. Profitând 
de plecarea ducelui, care făcea o inspecţie în 
guvernământul său, și de escorta compusă din vreo mie 


două sute de oameni, în care se găseau și cei trimiși de 
regimentul Navailles, Nanon părăsi orașul împreună cu 
Canolles, sfidând, de la fereastra trăsurii, mulţimea care ar 
fi voit să sfărâme trăsura, dar nu îndrăznea să o facă. 

Atunci ducele și Nanon aleseră, sau, mai bine zis, 
Canolles le alese în secret sătulețul unde urma să se 
stabilească Nanon, în timp ce ducelui i se pregăti o 
locuinţă în Libourne. Canolles obținu un concediu, în 
aparenţă pentru a-și rezolva niște probleme de familie, dar 
în realitate pentru a-și putea părăsi regimentul, care se 
reîntorsese la Agen, și pentru a nu se depărta de Matifou 
unde prezenţa lui ocrotitoare era mai necesară ca oricând. 
În adevăr, evenimentele începuseră să capete o gravitate 
îngrijorătoare. Principii de Condé, de Conti și de 
Longueville, arestaţi la 17 ianuarie trecut și închiși la 
Vincennes, ofereau celor patru sau cinci partide între care 
era împărţită Franţa în această perioadă, un motiv 
excelent de război civil. Lipsa de popularitate a ducelui 
d'Epernon, despre care se știa că era devotat Curţii, 
creștea neîncetat. Devenea iminentă o catastrofă dorită de 
toate partidele care, în situaţia ciudată în care se găsea 
atunci Franţa, nu știau nici ele măcar ce ar fi putut să se 
întâmple. Asemeni unei păsări care simte că vine furtuna, 
Nanon dispăru de pe orizont și se retrase în cuibul său de 
frunze, ca să aștepte evenimentul acolo, retrasă și uitată 
de toţi. 

Ea se dădu drept o femeie văduvă care caută 
singurătatea, așa cum ne amintim că o prezentase și jupân 
Biscarros. 

Așadar, domnul d'Epernon venise să facă vizită acestei 
încântătoare pustnice, anunțând-o că pleca într-o călătorie 
de opt zile. Imediat după plecarea lui, Nanon trimisese 
prin perceptor, protejatul său, un bileţel lui Canolles, care, 
fiind în concediu, se afla prin apropiere. Numai că, așa 
cum am mai spus, acest original bileţel dispăruse din 
mâinile mesagerului și se transformase, sub pana lui 
Cauvignac, într-o copie de invitaţie. La această invitaţie se 
grăbea să răspundă nepăsătorul gentilom, când vicontele 


de Cambes îl oprise la patru sute de pași de ţintă. 

Restul îl cunoaștem. 

Așadar, Nanon îl aștepta pe Canolles, așa cum așteptă o 
femeie care iubește, adică scoțând ceasul din buzunar de 
zece ori pe minut, apropiindu-se în fiecare moment de 
fereastră, pândind orice zgomot, întrebând din priviri 
soarele roșu și splendid care se ascundea în spatele 
muntelui ca să afle când se vor ivi primele umbre ale 
nopţii. Mai întâi se auzi un ciocănit la ușa din faţă și 
trimise pe Francinette să vadă cine era. Dar nu era decât 
presupusul ajutor de bucătar care aducea cina, dar nu știa 
consemnul. Nanon își aruncă ochii în anticameră, dar nu 
văzu decât pe falsul trimis al lui jupân Biscarros, care, își 
arunca și el privirea în dormitor unde pe o masă mică erau 
pregătite cele două tacâmuri. Nanon îi porunci lui 
Fancinette să ţină friptura caldă, închise întristată ușa și 
reveni la fereastră. Dar atât cât se mai putea vedea în 
noaptea care începuse să se coboare, șoseaua era goală. 

O nouă ciocănitură se auzi de data aceasta la ușa din 
fund, dar bătaia în ușă era făcută într-un fel special. Nanon 
strigă: „lată-l!” însă de teamă că tot nu era cel așteptat, se 
opri la mijlocul drumului, dreaptă, nemișcată. O clipă mai 
târziu, ușa se deschise și domnișoara Francinette apăru în 
prag, consternată, mută, ţinând în mână un bilet. Nanon 
zări hârtia, se repezi spre cameristă, i-o smulse din mână, 
o deschise repede și o citi cu îngrijorare. 

După ce citi, rămase ca trăsnită; deși îl iubea mult pe 
Canolles, la ea ambiția era un sentiment tot atât de 
puternic ca și dragostea. Pierzându-l pe ducele d'Epernon, 
pierdea nu numai averea în viitor, dar poate și tot ce 
agonisise. Totuși cum era o femeie cu cap, stinse mai întâi 
lumânarea, ca să nu i se zărească umbra și alergă la 
fereastră. Era și timpul, patru bărbaţi se apropiau de casă, 
nu erau mai departe de vreo douăzeci de pași. Bărbatul cu 
pelerină mergea înainte și în el, Nanon îl recunoscu pe 
duce. În acel moment domnișoara Francinette intră în 
cameră cu o lumânare aprinsă în mână. Nanon aruncă o 
privire disperată spre masă, spre cele două tacâmuri, spre 


cele două fotolii, spre cele două perne brodate care își 
răsfățau albul lor imaculat pe fondul roșu închis al 
cuverturii de damasc cu care era acoperit patul, apoi pe o 
elegantă cămașă de noapte care se armoniza perfect cu 
toate aceste aranjamente. 

— Sunt pierdută! se gândi ea. 

Dar aproape în același timp, reveni judecata limpede în 
mintea aceasta ascuţită și un surâs îi trecu pe buze. Mai 
iute ca gândul apucă paharul de cristal destinat lui 
Canolles și-l aruncă, la întâmplare, în grădină, scoase 
dintr-o pungă un pahar de aur purtând armele ducelui, 
puse lângă farfurie un tacâm de argint aurit. Apoi, 
îngheţată de spaimă, dar purtând pe buze un surâs compus 
în pripă, se repezi pe scări și ajunse la ușă tocmai în 
momentul când se auzi o lovitura gravă și solemnă. 

Francinette voi să deschidă, însă Nanon o apucă de braţ, 
o dădu la o parte și cu privirea aceea grăbită care la 
femeile luate prin surprindere, completează gândul atât de 
bine: 

— Pe domnul duce îl aștept, nu pe domnul de Canolles. 
Adu masa. 

Apoi trase ea însăși zăvoarele și se aruncă de gâtul 
bărbatului cu pana albă la pălărie, care își pregătea o 
figură furioasă: 

— Ah! strigă Nanon, visul meu nu m-a înșelat! Veniti, 
dragă duce, masa este servită și vom cina imediat. 

D'Epernon rămase uimit, dar cum o mângâiere de 
femeie este bine s-o primești întotdeauna, se lăsă 
îmbrățișat. 

Dar imediat își aminti de proba zdrobitoare pe care o 
avea asupra lui: 

— Un moment, domnișoară, să ne explicăm, dacă vreţi. 

Apoi făcu un semn cu mâna celor care îl însoțeau; 
aceștia se retraseră respectuoși, fără să se îndepărteze, 
totuși, prea mult, iar el intră în casă singur, cu pas grav și 
măsurat. 

— Ce s-a întâmplat, dragă duce? îi spuse Nanon cu o 
veselie atât de bine prefăcută că ai fi putut crede că este 


naturală. Ai uitat ceva ultima dată când ai fost aici, de te 
uiţi cu atâta grijă prin toate colţurile? 

— Da, spuse ducele, am uitat să vă spun că nu sunt un 
prost, un Geronte, ca acela pe care îl pune în comediile 
sale domnul Cyrano de Bergerac și pentru că am uitat să v- 
o spun, am revenit personal ca să v-o dovedesc. 

— Nu vă înţeleg, câtuși de puţin, monseniore, spuse 
Nanon cu aerul cel mai calm și mai sincer cu putinţă. 
Explicaţi-vă, vă rog. 

Privirea ducelui se opri pe cele două fotolii, trecu apoi 
asupra celor două tacâmuri, de la acestea la cele două 
perne. Asupra lor întârzie mai mult în timp ce o roșeaţă de 
mânie i se urcă în obraji. 

Nanon prevăzuse toate acestea și aștepta rezultatul 
acestui examen cu un surâs care îi descoperea dinţii albi 
ca perlele. Numai că surâsul acesta semăna mai curând cu 
o crispare, iar dinţii i-ar fi clănțănit dacă nu i-ar fi ţinut 
strânși tare. 

Ducele își întoarse spre ea privirea furioasă. 

— Aştept totuși hotărârea Inălțimii Voastre, spuse 
Nanon făcând o reverență până la pământ. 

— Hotărârea Înălțimii mele este să-mi explicaţi ce este 
cu această cină, spuse el. 

— Pentru că așa cum v-am mai spus, am visat că deși m- 
aţi părăsit ieri, aveaţi să veniţi astăzi din nou. Or visele 
mele nu mă înșală niciodată. Așa că am pregătit această 
cină în onoarea dumneavoastră. 

Ducele făcu o grimasă care voia să pară un surâs ironic. 

— Şi cele două perne? întrebă el. 

— Monseniorul intenţionează să doarmă astă seară la 
Libourne? În acest caz visul m-a înșelat, căci el mă 
anunţase că monseniorul avea să rămână. 

Ducele făcu o strâmbătură și mai semnificativă decât 
prima. 

— Şi această cămașă încântătoare și acest parfum ales? 

— Este una din acelea pe care obișnuiesc să le pun când 
vine monseniorul. Parfumul acesta vine de la niște 
punguliţe din piele de Spania pe care le pun în dulapuri și 


pe care monseniorul mi-a spus că le preferă oricăror 
mirosuri, pentru că acesta este parfumul preferat al 
reginei. 

— Așadar mă așteptați, nu-i așa? continuă ducele ironic. 

— Vai, monseniore, spuse Nanon încruntându-se, la 
rândul ei, să mă ierte Dumnezeu, dar cred că aţi vrea să vă 
uitaţi și prin dulapuri. Nu cumva sunteţi gelos? 

Și Nanon izbucni într-un hohot de râs. 

Ducele își luă un aer majestuos. 

— Eu, gelos? Haida de! Mulţumesc lui Dumnezeu că n- 
am acest obicei ridicol. Bătrân și bogat cum sunt, știu, 
firește, că sunt făcut să fiu înșelat. Dar vreau să le arăt 
celor care mă înșală că cel puţin nu mă las păcălit. 

— Şi cum le veţi dovedi aceasta? spuse Nanon, tare aș 
vrea să știu. 

— Oh! Asta nu este prea greu. N-ar trebui decât să le 
arăt această hârtie. 

Ducele scoase un bilet din buzunar. 

— Eu nu visez, la vârsta mea nu mai visez, mai ales când 
ești treaz, în schimb primesc scrisori. Citiţi-o pe aceasta, 
este foarte interesantă. 

Înfiorată, Nanon luă biletul pe care i-l întindea ducele și 
tresări recunoscând scrisul, însă tresărirea aceasta fu 
imperceptibilă iar tânăra citi: 


„Domnul duce d'Epernon este prevenit că, în seara 
aceasta, un bărbat care de aproape șase luni este în 
intimitate cu domnișoara Nanon de Lartigues, va veni la 
dânsa unde va rămâne ca să cineze și să doarmă. 

Pentru ca să nu i se lase domnului duce d'Epernon 
niciun dubiu, acesta este prevenit că fericitul rival se 
numește domnul baron de Canolles". 


Nanon păli: lovitura o atinsese drept în inimă. 

— Ah! Roland! Roland! credeam că am scăpat de tine! 
murmură ea. 

— Sunt bine informat? i se adresă ducele triumfător. 

— Dimpotrivă, destul de rău, iar dacă poliţia politică a 


dumneavoastră nu e mai bine organizată decât poliţia 
dumneavoastră amoroasă, vă compătimesc. 

— Mă compătimiţi? 

— Da, pentru că acest domn de Canolles, căruia îi faceți 
onoarea gratuită de a-l crede rivalul dumneavoastră, nu 
este aici. Așteptaţi și o să vedeţi dacă o să vină. 

— A și venit. 

— El? Nu e adevărat! strigă Nanon. 

De data aceasta, în exclamaţia acuzatei era o mare doză 
de adevăr. 

— Vreau să spun că a venit și se află la patru sute de 
pași de aici și că, din fericire pentru el, s-a oprit la hanul 
„La viţelul de aur”. 


VI. 


Nanon înţelese că ducele era mai puţin informat decât 
crezuse ea la început, ridică deci din umeri în semn de 
indiferenţă, apoi în mintea ei încolţi o idee sugerată, fără 
îndoială, de scrisoarea pe care o sucea și o răsucea în 
mână. 

— E posibil ca un om de geniu, unul din cei mai abili 
politicieni ai Franţei să se lase păcălit de o scrisoare 
anonimă? 

— Anonimă, neanonimă, oricum aţi vrea, dar cum vă 
explicaţi această scrisoare? 

— Oh! Explicaţia nu este greu de dat: o înlănţțuire de 
bune procedee ale prietenilor noștri din Agen. Domnul de 
Canolles v-a solicitat un concediu pentru chestiuni de 
familie și i l-aţi acordat; s-a știut că trece pe aici și pe 
această călătorie s-a construit o acuzaţie ridicolă. 

Nanon observă că, în loc să se descreţească, figura 
ducelui se încrunta din ce în ce mai mult. 

— Explicaţia ar fi bună, spuse el, dacă această faimoasă 
scrisoare pe care o atribuiţi prietenilor dumneavoastră, n- 
ar avea și un post scriptum pe care aţi uitat să-l citiți din 
cauza emoțţiei. 

Un fior de moarte străbătu tot corpul tinerei femei; 


simţea că dacă întâmplarea nu-i venea în ajutor, n-ar mai fi 
putut susține lupta multă vreme. 

— Un post-scriptum? repetă ea. 

— Da, citiţi-l! spuse ducele, aveţi scrisoarea încă în 
mână. 

Nanon încercă să surâdă, dar își dădu seama că nu se 
mai putea preta la această demonstraţie de calm. Se 
mulțumi, deci, să citească și restul scrisorii, cu cel mai 
liniștit ton pe care l-ar fi putut lua. 


„Am în mâinile mele scrisoarea domnișoarei de 
Lartigues către domnul de Canolles prin care se fixează 
pentru această seară întâlnirea de care v-am amintit. Voi 
da această scrisoare în schimbul unei scrisori semnată 
în alb pe care domnul duce o va depune, prin 
intermediul unei singure persoane, într-o barcă pe 
Dordona, în fața satului Saint-Michel-la-Riviere, la ora 
șase astă-seară”. 


— Şi aţi făcut imprudenţa aceasta?... întrebă Nanon. 

— Scrisul dumneavoastră mi-e atât de preţios, doamnă, 
încât am considerat că n-aș plăti prea scump o scrisoare 
provenită de la dumneavoastră. 

— Aţi expus un asemenea secret indiscreţiei unui 
confident? Vai! domnule duce...! 

— Acest fel de confidente, doamnă, se primesc personal, 
așa am primit-o și eu pe aceasta. Omul care a fost pe 
Dordona, eu am fost. 

— Atunci aveţi scrisoarea mea? 

— Iat-o. 

Printr-un efort rapid al memoriei, Nanon încercă să-și 
amintească ce conţinea scrisoarea aceea. Dar îi fu cu 
neputinţă, mintea începuse să i se tulbure. 

Cu greu putu să-și ia propria ei scrisoare și s-o 
recitească! conţinea doar trei rânduri. Nanon le îmbrăţișă 
cu o privire lacomă și recunoscu atunci cu o fericire de 
nedescris că scrisoarea nu o compromitea de tot. 

— Citiţi tare, spuse ducele. Sunt și eu ca 


dumneavoastră. Am uitat ce conţine scrisoarea. 

Nanon își regăsi surâsul pe care îl căutase zadarnic de 
câteva secunde și, răspunzând invitaţiei ducelui, citi: 

— „Cinez la ora opt. Sunteţi liber? Eu sunt. In acest scop 
fiți punctual, dragă Canolles, și nu vă temeti de secretul 
nostru”. 

— Mi se pate că este foarte clar! strigă ducele palid de 
mânie. 

— Cred că mă iartă, gândi Nanon. 

— Ah! ah! aveţi va să zică un secret cu domnul de 
Canolles, continuă ducele. 

Nanon înţelese că o ezitare de o secundă ar fi pierdut-o. 
De altfel ea avusese timp să gândească planul pe care i-l 
sugerase scrisoarea anonimă. 

— Ei bine! Așa e, am un secret cu acest gentilom, spuse 
ea privindu-l fix pe duce. 

— Mărturisiţi, va să zică! strigă ducele d'Epernon. 

— Trebuie, pentru că nu vi se poate ascunde nimic. 

— Oh! striga ducele. 

— Este adevărat, îl așteptam pe domnul de Canolles, 
continuă Nanon, cu calm. 

— Il așteptați? 

— İl aşteptam. 

— Indrăzniți să recunoaşteți? 

— Sus și tare. Acum știți cine este domnul de Canolles? 

— Un îngâmfat pe care am să-l pedepsesc cu toată 
cruzimea pentru îndrăzneala lui. 

— Este un gentilom nobil și viteaz căruia veți continua 
să-i acordați bunătatea dumneavoastră. 

— Oh! jur pe Dumnezeu că nu se va întâmpla așa ceva! 

— Nu juraţi, domnule duce, înainte de a fi terminat ce 
am de spus, răspunse Nanon surâzând. 

— Vorbiţi, dar mai repede... 

— N-aţi observat, oare, dumneavoastră care cercetaţi 
până în cutele a cele mai adânci ale inimii, continuă 
Nanon, n-aţi observat atâta bunăvoință din partea mea 
pentru domnul de Canolles, insistenţele mele pe lângă 
dumneavoastră în favoarea lui, brevetul de căpitan pe care 


m-am luptat să-l obţină, acordarea unei sume pentru a face 
o călătorie în Bretania împreună cu domnul de la 
Meilleraye; acum, de curând, concediul, într-un cuvânt 
interesul meu permanent de a-l îndatora? 

— Doamnă, doamnă, depășiți limitele, spuse ducele. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule duce! aveţi 
răbdare măcar până termin. 

— Ce să mai aștept și ce vă mai rămâne să-mi spuneţi? 

— Că îi port domnului de Canolles un duios interes. 

— La dracu, asta o știu prea bine! 

— Că-i sunt devotată trup și suflet. 

— Doamnă, vă depășiți... 

— Că-l voi servi până la moarte și asta pentru că... 

— Pentru că este iubitul dumneavoastră, nu e greu de 
ghicit. 

— Pentru că este fratele meu! spuse Nanon apucându-l 
pe duce de braţ, cu o mișcare dramatică. 

Brațul ducelui d'Epernon căzu, moale, de-a lungul 
corpului. 

— Fratele dumneavoastră? spuse el. 

Nanon făcu un semn din cap însoţindu-l cu un surâs 
triumfător. 

Apoi după un moment, adăugă grăbit: 

— Asta cere o explicaţie, spuse el. 

— Am să v-o dau, spuse Nanon. Când a murit tata? 

— Păi, spuse ducele făcând o socoteală, acum vreo opt 
luni. 

— Când aţi semnat brevetul de căpitan pentru domnul 
de Canolles? 

— Păi, cam tot pe atunci, continuă ducele. 

— După cinsprezece zile, spuse Nanon. 

— Da, se poate, după cinsprezece zile. 

— E foarte dureros pentru mine, continuă Nanon, să 
dezvălui rușinea unei alte femei, să fac public acest secret, 
care este secretul nostru, înţelegeţi? Insă ciudata 
dumneavoastră gelozie mă îndeamnă la aceasta, 
comportarea dumneavoastră atât de crudă mă obligă s-o 
fac. Vă imit, domnule duce, dând dovadă de lipsă de 


mărinimie. 

— Continuati, continuaţi! strigă ducele, care începuse să 
se prindă în născocirile pe care le făurea imaginaţia 
frumoasei gascone. 

— Ei bine, tatăl meu a fost un avocat nu lipsit de 
oarecare celebritate. Acum douăzeci și opt de ani, tata era 
încă tânăr: fusese un bărbat foarte frumos. Încă înainte de 
căsătorie, se îndrăgostise de mama domnului de Canolles, 
care îi fusese refuzată, pentru că ea era nobilă iar el om de 
rând. Dragostea se însărcină să îndrepte eroarea naturii, 
așa cum se întâmplă de cele mai multe ori și în timpul unei 
călătorii a domnului de Canolles... Înţelegeţi? 

— Da, dar cum se face că această prietenie pentru 
domnul de Canolles v-a cuprins atât de târziu? 

— Pentru că abia la moartea tatălui meu am aflat de 
legăturile care ne uneau; pentru că acest secret fusese 
consemnat într-o scrisoare pe care însuși baronul mi-a 
predat-o numindu-mă sora sa. _ 

— Unde este scrisoarea aceasta? Întrebă ducele. 

— Uitaţi de incendiul care mi-a mistuit totul? Şi 
bijuteriile cele mai scumpe și toate hârtiile cele mai 
secrete...! 

— Adevărat, spuse ducele. 

— De douăzeci de ori am vrut să vă povestesc această 
situaţie, sunt sigură că ati fi făcut totul pentru cel pe care, 
pe șoptite, îl numesc fratele meu; el însă mi-a interzis-o 
întotdeauna și m-a rugat mereu să cruţ reputaţia mamei 
sale care trăiește și acum. l-am respectat aceste scrupule, 
pentru că i le înţeleg. 

— Ah! Desigur! spuse ducele aproape înduioșat, bietul 
Canolles! 

— Şi, cu toate acestea, își refuza norocul, continuă 
Nanon. 

— Pentru că e un suflet delicat, spuse ducele, scrupulele 
acestea îl onorează. 

— Eu am făcut mai mult: am jurat că niciodată taina 
aceasta nu va fi dezvăluită cuiva în lume; însă bănuielile 
dumneavoastră au umplut paharul. Nenorocire mie! Mi-am 


călcat jurământul!... Nenorocire mie! Am trădat secretul 
fratelui meu... 

Și Nanon izbucni în lacrimi. 

Ducele căzu în genunchi la picioarele ei și-i sărută 
mâinile frumoase, pe care ea le lăsase să atârne cu 
descurajare, în timp ce-și ridica ochii spre cer, părând că-i 
cere iertare lui Dumnezeu pentru jurământul călcat. 

— Spuneaţi: nenorocire mie! spuse ducele; spuneţi mai 
bine: fericire pentru toţi. Aș vrea ca acest sărman Canolles 
să-și recâștige timpul pierdut!... Eu nu-l cunosc, dar aș 
vrea să-l cunosc. După ce mi-l veţi prezenta, am să-l iubesc 
ca pe copilul meu! 

— Spuneţi ca pe un frate, spuse surâzând Nanon. 

Apoi, trecând la o altă idee: 

— Josnici  denunţători plătiţi! strigă ea mototolind 
scrisoarea pe care se prefăcu că o aruncă în foc, dar pe 
care o ascunse cu grijă în buzunar pentru a-l putea 
recâștiga mai târziu pe autor. 

— Mă gândesc, spuse ducele, de ce să nu vină băiatul 
acesta. De ce să aștept, ca să-l văd? Am să trimit chiar 
acum după el la „Viţelul de aur”. 

— Ah! Da, desigur, spuse Nanon, ca să afle că eu nu pot 
să vă ascund nimic și că în ciuda jurământului, v-am spus 
totul. 

— Am să fiu discret. 

— Oh! Domnule duce, e rândul meu să vă dojenesc! 
reluă Nanon cu surâsul acela pe care diavolii îl împrumută 
de la îngeri. 

— Şi de ce, frumoasa mea? 

— Pentru că altă dată doreaţi mai mult să fiți numai cu 
mine, nu ca acum. Să cinăm, ascultați-mă pe mine, și 
mâine dimineaţă va fi destul timp ca să trimiteţi după 
Canolles. Până mâine dimineaţă am să am eu timp să-l 
previn, își spuse Nanon. 

— Fie, spuse ducele. Să ne așezăm la masă. 

Și frământat de un rest de îndoială, adăugă în șoaptă, 
numai pentru el: 

— Până mâine dimineaţă n-am s-o las singură niciun 


moment și numai dacă ar fi vrăjitoare ar putea găsi un 
mijloc ca să-l înștiinţeze. 

— Așadar, spuse Nanon punându-și mâna pe umărul 
ducelui, îmi va fi îngăduit să-l rog ceva pe prietenul meu, 
pentru fratele meu? 

— Cum să nu! răspunse d'Epernon, tot ce vreţi, bani? 

— Oh! Bani! spuse Nanon, n-are nevoie, el mi-a dat 
inelul acesta minunat pe care l-aţi observat și care vine de 
la mama lui. 

— Atunci vreo avansare? spuse ducele. 

— Ah! Da, avansare. O să-l facem colonel, nu-i așa? 

— Ei, drace! Colonel, cum te grăbești, draga mea, spuse 
ducele. Pentru așa ceva ar fi trebuit să fi făcut vreun 
serviciu pentru cauza majestăţii sale. 

— E gata să facă tot ce i se va cere. 

— Oh! făcu ducele privind-o pe Nanon cu coada ochiului. 
Aș avea o misiune de încredere pentru Curte... 

— O misiune pentru Curte? strigă Nanon. 

— Da, reluă bătrânul curtean, însă asta o să vă despartă. 

Nanon își dădu seama că trebuie nimicită și această 
ultimă urmă de neîncredere. 

— Oh! Nu vă temețţi de asta, dragă duce. Ce importanţă 
are despărţirea, dacă despărţirea îi este folositoare! În 
apropiere fiind, l-aș servi rău, pentru că sunteţi gelos; în 
schimb fiind departe veţi întinde asupra lui mâna 
dumneavoastră puternică. Exilaţi-l, expatriaţi-l, dacă asta 
este spre binele lui și nu vă îngrijiţi de mine. Numai să-mi 
rămână dragostea dragului meu duce, nu-i așa că nu-mi 
trebuie altceva ca să fiu fericită? 

— Bine! am zis, adăugă ducele, mâine de dimineaţă voi 
trimite să-l cheme și am să-i dau instrucţiunile necesare. Şi 
acum, așa cum aţi spus, continuă ducele, aruncându-și o 
privire foarte liniștită spre cele două fotolii, cele două 
tacâmuri și cele două perne... Să cinăm frumoasa mea. 

Și amândoi se așezară la masă cu feţele surâzătoare. Așa 
încât însăși Francinette, în calitatea ei de cameristă și 
confidentă, oricât era de obișnuită cu purtarea ducelui și 
cu caracterul stăpânei sale, crezu că stăpâna ei era 


liniștită de tot iar ducele complet convins. 


VII. 


Cavalerul pe care Canolles îl salutase cu numele de 
Richon urcase la etajul hanului „Viţelul de aur” și cinase 
împreună cu vicontele. 

Pe el îl așteptase vicontele cu atâta nerăbdare, atunci 
când întâmplarea îl făcuse martorul pregătirilor 
dușmănoase ale domnului d'Epernon și-l pusese în situația 
să-i facă baronului de Canolles serviciul de care am vorbit. 

Plecase din Paris cu opt zile mai înainte, iar din 
Bordeaux în aceeași zi; aducea astfel noutăţi proaspete 
despre problemele cam încâlcite care se urzeau în 
momentul acela prin intrigi îngrijorătoare, între Paris și 
Bordeaux. Pe măsură ce vorbea, când de încarcerarea 
principilor, care constituia problema zilei, când de 
parlamentul din Bordeaux, care era autoritatea din acea 
regiune, când de domnul de Mazarin care era adevăratul 
rege în acel moment, tânărul viconte privea tăcut la figura 
bărbătească și arsă de soare, la ochiul pătrunzător și sigur 
de el, la dinţii albi care se zăreau sub mustaţa lungă și 
neagră, semne care făceau din Richon chipul adevărului 
soldat care răzbise până la rangul de ofițer prin propriile 
lui merite. 

— Așadar, spuse vicontele la un moment dat, doamna 
prinţesă este acum la Chantilly. 

Se știe că așa erau numite de cele două ducese de 
Condé: numai că ducesei-mame de Condé i se adăuga titlul 
de „văduvă”. 

— Da, răspunse Richon, vă așteaptă acolo cât mai 
repede cu putinţă. 

— În ce situaţie se găsește? 

— Într-un adevărat exil: este supravegheată, ca și soacra 
sa, cu cea mai mare atenţie, întrucât Curtea nu se 
îndoiește că o să se mulțumească numai cu plângeri 
adresate parlamentului și că pune la cale ceva mult mai 
eficace în favoarea prinților. Din păcate, așa cum se 


întâmplă întotdeauna, banii. Pentru că a venit vorba de 
bani, aţi încasat ce vi se datora? Mi s-a recomandat foarte 
insistent să vă întreb. 

— Dar de abia am strâns vreo douăzeci de mii de livre de 
aur, răspunse vicontele, asta-i tot. 

— Asta-i tot? La dracu, ce ușor vorbiţi viconte! Se vede 
cât de colo că sunteţi milionar. Să vorbești cu un astfel de 
dispreţ, de o sumă ca aceasta într-un asemenea moment! 
Douăzeci de mii de franci!... Vom fi mai puţin bogaţi decât 
domnul de Mazarin, dar vom fi mai bogaţi decât regele. 

— Așadar, credeţi Richon, că doamna prințesă va 
accepta această sumă umilă? 

— Cu recunoștință: îi aduceţi bani cu care poate plăti o 
armată. 

— Credeţi că o să avem nevoie? 

— De ce? De o armată? Firește că da și chiar ne vom 
îngriji să strângem una. Domnul de La Rochefoucauld a 
înrolat patru sute de gentilomi sub pretext că participă la 
înmormântarea tatălui său. Domnul duce de Bouillon va 
lua cu el un număr asemănător, dacă nu mai mare, când va 
pleca în Guyana. Domnul de Turenne care promite că se va 
îndrepta spre Paris, ca să ia prin surprindere castelul de la 
Vincennes și printr-o lovitură să-i elibereze pe prinți, va 
avea treizeci de mii de oameni - toată armata lui din nord 
pe care o ademenește din serviciul regelui. Oh! Lucrurile 
sunt pe cale bună, continuă Richon, fiţi liniștit. Nu știu 
dacă o să facem vreo treabă, dar sunt sigur că zgomot o să 
facem. 

— Nu l-aţi întâlnit pe ducele d'Epernon? îl întrerupse 
tânărul, ai cărui ochi scânteiau de bucurie la auzul acestei 
enumerări de forţe care promiteau triumful partidului 
căruia îi era credincios. 

— Ducele d'Epernon? întrebă ofițerul făcând ochii mari, 
unde vreţi să-l fi întâlnit? Nu vin din Agen, vin din 
Bordeaux. 

— Aţi fi putut să-l întâlniți prin apropiere, răspunse 
vicontele surâzând. 

— Ah, da! Așa e, frumoasa Nanon de Lartigues nu stă 


prin apropiere? 

— La două lovituri de muschetă de aici, de la han. 

— Aha! lată ce-mi explică prezenţa baronului de 
Canolles la hanul „Vițelul de aur”. 

— II cunoașteţi? 

— Pe cine? Pe baron?... Da. Aș putea chiar să spun că 
sunt prietenul său, dacă domnul de Canolles n-ar fi de 
origină foarte nobilă. 

— Oamenii de rând de talia dumitale, Richon, valorează 
cât niște printi, într-o situaţie ca aceasta în care ne găsim 
acum. Vă amintiţi că pe prietenul dumitale domnul baron 
de Canolles l-am scăpat de la ciomăgeală, dacă nu chiar de 
la ceva mai grav. 

— Da, mi-a pomenit ceva despre asta, dar nu am dat 
prea multă atenţie spuselor lui, mă grăbeam să urc la 
dumneavoastră. Sunteţi sigur că nu v-a recunoscut? 

— Recunoști greu pe cei pe care nu i-ai văzut niciodată. 

— De altfel, ar fi trebuit să spun mai curând dacă v-a 
ghicit. 

— E adevărat, spuse vicontele, că mă privea foarte 
insistent. 

Richon surâse. 

— Cred și eu, spuse el, nu întâlnești în fiecare zi un 
gentilom ca dumneavoastră. 

— E un cavaler care îmi pare vesel, spuse vicontele după 
un moment de tăcere. 

— Vesel și bun, un caracter încântător și o inimă 
generoasă. Un gascon nu poate fi mediocru, știți și 
dumneavoastră, ori e excelent, ori e fără valoare. Acesta 
este de bun gust. În dragoste ca în război, este un tânăr 
elegant și un căpitan viteaz în același timp. Îmi pare rău că 
e contra noastră. În realitate, ar fi trebuit să profitaţi de 
faptul că printr-o întâmplare l-aţi cunoscut și să profilaţi de 
această împrejurare ca să-l câștigați de partea noastră. 

O roșeaţă ușoară trecu ca un meteor pe obrajii palizi ai 
vicontelui. 

— Oh! Doamne! spuse Richon cu acea filosofie 
melancolică pe care o întâlnești uneori la oamenii puternic 


angajaţi în vreo afacere, dar noi, ceilalţi, suntem oare 
destul de serioși și de rezonabili, noi ceilalți care, cu 
mâinile noastre imprudente, mânuim torța războiului civil, 
cum am face-o cu o lumânare, în biserică? Oare domnul 
coajutor, care cu un cuvânt răscoală Parisul, este un om 
foarte serios? Oare domnul de Beaufort, care exercită o 
asemenea influență în capitală încât i se spune regele 
halelor, este un om foarte serios? Doamna de Chevreuse, 
care numește miniștri sau îi răstoarnă după bunul ei plac, 
este o femeie foarte serioasă? Oare doamna de 
Longueville, care a condus primăria orașului timp de trei 
luni, este o femeie foarte serioasă? Oare femeie serioasă 
este doamna prințesă de Conde care și ieri, încă, nu se 
ocupa decât de rochii, de giuvaeruri și de diamante? În 
fine, un șef de partid serios este domnul duce d'Enghien, 
care e și acum o paiaţă în mâinile femeilor și care când își 
va pune primii pantaloni bufanţi va tulbura toată Franţa? 
Dar eu, dacă îmi permiteţi să-mi așez numele după atâtea 
nume ilustre, sunt eu, oare, un personaj foarte important, 
eu fiul unui morar din Angoulême, eu, fostă slugă a 
domnului de la Rochefoucauld, eu, căruia, într-o zi, 
stăpânul, în loc să-i dea o perie și o haină, i-a dat o sabie 
pe care i-a pus-o vitejește la coapsă, improvizându-mă 
dintr-o dată militar? Și, totuși, iată-l pe fiul morarului din 
Angoulême, fostul valet al domnului de la Rochefoucauld, 
ajuns căpitan; iată-l că înrolează o companie, adună patru, 
cinci, sute de oameni, cu viaţa cărora se va juca și el la 
rândul său, ca și cum Dumnezeu i-ar fi dat acest drept; 
iată-l pășind acum pe drumul măririlor, o s-ajungă colonel, 
guvernator al vreunei cetăţi, cine știe? Iată-l ajungând să 
țină în mâinile lui destinul unui regat timp de zece minute, 
o oră, ba chiar o zi poate. Înţelegeţi, asta seamănă foarte 
bine cu un vis și, totuși, eu îl voi considera realitate până 
în ziua în care vreo catastrofă, mă va trezi din acest vis... 

— Şi în ziua aceea, adăugă vicontele, vai de cei care vă 
vor trezi, Richon, căci vei fi un erou... 

— Un erou sau un trădător, după cum noi vom fi cei mai 
tari, sau cei mai slabi. Pe urma celuilalt cardinal, aș fi fost 


de două ori mai atent, pentru că mi-ar fi fost capul în joc. 

— Haide, Richon, nu încerca să mă faci să cred că 
asemenea consideraţii rețin un om ca dumneata, dumneata 
care ești citat ca unul din cei mai viteji soldaţi din armată! 

— Eh! Desigur, spuse Richon cu o mișcare de umăr care 
nu se putea traduce, am fost viteaz atunci când regele 
Ludovic al XIII-lea, cu figura palidă, cu cordonul albastru 
brăzdându-i pieptul, cu ochiul scânteietor ca o piatră 
prețioasă, striga cu vocea lui ascuţită, mușcându-și 
mustaţa: Regele vă vede, înainte, domnilor! Însă când va 
trebui să găsesc, nu în spatele meu, ci în fața mea, pe 
pieptul fiului același cordon albastru pe care îl văd și acum 
pe pieptul tatălui meu va trebui să strig soldaţilor mei: 
Trageţi asupra regelui Franţei! In ziua aceea, viconte, mi-e 
teamă că o să-mi fie frică și am să trag pe alături... 

— Pe unde ai umblat astăzi, dragă Richon, că vezi 
lucrurile atât de în negru? întrebă tânărul. Războiul civil e 
un lucru trist, o știu, dar uneori e necesar. 

— Da, ca ciuma, ca frigurile galbene, ca frigurile negre, 
sau ca frigurile de orice culoare ar fi. Credeţi, domnule 
viconte, de exemplu, că este necesar ca eu, care astă-seară 
i-am strâns mâna acestui brav Canolles cu atâta plăcere, 
să mă duc mâine să-mi înfig sabia în pântecele lui, pentru 
că eu o servesc pe doamna prinţesă de Conde căreia puţin 
îi pasă de mine, iar el pe domnul de Mazarin, căruia nu-i 
pasă de el? Totuși așa va fi. 

Vicontele făcu o mișcare de groază. 

— Numai de nu m-aș înșela, continuă Richon, și să fie el 
cel care să-mi găsească pieptul în vreun fel. Ah! 
Dumneavoastră, ceilalţi, nu știți ce înseamnă războiul, 
dumneavoastră nu vedeţi decât o mare de intrigi în care vă 
aruncaţi ca în mediul dumneavoastră natural. Chiar îi 
spuneam alteței sale zilele trecute: Dumneavoastră trăiţi 
într-o sferă în care focurile de artilerie care pe noi ne ucid, 
dumneavoastră vă par simple focuri de artificii. 

— Mărturisesc,  Richon, spuse vicontele, că mă 
înspăimântați și dacă n-aş fi sigur că sunteţi lângă mine ca 
să mă apăraţi, n-aş îndrăzni să plec, însă apărat și escortat 


de dumneavoastră nu mă tem de nimic, spuse tânărul 
întinzând parizianului mâna lui mică. 

— Escortat de mine? spuse Richon; ah! Da! E adevărat, 
mi-aţi adus aminte de ea: va trebui să renuntati la escorta 
mea, domnule viconte, aranjamentul acesta a eșuat. 

— Dar nu trebuie să vă întoarceţi cu mine la Chantilly? 

— Adică trebuie să mă întorc în cazul în care nu era 
nevoie de mine aici; însă, după cum vă spuneam, 
importanța mea a crescut în așa măsură, încât am primit 
ordin precis din partea doamnei prințese de a nu părăsi 
împrejurimile fortului, asupra căruia se pare că se fac 
unele planuri. 

Vicontele izbucni plin de teamă: 

— Adică să plec, fără dumneavoastră! Să plec numai cu 
acest domn Pompée care este de o sută de ori mai fricos 
decât mine și să traversez singur, sau ca și singur, 
jumătate din Franţa. Oh! Nu! Singur n-am să plec, jur! Aș 
muri de frică înainte de a ajunge. 

— Vai! Domnule viconte, răspunse Richon izbucnind în 
râs, aţi uitat de sabia care vă atârnă la cingătoare...? 

— Râdeţi, foarte bine! Dar eu tot nu plec. Doamna 
prințesă mi-a promis că o să mă însoţiţi și numai cu 
condiția aceasta m-am angajat. 

— Cum vreţi, viconte, spuse Richon cu gravitate 
prefăcută. Totuși să știți că la Chantilly se contează pe 
dumneavoastră și, fiți atent, prinților nu le trebuie mult 
până își pierd răbdarea, mai ales când așteaptă bani. 

— Şi culmea nenorocirii, spuse vicontele trebuie să plec 
în cursul nopţii... 

— Cu atât mai bine, spuse Richon râzând, n-o să se vadă 
că vă e teamă, vă veţi întâlni cu alţii și mai fricoși decât 
dumneavoastră, și-i veţi pune pe fugă. 

— Credeţi? spuse vicontele foarte puţin liniștit cu toată 
această promisiune. 

— De altfel, spuse Richon, este o posibilitate să se 
îndrepte totul: din cauza banilor vă e frică, nu-i așa? Ei, 
bine, lăsați-mi banii mie, iar eu am să-i trimit cu vreo trei, 
patru oameni de încredere. Credeţi-mă, însă, că mijlocul 


cel mai sigur ca să ajungă, este să-i duceţi dumneavoastră. 

— Ai dreptate, Richon, am să plec și cum trebuie să fiu 
foarte viteaz, opresc banii. Din ce-mi spuneţi, cred că 
alteța sa, are mai mare nevoie de bani decât de mine; 
poate ca n-aș fi bine primit dacă aș ajunge fără bani, nu? 

— V-am spus de când am intrat, că aveţi aerul unui erou; 
de altfel peste tot veţi întâlni soldaţi de-ai regelui, iar noi 
nu suntem încă în stare de război. Totuși să nu vă încredeţi 
prea mult în ei și sfătuiţi-l pe Pompée să-și încarce 
pistoalele. 

— Îmi spuneţi toate acestea ca să mă liniștiți? 

— Desigur, cine cunoaște pericolul, nu se lasă surprins. 
Plecaţi, continuă Richon, ridicându-se, noaptea se anunţă 
frumoasă și înainte de ivirea zorilor veţi ajunge la Monlieu. 

— Dar baronul n-o să ne pândească plecarea? 

— Oh! În momentul acesta, face ce am făcut și noi, adică 
cinează și, chiar dacă masa lui n-a fost la înălţimea mesei 
noastre, este un prea bun conviv ca să se ridice de la masă 
fără vreun motiv serios. De altfel am să cobor și am să-l ţin 
de vorbă. 

— Atunci cereţi-i scuze din partea mea pentru lipsa de 
politeță pe care am avut-o față de el. N-aș vrea ca 
întâlnindu-l vreodată, într-o dispoziție mai puțin 
binevoitoare decât astăzi, să-mi caute ceartă. Şi, în afară 
de asta, baronul dumneavoastră e un om foarte viclean! 

— Acesta e cuvântul, e în stare să vă urmeze până la 
capătul lumii, numai ca să-și încrucișeze spada cu 
dumneavoastră: dar fiți liniştit, am să-i prezint 
complimentele dumneavoastră. 

— Da, însă așteptați mai întâi să plec. 

— Desigur! 

— Dar pentru alteţa sa, n-aveţi vreun comision? 

— Cum să nu: îmi amintiţi că am unul foarte important. 

— l-aţi scris? 

— Nu, am de transmis numai două cuvinte. 

— Care? 

— Bordeaux — Da. 

— Va ști ce vreţi să spuneţi? 


— Perfect. Cu aceste cuvinte va putea pleca liniștită. 
Spuneţi-i că răspund eu, de tot. 

— Hai, Pompée, se adresă vicontele bătrânului servitor 
care tocmai își băgase capul pe ușa întredeschisă, hai, 
prietene, trebuie să plecăm. 

— Oh! Oh! Să plecăm! spuse Pompee. Domnul viconte se 
gândește la așa ceva? O să vină o furtună îngrozitoare. 

— Ce tot spui, Pompée? răspunse Richon Nu e niciun 
nor pe cer. 

— Da, dar în timpul nopţii s-ar putea să ne rătăcim. 

— Ar fi foarte greu, nu faceţi decât să urmaţi drumul cel 
mare: de altfel, e senin și o lună minunată. 

— Clar de lună! Clar de lună! murmură Pompée, 
înţelegeţi că nu spun asta pentru mine, domnule Richon. 

— Desigur, spuse Richon, un soldat încercat! 

— Când te-ai luptat cu spaniolii și când ai fost rănit în 
lupta de la Corbie... continuă Pompee încruntându-se. 

— Nu-ţi mai e teamă de nimic, nu-i așa? Eh, bine! Asta 
pică de minune, căci domnul viconte nu e liniștit de loc, te 
previn. 

— Oh! Oh! Vă e teamă? spuse Pompée îngălbenindu-se. 

— Cu tine, nu, bravul meu Pompée, spuse tânărul. Te 
cunosc și știu că te-ai lăsa ucis înainte ca să se apropie 
cineva de tine. 

— Desigur, desigur, spuse Pompée, dar dacă, totuși, vă 
este foarte frică ar fi mai bine să așteptăm până mâine. 

— Imposibil, bunul meu Pompee. Pune aurul pe calul 
tău, vin și eu imediat. 

— E o sumă prea mare ca să ne expunem noaptea cu ea, 
spuse Pompée cântărind geanta. 

— Nu e niciun pericol, așa spune Richon. Verifică dacă 
pistoalele sunt la oblâncuri, sabia în teacă și muscheta 
agăţată. 

— Uitaţi, răspunse bătrânul scutier cu mândrie, că 
atunci când toată viaţa ai fost soldat, nu te lași prins în 
greșeală. Da, domnule viconte, toate sunt la locul lor. 

— Vedeţi, spuse Richon, cum să-ţi fie teamă cu un 
asemenea însoțitor! Drum bun, domnule viconte! 


— Mulţumesc pentru urare, dar drumul e lung, răspunse 
vicontele cu un gest care-i trăda neliniștea și care nu putea 
înlătura aerul solemn ul lui Pompee. 

— Aș! spuse Richon, orice drum are un început și un 
sfârșit.  Prezentaţi omagiile mele doamnei prințese, 
spuneţi-i că-i sunt devotat până la moarte și alteţei sale și 
domnului de la Rochefoucauld și nu uitaţi cele două 
cuvinte: Bordeaux — Da; eu mă duc să mă întâlnesc cu 
domnul de Canolles. 

— Spuneţi-mi, Richon, spuse vicontele reţinându-l în 
momentul în care se pregătea să pună piciorul pe prima 
treaptă a scării, spuneti-mi, dacă acest Canolles este un 
căpitan atât de viteaz și un gentilom atât de distins, așa 
cum îmi spuneaţi, de ce n-aţi face o încercare să-l atrageţi 
în partidul nostru? Ar putea să ne ajungă fie la Chantilly, 
fie în timpul drumului. Cunoscându-l puţin, aș putea să-l 
prezint. 

Richon se uită la viconte cu un surâs atât de ciudat, 
încât acesta, citind, fără îndoială, pe chipul partizanului 
ceea ce-i trecea prin minte, se grăbi să-i spună: 

— De altfel, Richon, consideră că n-am spus nimic și fă 
în privinţa asta ceea ce crezi că ar trebui să faci. Adio. 

Și, întinzându-i mâna, intră repede în cameră, fie de 
teamă ca Richon să nu observe roșeaţa care îi acoperise 
obrajii, fie de teamă de a nu fi fost auzit de Canolles ale 
cărui izbucniri zgomotoase se auzeau până sus, la etaj. 

Așa că îl lăsă pe Richon să coboare scara, urmat de 
Pompée care purta geanta cu o neglijenţă aparentă, ca să 
nu lase vreo bănuială asupra conţinutului, apoi, după 
câteva minute, se uită să vadă dacă nu uitase ceva, stinse 
luminările și cobori la rândul său cu toată grija, aruncând 
în treacăt o privire timidă prin crăpătura luminoasă dintr-o 
ușă de la parter. Apoi, înfășurându-se într-o pelerină 
groasă pe care i-o întinse Pompée, puse piciorul în mâna 
scutierului, se aruncă ușor în șa, bruftui încetineala 
bătrânului soldat apoi dispăru în noapte. 

În momentul în care Richon intra în camera lui Canolles, 
pe care trebuia să-l distreze în timp ce tânărul viconte se 


pregătea de plecare, baronul, răsturnat pe scaun, scoase 
un strigăt de bucurie, dovedindu-i oaspetelui că nu-i păstra 
nicio supărare. 

Pe masă, între două corpuri diafane care fuseseră nu de 
mult niște sticle pline, se înălța, bondoacă și mândră de 
rotunjimea ei o sticlă îmbrăcată într-o împletitură de 
trestie, iar prin spaţiile rămase libere lumina celor patru 
lumânări făcea să ţâșnească scântei de culoarea topazului 
și a rubinului. Era unul din acele vinuri vechi de Collioure 
al cărui buchet dulceag îţi place să-l simţi după ce ţi s-a 
înfierbântat cerul gurii; smochine mari uscate, migdale, 
biscuiţi, brânzeturi picante, dulceaţă de struguri, toate 
mărturiseau calculul interesat al birtașului, calcul pe care 
două sticle goale și una numai pe jumătate îl dovedeau că 
fusese de o savantă exactitate. În adevăr, era sigur că 
oricine ar fi gustat dintr-un asemenea desert ispititor, 
trebuia în mod necesar, oricât de cumpătat ar fi fost, să 
consume o mare cantitate de lichid. 

Or, Canolles nu se putea lăuda că era un ascet... Poate 
că, fiind hughenot (Canolles era dintr-o familie protestantă 
și abia recunoștea credința părinţilor), poate, ziceam, că 
fiind hughenot, Canolles nu credea în trecerea în rândul 
sfinţilor a acelor pustnici pioși care câștigaseră cerul, bând 
doar apă și mâncând rădăcini. Așa că, oricât de trist ar fi 
fost sau oricât de îndrăgostit, Canolles nu fusese niciodată 
insensibil la mireasma unei mese bine pregătite sau la 
vederea acelor sticle cu o formă specială care sub dopurile 
de plută, roșii, galbene sau verzi ţin închis în ele cel mai 
curat sânge din Gasconia, din Champagne sau din 
Burgundia. În asemenea împrejurări, Canolles ceda 
farmecul vizual, de la văz trecea la miros, de la miros la 
gust și cum din cele cinci simţuri cu care îl înzestrase buna 
mamă a tuturor, pe care o numim doamna natură, trei 
fuseseră complet satisfăcute, celelalte două își așteptau 
rândul cu o resemnare plină de fericire deplină. 

Richon intră în cameră tocmai în acest moment și-l găsi 
pe Canolles legănându-se pe scaun. 

— Ah! Ia te uită! Strigă acesta, vii tocmai la timp, dragă 


Richon, căutăm pe cineva căruia să-i fac elogiul lui jupân 
Biscarros și eram silit să i-l laud ticălosului ăsta de 
Castorin, care nu știe ce-i aia să bei și care n-a ajuns încă 
să înveţe să mănânce. 

Iată, privește această etajeră, dragă prietene și aruncă-ţi 
ochii și pe masa aceasta, la care te invit să iei loc. Nu-i așa 
că birtașul acesta de la hanul „La viţelul de aur”, este un 
adevărat artist? Vreau să i-l recomand și prietenului meu, 
ducele d'Epernon. 

Ascultă amănunte despre bucatele pe care mi le-a servit 
și judecă singur, dumneata care poţi să-ţi dai seama atât 
de bine: ciorbă de raci, o gustare din stridii marinate, 
sardele, mazăre, clapon cu măsline, cu o sticlă de Medoc, 
al cărei cadavru zace colo; un pui de potârniche umplut cu 
trufe, sote de mazăre, peltea de măslini stropite cu 
Chambertinul din sticla care zace aici; - în plus, desertul 
pe care îl vezi și sticla asta de Collioure care încearcă să se 
mai apere, dar care va pieri ca și celelalte, mai ales dacă o 
să ne luptăm amândoi cu ea. La dracu! Eu sunt foarte bine 
dispus iar Biscarros este un mare maestru. Așază-te aici, 
Richon, nu-i nimic dacă ai cinat! Şi eu am cinat, dar asta n- 
are nicio importanţă, o luăm de la capăt. 

— Mulţumesc, baroane, nu mai mi-e foame, spuse 
râzând, Richon. 

— La nevoie, admit asta, - se poate să nu-ţi mai fie 
foame, dar sete trebuie să-ţi fie mereu, gustă din vinul 
acesta de Collioure. 

Richon întinse paharul. 

— Așadar ai cinat? continuă Canolles, ai cinat cu 
ticălosul dumitale de viconte! Ah! Iartă-mă Richon... Nu, 
nu, mă înșel, e dimpotrivă un băiat încântător, căruia îi 
datorez plăcerea de a gusta viaţa din latura ei frumoasă, în 
loc de a-mi fi dat sufletul prin cele trei sau patru găuri pe 
care voia să mi le facă în piele viteazul duce d'Epernon. [i 
sunt recunoscător acestui frumos viconte, acestui 
Ganimede încântător. Ah! Richon îmi faci cu adevărat 
impresia de a fi ceea ce se spune despre dumneata, adică 
un devotat servitor al domnului de Condé. 


— Haida de, baroane! strigă Richon izbucnind în râs, nu 
vă faceţi astfel de idei că mă prăpădesc de râs. 

— Să te prăpădești de râs? Dumneata? Fugi d-aici, că nu 
se poate, dragul meu. 


Igne tantum perituri 
Quia estis... 
Landeriri. 


Cunoști cântecul, nu-i așa? E un cântec de Crăciun al 
patronului dumitale, făcut pe vechiul fluviu german, 
Rhenus, într-o zi când îl liniștea pe unul din însoțitorii lui 
care se temea să nu moară înecat. Al dracului ești, Richon! 

Și Canolles se răsturnă pe un scaun izbucnind în râs și 
răsucindu-și mustaţa cu un haz pe care Richon nu putu să 
nu-l împărtășească și el. 

— Așadar, spuse Canolles, așadar conspiri cu adevărat 
nu-i așa? 

Richon continuă să râdă, dar de data aceasta mai puţin 
sincer. 

— Ştii că am vrut să te arestez și pe dumneata și pe 
micuțul gentilom? La dracu! Ar fi fost caraghios și mai ales 
ușor! Aveam la îndemână pe bătăușii cumătrului 
d'Epernon, Ah! Richon în corpul de gardă împreună cu 
micuțul gentilom! Landeriri! 

În acel moment se auziră doi cai în galop care se 
depărtau. 

— Hei! zise Canolles ascultând, ce-o fi asta Richon? Ştii? 

— S-ar putea. 

— Atunci spune. 

— A plecat micuțul gentilom. 

— Fără să-și ia rămas bun! strigă Canolles. Hotărât 
lucru, e o secătură. 

— Nu-i adevărat, dragă baroane, e un om grăbit și atât. 

— Ce purtare ciudată! spuse el. Unde o fi fost crescut 
băiatul ăsta? Dragă Richon, te previn că o să-ţi facă 
necazuri. Nu se poate așa între gentilomi. La dracu! Cred 
că dacă aș pune mâna pe el i-aș smulge urechile. Să-l ia 


dracu pe taică-său care din zgârcenie nu i-a dat un 
educator! 

— Nu vă supăraţi, baroane, spuse Richon, râzând, 
vicontele nu este așa de prost crescut cum vi se pare, căci 
înainte de plecare m-a însărcinat pe mine să vă exprim 
toată părerea lui de rău și să vă spun o mie de lucruri 
plăcute. 

— Da, da! spuse Canolles, agheasmă de Curte care 
transformă o mare impertinenţă într-o mică nepoliteţe: 
asta e. La dracu! Sunt foarte prost dispus, cată-mi 
gâlceavă, Richon! Nu vrei? La dracu! Așteaptă! Richon, 
prietene, te găsesc slut! 

Richon începu să râdă. 

— Cu dispoziţia asta atât de proastă, o să fiţi în stare să- 
mi câștigați o sută de pistoli, dacă am juca, baroane. Ştiţi, 
că jocul favorizează pe cei foarte necăjiţi. 

Richon îl cunoștea pe Canolles și știa ce face deschizând 
această posibilitate proastei dispoziţii a baronului. 

— Ah! Drace! Jocul! strigă el. Da, da, jocul! Ai dreptate. 
Dragă prietene iată un cuvânt care mă face să mă împac 
cu dumneata. Castorin, cărți! 

Castorin sosi în grabă, însoţit de Biscarros: amândoi 
pregătiră o masă iar cei doi se așezară la joc. Castorin, 
care de zece ani visa să câștige la cărți și Biscarros, căruia 
îi sticleau ochii după bani, rămaseră în picioare, de o parte 
și de alta a mesei, ca să-i privească. În mai puţin de o oră, 
Richon câștigă de la Canolles optzeci de pistoli, în ciuda 
prorocirii pe care i-o făcuse. Atunci, Canolles care nu mai 
avea bani la el, îi porunci lui Castorin să caute în valiză. 

— Degeaba, spuse Richon care auzise ordinul, nu mai 
am timp să vă luaţi revanșa. 

— Cum, nu mai ai timp? spuse Canolles. 

— Nu. E unsprezece și la miezul nopţii trebuie să fiu la 
post, spuse Richon. 

— Haida de! Glumești? spuse Canolles. 

— Domnule baron, spuse Richon serios, sunteţi militar și 
prin urmare cunoașteţi rigurozitatea serviciului. 

— Atunci de ce n-ai plecat înainte de a-mi fi câștigat 


banii? continuă Canolles pe jumătate râzând, pe jumătate 
supărat. 

— Îmi reproșaţi, poate, că v-am făcut vizită? 

— Doamne fereşte! Totuşi, vezi, n-am deloc poftă să 
dorm și o să mă plictisesc îngrozitor. Dacă ţi-aș propune să 
te însoțesc, Richon? 

— Aș refuza această onoare, baroane. Afacerile de felul 
celor cu care sunt însărcinat nu se tratează în prezenţa 
martorilor. 

— Foarte bine! În ce parte... pleci? 

— Tocmai vream să vă rog să nu-mi puneţi această 
întrebare. 

— Dar vicontele în ce parte a plecat? 

— Trebuie să vă spun că nu știu. 

Canolles se uită ţintă la Richon ca să se convingă că nu 
era pic de zeflemea în aceste răspunsuri nepoliticoase, 
însă privirea blândă și surâsul atât de sincer al 
guvernatorului din Vayres dezarmară, dacă nu nerăbdarea, 
cel puţin curiozitatea baronului. 

— Haide, spuse Canolles, astă-seară ești plin de mistere 
dragă Richon, însă, îţi las deplină libertate. De altfel, și pe 
mine m-ar fi indispus foarte mult dacă m-ar fi urmărit 
cineva acum trei ani, deși, la urma urmei, cel care m-ar fi 
urmărit ar fi fost la fel de dezamăgit ca și mine. Așadar, un 
ultim pahar de Collioure și drum bun! 

Apoi, Canolles umplu paharele iar Richon, după ce 
ciocni și bău, în sănătatea baronului, ieși fără ca acestuia 
din urmă să-i mai treacă prin minte să afle pe ce drum 
pleacă. Dar rămas singur în mijlocul lumânărilor pe 
jumătate arse, a sticlelor goale, a cărților de joc răvășite, 
baronul fu cuprins de una din acele tristeţi pe care n-o poţi 
înţelege bine decât dacă ai trăit-o cândva, căci veselia din 
cursul serii fusese provocată chiar de decepţia pe care 
voise s-o uite, dar fără să fi reușit pe deplin. 

Așa că mai mult se târi spre dormitor, aruncând, prin 
geamurile coridorului, o privire plină de regrete și de 
mânie spre căsuţa aceea izolată, unde o fereastră luminată 
de un reflex roșcat era traversată din când în când de 


umbre, ceea ce arăta destul de limpede că domnișoara de 
Lartigues petrecea seara mai puţin singură decât el. 

Pe prima treaptă a scării, Canolles lovi ceva cu vârful 
cizmei. Se aplecă și ridică o mică mănușă gri deschis a 
vicontelui, pe care acesta o pierduse în graba cu care 
părăsise hanul jupânului Biscarros și pentru căutarea 
căreia socotise că nu merita să-și piardă timpul. 

Orice ar fi gândit Canolles într-un moment de 
mizantropie ușor scuzabilă la un îndrăgostit necăjit, dar 
nici în căsuţa izolată nu era o mulțumire mai mare decât la 
hanul „La viţelul de aur”. 

Nanon îngrijorată și agitată își făcuse toată noaptea mii 
de planuri cum să-l prevină pe Canolles și recursese la 
toate raționamentele și vicleniile pe care le poate cuprinde 
capul bine organizat al unei femei pentru a ieși din situaţia 
nesigură în care se găsea. Nu era nevoie decât să scape un 
minut de sub ochiul ducelui ca să poată vorbi cu 
Francinette sau de două minute ca să-i scrie lui Canolles 
câteva cuvinte pe o bucăţică de hârtie. 

Dar s-ar fi zis că ducele, bănuind tot ce se petrecea în 
sufletul ei și citind prin masca de veselie cu care își 
acoperise figura, îngrijorarea care o frământa, își jurase lui 
însuși să nu-i lase momentul de libertate de care avea, 
totuși, atâta nevoie. 

Nanon afectă o groaznică durere de cap; dar d'Epernon 
nu voi să-i îngăduie să se ridice ca să-și caute flaconul cu 
săruri, ci se duse el însuși să i-l aducă. 

Nanon se înțepă într-un ac, ceea ce făcu să se ivească în 
vârful degetului ei ca sideful, o picătură rubinie, și voi să-și 
caute în trusă o bucăţică din acea faimoasă tafta roz care 
începuse să fie apreciată în timpul acela. Neobosit în 
amabilitatea sa, domnul d'Epernon se ridică, tăie o 
bucăţică de tafta roz cu o îndemânare dezesperantă și 
întoarse de două ori cheia în broasca trusei. 

Apoi Nanon se prefăcu că doarme adânc; aproape în 
același moment ducele începu să sforăie, atunci Nanon 
deschise ochii și la lumina slabă a luminării așezată pe 
noptieră în scoica ei de alabastru, încercă să scoată 


carneţelul ducelui din buzunarul hainei acestuia pusă 
lângă pat, aproape de ea, dar în momentul în care apucase 
creionul și rupsese o foaie de hârtie, ducele deschise ochii. 

— Ce faci acolo, draga mea? întrebă el. 

— Mă uitam să văd dacă nu găsesc un calendar în 
carnețelul dumneavoastră, răspunse Nanon. 

— Ce să faci cu el? întrebă ducele. 

— Să văd când cade ziua dumneavoastră. 

— Mă numesc Ludovic și știi că ziua mea cade la 25 
august. Ai tot timpul să te prepari până atunci, draga mea. 

li luă din mână carneţelul și-l băgă la loc în buzunar. 

Dar după această manevră, Nanon avea creion și hârtie. 
Ea le ascunse binișor sub pernă și răsturnă cu îndemânare 
candela, sperând să poată scrie în întuneric. Însă ducele o 
sună imediat pe Francinette și-i ceru lumină, vociferând și 
pretinzând că nu putea dormi pe întuneric. Francinette se 
înapoie atât de repede încât Nanon n-avu timp să scrie 
decât o jumătate de frază iar ducele, de teama vreunui nou 
accident ca cel care tocmai se întâmplase, porunci lui 
Francinette să pună cele două lumânări pe șemineu. 
Atunci Nanon declară că nu putea dormi pe lumină și cu 
toate că ardea de nerăbdare, se întoarse cu faţa la perete, 
așteptând ziua cu o îngrijorare ușor de înţeles. 

În sfârșit, ziua aceasta atât de temută începu să 
lumineze vârfurile plopilor și făcu să pălească lumina slabă 
a celor două luminări. Domnul duce d'Epernon care își 
făcea un merit din a respecta întocmai obiceiul vieţii de 
ostaș, se îmbrăcă singur ca să n-o părăsească nici măcar 
un moment pe micuța Nanon, își puse o haină de casă și 
sună ca să afle dacă s-a mai întâmplat ceva. 

Francinette răspunse la această întrebare venind cu un 
teanc de scrisori, pe care Courtauvaux, valetul favorit al 
ducelui, le adusese în timpul nopții. 

Ducele începu să le rupă sigiliile și să le citească, dar 
numai cu un ochi, celălalt, căruia ducele încerca să-i dea o 
expresie cât mai drăgăstoasă cu putinţă, n-o părăsea pe 
Nanon. 

Dacă i-ar fi stat în putinţă, Nanon l-ar fi sfâșiat pe duce, 


în bucăţi. 

— Ştiţi ce-ar fi trebuit să faceţi, draga mea? întrebă 
ducele după ce citise o parte din corespondenţă. 

— Nu, monseniore, dar dacă ați vrea să-mi daţi ordin, 
mă voi executa, răspunse Nanon. 

— Să fi trimis să-l cheme pe fratele dumneavoastră, 
spuse ducele. Tocmai am primit de la Bordeaux o scrisoare 
care conţine informaţiile pe care le aşteptam, așa că ar 
putea pleca chiar acum iar la înapoiere aș avea un motiv 
să-i încredinţez comanda pe care mi-o solicitati. 

Figura ducelui exprimă cea mai cinstită bunăvoință. 

— Haide, curaj! își spuse Nanon. Sper că baronul o să-mi 
citească în ochi sau să înţeleagă din două, trei cuvinte. 

Apoi, cu voce tare. 

— Trimiteţi dumneavoastră, duce, spuse ea, de teamă că 
dacă ar fi vrut să facă ea acest comision, ducele n-ar fi 
lăsat-o. 

D'Epernon o chemă pe Francinette și o trimise la hanul 
„La viţelul de aur” fără alte instrucţiuni decât cu aceste 
cuvinte: 

— Spune-i domnului baron de Canolles că domnișoara de 
Lartigues îl așteaptă la prânz, la masă. 

Nanon aruncă o privire spre Francinette, dar oricât de 
expresivă fusese aceasta, Francinette, nu putea înţelege: 
spune-i domnului baron de Canolles, că eu sunt sora lui. 

Francinette plecă, înțelegând că la mijloc era vorba de 
ceva ciudat și că această șopârlă putea să fie în realitate 
un șarpe în toată puterea. 

Între timp, Nanon se ridică şi se așeză în spatele ducelui 
așa ca să poată, dintr-o privire, să-i facă semn lui Canolles 
să fie cu ochii în patru, pregătind, în același timp, o frază 
abilă cu ajutorul căreia, baronul să fie lămurit, chiar de la 
primele cuvinte, de tot ceea ce trebuia să știe ca să nu facă 
notă discordantă în trio-ul de familie care urma să se 
întâlnească. 

Dintr-o privire ea putea zări tot drumul până la cotitura 
unde se ascunsese, în ajun, domnul d'Epernon cu călăii săi. 

— Ah! spuse deodată ducele, iată că vine Francinette. 


Și-și fixă privirea asupra lui Nanon care fu obligată să-și 
ia ochii de la drum și să se uite la duce. 

Inima lui Nanon bătea să-i spargă pieptul. Ea n-o văzuse 
decât pe Francinette, deși ar fi vrut să-l vadă pe Canolles, 
pentru a căuta pe faţa lui vreo trăsătură liniștitoare. 

Se auzi urcându-se treptele: ducele își pregăti un surâs 
nobil și amical. Nanon înlătură roșeaţa care i se urcase în 
obraji și se pregăti sufletește pentru luptă. 

Francinette ciocăni ușor la ușă. 

— Intră! spuse ducele. 

Nanon regretă în gând faimoasa frază cu care trebuia 
să-l salute pe Canolles. 

Ușa se deschise. Francinette era singură. Nanon aruncă 
o privire în anticameră, dar în anticameră nu era nimeni. 

— Doamnă, spuse  Francinette cu îndrăzneala 
netulburată a unei fete în casă dintr-o comedie, domnul 
baron de Canolles nu mai este la hanul „La viţelul de aur”. 

Ducele făcu ochii mari și se întristă. 

Nanon dădu capul pe spate și respiră ușurată. 

— Cum? Domnul baron de Canolles nu mai e la hanul 
„La viţelul de aur”? spuse ducele. 

— Cu siguranţă că te-ai înșelat, Francinette, spuse 
Nanon. 

— Doamnă, vă repet ce mi-a spus chiar domnul 
Biscarros, răspunse Francinette. 

— Adu-l aici chiar acum pe jupân Biscarros, porunci 
ducele cu figura lui de zile rele. 

— Oh! Bănuiesc că a știut că sunteţi aici și i-a fost teamă 
să nu vă deranjeze. E așa de timid, bietul Canolles, spuse 
Nanon. 

— EI, timid? ripostă ducele, mi se pare că nu aceasta 
este totuși faima care i s-a făcut. 

— Nu, doamnă, domnul baron a plecat cu adevărat, 
spuse Francinette. 

— Dar bine, doamnă, cum se face că baronului i-a fost 
frică de mine, când Francinette a avut numai misiunea să-l 
invite din partea dumneavoastră, spuse ducele. Spune, 
Francinette, i-ai spus că sunt aici? 


— N-am putut să-i spun, domnule duce, pentru că nu 
era. 

Cu toată această ripostă a lui Francinette care venise cu 
rapiditatea sincerităţii și a adevărului, ducele păru că-și 
recapătă vechea neîncredere. Nanon, fericită, nu mai 
găsea putere să mai spună ceva. 

— Mai trebuie să-l chem pe jupân Biscarros? întrebă 
Francinette. 

— Mai mult ca oricând, spuse ducele cu vocea lui 
groasă, sau, mai bine, ia stai. Rămâi aici, poate stăpâna 
dumitale are nevoie de dumneata. Am să-l trimit pe 
Courtauvaux. 

Francinette  dispăru și după vreo cinci minute 
Courtauvaux ciocănea la ușă. 

— Spune-i hangiului de la „Viţelul de aur” că vreau să-i 
vorbesc și când vine să aducă și mâncarea pentru prânz. 
Dă-i acești zece ludovici ca să fie o masă bună. Du-te, 
spuse ducele. 

Courtauvaux băgă banii în buzunar și plecă imediat. 

Era un valet de casă mare și-și cunoștea meseria încât 
putea să-i înveţe pe toţi Crispinii și Mascarille-ii din 
vremea lui. Il căută pe Biscarros și-i spuse: 

— L-am convins pe stăpânul meu să vă comande un 
prânz de calitate. Mi-a dat pentru asta opt ludovici: am 
păstrat firește doi drept comision și uite, aici, șase pentru 
dumneata. Acum vino cu mine. 

Biscarros fremătând de bucurie, își puse un șorţ curat, 
băgă în buzunar cei șase ludovici, îi strânse cu 
recunoștință mâna lui Courtauvaux, apoi porni pe urmele 
valetului care îl duse într-o fugă până la căsuţa unde locuia 
ducele. 


VIII. 


De data aceasta, Nanon nu mai tremura, certitudinea lui 
Francinette o liniștise complet. Chiar voia să vorbească și 
ea cu Biscarros. Acesta fu introdus îndată ce ajunse. 

Biscarros intră, cu un colţ al șorțului elegant înfipt în 


cingătoare, cu boneta în mână. 

— Aţi avut ieri la dumneavoastră un tânăr gentilom, 
spuse Nanon. Domnul baron de Canolles, nu-i așa? 

— Unde e? întrebă ducele. 

Biscarros, îngrijorat, răspunse la început cu oarecare 
teamă, căci după valet și cei șase ludovici bănuia că în 
halatul de casă e un personaj important: 

— A plecat domnule. 

— A plecat? spuse ducele. A plecat cu adevărat? 

— Cu adevărat. 

— Unde a plecat? întrebă Nanon. 

— Asta n-aş putea să vă spun, doamnă, pentru că, în 
adevăr, nu știu. 

— Dar poate știți cel puţin în ce direcţie a luat-o? 

— Pe drumul spre Paris. 

— La ce oră a plecat pe drumul acesta? întrebă ducele. 

— Pe la miezul nopţii. 

— Fără să spună ceva? întrebă cu teamă Nanon. 

— Fără să spună nimic, a lăsat doar o scrisoare, cerând 
să-i fie predată domnișoarei Francinette. 

— Și de ce nu i-ai dat scrisoarea, secătură? Se răsti 
ducele la el, ăsta e respectul pe care îl ai pentru porunca 
dată de un gentilom? 

— l-am predat-o domnule, i-am predat-o! 

— Francinette! strigă ducele. 

Francinette care trăgea cu urechea, n-a făcut decât un 
salt din anticameră până în dormitor. 

— De ce n-ai predat stăpânii tale scrisoarea pe care i-o 
lăsase domnul de Canolles? întrebă ducele. 

— Fiindcă, monseniore... murmură camerista foarte 
emoțţionată. 

— Monsenior! se gândi Biscarros înnebunit, trăgându-se 
în colţul cel mai îndepărtat al camerei. Monsenior! Trebuie 
să fie vreun prinț deghizat. 

— Nu i-am cerut-o eu! se grăbi să spună Nanon, palidă 
ca ceara. 

— Dă-mi-o, zise ducele întinzând mâna. 

Sărmana Francinette, întinse scrisoarea, întorcând spre 


stăpâna ei o privire disperată care ar fi voit să spună: 

— Vedeţi bine că nu e vina mea. Toate astea sunt din 
cauza imbecilului de Biscarros. 

Un fulger dublu țâșni din pupilele lui Nanon și-l trăsni 
pe Biscarros în colțul, său. 

Nenorocitul era lac de apă și ar fi dat din toată inima cei 
șase ludovici din buzunar, ca să se găsească în momentul 
acela în faţa plitei, cu coada unei cratițe în mână. 

Intre timp, ducele luase scrisoarea, o deschisese, și o 
citise. În timpul lecturii, Nanon în picioare, mai palidă și 
mai rece ca o statuie, se simţea în viaţă numai pentru că îi 
bătea inima. 

— Ce înseamnă scrisoarea asta fără înţeles? întrebă 
ducele. 

Nanon înţelese din aceste câteva cuvinte că scrisoarea 
n-o compromitea. 

— Citiţi tare și poate am să vă pot explica, spuse ea. 

„Dragă Nanon”, citi ducele. 

Și, după aceste cuvinte se uită la tânăra femeie, care 
revenindu-și în fire, îi suportă privirea cu o admirabilă 
îndrăzneală. 

— Dragă Nanon, reluă ducele, profit de concediul pe 
care ţi-l datorez și ca să mă distrez am să pornesc în galop 
pe drumul spre Paris. La revedere. Îţi încredințez soarta 
mea”. 

— Ei, asta e! e nebun, Canolles! 

— Nebun? De ce? întrebă Nanon. 

— Să pleci așa, în miez de noapte, fără niciun motiv? 
întrebă ducele. 

— Asta e adevărat, își spuse Nanon în gând. 

— Haideţi! Explicaţi-mi ce înseamnă plecarea asta. 

— Oh, doamne! Nimic mai simplu, Monseniore. 

— Şi ea îi spune, Monseniore! murmură Biscarros. 
Hotărât lucru, un prinţ. 

— Haideţi! să vă aud. 

— Nu bănuiţi despre ce poate fi vorba? 

— Nu, nici pe departe. 

— Ei bine! Canolles are douăzeci și șapte de ani, e tânăr, 


frumos, fără griji. Cărei nebunii credeţi că-i dă preferință? 
Dragostei. Ei bine! Trebuie să fi văzut trecând prin hanul 
jupânului Biscarros vreo călătoare frumoasă și Canolles a 
plecat după ea. 

— Îndrăgostit? Credeţi? strigă ducele surâzând la 
această idee foarte firească de altfel, că dacă baronul se 
îndrăgostise de o călătoare oarecare, nu era îndrăgostit de 
Nanon. 

— Îndrăgostit, sigur că da! Nu-i așa, jupân Biscarros? 
spuse Nanon încântată că-l văzuse pe duce adoptându-i 
ideea. Haideţi, răspundeţi sincer: nu-i așa că am ghicit 
bine? 

Biscarros se gândi că era momentul să-i recapete 
bunăvoința acestei tinere doamne vorbindu-i pe plac și 
înflorindu-și pe figură un surâs de un lat de palmă, spuse: 

— În adevăr, doamna ar putea să aibă dreptate. 

Nanon făcu un pas spre hangiu și-i șuieră printre dinţi. 

— Nu-i așa? 

— Desigur, doamnă, răspunse Biscarros cu eleganţă. 

— Credeţi? 

— Da, ah, dar staţi: în adevăr, mi-aţi deschis ochii. 

— Ah! Povestiţi-ne, jupân Biscarros, continuă Nanon, 
începând să se lase antrenată de un început de gelozie, ia 
spuneţi-mi cine au fost călătoarele care s-au oprit la 
dumneavoastră noaptea trecută? 

— Da, da, spune-ne, spuse d'Epernon întinzându-se 
comod pe fotoliu. 

— N-a venit nicio călătoare, spuse Biscarros. 

Nanon răsuflă ușurată. 

— Doar un tânăr gentilom blond, micut, plinuţ, care nu 
mânca și nu bea și căruia îi era teamă să plece noaptea... 
Explică hangiul fără să-și dea seama că la fiecare cuvânt al 
său inima lui Nanon tresărea... Un gentilom căruia îi era 
frică, vorbi mai departe Biscarros. Aștepta la cină un domn 
înalt cu mustăţi și chiar l-a cam repezit pe domnul de 
Canolles când acesta a vrut să cineze cu el. Dar viteazul 
gentilom nu s-a sinchisit de atâta lucru... După câte se 
pare este un om foarte îndrăzneţ... pe legea mea. După 


plecarea domnului înalt, care a luat-o la dreapta, dânsul a 
plecat în goană după cel micut, care o luase la stânga. 

Ducele, complet liniștit, l-ar fi îmbrățișat pe Biscarros 
dacă ar fi fost măcar un gentilom cât de mic. În schimb, 
Nanon palidă, cu un surâs convulsiv îngheţat pe buze, 
asculta fiecare cuvânt, care ieșea din gura hangiului cu 
acea credință mistuitoare care îndeamnă pe geloși să bea 
înghiţitură cu înghiţitură, până la ultima picătură, otrava 
care îi ucide. 

— Dar ce v-a făcut să credeţi că acest tânăr gentilom era 
o femeie, spuse ea, și că domnul de Canolles se 
îndrăgostise de ea și că acum nu bate drumurile din 
plictiseală sau din capriciu? 

— Ce mă face să cred asta? spuse Biscarros care încerca 
să-și convingă auditoriul de părerea lui. Așteptaţi, am să vă 
spun. 

— Da, spune-ne, dragă prietene, interveni ducele. Eşti, 
într-adevăr, foarte amuzant... 

— Monseniorul este prea bun, spuse Biscarros. lată! 

Ducele fu foarte atent. Nanon asculta încleștându-și 
pumnii. 

— Nu mă îndoiam de nimic și-l luasem pur și simplu, pe 
tânărul cavaler blond drept un bărbat, până când l-am 
întâlnit pe domnul de Canolles, în mijlocul scării, ţinând în 
mâna stângă sfeșnicul cu lumânarea aprinsă, iar în dreapta 
o mănușă mică pe care o examina și o mirosea cu 
pasiune... 

— Oh! Oh! Oh! făcu ducele, care pe măsură ce înceta să 
se mai teamă pentru el, începea să râdă în hohote. 

— O  mănușă? repetă Nanon încercând să-și 
reamintească dacă nu lăsase cavalerului o asemenea 
dovadă, o mănușă ca aceasta? 

Și arătă hangiului o mănușă de-a ei. 

— Nu, spuse Biscarros, o mănușă bărbătească. 

— O mănușă bărbătească? Domnul de Canolles mirosea 
cu pasiune o mănușă bărbătească! Ești nebun! 

— Nu, pentru că era o mănușă a acelui gentilom micut, a 
cavalerului blond, care nu bea, nu mânca și îi era teamă 


noaptea... O mănușă micuță, în care mâna doamnei ar fi 
intrat cu greutate, deși doamna are, firește, o mână 
frumoasă... 

Nanon dădu un țipăt surd, de parcă ar fi fost lovită cu un 
pumnal nevăzut. 

— Sper, spuse ea, făcând un efort violent, sper că 
sunteţi pe deplin informat, monseniore, și că știți acum, tot 
ceea ce doreaţi să știți. 

Și cu buzele tremurânde, cu dinţii strânși, cu ochii ficși, 
arătă lui Biscarros ușa cu degetul, iar hangiul observând 
pe figura tinerei femei semne de furie, nu mai înţelese 
nimic, rămânând cu gura căscată și cu ochii holbaţi. 

— Dacă absenţa acestui gentilom, se gândi el, înseamnă 
o atât de mare nenorocire, ce fericire va însemna, cu 
siguranţă, înapoierea lui. Să-l măgulim pe acest nobil 
senior cu o dulce speranţă, ca să aibă poftă de mâncare. 

În temeiul acestui raționament, Biscarros își luă aerul 
cel mai grațios cu putinţă și ducându-și piciorul drept 
înainte cu o mișcare plină de eleganţă, spuse: 

— La urma urmei cavalerul a plecat, dar se poate 
întoarce dintr-un moment în altul... 

Ducele surâse la această părere. 

— Adevărat, spuse el, de ce n-ar reveni? Poate că s-a și 
înapoiat... Du-te de vezi, domnule Biscarros și adu-mi 
răspunsul. 

— Dar prânzul? spuse repede Nanon. Mor de foame... 

— Așa e, spuse ducele, lasă că se va duce Courtauvaux. 
Vino încoace Courtauvaux. Du-te până la hanul domnului 
Biscarros și vezi dacă domnul baron de Canolles s-a 
înapoiat... Dacă nu e, întreabă, informează-te, caută să afli 
prin împrejurimi... Vreau să prânzesc cu acest gentilom. 
Du-te. 

Courtauvaux plecă. Iar Biscarros care observase tăcerea 
stingherită a celor două personaje, păru că avea să mai 
emită o nouă idee. 

— Nu vedeţi că doamna vă face semn să vă retrageţi? 
spuse Francinette. 

— Un moment! Un moment! strigă ducele; Nanon îţi 


pierzi și dumneata capul... Dar masa!... Și eu sunt ca 
dumneata! Mi-e o foame de lup... Uite, jupân Biscarros, 
adaugă și acești șase ludovici la ceilalți ca să plătesc 
povestea plăcută pe care ne-ai spus-o. 

Apoi îi porunci istoricului să lase loc bucătarului și, ne 
grăbim s-o spunem, jupân Biscarros n-a strălucit mai puţin 
în cea de-a doua funcție, decât în cea dintâi. 

Insă, Nanon se gândise și analizase dintr-o privire 
situaţia complicată în care o plasase presupunerea lui 
Biscarros; mai întâi era exactă această presupunere? Apoi, 
dacă la urma urmei ar fi fost, oare Canolles nu era 
scuzabil? În adevăr, pentru un gentilom ca el, ce crudă 
deceptie și întâlnirea neizbutită și afrontul cu spionajul din 
partea ducelui d'Epernon și constrângerea care i se 
impusese, de a asista, dacă ne putem exprima astfel, la 
triumful rivalului său! Nanon era atât de îndrăgostită, 
încât atribuind fuga lui unui paroxism de gelozie, nu numai 
că-l scuză, dar îl și plânse pe baron, aproape aplaudându- 
se că este atât de iubită încât ea a putut provoca această 
mică răzbunare. Dar, mai înainte de toate, trebuia tăiat 
răul din rădăcină, trebuia oprită evoluţia acestei dragoste 
abia născute. 

Aici, un gând teribil străbătu mintea lui Nanon, gata s-o 
trăsnească pe tânăra femeie. 

Dar dacă întâlnirea dintre Canolles și micuțul gentilom 
era o întâlnire de dragoste? 

Dar nu, era o proastă, pentru că micuțul gentilom 
așteptase un domn cu mustăţi, pentru că l-a repezit pe 
Canolles, pentru că nici Canolles n-a recunoscut, poate, că 
necunoscutul era bărbat sau femeie, decât după mănușa 
pe care o găsise întâmplător. 

Oricum, Canolles trebuia împiedicat. 

Apoi, înarmându-se cu toată energia de care era 
capabilă, reveni la duce, care tocmai îl expediase pe 
Biscarros, după ce-l încărcase cu complimente și 
recomandări. 

— Ce nenorocire, domnule, că zăpăceala nebunului 
acesta de Canolles, îl lipsește de o onoare ca aceea pe care 


era să i-o faceţi! Dacă ar fi fost aici, viitorul îi era asigurat; 
lipsind, poate că își ratează tot viitorul. 

— Dar, dacă o să-l regăsim... spuse ducele. 

— Oh! Nu e niciun pericol, spuse Nanon, e vorba de o 
femeie, de aceea nu s-a întors. 

— Ce să fac, draga mea? răspunse ducele, tinereţea este 
vârsta plăcerilor, e tânăr, petrece. 

— Dar eu, spuse Nanon, eu care sunt mai cu judecată 
decât el, aș fi de părere să i se tulbure puţin această 
veselie neașteptată. 

— Oh! Soră cicălitoare! strigă ducele. 

— Poate că pentru un moment se va supăra pe mine, 
continuă Nanon, dar mai târziu, cu siguranţă că-mi va 
mulțumi. 

— Ia să vedem. Aveţi vreun plan? Dacă aveţi, nu cer 
altceva decât să-l adopt. 

— Firește. 

— la spuneţi-mi-l. 

— Nu vreţi să-l trimiteţi la regină să-i ducă vreo veste 
grabnică? 

— Sigur, că da. Însă nu s-a înapoiat. 

— Trimiteţi pe cineva repede după el și pentru că e în 
drum spre Paris, asta înseamnă că o parte din drum e și 
făcut. 

— Aveţi foarte mare dreptate! 

— Încredințaţi-mi mie problema asta și fiţi sigur că până 
diseară sau cel mai târziu mâine dimineaţă, Canolles va fi 
primit ordinul. Răspund de asta. 

— Pe cine o să trimiteţi? 

— Aveţi nevoie de Courtauvaux? 

— Eu? Nu. 

— Atunci daţi-mi-l și am să-l trimit cu instrucţiunile 
mele. 

— Oh! Ce cap de diplomat, vei ajunge departe, Nanon. 

— Și totuși trebuie să-mi completez mereu educaţia, 
când sunt sub îndrumarea unui asemenea maestru, spuse 
Nanon. Asta este tot ce-mi doresc. 

Și-și trecu braţele în jurul gâtului bătrânului duce, care 


se înfioră de bucurie. 

— Ce bună glumă o să-i facem simpaticului nostru 
amorez. 

— O să fie minunat de povestit, draga mea. 

— Tare mi-ar place să fiu și eu acolo ca să văd ce ochi o 
să facă baronul când l-o vedea pe curier. 

— Din păcate, sau mai bine-zis, din fericire, nu e cu 
putinţă așa că sunteţi silită să staţi cu mine. 

— Da, dar să nu pierdem timpul. Haideţi, duce, scrieți 
ordinul și puneţi-l pe Courtauvaux la dispoziția mea. 

Ducele luă o pană și scrise pe o hârtie numai aceste 
două cuvinte: 

— Bordeaux. — Nu. 

Și semnă. 

Apoi, pe plicul în care băgase această adresă laconică, 
scrise următoarea adresă: 

„Majestății Sale reginei Anna de Austria, regentă a 
Franței”. 

Pe de altă parte, Nanon scrise și ea două rânduri pe care 
după ce le arătă ducelui le puse și pe ele în plic: „Dragă 
baroane, după cum vezi scrisoarea alăturată este pentru 
Majestatea Sa Regina. 

Pe viaţa dumitale, du-o chiar acum. E vorba de salvarea 
patriei. 


Buna dumitale soră, 
Nanon” 


Abia terminase Nanon de scris acest bilet, că se auzi în 
josul scării un zgomot de pași grăbiţi, apoi Courtauvaux 
urcă repede și deschise ușa cu faţa zâmbitoare a omului 
care aduce o veste de mult așteptată. 

— Iată-l pe domnul de Canolles pe care l-am întâlnit la o 
sută de pași de aici, spuse valetul. 

Ducele scoase o exclamaţie de surpriză. Nanon păli și se 
repezi spre ușă murmurând: 

— Va să zică mi-e scris să nu-l pot evita! 

In același moment, un alt personaj apăru în cadrul ușii, 


îmbrăcat într-un costum strălucitor, cu pălăria în mână, 
surâzând cu aerul cel mai grațios cu putinţă. 


IX. 


Dacă trăsnetul i-ar fi căzut la picioare și nu i-ar fi făcut 
lui Nanon o mai mare surpriză decât această apariție 
neașteptată și nu i-ar fi smuls o exclamaţie mai dureroasă 
decât aceea care fără să vrea, îi scăpă pe buze. 

— El? strigă ea. 

— Desigur buna mea soră, răspunse o voce plină de 
graţie. Dar iertaţi-mă, continuă stăpânul acestei voci, 
zărindu-l pe domnul duce d'Epernon, iertaţi-mă! Poate vă 
deranjez. 

Și-l salută până la pământ pe guvernatorul Guyanei, care 
îl primi cu un gest binevoitor. 

— Cauvignac! murmură Nanon. Dar atât de încet, că 
numele păru pronunţat mai curând din inimă decât din 
buze. 

— Fiţi bine venit, domnule de Canolles, spuse ducele cu 
figura cea mai graţioasă, de ieri sora dumneavoastră și cu 
mine n-am făcut altceva decât să vorbim despre 
dumneavoastră, eram dornici să vă vedem. 

— Ah! Doreaţi să mă vedeţi? Adevărat? spuse Cauvignac 
întorcând spre Nanon o privire în care se citea o 
inexplicabilă expresie de ironie și de îndoială. 

— Da, spuse Nanon, domnul duce a avut bunătatea de a 
dori să-i fii prezentat. 

— Numai teama de a fi dezagreabil, m-a împiedicat de a 
solicita mai repede această onoare, spuse Cauvignac 
înclinându-se în fața ducelui. 

— În adevăr, baroane, v-am admirat delicateţea, însă am 
să vă fac un reproș. 

— Mie, monseniore, un reproș pentru delicateţea mea? 
Ah! Ah! 

— Da, pentru că dacă sora dumneavoastră nu s-ar fi 
preocupat de treburile dumneavoastră... 

— Ah! spuse Cauvignac aruncând spre Nanon o privire 


plină de un reproș semnificativ, ah! Buna mea soră s-a 
preocupat de treburile... domnului... 

— Fratelui său, spuse repede Nanon. Ce poate fi mai 
firesc? 

— Dar astăzi, cărui fapt datoresc plăcerea de a vă 
vedea? 

— Da, spuse Cauvignac, cărui fapt datoraţi plăcerea de a 
mă vedea, monseniore? 

— Ei bine! Întâmplării, simplei întâmplări care v-a făcut 
să reveniti. 

— Ah! făcu Cauvignac ca pentru el, se pare că plecasem. 

— Da, plecaseși, frate rău ce ești! Și fără să mă fi 
prevenit altfel decât prin două cuvinte care n-au făcut 
decât să-mi mărească neliniștea. 

— Ce să-i faci, Nanon! Ceva trebuie să-i treci cu vederea 
unui îndrăgostit, spuse ducele surâzând. 

— Oh! Oh! Lucrurile se complică își spuse Cauvignac. 
După câte se pare sunt îndrăgostit. 

— Haide! spuse Nanon, recunoaște că ești. 

— N-aș putea nega, răspunse Cauvignac cu un surâs 
învingător, căutând să scoată din fiecare privire cea mai 
mică urmă de adevăr cu care să-și poată fabrica o 
minciună solidă. 

— Da, da, spuse ducele, dar mai întâi să prânzim, dacă 
vreţi. În timpul mesei o să ne povestiți despre aventurile 
dumneavoastră, baroane. Francinette, un tacâm pentru 
domnul baron de Canolles. Sper că n-aţi prânzit, căpitane. 

— Nu, monseniore, și mărturisesc că aerul proaspăt al 
dimineţii mi-a făcut poftă de mâncare. 

— Spuneţi, mai bine, al nopţii, răule, că doar de ieri 
sunteţi pe drum. 

— Pe legea mea, își zise încet Cauvignac, cumnatu-meu 
a nimerit-o bine. Fie! Trebuie să recunosc, aerul nopţii... 

— Ei bine! spuse ducele oferindu-i braţul lui Nanon și 
îndreptându-se spre sufragerie, urmat de Cauvignac, sper 
să putem face faţă poftei dumneavoastră de mâncare, 
oricât de solidă ar fi. 

În adevăr, Biscarros se depăşise pe sine, felurile nu erau 


numeroase, dar alese și suculente. Vinul auriu de Guyana 
și vinul roșu de Burgundia curgeau din sticle ca niște perle 
de aur sau ca niște cascade strălucitoare de rubine. 

Cauvignac înghițea pe nerăsuflate. 

— Băiatul acesta mănâncă de ţi-e mai mare dragul, 
spuse ducele. Dumneata nu mănânci, Nanon? 

— Nu mi-e foame, monseniore. 

— Ce soră scumpă! strigă Cauvignac. Şi când te 
gândești că plăcerea de a mă vedea, i-a tăiat pofta de 
mâncare. Aproape că sunt supărat pe ea, că mă iubește 
atât. 

— Nanon, o aripă de găinușă? spuse ducele. 

— Pentru fratele meu, monseniore, pentru fratele meu, 
spuse tânăra uitându-se la farfuria lui Cauvignac care se 
golea văzând cu ochii, cu teamă că se va face de râs dacă 
se va termina mâncarea. 

Cauvignac întinse farfuria cu un surâs dintre cele mai 
recunoscătoare. Ducele puse aripa pe farfurie, iar 
Cauvignac își așeză farfuria în faţă. 

— Așadar, ce faceţi mai deosebit, Canolles? spuse ducele 
cu o familiaritate care îi păru lui Cauvignac de cel mai 
încântător augur. Este de la sine înţeles că nu vorbesc de 
dragoste. 

— Ba să vorbim, monseniore, să vorbim, nu vă jenaţi, 
spuse tânărul, căruia medocul și vinul de chambertin, 
combinate prin cantități succesive și egale, începuseră să-i 
dezlege limba și care, spre deosebire de cei care 
împrumută numele cuiva, nu se temea că ar putea fi 
tulburat de cel căruia îi împrumutase identitatea. 

— Oh! Monseniore, el știe de glumă, spuse Nanon. 

— Deci, putem să-l întrebăm despre afacerea cu micul 
gentilom? întrebă ducele. 

— Da, spuse Nanon, despre micul gentilom pe care l-ai 
întâlnit ieri. 

— Ah! Da, pe drum, spuse Cauvignac. 

— Şi apoi la hanul jupânului Biscarros, adaugă ducele. 

— Şi apoi la hanul jupânului Biscarros, reluă Cauvignac, 
da, da, așa e, pe legea mea! 


— Va să zică l-ai întâlnit cu adevărat? întrebă Nanon. 

— Pe micul gentilom? 

— Da. 

— Pe legea mea, reluă Cauvignac, era un puști blond, 
zvelt, elegant călătorind însoţit de un fel de scutier. 

— Da, da, acesta e! spuse Nanon mușcându-și buzele. 

— Şi te-ai îndrăgostit de el? 

— De cine? 

— De micul gentilom blond, zvelt și elegant. 

— Vai, monseniore! spuse Cauvignac, gata să rupă 
gheaţa. Ce vreţi să spuneţi? 

— Mai aveţi și acum la inimă mănușa aceea mică gri 
deschis? continuă ducele râzând în ascuns. 

— Mănușa mică gri deschis? 

— Da, aceea pe care o miroseaţi și o sărutaţi cu atâta 
pasiune ieri seară. 

Cauvignac nu mai înțelegea nimic. 

— În sfârșit aceea care v-a făcut să bănuiţi înșelătoria, 
me-ta-mor-fo-za, continua ducele apăsând pe fiecare 
silabă. 

Cauvignac înţelese totul din ultimul cuvânt. 

— Ah! spuse el, gentilomul era femeie? Ei bine, pe 
cuvântul meu, n-aș fi bănuit! 

— Nu mai e îndoială, murmură Nanon. 

— Dă-mi să beau, soră dragă, spuse Cauvignac. Nu știu 
cine a golit sticla de lângă mine, că nu mai e nimic în ea. 

— Haide, spuse ducele, se lecuiește, pentru că dragostea 
nu-l împiedică nici să bea, nici să mănânce iar afacerile 
regelui nu vor avea de suferit. 

— Să sufere afacerile regelui? strigă  Cauvignac, 
niciodată! Afacerile regelui mai presus de orice! Afacerile 
regelui sunt sacre! In sănătatea majestăţii sale, 
monseniore. 

— Se poate conta pe devotamentul dumneavoastră, 
baroane? 

— Pe devotamentul meu pentru rege? 

— Da. 

— Cred și eu că se poate conta. Uneori, pentru el m-aș 


lăsa tăiat în bucăţi! 

— Şi e foarte simplu, spuse Nanon temându-se ca, în 
entuziasmul său pentru medoc și chambertin, Cauvignac 
să nu uite personajul al cărui rol îl juca și să-și reia propria 
lui individualitate, e foarte simplu, nu ești oare căpitan în 
serviciul majestăţii sale, graţie bunătăţii ducelui? 

— Şi n-am să uit niciodată! spuse Cauvignac cu tremur 
în glas, punându-și o mână pe inimă. 

— Vom face și mai mult, baroane, pe viitor vom face mai 
mult, spuse ducele. 

— Vă mulțumesc, monseniore, vă mulțumesc! 

— Am și început. 

— Cu adevărat? 

— Da. Eşti prea timid, tinere prieten, continuă ducele 
d'Epernon. Când vei avea nevoie de protecţie să vii la 
mine, acum când e zadarnic să mai umbli cu ocolișuri, 
acum când nu mai e nevoie să te mai ascunzi, acum când 
știu că ești fratele lui Nanon... 

— Monseniore, strigă Cauvignac, am să mă adresez 
direct dumneavoastră. 

— Îmi promiţi? 

— Mă angajez. 

— Bine faci. În așteptare, sora dumitale vă va explica 
despre ce este vorba: are să-ţi încredinţeze o scrisoare din 
partea mea. Poate că norocul dumneavoastră stă în 
mesajul pe care vi-l încredinţez la recomandarea sorei 
dumneavoastră. Urmati-i sfaturile, are un cap foarte bun, 
un spirit distins, o inimă generoasă. lubiţi-vă sora, 
baroane, și veţi avea sprijinul meu. 

— Monseniore, sora mea știe cât o iubesc și că nu 
doresc nimic altceva decât s-o văd fericită, puternică și... 
bogată... 

— Căldura asta îmi place, spuse ducele, rămâneţi cu 
Nanon, în timp ce eu am să mă ocup de un caraghios. A, 
dar bine că mi-am adus aminte, continuă ducele, poate ați 
putea, baroane, să-mi daţi câteva informaţii despre acest 
bandit, nu? 

— Cu plăcere, spuse Cauvignac. Numai că trebuie să 


știu despre ce bandit vorbiţi, monseniore, sunt mulţi și de 
toate felurile în zilele noastre. 

— Aveţi dreptate, însă acesta este unul dintre cei mai 
îndrăzneţi pe care i-am întâlnit. 

— Adevărat? 

— Închipuiţi-vă că mizerabilul acesta, mi-a smuls o 
semnătură în alb, în schimbul scrisorii pe care v-a scris-o, 
ieri, sora dumneavoastră. 

— O semnătură în alb! Adevărat? Dar ce interes aţi avut 
dumneavoastră să obţineţi scrisoarea unei surori către 
fratele ei? întrebă Cauvignac cu un aer nevinovat. 

— Uitaţi că eu nu cunoșteam această rudenie? 

— Ah, da, e adevărat! 

— Şi că făcusem prostia, mă ierti, Nanon, nu-i așa? 
continuă ducele întinzând mâna tinerei femei, și că 
făcusem prostia să fiu gelos pe dumneata? 

— Adevărat? Gelos pe mine? Vai, monseniore, cât de 
mult greșeaţi! 

— Vreau să vă întreb dacă ați putea avea vreo idee 
despre cel care a jucat pe lângă mine rolul de denunţător. 

— Nu, sincer nu... Însă înţelegeţi, monseniore, că 
asemenea acţiuni nu rămân nepedepsite și într-o zi veţi 
afla pe cel care a comis-o. 

— Da, sigur că am s-o aflu într-o zi, spuse ducele și mi- 
am și luat măsuri de precauţiune în acest scop, dar mi-ar fi 
plăcut s-o știu imediat. 

— Ah! continuă Cauvignac ciulind urechile, ah, v-aţi luat 
măsuri de precauţiune în acest scop? 

— Da! Da! Așa încât caraghiosul va avea mult noroc 
dacă nu va fi spânzurat din cauza hârtiei cu semnătura 
mea în alb. 

— Oh! spuse Cauvignac, și cum o să faceţi ca să 
recunoașteţi această semnătură în alb, de alte ordine dale 
de dumneavoastră, monseniore? 

— Pentru că i-am făcut un semn. 

— Un semn? 

— Da, invizibil pentru toţi, dar pe care numai eu pot să-l 
recunosc, cu ajutorul unui procedeu chimic. 


— Auzi, auzi, auzi! spuse Cauvignac, ceea ce aţi făcut 
dumneavoastră, monseniore, este ceva deosebit de 
ingenios, dar trebuie să fiți atent să nu bănuiască această 
cursă. 

— Oh! Nu e niciun pericol, cine vreţi să-i spună? 

— Ah! firește, răspunse Cauvignac, n-o să fie nici Nanon, 
n-o să fiu nici eu... 

— Nici eu, spuse ducele. 

— Nici dumneavoastră! Aveţi dreptate, monseniore, într- 
o zi veţi afla cine e acel om și atunci... 

— Ei, atunci, pentru că mi-am respectai cuvântul faţă de 
el, dându-i ceea ce dorea, în schimbul semnăturii mele în 
alb, atunci am să pun să-l spânzure. 

— Amen! spuse Cauvignac. 

— Și acum pentru că nu-mi puteţi da nicio informaţie 
despre acest individ... 

— Nu, cu adevărat, nu pot, monseniore. 

— Ei, bine! Cum vă spuneam, vă las cu sora 
dumneavoastră. Nanon, continuă ducele, daţi-i băiatului 
acesta instrucţiuni precise și mai cu seamă să nu piardă 
timpul. 

— Fiţi liniștit, monseniore. 

— Așadar, vă las singuri. 

Și ducele făcu lui Nanon un semn grațios cu mâna, un 
semn amical fratelui acesteia, apoi cobori scara promițând 
că se va înapoia poate chiar în cursul zilei. 

Nanon îl însoţi pe duce până la capul scării. 

— Ei, drace! spuse Cauvignac, bine a făcut că m-a 
prevenit, nobilul senior! Haide, haide, nu pare atât de 
neghiob pe cât are aerul. Dar cu semnătura în alb ce-o să 
fac? Ei, la dracu, ce se face cu o poliţă: s-o scontez. 

— Acum, domnule, spuse Nanon intrând și închizând 
ușa. Acum, între noi doi, cum spune domnul duce 
d'Epernon. 

— Da, dragă surioară, răspunse Cauvignac, între noi doi, 
pentru că am venit numai ca să vorbesc cu dumneata, dar 
ca să vorbești ca lumea, trebuie să stăm jos. Luaţi loc, vă 
rog. 


Cauvignac trase un scaun lângă el și-i făcu un semn, lui 
Nanon, că scaunul acela era pentru ea. 

Nanon, cu sprâncenele încruntate, semn care nu 
prevestea niciodată ceva bun, se așeză. 

— Mai întâi, de ce nu ești acolo unde trebuia să fii? 

— Vai! scumpă surioară, iată ceva lipsit de politeţe. 
Dacă aș fi fost unde trebuia să fiu, n-aș fi fost aici și prin 
urmare, n-aţi fi avut plăcerea să mă vedeți. 

— N-ai vrut oare să te călugărești? 

— Nu, nu eu, spune mai bine că persoana care se 
interesează de mine și în special dumneata, a vrut să mă 
trimită la mânăstire, însă eu, personal, n-am avut niciodată 
vreo înclinaţie deosebită pentru biserică. 

— Şi totuși, educaţia pe care ai primit-o era religioasă. 

— Da, dragă soră, și cred că am profitat de ea în mod 
foarte cucernic. 

— Fără profanări, domnule, să nu glumim cu cele sfinte. 

— Nu glumesc, surioară dragă, povestesc doar, asta e 
tot. Ascultă, m-aţi trimis la călugării franciscani din 
Angouleme ca să-mi fac studiile. 

— Da. 

— Da. Şi le-am făcut. Greaca o cunosc ca Homer, latina 
ca Cicero, iar teologia ca Jan Hus. Astfel că, nemaiavând 
ce să mai învăţ la acești onorabili călugări, am plecat de la 
ei, tot după dorinţa dumitale, la carmeliţii din Rouen, ca să 
mă călugăresc. 

— Uiţi că ţi-am promis o rentă anuală de o sută de pistoli 
și că mi-am ţinut promisiunea. O sută de pistoli pentru un 
carmelit, mi se pare că era mai mult decât suficient. 

— Nu neg, soră dragă, însă pe motiv că încă nu eram 
carmelit, renta aceasta a încasat-o, regulat, mânăstirea. 

— Chiar dacă ar fi fost așa, când v-aţi consacrat bisericii 
n-aţi făcut legământ de sărăcie? 

— Soră dragă, dacă am făcut legământ de sărăcie, îţi jur 
că l-am respectat cu strictețe: nimeni n-a fost mai sărac 
decât mine. 

— Dar cum ai ieșit din mânăstire? 

— Ah! Uite așa, după cum și Adam a părăsit paradisul. 


Știința m-a pierdut, soră dragă. 

— Cum? 

— Așa, bine. Închipuie-ţi că printre carmeliţi, care au cu 
totul o altă reputaţie decât de a fi niște Pic de la 
Mirandola, Erasmus sau Descartes, eu eram socotit o 
minune. Așa s-a făcut că atunci când a venit la Rouen 
domnul duce de Longueville ca să-i ceară orașului să se 
clare în favoarea parlamentului m-au trimis pe mine ca să-i 
adresez cuvântare, ceea ce am făcut în termeni atât de 
eleganti și de aleși, încât domnul de Longueville nu numai 
că s-a arătat mulțumit de elocvenţa mea, dar m-a și 
întrebat dacă n-aș vrea să fiu secretarul său. Era tocmai 
înainte de a pronunţa legământul de călugărire. 

— Da, îmi amintesc și chiar sub pretextul că vrei să-ţi iei 
rămas bun de la lume, mi-ai cerut o sută de pistoli pe care 
ţi i-am trimis și pe care i-ai și primit. 

— De altfel sunt singurii pe care i-am primit, cuvânt de 
gentilom! 

— Dar trebuia să renunti la cele lumești. 

— Da, aceasta era și intenţia mea, însă n-a fost și a 
destinului, care desigur că intenţionează ceva cu mine. El 
a dispus altfel, prin intermediul domnului de Longueville: 
n-a vrut să rămân călugăr. Așa că m-am supus voinţei 
acestei bune providenţe și trebuie să spun că nu-mi pare 
Tău. 

— Va să zică nu mai ești călugăr? 

— Nu, cel puţin pentru moment, soră dragă. Nu 
îndrăznesc să-ţi spun că nu mă voi întoarce vreodată, căci 
cine este omul care ar putea să spună în ajun, ce va face a 
doua zi? Domnul de Rance n-a întemeiat, oare, ordinul 
trapiștilor? Poate fac și eu ca domnul de Rance și inventez 
vreun ordin religios. Însă, un moment am fost în război și, 
vezi, din cauza asta pentru un timp am devenit profan și 
impur. Cu prima ocazie am să mă purific. 

— Dumneata războinic! spuse Nanon ridicând din umeri. 

— De ce nu? N-am să-ţi spun că sunt un Dunois, un 
Duguesclin, un Bayard sau un cavaler fără teamă și fără 
reproș. Nu, nu am nici trufia să spun că n-am câteva 


reproșuri ușoare să-mi fac sau că voi întreba, cum a făcut 
celebrul condotier Sforza, ce înseamnă teama. Om sunt și, 
vorba lui Plaut: Homo sum: bumani nibil a me alienum 
puto, adică: om sunt și nimic din ceea ce este omenesc nu 
mi-e străin. Mi-e teamă, pe cât îi este permis unui om să-i 
fie, ceea ce nu mă împiedică să fiu uneori viteaz. Chiar 
când sunt forțat, mânuiesc destul de bine sabia și pistolul. 
Insă înclinația mea adevărată, vocaţia mea hotărâtă, este, 
după cum vezi, diplomaţia. Ori mă înșel amarnic, dragă 
Nanon, sau am să ajung un mare om politic. Politica este o 
carieră foarte frumoasă. Uită-te la domnul de Mazarin, 
dacă n-o să fie spânzurat, o să ajungă departe. Ei bine, eu 
sunt ca domnul de Mazarin: una din temerile mele, ba 
chiar cea mai mare, este că o să fiu spânzurat. Din fericire 
Nanon, ești lângă mine și asta îmi dă o mare încredere. 

— Așadar, ești soldat! 

— Şi curtean, la nevoie. Mi-a folosit mult șederea pe 
lângă domnul de Longueville. 

— Ce-ai învăţat cât ai stat pe lângă el? 

— Ceea ce se învaţă când stai pe lângă prinți: să lupti, să 
faci intrigi, să trădezi. 

— Şi asta la ce te-a dus? 

— La cea mai înaltă poziţie. 

— Pe care ai pierdut-o? 

— O, Doamne! Şi domnul de Condé și-a pierdut situaţia. 
Nu mai poti fi stăpân pe evenimente. Dragă soră, așa cum 
mă vezi am guvernat Parisul. 

— Dumneata? 

— Da, eu. 

— Cât timp? 

— O oră și trei sferturi, cu ceasul în mână. 

— Ai guvernat Parisul? 

— Ca un împărat. 

— Cum așa? 

— Foarte simplu. Ştii că domnul coajutor, domnul de 
Gondy, abatele de Gondy... 

— Da, da. A 

— Era stăpânul absolut al orașului. În acel moment eram 


de partea domnului duce d'Elboeuf. E un prinţ loren și nu 
este nicio rușine să fii al domnului d'Elboeuf. Or, atunci, 
domnul d'Elboeuf era dușmanul coajutorului. Am provocat 
deci o răscoală în favoarea domnului d'Elboeuf și am pus 
mâna... 

— Pe cine? Pe coajutor? 

— Nu chiar pe el, n-aș fi știut ce să fac cu el și aș fi fost 
foarte încurcat. Am pus mâna pe amanta lui, pe 
domnișoara de Chevreuse. 

— Dar e îngrozitor! strigă Nanon. 

— Intenţia mea era să o răpesc și să o duc departe ca să 
n-o mai vadă niciodată. Așa că i-am transmis ce 
intenţionam să fac, însă omul acesta dat dracului, are 
argumente la care nu poţi rezista: mi-a oferit o mie de 
pistoli. 

— Biata femeie, să ajungă marfă de târguială. 

— Doamne fereşte! Dimpotrivă, trebuie să fi fost 
încântată, asta i-a dovedit cât de mult ţinea la ea domnul 
de Gondy! Numai oamenii bisericii pot avea asemenea 
devotament pentru amantele lor. Cred că asta e datorită 
faptului că le este interzis să aibă. 

— Atunci, ești bogat? 

— Eu? spuse Cauvignac. 

— Desigur, din cauza tâlhăriilor astea. 

— Nu-mi mai pomeni de asta. Află Nanon, că am avut 
ghinion! Camerista domnișoarei de Chevreuse pe care 
nimeni nu se gândise s-o răscumpere și care, în consecință 
rămăsese lângă mine, mi-a furat toţi banii. 

— Cel puţin vă rămâne, sper prietenia celor pe care i-ai 
servit, supărându-l pe coajutor. 

— Ah! Nanon se vede cât de colo că nu-i cunoști pe 
prinți. Domnul d'Elboeuf s-a împăcat cu coajutorul iar, în 
convenţia care au făcut-o între ei, eu am fost sacrificat. 
Așa că m-am văzut obligat să intru în solda domnului de 
Mazarin, dar domnul de Mazarin este o secătură, însă 
pentru că el nu proporţiona recompensa cu serviciul făcut, 
am primit oferta care mi s-a propus de a porni o nouă 
răscoală pentru consilierul Broussel, care urmărea să-l 


numească pe domnul cancelar Seguier. Însă oamenii mei, 
niște neîndemânatici! N-o stârniră decât pe jumătate. In 
timpul acestei încăierări am fost în cel mai mare pericol 
prin care am trecut vreodată. Domnul de la Meilleraye a 
tras cu pistolul în mine de foarte aproape. Din fericire, m- 
am aplecat la timp, glonţul a trecut peste capul meu, iar 
ilustrul mareșal omori cu el o bătrână. 

— Ce urzeală îngrozitoare! strigă Nanon. 

— Dar, dragă soră, acestea sunt situaţii inevitabile într- 
un război civil. 

— Acum înţeleg că un om capabil de asemenea fapte a 
îndrăznit să facă ceea ce ai făcut ieri. 

— Ce-am făcut? întrebă Cauvignac cu aerul cel mai 
inocent cu putinţă, ce-am îndrăznit? 

— Ai îndrăznit să înșeli în faţă un personaj atât de 
important ca domnul d'Epernon! Dar ceea ce nu înţeleg și 
n-aș fi crezut niciodată, a fost, mărturisesc, ca un frate 
copleșit de bunătatea mea să poată concepe cu sânge rece, 
planul de a-și ruina sora. 

— Să-mi ruinez, sora?... Eu? spuse Cauvignac. 

— Da. Tu! răspunse Nanon. N-a fost nevoie să aștept 
povestea pe care mi-ai spus-o și care îmi dovedește că ești 
în stare de orice, pentru a recunoaște scrisul de pe acest 
bilet. Privește! Poţi să negi că această scrisoare anonimă 
nu e scrisă de tine...? 

Și Nanon, indignată, puse sub ochii fratelui său 
scrisoarea de denunț pe care i-o dăduse ducele, cu o seară 
mai înainte. 

Cauvignac o citi fără să se tulbure. 

— Ei bine! spuse el, ai ceva împotriva acestei scrisori? 
Consideri că, întâmplător, nu e bine făcută? M-ai supăra cu 
asta, pentru că ar însemna că nu ești prea citită. 

— Nu e vorba de redactare, domnule, e vorba de faptul 
în sine. Ai scris scrisoarea aceasta? 

— Eu, desigur! Dacă aș fi voit să neg faptul, mi-aş fi 
falsificat scrisul, dar era un lucru de prisos: n-am 
intenționat niciodată să mă ascund de tine; vream chiar să 
recunoști că scrisoarea venea de la mine. 


— Oh! făcu Nanon îngrozită, mărturisești! 

— Este o urmă de modestie, soră dragă, și trebuie să-ţi 
spun că eram împins de un fel de răzbunare... 

— De răzbunare! 

— Da, foarte firească... 

— Răzbunare contra mea, nefericitule! Gândește-te la ce 
spui... Ce-ţi făcusem atât de rău încât să-ţi vină în minte 
dorinţa de a te răzbuna pe mine? 

— Ce mi-ai făcut? Pune-te în locul meu, Nanon... 
Părăsesc Parisul pentru că aveam prea mulţi dușmani: 
acesta e necazul tuturor oamenilor politici... Mă întorc la 
tine... Te implor... Îţi amintești? Ai primit trei scrisori... N- 
ai să spui că nu mi-ai recunoscut scrisul... Era același cu 
cel de pe scrisoarea anonimă; în plus scrisorile erau și 
semnate... Îţi scriu trei scrisori ca să-ţi cer o sută de pistoli 
nenorociţi... O sută de pistoli! Dumitale care ai milioane! 
Era o sumă de nimic... Ştii doar că suta de pistoli este cifra 
mea... Ei bine, sora mea mă refuză... Vin la sora mea, dar 
sora mea mă gonește!... Firește, mă informez... Poate e la 
strâmtoare, îmi zic; e momentul să-i arăt că binefacerile 
sale n-au căzut pe un pământ sterp... Poate că nu mai e 
liberă... In acest caz, este de scuzat... După cum vezi, 
inima mea îţi căuta scuze și atunci aflu că sora mea e 
liberă, fericită, bogată, foarte bogată! Și că un oarecare 
baron de Canolles, un străin, îmi răpește drepturile mele și 
este protejat în locul meu... Atunci gelozia mi-a tulburat 
minţile... 

— Spune lăcomia... M-ai vândut domnului d'Epernon, 
cum ai vândut-o pe  domnișoara de Chevreuse, 
coajutorului... Ce-ţi păsa, te-ntreb eu, că aveam legături cu 
domnul de Canolles? 

— Mie? Nimic! Și nici nu m-am gândit să mă îngrijorez, 
dacă ai fi păstrat legătura și cu mine. 

— Îţi dai seama că dacă i-aș fi spus un singur cuvânt 
domnului duce d'Epernon, dacă i-aș fi făcut o mărturisire 
fără înconjur, ai fi fost pierdut? 

— Desigur. 

— Ai auzit cu urechile tale, adineaori, din gura lui, ce 


soartă îl așteaptă pe cel care i-a smuls semnătura în alb. 

— Nu-mi mai vorbi de asta, mi-a trecut un fior până în 
măduva oaselor și a trebuit să fac apel la toată puterea 
mea de stăpânire ca să nu mă trădez. 

— Şi nu tremuri, dumneata care mărturisești că, totuși 
știi ce-i aceea teamă? 

— Nu, căci această mărturisire fără înconjur ar fi 
dovedit că domnul de Canolles nu era fratele dumitale, iar 
cuvintele din scrisoarea dumitale fiind destinate unui 
străin căpătau o semnificație supărătoare. E mai bine, 
crede-mă, să faci o mărturisire cu ocolișuri ca aceea pe 
care ai făcut-o, ingrato, nu îndrăznesc să spun oarbă, te 
cunosc eu bine. Dar gândește-te câte avantaje prevăzute 
de mine rezultă din această mică întâmplare pe care am 
pregătit-o eu. Mai întâi, erai foarte încurcată și tremurai 
că trebuie să dai cu ochii de domnul de Canolles care, 
nefiind prevenit, s-ar fi împotmolit groaznic în mijlocul 
micului dumitale roman de familie. Din contră, prezenţa 
mea a salvat totul. Fratele dumitale nu mai e un mister. 
Domnul d'Epernon l-a adoptat și încă în mod foarte 
elegant, trebuie să recunosc. Acum, fratele poate să nu se 
mai ascundă, e de-al casei, de aici, corespondenţă, întâlniri 
în exterior și chiar în interior. Numai că fratele cu ochi și 
păr negru să nu-și întindă nepoliteţea până acolo încât să 
vină să-l privească pe domnul duce d'Epernon, drept în 
faţă. O pelerină seamănă foarte mult cu o altă pelerină, ce 
dracu! Şi când domnul d'Epernon va vedea o pelerină 
ieșind de la dumneata, cine o să-i spună daca era sau nu o 
pelerină de frate? Iată-te liberă ca vântul. Numai că pentru 
a-ţi fi de folos, m-am rebotezat: mă numesc Canolles și asta 
este jenant. Ar trebui să-mi fi recunoscătoare pentru 
sacrificiul pe care l-am făcut. 

La acest flux bombastic, rezultat al unei îndrăzneli de 
necrezut, Nanon, uimită, nu știa ce să mai spună. De 
aceea, Cauvignac, profitând de această victorie câștigată 
prin asalt, continuă: 

— Şi acum, soră dragă, pentru că după o atât de lungă 
absenţă, iată-ne din nou împreună, pentru că după atâtea 


încercări ţi-ai regăsit un adevărat frate, mărturisește că 
începând de acum înainte ai să dormi complet liniștită, 
graţie scutului pe care dragostea îl va întinde peste noi, ai 
să dormi liniștită de parcă toată Guyana te-ar adora, ceea 
ce nu este adevărat, cum știi prea bine, însă va trebui s-o 
facem să vrea ce vrem noi. În adevăr, mă instalez în casa 
dumitale: domnul d'Epernon mă va face colonel; în loc de 
șase oameni, voi avea două mii. Cu acești două mii de 
oameni, reînnoiesc cele douăsprezece munci ale lui 
Hercule; voi fi numit duce și pair; doamna d'Epernon 
moare; domnul d'Epernon se căsătorește cu dumneata... 

— Înainte de toate acestea, două lucruri, spuse Nanon 
tăios. 

— Care, soră dragă? Vorbește, te ascult. 

— Mai întâi vei restitui ducelui hârtia cu semnătura în 
alb, căci altfel te spânzură. Ai auzit hotărârea chiar din 
gura lui. Apoi, vei pleca imediat de aici căci altfel sunt 
pierdută, ceea ce nu înseamnă nimic pentru dumneata, 
însă te vei pierde odată cu mine, motiv pentru care cred că 
o să ţii seama de pieirea mea. 

— Două răspunsuri, scumpă doamnă; hârtia cu 
semnătura în alb este proprietatea mea și n-ai să mă poţi 
împiedica să mă las spânzurat dacă așa îmi place. 

— Puțin îmi pasă! 

— Mulţumesc, n-o să fie nimic, fii liniștită, adineaori ți- 
am spus cât îmi e nesuferită o asemenea moarte. Păstrez 
deci hârtia cu semnătura în alb, afară doar dacă n-ai dori 
să mi-o cumperi tu, în care caz putem trata. 

— N-am nevoie de ea. Semnăturile în alb eu le dau. 

— Ferice de tine, Nanon! 

— Așadar, o păstrezi? 

— Firește. 

— Cu riscul a ceea ce ţi se poate întâmpla? 

— Nu te teme, am unde s-o plasez. Cât despre 
retragerea mea, să știi că n-am să comit o asemenea 
greșeală, găsindu-mă aici din ordinul ducelui. Și mai mult: 
în dorința dumitale de a te descotorosi de mine ai uitat un 
lucru. 


— Ce anume. 

— Comisionul acela important de care mi-a vorbit ducele 
și care trebuie să mă îmbogăţească. 

Nanon păli. 

— Dar bine, nefericitule, spuse ea, știi bine că acest 
comision nu-ţi era destinat ţie. Ştii bine că ar fi o crimă să 
abuzezi de această situaţie, o crimă care într-o zi sau alta, 
va aduce după ea pedeapsa cuvenită. 

— De aceea nici nu vreau să abuzez. Aș vrea numai să 
uzez și atâta tot. 

— De altfel domnul de Canolles este cel desemnat să 
facă acest comision. 

— Ei și, nu mă numesc eu oare baronul de Canolles? 

— Da, dar acolo i se cunoaște nu numai numele, dar și 
figura. Domnul de Canolles a fost de mai multe ori la curte. 

— Perfect, iată un motiv serios; este primul pe care mi-l 
dai așa că, după cum vezi, mă retrag. 

— De altfel ai fi întâlnit acolo dușmanii dumitale politici, 
spuse Nanon, și s-ar fi putut ca figura dumitale, deși sub o 
altă înfățișare, să nu fie mai puţin cunoscută decât a 
domnului de Canolles. 

— Oh! Asta n-ar avea nicio importanţă, dacă scopul 
misiunii este să aducă un mare serviciu Franţei, cum 
spunea domnul duce. Mesajul va deschide drum 
mesagerului. Un serviciu de o asemenea importanţă 
implică iertarea, iar uitarea trecutului este prima condiţie 
a convertirii politice. Așa că, te rog să mă crezi, dragă 
soră, nu e cazul să-mi impui dumneata condiţiile dumitale, 
ci eu să ţi le impun pe ale mele. 

— Spune-mi, care sunt? 

— Mai întâi, cum îți spuneam adineaori, amnistia 
generală. 

— Asta e tot? 

— Apoi lichidarea socotelilor noastre. 

— Se pare că îţi datorez ceva, nu? 

— Îmi datorezi o sută de pistoli pe care ţi i-am cerut și 
pe care în mod inuman mi i-ai refuzat. 

— Poftim două sute de pistoli. 


— Așa da, acum te recunosc, Nanon. 

— Dar asta cu o condiţie. 

— Care? 

— Să repari râul pe care l-ai făcut. 

— De acord. Ce trebuie să fac? 

— Să încaleci și să pornești în galop pe drumul spre 
Paris până ce-l vei întâlni pe domnul de Canolles. 

— Înseamnă că-i pierd numele? 

— I-l redai. 

— Şi ce trebuie să-i spun? 

— Trebuit să-i predai ordinul acesta și să te convingi că 
a pornit în același moment la executarea lui. 

— Asta e tot? 

— Absolut tot. 

— E necesar să știe cine sunt? 

— Dimpotrivă, este deosebii de important să nu știe. 

— Ah! Nanon ai să roșești din cauza fratelui dumitale? 

Nanon nu răspunse. Se gândea. 

— Dar, spuse ea după un moment, cum aș putea să fiu 
sigură că ai îndeplinit cu credinţă misiunea pe care ţi-am 
încredințat-o? Dacă ai avea ceva sfânt în tine, te-aș pune să 
juri. 

— Fă mai mult. 

— Ce? 

— Mai promite-mi o sută de pistoli după îndeplinirea 
misiunii. 

Nanon ridică din umeri. 

— De acord, spuse ea. 

— Bine. Vezi, eu nu-ți cer jurământ îmi ajunge cuvântul 
dumitale. Aşadar, o sută de pistoli persoanei care-ți va 
aduce de la mine, dovada de primire din partea domnului 
de Canolles. 

— Da, dar văd că vorbeşti și de o a treia persoană, nu 
intenționezi să mai revii? 

— Cine știe? O afacere mă așteaptă și pe mine aproape 
de Paris. 

Nanon făcu fără să vrea o mișcare de bucurie. 

— Ah! Asta nu e drăguţ, spuse Cauvignac râzând, dar n- 


are importanţă, dragă soră, nu e nicio supărare. 

— Nu e supărare, dar pe cal. 

— Pe cal chiar acum. Doar cât să beau un păhăruţ la 
botul calului. 

Cauvignac scurse în pahar restul de chambertin din 
sticlă, își salută sora cu un gest plin de deferenţă și 
aruncându-se în șa dispăru, după un moment, într-un nor 
de praf. 


X. 


Luna începuse să se ivească printre copaci când 
vicontele, urmat de fidelul său Pompée, ieși din hanul 
jupânului Biscarros și porni pe drumul spre Paris. 

Cam după un sfert de oră, în care timp vicontele se 
lăsase furat de tot felul de gânduri și străbătuse aproape o 
leghe și jumătate, se întoarse spre scutierul care se sălta 
cu greutate în șa, la trei pași în spatele cavalerului și-l 
întrebă: 

— Pompee, ai cumva mănușa mea din dreapta? 

— După câte știu, nu, domnule, răspunse Pompee. 

— Dar la cufăr ce faci? 

— Mă uit dacă e bine legat și-i strâng curelele de teamă 
să nu sune. Sunetul aurului este fatal, domnule, și atrage 
întâlniri neplăcute, mai ales noaptea. 

— Bine faci, Pompee, răspunse vicontele, îmi place să te 
văd atât de grijuliu și de prudent. 

— Sunt calităţi firești, la un soldat, domnule viconte, și 
se potrivesc foarte bine cu curajul. Totuși, întrucât curajul 
nu înseamnă și îndrăzneală, mărturisesc că îmi pare rău că 
n-a putut să ne însoţească domnul Richon, căci douăzeci 
de mii de livre se păzesc greu, mai ales într-o vreme atât 
de agitată ca a noastră. 

— Ai dreptate, Pompee, răspunse vicontele, sunt cu totul 
de părerea dumitale. 

— Aș îndrăzni chiar să spun, continuă Pompee, încurajat 
în teama lui de aprobarea vicontelui, că este imprudent să 
se aventureze cineva, așa cum facem noi. Feriţi-vă, vă rog, 


ca să-mi controlez muscheta. 

— Ei, cum e, Pompee? 

— Cocoșul e în bună stare și cine ar vrea să ne stea în 
drum ar trăi un sfert de oră foarte greu. Oh! Oh! Ce se 
vede? 

— Unde? 

— În faţa noastră, cam la vreo sută de metri, spre 
dreapta. Priviţi, acolo! 

— Văd ceva alb. 

— Oh! Oh! spuse Pompee, alb: poate o fi vreun centiron. 
Pe onoarea mea, dacă nu-mi vine s-o iau pe lângă gardul 
acela de mărăcini din stânga. În limbaj de război, aceasta 
se numește o retragere strategică, să ne retragem, 
domnule viconte. 

— Dacă e vorba de centiroane, atunci să știi, Pompée, că 
sunt purtate de soldaţii regelui și soldaţii regelui nu atacă 
trecătorii. 

— Greșiţi, domnule viconte, greșiţi: se vorbește mereu 
de vagabonzi care, sub uniforma majestăţii sale comit mii 
de mârșăvenii unele mai condamnabile decât altele iar de 
curând, la Bordeaux, au fost trași pe roată doi soldaţi din 
cavalerie care... Ah! Asta el mi se pare că recunosc 
uniforma cavaleriștilor, domnule. 

— Uniforma cavaleriștilor e albastră, iar ce vedem noi e 
alb, Pompee. 

— Da, dar adesea pun peste uniformă o cămașă albă, așa 
cum au făcut mizerabilii care au fost trași pe roată de 
curând la Bordeaux. După câte mi se pare gesticulează 
foarte tare. Ameninţă: asta e tactica lor, domnule viconte. 
Pândesc așa, la marginea drumului și, cu muscheta în 
mână, ameninţă pe drum, de departe, obligând pe călător 
să-și arunce punga. 

— Dar, bunul meu Pompee, spuse vicontele care deși 
foarte înfricoșat își păstra totuși stăpânirea de sine, dacă 
ameninţă din depărtare cu arma, fă și dumneata la fel cu 
arma dumitale. 

— Da, dar ei nu mă văd pe mine, spuse Pompee, așa că 
demonstraţia mea ar fi inutilă. 


— Dacă nu te văd, atunci, mi se pare că nici nu pot să te 
amenințe, spuse vicontele. 

— Nu vă pricepeţi în probleme de război, răspunse 
scutierul prost dispus. O să mi se întâmple și aici, ce mi s-a 
întâmplat la Corbie. 

— Să sperăm că nu, Pompee, căci dacă îmi amintesc 
bine, la Corbie ai fost rănit, nu? 

— Da, și încă foarte greu. Eram cu domnul de Cambes, 
un viteaz. Alcătuiam o patrulă de noapte ca să 
recunoaștem locul unde urma să se dea bătălia. Am 
observat atunci niște centiroane, l-am sfătuit să nu facă pe 
viteazul. El s-a încăpățânat și s-a îndreptat spre 
centiroane. Am întors capul de groază. În acel moment un 
glonte blestemat... Domnule viconte, să fim prudenti! 

— Să fim prudenti, Pompée, nici eu nu vreau altceva. 
Totuși mi se pare că stau nemișcațţi. 

— Sigur că da, pândesc prada. Să așteptăm. 

Din fericire pentru călători, n-a fost nevoie să aștepte 
prea mult. Într-o clipă, luna ieși dintr-un nor negru ale 
cărui margini le tivi mai întâi cu o lumină argintie, apoi 
lumină cu putere, la vreo cincizeci de pași de cei doi 
călători, câteva cămăși puse la uscat cu mânecile întinse, 
pe un gard de mărăcini. 

Acestea erau centiroanele care îi amintiseră lui Pompee 
patrularea nefericită de la Corbie. 

Vicontele izbucni în râs și dădu pinteni calului. Pompee 
îl urma strigând: 

— Ce bine că nu m-am lăsat condus de prima mea 
inspiraţie! Era să trag un foc în direcţia asta și aș fi avut 
aerul unui don Quijote. Vedeţi, domnule viconte, la ce 
servește prudenta și experienţa din război! 

— După emoţii mari, clipe de destindere; după ce 
trecură de cămăși, călătorii făcură în liniște vreo două 
leghe. Timpul era minunat; umbra cădea mare și neagră ca 
abanosul, dinspre pădurea care se întindea pe una din 
laturile drumului. 

— Hotărât lucru, nu-mi place lumina de lună. Când poţi 
fi văzut de departe, riști să fii luat prin surprindere. Am 


auzit mereu pe soldaţi spunând că din doi oameni care se 
caută unul pe altul luna nu favorizează decât numai pe 
unul din ei. Suntem în plină lumină, domnule viconte. 

— Ai dreptate, Pompee, să trecem în umbră. 

— Bine, dar dacă niște oameni ar sta la pândă, la 
marginea pădurii, atunci ne-am arunca direct în gheara 
lor... În război, nu trebuie să te apropii niciodată de o 
pădure mai înainte de a o fi cercetat. 

— Din păcate, spuse vicontele, ne lipsesc cercetașii. Nu 
se numesc așa. Pompee, cei care merg în recunoaștere? 

— Ba da, ba da, murmură scutierul. Al dracului Richon 
acesta, de ce n-o fi venit și el? L-am fi trimis ca o 
avangardă, în timp ce noi am fi constituit corpul de 
armată. 

— Bine, Pompée, acum ce facem? Rămânem în lumină 
sau trecem în umbră? 

— Să trecem în umbră, domnule viconte, mi se pare că e 
cel mai prudent lucru. 

— Să trecem în umbră. 

— Vă e teamă, domnule viconte, nu-i așa? 

— De loc, dragă Pompee, îţi jur. 

— N-aţi fi avut dreptate, căci eu sunt lângă 
dumneavoastră și veghez: dacă aș fi singur, înțelegeţi că 
nu m-aș sinchisi de loc. Un soldat bătrân nu se teme nici 
de Dumnezeu, nici de diavol. Însă dumneavoastră sunteţi 
un tovarăș tot atât de greu de păzit ca și comoara pe care 
o port cu mine și această dublă răspundere mă sperie. Ah! 
Ah! Dar ce-o fi umbra aceea neagră pe care o zăresc acolo? 
De data asta se mișcă. 

— Așa e, spuse vicontele. 

— Vedeţi ce înseamnă să stăm în umbră: noi vedem 
dușmanul, dar el nu ne vede pe noi. Nu vi se pare că 
nenorocitul acela poartă o muschetă? 

— Ba da. Însă omul acela e singur, Pompee și noi suntem 
doi. 

— Domnule viconte, sunt cei mai de temut cei care merg 
singuri, căci singurătatea dovedește un caracter hotărât. 
Celebrul baron de Adrets mergea întotdeauna singur. Fiţi 


atent! Mi se pare că ne ochește! O să tragă, aplecaţi-vă! 

— Da! de unde, Pompee, își schimbă doar muscheta de 
pe un umăr pe altul. 

— N-are importanţă, să ne aplecăm totuși, așa e 
obiceiul, primim focul cu nasul în șa. 

— Dar vezi bine că nu trage, Pompée. 

— Nu trage? spuse scutierul ridicându-se, foarte bine! 
Trebuie să-i fi fost frică de aerul nostru hotărât. Ah! Sigur 
că i-a fost frică! Lăsaţi-mă să-i vorbesc eu și după mine o 
să vorbiţi dumneavoastră îngroșându-vă vocea. 

Umbra înainta mereu. 

— Stai! Cine ești, prietene? strigă Pompee. 

Umbra se opri cu o mișcare de mare teamă. 

— Strigaţi și dumneavoastră, spuse Pompée. 

— Inutil, spuse vicontele, nenorocitul e destul de speriat. 

— Ah! i-e frică, spuse Pompée cu muscheta pregătită de 
tras. 

— Fie-vă milă! domnule, spuse omul căzând în genunchi, 
fie-vă milă! Sunt un biet negustor de bâlci care de opt zile 
n-a vândut o singură batistă și n-are un chior în buzunar. 

Ceea ce i se păruse lui Pompee că era o muschetă, era în 
realitate o prăjină lungă de un cot, pe care o folosea ca să- 
și măsoare marfa. 

— Află, prietene, spuse Pompée cu măreție, că nu 
suntem hoţi, suntem militari care umblăm noaptea pentru 
că nu ne temem de nimic, vezi-ţi de drum în liniște, ești 
liber. 

— Uite, prietene, adăugă vocea mult mai dulce a 
vicontelui, uite o jumătate de pistol pentru frica pe care ti- 
am produs-o, dumnezeu să te călăuzească. 

Și vicontele puse, cu mâna lui albă și mică, o jumătate 
de pistol în palma nenorocitului, care mulțumi cerului 
pentru fericita întâlnire de care a avut parte. 

— Aţi greșit, domnule viconte, aţi greșit foarte mult, 
spuse Pompée după vreo douăzeci de pași. 

— Am greșit? Am greșit? Cu ce? 

— Dând omului acela o jumătate de pistol. Niciodată nu 
trebuie lăsat să se observe că aveţi bani, n-aţi observat că 


primul strigăt al acestui fricos a fost că n-avea niciun ban? 

— E adevărat, spuse vicontele râzând, era un fricos, așa 
e, pe când noi, cum spuneai, suntem militari care nu ne 
temem de nimic. 

— Între a te teme și a sfida, domnule viconte, e tot așa 
de departe ca între teamă și prudenţă. Da, nu este 
prudent, o repet, de a arăta că ai bani unui necunoscut pe 
care îl întâlnești pe drum. 

— Dar când necunoscutul este singur și dezarmat? 

— Da, dar poate face parte dintr-o bandă înarmată, 
poate fi un spion trimis înainte ca să cerceteze terenul... 
Poate să se întoarcă însoţit de o mulţime și atunci ce 
credeţi că ar trebui să facă doi oameni singuri, oricât de 
viteji ar fi, în faţa acestei mulțimi? 

De data aceasta, vicontele  recunoscu adevărul 
reproșului pe care i-l făcuse Pompee, sau, pentru a scurta 
dojana, păru că-și recunoaște vina și, astfel, ajunseră pe 
nesimţite la malul râușorului Saye, de lângă Saint-Genes. 

Pod nu era, așa că, trebuia trecut prin râu. 

Pompée, îi făcu vicontelui o teorie savantă despre 
trecerea râurilor, dar cum o teorie nu e pod, a fost, totuși 
necesar ca, după teorie, să se treacă prin apă. 

Din fericire râul nu era adânc, iar acest nou incident îi 
dovedi vicontelui, odată mai mult, că văzute de departe și 
mai cu seamă noaptea, lucrurile sunt mai puţin 
înspăimântătoare decât văzute de aproape. 

Așa că vicontele începu să se liniștească, mai ales că nu 
mai era decât vreo oră până să se crape de ziuă. Dar pe 
când se aflau în mijlocul pădurii care se întindea în jurul 
localităţii Marsas, cei doi călători se opriră dintr-o dată; 
auziseră în urma lor, foarte clar, galopând mai mulţi cai. 

În același timp, caii lor ciuliră urechile și unul din ei 
necheză. 

— De data aceasta, spuse Pompée cu voce stinsă, 
apucând de căpăstru calul stăpânului său, de data asta, 
domnule viconte, cred că o să vă arătaţi mai ascultător, 
încredințând această situaţie experienţei unui bătrân 
soldat. Aud o trupă de oameni călări: suntem urmăriţi. 


Aha! Vedeţi? E banda falsului negustor pe care l-aţi miluit; 
nu v-am spus eu, imprudent ce-aţi fost? Haideţi, fără falsă 
vitejie, să ne scăpăm viaţa și banii! Fuga este de cele mai 
multe ori un mijloc de a învinge: Și Horaţiu s-a făcut că 
fuge. 

— Bine, Pompée, să fugim! spuse vicontele cu tremur în 
glas. 

Pompée dădu pinteni calului: animalul, un roib 
admirabil, ţâșni sub împunsătura pintenilor cu un zel care 
stârni elanul calului arab al vicontelui și amândoi, pe 
întrecute, izbiră cu potcoavele în caldarâmul drumului din 
care țâșniră scântei urmate de un zgomot ca de tunet. 

Cursa dură vreo jumătate de oră, dar în loc să câștige 
teren, celor doi li se păru că dimpotrivă dușmanul era 
foarte aproape. 

Deodată, din adâncul întunericului se auzi o voce, care, 
unită cu șuieratul produs de aerul prin care își croiau 
drum cei doi călăreţi, părea o  înspăimântătoare 
ameninţare a duhurilor nopţii. 

Vocea aceasta îi făcea măciucă părul sur al lui Pompee. 

— Strigă să ne oprim: murmură el. Auziţi, strigă să ne 
oprim! 

— Ei bine, trebuie să ne oprim? întrebă vicontele. 

— Dimpotrivă, strigă Pompee, să ne grăbim și mai tare 
dacă se poate. Inainte! Înainte...! 

— Da, da, înainte! Înainte! strigă vicontele tot atât de 
înspăimântat ca și apărătorul său. 

— Ne ajung din urmă, ne ajung, spuse Pompée, îi auziţi? 

— Vai, da...! 

— Sunt peste treizeci... Auziţi cum ne strigă mereu... 
Suntem pierduţi...! 

— Să forțăm caii până or crăpa... dacă trebuie, spuse 
vicontele mai mult mort decât viu... 

— Viconte! Viconte! striga vocea din urmă, opriţi-vă! 
Opriţi-vă!... Oprește-te, bătrâne Pompée! 

— E cineva care ne cunoaște, e cineva care știe că 
ducem banii doamnei prințese, e cineva care știe că 
conspirăm: o să ne tragă pe roată, de vii! 


— Opriţi! Opriţi! continuă vocea. 

— Strigă ca să ne prindă, spuse Pompée, sunt oameni 
de-ai lor și în faţă; suntem încercuiți! 

— Dacă ne-am repezi într-o parte a drumului, în câmp și 
i-am lăsa să treacă pe cei care ne urmăresc? 

— E o idee, spuse Pompée, haideţi. 

Cei doi cavaleri strânseră frâul, împunseră în cai cu 
genunchiul stâng și-i întoarseră spre stânga: calul 
vicontelui, ridicat cu îndemânare, sări șanțul cu ușurință; 
dar calul lui Pompee, mai greoi, își luă prea puţin avânt, 
pământul i se prăvăli sub picioare târând odată cu el și pe 
călăreț. Sărmanul scutier scoase un strigăt de adâncă 
disperare. 

Vicontele care făcuse vreo cincizeci de pași pe câmp, 
auzi chemarea deznădăjduită și cu toate că și el era foarte 
speriat, se întoarse și reveni spre însoţitorul său. 

— Fie-vă milă! strigă Pompée. Plătesc răscumpărare! Mă 
predau, aparţin casei de Cambes. 

Un uriaș hohot de râs răspunse acestei lamentabile 
văicăreli iar vicontele, sosit în același moment, îl văzu pe 
Pompée îmbrăţișând scara șeii învingătorului care cu 
vocea sugrumată de râs, încerca să-l liniștească. 

— Domnul baron de Canolles! strigă vicontele. 

— Da, eu, la dracu! Zău, viconte, nu e bine să lăsați 
oamenii care vă caută să alerge așa după dumneavoastră. 

— Domnul baron de Canolles! spuse Pompee, nevenindu- 
i să-și creadă ochilor de atâta fericire; domnul baron de 
Canolles și domnul Castorin! 

— Da, domnule Pompee, spuse Castorin ridicându-se în 
scări ca să vadă, peste umărul stăpânului său care se 
frângea de râs în șa. Ce căutaţi acolo în șanț? 

— Nu vedeţi? spuse Pompee. Calul s-a abătut din drum 
în momentul în care, luându-vă drept dușmani, mă 
retrăgeam ca să mă pregătesc de o apărare viguroasă! 
Domnule  viconte, spuse Pompée ridicându-se și 
scuturându-se, domnul de Canolles. 

— Cum? Dumneavoastră aici? murmură vicontele cu o 
bucurie în glas, pe care n-o putu stăpâni. 


— Chiar eu, pe legea mea! răspunse Canolles privindu-l 
pe viconte cu o insistenţă pe care o explica mănușa găsită 
de el. Mă plictiseam de moarte în hanul acela. Richon mă 
părăsise după ce mi-a luat banii la cărţi. Am aflat că ați 
luat drumul spre Paris. Din întâmplare și eu avram treabă 
într-acolo. Şi atunci am plecat după dumneavoastră ca să 
vă întâlnesc. Nu-mi închipuiam că pentru a ajunge până 
aici, trebuia să fug mâncând pământul! La dracu! Domnule 
gentilom, sunteţi un călăreț grozav! 

Vicontele, surâse, bâlbâind câteva cuvinte. 

— Castorin, spuse Canolles, ajută-l pe domnul Pompée 
să încalece. Vezi bine că nu reușește, oricât de 
îndemânatic ar fi. 

Castorin cobori și-l ajută pe Pompee, care, până la urmă, 
reuși să se urce pe cal. 

— Acum, spuse vicontele, dacă vreţi, să ne continuăm 
drumul. 

— Un moment, spuse stingherit Pompee, un moment 
domnule viconte, mi se pare că îmi lipsește ceva. 

— Cred și eu, spuse vicontele, îţi lipsește cufărul. 

— Vai de mine! spuse Pompée, prefăcându-se foarte 
uimit. 

— Nefericitule, strigă vicontele, nu cumva l-ai pierdut...? 

— Trebuie să fie pe aici, domnule, spuse Pompee. 

— Nu e ăsta? întrebă Castorin ridicând cu greutate de 
pe jos obiectul căutat. 

— Ba da! spuse vicontele. 

— Ba da! strigă și Pompee, în același timp. 

— Nu e el de vină, spuse Canolles, voind să-și facă 
prieten pe bătrânul scutier, în cădere, trebuie să i se fi 
rupt curelele și atunci trebuie să se fi prăvălit cufărul. 

— Curelele nu sunt rupte, domnule, spuse Castorin, sunt 
tăiate. Priviţi! 

— Oh! Oh! Ce înseamnă asta, domnule Pompee? întrebă 
Canolles. 

— Asta înseamnă, interveni cu seriozitate vicontele, asta 
înseamnă că de teama de a nu fi urmărit de banditi, 
domnul Pompee a tăiat pur și simplu legăturile care ţineau 


cufărul, ca să nu aibă răspunderea de a fi fost el 
vistiernicul. În termeni de război, cum se cheamă această 
viclenie, domnule Pompee? 

Pompee voi să se scuze, explicând că aceasta s-a produs 
poate din imprudenţă când a tras cuțitul de vânătoare din 
teacă, dar pentru că nu putu să dea o explicaţie 
satisfăcătoare, rămase pătat în ochii vicontelui, de 
bănuiala de a fi voit să sacrifice cufărul, ca să-și scape 
pielea. Canolles fu mai îngăduitor. 

— Bine, bine, bine! spuse el, s-a văzut - dar acum prinde 
iar cufărul. Hai, Castorin, ajută-l pe domnul Pompee, ai 
avut dreptate jupân Pompée, că te-ai temut de hoţi; traista 
e grea și ar fi fost o captură serioasă. 

— Nu glumiţi, domnule, spuse Pompée cutremurându-se, 
noaptea orice glumă e rău prevestitoare. 

— Ai dreptate, Pompee, ai dreptate în adevăr. De aceea, 
continuă Canolles, am să vă servesc de escortă dumitale și 
domnului viconte: o întărire de doi oameni nu este de 
prisos. 

— Desigur că nu! strigă Pompée: numărul înseamnă 
siguranţă. 

— Dar dumneavoastră, viconte, ce părere aveţi de 
propunerea mea? spuse Canolles care observase că 
vicontele primise oferta graţioasă care se făcuse, cu mai 
puţin entuziasm decât scutierul său. 

— Eu recunosc în ea amabilitatea dumneavoastră 
obișnuită, și vă mulțumesc din suflet, domnule, însă nu 
mergem pe același drum și mă tem să nu vă deranjez. 

— Cum? spuse dezamăgit Canolles văzând că disputa de 
la han se pregătea să reînceapă în mijlocul drumului, cum 
nu mergem pe același drum? Nu mergeţi la... 

— La Chantilly, se grăbi să precizeze Pompée, 
tremurând la gândul de a continua călătoria numai în 
compania vicontelui. 

Acesta făcu un gest de nerăbdare, iar dacă ar fi fost 
lumină i s-ar fi putut vedea faţa îmbujorată de mânie. 

— Eh! Bine, dar Chantilly este tocmai ţinta călătoriei 
mele, spuse Canolles făcându-se că nu bagă de seamă 


mișcarea violentă a vicontelui care ar fi vrut să-l 
trăsnească pe sărmanul Pompee dacă ar fi putut. Mă duc 
la Paris, viconte, sau... Mai curând. Uite, viconte, n-am 
nimic de făcut și nici nu știu unde să mă duc. Mergeţi la 
Paris, merg și eu la Paris; mergeţi la Lyon și eu tot la Lyon 
merg; mergeţi la Marsilia, merg și eu la Marsilia pentru că 
de mult doream să cunosc Provența; vă duceţi la Stenay, 
unde sunt armatele Majestății Sale, atunci haidem la 
Stenay. Deși sunt născut în Sud, mi-a plăcut nordul, 
întotdeauna. 

— Domnule, răspunse vicontele cu o energie pe care o 
datora, desigur enervării în care îl adusese Pompee, 
trebuie să vă spun? Călătoresc singur, pentru probleme 
personale de cea mai mare importanţă, pentru motive 
foarte serioase și iertaţi-mă, dacă mai insistaţi, mă văd silit 
să vă spun, spre marele meu regret, că mă stingheriţi. 

A fost nevoie doar de amintirea mănușii aceleia mici, pe 
care Canolles o ţinea la piept între haină și cămașă, ca 
baronul, violent și nestăpânit ca orice gascon, să nu 
izbucnească. Așa că se abţinu. 

— Domnule, reluă el cu mai multă seriozitate, n-am auzit 
până acum că drumul aparţine mai mult unei persoane, 
decât alteia. Mi se pare, chiar, că se numește drumul 
regelui, ca o dovadă că toţi supuși majestăţii sale au 
dreptul egal de a se folosi de el. Mă aflu, deci, pe drumul 
regelui fără intenţia de a vă stingheri: ba mă găsesc aici 
chiar pentru a vă servi, pentru că sunteţi tânăr, slab și nu 
prea bine apărat. Nu cred că am aerul unui bandit care 
atacă trecătorii. Dar, după explicaţia făcută, mă declar 
vinovat de comportarea mea supărătoare. lertaţi-mă, 
domnule, că v-am stingherit. Am onoarea să vă prezint 
complimentele mele. Drum bun! 

Și Canolles după ce împinse calul să facă un ușor ocol, 
salută pe viconte și trecu pe partea cealaltă a drumului, 
urmat de Castorin, în fapt și de Pompee, cu gândul. 

Canolles jucă scena aceasta cu o politeţă plină de graţie; 
apoi cu un gest seducător își acoperi cu pălăria lui mare 
fruntea inteligentă, umbrită de un păr negru, mătăsos, 


impresionându-l pe viconte, nu atât prin procedeu, cât prin 
statura lui impunătoare, apoi se depărtă. Castorin îl urmă, 
drept și bine înfipt în șa. Rămas pe cealaltă parte a 
drumului, Pompée suspina de se înmuiau pietrele, iar 
vicontele, după ce se gândi mult, dădu pinteni calului și se 
apropie de Canolles, care se făcea că nici nu-l vede, nici 
nu-l aude. 

— Domnule de Canolles! șopti el abia auzit. 

Canolles tresări și se întoarse: un fior de plăcere îi 
străbătu prin vine și i se păru că o muzică cerească da în 
cinstea lui un concert divin. 

— Viconte! răspunse el. 

— Ascultaţi, domnule, spuse acesta cu o voce blândă și 
catifelată, în adevăr, mi-e teamă că m-am purtat 
nepoliticos cu un gentilom de valoarea dumneavoastră. 
Iertați-mi timiditatea, am fost crescut de niște părinţi plini 
de teamă, teamă născută din afecțiunea lor pentru mine: 
vă repet, iertaţi-mă, nu m-am gândit niciun moment să vă 
jignesc și ca dovadă a împăcării noastre sincere, îngăduiţi- 
mi să merg alături de dumneavoastră. 

— Cum să nu! strigă Canolles, de acord de o sută de ori, 
de o mie de ori! Nu sunt ranchiunos, viconte, iată proba... 

li întinse mâna în care căzu sau, mai bine zis, alunecă o 
mână fină, ușoară, asemeni unei încântătoare aripi de 
păsărică. 

Restul nopţii trecu pe nesimţite datorită vervei 
nebunești a baronului. Vicontele îl asculta, zâmbind, 
uneori. 

Cei doi valeţi veneau în urmă; Pompée explicând lui 
Castorin cum se pierduse bătălia de la Corbie, deși s-ar fi 
putut câștiga dacă nu s-ar fi omis să-l invite la consiliul 
care avuse loc în dimineaţa aceea. 

— Cum aţi rezolvat problemele cu domnul duce 
d'Epernon, întrebă vicontele pe Canolles, când se iviră 
primele lumini ale dimineţii. 

— N-a fost greu de loc, răspunse Canolles. După cum mi- 
aţi spus viconte, el avea treabă cu mine și nu eu cu el: sau 
s-a plictisit să mă aștepte, și s-a retras, sau s-a încăpățânat 


și mă mai așteaptă și acum. 

— Dar domnișoara de Lartigues? adăugă vicontele după 
o ușoară ezitare. 

— Viconte, domnișoara de Lartigues nu poate fi și la ea, 
cu domnul duce d'Epernon și la „Viţelul de aur”, cu mine. 
Nu poţi cere imposibilul de la femei. 

— Acesta nu este un răspuns, baroane. Eu vă întreb cum 
se face că aţi putut să vă despărțiți de domnișoara de 
Lartigues, când sunteţi atât de îndrăgostit de ea. 

Canolles îl privi pe viconte cu ochi mai pătrunzători, căci 
se făcuse ziuă, iar pe figura tânărului nu mai era o altă 
umbră decât aceea lăsată de borurile pălăriei. 

Atunci îl cuprinse o poftă nebună să spună ceea ce 
simțea; dar Pompée, dar Castorin, dar aerul grav al 
vicontelui, toate îl reţinură și fu oprit și de o îndoială. 

— „Dar dacă mă înșel, dacă în ciuda acestei mănuși 
micuţe și a mâinii acesteia atât de fine, este bărbat; dacă e 
așa, să mori strivit de această confuzie, nu altceva”. 

Se stăpâni și răspunse vicontelui cu unul din acele 
surâsuri care răspund la toate. 

Se opriră la Barbezieux ca să prânzească și ca să răsufle 
caii. De data aceasta, Canolles luă masa cu vicontele și tot 
timpul acesta îi admiră mâna a cărei mănușă parfumată îi 
produsese o atât de mare emoție. În plus, vicontelui îi fu 
foarte greu să-și scoată pălăria și să-și descopere părul 
frumos, lins, așezat pe o piele atât de fină încât orice om 
oricât de îndrăgostii ar fi fost, și prin urmare orbit de 
dragoste, s-ar fi lămurit imediat, dar lui Canolles tot îi era 
teamă să nu se trezească din visul acesta pe care ar fi vrut 
să-l vadă că durează cât mai mult. Găsea ceva încântător 
în acest incognito al vicontelui care îi permitea o sumă de 
mici familiarităţi pe care i le-ar fi interzis o recunoaștere 
deplină sau o completă mărturisire. Nu spuse, dar, niciun 
cuvânt care să-l fi putut face pe viconte să bănuiască nici 
pe departe că incognito-ul lui fusese dezvăluit. 

După masă, își reluară drumul și merseră neîntrerupt 
până la ora de cină. Din când în când, o oboseală, pe care 
începea să n-o mai poată ascunde, aducea pe figura 


vicontelui o culoare sidefie, sau un mic fior prin tot corpul, 
ceea ce îl făcea pe Canolles să-l întrebe care era cauza. 
Atunci domnul de Cambes surâdea și părea că nu mai are 
nimic, ba propunea să se meargă mai repede, ceea ce 
Canolles refuza explicând că mai aveau mult de mers și din 
această cauză caii trebuiau cruţaţi cu orice chip. 

După masa de seară, vicontelui îi fu greu să se ridice de 
pe scaun. Canolles se repezi să-i vină în ajutor. 

— Aveţi nevoie de odihnă, tânărul meu prieten, îi spuse 
el, o călătorie continuată în condiţiile acestea v-ar ucide 
după a treia etapă. Astă-seară n-o să mai încălecăm, din 
contră, ne vom odihni. Vreau să dormiti bine și, de aceea, 
cea mai bună cameră din han a dumneavoastră va fi, pe 
viața mea! 

Vicontele se uită la Pompee cu un aer atât de trist încât 
Canolles nu se putu împiedica să nu râdă. 

— Când se face o călătorie atât de lungă, cum facem noi, 
spuse Pompée, ar trebui ca fiecare să aibă cortul său. 

— Sau un cort la două persoane, spuse Canolles cu aerul 
cel mai firesc cu putinţă, ar fi destul. 

Un fior străbătu tot corpul vicontelui. 

Lovitura pornise și Canolles o observă: cu coada ochiului 
îl văzu pe viconte făcându-i semn lui Pompee. Acesta se 
apropie de stăpânul său care îi spuse ceva în șoaptă, apoi, 
sub motiv oarecare, scutierul o luă înainte și dispăru. 

O oră și jumătate după această plecare neașteptată, 
despre care Canolles nu ceru nicio explicaţie, călătorii 
ajungând într-un orășel, zăriră pe scutier în pragul unui 
mic hotel cu o înfățișare foarte plăcută. 

— Ah! Ah! Se pare că aici o să ne petrecem noaptea, 
viconte. 

— Desigur, dacă veţi binevoi, baroane. 

— Cum să nu! Vreau tot ce vreţi dumneavoastră. V-am 
mai spus: călătoresc de plăcere, în timp ce dumneavoastră, 
mi-ați spus-o, călătoriţi pentru afaceri. Mă tem însă că n-o 
să staţi bine în această clădire! 

— Oh! spuse vicontele, o noapte trece repede. 

Grupul se opri și, mai repede decât Canolles, Pompee se 


repezi să ţină scara stăpânului său; de altfel Canolles își 
dădu seama că o asemenea grabă ar fi fost ridicolă din 
partea unui bărbat pentru alt bărbat. | 

— Repede, camera, spuse vicontele. În adevăr, aţi avut 
dreptate, domnul de Canolles, continuă el întorcându-se 
spre însoţitorul său, sunt în adevăr foarte obosit. 

— Iat-o domnule, spuse hangița arătându-i o cameră 
destul de mare, situată la parter, cu fereastră spre 
grădină. Fereastra avea gratii iar deasupra camerei era 
podul. 

— Dar camera mea care e? întrebă Canolles, aruncându- 
și cu interes privirea spre ușa unei camere situată lângă 
camera vicontelui și a cărui perete subţire constituia o 
slabă piedică pentru curiozitatea lui atât de întărâtată. 

— Camera dumneavoastră? spuse hangiţa, veniţi pe aici 
domnule, să vă conduc. 

În adevăr, fără să pară că a observat proasta dispoziţie a 
lui Canolles, ea îl conduse până în capătul unui coridor 
exterior, de-a lungul căruia erau numai uși, de unde toată 
lățimea curtii îl despărţea de camera vicontelui. 

Vicontele urmărise din pragul camerei întreagă această 
manevră. 

— Acum, m-am ars! își spuse Canolles, am procedat ca 
un prost: dar să nu fac mână proastă căci sunt definitiv 
pierdut. Să ne luăm aerul cel mai grațios cu putinţă. 

Și ieșind pe balconul acela pe care îl forma, așa cum am 
spus, coridorul exterior, strigă: 

— Bună seara, dragă viconte, somn ușor, cu adevărat că 
aveţi nevoie. Vreţi să vă trezesc mâine de dimineață? Nu. 
Bine! O să mă treziţi dumneavoastră, când veţi vrea. 
Noapte bună! 

— Noapte bună, baroane, spuse vicontele. 

— Să nu uit: aveţi nevoie de ceva sau vreţi să vi-l trimit 
pe Castorin să vă desfacă eghileţii? 

— Mulţumesc, îl am pe Pompee, se culcă în camera de 
alături. 

— Bună prevedere, tot așa fac și eu cu Castorin. Măsură 
de prudenţă, nu-i așa, Pompee? Niciodată nu se iau destule 


măsuri de prevedere într-un han... Bună seara, viconte. 

Vicontele răspunse printr-o urare asemănătoare și 
închise ușa. 

„Bine, bine, viconte, murmură Canolles, mâine o să fie 
rândul meu să pregătesc locuinţa și am să mă revanșez. 
Bine! continua el, trage perdelele, ba întinde și o pânză la 
fereastră ca să nu i se vadă nici umbra. Drace! E un băiat 
foarte pudic gentilomul acesta, dar mi-e totuna. Să 
așteptăm până mâine”. 

Și Canolles intră în casă mormăind; se dezbrăcă într-o 
foarte proastă dispoziţie, se culcă posomorât și visă că 
Nanon dăduse în buzunarul lui peste mănușa gri deschis a 
vicontelui. 


XI. 


A doua zi, Canolles fu mai vesel decât în ajun; la rândul 
său și vicontele de Cambes se lăsă antrenat de o veselie 
sinceră. Pompee, în vervă, povestea lui Castorin despre 
războaiele la care participase. Toată dimineaţa fu plină de 
amabilităţi și dintr-o parte și din alta. 

La amiază Canolles se scuză vicontelui că era obligat să- 
| părăsească însă trebuia, spunea el, să scrie o scrisoare 
lungă unui prieten care locuia în apropiere și-l mai preveni 
că trebuia să facă și o vizită unui alt cunoscut, a cărei 
locuinţă era cam la vreo trei, patru leghe de Poitiers, 
aproape de șoseaua principală. Canolles întrebă pe hangiu 
de prietenul acesta, dându-i numele, și i se răspunse că 
înainte de a ajunge în satul Jaulnay, o să dea peste casa 
acestui prieten, ușor de recunoscut după două turnulețe. 

Întrucât Castorin trebuia să părăsească mica trupă, ca 
să ducă scrisoarea, iar Canolles trebuia să se abată ca să-și 
viziteze prietenul, vicontele fu rugat să indice locul unde 
aveau să rămână peste noapte; acesta aruncă ochii pe 
harta mică pe care o purta Pompee într-o port-haină și 
propuse satul Jaulnay. Canolles nu făcu nicio obiecţiune, 
ba împinse viclenia până a spune cu voce tare: 

— Pompée, dacă ai să mai fii trimis ca ieri în chip de șef 


de stat major, reţine-mi, dacă se poate, camera mea alături 
de camera stăpânului dumitale, ca să fim aproape și să mai 
putem vorbi puţin. 

Prefăcutul scutier, schimbă o privire cu vicontele și 
surâse ușor, hotărât să nu facă nimic din ceea ce îi spusese 
baronul. 

Castorin, care primi instrucţiuni din timp, când luă 
scrisoarea primi ordinul să vină la Jaulnay. 

De înșelat asupra hanului nu putea fi vorba pentru că în 
Jaulnay nu era decât unul singur cu firma La marele Carol 
Martel. 

Toată lumea plecă. După vreo cinci sute de pași de 
Poitiers, unde prânziseră, Castorin o luă pe drumul care se 
deschidea la dreapta. Se mai merse cam două ore. In 
sfârșit, Canolles, la rândul său recunoscu, după indicaţiile 
primite, casa prietenului său: i-o arătă vicontelui, își luă 
rămas bun de la el, îi reînnoi lui Pompee invitaţia de a se 
ocupa de camera lui și o luă pe drumul care se deschidea 
la stânga. 

Vicontele era complet liniștit; scena din ajun se 
petrecuse fără discuţii iar ziua se scursese fără cea mai 
mică aluzie; așa că nu se mai temea de nicio piedică din 
partea lui Canolles și din moment ce baronul rămânea 
pentru el un simplu tovarăș de drum, bun vesel și spiritual, 
nu mai dorea nimic altceva decât să termine călătoria în 
compania acestuia. De aceea, fie că vicontele socotise 
inutilă orice precauţiune, fie că nu voise să se despartă de 
scutier și să rămână singur pe drum, Pompée nu fu trimis 
înainte. 

Ajunseră în sat noaptea, pe o ploaie cu găleata. Din 
fericire se găsi o cameră încălzită; vicontele, grăbit să se 
schimbe, o luă, poruncindu-i lui Pompee să se îngrijească 
de cameră pentru Canolles. 

— S-a aranjat, spuse egoistul Pompee care abia aștepta 
să se culce și el, hangiţa a promis că se ocupă ea. 

— Bine. Unde e trusa mea? 

— Iat-o. 

— Flacoanele? 


— Mulţumesc... Unde dormi Pompee? 

— În capătul coridorului. 

— Şi dacă am nevoie să te chem? 

— Iată clopoţelul, vine hangiţa... 

— Bine. Ușa se închide bine? 

— Domnul poate să vadă. 

— Nu are zăvor! 

— Nu, dar are broască. 

— Bine, am să mă închid pe dinăuntru. Mai există vreo 
intrare? 

— După câte știu eu, nu. 

Și Pompee luă sfeșnicul și făcu înconjurul camerei. 

— Vezi dacă obloanele sunt solide. 

— Sunt puse cârligele. 

— Bine, poţi pleca, Pompee. 

Pompee ieși, iar vicontele răsuci cheia în broască. 

O oră mai târziu, Castorin care sosise la han cel dintâi și 
care avea o cameră lângă Pompee, fără ca acesta să știe, 
ieși din cameră în vârful picioarelor și-i deschise poarta lui 
Canolles. 

Cu inima bătând puternic, Canolles se strecură în han, 
lăsându-i lui Castorin grija de a reînchide poarta și ceru să 
i se arate camera vicontelui, apoi se îndreptă într-acolo. 

Vicontele se pregătea să se culce când auzi pași pe 
coridor. 

Fricos, cum îl știm, pașii îl făcură să tresară de emotie, 
trase cu urechea. 

Pașii se opriră în dreptul ușii. 

O secundă mai târziu se auzi o ciocănitură. 

— Cine e? întrebă o voce pe care Canolles n-ar fi 
recunoscut-o dacă n-ar fi avut mai multe ocazii să studieze 
variațiile acestei voci. 

— Eu! spuse Canolles. 

— Cum? Dumneata! spuse vocea trecând de la emoție la 
spaimă. 

— Da închipuiţi-vă, viconte, că nu mai e niciun loc în tot 
hanul, nicio cameră liberă... Imbecilul dumitale de Pompee 
nu s-a gândit la mine... Și niciun alt han în tot satul... Și 


cum camera dumitale are două paturi. 

Vicontele aruncă o privire îngrozitoare spre cele două 
paturi așezate unul lângă altul într-o nișă și despărțite 
doar printr-o masă de noapte. 

— Ei bine! Inţelegeţi? continuă Canolles. Am venit să cer 
unul. Vă rog deschideţi-mi repede, că mor de frig... 

Se auzi atunci în cameră o mare agitaţie, zgomot de 
haine strânse și pași grăbiţi. 

— Da, da, baroane, se auzi vocea vicontelui din ce în ce 
mai speriată, da, da, vin, alerg... 

— Aştept... Dar pentru numele lui Dumnezeu, grăbiţi-vă, 
dacă nu vreţi să mă vedeţi înghețat. 

— Iertaţi-mă, dar, vedeţi, dormeam. 

— Da? Și mie care mi s-a părut că aveţi lumina aprinsă. 

— Nu, nu, vă înșelaţi. 

Și lumina se stinse imediat: Canolles nu protestă. 

— Vin... Dar nu găsesc ușa, continuă vicontele. 

— Cred și eu, spuse Canolles. Vă aud vocea în partea 
cealaltă a camerei... Veniti, încoace... 

— Ah! Căutam clopoţelul ca să-l chem pe Pompée. 

— Pompee e în capătul celălalt al coridorului și n-o să vă 
poată auzi... Am vrut să-l trezesc ca să aflu ceva de la el, 
dar n-a fost posibil... Doarme buștean. 

— Am s-o chem pe hangiţă... 

— Aș, hangiţa și-a cedat patul unui călător și s-a urcat în 
pod să se culce... Așa că nu va veni nimeni, dragă 
prietene... De altfel, ce rost are să chemi lumea? N-am 
nevoie de nimeni. 

— Dar eu... 

— Dumneata?  Dumneata îmi deschizi ușa și îți 
mulțumesc. Caut pe bâjbâite, mă culc și asta e tot. Așa că 
deschide-ţi, vă rog. 

— Dar, poate, în sfârșit s-o mai găsi vreo cameră, chiar 
fără pat, spuse vicontele dezorientat. Este imposibil să nu 
mai fie și alte camere. Să chemăm pe cineva, să caute... 

— Dar, dragă viconte, e zece și jumătate... O să trezești 
tot hanul... O să creadă lumea că a luat casa foc... ar fi un 
eveniment care ne-ar ţine treji toată noaptea și ar fi păcat, 


căci pic de somn... 

Această ultimă asigurare păru că-l liniștește puţin pe 
viconte. Niște pași mici se auziră până la ușă și ușa se 
deschise. 

Canolles intră și închise ușa după el în timp ce vicontele 
se depărtase în grabă. 

Baronul se găsi atunci într-o cameră aproape pe de-a- 
ntregul scufundată în întuneric, căci ultimii tăciuni de foc, 
aproape stinși, nu mai aruncau decât o lumină insuficientă. 
Atmosfera era călduţă și parfumată cu toate acele mirosuri 
care denotă o excesivă atenţie pentru îngrijirea corpului. 

— Ah! Mulţumesc viconte, spuse Canolles, în adevăr aici 
e mult mai bine ca pe coridor. 

— Aţi vrea să dormiţi, baroane? întrebă vicontele. 

— Sigur că da... Arătaţi-mi patul, căci cunoașteţi camera 
mai bine decât mine... Sau lăsaţi-mă să aprind lumânarea. 

— Nu! Nu! Inutil! spuse vicontele. Patul dumitale este 
aici, în stânga. 

Cum stânga vicontelui, era dreapta baronului, baronul 
se îndreptă spre dreapta, dădu peste o fereastră și lângă 
fereastră de o măsuţă iar pe măsuţă de clopoţelul pe care 
vicontele îl căutase cu disperare. Și, pentru orice 
eventualitate, băgă clopoţelul în buzunar. 

— Ce spuneaţi? Haideţi, viconte, ce ne jucăm de-a baba- 
oarba?... Măcar trebuia să mă fi anunţat că e pericol! Dar 
ce naiba cotrobăiţi prin întuneric? 

— Caut clopoţelul să-l chem pe Pompée. 

— Ce dracu vreţi cu Pompee? 

— Vreau... Vreau să pregătească un pat lângă patul 
meu... 

— Pentru cine? 

— Pentru el! 

— Pentru el?... Ce tot spuneţi, viconte!... Lachei în 
camera noastră! Haida de! Aveţi niște obiceiuri de fată 
speriată. Ptiu!... Suntem băieţi destul de mari ca să ne 
putem apăra singuri. Nu, daţi-mi doar mâna și conduceţi- 
mă spre patul meu pe care pot să-l găsesc... Sau mai 
bine... Să aprindem lumânarea. 


— Nu, nu, nu! strigă vicontele. 

— Pentru că nu vreţi să-mi daţi mâna, spuse Canolles, ar 
trebui să-mi întindeţi un cap de sfoară, sunt aici ca într-un 
adevărat labirint. 

Și, spunând aceasta, înaintă, cu braţele întinse, în 
direcţia de unde auzise vocea; dar, pe lângă el, văzu 
alunecând ca o umbră și simţi trecând un parfum; strânse 
braţele, însă asemeni lui Orfeu al lui Virgiliu, nu cuprinse 
în braţe decât aerul. 

— Acolo! Acolo! strigă vicontele din celălalt capăt al 
camerei; sunteţi lângă pat, baroane. 

— Care din două este al meu? 

— N-are importanţă! Eu tot nu mă culc. 

— Cum, nu vă culcaţi? spuse Canolles întorcându-se la 
aceste cuvinte imprudente, și ce-o să faceţi? 

— Am să stau pe un scaun toată noaptea. 

— Haida de! spuse Canolles, n-aş putea îngădui o 
asemenea copilărie, veniţi, viconte, veniţi! 

Și Canolles, călăuzit de o scânteie ţâșnită din vatră 
pentru o clipă, zări pe viconte, înfășurat în pelerină, 
ghemuit într-un colţ între fereastră și scrin. 

Raza nu dură decât o clipă, dar fu de ajuns ca să-l 
orienteze pe baron, iar pe viconte să înţeleagă că era 
pierdut. Canolles înainta drept spre el, cu mâinile întinse și 
deși camera intrase din nou în beznă, bietul gentilom 
înţelese că de data asta nu mai putea scăpa de cel care îl 
urmărea. 

— Baroane! Baroane! se bâlbâi vicontele, vă implor, nu 
mai înaintați, nu părăsiţi locul unde vă găsiţi, dacă sunteţi 
gentilom, niciun pas mai mult. 

Canolles se opri, vicontele era atât de aproape încât îi 
auzea inima bătând și simţea aerul călduţ al respirației lui 
întretăiate; în același timp un parfum îmbătător, ametitor, 
alcătuit din emanaţiile tinereţii și frumuseţii, păru că-l 
înfășoară ca să-i ia toată posibilitatea de a se supune 
vicontelui, chiar dacă ar fi voit s-o facă. 

Totuși, un moment rămase unde se afla cu mâinile 
întinse spre mâinile care îl respingeau, simțind că nu mai 


avea de făcut decât o mișcare pentru a se apropia de 
această fiinţă încântătoare a cărei supleţe o admirase de 
atâtea ori, în aceste două zile. 

— Îndurare, îndurare! murmură vicontele cu o voce în 
care teama se amesteca cu o ușoară plăcere. Îndurare! și 
vocea i se stinse pe buze, în timp ce Canolles simţi cum 
trupul alunecă de-a lungul peretelui și cade în genunchi. 

Pieptul i se umflă, era în vocea care cerea îndurare, un 
accent care îl făcu să-și dea seama că adversarul său era 
pe jumătate învins. 

Mai făcu un pas, întinse mâinile și întâlni mâinile 
împreunate și rugătoare ale tânărului care, ne mai având 
puterea să scoată niciun strigăt, lăsă să-i scape un suspin 
aproape dureros. 

În același moment, se auzi sub fereastră galopul unui cal 
și bătăi puternice răsunară în poarta hanului, urmate de 
strigăte și de agitaţie. Se striga și se bătea în poartă, pe 
rând. 

— Domnul baron de Canolles! strigă un glas. 

— Oh! Mulţumesc lui Dumnezeu! Sunt salvat, murmură 
vicontele. 

— Să-l ia dracul pe criminalul ăsta care mă strigă! spuse 
Canolles, nu putea să vină mâine de dimineaţă! 

— Domnul baron de Canolles! strigă glasul de afară, 
domnul baron de Canolles! Trebuie să-i vorbesc chiar 
acum! 

— Ce s-o fi întâmplat? întrebă baronul dându-se un pas 
înapoi. 

— Domnule, domnule, spuse Castorin la ușă, sunteţi 
chemat... Sunteţi căutat. 

— De cine, ticălosule? 

— De un curier. 

— Din partea cui? 

— Din partea domnului duce d'Epernon. 

— Şi ce vrea? 

— Serviciul regelui. 

La auzul acestui cuvânt magic, căruia trebuia să i se dea 
ascultare, Canolles deschise ușa și cobori, bombănind fără 


încetare. 

Pompée sforăia. 

Curierul intrase și aștepta într-o sală de jos. Canolles se 
îndreptă spre el și păli citind scrisoarea lui Nanon. Așa 
cum desigur că cititorul a ghicit, curierul era Courtauvaux, 
care, plecând aproape zece ore după Canolles, cu toate 
eforturile pe care le depusese, nu putuse să-l întâlnească 
decât la a doua oprire. 

Câteva întrebări puse lui Courtauvaux îl convinse pe 
Canolles de necesitatea urgenţei misiunii care i se 
încredințase. Reciti scrisoarea și formula „Buna dumitale 
soră, Nanon” îl făcu să înţeleagă ceea ce se întâmplase, că 
domnișoara de Lartigues îl dăduse drept fratele său, ca să 
iasă din încurcătură. 

Canolles o auzise chiar pe Nanon vorbind în termeni 
puţin măgulitori despre acest frate căruia îi luase acum 
locul. Asta nu adăuga puţin la sila cu care se supuse 
mesajului primit din partea ducelui. 

— Bine, îi spuse el lui Courtauvaux, fără să-i deschidă 
vreun credit la han și fără să-și golească punga în mâna 
lui, cum ar fi procedat în oricare alte ocazii asemănătoare; 
bine, spune-i stăpânului dumitale că ne-ai găsit și că ne-am 
supus imediat. 

— Domnișoarei de Lartigues nu-i spun nimic? 

— Ba da! Spune-i că fratele său îi apreciază sentimentul 
care a făcut-o să acţioneze și că-i este foarte obligat. 
Castorin pune șeile pe cai! 

Și fără să mai spună altceva curierului, uimit de o 
asemenea primire grosolană, Canolles urcă la viconte pe 
care îl găsi palid, tremurând și îmbrăcat. Două lumânări 
aprinse erau așezate pe cămin. 

Canolles aruncă o privire plină de regret spre cele două 
paturi din care numai unul arăta că stătuse cineva pe el. 
Tânărul îi urmări privirea și un sentiment de pudoare îi 
împurpură obrajii. 

— Fiţi mulţumit, viconte, spuse Canolles, ați scăpat de 
mine pentru restul călătoriei. Plec pentru o misiune în 
serviciul regelui. 


— Când? întrebă vicontele cu glasul încă nesigur. 

— Chiar acum, mă duc la Mantes unde se pare că este 
curtea în momentul de faţă. 

— Adio, domnule, abia putu să răspundă tânărul, care 
căzu pe un scaun fără să mai îndrăznească să-și ridice 
ochii spre el. 

Canolles făcu un pas spre el. 

— Desigur că n-am să vă mai revăd, spuse el emoţionat. 

— Cine știe? spuse vicontele încercând să surâdă. 

— Promiteţi un singur lucru unui om care își va aminti 
mereu de dumneavoastră, spuse Canolles, punându-și 
mâna pe inimă, și făcu aceasta cu atâta armonie în gest și 
în vorbă încât nu lăsa nicio îndoială asupra sincerităţii cu 
care vorbea. 

— Ce anume? 

— Că o să vă gândiţi la el, câteodată. 

— Vă promit. 

— Fără... mânie... 

— Da. 

— O dovadă în sprijinul acestei promisiuni? spuse 
Canolles. 

Vicontele îi întinse mâna. 

Canolles luă această mână micuță și tremurândă, cu 
intenţia de a o strânge doar, în mâinile sale, dar cu o 
mișcare mai puternică decât voinţa lui, își apăsă buzele cu 
putere pe ea, apoi se repezi afară din cameră murmurând 
pentru el: 

— Oh! Nanon! Ai să mă poţi despăgubi vreodată de ceea 
ce m-ai făcut să pierd? 


XII. 


Dacă am urmărit acum pe prinţesele de Condé în exilul 
lor de la Chantilly despre care Richon făcuse vicontelui o 
descriere atât de îngrozitoare, iată ce am observa. 

Pe sub frumoasele alei de castani, pudrate cu o zăpadă 
de flori, peste peluzele acoperite cu iarbă care se întind 
până spre lacurile albastre, se agită încontinuu o mulţime 


de persoane care se plimbă, râd, stau de vorbă sau cântă. 
Ici și colo, în mijlocul peluzelor, câţiva cititori apar pierduţi 
în mijlocul valurilor de verdeață, în care nu se distinge 
decât pagina albă pe care o citesc cu nesaţ și care aparţine 
fie „Cleopatrei” domnului de la Calpremede, „Astreei” 
domnului d'Urfe sau lui „Cyrus cel mare” al domnișoarei 
de Scudery; în mijlocul bolților de caprifoliu și de clematite 
se aud acorduri de luth și cântece de voci invizibile. În 
sfârșit, pe aleea principală, care duce la castel, trece din 
când în când, cu iuţeala fulgerului, câte un călăreț, 
purtătorul vreunui ordin. 

In acest timp, pe terasă, trei femei îmbrăcate în satin și 
urmate la distanță de scutieri muţi și respectuoși, se 
plimbă grav, cu gesturi pline de ceremonie și măreție. La 
mijloc, o doamnă cu înfățișare nobilă, cu toţi cei cincizeci 
și șapte de ani ai săi, ţine o adevărată dizertaţie despre 
problemele de stat; în dreapta, o tânără ţeapănă, 
îmbrăcată sobru, ascultă docta teorie a vecinei sale, 
încruntându-se; în stânga, o altă bătrână, cea mai ţeapănă 
și cea mai tacticoasă dintre toate, tocmai pentru că este de 
origină mai puţin ilustră, vorbește, ascultă și meditează, în 
același timp. 

Doamna din mijloc este doamna prinţesă-mamă, mama 
învingătorului de la Rocroi, Nordlingen și Lens care, de 
când este persecutat, iar persecuția l-a dus la Vincennes, a 
început să fie numit marele Condé, nume pe care și 
posteritatea i-l va respecta. Această doamnă, sub 
trăsăturile căreia se mai cunosc încă urmele acelei 
frumuseți care făcuse din ea ultima și poate cea mai 
nebunească dragoste a lui Henric al IV-lea, a fost rănită în 
dragostea ei de mamă și în orgoliul ei de prinţesă, de un 
„fachino italiano” care se numea Mazarini, pe vremea când 
era slugă la cardinalul Bentivoglio și care, acum, de când 
este iubitul Annei de Austria și primul ministru al legatului 
Franţei, este numit excelența sa cardinalul Mazarin. 

El a fost acela care a îndrăznit să-l arunce în închisoare 
pe Condé a exilat la Chantilly pe mama și soţia acestui 
nobil prizonier. 


Doamna din dreapta este Claire - Clemence de Mailie, 
prinţesă Conde, care, potrivit unui obicei aristocratic al 
timpului, este numită doar doamna prinţesă și atât, pentru 
a se preciza, felul acesta, că soţia șefului familiei Conde 
este prima prinţesă de sânge, prinţesă prin excelenţă; 
mândră a fost ea întotdeauna, dar de când este 
persecutată, mândria i-a crescut din cauza acestei 
persecuții, devenind orgolioasă. 

În adevăr, condamnată să joace un rol secundar când 
marele Conde era liber, ea a devenit mai de plâns decât o 
văduvă iar fiul său, ducele d'Enghien, care are aproape 
șapte ani, mult mai interesant decât un orfan. Toţi ochii 
sunt ațintiți asupra ei și, fără teama de a deveni ridicolă, s- 
ar îmbrăca în haine de doliu. De când Anna de Austria a 
exilat aceste două doamne dezolate, plânsetele lor ascuţite 
s-au transformat în ameninţări ascunse: din oprimate, au 
ajuns răsculate. Doamna prințesă e un adevărat Temistocle 
cu scufă de noapte, un Miltiade în fustă, iar laurii doamnei 
de Longueville, un moment regină a Parisului, nu-i dau 
pace. 

Bătrâna urâcioasă din stânga este marchiza de Tourville 
care nu îndrăznește să scrie un roman, dar care creează în 
politică: n-a luat parte la război, cum a făcut viteazul 
Pompée și n-a încasat, ca el, un glonţ în bătălia de la 
Corbie, însă soţul ei, care fusese un căpitan foarte prețuit, 
a fost rănit în faţa cetăţii La Rochelle și a căzut la 
Friebourg. De aici a rezultat că moștenind averea lui 
personală a crezut că i-a moștenit și geniul său militar. De 
când a venit la doamnele prințese de Condé, a făcut trei 
planuri de campanie care au provocat, fiecare, admiraţia 
femeilor din suită și care n-au fost abandonate, ci numai 
amânate în clipa când era gata să înceapă bătălia. Nu 
îndrăznește să îmbrace uniforma soțului ei, deși uneori ar 
dori s-o facă, însă ţine în cameră, deasupra patului, sabia 
lui agăţată de perete și din când în când, când rămâne 
singură, o scoate din teacă, însoţind această operaţie cu un 
aer foarte marțţial. 

Cu tot aspectul său de sărbătoare, Chantilly ar putea fi 


în fond o imensă cazarmă și dacă s-ar căuta bine s-ar găsi 
praf de pușcă în pivnițe și baionete prin tufișuri. 

Cele trei doamne, în timpul plimbării lor triste, se 
îndreaptă de fiecare dată spre poarta principală a 
castelului și pare că așteaptă sosirea unui mesager de 
mare importanţă. De mai multe ori doamna prinţesă-mamă 
a spus, clătinând din cap și suspinând: 

— Nu vom reuși, fata mea, vom fi umilite. 

— O glorie trebuie plătită, spuse doamna de Tourville 
fără să-și piardă cu nimic din atitudinea ei aspră, nu există 
victorie fără luptă! 

— Dacă nu vom reuși, dacă vom fi învinse, spuse 
prinţesa cea tânără, ne vom răzbuna. 

— Doamnă, spuse prinţesa-mamă, dacă nu vom reuși 
înseamnă că Dumnezeu l-a învins pe domnul le Prince. Aţi 
vrea să vă răzbunaţi pe Dumnezeu? 

Tânăra prinţesă se înclină în faţa admirabilei modestii a 
soacrei sale iar cele trei personaje, salutându-se și 
tămâindu-se astfel, semănau cu un episcop asistat de doi 
diaconi care îl iau pe Dumnezeu drept pretext pentru 
omagiile pe care și le aduc unul altuia. 

— Nici domnul de Turenne, nici domnul de La 
Rochefoucauld nici domnul de Bouillon, murmură prințesa- 
mamă, toţi lipsesc deodată! 

— Nici bani! răspunse doamna de Tourville. 

— Pe cine să mai contezi, adăugă doamna prințesă, dacă 
însăși Claire ne uită? 

— Cine ţi-a spus, fiica mea, că doamna de Cambes te 
uită? 

— Nu mai vine. 

— Poate că este împiedicată, știi bine că drumurile sunt 
păzite de trupele domnului de Saint-Aignan. 

— Ar fi putut să scrie măcar. 

— Cum vreţi să aștearnă pe hârtie un răspuns atât de 
important: aderarea la partidul domnilor prinți a unui oraș 
atât de mare cum este Bordeaux... Nu, nu asta mă 
îngrijorează cel mai mult. 

— De altfel, reluă doamna de Tourville, unul din 


planurile pe care am avut cinstea să le spun alteţei voastre 
avea ca scop precis o răscoală la Guyana. 

— Da, da, și vom mai reveni la asta, dacă va fi nevoie, 
răspunse doamna prinţesă, însă eu sunt de părerea mamei 
mele și încep să cred că Claire trebuie să fi întâmpinat 
vreun necaz: altfel ar fi venit. Poate că arendașii nu s-au 
ținut de cuvânt: știți că un ţăran răsculat folosește 
întotdeauna ocazia ca să nu plătească dacă poate. Ce 
putem ști ce s-a întâmplat cu ţăranii din Guyana, în ciuda 
promisiunilor pe care le-au făcut? Gasconi...! 

— Nişte flecari! spuse doamna de Tourville, luaţi 
individual, niște oameni viteji, dar luaţi în masă, niște 
soldaţi slabi, buni să strige: Trăiască domnul le Prince! 
când le e teamă de spaniol, asta-i tot. 

— Şi totuși îl urau pe domnul d Epernon, spuse prințesa- 
mamă, căci i-au spânzurat imaginea, la Agen, și i-au 
promis că o să-l spânzure în realitate la Bordeaux, dacă o 
să mai calce vreodată pe acolo. 

— O să revină și o să-i spânzure el, pe toţi, vorbi, cu 
ciudă, doamna prinţesă. 

— Şi toate acestea sunt din cauza domnului Lenet, spuse 
doamna de Tourville, a domnului Pierre Lenet, repetă ea 
cu indignare, a consilierului acesta încăpățânat pe care 
persistaţi să-l păstraţi și care nu e bun decât să ne 
împiedice toate planurile. Dacă n-ar fi respins al doilea 
plan al meu, care avea drept scop, vă amintiţi, să cucerim 
fortăreaţa de la Vayres, insula Saint-Georges și fortul de la 
Blaye, am fi putut acum asedia Bordeaux-ul care, în cele 
din urmă, ar fi trebuit să capituleze. 

— Mi-ar place să se ofere de bună voie, dacă alteţa 
voastră nu este de o altă părere, se auzi, în spatele 
doamnei de Tourville, o voce al cărei accent respectuos nu 
era lipsit de o urmă de ironie. Orașul care capitulează 
cedează în faţa forței și nu se angajează la nimic; orașul 
care se oferă singur se compromite și este obligat să 
urmeze până la capăt soarta celui căruia i s-a oferit. 

Cele trei doamne se întoarseră și-l zăriră pe Pierre Lenet 
care, în timp ce ele făceau una din plimbările lor obișnuite 


spre poarta principală a castelului, asupra căreia își 
îndreptau privirile fără încetare, ieșise printr-o ușă ce 
dădea direct pe terasă și se apropiase fără să fi fost 
observat. 

Ceea ce spusese doamna de Tourville era, în parte, 
adevărat. Pierre Lenet, consilierul marelui Condé, om rece, 
savant și grav, avea misiunea prizonierului de a-și 
supraveghea prietenii și dușmanii și, trebuie s-o spunem, 
că îi era mai greu să-i împiedice pe prietenii domnului le 
Prince de a compromite cauza acestuia, decât de a 
combate intenţiile dăunătoare ale dușmanilor săi. Insă 
șiret și abil ca un avocat, obișnuit cu șicanele și vicleniile 
din tribunal, învingea de cele mai multe ori, printr-o inerție 
de nezdruncinat. De altfel la Chantilly se dădeau bătăliile 
lui cele mai savante. Amorul propriu al doamnei de 
Tourville, nerăbdarea doamnei prințese, inflexibilitatea 
aristocratică a prinţesei-mamă erau pe măsura șireteniei 
lui Mazarin, orgoliului Annei de Austria și nehotărârii 
parlamentului. 

Lenet, însărcinat de prinț cu corespondenţa, își 
impusese legea de a nu comunica prinţeselor noutăţile 
decât atunci când socotea util, el fiind cel care aprecia 
oportunitatea aceasta; căci diplomația feminină 
neprocedând întotdeauna în secret, principiu de bază al 
diplomaţiei masculine, multe din planurile lui Lenet 
fuseseră transmise dușmanilor, chiar de prietenii lui. 

Cele două prințese, în ciuda opoziției pe care o găseau la 
el, trebuiau să recunoască devotamentul și mai ales 
utilitatea lui Pierre Lenet. Îl primiră pe consilier cu un gest 
amical, un ușor surâs se zări, chiar, pe buzele prințesei- 
mame. 

— Ei, bine! dragă Lenet ai auzit, spuse ea, doamna de 
Tourville se plângea sau, mai bine zis, ne plângea. Totul 
merge din rău în mai rău. Ah! Afacerile noastre, dragă 
Lenet, afacerile noastre! 

— Doamnă, răspunse Lenet, sunt departe de a vedea 
lucrurile așa de în negru, cum le vede alteţa voastră. 
Aștept mult de la timp și de la întoarcerea norocului 


Cunoașteţi proverbul: „Totul i se îndeplinește celui care 
știe să aștepte”. 

— Timpul, întoarcerea norocului, asta e filosofie, 
domnule Lenet, nu politică! spuse doamna prinţesă. 

Lenet surâse la rândul său. 

— Filosofia e necesară în toate și mai ales în politică. Ea 
învaţă să nu te îmbeţi de succes și să nu-ţi pierzi răbdarea 
la nenorocire. 

— Asta n-are importanţă! spuse doamna de Tourville, aș 
fi preferat un curier cu o veste mai bună, în locul 
maximelor dumitale. Nu-i așa, doamnă prinţesă? 

— Da, mărturisesc că așa e, declară doamna de Condé. 

— Alteța voastră va fi satisfăcută, pentru că astăzi va 
primi trei, răspunse Lenet, cu același calm. 

— Cum, trei? 

— Da, doamnă. Primul a fost văzut pe drumul dinspre 
Bordeaux, al doilea vine de la Stenay, iar al treilea sosește 
de la Rochefoucauld. 

Cele două prințese scoaseră un strigăt de fericită 
surpriză. Doamna de Tourville își mușcă buzele. 

— Mi se pare, domnule Pierre, spuse ea fandosindu-se 
pentru a-și ascunde ciuda și amărăciunea cuvintelor pe 
care se pregătea să le lanseze, mi se pare că un necromant 
priceput ca dumneata n-ar fi trebuit să se oprească pe un 
drum atât de bun și după ce a anunţat curierii, ar fi trebuit 
să ne spună și conţinutul scrisorilor. 

— Priceperea mea, doamnă, nu merge atât de departe 
pe cât credeţi, spuse el cu modestie, ea se mărginește să 
fie un servitor fidel. Anunţ, dar nu ghicesc. 

În același moment, de parcă Lenet ar fi fost slujit de un 
demon ascuns, se zăriră doi călăreţi care trecură poarta 
castelului și înaintau în galop. Îndată, un stol de curioși, 
venind de pe peluze și de pe terase, se strânse aproape de 
balustradă ca să afle amănunte. 

Cei doi cavaleri descălecară. Unul dintre ei, aruncă 
celuilalt, care părea că-i e lacheu căpăstrul calului său 
nădușit și se îndreptă mai mult alergând, spre prinţesele 
care veneau spre el din capătul opus al galeriei. 


— Claire! strigă doamna prințesă. 

— Da, alteţă! Primiţi, vă rog doamnă respectuosul meu 
omagiu. 

Și punând un genunchi în pământ, tânărul încercă să ia 
mâna doamnei prințese pentru a o săruta. 

— Vino în braţele mele! Dragă vicontesă, vino în braţele 
mele, strigă doamna de Conde ridicând-o. 

Și, după ce se lăsă îmbrățișat, cu toate dovezile posibile 
de respect din partea doamnei prințese, cavalerul se 
întoarse către prinţesa-mamă pe care o salută până la 
pământ. 

— Vorbește repede, dragă Claire, spuse acesta. 

— Da, vorbește, adăugă doamna de Conde, l-ai văzut pe 
Richon? 

— Da, alteță și mi-a încredinţat o misiune pentru 
dumneavoastră. 

— Bună sau rea? 

— Nici eu nu știu; se compune din două cuvinte. 

— Care? spune repede căci mor de nerăbdare. 

Şi pe faţa celor două prințese se citi cea mai vie 
îngrijorare. 

— Bordeaux. Da! spuse Claire îngrijorată ea însăși de 
efectul pe care puteau să-l producă cele două cuvinte. 

Dar se linişti de îndată, căci cele două prințese 
răspunseră la aceste două cuvinte cu un strigăt de triumf 
care-l făcu pe Lenet să se apropie în fugă, din celălalt 
capăt al galeriei. 

— Lenet! Vino, Lenet! strigă doamna prinţesă, știi ce 
veste ne aduce buna Claire? 

— Desigur, doamnă, spuse Lenet surâzând, sigur că știu, 
iată de ce nici nu mă grăbeam. 

— De unde știi? 

— Bordeaux. Da! Nu-i așa? spuse Lenet. 

— În adevăr ești un vrăjitor, dragă Pierre! spuse 
prințesa-mamă. 

— Dar dacă știai, spuse pe un ton de reproș doamna 
prinţesă, de ce nu ne-ai scos din îngrijorarea în care ne 
chinuiam? 


— Pentru că voiam să las doamnei vicontese de Cambes 
recompensa ostenelii sale, răspunse Lenet, înclinându-se 
în faţa lui Claire, foarte emoţionată, și pentru că mă 
temeam de o izbucnire de bucurie din partea alteţelor 
voastre, pe terasă, în faţa lumii. 

— Ai dreptate, Pierre, ai întotdeauna dreptate, dragă 
Pierre! spuse doamna prinţesă. Să tăcem! 

— Şi totuși, viteazului Richon îi datorăm aceasta, spuse 
prinţesa-mamă. Nu-i așa că ești mulţumit de el şi că a 
acţionat bine, spune, jupân Lenet? 

Jupân era cuvântul de mângâiere al prințesei-mamă, 
reţinut de la Henric al IV-lea, care îl folosea foarte des. 

— Richon este un om cu cap și un om de execuţie, 
doamnă, spuse Lenet, și vă rog să credeţi, alteţă, că dacă 
n-aş fi fost sigur de el, ca de mine însumi, nu l-aș fi 
recomandat. 

— Ce putem face pentru el? spuse doamna prinţesă. 

— Ar trebui să-i dăm o slujbă importantă, spuse 
prințesa-mamă. 

— O slujbă importantă... Nici să nu vă gândiţi, alteţă, 
spuse cu silă doamna de Tourville, uitaţi că domnul Richon 
nu este gentilom? 

— Nici eu nu sunt, doamnă, răspunse Lenet, ceea ce nu-l 
împiedică pe domnul le Prince să aibă, cred o oarecare 
încredere în mine. Desigur că admir și respect nobilimea 
Franţei, dar sunt ocazii în care, îndrăznesc să spun, o 
inimă mare valorează mai mult decât un vechi blazon. 

— Dar de ce n-a venit chiar bunul Richon să anunţe 
această veste fericită? întrebă doamna prințesă. 

— A rămas în Guyana ca să strângă oameni. Mi-a spus că 
putea conta de pe acum pe vreo trei sute de soldaţi: numai 
că, adăuga el, din lipsă de timp nu vor fi suficient de 
pregătiți ca să poată lupta și ar prefera să se obţină pentru 
el comanda unui oraș fortificat cum ar fi Vayres sau insula 
Saint-Georges. Acolo, spune el, e sigur că ar fi de mare 
folos alteţelor voastre. 

— Dar cum să obţinem asta? întrebă prinţesa. 
Deocamdată nu suntem prea bine văzute la curte, pentru a 


putea recomanda pe cineva iar cel pe care, totuși, l-am 
susţine ar deveni suspect chiar din clipa aceea. 

— Poate, doamnă, ar fi un mijloc pe care mi l-a sugerat 
chiar domnul Richon, interveni vicontesa. 

— Care? 

— Domnul d Epernon se pare că este înnebunit după o 
anumită domnişoară, adăugă vicontesa roșindu-se. 

— Ah, da! Frumoasa Nanon, spuse prinţesa cu dispreţ, 
știm. 

— Ei bine! Se pare că ducele d'Epernon nu poate refuza 
nimic acestei femei, iar ea acordă tot ce i se plătește. N-am 
putea să cumpărăm un brevet pentru domnul Richon? 

— Ar fi niște bani bine plasați, spuse Lenet. 

— Da, însă casa de bani este goală, știți asta, domnule 
consilier, spuse doamna de Tourville. 

Lenet se întoarse surâzând spre doamna de Cambes. 

— A sosit momentul, doamnă, să le dovediţi alteţelor lor 
că v-aţi gândit la toate. 

— Ce vrei să spui Lenet? 

— Vrea să spună, doamnă, că sunt foarte fericită să vă 
pot oferi o modestă sumă, pe care am strâns-o cu mare 
greutate de la arendașii mei: darul este foarte modest, dar 
n-am putut face mai mult. Douăzeci de mii de livre! 
continuă vicontesa coborând privirea și ezitând, timidă, să 
ofere o sumă atât de mică primelor doamne din regat, 
după regină. 

— Douăzeci de mii de livre? strigară cele două prințese 
în același timp. 

— Dar este o adevărată avere într-o vreme ca aceasta, 
continuă prințesa-mamă. 

— Scumpă Claire! strigă doamna prințesă, cum o să ne 
achităm vreodată faţă de ea? 

— Alteța voastră o să se gândească mai târziu. 

— Dar suma unde este? întrebă doamna de Tourville. 

— În camera alteţei sale, unde a dus-o scutierul meu 
Pompee, așa cum i-am dat ordine. 

— Lenet, să-ți aduci aminte că datorăm această sumă 
doamnei de Cambes. 


— A și fost trecută la pasivul nostru, spuse Lenet 
scoţându-și carnetul și arătând la ziua respectivă cele 
douăzeci de mii de livre ale vicontesei, trecută într-o 
coloană al cărei total le-ar fi speriat pe prințese, dacă și-ar 
fi dat osteneala s-o adune. 

— Dar cum ai reușit să treci, draga mea? spuse doamna 
prinţesă, căci se spune că domnul de Saint-Aignan ocupă 
șoseaua și controlează oamenii și lucrurile, nici mai mult 
nici mai puţin, decât ca un perceptor. 

— Datorită înţelepciunii lui Pompee, am reușit doamnă, 
să evităm acest pericol, spuse vicontesa, făcând un mare 
ocol, care ne-a întârziat cu o zi și jumătate, dar ne-a 
asigurat călătoria. Fără acest incident aș fi fost încă de 
alaltăieri lângă alteţele voastre. 

— Liniștiţi-vă, doamnă, spuse Lenet, timpul încă nu e 
pierdut, trebuie doar ca ziua de azi și de mâine să fie cât 
mai bine folosite. După câte știu alteţele voastre, astăzi 
așteptăm trei curieri; unul a sosit; mai rămân ceilalți doi. 

— Am putea să cunoaștem și noi, domnule numele 
celorlalți doi? întrebă doamna de Tourville, sperând să-l 
prindă cu mâţa-n sac pe consilier căruia îi declarase un 
permanent război și care, dacă nu era fățiș, nu era, totuși, 
mai puţin real. 

— Cel dintâi va fi Gourville, dacă prevederile mele nu mă 
înșală; vine din partea ducelui de la Rochefoucauld. 

— Din partea prinţului de Marsillac, vreţi să spuneţi, 
spuse doamna de Tourville. 

— Domnul prinţ de Marsillac e acum duce de La 
Rochefoucauld, doamnă. 

— Cum, tatăl său a murit? 

— De opt zile. 

— Unde? 

— La Verteuil. 

— Şi al doilea? întrebă doamna prinţesă. 

— Al doilea este  Blanchefort, căpitanul gărzilor 
domnului le Prince. Vine de la Stenay, din partea domnului 
de Turenne. 

— În cazul acesta, spuse doamna de Tourville, cred că 


pentru a evita orice pierdere de timp, am putea să ne 
referim la primul meu plan, în eventualitatea adeziunii 
orașului Bordeaux și a alianţei dintre domnii de Turenne și 
de Marsillac. 

Lenet surâse ca de obicei. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse el pe tonul cel mai politicos 
cu putinţă, însă planurile fixate chiar de domnul le Prince, 
sunt Ia ora actuală în curs de executare și promit să aibă 
un succes deplin. 

— Planurile hotărâte de domnul le Prince, care acum 
este la Vincennes și care nu are legătură cu nimeni!... 
spuse acru doamna de Tourville. 

— Am aici ordinele alteţei sale, scrise chiar de mâna sa, 
purtând data de ieri și pe care le-am primit astăzi de 
dimineaţă, răspunse Lenet scoțând din buzunar o scrisoare 
a prinţului de Condé. Suntem în corespondenţă. 

Hârtia fu aproape smulsă din mâna consilierului, de cele 
două prințese, care-i sorbeau cuprinsul, cu lacrimi de 
bucurie. 

— Ah! Așadar buzunarele lui Lenet cuprind în ele tot 
regatul Franţei! spuse râzând doamna prinţesă-mamă. 

— Încă nu, doamnă, încă nu, răspunse consilierul, dar cu 
ajutorul lui Dumnezeu, am să fac așa ca să le măresc cât 
mai mult în acest scop. Acum, continuă el arătând spre 
vicontesă, acum doamna vicontesă trebuie să fie obosită, 
după un drum atât de lung... 

Vicontesa înțelese că Lenet voia să rămână singur cu 
cele două prințese și observând că pe figura prințesei- 
mame se contură un surâs binevoitor, își dădu seama că 
era așa. Salută respectuos și se depărtă. 

Doamnă de 'Tourville rămase și-și promitea să culeagă 
numeroase informații secrete, dar la un semn 
imperceptibil al doamnei prințese-mame către nora sa, 
cele două doamne deodată, făcând o reverență maiestoasă, 
executată după toate regulile etichetei, o anunţară pe 
doamna de Tourville că luase sfârșit ședința politică la 
care fusese invitată să ia parte. Doamna cu teorii înţelese 
invitația perfect, răspunse celor două doamne cu o 


reverență și mai gravă și mai ceremonioasă și se retrase, 
luându-l martor pe Dumnezeu pentru ingratitudinea de 
care dau dovadă prinții. 

Cele două prințese trecură în camera de lucru, urmate 
de Pierre Lenet. 

— Acum, spuse Lenet, după ce se asigurase că ușa 
fusese bine închisă, dacă alteţele voastre vor, pot să-l 
primească pe  Gourville, a sosit și s-a schimbat, 
neîndrăznind să se prezinte în fața dumneavoastră în 
costumul cu care a călătorit. 

— Ce veste aduce? 

— Că domnul de La Rochefoucauld va sosi astă-seară 
sau mâine, cu cinci sute de gentilomi. 

— Cinci sute de gentilomi? Dar asta reprezintă o 
adevărată armată! strigă prinţesa. 

— Care o să ne facă trecerea anevoioasă. Aș fi preferat 
numai cinci sau șase servitori în locul acestei mulțimi; de 
domnul de Saint-Aignan am fi scăpat mai ușor. Acum va fi 
aproape imposibil să ajungi în sud fără să fii hărțuit. 

— Cu atât m-ai bine dacă o să ne hărţuiască, spuse 
prințesa, căci dacă ne vor hărțui, ne vom lupta și vom 
învinge: pentru că gândul domnului de Condé va fi alături 
de noi. 

Lenet se uită spre prințesa-mamă ca pentru a-i cere 
părerea, însă Charlotte de Montmorency, crescută în 
timpul războaielor civile din timpul lui Ludovic al XIII-lea și 
care văzuse atâtea capete de oameni mari plecându-se ca 
să intre în închisoare sau rostogolindu-se pe eșafod pentru 
că voiseră să rămână drepte, își trecu mâna peste fruntea 
plină de amintiri neplăcute. 

— Da, spuse ea, aici am ajuns. Să ne ascundem sau să 
luptăm: ce lucru groaznic! Trăiam liniștite, cu puţina glorie 
pe care Dumnezeu o trimisese asupra casei noastre, nu 
căutam altceva, sau cel puţin cred că nimeni dintre noi nu 
avea altă intenţie, decât să ne păstrăm rangul în care ne- 
am născut și iată că acum întâmplarea ne împinge să 
luptăm împotriva stăpânului nostru... 

— Doamnă! spuse cu violenţă tânăra prinţesă, eu sunt 


mai puţin supărată decât alteţa voastră de dificultatea în 
care ne aflăm acum. Și fratele meu și soţul meu sunt într-o 
captivitate dezonorantă, amândoi sunt fiii dumneavoastră, 
în afară de asta, fiica dumneavoastră este exilată. lată 
motive care desigur că scuză toate încercările pe care le 
putem face. 

— Este adevărat, spuse prințesa mamă cu o tristeţe 
plină de resemnare, este adevărat că suport toate acestea 
cu mai multă răbdare decât dumneata, doamnă, dar mi se 
pare că așa ne este scris: să fim exilați sau prizonieri. Abia 
ajunsesem soţia tatălui soțului dumitale că a trebuit să 
părăsesc Franţa, urmată de dragostea regelui Henric al IV- 
lea. De abia ne întorsesem în ţară că a trebuit să intrăm la 
Vincennes, urmăriţi de ura cardinalului de Richelieu. Fiul 
meu, astăzi în închisoare, în închisoare a văzut lumina zilei 
și a putut să revadă, după treizeci și doi de ani, camera în 
care se născuse. Vai! Socrul dumitale, domnul le Prince, 
avea dreptate în sumbrele sale prevestiri: când după 
câștigarea bătăliei de la Rocroi, era condus în sala 
împodobită cu drapelele luate de la spanioli și-mi spunea: 
„Numai Dumnezeu știe câtă bucurie îmi produce această 
faptă a fiului meu, însă amintiţi-vă, doamnă, că pe măsură 
ce crește gloria casei noastre, vor crește și nenorocirile”. 
Dacă n-aș fi primit blazonul din partea Franţei, ceea ce îl 
face prea frumos ca să-l abandonez, mi-aș fi luat ca blazon 
un șoim cu clopoței care să atragă atenţia asupra lui și 
datorită cărora să poată fi prins cu ușurință iar ca deviză: 
„Fama nocet”. Am făcut prea mult zgomot, fata mea și iată 
că acum ne dăunează. Nu ești de aceeași părere, Lenet? 

— Doamnă, spuse Lenet întristat de amintirile pe care le 
evocase prințesa, alteţa voastră are dreptate, însă am mers 
prea departe ca să mai putem da înapoi, mai mult: în 
condiţii asemănătoare cu cele în care ne găsim acum, 
trebuie să luăm o hotărâre grabnică: să nu ascundem 
situația. Numai aparent suntem liberi, regina este cu ochii 
pe noi, iar domnul de Saint-Aignan ne blochează. Ei bine! 
Trebuie să ieşim din Chantilly cu toată vigilenţa reginei și 
blocada domnului de Saint-Aignan. 


— Să ieșim din Chantilly, dar să ieșim cu capul sus! 

— Sunt de aceeași părere, spuse prințesa-mamă: familia 
de Conde nu este spaniolă și nu trădează. Nu este italiană 
și nu umblă cu vicleșuguri... Ceea ce face, face la lumina 
zilei și cu fruntea sus. 

— Doamnă, spuse Lenet convingător, martor mi-e 
Dumnezeu că voi fi primul care să execut ordinul alteţei 
voastre, oricare ar fi, dar să se iasă din Chantilly, așa cum 
vreţi dumneavoastră, trebuie să se dea o luptă... Este sigur 
că nu intenţionaţi ca în ziua luptei să fiți femeie, când în 
consiliu aţi fost bărbat... Veţi păși în fruntea partizanilor 
dumneavoastră și tot dumneavoastră vă veţi îndemna 
soldaţii cu strigătele de război... Uitaţi însă că alături de 
preţioasa dumneavoastră persoană începe să mijească o 
existență nu mai puţin prețioasă; este persoana domnului 
duce d'Enghien, fiul și nepotul dumneavoastră... Aţi risca 
să aruncaţi în același mormânt prezentul și viitorul casei 
dumneavoastră?... Credeţi că tatăl nu-i va servi lui Mazarin 
drept zălog, cu ocazia acţiunilor îndrăzneţe care se vor 
executa în numele fiului său? Aţi uitat secretele donjonului 
de la Vincennes, cercetate atât de îngrozitor de domnul 
mare stareţ de Vendôme, de mareșalul d'Ornano și de Puy- 
Laurent?... Aţi uitat camera aceea nenorocită care, după 
spusele doamnei de Rambouillet, valorează greutatea ei în 
arsenic?... Nu, doamnelor, continuă Lenet, împreunându-și 
mâinile, nu. E bine să-l ascultați pe bătrânul 
dumneavoastră servitor: ieșiţi din Chantilly așa cum se 
potrivește unor femei persecutate... Amintiţi-vă că arma 
dumneavoastră cea mai sigură este slăbiciunea... Un copil 
lipsit de tatăl său, o femeie lipsită de soţul ei, o mamă 
lipsită de fiul ei, scapă cum pot din capcana în care au fost 
reţinuţi... Ca să puteţi acţiona și vorbi tare, așteptați până 
nu mai sunteți ţinute ca o garanţie pentru cel puternic... 
Cât timp sunteţi captive, partizanii dumneavoastră vor 
rămâne tăcuţi, când veţi fi libere, ei se vor manifesta, 
nemaifiindu-le teamă că li se vor dicta condiţiile 
răscumpărării dumneavoastră... Planul nostru este pus de 
acord cu Gourville... Suntem siguri că avem o escortă bună 


care ne va ajuta să evităm orice atac în timpul drumului... 
Căci în ziua de astăzi sunt antrenate în luptă douăzeci de 
partide diferite, care trăiesc de-a valma pe seama 
prietenului și pe seama dușmanului... Fiţi de acord. Totul 
este gata... 

— Să plecăm pe furiș! Să plecăm ca niște răufăcători! 
strigă tânăra prințesă. Oh! Ce-o să spună domnul le Prince, 
când o să afle că mama lui, soţia lui, și fiul lui au îndurat o 
asemenea rușine! 

— Nu știu ce va spune, dar dacă veţi reuși, vă va datora 
libertatea, dacă nu veţi reuși, nu vă veţi compromite 
posibilitatea și mai ales poziţia, așa cum s-ar întâmpla dacă 
aţi face-o printr-o luptă. 

Prinţesa-mamă se gândi un moment și spuse cu o figură 
plină de o caldă melancolie. 

— Dragă domnule, Lenet, convingeţi-o pe fiica mea, eu 
sunt obligată să rămân aici. Am luptat până acum, dar în 
cele din urmă, cad; durerea care mă macină și pe care 
încerc în zadar să o ascund ca să nu-i descurajez pe cei din 
jurul meu o să mă ţintuiască în pat de durere și patul 
acesta poate e patul meu de moarte; înainte de toate 
trebuie salvată averea familiei de Condé. Fata mea și 
nepotul meu vor părăsi Chantilly și sper că vor fi destul de 
înţelepţi ca să vă urmeze sfatul, sau mai bine-zis ordinele. 
Poruncește, Lenet, se va executa! 

— Păliți, doamnă! strigă Lenet sprijinind-o pe prințesa- 
mamă, pe care doamna prințesă, speriată de această 
paloare, o și prinsese în braţe. 

— Da, spuse prinţesa-mamă din ce în ce mai slăbită, da, 
da, veștile bune de astăzi mi-au făcut mai mult rău decât 
grijile din ultimele zile. Simt că mă doboară febra, dar nu 
spuneţi nimic: așa ceva în momentele prin care trecem ar 
putea să ne aducă neplăceri. 

— Doamnă, șopti Lenet, indispoziţia dumneavoastră ar fi 
o binefacere a cerului, dacă n-aţi suferi. Staţi în pat, 
răspândiți vestea despre boala dumneavoastră. 
Dumneavoastră, doamnă, continuă el adresându-se 
prinţesei tinere, chemaţi-vă medicul, pe Bourdelot, și 


pentru că va fi nevoie de cai și de echipaje, anunţaţi peste 
tot că vreţi să faceţi o vânătoare de cerbi în parc. În felul 
acesta nimeni nu va fi surprins văzând oameni, cai și arme 
în plină activitate. 

— Aveţi mână liberă, Lenet. Dar cum se poate ca un om 
prevăzător ca dumneavoastră să nu-și dea seama că lumea 
o să se mire de această ciudată partidă de vânătoare, în 
momentul când doamna, mama mea, este bolnavă? 

— Totul a fost prevăzut, doamnă. Nu este așa că 
poimâine domnul duce d'Enghien împlinește șapte ani și 
trebuie să iasă din îngrijirea femeilor? 

— Ba da. 

— Ei bine, vom spune că această partidă de vânătoare 
este dată în cinstea aniversării tânărului prinţ, iar alteţa sa 
a insistat atât de mult ca boala sa să nu aducă nicio 
tulburare acestei solemnităţi, încât a trebuit să cedaţi în 
faţa insistențelor sale. 

— Excelentă idee! spuse cu un zâmbet vesel prințesa- 
mamă mândră de prima proclamare a bărbăţiei nepotului 
său; da, da, pretextul este bun, în adevăr, Lenet, ești un 
sfătuitor vrednic și bun. 

— Dar ca să ia parte la vânătoare, domnul duce 
d'Enghien va fi în trăsură? întrebă prinţesa. 

— Nu, doamnă, va fi călare. Oh! Inima dumneavoastră 
de mamă să nu se sperie. Am născocit o șa mică pe care 
Vialas, scutierul său, o va fixa pe şaua lui. În felul acesta, 
domnul duce d'Enghien va fi tot timpul văzut, iar seara 
vom putea pleca fără nicio greutate căci, gândiţi-vă că 
dacă va trebui mers pe jos sau călare, domnul duce 
d'Enghien va putea trece peste tot, dar în trăsură va fi 
arestat la prima piedică din drum. 

— Așadar, sunteţi de părere să plecăm? 

— Poimâine seară, doamnă, dacă alteța voastră nu are 
niciun motiv să amâne plecarea. 

— Oh! Nu! Dimpotrivă, Lenet, plecăm din închisoarea 
asta cât mai repede cu putinţă. 

— Şi după ce veţi ieși din Chantilly, ce faceţi? întrebă 
prințesa-mamă. 


— Străbatem printre armata domnului de Saint-Aignan, 
o să găsim noi ceva să-l îmbrobodim. Ne vom întâlni cu 
domnul de La Rochefoucauld și cu escorta sa și ajungem la 
Bordeaux unde suntem așteptați. Când vom fi în cel de-al 
doilea oraș al regatului, capitala regiunii Midi, vom putea, 
fie să negociem, fie să luptăm, cum vor voi altețele voastre. 
Totuși, am onoarea să vă amintesc, doamnă, că chiar și la 
Bordeaux, nu vom avea ocazia să rezistăm prea mult dacă 
nu vom stăpâni, în jurul nostru, câteva cetăţi care să 
forțeze trupele regale să facă o diversiune. Mai cu seamă 
două din aceste cetăţi sunt de mare importanţă: Vayres, 
care domină Dordona și permite aprovizionarea orașului, și 
insula Saint-Georges, care este considerată chiar și de 
bordelezi cheia orașului. Dar la asta o să ne gândim mai 
târziu, deocamdată să ne gândim numai să ieșim de aici. 

— Mi se pare că este foarte ușor, spuse doamna 
prinţesă. Orice ai spune, Lenet, noi suntem aici singuri și 
stăpâni. 

— Nu contati pe nimic, doamnă, înainte de a ajunge la 
Bordeaux; nimic nu e ușor cu spiritul acesta diabolic al 
domnului Mazarin și dacă am așteptat să rămânem singuri 
pentru a expune planul meu alteţelor voastre, asta am 
făcut-o din scrupulozitate, v-o jur, căci am ajuns să mă tem 
chiar de posibilitatea realizării proiectului pe care l-am 
conceput numai eu și pe care l-aţi auzit. Domnul de 
Mazarin nu află veștile, le ghicește. 

— Oh! Îl desfid să-l poată împiedica pe acesta, spuse 
prințesa, dar s-o ajutăm pe doamna mama să meargă până 
în apartamentul său. Chiar de astăzi am să răspândesc 
vestea despre partida de vânătoare de poimâine. 
Îngrijește-te de invitaţii Lenet. 

— Încredeţi-vă în mine doamnă. 

Prinţesa-mamă se retrase în apartamentul său și se urcă 
în pat. Fu chemat Bourdelot, medicul casei de Condé și 
preceptorul domnului duce d'Enghien: vestea acestei 
indispoziții neașteptate se răspândi de îndată în tot 
domeniul de la Chantilly și în mai puţin de o jumătate de 
oră se goliră boschetele, galeriile și peluzele, iar oaspeţii 


celor două prințese se strânseră în anticamera doamnei 
prinţese-mamă. 

Lenet își petrecu toată ziua scriind și chiar în aceeași 
seară cincizeci de invitaţii erau duse în toate părțile de 
numeroșii servitori ai acestei adevărate case regale. 


XII. 


Cea de-a doua zi, stabilită pentru realizarea planurilor 
lui jupân, Pierre Lenet, fu una dintre cele mai 
morocănoase zile din primăvara aceea, care este socotită 
cel mai frumos anotimp al anului, dar care, în Franţa, mai 
ales, este în realitate cel mai neplăcut. 

Ploaia cădea fină și deasă peste pajiștile de la Chantilly, 
lăsând dungi în ceața cenușie care estompa tufișurile 
dintre grădină și copacii din parc. In curtea mare a 
castelului legaţi de stâlpi, așteptau cincizeci de cai 
înșeuaţi, cu urechile pleoștite, cu ochii trişti, scurmând 
nerăbdători pământul cu copitele; haite de câini, prinși în 
hamuri și strânși în grup de câte doisprezece, așteptau 
răsuflând zgomotos sau căscând, și încercau să târască pe 
servitorul care le ștergea mereu urechile ude. 

Ici și colo, se plimbau fără ţintă, cu mâinile la spate și cu 
goarna pusă cruciș peste piept, picherii îmbrăcaţi în 
uniformă galben deschis. Câţiva ofiţeri, căliți în 
intemperiile din timpul luptelor de la Rocroi sau Lens, 
înfruntau  nepăsători ploaia,  îndulcindu-și plictiseala 
așteptării vorbind, în grupuri, pe terase sau pe scările 
exterioare. 

Toţi știau că era o zi de sărbătoare și de aceea 
adoptaseră un aer cât mai solemn, ca să-l vadă pe domnul 
duce d'Enghien luând parte la prima sa vânătoare. Fiecare 
ofițer, din serviciul prinţului, fiecare supus al acestei case 
ilustre, invitat prin circulara lui Lenet, făcuse ceea ce 
considera o datorie, adică se grăbise să vină la Chantilly. 
Ingrijorarea, de la început, cu privire la starea sănătăţii 
doamnei prințese-mame fusese alungată de un buletin 
medical favorabil al lui Bourdelot: după ce i se luase 


sânge, prințesa putuse lua un vomitiv, medicament 
universal valabil în acea vreme. 

La ora zece sosiseră toți invitaţii personali ai doamnei de 
Condé: fiecare fusese primit după ce arătase invitaţia, iar 
cei care, din întâmplare, o uitaseră, dar fuseseră 
recunoscuţi de Lenet, fură primiţi la un semn discret pe 
care acesta îl făcuse lacheului. Invitaţii împreună cu 
servitorii casei ar fi putut alcătui o trupă de vreo optzeci, 
nouăzeci de persoane iar dintre aceștia cei mai mulți erau 
strânși în jurul unui minunat cal alb care purta, cu un fel 
de mândrie, în faţa șeii mari, un fel de scăunel, cu spătar 
îmbrăcat în catifea, destinat domnului duce d'Enghien și în 
care acesta avea să ia loc, după ce în șaua normală se va fi 
așezat Vialas, scutierul său. 

Și totuși, deocamdată nu era încă vorba de a începe 
vânătoarea și se părea că se mai așteaptă și alți invitați. 

Către ora zece și jumătate, trei gentilomi urmaţi de șase 
valeţi armaţi până în dinţi, purtând niște cufere atât de 
pline încât s-ar fi putut spune că sunt pregătite ca să facă 
ocolul Europei, intrară în curtea castelului și observând 
niște stâlpi care păreau pregătiți pentru așa ceva, voiră să- 
și lege caii de ei. 

Imediat, un om cu halebarda în mână, îmbrăcat în 
albastru și cu centiron din argint, se apropie de noii veniţi, 
care, uzi de ploaie și cu cizmele pline de noroi, se vedea 
cât de colo că făcuseră o călătorie foarte lungă. 

— De unde veniţi, domnilor? spuse acest soi de gardian, 
aplecându-și halebarda. 

— Din nord, răspunse unul din cavaleri. 

— Şi încotro mergeţi? 

— La înmormântare. 

— Dovada? 

— Priviţi crepul. 

În adevăr, cei trei stăpâni, aveau înnodate fâșii de crep 
negru la mânerele săbiilor. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse gardianul, castelul vă stă 
la dispoziţie. Masa este pregătită, o galerie este încălzită 
iar servitorii vă așteaptă ordinele: oamenii dumneavoastră 


vor fi ospătaţi la bucătărie. 

Gentilomii, asemeni unor ţărani liberi înfometați și 
curioși, salutară, descălecară, aruncară frâiele lacheilor și, 
cerând să li se arate drumul spre sufragerie, porniră 
înspre acolo. Un șambelan care îi aștepta în ușă, le servi 
drept călăuză. 

In timpul acesta, caii fură luaţi în primire din mâinile 
servitorilor străini, de servitorii casei și duși în grajd, unde 
fură ţesălaţi, periaţi, bușonaţi și așezați în faţa unei troace 
cu ovăz și unei iesle cu paie. 

De-abia se așezaseră la masă cei trei gentilomi, că își 
făcură apariţia alți șase călăreţi, urmaţi și ei de șase lachei 
armaţi și echipați la fel cu cei pe care i-am descris. Văzând 
și ei stâlpii din curte, voiră și ei să-și lege caii de aceștia, 
dar omul cu halebarda care primise ordin strict se apropie 
de ei și le puse aceleași întrebări: 

— De unde veniţi? spuse el. 

— Din Picardia. Suntem ofiţeri în armata Turenne. 

— Unde mergeţi? 

— La înmormântare. 

— Dovada? 

— Priviţi crepul. 

Și asemeni primilor, arătară fâșiile de crep negru, 
înnodate la garda săbiilor. 

Şi aceștia fură trataţi cu aceeași politeţe și poftiţi la 
masă: iar caii lor primiră aceleași îngrijiri și-și luară 
locurile în același grajd cu caii primilor veniţi. 

După ei se mai prezentară încă patru cavaleri și aceeași 
scenă se repetă din nou. 

Intre zece și douăsprezece, doi câte doi, patru câte 
patru, cinci câte cinci, singuri sau în grupuri, luxoși sau 
sărmani, dar toţi pe cai frumoși, bine înarmaţi, bine 
echipați, sosiră o sută de călăreţi, pe care halebardierul îi 
întrebă la fel și care dădură aceleași răspunsuri arătând de 
unde vin, adăugând că se duc la înmormântare și arătând 
fâșiile de crep negru. 

După ce luară cu toţii masa și făcură cunoștință, în timp 
ce oamenii lor se răcoreau iar caii se odihneau, Lenet intră 


în sala în care se găseau adunaţi și le spuse: 

— Domnilor, doamna prințesă vă mulțumește, prin mine, 
pentru cinstea pe care i-aţi făcut-o trecând pe la alteţa sa 
în drum spre domnul duce de La Rochefoucauld care vă 
așteaptă să luaţi parte la slujba de înmormântare pentru 
domnul tatăl său... Consideraţi casa aceasta drept propria 
dumneavoastră casă și binevoiţi a participa la distracţia 
unei vânători cu câini, comandată în după amiaza de astăzi 
de domnul duce d'Enghien, care participă la prima sa 
vânătoare. 

Un murmur de aprobare și de mulțumire măgulitoare 
întâmpină această primă parte a vorbirii lui Lenet care, 
orator iscusit, își întrerupsese cuvântarea în momentul 
când era sigur de succes. 

— După vânătoare, continuă el, vă veţi regăsi la cină la 
doamna prinţesă, care vrea să vă mulțumească personal; 
după aceea veţi avea toată libertatea să vă continuaţi 
călătoria. 

Unii dintre gentilomi dădură o atenţie deosebită 
enunţării acestui program care părea că-i atinge, oarecum, 
în libertatea lor de acţiune, însă, fiind preveniţi, desigur de 
domnul de La Rochefoucault să se aștepte la așa ceva 
nimeni nu protestă. Unii plecară să-și vadă caii, alţii 
umblară la cufere ca să se prezinte în faţa prinţeselor într- 
o înfățișare demnă, în sfârșit alţii rămaseră mai departe la 
masă, discutând despre problemele la ordinea zilei, care 
păreau să aibă o oarecare legătură cu întâmplările din ziua 
aceea. 

Cei mai mulţi, însă, se plimbau pe sub balconul mare pe 
care trebuia să iasă domnul duce d'Enghien, după ce 
fusese îmbrăcat pentru ultima dată cu ajutorul femeilor. În 
apartamentul său, printre doici și servitoare, tânărul prinţ 
nu-și dădea seama de importanţa sa. Însă încă de pe acum, 
plin de o aristocratică mândrie, privea cu nerăbdare la 
costumul bogat, dar sobru pe care avea să-l îmbrace 
pentru prima dată: era un costum de catifea neagră, 
brodat cu fir de argint mat, ceea ce dădea garniturii un aer 
întunecat de doliu: pentru că mama sa voind, cu orice preţ, 


să fie considerată văduvă se gândise să pomenească de 
câte ori ar fi fost cazul de „sărmanul prinţ orfan”. 

Dar nu numai prinţul privea cu cea mai mare dorinţă 
spre aceste haine atât de frumoase, dovadă a virilităţii sale 
atât de așteptată; la doi pași lângă el, un alt copil, doar cu 
câteva luni mai în vârstă decât el, cu obrajii trandafirii și 
cu părul blond, plin de sănătate, de forță și de vioiciune 
sorbea din ochi fastul care îl înconjura pe fericitul său 
tovarăș de joacă; de mai multe ori până atunci, neputând 
rezista curiozităţii, îndrăznise să se apropie de scaunul pe 
care erau pregătite frumoasele haine, în ascuns pipăise și 
mângâiase broderiile, în timp ce micul prinţ se uita în altă 
parte Dar o dată se întâmplă că ducele d'Enghien își 
întoarse mai repede capul, iar Pierre își retrase mâna prea 
târziu. 

— Fii atent! strigă micul prinţ, cu asprime, fii, atent, 
Pierrot, ai să-mi murdărești hainele: nu vezi, sunt din 
catifea brodată... Şi aceasta, se strică dacă se pune mâna 
pe ea... Îţi interzic să-mi mai atingi costumul. 

Pierrot ascunse repede la spate mâna vinovată, răsuci 
umerii cu mișcarea aceea de stinghereală pe care o au 
copiii, de orice rang ar fi. 

— Nu te supăra, Louis, îi spuse doamna prinţesă fiului ei 
a cărui figură se schimonosise de necaz. Dacă Pierrot va 
mai pune mâna pe haină, o să punem să-l biciuiască. 

Chipul bosumflat al lui Pierrot se făcu ameninţător. 

„Monseniorul e prinț, spuse el, eu sunt grădinar... Și 
dacă monseniorul nu mă lasă să pun mâna pe hainele sale; 
n-am să-l las nici eu să se atingă de bibilicile mele”... Ah! 
Insă... Eu sunt mai puternic decât monseniorul... El știe 
asta... 

De abia apucă băiatul să spună aceste îndrăzneţe 
cuvinte că doica prinţului, mama lui Pierrot îl apucă de 
mână pe puştiul independent și-i spuse: 

— Pierrot, uiţi că monseniorul este stăpânul tău, stăpân 
pe tot ce este în castel și în jurul castelului, așa că și 
bibilicile tale sunt tot ale sale. 

— Ia uite! spuse Pierrot, și eu care credeam că este 


fratele meu... 

— Da, frate de lapte. 

— Atunci, dacă e fratele meu, trebuie să împărţim totul 
între noi și dacă bibilicile mele sunt ale lui, hainele lui sunt 
ale mele. 

Doica se pregătea să-i răspundă arătându-i diferenţa 
dintre un frate și un frate de lapte, însă tânărul prinţ o 
întrerupse pentru că voia ca Pierrot să participe la triumful 
său complet. 

— Nu te teme, Pierrot, spuse el, nu sunt supărat pe tine, 
ai să mă vezi imediat călare pe frumosul meu cal alb și pe 
șaua făcută pentru mine!... Am să fugăresc cerbul și eu am 
să-l ucid...! 

— Ah! Da! răspunse Pierrot fără respect și cu cea mai 
impertinentă ironie, crezi că ai să stai mult timp pe cal?... 
Ieri ai vrut să încaleci măgarul meu și măgarul te-a trântit 
la pământ... 

— Da... Dar astăzi eu îl reprezint pe tata și n-am să mai 
cad... răspunse tânărul prinţ cu toată măreţia de care era 
în stare și de care își putea aduce aminte. De altfel, o să 
mă ţină Vialas în braţe. 

— Haide, haide! spuse doamna prinţesă ca să scurteze 
odată discuţia dintre Pierrot și ducele d'Enghien, haide! 
Îmbrăcaţi-l pe prinţ! Acum sună ora unu și gentilomii 
așteaptă cu nerăbdare. Lenet, spuneţi să se sune plecarea. 


XIV. 


În același moment se auzi răsunând cornul de vânătoare, 
iar sunetul lui pătrunse din curte în casă. Atunci fiecare se 
îndreptă spre calul său proaspăt și odihnit, datorită 
îngrijirilor date, și se aruncă în șa. Cei dintâi porniră 
vânătorul cu copoii și lăcarul călare cu haita de câini. Apoi 
gentilomii se așezară în rând, iar ducele d'Enghien, apăru 
susținut de Vialas, scutierul său, călare pe calul cel alb. 
Doamne de onoare, scutieri și gentilomi se îngrămădeau în 
jurul său iar puţin mai în urmă venea doamna prinţesă 
îmbrăcată strălucitor, călare pe un cal negru ca pana 


corbului; alături de ea, călare pe un cal pe care îl strunea 
cu graţie, era vicontesa de Cambes, adorabilă în 
îmbrăcămintea feminină pe care o reluase, spre marea ei 
mulţumire. 

Pe doamna de Tourville degeaba ar fi căutat-o cineva, 
dispăruse, se retrăsese în cort, asemeni lui Achile. 

Strălucitoarea cavalcadă fu primită cu aclamații din 
toate părţile. Toată lumea privea spre doamna prinţesă și 
spre ducele d'Enghien și ca să-i vadă mai bine se ridicau în 
scări, pentru că cea mai mare parte din gentilomi nu 
fuseseră niciodată la curte și prin urmare nu erau obișnuiți 
cu fastul regal. Copilul saluta cu un surâs fermecător, 
doamna prinţesă cu o dulce măreție: erau soția și fiul celui 
pe care și dușmanii îl numeau cel mai mare căpitan din 
Europa. Acest mare căpitan din Europa era acum urmărit, 
persecutat, închis chiar de cei pe care el îi salvase de 
dușmani la Lens și-i apărase împotriva rebelilor la Saint- 
Germain. Era cu mult mai mult decât ar fi fost nevoie 
pentru a provoca un mare entuziasm. Așa că entuziasmul 
fu extraordinar. 

Doamna prințesă savură din plin toate aceste dovezi de 
popularitate: apoi, după ce Lenet îi strecură la ureche 
câteva cuvinte, ea dădu semnalul de pornire și curând se 
trecu din grădină în parc, unde toate părțile erau păzite de 
soldaţi din armata prinţului de Condé. În urma vânătorilor, 
porţile fură închise și pentru că această precauţiune era 
tot insuficientă, pentru ca niciun străin să nu se amestece 
în serbarea aceasta, soldaţii rămaseră de santinelă în 
spatele gardului, iar la fiecare poartă se instală un paznic, 
îmbrăcat ca cel din curte și armat ca și el cu o halebardă, 
având ordin să nu deschidă decât acelora care ar fi putut 
răspunde celor trei întrebări care alcătuiau parola. 

Un moment după ce porţile fură închise, sunetul 
cornului de vânătoare și lătratul câinilor anunțau 
începerea urmăririi cerbului. 

Însă, de cealaltă parte a parcului, în faţa zidului 
înconjurător ridicat de conetabilul Anne de Montmorency, 
peste drum, se opriră șase călăreţi, atenţi la zgomotul 


trompetelor și la lătratul câinilor, mângâindu-și caii obosiţi 
și părând că se sfătuiesc între ei. 

Văzându-le costumele noi nouţe, harnașamentele 
scânteietoare ale cailor, pelerinele strălucitoare care 
cădeau elegant de pe umerii lor pe crupele cailor, bogăţia 
armelor care se puteau zări prin crăpăturile artistic făcute 
în haine, singurătatea acestor gentilomi atât de frumoși și 
de eleganti ar fi putut mira, în timp ce toată nobilimea din 
împrejurimi era adunata în castelul de la Chantilly. 

Totuși acești gentilomi atât de strălucitori erau întrecuţi 
de luxul șefului lor, sau al celui care părea că le este șef: 
pene la pălărie, centiron aurit, cizme fine cu pinteni de 
aur, sabie cu garda ajurat-cizelată, o pelerină albastră ca 
cerul, după moda spaniolă, iată cum arăta echipamentul 
acestui călăreț. 

— La dracu! spuse el, după un moment de adâncă 
reflectare în timpul căruia cei cinci se priviseră între ei 
destul de încurcaţi, pe unde s-o intra în parc, pe poarta 
mică sau pe poarta mare? Să ne prezentăm la prima poartă 
mare sau la prima poartă mică și să intrăm. Cavalerii de 
talia noastră nu sunt lăsaţi afară, mai ales când în castel 
intră oameni îmbrăcaţi cum i-am văzut pe cei cu care ne- 
am întâlnit de dimineaţă. 

— Îţi repet, Cauvignac, răspunse unul din călăreţi, 
căruia i se adresase șeful, cu toate că erau prost îmbrăcaţi, 
în ciuda costumelor și al aspectului lor de secături, ei sunt 
acum în parc pentru că aveau un avantaj faţă de noi, 
cunoșteau parola. Noi n-o știm și n-o să intrăm. 

— Crezi asta, Ferguzon? spuse cu un oarecare respect 
pentru părerea locotenentului său, cel care vorbise primul 
și pe care cititorii l-au recunoscut ca fiind aventurierul pe 
care l-au întâlnit din primele pagini ale acestei povestiri. 

— Cum să nu cred! Sunt sigur. Crezi că oamenii aceștia 
vânează de dragul vânătorii? Mofturi! Conspiră, cu 
siguranţă. 

— Ferguzon are dreptate, spuse un al treilea, ei conspiră 
și noi nu intrăm. 

— La o vânătoare de cerbi e bine să iei totuși parte când 


o întâlnești în drum. 

— Mai ales când ești sătul de vânătoarea de oameni, nu-i 
așa, Barrabas? adăugă Cauvignac. Ei bine, n-o să se spună 
că vânătoarea asta i-a trecut pe sub nas. Avem tot ce se 
cere că să putem figura în mod onorabil la această 
sărbătoare. Suntem strălucitori ca niște scuzi nor de aur. 
Dacă domnul duce d'Enghien are nevoie de soldaţi, unde 
va putea găsi alții mai frumoși? Dacă îi trebuie 
conspiratori, unde va găsi alţii mai eleganti? Cel mai puţin 
luxos dintre noi arată ca un căpitan. 

— lar dumneata, Cauvignac, spuse Barrabas, la nevoie 
poţi fi luat drept duce și pair. 

Ferguzon tăcea și se gândea. 

— Din păcate, continuă Cauvignac râzând, Ferguzon nu 
vrea să vâneze astăzi. 

— La dracu! spuse Ferguzon, nu sunt atât de dezgustat, 
vânătoarea este una din distracţiile unui gentilom care mi 
se potrivește de minune. Așa ca n-o dispreţuiesc nici 
pentru mine și nici nu fac pe altul să-și schimbe părerea 
despre ea: Spun doar că intrarea în parcul acesta în care 
se vânează îţi este interzisă și de porţile mici și de porțile 
mari. 

— Ia ascultați! strigă Cauvignac, trompetele anunţă că 
au dat peste vânat. 

— Da’ asta nu înseamnă că n-o să vânăm și noi, spuse 
Ferguzon. 

— Şi cum ai vrea să vânăm, cap tare, dacă nu putem 
pătrunde înăuntru? 

— Eu nu spun că nu putem intra, răspunse Ferguzon. 

— Şi cum ai vrea să intrăm, când toate porţile, deschise 
pentru alţii, sunt, după părerea ta, închise pentru noi? 

— De ce n-am face, numai pentru nori, o spărtură în 
zidul acesta destul de subţire, ca să trecem și noi și caii, 
mai ales că în spatele lui n-o să găsim, cu siguranţă, pe 
nimeni care să ne ceară socoteala? 

— Ura? striga Cauvignac, fluturându-și vesel pălăria. Ai 
perfectă dreptate! Ferguzon, ești printre noi, omul cu idei! 
Și după ce-l voi răsturna pe regele Franţei ca să-l așez în 


loc pe domnul le Prince, voi cere pentru tine locul pe care 
îl ocupă acum signor Mazarino Mazarini. La lucru, 
tovarăși, la lucru! 

După aceste cuvinte, Cauvignac descălecă și cu ajutorul 
tovarășilor săi, mai puţin unul care rămase ca să le ţină 
caii, începu să scoată pietrele, deja clintite, din zidul 
înconjurător. 

Într-o clipă cei cinci lucrători făcură o spărtură lată de 
trei, patru picioare. Apoi încălecară și conduși de 
Cauvignac, pătrunseră în incinta castelului. 

— Acum, le spuse acesta în timp ce se îndreptau spre 
locul de unde se auzea sunetul trompetelor, acum fiți 
civilizati și persoane de bun gust și vă invit să luaţi cina la 
domnul duce d'Enghien. 


XV. 


Am spus că cei șase gentilomi fabricaţi de curând aveau 
niște cai frumoși și mai aveau și un alt avantaj faţă de caii 
celor veniţi de dimineaţă: erau odihniţi. Curând întâlniră 
grosul celor care vânau și luară loc printre aceștia fără 
niciun fel de protest. Cei mai mulţi din invitaţi veneau din 
diferite provincii și nu se cunoșteau între ei; odată intraţi 
în parc, intrușii puteau să se dea drept invitaţi. 

Totul ar fi mers de minune dacă ar fi fost mai reţinuţi, 
chiar dacă i-ar fi depășit pe ceilalţi și s-ar fi amestecat 
printre însoțitorii de câini sau printre organizatorii 
vânătorii. Dar nu fu așa. Curând de tot, Cauvignac păru 
convins că vânătoarea se organizase în cinstea sa: smulse 
un corn din mâinile unui păzitor de câini, care nu îndrăzni 
să se opună, se repezi, în fruntea vânătorilor, se încrucișă 
cu maestrul de vânătoare, și în sus, și în jos, străbătu de-a 
latul pădurea și crângul, sunând din corn fără nicio 
socoteală, confundând urmărirea cu hăituiala, apariţia 
vânatului cu ascunderea lui, strivind câinii, răsturnând 
servitorii, salutând cu eleganţă doamnele când trecea prin 
faţa lor, înjurând, strigând, înviorându-se când nu le mai 
avea în faţa ochilor și ajunse la cerb în momentul în care 


animalul, după ce străbătuse marele eleșteu, fusese 
încolţit. 

— Hallali! Hallali! strigă Cauvignac, cerbul este aici! Am 
pus mâna pe el! 

— Cauvignac, spuse Ferguzon care îl urma la o lungime 
de cal, Cauvignac, or să ne dea afară. Pentru numele lui 
Dumnezeu, potolește-te. 

Dar Cauvignac nu-i dădu atenţie și văzând că animalul 
ţinea piept câinilor, descălecă, trase sabia și începu să 
strige cât îl ţinea gura: 

— Hallali! Hallali! 

lar însoțitorii lui, în afară de prudentul Ferguzon, 
încurajați de exemplul său se pregăteau să se arunce 
asupra prăzii, când maestru de vânătoare îl îndepărtă pe 
Cauvignac, cu cuțitul: 

— Mai încet, domnule, doamna prințesă conduce 
vânătoarea. Alteţei sale îi revine dreptul de a tăia beregata 
cerbului sau de a ceda această onoare cui îi va plăcea. 

Cauvignac fu trezit la realitate de această aspră dojană 
și cum se retrăgea prost dispus se trezi, deodată, 
înconjurat de mulțimea vânătorilor cărora cele cinci 
minute cât se oprise Cauvignac le fusese de ajuns ca să îl 
ajungă și care formaseră acum un cerc larg în jurul 
animalului încolţii, la picioarele unui stejar, de toţi câinii 
asmuţiţi asupra lui. 

În același moment, fu văzută, venind pe o alee largă, 
doamna prinţesă precedându-l pe domnul duce d'Enghien 
și pe gentilomii și doamnele care ţinuseră la onoarea de a 
rămâne împrejurul lor. Prinţesa era vioaie și se putea ghici 
că acest simulacru de război era preludiul unui război 
adevărat. 

Ajungând în mijlocul cercului, ea se opri, aruncă o 
privire princiară în jur și-l zări pe Cauvignac și pe 
însoțitorii săi devoraţi de privirile îngrijorate și bănuitoare 
ale însoţitorilor de câini și ale organizatorilor vânătoarei. 

Maestrul de vânătoare se apropie de ea, ţinând cuțitul în 
mână: un cuţit de care se servea de obicei domnul le 
Prince, cu lama dintr-un oţel foarte fin și cu mânerul din 


argint aurit. 

— Alteța Sa cunoaște pe acest gentilom? Vorbi el pe 
șoptite, indicându-l pe Cauvignac cu coada ochiului. 

— Nu, dar dacă a intrat, trebuie să fie cunoscut de 
cineva. 

— Nu-l cunoaște nimeni, alteţă, și toți pe care i-am 
întrebat, îl văd astăzi pentru prima dată. 

— Dar n-a putut intra fără să cunoască parola. 

— Nu, desigur, răspunse maestrul de vânătoare, totuși 
îndrăznesc s-o sfătuiesc pe alteţa voastră să fie foarte 
prevăzătoare. 

— Mai întâi trebuie să știm cine e, spuse prinţesa. 

— Vom afla imediat, doamnă, răspunse, cu surâsul lui 
familiar, Lenet, care o însoţise pe prinţesă. I-am trimis un 
normand, un picard și un breton care îl vor întreba de 
toate. Însă pentru un moment, alteţa voastră să nu lase 
impresia că-l bagă în seamă, căci s-ar putea să ne scape. 

— Ai dreptate Lenet, să revenim la vânătoare. 

— Cauvignac, spuse Ferguzon, cred că se vorbește de 
noi în locuri sus puse. N-ar fi rău dacă am șterge-o. 

— Crezi, răspunse Cauvignac, pe legea mea, atâta 
pagubă! Vreau să văd cerbul încolţit, fie ce-o fi. 

— Ştiu și eu că e un spectacol frumos, spuse Ferguzon, 
dar nu putem plăti locurile noastre mai scump decât la 
„hotel de Bourgogne”. 

— Doamnă, spuse maestrul de vânătoare prezentându-i 
prințesei cuțitul, cui vrea alteţa voastră să-i acorde 
onoarea de a ucide animalul? 

— O păstrez pentru mine, domnule, spuse prințesa, o 
femeie de rangul meu trebuie să se obișnuiască să atingă 
fierul și să vadă sângele curgând. 

— Namur, pregătește-te, se adresă archebuzierului, 
maestrul de vânătoare. 

Archebuzierul ieși din rând și se apropie, cu archebuza 
în mână, la vreo douăzeci de pași de animal. Prin manevra 
aceasta se urmărea să se ucidă cerbul cu un glonte, dacă 
împins de disperare, animalul, așa cum se întâmplă 
câteodată, în loc s-o aștepte pe doamna prințesă, s-ar fi 


repezit spre ea. 

Doamna prinţesă descălecă, apucă bine cuțitul cu mâna 
și cu ochii ficși, cu obrajii înfierbântaţi, cu buzele 
întredeschise, se apropie de cerbul care aproape complet 
înăbușit sub mulţimea câinilor, părea acoperit cu un covor 
multicolor. Fără îndoială nu credea că moartea putea să 
vină spre el sub trăsăturile acestei frumoase prințese, din 
mâna căreia mâncase de mai bine de zeci de ori. Așa căzut 
în genunchi cum era, încercă să facă o mișcare lăsând să-i 
cadă din ochi lacrima aceea mare care însoțește agonia 
cerbului, sau a căprioarei. Dar nu mai avu timp, lama 
cuţitului în care se reflectă pentru o clipă o rază de soare, 
pătrunse până la prăsele în gâtul animalului. Sângele ţâșni 
stropind faţa doamnei prințese, cerbul ridică încet capul, 
boncălui jalnic și aruncă spre frumoasa lui stăpână o 
ultimă privire plină de reproș, se prăbuși mort. 

În același moment toate trompetele anunţară moartea și 
mii de strigăte de „trăiască doamna prințesă” izbucniră în 
jur, în timp ce tânărul prinţ, agitându-se în șa, bătea vesel 
din palme. 

Doamna prinţesă smulse cuțitul din gâtul animalului, 
roti în jur o privire de amazoană, dădu maestrului de 
vânătoare cuțitul plin de sânge și încălecă. 

În clipa aceea Lenet se apropie de ea. 

— Doamna prinţesă dorește să-i spun la ce gândea în 
momentul când tăia gâtul bietului animal? întrebă Lenet cu 
surâsul său obișnuit. 

— Da, Lenet, spune, îmi face plăcere. 

— La domnul de Mazarin și ar fi vrut să fie el în locul 
animalului. 

— Da, strigă doamna prinţesă, așa este și îţi jur că l-aș fi 
sugrumat fără milă, dar, Lenet, ești un adevărat vrăjitor! 

Apoi se întoarse către lumea din jur: 

— Acum că vânătoarea s-a sfârșit, binevoiţi, domnilor, să 
mă urmaţi, spuse ea. Este prea târziu ca să mai atacăm 
încă un cerb și, de altfel, cina ne așteaptă. 

Cauvignac răspunse la această invitație cu un gest 
foarte grațios. 


— Ce faci, căpitane? întrebă Ferguzon. 

— La dracu, accept! Nu vezi că doamna prinţesă ne-a 
invitat la cină, așa cum v-am promis? 

— Cauvignac, dacă vrei să mă crezi, în locul dumitale, eu 
m-aș întoarce la spărtura din zid, spuse locotenentul. 

— Ferguzon, prietene, îţi lipsește perspicacitatea. N-ai 
observat ordinele pe care le-a dat acest domn îmbrăcat în 
negru, care seamănă grozav de bine când râde, cu o vulpe 
și când nu râde, cu un bursuc. Ferguzon, spărtura este 
păzită și dacă ne-am duce acolo, ar fi să arătăm că am vrea 
să plecăm pe unde am intrat. 

— Şi atunci, ce o să facem...? 

— Fii liniștit!... Răspund eu de toate... 

Cu aceste asigurări, cei șase aventurieri își luară locul în 
mijlocul gentilomilor și porniră împreună cu ei spre castel. 

Cauvignac nu se înșelase: nu erau pierduţi din vedere. 
Lenet mergea pe margine, în dreapta îl avea pe maestrul 
de vânătoare, în stânga pe administratorul casei de Condé. 

— Sunteţi convinși că nimeni nu-i cunoaște pe acești 
cavaleri? întrebă el. 

— Nimeni. Am întrebat peste cincizeci de gentilomi și 
am primit același răspuns: străini pentru toată lumea. 

Normandul, picardul și bretonul se apropiară și ei de 
Lenet, dar nu putură spune nici ei mai mult. Numai 
normandul descoperise o spărtură în zidul înconjurător și 
ca om deștept ce era, instală acolo o pază. 

— Atunci, spuse Lenet, să recurgem la metoda cea mai 
eficace, nu trebuie ca o mână de spioni să ne facă să 
îndepărtăm, fără niciun rezultat, o sută de gentilomi 
cinstiţi... Ai grijă, domnule intendent, ca nimeni să nu 
poată ieși din curte sau din galeria în care vor pătrunde 
toți cavalerii... După ce se va închide ușa, dumneavoastră 
domnule maestru de vânătoare, care, în caz că se va 
întâmpla ceva... Acum puteţi pleca, eu n-am să-i pierd din 
ochi. 

De altfel, n-avea mare lucru de făcut în cadrul sarcinii 
pe care și-o luase. Cauvignac și însoțitorii lui nu 
manifestau nicio intenţie de fugă. Cauvignac mergea în 


primul rând și-și răsucea cu eleganţă mustaţa; Ferguzon 
venea în urma lui, asigurat de promisiunea pe care o 
primise, căci cunoștea prea bine pe șeful său și era convins 
că nu s-ar fi înfundat el în această vizuină, dacă n-ar fi fost 
sigur că există și o altă ieșire: Barrabas și ceilalţi trei 
tovarăși ai lui, îl urmau pe locotenent și pe căpitan, fără să 
se gândească la altceva decât la cina care îi aștepta: în 
realitate erau oameni foarte materialiști, care abandonau 
cu o perfectă nepăsare partea intelectuală a relaţiilor 
sociale celor doi șefi în care aveau totală încredere. Totul 
se petrecu după cum prevăzuse consilierul și se execută 
potrivit ordinelor sale. Doamna prințesă se instală în 
marele salon de primire sub un baldachin care îi servea de 
tron: alături de ea se găsea fiul său. 

Toată lumea se privea: se promisese o cină și când colo 
era evident că se pregătea un discurs. 

În adevăr, prinţesa se ridică și luă cuvântul. Cuvântarea 
sa fu antrenantă. De data aceasta, Clemence de Maille- 
Breze nu păstră măsura și-l atacă direct pe Mazarin: de 
partea lor, cei prezenţi, electrizaţi de amintirea afrontului 
făcut nobilimii franceze în persoana prinților și poate, mai 
mult, din speranţa de a-și crea, în caz de succes, niște 
condițiuni mai bune, întrerupseră de două trei ori 
discursul doamnei prințese, jurând cu strigăte puternice să 
se ivească ilustra casă de Conde cu fidelitate, ajutând-o să 
se ridice din umilirea la care voise s-o aducă Mazarin. 

— Așadar, domnilor, strigă prinţesa, terminându-și 
cuvântarea, concursul vitejiei dumneavoastră, ofranda 
devotamentului dumneavoastră îl cere inimilor 
dumneavoastră generoase, orfanul pe care îl vedeţi aici... 
Sunteţi prietenii noștri... Sau cel puţin așa v-aţi 
prezentat... Ce puteţi face pentru noi? 

Atunci, după un moment de tăcere, o tăcere plină de 
solemnitate, începu scena cea mai măreaţă și cea mai 
emoţionantă care s-a putut vedea vreodată. 

Unul dintre gentilomi se înclină salutând pe prinţesă cu 
tot respectul. 

— Mă numesc Gerard de Montalent, spuse el, aduc cu 


mine patru gentilomi, prieteni ai mei. Avem cinci săbii 
strașnice și două mii de pistoli pe care îi punem în serviciul 
domnului le Prince... Iată scrisoarea noastră de acreditare, 
semnată de domnul duce de la Rochefoucauld. 

Prinţesa răspunse la salut, luă scrisoarea din mâna 
donatorului, o predă lui Lenet și-i invită pe gentilomi să 
treacă în dreapta sa. 

Abia își luară, locul indicat că se ridică un alt gentilom. 

— Mă numesc Claude Raoul de Lessac, conte de 
Clermont, spuse el. Am venit cu șase gentilomi, prieteni ai 
mei. Fiecare din noi posedă o mie de pistoli. Cerem 
favoarea să-i vărsăm în tezaurul alteţei voastre... Suntem 
înarmaţi și echipați și ne este destul o singură soldă pe zi... 
lată scrisoarea noastră de acreditare semnată de domnul 
duce de Bouillon. 

— Treceţi la dreapta mea, domnilor, și credeţi în 
recunoștința mea, spuse prințesa luând scrisoarea 
domnului de Bouillon, de care luase cunoștință ca și de 
prima și ca și pe prima, o trecu lui Lenet. 

Gentilomii se supuseră. 

— Numele meu este Louis Ferdinand de Lorges conte de 
Duras, vorbi al treilea gentilom. Vin fără prieteni și fără 
bani, având drept avere doar sabia cu care mi-am croit 
drum prin mijlocul dușmanilor, căci eram mediat în 
Bellegarde. lată scrisoarea mea de acreditare din partea 
domnului viconte de Turenne. 

— Veniţi, domnule! Veniţi, spuse doamna prințesă luând 
scrisoarea cu o mână și întinzându-i-o pe cealaltă ca să-i fie 
sărutată. Veniţi și staţi lângă mine, vă fac unul din 
brigadierii mei. 

Exemplu fu urmat de toţi gentilomii: fiecare avea o 
scrisoare de acreditare fie din partea domnului de La 
Rochefoucauld, fie din partea domnului de Bouillon, fie din 
partea domnului de Turenne; prezenta scrisoarea și trecea 
la dreapta prinţesei. Când latura din dreapta se umplu 
prinţesa îi trecu la stânga. A 

Așa că, încetul cu încetul, fundul sălii se goli. În curând 
nu mai rămase decât Cauvignac cu zbirii săi, formând un 


singur grup asupra căruia toţi priveau cu mânie și 
amenințare, murmurând cuvinte de neîncredere. 

Lenet arunca o privire spre ușă. Ușa era bine închisă. El 
știa că în spatele acestei uși se află căpitanul cu 
doisprezece oameni bine înarmaţi. Atunci întorcându-se 
spre necunoscuţi, le spuse: 

— Dar dumneavoastră, domnilor, cine sunteţi? Ne faceţi 
cinstea să vă spuneţi numele și să ne arătaţi scrisorile 
dumneavoastră de acreditare? 

Sfârșitul acestei scene, al cărui început îl îngrijorase 
foarte mult, pe inteligentul Ferguzon, aruncă o umbră de 
îngrijorare pe figura acestuia, îngrijorare care se extinse și 
la ceilalți însoțitori ai lui, ce se uitau spre ușă, așa cum 
făcea și Lenet, însă șeful lor, înfășurat cu măreție în 
pelerină, rămăsese impasibil iar la invitaţia lui Lenet făcu 
doi pași înainte și o salută pe prinţesă cu multă și 
pretențioasă graţie: 

— Doamnă, spuse el, mă numesc Rolano de Cauvignac, 
aduc pentru a vă sluji cinci gentilomi care aparţin primelor 
familii din Guyana, dar care vor să-și păstreze incognito-ul. 

— Dar, domnilor, aţi sosit la Chantilly fără să fi fost 
recomandati de cineva? spuse doamna prințesă emoţionată 
de agitația înfiorătoare care avea să urmeze arestării 
acestor șase oameni suspecți. Unde este scrisoarea 
dumneavoastră de prezentare? 

Cauvignac, ca omul care recunoștea justeţea acestei 
cereri se înclină, căută în buzunarul hainei și scoase o 
hârtie îndoită în patru pe care i-o dădu lui Lenet însoţind-o 
de un salut foarte adânc. 

Lenet o desfăcu, o citi și o expresie de bucurie îi descreţi 
figura încruntată până atunci de o firească îngrijorare. 

În timp ce Lenet citea, Cauvignac plimba peste asistenţă 
o privire de învingător. 

— Doamnă, șopti Lenet apropiindu-se de urechea 
prinţesei, închipuiţi-vă ce noroc: o scrisoare semnată în alb 
de domnul d'Epernon! 

— Domnule, spuse prinţesa cu un surâs foarte grațios, 
vă mulțumesc, vă mulțumesc de trei ori, pentru soţul meu! 


Vă mulţumesc, pentru mine! Vă mulțumesc, pentru fiul 
meu! 

Surprinderea îi amuţise pe toţi spectatorii. 

— Domnule, spuse Lenet, actul acesta este mult prea 
preţios pentru a vă gândi să ni-l lăsaţi nouă fără să puneţi 
vreo condiție. Astă-seară, după cină, vom sta de vorbă, 
dacă vreţi, și atunci îmi veţi spune cu ce vă putem fi de 
folos. 

Și Lenet băgă în buzunar scrisoare în alb, pe care 
Cauvignac avu delicateţea să nu i-o mai ceară înapoi. 

— Ei? se adresă Cauvignac tovarășilor lui, nu v-am spus 
eu că vă invităm la cină cu domnul duce d'Enghien? 

— Şi acum, la masă, spuse prinţesa. 

Cele două canaturi ale ușii se deschiseră și se văzu o 
minunată cină servită în galeria castelului. 

Masa se desfășură foarte zgomotos: urările în sănătatea 
domnului le Prince, făcute de mai bine de zece ori, fură 
spuse de comeseni în genunchi, cu spada în mână și cu 
blesteme la adresa lui Mazarin, de se cutremurau pereții. 

Fiecare cinsti așa cum se cuvine mâncările pregătite. 
Chiar și Ferguzon, prudentul Ferguzon se lăsă antrenat de 
buchetul vinului de Bourgogne cu care făcea cunoștință 
pentru prima oară. Ferguzon era gascon și până atunci nu 
fusese în situaţia de a aprecia decât vinurile din patria lui 
pe care le găsea excelente, dar care în vremea aceea, dacă 
ar fi să credem pe ducele de Saint-Simon, încă nu-și 
căpătaseră un renume prea mare. 

Dar, nu același lucru se petrecea cu Cauvignac. 
Apreciind din plin, vinurile „Moulin-ă-vent”, „Nuits” și 
„Chambertin”, Cauvignac, nu bea prea mult. Nu uitase 
zâmbetul viclean al lui Lenet și credea că va avea nevoie 
de un cap limpede ca să încheie cu șiretul consilier, un 
târg de care să nu se căiască. Așa că prin purtarea lui 
atrase admiraţia lui Ferguzon, a lui Barrabas și a celorlalți 
trei prieteni ai săi care, necunoscând cauzele acestei 
cumpătări, fură atât de naivi încât să creadă că șeful lor 
făcuse o cotitură asupra lui însuși. 

Întrucât, spre sfârșitul mesei, urările de sănătate 


ajunseră din ce în ce mai dese, prințesa se retrase discret, 
ducând cu ea pe domnul duce d'Enghien și lăsând 
comesenilor toată libertatea de a continua ospăţul cât vor 
fi voit. De altfel, totul se petrecuse așa cum dorise. Ea 
povesti în amănunţime scena din salon și masa din galerie, 
omițând un singur lucru, adică tocmai ce-i suflase Lenet la 
ureche în momentul când se ridica de la masă. 

— Alteța voastră să nu uite că plecăm la zece. 

Era aproape nouă: doamna prințesă începu pregătirile. 

În timpul acesta, Cauvignac și Lenet schimbară o privire 
între ei. Lenet se ridică. Cauvignac făcu la fel. Lenet ieși 
pe o ușă mică, situată într-un colţ al galeriei, Cauvignac 
înţelese mișcarea și-l urmă. 

Lenet îl conduse pe  Cauvignac într-un birou: 
aventurierul mergea în urma lui, nepăsător și încrezător. 
Totuși, în timpul drumului, mâna i se juca, neglijent, pe 
mânerul unui pumnal lung, vârât în centură, iar privirea 
arzătoare și iute cerceta ușile întredeschise și tapiţeriile 
care se mișcau la trecerea lor. 

Nu se temea că va fi trădat, dar avea principiul de a fi 
totdeauna pregătit împotriva vreunei eventuale trădări. 

Când intră în biroul luminat slab, de o lampă, dintr-o 
singură privire își dădu seama că erau singuri. Lenet îl 
invită să ia loc. Cauvignac se așeză la masa pe care ardea 
lampa, iar Lenet de cealaltă parte a ei. 

— Domnule, spuse Lenet, pentru a câștiga din primul 
moment încrederea gentilomului, mai înainte de toate, vă 
restitui scrisoarea dumneavoastră semnată în alb. Este a 
dumneavoastră, nu-i așa? 

— Domnule, răspunse Cauvignac, este a aceluia care o 
posedă, pentru că așa cum vedeţi, nu este niciun nume 
deasupra numelui domnului d'Epernon. 

— Când v-am întrebat dacă este a dumneavoastră, am 
întrebat dacă o deţineţi cu acordul domnului duce 
d'Epernon. 

— O deţin chiar din mâna sa, domnule. 

— Așadar, nu este nici sustrasă, nici obţinută prin 
violență. Nu spun că de dumneavoastră, ci de cineva de la 


care aţi fi putut-o primi, poate că o deţineţi printr-o a doua 
mână? 

— Mi-a fost dată chiar de duce, v-am mai spus-o, de 
bună voie și în schimbul unei hârtii pe care i-am dat-o eu. 

— V-aţi angajat față de domnul duce d'Epernon să faceţi 
cu această scrisoare semnată în alb, un lucru și nu un 
altul? 

— Nu mi-am luat niciun angajament faţă de domnul duce 
d'Epernon. 

— Așadar cel care o deţine poate să se folosească de ea 
în deplină siguranţă. 

— Da, poate. 

— Atunci de ce nu o folosiţi pentru dumneavoastră? 

— Pentru că păstrând-o pentru mine, n-aş putea avea 
decât un folos, pe când dacă v-o cedez dumneavoastră aș 
putea avea două. 

— Şi care sunt aceste două lucruri. 

— Mai întâi, banii. 

— N-avem nimic. 

— Voi fi modest. 

— Şi al doilea? 

— Un grad în armata domnilor prinți. 

— Domnii prinți n-au armată. 

— Vor avea. 

— Nu v-ar conveni mai bine un brevet pentru a organiza 
o companie? 

— Tocmai era să vă propun un asemenea aranjament. 

— Rămân, atunci, banii? 

— Da, rămân banii. 

— Ce sumă vreți? 

— Zece mii de livre. V-am spus că am să fiu modest. 

— Zece mii de livre! 

— Da. Îmi trebuie un avans ca să-mi armez și echipez 
oamenii. 

— Da, e drept, și nu e prea mult. 

— Aşadar, acceptați? 

— S-a făcut. 

Lenet scoase ca brevet gata semnat, îl completă cu 


numele pe care i-l indică tânărul, puse sigiliul doamnei 
prințese și-l predă titularului; apoi deschizând un fel de 
casă de bani cu secret unde era închis tezaurul armatei 
rebele, scoase zece mii de livre în aur pe care le așeză în 
grămezi de câte douăzeci de ludovici. 

Cauvignac le numără cu grijă pe toate apoi ajunse la 
ultima grămadă, făcu lui Lenet semn că scrisoarea 
semnată în alb era a lui. 

Lenet o luă, o băgă în casa de bani, gândind desigur că o 
hârtie atât de prețioasă cum era aceasta nu putea fi 
păstrată, mai bine, în altă parte. 

În momentul când Lenet văzu în buzunar cheia de la 
casa de bani, sosi un valet speriat care îi spuse că era 
căutat pentru niște probleme foarte importante. 

Apoi Lenet și Cauvignac părăsiră biroul: primul, ca să-l 
urmeze pe servitor, Cauvignac, pentru a se reîntoarce în 
sala banchetului. 

În acest timp, doamna prințesă se pregătea de plecare și 
anume își schimba rochia de ceremonie cu un costum de 
amazoană potrivit și pentru trăsură și pentru călărie, își 
trie hârtiile, ca să le ardă pe cele inutile și să le ia pe cele 
de valoare; își strânse diamantele pe care pusese să le 
demonteze, ca să ocupe mai puţin loc și ca la nevoie să se 
poată folosi mai ușor de ele. 

Domnul duce d'Enghien trebuia să meargă în costumul 
în care participase la vânătoare, pentru că nu fusese timp 
să i se facă decât acesta. Scutierul său, Vialas, trebuia să 
stea tot timpul lângă ușa trăsurii, călare pe calul alb, un 
bidiviu de rasă, ca să-l ia pe șaua mică și să pornească în 
galop, dacă ar fi fost nevoie. La început s-au temut că o să 
adoarmă și de aceea îl aduseseră pe Pierrot ca să se joace 
cu el: dar precauţiunea fusese inutilă; mândria de a se 
vedea îmbrăcat cu haine de bărbat îl ţinuse treaz. 

Trăsurile, cu caii înhămaţi în secret ca și cum ar fi fost 
pregătite ca să o conducă la Paris pe doamna vicontesă de 
Cambes, fuseseră trase pe o alee umbrită de crengile 
castanilor, unde era greu să fie observate, și așteptau cu 
portierele deschise și vizitiii pe capră, doar la douăzeci de 


pași de poarta principală a castelului. Nu se aștepta decât 
la semnalul care trebuia să fie o fanfară de cornuri de 
vânătoare. Doamna prințesă cu ochii ţintă la pendula care 
arăta ora zece fără cinci minute, se ridicase și se îndrepta 
spre domnul duce d'Enghien ca să-l ia de mână, când ușa 
se deschise dintr-o dată și Lenet se năpusti, mai curând 
decât intră în cameră. 

Doamna prinţesă văzându-l atât de palid și cu privirea 
tulburată, se îngălbeni la rândul său. 

— Dumnezeule! spuse ea venind spre el, ce-aveţi? Ce s-a 
întâmplat? 

— Un gentilom a sosit chiar acum și dorește să vă 
vorbească din partea regelui, spuse Lenet cu vocea 
sugrumată de emoție. 

— Doamne Dumnezeule! strigă prinţesa, suntem 
pierduţi! Ce e de făcut, dragă Lenet? 

— Un singur lucru. 

— Care? 

— Să fie dezbrăcat imediat ducele d'Enghien și să fie 
îmbrăcat Pierrot cu hainele sale. 

— Eu nu vreau să-i dau hainele mele lui Pierrot! strigă 
tânărul prinţ gata să izbucnească în lacrimi numai la ideea 
aceasta, în timp ce Pierrot, în culmea fericirii, nu-i venea 
să-și creadă urechilor. 

— Trebuie, monseniore, spuse Lenet cu acel accent 
apăsat pe care îl regăsim în ocaziile de mare gravitate și 
care este în stare să impresioneze chiar și pe un copil, 
altfel chiar în clipa asta veţi fi dus împreună cu mama 
dumneavoastră în aceeași închisoare unde este și domnul 
le Prince, tatăl dumneavoastră. 

Ducele d'Enghien tăcu, în timp ce Pierrot, incapabil să-și 
stăpânească sentimentele, izbucnea, dimpotrivă, într-o 
explozie de veselie și bucurie; amândoi fură duși într-o 
cameră mică, lângă capelă, unde se făcu această 
schimbare. 

— Ce bine că doamna prințesă-mamă este aici, căci 
altfel am fi fost înfrânți de Mazarin, spuse Lenet. 

— De ce așa? 


— Deoarece curierul a trebuit să facă vizită mai întâi 
doamnei prinţese-mame, în anticamera căreia se găsește 
în acest moment. 

— Desigur că curierul regelui nu este decât un 
observator, un spion trimis din partea curţii. 

— Desigur. 

— Atunci misiunea lui este să ne ţină sub observaţie. 

— Da, dar ce vă pasă, dacă nu vă ţine sub observaţie pe 
dumneavoastră? 

— Ce vrei să spui, Lenet? Nu înţeleg. 

Lenet surâse. 

— Mă pricep eu, doamnă, și răspund de toate. Daţi ordin 
ca Pierrot să fie îmbrăcat în hainele prinţului și prinţul în 
hainele grădinarului și eu mă însărcinez să-l pregătesc pe 
Pierrot. 

— Oh! Dumnezeule! Cum să-l las pe fiul meu să plece 
singur! 

— Doamnă, fiul dumneavoastră va pleca împreună cu 
mama sa. 

— Imposibil. 

— De ce? Dacă s-a găsit un fals duce d'Enghien se va 
găsi și o falsă prințesă de Condé. A 

— Oh! Acum, înţeleg, e minunat! Înţeleg, bunul meu 
Lenet, dragul meu Lenet, dar cine o să mă înlocuiască, 
adăugă prinţesa puţin îngrijorată. 

— Fiţi liniștită, doamnă, răspunse consilierul netulburat, 
prinţesa de Conde de care vreau să mă folosesc și pe care 
o pregătesc ca să fie ţinută sub observaţia spionului 
domnului de Mazarin, s-a și dezbrăcat în mare grabă și 
acum când vă vorbesc, este în patul dumneavoastră. 

lată cum se petrecuse scena despre care Lenet îi 
raportase prinţesei. 

În timp ce în sala de banchet, gentilomii continuau să 
bea făcând urări de sănătate pentru domnii prinți și 
blestemându-l pe Mazarin, în timp ce Lenet ducea cu 
Cauvignac, în birou, tratative pentru schimbul scrisorii 
semnate în alb, în timp ce, în sfârșit, doamna prințesă își 
făcea ultimele pregătiri de plecare, un călăreț, însoţit de 


lacheul său se prezentase la poarta principală a castelului 
și sunase. 

Portarul îi deschise, dar, în spatele portarului, noul venit 
dădu peste halebardierul pe care îl cunoaștem. 

— De unde veniţi, întrebă acesta. 

— De la Mantes, răspunse călărețţul. 

Până aici totul fu în ordine. 

— Unde mergeţi? continuă halebardierul. 

— La doamna prinţesă-mamă de Condé, apoi la doamna 
prinţesă și, în cele din urmă, la domnul duce d'Enghien. 

— Nu se poate intra! spuse halebardierul barând drumul 
cu halebarda. 

— Ordinul regelui! răspunse călărețul scoțând o hârtie 
din buzunar. 

La aceste cuvinte de temut, halebarda se cobori, 
santinela strigă, un ofițer al casei prinţului se apropie în 
grabă, iar mesagerul majestăţii sale prezentând scrisoarea 
de împuternicire fu introdus de îndată în apartamentele 
princiare. 

Din fericire Chantilly era mare, iar apartamentul 
doamnei prinţese-mame era departe de galeria unde se 
petreceau ultimele scene ale ospăţului acela zgomotos pe 
care l-am povestit. 

Dacă trimisul regal ar fi cerut să vorbească mai întâi cu 
doamna prințesă și cu fiul său, totul ar fi fost pierdut cu 
adevărat. Însă eticheta voia ca el să salute mai întâi pe 
prinţesa-mamă. Primul valet îl introduse într-un birou 
mare de lângă dormitorul alteţei sale. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, îi spuse el, alteţa sa s-a 
simţit indispusă alaltăieri, dintr-o dată, și i s-a luat sânge a 
treia oară acum mai puţin de două ore. Am să-i anunţ 
sosirea dumneavoastră și imediat voi avea onoarea să vă 
poftesc înăuntru. 

Gentilomul înclină capul în semn de acceptare și rămase 
singur, fără să observe că prin broaștele ușilor, trei capete 
curioase îi urmăreau purtarea și încercau să-l recunoască. 

Mai întâi Pierre Lenet, apoi Vialas, scutierul prințului, și 
în sfârșit la Roussiere, maestrul de vânătoare. În cazul 


când unul din ei l-ar fi recunoscut pe gentilom, ar fi intrat 
și sub pretextul că-i ţin companie ar fi început să discute 
cu el ca să-l distreze și să câștige timp. 

Dar niciunul din el nu-l recunoscură pe cel pe care 
trebuiau să-l câștige. Era un tânăr frumos în costum de 
infanterist. El privea portretele de familie de pe pereţi: 
mobilierul din cameră, și în special portretul prințesei- 
mame, la care urma să fie introdus și care fusese executat 
la momentul cei mai frumos al vieţii și al frumuseţii sale, 
dar le privea pe toate cu atâta indiferenţă încât se putea 
traduce din ea un adevărat dezgust pentru misiunea ce i se 
încredinţase. 

Credincios promisiunii făcute, valetul reveni după câteva 
minute ca să-l conducă pe cavaler la prințesa-mamă. 

Charlotte de Montmorency se așezase în capul oaselor, 
doctorul Bourdelot, medicul o părăsise și în ușă se întâlni 
cu ofițerul pe care îl salută foarte ceremonios și care îi 
răspunse cu aceeași politeţe. 

Când auzi pașii vizitatorului și cuvintele pe care acesta 
le schimbă cu doctorul, prinţesa făcu repede un semn, 
înspre spaţiul dintre perete și pat, și atunci tapiţeria cu 
franjuri grele, care era prinsă în jurul patului, cu excepţia 
laturii pe care prințesa o dăduse la o parte ca să primească 
vizita, se agită imperceptibil vreo două, trei secunde. 

În adevăr, se găseau acolo, în spaţiul dintre pat și 
perete, tânăra prințesă de Condé, care intrase printr-o ușă 
secretă din perete, și Lenet, nerăbdător să afle, chiar de la 
începutul întrevederii, ce căuta la Chantilly mesagerul 
trimis de rege la cele două prințese. 

Ofiţerul înaintă în cameră trei pași și se înclină cu un 
respect care nu era comandat numai de etichetă. 

Doamna prințesă-mamă avea larg deschişi ochii ei mari, 
negri, cu aerul unei regine gata să izbucnească în mânie: 
tăcerea sa era plină de furtună. Mâna ei albă, de o albeaţă 
mată și mai albă acum după ce i se luase de trei ori sânge, 
făcu semn spre mesager ca să i se predea scrisoarea pe 
care o adusese. 

Căpitanul întinse mâna spre prinţesă și depuse 


respectuos în mâna acesteia scrisoarea Annei de Austria. 
Apoi așteptă ca prinţesa să citească cele patru rânduri pe 
care le conţinea. 

— Foarte bine, murmură prințesa-mamă îndoind hârtia 
cu un sânge rece prea accentuat pentru a nu fi afectat: 
înţeleg intenţia reginei, oricât ar fi ea de ascunsă sub 
cuvinte politicoase, sunt prizoniera dumneavoastră. 

— Doamnă... spuse ofiţerul încurcat. 

— O prizonieră ușor de păzit, domnule, spuse doamna de 
Condé, căci nu sunt în stare să fug prea departe. Și după 
cum aţi văzut, când aţi intrat, am aici un paznic foarte 
sever: medicul meu, domnul Bourdelot. 

Spunând acestea, prințesa-mamă își opri mai insistent 
privirea asupra mesagerului, a cărui fizionomie îi păru 
destul de plăcută așa că își mai reduse din primirea acră, 
rezervată purtătorului unui asemenea ordin. 

— II știam pe domnul de Mazarin capabil de violențele 
cele mai odioase, dar încă nu-l cunoșteam atât de furios ca 
să se teamă de o femeie bătrână și bolnavă, de o biată 
văduvă și de un copil, pentru că bănuiesc că ordinul pe 
care l-aţi adus privește și pe prinţesa, fiica mea, și pe 
ducele, nepotul meu. 

— Doamnă, spusese tânărul, sunt disperat că alteţa 
voastră mă judecă după misiunea pe care am nefericirea 
să fiu obligat să îndeplinesc. Sosisem la Manes purtător al 
unui mesaj pentru regină. „Post scriptum”-ul mesajului îl 
recomanda pe mesager majestăţii sale. Regina a avut 
atunci bunătatea să-mi ceară să rămân în apropierea sa, 
socotind, după toate aparențele, că ar fi putut să aibă 
nevoie de mine. Două zile mai târziu, regina m-a trimis 
aici: am primit această misiune și era datoria mea să o fac, 
oricare ar fi fost misiunea cu care majestatea sa binevoise 
să mă însărcineze, dar îndrăznesc să spun că n-am cerut-o 
și că aș fi refuzat-o, dacă regii ar fi persoane care să 
suporte să li se refuze ceva. 

Spunând aceste cuvinte, ofiţerul se înclină încă o dată, 
tot atât de respectuos pe cât o făcuse prima dată. 

— Apreciez explicația dumneavoastră și sper că, după ce 


mi-aţi dat-o pot fi o bolnavă liniștită. Totuși, fără înconjur, 
spuneţi-mi, domnule, adevărul. Voi fi păzită până și în 
camera mea, cum s-a procedat cu sărmanul meu fiu, la 
Vincennes? Am să am voie să scriu, iar scrisorile mele vor 
fi sau nu cercetate? Dacă, împotriva tuturor aparenţelor, 
boala mea mi-ar permite vreodată să mă ridic, mi se vor 
limita plimbările? 

— Doamnă, iată indicaţia pe care regina mi-a făcut 
cinstea să mi-o dea personal, răspunse ofițerul. 

„Asiguraţi-o pe verișoara mea de Condé, mi-a spus 
majestatea sa, că voi face pentru domnii prinți tot ceea ce 
siguranţa statului îmi va permite să fac. Prin această 
scrisoare, o rog, să primească pe unul din ofițerii mei, care 
să servească de intermediar între ea și mine pentru 
mesajele pe care mi le va trimite. Acest ofiţer vei fi 
dumneata, a adăugat regina”. 

— Iată, doamnă, continuă tânărul cu aceleaşi 
demonstrații respectuoase, care au fost cuvintele exacte 
ale majestății sale. 

Prințesa ascultase această explicație cu atenția care se 
cere pentru a surprinde, într-o notă diplomatică, nuanțele 
care s-ar putea desprinde dintr-un cuvânt așezat în cutare, 
sau cutare loc, sau dintr-o virgulă pusă în cutare sau 
cutare loc. 

Apoi, după un moment de gândire, prințesa, văzând 
desigur în acest mesaj tot ceea ce se temuse să vadă la 
început, adică un spionaj din apropiere, își mușcă buzele și 
spuse: 

— Domnule, veţi locui la Chantilly, așa cum dorește 
regina și în plus veţi preciza care apartament vă este mai 
plăcut și mai comod ca să vă îndepliniți misiunea și acel 
apartament vă va fi pus la dispoziţie. 

— Doamnă, răspunse gentilomul încruntându-se ușor, 
am avut onoarea să explic alteţei voastre multe lucruri 
care nu intrau în instrucţiunile primite. Eu, un biet ofiţer și 
mai ales un modest, curtezan, sunt periculos plasat între 
mânia alteţei voastre și voinţa reginei, totuși, mi se pare că 
alteța voastră ar putea da dovadă de mai multă 


generozitatea abţinându-se să umilească un om care nu 
este decât un instrument pasiv. Doamnă, este supărător 
pentru mine să am de făcut ceea ce fac. Însă pentru că 
regina a ordonat, este de datoria mea să mă supun cu 
religiozitate ordinelor sale. Eu n-aș fi cerut această slujbă 
și aș fi fost fericit să-i fi fost încredinţată altcuiva: cred că 
am spus destul... 

Și ofițerul își ridică fruntea cu figura împurpurată, ceea 
ce făcu să roșească și fruntea semeaţă a prinţesei. 

— Domnule, răspunse ea, în orice rang ne-am situa în 
societate, așa cum aţi spus-o și dumneavoastră, datorăm 
supunere majestăţii sale. Voi urma exemplu pe care mi l- 
ați dat și mă voi supune, așa cum vă supuneţi și 
dumneavoastră, dar trebuie, totuși, să înţelegeţi cât e de 
greu să nu poţi primi un gentilom demn ca dumneavoastră, 
fără să ai libertatea de a face în cinstea lui, onorurile casei 
așa cum i se cuvine. Incepând din acest moment, 
dumneavoastră sunteţi stăpân în casa aceasta. Porunciţi. 

Ofiţerul salută până la pământ pe prinţesă și răspunse: 

— Doamnă, doamne ferește, nu voi uita distanţa care mă 
separă de alteţa voastră și respectul pe care îl datorez 
casei sale. Alteța voastră va continua să dea ordine în 
castel, iar eu voi fi cel dintâi dintre servitorii săi. 

Cu aceste cuvinte, tânărul gentilom se retrase fără 
fasoane, fără slugărnicie, fără aroganță, lăsând pe 
prinţesa-mamă agitată de o mânie cu atât mai intensă cu 
cât nu putea învinui un mesager atât de discret și de 
respectuos. 

Așa că Mazarin fu obiectul unei discuţii care se 
desfășură lângă patul prinţesei-mame și care l-ar fi trăsnit 
pe ministru dacă blestemele ar fi avut puterea să ucidă, 
așa cum fac gloanţele din pușcă. 

În anticameră gentilomul regăsi pe lacheul care îl 
anunţase. 

— Acum, domnule, spuse acesta apropiindu-se de 
mesager, doamna prinţesă de Condé, căreia i-aţi solicitat 
audienţă din partea reginei, consimte să vă primească, 
binevoiţi să mă urmati. 


Ofiţerul înţelese acest subterfugiu care servea să salveze 
mândria prinților și păru tot atât de recunoscător de 
favoarea care i se făcea ca și când această favoare n-ar fi 
fost impusă din ordin de sus. Străbătu, deci, apartamentele 
precedate de lacheu și ajunse la ușa dormitorului 
prinţesei. 

Ajuns acolo, valetul se întoarse spre el și-i spuse: 

— Doamna prinţesă s-a urcat în pat, după ce s-a înapoiat 
de la vânătoare și pentru că este obosită, o să vă 
primească culcată. Pe cine să anunt alteţei sale? 

— Anunţaţi-l pe domnul baron de Canolles, din partea 
majestăţii sale regina regentă, răspunse tânărul gentilom. 

La acest nume, pe care îl auzise din pat, presupusa 
prinţesă făcu o mișcare de uimire care, dacă ar fi fost 
văzută, i-ar fi compromis cu totul identitatea. Așa că, 
trăgându-și, cu mâna dreaptă, boneta foarte pe ochi iar cu 
stânga, plapuma până la bărbie: 

— Intraţi, spuse ea, cu o voce schimbată. 

Ofiţerul intră. 


DOAMNA DE CONDE. 


I. 


Canolles fu introdus într-o cameră mare, cu pereții 
acoperiți cu tapiterii întunecate, luminate, doar de o lampă 
de noapte aşezată pe o consolă între două ferestre: la 
lumina slabă pe care o răspândea, se putea distinge, 
totuși, deasupra lămpii, un mare portret reprezentând o 
femeie, în picioare, ținând de mână un copil. In cele patru 
colțuri ale ramei străluceau trei flori de crin de aur cărora 
era destul să le îndepărtezi banderola pusă de-a 
curmezișul ca să faci din ele cele trei flori de crin din 
blazonul Franţei. În sfârșit, în adâncimea unui mare alcov 
în care lumina aceasta slabă abia dacă pătrundea, se putea 
distinge sub grelele perdele ale patului, femeia asupra 
căreia numele baronului de Canolles produsese un efect 


atât de neobișnuit. 

Gentilomul reluă formalităţile obișnuite, adică făcu spre 
pat cei trei pași de rigoare, salută și mai făcu încă trei 
pași: apoi, cele două servitoare care, desigur că o 
ajutaseră pe doamna prințesă să se urce în pat, se 
retraseră, valetul închise ușa, iar Canolles rămase singur 
cu prinţesa. 

Nu Canolles putea să înceapă convorbirea; așteptă deci 
să i se adreseze cuvântul; însă, cum, din partea sa, 
prinţesa părea că vrea să păstreze o tăcere încăpăţânată 
tânărul ofițer se gândi că era mai bine să treacă peste 
conveniențe decât să rămână mai departe într-o situaţie 
atât de stingheră; el nu se îndoia, totuși, că furtuna, încă 
înfrânată în această tăcere dispreţuitoare, avea să 
izbucnească la primele cuvinte care avea să o spargă și că 
avea să suporte o altă mânie a unei prințese și încă mai de 
temut decât prima, pentru că aceasta era mai tânără și 
direct vizată. 

Însă excesul acesta de afront care i se făcea îl încuraja 
pe tânărul gentilom; închinându-se a treia oară, după cum 
se cuvenea, adică salutând rece și tacticos, prevestire a 
proastei dispoziţii care îi înfierbânta capul lui de gascon, 
spuse: 

— Doamnă, am avut onoarea să cer din partea majestăţii 
sale reginei regente o audienţă alteţei voastre. Alteța 
voastră a binevoit să mi-o acorde. Acum, ar vrea alteţa 
voastră să mă copleșească cu atâta bunătate și să-mi 
exprime printr-un cuvânt, sau un semn, că a binevoit să-mi 
observe prezenţa și că este gata să mă asculte? 

O mișcare a perdelelor și sub plapumă îl anunţă pe 
Canolles că avea să i se răspundă. 

În adevăr, se auzi o voce aproape sufocantă, atât era de 
emoţionată: 

— Vorbiţi, domnule, vă ascult. 

Canolles luă un ton oratoric și începu. 

— Majestatea sa regina m-a trimis pe lângă 
dumneavoastră, doamnă, pentru a o asigura pe alteţa 
voastră de dorinţa pe care o are de a continua cu ea cele 


mai bune legături de prietenie. 

O mișcare vizibilă se produse în spaţiul dintre pat și 
perete, iar prinţesa îl întrerupse pe orator: 

— Domnule, spuse ea cu glasul întretăiat, nu mai 
pomeniți de prietenia care domnește între majestatea sa 
regina și casa de Condé, sunt dovezi contrarii în celulele 
din donjonul de la Vincennes. 

Hait, se gândi Canolles, se pare că s-au înţeles să repete 
toți același lucru. 

În acest timp, o nouă mișcare, pe care mesagerul nu o 
observă, se petrecu între pat și perete. Prinţesa continuă: 

— În definitiv, domnule, ce doriţi? 

— Eu nu vreau nimic, doamnă, spuse Canolles, 
îndreptându-se. Majestatea sa regina, vrea să intru în 
castel, vrea ca eu să-i ţin companie alteţei voastre, oricât 
de nedemn aș fi pentru această onoare, vrea să contribui 
cu toate puterile mele la restabilirea bunei înţelegeri între 
cei doi prinți de sânge regal, dezbinaţi fără motiv, într-o 
vreme atât de dureroasă. 

— Fără motiv! strigă prinţesa, pretindeţi că ruptura 
dintre noi nu are motive? 

— Iertaţi-mă, doamnă, continuă Canolles. Eu nu pretind 
nimic, eu nu sunt judecător, eu nu sunt decât interpret. 

— Şi, așteptând ca această bună înţelegere să se 
restabilească, regina mă spionează, sub pretext că... 

— Așadar, spuse Canolles exasperat, eu sunt spion! lată 
în sfârșit aruncat cuvântul! li mulţumesc alteţei voastre 
pentru sinceritate. 

Și în disperare care începuse să-l cuprindă, Canolles 
făcu una din acele frumoase mișcări pe care le caută cu 
atâta aviditate pictorii pentru tablourile lor, actorii pentru 
scenele lor. 

— Așadar, s-a spus, s-a hotărât, sunt spion! continuă 
Canolles. Ei bine! Vă rog să mă trataţi cum sunt trataţi 
mizerabilii de acest fel; uitaţi că sunt trimisul unei regine, 
că această regină răspunde de toate faptele mele, că nu 
sunt decât un atom care ascultă de vorba sa. Puneţi-vă 
lacheii să mă izgonească, puneţi-vă gentilomii să mă ucidă, 


puneţi în fața mea oameni cărora să le pot răspunde cu 
bâta sau cu sabia, dar binevoiţi să nu insultaţi, cu atâta 
cruzime, un ofiţer care își îndeplinește datoria de soldat și 
de supus, dumneavoastră, doamnă, care sunteţi situată 
atât de sus prin naștere, prin merit și prin nenorocire. 

Aceste cuvinte ţâșnite din inimă, dureroase ca un 
geamăt, ascuţit ca un reproș, trebuiau să producă și-și 
produseră efectul. Ascultându-le, prinţesa se ridică, se 
sprijini în cot, cu ochii strălucitori, cu mâna tremurândă și 
făcu un gest plin de neliniște spre mesager. 

— Departe de mine intenţia de a insulta un atât de viteaz 
gentilom ca dumneavoastră. Nu, domnule de Canolles, nu, 
eu nu pun la îndoială loialitatea dumneavoastră, iertaţi-mi 
cuvintele, ele sunt jignitoare, așa este, dar n-am vrut să vă 
jignesc. Nu, nu, sunteţi un caracter nobil, domnule baron, 
și vă dau deplină dreptate. 

Și, întrucât, ca să spună cuvintele acestea pornite, 
desigur, din mișcarea generoasă care i le smulsese din 
inimă, prințesa înaintase, fără să vrea, dincolo de cercul de 
umbră pe care îl formau perdelele patului, i se văzu 
fruntea albă sub bonetă, părul blond căzându-i în cozi, 
buzele de roșu puternic și ochii umezi și dulci. Canolles 
tresări, căci în faţa ochilor lui trecu o viziune și i se păru 
că respiră din nou un parfum a cărui simplă amintire îl 
ameţea. I se păru că se deschisese în faţa lui o ușă de aur 
prin care trec, de obicei, visele frumoase și prin care 
pătrundeau acum pentru el, gânduri surâzătoare și 
bucuriile dragostei. Privirea i se opri mai sigură și mai 
clară asupra patului prinţesei și, în scurtul interval al unei 
secunde, în strălucirea grăbită a unui fulger care-i lumină 
tot trecutul, recunoscu în prințesa culcată în faţa lui, pe 
vicontele de Cambes. 

De altfel, de câteva momente agitația care îl stăpânea 
era atât de mare încât falsa prinţesă putuse s-o pună pe 
seama reproșului supărător care îl făcuse să sufere atât și 
întrucât mișcarea pe care o făcuse nu durase după cum am 
spus, mai mult de o secundă, iar ea avusese grijă să se 
retragă aproape imediat în penumbră, să-și acopere ochii 


și să-și ascundă mâna atât de albă și subţire care ar fi 
putu-o trăda, încercă din nou, emoţionată, dar fără grijă, 
să reia conversaţia de acolo de unde o lăsase. 

— Ce spuneaţi, domnule? spuse tânăra. 

Însă Canolles era uimit, fascinat; vedeniile treceau și iar 
treceau prin fața ochilor săi, ideile i se învolburau, își 
pierduse memoria, raţiunea; era gata să-și piardă 
respectul și să întrebe. Un singur instinct, acela poate pe 
care Dumnezeu îl pune în inima celor care iubesc și pe 
care femeile îl numesc timiditate și care nu este altceva 
decât zgârcenie, îl sfătui pe Canolles să se prefacă mai 
departe și să aștepte, ca să nu-i zboare visul, ca să nu 
compromită fericirea întregii lui vieţi, printr-un cuvânt 
imprudent, pronunţat fără chibzuinţă. 

Nu mai făcu niciun gest, nu mai adăugă niciun cuvânt pe 
lângă ce era strict obligat să spună sau să facă. 
Dumnezeule! Ce-o să se întâmple cu el, dacă această mare 
prinţesă l-ar recunoaște deodată, dacă l-ar detesta, aici în 
castelul Chantilly, cum îl sfidase în hanul jupânului 
Biscarros; dacă ar reveni asupra acuzațiilor la care 
renunţase și dacă ar crede că, datorită unui titlu oficial, el 
ar căuta să continue o urmărire scuzabilă față de vicontele 
sau vicontesa de Cambes, însă insolentă și aproape 
criminală când era vorba de o prinţesă de sânge? 

„Însă, se gândi el deodată, e posibil ca o prinţesă dintr-o 
asemenea familie și de un asemenea rang să fi călătorit 
singură, însoţită, doar de un servitor”. 

Și așa cum se întâmplă în astfel de împrejurări în care 
spiritul șovăitor și tulburat caută să se sprijine pe ceva, 
Canolles, pierdut, își roti privirea în jur și ochii i se opriră 
pe portretul femeii aceleia care-și ţinea copilul de mână. 

Atunci un fulger îi lumină mintea și fără să vrea se 
apropie de tablou. 

La rândul său, falsa prinţesă nu-și putu stăpâni un 
strigăt ușor și când, auzind strigătul, Canolles se întoarse, 
îi văzu figura complet acoperită. 

„Oh! Oh! se întrebă Canolles, dar asta ce-o mai fi 
însemnând? Ori este prinţesa pe care am întâlnit-o pe 


drumul spre Bordeaux, ori am fost păcălit, căci nu este ea 
cea din pat. Dar, oricum, o să vedem”. 

— Doamnă, spuse el deodată, nu știu ce să cred despre 
tăcerea dumneavoastră însă mi-am dat seama... 

— Ce v-aţi dat seama? întrebă repede doamna din pat. 

— Mi-am dat seama că am avut nenorocirea să vă inspir 
și dumneavoastră aceeași părere pe care i-am inspirat-o 
doamnei prinţese-mame. 

— Ah! Nu se putu feri să nu răsufle ușurată vocea din 
pat. 

Cuvintele lui Canolles poate că nu erau perfect logice și 
jucau doar rolul unei deschideri de conversaţie. Insă 
lovitura fusese dată. Canolles observase mișcarea de 
îngrijorare care îl întrerupsese și mișcarea de bucurie cu 
care fuseseră primite ultimele sale cuvinte. 

— Numai că nu sunt mai puţin obligat să spun alteţei 
voastre, oricât de neplăcut i-ar fi acest lucru, că trebuie să 
rămân în castel și s-o însoțesc pe alteţa voastră oriunde i- 
ar place să meargă, spuse ofițerul. 

— Așadar, strigă prinţesa, nu pot fi singură nici măcar în 
camera mea? Oh! Domnule, dar e mult mai mult decât 
josnicie în toate acestea! 

— I-am spus alteţei voastre care îmi sunt instrucţiunile, 
dar alteţa voastră să fie liniștită, adăugă Canolles fixând o 
privire sfredelitoare asupra doamnei din pat și apăsând pe 
fiecare cuvânt, căci ea știe mai bine decât oricine că știu 
să mă supun rugămințţii unei femei. 

— Eu? strigă prinţesa cu un accent în care se simţea mai 
mult încurcătură decât uimire, cu adevărat, domnule, nu 
înţeleg ce vreţi să spuneţi, nu știu la ce împrejurări faceți 
aluzie. 

— Doamnă, continuă ofițerul înclinându-se, credeam că 
valetul care m-a introdus îi spusese alteţei voastre numele 
meu. Sunt baronul de Canolles. 

— Ei și! spuse prinţesa cu o voce destul de puternică, ce- 
mi pasă mie de asta, domnule? 

— Credeam că întrucât am avut fericirea să fi fost 
agreabil alteței voastre... 


— Mie? Și mă rog, în ce fel? continuă vocea cu o alterare 
în glas care îi amintea lui Canolles o anumită intonaţie 
foarte enervată, dar în același timp foarte timidă, care îi 
rămăsese întipărite în minte. Canolles socoti că mersese 
destul de departe; de altfel aproape că era lămurit. 

— Neexecutând întocmai instrucţiunile pe care le-am 
primit, adăugă el cu aerul celui mai profund respect. 

Prinţesa păru liniștită. 

— Domnule, nu vreau să vă pun în situaţia de a greși, 
executaţi-vă instrucţiunile oricare ar fi ele. 

— Doamnă, răspunse Canolles, încă nu știu, din fericire, 
cum se persecută o femeie, și cu atât mai puţin cum poate 
fi ofensată o prinţesă. Am onoarea să repet alteţei voastre 
ceea ce am mai spus și doamnei prințese-mame că sunt 
prea supusul său servitor... Binevoiţi fără să-mi dați 
cuvântul de onoare că nu veţi ieși din castel fără să fiţi 
însoţită de mine și vă lipsesc de prezenţa mea, care îmi 
dau bine seama, trebuie să fie detestabilă alteței voastre. 

— În acest caz, domnule, înseamnă că nu veţi executa 
ordinul pe care îl aveţi?... spuse repede prinţesa. 

— Voi face ceea ce conștiința îmi spune că trebuie să 
fac. 

— Domnule de Canolles, spuse vocea, vă jur că nu voi 
ieși din Chantilly fără să vă previn. 

— În acest caz, doamnă, iertaţi-mă dacă am fost cauza 
involuntară a supărării dumneavoastră de un moment. 
Alteța voastră nu mă va mai revedea decât atunci când mă 
va chema, spuse Canolles înclinându-se până la pământ. 

— Vă mulţumesc, baroane, spuse vocea cu o expresie de 
bucurie care păru că găsește ecou în spatele draperiilor 
din jurul patului. Duceţi-vă, duceţi-vă, vă mulţumesc, 
mâine voi avea plăcerea să vă revăd. 

De data aceasta, baronul, recunoscu, fără nicio 
posibilitate de îndoială, și vocea și ochii și surâsul nespus 
de voluptos al ființei încântătoare care îi alunecase printre 
degete, dacă ne putem exprima așa, în seara aceea în care 
sosise cavalerul necunoscut care îi adusese ordinul din 
partea ducelui d'Epernon. Era același parfum îmbătător, 


aceeași adiere călduţă și ameţitoare pe care le întâlnise 
atunci. 

O ultimă privire aruncată spre portretul, atât de slab 
luminat, îi arătă baronului, ai cărui ochi începuseră să se 
obișnuiască tot mai mult cu semi-întunericul, nasul acvilin 
al familiei Maillé, părul negru și ochii înfundaţi ai 
prinţesei; pe când în faţa lui femeia, care jucase primul act 
al rolului atât de dificil la care se angajase, avea ochii 
mari, nasul drept, nările largi, cute la colţul gurii din 
obișnuința surâsului și obrajii bucălaţi, care îndepărtează 
ideea oricărei meditații. 

Canolles știa acum tot ce voise să știe, așa că salută cu 
același respect de parcă ar fi avut a face chiar cu prinţesa 
și se retrase în apartamentul care îi fusese rezervat. 


II 


Canolles încă nu știa ce să facă; așa că, după ce intră la 
el, începu să umble în lung și în lat, așa cum fac oamenii 
nehotărâţi, fără să-l fi observat pe Castorin, care îl 
așteptase să se întoarcă și de cum îl văzuse venind se 
ridicase și se ţinea după el, cu haina de casă întinsă, în 
spatele căreia dispăruse cu totul. 

Castorin se lovi de un scaun, Canolles se întoarse. 

— Ei bine! îi strigă el, ce faci cu haina de casă? 

— Aştept ca domnul să se dezbrace. 

— Nu știu dacă am să mă dezbrac. Pune haina pe un 
scaun și așteaptă. 

— Cum domnul nu se dezbracă? întrebă Castorin care, 
valet capricios de felul lui, părea în seara aceea mai ursuz 
ca de obicei. Domnul nu crede că o să se culce repede? 

— Nu. 

— Atunci, când crede domnul că o să se culce? 

— Ce te privește? 

— Mă privește chiar foarte mult, pentru că sunt foarte 
obosit. 

— Ah! Da? spuse Canolles oprindu-se și privindu-l pe 
Castorin drept în faţă, ești foarte obosit? Și gentilomul citi 


vizibil pe figura lacheului acea expresie impertinentă a 
slugilor care mor de dorinţa de a fi date afară. 

— Foarte obosit, spuse Castorin. 

Canolles ridică din umeri. 

— leşi, spuse el, stai în anticameră, când voi avea nevoie 
am să te sun. 

— Îl previn pe domnul că dacă întârzie mult, n-o să mă 
mai găsească în anticameră. 

— Şi unde o să fii, mă rog. 

— În pat. Cred că după ce am făcut două sute de leghe, 
e timpul de culcat. 

— Domnule Castorin ești un bădăran, spuse Canolles. 

— Dacă domnul crede că un bădăran nu este demn să fie 
lacheul său, am să-l scutesc de serviciile mele, răspunse 
Castorin luându-și un aer din cele mai solemne cu putinţă. 

leșirea lui Castorin nu-l găsise pe Canolles într-un 
moment de dispoziţie, căci dacă valetul ar fi avut 
posibilitatea să întrevadă măcar furtuna care dospea în 
sufletul stăpânului său este sigur că, oricât de zorit ar fi 
fost să fie liber, ar fi așteptat un alt moment ca să-i facă 
propunerea pe care se încumetase să o facă. De acea 
gentilomul se îndreptă spre lacheu, apucă, între degetul 
mare și arătător, un nasture de la jiletcă, gest devenit 
familiar unui mare om, cum nu fusese niciodată bietul 
Canolles, și-i spuse. 

— la mai spune o dată! 

— Mai spun, răspunse Castorin cu aceeași impertinenţă, 
că dacă domnul nu este mulţumit de mine, îl voi scuti pe 
domnul de serviciile mele. 

Canolles îi dădu drumul lui Castorin și se duse foarte 
grav să-și ia bastonul. Castorin înţelese despre ce era 
vorba. 

— Domnule! strigă el, aveţi grijă ce faceţi. Eu nu mai 
sunt un simplu lacheu; sunt în serviciul doamnei prințese. 

— Așa? spuse Canolles, coborând bastonul ridicat, gata 
să lovească, așa? Va să zică ești în serviciul doamnei 
prințese? 

— Da, domnule, spuse Castorin, cu mândrie. 


— Şi cine te-a angajat în acest serviciu? 

— Domnul Pompee, intendentul său. 

— Domnul Pompee? 

— Da. 

— Așa? De ce nu mi-ai spus asta imediat! strigă 
Canolles. Da, da, ai dreptate să pleci din serviciul meu! 
Uite doi pistoli ca să te despăgubesc de loviturile pe care 
eram gata să ţi le dau. 

— Oh! spuse Castorin, neîndrăznind să ia banii. Ce 
înseamnă asta? Domnul vrea să-și bată joc de mine? 

— De loc. Din contră, fă-te lacheul doamnei prințese, 
prietene. Dar spune-mi, de când trebuie să-ţi iei serviciul 
în primire? 

— Din clipa în care domnul îmi va reda libertatea. 

— Bine! Îţi voi reda libertatea începând de mâine de 
dimineaţă. 

— Şi până mâine de dimineaţă? 

— Până atunci continui să rămâi lacheul meu și trebuie 
să mă asculți. 

— Cu dragă inimă! Ce poruncește, domnul? spuse 
Castorin, hotărându-se să ia cei doi pistoli. 

— Pentru că ţi-e atât de somn, îți poruncesc să te 
dezbraci și să te culci în patul meu. 

— Cum? Ce vrea să spună domnul? Nu pricep. 

— Nici nu e nevoie să pricepi, ci să asculti, asta e tot. 
Dezbracă-te, te ajut și eu. 

— Cum? Să mă ajutaţi dumneavoastră? 

— Sigur că da: pentru că tu ai să joci rolul cavalerului de 
Canolles, iar eu pe al lui Castorin. 

Și, fără să mai aștepte acordul lacheului, baronul îi 
scoase jiletca cu care se îmbrăcă el, îi luă pălăria pe care 
și-o puse pe cap și închizându-l în cameră mai înainte de a- 
și fi revenit din surpriză, cobori scările în goană. 

În sfârșit, Canolles începuse să se lămurească în tot 
acest mister, deși unele din evenimente îi rămâneau încă 
învăluite în ceaţă. Tot ce văzuse și auzise în ultimele două 
ore nu i se păreau câtuși de puţin firești. Purtarea fiecărui 
om din Chantilly era calculată: toate persoanele pe care le 


întâlnea îi păreau că joacă un rol și totuși amănuntele se 
topeau într-o armonie generală care dovedea 
supraveghetorului trimis de regină că, dacă nu voia să 
înghită o imensă păcăleală, trebuie să fie de două ori mai 
atent faţă de ceea ce se petrece în jurul său. 

Apropierea dintre Pompee și vicontele de Cambes 
lămurea multe îndoieli. 

Dar cele care totuși îi mai rămăsese lui Canolles se 
risipiră în momentul când, abia ieșit în curte, observă cu 
tot întunericul de afară, că patru oameni se apropiau și se 
pregăteau să intre pe aceeași ușă pe care ieșise el; și 
acești patru oameni erau conduși de același valet care îl 
introdusese pe el la cele două prințese. Un alt om, 
înfășurat în pelerină, venea în spatele lor. 

În prag, mica trupă se opri, așteptând ordine din partea 
omului cu pelerina: 

— Ştii unde stă, se adresă el valetului, îl cunoști, pentru 
că l-ai condus. Supraveghează-l în așa fel încât să nu poată 
ieși. Așază-ţi oamenii pe scară, pe coridor, unde vrei, nu 
mă interesează, numai să nu bănuiască nimic, să fie el 
păzit, în loc ca el să le păzească pe alteţele lor. 

Canolles se făcu mai de nevăzut decât o nălucă, în colţul 
în care noaptea arunca întunericul cel mai de nepătruns. 
De acolo, văzând, fără să fie văzut, observă cum dispărură 
pe ușă cei cinci paznici care îi erau destinati, în timp ce 
omul înfășurat în manta, după ce se încredinţă că îi 
executau ordinul ce le dăduse, se întoarse pe drumul pe 
unde venise. 

„Asta tot nu spune mare lucru, își spuse Canolles 
urmărindu-l cu ochii, căci necazul lor pe mine poate să-i 
facă să mă trateze la fel. Acum ar mai lipsi ca ticălosul 
acesta de Castorin să strige, să cheme în ajutor, să facă 
vreo prostie!... Păcat că nu mi-a dat prin gând să-l fi legat. 
Din păcate acum e prea târziu. Să începem, însă, 
inspecția”. 

Apoi, după ce aruncă în jurul lui o privire cercetătoare, 
Canolles străbătu curtea și ajunse la aripa clădirii în 
spatele căreia erau situate grajdurile. 


Toată viaţa din castel părea că se refugiase în această 
parte a clădirii. Se auzeau cai nechezând și oameni 
alergând grăbiţi. În șelărie răsuna zăngănit de zăbale și de 
hamuri. Se scoteau călești din remize iar voci înfundate de 
teamă, pe care le puteai, totuși, surprinde dacă încordai 
auzul, se chemau sau își răspundeau. 

Un moment, Canolles se opri să asculte. Nu era nicio 
îndoială, se pregătea o plecare. 

Străbătu din nou distanța dintre cele două aripi ale 
clădirii, trecu pe sub o boltă și se apropie de faţada 
castelului. 

Acolo se opri. 

În adevăr, ferestrele de la parter străluceau prea tare 
pentru a nu se bănui că, în interior, o mulţime de sfeșnice 
aprinse erau purtate încolo și încoace, lăsând pe iarba din 
curte umbre uriașe sau lungi dâre luminoase. Canolles 
înţelese că acolo era centrul activităţii și sediul 
organizatoric. 

Un moment, ezită dacă era bine să surprindă sau nu 
secretul care i se ascundea. Însă își dădu imediat seama că 
împuternicirea lui de trimis al reginei și responsabilitatea 
care i-o impunea această misiune scuzau multe lucruri, 
chiar faţă de conștiințele cele mai scrupuloase. 

Așa că, înaintând cu băgare de seamă de-a lungul zidului 
a cărui temelie era cu atât mai întunecoasă cu cât 
ferestrele așezate cam la șase, șapte picioare de la pământ 
erau mai luminate, se urcă pe o piatră și de pe piatră peo 
ieșitură din zid, se agăţă cu mâinile de marginea ferestrei 
și, printr-un colţ al geamului, își aruncă înăuntru cea mai 
scrutătoare privire care a pătruns vreodată în sanctuarul 
vreunei conspirații. 

lată ce văzu: 

Lângă o femeie care sta în picioare și care înfigea 
ultimul ac destinat să-i fixeze pe cap pălăria de călătorie, 
câteva femei de serviciu terminau să îmbrace un copil în 
costum de vânătoare. Copilul era cu spatele spre Canolles, 
așa că acesta nu-i putu zări decât părul blond, însă doamna 
cu fața luminată din plin de lumina a două sfeșnice cu șase 


braţe, pe care le ţineau de o parte și de alta a oglinzii doi 
servitori nemișcaţi ca niște cariatide, îi oferea lui Canolles 
originalul întocmai cu portretul pe care îl zărise nu de mult 
în penumbra din apartamentul prinţesei: era aceeași față 
prelungă, cu gura aspră, cu nasul autoritar, a femeii pe 
care Canolles o recunoștea acum într-o imagine vie; totul 
trăda în ea dominarea: gestul aspru, privirea 
scânteietoare, mișcările bruște ale capului. Totul trăda 
supunere la cei din jur: saluturile, graba cu care i se 
aducea tot ce cerea, promptitudinea cu care răspundeau 
glasul suveranei lor, sau cu care îi întrebau privirea. 

Mai mulţi slujbași ai casei, printre care Canolles 
recunoscu pe valet, îngrămădeau în geamantane, în cufere, 
în lăzi, unii giuvaeruri, alţii bani, alţii acel arsenal de 
obiecte pentru femei care se numesc obiecte de toaletă. În 
acest timp, micul prinţ se juca fugind printre servitorii 
grăbiţi, însă, printr-o nefericită întâmplare, Canolles nu 
reuși să-i zărească fața. 

„Eram sigur că mă trag pe sfoară, murmură el, oamenii 
aceștia se pregătesc de plecare. Da, însă eu, cu un singur 
gest, aș putea să schimb această scenă de înșelătorie într-o 
scenă de înmormântare, n-ar trebui decât să alerg pe 
terasă și să suflu de trei ori în fluierul meu de argint și, în 
cinci minute, la sunetul strident al lui, două sute de oameni 
vor pătrunde în castel, vor aresta pe prințese, vor lega pe 
servitorii aceștia care râd atât de fățarnic. Da, da, continuă 
Canolles de data asta vorbind din inimă, nu din buze, da, 
da, tocmai că pe ea, pe aceea care doarme acolo și se face 
că doarme, o voi pierde pentru totdeauna, mă va uri și de 
data asta pe bună dreptate. Mai mult, mă va disprețul 
spunând că mi-am făcut meseria de spion până la capăt și, 
totuși, dacă ea a ascultat de prințesa ei, eu de ce să nu 
ascult de regina mea?” 

În acel moment, ca și cum întâmplarea ar fi voit să 
combată această schimbare de hotărâre, se deschise o ușă 
care da în camera în care doamna prințesă își făcea toaleta 
și își făcură apariţia două personaje vesele și grăbite: un 
bărbat de vreo cincizeci de ani și o femeie de vreo 


douăzeci. La vederea lor, inima lui Canolles i se urcă în 
gât. Recunoscu părul bogat, buzele proaspete, privirea 
inteligentă a vicontelui de Cambes care, tot numai un 
surâs, sărută plin de respect mâna lui Clemence de Maille, 
prinţesă de Condé. Numai că de data asta vicontele 
purtând îmbrăcămintea potrivită cu sexul său, se prezenta 
ca cea mai încântătoare vicontesă de pe pământ. 

Canolles ar fi dat zece ani din viaţă ca să audă ce 
vorbesc, dar degeaba lipea urechea de geam, că tot nu 
putea să reţină decât un murmur nelămurit. Văzu pe 
prințesă făcându-i tinerei femei un gest de adio, după care 
o sărută pe frunte și-i recomandă ceva care-i făcu pe toţi 
cei de faţă să izbucnească în râs, apoi pe aceasta din urmă 
întorcându-se în apartamentele de ceremonie împreună cu 
câţiva funcţionari superiori. Îl văzu chiar pe mândrul 
Pompée umflat de mândrie într-o uniformă portocalie 
încărcată cu o broderie de argint, împăunându-se cu 
nobleţe și sprijinindu-se asemeni lui don Japhet d'Armenie, 
pe mânerul unei săbii uriașe, în timp ce își conducea 
stăpâna care își ridicase puţin și cu multă graţie rochia 
lungă de satin. Apoi, în stânga, prin ușa din partea opusă, 
începu să defileze, fără zgomot, escorta prinţesei, care 
mergea în frunte, nu cu pașii unei fugare, ci cu alura unei 
regine. Urma scutierul Vialas, ducându-l în braţe pe ducele 
d'Enghien înfășurat într-o pelerină, Lenet, ţinând în braţe 
un cufăraș cizelat și niște suluri de hârtie și, în sfârșit, 
căpitanul, comandant al gărzii castelului, care încheia 
acest cortegiu deschis de doi ofițeri cu sabia scoasă din 
teacă. 

Toţi aceștia ieșiră printr-un culoar secret: imediat 
Canolles cobori de pe observatorul său și alergă sub o 
boltă, neluminată și de acolo de unde sta, văzu tot 
cortegiul îndreptându-se spre grajduri: ceea ce însemna că 
erau gata de plecare. 

În acel moment îi veni în minte datoria pe care o avea ca 
urmare a misiunii încredințate de regină. Femeia aceasta 
care se pregătea să plece era războiul civil complet 
înarmat pe care el îl lăsa să-i scape și care avea să macine 


din nou măruntaiele Franţei. Desigur că era rușinos pentru 
el - bărbat în toată firea - să se facă spionul și paznicul 
unei femei, dar tot femeie era și doamna de Longueville 
care făcuse să izbucnească focul în cele patru colțuri ale 
Parisului. 

Canolles se repezi spre terasa care domina parcul și 
duse fluierul la gură. 

Toate pregătirile ar fi fost zadarnice; doamna de Conde 
n-ar mai fi ieșit din Chantilly, sau dacă ar fi ieșit, n-ar fi 
făcut nicio sută de pași și ar fi fost înconjurată, ea și 
escorta ei, de o forță de trei ori mai puternică; în felul 
acesta Canolles și-ar fi îndeplinit misiunea fără să se fi 
expus nici celui mai mic risc, în felul acesta, cu o singură 
lovitură, el ar fi distrus sistemul și viitorul casei de Conde 
și, prin aceeași lovitură, pe ruinele acesteia și-ar fi clădit el 
viitorul și și-ar fi consolidat norocul așa cum făcuseră 
altădată familiei Vitry și Luynes și mai de curând familiile 
Guitaut și Miossens și în condiţii, poate, mai puţin 
importante pentru salvarea patriei. 

Insă Canolles ridică ochii spre apartamentul în care, sub 
perdele de catifea roșie, scânteia blândă și melancolică 
lumina lămpii de noapte ce ardea în camera falsei prințese 
și i se păru că vede conturându-se, pe jaluzelele mari și 
albe, umbra fiinţei care îi era atât de dragă. 

În clipa aceea, toate hotărârile luate cu judecată, toate 
calculele egoiste, se topiră la raza dulce a acestei lumini 
așa cum dispar la primele mijiri ale zilei, visurile și nălucile 
nopții. 

„Domnul de Mazarin, își spuse el cu un elan înflăcărat, 
este destul de bogat ca să ruineze pe prinții și prinţesele 
acestea care acum îi scapă, însă eu nu sunt atât de bogat 
ca să pierd comoara ce de-acum îmi aparţine și pe care o 
voi păstra, gelos ca un dragon. Acum ea e singură, în 
puterea mea și depinde numai de mine. Pot intra în 
apartamentul ei la orice oră din zi și din noapte și nici nu 
va fugi fără să-mi spună, pentru că și-a dat cuvântul de 
onoare. Ce-mi pasă că regina e înșelată și că domnul de 
Mazarin e furios! Mi s-a spus s-o păzesc pe doamna 


prinţesă de Conde și o păzesc. N-aveau decât să-mi dea și 
semnalmentele ei sau să fi pus pe urmele ei un spion mai 
îndemânatic decât mine”. 

Și Canolles băgă fluierul în buzunar, în timp ce auzea 
scârțâind zăvoarele, uruitul, ca un tunet îndepărtat, al 
caleștilor pe podul din parc și zgomotul din ce în ce mai 
pierdut al unei cavalcade care se îndrepta. Apoi, după ce 
totul se liniști, și viziuni și zgomote, fără să-și dea seama 
că-și jucase cartea vieţii pentru dragostea unei femei, 
adică pentru umbra fericirii, se strecură în cea de-a doua 
curte, acum pustie și urcă cu băgare de seamă scara 
cufundată în cel mai adânc întuneric. 

Dar oricât fu el de atent nu putu să nu se împiedice, pe 
coridor, de un personaj care părea că ascultă la ușa lui, și 
care scoase un strigăt de neașteptată surpriză. 

— Cine-i? Cine-i? întrebă personajul cu glas înfricoșat. 

— Ei, pe dracu! Cine ești tu care te strecori ca un spion 
pe scara asta? spuse Canolles. 

— Eu sunt Pompée! 

— Intendentul doamnei prințese. 

— Da! Da! Intendentul doamnei prințese? 

— Ah! Asta se potrivește de minune, spuse gentilomul, 
eu sunt Castorin. 

— Castorin, valetul domnului baron de Canolles? 

— Chiar el. 

— Ah! Dragă Castorin, pun rămășag că te-am speriat rău 
de tot, spuse Pompee. 

— Pe mine? 

— Da! Desigur, dacă n-ai fost soldat. Pot să-ţi fiu de folos 
cu ceva, dragă prietene? continuă Pompee reluându-și 
aerele lui de om important. 

— Da. 

— Atunci, spuneţi. 

— S-o anunţaţi imediat pe doamna prințesă că stăpânul 
meu vrea să-i vorbească. 

— La ora asta? 

— Exact. 

— Imposibil. 


— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— Atunci, nu-l primește pe stăpânul meu? 

— Nu. 

— Ordinul regelui! Domnule Pompée, spuneţi-i așa. 

— Ordinul regelui?... strigă Pompee. Am plecat. 

Și Pompée cobori în grabă, cuprins, în același timp, și de 
respect și de teamă. 

Canolles își continuă drumul, intră la el. Îl găsi pe jupân 
Castorin sforăind, întins comod într-un fotoliu, se îmbrăcă 
din nou cu hainele sale de ofițer și aşteptă evenimentul pe 
care și-l pregătise singur. 

— Pe legea mea! își spuse el, dacă nu fac prea bine 
treburile domnului de Mazarin, pe ale mele nu le fac prea 
Tău. 

Canolles așteptă zadarnic înapoierea lui Pompee și 
pentru că, după zece minute văzu că nu vine nici el nici 
altcineva în locul lui, se hotări să se prezinte singur. 

Prin urmare, îl trezi pe domnul Castorin căruia o oră de 
somn îi liniștise nervii și-i porunci pe un ton care nu 
suporta replică să fie pregătit pentru orice eveniment, apoi 
se îndreptă spre apartamentul prinţesei. 

La intrare, baronul dădu peste un servitor foarte prost 
dispus pe care soneria îl chemase tocmai în momentul în 
care i se termina serviciul, când credea, asemeni jupânului 
Castorin, că putea să înceapă un somn reparator, după o zi 
atât de istovitoare. 

— Ce doriţi, domnule? întrebă valetul văzându-l pe 
Canolles. 

— Cer să prezint respectele mele doamnei prințese de 
Condé! 

— La ora asta, domnule? 

— Cum, la ora asta? 

— Da, mi se pare că este destul de târziu. 

— Ce-ai spus, caraghiosule? 

— Totuşi, domnule... Se bâlbâi lacheul... 

— Nu mai cer, vreau, spuse Canolles cu o măreție 
supremă. 


— Vreti... Dar aici numai doamna prințesă poruncește. 

— Regele poruncește peste tot... Ordinul regelui! 

Lacheul se înfioră și lăsă capul jos. 

— Iertaţi-mă, domnule, spuse el. Tremurând din toate 
încheieturile, dar eu nu sunt decât un biet servitor, așa că 
nu-mi pot îngădui să vă deschid ușa doamnei prințese, 
dați-mi voie să trezesc un șambelan. 

— Sambelanii au obiceiul să se culce la unsprezece, aici, 
la Chantilly? 

— A fost vânătoare toată ziua. Se bâlbâi lacheul. 

„Sigur că da, murmură Canolles, sigur că au nevoie de 
timp ca să-l îmbrace pe vreunul în șambelan”. 

Apoi, tare: 

— Foarte bine, spuse el, du-te, am să aştept. 

Lacheul plecă în goană și alarmă întreg castelul, în care 
Pompée, înspăimântat de întâlnirea sa neplăcută, 
semănase o teamă de nespus. 

Rămas singur, Canolles, își ascuţi auzul și deschise mai 
bine ochii. 

Auzi atunci alergătură prin saloane și pe coridoare și 
văzu, la licărirea unei lumini slabe, oameni înarmaţi cu 
muschete așezându-se pe la colţurile scărilor; în sfârșit, 
simţi, pretutindeni, un murmur ameninţător înlocuind 
liniștea uluitoare care stăpânise, cu un moment mai 
înainte, tot castelul. 

Canolles duse mâna la fluier și se apropie de o fereastră 
prin geamurile căreia zări, desprinzându-se ca o masă 
întunecoasă de nori, vârfurile copacilor la rădăcinile 
cărora așezase la pândă cei două sute de oameni pe care îi 
adusese cu el. 

„Nu, se răzgândi el, asta ar duce la luptă și eu n-aș avea 
de câștigat, e mai bine să aștept, cel mai rău lucru care mi 
se poate întâmpla, dacă aștept, e să fiu asasinat, pe când 
dacă m-aș grăbi aș putea s-o pierd...” 

Abia își terminase gândul, când văzu că se deschise o 
ușă și că apare un nou personaj. 

— Doamna prinţesă nu poate fi văzută, spuse acesta cu o 
grabă care nu-i mai îngădui să-l salute pe gentilom, este în 


pat și a interzis oricui ar fi să intre la dânsa. 

— Dar tu cine ești? spuse Canolles tutuindu-l pe acest 
ciudat personaj, și cine ţi-a dat voie să vorbeşti cu un 
gentilom, cu pălăria pe cap? 

Și cu vârful bastonului, Canolles zvârli cât colo pălăria 
interlocutorului său. 

— Domnule, strigă acesta făcând cu mândrie un pas 
înapoi. 

— Te-am întrebat cine ești, spuse Canolles. 

— Eu sunt... răspunse acesta, eu sunt, după cum puteţi 
vedea după uniforma pe care o port, eu sunt căpitanul 
gărzii alteţei sale. 

Canolles zâmbi. 

În adevăr, el avusese timp să aprecieze dintr-o privire că 
avea de-a face cu vreun chelar pântecos ca sticlele de care 
se îngrijea, cu vreun Vatel prosper, încorsetat într-o 
uniformă de ofițer pe care lipsa de timp sau pântecul prea 
mare, nu-i dăduse posibilitatea s-o închidă la toţi nasturii. 

— Bine, domnule căpitan de gardă, ridică-ţi pălăria de 
pe jos și răspunde-mi, spuse Canolles. 

Căpitanul execută prima parte a poruncii primite de la 
Canolles, ca omul care a studiat cunoscuta maximă 
militară: ca să știi să comanzi, trebuie să știi să executi. 

— Căpitan de gardă! adăugă Canolles. Drace! Iată un 
post foarte frumos. 

— Da, domnule, foarte frumos, desigur, și altceva? zise 
individul începând să-și dea aere. 

— Nu te umfla atât în pene, domnule căpitan, că o să-ţi 
crape haina și o să-ţi cadă pantalonii pe vine, ceea ce va fi 
foarte dizgraţios. 

— Dar, în sfârșit, dumneavoastră cine sunteţi, domnule? 
întrebă presupusul căpitan la rândul său. 

— Domnule, am să imit exemplul de bună cuviinţă pe 
care mi l-ai dat și voi răspunde la întrebarea pe care mi-ai 
pus-o cum mi-ai răspuns și tu la întrebarea mea. Sunt 
căpitan în Navailles, și vin în numele regelui ca ambasador 
investit cu un caracter pașnic sau violent și voi folosi pe 
unul sau pe celălalt din cele două caractere după cum se 


va asculta sau nu se va asculta de ordinul majestăţii sale. 

— Violent, domnule! strigă falsul căpitan... Un caracter 
violent aţi spus...? 

— Foarte violent, vă previn. Chiar în faţa alteţei sale. 

— Domnule nu încercaţi cu forța, am cincizeci de oameni 
înarmaţi, gata să răzbune onoarea alteţei sale. 

Canolles nu voi să spună că cei cincizeci de oameni nu 
erau decât niște lachei sau ajutoare de bucătari, demni să 
slujească sub un asemenea șef, iar cât privește onoarea 
prinţesei, aceasta gonea împreună cu prințesa pe drumul 
care ducea la Bordeaux. 

Răspunse însă cu acel sânge rece mai intimidant decât o 
ameninţare, firesc oamenilor curajoși, obișnuiți cu 
pericolele: 

— Dacă dumneata ai cincizeci de oameni, domnule 
căpitan, eu am două sute de soldaţi care constituie 
avangarda unei armate regale. Te gândești să te revolţi 
fățiș împotriva majestăţii sale? 

— Nu, domnule, nu! răspunse repede grăsunul, foarte 
umilit; să mă ferească Dumnezeu! Dar vă rog să fiți martor 
că eu nu cedez decât la forţă. 

— Iată cel mai puţin lucru pe care ţi-l datorez în calitate 
de confrate. 

— Ei bine, am să vă conduc la doamna prințesă-mamă, 
care încă n-a adormit. 

Canolles nu trebui să se gândească prea mult pentru a-și 
da seama de înfricoșătorul pericol pe care i-l oferea 
această cursă, dar ieși repede din această capcană datorită 
puterii absolute pe care o avea. 

— N-am ordin s-o văd pe doamna prinţesă-mamă, ci pe 
doamna prințesă tânără. 

Căpitanul gărzilor își plecă încă o dată capul, se retrase 
de a-ndărătelea cu picioarele lui groase târând sabia pe 
parchet după el și trecu plin de măreție pe ușa pe care 
intrase, printre cele două santinele care tremuraseră în tot 
timpul acestei scene și care la vestea că soseau două sute 
de oameni, erau gata să fugă din post, prea puţin dispuși 
să devină martiri ai devotamentului, în timpul devastării 


castelului Chantilly. 

Zece minute mai târziu, căpitanul, însoţit de doi soldaţi, 
revenea cu multe temenele ca să-l conducă pe Canolles la 
prinţesă, în camera căreia fu introdus fără nicio altă 
întârziere. 

Canolles recunoscu apartamentul, mobilele, patul, până 
și parfumul care îi rămăsese în nări. Dar căută zadarnic 
două obiecte: portretul adevăratei prințese, pe care îl 
observase când făcuse prima vizită și care îi strecurase în 
minte pentru prima dată ideea unei șiretenii cu care voiau 
să-l păcălească și figura falsei prințese, pentru care făcuse 
un atât de mare sacrificiu. Dintr-o precauţiune destul de 
tardivă portretul fusese ridicat și, desigur, tocmai din 
cauza acestei precauţiuni, figura persoanei din pat era 
întoarsă spre perele cu o necuviinţă cu adevărat princiară. 

Două femei stăteau în picioare, lângă ea, în spaţiul 
dintre pat și perete. 

Gentilomul ar fi trecut peste această lipsă de 
consideraţie, dar pentru că se temea ca printr-o nouă 
substituire să nu fi fugit și doamna Cambes, cum fugise 
prinţesa, părul i se făcu măciucă de teamă și de aceea voi 
să se asigure neîntârziat de identitatea persoanei care era 
în pat, uzând, în acest scop, de puterea supremă cu care 
era investită misiunea pe care o primise. 

— Doamnă, spuse el înclinându-se la pământ, cer iertare 
alteţei voastre că mă prezint în felul acesta în faţa sa și 
mai ales după ce i-am dat cuvântul că voi aștepta ordinele 
sale. Însă am auzit o mare zarvă prin castel și... 

Persoana din pat tresări, dar nu răspunse. Canolles 
căută să găsească vreun semn după care să poală 
recunoaște că ea era aceea pe care o căuta și pe care o 
avea înaintea ochilor, dar scufundată în valurile de 
dantele, în grosimea moale a plăpumii de puf și printre 
perdelele patului, îi fu peste putinţă să recunoască altceva 
decât forma unei persoane culcate. 

— Și, continuă Canolles, mă simt obligat față de mine 
însumi să mă asigur că în patul acesta se găsește aceeași 
persoană cu care am avut cinstea să vorbesc acum o 


jumătate de oră. 

De data aceasta n-a fost numai o tresărire, ci o 
adevărată mișcare de groază. Mișcarea aceasta nu-i scăpă 
lui Canolles care se înfricoșă. 

„Dacă m-a înșelat, își zise el, dacă în ciuda cuvântului de 
onoare pe care mi l-a dat, a fugit, ies din castel, încalec, 
trec în fruntea celor două sute de oameni ai mei și-i prind 
pe fugari, cu riscul de a da foc la treizeci de sate ca să-mi 
luminez drumul”. 

Canolles mai așteptă un moment, dar persoana culcată 
nici nu răspunse, nici nu se întoarse; era evident că 
urmărea să câștige timp. 

— Doamnă, spuse Canolles în cele din urmă, cu o 
nerăbdare pe care nu mai avea curaj s-o ascundă, o rog pe 
alteța voastră să-și aducă aminte că sunt trimisul regelui și 
că în numele regelui cer să-i văd faţa. 

— Oh! Asta este o adevărată inchiziţie insuportabilă, 
spuse atunci o voce tremurândă care făcu să tresalte de 
bucurie inima tânărului ofițer căci recunoscuse timbrul 
unei voci pe care nicio altă voce nu o putea imita. Dacă 
este așa cum spuneţi, domnule, că regele vă forțează să vă 
purtaţi în felul acesta, asta este datorită faptului că regele 
este doar un copil care nu cunoaște încă îndatoririle unui 
gentilom; a sili o femeie să-și arate faţa, este aceeași 
insultă ca și când i s-ar smulge musca de pe faţă. 

— Doamnă, este un cuvânt în faţa căruia se pleacă și 
femeile când acest cuvânt vine din partea regilor și regii 
înșiși când cuvântul vine din partea sorții: trebuie. 

— Ei bine! Pentru că trebuie, spuse tânăra, pentru că 
sunt singură și fără apărare în faţa ordinului regelui și a 
pretenţiei trimisului său, mă supun, domnule, priviţi-mă. 

Atunci o mișcare bruscă dădu la o parte pernele, 
cuverturile și dantelele care o ascundeau pe frumoasa 
asediată și prin spărtura improvizată care se formase 
apăru, roșu de rușine, mai mult decât de indignare, capul 
blond și figura încântătoare pe care vocea le anunţase mai 
dinainte. Cu privirea grăbită a omului obișnuit să-și dea 
seama de situaţii dacă nu identice cel puţin asemănătoare, 


Canolles se asigură că nu din cauza mâniei priveau în jos 
ochii aceștia umbriţi de gene catifelate sau tremura mâna 
aceasta albă care ţinea strâns, pe un gât de sidef, o 
bogăţie de păr rebel și pânza fină a cearceafului parfumat. 

Falsa prințesă rămase un moment în această poziţie pe 
care ea ar fi vrut-o amenințătoare dar care nu era decât 
iritată, în timp ce Canolles o privea cu răsuflarea tăiată, 
apăsându-și cu mâinile bătăile inimii încărcată de bucurie. 

— Ei, bine! domnule, spuse frumoasa persecutată, după 
câteva secunde, umilirea este foarte mare. M-aţi privit 
destul? Da? Nu-i așa că triumful dumneavoastră este 
complet? Ei bine, fiți un învingător generos și retrageţi-vă. 

— Aș vrea, doamnă, dar trebuie să-mi îndeplinesc 
instrucțiunile până la capăt. Până acum nu mi-am 
îndeplinit decât partea din misiune care privea pe alteţa 
voastră, dar nu e destul să vă văd numai pe 
dumneavoastră, acum trebuie să-l văd și pe domnul duce 
d'Enghien. 

După aceste cuvinte pronunţate cu tonul unui om care 
știe că are dreptul să comande și care vrea să fie ascultat, 
urmă o tăcere îngrozitoare. Falsa prințesă se înălță, 
sprijinindu-se în mâini și fixă asupra lui Canolles una 
dintre acele priviri ciudate care se pare că nu-i aparţineau 
decât ei, atât de multe cuprindeau în ele. Parcă voia să 
spună: m-ai recunoscut? Ştii cine sunt cu adevărat? Și 
dacă știi, te rog cruţă-mă, ești cel mai puternic, fie-ţi milă 
de mine! 

Canolles înțelese tot ce voia să spună privirea, dar se 
opuse seducătoarei elocinţe și răspunse privirii cu vocea: 

— Imposibil, doamnă, spuse el, ordinul este categoric. 

— Fie întru totul, cum o doriţi, domnule, pentru că nu 
aveţi niciun respect nici pentru poziţie, nici pentru rang. 
Duceţi-vă, doamnele acestea vă vor conduce la prinţul, fiul 
meu. 

— Doamnele acestea n-ar putea ca în loc să mă conducă 
pe mine la fiul dumneavoastră, să vă aducă fiul lângă 
dumneavoastră? 

Mi se pare că asta ar fi infinit mai bine, spuse Canolles. 


— De ce, domnule? întrebă falsa prinţesă, vizibil mai 
îngrijorată de această nouă cerere decât de toate cererile 
de până acum. 

— Pentru că în timpul acesta, voi împărtăși alteţei 
voastre o parte din misiunea mea, pe care nu o pot 
comunica decât numai dumneavoastră. 

— Numai mie? 

— Numai dumneavoastră, răspunse Canolles, cu o 
plecăciune mult mai adâncă decât le făcuse până acum. 

De data aceasta, privirea prinţesei, care trecuse de la 
demnitate la rugăminte și de la rugăminte la neliniște, se 
opri asupra lui Canolles, cu fixitatea groazei. 

— De ce, doamnă, vă înspăimântă atât de mult o 
convorbire numai între noi doi? întrebă Canolles. Oare nu 
sunteţi dumneavoastră prințesă și eu gentilom? 

— Ba da, domnule, aveţi dreptate, n-am făcut bine că m- 
am temut. Cu toate că am plăcerea să vă văd pentru prima 
dată, totuşi zvonul despre curtoazie și cinstea 
dumneavoastră au ajuns până la mine. Duceţi-vă, 
doamnelor, să-l căutați pe domnul duce d'Enghien și 
reveniţi împreună cu el. 

Cele două femei părăsiră spaţiul dintre perete și pat, se 
îndreptară spre ușă și, acolo, se întoarseră spre prinţesă 
ca pentru a o mai întreba o dată dacă ordinul era adevărat, 
dar la un semn care întărea cuvintele stăpânei lor, sau cel 
puţin al celei care îi ţinea locul, femeile ieșiră. 

Canolles le urmări cu privirea până ce văzu ușa 
închizându-se în urma lor, apoi își îndreptă spre falsa 
prințesă ochii strălucind de fericire. 

— Haideţi, spuneţi-mi domnule de Canolles, de ce mă 
persecutați atât? spuse aceasta, așezându-se în capul 
oaselor și încrucișându-și braţele. 

Dar spunând acestea, ea îl privea pe tânărul ofiţer, nu cu 
privirea aceea mândră de prințesă, pe care o încercase 
fără succes, ci, dimpotrivă, cu o expresie atât de duioasă și 
de plină de înţeles, încât toate amănuntele încântătoare de 
la prima lor întrevedere, toate episoadele tulburătoare, 
toate amintirile acestei iubiri născânde năvăliră deodată, 


învăluind inima baronului în aburi parfumati. 

— Doamnă, spuse el apropiindu-se de pat, eu urmăresc, 
în numele regelui, pe doamna de Conde și nu pe 
dumneavoastră, care nu sunteţi doamna prinţesă. 

Cea căreia i se adresaseră aceste cuvinte scoase un 
strigăt ușor, se îngălbeni și-și apăsă mâna pe inimă. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? Și cine credeţi că sunt? 
întrebă ea. 

— Oh, cât despre asta, sunt foarte încurcat să vă explic, 
căci aproape că aș jura că sunteţi cel mai încântător 
viconte, dacă n-aţi fi cea mai adorabilă vicontesă. 

— Domnule, spuse falsa prinţesă, sperând să se impună 
lui Canolles făcând apel la demnitatea lui, domnule, din tot 
ce-mi spuneţi, nu înţeleg decât un singur lucru, anume că 
nu mă respectaţi, că mă insultaţi. 

— Doamnă, răspunse repede Canolles, nu poţi fi lipsit de 
respect față de Dumnezeu, pentru că-l adori; nu pot fi 
insultaţi îngerii, pentru că în faţa lor te așezi în genunchi. 

La aceste cuvinte, Canolles se înclină de parcă ar fi vrut 
să se așeze în genunchi. 

— Domnule, spuse vicontesa, oprindu-l pe Canolles, 
prințesa de Condé nu poate îngădui... 

— Doamnă, la ora aceasta prinţesa de Condé gonește 
spre Bordeaux călare pe un cal bun, alături de domnul 
Vialas, scutierul său și de domnul Lenet, consilierul său, cu 
gentilomii și căpitanii săi, în sfârșit, cu întreaga sa casă, și 
nu are nicio legătură cu ceea ce se petrece în momentul 
acesta între baronul de Canolles și vicontele sau vicontesa 
de Cambes. 

— Ce tot spuneţi, domnule? Sunteţi nebun? 

— Nu, doamnă, spun numai ce am văzut și povestesc ce- 
am auzit. 

— Atunci, dacă aţi văzut și aţi auzit ceea ce spuneţi, 
înseamnă că misiunea dumneavoastră e terminată. 

— Credeţi, doamnă? Așadar, trebuie să mă întorc la 
Paris și să mărturisesc reginei că pentru a nu displace unei 
femei pe care o iubeam (nu spun niciun nume, doamnă, 
așa că nu mă priviţi cu mânie), i-am nesocotit ordinul, i-am 


permis dușmancei sale să fugă și am închis ochii la tot ce 
am văzut, am trădat, în sfârșit, da, acesta e cuvântul, am 
trădat cauza regelui meu, nu...? 

Contesa păru mișcată și-l privi pe baron cu o 
compătimire aproape duioasă. 

— Dar n-aveţi cea mai bună scuză dintre toate, 
imposibilitatea? Aţi fi putut opri, singur, escorta atât de 
importantă a doamnei prințese? Vi s-a ordonat să vă luptaţi 
singur cu cinzeci de gentilomi? 

— Nu eram singur, doamnă, spuse Canolles dând din 
cap, am avut și mai am și acum, acolo în pădure, la cinci 
sute de pași de aici, două sute de soldaţi pe care pot să-i 
aduc și să-i chem la mine cu un singur fluierat, așa că mi- 
ar fi fost foarte ușor s-o arestez pe doamna prinţesă căci, 
din câte am văzut, n-ar fi ripostat, vă asigur. Apoi dacă 
escorta mea ar fi fost, să zicem, mai slabă decât escorta sa, 
în loc de patru ori mai puternică, eu puteam să mă lupt, 
puteam să mor luptându-mă; aceasta mi-ar fi fost tot atât 
de ușor, pe cât mi-ar fi de plăcut să ating această mână 
dacă aș îndrăzni, continuă tânărul înclinându-se foarte 
adânc. 

În adevăr, mâna aceasta, asupra căreia baronul își fixase 
ochii înflăcăraţi, această mână fină, plinuţă și albă, această 
mână inteligentă, rămăsese afară din pat și palpita la 
fiecare cuvânt al tânărului. Orbită și ea de această 
electricitate a dragostei ale cărei efecte le simţise în micul 
han de la Jaulnay, vicontesa nu-și aduse aminte că trebuia 
să-și retragă mâna care îi oferise lui Canolles o posibilitate 
de comparaţie atât de fericită; așa că mâna fu uitată iar 
tânărul puse un genunchi în pământ și-și apăsă buzele cu o 
timidă voluptate pe mâna care, la atingerea buzelor sale se 
retrase de parcă ar fi fost atinsă cu un fier înroșit. 

— Mulţumesc, domnule de Canolles, vă mulţumesc din 
toată inima pentru ce aţi făcut pentru mine, spuse tânăra 
femeie, fiţi convins că nu o voi uita niciodată. Insă dublaţi 
preţul serviciului pe care mi-l faceţi, apreciind poziţia în 
care mă aflu, și retrageţi-vă. Nu trebuie, oare, să ne 
despărțim, pentru că v-aţi terminal misiunea? 


Acest „să ne”, pronunţat cu o intonaţie atât de dulce, 
încât părea că închide în ea o nuanţă de regret, făcu să 
tresară până și cele mai adânci cute din sufletul lui 
Canolles. În adevăr, durerea se întâlnește aproape 
întotdeauna la baza marilor bucurii. 

— Mă voi supune doamnă, dar trebuie să vă spun, nu ca 
să mă supun, dar ca să vă înlătur o remușcare pe care aţi 
putea-o vedea: dacă vă dau ascultare, poate sunt pierdut. 
Din momentul când îmi voi mărturisi greșeala sau nu voi 
avea aerul că am fost înșelat de viclenia dumneavoastră, 
devin victima îngăduinţei mele... Voi fi declarat trădător, 
voi fi aruncat în închisoare... Sau executat; și este foarte 
simplu, pentru că am trădat... 

Claire scoase un țipăt și apucă mâna lui Canolles, dar o 
lăsă repede să-i cadă cu o încântătoare stinghereală. 

— Atunci, ce-o să ne facem? 

Inima tânărului se umflă, acest fericit, „ce-o să ne 
facem” era, hotărât lucru, formula favorită a doamnei de 
Cambes. 

— Să vă pierd? Pe dumneavoastră, atât de bun și de 
generos, continuă ea. Să vă pierd? Eu? Ah! Niciodată! Cu 
ce preţ aș putea să vă salvez? Vorbiţi! Vorbiţi! 

— Ar trebui, doamnă, să-mi permiteţi să-mi joc rolul 
până la capăt, ar trebui, așa cum v-am mai spus, să par 
păcălit de viclenia dumneavoastră și să raportez domnului 
de Mazarin ceea ce văd, nu ceea ce știu. 

— Da, însă dacă s-ar ști că faceţi toate acestea pentru 
mine, dacă s-ar afla că ne-am mai întâlnit, că m-aţi mai 
văzut eu aș fi pierdută, la rândul meu, gândiţi-vă! 

— Doamnă, spuse Canolles cu o melancolie jucată 
perfect, după aerul dumneavoastră atât de rece, după 
seriozitatea dumneavoastră pe care v-o păstraţi chiar și în 
prezența mea, nu cred că o să lăsaţi să vă scape un secret 
care de altfel, în inima dumneavoastră, nici nu există. 

Claire tăcu, însă o privire grăbită, un surâs imperceptibil 
îi scăpară frumoasei prizoniere, îi răspunseră lui Canolles 
în așa fel ca să-l facă cel mai fericit dintre muritori. 

— Să rămân? spuse el cu un surâs cald. 


— Dacă trebuie! răspunse vicontesa. 

— Atunci trebuie să-i scriu domnului de Mazarin. 

— Da, duceţi-vă. 

— Cum adică? 

— V-am spus să vă duceţi să-i scrieţi. 

— Nu e cazul, trebuie să-i scriu de aici, din camera 
dumneavoastră. Trebuie să-mi datez scrisoarea de la 
picioarele patului dumneavoastră. Iată, doamnă, 
instrucţiunile pe care le-am primit, citiţi-le... 

Și Canolles prezentă vicontesei o hârtie pe care citi: 
„Domnul baron de Canolles nu va slăbi din ochi pe doamna 
prinţesă și pe domnul duce d'Enghien, fiul său”. 

— Nu va slăbi din ochi, spuse Canolles. 

— Da, nu va slăbi din ochi, așa scrie. 

Claire înţelese atunci tot folosul pe care l-ar fi putut 
trage Canolles din asemenea instrucţiuni, dar înţelese și ce 
serviciu îi făcea prinţesei, prelungind, în ceea ce o privea, 
eroarea curții. 

— Scrieţi-i, spuse ea cu aerul unei femei resemnate. 

Canolles o întrebă din ochi și ea, tot din ochi, îi arătă o 
trusă cu tot ce trebuia pentru scris. Tânărul scoase de 
acolo o foaie de hârtie, pana și cerneala, le puse pe o 
masă, trase masa cât mai aproape de pat, ceru 
permisiunea, să se așeze, de parcă Claire ar fi fost doamna 
prințesă, și-i scrise lui Mazarin următoarea scrisoare: 

„Monseniore”, 

„Am ajuns la castelul Chantilly la orele nouă seara și 
vedeți că am făcut tot ce mi-a stat în putință, pentru că 
am avut onoarea să-mi iau rămas bun de la eminenta 
voastră, la orele șase și jumătate. 

Pe cele două prințese le-am găsit în pat: doamna 
prințesă-mamă, destul de grav bolnavă, doamna prinţesă 
obosită din cauza unei mari vânători pe care a făcut-o în 
cursul zilei. 

Potrivit instrucțiunilor  eminenței voastre, m-am 
prezentat la cele două prințese, care au invitat imediat 
oaspetii să plece. In acest moment eu nu slăbesc din 
ochi pe doamna prințesă și pe fiul său.” 


— Şi pe fiul său, repetă Canolles întorcându-se către 
vicontesă. La dracu! Mi se pare că mint deși n-aș vrea s-o 
fac. 

— Fiţi liniștită, răspunse Claire râzând, dacă nu l-aţi 
văzut încă pe fiul meu, îl veţi vedea în curând. 

— Şi pe fiul său, continuă Canolles, râzând. 

„Am onoarea să vă scriu această scrisoare chiar din 
camera doamnei prințese și stând la capul patului său”. 

Semnă. După aceea ceru respectuos permisiunea lui 
Claire, apoi trase de cordonul soneriei: un servitor intră. 

— Cheamă-mi valetul, spuse Canolles, și anunţă-mă când 
va fi în anticameră. 

Cinci minute mai târziu, domnul baron de Canolles era 
anunţat că valetul său aștepta la datorie. 

— Uite, spuse Canolles, dă biletul acesta ofițerului care 
comandă cei două sute de oameni ai mei, spune-i să-l 
expedieze la Paris printr-un curier urgent. 

— Dar domnule baron, răspunse Castorin căruia un 
asemenea comision dat în miez de noapte i se părea un 
lucru dintre cele mai neplăcute de executat, cred că v-am 
spus că domnul Pompée m-a angajat în serviciul doamnei 
prințese. 

— Chiar în numele doamnei prințese îţi dau acest ordin. 
Alteța voastră binevoiește să-mi confirme cuvintele? spuse 
Canolles întorcându-se. Ea știe cât este de important ca 
această scrisoare să fie predată chiar acum. 

— Du-te, spuse falsa prințesă pe un ton și cu un gest plin 
de demnitate. 

Castorin se înclină până la pământ și plecă. 

— Acum, spuse Claire întinzând spre Canolles mâinile ei 
micuţe, împreunate ca pentru rugăciune, acum o să vă 
retrageţi, nu-i așa? 

— Iertaţi-mă, răspunse Canolles, dar fiul 
dumneavoastră, doamnă? 

— Adevărat, răspunse, Claire surâzând o să-l vedeţi 
îndată. 

În adevăr, abia termină doamna de Cambes aceste 


cuvinte, că se auzi o zgârietură la ușă, după obiceiul 
vremii. Modă pe care o introdusese cardinalul de 
Richelieu, din dragostea lui pentru pisici. Cât durase lunga 
lui perioadă de putere, se zgâriase, deci, la ușa domnului 
de Richelieu, apoi la ușa domnului de Chavigny, care 
avusese dreptul la această succesiune, chiar dacă îi 
revenise numai cu titlu de moștenitor natural; și apoi, în 
cele din urmă la ușa domnului de Mazarin. Se putea, deci, 
zgâria tot așa de bine și la ușa doamnei prințese. 

— Vin, spuse doamna de Cambes. 

— Bine... atunci îmi reiau înfățișarea oficială. 

Și Canolles îndepărtă masa, trase scaunul, își puse 
pălăria și se retrase, respectuos, în picioare, la patru pași 
de patul prinţesei. 

— Intraţi, spuse vicontesa. 

Îndată intră în cameră, cel mai ceremonios cortegiu care 
s-a putut vedea vreodată. Erau femei, ofițeri, șambelani, 
tot serviciul obișnuit al prinţesei. 

— Doamnă, spuse primul valet, monseniorul duce 
d'Enghien a fost trezit și poate primi pe mesagerul 
majestăţii sale. 

O privire a lui Canolles spre doamna de Cambes vorbi 
mai clar decât ar fi putut-o face prin glas: 

— Așa ne-a fost vorba? 

Privirea aceasta, care purta în ea toate rugăminţile unei 
inimi disperate, fu înțeleasă de minune și desigur că din 
recunoștință pentru tot ce făcuse Canolles și poate și puţin 
pentru a folosi acea malițiozitate ascunsă permanent chiar 
și în străfundul celor mai bune inimi feminine: 

— Aduceţi aici pe domnul duce d'Enghien, spuse ea. 
Domnul va vedea pe fiul meu în prezenţa mea. 

Ordinul se execută în grabă și un moment mai târziu, 
tânărul fu adus în camera prinţesei. 

Am spus că pe când urmărea ultimele pregătiri ale 
plecării doamnei prințese, baronul văzuse pe tânărul prinţ 
jucându-se și alergând, însă nu-i putuse vedea figura, 
Canolles observase numai că era îmbrăcat într-un simplu 
costum de vânătoare. Se gândi, deci, că nu fusese îmbrăcat 


pentru el cu acest splendid costum cu care se prezenta 
acum în faţa sa. Impresia pe care și-o făcuse că prinţul 
plecase împreună cu mama sa, se transforma în 
certitudine. Il examină câtva timp, în tăcere, pe 
moștenitorul ilustrei familii de Condé, și fără să lipsească 
nimic din respectul întipărit în întreaga lui fiinţă, lăsă să-i 
apară pe buze un imperceptibil surâs ironic. 

— Sunt prea fericit să mi se acorde onoarea de a 
prezenta omagiile mele monseniorului duce d'Enghien, 
spuse Canolles, înclinându-se. 

Doamna de Cambes, asupra căreia copilul își ţinea 
aţintită privirea, îi făcu semn să salute din cap și cum i se 
părea că baronul urmărea toate amănuntele acestei scene 
cu un aer maliţios: 

— Fiul meu, spuse ea cu un aer răutăcios care îl făcu pe 
mesagerul regal să se cutremure, căci ghicea după 
mișcarea buzelor vicontesei că avea să fie victima unei 
trădări femeiești, fiul meu, ofițerul care stă în faţa 
dumitale este domnul de Canolles, trimisul majestăţii sale. 
Intindeţi-vă mâna ca să v-o sărute domnul de Canolles. 

La acest ordin, Pierrot, dresat cum se cuvine de Lenet, 
care se însărcinase cu educaţia copilului, așa cum îi 
promisese doamnei prințese, întinse mâna, care n-avusese 
nici timpul, nici posibilitatea să se transforme într-o mână 
de gentilom, iar lui Canolles îi fu foarte greu să pună un 
sărut pe această mână, în mijlocul râsetelor înfundate ale 
celor de faţă; mai ales că-și dăduse seama că nu avea de-a 
face cu o mână de nobil. 

„Ah! doamnă de Cambes, murmură Canolles, ai să-mi 
plătești scump sărutul acesta!” 

Și se înclină adânc în faţa lui Pierrot pentru a-i mulţumi 
de onoarea pe care i-o făcuse. 

Apoi, dându-și seama că după această încercare, ultima 
din program, i-ar fi fost cu neputinţă să mai rămână în 
camera unei femei spuse: 

— Doamnă, mi-am îndeplinit misiunea mea pentru astă 
seară, îmi mai rămâne doar să vă cer permisiunea dea mă 
retrage. 


— Duceţi-vă, domnule, spuse Claire, după cum vedeţi 
suntem foarte liniștiți. Şi dumneavoastră puteţi dormi 
liniștit. 

— Mai înainte, doamnă, îmi mai rămâne să vă solicit o 
favoare. 

— Care anume? întrebă doamna de Cambes destul de 
neliniștită, căci înţelesese, după intonaţia din vocea 
baronului, că se pregătea să-și ia revanșa. 

— Să-mi acordaţi aceeași favoare pe care am primit-o 
din partea prinţului, fiul dumneavoastră. 

De data asta vicontesa căzuse în cursă... Nu exista nicio 
posibilitate să-i refuze unui ofițer al regelui favoarea 
ceremonioasă pe care o cerea astfel, în faţa tuturor. Așa că 
doamna de Cambes întinse spre Canolles o mână 
tremurândă. 

Baronul se îndreptă spre pat de parcă s-ar fi apropiat de 
tronul unei regine, prinse cu vârful degetelor mâna care i 
se întindea, puse un genunchi în pământ și depuse, pe 
această piele fină, albă și tremurândă, un sărut lung, pe 
care cei de faţă îl atribuiră respectului. 

— Mi-aţi promis, ba chiar mi-aţi jurat că nu veţi părăsi 
castelul fără să mă fi prevenit. Contez pe promisiunea 
dumneavoastră și pe jurământul pe care mi l-aţi făcut, 
spuse încet Canolles, ridicându-se. 

— Fiţi convins, domnule, spuse doamna de Cambes, 
căzând pe perne, aproape leșinată. 

Canolles, căruia inflexiunea îi dădu fiori, încercă 
zadarnic să găsească în ochii frumoasei prizoniere, 
confirmarea speranţei pe care i-o dăduse această 
inflexiune. 

Dar ochii vicontesei erau închiși. 

Canolles își aminti că în cuferele închise sunt păstrate 
cele mai preţioase comori și se retrase cu inima plutind în 
paradis. 

Să amintim cum și-a petrecut gentilomul toată noaptea; 
să spunem că veghea și somnul n-au fost pentru el decât 
un lung vis în timpul căruia trăia și retrăia în gând toate 
amănuntele acestei aventuri fantastice care îl făcea 


posesorul celei mai preţioase comori pe care un avar a 
putut-o găzdui vreodată sub aripile inimii lui; să vorbim 
despre proiectele pe care și le făcuse pentru a supune 
viitorul calculelor dragostei sale și capriciilor fanteziei lui; 
să vorbim despre justificările pe care și le dădea lui însuși 
pentru a se convinge că făcuse bine ceea ce făcuse, ar fi 
imposibil, nebunia fiind obositoare pentru orice minte în 
afară de mintea unui nebun. 

Canolles adormise târziu, dacă somn se poate numi 
delirul agitat care urmă zilei din ajun; și totuși abia 
începuse lumina zilei să poleiască vârfurile înalte ale 
plopilor, fără să fi avut timpul să coboare până la suprafaţa 
locurilor liniștite unde dorm nuferii cu frunze largi, ale 
căror flori nu se deschid decât la căldura soarelui, că 
baronul de Canolles sări din pat, se îmbrăcă în grabă și ieși 
în grădină. Primul său drum îl făcu spre aripa castelului 
unde locuia prințesa și prima privire fu spre fereastra 
camerei sale. Fie că prizoniera nu adormise încă, fie că se 
și trezise, o lumină mai puternică decât a lămpii de noapte, 
roșea perdele de damasc trase la fereastră. Canolles se 
opri când văzu aceasta și într-o clipă mintea lui se umplu 
de o mulțime de presupuneri nesăbuite și fără să-și mai 
prelungească plimbarea, se așeză în spatele soclului unei 
statui unde se putea ascunde destul de bine și începu, 
singur și cu himera lui, acel etern dialog al inimilor 
îndrăgostite care găsesc obiectul iubit în toate emanațţiile 
poetice ale naturii. 

Abia trecuse o jumătate de oră de când se găsea la 
postul său de observaţie, ţinându-și privirea aţintită asupra 
ferestrei prin faţa căreia luată lumea ar fi trecut 
indiferentă, când observă că se deschide o fereastră de la 
galerie și că în spaţiul lăsat liber se încadrează aproape în 
același timp figura cinstită a jupânului Pompee. Tot ce 
avea legătură cu vicontesa îi inspira lui Canolles un mare 
interes, așa că își trecu privirea de la fereastra aceea atât 
de atrăgătoare pentru el, la fereastra care se deschisese și 
i se păru că Pompée încearcă să lege cu el o 
corespondenţă prin semne. La început Canolles se îndoi că 


semnele acelea îi erau adresate lui și se uită împrejur ca să 
se convingă, dar Pompée care observă nesiguranța 
baronului, însoţi semnele pe care le făcea de un fluierat 
apelativ care ar fi putut părea destul de puţin convenabil 
din partea unui scutier față de un ambasador al majestăţii 
sale regelui Franţei, însă acest fluierat avea ca scuză un 
soi de punct alb aproape imperceptibil pentru orice privire, 
afară de a unui îndrăgostit, care recunoscu îndată că 
punctul acela alb era un bileţel. 

„Un bilet! își spuse, Canolles: îmi scrie, ce-o fi asta?”. 

Și se apropie tremurând, deși prima mișcare fusese o 
mișcare de bucurie, însă în bucuriile îndrăgostiților există 
o oarecare parte de teamă care face din aceasta cel mai 
mare farmec: când ești convins de fericirea ta, nu mai ești 
fericit. 

Pe măsură ce Canolles se apropia, Pompee îndrăznea să 
arate mai mult biletul; în sfârșit Pompee întinse braţul, iar 
Canolles își întinse pălăria. După cum se vede cei doi 
oameni se înțelegeau de minune; primul lăsă biletul să 
cadă iar al doilea îl prinse cu îndemânare; apoi se înfundă 
într-o alee umbrită ca să poată citi liniștit, iar Pompee, 
care se temea să nu răcească, se grăbi să închidă 
fereastra. 

Insă nu se citește oricum primul bilet din partea femeii 
pe care o iubești, mai ales când biletul acesta neașteptat n- 
are niciun motiv să te tulbure cu prezenţa lui, în afară de 
cazul când dă o lovitură fericirii tale. În adevăr, ce-ar fi 
avut să-i spună vicontesa, dacă nu se schimbase nimic în 
genul de program pe care îl stabiliseră amândoi în ajun? 
Biletul acesta nu putea conţine, deci, decât vreo veste 
nefericită. 

Canolles era atât de convins de aceasta încât nici măcar 
n-apropie hârtia de buze, așa cum fac de obicei 
îndrăgostiţii, în asemenea ocazii. Din contră, îl suci, și-l 
răsuci, cu o teamă din ce în ce mai mare. Și, pentru că 
trebuia totuși să-l deschidă, odată și odată, își luă inima în 
dinţi, rupse sigiliul și citi: 


„Domnule, a rămâne mai departe în situația în care ne 
găsim, și cred că și dumneavoastră gândiţi ca și mine, 
este un lucru cu totul imposibil; desigur că suferiți că 
apăreți în ochii personalului casei drept un 
supraveghetor neplăcut: pe de altă parte, aș putea să mă 
tem, dacă v-as primi mai bine decât ar fi făcut-o doamna 
prințesă în locul meu, să nu se afle că amândoi jucăm o 
dublă comedie, al cărui sfârșit ar fi pentru mine 
pierderea definitivă a reputației. ” 


Canolles își șterse fruntea; presentimentele sale nu-l 
înșelaseră. Cu venirea zilei, această mare vânătoare de 
fantome, toate visurile aurite dispar. Clătină din cap, 
suspină și continuă să citească: 


„Prefaceţți-vă că descoperiţi viclenia de care ne-am 
folosit; pentru a ajunge la această descoperire, există un 
mijloc foarte simplu pe care am să vi-l procur chiar eu, 
dacă îmi promiteți că o să ascultați de rugămintea pe 
care v-o fac. Vedeţi că nu vă ascund cât de mult depind 
de dumneavoastră. Dacă dați curs rugăminţii mele, am 
să fac să vă parvină un portret al meu care poartă 
numele meu și are armele mele gravate sub desenul 
figurii. Veţi spune că ați găsit acest portret în unul din 
controalele de noapte pe care le faceți și că, datorită 
acestui portret, ați recunoscut că eu nu eram doamna 
prințesă. 

Mai e nevoie să vă mai spun că în semn de amintire 
pentru recunoștința ce vă voi păstra în adâncul inimii, 
dacă plecati chiar în dimineața aceasta, vă autorizez să 
păstraţi această miniatură, dacă mai puneţi vreun preț 
pe ea? 

Părăsiţi-ne, deci, dacă este posibil, fără să mă revedeți 
și veți duce cu dumneavoastră întreaga mea 
recunoștință, în timp ce, în ceea ce mă priveste, voi duce 
cu mine amintirea dumneavoastră ca pe a celui mai 
nobil și mai loial dintre gentilomii pe care i-am cunoscut 
în viața mea”. 


Canolles reciti biletul și rămase împietrit. Oricâtă 
bunăvoință ar conţine o scrisoare de concediere, cu oricâtă 
miere s-ar învălui un refuz sau un rămas bun, rămasul bun, 
refuzul sau concedierea rămân totuși o crudă dezamăgire 
pentru inimă. Portretul era, desigur, un lucru foarte 
plăcut, dar motivul care îl făcea să fie oferit îi lua o mare 
parte din valoare. 

De altfel, la ce era bun portretul când originalul este 
aici, alături, îl avem în mână și putem să nu-i dăm drumul? 

Da, însă Canolles, care nu se înfricoșase de mânia 
reginei și a lui Mazarin, tremura când o vedea pe doamna 
de Cambes încruntându-se. 

Și totuși, cât de mult îl jucase această femeie, mai întâi 
pe drum, apoi la Chantilly luându-i locul doamnei prințese, 
apoi ieri, când i-a dat o speranţă, pe care i-a luat-o a doua 
zi! Însă din toate aceste decepţii, aceasta din urmă era cea 
mai dureroasă. Pe drum, nu-l cunoștea și căuta să se 
debaraseze de un tovarăș incomod, asta era totul. Luând 
locul doamnei de Conde ea se supunea unui ordin, se 
achita de un rol impus de suzerana sa și n-ar fi putut face 
altfel; însă de data aceasta când îl cunoștea, după ce 
păruse că-i apreciază devotamentul, după ce se referise de 
două ori la „noi” ceea ce făcuse să vibreze cele mai adânci 
cute ale sufletului tânărului, să se schimbe dintr-o dată; să- 
și retragă bunătatea, să-și renege recunoștinţa, în sfârșit, 
să-i scrie o astfel de scrisoare, asta era, pentru Canolles, 
mai mult decât o cruzime, era aproape o batjocură. 

Așa că se umplu de mânie, de o mânie dureroasă, fără să 
observe că în spatele perdelelor, unde lampa fusese stinsă 
de parcă lumina zilei ar fi făcut-o inutilă, o spectatoare, 
bine ascunsă în dosul draperiilor de damasc, urmărea 
pantomima disperării sale și poate că o gusta chiar. 

„Da, da, își spunea el, însoţindu-și gândul de gesturi 
corespunzătoare cu sentimentul care îl preocupa, da, da, 
este o concediere în toată regula, în toată forma, un mare 
eveniment încoronat de un deznodământ vulgar, o 
speranţă poetică transformată într-o decepţie brutală. Dar, 


eu n-am de gând să suport ridicolul care mi s-a pregătit. 
Prefer ura ei decât această pretinsă recunoștință pe care 
mi-o promite. Cum să mă mai încred acum în promisiunea 
ei?... Ca și cum le-ai încrede în constanţa vântului și în 
marea liniștită. Ah! Doamnă, doamnă, continuă Canolles 
privind spre fereastra camerei vicontesei, iată a doua oară 
că-mi scapi; dar jur că voi mai găsi o situaţie asemănătoare 
și a treia oară nu-mi vei mai scăpa. 

Și Canolles se întoarse în camera lui cu gândul de a se 
îmbrăca și a pătrunde, chiar cu forţa, la vicontesă. Dar 
intrând în cameră observă că pendula arăta abia ora șapte. 

La ora aceea nimeni din castel nu se trezise încă. 
Canolles se trânti într-un fotoliu și închise ochii, ca să-și 
limpezească ideile și să alunge, dacă era cu putinţă, 
vedeniile care se agitau în jurul lui, dar îi redeschidea din 
cinci în cinci minute ca să se uite la ceas. 

Când pendula bătu orele opt castelul începu să se 
trezească, umplându-se încetul cu încetul de mișcare și 
zgomot. 

Canolles mai așteptă cu mare greutate o jumătate de 
oră, apoi nemaiavând răbdare, coborî. În curtea mare a 
castelului îl întâlni pe Pompee care lua aer și le povestea 
lacheilor, care îl înconjurau, despre campaniile din 
Picardia, sub fostul rege: 

— Dumneata ești intendentul alteţei sale? îi spuse el, ca 
și cum îl vedea pe Pompee, acum, pentru întâi dată. 

— Da, domnule, replică Pompée uimit. 

— Te rog s-o previi pe alteţa sa că vreau să am onoarea 
să-i prezint respectele mele. 

— Dar, domnule, alteţa sa... 

— S-a sculat. 

— Totuşi... 

— Du-te. 

— Credeam că plecarea domnului... 

— Plecarea mea va depinde de întrevederea pe care o 
voi avea cu alteţa sa. 

— Spun asta pentru că n-am ordin din partea stăpânei 
mele. 


— Şi eu spun aceasta pentru că am ordin din partea 
regelui. 

Și spunând aceasta, Canolles lovi cu măreție în 
buzunarul de la piept, gest pe care îl adoptă ca cel mai 
satisfăcător dintre toate cele pe care le făcuse din ajun. 

Însă încercând această lovitură de stat, negociatorul 
nostru simţea că-l părăsește curajul. In adevăr, din ajun, 
importanţa lui scăzuse mult: doamna prinţesă plecase de 
mai de douăsprezece ore; călătorind toată noaptea trebuie 
să fi fost acum la douăzeci, douăzeci și cinci de leghe 
departe de Chantilly. Orice eforturi le-ar fi cerut Canolles 
oamenilor săi, nu mai era posibil s-o ajungă și chiar dacă 
ar fi ajuns-o, cine ar fi putut spune că, plecată cu o escortă 
de vreo sută de gentilomi, la ora aceea escorta ei nu era de 
trei sau patru sute de partizani? Îi mai rămâne, totuși, lui 
Canolles, așa cum o spusese în ajun, posibilitatea de a se 
lăsa ucis împreună cu oamenii care îl însoțeau, 
pedepsindu-i prea sângeros pentru capriciile sale 
amoroase. Dacă în ajun se înșelase asupra sentimentelor 
doamnei de Cambes faţă de el, dacă emoția ei nu fusese 
decât comedie, doamna de Cambes ar fi putut să râdă de 
el. Ar fi urmat atunci huiduiala lacheilor, huiduiala 
soldaţilor ascunși în pădure, dizgrație din partea lui 
Mazarin, mânia reginei și, peste toate acestea, ruina 
dragostei sale născânde, pentru că niciodată o femeie nu 
iubește pe cel pe care are intenţia să-l facă de râs, chiar și 
numai pentru o singură clipă. 

În timp ce frământa în minte asemenea gânduri, Pompée 
se apropie, umilit, și-l anunţă că doamna prinţesă îl 
aștepta. 

De data aceasta, nu mai era vorba de niciun ceremonial; 
vicontesa îl aștepta, într-un salonaș, îmbrăcată și în 
picioare. Urmele insomniei pe care încercase fără efect să 
le îndepărteze se întipăriseră pe încântătoarea ei figură; o 
ușoară umbră cafenie îi înconjura ochii, arătând că ochii 
aceștia nu se închiseseră deloc sau foarte puţin. 

— După cum vedeţi, spuse ea fără să-i lase răgaz să 
vorbească el cel dintâi, am răspuns dorinței 


dumneavoastră în speranţa, trebuie să v-o spun, că această 
întrevedere va fi ultima și că, la rândul dumneavoastră, 
veţi răspunde dorinţei mele. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse Canolles, însă după 
întâlnirea noastră de aseară, aș fi sperat mai puţină 
severitate în pretenţiile dumneavoastră și credeam că, în 
schimbul a ceea ce am făcut pentru dumneavoastră și 
numai pentru dumneavoastră, pentru că eu pe doamna de 
Condé, nu o cunosc mă înţelegeţi bine, aţi fi binevoit să mă 
suportaţi mai mult timp la Chantilly. 

— Da, domnule, recunosc, spuse vicontesa, în primul 
moment... tulburarea legată de poziţia în care mă aflam... 
măreţia sacrificiului pe care îl făceaţi pentru mine... 
interesul doamnei prințese care dorea să câștige cât mai 
mult timp, mi-au putut smulge din gură câteva cuvinte 
care nu răspundeau gândului meu; însă în cursul nopţii 
acesteia am avut timp să mă gândesc mai bine: o ședere 
mai îndelungată, a dumneavoastră sau a mea, în acest 
castel a devenit un lucru imposibil. 

— Imposibil, doamnă? spuse Canolles. Uitaţi că totul 
este posibil celui care vorbește în numele regelui? 

— Domnule de Canolles, sper că, mai înainte de toate, 
sunteţi gentilom și că nu veţi abuza de poziţia în care m-a 
așezat devotamentul meu faţă de alteţa sa. 

— Doamnă, răspunse Canolles, mai înainte de toate sunt 
nebun; aţi văzut bine, ce Dumnezeu! Că numai un nebun ar 
fi putut să facă ce am făcut eu. Ei bine, fie-vă milă de 
nebunia mea, doamnă; vă rog, nu mă goniţi. 

— Atunci voi pleca eu din acest loc, domnule. Eu voi fi 
aceea care vă va reda datoriei, împotriva dumneavoastră. 
Vom vedea dacă mă veţi putea reţine cu forța, dacă ne veţi 
expune unui scandal pe amândoi. Nu, nu, domnule, 
continuă vicontesa cu un accent pe care Canolles îl auzi 
vibrând pentru prima dată, nu, vă daţi seama că nu puteţi 
rămân veșnic la Chantilly, pentru că, vă amintiţi, sunteţi 
așteptat în altă parte. 

Cuvântul acesta care străluci ca un fulger în ochii lui 
Canolles, îi aminti de scena din hanul lui Biscarros, 


descoperirea făcută de doamna de Cambes cu Nanon și 
atunci totul i se explică. 

Insomnia nu fusese provocată de îngrijorarea 
prezentului, ci de amintirile trecutului. Hotărârea luată în 
dimineaţa aceea de a-l evita pe Canolles, nu era rezultatul 
unei gândiri, ci expresia geloziei. 

Atunci, pentru un moment, între cele două personaje, în 
picioare, faţă în faţă, se strecură un moment de tăcere, dar 
în timpul acestei tăceri, fiecare dintre ei asculta cuvântul 
propriei sale gândiri care îi vorbea în piept prin bătăile 
inimii. 

„Geloasă! își spuse Canolles, e geloasă! Oh, din acest 
moment înțeleg totul. Da, da, vrea să se asigure că o 
iubesc destul ca să-i sacrific orice altă dragoste! E o 
încercare!” 

La rândul său doamna de Cambes își spunea: „Pentru 
domnul de Canolles eu sunt un amuzament al spiritului, m- 
a întâlnit desigur, pe drum tocmai în momentul în care era 
forțat să plece din Guyana și m-a urmărit așa cum 
urmărește călătorul un spiriduș; însă inima i-a rămas în 
căsuţa aceea înconjurată de copaci, unde se ducea în seara 
în care l-am întâlnit. Prin urmare e imposibil să ţin lângă 
mine un om care iubește pe alta și pe care, dacă l-aș vedea 
mai des, aș avea poate slăbiciunea de a-l iubi. Oh! Ar fi nu 
numai să-mi trădez onoarea, dar să trădez și interesele 
doamnei prințese și să fiu atât de lașă ca să-l iubesc pe 
agentul persecutorilor ei”. 

De aceea strigă deodată, răspunzând parcă propriilor 
sale gânduri: 

— Nu! Nu! Trebuie să plecaţi imediat domnule, căci 
altfel plec eu. 

— Uitaţi doamnă, spuse Canolles, că am cuvântul 
dumneavoastră că nu veţi pleca până nu mă veţi fi anunţat 
în prealabil despre aceasta. 

— Ei bine, vă anunț, domnule că părăsesc castelul chiar 
în clipa aceasta. 

— Şi credeţi că o voi permite? strigă Canolles. 

— Cum? strigă vicontesa, mă veţi reţine cu forța? 


— Nu știu ce am să fac doamnă, însă ceea ce știu este 
că-mi va fi cu neputinţă să vă părăsesc. 

— Atunci, eu sunt prizoniera dumneavoastră? 

— Sunteţi o femeie pe care am pierdut-o de două ori și 
nu vreau s-o mai pierd și a treia oară. 

— Atunci, violenţa! 

— Da, doamnă, violenţa, răspunse Canolles, dacă acesta 
este singurul mijloc de a vă păstra. 

— Oh! strigă doamna de Cambes, ce mulțumire poate fi 
aceea să păstrezi o femeie care geme, care strigă după 
libertate, care nu te iubește, care nu te poate suferi! 

Canolles tresări și încercă repede să deosebească ce era 
în vorbă de ce era în gând. 

Înţelese că venise momentul să joace totul pentru totul. 

— Doamnă, spuse el, cuvintele pe care le-aţi rostit cu un 
accent atât de adevărat încât nu e posibil să te înșeli 
asupra sensului lor, mi-au lămurit toate incertitudinile. 
Dumneavoastră gemând, dumneavoastră sclavă? Eu să 
rețin o femeie care nu mă iubește, care mă detestă! Nu, 
doamnă, nu, fiţi liniștită, nu se va întâmpla așa! Crezusem 
după fericirea pe care o încercam când vă vedeam, 
crezusem că aţi fi putut suporta prezenţa mea; crezusem, 
după ce îmi pierdusem stima, liniștea conștiinței, viitorul, 
onoarea, că poate, m-aţi despăgubi pentru acest imens 
sacrificiu dăruindu-mi câteva ore pe care, desigur, că nu le 
voi mai întâlni niciodată. Totul era posibil dacă m-aţi fi 
iubit... Dacă nu v-aș fi fost indiferent; căci sunteţi bună și 
aţi fi făcut din milă, ceea ce alta ar fi făcut din dragoste. 
Dar nu mai am de-a face cu indiferența, ci cu ura; în cazul 
acesta, este altceva; aveţi dreptate. lertaţi-mă, doamnă, 
doar pentru faptul că n-am înţeles că poţi fi urât când 
iubeşti la disperare. Rămâneţi regină, stăpână și liberă în 
castel și pretutindeni: eu trebuie să mă retrag și mă 
retrag. În zece minute vă veţi recâștiga toată libertatea. 
Adio, doamnă, adio pentru totdeauna. 

Și cu o tulburare care la început fusese afectată, dar 
care până la urmă devenise reală și dureroasă, Canolles 
salută pe doamna de Cambes, făcu stânga-mprejur, 


căutând ușa fără să o găsească și repetând cuvântul adio! 
— adio! cu un accent atât de adânc simţit, încât pornit din 
inimă mergea la inimă. Adevăratele supărări glăsuiesc 
asemeni furtunilor. 

Doamna de Cambes nu se aștepta la această supunere 
din partea lui Canolles; ea acumulase puteri pentru luptă, 
nu pentru victorie de aceea fu impresionată de atâta 
resemnare amestecată cu dragoste. Și cum tânărul cu un 
fel de suspin făcuse câţiva pași spre ușă întinzând mâna la 
întâmplare simţi deodată o mână așezându-i-se pe umăr cu 
o semnificativă apăsare; nu numai că-l atingea, îl oprea. 

Se întoarse. 

„Ea era tot în picioare în faţa lui. Braţul său, întins cu 
graţie, îi mai atingea încă umărul, iar expresia de 
demnitate, imprimată un moment pe faţa sa, se topise într- 
un dulce surâs. 

— Ei bine, domnule, spuse ea, iată cum vă supuneți 
reginei dumneavoastră! Plecaţi tocmai când aveţi ordin să 
rămâneţi, trădător ce sunteţi! 

Canolles scoase un țipăt, căzu în genunchi și-și înfundă 
fruntea înfierbântată în mâinile pe care i le întindea 
vicontesa. 

— Oh! Să mori de atâta fericire! strigă el. 

— Vai! Nu vă bucuraţi încă, spuse vicontesa, căci, dacă 
vă opresc, o fac numai pentru a nu ne despărţi așa oricum, 
ca să nu plecaţi cu ideea că sunt o ingrată, ca să îmi 
restituiți de bună voie cuvântul pe care vi l-am dat, pentru 
că vedeţi în mine din ce în ce mai puţin o prietenă, pentru 
că partidele opuse pe care le urmăm mă împiedică să fiu 
altceva pentru dumneavoastră. 

— Oh! Dumnezeule! Așadar m-am mai înșelat odată: nu 
mă iubiți! 

— Să nu vorbim de sentimentele noastre, baroane, ci de 
pericolul care ne ameninţă pe amândoi dacă rămânem aici. 
Haideţi plecaţi! Plecaţi sau lăsaţi-mă pe mine să plec, 
trebuie! 

— Ce spuneţi, doamnă! 

— Numai adevărul. Lăsaţi-mă aici, întoarceţi-vă la Paris, 


spuneţi-i lui Mazarin, spuneţi-i reginei ce vi s-a întâmplat. 
Vă voi ajuta cât îmi va fi cu putinţă, numai plecaţi, plecaţi! 

— Dar, oare, trebuie să mai repet? Că dacă v-aș părăsi, 
aș muri? 

— Nu, nu, nu veţi muri, căci veţi păstra speranţa că ne 
vom reîntâlni în vremuri mai bune. 

— Intâmplarea m-a aruncat pe drumul dumneavoastră, 
doamnă, sau mai bine-zis v-a plasat pe dumneavoastră de 
două ori în drumul meu; norocul se va plictisi și dacă vă 
părăsesc, n-am să vă mai întâlnesc niciodată. 

— Ei bine! Am să vă caut eu. 

— Oh! Doamnă, cereţi-mi să mor pentru dumneavoastră, 
moartea e un moment de durere și atât. Dar nu-mi cereţi 
să vă părăsesc. Numai la ideea aceasta și mi se rupe inima. 
Gândiţi-vă, abia v-am văzut, abia dacă v-am vorbit. 

— Ei bine! Dacă vă permit să rămâneţi și astăzi, toată 
ziua, dacă mă puteţi vedea și-mi puteţi vorbi, sunteţi 
mulțumit, spuneţi? 

— Nu promit nimic. 

— Atunci, nici eu. Numai că mi-am luat un angajament 
față de dumneavoastră, de a vă preveni despre momentul 
în care aș intenţiona să plec. Ei bine, plec peste o oră. 

— Trebuie să se facă tot ce vreţi? Trebuie să fiţi 
ascultată în toate privinţele? Trebuie să uit de mine ca să 
vă urmez orbește voința? Ei bine! Dacă e nevoie de toate 
acestea, fiţi mulțumită n-aveţi în fața dumneavoastră decât 
un sclav gata să vă asculte. Porunciţi, doamnă, porunciţi. 

Claire întinse mâna către baron și cu vocea ei cea mai 
dulce și cea mai mângâietoare: 

— O nouă înţelegere în schimbul cuvântului meu, spuse 
ea: dacă nu vă părăsesc din clipa aceasta până diseară, la 
ora nouă veţi pleca? 

— V-o jur. 

— Atunci veniţi: cerul este albastru, și ne promite o zi 
încântătoare; pe iarbă e rouă, în aer plutesc miresme 
parfumate, în pădure e miros de rășină. Hei, Pompée! 

Respectabilul intendent, care desigur că primise ordin 
să stea lângă ușă, intră imediat. 


— Caii pentru plimbare! spuse doamna de Cambes, cu 
aerul său de prinţesă, în dimineaţa asta mă duc spre 
eleșteu și mă întorc pe la fermă, unde voi prânzi... Mă 
însoţiţi domnule baron? continuă ea, aceasta intră în 
atribuţiile dumneavoastră de serviciu, pentru că aţi primit 
ordin din partea majestăţii sale regina să mă urmăriţi 
îndeaproape. 

Un nor de bucurie nemărginită îl orbi pe tânărul baron 
și-l învălui asemeni norilor care, altădată, îi fermecau pe 
zei în cer: așa că se lăsă condus, fără să se împotrivească, 
aproape fără voinţă, gâfâia, era ametit, era nebun. În 
curând, în mijlocul pădurii încântătoare, sub aleile 
misterioase umbrite de crengile copacilor care îi atingeau 
fruntea descoperită, deschise ochii asupra realităţii: era în 
picioare, mut, cu inima înfășurată de o bucurie aproape tot 
atât de sfâșietoare ca o durere, pășind mână în mână cu 
doamna de Cambes, tot atât de palidă, tot atât de tăcută și 
desigur tot atât de fericită ca și el. 

În urma lor venea Pompée, destul de aproape ca să vadă 
tot, destul de departe ca să nu audă nimic. 


Sfârșitul acestei zile încântătoare sosi repede, așa cum 
sosește întotdeauna sfârșitul unui vis frumos; pentru 
fericitul gentilom orele trecuseră ca secundele și totuși i se 
păru că numai în această singură zi adunase amintiri cât 
pentru trei existențe obișnuite. Fiecare din aleile parcului 
fuseseră îmbogăţite cu un cuvânt, o amintire a vicontesei; 
o privire, un gest, un deget pus pe buze, totul avea un sens 
propriu... Când au intrat în barcă ea îi apucase mâna; în 
timpul călătoriei pe râu, ea i se sprijinise de braţ; când au 
mers pe lângă zidul parcului ea se simţise obosită și se 
așezase un moment să se odihnească și fiecare din aceste 
momente ameţitoare care trecuseră ca un fulger prin faţa 
ochilor tânărului, ca și peisajul luminat de o lucire 
fantastică, îi rămăsese întipărit în amintire, nu numai în 
ansamblu, dar chiar în cele mai mici amănunte. 


Canolles nu avea s-o părăsească pe vicontesă toată ziua: 
în timpul mesei de prânz, îl invită la cină și la supeu. 

În mijlocul strălucirii pe care falsa prinţesă a trebuit să o 
desfășoare pentru a-l primi pe trimisul regelui, Canolles 
remarcă dulcile atenţii ale femeii îndrăgostite. El uită și de 
valeţi și de etichetă și de lume; uită până și de promisiunea 
făcută de a se retrage și se crezu instalat pentru o fericită 
eternitate în acest paradis terestru în care el ar fi fost 
Adam și doamna de Cambes ar fi fost Eva. 

Dar când veni seara, când și supeul se sfârșise așa cum 
se scurseseră toate celelalte întâmplări în timpul zilei, 
adică într-o veselie de nespus, când la desert o doamnă de 
onoare îl adusese pe domnul Pierrot care, îmbrăcat tot în 
costumul ducelui d'Enghien, profitase de împrejurări 
pentru a mânca cu pofta cu care ar fi mâncat patru prinți 
de sânge la un loc, când se auzi pendula bătând, iar 
doamna de Cambes, ridicând ochii, fu convinsă că avea să 
bată de zece ori. 

— Acum, spuse ea cu un suspin, este ceasul. 

— Care ceas? întrebă Canolles, încercând să surâdă, 
căutând să pareze o mare nenorocire printr-o glumă. 

— Ceasul de a vă respecta cuvântul pe care mi l-aţi dat. 

— Eh, doamnă, răspunse Canolles cu tristeţe, nu uitaţi 
nimic, niciodată? 

— Poate aș fi uitat și eu ca și dumneavoastră, spuse 
doamna de Cambes, dar iată ce-mi aduce aminte. 

Și spunând acestea, îi arătă o scrisoare pe care o 
primise înainte de a se fi așezat la masă. 

— De la cine este această scrisoare? întrebă Canolles. 

— De la doamna prinţesă care mă cheamă la ea. 

— Cel puţin, iată un motiv! Vă mulţumesc că aţi avut 
pentru mine acest menajament. 

— Nu vă faceţi iluzii, domnule de Canolles, spuse 
vicontesa cu o tristeţe pe care nu mai căuta să o ascundă. 
Chiar dacă n-aş fi primit această scrisoare, tot v-aș fi 
amintit de plecare, așa cum am făcut-o. Credeţi că cei care 
ne înconjoară nu vor observa curând complicitatea dintre 
noi? Trebuie să recunoașteţi că purtarea noastră nu este 


aceea dintre o prințesă persecutată și persecutorul său. 

Însă, dacă acum, această despărţire vă este atât de 
dureroasă pe cil pretindeţi, lăsaţi-mă să vă spun, domnule 
baron, că depinde numai de dumneavoastră dacă trebuie 
să ne separăm, sau nu. 

— Vorbiţi! Oh! Vorbiti! spuse Canolles. 

— Nu ghiciţi...? 

— Oh! Ba da, doamnă! Dimpotrivă, ghicesc și încă foarte 
bine! Vreţi să-mi spuneţi să urmez pe doamna prinţesă, 
alături de dumneavoastră?... 

— Chiar așa îmi scrie, răspunse repede doamna de 
Cambes. 

— Vă mulțumesc că ideea nu vine de la dumneavoastră, 
vă mulțumesc pentru tulburarea cu care ați abordat 
propunerea; nu că conștiința mea s-ar revolta la ideea de a 
servi un partid sau altul; nu, pentru că n-am nicio 
convingere, căci cine are oare în acest război, în afară de 
cei interesaţi? Ce-mi pasă dacă după ce scot sabia din 
teacă, lovitura îmi vine de aici sau de dincolo? Nu cunosc 
curtea, nu-i cunosc pe prinți: independent prin averea pe 
care o posed, fără ambiţie, n-aștept nimic nici de la unii, 
nici de la alţii. Sunt ofiţer, iată totul. 

— Atunci, consimţiţi să mă urmaţi? 

— Nu. 

— De ce, dacă lucrurile sunt așa cum spuneţi? 

— Pentru că m-ati aprecia mai puţin. 

— Aceasta este singurul obstacol care vă reţine? 

— V-o jur. 

— Oh! Atunci nu aveți de ce să vă temeti. 

— Nici dumneavoastră nu credeți nimic din ceea ce 
spuneți în acest moment, spuse Canolles surâzător 
ridicând un deget: un transfug este întotdeauna un 
trădător; primul cuvânt este mai blând, însă amândouă 
cuvintele sunt echivalente. 

— Ei bine! Aveţi dreptate, spuse doamna de Cambes și 
n-am să insist mai mult. Dacă aţi fi fost într-o situaţie 
obișnuită, n-aş fi insistat să vă câștig de partea prinților, 
însă trimis al reginei însărcinat cu o misiune de încredere 


de către majestatea sa regina regentă și de primul 
ministru onorat cu bunăvoința domnului duce d'Epernon 
care, în ciuda bănuielilor pe care mi le făcusem la început, 
vă protejează, am fost asigurată în mod cu totul special... 

Canolles roși. 

— Am să fiu foarte discretă, însă ascultaţi-mă, baroane: 
noi nu ne despărţțim pentru totdeauna, fiţi sigur, presimt 
că ne vom revedea. 

— Unde? întrebă Canolles. 

— Nu știu, dar e sigur că ne vom revedea. 

Canolles clătină trist din cap. 

— Nu cred, doamnă, ne desparte războiul și asta e mult 
când în același timp nu mai există dragoste. 

— Dar ziua de astăzi, nu preţuiește nimic pentru 
dumneavoastră? întrebă  vicontesa cu o intonațţie 
încântătoare. 

— Este singura zi în care am fost sigur că am trăit cu 
adevărat de când sunt pe lume. 

— Atunci vedeţi că sunteţi un ingrat? 

— Mai acordaţi-mi o zi ca aceasta. 

— Nu pot, trebuie să plec chiar în seara asta. 

— Nu v-o cer nici pentru mâine, nici pentru poimâine, v- 
o cer pentru o zi, în viitor. Alegeţi-vă timpul care vă place, 
locul care vă place, dar lăsaţi-mă să trăiesc cu o 
certitudine, aș suferi prea mult să știu că n-am decât o 
speranţă. 

— Unde o să plecaţi, după ce mă veţi părăsi? 

— La Paris ca să dau socoteală de misiunea pe care am 
primit-o. 

— Și apoi? 

— Știu eu? Poate la Bastilia. 

— Dar presupunând că n-o să ajungeţi acolo? 

— Mă întorc la Libourne unde trebuie să fie regimentul 
meu. 

— Şi eu la Bordeaux unde va fi doamna prinţesă. 
Cunoașteţi vreun sat mai izolat pe drumul dintre Bordeaux 
și Libourne? 

— Cunosc unul a cărui amintire mi-e tot atât de scumpă, 


cum mi-e Chantilly. 

— Jualnay? întrebă vicontesa surâzând. 

— Jualnay, repetă Canolles. 

— Ei bine, ca să ajungi la Jaulnay e nevoie de patru zile. 
Azi e marți: duminică am să mă opresc acolo toată ziua. 

— Oh! Mulţumesc! Mulţumesc! strigă  Canolles 
apăsându-și buzele pe mâna pe care doamna de Cambes n- 
avu curajul să și-o retragă. 

Apoi, după un minut de tăcere: 

— Şi acum, spuse ea, ne mai rămâne să jucăm mica 
noastră comedie. 

— Ah! Da! E adevărat, doamnă, comedia care trebuie să 
mă acopere de ridicol în ochii întregii Franţe. Dar nu pot 
să spun nimic: eu am vrut așa, și dacă rolul pe care îl joc, 
nu l-am ales eu, în schimb eu am contribuit la 
deznodământul care îl încoronează. 

Doamna de Cambes plecă ochii. 

— Acum spuneți-mi ce mai am de făcut, spuse Canolles, 
nepăsător; vă aștept ordinul și sunt gata la toate. 

Claire era atât de emoţionată, încât Canolles putea să 
vadă cum se ridica și se cobora catifeaua rochiei sub 
bătăile inegale și precipitate ale inimii. 

— Ştiu că faceţi pentru mine un sacrificiu, dar credeți- 
mă, pentru numele lui Dumnezeu, că vă păstrez o eternă 
recunoștință. Da! Vă expuneţi pentru mine dizgraţiei 
curții; da, o să fiţi judecat cu severitate. Vă rog, domnule, 
uitaţi toate astea, dacă vă place cât de cât să vă gândiţi că 
m-aţi făcut fericită. 

— Voi încerca, doamnă. 

— Credeţi-mă, baroane, continuă doamna de Cambes, că 
durerea aceasta rece, căreia i-ați căzut pradă, este o 
remușcare cumplită pentru mine. Alţii v-ar fi recompensat, 
poate, mai complet decât o fac eu, însă, domnule, o 
recompensă care s-ar acorda cu prea mare ușurință n-ar 
plăti în mod demn sacrificiul dumneavoastră. 

Și spunând acestea, Claire plecă ochii cu un suspin de 
pudică suferinţă. 

— Asta este tot ce aveţi să-mi spuneţi? întrebă Canolles. 


— Iată, spune vicontesa scoțând din sân un portret pe 
care i-l întinse lui Canolles, iată, luaţi acest portret și la 
fiecare supărare pe care v-ar aduce-o această neplăcută 
afacere, priviţi-l, spuneţi că suferiți pentru cea din imagine 
și că fiecare din suferințele dumneavoastră este plătită cu 
regrete. 

— Asta e tot? 

— Cu stimă. 

— Asta e tot? 

— Cu simpatie. 

— Oh! Doamnă, încă un cuvânt! strigă Canolles, ce vă 
costă să mă faceţi pe deplin fericit? 

Claire făcu o mișcare grăbită spre tânărul din faţa ei, îi 
întinse mâna și era gata să adauge: 

— Cu dragoste. 

Însă în aceiași clipă se deschise ușa și în pragul ei apăru 
pretinsul căpitan comandant al gărzii, însoţit de Pompee. 

— Am să termin la Jaulnay, spuse vicontesa. 

— Fraza sau gândul? 

— Pe amândouă, unul îl exprimă pe celălalt. 

— Doamnă, spuse comandantul gărzii, caii alteţei 
voastre sunt la trăsură. 

— Prefaceţi-vă uimit, îi șopti Claire lui Canolles. 

Gentilomul schiţă un zâmbet de milă care i se adresa lui 
însuși. 

— Unde se duce alteţa voastră? întrebă el. 

— Plec. 

— Dar alteța voastră uită că am misiunea din partea 
majestăţii sale să n-o părăsesc niciun moment. 

— Domnule, misiunea dumneavoastră s-a sfârșit. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că eu nu sunt alteţa sa prinţesa de Condé, ci numai 
doamna vicontesă de Cambes, prima sa doamnă de onoare. 
Doamna prințesă a plecat ieri seară și eu mă duc după 
dânsa. 

Canolles rămase nemișcat: era vădit că-i displăcea să 
joace în continuare comedia aceasta în faţa unui partener- 
lacheu. 


Pentru a-l încuraja pe Canolles, doamna de Cambes îl 
învălui cu privirea ei caldă. Privirea aceasta îi dădu puţin 
curaj. 

— Atunci înseamnă că regele a fost înșelat, spuse el, dar 
domnul duce d'Enghien unde e? 

— I-am poruncit lui Pierrot să se reîntoarcă la răzoarele 
lui, spuse o voce gravă aproape de ușa de intrare. 

Vocea aceasta era a doamnei prinţese-mame care sta în 
picioare în ușă, susţinută de două doamne de companie. 

— Întoarceţi-vă la Paris, la Mantes, la Saint-Germain, în 
sfârșit, întoarceţi-vă la curte, misiunea dumneavoastră aici 
s-a terminat. Să-i spuneţi regelui că cei persecutați recurg 
la viclenie, ceea ce înlătură folosirea forței. Totuși puteţi 
rămâne la Chantilly ca să mă păziți pe mine care n-am 
părăsit și nici nu voi părăsi castelul, pentru că nu vreau s-o 
fac. Cu acestea, domnule baron, adio! 

Canolles roși de ciudă și abia mai găsi putere să se 
încline privind spre vicontesă și să murmure cu reproș: 

— Oh! Doamnă! Doamnă! 

Vicontesa înţelese privirea și auzi cuvintele. 

— Rog pe alteța voastră să-mi permită, spuse ea 
adresându-se prințesei-mame, să mai joc rolul doamnei 
prințese, încă puţine minute. Vreau să-i mulţumesc 
domnului baron de Canolles, în numele ilustrelor gazde 
care au părăsit această casă, pentru respectul pe care l-a 
arătat și pentru delicateţea pe care a pus-o în îndeplinirea 
unei misiuni atât de dificile: îndrăznesc să cred, doamnă, 
că și alteţa voastră este de aceeași părere și că își va uni și 
ea mulțumirile sale cu mulțumirile mele. 

Impresionată de aceste cuvinte atât de hotărâte, 
prințesa mamă căreia perspicacitatea ei ascuţită îi 
dezvălui unul din aspectele noului secret altoit pe cel 
cunoscut, spuse, cu o vizibilă emoție: 

— Pentru tot ce aţi făcut împotriva noastră, uitarea; 
pentru tot ce aţi făcut pentru casa mea, recunoștință. 

Canolles puse un genunchi în pământ, în faţa prinţesei, 
iar aceasta îi dădu mâna să i-o sărute, mâna pe care de 
atâtea ori o sărutase Henric al IV-lea. 


Era o completare a scenei, era un rămas bun asupra 
căruia nu se mai putea reveni; nu-i mai rămânea lui 
Canolles decât să plece, așa cum avea s-o facă și doamna 
de Cambes. Se retrase, deci, în apartamentul lui și se grăbi 
să-i trimită lui Mazarin cea mai disperată informaţie pe 
care a putut s-o scrie vreodată și care avea să-l scutească 
de bruftuiala primului moment de surpriză. Apoi trecu 
printre servitorimea castelului, nu fără o oarecare teamă 
că va fi insultat și ajunse în curte unde îl aștepta calul gata 
înșeuat. 

În momentul când se pregătea să pună piciorul în scară, 
o voce autoritară spuse: 

— Daţi onorul trimisului majestăţii sale regelui, stăpânul 
nostru. 

Aceste cuvinte făcură să se plece toate frunţile în faţa lui 
Canolles care, după ce se plecă în faţa ferestrei la care sta 
doamna prințesă, dădu pinteni calului și dispăru cu capul 
sus. 

Castorin, dezamăgit de visul frumos pe care și-l făcuse, 
după spusele lui Pompee, în calitatea lui de fals intendent, 
își urma stăpânul cu capul plecat. 


IV. 


Este momentul să ne întoarcem la unul din personajele 
cele mai importante ale acestei povestiri și care, călărind 
un cal bun, urmează drumul mare care leagă Parisul de 
Bordeaux, însoţit de cinci călăreţi care cască ochii mari la 
cel mai mic zăngănit al unui sac plin cu scuzi de aur pe 
care locotenentul Ferguzon îl poartă agăţat de șa. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, spuse unul din oameni, e un 
ban frumos. 

— Adică ar fi un ban minunat dacă acest ban n-ar datora 
nimănui nimic, însă acest ban datorează o companie 
doamnei prințese; nimium satis est, cum spuneau cei 
vechi, ceea ce se poate traduce prin: numai ce-i mult e 
destul. Or, dragă Barrabas, noi n-avem încă mult ca să fie 
destul. 


— Ce mult costă ca să pari om onorabil, spuse 
Cauvignac toate încasările preceptorului regal s-au 
transformat în hanuri, broderii și haine. Strălucim ca niște 
seniori și împingem luxul până acolo încât să avem și 
pungi, deși n-avem nimic în ele. Dar aparențele sunt 
salvate. 

— Vorbește de noi căpitane, nu de dumneata, continuă 
Barrabas, dumneata ai în pungă zece mii de livre. 

— Prietene, spuse Cauvignac, n-ai auzit ce-a spus 
Ferguzon despre obligaţiile noastre faţă de doamna 
prinţesă, sau l-ai înţeles greșit? Eu nu sunt dintre oamenii 
care se angajează la un lucru, ca să facă altul. Domnul 
Lenet mi-a numărat zece mii de livre ca să ridic o 
companie și o voi ridica sau mă ia dracul. Şi-mi va mai da 
alte patruzeci de mii în ziua când compania va fi ridicată. 

— Atunci, dacă nu plătește cele patruzeci de mii de livre, 
o să vedem... 

— Cu zece mii de livre! exclamară deodată patru glasuri 
ironice. Căci, din toată trupa, numai Ferguzon, plin de 
încredere în posibilităţile ţelului, părea convins că 
Cauvignac va ajunge la rezultatul dorit. Să ridici o 
companie cu zece mii de livre? 

— Da, spuse Cauvignac, dacă s-ar mai adăuga ceva. 

— Şi cine o să mai adauge acest ceva? întrebă cineva. 

— Eu în orice caz, nu, spuse Ferguzon. 

— Atunci, cine? întrebă Barrabas. 

— La dracu! Primul venit. lată, văd un om, acolo, pe 
drum. O să vedeți... 

— Înţeleg, spuse Ferguzon. 

— Asta-i tot? întrebă Cauvignac. 

— Şi admir. 

— Da, căpitane, înţeleg că vrei să-ţi ţii angajamentele, 
spuse unul din călăreţi, totuși să știi că putem pierde mult 
dacă suntem oameni cinstiţi. Astăzi au nevoie de noi; dar 
mâine, după ce s-o ridica această companie, o s-o 
încadreze cu ofițeri de încredere, și pe noi o să ne 
concedieze, după ce ne-am chinuit să o înființăm. 

— Eşti un prost, pur și simplu, dragă Carrotel, și nu-ţi 


spun asta pentru prima oară, spuse  Cauvignac. 
Raționamentul acesta atât de jalnic, te lipsește de gradul 
pe care ţi-l destinasem în cadrul companiei, căci este 
evident că noi vom fi cei șase ofițeri care vor constitui 
nucleul acestei unități. Te-aș fi numit imediat 
sublocotenent, Carrotel, dar n-ai să fii decât sergent. Din 
cauza sărăciei judecății pe care ai auzit-o, dumneata, 
Barrabas, și n-ai spus nimic, ai să ocupi postul acesta, 
până când o să-l spânzure pe Ferguzon și atunci ai să-i iei 
locul ca fiind cel mai vechi. Dar să nu-l pierdem din ochi pe 
primul meu soldat, pe care îl văd acolo. 

— Ştiţi ceva despre omul acesta, căpitane? întrebă 
Ferguzon. 

— Nimic. 

— Trebuie să fie un burghez, după haina neagră cu care 
e îmbrăcat. 

— Eşti sigur? 

— Da. Iată vântul îi ridică haina, vedeţi? 

— Dacă poartă o haină neagră, trebuie să fie un burghez 
bogat şi atunci cu atât mai bine: recrutăm pentru serviciul 
domnilor prinți şi este important ca compania să fie 
alcătuită cum trebuie. Dacă ar fi fost vorba de secătura aia 
de Mazarin oricine ar fi bun; dar pentru prinți, doamne 
fereşte! Ferguzon, cred că compania o să-mi facă cinste, 
cum spune Falstaff. 

Toată trupa dădu pinteni cailor ca să-l ajungă pe 
burghezul care mergea liniştit prin mijlocul drumului. 

Când omul acesta cumsecade, călare pe un măgar, văzu 
venind spre el grupul de călăreți în galop, se trase la 
marginea drumului și-l salută pe Cauvignac. 

— E politicos, spuse acesta, și asta e foarte bine, dar nu 
știe să salute militărește, o să înveţe el. 

Cauvignac îi răspunse la salul apoi se apropie de el: 

— Domnule, îl întrebă el, binevoiţi să ne spuneţi dacă îl 
iubiţi pe rege. 

— Cum să nu! răspunse burghezul. 

— Admirabil! spuse Cauvignac cu o privire încântătoare. 
Dar pe regină? 


— Pentru regină, am cea mai profundă venerație. 

— Excelent! Şi pe domnul de Mazarin? 

— Domnul de Mazarin este un om mare, domnule și-l 
admir. i 

— Perfect. In cazul acesta, spuse Cauvignac, avem 
fericirea să fi întâlnit un servitor credincios al majestăţii 
sale, nu? 

— Domnule, sunt mândru de asta. 

— Şi gata să-i dovediţi acest zel. 

— Ce bine se potrivește! Numai drumurile mari pot oferi 
întâlniri ca aceasta. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă burghezul, începând să-l 
privească pe Cauvignac cu o oarecare îngrijorare. 

— Vreau să spun, domnule, că trebuie să ne urmați. 

Burghezul făcu în șa o săritură de surprindere și de 
teamă. 

— Să vă urmez? Și unde anume? 

— Prea bine nu știu nici eu, acolo unde mergem și noi. 

— Domnule, nu călătoresc niciodată împreună cu oameni 
pe care nu-i cunosc. 

— Foarte adevărat și procedaţi ca un om prudent: am să 
vă spun cine suntem. 

Burghezul făcu o mișcare voind parcă să spună că a și 
ghicit. 

Cauvignac continuă, fără să pară că a observat 
mișcarea: 

— Eu sunt Roland de Cauvignac, căpitanul unei 
companii absente, este adevărat, dar reprezentată cu 
cinste de Louis-Gabriel Ferguzon, locotenentul meu; de 
Georges-Guillaume Barrabas, sublocotenentul meu; de 
Zephirin Carrotel, sergentul meu și de acești doi domni, 
din care unul este furierul meu iar celălalt șeful meu de 
stat major. Acum ne cunoașteţi domnule continuă 
Cauvignac cu faţa surâzătoare, și îndrăznesc să sper că nu 
vă suntem antipatici. 

— Dar, domnule, l-am servit pe majestatea sa în garda 
orășenească și plătesc cu regularitate impozitele, taxele, 
obligaţiile, și toate celelalte, răspunse burghezul. 


— Tocmai de aceea, domnule, nu vă angajez în serviciul 
majestăţii sale, ci în serviciul domnilor prinți, pe al cărui 
modest reprezentant îl vedeţi în faţa dumneavoastră, 
continuă Cauvignac. 

— În serviciul prinților, dușmanii regelui! strigă 
burghezul din ce în ce mai uimit; atunci cum se face că 
adineauri mă întrebaţi dacă îl iubesc pe majestatea sa? 

— Pentru că, domnule, dacă nu l-aţi fi iubit pe rege, dacă 
aţi fi acuzat-o pe regină, dacă l-aţi fi blestemat pe domnul 
de Mazarin, m-aș fi ferit să vă deranjez din ocupațiile 
dumneavoastră, mi-ati fi fost scump ca un frate. 

— Dar, în sfârșit, domnule, eu nu sunt nici sclav, nici 
șerb. 

— Nu, domnule, sunteţi soldat, adică cu totul liber să 
ajungeţi căpitan ca mine sau mareșal al Franţei, ca domnul 
de Turenne. 

— Domnule, în viața mea am pledat foarte mult. 

— Ah! Cu atât mai rău, domnule, cu atât mai rău, 
înclinarea spre procese este un obicei foarte urât. Eu n-am 
avut niciodată un asemenea gust și asta, poate, pentru că 
am studiat ca să ajung avocat. 

— Însă pledând, am învăţat legile regatului. 

— E foarte mult. De altfel, știți desigur, domnule, că de 
la Pandectele lui Justinian și până la hotărârea 
parlamentului care statuează, cu privire la moartea 
mareșalului d'Ancre că niciodată în Franţa un străin nu va 
putea fi ministru, au apărut 18772 de legi, în afară de 
ordonanțe; că, în sfârșit, sunt persoane privilegiate care au 
o memorie uimitoare: Pic de la Mirandola vorbea 
douăsprezece limbi, la optsprezece ani. Şi ce foloase aţi 
tras din cunoașterea acestor legi, domnule! 

— Folosul de a ști că nu se înrolează cu forța la drumul 
mare, fără autorizaţie. 

— Am una, iat-o, domnule! 

— Din partea doamnei prințese? 

— Chiar din partea alteţei sale. 

Și Cauvignac își scoase pălăria cu respect. 

— Dar ce, sunt doi regi în Franţa? izbucni burghezul. 


— Da, domnule, iată pentru ce îmi face onoare să vă cer 
preferinţă pentru al meu și că îmi fac o datorie de a vă 
angaja în serviciul meu. 

— Domnule, am să mă plâng parlamentului. 

— Da adevărat, acesta este al treilea rege, și poate că 
veţi avea să-l serviţi și pe acesta. Politica noastră este 
foarte largă. Să mergem, domnule. 

— Este cu neputinţă, domnule, sunt așteptat pentru 
afaceri. 

— Unde? 

— La Orleans. 

— De cine? 

— De avocatul meu. 

— Pentru ce? 

— Pentru afaceri bănești. 

— În primul rând trebuie avut în vedere serviciul de stat, 
domnule! 

— Nu s-ar putea să renuntati la mine? 

— Contam pe dumneavoastră și dumneavoastră ne 
înșelaţi! Totuși, dacă așa cum spuneţi, vă îndreptaţi spre 
Orleans, pentru chestiuni bănești... 

— Da, domnule, pentru chestiuni bănești. 

— Cam ce sumă? 

— Patru mii de livre. 

— Pe care urmează să le primiţi? 

— Pe care trebuie să le plătesc. 

— Avocatului dumneavoastră? 

— Exact, domnule. 

— Pentru un proces câștigat? 

— Pentru un proces pierdut. 

— În adevăr, asta merită o atenţie deosebită... Patru mii 
de livre! 

— Patru mii de livre. 

— Este tocmai suma pe care ar fi trebuit s-o plătiți în 
cazul în care domnii prinți ar accepta să înlocuiască 
serviciile dumneavoastră cu ale unui mercenar. 

— Da de unde! Eu pot avea un înlocuitor pentru o sută 
de scuzi... 


— Un înlocuitor ca dumneavoastră, un înlocuitor care să 
încalece un măgar cu picioarele în afară ca 
dumneavoastră, un înlocuitor care să cunoască 18772 legi! 
Haida de, domnule, pentru un om obișnuit, da, o sută de 
scuzi desigur că ar fi de ajuns; dar dacă ne-am mulţumi cu 
oameni obișnuiți, n-ar mai trebui să ne obosim să facem 
concurenţă regelui. Noi avem nevoie de oameni de 
valoarea dumneavoastră, de rangul dumneavoastră, de 
talia dumneavoastră. Ce dracu! Nu vă subapreciaţi, îmi 
pare că dumneavoastră valoraţi patru mii de livre! 

— Ah! Îmi dau bine seama unde vreţi să ajungeţi, strigă 
burghezul; un furt sub ameninţarea armei. 

— Domnule, ne insultaţi, spuse Cauvignac, ar trebui să 
vă jupuim de viu ca să spălăm această insultă dacă n-am 
vrea să păstrăm o bună reputaţie armatei domnilor printi; 
nu, domnule, daţi-mi cele patru mii de livre ale 
dumneavoastră, dar să nu credeţi că este vorba de a vă 
smulge banii cu forţa; este o necesitate. 

— Atunci, cine o să mi plătească avocatul? 

— Noi. 

— Dumneavoastră? 

— Noi. 

— Dar o să-mi daţi o chitanţă? 

— În toată regula. 

— Semnată de el? 

— Semnată de el. 

— Atunci, asta este altceva. 

— Vedeţi și dumneavoastră. Așa că primiţi. 

— Trebuie, pentru că nu pot face altfel. 

— Acum, daţi-ne adresa avocatului dumneavoastră și 
câteva informaţii necesare. 

— V-am spus că era vorba de o condamnare într-un 
proces pierdut. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva unui oarecare Biscarros, reclamant în 
calitate de moștenitor al soţiei sale, care era din Orleans. 

— Atenţie! spuse Ferguzon. 

Cauvignac făcu un semn discret cu ochiul, ceea ce voia 


să spună: nu-ţi fie teamă, stau la pândă. 

— Biscarros, repetă Cauvignac, nu e oare un hangiu din 
apropiere de Libourne? 

— Ba da. Locuiește între localitatea aceea și Saint- 
Andre-de-Cubzac. 

— La hanul „La viţelul de aur”? 

— Chiar el. Îl cunoașteţi? 

— Puțin. 

— Mizerabilul! Din cauza lui am fost condamnat la plata 
unei sume... 

— Pe care nu i-o datoraţi? 

— Ba da... Dar pe care speram să nu i-o mai plătesc 
niciodată. 

— Înţeleg. E greu. 

— De aceea, vă dau cuvântul meu că aș prefera de o mie 
de ori să văd banii aceștia în mâna dumneavoastră, decât 
în mâna lui. 

— În cazul acesta, cred că o să fiţi mulțumit. 

— Dar chitanţa mea? 

— Veniţi cu noi și o veţi căpăta în toată regula. 

— Cum o să faceţi? 

— Asta mă privește. 

Drumul se continuă spre Orleans unde ajunseră după 
vreo două ore. Burghezul conduse pe cei care îl acostaseră 
la un han din apropierea avocatului său. Era o tavernă 
îngrozitoare care purta firma „La porumbelul din arca lui 
Noe”. 

— Acum, spuse burghezul, cum o să facem? N-aș vrea să 
dau cei patru mii de livre, decât contra chitanţei de 
primire. 

— Nu vă îngrijiţi de asta. Cunoașteţi scrisul avocatului 
dumneavoastră? 

— Perfect. 

— Deci când o să vă aducem chitanţa, nu veţi face nicio 
greutate ca să ne predaţi banii, nu-i așa? 

— Niciuna! Dar fără bani, avocatul meu n-o să vă dea 
chitanta, îl cunosc eu. 

— Avansez eu suma, spuse Cauvignac. 


Și chiar în același moment, scoase din pungă patru mii 
de livre, din care două mii în ludovici iar restul în jumătăţi 
de pistoli și le așeză în grămezi sub ochii uimiţi ai 
burghezului. 

— Acum  spuneţi-mi cum se numeşte avocatul 
dumneavoastră. 

— Maestrul Rabodin. 

— Bine! Luaţi o pană și scrieţi. 

Burghezul se supuse. 

„Maestre Rabodin, vă trimit cele patru mii de livre 
reprezentând despăgubirile la care am fost condamnat față 
de jupân Biscarros, pe care îl bănuiesc că le va folosi într- 
un mod condamnabil. Vă rog să aveţi bunătatea de a-i 
preda aducătorului o chitanţă în toată regula...” 

— Şi pe urmă? întrebă burghezul. 

— Pe urmă puneţi data și semnaţi. 

Burghezul puse data și semnă. 

— Acum, i se adresă Cauvignac lui Ferguzon, ia 
scrisoarea, banii aceștia, îmbracă-te ca un morar și du-te la 
avocat. 

— Şi la avocat, ce să fac? 

— li predai banii și el o să-și dea chitanta. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. 

— Nu înţeleg nimic. 

— Cu atât mai bine, comisionul va fi mai bine făcut. 

Ferguzon avea o mare încredere în căpitan, așa că fără 
să mai spună ceva, se îndreptă spre ușă. 

— Trimite-ne niște vin, din cel mai bun, spuse Cauvignac 
domnului trebuie să-i fie sete. 

Ferguzon salută în semn de supunere și ieși. O jumătate 
de oră mai târziu se reîntoarse și-l găsi pe Cauvignac stând 
la masă cu burghezul și cinstindu-se cu acel renumit vin de 
Orleans care îi plăcea atât de mult gasconului Henri al IV- 
lea. 

— Ei? întrebă Cauvignac. 

— Gata! Iată chitanţa. 

— E în regulă? 


Și Cauvignac întinse burghezului bucata de hârtie 
timbrată. 

— Asta e! 

— Chitanţa este în regulă? 

— Perfect. 

— Faţă de această chitanţă nu faceţi nicio obiecţiune ca 
să-mi daţi banii? 

— Niciuna. 

— Atunci, daţi-mi-i. 

Burghezul numără cele patru mii de livre. Cauvignac le 
băgă în punga, în care le înlocui pe cele scoase. 

— Şi cu aceasta, sunt liber? spuse burghezul. 

— Oh! Doamne, doar dacă nu ţineţi insistent să ne 
serviţi. 

— Personal, nu, însă... 

— Însă ce? Haideţi, spuse Cauvignac, simt că n-o să ne 
despărțim înainte de a fi făcut o a doua afacere. 

— E posibil, spuse burghezul complet liniștit acum când 
avea chitanţa în buzunar: am un nepot... 

— Ah! Ah! 

— Un băiat îndărătnic și scandalagiu. 

— De care aţi vrea să vă scăpaţi? 

— Nu chiar așa, dar care cred că ar putea ajunge un 
soldat foarte bun. 

— Trimiteţi-mi-l și voi face din el un erou. 

— Așadar îl angajaţi? 

— Cu plăcere. 

— Mai am un fin, un băiat foarte bun care cred că ar 
putea ajunge un soldat foarte bun. 

— Încât preferaţi să vă pună mâna pe muschetă nu-i 
așa? Trimite-mi pe fin împreună cu nepotul; asta o să vă 
coste cinci sute de livre pentru amândoi, asta-i tot. 

— Cinci sute de livre? Nu înţeleg. 

— Ştiţi, doar că se plătește la intrare. 

— Atunci de ce vreţi să dau bani ca să nu intru? 

— Din motive speciale; nepotul și finul dumneavoastră 
vor plăti fiecare câte două sute cincizeci de livre, și n-o să 
mai auziți niciodată vorbindu-se despre ei. 


— Drace! lată ceva foarte atrăgător ce-mi spuneţi și vor 
fi bine? 

— Odată ce vor gusta din serviciu sub ordinele mele, nu 
şi-ar mai schimba situaţia nici cu împăratul Chinei. 
Intrebaţi-i pe domnii aceștia cum îi hrănesc. Răspunde 
Barrabas; răspunde Carrotel. 

— În adevăr, răspunse Barrabas, trăim ca niște printi. 

— Cum suntem îmbrăcaţi? Priviţi! 

Și Carrotel se răsuci pe călcâie ca să-și arate din toate 
părţile hainele sale splendide. 

— Adevărul e că n-am ce spune de îmbrăcăminte, spuse 
burghezul. 

— Atunci, îmi trimiteţi pe cei doi tineri? 

— Tare aș vrea. Vă mai opriți mult timp aici? 

— Nu, plecăm mâine dimineaţă; dar dacă e să-i 
așteptăm, n-o să plecăm. Dati-mi cele cinci sute de livre și 
afacerea s-a făcut. 

— N-am decât două sute cincizeci. 

— O să le daţi lor celelalte două sute cincizeci, acesta o 
să fie un motiv ca să-i trimiteţi la mine, căci altfel n-aveţi 
niciun motiv, și s-ar putea teme de ceva. 

— Însă, răspunse burghezul, s-ar putea să-mi spună că 
unul e destul ca să facă acest comision. 

— Le veţi spune că drumurile nu sunt sigure și o să le 
daţi câte douăzeci și cinci de livre la fiecare, ca un avans 
asupra soldei. 

Burghezul deschise ochii mari, încântați. 

— Cu adevărat, spuse el, numai militarii știu să nu se 
lase împiedicaţi de nicio greutate. 

Şi după ce-i numără lui Cauvignac cele două sute 
cincizeci de livre, se retrase încântat că găsise ocazia ca, 
pentru cinci sute de livre, să-și plaseze un nepot și un fin 
care îl costau mai mult de două sute de pistoli pe an. 


V. 


Acum, jupâne Barrabas, spuse Cauvignac, ai cumva în 
valiză un costum mai puțin elegant decât cel cu care ești 


îmbrăcat și care să-ţi dea aerul unui funcţionar de la fisc? 

— Am pe acela de perceptor, știi că avem... 

— Bine, foarte bine! Şi ai, desigur și legitimaţia? 

— Domnul locotenent Ferguzon mi-a spus să n-o pierd și 
am păstrat-o cu grijă. 

— Locotenentul Ferguzon este omul cel mai prevăzător 
pe care-l cunosc. ÎImbracă-te ca perceptor și ia-ţi 
legitimaţia. 

Barrabas ieși și reveni după zece minute complet 
transformat. 

El îl găsi pe Cauvignac îmbrăcat complet în negru, încât 
puteai să juri că e un executor judecătoresc. 

Apoi se îndreptară amândoi spre locuinţa avocatului; 
maestrul Rabodin locuia la etajul al treilea, în fundul unui 
apartament compus dintr-o anticameră, o cameră în care 
era biroul secretarilor săi și un birou în care lucra el. Mai 
erau și alte camere, dar pentru că ușile lor nu erau 
deschise, n-o să vorbim despre ele. 

Cauvignac străbătu anticamera, îl lăsă pe Barrabas în 
camera în care erau cei doi secretari, în treacăt aruncă o 
privire apreciatoare asupra lor și observă că se făceau că 
mâzgălesc ceva în registre, deși în realitate jucau tintar, și 
pătrunse în „sancta sanctorum”. 

Maestrul Rabodin sta la un birou atât de încărcat cu 
dosare, încât respectabilul avocat părea cu adevărat 
scufundat sub acte, copii și hotărâri. Era un bărbat înalt, 
uscăţiv și galben, purtând o haină strânsă pe corp, 
asemeni pielii pe o anghilă. Auzind zgomotul pașilor lui 
Cauvignac își înălţă trunchiul încovoiat și ridică privirea, 
depășind zidul de care era înconjurat. 

Cauvignac crezu, un moment, că dăduse peste basilic, 
specia aceea de animal pe care savanții moderni o 
socotesc fabuloasă, atât de tare sclipeau a zgârcenie și 
cupiditate ochii mici ai avocatului. 

— Domnule, spuse Cauvignac, vă cer iertare că mă 
prezint astfel fără să fi fost anunţat, dar, adăugă el cu cel 
mai încântător surâs, acesta este unul din privilegiile 
funcției. 


— Un privilegiu al funcţiei, dar care este, mă rog, 
funcţia dumneavoastră? întrebă maestrul Rabodin. 

— Sunt ofiţer de poliţie al majestăţii sale, domnule. 

— Ofiţer de poliţie al majestăţii sale? 

— Am onoarea aceasta. 

— Domnule, nu înţeleg nimic. 

— Veţi înţelege. Îl cunoașteţi pe domnul Biscarros, nu-i 
așa? 

— Sigur că-l cunosc, e clientul meu. 

— Ce părere aveţi despre el? 

— Ce cred eu? 

— Da. 

— Cred că... Cred că... Cred că e un om foarte 
cumsecade... 

— Ei bine, domnule, vă înșelaţi. 

— Cum? Mă înșel? 

— Omul dumneavoastră atât de cumsecade este un 
rebel. 

— Un ce? Un rebel? 

— Da, domnule, un rebel care profită de poziţia izolată a 
hanului său pentru a face din el sediul unei conspirații. 

— Da? 

— Care se angajase să otrăvească pe rege, pe regină, și 
pe domnul de Mazarin, dacă s-ar fi oprit vreodată la hanul 
său. 

— Ei, nu! 

— Şi pe care l-am arestat și l-am dus la închisoarea din 
Libourne sub învinuirea de crimă de les-majestate. 

— Domnule, mă sufocaţi, spuse maestrul Rabodin, 
lăsându-se pe spate în fotoliu. 

— Dar mai e ceva, domnule, continuă falsul ofiţer de 
poliție, e că și dumneavoastră sunteţi compromis în 
această afacere. 

— Eu, domnule! strigă avocatul făcându-se verde din 
galben portocaliu, compromis, eu, și în ce fel? 

— Deţineţi o sumă pe care infamul acesta de Biscarros o 
destina plăţii unei armate de rebeli. 

— Este adevărat, domnule, că am primit pentru el... 


— O sumă de patru mii de livre, a fost torturat și când i 
s-a aplicat și al optulea fier, lașul a mărturisit că suma 
aceasta trebuie să fie la dumneavoastră. 

— În adevăr, domnule, o deţin doar de un minut. 

— Cu atât mai rău, domnule, cu atât mai rău. 

— Cum, cu atât mai rău? 

— Pentru că trebuie să mă asigur de persoana 
dumneavoastră. 

— De persoana mea? 

— Desigur: actul de acuzare vă desemnează ca complice. 

Avocatul se făcu din verde, verde închis. 

— Ah! Desigur că dacă n-aţi fi primit suma aceea, ar fi 
fost altceva, continuă Cauvignac; dar aţi declarat că aţi 
primit-o: este o dovadă de culpabilitate, înţelegeţi. 

— Domnule, dacă sunt de acord să v-o predau, dacă v-o 
încredințez, chiar acum, dacă declar că n-am nicio legătură 
cu ticălosul acela de Biscarros, dacă mă lepăd de el... 

— Grave bănuieli vor continua să planeze asupra 
dumneavoastră. Totuși, trebuie să vă spun că predarea 
imediat a sumei... 

— Chiar acum, domnule! strigă maestrul Rabodin. Banii 
sunt și acum acolo, în sacul în care mi-au fost aduși. Am 
verificat doar suma, asta-i tot. 

— Şi este exactă? 

— Număraţi chiar dumneavoastră, domnule, numărați 
chiar dumneavoastră. 

— A, nu, vă rog, domnule, pentru că n-am împuternicirea 
să mă ating de banii majestăţii sale, însă am cu mine pe 
perceptorul din Libourne, care mi-a fost atașat ca să ridice 
sumele diferite pe care nefericitul de Biscarros le 
răspândea pentru a le reuni, la nevoie. 

— În adevăr, mi-a recomandat, că după ce voi fi încasat 
cele patru mii de livre, să i le trimit fără întârziere. 

— Ce vă spuneam? A și aflat, cu siguranţă că doamna 
prințesă a fugit din Chantilly și că se îndreaptă către 
Bordeaux. Acum își strânge toţi banii ca să se facă șef de 
partid. 

— Mizerabilul! 


— Nu bănuiaţi nimic? 

— Nimic, domnule, nimic. 

— Nu v-a avertizat nimeni? 

— Nimeni. 

— Ce spuneţi? spuse Cauvignac întinzând degetul spre 
scrisoarea burghezului, care rămăsese deschisă printre 
alte hârtii pe biroul maestrului Rabodin. Ce tot spuneţi, în 
timp ce singur îmi faceţi dovada continuă? 

— Care probă? 

— Ei, la dracu! Citiţi. 

Rabodin citi cu tremur în glas: 

„Maestre habodin, vă trimit cele patru mii de livre 
reprezentând despăgubirile la care am fost condamnat faţă 
de jupân Biscarros, pe care îl bănuiesc că le va folosi într- 
un mod condamnabil”. 

— Le va folosi într-un mod condamnabil! repetă 
Cauvignac, vedeţi deci că reputaţia proastă a clientului 
dumneavoastră s-a răspândit până aici. 

— Domnule, sunt consternat, spuse avocatul. 

— Nu pot să vă ascund că ordinele mele sunt severe, 
spuse Cauvignac. 

— Domnule, vă jur că sunt nevinovat. 

— La dracu! Tot așa spunea și Biscarros până n-a fost 
pus la întrebări; numai că la al optulea fier care i s-a 
aplicat, a schimbat felul de a vorbi. 

— Vă declar, domnule, că sunt gata să vă predau banii; 
iată-i, luaţi-i, simt că mă ard. 

— Să procedăm cum se cuvine, spuse Cauvignac, v-am 
mai spus că nu am misiunea să mă ating de banii regelui. 

Apoi, îndreptându-se spre ușă: 

— Veniţi, domnule perceptor, spuse el; fiecare cu slujba 
lui. 

Barrabas înaintă. 

— Domnul mărturisește totul, continuă Cauvignac. 

— Cum, mărturisesc totul? strigă avocatul. 

— Da, mărturisiţi că eraţi în corespondenţă cu Biscarros. 

— Domnule, n-am primit decât două scrisori de la el, iar 
eu nu i-am scris decât una. 


— Domnul mărturisește că era deţinătorul unor fonduri 
care aparțineau acuzatului. 

— Iată-le, domnule, n-am primit pentru el decât aceste 
patru mii de livre și sunt gata să vi le predau. 

— Domnule perceptor, spuse  Cauvignac,  arătaţi-i 
împuternicirea, luaţi acești bani și daţi-i o chitanță în 
numele regelui. 

Barrabas întinse avocatului împuternicirea, dar acesta o 
respinse cu mâna, nevoind să-l insulte citind-o. 

— Acum, spuse Cauvignac, în timp ce Barrabas număra 
banii, de teamă să nu fie vreo lipsă, acum, trebuie să mă 
urmaţi. 

— Să vă urme... 

— Desigur nu v-am mai spus că sunteţi suspect? 

— Dar, domnule, vă jur că majestatea sa nu are un 
servitor mai credincios decât pe mine. 

— Nu este destul să o spuneţi din gură, trebuie s-o și 
dovediţi... 

— Dovezi? Pot să vă dau. 

— Care? 

— Toată viaţa mea de până acum. 

— Nu-i destul, e nevoie de o garanţie pentru viitor. 

— Spuneti-mi ce să fac și fac. 

— Ar fi un mijloc de a vă dovedi în mod incontestabil 
devotamentul. 

— Care? 

— Se află în Orleans, în acest moment, un căpitan, un 
prieten de-al meu, care recrutează o companie pentru 
rege. 

— Şi? 

— Ei bine! Ar fi să vă înrolați în această companie. 

— Eu domnule? Un avocat...! 

— Domnule, regele are mare nevoie de avocaţi, căci 
afacerile lui sunt foarte încurcate. 

— Aș face-o cu plăcere, domnule, dar cabinetul meu? 

— ÎI veţi încredința secretarilor dumneavoastră ca să vi-l 
gireze. 

— Imposibil! Și semnăturile? 


— Iertaţi-mă, domnule, dacă mă amestec și eu în vorbă, 
spuse Barrabas. 

— Poftim, cum să nu! spuse avocatul, vorbiti, domnule, 
vorbiţi. 

— Mă gândesc că dacă, în locul său, domnul, care ar 
face o impresie foarte proastă ca soldat... 

— Da, domnule, aveţi dreptate, o impresie foarte 
proastă, spuse avocatul. 

— Dacă domnul ar oferi prietenului dumneavoastră, sau, 
mai bine zis, regelui... 

— Ce anume, domnule? Ce aș putea oferi regelui? 

— Pe cei doi secretari. 

— Cum să nu, strigă procurorul, desigur, cu toată 
plăcerea; să-i ia pe amândoi prietenul dumneavoastră. Îi 
dau: sunt doi băieţi încântători. 

— Unul mi s-a părut un copil. 

— N-are decât cincisprezece ani, domnule. Numai 
cincisprezece ani! Și e foarte priceput ca toboșar. Vino 
încoace, Fricotin. 

Cauvignac făcu un semn cu mâna ca și cum ar fi spus că 
dorea ca domnul Fricotin să fie lăsat în pace, acolo unde 
era. 

— Şi celălalt? continuă el. 

— Optsprezece ani, domnule, înalt de cinci picioare și 
șase degete, dorește să fie paznic la biserica Saint-Sauveur 
și de aceea știe să folosească halebarda. Vino încoace, 
Chalumeau. 

— Dar se uită tare cruciș, după câte am putut observa, 
spuse Cauvignac făcând un semn ca și prima dată. 

— Cu atât mai bine, domnule, cu atât mai bine; dacă îl 
puneţi santinelă și pentru că aruncă ochii în afară, o să 
vadă și spre dreapta și spre stânga, pe când alţii nu văd 
decât înaintea lor. 

— E un avantaj, îmi dau seama, dar înţelegeţi, regele 
este foarte strâmtorat; când se pledează cu lovituri de tun, 
e mai scump decât când se pledează cu vorbe. Regele nu 
se poate ocupa și de echiparea acestor doi vlăjgani, e mult 
că se îngrijește de pregătirea lor și de soldă. 


— Domnule, spuse maestrul Rabodin, dacă nu trebuie 
decât atât ca să dovedesc devotamentul meu pentru rege... 
Ei bine! Voi face un sacrificiu! 

Cauvignac și Barrabas se priviră. 

— Ce părere aveți, domnule perceptor? întrebă 
Cauvignac. 

— Cred că domnul are aerul că e de bună credinţă, 
răspunse Barrabas. 

— Şi în consecinţă trebuie să aveţi menajamente faţă de 
dânsul. Daţi-i domnului o chitanţă de cinci sute de livre. 

— Cinci sute de livre! 

— O chitanţă motivată, pentru echiparea a doi soldaţi pe 
care maestrul Rabodin îi oferă majestăţii sale. 

— Dar cel puţin, în schimbul acestor sacrificii, pot 
rămâne liniștit, domnule? 

— Cred că da. 

— N-am să mai fiu sâcâit? 

— Sper. 

— Şi dacă, totuși, împotriva dreptăţii aș fi urmărit? 

— Veţi face apel la mărturia mea, dar cei doi secretari ai 
dumneavoastră vor fi de acord? 

— Vor fi încântați. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Totuși, n-ar trebui să le-o spuneți... 

— Despre onoarea care le este rezervată, nu-i așa? 

— Ar fi mai prudent. 

— Atunci, cum trebuie să procedăm? 

— Foarte simplu, îi trimit la prietenul dumneavoastră? 

— Căpitanul Cauvignac. 

— Îi trimit la prietenul dumneavoastră, căpitanul 
Cauvignac, sub un pretext oarecare; ar fi mai bine să fie în 
afară de Orleans ca să nu se producă scandal. 

— Da, și ca să nu le vină orleanezilor gustul să vă bată 
cu vergile cum a făcut Camil cu învățătorul din antichitate. 

— O să-i trimit în afara orașului. 

— De pildă, pe drumul principal dintre Orleans și Tours. 

— La primul han. 

— Da, îl vor găsi la masă pe căpitanul Cauvignac, el le va 


oferi un pahar de vin, ei primesc, el le propune să bea în 
sănătatea regelui, ei vor bea cu entuziasm și în felul acesta 
vor deveni soldaţi. 

— Foarte bine, acum puteţi să-i chemati. 

Avocatul chemă pe cei doi tineri. Fricotin era un tânăr 
nostim înalt abia de patru picioare, vioi, iute și bondoc; 
Chalumeau era un nătărău înalt de cinci picioare și șase 
degete, subţire ca un sparanghel și roșu ca un morcov. 

— Domnilor, spuse  Cauvignac, maestrul Rabodin, 
patronul dumneavoastră, vă însărcinează cu o misiune de 
încredere, adică să ridicați mâine de dimineaţă pe drumul 
dintre Orleans și Tours, un pachet cu acte referitoare la un 
proces pe care căpitanul Cauvignac îl are cu domnul de La 
Rochefoucauld; maestrul Rabodin o să vă dea fiecăruia 
câte douăzeci și cinci de livre drept gratificaţie pentru 
acest drum. 

Fricotin, băiat credul, făcu un salt de trei picioare 
înălțime. Chalumeau, neîncrezător, se uită și la Cauvignac 
și la avocat cu îndoială, ceea ce îl făcu să se uite de trei ori 
mai cruciș decât de obicei. 

— Dar, spuse maestrul Rabodin, un moment, nu m-am 
angajat la cele cincizeci de livre. 

— Pe care sumă, continuă falsul ofiţer de poliţie, 
maestrul Rabodin o va acoperi din onorariul pe care îl va 
lua pentru procesul dintre căpitanul Cauvignac și ducele 
de La Rochefoucauld. 

Maestrul Rabodin plecă fruntea; fusese prins, trebuia să 
treacă prin ușa asta sau prin ușa închisorii. 

— Bine, spuse avocatul, consimt, dar sper că-mi veţi da 
pentru asta o chitanţă. 

— Priviţi, spuse perceptorul, ia vedeţi dacă n-am 
prevăzut dorința dumneavoastră. 

Şi-i dădu o hârtie pe care erau scrise următoarele 
rânduri: „S-a primit din partea maestrului Rabodin, prea 
credinciosul supus al majestăţii sale, cu titlu de ofrandă 
voluntară o sumă de cinci sute de livre, pentru a-l sprijini 
în războiul împotriva domnilor prinți”. 

— Dacă vreţi, spuse Barrabas, voi pune pe chitanţă și 


numele celor doi secretari. 

— Nu, nu, spuse avocatul repede, e perfect așa. 

— Apropo, se adresă Cauvignac maestrului Rabodin, 
spuneţi-i lui Fricotin să-și ia toba și lui Chalumeau să-și ia 
halebarda; asta va însemna o reducere de cheltuială. 

— Şi sub ce pretext aţi vrea să le fac această 
recomandare? 

— La dracu! Ca să se distreze pe drum. 

După care, falsul ofițer de poliție și falsul perceptor se 
retraseră, lăsându-l pe maestrul Rabodin complet năucit 
de pericolul prin care trecuse și prea fericit că scăpase 
atât de ieftin. 


VI. 


A doua zi lucrurile se petrecură așa cum prevăzuse 
Cauvignac: nepotul și finul sosiră cei dintâi, amândoi 
călare pe același cal; apoi Fricotin și Chalumeau, unul cu 
toba, celălalt cu halebarda. Se produseră, ici colo, câteva 
dificultăţi când li se arătă că avuseseră onoarea să fie 
înrolați în serviciul prinților; însă dificultăţile se potoliră 
repede în faţa amenințărilor lui Cauvignac, a promisiunilor 
lui Ferguzon și a logicii lui Barrabas. 

Calul nepotului și al finului fu destinat să ducă bagajele 
și pentru că era vorba de o companie de infanterie de care 
răspundea Cauvignac, cei doi noi înrolați nu avură nimic 
de spus. 

Porniră. Drumul lui Cauvignac părea un triumf. 
Ingeniosul partizan găsise mijlocul de a duce la război pe 
cei mai încăpăţânațţi adepţi ai păcii. Pe unii îi făcea să 
îmbrăţișeze cauza regelui, pe alţii cauza prinților. Unii 
credeau că servesc parlamentul, câţiva pe regele Angliei, 
care vorbea de o descălecare în Scoţia ca să-și 
recucerească statele. 

La început, au fost câteva nepotriviri de nuanţe, câteva 
discordanţe în reclamaţii, pe care locotenentul Ferguzon, 
cu toată puterea lui de convingere, abia reușise să le 
supună diapazonului ascultării pasive. Cu toate acestea, 


rămânând într-un secret permanent, necesar succesului 
operaţiunii, cum spunea Cauvignac, soldaţii și ofiţerii 
înaintau fără să știe ce aveau de făcut. La patru zile după 
ce părăsise Chantilly, Cauvignac strânsese douăzeci și 
cinci de oameni: după cum se vede, era o patrulă destul de 
frumoasă. Multe fluvii care se aruncă în ocean cu mare 
zgomot, au o origină mai puţin importantă. 

Cauvignac căuta un centru: ajuns într-un mic sat dintre 
Chatellerant și Poitiers crezu că a găsit ce căuta. Era satul 
Jaulnay: Cauvignac îl recunoscu ușor pentru că venise 
odată acolo ca să-i aducă un ordin lui Canolles. Își instală 
cartierul general în hanul în care își aminti, de asemenea, 
că mâncase foarte bine în seara aceea. De altfel, nu avea 
de ales: am mai spus-o odată, acesta era singurul han din 
localitate. 

Situat astfel, călare, pe drumul principal dintre 
Bordeaux și Paris, Cauvignac avea în spate trupele 
domnului de La Rochefoucauld, care asediau Saumur iar în 
faţă trupele regelui, care se concentraseră în Guyana. 
Intinzând astfel mâna fiecăruia, ferindu-se să treacă de 
partea cuiva înainte de a se fi ivit ocazia, el urmărea să 
alcătuiască un nucleu de vreo sută de oameni ca să obțină 
un avantaj: dar deocamdată, recrutarea mergea strună, iar 
Cauvignac ajunsese aproape la jumătatea planului pe care 
și-l propusese. 

Intr-o zi, după ce-și petrecuse toată dimineaţa vânând 
oameni, Cauvignac, care sta, ca de obicei, în pragul ușii 
hanului și vorbea cu locotenentul și cu sublocotenentul, 
văzu ivindu-se în capătul drumului o tânără doamnă călare, 
urmată de un scutier, călare ca și ea, și de doi asini 
încărcaţi cu bagaje. 

Ușurinţa cu care frumoasa amazoană își conducea calul, 
ţinuta ţeapănă și mândră a scutierului care o însoțea, îi 
trezi o amintire lui Cauvignac. Puse mâna pe umărul lui 
Ferguzon care, prost dispus în ziua aceea, rumega în el 
destul de trist și-i spuse arătându-i-o pe călătoare: 

— Iată al cincilea soldat în regimentul lui Cauvignac, sau 
mor pe loc! 


— Cine? Dama asta? 

— Sigur că da. 

— Ei, asta-i bună, avem un nepot care trebuia să se facă 
avocat, un fin care trebuia să se facă preot, doi secretari 
de avocat, doi droghiști, un medic, trei brutari și doi 
păzitori de curcani; avem și așa destul de proști soldaţi, 
după câte mi se pare, fără să mai fie nevoie să le mai 
adăugăm și o femeie, căci într-o bună zi va trebui să ne 
luptăm. 

— Da, dar în visteria noastră nu s-a strâns decât abia 
vreo douăzeci și cinci de mii de livre (după câte se vede și 
averea armatei și trupa, creșteau asemeni unui bulgăre de 
zăpadă) și dacă s-ar putea ajunge la o cifră rotundă, 
treizeci de mii de livre, de pildă, ar însemna că jocul a fost 
bun. 

— Ah! Sub aspectul sub care privește lucrurile, n-am 
nimic de spus și te aprob cu totul. 

— Taci! Ai să vezi. 

Cauvignac se apropie de tânăra doamnă care se oprise 
în faţa unei ferestre a hanului și o întreba ceva pe hangiţa 
care îi răspundea dinăuntru. 

— Sluga, domnule gentilom, spuse el cu un aer fin, 
ducând cavalerește mâna la pălărie. 

— Eu, gentilom? Eu? spuse doamna cu un surâs. 

— Chiar dumneavoastră, frumosule viconte. 

Doamna roși. 

— Nu știu ce vreţi să spuneţi, domnule, zise ea. 

— Eh! Cum nu! Și dovada că este așa e că aveţi de pe 
acum o jumătate de picior de roșu dat pe obraji. 

— Cu siguranţă că mă confundati, domnule. 

— Ba deloc, ba deloc! Ci, dimpotrivă, știu de minune ce 
spun. 

— Haideţi, domnule, încetaţi cu glumele. 

— Nu glumesc deloc, domnule, și dacă vreţi dovadă am 
să v-o dau. Am avut cinstea să vă întâlnesc tot aici acum 
vreo trei săptămâni, într-o seară pe malul Dordonei, în 
costumul sexului dumneavoastră, urmat de credinciosul 
dumneavoastră scutier, domnul Pompée. Îl mai aveţi pe 


domnul Pompee? Ah! Da uite-l chiar pe dânsul, dragul 
domn Pompée! Mai ziceţi că nu-l cunosc? 

Scutierul și tânăra doamnă se priveau înmărmuriţi. 

— Da, da, iată ceva care vă uimește, frumosul meu 
viconte, continuă Cauvignac; dar îndrăzniţi să spuneţi că 
nu v-am întâlnit eu pe dumneavoastră, acolo, cam la un 
sfert de leghe de hanul jupânului Biscarros, pe drumul 
către Saint-Andre-de-Cubzac. 

— Nu neg această întâlnire, domnule. 

— Ah! Vedeţi? 

— Numai că deghizată eram atunci. 

— Nu, nu, astăzi sunteţi. De altfel, înţeleg că 
semnalmentele vicontelui de Cambes fiind răspândite în 
toată Guyana, credeaţi mai prudent, ca să derutaţi 
bănuielile, să adoptați pentru un moment costumul acesta 
care, de altfel, trebuie să fim drepţi, domnule gentilom, vă 
vine de minune. 

— Domnule, spuse vicontesa cu o tulburare pe care 
încerca zadarnic să și-o ascundă, dacă n-aţi amesteca în 
vorbirea dumneavoastră și unele cuvinte sănătoase, v-aș 
crede nebun de-a binelea. 

— Eu nu vă voi face același compliment, însă găsesc 
firesc să te deghizezi numai când conspiri. 

Tânăra femeie fixă asupra lui Cauvignac o privire din ce 
în ce mai îngrijorată. 

— În adevăr, domnule, mi se pare că v-am mai văzut 
undeva, dar nu-mi pot aminti unde, spuse ea. 

— V-am spus că prima dată pe malul Dordonei. 

— Şi a doua oară? 

— A doua oară, la Chantilly. 

— În ziua vânătorii? 

— Exact. 

— Atunci, domnule, n-am de ce să mă tem, sunteţi de-ai 
noștri. 

— Cum așa? 

— Pentru că aţi fost la doamna prinţesă. 

— Daţi-mi voie să vă spun că acesta nu este un motiv. 

— Mi se pare totuși... 


— Era prea multă lume, ca să poti fi sigur că toţi cei care 
se găseau acolo erau prieteni. 

— Fiţi atent, domnule, căci aș putea să-mi fac o părere 
deosebită despre dumneavoastră... 

— Oh! Reţineţi-o pe care vreţi, nu sunt câtuși de puţin 
susceptibil. 

— Dar, la urma, urmei, ce doriţi? 

— Să vă fac, onorurile acestui han, dacă binevoiţi. 

— Vă sunt îndatorată, domnule, dar nu am nevoie de 
dumneavoastră. Aștept pe cineva. 

— Bine, descălecaţi și în așteptarea acelui cineva să 
vorbim. 

— Ce trebuie făcut, doamnă? întrebă Pompee. 

— Să descaleci, să ceri o cameră și să comanzi cina, 
spuse Cauvignac. 

— Dar, domnule, mi se pare că eu trebuie să dau ordin. 

— Depinde, viconte, ţinând seama că eu comand la 
Jaulnay și că am cincizeci de oameni la dispoziţie. Pompee. 
Fă ce ţi-am spus. 

Pompée lăsă capul în jos și intră în han. 

— Dar ce, domnule, mă arestaţi? întrebă tânăra femeie. 

— Poate. 

— Cum, poate? 

— Da, aceasta va depinde de convorbirea pe care o vom 
avea împreună, dar obosiţi-vă să descălecaţi, viconte, așa 
bine, acum acceptaţi-mi braţul; oamenii de la han vă vor 
duce calul la grajd. 

— Mă supun, domnule, căci aţi spus-o, sunteţi cel mai 
puternic; n-am nicio posibilitate să rezist, însă vă previn de 
un lucru, că persoana pe care o aștept trebuie să sosească 
și că această persoană este un ofiţer al regelui. 

— Ei bine, viconte, îmi veţi face onoarea să mă 
prezentaţi și voi fi fericit să-l cunosc. 

Vicontesa înţelese că nu se mai putea opune nicio 
rezistență și porni înainte făcând semn ciudatului său 
interlocutor că putea să o urmeze. 

Cauvignac o însoţi până la ușa camerei pe care i-o 
pregătise Pompée și era gata să treacă pragul în urma ei, 


când Ferguzon, urcând scara într-un suflet, se apropie de 
el și-i șopti la ureche: 

— Căpitane, o trăsură cu trei cai, un tânăr mascat în 
trăsură, doi lachei la portiere. 

— Bine! spuse Cauvignac. Trebuie să fie gentilomul 
așteptat. 

— Ah! E așteptat un gentilom? 

— Da. Am să cobor să-l întâmpin. Tu rămâi pe coridor, 
nu pierde ușa din vedere, lasă toată lumea să intre, dar nu 
lăsa pe nimeni să iasă. 

— E destul, căpitane. 

În adevăr, în fața hanului se oprise o trăsură de 
călătorie, înconjurată de patru oameni din compania 
Cauvignac, care o întâlniseră la un sfert de leghe de oraș și 
o escortaseră până aici. 

În fundul trăsurii, mai mult culcat decât așezat, se afla 
un tânăr gentilom îmbrăcat în catifea albastră și înfășurat 
într-o largă manta îmblănită. Chiar din momentul în care 
cei patru oameni înconjuraseră trăsura, el le pusese o 
mulțime de întrebări, dar văzând că oricât de insistente 
erau, nu obținea niciun răspuns, păru că se resemnează și 
din timp în timp ridica doar capul ca să vadă dacă nu 
cumva se apropia vreun șef căruia să-i ceară explicaţii 
asupra ciudatei comportări a oamenilor lui faţă de el. 

În afară de asta, era imposibil să se aprecieze cu 
precizie impresia pe care o făcuse asupra călătorului 
această întâmplare, întrucât o mască de satin negru, foarte 
la modă pe vremea aceea, îi acoperea jumătate de faţă. În 
plus, ceea ce masca lăsa să se vadă, adică partea de sus a 
frunţii și partea de jos a feţii, indica tinereţe, frumuseţe și 
spirit; dinţii erau mici și albi iar prin mască se zăreau doi 
ochi sclipitori. 

Doi lachei înalţi, palizi și înfioraţi, deși purtau câte o 
muschetă pe genunchi, stăteau de o parte și de alta a 
trăsurii și păreau ţintuiţi pe caii lor, lângă cele două 
portiere. Tabloul acesta ar fi putut fi asemuit cu o scenă cu 
bandiți care opresc niște călători, dacă s-ar fi uitat că afară 
era lumină, că se găseau în fața hanului, că alături era 


figura zâmbitoare a lui Cauvignac și semeţia pretinșilor 
bandiți. 

La vederea lui Cauvignac care așa cum am pomenit, 
prevenit de Ferguzon, ieșise în ușă, tânărul din trăsură 
scoase un strigăt de surpriză și-și duse repede mâna la 
față, ca să se asigure că mai avea masca pe faţă. 
Certitudinea aceasta păru că-l liniștește. 

Dar oricât de rapidă fusese mișcarea, gestul nu-i scăpă 
lui Cauvignac: el se uită bine la călător, ca un om care este 
obișnuit să-și amintească semnalmentele, chiar atunci 
când trăsăturile sunt bine ascunse; apoi, fără să vrea, 
tresări cu o uimire aproape egală cu cea manifestată de 
cavalerul îmbrăcat în catifea albastră; își reveni, însă, 
repede și luându-și pălăria în mână cu o graţie deosebită, 
se apropie de portiera trăsurii. 

— Frumoasă doamnă, fiţi binevenită. 

Ochii călătorului scânteiară de uimire și lucrul acesta se 
observă prin deschizătura măștii. 

— Unde mergeţi, în felul acesta? continuă Cauvignac. 

— Unde mă duc? răspunse călătorul lăsând neobservat 
salutul adresat de Cauvignac și răspunzând doar la 
întrebare: unde mă duc? Ar trebui s-o știți mai bine decât 
mine, pentru că nu mai sunt liberă să-mi continui călătoria. 
Merg acolo unde mă veţi conduce. 

— Îngăduiţi-mi să vă rog să observați că acesta nu este 
un răspuns, frumoasă doamnă! continuă Cauvignac cu o 
politețe tot mai mare. Arestarea dumneavoastră este 
numai temporară. După ce vom vorbi un moment împreună 
despre micile noastre probleme personale, cu inima și faţa 
descoperite, vă veți continua drumul fără niciun 
impediment. 

— lertaţi-mă, spuse tânărul călător, dar înainte de a 
merge mai departe, să rectificăm mai întâi o eroare. Faceţi 
impresia că mă confundați cu o femeie, deși vedeţi, 
dimpotrivă, după îmbrăcămintea pe care o port că sunt 
bărbat. 

— Cunoașteţi proverbul latin: Ne nimium crede colori - 
Înțeleptul nu se ia după aparenţe. Or eu am pretenţia că 


sunt un înţelept, de aci rezultă că sub acest costum 
înșelător, am recunoscut pe... 

— Ce anume? întrebă călătorul cu nerăbdare. 

— Ei bine! V-am spus: o femeie! 

— Atunci, dacă sunt femeie, de ce mă arestaţi? 

— Drace! Pentru că în vremea aceasta în care trăim, 
femeile sunt mai periculoase decât bărbaţii; așa că, pe 
bună dreptate, războiul nostru s-ar putea numi războiul 
femeilor. Regina și doamna de Condé sunt cele două puteri 
beligerante. Ele și-au luat ca locotenenţi generali pe 
domnișoara de Chevreuse, pe doamna de Montbazon, pe 
doamna de Longueville... Şi pe dumneavoastră. 
Domnişoara de Chevreuse este generalul domnului 
coajutor; doamna de Montbazon este generalul domnului 
de Beaufort; doamna de Longueville este generalul 
domnului de La Rochefoucauld iar dumneavoastră... 
Dumneavoastră îmi faceți impresia că sunteți generalul 
domnului duce d'Epernon. 

— Sunteţi nebun, domnule, spuse tânărul călător 
ridicând din umeri. 

— Nu vă cred, frumoasă doamnă, după cum n-am crezut 
adineauri pe tânărul frumos care îmi făcea același 
compliment. 

— Veţi fi susținut, poate, că și el era femeie. 

— Așa este. Eu îl recunoscusem pe micul meu gentilom, 
pentru că îl văzusem într-o seară de la începutul lunii mai, 
dând târcoale în jurul hanului jupânului Biscarros, nu m- 
am lăsat înșelat de fusta cu care era îmbrăcat, de boneta 
pe care o purta pe cap și de vocea lui melodioasă de flaut, 
după cum nu mă las înșelat de haina dumneavoastră 
albastră, de pălăria gri și de cizmele cu dantelă pe care le 
purtaţi; și i-am spus: Tinere prieten, luaţi-vă numele pe 
care vă place, îmbrăcaţi-vă cu hainele care vreţi, tot 
vicontele de Cambes sunteţi! 

— Vicontele de Cambes! strigă tânărul călător. 

— Ah! Numele vă uimește, după câte se pare, poate, 
întâmplător, îl cunoașteţi? 

— Un tânăr, foarte tânăr, aproape un copil. 


— Șaptesprezece, optsprezece ani, cel mult. 

— Foarte blond? 

— Foarte blond. 

— Cu ochi mari albaștri? 

— Foarte mari și foarte albaștri. 

— E aici? 

— E aici. 

— Şi spuneţi că e... 

— Deghizat în femeie, un rău, ca dumneavoastră în 
bărbat, o rea. 

— Dar el ce caută aici? strigă tânărul cavaler cu o 
vehemenţă și o agitaţie tare se accentuase și deveneau mai 
vizibile pe măsură ce Cauvignac, devenea, dimpotrivă mai 
sobru, în gesturi și mai zgârcit la vorbă. 

— Dar, răspunse Cauvignac, apăsând pe fiecare cuvânt, 
pretinde că are întâlnire cu unul din prietenii săi. 

— Un prieten al său? 

— Da. 

— Un gentilom? 

— Probabil. 

— Baron? 

— Se poate. 

— Al cărui nume... 

Fruntea lui Cauvignac se încruntă muncită de un gând, 
care îi veni pentru prima dată în minte și care-i produse o 
vizibilă revoluţie în creier. 

— Oh! Oh! murmură el, ar fi o plasă grozavă... 

— Al cărui nume?... repetă tânărul călător. 

— Aşteptaţi, așteptați, spuse  Cauvignac, așteptați 
puţin... Numele i se termină în olles. 

— Domnul de Canolles! strigă călătorul pe buzele căruia 
se așternu o paloare de moarte; ceea ce făcea un contrast 
sinistru între albeaţa pielii și negrul măștii. 

— Chiar așa: domnul de Canolles, continuă Cauvignac 
urmărind schimbarea care se producea asupra părților 
vizibile ale feţii și asupra întregului corp al tânărului. Bine 
aţi spus: domnul de  Canolles: îl cunoașteţi și 
dumneavoastră pe domnul de Canolles? Ei bine, dar atunci 


cunoașteţi toată lumea? 

— Încetaţi cu ironiile! se bâlbâi tânărul care tremura din 
toate încheieturile și era gata să leșine. Unde este doamna 
aceea? 

— În camera aceasta: observati, a treia fereastră de aici, 
aceea care are perdelele galbene. 

— Vreau să o văd! 

— Oh! Oh! Sau, poate, m-am înșelat și sunteţi 
dumneavoastră acest domn de Canolles pe care îl 
așteaptă? Sau, poate, domnul de Canolles este acest 
frumos cavaler care vine în trap, urmat de un lacheu care- 
mi face impresia unui stăpân fudul? 

Tânărul călător se repezi cu atâta grabă spre geamul din 
faţă al trăsurii, că-l sparse cu fruntea. 

— Ele! Ele! strigă el fără să-și dea seama că pe frunte 
începură să apară câteva picături de sânge din rana ușoară 
pe care și-o făcuse. Oh! Nefericito! Vine, o s-o întâlnească 
iar eu sunt pierdută...! 

— Ah! Vedeţi că sunteţi femeie! 

— Şi-au dat întâlnire, continuă tânărul frângându-și 
mâinile... Oh! Lasă că mă răzbun eu! 

Cauvignac voi să încerce o nouă ironie, dar tânărul cu o 
mână îi făcu semn brusc iar cu cealaltă își smulse masca 
de pe faţă și atunci chipul palid și ameninţător al lui Nanon 
se ivi în faţa privirilor liniștite ale lui Cauvignac. 


VII 


— Bună ziua surioară, se adresă Cauvignac lui Nanon 
întinzând mâna spre tânăra femeie, cu cel mai 
imperturbabil calm. 

— Bună ziua! Va să zică, m-ai recunoscut, nu-i așa? 

— De cum te-am zărit; nu era destul să-ţi ascunzi figura, 
mai trebuia acoperit și acest semn încântător și dinţii 
aceștia ca niște perle. Pune-ţi cel puţin o mască pe toată 
faţa când vrei să te deghizezi, cochetă ce ești; dar nu te-ai 
gândit la aceasta... et fugit ad salices... 

— Lasă astea, spuse cu autoritate Nanon, să vorbim 


serios. 

— Nici eu nu vreau altceva; numai vorbind serios se pot 
rezolva bine afacerile. 

— Așadar, spui că vicontesa de Cambes este aici? 

— În persoană. 

— Şi că domnul de Canolles intră în han în acest 
moment? 

— Încă nu, descalecă, aruncă frâul lacheului. Ah! S-a 
uitat și el spre noi. Dar iată că fereastra cu perdele 
galbene se deschide, iată că vicontesa scoate capul pe 
fereastră. Şi scoate un strigăt de bucurie. Domnul de 
Canolles se repede în casă; dar pentru Dumnezeu, 
ascunde-te, surioară, căci altfel totul este pierdut. 

Nanon se aruncă pe pernele trăsurii, strângând nervos 
mâna lui Cauvignac, care o privea cu un aer de 
părintească milă. 

— Şi eu care mă duceam la Paris ca să mă întâlnesc cu 
el! spuse Nanon, eu care riscam totul ca să-l revăd! 

— Ah! Ce de sacrificii, surioară, și pentru cine? Pentru 
un ingrat! Cu adevărat că ai fi putut să-ţi plasezi mai cu 
folos binefacerile. 

— Ce-or să-și spună acum când sunt împreună? Ce-or să 
facă? 

— Ca să fiu sincer, dragă Nanon, mă pui în încurcătură 
cu o asemenea întrebare, spuse Cauvignac. La dracu, or 
să-și spună cuvinte de dragoste, cel puţin așa cred. 

— Oh! Asta n-o să se întâmple! strigă Nanon mușcându- 
și unghiile lucioase ca fildeșul. 

— Ba cred că așa o să se întâmple, răspunse Cauvignac. 
Ferguzon a primit ordin să nu lase pe nimeni să iasă, dar 
n-a primit și ordin să împiedice intrarea. După toate 
probabilitățile, în acest moment, vicontele și baronul de 
Canolles schimbă între ei tot felul de drăgălășenii, unele 
mai încântătoare decât altele. La dracu! Te-ai îndrăgostit 
prea târziu, draga mea Nanon. 

— Crezi? replică tânăra cu o expresie greu de definit, în 
care se amesteca ironia adâncă și viclenia dușmănoasă, 
crezi? Ei bine! Urcă-te lângă mine, biet diplomat ce ești. 


Cauvignac se supuse. 

— Ascultă, Bertrand, continuă Nanon adresându-se 
unuia dintre purtătorii de muschetă, spune-i vizitiului să 
întoarcă fără grabă și să tragă sub copacii pe care i-am 
lăsat la dreapta, când am intrat în sat. 

Apoi, întorcându-se spre Cauvignac: 

— Nu vrei să stăm acolo, ca să vorbim? 

— Ba da, însă dă-mi voie să-mi iau și eu precauţiunile 
mele. 

— De acord. 

Cauvignac făcu semn să-l urmeze spre patru oameni de- 
ai lui care căscau gura prin jurul hanului, fredonând și 
prăjindu-se la soare ca niște viespi. 

— Faci bine că iei oamenii aceștia, spuse Nanon și, dacă 
ar fi după mine, ai lua mai bine șase decât patru, pentru că 
vom avea ce să dăm de lucru. 

— Bine! spuse Cauvignac, de lucru, asta îmi trebuie mie. 

— Atunci ai să fii mulţumit, răspunse tânăra. 

Și trăsura, întorcând pe loc, îi duse pe Nanon roșie de 
focul gândului și pe Cauvignac, calm și indiferent în 
aparenţă, dar dând o mare atenţie propunerilor pe care i le 
făcea Nanon. 

În timpul acesta, Canolles, atras de strigătul de bucurie 
pe care îl scosese doamna de Cambes când îl zărise, se 
repezise în han și pătrunsese în camera vicontesei, fără să- 
l bage în seamă pe Ferguzon pe care îl întâlni, stând în 
picioare, pe coridor, și care neprimind niciun consemn cu 
privire la Canolles, nu-i făcu nicio greutate și-l lăsă să 
intre. 

— Ah! Domnule, strigă doamna de Cambes când îl văzu, 
veniți repede, vă aștept cu nerăbdare. 

— Iată niște vorbe care m-ar fi făcut cel mai fericit om 
din lume, dacă paloarea feţii și tulburarea de care sunteţi 
cuprinsă nu mi-ar spune că nu mă așteptați pentru mine. 

— Da, domnule, aveţi dreptate, spuse Claire cu un surâs 
încântător aș vrea să vă mai fiu obligată cu ceva. 

— Cu ce anume? 

— De a mă scoate din nu știu ce pericol care mă 


ameninţă. 

— Un pericol? 

— Da. Așteptați. 

Claire închise ușa și puse zăvorul. 

— Am fost recunoscută, spuse ea apropiindu-se. 

— De cine? 

— De un bărbat al cărui nume nu-l cunosc, dar a cărui 
figură și voce nu-mi sunt necunoscute. Mi se pare că i-am 
auzit vocea în seara în care, tot în camera asta, aţi primit 
ordinul să plecaţi imediat la Mantes; mi se pare că i-am 
recunoscut figura la vânătoarea de la Chantilly în ziua în 
care m-am dat drept doamna de Condé. 

— Drept cine luaţi pe omul acesta? 

— Drept un agent al domnului duce d'Epernon: deci 
drept un dușman. 

— Ei, drace! spuse Canolles și spuneţi că aţi fost 
recunoscută? 

— Sunt sigură, mi-a spus pe nume și mi-a amintit că sunt 
bărbat. Peste tot pe aici, prin jur sunt ofiţeri din partida 
regală; se știe că eu fac parte din partida prinților și poate 
urmăresc să mă sperie; dar dacă sunteţi aici, nu mă mai 
tem de nimic. Sunteţi ofiţer, sunteţi din același partid cu 
ei, îmi veţi servi de protector. 

— Din păcate, spuse Canolles mi-e tare teamă că n-am 
să vă pot oferi altă apărare și altă protecţie decât numai 
sabia mea. 

— De ce? 

— Pentru că începând din acest moment, doamnă, nu 
mai sunt în serviciul regelui. 

— Adevărat? spuse Claire în culmea fericirii. 

— Mi-am propus să-mi trimit demisia datată din locul 
unde aveam să vă întâlnesc. V-am întâlnit, demisia mea va 
fi datată din Jaulnay. 

— Oh! Liber! Sunteţi liber! Puteţi să îmbrăţișaţi partidul 
dreptăţii, al cinstei; puteţi servi cauza domnilor printi, 
adică a întregii nobilimi. Oh! Eram convinsă că sunteţi un 
gentilom prea demn, ca să nu ajungeţi aici. 

Și Claire îi întinse lui Canolles o mână pe care el o 


sărută cu o mare emoție. 

— Dar cum s-a petrecut asta? Cum s-a întâmplat? 
Povestiţi-mi cu toate amănuntele. 

— Oh! Nu e mare de spus. l-am scris mai dinainte 
domnului de Mazarin ca să-l previn despre ceea ce s-a 
întâmplat. Când am ajuns la Mantes am primit ordin să mă 
prezint la el; mi-a zis că sunt un biet creier mic, eu l-am 
numit, un biet creier mare; el a râs, eu m-am supărat; el a 
ridicat tonul la mine, eu l-am trimis dincolo de munţi. M- 
am întors la mine acasă, și am așteptat convins că o să mă 
arunce la Bastilia, dar el a așteptat să se ivească o ocazie 
potrivită ca să mă trimită din Mantes. Și după douăzeci și 
patru de ore această ocazie s-a ivit. Și tot dumneavoastră 
v-o datorez, căci m-am gândit la ceea ce mi-aţi promis și 
am crezut că s-ar putea să mă așteptați, chiar numai timp 
de o secundă. Şi atunci, respirând aerul liber, fără nicio 
răspundere, lipsit de orice obligaţie, fără partid, fără 
angajamente și aproape fără nicio preferință, mi-am 
amintit de un singur lucru, că vă iubeam, doamnă, și că 
acum puteam să v-o spun sus și tare. 

— Așadar, v-aţi pierdut gradul pentru mine, aţi căzut în 
dizgrație, v-aţi ruinat pentru mine! Dragă domnule de 
Canolles cum am să mă achit vreodată de aceste obligaţii 
față de dumneavoastră, cum aș putea să vă fac dovada 
recunoștinţei mele? 

Și, cu un surâs și o lacrimă care îl despăgubeau de o 
sută de ori mai mult pentru ce pierduse, Canolles căzu la 
picioarele doamnei de Cambes. 

— Oh! Doamnă, spuse el, din contră, din acest moment 
sunt bogat și fericit, căci am să vă urmez și n-am să vă mai 
părăsesc niciun moment, pentru că sunt fericit să mă văd 
și bogat de dragostea dumneavoastră. 

— Atunci, nimic nu vă oprește. 

— Nu. 

— Îmi aparţineţi pe de-a-ntregul și păstrându-vă inima, 
pot să ofer braţul dumneavoastră doamnei prințese? 

— Puteţi. 

— Așadar v-aţi dat demisia? 


— Încă nu, mai întâi voiam să vă văd, dar, așa cum v-am 
mai spus, acum, după ce v-am revăzut, am s-o scriu chiar 
de aici. Imi rezervasem plăcerea de a trebui să vă ascult. 

— Scrieţi-o, deci! Scrieţi-o! Dacă n-o scrieţi veţi fi 
considerat ca un transfug, însă ar trebui să așteptați până 
vi se acceptă demisia, înainte de a lua vreo măsură 
hotărâtoare. 

— Nu vă temeti, scumpă mică diplomată, mi-o va acorda 
și chiar din toată inima; neîndemânarea mea de la 
Chantilly n-o să-i facă să regrete prea mult. Nu mi-au spus 
că eram un biet creieraș? spuse Canolles, râzând. 

— Da, în schimb noi vă vom despăgubi de părerea pe 
care și-au făcut-o despre dumneavoastră, fiți singur de 
asta. Afacerea de la Chantilly va avea mai mult succes la 
Bordeaux decât la Paris credeţi-mă. Dar, scrieţi, baroane, 
scrieți odată, ca să putem pleca! Căci vă asigur, baroane, 
șederea în hanul acesta mă neliniștește foarte mult. 

— Vorbiţi de trecut și de aceea vă sperie amintirile, nu? 
spuse Canolles plimbându-și privirea îndrăgostită prin 
cameră și oprind-o asupra alcovului care-i atrăsese de mai 
multe ori atenţia. 

— Nu, vorbesc de prezent și nu din cauza 
dumneavoastră mi-e teamă. Astăzi nu mă mai tem de 
dumneavoastră. 

— Atunci de cine vă temeti? De ce vă temeţi? 

— Ei, doamne, cine știe! 

În aceeași clipă și parcă pentru a confirma temerile 
vicontesei, se auziră trei ciocănituri în ușă, lovite cu o 
gravă solemnitate. 

Canolles și vicontesa tăcură și se priviră îngrijoraţi. 

— In numele regelui, deschideţi! se auzi o voce. 

Și deodată ușa subţire, zbură în ţăndări. Canolles voi să 
se repeadă la sabie, dar mai înaintea lui, un om se 
aruncase între sabie și el. 

— Ce înseamnă asta? întreabă baronul. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul baron de Canolles? 

— Da. 

— Căpitan în regimentul Navailles? 


— Da. 

— Trimis în misiune de domnul duce d'Epernon? 

Canolles dădu afirmativ din cap. 

— În cazul acesta, în numele regelui și al majestăţii sale 
reginei regente, sunteţi arestat. 

— Ordinul? 

— Iată-l. 

— Dar, domnule, spuse Canolles restituind hârtia, după 
ce-și aruncase în fugă privirea pe ea, mi se pare că vă 
Cunosc. 

— Pe dracu! Cum să nu mă cunoașteţi? Nu tot în satul 
acesta în care vă arestez acum, v-am adus din partea 
domnului duce d'Epernon, misiunea să plecaţi la curte? 
Norocul dumneavoastră, domnule gentilom, stătea în 
această misiune, l-aţi scăpat, păcat pentru dumneavoastră. 

Claire se îngălbeni și căzu pe un scaun: recunoscuse și 
ea pe indiscretul călău. 

— Se răzbună domnul de Mazarin, murmură Canolles. 

— Haideţi, să mergem, domnule, spuse Cauvignac. 

Claire stătea nemișcată. Canolles, nehotărât, părea gata 
să-și piardă minţile. Supărarea lui era atât de mare, atât 
de grea și de neașteptată, că se prăbuși sub greutatea ei: 
își cobori fruntea, resemnat. 

De altfel, în vremea aceea, cuvintele „În numele regelui” 
mai aveau încă o vrajă căreia nimeni nu încerca să-i 
reziste. 

— Unde mă duceţi, domnule? întrebă el, sau vă este 
interzis să-mi daţi această consolare ca să știu unde merg. 

— Nu, domnule, am să vă spun: vă conduceam la 
fortăreaţa din insulele Saint-Georges. 

— Adio, doamnă, spuse Canolles, plecându-se cu respect 
în fața doamnei de Cambes. Adio. 

— Ia te uită! își spuse în gând Cauvignac, lucrurile sunt 
mai puţin avansate aș fi crezut. Când am să-i spun lui 
Nanon, o să-i facă plăcere. 

Apoi, oprindu-se în prag, strigă! 

— Patru oameni ca să-l escorteze pe căpitan! Și patru 
oameni să-l preceadă. 


— Şi eu? strigă doamna de Cambes întinzând braţele 
spre prizonier, pe mine unde mă vor conduce? Pentru că 
dacă baronul are vreo vină! Oh! Atunci eu sunt mai 
vinovată decât el. 

— Dumneavoastră, doamnă, răspunse  Cauvignac, 
dumneavoastră vă puteţi retrage, sunteţi liberă. 

Și ieși, ducându-l pe baron. 

Doamna de Cambes se ridică. Înviorată de o rază de 
speranţă și începu să se pregătească imediat de plecare, 
pentru a nu da prilejul ca aceste bune intenţii să facă loc 
unor dispoziţii contrare. 

— Liberă, își spuse ea, în felul acesta voi putea veghea 
asupra lui. Să plec. 

Apoi se repezi la fereastră, zări grupul de călăreţi care îl 
ducea pe Canolles și schimbă cu el un ultim salut, cu 
mâna. După aceea, îl chemă pe Pompee, care în speranța 
că aveau să se oprească acolo, două, trei zile, se cuibărise 
în cea mai bună cameră pe care o găsise, și-i dădu ordin să 
pregătească totul pentru plecare. 


VIII. 


Drumul pentru Canolles fu mult mai trist decât și-l 
închipuise. În adevăr, calului, care îi dă prizonierului o 
impresie de libertate, chiar atunci când e foarte bine păzit, 
îi urmă trăsura, o hodoroagă cu coviltir din piele, care în 
Touraine și-a păstrat și forma și zdruncinătura. În plus, 
Canolles avea genunchii prinși între genunchii unui om cu 
nas de vultur, care sta în faţa lui și care își odihnea mâna 
cu un fel de mândrie pe mânerul unui revolver din fier. 
Uneori, noaptea, pentru că ziua dormea, spera să 
surprindă vigilența acestui nou argus, dar, pe lângă nasul 
de vultur, scânteiau doi ochi mari de bufniță, rotunzi, roșii, 
și foarte potriviţi ca să vadă prin întuneric, așa că, în orice 
parte s-ar fi întors, Canolles vedea acești ochi rotunzi 
lucind în direcţia privirii lui. 

Când dormea, numai un singur ochi dormea, era o 
însușire pe care natura i-o dăduse acestui om. Să doarmă 


numai cu un ochi. 

Două zile și două nopţi trecură pentru Canolles pline de 
cele mai întunecate gânduri; căci fortăreaţa, din insula 
Saint-Georges, deși era o fortăreață destul de modestă, 
lua, totuşi, în ochii  prizonierului nişte proporții 
înfiorătoare, pe măsură ce teama și regretul îi pătrundea 
mai adânc suflet. 

Regretul, pentru că înțelegea că misiunea pe care o 
avusese pe lângă doamna prinţesă, fusese o misiune de 
încredere de care își bătuse joc din cauza dragostei și că 
rezultatele greșelii pe care o comisese cu acest prilej erau 
deosebit de grave. La Chantilly doamna de Condé era o 
femeie fugară, la Bordeaux, doamna de Conde era o 
prințesă rebelă. 

Teamă, întrucât cunoștea răzbunările îngrozitoare ale 
Annei de Austria când se supără. 

Altă remușcare mai surdă, dar poate mai sfâșietoare 
decât prima: există în lume o femeie tânără frumoasă, 
spirituală, o femeie care nu se folosise de influenţa pe care 
o avea decât pentru a-l împinge înainte, care nu se folosise 
de trecerea pe care o avea decât pentru a-l apăra; o femeie 
care, din dragoste pentru el, își riscase de douăzeci de ori 
până atunci și situaţia și viitorul și averea, ei bine! Pe 
femeie acesta nu numai cea mai încântătoare dintre iubite, 
dar și cea mai devotată dintre prietene, pe femeia acesta o 
părăsise deodată, fără nicio scuză, fără niciun motiv, în 
momentul în care ea se gândea la el și, totuși, în loc de a 
se răzbuna, ea îl înconjurase în continuare cu bunătatea ei 
iar numele lui, în loc de a-i suna în ureche cu un accent de 
reproș, îi sunase cu dulceaţa mângâietoare a unui favor 
aproape regesc. Este adevărat că această favoare sosise 
într-un moment foarte nepotrivit, într-un moment în care 
Canolles, cu siguranţă, că ar fi preferat o dizgrație, dar era 
oare aceasta greșeala lui Nanon? Nanon nu văzuse în 
această misiune pe lângă majestatea sa, decât o sporire a 
norocului și a considerației pentru bărbatul la care se 
gândea necontenit. 

Așa se întâmplă cu toţi cei care au iubit două femei 


deodată, și cer iertare cititoarelor pentru această 
afirmaţie, căci este un fenomen de neînțeles pentru ele, 
care nu au fost îndrăgostite decât o singură dată. In 
schimb el este un fenomen obișnuit nouă, bărbaţilor, așa 
se întâmplă, spuneam, cu toţi cei care au iubit două femei 
deodată; ei vor înţelege de ce pe măsură ce Canolles se 
gândea, Nanon recâștiga tot mai multă influență asupra 
lui, pe care o crezuse pierdută. Asperităţile caracterului, 
care jignesc în fricțiunile din intimitate și dau naștere unor 
necazuri trecătoare, se şterg la distanță, în timp ce, 
dimpotrivă, unele amintiri duioase își reiau intensitatea 
lor, odată cu singurătatea. În sfârșit, e greu de spus, de ce 
dragostea aeriană, care nu promitea decât favoruri, se 
volatilizează în singurătate, în timp ce, dimpotrivă, în 
timpul singurătăţii, de dragostea materială îți amintești, 
din cauza bucuriilor pământești care-și au importanţa lor. 
Frumoasă, dar pierdută, bună, dar înșelată, așa apărea 
Nanon în ochii lui Canolles. 

Pentru că acum Canolles se scufunda cu naivitate tot 
mai mult în el însuși, dar nu cu reaua credinţă a acuzaților 
forțați să facă mărturisiri complete. Ce-i făcuse Nanon ca 
s-o abandoneze? Ce-i făcuse doamna de Cambes, ca s-o 
urmeze? Ce era atât de dorit, atât de minunat de îndrăgit 
în micul cavaler de la hanul „La viţelul de aur”? Doamna 
de Cambes o depășește atât de mult pe Nanon? Părul 
blond este preferat părului negru în așa măsură încât te 
face nerecunoscător față de iubită, trădător și necinstit 
faţă de rege, numai din dorinţa de a schimba cosiţele 
negre cu cosițele blonde? Și, totuși, oh! Mizerie a 
orânduirii omenești! Canolles își făcea toate aceste 
gânduri, după cum se vede, pline de bun simţ, dar, totuși, 
fără convingere. 

Inima este plină de asemenea taine care fac bucuria 
celor ce iubesc și disperarea filosofilor. 

Astea nu-l împiedicau pe Canolles să fie supărat pe el și 
să se mustre cu cea mai mare severitate. 

— Am să fiu pedepsit, își spunea el, gândind că pedeapsa 
șterge greșeala; am să fiu pedepsit, cu atât mai bine! O să 


se găsească acolo un căpitan foarte aspru, foarte obraznic, 
foarte brutal care îmi va citi de la înălțimea demnităţii sale 
de temnicer șef, un ordin al domnului de Mazarin; care îmi 
va arăta apoi cu degetul un fund de șanț și mă va arunca 
să putrezesc la cincisprezece picioare sub pământ, cu 
șobolanii și cu broaștele râioase, în loc să fi trăit la lumină 
și să înfloresc la soare, lângă o femeie care mă iubea, pe 
care am iubit-o și pe care, pe legea mea, poate o mai 
iubesc și acum. 

Blestemat mic viconte, pleacă! De ce serveai tu de 
acoperământul unei atât de încântătoare, vicontese? 

Da, dar există oare pe lume o vicontesă care să merite 
ceea ce o să mă coste aceasta? 

Căci nu-mi ajunge guvernatorul și celula la 
cincisprezece picioare sub pământ; dacă mă cred trădător, 
n-or să lase lucrurile lămurite numai pe jumătate; o să-mi 
găsească nod în papură pentru șederea de la Chantilly, 
pentru care n-aș fi fost destul de pedepsit, sunt de acord, 
dacă pentru mine ar fi fost mai folositoare, dar care, 
făcând socoteala, mi-a adus doar trei sărutări de mână. 
Triplu imbecil ce-am fost că nu m-am folosit de forță și n- 
am abuzat de forţă! Sărman creier mic! Cum spune 
domnul de Mazarin care a trădat și el, dar care nu și-a 
plătit trădarea! Dar mie, acum, cine mi-o va plăti? 

Și Canolles dădu din umeri, răspunzând cu dispreţ la 
întrebările pe care i le punea propriul său gând. 

Omul cu ochii de bufniţă, oricât de perspicace ar fi fost, 
nu putea înțelege nimic din pantomima care se juca în fața 
lui, și de aceea îl privea cu uimire. 

— Dacă o să mi se ia un interogatoriu, n-am să răspund, 
continuă Canolles, căci ce-aș avea de spus? Că nu-l iubeam 
pe domnul de Mazarin? Atunci nu trebuia să-l servesc. Că 
o iubeam pe doamna de Cambes? Frumoasă justificare de 
dat unei regine și unui prim ministru! N-am să dau niciun 
răspuns. Dar judecătorii sunt niște oameni foarte 
susceptibili, ei când pun întrebări pretind că li și răspundă; 
în închisorile din provincie sunt aparate de tortură 
îngrozitoare. O să mi se sfărâme genunchii aceștia mici de 


care eram atât de mândru și o să fiu zvârlit dislocat gata la 
șobolanii și broaștele mele. O să ajung cu picioarele 
schiloade ca domnul prinţ de Conti, ceea ce este foarte 
urât, chiar dacă, să presupunem, bunătatea majestăţii sale 
m-ar lua sub scutul ei ocrotitor, ceea ce se va feri să facă. 

În afară de guvernator, șobolani, broaște și fiarele de 
tortură mai sunt și niște eșafoade pe care se decapitează 
rebelii, niște spânzurători în care se agaţă trădătorii, niște 
șanțuri în care sunt împușcați dezertorii. Dar pentru un 
băiat frumos cum era Canolles, astea toate nu însemnau 
nimic, pe lângă niște picioare schilodite. 

De aceea se hotări să se liniștească și să-și întrebe 
însoţitorul în legătură cu situaţia asta. 

Ochii de bufniţă, nasul de vultur și figura încruntată a 
personajului nu-l încuraja pe prizonier, decât într-o foarte 
mică măsură, să încerce să deschidă vorba. Și totuși, oricât 
de imposibilă ar fi figură, nu este posibil să nu se găsească 
un moment în care să nu se descreţească puţin. Canolles 
profita de secunda în care un rânjet, care semăna a surâs, 
fluturase pe figura subalternului ofițerului de poliţie, care- 
și făcea datoria atât de conștiincios. 

— Domnule, spuse el. 

— Domnule, răspunse locţiitorul poliţistului. 

— Scuzaţi-mă, dacă vă smulg un moment din gândurile 
dumneavoastră. 

— N-aveţi de ce să vă scuzaţi domnule, eu nu gândesc 
niciodată. 

— Ah! Drace! Înseamnă, domnule, că sunteţi înzestrat cu 
o structură fericită. 

— De aceea nici nu mă plâng. 

— Ei bine! Nu semănaţi cu mine, căci eu tare aș vrea să 
mă plâng. 

— De ce, domnule? 

— Că am fost ridicat, într-un moment când nu mă 
gândeam câtuși de puţin la așa ceva, ca să fiu dus nu știu 
unde. 

— Ba nu, domnule, știți, că vi s-a spus. 

— E adevărat. Mergeam în insula Saint-Georges, nu-i 


așa, domnule? 

— Exact. 

— Credeţi că o să rămân acolo multă vreme? 

— Nu știu, domnule, dar, după felul cum mi-aţi fost 
recomandat cred că da. 

— Ah! Ah! E foarte urât în insula Saint-Georges? 

— Nu cunoașteţi fortăreaţa? 

— Înăuntru, nu, n-am intrat niciodată. 

— Frumos nu e, domnule, în afară de apartamentul 
guvernatorului, care a fost refăcut din nou și care după 
câte se pare este foarte plăcut, restul construcţiei este o 
locuinţă foarte tristă. 

— Da? Credeţi că o să mi se ia vreun interogatoriu. 

— Așa se obișnuiește. 

— Şi dacă nu răspund? 

— Dacă nu răspundeţi? 

— Da. 

— Ei, drace! În acest caz, știți că urmează tortura. 

— Obișnuită? 

— Obișnuită sau extraordinară, după acuzaţie. De ce 
sunteţi acuzat, domnule? 

— Ei, spuse Canolles, mi-e teamă că sunt acuzat de 
crimă de stat. 

— Ah! În acest caz vă bucuraţi de tortura 
extraordinară... Zece oale... 

— Cum? Zece oale? 

— Da. 

— Ce spuneţi? 

— Spun că o să aveţi parte de zece ceainice. 

— Va să zică în insula Saint-Georges se folosește apa? 

— Ei drace! înţelegeţi, domnule, pe Garona... 

— Așa e, apa e la îndemână. Şi câte găleți reprezintă 
cele zece ceainice? 

— Trei găleți, trei găleți și jumătate. 

— Atunci, o să mă umflu... 

— Puțin. Însă dacă veţi avea prevederea să vă daţi bine 
pe lângă gardian. 

— Atunci? 


— Atunci veţi avea un amestec bun. 

— Spuneţi-mi vă rog în ce constă serviciul pe care poate 
să mi-l facă paznicul? 

— Poate să vă dea să beţi ulei. 

— Uleiul este un medicament? 

— Suveran, domnule. 

— Credeţi? 

— Vă spun din experienţă, eu am băut... 

— Aţi băut? 

— Iertați-mă, am vrut să spun am văzut. Obiceiul de a 
vorbi cu gasconii mă face să pronunţ câteodată pe B ca pe 
V și vice versa. 

— Așadar,  spuneaţi, spuse  Canolles neputându-se 
împiedica să nu surâdă, cu toată gravitatea convorbirii, 
spuneaţi că aţi văzut... 

— Da, domnule, am văzut un om bând foarte ușor cele 
zece ceainice, datorită uleiului care îi pregătise în mod 
convenabil toate căile. Este adevărat că s-a umflat așa cum 
se obișnuiește, însă cu o căldură bună a fost dezumflat fără 
urmări prea mari. Asta este esenţial pentru partea a doua 
a operaţiei. Reţineţi bine aceste cuvinte: căldură, nu 
dogoare. 

— Înţeleg, spuse Canolles, domnul a executat asemenea 
înalte operaţiuni, nu? 

— Nu, domnule, răspunse interlocutorul cu modestie 
plină de politeţe. 

— Atunci, ajutor, poate, nu? 

— Nu, domnule, curiozitatea, doar ca amator. 

— Ah! Ah! Domnul se numește...? 

— Barrabas. 

— Nume frumos și vechi, cunoscut în mod pozitiv din 
Sfânta Scriptură. 

— În Patimi, domnule. 

— Așa am vrut să spun și eu, însă, din obișnuinţă m-am 
folosit de o altă expresie. 

— Domnul preferă Scriptura. Înseamnă că domnul e 
hughenot, nu? 

— Da, însă un hughenot foarte puţin priceput. Mă 


credeţi că abia de cunosc vreo trei mii de versuri din 
psalmi? 

— În adevăr, foarte puţin. 

— Reţineam mai ușor muzica... In familia mea au fost 
mulţi spânzurați și arşi de vii. 

— Sper că domnului n-o să-i fie rezervată o soartă 
asemănătoare. 

— Nu, astăzi lumea este mai îngăduitoare, astăzi mă vor 
îneca, asta-i tot. 

Barrabas începu să râdă. 

Inima lui Canolles tresări de bucurie; îl câștigase pe 
paznic. În adevăr, dacă acest locţiitor de gardian ar fi 
rămas gardianul lui permanent, avea toate șansele să 
obţină ulei din partea lui. Se hotări să continue discuţia de 
unde o întrerupsese. 

— Domnule Barrabas, spuse el, suntem sortiți să ne 
despărțim în curând sau îmi veţi face cinstea să rămâneţi 
împreună cu mine? 

— Domnule, când vom ajunge în insula Saint-Georges 
voi avea marele regret să vă părăsesc, trebuie să mă întorc 
la compania mea. 

— Foarte bine, înseamnă că faceţi parte dintr-o 
companie de, arcași, nu? 

— Nu domnule, dintr-o companie de soldaţi. 

— Ridicată de ministru? 

— Nu, domnule, de căpitanul Cauvignac, chiar acela 
care a avut onoarea să vă aresteze. 

— Serviţi pe rege? 

— Cred că da, domnule. 

— Cum dracu vine asta? Nu sunteţi sigur? 

— Nu ești sigur de nimic pe lume. 

— Atunci dacă nu sunteţi sigur, ar trebui să faceţi ceva, 
ca să vă fixati. 

— Ce anume? 

— Să mă lăsaţi să plec. 

— Imposibil, domnule. 

— Am să vă plătesc onorabil bunăvoința dumneavoastră. 

— Cu ce? 


— Pe dracu! Cu bani! 

— Domnul n-are. 

— Nu? 

Canolles se căută repede prin buzunare. 

— Așa e, mi-a dispărut punga, cine mi-o fi luat-o? 

— Eu domnule, răspunse Barrabas salutând cu respect. 

— Şi, de ce, mă rog? 

— Ca domnul să nu mă poată corupe. 

Uimit, Canolles, îl privi cu admiraţie pe demnul agent și 
părându-i argumentul fără posibilitate de replică, nu mai 
spuse nimic. 

Așa că, ajunsă la acest punct, conversaţia se întrerupse, 
călătorii recăzură în muţenia lor dinainte, iar călătoria își 
reluă, spre sfârșitul ei, aspectul melancolic pe care îl 
avusese la început. 


IX. 


Începuse să se crape de ziuă când hodoroaga ajunse în 
satul cel mai apropiat de insula la care trebuia să ajungă. 
Simţind că trăsura s-a oprit, Canolles scoase capul prin 
ferestruica aceea mică, un fel de barbacană, destinată să 
alimenteze cu aer pe oamenii liberi și să poată fi urmăriţi 
cu ușurință prizonierii. 

Un sat mic și frumos, compus din vreo sută de case 
strânse în jurul unei biserici și așezate pe povârnișul unui 
deal dominat de un castel, se desena scăldat în aerul 
limpede al dimineţii și poleit de razele soarelui care 
goneau peste case caere de aburi, asemeni unor văluri 
diafane. 

In momentul acela hodoroaga urca un deal iar vizitiul, se 
coborâse de pe capră, și mergea pe lângă trăsură. 

— Prietene, întrebă Canolles, ești de prin partea locului? 

— Da, domnule, sunt din Libourne. 

— Atunci trebuie să cunoști satul acesta. Ce este casa 
aceea albă și căsuţele acelea încântătoare? 

— Domnule, răspunse ţăranul, castelul acela este 
domeniul de Cambes iar satul este un fel de anexă a 


castelului. 

Canolles tresări și se schimbă la faţă trecând de la roșul 
cel mai închis la o paloare aproape cadaverică. 

— Domnule, spuse Barrabas care cu ochii lui rotunzi nu 
lăsa să-l scape nimic, v-aţi rănit poate la ferestruică? 

— Nu... Mulţumesc. 

Apoi se întoarse din nou spre vizitiu: 

— Cui aparţine acest domeniu? 

— Vicontesei de Cambes. 

— O tânără văduvă? 

— Foarte frumoasă și foarte bogată. 

— Şi deci foarte căutată. 

— Desigur că da: dotă frumoasă, femeie frumoasă, cu 
asta nu-i pot lipsi pretendențţii. 

— Reputaţie bună? 

— Da, însă, pătimașă pentru domnii prinți. 

— Așa e, mi se pare că am auzit și eu. 

— Un diavol, domnule, un diavol adevărat! 

— Un înger, murmură Canolles, care de câte ori își 
amintea de Claire, o făcea transportat de bucurie. Un 
înger! 

Apoi, tare: 

— Locuiește aici, uneori? 

— Rar, domnule, dar înainte a locuit mult timp aici. 
Soţul ei a lăsat-o aici, și de câte ori sta aici era binefacerea 
locurilor astea. Acum, se zice, că e pe lângă domnii prinți. 

Ajunsă în vârful dealului, trăsura se pregătea să 
coboare; vizitiul făcu un semn cu mâna cerând, parcă, 
permisiunea să se urce pe capră. Canolles, care se temea 
să nu trezească bănuieli dacă ar fi continuat să mai pună 
întrebări, își retrase capul iar trăsura greoaie, își reluă în 
trap ușor, mersul ei obișnuit. 

După un sfert de oră, în care timp, mereu sub privirea 
lui Barrabas, Canolles se pierduse în cele mai negre 
gânduri, hodoroaga se opri. 

— Ne oprim să mâncăm? întrebă Canolles. 

— Ne oprim de tot, domnule. Am ajuns. lată insula Saint- 
Georges. Nu mai avem de trecut decât râul. 


— Adevărat, murmură Canolles, atât de aproape și atât 
de departe! 

— Domnule, vin spre noi, spuse Barrabas, binevoiţi să vă 
pregătiţi să coborâţi. 

Al doilea paznic al lui Canolles, care stătuse pe capră, 
lângă vizitiu, sări jos și deschise închizătoarea ușii cu cheia 
pe care o avea la el. 

Canolles plimbă privirea de la micul castel alb, pe care 
nu-l pierduse din vedere, la fortăreaţa în care urma să 
stea. În partea cealaltă, zări mai întâi un braţ de râu destul 
de rapid, un bac și lângă bac, un post de gardă compus din 
opt oameni și un sergent. 

În spatele postului se ridicau fortificațiile cetăţii. 

— Bine! își zise Canolles, sunt așteptat, au fost luate 
toate precauţiile. Aceasta este noua mea pază? se adresă 
el lui Barrabas. 

— Aș vrea să-i răspund domnului cu toată precizia, 
spuse Barrabas, dar drept să vă spun, nu știu. 

În același moment, după ce dădu un semnal care fu 
repetat de santinela de gardă la intrarea în fort, cei opt 
soldaţi împreună cu sergentul se urcară în bac, traversară 
Garona și puseră piciorul pe pământ tocmai în momentul 
când Canolles cobora scara trăsurii. 

Văzând că era vorba de un ofiţer, sergentul se apropie 
de el și salută militărește. 

— Am onoarea să vorbesc cu domnul baron de Canolles, 
căpitan în regimentul Navailles? întrebă sergentul. 

— Chiar cu el, răspunse Canolles uimit de politeţea 
acestuia. 

Sergentul făcu stânga-mprejur, ordonă pentru onor iar 
cu vârful suliței indică barca lui Canolles. Canolles se urcă 
în barcă între cei doi paznici cu care venise. Cei opt soldați 
și sergentul se urcară și ei, apoi barca se îndepărtă de 
țărm, în timp ce Canolles aruncă o ultimă privire spre 
Cambes, care curând dispăru în spatele unei ridicături de 
teren. 

Insula era aproape în întregime acoperită cu escarpe, 
contraescarpe, taluzuri și bastioane. Un mic fort, într-o 


stare destul de bună domina toate aceste lucrări de 
fortificaţii. Se pătrundea printr-o ușă arcuită, în faţa căreia 
o santinelă se plimba în sus și în jos. 

— Cine-i? Stai! strigă ea. 

Mica trupă se opri, sergentul înainta spre santinelă și-i 
spuse câteva cuvinte. 

— Garda afară! strigă santinela. 

Imediat vreo douăzeci de oameni care alcătuiau postul 
de gardă, se așezară în linie în faţa ușii. 

— Veniţi, domnule, spuse sergentul. 

Toboșarul bătu pentru onor. 

„Ce-o fi însemnând asta”? se întreba tânărul. 

Și se îndreptă spre fort, neînţelegând nimic din ceea ce 
se petrecea căci toate pregătirile acestea semănau mai 
degrabă cu onorurile militare date unui superior, decât cu 
niște precauţiuni luate față de un prizonier. 

Dar asta nu era totul: Canolles nu observase că în 
momentul în care cobora din trăsură, o fereastră de la 
apartamentul guvernatorului se deschisese și un ofițer 
examinase cu atenţie mișcarea bărcii și primirea care i se 
făcu prizonierului și celor doi agenți. 

Când ofiţerul acesta îl văzu pe Canolles că pusese 
piciorul pe insulă, cobori în grabă și-i ieși în întâmpinare. 

— Ah! Ah! își spuse Canolles văzându-l, iată-l pe 
comandantul cetăţii care vine să-și recunoască locatarul. 

— În adevăr, spuse Barrabas, se pare, domnule, că n-o 
să zăceţi multă vreme așa cum se întâmplă cu unele 
persoane care sunt lăsate câte opt zile să aștepte într-un 
vestibul: dumneavoastră o să fiţi închis imediat. 

— Cu atât mai bine, spuse Canolles. 

Între timp ofițerul se apropie. Canolles luă poziţia 
mândră și demnă a unui om persecutat. 

La câţiva pași de Canolles, ofițerul se descoperi. 

— Am onoarea să vorbesc cu domnul baron de Canolles? 
întrebă el. 

— Domnule, răspunse prizonierul, sunt foarte uimit de 
politețea dumneavoastră. In adevăr, sunt baronul de 
Canolles și acum trataţi-mă, vă rog, cu curtenia unui ofiţer 


faţă de alt ofiţer și instalaţi-mă cât puteţi mai bine. 

— Domnule, răspunse ofițerul, locuinţa este cu totul 
corespunzătoare, însă pentru a vă preveni dorinţele i s-au 
făcut toate îmbunătățirile posibile. 

— Şi cui trebuie să-i mulţumesc pentru aceste 
precauţiuni neobișnuite? întrebă Canolles surâzând. 

— Regelui, domnule, care face bine tot ce face. 

— Desigur, domnule, desigur. Să mă ferească Dumnezeu 
să aduc vreo defăimare regelui, mai ales în momentele 
astea, totuși nu m-aș supăra dacă aș putea obţine unele 
precizări. 

— Dacă  ordonaţi, domnule, sunt la dispoziția 
dumneavoastră, însă îmi iau libertatea să vă informez că 
garnizoana vă așteaptă să vă prezentați. 

— Drace! murmură Canolles, o garnizoană întreagă ca 
să recunoască un prizonier care urmează să fie închis: mi 
se pare că e vorba de niște mofturi. Apoi tare: eu sunt la 
ordinul dumneavoastră, domnule, și gata să vă urmez unde 
veţi vrea să mă conduceţi. 

— Îngăduiţi-mi să merg înaintea dumneavoastră ca să vă 
fac onorurile casei, spuse ofițerul. 

Canolles îl urmă felicitându-se că a căzut pe mâinile 
unui om atât de curtenitor. 

— Cred că scăpaţi cu tortura obișnuită: doar patru 
ceainice, îi șopti la ureche Barrrabas, apropiindu-se de el. 

— Cu atât mai bine, am să mă umflu numai pe jumătate, 
spuse Canolles. 

Pătrunzând în curtea cetăţii, Canolles găsi o parte din 
garnizoană cu arma pentru onor. Ofiţerul care o comanda 
scoase sabia și se înclină în faţa lui. 

— Doamne, ce de fasoane! murmură Canolles. 

În același moment, toba răsună sub o boltă din 
apropiere; Canolles se întoarse și văzu un al doilea șir de 
soldaţi apărând de sub boltă și așezându-se în ordine în 
spatele primului rând de soldați. 

Ofiţerul îi prezintă lui Canolles două chei. 

— Ce înseamnă asta? întrebă baronul, ce faceţi? 

— ÎIndeplinim ceremonialul obișnuit după cele mai 


riguroase legi ale etichetei. 

— Dar drept cine mă luaţi? întrebă Canolles în culmea 
uimirii. 

— Drept cine sunteţi: domnul baron de Canolles. 

— Şi? 

— Guvernatorul insulei Saint-Georges. 

Ameţeala care îl cuprinse era să-l prăbușească la 
pământ. 

— Voi avea onoarea să remit imediat domnului 
guvernator împuternicirile pe care le-am primit astăzi de 
dimineaţă, precum și scrisoarea care le însoțea și în care 
se anunţa sosirea domnului, pentru ziua de azi. 

Canolles se uită la Barrabas, ai cărui ochi rotunzi erau 
fixaţi asupra lui cu o expresie de stupefacţie imposibil de 
descris. 

— Așadar, eu sunt guvernatorul insulei Saint-Georges? 
se bâlbâi el. 

— Da, domnule, răspunse ofițerul, și majestatea sa ne-a 
făcut foarte fericiţi printr-o asemenea alegere. 

— Sunteţi sigur că nu este o eroare? 

— Domnule, binevoiţi să mă urmaţi până în apartament 
și veţi găsi acolo, împuternicirile dumneavoastră. 

Canolles năucit de un asemenea eveniment care semăna 
atât de puţin cu cel la care se așteptase și fără să spună 
niciun cuvânt porni mai departe, în urma ofițerului care îi 
arăta drumul, în mijlocul tobelor care băteau, a soldaţilor 
care prezentau arma pentru onor, a locuitorilor din 
fortăreață care umpleau aerul cu aclamaţiile lor, salutând 
în dreapta și în stânga, palid și cu inima bătând puternic 
întrebându-l înmărmurit, pe Barrabas, din ochi. 

În cele din urmă ajunseră într-un salon destul de 
elegant, de la ferestrele căruia observă imediat că se putea 
vedea castelul din Cambes. Își citi împuternicirile, scrise în 
formă legală, semnate de regină și contrasemnate de 
ducele d'Epernon. 

Când văzu toate acestea, picioarele i se înmuiară pur și 
simplu și căzu pe un fotoliu plin de uimire. 

Cu toate acestea, după toate fanfarele, salvele de 


muschetă,  zgomotoasele demonstrații ale  omagiilor 
militare și mai ales după prima surpriză pe care toate 
aceste demonstraţii i-o produseră, Canolles voi să știe în ce 
consta în realitate, postul pe care i-l încredinţase regina și 
ridică ochii pe care până atunci îi ţinuse fixaţi în pământ. 

Îl văzu atunci în faţa lui, în picioare, pe fostul lui 
gardian, nu mai puţin uimit decât el, dar acum prea umilul 
său servitor. 

— Ah! Dumneata ești, jupâne Barrabas? 

— Eu, domnule guvernator. 

— Ai putea să-mi explici ce s-a întâmplat, căci eu mă 
silesc cu toate puterile mele să nu cred că e un vis? 

— Am să vă spun, domnule, că atunci când vă vorbeam 
de tortura extraordinară, adică de cele opt ceainice, 
credeam, pe cuvântul meu, că vă îndulcesc situaţia. 

— Erai convins atunci? 

— Că vă conduceam aici ca să fiţi snopit în bătaie, 
domnule. 

— Mulţumesc! spuse Canolles înfiorându-se fără să vrea. 
Spune-mi, ţi-ai făcut vreo părere despre ceea ce mi s-a 
întâmplat? 

— Da, domnule. 

— Atunci fă-mi favoarea și explică-mi. 

— Iată. Regina trebuie să fi înţeles cât de grea fusese 
misiunea care vi se încredințase. După ce-i trecuse prima 
mânie, se va fi căit și cum, în general vorbind, nu sunteţi 
un om pe care să-l poată uri cineva, majestatea sa 
graţioasă v-a recompensat după ce v-a pedepsit prea rău. 

— Inadmisibil, răspunse Canolles. 

— Inadmisibil? Credeţi? 

— Cel puţin, de necrezut. 

— De necrezut? 

— Da. 

— În cazul acesta, domnule guvernator nu-mi mai 
rămâne decât să vă prezint salutul meu cel mai respectuos; 
puteţi să fiţi o fiinţă fericită ca un rege, în insula Saint- 
Georges: vin excelent, vânat pe câmpie, pește pe care la 
fiecare maree îl aduc bărcile pescarilor din Bordeaux și 


femeile din Saint-Georges. Ah! Domnule, iată ceva 
miraculos! 

— Foarte bine, voi încerca să vă urmez sfatul, luați 
această hârtie pe care am semnat-o și treceţi pe la casier, 
vă va număra zece pistoli. Vi i-aș fi dat eu, însă din 
prudenţă mi-ati luat banii... 

— Şi bine am făcut, domnule, ripostă Barrabas căci dacă 
totuși m-aţi fi corupt, aţi fi fugit și dacă aţi fi fugit, v-aţi fi 
pierdut, firește, poziţia înaltă la care, iată, că aţi ajuns, și 
de asta nu m-aș fi putut consola niciodată. 

— Foarte strâns raționamentul, jupâne Barrabas. Am 
observat de mult că sunteţi o forţă în logică. Până una, 
alta, luaţi hârtia aceasta ca o dovadă a elocinţei 
dumneavoastră. După cum știți, cei vechi înfățișau Elocința 
cu lanţuri de aur care îi ieșeau din gură. 

— Domnule, adăugă Barrabas, dacă mi-aș permite să vă 
sugerez că socotesc inutil să trec pe la casier... 

— Cum? Refuzaţi? întrebă Canolles uimit. 

— Da de unde, doamne fereşte! Mulțumită cerului n-am 
asemenea falsă mândrie, însă observ că din cufărașul de 
pe cămin ies niște șnururi care îmi fac impresia că sunt 
șnururi de pungă. 

— Vă pricepeţi și la șnururi, jupâne Biscarros, spuse 
Canolles surprins, căci, în adevăr, pe cămin se găsea un 
cufăraș din faianţă cu incrustaţii din argint și cu emailuri 
în stilul renașterii. la să vedem dacă bănuielile 
dumneavoastră sunt îndreptăţite. 

Canolles ridică încet capacul cufărașului și găsi, în 
adevăr, înăuntru o pungă și în pungă o mie de pistoli 
împreună cu acest bilet: „Pentru caseta particulară a 
domnului guvernator al insulei Saint-Georges”. 

— La dracu! spuse Canolles, regina când face un lucru 
apoi îl face complet. 

Și fără să vrea, își reaminti de Buckingham; poate regina 
ascunsă după vreo tapiţerie îi văzuse figura lui victorioasă 
de căpitan frumos, poate îl va fi protejat din vreun motiv 
delicat, poate... ne amintim, doar, că baronul de Canolles 
era gascon. 


Din nefericire, regina avea atunci cu douăzeci de ani mai 
mult decât în vremea domnului de Buckingham. 

Oricum ar fi fost și din orice parte ar fi venit, Canolles 
băgă mâna în pungă, scoase zece pistoli pe care îi dădu lui 
Barrabas, care ieși făcând numeroase și respectuoase 
plecăciuni. 


X. 


După ce plecă Barrabas, Canolles chemă ofițerul de 
serviciu și-l rugă să-l conducă pentru a face cunoștință cu 
noile sale domenii. 

Ofiţerul se puse imediat la dispoziţia lui. 

La ușă găsi un fel de stat major compus din alte 
personaje importante ale cetăţii. Condus de ei, vorbind și 
cerând explicaţii asupra tuturor posibilităţilor pe care le 
oferea localitatea, vizită bastioanele,  povârnișurile, 
fortificațiile, cazematele, pivnițele şi depozitele de 
alimente. Pe la ora unsprezece, terminase cu vizita și se 
întoarse în locuință. Atunci escorta, care îl însoțise, se 
risipi iar Canolles rămase numai cu ofiţerul pe care îl 
întâlnise prima dată. 

— Acum, Îi spuse acesta, apropiindu-se misterios, nu-i 
mai rămâne de văzut domnului guvernator, decât un 
singur apartament și o singură persoană. 

— Poftim? întrebă Canolles. 

— Apartamentul acestei persoane este alături, spuse 
ofițerul indicând cu degetul spre o ușă pe care, în adevăr, 
Canolles n-o deschisese încă. 

— Ah! Aici? spuse Canolles. 

— Da. 

— Este și persoana înăuntru? 

— Da. 

— Foarte bine. Dar iartă-mă: sunt foarte obosit după 
călătoria pe care am făcut-o o noapte și o zi și acum, în 
dimineața asta nu mi-e capul limpede. Vă rog să vă 
explicaţi mai pe larg. 

— Ei bine! Domnule guvernator, continuă ofițerul cu 


surâsul său fin, apartamentul... 

— Persoanei... completă Canolles. 

— Care vă așteaptă este acela. Inţelegeţi acum, nu-i așa? 

Canolles făcu un gest de parcă ar fi venit de pe lumea 
cealaltă. 

— Da, da, foarte bine, spuse el, și pot intra? 

— Desigur, pentru că sunteţi așteptat. 

— Ei aș! spuse Canolles. 

Și cu inima bătând să-i spargă pieptul, nemaivăzând 
nimic în jurul lui, simțind că temerile și dorinţele i se 
amestecă în suflet gata să-i tulbure mintea, Canolles 
împinse ușa și zări, în dreptul unei tapiţerii, pe 
zâmbitoarea și vioaia Nanon, care scoase un țipăt de parcă 
ar fi vrut să-l sperie, apoi i se aruncă de gât. 

Canolles rămase înlemnit, cu braţele moi, cu ochii 
rătăciţi. 

— Dumneata? se bâlbâi el. 

— Eu! spuse Nanon înmulţindu-și zâmbetele şi 
sărutările. Amintirea necazurilor prin care trecuse îi veni 
deodată în minte iar Canolles ghicind din nou că noua 
binefacere îi venea tot de la această prietenă, rămase 
copleșit sub greutatea remușcării și a recunoștinţei. 

— Ah! spuse el, va să zică dumneata m-ai salvat, în timp 
ce eu mă pierdusem, ca un smintit, vegheaţi asupra mea, 
sunteți îngerul meu păzitor. 

— Nu-mi spuneţi înger, căci în realitate sunt un diavol, 
spuse Nanon, numai că, recunoașteţi, apar la momentul 
potrivit. 

— Aveţi dreptate, dragă prietenă, căci sunt sigur că o să 
mă scăpaţi de eșafod. 

— Cred și eu. Dar, baroane, dumneavoastră atât de 
perspicace din fire, cum aţi făcut de v-aţi lăsat înșelat de 
fandositele acelea de prințese? 

Canolles se roși până în albul ochilor, dar Nanon se 
hotărâse să nu observe nimic. 

— Drept să vă spun, nici eu nu știu, nici eu singur nu 
înțeleg. 

— Ah! Cât sunt de șirete. Ah! Domnilor, dumneavoastră 


vreţi să vă războiţi cu femeile! Ce-am aflat? Că în locul 
prinţesei tinere vi s-a arătat o domnişoară de onoare, o 
servitoare, o secătură... Cine era? 

Canolles simţea că-l învăluie emoția din vârful degetelor 
tremurânde până în creierul înfierbântat. 

— Am crezut că e prinţesa, n-o cunoșteam. 

— Dar cine era? 

— Cred că o doamnă de onoare. 

— Ah! Bietul băiat, a fost greșeala trădătorului acela de 
Mazarin. Ce dracu! Când însărcinezi pe cineva cu o 
misiune atât de dificilă ca aceea îi dai și un portret al 
persoanei. Dacă aţi fi văzut o singură dată portretul 
doamnei prințese, aţi fi recunoscut-o cu siguranţă. Dar să 
nu mai vorbim despre asta. Știţi că îngrozitorul acela de 
Mazarin, ar fi voit să vă arunce în închisoare, sub pretext 
că vă trădaserăţi regele? 

— Nu mă îndoiesc. 

— Dar eu am spus: mai bine să-l aruncăm lui Nanon. Am 
făcut bine? Ce ziceţi? 

Canolles, oricât de obsedat ar fi fost de amintirea 
vicontesei și deși îi purta chipul în inimă, nu putu să nu 
răspundă acestei bunătăţi delicate, acestui suflet radiind în 
cei mai frumoși ochi din lume: plecă fruntea și-și apăsă 
buzele pe frumoasa mână care i se întinsese. 

— Aţi venit aici ca să mă așteptați? 

— Urma să mă duc la Paris să vă găsesc și să vă aduc 
aici. Vă aducem brevetul, absența dumitale mi se părea 
foarte mare. Domnul d'Epernon îmi ocupa toată viaţa mea 
atât de monotonă. Am auzit atunci de eșecul dumitale. 
Apropo, uitasem să vă spun, știți că sunteţi fratele meu. 

— Am crezut că ghicesc asta, din scrisoarea pe care mi- 
aţi trimis-o. 

— Cu siguranţă că am fost trădaţi. Scrisoarea pe care v- 
o scrisesem căzuse în mâini dușmănoase. Ducele sosise 
furios. V-am numit, v-am declarat fratele meu, sărmane 
Canolles și iată-ne acum protejaţi de cea mai legitimă 
legătură. lată-vă aproape căsătorit, sărmanul meu prieten. 

Canolles se lăsă mânat de nemaipomenitul entuziasm al 


acestei femei. După ce îi sărutase mâinile albe, îi sărută 
acum ochii negri... Umbra doamnei de Cambes trebuie să 
fi fugit, acoperindu-și, îngrozită, capul. 

— Din acel moment, ne-am gândit la toate, am stabilit 
totul, am făcut din domnul d'Epernon protectorul sau mai 
curând prietenul dumitale; am îmblânzit supărarea lui 
Mazarin. În sfârșit, am ales ca loc de retragere insula 
Saint-Georges, pentru că, după cum știi, tot mai vor să mă 
ucidă cu pietre. Numai dumneata ești singurul pe lume 
care mă iubește puţin, dragă Canolles. Haide, spune-mi că 
mă iubești! 

Și încântătoarea sirenă își aruncă braţele în jurul gâtului 
lui Canolles, înfundându-și privirea arzătoare în ochii 
tânărului, de parcă ar fi vrut să-i afle gândurile până în 
adâncul inimii. 

Canolles simţi în inima aceea în care Nanon căuta să-i 
citească gândurile, că nu putea rămâne nesimţitor la atât 
devotament. O tainică presimţire îi spunea că în Nanon era 
mai mult decât numai dragoste, că era și generozitate și că 
ea nu numai că-l iubea, dar și că-l ierta. 

Tânărul făcu un semn din cap care răspundea cererii lui 
Nanon, căci din gură n-ar fi îndrăznit să-i spună că o 
iubește, cu toate că în sufletul său toate amintirile pledau 
în favoarea ei. 

— Așa că am ales insula Saint-Georges pentru a-mi pune 
la adăpost banii, bijuteriile și persoana mea; care alt om 
care mă iubește îmi poate apăra viața? Mi-am spus eu; cine 
altul decât iubitul meu ar putea să-mi păstreze averea? 
Dragă prietene, tot ce am este în mâinile dumitale: și viaţa 
și averea. Ai să veghezi cu grijă asupra lor? Ai să-mi fii 
prieten și paznic credincios? 

În momentul acela se auzi o trompetă în curte iar 
sunetele ei își găsiră ecou în inima lui Canolles; avea în 
faţa lui dragostea cea mai devotată, care a existat 
vreodată, iar la o sută de pași de el, războiul ameninţător, 
războiul care pustiește și ameţește. 

— Sigur că da, Nanon, strigă el, persoana și bunurile 
dumitale sunt în deplină siguranţă lângă mine și jur că 


sunt gata să nu-mi precupeţesc viaţa numai să te pot scăpa 
din cel mai mic pericol. 

— Mulţumesc, nobile cavaler, spuse ea, sunt sigură de 
curajul și de generozitatea dumitale. Dar vai! Aș vrea să 
pot fi tot atât de sigură și de dragostea dumitale! 

— Oh! murmură. Canolles, fiți sigură... 

— Bine, bine, spuse, Nanon, dragostea nu se dovedește 
cu jurăminte, ci cu fapte, voi aprecia dragostea dumitale 
domnule prin ceea ce veţi face. 

Și trecându-și frumoasele ei braţe în jurul gâtului lui 
Canolles, își sprijini capul pe pieptul palpitând al tânărului. 

— Acum trebuie să uite... își zise ea. Şi el uită. 


XI. 


În ziua în care Canolles fusese arestat la Jaulnay, sub 
ochii doamnei de Cambes, aceasta plecase împreună cu 
Pompée să o întâlnească pe doamna prinţesă, care era în 
apropiere de Coutras. 

Prima grijă a domnului scutier fusese să încerce să-i 
dovedească stăpânei lui că dacă banda lui Cauvignac nu 
ceruse bani pentru răscumpărare nici nu comisese vreo 
violență față de frumoasa călătoare, fericirea asta s-a 
datorat înfățișării sale hotărâte și experienţei sale în ale 
războiului. Este adevărat că doamna de Cambes, mai puţin 
ușor de convins decât sperase Pompee, la început, îi atrase 
atenţia că o lăsase singură aproape o oră întreagă, însă 
Pompee îi arătă că, în acest timp, el se ascunsese pe 
coridor unde, cu ajutorul unei scări, pregătise vicontesei o 
fugă sigură, numai că trebuise să ţină piept împotriva a doi 
soldaţi dezlănțuiţi care urmăreau să-i ia scara, însă el 
reușise, datorită curajului neînfrânt pe care i-l cunoaștem. 

Convorbirea aceasta duse în mod firesc la elogiul pe 
care îl făcu Pompée soldaţilor din timpul său, neînfricaţi în 
faţa dușmanului, așa cum o dovediseră în asediul 
Montaubanului și în bătălia de la Corbie, însă blânzi și 
politicoși față de compatrioţii lor, calităţi cu care, trebuie 
s-o spunem, nu se puteau lăuda soldaţii din timpul lor. 


Adevărul este că, fără nicio discuţie, Pompe, scăpase 
dintr-un imens pericol, acolo, de a fi fost înhăţat în armată. 
Cum, de obicei, mergea cu ochii strălucitori, cu pieptul 
bombat, cu un aspect foarte milităros și cu un pas ţanţoș 
de Nemrod, i-ar fi atras imediat atenţia lui Cauvignac; însă 
datorită evenimentelor care au urmat și care schimbaseră 
cursul ideilor căpitanului și anume o pungă cu două sute 
de pistoli primită de la Nanon ca să se ocupe numai de 
baronul de Canolles, și reflecţia filosofică după care 
gelozia fiind cea mai măreaţă dintre pasiuni trebuie să o 
adâncești atunci când te întâlnești cu ea, scumpul frate nu 
i-a mai dat nicio importanţă lui Pompee iar pe doamna de 
Cambes a lăsat-o să-și continue drumul spre Bordeaux, 
deși în ochii lui Nanon, Bordeaux era prea aproape de 
Canolles. Ea ar fi voit s-o știe pe vicontesă în Peru, în India 
sau în Groenlanda. 

Pe de altă parte, când știa că începând de atunci ţinea 
între niște ziduri solide pe scumpul ei Canolles, iar 
puternice fortificaţii, foarte puţin accesibile trupelor 
regale, se părea că o ţin închisă pe doamna de Cambes, 
prizonieră în rebeliunea ei, Nanon se simţea fericită cu 
fericirea aceea infinită pe care numai copiii și amanțţii o au 
pe pământ. 

Am văzut cum s-a realizat acest vis și cum s-au regăsit 
pe insula Saint-Georges, Nanon și baronul de Canolles. 

Așadar, doamna de (Cambes călătorea tristă și 
emoţionată. Cu toate laudele lui, Pompée nu reușiși s-o 
liniștească, dar în plus spre seara zilei în care plecase din 
Jaulnay ea văzu cu groază o trupă de călăreţi venind spre 
ei de pe o șosea laterală. 

Erau acei faimoși gentilomi care se întorceau de la nu 
mai puţin faimoasa înmormântare a ducelui de La 
Rochefoucauld, înmormântare care, sub motiv că dorea să 
îi aducă un ultim omagiu tatălui său, îi folosise drept 
pretext domnului duce de Marsillac ca să adune din Franţa 
și din Picardia toată nobilimea care îl detesta pe Mazarin, 
mai mult decât îi iubea pe prinți. Un lucru ciudat îi atrase 
atenţia doamnei de Cambes și mai ales lui Pompee: anume 


că printre călăreţi, unii purtau braţul în eșarfă, unii lăsau 
să le atârne pe lângă scară un picior înfășurat în bandaje, 
mulţi aveau bandaje însângerate pe frunte. Trebuia să te fi 
uitat foarte de aproape ca să fi putut recunoaște în acești 
gentilomi pe sprintenii și spilcuiţii vânători care alergaseră 
după cerb în parcul de la Chantilly. 

Însă teama are ochi pătrunzători: Pompee și doamna de 
Cambes recunoscură, în cele din urmă, sub aceste bandaje 
însângerate, câteva figuri cunoscute. 

— Drace, doamnă! spuse Pompee, iată o înmormântare 
care a avut loc pe niște drumuri foarte proaste. Cei mai 
mulți dintre gentilomii aceștia trebuie să fi căzut de pe cal, 
ia priviţi-i cât sunt de jumuliţi. 

— Tocmai asta observam și eu, spuse doamna de 
Cambes. 

— Asta îmi amintește de înapoierea din lupta de la 
Corbie, spuse cu mândrie Pompée; numai că atunci nu 
eram în rândul vitejilor care se înapoiau, eram printre 
vitejii care erau transportați. 

— Dar gentilomii aceștia nu sunt comandaţi de nimeni? 
întrebă Claire cu o oarecare îngrijorare pentru această 
acţiune care se prezenta sub o atât de tristă înfățișare. N- 
au șef? Șeful lor o fi fost ucis, dacă nu se vede? Ia uită-te! 

— Doamnă, nimic mai ușor de recunoscut decât un șef 
printre oamenii pe care îi comandă, spuse Pompee 
așezându-se mândru în șa. De obicei, într-un escadron, 
ofițerul merge în centru împreună cu subofiţerii; în timpul 
acţiunii el merge în spatele sau în flancul trupei. Aruncaţi- 
vă ochii spre punctele pe care vi le-am indicat și o să 
judecaţi dumneavoastră înșivă. 

— Eu nu văd nimic, Pompee, dar mi se pare că suntem 
urmăriţi, uită-te în spate. 

— Hm! Hm! Nu, doamnă, spuse Pompee tușind, dar fără 
să se întoarcă de teamă să nu vadă cu adevărat pe cineva. 
Nu, nu e nimeni, staţi să-l vedeţi pe șef. Nu o fi cel cu 
panașul roșu?... Nu. Cel cu sabia aurită?... Nu. Cel cu calul 
acela bălțat, care seamănă cu al domnului de Turenne?... 
Nu, nu e nici acesta. lată ceva foarte ciudat; totuși, nefiind 


un pericol, șeful s-ar putea arăta; dar nu se arată nici aici, 
cum nu s-a arătat nici la Corbie... 

— Te înșeli, jupâne Pompée, se auzi o voce stridentă și 
ironică în spatele sărmanului scutier care era gata să se 
prăvălească din șa, te înșeli; e mai rău decât la Corbie. 

Claire întoarse repede capul și zări, la doi pași de ea, un 
cavaler de talie mijlocie îmbrăcat într-un costum care 
afecta modestia și care privea cu niște ochi mici și 
strălucitori, înfundaţi ca ochii de vulpe. Cu părul des și 
negru, cu buza subţire și mobilă, cu paloarea bilioasă a 
feţii și cu fruntea întristată, cavalerul acesta inspira, în 
plină zi, tristeţea, noaptea poate că ar fi inspirat teama. 

— Domnul prinţ de  Marsillac! strigă Claire. Fiţi 
binevenit, domnule. 

— Spuneţi, doamnă, domnul duce de la Rochefoucauld 
căci acum, după moartea tatei, am moștenit acest nume 
sub care îmi voi înscrie de aici încolo acţiunile vieţii mele, 
bune sau rele, cum or fi. 

— Vă reîntoarceţi?... întrebă Claire cu ezitare. 

— Ne întoarcem bătuţi, doamnă. 

— Bătuţi? Doamne sfinte! Dumneavoastră? 

— Spun doamnă, că ne întoarcem bătuţi, pentru că de 
felul meu nu sunt fanfaron și spun lucruri pe faţă și mie 
însumi și altora; altfel aș putea pretinde că ne întoarcem 
învingători; însă în realitate suntem bătuţi pentru că planul 
nostru asupra cetăţii Saumur a eșuat. Eu am ajuns prea 
târziu și am pierdut localitatea asta importantă pe care a 
predat-o Jarze. De acum înainte, dacă doamna prinţesă va 
rezista în Bordeaux, așa cum i s-a promis, tot războiul se 
va concentra în Guyana. 

— Dar, domnule, întrebă Claire, după cum cred că am 
înţeles, dacă Saumur a capitulat fără luptă, atunci ce 
înseamnă ceea ce văd și de ce gentilomii aceștia sunt 
răniți? 

— Pentru că, spuse La Rochefoucauld cu un fel de 
mândrie pe care nu și-o putuse ascunde cu toată puterea 
lui de stăpânire, ne-am întâlnit cu niște trupe regale. 

— A fost o luptă? întrebă repede doamna de Cambes. 


— Oh! Doamne! Da, doamnă. 

— Așadar, primul sânge francez a fost răspândit de 
francezi! murmură vicontesa. Și dumneavoastră, aţi dat 
exemplul domnule duce? 

— Eu, doamnă. 

— Dumneavoastră, un om atât de calm, de calculat, de 
înţelept? 

— Când mă împotrivesc unui partid nedrept cu mine, 
deși sunt în general pentru lucrurile făcute cu cap, devin 
foarte puţin rezonabil. 

— Dar, măcar, nu sunteţi rănit? 

— Nu. De data aceasta am avut mai mult noroc decât la 
Lignes și la Paris. Crezusem atunci că încasasem destul de 
la războiul civil ca să nu mă mai angajez în așa ceva, dar 
mă înșelasem. Ce vreţi? Omul își face planuri fără să 
consulte pasiunea, singurul și adevăratul arhitect al vieţii, 
care modifică edificiul construit, atunci când nu-l dărâmă 
de tot. 

Doamna de Cambes surâse; își amintea că domnul de La 
Rochefoucauld spusese că pentru ochii frumoși ai doamnei 
de Longueville se războise cu regii și s-ar fi războit și cu 
zeii. 

Surâsul acesta nu scăpă observaţiei ducelui care fără să 
lase vicontesei timp să-și continue gândul pe care i-l 
provocase surâsul spuse: 

— Dar, dumneavoastră, doamnă, permiteţi-mi să vă fac 
complimentele mele, căci cu adevărat sunteţi un model de 
vitejie. 

— De ce? 

— Cum, de ce? Călătoriţi singură, doar cu un scutier, ca 
o Clorindă sau o Bradamante! Oh! Apropo, am aflat de 
încântătoarea comportare a dumneavoastră de la 
Chantilly. Mi s-a afirmat că l-aţi jucat admirabil pe bietul 
ofițeraș al regelui lui... Victorie ușoară, nu-i așa? Adăugă 
ducele cu surâsul și privirea care la el însemna atât de 
mult. 

— Cum adică? întrebă Claire foarte emoţionată. 

— Zic ușoară, continuă ducele, pentru că el nu lupta cu 


arme egale cu ale dumneavoastră. Totuși, în povestirea 
care mi s-a făcut despre această aventură, un lucru m-a 
surprins... 

Și cu mai multă insistenţă ca altădată, ducele își fixa 
ochii mici asupra vicontesei. 

Pentru doamna de Cambes, nu mai era posibil să bată în 
retragere. Se pregăti, deci, pentru o defensivă pe care se 
hotări să o facă foarte viguroasă. 

— Spuneţi-mi, domnule duce, care este faptul acela care 
v-a surprins? 

— Extrema dumneavoastră abilitate, de a juca acest mic 
rol comic, în adevăr, din câte cred că mi s-a spus, ofiţerul 
vă mai văzuse și pe dumneavoastră și pe scutier. 

Cuvintele acestea, deși lansate cu toată abilitatea 
rezervată unui om cu tact, au făcut, totuși, o impresie 
profundă asupra doamnei de Cambes. 

— Spuneţi că mă mai văzuse? 

— Un moment, doamnă, să ne înţelegem, nu am spus eu 
acest lucru: facem apel întotdeauna la un personaj 
nedefinit de a cărui putere ţin seama și regii și ultimul 
dintre supuși - „se spune”. 

— Unde am fost văzută? 

— Se spune că pe drumul dintre Libourne și Chantilly, 
într-un sat care se numește Jaulnay, numai că întrevederea 
n-a durat mult, gentilomul primind ordin din partea 
domnului d'Epernon să plece, pe loc, la Mantes. 

— Atunci, dacă gentilomul acesta mă văzuse, cum se 
face, domnule duce, că nu m-a recunoscut? 

— Ah! Faimosul „se spune” de care vă vorbeam 
adineauri și care are răspuns pentru toate, susţine că 
faptul era cu putinţă, de îndată ce întrevederea avusese 
loc pe întuneric. 

— De data aceasta, cu adevărat nu mai știu ce vreţi să 
spuneţi, domnule duce, răspunse vicontesa emoţionată. 

— În cazul acesta, spuse ducele cu o prefăcută naivitate, 
înseamnă că am fost greșit informat, și apoi la urma urmei, 
ce înseamnă o întâlnire de un moment?... Este adevărat, 
doamnă, adăugă curtenitor ducele, este adevărat că aveţi o 


înfățișare și o figură care lasă o impresie profundă, chiar și 
numai după o întrevedere de un moment. 

— Însă așa ceva nu este cu putinţă pentru că aţi spus 
chiar dumneavoastră că întrevederea a avut loc pe 
întuneric, replică vicontesa. N 

— E adevărat, doamnă și paraţi cu abilitate. Inseamnă 
că eu mă înșel, în afară doar de faptul că tânărul acesta nu 
vă remarcase mai dinainte. Atunci aventura de la Jaulnay 
n-ar fi fost numai o întâlnire... 

— Dar ce anume ar fi fost? răspunse Claire. Luaţi seama 
la cuvintele dumneavoastră, domnule duce. 

— De aceea, după cum vedeţi mă și opresc, scumpa 
noastră limbă franceză e atât de săracă încât caut zadarnic 
un cuvânt care să-mi exprime gândul. Ar fi... Un 
appuntamento, cum spun italienii; o assignation, cum spun 
englezii. 

— Dar, dacă nu mă înșel, domnule duce, spuse Claire, 
cele două cuvinte se traduc în franceză prin „rendez-vous”, 
nu? 

— Vedeţi! lată că spun o prostie în două limbi străine și 
găsesc o persoană care știe cele două limbi! lertaţi-mă, 
doamnă, hotărât lucru, se pare că și italiana și engleza 
sunt tot atât de sărace ca franceza. 

Claire își apăsă inima cu mâna, ca să respire mai ușor: 
se sufoca. Un fapt de care se temuse mereu, îi revenea în 
minte: anume că domnul de La Rochefoucauld făcuse faţă 
de ea în gând și în dorinţă cel puţin, o infidelitate față de 
doamna de Longuevillle și că, dacă vorbea așa, însemna că 
era mânat de un sentiment de gelozie. In adevăr, cu vreo 
doi ani mai înainte, prințul de Marsillac îi făcuse o curte 
asiduă în măsura în care permitea caracterul lui atât de 
făţarnic, veșnica incertitudine și umiditatea care făceau 
din el cel mai dușmănit dușman, când nu era prietenul cel 
mai recunoscător. Așa că vicontesa preferă să nu 
contrazică violent un om care ataca pieptiș și problemele 
publice și interesele cele mai familiare. 

— Ştiţi, domnule duce, că în condiţiile în care ne găsim 
acum, sunteţi un om preţios, iar domnul de Mazarin care 


se mândrește cu asta, nu posedă o poliţie mai bine pusă la 
punct decât a dumneavoastră? 

— Nu știam, doamnă, dar dacă aș semăna prea mult cu 
acest scump ministru, atunci n-aș avea niciun motiv să mă 
mai războiesc cu el. De aceea încerc să mă ţin, cât de cât, 
la curent cu toate. 

— Chiar și cu secretele aliatelor dumneavoastră, dacă 
ele ar avea așa ceva? 

— Aţi spus un cuvânt care ar putea să se interpreteze 
foarte rău, dacă s-ar auzi: secret de femeie. Călătoria și 
întâlnirea erau, așadar, niște secrete? 

— Să ne înțelegem, domnule duce, pentru că aveţi 
dreptate numai pe jumătate. Întâlnirea a fost un accident. 
Călătoria era un secret și chiar nu secret de femeie, pentru 
că, în adevăr, călătoria nu era cunoscută decât de mine și 
de doamna prinţesă. 

Ducele  surâse. Această apărare abilă îi stimula 
perspicacitatea. 

— Şi de Lenet, spuse el, și de Richon și de doamna de 
Tourville și chiar de un oarecare viconte de Cambes, pe 
care nu-l cunosc și de care am auzit vorbindu-se, pentru 
prima dată, cu această ocazie... Este adevărat că acesta 
din urmă fiind fratele dumneavoastră, o să-mi spuneţi că 
secretele nu ieșeau din familie. 

Claire începu să râdă ca să nu-l indispună pe duce, ale 
cărui sprâncene începuseră să se încrunte. 

— Ştiţi ceva, duce? spuse ea. 

— Nu, dar spuneţi-mi-l, doamnă, și dacă e un secret, vă 
promit să fiu tot atât de discret ca și dumneavoastră și să 
nu-l spun decât statului meu major. 

— Faceţi-o, nu cer altceva, deși risc prin asta să ajung 
duşmana unei mari prințese la a cărei ură nu e bine să te 
expui. 

Ducele roși imperceptibil. 

— Ei, bine? Secretul? spuse el. 

— În această călătorie, pe care am fost obligată s-o fac, 
știți cine era însoţitorul pe care mi-l destinase doamna 
prințesă? 


— Nu. 

— Chiar dumneavoastră. 

— În adevăr, îmi amintesc că doamna prințesă mă 
întrebase dacă aș fi putut servi de escortă unei persoane 
care se întorcea de la Libourne la Paris. 

— Şi aţi refuzat. 

— Am fost reţinut în Poitou de niște afaceri de la care nu 
puteam lipsi. 

— Da, trebuia să primiţi corespondenţa de la doamna de 
Longueville. 

La Rochefoucauld o privi cu interes pe vicontesă, ca 
pentru a-i citi până în fundul sufletului înainte ca urma 
cuvintelor să fi dispărut și apropiindu-se de ea îi spuse: 

— Îmi faceţi un reproș? 

— Nu chiar, inima dumneavoastră se simte atât de 
puternic ancorată acolo, domnule duce, încât aveţi dreptul 
să așteptați complimente, nu reproșuri. 

— Ah! spuse ducele suspinând fără să vrea, măcar dacă 
ar fi vrut cerul să fi făcut această călătorie cu 
dumneavoastră. 

— De ce? 

— Pentru că n-aş mai fi ajuns la Saumur, răspunse 
ducele pe un ton care însemna că avea un răspuns 
pregătit, dar nu îndrăznea sau nu voia, să-l dea. 

— Richon trebuie să-i fi spus totul, se gândi Claire. 

— Însă, până la urmă, nu mă plâng de nenorocirea mea 
personală, pentru că din ea a rezultat o fericire publică, 
continuă ducele. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule duce? Nu vă înţeleg. 

— Vreau să spun că dacă aș fi fost eu cu dumneavoastră, 
nu v-aţi fi întâlnit cu ofițerul acela care, vedeţi că cerul ne 
slujește cauza? S-a nimerit să fie același pe care Mazarin l- 
a trimis la Chantilly. 

— Ah! Domnule duce, spuse Claire cu vocea sugrumată 
de o amintire recentă și dureroasă, nu glumiţi pe seama 
acestui ofițer nenorocit! 

— De ce? E o persoană sacră? 

— Da, pentru că marile nenorociri au pentru inimile 


nobile partea lor sacră așa cum se întâmplă și cu marile 
fericiri. Ofițerul acesta poate este mort acum, domnule, 
plătind cu viaţa eroarea sau devotamentul. 

— Mort din dragoste? 

— Să vorbim serios, domnule, știți bine că dacă mi-am 
dăruit inima cuiva, n-am făcut-o unor oameni întâlniți pe 
drum. Vă spun că nefericitul acesta a fost arestat chiar 
astăzi din ordinul domnului de Mazarin. 

— Arestat, întrebă ducele, de unde știți? Tot din 
întâmplare? 

— Oh! Doamne! Da. Treceam prin Jaulnay... Cunoașteţi 
Jaulnay? 

— Foarte bine, acolo am primit o lovitură de spadă în 
umăr... Așadar, treceațţi prin Jaulnay, ah! Dar, oare, nu în 
satul acesta se povestea că...? 

— Să lăsăm ce se povestea, domnule duce, răspunse 
Claire, roșindu-se. Treceam, deci, prin Jaulnay, cum vă 
spuneam, când am văzut o trupă de oameni înarmaţi care 
arestaseră un bărbat pe care l-au luat cu ei: bărbatul acela 
era el. 

— EI, ziceţi? Ah! Fiţi atentă, doamnă aţi spus: el! 

— Da, el, ofiţerul. Dumnezeule! Domnule duce ce greu 
sunteţi de înţeles. Lăsaţi la o parte subtilităţile și dacă nu 
vă e milă de nefericitul acela... 

— Mie, milă? strigă ducele, dar ce credeţi, doamnă, că 
eu am timp să-mi fie milă de oamenii pe care nici nu-i 
cunosc...? 

Claire privi pe furiș figura palidă a lui La Rochefoucauld, 
îi zări buzele înguste, strânse într-un surâs fără strălucire, 
și se înfioră fără să vrea. 

— Doamnă, aș fi vrut să am onoarea să vă conduc până 
mai departe, dar trebuie să instalez o garnizoană în 
Montrond: vă cer iertare că vă părăsesc. Douăzeci de 
gentilomi mai fericiți decât mine vă vor servi de escortă, 
până ce veţi întâlni pe doamna prinţesă, căreia vă rog să 
binevoiţi a-i prezenta omagiile mele. 

— Nu veniţi la Bordeaux? întrebă Claire. 

— Nu, cel puţin pentru un moment, mă duc la Turenne 


să-l iau pe domnul Bouillon. Ne întrecem în politeţi ca să 
nu ajungem niciunul din noi, general în acest război, am 
de-a face cu o partidă foarte puternică, dar vreau să înving 
și să rămân locotenent. 

Cu aceste cuvinte, ducele o salută ceremonios pe 
vicontesă și își continuă încet drumul pe care îl urma trupa 
lui de călăreţi. 

Claire îl urmări din ochi murmurând: „Mila lui! I-am 
solicitat mila! Și mi-a spus că nu are timp pentru așa 
ceva!” 

Văzu atunci că o parte din grupul de călăreţi venea spre 
ea în timp ce restul trupei se înfunda în pădurea vecină. În 
urma trupei mergea visător, cu hamul lăsat pe gâtul 
calului, omul acesta cu privirea șireată și cu mâinile albe 
care scrise ca motto la memoriile sale fraza aceea atât de 
ciudată pentru un filosof moralist: 

„Cred că este îndeajuns să arăţi milă, dar să te ferești să 
o ai. Este o pasiune, care nu e bună la nimic într-o ființă 
bine făcută și care nu servește decât ca să înmoaie inima. 
Ea trebuie lăsată pe seama oamenilor de rând, care 
nefăcând nimic din rațiune, au nevoie de pasiune ca să 
facă ceva”. 

Două zile mai târziu, doamna de Cambes se întâlnea cu 
prinţesa. 


XII. 


Fără să vrea, doamna de Cambes se gândise la ceea ce 
s-ar fi putut întâmpla dintr-o ură ca a domnului de La 
Rochefoucauld. Dar știindu-se tânără, frumoasă, bogată, 
cu trecere, nu credea că o asemenea ură, presupunând 
totuși că ar fi existat, ar fi putut avea asupra vieții ei vreo 
influenţă nefastă. 

Totuși, când doamna de Cambes își dădu seama, cu 
certitudine, că ducele se tulburase când aflase ceea ce 
aflase, o luă ea înainte, faţă de prinţesă. 

— Doamnă, îi spuse ea răspunzând complimentelor pe 
care i le făcuse aceasta, nu mă felicitaţi prea mult pentru 


pretinsa îndemânare de care am dat dovadă cu această 
ocazie, căci unii pretind că ofiţerul, cel care a fost înșelat, 
cunoștea adevărul și pe falsa prințesă de Conde. 

Însă cum această propunere i-ar fi anulat doamnei 
prințese meritul pe care ea pretinde că l-ar fi avut în 
executarea acestei viclenii, n-a crezut nimic din tot ce-i 
spusese vicontesa. 

— Da, da, draga mea Claire, spuse ea; da, da, înţeleg 
acum când gentilomul nostru a văzut că l-am păcălit, ar 
vrea să dea impresia că el ne-a favorizat; din nefericire i-a 
venit prea târziu o asemenea idee și între timp a fost 
dizgraţiat tocmai pentru această întâmplare. Dar, apropo, 
mi-aţi spus că v-aţi întâlnit, pe drum, cu domnul duce de 
La Rochefoucauld. 

— Da, doamnă. 

— Ce v-a mai spus? 

— Că se ducea la Turenne ca să se pună de acord cu 
domnul de Boullion. 

— Da, știu, există o lupă între ei. Lăsând impresia că 
refuză această onoare, se dă o luptă între ei, care din doi 
să fie generalismul armatei noastre. În adevăr, când vom 
face pace, cu cât rebelul va fi mai de temut, cu atât va 
avea dreptul să i se plătească mai scump revenirea. Dar ca 
să-i pun de acord, am să mă folosesc de un plan al doamnei 
de Tourville. 

— Oh! Oh! spuse vicontesa surâzând la auzul acestui 
nume, alteța voastră va reconciliat cu sfătuitoarea sa 
obișnuită? 

— A trebuit, ne-a ajuns la Montrond aducând cu ea sulul 
ei de hârtii, cu o gravitate care ne-a făcut să murim de râs, 
și Lenet și eu. 

„— Cu toate că alteţa voastră, a spus ea, nu dă nicio 
importanță acestor  reflecţiuni, fruct al unor veghi 
laborioase, aduc tributul meu asociaţiei generale...” 

— Era un adevărat discurs? 

— In trei puncte. 

— Căruia alteţa voastră i-a răspuns? 

— Nu chiar, i-am dat cuvântul lui Lenet. „Doamnă, a 


spus el, nu ne-am îndoit niciodată de felul dumneavoastră 
și încă mai puţin de luminile dumneavoastră: ele ne-au fost 
atât de preţioase încât, doamna prințesă și cu mine, le 
regretam în fiecare zi...” Pe scurt, i-a mai spus încă o 
mulțime de lucruri frumoase și a fermecat-o așa de bine 
încât a sfârșit prin a ne da planul său. 

— Care este? 

— De a nu numi generalisim nici pe domnul de Bouillon, 
nici pe domnul de La Rochefoucauld, ci pe domnul de 
Turenne. 

— Ei bine, spuse Claire, mi se pare că de data aceasta 
sfătuitoarea v-a sfătuit destul de bine, ce ziceţi, domnule 
Lenet? 

— Eu zic că vicontesa are dreptate și că aduce o idee 
serioasă în plus la deliberările noastre, răspunse Lenet, 
care tocmai intra cu un sul de hârtie pe care îl ţinea cu 
aceeași gravitate cu care ar fi putut s-o facă doamna de 
Tourville. Din nefericire, domnul de Turenne nu poate 
părăsi armata din nord iar planul nostru cere să ne 
îndreptăm spre Paris, când Mazarin și regina se vor 
îndrepta asupra Bordeauxului. 

— Observati, draga mea, că Lenet este omul 
imposibilităților. De aceea, nici domnul Bouillon, nici 
domnul de La Rochefoucauld, nici domnul de Turenne nu 
este generalisim. Generalismul nostru este Lenet! Ce aveți 
acolo, excelență? O proclamaţie? 

— Da, doamnă. 

— A doamnei de Tourville, bineînțeles. 

— Da, doamnă, cu câteva modificări de redactare. Stil de 
cancelarie, știți dumneavoastră... 

— Da! Da! spuse râzând prinţesa, să nu ne legăm de 
cuvinte, ideea, asta ne trebuie. 

— Este, doamnă. 

— Şi domnul de Bouillon, unde va semna? 

— Pe aceeași linie cu domnul de La Rochefoucauld. 

— Dar cu asta nu mi-ai spus unde va semna domnul de 
La Rochefoucauld. 

— Domnul de La Rochefoucauld va semna sub domnul 


duce d'Enghien. 

— Domnul duce d'Enghien nu va semna un asemenea 
act. Un copil! Gândește-te, Lenet! 

— M-am gândit, doamnă. Când moare regele, îi urmează 
prințul moștenitor, chiar dacă ar fi numai pentru o zi... De 
ce să nu fie și pentru casa de Conde ca pentru casa regală 
a Franţei? 

— Dar ce-o să spună domnul de La Rochefoucauld? Ce-o 
să spună domnul de Bouillon? 

— Doamnă, primul a spus și după ce a spus a plecat, al 
doilea va cunoaște situația când va fi rezolvată și în 
consecinţă va spune ce va voi, puţin ne pasă. 

— lată, Claire, cauza răcelii pe care v-a arătat-o ducele! 

— Lăsaţi-l rece, doamnă, spuse Lenet, o să se înfierbânte 
la primele lovituri de tun pe care le va trage în contra 
noastră mareșalul de La Meilleraye. Dacă domnii aceștia 
vor să facă război, n-au decât să-l facă. 

— Să fim atenţi să nu-i nemulțumim prea mult, Lenet, 
spuse prinţesa, nu-i avem decât pe ei... 

— Dar ei n-au decât numele dumneavoastră, să încerce 
să se bată pe seama lor și o să vedeţi cât o să-i ţină: dă-mi, 
ca să-ți dau. 

De câteva secunde doamna de Tourville intrase și 
aerului radios, care-i înflorea fața, îi urmă o nuanţă de 
îngrijorare pe care îl accentuă ultimele cuvinte ale 
sfătuitorului său rival. 

Ea înaintă repede. 

— Planul pe care l-am propus alteţei voastre ar avea 
nefericirea să nu obţină acordul domnului Lenet? 

— Dimpotrivă, doamnă, răspunse Lenet, înclinându-se, 
am păstrat cu grijă, în cea mai mare parte, redactarea 
dumneavoastră; numai că în loc ca proclamația să fie 
semnată de ducele de Bouillon sau de ducele de La 
Rochefoucauld, ea va fi semnată de domnul duce 
d'Enghien, iar numele celor doi domni vor veni după 
numele prinţului. 

— Veţi compromite pe tânărul prinţ, doamnă. 

— E drept să fie compromis, doamnă, pentru că pentru 


el se bat. 

— Dar bordelezii ţin la domnul de Bouillon, îl adoră pe 
domnul duce de La Rochefoucauld și nici măcar nu-l 
cunosc pe ducele d'Enghien. 

— Greșiţi, răspunse Lenet scoțând, după obiceiul lui, o 
hârtie din buzunarul acela care o uimea întotdeauna pe 
doamna prinţesă prin ceea ce conţinea, iată o scrisoare din 
partea domnului preşedinte al Parlamentului din 
Bordeaux, prin care mă roagă ca proclamaţiile să fie 
semnate de tânărul duce. 

— Eh! Nu ţineţi seama de parlamente, Lenet, strigă 
prinţesa, pentru că nu merită să scăpăm de sub autoritatea 
reginei și a domnului de Mazarin, ca să cădem sub aceea a 
parlamentelor. 

— Alteța voastră vrea să intre în Bordeaux? 

— Desigur. 

— Ei bine! Asta este condiţia „sine qua non”; nu vor 
trage nici măcar un cartuș pentru altcineva decât pentru 
domnul duce d'Enghien. 

Doamna de Tourville își mușcă buzele. 

— Așadar, ne-aţi făcut să fugim din Chantilly, ne-aţi 
făcut să facem o sută cincizeci de leghe ca să primim un 
afront din partea bordelezilor? întrebă iritată prinţesa. 

— Ceea ce luaţi drept un afront, doamnă, este o onoare. 
Ce poate fi mai măgulitor, în adevăr, pentru doamna 
prinţesă de Conde decât să vadă că numai ea este prinţesă 
și nu alţii...! 

— Așadar, bordelezii nu vor primi pe cei doi duci? 

— Nu vor primi decât pe alteţa voastră. 

— Ce pot să fac singură? 

— Ei, doamne, intraţi, totuși, apoi, după ce intraţi, lăsaţi 
porțile deschise iar ceilalți vor intra în urma 
dumneavoastră. 

— Nu ne putem lipsi de ei. 

— Aceasta este și părerea mea și în cincisprezece zile va 
fi și părerea parlamentului. Bordeaux respinge armata 
dumneavoastră, de care se teme, dar peste cincisprezece 
zile o va chema ca să-i apere. Veţi avea atunci dublul merit 


de a fi făcut de două ori ceea ce v-au cerut bordelezii. Și 
atunci, fiţi liniștită, vor muri pentru dumneavoastră, de la 
primul până la ultimul. 

— Deci, Bordeaux este ameninţat? întrebă doamna de 
Tourville. 

— Foarte ameninţat, răspunse Lenet: iată de ce este 
urgent să se ia poziţie. Cât timp n-o să fim acolo, Bordeaux 
poate, fără să-și compromită onoarea, să refuze să ne 
deschidă porţile. Dar după ce vom intra, Bordeaux nu 
poate, fără să se dezonoreze, să ne gonească dincolo de 
zidurile orașului. 

— Şi cine anume ameninţă Bordeaux-ul, mă rog? 

— Regele, regina, domnul de Mazarin... Forţele regale 
se strâng, dușmanii noștri ocupă poziţii; insula Saint- 
Georges, care nu este decât la trei leghe de oraș, a primit 
întărituri, un transport de muniții și un nou guvernator. 
Bordelezii vor trebui să ocupe insula și, firește, vor fi 
bătuţi pentru că vor avea de a face cu cele mai bune trupe 
ale regelui. Bătuţi măr, așa cum li se cuvine unor burghezi 
care vor să facă pe soldaţii, ei vor chema foarte alarmaţi 
pe ducii de Bouillon și de la Rochefoucauld. Atunci, 
doamnă, dumneavoastră care ţineţi în mâini pe cei doi 
duci, dumneavoastră veţi fi aceea care veţi pune condiţii 
parlamentului... 

— Dar n-ar fi mai bine să încercăm să câştigăm de 
partea noastră pe noul guvernator mai înainte ca 
bordelezii să fi suferit o înfrângere care poate i-ar 
descuraja. 

— Dacă vă veţi găsi la Bordeaux când va avea loc 
această înfrângere, n-aveţi de ce să vă temeti... Ca să-l 
câștigați pe guvernator, e imposibil. 

— Imposibil? Și de ce mă rog? 

— Pentru că guvernatorul este un dușman personal al 
alteţei voastre. 

— Un dușman personal al meu? 

— Da... 

— Şi de unde vine această dușmănie? 

— Din aceea că nu va ierta niciodată alteţei voastre 


mistificarea a cărei victimă a fost la Chantilly... Oh! 
Domnul de Mazarin nu e un prost așa cum îl credeţi, 
doamnelor, deși mă omor repetându-vă neîncetat aceasta 
și proba e că a pus în insula Saint-Georges, adică în cea 
mai bună poziţie strategică din regiune pe cine credeţi? 

— V-am spus că nu-mi dau seama cine ar putea să fie? 

— Ei bine! Pe ofiţerul de care aţi râs atât și care printr-o 
neîndemânare de neconceput, a lăsat pe alteţa voastră să 
fugă din Chantilly... 

— Domnul de Canolles! strigă Claire. 

— Da. 

— Domnul de Canolles guvernatorul insulei Saint- 
Georges? 

— În persoană. 

— Imposibil! Am văzut când l-au arestat în faţa mea, în 
ochii mei... 

— Este adevărat, însă este, fără îndoială, puternic 
protejat așa încât dizgraţia s-a transformat în favoare. 

— Şi dumneata, care îl credeai mort, biata mea Claire! 
spuse râzând doamna prințesă. 

— Sunteţi sigur, domnule? întrebă Claire uimită. 

După cum îi era obiceiul, Lenet duse mâna la faimosul 
său buzunar și scoase o hârtie. 

— lată o scrisoare de la Richon, care îmi dă toate 
amănuntele despre instalarea noului guvernator și care își 
exprimă regretul său că alteţa voastră nu l-a primit pe el în 
insula Saint-Georges. 

— Doamna prinţesă instalându-l pe domnul Richon în 
insula Saint-Georges! spuse doamna de Tourville cu un râs 
triumfător. Dar ce noi putem dispune numirea de 
guvernatori în fortărețele maiestăţii sale? 

— De una dispunem, doamnă, răspunse Lenet și este 
destul. 

— De care? 

Doamna de Tourville se înfioră când îl văzu pe Lenet 
ducând mâna la buzunar. 

— Scrisoarea semnată în alb de domnul duce d'Epernon! 
strigă prințesa. Adevărat, uitasem. 


— Eh! Ce-i cu asta? spuse cu dispreţ doamna de 
Tourville. O foaie de hârtie și atât. 

— Foaia aceasta de hârtie, doamnă, spuse Lenet, este 
numirea care ne trebuie ca să contrabalansăm pe cea care 
a fost făcută. Este compensarea la situaţia creată în insula 
Saint-Georges, este, în sfârșit, salvarea noastră, este un 
punct întărit pe Dordona, așa cum insula Saint-Georges 
este pe Garona. 

— Dar sunteţi sigur, domnule, că este în adevăr domnul 
de Canolles, arestat la Jaulnay, cel care este acum 
guvernatorul insulei Saint-Georges? întrebă Claire care nu 
mai auzise nimic din ceea ce se mai spusese în ultimele 
cinci minute și care rămăsese cu gândul tot la vestea 
anunţată de Lenet și confirmată de Richon. 

— Sunt sigur, doamnă. 

— Domnul de Mazarin are un fel ciudat de a-și conduce 
guvernatorii spre funcţiile lor, spuse ea. 

— În adevăr, spuse prinţesa, cu siguranţă că e ceva la 
mijloc. 

— Sigur că da, spuse Lenet, este domnișoara Nanon de 
Lartigues. 

— Nanon de Lartigues! strigă vicontesa de Cambes, pe 
care o amintire îngrozitoare o săgeta în inimă. 

— Fata asta! vorbi prinţesa cu dispreţ. 

— Da, doamnă, răspunse Lenet, fata aceasta pe care 
alteța voastră n-a vrut s-o vadă, când ea solicita favoarea 
de-ai fi prezentată și pe care regina, mai puţin severă cu 
legile de etichetă decât dumneavoastră, a primit-o, ceea ce 
a făcut-o să spună șambelanului dumneavoastră că era 
posibil ca prinţesa de Condé să fi fost o doamnă mai mare 
decât Anna de Austria, însă, fără îndoială, Anna de Austria 
era mult mai precaută decât prințesa de Condé. 

— Ai uitat, Lenet, sau poate vrei să mă menajezi, spuse 
prințesa. Insolenta aceea nu s-a mulțumit să spună mai 
precaută, a spus mult mai inteligentă. 

— Se poate, spuse Lenet zâmbind. leșeam din cameră 
tocmai în acel moment și n-am auzit bine sfârșitul frazei. 

— Însă eu, care ascultam la ușă, spuse doamna prinţesă, 


eu am auzit-o în întregime. 

— Ei bine! Înțelegeţi, doamnă, spuse Lenet, că este o 
femeie care o să vă declare un război înverșunat. Dacă 
regina v-ar trimite soldaţi contra cărora să vă luptaţi, 
Nanon vă va trimite dușmani pe care va trebui să-i 
zdrobiţi. 

— Poate că dacă aţi fi fost dumneavoastră în locul 
doamnei prințese, aţi fi primit-o cu plecăciuni, se adresă 
doamna de Tourville lui Lenet. 

— Nu, doamnă, spuse Lenet, aș fi primit-o cu zâmbetul 
pe buze și aș fi câștigat-o. 

— Ei bine! Dacă nu e vorba decât de câștigat, mai este 
destul timp. 

— Sigur că mai e destul timp, numai că acum va fi, 
probabil, foarte scump pentru posibilităţile noastre. 

— Cât valorează? întrebă prinţesa. 

— Inainte de război, cinci sute de mii de livre. 

— Dar azi? 

— Un milion? 

— Cu preţul acesta pot să-l cumpăr pe domnul de 
Mazarin. 

— Este posibil, spuse Lenet, lucrurile vândute și 
revândute au preţurile mai scăzute. 

— Dar, spuse doamna de Tourville care înclina 
întotdeauna spre metodele violente, dacă nu poate fi 
cumpărată trebuie pus mâna pe ea. 

— Doamnă, i-aţi face un veritabil serviciu alteţei sale 
dacă aţi reuși, dar va fi greu să realizaţi asta, ţinând seama 
că nu se știe absolut nimic asupra locului unde se găsește 
în acest moment. Dar să lăsăm asta, mai întâi să intrăm în 
Bordeaux, după aceea vom intra noi și în insula Saint- 
Georges. 

— Nu! Nu! strigă Claire, nu, să intrăm mai întâi în insula 
Saint-Georges! 

Exclamaţia aceasta, pornită din inima vicontesei de 
Cambes, făcu pe cele două femei să-și întoarcă privirile 
spre ea, în timp ce Lenet se uită la Claire cu aceeași 
atenție cu care ar fi făcut-o domnul duce de La 


Rochefoucauld, dar, de data aceasta, cu o bunăvoință în 
plus. 

— Ești nebună? ripostă prinţesa, nu l-ai auzit pe Lenet 
că fortăreaţa este de necucerit? 

— Se poate, spuse Claire, dar eu cred că putem s-o 
cucerim. 

— Aveţi vreun plan? spuse doamna de Tourville cu aerul 
unei femei care se teme să nu se înlocuiască o părere cu o 
alta. 

— Poate că da, spuse Claire. 

— Dar dacă insula Saint-Georges este atât de greu de 
cumpărat, după cum spune Lenet, poate că nici nu suntem 
în stare s-o cumpărăm, spuse râzând doamna prinţesă. 

— N-o s-o cumpărăm, spuse Claire, dar totuși vom pune 
mâna pe ea. 

— Atunci, cu forţa, spuse doamna de Tourville, dragă 
prietenă vă încadraţi în planul meu. 

— Asta e. Vom trimite pe Richon să asedieze insula; el e 
din partea locului, cunoaște localităţile și dacă există un 
om care să poată pune mâna pe această fortăreață, care 
pretindeţi că e atât de importantă, atunci numai el este 
acela. 

— Înainte de a folosi această soluţie, lăsaţi-mă, doamnă, 
pe mine să încerc. Şi dacă nu reușesc, atunci veţi proceda 
cum veți voi. 

— Cum? spuse prinţesa cu uimire, te vei duce tu în 
insula Saint-Georges? 

— Mă voi duce. 

— Singură? 

— Însoţită de Pompée. 

— Nu ţi-e frică? 

— Mă voi duce în calitate de parlamentar, dacă alteța 
voastră binevoiește să mă însărcineze cu instrucţiunile 
sale. 

— Ah! Iată ceva neașteptat! strigă doamna de Tourville, 
mie mi se pare că diplomaţii nu se improvizează așa dintr-o 
dată și că trebuie studiată cu multă grijă această știință 
despre care domnul de Tourville, unul din cei mai buni 


diplomaţi din vremea lui, și unul din cei mai mari căpitani, 
pretindea că știința aceasta este cea mai dificilă din toate. 

— Sigur că doamna prinţesă vă va permite, spuse Lenet 
aruncând o privire spre doamna de Condé, și sunt convins 
că dacă există pe lume o persoană care să poată reuși o 
asemenea tentativă, dumneavoastră sunteţi aceea... 

— Şi, mă rog, ce-ar putea să facă doamna, ceea ce un 
altul n-ar putea să facă? 

— Pur și simplu să se tocmească cu domnul de Canolles, 
ceea ce un alt om n-ar încerca fără să riște să fie azvârlit 
pe fereastră. 

— Un bărbat firește, adăugă doamna de Tourville, dar o 
femeie... 

— Desigur că e mai bine să meargă o femeie în insula 
Saint Georges, spuse Lenet, și e mai bine să fie doamna 
decât oricare alta, pentru că doamna a avut cea dintâi 
această idee. 

În acel moment intră un curier pentru doamna prinţesă. 
El aducea o scrisoare din partea parlamentului din 
Bordeaux. 

— Ah! spuse prinţesa, desigur că e răspunsul la cererea 
mea. 

Cele două femei se apropiară, împinse de curiozitate și 
interes. În schimb Lenet, rămase pe loc, cu calmul lui 
obișnuit, cunoscând, desigur, dinainte conţinutul scrisorii. 
Prinţesa citi cu aviditate. 

— Mă cer, mă cheamă, mă așteaptă! strigă ea. 

— Ah! Făcu doamna de Tourville, cu un accent de 
triumf. 

— Doamnă, dar ducii, dar armata? întrebă Lenet. 

— Despre asta nu-mi spun nimic. 

— Atunci, înseamnă că nu mai avem nimic, spuse 
doamna de Tourville. 

— Nu, spuse prinţesa, căci datorită scrisorii semnată în 
alb de domnul duce d'Epernon, voi avea Vayres, care 
domină Dordona. 

— lar eu, spuse Claire, voi avea Saint-Georges, care este 
cheia Garonei. 


— Şi eu voi avea ducii și armata, dacă îmi veţi lăsa 
timpul necesar, spuse Lenet. 


VICONIESA DE CAMBES. 


După două zile ajunseră în apropiere de Bordeaux: 
trebuia să se stabilească, până la urmă, cum să se intre în 
oraș. Ducii, cu armata lor, se găseau la o depărtare de vreo 
zece leghe; se putea încerca, tot așa de bine, să se intre 
pașnic sau cu forţa. Important era de știut cum era mai 
bine: să poruncești orașului sau să te supui parlamentului. 
Doamna prinţesă își adună consiliul care se compunea din 
doamna de Tourville și Claire, doamnele sale de onoare și 
din Lenet. Doamna de Tourville, care își cunoștea 
adversarul, insistase foarte mult ca el să nu ia parte la 
consiliu, ţinând seama că era vorba de un război al 
femeilor, în care bărbaţii nu erau folosiţi decât ca să lupte. 
Dar doamna prinţesă declară că întrucât Lenet îi fusese 
impus de prinţul, soţul său, nu putea să-l înlăture din 
consfătuirea aceasta, în care, de altfel, prezenţa lui n-ar fi 
avut nicio importanţă, având în vedere că, așa cum se 
stabilise de la început, n-avea decât să vorbească oricât, 
căci tot n-avea să fie luat în seamă. 

Prevederea doamnei de Tourville nu era inutilă; ea 
folosise ultimele două zile de drum ca s-o convingă pe 
doamna prinţesă să accepte ideile războinice spre care ea 
era, de altfel, foarte înclinată și acum se temea ca Lenet să 
nu-i distrugă întregul eșafodaj pe care îl ridicase cu atâta 
trudă. 

În sfârșit, după ce consiliul se întruni, doamna de 
Tourville își expuse planul: să-i aducă în taină pe duci și 
armata lor; să se procure, cu forţa sau prin buna 
înţelegere un anumit număr de bărci și să se intre în 
Bordeaux în avalul fluviului în strigăte de: -Cu noi, 
Bordeaux! Trăiască Conde! Fără Mazarin! 

În felul acesta intrarea doamnei prințese s-ar fi 
transformat într-o intrare triumfală iar doamna de 


Tourville, revenea astfel, pe o cale ocolită la faimosul ei 
proiect de a lua Bordeauxul cu asalt și de a o speria pe 
regină cu o armată a cărei încercare ar fi fost dovada unei 
strălucite îndemânări. 

Lenet aproba mereu dând din cap, întrerupând-o pe 
doamna de Tourville prin exclamaţii admirative, apoi, când 
ea sfârși cu expunerea planului, adăugă: 

— Minunat, doamnă, acum, binevoiţi să rezumați. 

— Foarte simplu și se poate face în două cuvinte, spuse 
doamna  triumfătoare,  animându-se de propria sa 
povestire. In mijlocul grindinei de gloanţe, a sunetului 
clopotelor, a strigătelor de furie sau de dragoste din partea 
populaţiei, vor fi văzute niște femei plăpânde urmărind cu 
toată îndrăzneala generoasa lor misiune; se va vedea un 
copil în braţele mamei sale implorând protecţia 
parlamentului. Acest spectacol impresionant nu va întârzia 
să înmoaie și inimile cele mai neîmblânzite. În felul acesta 
vom învinge, jumătate prin forţă, jumătate prin dreptatea 
cauzei noastre: ceea ce cred că este și scopul alteţei sale, 
doamna prinţesă. 

Rezumatul făcu mai mult efect decât discursul însuși: 
doamna prințesă aplaudă; Claire, pe care dorinţa de a fi 
numită parlamentar pentru insula Saint-Georges, o anima 
tot mai mult, aplaudă și ea căpitanul, comandantul gărzii, 
a cărui misiune era să caute lovituri de sabie, aplaudă, de 
asemenea, în sfârșit, Lenet făcu mai mult decât să aplaude, 
el se îndreptă spre doamna de Tourville și luându-i mâna i- 
o strânse cu respect și sensibilitate. 

— Doamnă, dacă n-aș fi cunoscut cât de mare este 
prudența dumneavoastră, cât de adânc cunoașteţi toate, 
din instinct sau din studii nu-mi dau seama, dar asta n-are 
nicio importanţă, în marea problemă civilă și militară care 
ne preocupă, m-aș fi convins acum și m-aș fi înclinat până 
la pământ în faţa celei mai utile dintre sfaturile pe care 
alteţa sa le-ar fi putut găsi vreodată... 

— Nu-i așa Lenet? spuse prințesa, nu-i așa că este un 
lucru foarte reușit? Aceasta este și părerea mea. Haideţi 
repede! Vialas! Să i se pună domnului duce d'Enghien 


casca, armura și sabia mică pe care i le-am comandat. 

— Da. Grăbește-te, Vialas! Dar mai întâi un singur 
cuvânt, dacă vreţi, doamnă, spuse Lenet, în timp ce 
doamna de Tourville, care la început se umflase în pene de 
mândrie, începuse să se întristeze, observând subtilităţile 
lui Lenet împotriva ei. 

— Ei, bine! spuse prinţesa, spuneţi, ce mai e? 

— Nimic, doamnă, absolut nimic, căci niciodată nu s-a 
prezentat un lucru mai în armonie cu caracterul unei 
prințese auguste cum sunteți dumneavoastră, iar un 
asemenea aviz nu putea veni decât dintr-o casă ca a 
dumneavoastră. 

La aceste cuvinte, doamna de Tourville se umflă din nou 
în pene, iar pe figura prinţesei, care începuse să-și 
încreţească sprâncenele, reapăru un zâmbet: 

— Însă, doamnă, continuă Lenet, a cărei privire urmărea 
efectul teribil al acestui „Însă” pe figura rivalei lui 
declarate, adoptând acest plan singurul convenabil n-aș 
spune numai fără aversiune, dar chiar cu entuziasm, i-aș 
propune o ușoară modificare. 

Doamna de Tourville făcu stânga-mprejur, ţeapănă, 
uscată și gata de apărare. Sprâncenele doamnei prințese 
începură să se încrunte. 

Lenet se înclină și făcu un semn cu mâna indicând că 
cerea permisiunea de a continua. 

— Sunetele clopotelor, strigătele de dragoste ale 
populaţiei, mă copleșesc de pe acum de o bucurie pentru 
care nu găsesc cuvinte de exprimare. Dar nu sunt tot atât 
de liniștit pe cât aș voi să fiu asupra grindinei de gloanţe 
de care a vorbit doamna. 

Doamna de Tourville își îndreptă corpul, provocatoare. 
Lenet se înclină și mai mult și continuă scăzând vocea cu 
un semiton. 

— Desigur că este frumos să vezi o femeie și un copil, 
calmi, în mijlocul acestui uragan care de obicei îi 
înfricoșează chiar pe bărbaţi. Dar m-aș teme ca vreunul 
din gloanţele acestea, care lovesc orbește după obiceiul 
lucrurilor brutale și fără judecată, să nu-i dea câștig de 


cauză domnului de Mazarin împotriva noastră și să nu ne 
strice planul care de altfel este atât de minunat. Eu sunt 
de părere, așa cum a spus cu atâta elocinţă doamna de 
Tourville, să-l vedem pe tânărul prinţ și pe augusta lui 
mamă  croindu-și drum până la parlament, folosind 
rugămintea, nu puterea armelor. Cred, în sfârșit, că ar fi 
mult mai frumos să îmblânzești astfel sufletele cele mai 
aspre, decât să se învingă în alt mod inimile cele mai dure. 
Cred, în sfârșit, că unul din cele două mijloace oferă infinit 
mai multe șanse, decât altul și că scopul doamnei prințese 
este, înainte de orice, de a intra în Bordeaux. Or, zic eu, 
nimic nu este mai puţin sigur decât intrarea aceasta dacă 
angajăm o luptă... 

— Veţi vedea, spuse acru doamna de Tourville, că 
domnul, după obiceiul său, va dărâma planul meu, piatră 
cu piatră, propunând ușurel planul său în locul planului 
meu. 

— Eu? strigă Lenet, în timp ce prințesa, cu un surâs, și 
cu o privire, o liniștea pe doamna de Tourville, eu? Cel mai 
fidel dintre admiratorii dumneavoastră? Nu, de o mie de 
ori nu! Știu, însă, că a intrat în oraș venind dinspre Blaye, 
un ofițer al majestăţii sale numit domnul Dalvimar, cu 
misiunea de a ridica împotriva alteţei sale poporul și pe 
juraţi. Și spun că dacă domnul de Mazarin poate termina 
războiul dintr-o lovitură, o va face: iată de ce mă tem de 
grindina de gloanţe de care vorbea adineauri doamna de 
Tourville și, printre ele, mai ales de gloanţele trase la 
întâmplare. 

Această ultimă cuvântare a lui Lenet păru că-i dă de 
gândit prinţesei. 

— Dumneata, domnule Lenet, întotdeauna le știi pe 
toate, vorbi, tremurând, doamna de Tourville. 

— O acţiune bună, foarte fierbinte ar fi fost totuși bine 
venită, spuse căpitanul, comandantul gărzii, făcând pași de 
parcă ar fi fost într-o sală de scrimă, bătrân soldat 
încrezător în ideile de forţă și care spera să se evidenţieze 
în caz de luptă. 

Lenet îi strivi piciorul, privindu-l cu cel mai binevoitor 


surâs. 

— Desigur, căpitane, dar îţi dai seama că domnul duce 
d'Enghien este necesar cauzei noastre și că dacă ar muri 
sau ar fi prins, adevăratul generalisim al armatei prinților 
ar fi mort sau prizonier? 

Căpitanul comandant al gărzii, care știa că titlul pompos 
de generalisim acordat în aparenţă unui prinţ de șapte ani 
făcea, în realitate, din el primul brigadier al armatei, 
înţelese prostia pe care o făcuse și, renunțând la 
propunerea sa, sprijini călduros părerea lui Lenet. 

Între timp doamna de Tourville se apropiase de prinţesă 
și-i spusese ceva la ureche. Lenet înţelese că avea de 
susținut o nouă luptă. În adevăr, prinţesa întorcându-se 
spre el spuse cu umor: 

— Nu este puţin curios că se desființează cu atâta 
patimă ce era atât de bine făcut? 

— Alteța voastră este în eroare, spuse Lenet. Niciodată 
n-am pus patimă în sfaturile pe care am avut onoarea săi 
le dau și dacă îl desființez, este ca să-l refac din nou. 

Dacă, în ciuda motivelor pe care am avut onoarea să i le 
supun alteţei voastre, alteța voastră persistă în ideea de a 
se lăsa ucisă cu domnul fiul său, este stăpână să o facă, iar 
noi vom cădea alături de ea: acesta este un lucru ușor de 
îndeplinit, primul valet din suita dumneavoastră sau cea 
din urmă secătură din oraș, ar putea face la fel. Insă dacă 
am vrea să reușim în ciuda lui Mazarin, în ciuda reginei, în 
ciuda parlamentelor, în ciuda domnișoarei Nanon de 
Lartigues, în sfârșit în ciuda tuturor ghinioanelor care sunt 
nedespărţite de slăbiciunile la care suntem aduși, iată, ce 
cred, că ne mai rămâne de făcut. 

— Domnule, strigă cu autoritate doamna de Tourville, 
prinzând din zbor ultima frază a lui Lenet, domnule, nu 
există slăbiciune acolo unde se găsește numele de Condé, 
pe de o parte și două mii de soldaţi dintre cei care au 
luptat la Rocroi, la Nordlingen și la Lens, pe de altă parte 
și dacă în ciuda acestor fapte mai este totuși vreo 
slăbiciune, suntem definitiv pierduţi și nu planul 
dumneavoastră, oricât de minunat ar fi, ar putea să ne 


salveze. 

— Am citit, doamnă, răspunse cu calm Lenet, savurând 
dinainte efectul pe care avea să-l producă asupra prinţesei, 
atentă fără să vrea, am citit că văduva unuia dintre cei mai 
iluștri romani din timpul lui Tiberiu, generoasa Agripina, 
căreia persecuția îi răpise pe Germanicus, soţul său, 
prinţesă care ar fi putut ridica o întreagă armată palpitând 
la amintirea generalului mort, a preferat să se întoarcă 
singură la Brundisium, traversând Pulia și Campania 
îmbrăcată în doliu și ţinând câte un copil în fiecare mână. 
Și a mers așa, palidă, cu ochii roșii de lacrimi, cu capul 
plecat în timp ce copiii hohoteau de plâns și implorau din 
priviri... Și atunci toţi cei care au văzut-o, și fuseseră peste 
două milioane între Brundisium și Roma, izbucniră în 
lacrimi și nemaicontenind cu blestemele, izbucniră în 
ameninţări încât cauza acestei femei fu câștigată nu numai 
în faţa Romei, dar chiar în faţa Italiei întregi; nu numai 
față de contemporanii săi, dar și față de posteritate: căci 
ea nu întâlni o singură opoziţie lacrimilor și gemetelor sale 
în timp ce lăncile ar fi văzut opunându-li-se sulițele și 
spadele. Cred că este o mare asemănare între alteţa sa și 
Agripina, între domnul le Prince și Germanicus, în sfârșit 
între Pisone, ministrul persecutor și otrăvitor și domnul de 
Mazarin. Or, asemănarea fiind identică, situaţia fiind 
aceeași, cer ca și comportarea să fie aceeași, căci, după 
părerea mea, ceea ce a reușit într-o epocă nu se poate să 
nu reușească în alta... 

Un surâs aprobator lumină figura prinţesei și-i asigură 
lui Lenet victoria cuvântării. Doamna de Tourville se 
retrase într-un colţ al camerei, acoperindu-și capul cu un 
voal, ca o statuie antică. Doamna de Cambes, care găsise 
un amic în Lenet îi întoarse sprijinul pe care și el i-l 
dăduse, și dădu aprobativ din cap; căpitanul plângea ca un 
tribun militar, iar ducele d'Enghien strigă: 

— Mamă, ai să mă ţii de mână și ai să mă îmbraci în 
doliu? 

— Da, copilul meu, răspunse prinţesa. Ştii, Lenet, că am 
avut întotdeauna intenţia să mă prezint bordelezilor 


îmbrăcată în negru... 

— Cu atât mai mult cu cât negrul îi vine foarte bine 
alteţei voastre, adăugă doamna de Cambes. 

— Șt! draga mea, spuse prințesa, doamna de Tourville o 
s-o strige pretutindeni, chiar dacă aţi fi spus-o în șoaptă. 

Astfel, programul intrării în Bordeaux fu stabilit conform 
propunerii făcute de Lenet. Doamnele din suită primiră 
ordin să se pregătească. Tânărul prinţ fu îmbrăcat într-un 
costum dintr-o stofă albă împodobită cu ceaprazuri negre 
și argintii, cu o pălărie acoperită cu pene negre și albe. 

Prinţesa afectând o mare parte din simplitate, ca să 
semene cu Agripina, pe care voise s-o ia de model în toate 
privinţele, se îmbrăcă în negru fără nicio bijuterie. 

Lenet, organizatorul serbării, se depășea pentru ca 
serbarea să fie splendidă. Casa în care locuia într-un orășel 
situat la vreo două leghe de Bordeaux era în permanenţă 
plină de partizani ai doamnei prințese care, înainte de a o 
vedea îndreptându-se spre Bordeaux, voiau să știe care fel 
de intrare i-ar fi plăcut mai mult. Ca un director de teatru 
modern, Lenet le indica florile, aclamaţiile și clopotele; 
apoi voind să-i facă plăcere și războinicei doamne de 
Tourville, îi propuse câteva salve de tun. 

A doua zi, 31 mai, prinţesa porni, la invitaţia 
parlamentului. Un oarecare Lavie, avocat general pe lângă 
parlament și partizan înfocat al domnului de Mazarin, 
închisese porţile cu o zi mai înainte pentru ca prinţesa să 
nu poată fi primită dacă s-ar fi prezentat. Însă, pe de altă 
parte, acţionaseră și partizanii familiei de Condé și chiar în 
dimineața acestei zile, populaţia, îndemnată de ei, se 
adunase în strigăte de „Trăiască doamna prinţesă”! 
„Trăiască domnul duce d'Enghien!” și sfărâmă porţile cu 
topoarele, în așa fel încât, în cele din urmă, nimic nu se 
mai opuse acestei faimoase intrări care lua astfel un 
caracter triumfal. Pe lângă acestea, observatorii ar fi putut 
regăsi în cele două evenimente inspiraţia șefilor celor două 
partide care împărțeau orașul în două tabere, căci Lavie 
primea instrucţiunile direct de la ducele d'Epernon, iar 
instigatorii poporului erau sfătuiţi de Lenet. 


Abia depășise prinţesa poarta cetăţii, că scena pregătită 
de multă vreme avu loc în proporţii gigantice. Salutul 
militar fu dat de vasele din port iar tunurile din oraș le 
dădură răspunsul. Flori se aruncau de la ferestre sau 
traversau strada împletite în ghirlande, așa că drumul se 
acoperise, iar aerul se parfumă de mirosul lor. Aclamaţiile 
erau scoase de treizeci de mii de zeloși de toate vârstele și 
de ambele sexe, care își simțeau entuziasmul accentuându- 
se din afecțiunea pe care le-o inspira doamna prințesă și 
din ura pe care i-o purtau lui Mazarin... 

Micul duce d'Enghien fu cel mai abil actor dintre toate 
personajele acestei scene. Doamna prințesă renunţase să-l 
mai ţină de mână, de teamă să nu-l obosească sau să nu fie 
îngropat în mulțimea florilor, așa că era purtat în braţe de 
gentilomul său; în felul acesta având mâinile libere 
trimitea bezele în dreapta și în stânga și saluta grațios cu 
pălăria cu pene. 

Bordelezii se ameţesc ușor; femeile căzuseră într-o 
adoraţie frenetică faţă de acest frumos copil care plângea 
atât de drăgălaș, magistraţii se emoţionaseră la cuvintele 
micului orator care spunea: „Domnilor, serviţi-mi de tată, 
pentru că domnul cardinal mi l-a luat pe al meu”. 

Zadarnic partizanii ministrului voiră să încerce o 
opoziție; pumnii, pietrele și chiar halebardele le impuseră 
prudenţă așa că trebuiră să se resemneze și să lase câmp 
liber triumfătorilor. 

Deși palidă și gravă, mergea în spatele prinţesei, 
doamna de Cambes atrăgea partea ei de priviri. Ea nu se 
gândea la atâta glorie, fără să se întristeze în suflet la 
ideea că poate succesul de azi ar fi făcut să se uite 
hotărârea luată în ajun. Așa că se afla pe drumul acesta, 
înghesuită de admiratori, strivită de lume, inundată de flori 
și de mângâieri respectuoase, tremurând să nu fie purtată 
în triumf, când câteva ţipete începură să amenințe pe 
doamna prințesă, pe ducele d'Enghien și suita acestora. 
Atunci îl zări pe Lenet, care, văzând-o atât de încurcată îi 
întinse mâna ca să o ajute să intre într-o caleașcă dar ea îi 
spuse, răspunzând propriului său gând: 


— Ah! Dumneavoastră, domnule Lenet, sunteţi un om 
fericit că puteţi să vă impuneţi părerile în toate 
împrejurările și să le vedeţi puse în aplicare. E adevărat că 
sunt bune, adăugă ea, și că se reușește cu ele. 

— Mi se pare, doamnă, răspunse Lenet, că n-aveţi de ce 
să vă plângeţi, singura pe care aţi emis-o a fost adoptată. 

— Cum adică? 

— Nu s-a convenit că veţi încerca să obţineţi pentru noi 
insula Saint-Georges? 

— Da, dar când o să mi se permită să pornesc acţiunea? 

— Şi de mâine, dacă îmi promiteţi că n-o să daţi greș. 

— Fiţi liniștit, mi-e chiar tare teamă că o să vi se 
îndeplinească intenţiile. 

— Cu atât mai bine. 

— Nu vă înţeleg. 

— Avem nevoie să întâmpinăm rezistenţă în insula Saint- 
Georges pentru a obţine de la bordelezi pe duci și armata 
lor care, trebuie s-o spun, deși părerea mea se apropie în 
această privință de doamna de Tourville, îmi par foarte 
necesari în situaţia în care ne găsim în momentul de faţă. 

— Desigur, spuse Claire, însă, deși nu mă pricep la 
război, ca doamna de Tourville, mi se pare că nu se atacă o 
fortăreață înainte de a fi somată. 

— Este perfect adevărat. 

— Așadar se va trimite un parlamentar în insula Saint- 
Georges? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! Cer ca eu să fiu acel parlamentar. 

Lenet surprins holbă ochii. 

— Dumneavoastră? Dar ce, toate doamnele noastre au 
devenit amazoane? 

— Îngăduiţi-mi această fantezie, dragă domnule Lenet. 

— Aveţi dreptate. Cel mai rău lucru care vi s-ar putea 
întâmpla, ar fi să luaţi Saint-Georges. 

— Așadar s-a făcut? 

— Da. 

— Dar promiteţi-mi un lucru. 

— Care anume? 


— Că nimeni nu va ști numele și calitatea 
parlamentarului pe care îl veţi trimite, decât în cazul în 
care parlamentarul va fi reușit. 

— S-a făcut, spuse Lenet întinzând mâna doamnei de 
Cambes. 

— Şi când va trebui să plec? 

— Când veţi vrea. 

— Mâine. 

— Mâine. De acord. 

— Bine. Acum iată că doamna prinţesă împreună cu 
domnul fiul său se pregătesc să se urce pe terasa domnului 
președinte de Lalasne. Îi las doamnei de Tourville partea 
mea de triumf. Scuzaţi-mă pe lângă alteţa sa, că mi s-a 
făcut rău. Conduceţi-mă la locuinţa care mi s-a rezervat: 
trebuie să mă pregătesc și să mă gândesc la misiunea 
aceasta, care nu încetează să mă obsedeze, ţinând seama 
că e prima dată când fac așa ceva și așa cum se spune, în 
lumea asta totul depinde de început. 

— Eh, drace! Nu mă mir că domnul de La Rochefoucauld 
a fost pe punctul de a comite, pentru dumneavoastră, un 
act de infidelitate față de doamna de Longueville: în unele 
privinţe o egalaţi, dar, în multe altele, o depășiți. 

— Se poate, spuse Claire, căci nu resping complimentul 
în totalitatea lui, însă, domnul Lenet, dacă aveţi o oarecare 
autoritate asupra domnului de La Rochefoucauld, întăriţi-l 
în prima lui dragoste, căci cea de-a doua mă sperie! 

— Ei bine, vom încerca, spuse Lenet surâzând: astă 
seară - am să vă predau instrucţiunile. 

— Așadar, consimţiţi să iau Saint-Georges? 

— Trebuie, dacă ţineţi atât de mult. 

— Şi cei doi duci și armata? 

— Am aici în buzunar un alt mijloc de a-i face să vină. 

Şi după ce dădu vizitiului adresa locuinţei doamnei de 
Cambes, Lenet își luă rămas bun de la ea, cu surâsul pe 
buze, apoi se duse la prinţesă. 


A doua zi după intrarea doamnei prințese în Bordeaux, s- 
a dat un mare banchet în insula Saint-Georges, la care 
Canolles a invitat pe funcţionarii principali din garnizoană 
și pe alţi guvernatori de garnizoane din provincie. 

Pe la două după amiază, ora fixată pentru masă, 
Canolles se găsea înconjurat de o duzină de gentilomi, pe 
care îi vedea acum pentru prima dată și care, vorbind 
despre evenimentele zilei, glumeau pe seama doamnelor 
care o însoţiseră pe doamna prinţesă; nu păreau oameni ce 
se pregătesc să intre în război sau care poartă pe umerii 
lor răspunderea celor mai serioase interese ale regatului. 

Canolles radios, strălucitor în costumul lui brodat cu 
aur, înveselea și mai mult această atmosferă prin exemplul 
său. Masa era gata de servit. 

— Domnilor, spuse el, vă cer scuze, dar mai lipsește un 
invitat. 

— Cine? întrebară câţiva tineri, privindu-se între ei. 

— Guvernatorul din Vayres căruia i-am scris, deși nu-l 
cunosc și care, tocmai pentru faptul că nu-l cunosc, are 
drept la unele menajamente. De aceea, vă rog, să-mi mai 
acordati un răgaz de o jumătate de oră. 

— Guvernatorul din Vayres! spuse, oftând, un bătrân 
ofițer obișnuit, desigur, cu regulile disciplinei militare, 
guvernatorul din Vayres! Ia staţi: dacă nu mă înșel este 
marchizul de Bernay; dar el nu administrează personal, are 
un locotenent. 

— Atunci, spuse Canolles, n-o să vină sau o să vină 
locotenentul în locul său. El trebuie să fie, cu siguranţă, la 
curte, izvorul tuturor favorurilor. 

— Dar, bine baroane, mi se pare că nu e nevoie să fii la 
curte, ca să avansezi, spuse unul din cei de faţă, căci eu 
cunosc un comandant care n-are de ce să se plângă. La 
dracu! În trei luni, căpitan, locotenent-colonel, guvernator 
al insulei Saint-Georges! E un drum frumos, recunoașteţi! 

— Mărturisesc că așa e, spuse Canolles roșindu-se, și 
pentru că nu știu cui datorez aceste favoruri, trebuie, în 
adevăr, să recunosc că există aici în casă un geniu bun, 
care aduce această prosperitate. 


— Cunoaștem noi geniul acesta bun al domnului 
guvernator, spuse  înclinându-se până la pământ 
locotenentul care îl primise pe Canolles în fortăreață, este 
meritul său personal. 

— Nu contest meritul, ci dimpotrivă, sunt cel dintâi care 
îl recunoaște, spuse un alt ofiţer. Însă, la acest merit, aș 
mai adăuga recomandarea unei doamne, cea mai 
spirituală, cea mai bună, cea mai binevoitoare din Franţa, 
după regină, bineînţeles. 

— Fără cuvinte  echivoce, domnule conte, spuse 
Canolles, surâzând oaspetelui său, dacă aveţi secrete 
personale, păstraţi-le pentru dumneavoastră, păstraţi-le 
pentru ei. 

— Mărturisesc, spuse un ofiţer, că atunci când am auzit 
vorbindu-se de întârziere, am crezut că avea să ni se ceară 
scuze pentru vreo rochie strălucitoare. Îmi dau seama 
acum că m-am înșelat. 

— Așadar, vom lua masa fără femei? întrebă un altul. 

— Ei, drace! In afară de faptul că nu invit pe doamna 
prinţesă împreună cu suita, spuse Canolles, altfel nu văd 
pe cine am putea avea; de altfel să nu uităm, domnilor, că 
dineul nostru este un dineu serios; dacă voim să discutăm 
probleme serioase, cel puţin, ne vom plictisi numai între 
noi. 

— Bine spus, domnule comandant, deși în realitate, chiar 
dacă n-am da importanţă, femeile duc în acest moment o 
adevărată cruciadă împotriva autorităţii noastre: dovadă 
ce-i spunea, chiar în faţa mea, domnul cardinal lui don Luis 
de Haro. 

— Ce-i spunea? întrebă Canolles. 

— „Ferice de dumneata! Femeile spaniole nu se ocupă 
decât de bani, de cochetărie și de amanți, pe când 
franţuzoaicele nu-și mai iau acum un amant până nu l-au 
pus la încercare în probleme politice, încât s-a ajuns până 
acolo, încât întâlnirile de dragoste se trec acum discutând 
serioase probleme de guvernământ...” 

— De aceea, spuse Canolles, războiul pe care-l purtăm 
se numește războiul femeilor, ceea ce pentru noi nu poate 


fi decât măgulitor. 

În momentul acela, pentru că trecuse jumătate de oră de 
așteptare cerută de Canolles, ușile se deschiseră și un 
lacheu anunţă că domnul guvernator era servit. 

Canolles își invită oaspeţii să-l urmeze; însă tocmai când 
se pregăteau să se îndrepte spre sala banchetului, o altă 
voce răsună în anticameră: 

— Domnul guvernator din Vayres! 

— Ah! Ah! spuse Canolles, foarte amabil din partea lui. 

Și făcu un pas în întâmpinarea colegului pe care nu-l 
cunoștea. Dar, deodată, se opri în loc, surprins: 

— Richon! strigă el. Richon, guvernator în Vayres?! 

— Chiar eu, dragă baroane, răspunse Richon, păstrând, 
cu toată curtoazia, aerul său solemn. 

— Ah! Cu atât mai bine, de o mie de ori mai bine, spuse 
Canolles, strângându-i mâna cu cordialitate. Domnilor, nu-l 
cunoașteţi pe domnul însă eu îl cunosc și afirm cu putere 
că nu s-ar fi putut încredința o funcţie importantă unui om 
mai cinstit. 

Richon își plimbă privirea mândră ca un vultur, care 
ascultă, peste cei din jur și nu văzu în ochii tuturor decât o 
ușoară surpriză temperată și aceasta de multă bunăvoință. 

— Dragă baroane, spuse el, acum, după ce aţi vorbit atât 
de frumos despre mine, vă rog să-mi prezentaţi pe domnii 
pe care nu am avut onoarea să-i cunosc. 

Şi Richon indică din privire trei sau patru gentilomi 
pentru care era complet străin. 

Atunci se făcu acel schimb de alese politeţi care dădeau 
un caracter atât de nobil și amical, totodată, relaţiilor din 
acea vreme. În mai puţin de un sfert de oră, Richon se 
împrietenise cu toţi ofiţerii tineri de acolo încât ar fi putut 
să ceară fiecăruia din ei fie spada, fie punga. Garanţia lui 
era curajul lui bine cunoscut, reputaţia fără pată și 
noblețea care i se citea în priviri. 

— Pe dracu, domnilor! spuse comandantul garnizoanei 
din Brannes, trebuie să recunoaștem că, deși faţă 
bisericească, domnul de Mazarin se pricepe la soldaţi și de 
câtva timp face lucrurile foarte bine. Simte că o să fie 


război și-și alege guvernatorii: Canolles, aici, Richon la 
Vayres. 

— O să ne batem? întrebă nepăsător Richon. 

— Dacă o să ne batem? Dumneavoastră întrebaţi asta, 
domnule Richon? răspunse un tânăr ofițer care tocmai 
sosise de la curte. 

— Da. 

— Ei bine, eu v-aș întreba în ce stare se găsesc 
bastioanele dumneavoastră? 

— Aproape noi, domnule, căci de trei zile de când am 
preluat garnizoana, s-au făcut mai multe reparaţii decât s- 
au făcut în trei ani. 

— Ei bine, n-o să întârzie să ne arate ce pot, răspunse 
tânărul. 

— Cu atât mai bine, spuse Richon, ce-și poate dori mai 
mult un soldat? Războiul. 

— Bine! spuse Canolles, acum regele se poate culca pe 
amândouă urechile, căci îi ţine pe bordelezi în frâu, de pe 
cele două fluvii. 

— Adevărul este că cel care m-a pus acolo, poate conta 
pe mine. 

— De când spuneţi, domnule, că sunteţi la Vayres? 

— De trei zile: dar dumneata, Canolles, de când ești la 
Saint-Georges? 

— De opt. Şi dumitale ţi s-a făcut o primire ca mie, 
Richon? Intrarea mea a fost splendidă și încă nu le-am 
mulțumit îndeajuns acestor domni; au fost trase clopotele, 
s-au bătut tobele, s-a strigat ura, au lipsit doar loviturile de 
tun, dar ni se promit altele peste puţin timp, ceea ce mă 
consolează. 

— Ei bine! spuse Richon, iată diferenţa dintre noi: 
intrarea mea, dragă Canolles, a fost modestă, pe cât de 
strălucită a fost a dumitale; am avut ordin să introduc în 
garnizoană o sută de oameni, o sută de oameni din 
regimentul Turenne și încă nu știam cum să-i introduc, 
când mi-a sosit la Saint Pierre, unde mă găseam, brevetul 
semnat de domnul d'Epernon. Am plecat imediat, am 
prezentat scrisoarea locotenentului și, fără surle și 


trâmbiţe, am luat în primire garnizoana. Şi acum sunt 
acolo. 

Canolles, care la începui râsese, simţi, după tonul cu 
care fuseseră pronunţate ultimele cuvinte, o strângere de 
inimă pornită dintr-un presentiment sinistru. 

— Te simţi bine? îl întrebă el pe Richon. 

— Iau toate măsurile în acest scop, spuse liniștit Richon. 

— Câţi oameni ai? întrebă Canolles. 

— Mai întâi pe cei o sută din regimentul Turenne, soldaţi 
încercaţi la Rocroi pe care se poate conta; în plus o 
companie pe care o formez în oraș și pe care o instruiesc 
pe măsură ce îi primesc pe recruți; apoi burghezi, tineri, 
muncitori, cam vreo două sute de oameni; în sfârșit, aștept 
o ultimă întărire de vreo sută sau o sută cincizeci de 
oameni ridicaţi de un căpitan din partea locului. 

— Căpitanul Rambay? întrebă unul din oaspeţi. 

— Nu, căpitanul Cauvignac, răspunse Richon. 

— Nu-l cunosc, spuse Canolles. 

— E un regalist încercat? 

— N-aș îndrăzni să spun asta. Totuși, am toate motivele 
să cred că acest căpitan Cauvignac este un protejat al 
domnului d'Epernon și că îi este foarte devotat ducelui. 

— Atunci totul se explică, cine este devotat ducelui, este 
devotat majestăţii sale. 

— Este o ștafetă a avangardei regelui, spuse bătrânul 
ofițer care urmărea să câștige, la masă, timpul pierdut cu 
așteptarea. În sensul acesta, am auzit vorbindu-se despre 
el. 

— Majestatea sa e pe drum? întrebă Richon cu calmul lui 
obișnuit. 

— La ora asta, răspunse tânărul ofițer întors de curând 
de la curte, regele trebuie să fie cel puţin la Blois. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur. Armata va fi condusă de mareșalul de La 
Meilleraye, care trebuie să întâlnească armata condusă de 
domnul duce d'Epernon, prin părțile noastre. 

— Poate la Saint-Georges? întrebă Canolles. 

— Sau mai curând la Vayres, spuse Richon. Domnul de 


La Meilleraye vine dinspre Bretagne și Vayres îi este în 
drum. 

— Cel care va susţine șocul celor două armate își riscă 
bastioanele, spuse guvernatorul din Brannes. Domnul de 
La Meilleraye are treizeci de guri de tun, iar domnul 
d'Epernon, douăzeci și cinci. 

— Frumos foc! spuse Canolles, din păcate noi n-o să-l 
putem vedea. 

— Ah! spuse Richon, afară de cazul în care unul din noi 
trece de partea prinților. 

— Da, însă Canolles este oricum sigur că o să vadă un 
foc. Dacă se declară de partea prinților, va vedea focul 
domnului de La Meilleraye și al domnului d'Epernon; dacă 
rămâne credincios regelui, va vedea focul bordelezilor. 

— Oh! Cât îi privește pe aceștia din urmă, spuse 
Canolles, nu-i cred prea teribili și mărturisesc că mi-e 
oarecum rușine că n-am a face decât cu ei. Din păcate sunt 
cu trup și suflet al majestăţii sale așa că va trebui să mă 
mulțumesc cu un război contra unor burghezi și atât. 

— Pe care o să ţi-l facă, fii liniștit, spuse Richon. 

— Ai vreo bănuială în această privinţă? întrebă Canolles. 

— Am mai mult decât atât, spuse Richon, am certitudini. 
Sfatul burghezilor a hotărât ca înainte de toate să 
cucerească Saint-Georges. E 

— Bine. N-au decât să vină. li aştept. 

Aici ajunsese conversaţia și se trecuse la desert, când, 
deodată, se auzi un răpăit de tobe la poarta cetăţii. 

— Ce-o fi asta? întrebă Canolles. 

— La dracu! strigă ofiţerul care adusese vești de la 
curte, ar fi curios să fim atacați tocmai acum, dragă 
Canolles, un asalt și o escaladă ar fi un încântător fel de 
servit după masă! 

— Să mă ia dracu! Chiar așa mi se pare că e, spuse 
bătrânul comandant; mizerabilii aceștia de burghezi nu fac 
niciodată altceva decât să te deranjeze în timpul mesei. În 
timpul războiului din Paris, eram în avanposturile de la 
Charenton: niciodată n-am putut să prânzim sau să cinăm 
liniștiți. 


Canolles sună: soldatul de planton din anticameră, intră. 

— Ce s-a întâmplat întrebă Canolles. 

— Încă n-am aflat, domnule guvernator. Trebuie să fie 
vreun mesager din partea regelui sau din oraș. 

— Informează-te și raportează-mi. 

Soldatul ieși în fugă. 

— Domnilor, să ne reluăm locurile la masă, spuse 
Canolles, adresându-se invitaţilor, care în cea mai mare 
parte se ridicaseră de la locurile lor. O să fie timp să ne 
ridicăm când vom auzi tunul. 

Comesenii își reluară locurile râzând. Numai Richon, pe 
figura căruia trecu un nor, rămase îngrijorat, cu ochii 
aţintiți spre ușă, așteptând înapoierea soldatului. Dar în 
locul soldatului intră un ofițer, care spuse: 

— Domnule guvernator, a sosit un parlamentar. 

— Un parlamentar? Din partea cui? 

— Din partea prinților... 

— Venind de unde? 

— De la Bordeaux. 

— De la Bordeaux? întrebară toţi, în afară de Richon. 

— Ei, asta-i bună! Va să zică războiul s-a declarat cu 
adevărat, dacă se trimit parlamentari, spuse bătrânul 
ofițer. 

Canolles reflectă un moment iar figura lui, până atunci 
zâmbitoare, își recapătă toată gravitatea pe care o 
impuneau împrejurările. 

— Domnilor, spuse el, datoria înainte de toate... Desigur, 
că voi avea de rezolvat, cu trimisul domnilor bordelezi, o 
problemă dificilă. Nu știu când am că vă mai pot revedea... 

— Nu! Nu! strigară toţi în cor. Mai bine să plecăm, 
domnule comandant; ceea ce se petrece aici este un 
avertisment pentru noi că trebuie să ne întoarcem la 
posturile noastre. Este bine să ne despărțim chiar acum. 

— Domnilor, n-am vrut să vă propun eu aceasta, spuse 
Canolles, dar dacă propunerea o faceţi dumneavoastră, 
sunt forțat să mărturisesc că e mai prudent așa și 
primesc... Caii sau echipajele domnilor, strigă Canolles. 

Aproape imediat și cu mișcări repezi, de parcă se găseau 


pe câmpul de luptă, invitaţii săriră în șa sau se urcară în 
calești și, urmaţi de detașamentele de escortă, se 
îndreptară spre rezidenţele respective. 

Richon rămase ultimul. 

— Baroane, îi spuse el lui Canolles, n-am vrut să vă 
părăsesc odată cu ceilalţi, ţinând seama de faptul că noi ne 
cunoaștem de mai mult timp decât îi cunoașteţi pe ceilalţi. 
Acum, adio... Dă-mi mâna și noroc! 

Canolles îi întinse mâna lui Richon. 

— Richon, îi spuse el privindu-l fix în ochi, eu te cunosc: 
în dumneata se petrece ceva; nu-mi spune ce; probabil nu 
e secretul dumitale... Totuși se vede că ești emoţionat... Și 
când un om de calitatea dumitale este emoţionat, nu e 
pentru un fleac... 

— Ne despărţim, doar, spuse Richon. 

— Era gata să ne despărţim și când ne-am luat rămas 
bun unul de la altul la hanul lui Biscarros și totuși erai 
liniștit. 

Richon surâse trist. 

— Baroane, spuse el, am presentimentul că n-o să ne 
mai revedem. 

Canolles tresări, atât de adâncă era melancolia din 
vocea de obicei atât de hotărâtă a aventurosului parizian. 

— Ei bine! Dacă n-o să ne mai revedem, asta înseamnă, 
Richon, că unul din noi va fi mort... Mort ca un viteaz și, în 
acest caz; cel căzut va fi sigur, murind, că va trăi mai 
departe în inima unui prieten! Să ne îmbrăţișăm, Richon! 
Mi-ai urat noroc; eu îţi doresc curaj...! 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţișară și rămaseră îmbrăţișaţi un 
timp cu inimile lor nobile lipite una de cealaltă. 

Când se despărţiră, Richon își șterse o lacrimă, singura 
care, poate, îi umbrise vreodată privirea lui mândră, apoi, 
ca și când s-ar fi temut să n-o vadă Canolles, ieși repede 
din cameră, rușinat, desigur, că dăduse o asemenea 
dovadă de slăbiciune unui om pe care îl cunoștea cât era 
de curajos. 


Sala în care se dăduse banchetul se golise, nu mai 
rămăseseră acolo decât Canolles și ofițerul care anunţase 
pe parlamentar și care rămăsese lângă ușă. 

— Ce ordonă domnul guvernator? întrebă el după un 
moment de liniște. 

Canolles, care rămăsese absorbit de gânduri, tresări la 
auzul vocii, ridică deodată capul și smulgându-se din 
preocupările sale, întrebă liniștit: 

— Unde e parlamentarul? 

— În sala de arme, domnule. 

— Cine îl însoțește? 

— Doi membri din miliția burgheză a orașului Bordeaux. 

— Cine e? 

— Un bărbat tânăr. După cât se pare; pentru că poartă o 
pălărie cu boruri mari și e înfășurat într-o pelerină. 

— Cum s-a anunţat? 

— Purtătorul unor scrisori a doamnei prințese și a 
parlamentarului din Bordeaux. 

— Roagă-l să aștepte un moment, vin imediat. 

Ofiţerul ieși să-și îndeplinească misiunea, iar Canolles se 
pregătea să-l urmeze, când ușa se deschise și apăru 
Nanon, palidă, neliniștită și cu un surâs îngrozitor întipărit 
pe buze. Se apropie de ofițer și-i luă mâna. 

— Un parlamentar, prietene, spuse ea. Ce o fi 
însemnând asta? 

— Asta înseamnă, dragă Nanon, că domnii bordelezi vor 
să mă înfricoșeze sau să mă seducă. 

— Şi ce ai hotărât? 

— Să-i primesc. 

— N-ai putea să renunţi? 

— Imposibil. Sunt obiceiuri de la care nu te poţi 
sustrage. 

— Oh! Doamne Dumnezeule! 

— Ce ai, Nanon? 

— Mi-e frică... 

— De ce? 


— Nu mi-ai spus că parlamentarul acesta, vine ca să te 
sperie sau să te seducă? 

— Ba da, un parlamentar nu e bun decât pentru una sau 
alta... Ţi-e teamă să nu mă sperie? 

— Oh! Asta nu, dar poate că are să te seducă... 

— Mă insulţi, Nanon... 

— Vai, nu, prietene! Spun numai ce cred... 

— În așa grad te îndoiești de mine... Drept cine mă iei? 

— Drept cine ești, Canolles, drept o inimă generoasă, 
dar delicată! 

— Ei, asta e! spuse Canolles râzând, dar ce parlamentar 
crezi că-mi trimite? Doar n-o fi Cupidon în persoană! 

— E posibil. 

— Așadar l-ai văzut? 

— Nu l-am văzut, dar i-am auzit vocea. E prea dulce 
pentru o voce de parlamentar... 

— Exagerezi, Nanon!  Lasă-mă să-mi îndeplinesc 
obligaţia. M-ai făcut guvernator... 

— Ca să mă aperi, prietene... 

— Mă crezi atât de laș ca să te trădez?... Cu adevărat, 
mă insulţi, dacă te îndoiești de mine, Nanon! 

— Ești hotărât să-l vezi pe tânărul acela? 

— Trebuie și am să mă supăr cu adevărat pe dumneata, 
dacă te mai opui ca să-mi îndeplinesc misiunea. N 

— Eşti liber, prietene, spuse Nanon cu tristețe. Incă un 
cuvânt. 

— Spune. 

— Unde ai să-l primeşti? 

— În biroul meu. 

— Canolles, o favoare... 

— Care? 

— În loc să-l primeşti în birou, primește-l în dormitor. 

— Ce idee ţi-a venit? 

— Nu înţelegi? 

— Nu. 

— Camera mea dă în camera dumitale. 

— Ca să asculţi? 

— În spatele draperiilor, dacă îmi dai voie. 


— Nanon! 

— Lasă-mă să fiu aproape de dumneata. Am încredere în 
steaua mea, am să-ți port noroc. 

— Dar, dacă, Nanon, acest parlamentar... 

— Ei? 

— Ar veni să-mi încredințeze vreun secret de stat...? 

— N-ai putea să-i încredințezi un secret de stat celei 
care ţi-a încredinţat viața și averea? 

— Ei bine, Nanon, pentru că ţii atât de mult, dar nu mă 
mai reţine, mă așteaptă parlamentarul acela. 

— Du-te, Canolles, du-te, dar mai întâi fii binecuvântat 
pentru binele pe care mi-l faci! 

Și femeia voi să-i sărute mâna. 

— Nebună! spuse Canolles apropiind-o de pieptul lui și 
sărutând-o pe frunte; așadar vei fi... 

— În spatele draperiilor patului... De acolo voi putea 
vedea și auzi... 

— Măcar nu râde, Nanon, sunt lucruri foarte grave. 

— Fii liniștit, spuse tânăra, n-am să râd. 

Canolles dădu ordin să fie introdus mesagerul și trecu în 
camera sa, o sală imensă, mobilată în timpul domniei lui 
Carol al IX-lea, foarte solemn. Două candelabre erau 
aprinse pe cămin, dar nu aruncau decât o lumină foarte 
slabă în încăperea aceea imensă; nișa, în care era așezat 
patul, era complet în întuneric. 

— Ești aici, Nanon? întrebă Canolles. 

Un da înfundat, gâfâit, ajunse greu până la el. 

În acel moment se auziră pași; santinela prezentă arma. 
Mesagerul intră, urmări din ochi pe cel care îl introdusese 
până fu sau crezu că este singur cu Canolles, apoi își 
scoase pălăria și își aruncă pelerina: un păr bogat, blond, 
se revărsă pe umerii încântători, talia fină și cambrată a 
unei femei apăru strânsă într-o cingătoare de aur iar 
Canolles recunoscu pe vicontesa de Cambes, după privirea 
ei dulce și tristă. 

— V-am spus că am să vă regăsesc și m-am ţinut de 
cuvânt, spuse ea. lată-mă. 

Într-o mișcare de uimire și de neliniște, Cannoles își lovi 


palmele una de alta și căzu într-un fotoliu. 

— Dumneata!  Dumneata!  murmură el. Doamne 
Dumnezeule! Ce vreţi, ce aţi venit să-mi cereţi? 

— Am venit să vă întreb, domnule, dacă vă mai aduceţi 
aminte de mine? 

Canolles oftă adânc și-și acoperi ochii cu mâinile. Pentru 
a îndepărta din fața lor apariţia aceasta încântătoare și 
fatală în același timp. 

Atunci totul avu o explicaţie: teama, paloarea, tremurul 
lui Nanon și mai ales dorinţa ei de a asista la întrevedere. 
Nanon, cu ochii ei de femeie geloasă, o recunoscuse pe 
femeia aceasta sub costumul parlamentarului. 

— Am venit să vă întreb dacă sunteţi gata să vă 
respectaţi angajamentul pe care vi l-aţi luat faţă de mine în 
camera aceea mică din Jaulnay, de a vă înainta demisia 
reginei și de a intra în serviciul prinților. 

— Oh! Tăceţi! Tăceţi! strigă Canolles... 

Claire tresări la accesul acesta de teroare înspăimântată 
din vocea lui Canolles și privi în jurul ei, întrebă: 

— Nu suntem singuri? 

— Ba da, doamnă, spuse Canolles, dar dacă ne-ar auzi 
cineva prin zidurile acestea? 

— Credeam că zidurile fortului Saint-Georges sunt mai 
solide, spuse Claire, zâmbind. 

Canolles nu răspunse. 

— Așadar, venisem să vă întreb, reluă Claire, cum se 
face că de opt sau zece zile de când sunteţi aici n-am auzit 
vorbindu-se de dumneavoastră. Așa că n-aș fi știut cine era 
comandantul din insula Saint-Georges, dacă din 
întâmplare, sau mai bine zis din zvon public, n-aş fi aflat că 
era omul, care abia acum douăsprezece zile, îmi jurase că 
dizgrația sa era o fericire, pentru că i-ar fi permis să-și 
închine braţul, curajul și viața partidului căruia îi apartin... 

Nanon nu-și putu reține o mișcare. Canolles tresări. 
Doamna de Cambes se întoarse. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Nimic, unul din zgomotele obișnuite în această 
cameră, plină de zgomote lugubre. 


— Dacă este altceva, nu-mi ascundeţi, baroane, pentru 
că din moment ce m-am hotărât să vin eu însumi la 
dumneavoastră, înţelegeţi ce importanţă are întrevederea 
pe care o vom avea. 

Canolles își șterse fruntea lac de apă și încercă să 
surâdă: 

— Vorbiţi, spuse el. 

— Venisem să vă reamintesc această promisiune și să vă 
întreb dacă sunteţi gata să v-o respectaţi. 

— Din păcate, doamnă, acum acest lucru nu mai e cu 
putinţă, răspunse Canolles. 

— Şi de ce anume? 

— Pentru că de atunci au intervenit o mulţime de 
evenimente; multe legături pe care le credeam rupte s-au 
reînnoit. Pedeapsa la care mă așteptam a fost înlocuită de 
regină cu o recompensă pe care o meritam: azi sunt legat 
de partidul majestăţii sale prin... recunoștință. 

Un suspin își făcu drum prin spaţiu, sărmana Nanon 
aștepta, desigur, un alt cuvânt decât cel care fusese 
pronunţat. 

— Spuneţi, din ambiţie, domnule de Canolles, și atunci 
voi înțelege; sunteţi nobil, de viță foarte înaltă; la douăzeci 
și opt de ani aţi fost făcut locotenent-colonel, guvernatorul 
unei cetăţi: e frumos, o știu, dar nu este recompensa 
naturală a meritului dumneavoastră și meritul acesta nu l- 
a apreciat numai domnul de Mazarin... 

— Doamnă, vă rog, niciun cuvânt mai mult, spuse 
Canolles. 

— Iertaţi-mă, domnule, spuse Claire, de data asta nu mai 
vorbește vicontesa de Cambes, ci trimisa doamnei prințese 
care este însărcinată cu o misiune pe lângă dumneavoastră 
și trebuie să-și ducă la îndeplinire această misiune. 

— Vorbiţi, doamnă, răspunse Canolles cu un oftat care 
semăna mai mult cu un geamăt. 

— Ei bine! Doamna prinţesă, cunoscând sentimentele pe 
care mi le-aţi manifestat mai întâi la Chantilly și apoi la 
Jaulnay, îngrijorată că nu știe cărui partid îi aparţineţi cu 
adevărat, a hotărât să trimită un parlamentar ca să facă o 


încercare chiar aici. Cu încercarea aceasta, pe care un alt 
parlamentar ar fi făcut-o mai bine, poate, m-am însărcinat 
eu, considerând că, fiind  confidenta gândurilor 
dumneavoastră cele mai intime în această privinţă, aș 
putea s-o duc la îndeplinire în mai bune condițiuni decât 
oricare altă persoană. 

— Mulţumesc, doamnă, spuse Canolles sfâșiindu-și cu 
mâna jaboul de la gât; căci în timpul scurtelor pauze ale 
dialogului, auzea respiraţia întretăiată a lui Nanon. 

— lată, deci, ceea ce vă propun, domnule... În numele 
doamnei prințese, precizez: căci dacă ar fi fost în numele 
meu, continuă Claire cu surâsul său încântător, aș fi 
inversat ordinea propunerilor. 

— Ascult, spuse Canolles cu o voce surdă. 

— Veţi preda insula Saint-Georges într-una din condiţiile 
pe care am să vi le propun, la alegerea dumneavoastră. 
Prima, și amintiţi-vă bine că nu sunt eu cea care vorbesc, o 
sumă de două sute de mii de livre... 

— Oh, doamnă, nu mergeţi mai departe, spuse Canolles 
încercând să rupă aci conversaţia. Am fost însărcinat de 
regină cu un ordin; ordinul acesta este insula Saint- 
Georges și-l voi apăra până la moarte. 

— Amintiţi-vă trecutul, domnule, strigă Claire cu 
tristeţe: nu-mi vorbeaţi așa la ultima noastră întrevedere, 
când îmi propuneaţi să abandonaţi totul, ca să mă urmați, 
când puseserăţi chiar mâna pe pană ca să vă oferiţi 
demisia celor cărora, astăzi, voiţi să le sacrificați viaţa. 

— Am putut s-o ofer, doamnă, atunci când eram liber să- 
mi aleg drumul; astăzi nu mai sunt... 

— Nu mai sunteţi liber? strigă Claire, pălind; ce 
înţelegeţi prin asta? Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Vreau să spun că sunt legat prin onoare. 

— Ei bine, ascultați atunci a doua propunere pe care v-o 
fac. 

— La ce bun? spuse Canolles, nu v-am repetat destul că 
rămân neclintit în hotărârea mea? Nu mă mai tentaţi, ar fi 
inutil. 

— Iertaţi-mă, domnule, dar și eu sunt însărcinată cu o 


misiune pe care trebuie s-o duc până la capăt, răspunse 
Claire. 

— Faceţi-o, murmură Canolles, dar să știți că sunteţi 
foarte crudă. 

— Demisionaţi și noi vom acţiona asupra succesorului 
dumneavoastră mai eficace decât asupra dumneavoastră. 
Într-un an sau doi, vă veţi relua serviciul sub domnul le 
Prince, cu gradul de brigadier. 

Canolles clătină trist din cap. 

— Vai, doamnă, de ce îmi cereţi numai lucruri 
imposibile? 

— Mie îmi spuneţi asta? întrebă Claire, dar, cu adevărat, 
domnule, nu vă înţeleg. Nu erati, oare, pe punctul de a vă 
da demisia? Nu-i spuneaţi aceleia care era atunci lângă 
dumneavoastră și care vă asculta încântată, că sunteţi 
liber și că demisionaţi din toată inima? De ce nu faceţi 
acum aici, când v-o cer, când vă rog, ceea ce vă propuneațţi 
să faceţi când erati la Jaulnay...? 

Cuvintele acestea se înfigeau în inima lui Nanon ca niște 
lovituri de pumnal și Canolles le simţea cum se înfigeau. 

— Ceea ce, în timpul acela, era un act fără importanţă, 
ar fi astăzi o trădare, o trădare ticăloasă! spuse Canolles 
cu o voce surdă. Nu voi preda niciodată Saint-Georges! Nu 
voi demisiona niciodată! 

— Așteptaţi, așteptați, spuse Claire cu vocea ei cea mai 
dulce, privind, totuși, în jurul ei cu îngrijorare, căci 
rezistenţa lui Canolles și mai ales constrângerea pe care se 
părea că o încearcă, i se păreau foarte ciudate. Ascultaţi 
acum această ultimă propunere cu care aș vrea să încep, 
căci știam și am spus-o de la început că le veţi refuza pe 
primele două, pentru că avantajele materiale, și sunt 
fericită că am ghicit-o, nu sunt lucruri care să tenteze o 
inimă ca a dumneavoastră. Dumneavoastră vă trebuie alte 
speranţe decât acelea pornite din ambiţie sau din bogăţie. 
Instinctele nobile au nevoie de recompense nobile. 
Ascultaţi, dar... 

— În numele cerului, doamnă! spuse Canolles, fie-vă 
milă de mine! 


Și făcu o mișcare de parcă ar fi vrut să se retragă. 

Claire crezu că-l tulburase și, convinsă că ceea ce avea 
să-i spună trebuia să-i desăvârșească victoria, îl reţinu și 
continuă: 

— Dacă în locul unui avantaj josnic vi s-ar oferi un 
interes curat și onorabil; dacă s-ar plăti demisia 
dumneavoastră, pe care o puteţi da fără niciun blam, 
pentru că ostilitățile nefiind începute, demisia nu este un 
act de dezertare, nicio perfidie, ci pur și simplu o alegere, 
dacă, spun, s-ar plăti această demisie cu o căsătorie; dacă 
o femeie, căreia i-aţi spus că o iubiţi, căreia i-aţi jurat că o 
veţi iubi mereu și care, în ciuda acestor jurăminte, n-a 
răspuns niciodată direct pasiunii dumneavoastră, dacă 
această femeie v-ar spune: domnule de Canolles sunt 
liberă, sunt bogată, vă iubesc, fiți soțul meu, să plecăm 
împreună... Oriunde veţi vrea, departe de toate 
neînțelegerile interne, departe de Franţa... Ei bine! 
Spuneţi, domnule, nici de data aceasta n-aţi accepta? 

Cu toată fața împurpurată, cu toată încântătoarea 
ezitare a lui Claire, cu toată amintirea micului castel din 
Cambes pe care ar fi putut să-l zărească și acum de la 
fereastra camerei, dacă în timpul scenei pe care am 
descris-o, noaptea nu s-ar fi lăsat adâncă, de nepătruns, 
Canolles rămase nemișcat și categoric în hotărârea pe care 
o luase, căci vedea de departe apărând din spatele 
draperiei gotice, capul palid cu părul despletit al lui 
Nanon, îngrozită de teamă. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, răspundeţi-mi! 
continuă  vicontesa, căci nu-mi explic deloc tăcerea 
dumneavoastră. Oare m-am înșelat eu? Nu sunteţi 
dumneavoastră domnul baron de Canolles? Nu sunteţi 
același om care mi-aţi spus la Chantilly că mă iubiţi și care 
mi-aţi repetat același lucru la Jaulnay? Care mi-aţi jurat că 
numai pe mine mă iubiți pe lume? Și că sunteţi gata să vă 
sacrificați orice altă dragoste? Vorbiţi! Vorbiţi! Pentru 
numele lui Dumnezeu, răspundeţi-mi, odată! 

Atunci se auzi un geamăt, dar de data aceasta atât de 
clar și de distinct încât doamna de Cambes nu se mai putu 


îndoi că la convorbirea aceasta mai asistase și o a treia 
persoană. Ochii ei uluiți urmară direcţia privirii lui 
Canolles, dar acesta nu și-o putu abate atât de repede 
încât, călăuzită de ea, vicontesa să nu zărească, de data 
asta, capul acela palid și nemișcat, forma aceea asemeni 
unei năluci, care urmărise cu respiraţia întretăiată, toată 
conversaţia care avusese loc. 

Cu tot întunericul cele două femei, schimbară o privire 
plină de foc și pulbere și scoaseră amândouă, deodată câte 
un strigăt. 

Nanon dispăru. 

Doamna de Cambes apucă în grabă pălăria și pelerina și 
se întoarse spre Canolles: 

— Domnule, înţeleg acum ce numiți dumneavoastră 
datorie și recunoștință; înţeleg care este datoria pe care 
refuzaţi să o abandonaţi sau să o trădaţi, înţeleg, în sfârșit, 
că sunt sentimente inaccesibile oricăror seducţiuni și de 
aceea vă las cu totul în seama acestora, a puterii acestora, 
a acestei recunoștinţe. Adio, domnule, adio! 

Făcu o mișcare ca pentru a se retrage fără ca ofițerul să 
o fi reţinut; însă o amintire dureroasă o opri. 

— Încă o dată, domnule, spuse ea, în numele unei 
prietenii pe care v-o datorez pentru serviciul pe care aţi 
binevoit să mi-l faceţi, în numele prieteniei pe care mi-o 
datoraţi pentru serviciul pe care și eu vi l-am făcut, în 
numele tuturor acelora pe care îi iubiți sau vă iubesc, și nu 
fac excepţie, pentru nimeni nu primiţi lupta: mâine sau, 
poate, poimâine Saint-Georges va fi atacat, nu-mi provocaţi 
durerea să vă știu învins sau mort. 

La aceste cuvinte Canolles tresări și se trezi. 

— Doamnă, vă mulțumesc în genunchi pentru asigurarea 
pe care mi-aţi dat-o despre această prietenie care mi-e mai 
scumpă decât pot să vă spun. Oh! De-am fi atacați! Să 
vină, pentru Dumnezeu! Eu chem dușmanul cu mai multă 
înflăcărare, decât va spune el vreodată ca să vină 
împotriva mea. Am nevoie de luptă, am nevoie de pericol 
ca să mă redresez în propriii mei ochi; să vină lupta, ba 
chiar moartea, moartea va fi binevenită, pentru că știu că 


voi muri bogat prin prietenia dumneavoastră, puternic prin 
compasiunea dumneavoastră și onorat prin stima 
dumneavoastră. 

— Adio, domnule, spuse Claire, îndreptându-se spre ușă. 

Canolles o urmă. Ajuns în mijlocul coridorului întunecat, 
îi luă mâna și cu o voce abia șoptită, pe care și el de-abia o 
auzi îi spuse: 

— Claire, vă iubesc mai mult decât v-am iubit vreodată, 
dar nenorocirea vrea să nu vă pot dovedi aceasta decât 
murind departe de dumneata. 

Un râs scurt, ironic, fu pentru un moment singurul 
răspuns al doamnei de Cambes; dar abia ieși din castel, că 
un hohot dureros îi sfâșie pieptul. Și frângându-și mâinile 
se pomeni strigând: 

— Doamne Dumnezeule! Nu mă mai iubește! Și eu, eu, 
nefericita de mine, eu îl iubesc...! 


IV. 


După ce o părăsi pe doamna de Cambes, Canolles se 
întoarse în cameră. Nemișcată, palidă, Nanon stătea în 
mijlocul camerei. Canolles se îndreptă spre ea cu un surâs 
trist. Pe măsură ce înainta, lui Nanon i se înmuiau 
genunchii. El îi întinsese mâna iar ea i se prăbuși la 
picioare. 

— Iartă-mă, iartă-mă, Canolles! Eu te-am adus aici, eu 
am intervenit să ţi se dea postul acesta atât de greu și de 
periculos, dacă ai să fii ucis, eu voi fi cauza morții 
dumitale. Sunt o egoistă care nu s-a gândit decât la 
fericirea ei. Părăsește-mă! Pleacă! 

Canolles o ridică cu blândeţe. 

— Să te abandonez? Niciodată, Nanon, niciodată, mi-ești 
prea dragă: am jurat să te protejez, să te salvez și te voi 
salva sau voi muri! 

— Spui asta cu toată inima, Canolles, fără ezitare și fără 
regret? 

— Da, spuse Canolles surâzând. 

— Mulţumesc, demn și nobil prieten. Vezi tu, viaţa asta 


la care ţineam atât, ţi-aș sacrifica-o astăzi fără să mă 
plâng, căci de abia de astăzi, înţeleg ce sacrificiu ai făcut 
pentru mine. [i s-au oferit bani, dar averea mea nu-ți 
aparține? Ti s-a oferit dragostea, dar a existat vreodată, în 
lume, o femeie care să te iubească așa cum te iubesc eu? 
Ţi s-a oferit un grad? Ascultă-mă, vei fi atacat: ei bine! Să 
cumpărăm soldaţi, să strângem arme și muniții, să ne 
dublăm forțele și să ne apărăm. Eu voi lupta pentru 
dragostea mea, tu pentru onoarea ta. Te vei bate, viteazule 
Canolles; și se va duce veste reginei că n-are un căpitan 
mai viteaz decât tine; de gradul tău, mă ocup eu; și când 
vei fi bogat, încărcat de glorie și de onoruri, n-ai decât să 
mă abandonezi, dacă vrei; mă voi consola cu amintirile. 

Și spunând acestea Nanon îl privi pe Canolles așteptând 
răspunsul pe care femeile îl așteaptă întotdeauna de la 
cuvintele exagerate, adică nebunești și pline de exaltare 
așa cum sunt cuvintele întotdeauna. Dar Canolles aplecă 
fruntea cu tristeţe. 

— Nanon, cât timp voi fi în viaţă pe insula Saint-Georges 
nu vei avea nicio pagubă, nu vei înfrunta niciun afront. Fii 
convinsă, n-ai de ce să te temi. 

— Mulţumesc, spuse ea, nu asta este tot ce cer. 

Apoi șopti, abia să se audă: „Vai! Sunt pierdută... Nu mă 
mai iubește...” 

Canolles surprinse privirea aceea care străluci ca un 
fulger și paloarea îngrozitoare care timp de o secundă 
mărturisi atâta durere. 

„Să fim generoși până la capăt, își zise el, altfel am fi 
niște ticăloși.” 

— Vino, Nanon, spuse el, vino prietenă; aruncă-ţi 
pelerina pe umeri, pune-ţi pălăria bărbătească, aerul nopţii 
îţi va face bine. Trebuie să fiu atacat dintr-un moment în 
altul și vreau să-mi fac rondul de noapte. 

Palpitând de bucurie, Nanon se îmbrăcă așa cum i se 
spusese și-și urmă iubitul. 

Canolles era un adevărat căpitan. Intrat în serviciu de 
copil, studiase meseria aceasta cu toată seriozitatea. Așa 
că vizita o făcu nu numai ca guvernator, dar și ca inginer. 


Ofițerii care îl văzuseră venind ca un favorit și care 
credeau că au de-a face cu un guvernator de paradă, fură 
chestionaţi pe rând de șeful lor asupra tuturor mijloacelor 
de atac și de apărare pe care le oferea cetatea. Atunci nu 
le fu prea greu să recunoască în tânărul ușuratic un 
căpitan cu o mare experienţă; chiar cei mai în vârstă 
începură să i se adreseze plini de respect. Singurul lucru 
pe care puteau să i-l reproșeze era blândeţea cu care da 
ordinele și extrema politeţe când punea întrebări: lumea se 
temea ca această curtenie să nu fi ascuns în spatele ei 
dovada unei slăbiciuni. Totuși, toţi simțeau pericolul 
apropiindu-se, ordinele comandantului fură executate cu o 
grabnică punctualitate ceea ce îi făcu șefului aceeași bună 
părere pe care și ei și-o făcuseră despre el. In cursul zilei 
sosise o companie de pionieri. Canolles ordonă lucrări care 
fură începute imediat. Nanon voi să-l aducă la fort ca să-l 
scutească de oboseala unei nopţi petrecute afară, dar 
Canolles își continuă rondul și el fu acela care o îndepărtă 
cu delicateţe, cerându-i să intre în casă. Apoi, după ce 
trimise vreo trei-patru soldaţi recomandaţi de locotenentul 
lor, dintre oamenii cei mai destoinici, ca să cerceteze 
terenul, reveni să se culce pe piatra pe care stătuse până 
atunci ca să urmărească lucrările de fortificaţie. 

Însă în timp ce cu ochii urmărea mecanic sapele și 
cazmalele, gândul lui Canolles zbura de la lucrurile 
materiale care se executau în faţa lui, la evenimentele de 
peste zi, la toate întâmplările ciudate al căror erou fusese 
din ziua de când o cunoscuse pe doamna de Cambes. Însă, 
lucru ciudat, gândul lui nu mergea mai departe, i se părea 
că de-abia din ceasul acela începuse să trăiască și că până 
atunci, trăise într-o lume cu instincte inferioare, cu 
senzaţii incomplete. Începând de la ora aceea, pătrunsese 
în viaţa lui o lumină care dădea o altă înfățișare lucrurilor 
și, în această lumină, Nanon, sărmana Nanon, era 
sacrificată, fără milă, unei alte iubiri, violentă de când se 
născuse, asemeni acelor iubiri care pun stăpânire pe 
întreaga viaţă în care au intrat. 

Așa că, după meditații dureroase, amestecate cu 


încântări cerești pe care i le dădea convingerea că era 
iubit de doamna de Cambes, Canolles își mărturisi că 
datoria îi cerea un singur lucru și anume să fie om de 
onoare și că prietenia lui pentru Nanon nu avea niciun 
amestec cu această hotărâre. 

Sărmana Nanon! Canolles numea prietenie sentimentul 
lui faţă de ea. Or, în dragoste, prietenia este cam același 
lucru cu indiferența. 

Pe de altă parte și Nanon veghea, căci nu putuse să se 
culce: în picioare, la fereastră, înfășurată într-o pelerină 
neagră ca să nu fie văzută, nu urmărea nici luna tristă 
strecurându-se printre nori, nici vârfurile plopilor legănate 
cu graţie de vântul nopţii, nici măreaţa Garona, care părea 
mai curând un vasal rebel care pornește război împotriva 
stăpânului său, decât o sclavă supusă care își aduce 
tributul său oceanului, ci urmărea înceata, dar 
chinuitoarea schimbare care se făcea împotriva ei în inima 
iubitului său: ea vedea în forma aceea cenușie care se 
contura pe piatră, în umbra aceea nemișcată, ghemuită în 
fața unui felinar, fantoma vie a fericirii sale trecute: ea, 
atât de energică, atât de mândră, altădată atât de dibace, 
își pierduse acum toată abilitatea, toată mândria, toată 
energia; s-ar fi zis că simţurile sale lovite de nenorocire 
deveneau mai inteligente, mai subtile; simţise încolțind 
dragostea în adâncul inimii iubitului său, asemeni lui 
Dumnezeu, care, aplecându-se peste bolta cerului, simte 
încolţind firul ierbii în măruntaiele pământului. 

Canolles se întoarse în cameră abia când se făcu ziuă; 
Nanon intrase și ea în camera ei, așa că el nu avu de unde 
să știe că și ea veghease toată noaptea. Canolles se 
îmbrăcă, cu multă grijă, adună garnizoana, vizită pe 
lumină bateriile, întârziind mai ales la acelea care dominau 
malul stâng al Garonei, puse să se închidă cu lanţuri portul 
mic al insulei, rostui un fel de șalupe încărcate cu piese de 
artilerie ușoară și puști, își trecu oamenii în revistă, îi 
însufleţi din nou prin cuvântul său atât de colorat și de 
generos și se întoarse aproape de ora zece. 

Nanon îl aștepta cu surâsul pe buze, dar nu mai era 


aceeași Nanon mândră și autoritară ale cărei capricii îl 
făceau să tremure chiar pe domnul d'Epernon; era acum o 
femeie timidă, o sclavă speriată care nu mai cerea 
dragoste, ci doar să i se permită să iubească. 

Ziua se petrecu fără alte evenimente în afară de 
diferitele peripeții ale acestei drame interioare care se 
juca în sufletele fiecăruia din cei doi tineri. Soldaţii trimiși 
în cercetare se întorseseră pe rând. Niciunul nu aduse 
vreo veste precisă; doar că în Bordeaux era o mare agitaţie 
și că era evident că se pregătește ceva. 

În adevăr, doamna de Cambes, după ce se întorsese în 
oraș, îi transmisese rezultatele lui Lenet ascunzând 
amănuntele aventurii în cutele tainice ale inimii. Bordelezii 
cereau cu violenţă ocuparea insulei Saint-Georges. Poporul 
se oferea în grupuri mari să facă parte din expediţie. Șefii 
nu-i reţineau decât sub pretextul lipsei unui comandament 
iscusit care să poată conduce expediţia și a soldaților din 
armata regulată care să-i poată susţine. Lenet profită de 
acest moment pentru a strecura numele celor doi duci și 
pentru a oferi armata de care dispuneau aceștia: 
propunerea sa fu primită cu entuziasm și chiar acei care, 
în ajun, votaseră închiderea porţilor, îi chemau acum cu 
braţele deschise. 

Lenet alergă la prințesă ca să-i ducă această veste bună. 

Claire pretextă oboseala pentru a nu lua parte la 
hotărârile care se luau împotriva lui Canolles și se retrase 
la ea ca să plângă în toată voia. 

Din camera ei, auzea strigătele și amenințările poporului 
ieșit în stradă. Toate strigătele și amenințările erau 
îndreptate împotriva lui Canolles. 

În curând se auzi un răpăit de tobe: companiile se 
adunară, magistraţii municipali înarmară poporul care 
cerea sulițe și archebuze; fu scos tunul din arsenal, se 
împărţi praf de pușcă iar două sute de bărci fură pregătite 
să urce cursul fluviului Garona, profitând de mareea de 
noapte, în timp ce trei mii de oameni, mergând pe malul 
stâng, aveau să atace dinspre uscat. 

Armata pe apă trebuia să fie comandată de d'Espagnet, 


consilier parlamentar, iar armata de uscat de domnul de 
La Rochefoucauld care tocmai intrase în oraș cu vreo două 
mii de gentilomi. Domnul duce de Bouillon urma să ajungă 
abia după două zile, cu încă o mie de oameni. De aceea 
domnul de La Rochefoucauld grăbi atacul cât putu mai 
mult, pentru ca la luptă să nu ia parte și rivalul său. 


V. 


A treia zi, după ziua în care doamna de Cambes fusese 
în insula Saint-Georges în haine de parlamentar, în timp ce 
Canolles își făcea rondul său pe metereze, fu anunţat că un 
mesager, având o scrisoare pentru el, cerea să-i vorbească. 

Mesagerul introdus imediat îi predă depeșa lui Canolles. 

Se vedea de departe că scrisoarea nu avea nimic oficial; 
era o scrisoare mică mai mult lungă decât lată, scrisă cu 
un scris fin și ușor tremurat, pe o hârtie lucioasă, ușor 
albăstrie și parfumată. 

Numai la vederea hârtiei Canolles simţi cum inima își 
accelerase bătăile, fără voia lui. 

— Cine ţi-a dat această scrisoare? întrebă el. 

— Un om de vreo cincizeci și cinci, șaizeci de ani. 

— Cu barba și mustăţile sure? 

— Da. 

— Cu talia cambrată? 

— Da. 

— Cu ţinută militară? 

— Da. 

Canolles dădu omului un ludovic și-i făcu semn să plece 
imediat. 

Apoi, se îndepărtă cu inima zvâcnind și se ascunse într- 
un unghi al bastionului ca să poată citi nestingherit 
scrisoarea pe care o primise. 

Aceasta nu conţinea decât două rânduri: 

„Veţi fi atacați. Dacă nu mai sunteţi demn de mine, 
măcar arătaţi-vă demn de dumneavoastră”. 

Scrisoarea nu era semnată, însă Canolles recunoscu pe 
doamna de Cambes, așa cum îl recunoscuse pe Pompée. Se 


uită în jur să vadă dacă nu este observat de cineva și, 
roșindu-se ca un copil la prima sa dragoste, duse cu patimă 
scrisoarea la buze după care o apăsă pe inimă. 

Apoi se urcă pe bastion de unde putea urmări cursul 
Garonei pe o distanţă de aproape o leghe în câmpia 
înconjurătoare pe toată întinderea ei. 

Dar, nici pe fluviu, nici pe câmpie nu zări nimic. 

„Așa o să treacă dimineaţa, își spunea el, nu vor veni ei 
în cursul zilei, se vor odihni pe drum și vor ataca la 
noapte”. 

Canolles auzi un zgomot ușor în spatele lui și se 
întoarse, era locotenentul lui: 

— Ei, domnule de Vibrac, ce se aude? 

— Se spune că drapelul prinților va flutura mâine pe 
insula Saint-Georges. 

— Cine spune asta? 

— Doi din soldaţii pe care i-am trimis în recunoaștere și 
care s-au întors. Au văzut pregătirile pe care le fac 
burghezii din oraș împotriva noastră. 

— Şi ce le-aţi răspuns celor care au spus că drapelul 
prinților va flutura mâine pe fortul Saint-Georges? 

— Le-am răspuns, domnule comandant, că mi-e 
indiferent pentru că n-am să-l văd. 

— În cazul acesta mi-ati furat răspunsul, domnule! spuse 
Canolles. 

— Bravo, domnule comandant! Noi nu cerem altceva, iar 
soldaţii se vor bate ca niște lei când vă vor cunoaște 
răspunsul. 

— Să se bată ca niște oameni, asta e tot ce le cer... Şi ce 
se spune despre felul atacului? 

— Domnule guvernator, ni se prepară o surpriză, spuse 
Vibrac, râzând. 

— Drace! O surpriză! spuse Canolles, iată al doilea 
avertisment pe care îl primesc. Şi cine conduce pe 
asediatori? 

— Domnul de La Rochefoucault, trupele de uscat; 
d'Espagnet, consilierul parlamentar, trupele pe apă. 

— Ei bine! Eu am să-i dau un sfat. 


— Cui? 

— Domnului consilier parlamentar. 

— Care? 

— Să-și întărească miliția orășenească cu câteva 
regimente zdravene, bine disciplinate, care să-i înveţe pe 
burghezii aceștia cum trebuie să ţină piept unui foc bine 
susţinut. 

— N-a aşteptat sfatul dumneavoastră, domnule 
comandant, căci înainte de a fi fost jurist, mi se pare că a 
fost puțin soldat iar pentru această expediție s-a încadrat 
în regimentul Navailles. 

— Cum? În regimentul Navailles? 

— Da. 

— Fostul meu regiment. 

— Exact. Se pare că a trecut cu căţel și purcel de partea 
domnilor prinți. 

— Cine-i comandă? 

— Baronul de Ravailly. 

— Precis? 

— Îl cunoaşteţi? 

— Da... Un băiat simpatic, viteaz ca sabia care o poartă! 

Atunci, în cazul acesta va fi mai aprig decât mă 
așteptam; o să avem o adevărată distracţie. 

— Ce ordonati, domnule comandant? 

— Începând de astă-seară să se dubleze posturile; 
soldaţii să se culce complet echipați cu armele încărcate la 
îndemână. O jumătate va sta de veghe, în timp ce se va 
odihni cealaltă jumătate... Jumătatea care va sta trează să 
fie ascunsă în spatele taluzului... Mai așteptați. 

— Aştept. 

— Ați pomenit cuiva despre raportul mesagerului? 

— Nimănui. 

— Bine. Mai ţineţi faptul acesta secret încă un timp. 
Alegeţi vreo zece dintre oamenii cei mai bine pregătiţi pe 
care îi aveţi; trebuie să fie printre ei braconieri și pescari. 

— Avem chiar prea mulţi. 

— Bine. Așa cum v-am spus, alegeţi vreo zece și daţi-le 
permisie până mâine dimineaţă, ei or să-și arunce undiţele 


în Garona sau or să pună capcane în câmpie. În noaptea 
asta, d'Espagnet și domnul de La Rochefoucauld o să-i 
prindă și o să-i întrebe. 

— Nu înţeleg... 

— Nu înţelegeţi că asediatorii trebuie să ne creadă în 
cea mai perfectă securitate? Ei bine! Oamenii aceștia care 
nu știu nimic, vor jura cu aerul cel mai sincer și care nu va 
fi jucat că noi ne-am culcat pe amândouă urechile, iar ei se 
vor lăsa trași pe sfoară. 

— Ah! Foarte bine. 

— Lăsaţi dușmanul să se apropie, lăsaţi-l să debarce, 
lăsaţi-l să-și pună scările. 

— Dar de tras, când tragem? 

— Când o să vă dau eu ordin. Dacă o singură lovitură va 
fi trasă din rândurile noastre fără de a ordona eu, pe 
cuvântul meu de guvernator, că voi da ordin ca acela să fie 
împușcat. 

— Oh! Drace. 

— Un război civil, e de două ori război. Este necesar ca 
războiul civil să nu se facă asemeni unei partide de 
vânătoare... Lăsaţi-i să râdă pe domnii bordelezi și râdeţi și 
dumneavoastră, dacă asta vă amuză; dar să râdeţi numai 
atunci când am să vă spun eu. 

Locotenentul plecă să ducă ordinul lui Canolles și 
celorlalţi ofițeri. Aceștia se priviră între ei uimiţi. Hotărât 
lucru, în guvernator erau doi oameni: un gentilom 
curtenitor și un comandant neînduplecat. 

Canolles luă masa cu Nanon, numai că cina fusese 
grăbită cu două ore. Canolles hotărâse să nu părăsească 
fortificațiile de la apusul până la răsăritul soarelui. O găsi 
pe Nanon răsfoind o corespondenţă voluminoasă. 

— Poţi să te aperi cu îndrăzneală, dragă Canolles, căci n- 
o să treacă mult până să fii ajutat: sosește regele; domnul 
de la Meilleraye aduce o armată iar domnul d'Epernon 
sosește cu cincisprezece mii de oameni. 

— Dar, ca să ajungă până aici au nevoie de opt sau, 
poate, de zece zile, Nanon, adăugă Canolles surâzând, 
insula Saint-Georges nu este inexpugnabilă. 


— Oh! Atât timp cât comanzi aici, răspund eu de lot. 

— Da, dar numai cât timp comand, dar pot fi ucis... Şi 
atunci, ce ai să faci, Nanon? Te-ai gândit măcar? 

— Da, răspunse Nanon, surâzând la rândul ei. 

— Ei bine, pregătește-ţi cuferele. Un barcagiu se va găsi 
într-un loc dinainte stabilit; dacă e nevoie să sari în apă, 
vei avea cu dumneata patru din cei mai buni înotători 
dintre oamenii mei, care au ordin să nu te părăsească și să 
te transporte pe celălalt mal. 

— Toate aceste precauţiuni sunt inutile, Canolles, dacă 
ai să fii ucis, nu voi mai avea nevoie de nimic. 

Se anunţă că masa era gata. In timpul mesei, Canolles 
se ridică de zece ori și se duse la fereastra care da spre 
râu; apoi părăsi camera înainte de a se fi sfârșit masa... 
Incepuse să se înnopteze. 

Nanon voi să-l urmeze. 

— Nanon, spuse  Canolles,  întoarce-te în camera 
dumitale și jură-mi că n-ai să ieși. Dacă te-aș ști afară, 
expusă, în pericol n-aș mai răspunde de mine. Nanon, e în 
joc onoarea mea, nu te juca cu ea. 

Nanon îl sărută, iar buzele ei păreau și mai roșii din 
cauza obrajilor ca de ceară. 

— Mă supun, Canolles, spuse ea, vreau ca prietenii și 
dușmanii să cunoască omul pe care-l iubesc: du-te! 

Canolles se depărtă; nu putea să nu admire fiinţa acesta 
supusă dorințelor și voinţei lui. Abia ajunse la post că se 
lăsă noaptea, o noapte teribilă și amenințătoare, așa cum 
este întotdeauna atunci când se ascunde în cutele ei 
întunecoase un secret sângeros. 

Canolles se așeză în capătul esplanadei, de unde domina 
cursul fluviului și ambele maluri. Nu era lună; niște nori 
negri asemeni unor voaluri alunecau greoi pe cer. 
Imposibil să fii văzut, dar și imposibil să poţi vedea ceva. 

Totuși, către miezul nopţii, i se păru că distinge niște 
mase întunecoase mișcându-se pe malul stâng și niște 
forme uriașe alunecând liniștit pe apă. Încolo, niciun alt 
zgomot în afară de vântul nopţii care tânguia printre 
copaci. 


Masele acelea negre se opriră și se fixară la distanţă; lui 
Canolles i se păru că s-a înșelat, totuși își încordă atenţia; 
cu ochii înfierbântaţi scruta întunericul iar urechea căuta 
să prindă orice zgomot, oricât de slab ar fi fost. 

Orologiul din turnul fortăreței bătu ora trei iar 
rezonanţa lui se pierdu încet și lugubru în bezna nopții. 
Canolles începu să creadă că fusese informat greșit și se 
pregătea să se retragă, când deodată, locotenentul de 
Vibrac, care era lângă el, îi puse repede o mână pe umăr, 
iar cealaltă o întinse spre fluviu. 

— Da, da, zise Canolles, ei sunt, n-am pierdut nimic 
așteptând. Treziţi oamenii care dorm și trimiteţi-i să-și ia 
postul în primire, în spatele zidului. Le-aţi spus că-l ucid pe 
cel care va trage primul? 

— Da. 

— Bine! Mai spuneţi-le o dată. 

În adevăr, în primele raze ale zilei se vedeau apropiindu- 
se bărci lungi încărcate cu oameni care râdeau și vorbeau 
pe șoptite, în timp ce în mijlocul câmpiei se zărea o 
ridicătură care nu existase în ajun. Era o baterie cu șase 
guri de tun pe care domnul de La Rochefoucauld o 
instalase în cursul nopţii: oamenii din barcă nu 
întârziaseră până acum decât pentru că bateria nu fusese 
încă instalată în poziţia de tragere. 

Canolles întrebă dacă armele erau încărcate și la 
răspunsul afirmativ, făcu semn să se aștepte. 

Bărcile se apropiară din ce în ce și la lumina slabă a 
dimineţii, Canolles observă, curând centurioanele și 
pălăriile caracteristice ale companiei Navailles, pe care 
după, cum știm, o comandase el: la prova uneia din bărci 
sta baronul de Ravailly, care îl înlocuise la comanda 
companiei, iar la pupă locotenentul care îi era frate de 
lapte, și pe care camarazii îl iubeau foarte mult pentru 
umorul și inepuizabilele lui glume. 

— O să vedeţi, spunea el, că nici nu mișcă și că va trebui 
să-i trezească domnul de La Rochefoucauld, cu lovituri de 
tun. Drace! Dar cum se doarme la Saint-Georges! Când voi 
fi bolnav aici am să viu. 


— Bunul Canolles, răspunse Ravailly, își joacă rolul de 
guvernator ca un tată de familie: se teme să nu-i răcească 
soldaţii dacă ar face gardă de noapte. 

— Adevărat, spuse un altul, nu se vede nicio santinelă 
măcar. 

— Ohe! strigă locotenentul punând piciorul pe pământ, 
voi de-acolo de sus, treziți-vă și daţi-ne o mână de ajutor ca 
să urcăm! 

La această glumă, un hohot de râs se întinse peste toată 
linia asediatorilor și în timp ce trei sau patru bărci înaintau 
spre port, restul armatei debarcă pe uscat. 

— Haide! Haide! spuse Ravailly, înţeleg; Canolles vrea 
să dea impresia că se lasă luat prin surprindere ca să nu se 
strice cu curtea. Atenţie, domnilor, să-i întoarcem politeţea 
și să nu ucidem pe nimeni. Odată ajunși în cetate, îndurare 
pentru toţi în afară de femei, care poate că nici nu o vor 
cere, la dracu! Copii, să nu uităm că este un război de 
prieteni, așa că pe primul care va trage sabia, îl străpung. 

La aceste recomandaţii făcute cu o veselie specific 
francezilor, izbucniră râsete; iar soldaţii împărţiră veselia 
cu ofiţerii lor. 

— Atenţiune, prieteni, spuse locotenentul, e bine să 
râdem, dar asta nu trebuie să ne împiedice de la treabă. La 
scări și să ne căţărăm. 

Soldaţii aduseră din bărci lungi și se apropiară de ziduri. 

Atunci Canolles se ridică și, cu bastonul în mână, cu 
pălăria pe cap, părând un om care își face plimbarea 
obișnuită în aerul rece al dimineţii, se apropie de zidul pe 
care îl depăși cu jumătate de corp. 

Era destulă lumină ca să poată fi recunoscut. 

— Eh! Bună ziua Navailles, spuse el adresându-se 
întregului regiment, bună ziua, Ravailly, bună ziua 
Remonenqg. i 

— Ia uite, e Canolles! strigară tinerii. In sfârșit, te-ai 
trezit baroane? 

— Ei, da! Ce vreți, aici se duce o viață fără griji, ca un 
rege din Yvetot; lumea se culcă devreme şi se scoală 
târziu, dar voi, ce dracu faceți așa devreme? 


— Pe dracu! spuse Ravailly, vezi prea bine, mi se pare că 
am venit să te asediem, asta e. 

— Şi de ce să mă asediați? 

— Ca să-ţi luăm fortul. 

Canolles începu să râdă. 

— Haide, spuse Ravailly, capitulezi nu-i așa? 

— Dar mai întâi, trebuie să știu cui mă predau. Cum se 
face că Navailles servește contra regelui? 

— Pe legea mea, dragă, pentru că ne-am făcut rebeli. 
Gândindu-ne bine, ne-am dat seama că Mazarin e o 
secătură, care nu merită să fie servit de niște gentilomi 
viteji, așa că am trecut de partea prinților. 

— Dar tu? 

— Eu, dragul meu, sunt un epernonist înfocat. 

— Nu se poate. Hei, voi de acolo, lăsaţi lanţurile portului 
în pace. Ştii bine că lucrurile astea se privesc numai de 
departe și dacă se pune mâna, asta aduce nenorocire. 
Ravailly, spune-le să nu mai pună mâna pe lanţuri, 
continuă Canolles, încruntându-se, sau trag în ei... Te 
previn, că am niște trăgători excelenți. 

— Aș! Glumești! răspunse ofițerul. Lasă-i să te ia, nu ești 
în forţă. 

— Eu nu glumesc... Jos scările, Ravailly, te rog, iei cu 
asalt casa regelui, bagă de seamă! 

— Saint-Georges, casa regelui? 

— Pe dracu! Mai bine privește și ai să vezi drapelul pe 
colțul bastionului... Ascultă, dă ordin să se pună iar bărcile 
pe apă și scările în barcă, sau trag. Dacă vrei să stăm de 
vorbă, vino singur sau cu Remonenqg și vom vorbi luând 
masa împreună. Am un bucătar excelent, aici pe insulă. 

__ Ravailly începu să râdă și-și încurajă oamenii din privire. 
În timpul acesta o altă companie se pregătea să debarce. 

Canolles își dădu seama că sosise momentul decisiv și 
reluându-și atitudinea hotărâtă și aerul grav care 
conveneau unui om însărcinat cu o responsabilitate atât de 
grea ca a lui, strigă: _ 

— Oprește-te,  Ravailly...  Incetează cu glumele, 
Remonenqg; niciun cuvânt, niciun pas, niciun gest mai mult, 


sau dau ordin să se tragă și-i adevărat ce vă spun, pe cât 
de adevărat e faptul că acesta e drapelul regelui și că voi 
atacați florile de crin ale Franţei. 

Unind fapta cu ameninţarea, răsturnă cu braţul lui 
puternic prima scară care se ridicase deasupra zidului 
cetăţii. 

Cinci sau șase oameni, mai grăbiţi decât ceilalți, 
începuseră să urce: șocul îi răsturnă, iar căderea lor 
produse un imens hohot de râs și printre asediatori și 
printre asediați: s-ar fi zis că se joacă niște școlari. 

În acel moment un semnal arăta că asediatorii trecuseră 
lanţurile care închideau portul. 

Imediat Ravailly și Remonenqg apucară o scară și se 
pregătiră, la rândul lor, să coboare în șanț, strigând: 

— După noi, Navailles! La escaladă! Sus! Sus! 

— Sărmane Ravailly, strigă Canolles, te rog, oprește-te... 

Dar în clipa aceea bateria de pe uscat, care tăcuse până 
atunci, izbucni cu zgomot și lumină și o ghiulea zvârli în 
aer pământul din jurul lui Canolles. 

— Haideţi! spuse Canolles întinzând bastonul, dacă vor 
cu tot dinadinsul: Foc! Foc, pe toată linia, prieteni! 

Atunci, fără să se fi văzut niciun om, se văzu un rând de 
muschete aplecându-se spre parapet și o coroană de foc 
porni din jurul coronamentului cetăţii, în timp ce o 
detunătură pornită în același moment din ambele tunuri 
ale fortăreței răspunse bateriei ducelui de La 
Rochefoucauld. 

Vreo zece oameni căzură, dar căderea lor în loc să 
descurajeze, dădu mai multă  înflăcărare restului 
companiei. La rândul ei bateria de pe uscat răspundea 
bateriei de pe fortăreață; o ghiulea trânti la pământ 
drapelul regal, o alta strivi un locotenent al lui Canolles, pe 
d'Elboin. 

Canolles își aruncă privirea în jur și văzu că oamenii își 
reîncărcaseră armele. 

— Foc, general! comandă el. 

Ordinul fu executat cu aceeași precizie ca și prima dată. 

Zece minute mai târziu nu mai rămăsese nimic întreg pe 


insula Saint-Georges. Pietrele tremurau și zburau în 
țăndări, tunul găurea zidurile, gloanţele se striveau de 
dalele mari și un fum des întuneca aerul de strigăte, de 
ameninţări și de gemete. 

Canolles observă că ceea ce făcea cel mai rău fortului 
său era bateria domnului de La Rochefoucauld. 

— Vibrac, spuse el, ocupă-te de Ravailly, să nu câștige 
un deget de pământ în lipsa mea. Eu dau o fugă până la 
baterii. 

În adevăr, Canolles alergă la cele două guri de tun care 
răspundeau focului domnului, de La Rochefoucauld, 
conduse tirul, se făcu încărcător, ochitor, comandant, 
distruse într-o clipă trei din cele șase guri de foc și culcă la 
pământ, în câmpie, vreo cincizeci de oameni. Ceilalţi care 
nu se așteptau la o rezistenţă atât de înverșunată, intrară 
în debandadă și începură să fugă. 

Domnul de La Rochefoucauld, în timp ce-i strângea, fu 
atins de o schijă care îi smulse sabia din mână. 

Văzând acest rezultat, Canolles lăsă restul operaţiei pe 
seama comandantului bateriei și alergă la locul unde 
compania Navailles, sprijinită de burghezii lui Espagnet, 
continua să forţeze asaltul. 

Vibrac continua să reziste, însă primise un glonţ în 
umăr. 

Prezenţa lui Canolles dublă curajul trupelor, iar sosirea 
lui fu salutată cu strigăte de bucurie. 

— Iartă-mă! îi strigă el lui Ravailly, am fost obligat să te 
părăsesc un moment, dragul meu, după cum ţi-ai dat 
seama, am demontat tunurile domnului duce de La 
Rochefoucauld, dar fii liniștit, iată-mă. 

Și pentru că în acel moment căpitanul companiei 
Navailles, prea însufleţit ca să poată răspunde glumei pe 
care poate nici n-o auzise, în mijlocul tumultului 
înfricoșător pe care o făceau bateriile și muschetele, își 
conducea oamenii la asalt pentru a treia oară, Canolles 
scoase pistolul de la brâu și întinzând mâna spre fostul său 
camarad, acum inamicul său, trase. 

Glontele, îndrumat de o mână sigură, și de un ochi 


precis, îi sfărâmă braţul lui Ravailly. 

— Mulţumesc, Canolles, strigă acesta care văzuse de 
unde pornise glontul, mulțumesc, am să ţi-o plătesc! 

Cu toată stăpânirea de sine, tânărul căpitan fu silit să se 
oprească iar sabia îi căzu din mână. Remonenqg veni în 
goană și-l prinse în braţe. 

— Vrei să te pansezi la mine, Ravailly? strigă Canolles, 
am un chirurg care e tot atât de priceput pe cât bucătarul 
în meseria lui. _ 

— Nu, mă întorc la Bordeaux. Însă, așteaptă-mă dintr-un 
moment în altul, căci mă reîntorc, ţi-o promit. Numai că de 
data aceea am să-mi aleg momentul. 

— Înapoi! Înapoi! strigă Remoneng. Ne retragem... La 
revedere, Canolles, ai câștigat prima manșă... 

Remonenqg avea dreptate: artileria făcuse ravagii în 
armata de pe uscat, care pierduse cel puţin o sută de 
oameni. Armata de apă, pierduse tot pe atât. Insă 
pierderea cea mai mare o suferise compania Navailles, 
care, pentru a-și păstra onoarea uniformei, voise să 
meargă mereu în fruntea burghezilor lui Espagnet. 

Canolles își ridică pistolul descărcat. 

— Încetaţi focul! spuse el, lăsaţi-i să bată liniștiți în 
retragere: n-avem muniţie de pierdut... 

În adevăr, loviturile care s-ar fi tras ar fi fost în mare 
parte pierdute. Asediatorii se retrăgeau în grabă părăsind 
morții și luând cu ei pe răniţi. Canolles își numără oamenii: 
avea șaisprezece răniţi și patru morţi. El, personal, nu 
suferise nici măcar o zgârietură. 

— Drace! spuse el, zece minute mai târziu după ce 
Nanon terminase cu mângâierile de bucurie, n-am așteptat 
prea mult ca să-mi câștig brevetul de guvernator... Ce 
măcelărie prostească! Le-am ucis cel puţin o sută cincizeci 
de oameni și i-am zdrobit braţul unuia din cei mai buni 
prieteni ai mei ca să-l împiedic să moară. 

— Da, spuse Nanon, dar dumneata ești sănătos? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Și cu siguranţă că mi-ai 
purtat noroc, Nanon... Dar atenţie la al doilea atac! 
Bordelezii sunt încăpăţânaţi! Şi de altfel, Ravailly și 


Remonenq mi-au promis că vor reveni. 

— Ei bine! spuse Nanon, fortul Saint-Georges e 
comandat de același om și e apărat de aceiași soldaţi... N- 
au decât să vină și a doua oară, vor fi primiţi și mai bine 
decât prima dată. Căci până atunci ai să-ţi îmbunătăţești 
posibilităţile de apărare? 

— Draga mea, îi spuse confidenţial Canolles lui Nanon, 
nu cunoști bine o cetate decât când te folosește de 
fortificațiile ei... A mea nu este inexpugnabilă, am 
descoperit asta de curând... Şi dacă aș fi în locul ducelui 
de La Rochefoucauld aș lua insula Saint-Georges mâine 
dimineaţă!... Apropo, d'Elboin nu va mai lua masa cu noi. 

— De ce? 

— A fost tăiat în două de un obuz. 


VI. 


Înapoierea asediatorilor la Bordeaux a fost un spectacol 
trist. 

Burghezii plecaseră triumfători, contând pe numărul lor, 
pe priceperea generalilor, care se arătau foarte liniștiți, pe 
desfășurarea evenimentelor, și pe îndemânarea omului de 
a acţiona în fața primejdiei. 

În adevăr, care dintre asediatori n-a cutreierat, în 
tinereţe, prin pădurea și câmpia din insula Saint-Georges, 
singur, sau într-o dulce companie? Care bordelez n-a pus 
mâna pe vâsle, pe muscheta de vânătoare sau pe plasa 
pescarului în porţiunea aceasta pe care urma să o revadă 
acum în calitate de soldat? 

Din această cauză înfrângerea a fost de două ori mai 
grea pentru burghezii noștri pentru că se făcuseră de 
rușine și în fața orașului și în fața dușmanului. Așa că se 
înapoiară cu capetele plecate, ascultând cu resemnare 
vaietele și gemetele femeilor care, numărând războinicii 
lipsă, după obiceiul sălbaticilor din America, își dădeau 
seama treptat de pierderile suferite de învinși. 

Atunci un murmur general de doliu și de dezorientare se 
așternu peste marele oraș. Soldaţii povestiră acasă, fiecare 


în felul său, dezastrul suferit. Comandanții se prezentară la 
prinţesă, care locuia, am mai spus, la președintele 
parlamentului. 

Doamna de Conde aștepta la fereastră înapoierea 
expediției. Născută într-o familie de soldaţi, soţia unuia din 
cei mai mari învingători din lume, crescută în disprețul 
armurii ruginite și al panașului ridicol al burghezilor, ea nu 
putea lupta însă împotriva unui val de îngrijorare 
gândindu-se că burghezii, partizanii săi, aveau să lupte 
împotriva unei armate de bătrâni soldaţi. Totuși trei lucruri 
o linișteau: prima, că expediţia era condusă de domnul de 
La Rochefoucauld; a doua că în frunte mergea regimentul 
Navailles; al treilea că pe drapele era scris numele de 
Condé. 

Însă print-un contrast ușor de înţeles, tot ce reprezenta 
speranță pentru prințesă constituia durere pentru doamna 
de Cambes; după cum ce era durere pentru ilustra 
doamnă; urma să fie un motiv de triumf pentru vicontesă. 

Ducele de La Rochefoucauld se prezentă cel dintâi în 
faţa prințesei; mâneca hainei era sfâșiată iar cămașa plină 
de sânge. 

— Este adevărat, ce mi s-a spus? întrebă prinţesa, 
venindu-i în întâmpinare. 

— Ce vi s-a spus, doamnă? întrebă rece, ducele. 

— Se spune că ati fost respins. 

— Nu se spune destul, doamnă, ca să fim drepţi, am fost 
bătuţi! 

— Bătuţi! strigă prinţesa îngălbenindu-se, bătuţi! Nu e 
cu putinţă! 

— Bătuţi, murmură vicontesa, bătuţi de domnul de 
Canolles...! 

— Dar cum a fost posibil? întrebă doamna de Condé, pe 
un ton sfidător care îi trăda profunda indignare. 

— A fost, doamnă, așa cum se întâmplă în toate 
decepţiile, în joc, în dragoste, în război. Ne-am lovit de 
cineva mai fin sau mai puternic decât noi. 

— Dar e atât de viteaz, acest domn de Canolles? întrebă 
prinţesa. 


Inima doamnei e Cambes, tresări de fericire. 

— Ei, doamne! răspunse La Rochefoucauld ridicând din 
umeri, viteaz ca orice om!... Numai că dispunând de 
soldaţi odihniţi, de ziduri solide și pentru că era gata 
pregătit, fiind probabil prevenit, ne-a risipit bordelezii 
noștri. Ah! Doamnă, în paranteză fie spus, ce soldați 
proști! Au dat bir cu fugiţii de la primul foc. 

— Dar Navailles? întrebă repede Claire fără să-și dea 
seama de imprudenţa acestei întrebări. 

— Doamnă, spuse La Rochefoucauld, singura deosebire 
între Navailles și burghezi, este că burghezii au fugit iar 
Navailles s-a repliat. 

— Atât ne-ar lipsi să pierdem acum și Vayres! 

— Nu zic nu, răspunse rece la Rochefoucauld. 

— Bătuţi! repetă prinţesa bătând cu piciorul în pământ, 
bătuţi de niște oameni de nimic, comandati de un domn de 
Canolles! Ce nume ridicol! 

Claire se roși până în albul ochilor. 

— Găsiţi numele acesta ridicol, doamnă, replică ducele; 
însă domnul de Mazarin îl găsește sublim. Şi aș îndrăzni 
chiar să spun, adăugă el aruncând repede o privire 
ascuţită spre Claire, că aceasta nu e numai părerea sa. 
Numele sunt ca și culorile, doamnă, spuse el surâzând cu 
surâsul lui morocănos, asupra lor nu-ţi poţi impune 
părerea. 

— Credeţi că Richon este omul care s-ar lăsa bătut? 

— De ce nu? Eu nu m-am lăsat bătut? Trebuie să 
așteptăm să treacă neșansa; războiul este un joc; într-o zi 
sau în alta, o să ne luăm revanșa. 

— Asta nu s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi urmat planul 
meu, interveni doamna de Tourville. 

— Este adevărat, spuse prințesa, nu se poate face 
niciodată ce propunem, sub pretext că suntem femei și că 
nu ne pricepem deloc la război... Bărbaţii fac după capul 
lor și se lasă bătuți. 

— Ei, doamne, așa e, doamnă, dar asta s-a întâmplat și 
celor mai buni generali. Paulus-Emilius s-a lăsat bătut la 
Cannae, Pompei la Pharsala și Atilla la Chatillen. Numai 


Alexandru și dumneavoastră, doamnă de Tourville, n-aţi 
fost bătuţi niciodată. Ia să vă vedem planul. 

— Planul meu, domnule duce, spuse doamna de 
Tourville, cu vocea ei uscată, era să se fi făcut un asediu în 
toată regula. N-am fost ascultată și s-a preferat o lovitură, 
rezultatele le vedeţi. 

— Răspundeţi-i, doamnei, domnule Lenet, spuse ducele, 
eu nu mă simt destul de tare în strategie ca să susţin lupta. 

— Doamnă, spuse Lenet, ale cărui buze nu se 
deschiseseră până atunci decât ca să schițeze un surâs, 
asediului pe care îl propuneaţi se opunea faptul că 
bordelezii nu sunt soldaţi, ci burghezi. Lor le trebuie să 
mănânce acasă și să doarmă în patul conjugal. Or, un 
asediu în toată regula exclude o mulţime de comodităţi cu 
care nu sunt obișnuiți bravii noștri cetățeni. De aceea au 
asediat insula Saint-Georges ca niște amatori; nu-i 
condamnaţi că au eșuat astăzi; vor face iar cele patru 
leghe și vor reîncepe același război ori de câte ori va fi 
nevoie. 

— Credeţi că vor reîncepe? întrebă prinţesa. 

— Oh! Cât despre asta, sunt sigur, doamnă, spuse Lenet, 
iubesc prea mult insula ca s-o lase regelui. 

— Şi o vor cuceri? 

— Cu siguranţă, într-o zi sau alta... 

— Ei bine! În ziua în care o vor cuceri, strigă doamna 
prințesă, vreau să fie împușcat acest insolent domn de 
Canolles, dacă nu se predă fără condiţii. 

Claire simţi un fior de moarte că-i străbate prin vine. 

— Să-l împușcăm? spuse ducele de La Rochefoucauld, 
drace! Dacă în felul acesta înţelege alteţa voastră să facă 
război, mă felicit cu toată sinceritatea că nu mă număr 
printre prietenii săi. 

— Atunci să se predea. 

— Aș vrea să știu ce-ar zice alteța voastră dacă s-ar 
preda Richon. 

— Richon nu e în joc, domnule duce, nu e vorba de 
Richon. Să mi se aducă un burghez, un magistrat, un 
consilier sau cam așa ceva căruia să-i pot vorbi și care să 


mă asigure că rușinea asta n-o să rămână fără consecinţe 
dureroase pentru cei care m-au făcut să beau acest pahar. 

— Asta se potrivește, de minune, spuse Lenet. lată pe 
domnul d'Espagnet care solicita onoarea să fie primit de 
alteţa voastră. 

— Să intre, spuse prinţesa. 

În tot timpul acestei discuţii, inima lui Claire când bătea 
să-i spargă pieptul, când se strângea ca într-o menghină; 
în adevăr, și ea se gândea că burghezii îl vor face pe 
Canolles să plătească greu primul lui triumf. 

Dar a fost și mai greu când a venit Espagnet, care, prin 
protestele sale, exageră asigurările date de Lenet. 

— Doamnă, se adresă el prinţesei, alteţa voastră să fie 
liniștită, în loc de patru mii de oameni vom trimite opt mii; 
în loc de șase tunuri vom trimite douăsprezece; în loc de o 
sută de oameni vom pierde două sute, trei sute, chiar patru 
sute dacă e cazul, dar vom cuceri Saint-Georges. 

— Bravo, domnule, spuse ducele, iată un fel frumos de a 
vorbi; știți că eu sunt omul dumneavoastră, fie ca șef, fie 
ca voluntar, oricând veţi încerca această nouă expediţie. 
Numai că, vedeţi dumneavoastră, o pierdere de cinci sute 
de oameni, considerând încă patru expediţii ca aceasta, ar 
reduce armata noastră la o cincime. 

— Domnule duce, continuă Espagnet, în Bordeaux sunt 
treizeci de mii de oameni în stare să poarte arma; vom 
trage după noi toate tunurile din arsenal, dacă va fi nevoie; 
vom trage cu o asemenea putere încât un munte de granit 
s-ar preface în pulbere; voi trece personal râul în fruntea 
geniștilor și vom relua Saint-Georges. Adineaori am făcut 
acest jurământ solemn. 

— Mă îndoiesc că veţi putea lua Saint-Georges cât timp 
va fi în viață domnul de Canolles, spuse Claire cu o voce 
abia șoptită. 

— Ei bine! Îl vom ucide sau vom pune să fie ucis și apoi 
vom lua Saint-Georges. 

Doamna de Cambes abia putu să-și reţină un strigăt de 
spaimă. 

— Vreti să luăm Saint-Georges? 


— Cum? Cum dacă vrem? strigă prinţesa. Cred și eu, 
asta e tot ce vrem. 

— Ei bine! spuse doamna de Cambes, lăsaţi-mă pe mine 
și vă voi preda cetatea. 

— Ei aș! răspunse prinţesa, mi-ai mai promis asta și ai 
dat greș. 

— I-am promis alteţei voastre să fac o tentativă pe lângă 
domnul de Canolles. Tentativa aceasta a eșuat, l-am găsit 
inflexibil pe domnul de Canolles. 

— Şi crezi că după triumf ai să-l găsești mai binevoitor? 

— Nu. Dar de data asta nu vă spun că vă voi preda pe 
guvernator, vă spun că vă voi preda fortăreaţa. 

— Cum? 

— Introducând soldaţii dumneavoastră până în curtea 
interioară a fortăreței. 

— Doamnă, sunteţi vreo zână de vă angajaţi la o 
asemenea treabă? întrebă La Rochefoucauld. 

— Nu, domnule, eu sunt proprietara, spuse vicontesa. 

— Doamna glumește, reluă dacele. 

— Nu, nu, spuse Lenet, întrevăd multe lucruri în cele 
trei cuvinte pe care le-a pronunţat doamna de Cambes. 

— Atunci mi-e destul, spuse vicontesa, și avizul dat de 
domnul Lenet înseamnă totul pentru mine. Vă repet că 
Saint-Georges este ca și luat dacă pot să-i spun patru 
vorbe domnului Lenet, în particular. 

— Doamnă, spuse doamna de Tourville, și eu iau Saint- 
Georges, dacă mi se lasă mână liberă. 

— S-o luăm mai întâi pe doamna de Tourville să-și 
expună tare, planul său, spuse Lenet reţinând-o pe doamna 
de Cambes care voia să-l tragă într-un colț al camerei, apoi 
îmi veţi spune încet planul dumneavoastră. 

— Vorbiti, spuse prinţesa. 

— Plec noaptea cu douăzeci de bărci încărcate cu două 
sute de muschetari; o altă trupă tot atât de numeroasă se 
strecoară de-a lungul malului drept; alţi patru, cinci sute 
urcă pe malul stâng, între timp o mie sau o mie două sute 
de bordelezi... 

— Atenţie, doamnă! spuse La Rochefoucauld, aţi și 


angajat până acum o mie, o mie două sute de oameni. 

— Eu, spuse Claire, cu o singură companie, iau Saint- 
Georges; daţi-mi Navailles și răspund de totul. 

— E de analizat, răspunse prinţesa, în timp ce domnul de 
La Rochefoucauld, surâzând cu cel mai dispreţuitor surâs 
al său, privea cu milă la femeile astea discutând probleme 
de război care ar fi pus în încurcătură pe oamenii cei mai 
îndrăzneţi și întreprinzători. 

— Vă ascult, spuse Lenet. Veniţi, doamnă. 

Şi Lenet o conduse pe vicontesă în dreptul unei ferestre. 

Claire îi spuse taina la ureche, iar Lenet scăpă un strigăt 
de bucurie. 

— În adevăr, spuse el întorcându-se spre prinţesă, dacă 
i-ați da mână liberă doamnei de Cambes, Saint-Georges va 
fi luat. 

— Când? 

— Când veţi vrea. 

— Doamna este un mare căpitan, spuse cu ironie La 
Rochefoucauld. 

— O să constataţi, domnule duce, când veţi intra 
triumfător în fortul de la Saint-Georges, fără să fi tras un 
singur foc, răspunse Lenet. 

— Voi aproba atunci. 

— Atunci, spuse prinţesa, dacă situaţia este atât de 
sigură pe cât spuneţi, să se facă pregătirile pentru mâine. 

— În ziua și la ora care o să-i placă alteţei voastre, 
răspunse doamna de Cambes, voi aștepta ordinele sale în 
apartamentul meu. 

Și spunând acestea salută și plecă; prinţesa, care 
trecuse, într-un moment, de la mânie la speranţă, făcu la 
fel. Doamna de Tourville o urmă. Espagnet, după ce-și 
reînnoise promisiunile, plecă și el iar ducele rămase singur 
cu Lenet. 


VII 


— Dragă Lenet, spuse ducele, de vreme ce femeile se 
ocupă de război, cred că ar fi bine ca bărbaţii să facă 


puţină intrigă. Am auzit vorbindu-se de un oarecare 
Cauvignac, pe care l-aţi însărcinat să recruteze o companie 
și care mi-a fost prezentat ca un om îndemânatic. Am cerut 
să-l văd, e posibil să-l văd? 

— Monseniore, vă așteaptă, spuse Lenet. 

— Atunci să intre. 

Lenet trase de cordonul soneriei și un servitor apăru. 

— Poftește-l pe căpitanul Cauvignac, spuse Lenet. 

Un moment mai târziu, vechea noastră cunoștință se 
arăta în pragul ușii. Dar prudent, ca de obicei, rămase pe 
loc. 

— Apropiaţi-vă, căpitane, spuse ducele, sunt domnul 
duce de La Rochefoucauld. 

— Monseniore, vă cunosc foarte bine, răspunse 
Cauvignac. 

— Așa! Cu atât mai bine. Aţi primit ordin să recrutaţi o 
companie? 

— Este recrutată. 

— De câţi oameni dispuneţi? 

— O sută cincizeci. 

— Bine echipați, bine înarmaţi? 

— Bine înarmaţi, prost echipați. Înainte de toate ne-am 
îngrijit de arme, ca de un lucru esenţial. Pentru 
echipament n-am mai avut bani, pentru că sunt un om 
dezinteresat și pentru că am fost mânat mai ales de 
dragostea mea pentru domnii prinți și pentru că n-am 
primit, de la domnul Lenet, decât zece mii de livre. 

— Şi cu aceste zece mii de livre aţi înrolat o sută de 
soldaţi? 

— Da, monseniore. 

— Admirabil. 

— Monseniore, procedez după mijloace cunoscute numai 
mie. 

— Dar oamenii unde sunt? 

— Aici, o să vedeţi faimoasa companie. Mai ales sub 
raport moral, monseniore; toţi oameni de condiţie, nici o 
singură secătură. 

Ducele de La Rochefoucauld se apropie de fereastră și 


văzu, în adevăr, în stradă, o sută cincizeci de indivizi de 
toate vârstele, de toate staturile și de toate condiţiile, 
menţinuţi pe două rânduri de Ferguzon, Barrabas, Carrotel 
și ceilalţi doi camarazi ai lor, îmbrăcaţi în costume 
strălucitoare. Indivizii aceștia păreau mai mult o trupă de 
bandiți, decât o companie de soldați. 

Așa cum spusese Cauvignac, erau îmbrăcaţi în zdrenţe, 
dar foarte bine înarmaţi. 

— Aţi primit vreun ordin, cu privire la oamenii 
dumneavoastră? întrebă ducele. 

— Am primii ordin să-i duc la Vayres și nu aștept decât 
confirmarea acestui ordin din partea domnului duce ca să 
încredințez compania mea domnului Richon care o 
așteaptă. 

— Dar dumneavoastră nu veţi rămâne la Vayres, cu ei? 

— Eu, monseniore, am principiul de a nu face prostia să 
mă închid între patru ziduri când pot să bat câmpii. Am 
fost născut să duc o viaţă patriarhală. 

— Bine! Rămâneţi unde vreţi, însă trimiteţi oamenii la 
Vayres. 

— Deci, ei vor face parte din garnizoana acelei 
fortărețe? 

— Da. 

— Sub comanda domnului Richon? 

— Da. 

— Dar, monseniore, spuse Cauvignac, ce vor mai face și 
oamenii mei acolo, pentru că în fortăreață sunt de pe acum 
aproape trei sute de oameni. 

— Sunteţi atât de curios? 

— Oh! Nu din curiozitate monseniore, din teamă. 

— De ce vă temeti? 

— Mi-e teamă să nu fie condamnaţi la inacţiune și asta 
ar fi supărător; cine lasă o armată bună să ruginească, 
greșește. 

— Fiţi liniștit, căpitane, nu vor rugini, în opt zile se vor 
bate. 

— Şi atunci o să mi-i omoare. 

— E posibil, afară de cazul că dispunând de un mijloc de 


recrutare al soldaţilor, nu aveţi și un secret pentru a-i face 
invulnerabili. 

— Ah! Nu e vorba de asta, ci de faptul că înainte de a 
mi-i omori, aș vrea să fie plătiţi. 

— Nu mi-ati spus că aţi primii zece mii de livre? 

— Da, ca aconto. Întrebaţi-l pe domnul Lenet, care este 
un om corect și care, sunt sigur, că își aduce aminte de 
înţelegerea dintre noi. 

Ducele se întoarse spre Lenet. 

— Este adevărat, domnule duce, spuse  corectul 
consilier, i-am dat domului Cauvignac zece mii de livre în 
bani peșin pentru primele cheltuieli, însă i-am promis o 
sută de scuzi de om, în afara celor zece mii de livre. 

— În cazul acesta, spuse ducele, îi datorăm căpitanului 
treizeci și cinci de mii de livre? 

— Exact, monseniore? 

— Vi se vor da. 

— Nu s-ar putea vorbi la prezent, monseniore? 

— Nu. Imposibil. 

— De ce? 

— Pentru că faceţi parte dintre prietenii noștri și străinii 
trec înainte de toate. Înţelegeţi însă că numai când ţi-e 
teamă de oameni cauţi să-i îmbunezi. 

— Excelentă maximă! spuse Cauvignac, totuși în toate 
înțelegerile se obișnuiește să se fixeze un termen. 

— Bine! Să zicem opt zile, adăugă Cauvignac. 

— De acord, opt zile, adăugă Cauvignac. 

— Dar dacă nu plătim în opt zile? întrebă Lenet. 

— În cazul acesta, spuse Cauvignac, redevin stăpân pe 
companie. 

— Este foarte corect, spuse ducele. 

— Şi pot să fac cu ea ce vreau? 

— Dacă vă aparţine. 

— Totuşi... spuse Lenet. 

— Aș! spuse ducele, pentru că o ţinem închisă în Vayres. 

— Nu-mi plac înțelegerile de genul acesta, spuse Lenet, 
clătinând din cap. 

— Şi totuși sunt recunoscute în cutumele Normandiei, 


spuse Cauvignac: asta se numește „vânzare cu clauză de 
răscumpărare”. 

— Așadar ne-am înţeles? întrebă ducele. 

— Perfect, răspunse Cauvignac. 

— Când vor pleca oamenii? 

— Imediat, dacă ordonati. 

— Atunci, ordon. 

— În cazul acesta, monseniore, au plecat. 

Căpitanul cobori, spuse ceva la urechea lui Ferguzon iar 
compania Cauvignac, însoţită de toţi curioșii care se 
strânseseră în jur, atrași de aspectul ei ciudat, se 
îndreptară spre port unde o așteptau trei corăbii cu care 
trebuiau să urce fluviul Dordona până la Vayres, în timp ce 
șeful ei, credincios principiilor de libertate exprimate cu 
un moment mai devreme ducelui de la Rochefoucauld, o 
privea, cu dragoste, cum se îndepărta. 

În timpul acesta, retrasă în apartamentul său, vicontesa 
suspina și se ruga. 

„Oh! Doamne, n-am putut să-i salvez onoarea în 
întregime, dar cel puţin am salvat aparențele. Nu trebuie 
să fie învins prin forţă, căci, îl cunosc, dacă ar fi învins prin 
forță, ar muri apărându-se; trebuie învins prin trădare. 
Atunci când va afla ce am făcut pentru el și mai ales în ce 
scop am făcut-o, așa învins cum va fi mă va binecuvânta”. 

Și liniștită de această speranţă, se ridică, scrise câteva 
cuvinte pe care le ascunse în sân și trecu la doamna 
prinţesă care, tocmai o chemase ca să o ajute să 
îngrijească de răniţi și să împartă consolări și bani 
văduvelor și orfanilor. 

Doamna prințesă strânsese pe toţi cei care participaseră 
la expediţie, îi lăuda, în numele său personal și al domnului 
duce d'Enghien, pentru faptele de arme ale celor care se 
distinseseră, vorbi mult cu Ravailly care, cu braţul în 
eșarfă, jură că era gata să reînceapă de a doua zi chiar; 
puse mâna pe umărul lui d'Espagnet, spunându-i că-l 
consideră pe el și pe bravii lui bordelezi ca susţinătorii cei 
mai vajnici ai partidului său; în sfârșit, înfierbântă atât de 
bine toate imaginaţiile, încât chiar și cei mai descurajaţi 


jurară să-și ia revanșa, declarând că sunt gata să se 
întoarcă, chiar acum, pe insula Saint-Georges. 

— Nu, nu chiar acum, spuse prințesa, odihniţi vă, o zi și 
o noapte și poimâine vă veţi instala acolo pentru 
totdeauna. 

Asigurarea aceasta, spusă cu o voce hotărâtă, fu primită 
cu ovaţii și strigăte războinice. Fiecare strigăt se înfigea în 
inima vicontesei, căci păreau tot atâtea pumnale care 
amenințau viața iubitului ei. 

— Ai văzut, Claire, la ce m-am angajat, spuse prinţesa, 
acum e rândul tău, ca să mă achit față de acești oameni 
viteji. 

— Fiţi liniștită, doamnă, răspunse vicontesa, am să-mi 
țin promisiunea pe care am făcut-o. 

Chiar în aceeași seară, un mesager porni în grabă spre 
insula Saint-Georges. 


VII. 


A doua zi, în timp ce Canolles făcea inspecția de 
dimineaţă, Vibrac se apropie de el și-i dădu un bilet și o 
cheie pe care le adusese, în timpul nopţii, un necunoscut și 
pe care le predase locotenentului de serviciu spunându-i 
că nu era nevoie de răspuns. 

Canolles  tresări recunoscând scrisul doamnei de 
Cambes și deschise plicul, tremurând. 


„În ultimul meu bilet, v-am prevenit că, în cursul 
noptii, fortul Saint-Georges avea să fie atacat. Prin 
aceasta vă previn că mâine fortul Saint-Georges va fi 
cucerit; ca om, ca soldat al regelui, nu riscati decât să 
cădeți prizonier, însă domnisoara de Lartigues este într- 
o cu totul altă situație, iar ura care i se poartă este atât 
de mare încât n-as putea răspunde de viața sa dacă ar 
cădea în mâinile bordelezilor. Determinaţi-o să fugă și 
am Să vă spun cum. 

La capul patului dumneavoastră, în spatele unei 
tapiterii purtând blazonul familiei de Cambes, cărora le- 


a aparținut odinioară insula Saint-Georges, care făcea 
parte din domeniul lor și pe care defunctul meu soț, 
domnul viconte de Cambes, a dăruit-o regelui, veti găsi o 
ușă a cărei cheie v-o trimit. Este una din deschiderile 
spre un tunel care trece pe sub fluviu și ajunge la 
castelul de Cambes. Îndemnaţi-o pe domnisoara de 
Lartigues să fugă prin acest tunel... Și, dacă o iubiți... 
Fugiți împreună cu ea. 

Răspund de viața ei, aveți cuvântul meu. 

Adio, suntem Chit”. 

Vicontesa de Cambes. 


Canolles citi și reciti scrisoarea, tremurând de groază la 
fiecare rând, îngălbenindu-se la fiecare citire: simţea, fără 
să-și poată explica acest mister, că o putere stranie îi 
cuprinde și pune stăpânire pe el. Subterana aceasta care 
răspundea la capul patului său, care făcea legătura cu 
castelul de Cambes și care trebuia să servească pentru 
fuga lui Nanon, n-ar fi putut servi oare, dacă s-ar fi 
cunoscut secretul acestei treceri, ca să se predea Saint- 
Georges dușmanului? 

Vibrac urmărea, curios ultimele emoţii care se reflectau 
pe faţa guvernatorului. 

— Vești proaste, domnule comandant? 

— Da, s-ar părea că noaptea viitoare vom fi atacați din 
nou. 

— Încăpăţânaţii! spuse Vibrac, aș fi crezut că le-a fost 
destul cât au fost de ţesălaţi ca să nu mai auzim de ei cel 
puţin vreo opt zile. 

— Nu mai e nevoie să vă recomand cea mai strictă 
supraveghere. 

— Fiţi liniștit, domnule comandant. Desigur că o să ne 
surprindă ca și data trecută? 

— Nu știu, dar trebuie să fim pregătiți pentru orice 
eventualitate și să luăm aceleași măsuri pe care le-am luat 
și atunci. Terminaţi inspecția în locul meu, eu mă întorc la 
mine ca să scriu niște ordine. 

De Vibrac făcu un semn de acceptare și se îndepărtă cu 


acea nepăsare militară pe care o au faţă de primejdie 
oamenii expuși să întâlnească primejdia la fiecare pas. 

Canolles intră la el cu toată grija ca să nu fie observat de 
Nanon și după ce se convinse că era singur în cameră, 
închise ușa cu cheia. 

La capul patului se găsea în adevăr o tapiţerie cu 
blazonul seniorilor de Cambes înconjurată de un fel de 
ramă din aur. 

Canolles îndepărtă rama care, desprinzându-se de 
tapiţerie, lăsă să se vadă conturul unei uși. 

Ușa aceasta se deschise cu cheia pe care o primise de la 
vicontesă, împreună cu scrisoarea, și în faţa lui Canolles se 
ivi deschiderea către o subterană, care se îndrepta în mod 
vizibil în direcţia castelului de Cambes. 

Un moment, Canolles rămase mut, cu fruntea înecată de 
sudoare. Tunelul acesta, care putea să nu fie singurul, îl 
speria, fără să vrea. 

Aprinse o lumânare și se pregăti să o cerceteze. 

Cobori mai întâi douăzeci de trepte repezi, apoi, urmând 
o pantă mai blândă, continuă să se înfunde în adâncul 
pământului. 

În curând auzi deasupra capului un zgomot surd care la 
început îl sperie căci nu știa de unde venea, dar mergând 
mai departe recunoscu imensul murmur al fluviului care își 
rostogolea apele spre ocean. 

Pe tavan se făcuseră multe crăpături prin care trebuie 
să fi trecut apa, în mai multe rânduri; însă crăpăturile, 
observate la timp, fuseseră înfundate cu un fel de ciment 
care devenise mai tare decât piatra pe care o consolida. 

Timp de zece minute, Canolles auzi rostogolindu-se 
apele deasupra capului său, apoi zgomotul scăzu din ce în 
ce și în curând nu se mai auzi decât un murmur slab. Apoi 
și acest murmur se stinse și tăcerea îi luă locul. După încă 
vreo cincizeci de pași făcuţi în mijlocul acestei tăceri, 
Canolles ajunse la o scară asemănătoare cu aceea pe care 
coborâse și care se sfârșea în dreptul unei uși masive pe 
care zece oameni împreună, n-ar fi putut-o clinti și care 
era acoperită cu o placă groasă din fier ca să o ferească de 


foc. 

— Acum, înţeleg își zise Canolles, o vor aștepta pe 
Nanon la această ușă și o vor salva. 

Canolles se întoarse, traversă râul, găsi scara, ajunse în 
camera lui, așeză rama la loc și intră la Nanon, foarte 
îngândurat. 


IX. 


Ca de obicei, Nanon era înconjurată de hărţi, de scrisori 
și de cărţi. Biata femeie făcea în felul său războiul civil 
pentru rege. De îndată ce-l zări pe Canolles îi întinse mâna 
cu bucurie. 

— Regele sosește, în opt zile vom fi în afară de orice 
pericol, spuse ea. 

— Sosește mereu, dar, din păcate, nu mai ajunge, 
răspunse Canolles cu un surâs trist. 

— Oh! De data asta sunt bine informată, dragă baroane, 
o să fie aici în mai puţin de opt zile. 

— Oricât s-ar grăbi, Nanon, pentru noi tot va ajunge 
prea târziu. 

— Ce spui? 

— Spun că în loc să-ţi consumi nervii cu hărţile și cu 
hârtiile astea, ai face mai bine să te gândești la 
posibilitatea de a fugi. 

— Să fug? De ce? 

— Pentru că am primit vești proaste, Nanon. Se prepară 
o nouă expediţie: de data asta pot să fiu ucis. 

— Ei bine, prietene, n-am hotărât că soarta dumitale 
este soarta mea și norocul dumitale e norocul meu? 

— Nu, nu se mai poate așa; voi fi foarte slab dacă voi ști 
că trebuie să mă gândesc la salvarea dumitale. La Agen, n- 
au vrut să te ucidă prin foc? N-au vrut să te arunce în râu? 
Uite, Nanon, din milă pentru mine, nu insista să mai rămâi, 
prezenţa dumitale mă va împinge să comit vreo lașitate. 

— Doamne Dumnezeule, Canolles, mă sperii. 

— Nanon, te implor, jură-mi că dacă voi fi atacat ai să 
faci ce-ţi voi porunci. 


— Oh! Doamne, la ce bun un asemenea jurământ? 

— Ca să-mi dai puterea să trăiesc, Nanon, dacă nu-mi 
promiţi că mă asculţi orbește, îţi jur că la prima ocazie mă 
las ucis. 

— Oh! Fac tot ce vrei, Canolles, totul, îţi jur, pe 
dragostea noastră. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Dragă Nanon, acum sunt 
mai liniștit. Strângeţi bijuteriile cele mai preţioase. Unde 
ai aurul? 

— Intr-un butoiaș cu doage de fier. 

— Pregătește toate astea, ca să le poţi lua cu dumneata. 

— Oh! Canolles știi că adevărata comoară a inimii mele 
nu este nici aurul, nici bijuteriile. Canolles! Toate astea nu 
sunt ca să mă îndepărtezi de dumneata? 

— Nanon, cred că mă crezi om de onoare, nu-i așa? Ei 
bine, pe onoarea mea, tot ceea ce fac acum îmi este 
inspirat numai din teama pentru primejdia care te 
ameninţă. 

— Crezi cu adevărat că există această primejdie? 

— Cred că mâine insula Saint-Georges va fi cucerită. 

— Cum se poate? 

— Nu știu, dar cred. 

— Şi dacă accept să fug? 

— Voi face totul ca să trăiesc, Nanon, îţi jur. 

— Poruncește, prietene, și voi asculta, spuse Nanon 
întinzând mâna spre Canolles și, uitând de prezenţa 
acestuia, lăsă să-i alunece două lacrimi de-a lungul 
obrajilor. 

Canolles strânse mâna lui Nanon și ieși. Dacă ar fi rămas 
un moment mai mult ar fi cules aceste două perle cu 
buzele, dar simțind la el scrisoarea vicontesei, puse mâna 
pe ea ca pe un talisman, și scrisoarea îi dădu puterea să se 
îndepărteze. 

Ziua fu crudă. Amenințarea aceasta atât de precisă: 
mâine insula Saint-Georges va fi cucerită, suna neîncetat 
în urechile lui Canolles. Cum? În ce fel? Ce siguranţă avea 
vicontesa ca să-i vorbească astfel? Va fi atacat pe apă? Pe 
uscat? Din ce parte se va năpusti nenorocirea invizibilă și 


totuși atât de sigură? Să înnebunești, pur și simplu! 

Cât timp fu lumină, Canolles își arse ochii în soare 
căutând dușmanii peste tot. Seara, își forţă ochii ca să 
distingă prin adâncurile pădurii, prin întinderea nesfârșită 
a câmpiei, prin sinuozităţile râului: totul fu zadarnic, nu 
zări nimic. 

Și când noaptea se lăsă adâncă și întunecoasă, o aripă a 
castelului de Cambes se ilumină; Canolles vedea pentru 
prima dată, de la sosirea lui pe insulă, lumină la castel. 

„Ah! își spuse el, salvatorii lui Nanon sunt la post. 

Și răsuflă adânc. 

Ce stranie și misterioasă taină ascunde inima 
omenească! Canolles n-o mai iubea pe Nanon, Canolles o 
adora pe doamna de Cambes și totuși în momentul când 
trebuia să se separe de aceea pe care n-o mai iubea, 
Canolles simţea că inima i se zdrobește; numai departe de 
ea sau când trebuia s-o părăsească, numai atunci simţea 
Canolles adevărata putere a sentimentului deosebit pe 
care i-l purta acestei ființe încântătoare. 

Toată garnizoana era trează și veghea pe metereze. 
Obosit să mai privească în întuneric, Canolles se mulțumi 
să întrebe tăcerea nopţii. Niciodată întunericul nu fusese 
mai adânc și nu păruse mai pustiu. Niciun zgomot nu 
tulbura acest calm care părea un adevărat deșert. 

Deodată se gândi că poate dușmanul avea să pătrundă în 
fort prin subterana pe care o cunoștea, acum, și el. Era 
însă puţin probabil, căci în acest caz nu l-ar fi prevenit; se 
hotări, totuși, să pună acolo o pază. Porunci să se umple un 
butoiaș cu praf de pușcă, să i se pună un fitil, alese pe cel 
mai destoinic dintre sergenţi, dispuse să se ducă butoiașul 
până la ultima treaptă a scării, să se aprindă o torţă și i-o 
încredinţă sergentului. Doi soldaţi îl încadrau. 

— Dacă prin această subterană se vor prezenta mai mult 
de șase oameni, îi spuse el sergentului, somează-i să se 
retragă, dacă refuză, dă foc fitilului și împinge butoiașul, 
întrucât tunelul merge în pantă, va exploda în mijlocul lor. 

Sergentul luă torța, cei doi soldaţi rămaseră în picioare, 
nemișcaţi, în spatele lui, luminaţi de reflexul roșcat al 


flăcării, la picioarele lor se afla butoiașul cu praful de 
pușcă. 

Canolles urcă treptele liniștit, cel puţin din partea asta, 
dar intrând în cameră o găsi pe Nanon care, văzându-l 
coborând de pe metereze și intrând în camera lui, îl 
urmase ca să-i ceară informaţii. Acum privea îngrozită ușa 
aceasta pe care nu o mai văzuse până atunci. 

— Oh! Doamne, sfinte! Ce e cu ușa asta? întrebă ea. 

— Este ușa spre trecerea pe unde vei fugi, dragă Nanon. 

— Mi-ai promis că n-ai să-mi ceri să te părăsesc decât în 
cazul unui atac. 

— Îţi promit și acum. 

— Totul pare calm în jurul insulei, prietene. 

— Şi în interiorul ei pare totul calm, nu-i așa? Şi totuși, 
la douăzeci de pași de noi, se găsește un butoiaș cu praf de 
pușcă, un om și o torţă. Dacă omul apropie torţa de 
butoiaș, într-o secundă nu mai rămâne piatră pe piatră din 
tot castelul. Iată cât de liniștit este totul, Nanon! 

Tânăra păli. 

— Oh! Mă înfricoșezi! strigă ea. 

— Nanon, spuse Canolles, cheamă-ţi femeile, să vină aici 
cu sipetele; valetul să-ți aducă banii. Poate m-am înșelat, 
dar mai bine să fim pregătiţi. 

— Stai! Cine-i? se auzi vocea sergentului din coridorul 
subteran. 

Îi răspunse o altă voce, dar nu cu accent dușmănos. 

— Vezi, spuse Canolles, au venit să te caute. 

— Încă nu a început atacul, prietene, totul este calm, 
mai lasă-mă lângă dumneata, nu vine nimeni. 

Abia terminase Nanon aceste cuvinte că strigătul „Stai! 
Cine-i?” răsună de trei ori în curtea interioară, iar după a 
treia oară se auzi un foc de muschetă. 

Canolles se repezi la fereastră și o deschise. 

— La arme! strigă santinela. La arme! 

Canolles zări într-un colț o masă de oameni, neagră și 
mișcătoare: era inamicul care ieșea în valuri pe o ușă joasă 
și arcuită care se deschidea spre pivniţa folosită drept 
măcelărie. Desigur că în pivnița aceasta, ca și la capul 


patului lui Canolles, trebuia să fi fost o ieșire secretă, 
necunoscută. 

— Au venit! strigă Canolles, grăbiţi-vă, au venit! 

În același moment, douăzeci de muschete se descărcară, 
deodată, răspunzând focului tras de santinelă. Două sau 
trei gloanţe sfărâmară geamul ferestrei la care stătuse 
Canolles, cu un moment mai înainte. 

Se întoarse, Nanon era în genunchi. 

— Nu mai e niciun minut de pierdut, Nanon! strigă 
Canolles, vino! Vino! 

O luă în braţe cum ai lua un fulg și cobori în subterană 
strigând oamenilor lui Nanon să-l urmeze. 

Sergentul era la post, cu torţa în mână. Cei doi soldaţi 
erau gata să tragă într-un grup în mijlocul cărora apărea 
palid făcând numeroase semne de prietenie, vechea 
noastră cunoștință, jupân Pompee. 

— Ah! Domnul de Canolles, strigă el. Spuneţi-le că noi 
suntem oamenii pe care îi așteptați. Ce dracu! Nu se fac 
astfel de glume cu niște prieteni. 

— Pompée, spuse Canolles, îţi încredinţez pe doamna, 
cineva pe care îl cunoști mi-a garantat pentru dânsa pe 
cuvânt de onoare, faţă de mine răspunzi cu capul. 

— Da, da, răspund de toate, spuse Pompee. 

— Canolles, Canolles, nu te părăsesc! strigă Nanon 
agățându-se de gâtul tânărului. Canolles, mi-ai promis că 
mă vei urma. 

— Am promis că voi apăra fortul Saint-Georges până n-o 
mai rămâne piatră pe piatră, și-mi voi ţine promisiunea. 

Și cu tot plânsul, cu toate strigătele și rugămințţile lui 
Nanon, Canolles o încredinţă lui Pompée, care, însoţit de 
doi sau trei lachei ai doamnei de Cambes și de servitorii 
fugarei, o luă cu el în adâncurile subteranei. 

Canolles urmări un moment această dulce și blândă 
fantomă care se îndepărta făcându-i încă semne cu mâna. 
Dar îndată își aduse aminte că era așteptat în altă parte și 
se repezi spre scară poruncind sergentului și celor doi 
soldaţi să-l urmeze. 

De Vibrac era în camera lui, fără pălărie, palid, cu sabia 


în mână. 

— Domnule comandant, strigă el zărindu-l pe Canolles, 
dușmanul!... Dușmanul!... 

— Știu. 

— Ce e de făcut? 

— La dracu! Frumoasă întrebare, să ne lăsăm uciși. 

Canolles se repezi spre curte. În drum zări o secure de 
mâner și o luă. 

Curtea era plină de dușmani; șaizeci de soldaţi ai 
garnizoanei, strânși în grup, încercau să apere ușa care 
ducea spre apartamentul lui Canolles. Dinspre metereze se 
auzeau strigăte și focuri de armă ceea ce însemna că peste 
tot se dădeau lupte. 

— Comandantul! Comandantul! strigă soldaţii văzându-l 
pe Canolles. 

— Da! Da! Comandantul care vine să cadă alături de voi. 
Curaj, prieteni, curaj! Aţi fost prinși prin trădare, neputând 
să vă învingă. 

— În război totul e posibil, se auzi vocea batjocoritoare a 
lui Ravailly care, cu braţul în eșarfă, își îndemna oamenii 
să-l prindă pe Canolles. Predă-te, Canolles, predă-te și ţi se 
va asigura un aranjament convenabil. 

— Ah! Tu ești Ravailly? strigă Canolles. Credeam că mi- 
am plătit datoria de prietenie. Nu ești mulțumit, așteaptă... 

Și repezindu-se vreo cinci-șase pași înainte, azvârli cu 
atâta putere în Ravailly cu securea pe care o ţinea în 
mână, încât crăpă capul, până la umăr, unui ofiţer burghez 
de lângă comandantul companiei Navailles. Ofiţerul se 
prăbuși mort. 

— Drace! spuse Ravailly, ce curios fel de a răspunde 
poliţelor care ţi se fac! Ar fi trebuit să fiu, totuși, obișnuit 
cu felul tău de a fi. Prieteni, e turbat, foc asupra lui! Foc! 

La acest ordin, o puternică salvă de focuri porni din 
rândul dușmanilor și cinci sau șase oameni căzură în jurul 
lui Canolles. 

— Foc! strigă și el la rândul lui, foc! 

Dar abia trei sau patru lovituri de muschetă răspunseră 
ordinului. Surprinși în momentul când se așteptau mai 


puţin, tulburaţi din cauza nopţii, soldaţii lui Canolles își 
pierduseră curajul. 

Canolles își dădu seama că nu mai era nimic de făcut. 

— Intră înăuntru, spuse el lui Vibrac, intră înăuntru 
împreună cu oamenii; ne vom baricada și nu ne vom preda 
decât atunci când vom fi luaţi cu asalt. 

— Foc! Repetară alte două voci care erau a lui Espagnet 
și La Rochefoucauld. Amintiţi-vă de camarazii voştri uciși, 
care cer răzbunare. Foc! 

Un uragan de foc fluieră pe la urechile lui Canolles, fără 
să-l stingă, dar decimând încă o dată mica trupă a 
garnizoanei. 

— Retragere, Vibrac! Retragere! 

— Haideţi! Haideţi! strigă Ravailly, înainte, prieteni! 
Înainte! 

Dușmanii se repeziră, Canolles cu cel mult încă zece 
oameni susținură șocul; el ridică muscheta unui soldat ucis 
și se servea de ea ca de o măciucă. 

Tovarășii lui intrară în casă, iar el intră ultimul, după 
Vibrac. 

Apoi amândoi se proptiră în ușă, pe care reușiră să o 
împingă, cu toate eforturile asediatorilor, și să o fixeze cu 
o rangă groasă de fier. 

Ferestrele aveau bare de fier. 

— 'Topoare, pârghii și dacă e nevoie chiar tunul! Se auzi 
vocea ducelui de La Rochefoucauld, trebuie să punem 
mâna pe ei, vii sau morți. 

O salvă înfiorătoare urmă acestor cuvinte, două sau trei 
gloanțe străbătură ușa, unul din ele zdrobi coapsa lui 
Vibrac. 

— Pe legea mea, domnule comandant, spuse el, eu mi- 
am primit portia, îngrijiți-vă acum de dumneavoastră; asta 
nu mă mai privește. 

Apoi se întinse de-a lungul zidului, nemaiputându-se ţine 
pe picioare. 

Canolles se uită în jurul său, vreo doisprezece oameni 
mai erau în stare să lupte, printre ei se găsea și sergentul 
care fusese pus planton în subterană. 


— Torta, îi spuse el, ce-ai făcut cu torţa? 

— Pe legea mea, domnule comandant, am aruncat-o 
lângă butoiaș. 

— Mai arde? 

— Cred că da. 

— Bine. Pune-i pe oameni să iasă pe ferestrele sau ușile 
din fund. Caută să le asiguri și lor și ţie cele mai bune 
condiţii de adăpostire; restul mă privește. 

— Dar, domnule comandant... 

— Executarea! 

Sergentul plecă fruntea și făcu semn soldaţilor să-l 
urmeze. Curând dispărură cu toţii în apartamentele din 
interior; înţeleseseră gândul lui Canolles, dar nu voiau să 
sară în aer împreună cu el. 

Canolles ascultă un moment: se sfărâma ușa cu 
topoarele, fără ca salvele de muschetă să înceteze un 
moment. Se trăgea la întâmplare prin ferestrele în spatele 
cărora se bănuia că sunt îngrămădiţi asediaţii. 

Deodată un zgomot infernal anunţă că ușa cedase și 
Canolles auzi mulțimea  revărsându-se în interiorul 
castelului, cu strigăte de bucurie. 

„Bine, bine! murmură el, peste cinci minute strigătele 
acestea de bucurie se vor transforma în urlete de 
disperare”. 

Și se repezi în galeria subterană. 

Dar, acolo, pe butoiaș sta un tânăr cu capul prins în 
mâini și cu torța aprinsă la picioare. 

La zgomotul făcut de el, tânărul ridică fruntea iar 
Canolles o recunoscu pe doamna de Cambes. 

— Ah! Iată-l, în sfârșit! spuse ea ridicându-se. 

— Claire! murmură Canolles, ce faci aici? 

— Să mor împreună cu dumneata, dacă vrei să mori. 

— Sunt dezonorat, pierdut, trebuie să mor. 

— Ești salvat și glorios, eu te-am salvat. 

— Dumneata m-ai pierdut! Îi auzi? Vin, uite-i, fugi Claire, 
fugi prin subterana asta. Ai cinci minute, mai mult decât îţi 
trebuie. 

— Eu nu fug, rămân. 


— Dar știi de ce am coborât aici? Ştii ce vreau să fac? 
Doamna de Cambes ridică torţa și o apropie de butoiaș. 
— Nu mă îndoiesc, spuse ea. 

— Claire, strigă înspăimântat Canolles, Claire! 

— Mai spune o dată că vrei să mori și vom muri 
împreună. 

Figura palidă a vicontesei indica atâta hotărâre, încât 
Canolles înțelese că era în stare să facă ce spune; se opri. 

— Dar, la urma urmei, ce vrei să faci? întrebă el. 

— Vreau să te predai. 

— Niciodată. j 

— Timpul este preţios, spuse vicontesa, predă-te. Iți ofer 
viaţa, îţi ofer onoarea, pentru că îți acord scuza trădării. 

— Atunci lasă-mă să fug, mă voi duce să depun spada la 
picioarele regelui, și-i voi cere să-mi dea prilejul să-mi iau 
revanșa. 

— N-ai să fugi. 

— De ce? 

— Pentru că nu mai pot trăi așa, pentru că nu mai pot 
trăi departe de dumneata, pentru că te iubesc. 

— Mă predau, mă predau! strigă Canolles, aruncându-se 
în genunchi la picioarele doamnei de Cambes în timp ce 
aceasta arunca departe torța pe care o ţinuse în mână. 

„Oh! murmură vicontesa, acum e al meu, n-o să mi-l mai 
ia nimeni”. 

Există, totuși, un lucru ciudat și care totuși se poate 
explica; anume că iubirea acţionase în mod deosebit 
asupra celor două femei. 

Doamna de Cambes, reţinută, dulce, timidă, devenise 
hotărâtă, îndrăzneață și puternică. 

Nanon, capricioasă, voluntară, devenise timidă, dulce și 
reţinută. 

Doamna de Cambes se simțea din ce în ce mai iubită de 
Canolles. 

Nanon simţea că în fiecare zi dragostea lui Canolles 
pentru ea se micșora. 


X. 


Cea de-a doua intrare în Bordeaux a armatei prinților fu 
cu totul altfel decât prima. De data aceasta erau lauri 
pentru toată lumea, chiar și pentru învinși. 

Gingășia doamnei de Cambes rezervase o mare parte 
din lauri lui Canolles care, de îndată ce trecu bariera 
alături de prietenul său Ravailly, pe care era să-l ucidă de 
două ori, fu înconjurat ca un mare căpitan și felicitat ca un 
soldat viteaz. 

Cei învinși cu două zile mai înainte și mai ales aceia care 
înghiţiseră câțiva  ghionţi în luptă, îi  păstraseră 
învingătorului lor o oarecare pizmă. Dar Canolles era atât 
de bun, atât de frumos și atât de modest, și suporta cu 
seninătate și cu demnitate noua lui poziţie; el fusese 
înconjurat de o mulţime de prieteni binevoitori; soldații și 
ofiţerii din regimentul Navailles îl lăudau atât de mult, ca 
guvernator al insulei Saint-Georges și căpitan al lor, încât 
bordelezii uitară repede. De altfel aveau altceva la ce să se 
gândească. 

Domnul de Bouillon sosea a doua zi, sau a treia zi iar 
vești foarte precise informau că, în cel mult opt zile, regele 
însuși avea să sosească la Libourne. 

Doamna de Conde murea de curiozitate să-l vadă pe 
Canolles și reuși s-o facă stând ascunsă după perdeaua 
ferestrei. Îi găsi o înfățișare foarte cuceritoare care 
răspundea de minune reputației pe care i-o făcuseră și 
prietenii și dușmanii. 

Spre deosebire de părerea doamnei prințese, doamna de 
Tourville pretinse că n-are distincţie. Lenet afirma că îl 
consideră un om galant, iar domnul de la Rochefoucauld se 
mulțumi să declare: 

— Ah! Ah! Iată-l pe erou! 

Lui Canolles i se fixă domiciliul în fortăreaţa cea mare a 
orașului, sau cum i se spunea castelul „Ilrompette”. Ziua 
avea deplină libertate să umble prin oraș, să-și rezolve 
problemele, sau să facă ce-i plăcea. Când era ora de 
înapoiere se înapoia, pentru că-și dăduse cuvântul de 


onoare că nu va încerca să fugă sau să întreţină 
corespondenţă cu cei din afară. 

Inainte de a face acest ultim jurământ, Canolles ceruse 
permisiunea să scrie câteva rânduri și pentru că 
permisiunea îi fusese acordată, îi trimisese lui Nanon 
scrisoarea următoare: 


„Prizonier, însă liber, în Bordeaux, angajat pe cuvânt de 
onoare de a nu întreţine corespondență în afară, îţi scriu 
aceste cuvinte, dragă Nanon, pentru a te asigura de 
prietenia mea, de care tăcerea mea ar fi putut să te facă să 
te îndoiești. Mă bizui pe dumneata pentru a-mi apăra 
onoarea față de rege și de regină”. 

Baron de Canolles 


În condiţiile acestea, foarte blânde, după cum se poate 
vedea, se putea recunoaște influenţa, doamnei de Cambes. 

Lui Canolles i-au trebuit vreo cinci, șase zile ca să 
termine cu toate mesele și sărbătoririle pe care i le 
pregătiseră prietenii; era văzut mereu împreună cu 
Ravailly, care se plimba cu braţul stâng trecut sub braţul 
lui Canciles și cu braţul drept în eșarfă. Când se auzeau 
tobele bătând, iar bordelezii plecau în vreo expediţie, nu se 
putea să nu vezi pe marginea drumului pe Canolles, la braţ 
cu Ravailly, sau singur, cu mâinile la spate, curios, 
surâzător și inofensiv. 

De la sosirea lui în oraș n-o văzuse pe doamna de 
Cambes decât de câteva ori și de abia putuse să-i 
vorbească; se părea că doamnei de Cambes îi era destul 
să-l știe pe Canolles departe de Nanon, fericită, așa cum 
spusese, că era aproape de ea. Canolles îi scrisese ca să se 
plângă cu delicateţe de această situaţie și atunci ea îl 
primise într-una sau două case din oraș, prin acea 
protecție nevăzută ochilor, dar simțită de inima femeii care 
iubește, dar nu vrea să fie descoperită. 

Mai era încă ceva. Prin intermediul lui Lenet, Canolles, 
obținuse permisiunea să fie primit în anturajul. Doamnei 
de Condé, așa că frumosul prizonier apărea uneori, 


fremătător și cochet, printre femeile doamnei prințese. 

Nu există un singur om care să fi fost mai dezinteresat 
de problemele politice, decât Canolles; voia doar s-o vadă 
pe doamna de Cambes, să schimbe câteva cuvinte cu ea; 
dacă nu reușea să-i vorbească, să-i reţină gestul afectuos; 
să-i strângă mâna când o ajuta să se urce în trăsură; cât 
era de hughenot, să-i ofere apa sfinţită în biserică, iată 
problemele importante care umpleau ziua prizonierului. 

Și noaptea se gândea tot la problemele importante din 

timpul zilei. 
_ Dar după un timp, aceste distracţii nu-i mai ajungeau. 
Insă pentru că înţelegea aleasa delicateță a doamnei de 
Cambes, care se îngrijea de onoarea lui Canolles mai mult 
decât de onoarea ei, el încercă să-și lărgească sfera 
distracţiilor. Mai întâi se bătu în duel cu un ofițer din 
garnizoană și cu doi burghezi ceea ce i-a ocupat câteva 
ore. Însă pentru că îl dezarmase pe unul din adversari și-i 
rănise pe ceilalți doi, fu lipsit și de distracţia asta, din lipsă 
de oameni dispuși să-l distreze. 

Apoi, mai avu vreo două întâmplări fericite, ceea ce nu 
era de mirare: în afară de faptul că așa cum am mai spus- 
o, Canolles era un băiat foarte frumos, de când căzuse 
prizonier devenise cât nu se poate de interesant. Timp de 
trei zile și în timpul dimineţii celei de a patra, se vorbise 
numai de captivitatea sa; adică aproape ca de captivitatea 
domnului le Prince. 

Într-o zi, Canolles sperase s-o vadă pe doamna de 
Cambes la biserică, dar doamna de Cambes de teamă să 
nu-l întâlnească, nu venise. Canolles, la post, lângă o 
coloană, oferi apa sfinţită unei doamne încântătoare pe 
care nu o mai văzuse până atunci; nu era vina lui Canolles, 
ci a doamnei de Cambes; dacă vicontesa ar fi venit, el nu s- 
ar fi gândit decât la ea, n-ar fi văzut-o decât pe ea, nu i-ar 
fi oferit decât ei apă sfințită. 

In aceeași zi, pe când Canolles începuse să se întrebe 
cine putuse fi această brunetă încântătoare, primi invitația 
să petreacă seara la avocatul general Lavie, acela care 
încercase să se opună intrării în Bordeaux a doamnei 


prințese și care în calitatea lui de susţinător al autorităţii 
regale, era aproape tot atât de detestat ca și domnul 
d'Epernon. Canolles, care simţea tot mai mult nevoia de a 
se distra, primi invitaţia cu recunoștință și, la ora șase, se 
prezentă la avocatul general. 

Ora poate părea ciudată vitejilor noștri de astăzi, dar 
două motive îl făceau pe Canolles să răspundă așa de 
devreme la invitația domnului avocat general: întâi pentru 
că pe vremea aceea prânzul se lua la amiază iar seratele 
începeau mult mai de timpuriu; în al doilea rând pentru că, 
fiind obligat să se înapoieze, cel mai târziu, la ora nouă și 
jumătate la castelul „Trompette”, Canolles trebuia să 
sosească printre primii dacă voia să facă mai mult decât o 
simplă apariţie. 

Intrând în salon, Canolles scoase un strigăt de bucurie; 
doamna Lavie nu era alta decât încântătoarea brunetă 
căreia îi oferise, cu atâta eleganţă, apă sfinţită, chiar în 
dimineaţa aceea. 

Canolles fu primit în salonul avocatului general, ca un 
regalist încercat. Abia fu prezentat că fu înconjurat de 
omagii care ar fi ameţit și pe unul din cei șapte înţelepţi ai 
Greciei antice. Apărarea sa, din primul atac, fu comparată 
cu apărarea lui Horatius Cocles, iar înfrângerea cu 
căderea Troiei, prăbușită prin viclenia lui Ulise. 

— Dragă domnule de Canolles, îi spuse avocatul general, 
știu din sursă bine informată că s-a vorbit mult la curte de 
dumneavoastră și că frumoasa dumneavoastră apărare v-a 
acoperit de glorie. Regina a jurat că vă va schimba de 
îndată ce va putea s-o facă și că în ziua în care veţi reintra 
în serviciul său, o veţi face cu gradul de comandant de 
regiment sau brigadier; acum, vreţi să fiți schimbat? 

— Pe legea mea, spuse el aruncând o privire ucigătoare 
spre doamna Lavie, vă jur că cea mai mare dorință a mea 
este ca regina să nu se grăbească: ar putea să mă schimbe 
pe o sumă de bani sau cu un bun militar. Nu vreau această 
cheltuială și nu merit această onoare. Voi aștepta până ce 
majestatea sa va lua Bordeaux, unde mă simt minunat; 
atunci mă va avea pe gratis. 


Doamna Lavie surâse cu graţie. 

— Drace! Vorbiți fără căldură de eliberarea 
dumneavoastră. 

— De ce m-aș înflăcăra? spuse Canolles, credeți că mi-ar 
fi plăcut să-mi reiau serviciul activ, ca să mă văd expus 
zilnic să fiu ucis de vreunul din prietenii mei? 

— Dar aici, ce fel de viaţă duceţi? continuă avocatul 
general, o viață nepotrivită cu un om de calitatea 
dumneavoastră, străin oricărui sfat, oricărei activităţi, 
obligat să-i vedeţi pe alţii servind cauza căreia îi aparţin, în 
timp ce dumneavoastră staţi cu braţele încrucișate, fără 
folos, ofensat, iată ce sunteţi; situaţia asta trebuie să vă 
stea pe suflet. 

Privirea lui Canolles întâlni privirea doamnei Lavie. 

— Oh, nu! Vă înșelaţi, nu mă plictisesc câtuși de puţin. 
Dumneavoastră vă ocupați de politică, ceea ce este foarte 
plicticos; eu fac dragoste, ceea ce este foarte plăcut. 
Dumneavoastră sunteţi unul din servitorii reginei, ceilalţi 
servitorii prințesei. Eu nu sunt legat exclusiv de o 
suverană, eu sunt sclavul tuturor femeilor. 

Răspunsul acesta fu bine primit, iar stăpâna casei își 
exprimă părerea sa printr-un surâs. 

În curând se organizară partide de joc, iar Canolles se 
angajă la o masă. Doamna Lavie intră pe jumătate în jocul 
lui în contra soţului său, care pierdu cinci sute de pistoli. 

A doua zi, nu știu pentru ce, poporul se hotări să se 
revolte. Un partizan al prinților, mai fanatic decât alţii, 
propuse să se spargă geamurile casei domnului Lavie. 
După ce geamurile fură sparte un altul propuse să i se dea 
foc casei. Se și trimisese după tăciuni aprinși, când sosi 
Canolles cu un detașament din Navailles. Pe doamna Lavie 
o conduse într-un loc sigur, iar pe domnul Lavie îl smulse 
din mâinile unei duzini de furioși care nemaiputând să-l 
ardă voiau, cel puţin, să-l spânzure. 

— Ei bine, domnule-om de acţiune, se adresă Canolles 
avocatului general îngălbenit de spaimă, ce părere aveţi, 
acum, despre lenevia mea? Nu fac eu mai bine că nu fac 
nimic? 


Apoi se retrase în castelul „Trompette”, pentru că sosise 
ora de înapoiere. În cameră, găsi pe masă o scrisoare a 
cărei formă îi făcu să-i bată inima cu mai multă putere iar 
scrisul îl ameţi. 

Era scrisul doamnei de Cambes. 

Canolles deschise repede plicul și citi: 


„Mâine pe la ora șase după amiază, veniţi singur, la 
biserica 

Carmelitelor și intraţi în primul confesional, din 
stânga intrării. Veţi găsi ușa deschisă”. 


— Ia te uită! se gândi Canolles, iată o idee originală. Mai 
era și un post-scriptum. 


„Nu vă lăudaţi că mergeţi unde ați fost ieri și astăzi, nu 
uitaţi că Bordeaux nu este un oraș regalist, iar soarta pe 
care era să o aibă domnul avocat general, dacă n-aţi fi fost 
dumneavoastră, să vă dea de gândit”. 


„Bun! Își spuse Canolles, e geloasă. Orice ar spune, bine 
am făcut că am fost și ieri și astăzi la domnul Lavie”. 


XI. 


Trebuie să spunem că de când sosise la Bordeaux, 
Canolles trecuse prin toate chinurile unei dragoste 
nefericite. O văzuse pe vicontesă răsfăţată, înconjurată, 
adulată fără să se fi putut arăta prea insistent față de ea și 
a avut parte, drept singură consolare, de a prinde din mers 
câteva priviri sustrase de Claire atenţiei cu care o 
urmăreau bârfitorii. După scena din subterană, după 
cuvintele înflăcărate schimbate între vicontesă și el în acea 
clipă supremă, actuala stare de fapt părea nu călduţă, ci 
de-a dreptul îngheţată. Totuși, cum în adâncul acestei 
răceli Canolles simţea că era iubit cu adevărat și cu 
intensitate, se hotări să se poarte ca cel mai nefericit 
dintre amanţii fericiţi. În orice caz, lucrul era ușor. 


Datorită faptului că își dăduse cuvântul să nu întreţină 
corespondenţă în afară, o alungase pe Nanon în colţișorul 
conștiinței destinat remușcărilor amoroase. Cum nu avea 
nicio veste din partea tinerei femei și prin urmare, își cruța 
neplăcerea pe care o provoacă întotdeauna frământarea, 
adică amintirea palpabilă a femeii înșelate, remușcările lui 
nu erau prea greu de suportat. 

Cu toate acestea, uneori, în clipa în care cel mai vesel 
surâs i se răsfăţa pe față, în momentul în care vocea lui 
izbucnea în cuvinte spirituale și vesele, un nor îi trecea, 
deodată, peste frunte și un oftat îi scăpa, dacă nu chiar din 
inimă, puţin de pe buze. Oftatul acesta era pentru Nanon: 
norul era pentru amintirea unui timp trecut care își arunca 
umbra asupra prezentului. 

Doamna de Cambes observase aceste secunde de 
tristeţe; ochiul său sondase adâncurile inimii lui Canolles 
și se gândi că nu-l putea lăsa pe Canolles abandonat lui 
însuși. Între o dragoste veche, care nu se stinsese cu totul 
și între o pasiune nouă care ar fi putut să se nască, 
surplusul acestei energii arzătoare, consumată altădată de 
ocupațiile militare și de ocuparea unei înalte funcţii, s-ar fi 
putut întoarce acum împotriva dragostei curate pe care ea 
căuta să i-o inspire. De altfel ea nu căuta decât să câștige 
timp pentru ca amintirea atâtor aventuri trăite să se mai 
șteargă puțin, după ce ţinuse trează curiozitatea 
curtezanilor prinţesei. Poate că doamna de Cambes se 
înșela; poate că mărturisindu-și tare dragostea ar fi reușit 
ca lumea să se ocupe mai puţin de situaţia aceasta sau să 
se ocupe de ea mai puţin. 

Dar cel care urmărea cu cea mai mare atenţie și reușită 
evoluţia acestei pasiuni misterioase era Lenet. Un timp 
ochiul lui ager observase existența unei iubiri, dar fără să 
cunoască obiectul; este adevărat că nu ghicise situaţia 
precisă a acestui sentiment, dacă era o dragoste solitară 
sau împărtășită: numai doamnei de Cambes, uneori 
înfiorată și nedecisă, câteodată autoritară și hotărâtă, dar 
aproape întotdeauna indiferentă la plăcerile din jurul ei, i 
să părut cu adevărat atinsă inima; dintr-o dată interesul pe 


care îl manifestase pentru război se stinse, acum era 
gânditoare, surâzătoare fără motiv, plângând fără cauză, 
ca și cum buzele și ochii i-ar fi oglindit variațiile gândului 
ei ascuns,  elanurile contradictorii ale spiritului. 
Schimbarea aceasta se petrecuse de vreo șase sau șapte 
zile, de când Canolles fusese făcut prizonier. Așadar, fără 
îndoială, Canolles era obiectul acestei dragoste. 

De altfel, Lenet era oricând gata să favorizeze o 
dragoste care, într-o zi, ar fi putut da un viteaz apărător 
doamnei prințese. 

Domnul de La Rochefoucauld cunoștea, poate și mai 
bine, inima doamnei de Cambes. Însă gesturile, ochii sau 
gura lui spuneau doar ceea ce li se permitea să spună, 
încât nimeni n-ar fi putut afirma că ar fi nutrit dragoste sau 
ură pentru doamna de Cambes. Canolles nici nu vorbea, 
nici nu se uita la el, nici nu-l băga în seamă de parcă nici n- 
ar fi existat. De altfel, fiind în război mai mult ca niciodată, 
poza în erou, pretenţie în care era secundat de un curaj 
fără pereche și de o adevărată îndemânare militară, dând 
în fiecare zi tot mai multă importanţă poziţiei sale de 
locotenent al generalisimului. Dimpotrivă, domnul de 
Bouillon rece, misterios, calculat, servit admirabil, în 
politica pe care o ducea, de accesele sale de gută care 
picau câteodată atât de la moment încât erai îndemnat să 
le negi existența, negocia mereu, se ascundea cât mai mult 
cu putință, neputându-se obișnui să măsoare prăpastia 
care îl separa pe Mazarin de Richelieu și temându-se 
mereu pentru capul său pe care era să-l piardă pe același 
eșafod cu Cinq-Mars, dar pe care nu-l răscumpărase decât 
cedând Sedanul, orașul său, renunțând astfel, dacă nu în 
drept, cel puţin în fapt, la calitatea sa de prinţ suveran. 

Cât privește orașul Bordeaux, el era luat de torentul 
obiceiurilor galante care se revărsau din toate părţile 
asupra lui. Între două lupte, între doi morţi, între două 
ruine, bordelezii erau atât de puţin siguri că mai apucă a 
doua zi, încât simțeau nevoia să îndulcească această 
existență nesigură care putea să nu dureze decât câteva 
secunde. 


Lumea își aducea aminte de la Rochelle, devastată încă 
de Ludovic al XIII-lea și de profunda admiraţie a Annei de 
Austria pentru această faptă de arme. De ce Bordeaux n-ar 
fi oferit și el urii și ambiţiei acestei prințese o reeditare a 
situaţiei de la La Rochelle? 

Lumea uita că cel care și-ar fi depășit măsura faţă de 
oameni și lucruri și-ar fi pierdut viaţa și că Mazarin era 
doar umbra cardinalului Richelieu. 

Așa că toţi se lăsau în voia sorții și ameţeala aceasta îl 
antrenase și pe Canolles. Este adevărată că uneori se 
îndoia de toate și în aceste momente de scepticism se 
îndoia de dragostea doamnei de Cambes cum se îndoia de 
toate pe lumea asta. În momentele acelea Nanon creștea în 
inima lui, mai delicată și mai devotată, deși nu era lângă 
el. În momentele acelea dacă Nanon i-ar fi apărut în faţă, 
inconstant cum era, ar fi căzut la picioarele ei. 

În mijlocul acestor incoerenţe de judecată, pe care o pot 
înţelege numai inimile care s-au găsit vreodată între două 
iubiri, Canolles primi scrisoarea vicontesei. Este de la sine 
înţeles că orice altă idee îi dispăru pe loc. După ce citi 
scrisoarea, nu înțelegea că ar fi putut iubi pe altcineva 
decât pe doamna de Cambes și după ce o reciti, crezu că 
nu iubise niciodată pe altcineva. 

Canolles petrecu una din acele nopţi înfrigurate care ard 
și odihnesc totodată, fericirea făcând contrapondere 
insomniei. Cu toate că toată noaptea abia închisese ochii, 
se sculă, de cum se făcuse ziuă. 

Se știe cum își petrec îndrăgostiţii orele dinainte de 
întâlnire: se uită la ceas, umblă fără rost încoace și încolo, 
se lovesc piept în piept cu prietenii, fără să-i recunoască. 
Canolles făcu toate nebuniile care le impunea starea în 
care se găsea. 

La ora fixată (intra pentru a douăzecea oară în biserică) 
se duse spre confesionalul indicat. Ușa era deschisă. Prin 
vitraliile întunecate, treceau razele soarelui de asfinţit; tot 
interiorul bisericii strălucea de această misterioasă lumină 
atât de dragă celor care se roagă și celor care iubesc. 
Canolles și-ar fi dat un an din viaţă ca să nu-și piardă 


speranţa în momentul acela. 

Se uită împrejur pentru a se convinge că biserica era 
pustie, scrută din ochi fiecare capelă, apoi când se 
convinse că nu-l văzuse nimeni, intră în confesional și 
închise ușa. 


XII. 


Un moment mai târziu, își făcu apariţia Claire, 
înfășurată într-o pelerină groasă; lăsă în pragul ușii pe 
Pompée, ca santinelă, apoi după ce se asigură, la rândul 
său, că nu era niciun pericol de a fi văzută, îngenunche pe 
unul din scaunele de rugăciune din confesional. 

— În sfârșit, iată-vă, doamnă, în sfârșit vi s-a făcut milă 
de mine! 

— Trebuia, pentru că altfel v-aţi fi pierdut, spuse Claire 
foarte tulburată, pentru că acolo, în tribunalul adevărului 
fusese obligată să spună o minciună nevinovată, dar, 
totuși, o minciună. 

— Așadar, doamnă, spuse Canolles, numai datorită unui 
sentiment de milă  datoresc binefacerea prezenței 
dumneavoastră. Oh! Trebuie să recunoașteţi că aș fi avut 
dreptul să mă aștept la mai mult decât atât din partea 
dumneavoastră. 

— Să vorbim serios, spuse Claire încercând fără folos să- 
și întărească vocea emoţionată așa cum se cuvine să se 
întâmple într-un loc sfânt: vă pierdeţi, o repet, dacă vă mai 
duceţi la domnul Lavie, dușmanul mărturisit al prinţesei. 
Ieri, doamna de Condé a aflat aceasta de la domnul de La 
Rochefoucauld care le știe pe toate și a spus cuvintele 
astea care m-au înfricoșat. 

„Dacă trebuie să ne temem și de complotul prizonierilor 
noștri, va trebui să aplicăm severitatea, acolo unde am 
folosit indulgenţa; în situaţii grele, trebuie luate hotărâri 
viguroase; nu numai că suntem gata să le luăm, dar 
suntem și deciși să le aplicăm”. 

Vicontesa pronunţase aceste cuvinte cu o voce mai 
hotărâtă; i se păru că Dumnezeu ar fi scuzat acţiunea în 


favoarea pretextului. Era un fel de surdină pe care ea și-o 
punea conștiinței. 

— Eu nu sunt cavalerul alteţei sale, doamnă, eu sunt al 
vostru, asta e tot: eu m-am predat dumneavoastră și numai 
dumneavoastră, știți în ce împrejurări și cu ce condiţie. 

— Nu credeam, spuse Claire, că erau condiţii stabilite. 

— Poate nu din gură, dar din inimă. Ah! Doamnă, după 
ce mi-ați spus, după fericirea pe care m-aţi lăsat să o 
întrezăresc, după speranţele pe care mi le-aţi dat!... Ah! 
Doamnă, fiţi sincer de acord că aţi fost foarte crudă. 

— Prietene, spuse Claire, dumneata îmi reproșezi că m- 
am îngrijit de onoarea dumitale la fel ca de onoarea mea? 
Dacă nu înţelegi, trebuie s-o mărturisesc, căci ai fi ghicit-o 
cu siguranţă, nu bănuiești că am suferit ca și dumneata, 
mai mult chiar, că n-am avut puterea să suport această 
suferință? Ascultă-mă și cuvintele mele care ies din 
adâncul inimii mele să pătrundă adânc în inima dumitale. 
Prietene, ţi-am mai spus, am suferit mai mult decât 
dumneata, căci mă obseda o teamă, o teamă pe care 
dumneata nu puteai să o ai, căci știai bine că nu te iubesc 
decât pe dumneata. Stând aici, regreţi oare după cea care 
nu este și în visurile dumitale de viitor, îţi faci planuri care 
nu mă privesc pe mine? 

— Doamnă, faceţi apel la sinceritatea mea și am să vă 
vorbesc cu toată sinceritatea; da, când mă lăsaţi pradă 
gândurilor mele dureroase, când mă lăsaţi singur cu 
trecutul, când prin absenţa dumneavoastră mă condamnaţi 
să rătăcesc prin localuri împreună cu acei nerozi cu pene 
la pălărie care fac curte micilor burgheze; când evitaţi să 
mă priviţi în ochi sau mă faceţi să plătesc atât de scump un 
cuvânt, un gest, o privire pe care, poate, nu le merit, îmi 
pare rău că n-am murit, luptându-mă; îmi reproșez că m- 
am predat, regret, am remușcări. 

— Remușcări? 

— Da, doamnă, remușcări, căci tot atât de adevărat pe 
cât e faptul că Dumnezeu e acolo, sus, pe altar, vă spun, 
totuși că vă iubesc. Există o femeie care plânge, care 
geme, care și-ar da viața pentru mine, dar care trebuie să- 


și spună, totuși că sunt un laș sau un trădător. 

— Oh! Domnule. 

— Desigur, doamnă, nu m-a făcut ea tot ce sunt? Nu-i 
jurasem să o salvez? 

— Dar, mi se pare că aţi salvat-o, nu? 

— Da, de dușmanii care ar fi putut s-o chinuiască, dar nu 
din disperarea care i-ar sfâșia inima, dacă ar afla că m-am 
predat dumneavoastră. 

Claire își plecă fruntea și oftă. 

— Ah! Nu mă iubești! spuse ea. 

Canolles oftă și el. 

— Nu vreau să vă tentez, domnule, nu vreau să vă fac să 
pierdeţi o prietenă pe care eu n-aș putea s-o înlocuiesc. Cu 
toate acestea, știți că și eu vă iubesc și că venisem să vă 
cer numai pentru mine dragostea dumneavoastră devotată. 
V-am spus: sunt liberă, iată mâna mea. V-o dau, căci nu am 
pe nimeni care să vă fie superior. 

— Ah! Doamnă, strigă Canolles, mă ameţiţi, mă faceţi 
omul cel mai fericit din lume! 

— Vai! spuse ea, cu tristeţe, nu mă iubiţi, domnule. 

— Vă iubesc, vă ador, numai că ce am suferit prin 
tăcerea și rezerva dumneavoastră, nu se poate exprima 
prin cuvinte. 

— Doamne Dumnezeule! Dumneavoastră, bărbaţii, nu 
ghiciţi nimic? răspunse Claire înălțându-și ochii albaștri 
spre cer. N-aţi înțeles că nu voiam să vă fac să jucaţi un rol 
ridicol, că nu voiam să se poată crede că predarea cetăţii 
de pe insula Saint-Georges fusese un lucru aranjat între 
noi? Nu, nu voiam ca, schimbat de regină sau răscumpărat 
pentru mine, să nu-mi aparţineţi decât mie. Dar, vai, n-aţi 
voit să mă așteptați! 

— Oh! Doamnă, acum voi aștepta. O oră ca aceasta, o 
promisiune a vocii dumneavoastră dulce care să-mi spună 
că mă iubiţi și am să aștept ore, zile, ani... 

— O mai iubiţi încă pe domnișoara de Lartigues! spuse 
doamna de Cambes clătinând din cap. 

— Dacă v-aș spune, doamnă, că n-am pentru ea o 
prietenie recunoscătoare, aș minţi; credeţi-mă, luaţi-mă cu 


acest sentiment. Vă dau toată dragostea pe care v-o pot da 
și asta e mult. 

— Vai! spuse Claire, nu știu dacă ar trebui să primesc, 
pentru că daţi dovadă de o inimă generoasă, dar și foarte 
iubitoare. 

— Ascultaţi-mă, adăugă Canolles, aș muri ca să vă cruţ o 
lacrimă și aș putea-o face să plângă, pe cea de care vorbiti, 
fără pic de remușcare. Sărmana femeie are mulți dușmani 
iar cei care nu o cunosc o blestemă. Dumneavoastră n- 
aveţi decât prieteni; cei care nu vă cunosc, vă respectă, cei 
care vă cunosc, vă iubesc, judecaţi și dumneavoastră 
diferenţa dintre cele două sentimente din care unul este 
comandat de conștiința mea iar celălalt de inima mea. 

— Mulţumesc prietene. Însă e posibil să cedaţi unui 
imbold provocat de prezenţa mea de care ați putea să 
regretaţi mai târziu. Reflectaţi la cuvintele mele. Vă dau 
timp să-mi răspundeţi, până mâine. Dacă vreţi să-i 
transmiteti ceva domnișoarei de Lartigues, dacă vreţi să vă 
duceţi la ea, sunteţi liber. Canolles, vă iau de mână și vă 
conduc chiar eu dincolo de zidurile Bordeauxului. 

— Doamnă, nu este nevoie să aștept până mâine, v-o 
spun cu inima înflăcărată, dar cu un cap foarte limpede. Vă 
iubesc! Nu vă iubesc decât pe dumneavoastră, nu vă voi 
iubi decât pe dumneavoastră! 

— Ah! Mulţumesc, prietene, mulțumesc! Claire, 
deschizând grilajul și trecându-și mâna prin deschidere. Vă 
dau și mâna și inima. 

Canolles prinse mâna și o acoperi cu sărutări. 

— Pompee îmi face semn că e timpul să plec, spuse 
Claire. Desigur că o să se închidă biserica. Adio, prietene, 
s-au mai bine zis, la revedere. Mâine vei afla ce vreau să 
fac pentru dumneata, adică pentru noi doi. Mâine vei fi 
fericit, căci și eu voi fi fericită. 

Și nemaiputându-și stăpâni sentimentul care o atrăgea 
spre el, îi trase mâna lui spre ea și-i sărută vârful degetelor 
apoi fugi, ușoară, lăsându-l pe Canolles fericit ca îngerii, a 
căror melodie cerească parcă își făcuse ecou în inima lui. 


XIII. 


Şi totuși, așa cum spusese Nanon, regele, regina, 
cardinalul și domnul de La Meilleraye care porniseră spre 
orașul rebel ca să-l pedepsească pentru că trecuse pe faţă 
de partea prinților: se apropiau încet, dar se apropiau. 

Sosind la Libourne, regele primi o delegaţie din partea 
bordelezilor care venea să-l asigure de respectul și 
devotamentul lor; așa cum se prezentau lucrurile, 
asigurarea aceasta era ciudată. 

De aceea regina primi pe ambasadori de la înălțimea 
înălţimii ei austriece. 

— Domnilor, o să ne continuăm drumul nostru prin 
Vayres; în curând vom putea să ne dăm seama noi înșine 
dacă respectul și devotamentul dumneavoastră sunt atât 
de sincere pe cum spuneți. 

La cuvântul Vayres, deputaţii, informaţi desigur, de niște 
întâmplări necunoscute de regină, se priviră între ei cu un 
fel de neliniște. Anna de Austria, căreia nimic nu-i scăpa, 
nu lăsă să se observe că a văzut această privire. 

— Să mergem chiar acum la Vayres, spuse ea, fortăreaţa 
e bună, după câte ne-a asigurat domnul duce d'Epernon; 
vom instala colo pe rege. 

Apoi întorcându-se spre căpitanul său și spre persoanele 
din suită: 

— Cine comandă la Vayres? 

— Doamnă, se spune că este un guvernator nou, 
răspunse Guitaut. 

— Un om sigur, cred? spuse regina încruntându-se. 

— Un om de-al domnului d'Epernon. 

Fruntea reginei se lumină. 

— Dacă este așa să plecăm repede, spuse ea. 

— Doamnă, interveni ducele de La Meilleraye, 
majestatea voastră va face cum va voi, dar eu cred că n-ar 
trebui să se meargă mai repede decât armata. O intrare 
războinică în Vayres ar face minuni; e bine ca supușii 
regelui să cunoască forțele de care dispune majestatea sa: 
asta încurajează pe cei fideli și-i disperă pe fățarnici. 


— Cred că domnule de La Meilleraye are dreptate, spuse 
cardinalul de Mazarin. 

— Şi eu zic că nu are, răspunse regina. Nu aveam de ce 
să ne temem înainte de Bordeaux, regele este puternic 
prin el însuși și prin trupele sale: casa militară care este cu 
el, va fi suficientă. 

Domnul de La Meilleraye plecă fruntea în semn de 
supunere. 

Regina chemă pe Guitaut, îi porunci să strângă gărzile, 
muschetarii și cavaleria. Regele încălecă și trecu în fruntea 
lor. Nepoata lui Mazarin și doamnele de onoare se urcară 
în caleașcă. 

Se plecă imediat spre Vayres. Armata venea în urmă și 
pentru că avea de făcut doar zece leghe, ea trebuia să 
sosească la vreo trei, patru ore după rege și să-și așeze 
tabăra pe malul stâng al Dordonei. 

Regele abia avea doisprezece ani, dar de pe acum un 
călăreț încântător, care își mânuia calul cu graţie, având în 
toată persoana lui orgoliul acela al rasei care avea să-l facă 
mai târziu pe regele Spaniei atât de exigent în materie de 
etichetă. Crescut sub ochii reginei, dar persecutat de 
veșnicele gesturi de zgârcenie ale cardinalului, care îl 
lipsea de lucrurile cele mai necesare, aștepta cu mare 
nerăbdare ora majoratului, care trebuia să bată la 5 
septembrie următor și, prin anticipație, lăsa uneori să-i 
scape, printre capriciile sale de copil, vorbe de duh regale, 
care prevesteau ce avea să fie într-o zi. De aceea campania 
aceasta îi surâse. Era, într-un fel, o ieșire din viața 
obișnuită, o școală a conducerii, o încercare a regalității. 
Așadar, el mergea mândru, când la ușa caleștii, salutând-o 
pe regină și făcându-i ochi dulci domnișoarei de Frontenac 
de care se spunea că e îndrăgostit, când în fruntea casei 
sale militare, vorbind cu domnul de La Meilleraye și 
bătrânul Guitaut, despre războaiele lui Ludovic al XIII-lea 
și despre succesele domnului cardinal. 

Tot vorbind, se înaintă în teren și începuse să se 
zărească tunurile și galeriile fortului din Vayres. Timpul 
era minunat, peisajul pitoresc, soarele își arunca razele 


sale oblice în apa fluviului; s-ar fi crezut că e o simplă 
plimbare încât și zăpada părea că zâmbește binevoitoare. 
Regele călărea între domnul de La Meilleraye și Guitaut 
privind spre fortăreaţa în care nu se observa nicio mișcare, 
deși era mai mult ca sigur că santinelele care se zăreau, 
văzuseră și semnalaseră această strălucită avangardă a 
armatei regale. 

Caleașca reginei se grăbi și se așeză în primul rând. 

— Însă, spuse Mazarin, mă intrigă ceva, domnule 
mareșal. 

— Ce anume, monseniore? 

— Mi se pare că, de obicei, adevărații guvernatori știu 
ce se petrece în jurul fortăreței lor și când regele 
binevoiește să se îndrepte spre fortăreaţa lor, sunt obligaţi 
să-i trimită o solie în întâmpinare. 

— Ei, aș! spuse regina izbucnind în râs puternic și forțat, 
ceremonii! Haida de, e inutil, prefer fidelitatea. 

Domnul de La Meilleraye își acoperi faţa cu batista ca 
să-și ascundă, dacă nu o strâmbătură cel puţin intenţia de 
a o face. 

— Adevărul este, însă, că nimeni nu se mișcă, spuse 
regele destul de nemulțumit de o asemenea ignorare a 
regulilor de etichetă din care avea să facă mai târziu baza 
grandorii sale. 

— Sire, răspunse Anna de Austria, iată domnul de La 
Meilleraye și Guitaut vă vor spune că prima datorie a unui 
guvernator, mai ales în teritoriu dușman, este teama de a 
fi luat prin surprindere și de a sta tăcut și ascuns în 
spatele zidurilor. Vedeţi drapelul vostru, drapelul lui 
Henric al IV-lea și al lui Francis I-ul, că flutură pe citadelă. 

Și arătă cu mândrie această emblemă semnificativă care 
dovedea câtă dreptate avea raţionamentul speranţei sale. 

Cortegiul își continuă drumul și, deodată, întâlni o 
lucrare înaintată care părea ridicată doar de câteva zile. 

— Ah! Ah! spuse mareșalul, se pare că guvernatorul este 
cu adevărat un om de meserie. Avangarda aceasta este 
bine aleasă iar retranșamentul bine desenat. 

Regina scoase capul pe fereastră iar regele se înălță în 


scări. 

Doar o santinelă se plimba sus pe meterez, încolo 
retranșamentul părea, tot atât de pustiu și de mut ca și 
citadela însăși. 

— Oricum, interveni Mazarin, deși nu sunt soldat, deși 
nu cunosc îndatoririle militare ale unui guvernator, mi se 
pare, totuși ciudat modul acesta de comportare faţă de un 
rege. 

— Să înaintăm, totuși, spuse mareșalul. O să vedem mai 
bine. 

Când mica trupă ajunse numai la o sută de pași de 
retranșament, santinela, care până atunci umblase în sus 
și în jos, se opri. Apoi, după un moment de cercetare, 
strigă: 

— Stai! Cine-i? 

— Regele! răspunse domnul de La Meilleraye. 

La acest cuvânt, Anna de Austria se așteptase să vadă 
soldaţii alergând, ofițerii apropiindu-se  curtenitori, 
podurile mobile coborându-se, porțile deschizându-se şi 
săbiile scoase din teacă, strălucind în soare. 

Dar nu se petrecu nimic din toate acestea. 

Santinela îți apropie piciorul drept de piciorul stâng, 
îndreptă muscheta spre cei sosiți și se mulțumi să spună 
cu voce puternică. 

— Stai! 

Regele păli de mânie, Anna de Austria își mușcă buzele 
până la sânge, Mazarin murmură o înjurătură italienească, 
puţin obișnuită în Franţa, dar de care el încă nu se 
dezobișnuise; domnul mareșal de La Meilleraye se uită la 
majestăţile lor, cu o privire care spunea multe. 

— Îmi plac măsurile de prevedere luate în serviciul meu, 
spuse regina încercând să fie ea însăși, căci cu toată 
stăpânirea de sine de pe faţa sa, începuse să fie îngrijorată 
până în adâncul sufletului. 

— Îmi place respectul faţă de persoana mea, murmură 
tânărul rege, fixându-și privirea întunecată asupra 
santinelei nepăsătoare. 


XIV. 


Totuși strigătul: Regele! Regele! pronunţat de santinelă 
mai mult ca o înștiinţare decât o dovadă de respect, fu 
repetat de încă două, trei voci și ajunse până la corpul de 
gardă. Atunci, sus pe meterez, fu văzut un bărbat și toată 
garnizoana rânduită în spate. 

Omul acela ridică în aer bastonul de comandant; îndată 
tobele bătură pentru onor, soldaţii din fort prezentară 
arma și o lovitură de tun răsună gravă și solemnă. 

— Aţi văzut? spuse regina, vedeţi cum se pregătesc să 
ne aducă omagii: mai bine mai târziu decât niciodată. Să 
trecem. 

— lertați-mă, doamnă, replică mareșalul de La 
Meilleraye, mie nu mi se pare nici pe departe că vor 
deschide porţile și dacă nu sunt deschise, nu putem trece. 

— Au uitat să o facă din cauza uimirii sau din cauza 
entuziasmului care i-a cuprins când au auzit de această 
augustă vizită pe care nu se așteptau să o primească, 
încercă să spună un curtezan. 

— Nu uitaţi, asta, domnule, răspunse mareșalul. 

Apoi se întoarse spre rege și regină. 

— Majestăţile lor îmi permit să le dau un sfat? întrebă el. 

— Ce sfat, mareșale? 

— Majestăţile lor ar trebui să se retragă la cinci sute de 
pași de aici, împreună cu Guitaut și cu garda personală, în 
timp ce eu cu muschetarii și cu cavaleria, voi merge să fac 
o recunoaștere asupra fortăreței. 

Regina nu răspunse decât printr-un cuvânt: 

— Înainte! O să vedem noi dacă vor îndrăzni să ne 
refuze trecerea. 

Tânărul rege dădu pinteni calului și se trezi cu douăzeci 
de pași mai înainte. 

Mareșalul și Guitaut se aruncară după el și-l ajunseră. 

— Nu se trece! spuse santinela care nu-și părăsea 
poziţia ei dușmănoasă. 

— E regele! strigară pajii. 

— Înapoi! strigă din nou santinela cu un gest 


amenințător. 

În același timp se zăriră sus, pe parapet, pălăriile și 
muschetele soldaţilor care ocupau primul retranșament. 

Un murmur lung întâmpină aceste cuvinte și această 
apariţie. Domnul de La Meilleraye prinse calul regelui de 
zăbală și-l întoarse, poruncind în același timp vizitiului 
reginei să se îndepărteze. Cele două majestăţi insultate se 
retraseră la o distanţă cam de o mie de pași de la primele 
retranșamente, în timp ce suita lor se împrăștia asemeni 
unui stol de păsări la focul de pușcă al vânătorului. 

Atunci mareșalul de La Meilleraye, stăpân pe poziţie, 
lăsă cincizeci de oameni pentru paza regelui și a reginei, 
strânse restul trupei și reveni cu ea spre retranșament. 

Când se găseau cam la o sută de pași de șanț, santinela 
care își reluase mersul ei lent și măsurat se opri din nou. 

— Guitaut chemaţi un trompet, puneţi-vă o batistă în 
vârful sabiei și duceţi-vă să-l somaţi pe impertinentul 
acesta de guvernator să se predea. 

Guitaut se supuse, arboră semnele pașnice care, în toate 
ţările din lume, ocrotesc pe crainici și înaintă spre 
retranșament. 

— Stai! Cine-i? strigă santinela. 

— Parlamentari, răspunse Guitaut, agitându-și sabia și 
cârpa care o împodobea. 

— Lasă-i să vină, spuse același om care mai fusese văzut 
apărând pe parapetul retranșamentului și care, cu 
siguranţă, că ajunsese acolo pe un drum acoperit. 

Poarta se deschise, un pod se cobori. 

— Ce doriţi? întrebă un ofiţer care îi aștepta în ușă. 

— Să vorbim cu guvernatorul, răspunse Guitaut. 

— Iată-mă! spuse omul care mai apăruse de două ori, o 
dată pe meterezul fortificaţiei și o dată pe parapetul 
retranșamentului. 

Guitaut observă că omul era foarte palid, dar calm și 
politicos. 

— Dumneavoastră sunteţi guvernatorul din Vayres? 
întrebă Guitaut. 

— Da, domnule. 


— Şi  refuzaţi să deschideţi poarta fortăreței 
dumneavoastră majestăţii sale regelui și reginei regente? 

— Am această durere. 

— Ce pretindeţi? 

— Eliberarea domnilor prinți, a căror captivitate 
ruinează și întristează ţara. 

— Majestatea sa nu discută cu supușii săi. 

— Din păcate! Ştim asta, domnule, de aceea suntem gata 
să murim, știind că murim pentru serviciul majestăţii sale, 
cu toate că în aparenţă dăm impresia că ne războim cu ea. 

— Bine, asta am vrut să știm, spuse Guitaut. 

Și după ce salută destul de arogant pe guvernator care îi 
răspunse cu un salut plin de curtenie, se retrase. 

Nimic nu se mișcă pe bastion. 

Guitaut se prezentă la mareșal și-i dădu raportul asupra 
misiunii pe care o primise. 

— Cincizeci de oameni să se ducă în galop în satul de 
colo și să aducă imediat toate scările pe care le pot găsi, 
spuse mareșalul arătând cu mâna spre satul Isson. 

Cincizeci de oameni porniră în galop și cum satul nu era 
prea departe, ajunseră foarte repede. 

— Acum, domnilor, spuse mareșalul,  descălecaţi, 
jumătate din dumneavoastră, înarmaţi cu muschete, va 
susține asaltul, iar restul va urca pentru escaladare. 

Comunicarea fu primită cu strigăte de bucurie. Garda, 
muschetarii și cavaleria descălecară în grabă și-și 
încărcară armele. 

În timpul acesta, cei cincizeci de soldaţi, care 
cotrobăiseră prin sat, se întorceau aducând cu ei vreo 
douăzeci de scări. 

În bastion totul continua să fie calm, santinela se plimba 
în lung și în lat, iar vârfurile muschetelor și ale pălăriilor 
continua să se vadă depășind marginea parapetului. 

Casa militară a regelui se puse în mișcare, comandată 
de mareșal în persoană; ea se compunea din vreo patru 
sute de oameni, din care, jumătate, așa cum ordonase 
mareșalul, se pregătea să pornească la asalt, iar cealaltă 
jumătate să susţină escaladarea. 


Regele, regina și curtea urmăreau din depărtare, cu 
îngrijorare, mișcările micii trupe. Regina însăși părea că-și 
pierduse siguranţa ei de până atunci; pentru a putea vedea 
mai bine, întorsese trăsura așa că aceasta îndrepta spre 
fortificaţii, una din laturi. 

Asaltatorii abia făcură douăzeci de pași, că santinela se 
apropie de marginea parapetului și strigă cu o voce 
puternică: 

— Stai! Cine-i? 

— Nu-i răspundeţi, spuse domnul de La Meilleraye, și 
mergeţi înainte. 

— Stai! Cine-i? a doua oară santinela încărcându-și 
arma. 

— Stai! Cine-i? repetă a treia oară. 

Şi puse arma la ochi. 

— Foc asupra caraghiosului acesta! spuse domnul de La 
Meilleraye. 

În același moment o ploaie de lovituri de muschetă porni 
din rândurile regaliștilor: santinela lovită, se clătină, scăpă 
muscheta din mână și se prăbuși în șanț, strigând: 

— La arme! 

O singură lovitură de tun răspunse începutului 
ostilităților. Ghiuleaua porni șuierând peste primul rând, 
căzu între al doilea și al treilea, răsturnă patru soldaţi și 
ricoșând, sfârtecă unul din caii de la trăsura reginei. 

Un strigăt de groază porni din grupul care păzea pe 
majestăţile lor. Regele târât cu forța, se trase înapoi; Anna 
de Austria fu gata să leșine de furie, iar Mazarin de frică. 
Fură tăiate hamurile calului ucis și ale cailor vii care 
cuprinși de spaimă, amenințau să sfărâme trăsura. Opt sau 
zece soldaţi din gardă se înhămară la trăsură și o traseră 
până dincolo de bătaia tunului. 

În acest timp, guvernatorul dezvălui o baterie cu șase 
tunuri. 

Când domnul de La Meilleraye văzu această baterie care 
în câteva secunde ameninţa să decimeze cele trei companii 
ale sale, consideră că era inutil să împingă atacul mai 
departe și ordonă retragerea. 


În momentul în care trupa regelui făcu primul pas în 
retragere, dispoziţiile ostile ale cetăţii dispărură. 

Mareșalul se apropie de regină, invitând-o să-și aleagă 
un punct prin împrejurimi pentru a-și fixa cartierul 
general. Regina observă atunci pe malul celălalt al 
Dordonei, o căsuţă izolată pierdută printre copaci, care 
semăna cu un mic castel. 

— Vedeţi cui aparține această casă și  cereţi-i 
ospitalitatea pentru mine, se adresă ea lui Guitaut. 

Guitaut porni imediat, traversă fluviul în bacul podarului 
din Isson și se întoarse spunând că clădirea era nelocuită, 
cu excepţia unui soi de intendent care-l informase că aceea 
era proprietatea domnului d'Epernon și că era, bineînţeles, 
la dispoziția majestăţii sale. 

— Atunci să mergem, spuse regina; dar unde este 
regele? 

Fu chemat micul Ludovic al XIV-lea, care se retrăsese 
mai la o parte; se întoarse și deși încercase să-și ascundă 
lacrimile, se văzu că plânsese. 

— Ce aveţi, sire? întrebă regina. 

— Oh! Nimic, doamnă, răspunse copilul, sper să ajung 
rege într-o zi și atunci... Nenorocire acelor care mă vor fi 
ofensat! 

— Cum se numește guvernatorul? întrebă regina. 

Nimeni nu putu să-i răspundă, pentru că nimeni nu știa. 

Fu întrebat atunci podarul, care răspunse că se numea 
Richon. 

— Bine, spuse regina, am să-mi amintesc numele acesta. 

— Şi eu, spuse tânărul rege. 


XV. 


Vreo sută de oameni din casa militară a regelui trecură 
Dordona împreună cu majestăţile lor, restul rămase pe 
lângă domnul de La Meilleraye care, hotărât să asedieze 
Vayres, aștepta grosul armatei. 

Abia fusese instalată regina în casa aceea mică pe care, 
datorită luxului lui Nanon, majestatea sa o găsise mult mai 


de locuit decât sperase, că Guitaut se prezentă la ea 
pentru a-i spune că un căpitan, care pretindea că are o 
problemă importantă de discutat, îi solicită onoarea unei 
audienţe. 

— Cine este căpitanul acesta? întreabă regina. 

— Căpitanul Cauvignac, doamnă. 

— Face parte din armata mea? 

— Nu cred. 

— Informaţi-vă și dacă nu face parte din armata mea 
spuneţi-i că nu-l pot primi. 

— Cer iertare majestăţii voastre că nu sunt de aceeași 
părere cu ea, asupra acestui punct, spuse Mazarin, dar mi 
se pare că ar trebui primit tocmai pentru că nu face parte 
din armata sa. 

Pentru că dacă ar fi din armata majestăţii voastre și cere 
o audienţă reginei, nu poate fi decât un supus credincios, 
în timp ce, dimpotrivă, dacă aparţine armatei dușmane, 
poate fi un trădător. Or în momentele acestea, doamnă, 
trădătorii nu sunt de disprețuit, întrucât ar putea fi toarte 
folositori. 

— Atunci, introduceţi-l, spuse regina, dacă aceasta este 
părerea domnului cardinal. 

Căpitanul fu introdus imediat și se prezentă cu o 
dezinvoltură și o amabilitate care o uimiră pe regină, 
obișnuită să producă asupra celor care o înconjurau o 
impresie contrară. 

Ea îl măsură pe Cauvignac din cap până în picioare, dar 
acesta suportă de minune privirea regală. 

— Cine sunteți dumneavoastră, domnule? întrebă 
regina. 

— Căpitanul Cauvignac, răspunse noul venit. 

— În serviciul cui sunteţi? 

— În serviciul majestăţii voastre, dacă binevoiește. 

— Dacă vreau? Fără îndoială. De altfel mai există și un 
alt serviciu în regat? Suntem două regine în Franța? 

— Desigur că nu, doamnă, nu există în Franţa decât o 
regină, aceea la picioarele căreia am fericirea să depun, în 
acest moment, omagiul meu prea supus, însă sunt două 


păreri, cel puţin după câte mi s-a părut adineauri. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă regina încruntându-se. 

— Vreau să spun, doamnă, că mă plimbam prin 
împrejurimi și că mă găseam pe un mic deal care domină 
întreaga regiune, de unde admiram peisajul care, așa cum 
a putut observa și majestatea voastră, este încântător, 
când mi s-a părut că domnul Richon nu o primise cu tot 
respectul care i se datora; aceasta mi-a confirmat un lucru 
de care de altfel mă îndoiam, anume că în Franţa există 
două opinii: opinia regală și o altă opinie și că domnul 
Richon aparţinea acestei alte opinii. 

Figura Annei de Austria se întunecă. 

— Aţi crezut că aţi văzut așa ceva? întrebă ea. 

— Da, doamnă, răspunse Cauvignac cu un ton de 
perfectă naivitate. Mi s-a părut chiar că am văzut un tun 
încărcat descărcându-se din cetate și că ghiuleaua a 
tulburat caleașca majestăţii voastre. 

— Destul... Nu mi-aţi cerut audienţă, domnule, ca să-mi 
împărtășiți observaţiile dumneavoastră idioate. 

„Ah! Ești nepoliticoasă, își spuse în sine Cauvignac, și ai 
să mi-o plătești scump”. 

— Nu, doamnă, v-am solicitat audiența pentru a vă 
spune că sunteţi o mare regină și că admiraţia mea pentru 
dumneavoastră este fără pereche. 

— Ah! Chiar așa? spuse regina rece. 

— Ca urmare a acestei mărimi și a acestei admiraţii, 
care este o consecinţă firească, m-am hotărât să-mi închin 
serviciile majestăţii voastre. 

— Mulţumesc, spuse regina cu ironie; apoi întorcându-se 
spre căpitanul comandantul gărzii sale: 

— Guitaut, să fie izgonit vorbăreţul acesta. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse Cauvignac, plec eu, fără să 
fiu izgonit, dar dacă plec, nu veţi avea Vayres. 

Și Cauvignac, salutând pe majestatea sa cu o graţie 
fermecătoare, făcu stânga-mprejur. 

— Doamnă, spuse încet Mazarin, cred că greșiți dacă-l 
concediaţi pe omul acesta. 

— la staţi, reveniţi, spuse regina, și vorbiţi; la urma 


urmei, sunteţi ciudat și-mi păreţi amuzant. 

— Majestatea voastră este prea bună, răspunse 
Cauvignac, înclinându-se. 

— Ce spuneţi de intrarea în Vayres? 

— Spuneam, doamnă, că dacă majestatea voastră își 
păstrează intenţia de a intra în Vayres, așa cum mi s-a 
părut că se manifestase astăzi de dimineaţă, îmi voi face 
datoria de a o introduce. 

— Cum asta? 

— Am o sută cincizeci de oameni ai mei în Vayres. 

— Ai dumneavoastră? 

— Da, ai mei. 

— Ei, și? 

— Cedez majestăţii voastre acești oameni. 

— Și apoi? 

— Apoi? 

— Da. 

— Apoi, mi se pare, ce dracu, că cu o sută de portari 
majestăţii voastre poate să i se deschidă o poartă. 

Regina surâse. 

— Are haz, caraghiosul acesta! șopti ea. 

Cauvignac ghici, fără îndoială, complimentul, căci se 
înclină a doua oară. 

— Cât cereţi, domnule? întrebă ea. 

— Oh! Doamne, doamnă, cinci sute de livre de portar; 
atât le dam și eu. 

— Le veţi avea. 

— Dar mie? 

— Ah! Cereti și dumneavoastră ceva? 

— Aș fi fericit dacă aș obţine un grad de la generozitatea 
majestăţii voastre. 

— Şi ce grad cereţi? 

— Aș vrea să fiu guvernator al fortăreței Branne. Mi-am 
dorit întotdeauna să fiu guvernator. 

— Se acordă. 

— În cazul acesta, în afară de o mică formalitate, 
afacerea este încheiată. 

— Ce formalitate? 


— Ar vrea majestatea voastră să semneze hârtia aceasta 
pe care am pregătit-o dinainte, în speranţa că serviciile 
mele ar fi fost acceptate de generoasa mea suverană. 

— Ce hârtie este asta? 

— Citiţi, doamnă. 

Apoi,  rotunjindu-și grațios braţul și  plecându-și 
genunchiul cu aerul cel mai respectuos, Cauvignac întinse 
hârtia reginei. 

Regina citi: 


„În ziua în care voi intra în Vayres, fără luptă, voi plăti 
domnului căpitan Cauvignac suma de șaptezeci și cinci de 
mii de livre și-l voi face guvernator în Branne”. 


— Așadar, spuse regina stăpânindu-și furia, căpitanul 
Cauvignac n-are destulă încredere în cuvântul regal și mai 
vrea și un act? 

— Un act mi se pare tot ce e mai potrivit, doamnă, în 
afacerile importante, răspunse Cauvignac, înclinându-se: 
un vechi proverb spune: verba volant, cuvintele zboară și 
eu, să mă ierte majestatea voastră, am fost furat. 

— Insolent! strigă regina, de data asta, ieși! 

— les, majestate, răspunse Cauvignac, dar nu veţi avea 
Vayres. 

Şi de data aceasta căpitanul, repetă vechea manevră 
care îi reușise, făcu stânga-mprejur, și se îndreptă spre 
ușă. Însă Anna de Austria, mai iritată acum decât prima 
dată, nu-l mai rechemă. 

Cauvignac ieși. 

— Arestaţi-l pe omul acesta, spuse regina. 

Guitaut făcu o mișcare ca să se supună. 

— Iertați-mă, doamnă, spuse Mazarin, dar cred că 
majestatea voastră ar putea să greșească lăsându-se 
antrenată de o primă mișcare de mânie. 

— De ce? întrebă regina. 

— Pentru că mă tem să nu aveţi nevoie de acest om mai 
târziu și atunci, dacă majestatea voastră îl indispune într- 
un fel oarecare, să nu fie nevoită să-i plătească dublu. 


— Bine, spuse regina, să fie plătit cât trebuie, dar până 
atunci să nu fie pierdut din vedere. 

— Ah! E foarte bine și eu sunt primul care aplaud 
această măsură de prevedere. 

— Guitaut, vezi ce e cu el, spuse regina. 

Guitaut ieși și se înapoie după o jumătate de oră. 

— Ei, ce face? întrebă Anna de Austria. 

— Oh! Majestatea voastră poate să fie complet liniștită, 
răspunse Guitaut, omul dumneavoastră nici nu se gândește 
să se depărteze. M-am informat, locuiește la vreo trei sute 
de pași de aici, la un hangiu pe nume Biscarros. 

— Şi, acolo s-a dus? 

— Nu, doamnă, s-a urcat pe un deal și privește, de acolo, 
la pregătirile pe care le face domnul de La Meilleraye ca să 
forțeze retranșamentul. Pare că spectacolul acesta îl 
interesează foarte mult. 

— Dar restul armatei? 

— Sosește, doamnă, și pe măsură ce sosește se așază în 
formaţie de luptă. 

— Așadar, mareșalul va ataca imediat? 

— Eu cred, doamnă, că ar fi mai bine ca, înainte de a 
risca un atac, să se lase trupelor o noapte de odihnă. 

— O noapte de odihnă! strigă Anna de Austria, armata 
regală să stea o noapte și o zi în faţa unei astfel de 
cocioabe? Imposibil, Guitaut, spuneţi-i mareșalului să 
atace imediat. Regele vrea să doarmă în noaptea asta în 
Vayres. 

— Dar, doamnă, mi se pare că precauţiunea aceasta 
luată de mareșal... murmură Mazarin. 

— Mie mi se pare, spuse Anna de Austria, că atunci când 
autoritatea regală a fost insultată, nu poate fi răzbunată 
atât de repede pe cât se cuvine. Du-te Guitaut și spune-i 
domnului de La Meilleraye că regina îl urmărește. 

Şi concediindu-l pe Guitaut cu un gest majestuos, regina 
îl luă pe rege de mână, ieși, la rândul său, fără să se 
îngrijească dacă era urmată sau nu și urcă scara care 
ducea la terasa de sus. 

Terasa aceasta, executată cu mult gust, domina 


împrejurimile. în 

Regina aruncă o privire grăbită asupra peisajului. În 
spatele ei, la vreo două sute de pași trecea drumul spre 
Libourne, pe care strălucea, albă, casa prietenului nostru 
Biscarros. La picioarele sale curgea Gironda, calmă, rapidă 
și măreaţă, în dreapta se înălța fortul Vayres, tăcut ca o 
ruină; în jurul fortului se întindeau retranșamentele 
circulare, de curând ridicate. Câteva santinele se plimbau 
pe galerie, cinci guri de tun își treceau gâturile de bronz și 
gurile căscate prin ambrazurile zidului: în stânga domnul 
de La Meilleraye făcea pregătirile pentru a-și așeza tabăra. 
Așa cum spusese Guitaut, toată armata sosise și era acum 
strânsă în jurul lui. 

De pe un dâmb, un om, în picioare, urmărea atent toate 
mișcările asediatorilor și ale asediaţilor; omul acesta era 
Cauvignac. 

Guitaut traversă fluviul pe lacul podarului din Isson. 

Regina sta pe terasă, dreaptă, nemișcată, încruntată, 
ţinându-l de mână pe Ludovic al XIV-lea, care privea 
spectacolul din faţa lui cu o oarecare curiozitate și care din 
când în când îi spunea mamei sale: 

— Doamnă, daţi-mi, totuși, voie să încalec calul meu de 
luptă și lăsaţi-mă, vă rog, ca împreună cu domnul de La 
Meilleraye, să-i pedepsesc pe acești obraznici. 

Lângă regină era Mazarin a cărui față fină și ironică 
luase, pentru un moment, înfățișarea serioasă pe care nu o 
avea decât în ocazii importante, iar în spatele reginei și a 
ministrului se aflau doamnele de onoare care, imitând 
tăcerea Annei de Austria, abia îndrăzneau să schimbe între 
ele cuvinte grăbite și abia șoptite. 

La o primă vedere, totul părea calm și liniștit, dar se 
vedea repede că, în realitate, era liniștea unei bombe, pe 
care o scânteie o transformă în furtună și în obiect de 
distrugere. 

Mai ales pe Guitaut îl urmăreau toate privirile pentru că 
de el depindea explozia așteptată cu sentimente diferite. 

Şi de partea armatei așteptarea era grea căci abia 
atinsese mesagerul malul stâng al Dordonei și fu 


recunoscut, că toate privirile se îndreptară spre el. Când îl 
zări domnul de La Meilleraye părăsi grupul de ofiţeri, în 
mijlocul cărora se afla, și veni înaintea lui. 

Guitaut și mareșalul vorbiră câteva clipe împreună. Cu 
toate că fluviul era destul de lat în locul acela, și deși 
distanţa care separa grupul regal de cei doi ofiţeri era 
mare, ea nu era totuși atât de mare ca să nu se fi putut 
observa uimirea care se zugrăvise pe fața mareșalului. Era 
evident că ordinul pe care îl primise i se părea inoportun. 
De aceea ridică o privire plină de îndoială spre grupul în 
mijlocul căruia se distingea regina. Dar Anna de Austria 
care înţelese gândul mareșalului, făcu în același timp cu 
mâna și cu capul un gest atât de hotărât, încât mareșalul 
care cunoștea de multă vreme autoritara lui suverană, 
cobori capul în semn, dacă nu de învoire, cel puţin de 
supunere. 

In același moment, la un ordin al mareșalului, vreo trei, 
patru căpitani, care făceau pe lângă el serviciul pe care 
astăzi îl fac aghiotanţii, se aruncară în șa îndreptându-se în 
galop în direcţii diferite. 

Pretutindeni, pe unde treceau, activitatea din 
campament se întrerupea imediat și în răpăit de tobe și 
sunet de trompete, soldaţii aruncau fiecare ce aveau în 
mână, unul paiele, altul ciocanul cu care înfigea stâlpii 
corturilor și alergau la armele așezate în piramidă, 
grenadierii la puști, infanteriștii la sulițe, artileriștii la 
armamentul lor. Se produse astfel o mișcare confuză, 
cauzată de încrucișarea între toţi acești oameni alergând 
în toate părţile, apoi încetul cu încetul, căsuţele acestei 
imense table de șah se lămuriră, ordinea urmă agitaţiei, 
fiecare se regăsi sub drapelul său: grenadierii în centru, 
casa militară a regelui în aripa dreaptă, artileria în aripa 
stângă. Trompetele și tobele încetară. 

O singură tobă răspunse din spatele retranșamentelor, 
apoi încetă și ea. O tăcere sinistră se așternu peste 
câmpie. 

Atunci se auzi un ordin clar, precis, hotărât. De la 
distanța la care se găsea, regina nu putea desluși 


cuvintele, dar văzu chiar în aceeași clipă trupele 
încolonându-se. Ea își scoase batista și o agită în aer în 
timp ce tânărul rege striga cu înflăcărare și bătea cu 
piciorul în pământ: Înainte! Înainte! 

Armata răspunse într-un singur strigăt: Trăiască regele! 
Apoi artileria porni în galop, se instală pe un mic dâmb, iar 
în urma ei coloanele armatei se puseră în mișcare în 
răpăitul tobelor pentru atac. 

Nu era un asediu în toată regula, era o simplă escaladă. 
Retranșamentele pe care Richon le ridicase în grabă erau 
niște parapete din pământ, așa că nu era vorba să se 
deschidă o tranșee ci să se dea un asalt. Totuși, abilul 
comandant din Vayres luase toate măsurile de prevedere și 
se văzu că profitase, cu o pricepere puţin obișnuită, de 
toate resursele pe care i le oferea terenul. 

Fără îndoială Richon își impusese legea de a nu trage el 
cel dintâi, așa că și de data asta așteptă provocarea 
trupelor regale; însă se văzu și acum, ca și la primul atac, 
coborându-se acel teribil rând de muschete al cărui foc 
făcuse atâtea ravagii în rândul casei militare a regelui. 

În același timp, cele șase tunuri ale armatei regale 
așezate în baterie trăsniră și parapete și palisade fură 
aruncate în aer. 

Răspunsul nu se lăsă așteptat, artileria din retranșament 
tună la rândul ei, săpând goluri mari în rândurile armatei 
regale, însă la ordinul șefilor aceste goluri însângerate 
dispărură; buzele rănii, un moment deschise, se închiseră 
iar, coloana principală, un moment zguduită, își reluă 
marșul. 

Atunci, în timp ce tunurile se încărcau, fu rândul 
muschetelor să trăsnească. 

Cinci minute mai târziu, cele două armate potrivnice își 
răspândeau în același moment, ca două furtuni ce luptau 
împreună, ca două trăsnete ce bubuiau în același timp. 

Apoi, după ce se instaură calmul, după ce nicio adiere 
nu mai agită aerul, după ce fumul se strânse deasupra 
câmpului de luptă, repede de tot asediatorii și asediaţii 
dispărură într-un nor pe care, din când în când, îl sfâșia un 


zgomotos fulger de foc pornit din tunurile artileriei. 

Din când în când, din acest nor se vedeau, ieșind în 
urma armatei regale, oameni care se târau cu greutate și 
cădeau apoi la diferite distanţe lăsând în urma lor o dâră 
de sânge. 

Curând numărul răniților crescu, iar zgomotul tunurilor 
și muschetelor continuă. Artileria regală nu mai trăgea 
însă decât la întâmplare și cu ezitări, pentru că în mijlocul 
acestui fum des nu mai putea deosebi pe prieteni de 
dușmani. 

În schimb loviturile artileriei cetăţii, neavând în faţa ei 
decât dușmani, erau mai teribile și mai grăbite ca 
niciodată. 

In sfârșit artileria regală încetă complet tirul: era 
evident că se lua cetatea cu asalt și că se dădeau lupte 
corp la corp. 

Spectatorii avură un moment de îngrijorare, când fumul, 
încetând să mai fie alimentat de focul tunurilor și al 
muschetelor începuse să se înalțe încet. Armata regală fu 
văzută atunci respinsă în dezordine, lăsând la picioarele 
zidurilor mormane de răniţi. Un fel de breșe fusese 
practicată; câteva palisade fuseseră smulse lăsând să se 
vadă o deschidere, dar deschiderea aceasta era înţesată cu 
oameni, sulițe și muschete iar în mijlocul lor, plin de 
sânge, dar calm și rece de parcă ar fi asistat ca spectator 
la tragedia în care jucase un rol atât de îngrozitor, se afla 
Richon, ţinând în mână un topor năclăit de sânge. 

Parcă o vrajă îl protejase pe acest om, mereu în mijlocul 
focului, mereu în primele rânduri. Niciun glonţ nu-l 
atinsese, nicio suliță nu-l ajunsese; era tot atât de 
invulnerabil pe cât era de impasibil. 

De trei ori la rând, mareșalul de La Meilleraye conduse 
personal trupele regale la asalt: de trei ori trupele regale 
fură respinse sub ochii regelui și ai reginei. 

Lacrimi curgeau în tăcere pe obrajii palizi ai regelui. 
Anna de Austria își frângea pumnii și murmura: „Oh! Omul 
acesta, omul acesta! Daca o să-mi cadă odată în mână, am 
să dau cu el un exemplu îngrozitor”. 


Din fericire noaptea căzu repede și întunecoasă; era un 
fel de văl care se întinse peste roșeaţa regală. Mareșalul 
de La Meilleraye ordonă să se sune retragerea. 

Cauvignac își părăsi postul, cobori de pe dâmbul unde 
stătuse până atunci și, cu mâinile băgate în buzunarele 
pantalonilor, se îndreptă spre casa jupânului Biscarros. 

— Doamnă, spuse Mazarin arătându-l pe Cauvignac, iată 
un om care pentru puţin aur, ar fi scutit tot sângele care s- 
a vărsat. 

— Aș! spuse regina, domnule cardinal acesta este un sfat 
pe care mi-l dă un om econom ca dumneavoastră? 

— Este adevărat, doamnă, spuse cardinalul, cunosc 
preţul aurului, dar cunosc și preţul sângelui și din acest 
moment sângele este pentru noi mai scump decât aurul. 

— Fiţi liniștit, răspunse regina, sângele vărsat va fi 
răzbunat. Comminges,  adăugă ea adresându-se 
locotenentului de gardă, căutaţi-l pe domnul de La 
Meilleraye și aduceţi-mi-l. 

— lar dumneata,  Bernouin, se adresă cardinalul 
valetului său, arătându-l pe Cauvignac care era la câţiva 
pași de hanul „Viţelul de aur”, îl vezi pe omul acela? 

— Da, monseniore. 

— Ei bine! Caută-l din partea mea și adu-l la noapte, pe 
ascuns, în camera mea. 


A doua zi după întâlnirea cu Canolles în biserica 
Carmelitelor, doamna de Cambes se duse la prinţesă cu 
intenţia de a aduce la îndeplinire promisiunea pe care i-o 
făcuse baronului. 

Tot orașul fremăta: se anunţase sosirea regelui în faţa 
fortăreței Vayres și odată cu aceasta, admirabila apărare a 
lui Richon care cu cinci sute de oameni, respinsese de 
două ori armata regală, alcătuită din douăsprezece mii de 
oameni. Doamna prinţesă a fost printre cei dintâi care au 
aflat această veste și în elanul bucuriei, strigase bătând 
din palme: 

— De ce n-am o sută de căpitani ca viteazul meu Richon? 

Doamna de Cambes se asocie admiraţiei generale, de 


două ori fericită, întâi pentru că putea aplauda cu putere, 
purtarea unui om pe care îl preţuia și în al doilea rând, 
pentru că găsise astfel ocazia să-și plaseze într-un moment 
potrivit o cerere pe care ar fi compromis-o anunţarea unei 
înfrângeri, pe când, acum, succesul cererii era aproape 
asigurat după anunţarea victoriei. 

Insă cu toată bucuria care o stăpânea pe prinţesă, 
aceasta avea, totuși, alte preocupări mult mai importante 
pentru ca Claire să îndrăznească să-i facă cererea. Era 
vorba să i se trimită lui Richon un ajutor în oameni, de 
care era de la sine înţeles că avea nevoie, mai ales ţinând 
seama de faptul că în curând armata regală urma să facă 
joncțiune cu armata domnului d'Epernon. Ajutorul se 
organiză în consiliu. Claire văzând că problemele politice 
aveau întâietate față de problemele de inimă, intră în 
personajul de consilier de stat, iar de Canolles nu aduse 
vorba în ziua aceea. 

Un cuvânt bine gândit, scurt, dar tandru, îl anunţă pe 
dragul prizonier despre cauza acestei întârzieri. Această 
nouă amânare îi fu mai puţin dureroasă decât s-ar fi putut 
crede: există în așteptarea unui eveniment fericit, aproape 
tot atâtea senzaţii plăcute ca în evenimentul însuși. 
Canolles avea în inima lui prea multe gingășii de 
îndrăgostit pentru a nu se complace în ceea ce numea el 
anticamera fericirii. Claire îi cerea să aștepte cu răbdare și 
el așteptă aproape cu bucurie. 

A doua zi ajutorul fusese organizat: la ora unsprezece de 
dimineaţă el porni în amontele fluviului. Însă vântul și 
curentul apei le erau potrivnice, se calculă că, întrucât se 
înainta cu vâsle oricât efort s-ar fi făcut, ajutorul nu putea 
să ajungă decât a doua zi. În același timp, căpitanul 
Ravailly, care comanda expediţia, primise ordinul să facă și 
o cercetare asupra citadelei Branne, care aparţinea reginei 
și despre care se știa că n-are guvernator. 

Doamna prințesă își petrecu dimineaţa cu 
supravegherea pregătirilor și cu amănuntele îmbarcării. 
După amiaza trebuia consacrată unui mare consiliu, care 
avea ca scop, dacă s-ar fi putut, să se opună joncţiunii 


armatei ducelui d'Epernon cu armata mareșalului de La 
Meilleraye sau cel puţin să se întârzie această joncțiune 
până când ajutoarele trimise lui Richon ar fi intrat în 
citadelă. 

Lui Claire îi fu greu să mai aștepte până a doua zi, însă 
pe la ora patru, avu prilejul să-i facă lui Canolles, care 
trecea pe sub fereastra ei, un semn atât de încântător, atât 
de plin de regret și de dragoste, încât Canolles se simţi 
aproape fericit că trebuia să aștepte. 

Totuși către seară și ca să fie sigură că întârzierea nu 
avea să se mai prelungească și pentru a forța pe sine 
însuși să-i facă prinţesei o destăinuire care totuși o 
tulbura, Claire ceru doamnei de Condé o audienţă 
particulară pentru a doua zi, audienţă care, ne dăm bine 
seama, îi fu acordată fără dificultate. 

La ora fixată, Claire intră la prinţesă, care o întâmpină 
cu surâsul ei cel mai încântător. Era singură, așa cum îi 
ceruse Claire. 

— Ei bine, micuţo, ce s-a întâmplat atât de grav, că-mi 
ceri o audienţă personală, în secret, când știi că toată ziua 
sunt la dispoziţia prietenilor mei? 

— S-a întâmplat, doamnă, răspunse vicontesa că în 
mijlocul mulţumirii datorată alteţei voastre, vin să o rog 
să-și arunce ochii în mod cu totul special asupra fidelei 
sale servitoare, care are nevoie și ea de puţină fericire. 

— Cu mare plăcere, buna mea Claire, și niciodată 
fericirea pe care ţi-o va trimite Dumnezeu nu o va egala pe 
aceea pe care ţi-o doresc. Hai, spune. Ce favoare ceri? lar 
dacă este în puterea mea, socotește că ţi-am acordat-o de 
pe acum. 

— Văduva liberă și prea liberă, căci această libertate îmi 
e mai apăsătoare decât sclavajul, aș vrea să-mi schimb 
izolarea mea cu o situație mai bună, răspunse Claire. 

— Adică ai vrea să te căsătorești, nu-i așa micuţo? 
întrebă râzând doamna de Condé. 

— Cred că da, răspunse Claire, roșindu-se. 

— Ei bine! Fie... O să ne îngrijim noi de asta. 

Claire făcu o mișcare. 


— Fii liniștită, vom avea grijă de orgoliul tău, își trebuie 
un duce și „pair” vicontesă. Am să caut așa ceva printre 
fidelii noștri. 

— Alteța voastră se obosește prea mult. Nu mă gândeam 
să-i dau asemenea griji, spuse doamna de Cambes. 

— Bine, dar vreau eu să-mi iau o astfel de grijă, căci 
vreau să-ți dau în fericire ceea ce tu mi-ai dat în 
devotament; totuși, ai să aștepți sfârșitul războiului acesta, 
nu-i așa? 

— Voi aștepta doamnă, cât mai puţin cu putinţă, 
răspunse vicontesa surâzând. 

— Îmi vorbești ca și cum alegerea ta ar fi fost făcută, ca 
și cum ai avea gata pregătit soțul pe care mi-l ceri. 

— Este chiar așa cum spune alteţa voastră. 

— Adevărat? Şi cine este acel fericit muritor? Spune-mi, 
nu te teme de nimic. 

— Oh! Doamnă, spuse Claire, nu știu de ce, dar sunt 
foarte emoţionată. 

Prinţesa zâmbi, luă mâna lui Claire și o trase spre ea. 

— Copilă! îi spuse ea. Apoi privind-o cu o expresie care o 
tulbură și mai mult pe vicontesă: Eu îl cunosc? 

— Cred că alteţa voastră l-a văzut de mai multe ori. 

— Mai e nevoie să întreb dacă e tânăr? 

— Douăzeci și opt de ani. 

— Dacă e nobil? 

— Un bun gentilom. 

— Dacă e viteaz? 

— Reputația lui e făcută. 

— Dacă e bogat? 

— Sunt eu. 

— Da, micuţo, da și n-am uitat. Tu ești unul din seniorii 
cei mai bogaţi din parohia noastră și ne amintim cu 
satisfacţie că în războiul pe care îl ducem, ludovicii de aur 
ai domnului de Cambes și scuzii ţăranilor tăi ne-au scos de 
multe ori din încurcătură. 

— Alteța voastră mă onorează amintindu-mi cât îi sunt 
de devotată. 

— Bine. Vom face din el un colonel în armata noastră 


dacă nu este decât căpitan și un comandant de regiment, 
dacă nu este decât colonel, căci bănuiesc că este 
credincios, nu? 

— A fost la Lens, doamnă, răspunse Claire cu toată 
abilitatea pe care o luase de câtva timp din studiile 
diplomatice. 

— De minune! Acum, nu-mi mai rămâne să știu decât un 
lucru, adăugă prinţesa. 

— Care, doamnă. 

— Numele prea fericitului gentilom care stăpânește de 
pe acum inima și care va avea în curând și persoana cea 
mai războinică din armata mea. 

Claire, împinsă până în cele din urmă linii de apărare, își 
strângea tot curajul ca să pronunţe numele baronului de 
Canolles, când, deodată, răsună în curte galopul unui cal, 
urmat de acele zvonuri surde care însoțesc de obicei 
veștile mari. 

Prințesa auzi acest zgomot dublu și alergă la fereastră. 
Curierul, acoperit de sudoare și de praf, descălecă și, 
înconjurat îndată de vreo patru, cinci persoane pe care le 
atrăsese sosirea lui, părea că dă unele amănunte care, pe 
măsură ce-i ieșeau din gură, scufundau în consternare pe 
cei care le aflau. Prinţesa nu-și mai putu stăpâni mult timp 
curiozitatea și deschizând fereastra, strigă: 

— Lăsaţi-l să urce! 

Mesagerul ridică privirea, recunoscu pe prinţesă și se 
repezi pe scări. Cinci minute mai târziu, intra în cameră, 
așa murdar de noroi cum era, cu părul în dezordine și 
vocea sugrumată. 

— Cer iertare, alteță, că mă prezint în fața voastră în 
starea în care mă aflu. Dar aduc una din acele știri care 
sparg ușile numai când sunt pronunţate: Vayres a 
capitulat! 

Prinţesa făcu un pas înapoi; Claire lăsă braţele să-i cadă, 
cu descurajare; Lenet, care intrase în spatele curierului, 
păli. 

Vreo cinci, șase persoane care uitând, un moment, 
respectul datorat prințesei,  năvăliseră în cameră, 


rămaseră muţi de stupefacţie. 

— Domnule Ravailly, spuse Lenet, căci mesagerul nu era 
altul decât căpitanul din regimentul Navailles, repetaţi ce- 
aţi spus, căci nu-mi vine să cred. 

— Vă repet domnule: Vayres a capitulat! 

— A capitulat! reluă prinţesa și ajutorul pe care îl 
conduceaţi? 

— A ajuns prea târziu, doamnă! Richon se preda tocmai 
în momentul în care noi ajungeam. 

— Richon se preda! strigă prinţesa, lașul! 

Exclamaţia prinţesei făcu să treacă un fior rece prin 
oasele celor de faţă, dar toţi tăcură, în afară de Lenet. 

— Doamnă, i se adresă el sever și fără niciun 
menajament pentru mândria doamnei de Condé, nu uitaţi 
că onoarea oamenilor stă în cuvântul prinților, după cum 
viaţa lor stă în mâna lui Dumnezeu. Nu numiţi laș pe cel 
mai viteaz dintre cei care vă slujesc, căci astfel, de mâine, 
chiar și cei mai fideli vă vor abandona văzând cum îi trataţi 
pe semenii lor și veți rămâne singură, blestemată și 
pierdută. 

— Domnule! spuse prinţesa. 

— Doamnă, continuă Lenet, repet alteţei voastre că 
Richon nu este un laş; că eu răspund de el, cu capul și că 
dacă a capitulat, este sigur că nu a putut face altfel. 

Prinţesa, palidă de furie, se pregătea să-i arunce în faţă 
lui Lenet una din acele extravaganţe aristocratice cu care 
credea că poate înlocui suficient de bine bunul simţ cu 
trufia, însă văzând că cei din jurul ei își întorceau privirile 
de la ea, că ochii lor o ocoleau, că Lenet privea cu fruntea 
sus, că Ravailly, sta cu capul plecat, înţelese că ar fi 
pierdută cu adevărat dacă ar persevera în acest sistem 
nefericit. Așa că invocă în sprijinul său un argument 
obișnuit. 

— Ce prințesă nefericită sunt, spuse ea, totul mă 
părăsește: și norocul și oamenii! Ah! Copilul meu, 
sărmanul meu copil, ai să te pierzi ca și tatăl tău. 

Un asemenea strigăt de slăbiciune al femeii, elanul 
durerii materne, a găsit totdeauna ecou în inimi. Comedia 


aceasta, care de multe ori îi reușise prinţesei, produse și 
de data aceasta efectul dorit. 

În timpul acesta, Lenet îi cerea lui Ravailly să-i repete 
tot ce știa în legătură cu capitularea fortăreței din Vayres. 

— Ah! Ştiam eu asta, izbucni el după un moment. 

— Ce știaţi? întrebă prinţesa. 

— Că Richon nu e un laș, doamnă. 

— De unde știți asta. 

— Pentru că a rezistat două zile și două nopţi, pentru că 
s-ar fi îngropat sub ruinele fortului dacă - după câte se 
pare - o companie de recruți nu s-ar fi revoltat și nu l-ar fi 
forţat să capituleze. 

— Mai bine murea, domnule, decât să se predea, spuse 
prinţesa. 

— Oh! Doamnă, credeţi că se moare când vrem? spuse 
Lenet, dar cel puţin e prizonier cu garanţie, sper, se 
adresă el lui Ravailly. 

— Mi-e teamă, că e fără garanţie, răspunse Ravailly. Mi 
s-a spus că tratativele au fost duse de un locotenent al 
garnizoanei, așa că s-ar putea foarte bine să fi fost o 
trădare la mijloc și în loc să fi pus Richon condiţiile, el să fi 
fost predat. 

— Da, da! strigă Lenet, trădat, predat, asta e. Eu îl 
cunosc pe Richon și-l știu incapabil, n-aș spune de o 
lașitate, dar chiar de o slăbiciune. Oh! Doamnă, continuă 
Lenet adresându-se prinţesei, auziţi? Trădat, predat! 
Repede, să ne ocupăm repede de el. O înţelegere încheiată 
de un locotenent spuneţi domnule Ravailly? Trebuie să fi 
căzut un mare necaz pe capul sărmanului Richon. Scrieţi, 
repede doamnă, scrieţi repede, vă rog. 

— Eu? spuse iritată prinţesa, eu, să scriu și pentru ce? 

— Ca să-l salvaţi, doamnă! 

— Aș! spune prinţesa, când predai o fortăreață, îţi iei 
toate măsurile. 

— Dar, n-aţi auzit doamnă că n-a predat-o el? N-aţi auzit 
ce-a spus căpitanul, că a fost trădat, vândut, poate? Că 
tratativele au fost purtate de un locotenent, nu de el? 

— Şi ce-aţi vrea să-i facă lui Richon, acesta al 


dumneavoastră? întrebă prinţesa. 

— Ce să-i facă? Uitaţi, doamnă, cu ajutorul cărui 
subterfugiu s-a introdus el în Vayres? Că pentru el ne-am 
folosit de o scrisoare semnată în alb de domnul d'Epernon? 
Că a ţinut piept contra unei armate regale comandată de 
regină și de rege în persoană? Că Richon este cel dintâi 
care a ridicat steagul rebeliunii? Că se vrea să se facă din 
el un exemplu? Ah! Doamnă pentru numele lui Dumnezeu, 
scrieţi-i domnului de La Meilleraye; trimiteţi un mesager, 
un parlamentar. 

— Şi ce misiune să-i dăm acestui mesager, acestui 
parlamentar? 

— De a împiedica cu orice preţ uciderea unui brav 
căpitan, căci dacă nu vă grăbiţi... Oh! O cunosc eu pe 
regină, doamnă, și poate că mesagerul dumneavoastră va 
ajunge la timp! 

— Prea târziu, spuse prinţesa: dar noi nu avem ostateci? 
N-avem la Chantilly, la Montrond și chiar aici prizonieri, 
ofițeri din armata regelui? 

Claire se ridică înspăimântată. 

— Ah! Doamnă, doamnă! strigă ea, faceţi ce vă spune 
domnul Lenet: represaliile nu-i vor reda libertatea 
domnului Richon. 

— Nu e vorba de libertate, e vorba de viaţă, spuse Lenet 
cu întunecata lui perseverenţă. 

— Ei bine, spuse prinţesa, le vom răspunde cu aceeași 
monedă: închisoare pentru închisoare, eșafod pentru 
eșafod. 

Claire scoase un strigăt și căzu în genunchi. 

— Ah! Doamnă, spuse ea, domnul Richon este un prieten 
al meu. Vă cerusem o graţie și dumneavoastră aţi promis 
că mi-o acordati! Ei bine! Vă solicit să vă folosiţi de toată 
trecerea dumneavoastră pentru a-l salva pe domnul 
Richon. 

Claire era în genunchi. Prinţesa profită de această 
ocazie pentru a acorda rugăminţilor lui Claire ceea ce 
refuzase sfaturilor puţin cam dure ale lui Lenet. Se 
îndreptă spre o masă, luă o pană și-i scrise domnului de La 


Meilleraye pentru a-i cere schimbarea lui Richon cu unul 
din ofiţerii pe care îi ţinea prizonieri, la alegerea reginei. 
După ce o scrise, căută din ochi mesagerul care să o ducă. 
Atunci, deși tot mai suferea de rana veche și mai era încă 
frânt de oboseala încercată de curând, Ravailly se oferi, 
cerând, ca o singură condiţie, să i se dea un cal odihnit. 
Prinţesa îi permise să ia din grajdurile sale pe cel care i-ar 
conveni mai mult iar căpitanul porni îndemnat de 
strigătele mulțimii, de încurajarea lui Lenet și de 
rugăminţile Clairei. 

Un moment mai târziu se auzi freamătul mulţimii 
adunate, căreia Ravailly îi explicase misiunea în care 
fusese trimis și care în entuziasmul ei, striga din toate 
puterile: 

— Doamna prinţesă! Domnul duce d'Enghien! 

Obosită de aceste apariţii zilnice care semănau mai 
curând a ordin decât ovaţii, prinţesa voi, un moment, să nu 
răspundă dorințelor mulţimii, însă cum se întâmpla de 
obicei în asemenea ocazii ea se încăpăţână și strigătele se 
transformară în urlete. 

— Haidem! spuse doamna prinţesă luându-și băiatul de 
mână, haidem, sclavi ce suntem, să le dăm ascultare! 

Și înarmându-și figura cu un surâs grațios, apăru în 
balcon ca să salute poporul acesta căruia îi era și sclavă și 
regină. 


XVI 


În momentul în care prinţesa și fiul ei apăruseră pe 
balcon, în mijlocul aclamaţiilor entuziaste ale mulţimii, se 
auzi, deodată, răsunând în depărtare un zgomot de fluiere 
și de tobe însoţit de o zarvă veselă. 

În același moment, mulţimea zgomotoasă, care asediase 
casa președintelui Lalasne ca să o vadă pe doamna de 
Condé își întoarse privirea în direcţia de unde se auzea 
acel zgomot și puţin grijulie de legile etichetei, începu să 
se scurgă spre zgomotul care se apropia din ce în ce. Era 
simplu. Ei o văzuseră pe doamna prinţesă de vreo zece ori, 


douăzeci de ori, de o sută de ori, în timp ce zgomotele care 
se auzeau le sugera ceva necunoscut. 

— Cel puţin aceștia sunt sinceri, murmură surâzând 
Lenet în spatele prințesei. Dar ce o fi însemnând muzica și 
strigătele acestea? Mărturisesc alteţei voastre că aproape 
sunt și eu tot atât de dornic s-o știu, pe cât au fost acești 
neciopliţi. 

— Ei bine! spuse prinţesa, părăsiți-mă și dumneavoastră 
și alergaţi pe stradă, ca ei. 

— Aș face-o chiar acum, doamnă, dacă aș ști că vă pot 
aduce o veste bună. 

— Oh! Vești bune! spuse prinţesa cu o privire ironică 
adresată cerului care-i strălucea deasupra capului, nu mă 
mai aştept la așa ceva. Nu suntem noi atât de norocoși! 

— Doamnă, spuse Lenet, știți că eu nu mă înșel ușor, 
totuși acum nu mă înșel dacă cred că tot zgomotul acesta 
aduce o veste fericită. 

În adevăr, murmurul străzii se apropia din ce în ce mai 
mult, o mare de oameni grăbiţi apărură în capătul străzii, 
braţe ridicate în aer, batiste agitate, o convinseră și pe 
prinţesă că vestea era bună. Ascultă, deci, cu atâta atenţie 
încât nu observă că toată curtea o părăsise; auzi pe cineva 
strigând: 

— Branne! Guvernatorul din Branne! Guvernatorul e 
prizonier! 

— Ah! Ah! spuse Lenet, a fost luat prizonier 
guvernatorul din Branne! Răul e numai pe jumătate rău. 
Asta ne asigură un ostatec cu care să-l schimbăm pe 
Richon. 

— Dar nu-l avem pe guvernatorul insulei Saint-Georges? 
întrebă prințesa. 

— Sunt fericită, spuse doamna de Tourville, că planul pe 
care l-am propus eu pentru cucerirea cetăţii Branne, a 
reușit atât de bine. 

— Doamnă, spuse Lenet, să nu ne mândrim de pe acum 
cu o victorie atât de completă; întâmplarea nesocotește 
uneori planurile bărbaţilor și chiar planurile femeilor. 

— Cu toate acestea, domnule, spuse doamna de 


Tourville, cu aroganta ei obișnuită, dacă guvernatorul este 
prins, cetatea trebuie luată! 

— Doamnă, ceea ce spuneţi nu este de o logică absolută, 
dar fiți liniștită, dacă vă datorăm acest succes, eu voi fi 
primul, ca de obicei, să vă felicit. 

— Ceea ce mă uimește în toate astea, spuse prinţesa, 
căutând de pe acum în fericitul eveniment pe care îl 
aștepta, latura jignitoare pentru orgoliul aristocratic care 
constituia fondul caracterului său, ceea ce mă uimește este 
că n-am fost prevenită eu cea dintâi de ceea ce se petrece: 
este o necuviință de neiertat și domnul duce de La 
Rochefoucauld n-o să mai facă altele. 

— Eh, doamnă, spuse Lenet, nouă ne lipsesc soldaţi, ca 
să lupte și dumneavoastră aţi vrea să mai luăm și din 
aceștia ca să-i facem curieri. Vai! Să nu cerem prea mult 
iar când primim o veste bună s-o luăm așa cum ne-o trimite 
Dumnezeu și să ne întrebăm cum a ajuns până la noi. 

În timpul acesta mulțimea creștea din ce în ce, pentru că 
grupuri laterale se uneau cu grupul principal, așa cum 
niște râuri se revarsă într-un fluviu. În mijlocul grupului 
principal, care se compunea cam din vreo mie de indivizi, 
se distingea un mic nucleu de soldaţi, cel mult vreo treizeci 
de oameni iar în mijlocul acestora se afla un prizonier pe 
care se părea că soldaţii îl ocrotesc de furia poporului. 

— La moarte! La moarte! striga mulţimea; la moarte cu 
guvernatorul din Branne! 

— Ah! Ah! spuse prinţesa cu un surâs de triumf, în 
adevăr se pare că e vorba de un prizonier și că prizonierul 
acesta este guvernatorul din Branne. 

— Da, spuse Lenet, dar observați, doamnă; se pare chiar 
că prizonierul acesta este în pericol de moarte. Auziţi 
amenințările? Vedeţi ce gesturi furioase fac? Ei! Doamnă, 
o să rupă cordonul de soldaţi și o să-l facă bucăţi. Oh! 
Tigrii, simt carnea și ar vrea să bea sânge. 

— Să bea! spuse prinţesa cu ferocitatea caracteristică 
femeilor când li se înflăcărează pasiunile, să bea! E 
sângele unui dușman. 

— Gândiţi-vă doamnă, spuse Lenet, inamicul acesta este 


sub paza onoarei familiei de Condé, și, în afară de aceasta, 
cine spune că în acest moment Richon, viteazul nostru 
Richon, nu este în același pericol ca acest nefericit? Ah! Or 
să forțeze cordonul de soldaţi; au pus mâna pe el; e 
pierdut. Hei, douăzeci de oameni, strigă Lenet, întorcându- 
se, douăzeci de voluntari ca să ajute la respingerea acestor 
secături. Dacă se va atinge cineva de un fir de păr din 
capul prizonierului, îmi veţi răspunde cu capul, plecați... 

La aceste cuvinte douăzeci de muschetari din garda 
burgheză, aparţinând celor mai bune familii din oraș se 
năpustiră ca un torent pe scări, străbătură mulţimea cu 
lovituri de bâtă și de muschetă, mărind astfel numărul 
membrilor escortei: era timpul, câteva mâini mai lungi 
smulseseră deja câteva bucăţi de stofă din haina albastră a 
prizonierului. 

— Pe legea mea! Vă mulțumesc domnilor, spuse 
prizonierul, căci aţi reușit să împiedicaţi canibalii aceștia 
să mă devoreze, bine aţi făcut. Drace! Dacă îi mănâncă pe 
oameni în felul acesta, în ziua în care armata regală va da 
asalt asupra orașului dumneavoastră o vor devora crudă. 

Și începu să râdă ridicând din umeri. 

— Ah! E viteaz! strigă mulţimea văzând calmul poate 
cam afectat al prizonierului, repetând această apreciere 
care îi măgulea amorul propriu, e un adevărat viteaz! Nu-i 
e frică. Trăiască guvernatorul din Branne! 

— Pe legea mea, da! strigă prizonierul, trăiască 
guvernatorul din Branne! Îmi convine că trăiește. 

Furia mulțimii se schimbă de atunci în admiraţie și 
admiraţia se exprimă repede în termeni energici. Așa că o 
adevărată ovaţie urmă chinurilor la care era gata să fie 
supus guvernatorul din Branne, adică prietenul nostru 
Cauvignac. 

Căci așa cum, desigur, că au ghicit cititorii noștri, sub 
numele pompos al guvernatorului de Branne, Cauvignac își 
făcea această tristă intrare în capitala Guyanei. 

Totuși, protejat de gardă și apoi de prezenţa sa de spirit, 
prizonierul de război fu introdus în casa președintelui 
Lalane și în timp ce o jumătate din escortă păzea poarta, 


cealaltă jumătate îl conduse în fața prințesei. 

Cauvignac intră mândru și liniștit în locuinţa doamnei de 
Condé, dar trebuie să spunem că sub înfățișarea aceasta 
eroică, inima îi bătea cu putere. 

Insă cu toată starea în care amabilitatea mulţimii îi 
adusese frumosul său costum albastru, galoanele de aur și 
pana de la pălărie, fu recunoscut din primul moment. 

— Domnul Cauvignac! strigă Lenet. 

— Domnul Cauvignac, guvernator la Branne? adăugă 
prințesa, oh! Domnule, asta miroase de departe a trădare. 

— Ce spune alteța voastră? întrebă  Cauvignac 
înțelegând că acum sau niciodată era momentul de a-și 
chema în ajutor tot sângele rece și mai ales toată agerimea 
minţii. Mi se pare că a pronunţat cuvântul trădare, nu? 

— Da, domnule, trădare, căci sub ce alt titlu v-aţi fi 
prezentat în faţa noastră? 

— Sub titlul de guvernator al cetăţii Branne, doamnă. 

— Trădare, vedeţi bine. De cine a fost semnată numirea 
dumneavoastră? 

— De domnul de Mazarin. 

— Trădare, dublă trădare! Nu vă spuneam eu? Sunteţi 
guvernator al cetăţii Branne, dar  subalternul 
dumneavoastră a predat Vayres: titlul a răsplătit acţiunea. 

La aceste cuvinte, pe figura lui Cauvignac se așternu o 
profundă uimire. Se uită în jurul lui ca pentru a căuta 
persoana căreia i se adresaseră aceste ciudate cuvinte și 
convins de faptul că numai el putea fi obiectul acuzaţiei 
prinţesei, lăsă mâinile să-i cadă de-a lungul corpului cu un 
gest plin de descurajare. 

— Compania mea a predat Vayres? spuse el, alteţa 
voastră îmi face un asemenea reproș? 

— Da, domnule, eu, faceţi-vă că nu știți așa ceva; 
prefaceţi-vă uimit; da, se pare că sunteţi un bun 
comediant, dar eu nu mă voi lăsa înșelată nici de chipul 
dumneavoastră, nici de cuvintele dumneavoastră, chiar 
dacă între ele va fi o perfectă armonie. 

— Nu simulez nimic, doamnă, răspunse Cauvignac: cum 
vrea alteţa voastră să știu ce s-a petrecut la Vayres, când 


eu n-am fost acolo niciodată? 

— Subtertugii, domnule, subterfugii! 

— Nu am ce să răspund la asemenea cuvinte, doamnă, 
decât că alteţa voastră pare nemulțumită de mine... Să uite 
alteța voastră sinceritatea caracterului meu, libertatea 
apărării mele, credeam că eu aș fi avut să mă plâng de ea. 

— Să vă plângeţi de mine, dumneavoastră, domnule? 
strigă prințesa uimită de o asemenea îndrăzneală. 

— Desigur că eu, doamnă, răspunse Cauvignac fără să 
se tulbure, pe cuvântul dumneavoastră și al domnului 
Lenet, aci de faţă, am recrutat o companie de viteji, am 
contractat faţă de ei niște angajamente cu atât mai sfinte 
cu cât aproape toate erau angajamente pe cuvânt de 
onoare. Şi iată că atunci când vin să cer alteţei voastre 
suma promisă... O mizerie... Treizeci sau patruzeci de mii 
de livre, destinate, nu mie, observați bine, ci noilor 
apărători pe care i-am angajat pentru domnii prinți, iată că 
alteța voastră mă refuză. Da, mă refuză! Este așa domnule 
Lenet? 

— Este adevărat, spuse Lenet, când s-a prezentat 
domnul, noi nu dispuneam de fonduri. 

— Şi nu puteaţi să mai așteptați câteva zile, domnule? 
Fidelitatea dumneavoastră și a oamenilor dumneavoastră 
era angajată cu ora? 

— Doamnă, am așteptat, timpul pe care chiar domnul de 
La Rochefoucauld mi l-a cerut, adică opt zile. La capătul 
acestor opt zile, m-am prezentat din nou, de data aceasta, 
refuz categoric. Martor este tot domnul Lenet. 

Cu buzele strânse, cu ochii lansând fulgere, încruntată, 
prinţesa se întoarse spre consilier. 

— Din nefericire, sunt silit să mărturisesc că ceea ce 
spune domnul este exact, spuse Lenet. 

Cauvignac privi biruitor. 

— Ei bine, doamnă, în asemenea împrejurări ce-ar fi 
făcut un intrigant? Un intrigant s-ar fi vândut reginei și el 
și oamenii lui. Eu, care nu pot să sufăr intriga, mi-am 
concediat compania, redând libertatea de acţiune a 
fiecărui om. Singur, izolat într-o neutralitate absolută, am 


făcut ceea ce recomandă înțeleptul să se facă în 
momentele de îndoială: m-am abținut. 

— Dar soldații dumneavoastră, domnule, soldații 
dumneavoastră? strigă prințesa, furioasă. 

— Doamnă, răspunse Cauvignac, cum nu sunt nici rege, 
nici prinț, ci numai căpitan, cum n-am nici supuşi nici 
vasali, eu nu numesc soldați decât pe cei pe care îi plătesc, 
or cum ai mei, după cum a afirmat și domnul Lenet, nu 
fuseseră plătiți, s-au aflat liberi. Atunci trebuie să se fi 
întors împotriva noului lor șef. Ce au făcut? Mărturisesc că 
nu știu. 

— Însă dumneavoastră, domnule, care aţi trecut de 
partea regelui, ce aveţi de spus? Că neutralitatea 
dumneavoastră vă stânjenea? 

— Nu, doamnă, neutralitatea mea, oricât de nevinovată 
ar fi fost, a devenit suspectă partizanilor majestăţii sale. 
Într-o bună dimineaţă am fost arestat la hanul „Viţelul de 
aur”, de pe drumul care duce la Libourne și dus în fața 
reginei. 

— Şi acolo, aţi tratat cu ea? 

— Doamnă, un om curajos are părți foarte sensibile prin 
care delicatețea unui suveran știe să atace. Aveam sufletul 
rănit; fusesem respins dintr-un partid în care mă 
aruncasem orbește, cu toată patima, cu toată buna 
credinţă a tinereţii. Am fost adus în faţa reginei între doi 
soldaţi gata să mă ucidă; mă așteptam la imputări, la 
insulte, la moarte. Căci, cel puţin, din intenţie servisem 
cauza prinților, dar spre deosebire de ce mă aşteptam, în 
loc de a fi fost pedepsit pierzându-mi libertatea, 
aruncându-mă într-o închisoare, sau trimis pe eșafod, 
marea prințesă îmi spuse: „Viteaz gentilom rătăcit, aș 
putea, cu un cuvânt să dau ordin să ţi se taie capul; dar, 
vezi, acolo s-au purtat ingrat cu tine, aci vom fi 
recunoscători: în numele sfintei Ana, patroana mea, te vei 
număra de mâine printre oamenii mei. Domnilor, spuse ea 
întorcându-se spre garda care mă păzea, respectaţi pe 
ofițerul acesta, căci i-am apreciat meritele și-l numesc 
șeful dumneavoastră. lar pe dumneata, adăugă ea, 


întorcându-se spre mine, am să te fac guvernator al cetăţii 
Branne: iată cum se răzbună o regină a Franţei”. 

— Ce puteam să mai răspund? spuse Cauvignac, 
reluându-și vocea și gestul său natural, după ce imitase pe 
jumătate comic, pe jumătate sentimental, vocea și gestul 
Annei de Austria... Nimic. Eram rănit în cele mai scumpe 
speranţe; eram rănit în devotamentul complet dezinteresat 
pe care îl așternusem la picioarele alteţei voastre, căreia, 
îmi amintesc cu plăcere, avusesem fericirea să-i fac, la 
Chantilly, un mic serviciu. Am făcut ca Coriolan, am intrat 
în cortul Volsgilor. 

Cuvintele acestea pronunţate cu o voce dramatică și cu 
un gest majestuos, avură mult efect asupra celor prezenţi. 
Cauvignac își dădu seama de victoria pe care o obținuse 
văzând pe prinţesă că pălește de furie. 

— În sfârșit, domnule, atunci cui sunteţi credincios? 
întrebă ea. 

— Celor care îmi apreciază  delicateţea purtării, 
răspunse Cauvignac. 

— Bine. Sunteţi prizonierul meu. 

— Am, doamnă, această onoare, dar sper că mă veţi 
trata ca pe un gentilom. Este adevărat că sunt prizonierul 
dumneavoastră, dar fără să fi luptat împotriva alteţei 
voastre; mă îndreptam cu bagajele spre serviciul meu, 
când am fost înconjurat de un grup de soldaţi ai 
dumneavoastră care m-au arestat. Nu m-am gândit niciun 
moment măcar să-mi ascund rangul sau gândul. Repet, 
cer, deci, să fiu tratat nu numai ca gentilom, dar și ca 
ofiţer superior. 

— Veţi fi, domnule, răspunse prinţesa. Veţi avea orașul 
drept închisoare numai că va trebui să juraţi pe cuvânt de 
onoare că nu veţi căuta să ieșiţi din el. 

— Voi jura tot ce-mi va cere alteţa voastră. 

— Bine. Lenet, să i se dea domnului formula; îi vom 
primi jurământul. 

Lenet dictă formula jurământului pe care trebuia să-l 
depună Cauvignac. 

Cauvignac ridică mâna și jură solemn să nu iasă din oraș 


cât timp prinţesa nu-l va dezlega de jurământ. 

— Acum retrageţi-vă, spuse prinţesa, ne încredem în 
loialitatea dumneavoastră de gentilom și în onoarea 
dumneavoastră de soldat. 

Cauvignac nu așteptă să i se spună de două ori, salută și 
ieși, dar ieșind avu timp să reţină un gest al consilierului 
care însemna: 

— Doamnă, el are dreptate și noi nu: iată ce înseamnă să 
te zgârcești în politică. 

Adevărul este că Lenet, care știa să aprecieze meritele, 
recunoscuse toată fineţea caracterului lui Cauvignac și 
tocmai pentru că niciun moment nu crezuse în 
argumentele false pe care le dăduse, admirase modul în 
care prizonierul știuse să iasă dintr-una din cele mai 
echivoce situaţii în care se putuse găsi vreodată un 
transfug. 

La rândul său Cauvignac cobora treptele gânditor, 
netezindu-și bărbia cu mâna și zicându-și în sine: 

— Așa! Acum va trebui să revindem cei o sută cincizeci 
de oameni pentru o sută de mii de livre, ceea ce este 
posibil, pentru că cinstitul și inteligentul meu Ferguzon a 
obţinut libertatea deplină pentru el și pentru ai săi. Cu 
siguranţă că voi găsi eu o ocazie într-o zi sau în alta. 
Haide, haide, continuă Cauvignac pe deplin consolat, îmi 
dau seama că, lăsându-mă prins, n-am făcut o afacere 
proastă așa cum crezusem la început. 


XVII. 


Să ne întoarcem, acum, în timp și să-i aducem pe cititorii 
noștri în timpul evenimentelor care s-au petrecut la 
Vayres, evenimente pe care nu le cunosc decât prea puţin. 

După mai multe asalturi, cu atât mai teribile cu cât 
generalul trupelor regaliste sacrifica mulți oameni ca să 
piardă cât mai puţin timp, retranșamentele fuseseră 
cucerite, însă vitejii apărători ai acestor fortificaţii, după 
ce-și disputară terenul pas cu pas, după ce lăsaseră pe 
câmpul de bătaie maldăre de morţi, se retraseră prin 


trecerea acoperită și se instalară în Vayres. Or domnul de 
La Meilleraye nu ascundea că dacă pierduse cinci sau șase 
sute de oameni ca să cucerească o biată fortificaţie 
alcătuită dintr-un val de pământ cu o palisadă deasupra, 
avea să piardă de șase ori mai mult ca să cucerească un 
fort înconjurat de ziduri solide și apărat de un om a cărei 
pricepere strategică și curaj militar avusese ocazia să le 
încerce pe seama propriei sale armate. Atunci se luă 
hotărârea să se sape o tranșee și să se înceapă un asediu 
în toată regula, când se zări avangarda armatei ducelui 
d'Epernon care făcuse joncțiune cu armata domnului de La 
Meilleraye, joncțiune prin care se dublau forțele regale. 
Situaţia aceasta schimba cu totul fața lucrurilor. Cu 
douăzeci și patru de mii de oameni întreprinzi ce nu 
îndrăznești să întreprinzi cu douăsprezece mii. Așa că 
asaltul fu amânat pentru a doua zi. 

Văzând că se întrerup lucrările la tranșee, văzând noile 
dispoziţii care se luau și mai ales văzând întăririle 
survenite, Richon înţelese că intenţia asediatorilor era să-l 
preseze fără încetare și bănuind că asaltul se va produce a 
doua zi, își strânse oamenii ca să-și poată da seama de 
starea lor sufletească, de care de altfel n-avea niciun motiv 
să se îndoiască, după felul cum l-au însoţit în apărarea 
primelor retranșamente. 

De aceea uimirea lui fu deosebit de mare când văzu 
noua atitudine a garnizoanei. Oamenii lui priveau spre 
armata regală abătuţi și îngrijoraţi, iar din rândul lor se 
auzeau murmure înfundate. 

Richon nu tolera gluma sub arme și mai ales glume de 
felul acestora. _ 

— Hei, cine murmură acolo? Întorcându-se spre latura 
unde murmurul dezaprobator era mai puternic. 

— Eu, răspunse un soldat. 

— Tu? 

— Da, eu. 

— Atunci vino încoace și răspunde-mi. 

Soldatul ieși din rând și se apropie de șef. 

— Ce-ţi trebuie, ţie, care te plângi? spuse Richon 


încrucișându-și braţele și privindu-l drept în ochi pe rebel. 

— Ce-mi trebuie? 

— Da, ce-ţi trebuie? Raţia de pâine o primești? 

— Da, domnule comandant. 

— Raţia de carne? 

— Da, domnule comandant. 

— Raţia de vin? 

— Da, domnule comandant. 

— Ești prost cazat? 

— Nu. 

— Ai bani pe care nu i-ai primit? 

— Nu. 

— Atunci, vorbește: spune ce vrei? Ce dorești? Şi ce 
înseamnă murmurele astea? 

— Înseamnă că ne batem cu regele nostru și asta e greu 
pentru soldatul francez. 

— Înseamnă că regreti serviciul majestăţii sale? 

— Pe dracu! Da! 

— Şi vrei să te duci la regele tău? 

— Da, spuse soldatul care, înșelat de calmul lui Richon, 
credea că lucrurile se vor termina prin simpla lui 
excludere din rândurile armatei prinților. 

— Foarte bine, spuse Richon apucându-l pe om de 
centură; însă pentru că am închis porţile, va trebui să 
foloseşti singura cale care îţi mai rămâne. 

— Care? întrebă soldatul cu uimire. 

— Asta! spuse Richon ridicându-l cu braţul lui de 
Hercule și azvârlindu-l peste parapet. 

Soldatul scoase un răcnet și se prăbuși în șanț, care, din 
fericire pentru el, era plin cu apă. 

O tăcere de moarte însoţi această acţiune de energie. 
Richon crezu că domolise revolta și asemeni unui jucător 
care riscă totul pentru tot, se întoarse spre oamenii lui. 

— Acum, dacă mai sunt aici și alţi partizani ai regelui s-o 
spună și o să-i scoatem și pe aceia cum vor vrea €i...! 

Vreo sută de oameni strigară: 

— Da! Da! Suntem partizani ai regelui și voim să 
plecăm...! 


— Ah! spuse Richon înțelegând că nu era vorba numai 
de o părere personală, ci că se înfiripa o revoltă generală, 
oh! Asta e altceva! Am crezut că n-am de-a face decât cu 
un rebel, dar văd că am de-a face cu cinci sute de lași. 

Richon făcu o greșeală acuzând generalitatea: doar vreo 
sută de oameni vorbiseră, restul tăcuse, dar acum, fiind 
implicat într-o acuzaţie de lașitate, murmură și restul. 

— Haideţi! spuse Richon, nu vorbiţi toţi odată; un ofiţer, 
dacă este vreun ofițer care consimte să-și trădeze 
jurământul, un ofițer să vorbească pentru toţi, acesta va 
putea s-o facă fără nicio neplăcere, v-o jur. 

Atunci Ferguzon făcu un pas în faţa frontului și 
salutându-l pe comandant cu o politeţă distinsă, spuse: 

— Domnule comandant, auziţi dorinţa garnizoanei; 
dumneavoastră luptaţi împotriva majestăţii sale regelui 
nostru, ori cei mai mulţi dintre noi nu cunoaștem că eram 
înrolați ca să se lupte contra unui asemenea dușman. Unul 
dintre vitejii de faţă, înșelat astfel în părerile lui, ar fi 
putut, în timpul asaltului, să se înșele asupra țintei 
muschetei sale, și să vă înfigă un glonţ în cap. Insă noi 
suntem soldați adevăraţi, nu niște lași, așa cum greșit ați 
spus adineauri. lată părerea mea și a tovarășilor mei, pe 
care v-o spunem cu tot respectul: predaţi-ne regelui, sau 
ne vom preda noi singuri. 

Cuvintele acestea fură însoţite de un ura uriaș care 
dovedea că opinia exprimată de locotenent, dacă nu era a 
întregii garnizoane, era cel puţin a celei mai mari părti. 
Richon înţelese că totul era pierdut. 

— Singur nu pot să mă apăr și nici nu vreau să mă 
predau. Pentru că soldaţii mei mă părăsesc, să trateze 
cineva în numele lor cum va vrea și cum vor vrea, însă 
acela n-am să fiu eu. Vreau însă ca cei câţiva viteji care mi- 
au rămas credincioși, dacă sunt așa ceva, să fie cruțati, 
asta e tot ce vă cer! Haideţi, cine va fi negociatorul? 

— Am să fiu eu, domnule comandant, numai dacă vreţi, 
bineînţeles, și numai dacă oamenii mă onorează cu 
încrederea lor. 

— Da, da, locotenentul  Ferguzon! Locotenentul 


Ferguzon! strigară deodată cinci sute de voci, printre care 
se distingeau vocile lui Barrabas și Carrotel. 

— Deci dumneata vei fi, domnule, spuse Richon. Sunteţi 
liber să intraţi și să ieșiți din Vayres, când veţi vrea. 

— Dar alte instrucţiuni speciale nu aveţi să-mi daţi 
domnule comandant? întrebă Ferguzon. 

— Libertate pentru oamenii mei. 

— Dar pentru dumneavoastră? 

— Nimic. 

O asemenea abnegaţie ar fi adus înapoi niște oameni 
rătăciţi, dar aceștia nu erau numai rătăciţi, erau vânduți. 

— Da! Da! Să ni se dea libertatea! strigară ei. 

— Fiţi liniștit, domnule comandant, puse Ferguzon, n-am 
să vă uit la capitulare. 

Richon surâse trist, ridică din umeri, intră în cameră și 
se încuie. 

Ferguzon plecă imediat la regaliști. Totuși, domnul de 
La Meilleraye nu voi să facă nimic fără autorizaţia reginei; 
însă regina părăsise locuinţa lui Nanon, pentru a nu mai 
asista, cum spunea ea, la rușinea armatei, și se retrăsese 
în localul primăriei din Libourne. 

Așa că mareșalul îl dădu pe Ferguzon în grija a doi 
soldaţi, încălecă și porni în galop la Libourne. Il găsi acolo 
pe domnul de Mazarin căruia crezu că îi anunţă o veste 
mare, dar la primele cuvinte ale mareșalului, ministrul îl 
opri cu surâsul său obișnuit. 

— Cunoaștem toate acestea, domnule mareșal, îi spuse 
el, și lucrurile s-au aranjat încă de aseară. Trataţi cu 
locotenentul Ferguzon, dar față de domnul Richon nu vă 
angajaţi decât pe cuvânt. 

— Cum, numai pe cuvânt? spuse mareșalul, dar când mi- 
am dat cuvântul asta cred că face cât un act. 

— Lăsaţi, lăsaţi, domnule mareșal, am primit din partea 
Sanctităţii Sale Papa indulgenţe speciale care mă 
autorizează să dezleg oamenii de jurământul pe care l-au 
făcut. 

— Se poate, spuse mareșalul, dar indulgenţele astea nu 
sunt pentru mareșalii Franţei. 


Mazarin surâse și-i făcu semn mareșalului că se putea 
întoarce în tabără. 

Mareșalul se întoarse bombănind, îi dădu lui Ferguzon și 
oamenilor lui un act de protecţie semnat de el și-și dădu 
cuvântul faţă de Richon. 

Ferguzon se întoarse în fort, pe care îl abandonă cu 
oamenii săi cu o oră înainte de ivirea zorilor, după ce-i 
vorbi lui Richon de promisiunea verbală a mareșalului. 
Două ore mai târziu când Richon începuse să vadă că se 
apropia întăririle pe care i le aducea Ravailly, fu arestat, în 
numele reginei în camera în care se găsea. 

În primul moment, o mare satisfacţie se întipări pe faţa 
viteazului comandant. Dacă ar fi fost liber, doamna de 
Condé l-ar fi putut bănui de trădare, captiv fiind, 
captivitatea răspundea pentru el. 

De aceea, în speranţa aceasta, în loc să plece cu ceilalţi, 
rămăsese pe loc. 

Totuși nu se mulțumiră să-i ia numai sabia, așa cum se 
așteptase la început; după ce fu dezarmat, patru oameni, 
care îl așteptau la ușă, se aruncară asupra lui și-i legară 
mâinile la spate. 

Richon nu opuse acestui tratament înjositor decât 
resemnarea unui martir. Era unul din acei oameni foarte 
oțeliți, strămoșii eroilor populari din secolele al XVIII-lea și 
al XIX-lea. 

Richon fu dus la Libourne și înfățișat reginei, care îl 
măsură din cap până în picioare, cu toată aroganta; regelui 
care îl privi sub o privire feroce; domnului de Mazarin, 
care îi spuse: 

— Aţi jucat o carte mare, domnule Richon. 

— Şi nu-i așa că am pierdut, monseniore? Mai rămâne să 
mai știm ce joc acum. 

— Mi-e teamă să nu vă jucaţi capul, spuse Mazarin. 

— Domnul d'Epernon să fie anunţat că regele vrea să-l 
vadă, spuse Anna de Austria. lar omul acesta, să aștepte 
aici judecata sa. 

Și retrăgându-se cu un superb dispreţ dădu mâna 
regelui și ieși din cameră urmată de domnul de Mazarin și 


de curteni. 

Este adevărat că domnul d'Epernon sosise de mai bine 
de o oră, însă îndrăgostit cum era, prima vizită o făcu lui 
Nanon. În fundul Guyanei, unde se găsea, auzise de 
frumoasa apărare pe care o făcuse Canolles în insula 
Saint-Georges și ca un om plin de încredere în iubita lui, îi 
făcuse complimente lui Nanon asupra comportării fratelui 
său drag, despre care, spunea el cu naivitate, fizionomia 
nu lasă să se bănuiască nici atâta nobleţe nici atâta vitejie. 

Nanon n-avusese altceva de făcut decât să râdă în sinea 
ei de prelungirea acestei încurcături. Nu era vorba acum 
numai de fericirea ei, dar și de libertatea iubitului ei. 
Nanon îl iubea pe Canolles cu atâta disperare încât nu 
putea crede într-o viclenie din partea lui, deși de multe ori 
îi venise un asemenea gând. Ea nu văzuse în grija pe care 
el o avusese pentru ea ca s-o îndepărteze, decât o caldă 
solicitudine. Pentru că îl credea prizonier cu forța, plângea 
și nu dorea altceva decât să-l poată elibera cu ajutorul 
domnului d'Epernon. 

De aceea, prin zece scrisori trimise scumpului ei duce, 
făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să-i grăbească 
înapoierea. 

In sfârșit, sosise și Nanon îi prezentase cererea ei cu 
privire la pretinsul ei frate, pe care ţinea să-l scoată cât 
mai repede din mâinile dușmanilor săi, sau mai bine zis al 
doamnei de Cambes căci ea credea că, pentru Canolles nu 
exista alt pericol decât acela de a se îndrăgosti tot mai 
mult de vicontesă. 

Insă pentru Nanon, acesta era un pericol foarte mare, și 
de aceea, cu mâinile împreunate, îi ceru domnului 
d'Epernon s-o ajute să-și elibereze fratele. 

— Asta vine tocmai la timp, răspunse ducele, am aflat 
adineaori că guvernatorul din Vayres s-a lăsat prins. Ei 
bine, o să-l schimbăm cu viteazul acela de Canolles. 

— Oh! strigă Nanon, iată o binefacere a cerului, dragul 
meu duce. 

— Vă iubiți mult fratele, Nanon? 

— Oh! Mai mult decât propria mea viaţă. 


— Ce ciudat că nu mi-aţi vorbit niciodată de el, până la 
ziua aceea nefericită când am făcut prostia... 

— Așadar, domnule duce?... îl întrerupse Nanon. 

— Așadar, îl trimit pe guvernatorul din Vayres doamnei 
de Condé, care ne trimite pe Canolles, asta se face obișnuit 
în timp de război; e un schimb pur și simplu... 

— Da, dar doamna de Conde nu-l va considera pe 
domnul de Canolles mai important decât un simplu ofiţer. 

— Ei bine! În cazul acesta îi voi trimite doi, îi vom 
trimite trei; vom face în așa fel ca să fii mulţumită, 
înţelegeţi, frumoasa mea? Și când viteazul nostru 
comandant de pe insula Saint-Georges se va întoarce la 
Libourne, oh! Atunci îl vom primi cu triumf. 

Nanon nu mai putea de fericire. Să reintre în stăpânirea 
lui Canolles, era visul pe care și-l dorea în fiecare moment. 
Cât privește ce avea să zică domnul d'Epernon, când va fi 
văzut cine era cu adevărat acest Canolles, de asta se 
preocupa mai puţin. După ce-l va fi salvat pe Canolles, ea 
avea să-i spună că era iubitul ei și avea s-o spună cu glas 
tare, și faţă de toată lumea! 

Aici ajunseseră lucrurile când intră trimisul reginei. 

— Vedeţi, asta pică de minune, dragă Nanon, mă duc la 
majestatea sa și voi aduce de acolo înțelegerea de schimb. 

— În așa fel, încât fratele meu ar putea fi aici...? 

— Mâine, poate, spuse ducele. 

— Duceţi-vă! strigă Nanon, nu pierdeţi o clipă, Oh! 
Mâine, mâine, adăugă ea ridicând amândouă braţele spre 
cer, ca pentru rugăciune, cu o admirabilă expresie de 
evlavie. Mâine, dacă o vrea Dumnezeu. 

— Oh! Ce inimă! murmură ducele d'Epernon, ieșind. 

Când ducele d'Epernon intră în camera reginei, Anna de 
Austria, roșie de furie, își mușca buzele groase care răceau 
admiraţia  curtenilor tocmai pentru că erau punctul 
defectuos al reginei. De aceea domnul d'Epernon, om 
galant și obișnuit cu surâsul femeilor fu primit ca un 
bordelez revoltat. 

Ducele o privi pe regină cu uimire: ea nu-i răspunsese la 
salut și, cu sprâncenele încruntate, îl privea de la înălțimea 


regalei sale majestăţi. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule duce, spuse ea, 
după un moment de tăcere, apropiaţi-vă ca să vă fac un 
compliment asupra modului în care numiți oamenii în 
funcţiile de sub conducerea dumneavoastră. 

— Ce-am făcut, doamnă? întrebă ducele foarte surprins, 
ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că aţi făcut guvernator al cetăţii Vayres 
un om care a tras cu tunul asupra regelui: atâta tot. 

— Eu, doamnă? întrebă surprins ducele, sunt sigur că 
majestatea voastră săvârșește o eroare; nu l-am numit eu 
pe guvernatorul din Vayres... După câte știu, cel puţin. 

D'Epernon tăgăduia, pentru că conștiința lui îi reproșa 
că nu era el singurul care făcea numiri. 

— Ah! Iată un lucru nou, răspunse regina, poate domnul 
Richon n-a fost numit de dumneavoastră. 

Şi apăsă cu multă răutate cuvântul „poate”. 

Ducele care cunoștea talentul lui Nanon pentru a potrivi 
oamenii pe locuri, se liniști repede. 

— Nu-mi amintesc să-l fi numit pe domnul Richon, spuse 
el, dar dacă am făcut-o, a fost pentru că domnul Richon 
trebuie să fie un bun servitor al regelui. 

— Poftim! spuse regina. După dumneavoastră, domnul 
Richon este un bun servitor al regelui, drace! Un servitor 
care, în mai puţin de trei zile, ne-a omorât cinci sute de 
oameni! 

— Doamnă, dacă așa stau lucrurile, spuse ducele 
îngrijorat, trebuie să mărturisesc că m-am înșelat. Însă 
înainte de a suporta condamnarea, lăsaţi-mă să mă 
conving că eu l-am numit. Am să caut această dovadă. 

Regina făcu o mișcare ca să-l reţină pe duce, dar se 
răzgândi. 

— Mergeţi, spuse ea și când mi-o veţi aduce, am să vă 
fac și eu dovada mea. 

Domnul d'Epernon ieși în fugă și se opri tocmai la 
Nanon. 

— Ei bine! spuse ea, îmi aduceţi înțelegerea de schimb, 
dragă duce? 


— Aș! Da de unde, spuse ducele, regina e furioasă. 

— De unde vine furia majestăţii sale? 

— Din cauză că dumneata sau eu am numit pe domnul 
Richon guvernator la Vayres și că guvernatorul acesta, 
care după câte se pare s-a apărat ca un leu, ne-a ucis cinci 
sute de oameni. 

— Domnul Richon! repetă Nanon, nu-l cunosc. 

— Nici eu, să mă ia dracul! 

— În acest caz, spuneţi-i hotărât reginei că se înșală. 

— Dar dacă te înșeli dumneata? 

— Așteptaţi, nu vreau să-mi reproșez nimic. Am să vă 
spun. 

Și Nanon trecu în biroul ei, consultă registrul de afaceri 
la litera R: nu era nimic acordat lui Richon. 

— Puteţi să vă duceţi din nou la regină și să-i spuneţi cu 
toată hotărârea că greșește, preciză ea. 

Domnul d'Epernon nu făcu decât un salt între casa lui 
Nanon și primărie. 

— Doamnă, spuse el intrând mândru la regină, sunt 
nevinovat de crima care mi se impută. Numirea domnului 
Richon a fost făcută de miniștrii majestăţii voastre. 

— Asta înseamnă că miniștrii mei semnează d'Epernon, 
răspunse usturător regina. 

— Cum asta? 

— Fără îndoială, de îndată ce semnătura aceasta se 
găsește în partea de jos a brevetului de numire al 
domnului Richon. 

— Imposibil, doamnă, răspunse ducele cu glasul din ce 
în ce mai slab ca al unui om care începe să se îndoiască de 
el însuși. 

Regina ridică din umeri. 

— Imposibil? Ei bine, citiţi! spuse ea. 

Și luă brevetul care era pe masă, lângă trusa de scris și 
i-l întinse. 

Domnul d'Epernon luă brevetul, îl citi cu lăcomie, 
examinând fiecare cută a hârtiei, fiecare cuvânt, fiecare 
literă și rămase uluit: o amintire teribilă îi fulgeră prin 
minte. 


— Aș putea să-l văd pe domnul Richon? întrebă el. 

— Nimic mai simplu, răspunse regina, l-am oprit în 
camera de alături ca să vă dau această satisfacţie. 

Apoi, întorcându-se spre garda care era la ușă, gata la 
ordin, spuse: 

— Aduceţi-l aici pe mizerabilul acela. 

Garda ieși și un moment mai târziu Richon fu adus cu 
mâinile legate și cu capul acoperit. Ducele se duse spre el 
și-l fixă cu o privire pe care prizonierul o suportă cu 
demnitatea lui obișnuită. Cum avea pe cap pălăria, garda i- 
o aruncă la pământ cu un dos de palmă. 

Insulta aceasta nu provocă nici cea mai mică mișcare din 
partea guvernatorului din Vayres. 

— Puneţi-i pe spate o manta, o mască pe faţă și daţi-mi o 
lumânare aprinsă. 

Primele două  dispozițiuni fură executate. Regina 
urmărea cu uimire aceste ciudate pregătiri. Ducele se 
învârtea în jurul lui Richon mascat, privindu-l cu cea mai 
mare atenţie, încercând să-și amintească totul, dar părea 
totuși că se mai îndoiește. 

— Daţi-mi lumânarea pe care am cerut-o, spuse el, proba 
asta îmi va preciza îndoielile. 

Fu adusă lumânarea. Ducele apropie brevetul de flacără 
iar la căldura acesteia apăru pe hârtie o cruce dublă, 
trasată, sub semnătură, cu cerneală simpatică. 

La vederea acestui semn, fruntea ducelui se lumină și 
strigă: 

— Doamnă, brevetul acesta este semnat de mine, o 
recunosc, dar el n-a fost semnat nici pentru domnul Richon 
nici pentru altcineva. El mi-a fost smuls de acest om într- 
un fel de cursă, înainte de a înmâna actul semnat în alb, 
am făcut pe hârtie un semn pe care majestatea voastră 
poate să-l vadă și care servește ca probă zdrobitoare 
împotriva culpabilului. Priviţi. 

Regina luă cu lăcomie hârtia și o privi în timp ce ducele 
îi indica semnul cu degetul. 

— Nu înţeleg nimic din acuzaţia pe care o aduceţi 
împotriva mea, spuse Richon simplu. 


— Cum? strigă ducele, nu erai dumneata omul mascat 
căruia i-am predat această hârtie, în mijlocul Dordonei? 

— Niciodată n-am vorbit cu înălțimea voastră până 
acum; niciodată n-am fost mascat pe Dordona, spuse 
Richon calm. 

— Dacă n-ai fost dumneata, atunci un om al dumitale s-a 
prezentat în locul dumitale. 

— Nu mi-ar servi la nimic să ascund adevărul, răspunse 
Richon tot atât de calm: brevetul pe care îl ţineţi în mână, 
domnule duce, l-am primit de la doamna prinţesă de 
Condé, chiar din mâinile domnului duce de La 
Rochefoucauld; el a fost completat cu numele și pronumele 
meu de domnul Lenet, al cărui scris poate că îl 
recunoașteţi. Cum a ajuns acest brevet în mâinile doamnei 
prințese? Cum s-a făcut că domnul de La Rochefoucauld a 
ajuns posesorul lui? Unde au fost scrise de domnul Lenet 
numele și pronumele meu? Nu știu absolut nimic, mă 
privește foarte puţin, nu mă interesează. 

— Ah! Credeţi? mormăi ducele. 

Și apropiindu-se de regină, îi povesti în șoaptă niște 
lucruri pe care regina le ascultă cu foarte multă atenţie: 
era denunţarea lui Cauvignac și aventura din mijlocul 
Dordonei; însă cum regina era femeie, ea înțelese perfect 
de bine gestul de gelozie al ducelui. 

Apoi când acesta termină: 

— Este o infamie care se adaugă înaltei trădări, spuse 
ea, asta e, cel care n-a ezitat să tragă asupra regelui a 
putut foarte bine să vândă secretul unei femei. 

„Ce dracu și-or fi spunând?” murmură Richon 
încruntându-se; căci fără să audă totul ca să poată înţelege 
conversaţia, auzea destul ca să-și dea seama că onoarea îi 
era compromisă; de altfel, privirea înfierbântată a ducelui 
și a reginei nu prevesteau a bine și oricât de viteaz ar fi 
fost comandantul din Vayres această dublă ameninţare îl 
îngrijorase, deși ar fi fost imposibil să ghicești pe faţa lui, 
înarmată cu un calm dispreţuitor, ceea ce i se petrecea în 
suflet. 

— Trebuie să fie judecat, spuse regina. Să se constituie 


un consiliu de război. Dumneavoastră, domnule duce 
d'Epernon, veţi prezida, așa că alegeţi-vă membri și 
grăbiţi-vă. 

— Doamnă, spuse Richon, nu poate fi vorba de întrunit 
un consiliu, sau de ţinut vreo judecată, Eu sunt prizonier 
pe cuvânt faţă de domnul mareșal de La Meilleraye, sunt 
prizonier voluntar, dovadă că puteam să ies din Vayres 
odată cu soldaţii mei; că aș fi putut să fug înainte sau după 
plecarea lor și totuși n-am făcut-o. 

— Nu mă pricep în treburile acestea, spuse regina 
ridicându-se ca să treacă într-o cameră vecină, dacă aveţi 
motive valabile, le veţi înfățișa în faţa judecătorilor... Nu e 
bine să ţineţi ședința în sala aceasta, domnule duce? 

— Ba da, doamnă, răspunse acesta. Și alegând 
doisprezece ofiţeri din cei care așteptau în anticameră, 
constitui pe loc tribunalul. 

Richon începu să înţeleagă: judecătorii improvizaţi își 
ocupară locurile, apoi  raportorul îi ceru numele, 
pronumele și calitatea. 

Richon răspunse la cele trei întrebări. 

— Sunteţi acuzat de înaltă trădare pentru că aţi tras cu 
tunul asupra armatei regelui: recunoașteţi că v-aţi făcut 
vinovat de această crimă? 

— A nega ar fi să neg evidenţa; da, domnule, am tras cu 
tunul în soldații regelui. 

— În baza cărui drept? 

— În baza dreptului războiului, în virtutea aceluiași 
drept pe care l-au invocat într-o  circumstanță 
asemănătoare domnul de Conti, domnul de Beaufort, 
domnul d'Elbeuf și atâţi alţii. 

— Un asemenea drept nu există domnule, căci acest 
drept nu e altceva decât o rebeliune. 

— Şi totuşi în virtutea acestui drept a semnat 
capitularea locotenentul meu. Capitulare pe care o invoc. 

— Capitulare! strigă d'Epernon cu ironie, căci observase 
că regina îl urmărește și umbra ei îi dicta aceste cuvinte 
insultătoare, capitulare? Dumneavoastră trataţi cu un 
mareșal al Franţei? 


— De ce nu? răspunse Richon, pentru că acest mareșal 
al Franţei trata cu mine. 

— Arătaţi-ne atunci această capitulare și vom judeca 
valabilitatea ei. 

— Este o înţelegere verbală. 

— Aduceţi martori. 

— N-am decât un singur martor. 

— Pe cine. 

— Chiar pe mareșal. 

— Să fie chemat mareșalul, spuse ducele. 

— Inutil, spuse regina deschizând ușa în spatele căreia 
ascultase: domnul mareșal e plecat de două ore, se 
îndreaptă spre Bordeaux cu avangarda noastră. 

Apariţia aceasta îngheţă toate inimile, căci ea impunea 
judecătorilor obligaţia de a-l condamna pe Richon. 

Prizonierul surâse cu amărăciune. 

— Ah! spuse el, iată onoarea cuvântului domnului de La 
Meilleraye! Ați avut dreptate, domnule, spuse el 
întorcându-se spre ducele d'Epernon, am făcut rău când 
am tratat cu un mareșal al Franţei. 

Din acel moment, Richon se închise în tăcere și în 
dispreţ refuzând să răspundă la orice întrebare ce i se mai 
puse. 

Aceasta simplifică mult din procedură, așa că restul 
formalităţilor dură mai puţin de o oră. Se consemnă puţin 
și se vorbi și mai puţin încă. Procurorul puse concluzii 
pentru condamnarea la moarte și la un semn al ducelui 
judecătorii votară pentru moarte în unanimitate. 

Richon ascultă sentința ca și cum ar fi fost un simplu 
spectator și, mereu nepăsător și mut, fu încredinţat pe loc 
comandantului de jandarmi. 

Ducele d'Epernon trecu la regină pe care o găsi într-o 
bună dispoziţie și care îl reţinu la prânz. Ducele care se 
credea în dizgrație, acceptă și trecu pe la Nanon ca să-i 
împărtășească fericirea de a fi rămas în bunele graţii ale 
suveranei. 

O găsi întinsă pe un fotoliu, lângă o fereastră care da 
spre piața centrală din Libourne. 


— Ei bine! spuse ea, aţi descoperit ceva? 

— Am descoperit totul, draga mea, spuse ducele. 

— Da? spuse Nanon cu îngrijorare. 

— Ah! Doamne! Vă reamintiți de denunţul acela în care 
făcusem greșeala să cred, denunţul acela în legătură cu 
dragostea dintre dumneata și fratele dumitale? 

— Ei bine? 

— Vă amintiţi actul semnat în alb care mi se ceruse? 

— Da, și? 

— Denunţătorul este în mâinile voastre, draga mea, 
prins în ițele actului acela ca o vulpe în cursă. 

— Adevărat? spuse Nanon înspăimântată, căci știa că 
denunţătorul era Cauvignac, și cu toate că n-avea prea 
multă dragoste pentru fratele ei adevărat, n-ar fi vrut să i 
se întâmple ceva; de altfel fratele acesta, n-ar fi putut, ca 
să scape, să spună despre Nanon o sumă de lucruri despre 
care ea n-ar fi vrut să știe. 

— Chiar el, draga mea, continuă d'Epernon, ce zici de 
această întâmplare? Zăpăcitul se numise, cu ajutorul 
acelui act semnat în alb, din propria lui autoritate, 
guvernator în Vayres; însă Vayres a fost cucerit, iar 
vinovatul este acum în mâinile noastre. 

Toate aceste amănunte se potriveau atât de bine cu 
combinaţiile abile ale lui Cauvignac încât Nanon simţea 
cum îi sporește frica. 

— Şi... Cu omul acela... Ce-aţi făcut? întrebă ea cu 
tremur în glas. 

— Ah! Pe legea mea, o să vezi chiar dumneata ce-am 
făcut cu el. Da, pe legea mea, adăugă el ridicându-se, 
aceasta se potrivește de minune: dă perdeaua la o parte, 
sau mai bine deschide complet fereastra; pe legea mea e 
un dușman al regelui și merită să fie văzut când îl 
spânzură. 

— İl spânzură? strigă Nanon. Ce spuneţi, domnule duce? 
Să-l spânzurați pe omul cu actul semnat în alb? 

— Da, frumoasa mea. Vezi, colo, sub acoperișul halei, 
bârna aceea de care atârnă un ștreang care se leagănă? Şi 
lumea aceea care aleargă? Privește, privește, vezi pușcașii 


care-l aduc pe omul acela, acolo spre stânga? A! lată și pe 
rege că apare la fereastră. 

Inima lui Nanon i se zbătea în piept și părea că i se 
ridică până în gât: văzuse totuși dintr-o privire că omul pe 
care îl conduceau nu era Cauvignac. 

— Haide, haide, spuse ducele, domnul Richon o să fie 
spânzurat pur și simplu, asta o să-l înveţe să mai 
calomnieze femeile. 

— Dar nenorocitul acesta nu este vinovat, strigă Nanon 
strângând mâna ducelui cu ultimele puteri de care 
dispunea; poate e un soldat viteaz; poate e un om cinstit, 
poate asasinați un nevinovat. 

— Nu, nu, te înșeli profund, draga mea, e un sperjur și 
un calomniator. De altfel chiar dacă ar fi fost numai 
guvernatorul cetăţii Vayres și tot ar fi fost vinovat de înaltă 
trădare și mi se pare că dacă ar fi fost vinovat numai de 
această crimă ar fi fost destul. 

— Dar nu avea cuvântul de onoare al domnului de La 
Meilleraye? 

— A spus el, dar eu nu cred. 

— Cum se poate, mareșalul n-a lămurit tribunalul asupra 
acestui punct important? 

— Plecase cu două ore înainte ca acuzatul să fi apărut în 
faţa judecătorilor. 

— Oh! Doamne Dumnezeule! Domnule duce, ceva îmi 
spune că omul acesta e nevinovat și că moartea lui ne va 
purta nenoroc la toţi, spuse Nanon. Domnule, în numele 
cerului, dumneavoastră care aveţi atâta putere, care 
spuneţi că nu-mi refuzaţi nimic, acordaţi-mi iertarea 
acestui om! 

— Imposibil, draga mea, regina însăși l-a condamnat și 
acolo unde e ea nu există o putere mai mare. 

Nanon oftă cu un oftat care semăna cu un geamăt. 

In acel moment Richon ajunse sub acoperișul halei; apoi 
tot atât de calm și de tăcut, fu condus până sub bârna de 
care atârna ștreangul. O scăriță fusese pregătită. Richon 
urcă treptele cu pas hotărât, dominând cu capul său nobil 
toată această mulţime asupra căreia își aruncă privirea 


plină de un dispreţ de gheaţă. Atunci comandantul de 
jandarmi îi trecu lațul de gât iar crainicul proclamă cu 
voce tare că regele făcea dreptate pedepsindu-l pe sieur 
Etienne Richon, șarlatan, trădător și om de rând. 

— Am ajuns niște vremuri, spuse Richon, în care e mai 
bine să fii om de rând decât mareșal al Franţei. 

Abia a pronunţat aceste cuvinte că scăriţa îi fu trasă de 
sub picioare iar corpul începu să se bălăngăne agăţat în 
ștreangul care atârna de bârnă. 

O mișcare generală de groază răspândi lumea din piaţă 
într-o deplină tăcere fără ca măcar un singur strigăt de 
„Irăiască regele!” să se fi auzit, deși oricine putea să le 
vadă pe ambele majestăţi stând în fereastră. Nanon își 
acoperise ochii cu mâinile și se retrăsese în colțul cel mai 
depărtat de fereastră. 

— Ei bine! spuse ducele, orice ai crede, dragă Nanon, 
cred că execuţia asta va fi un bun exemplu și când 
bordelezii vor vedea că sunt spânzurați chiar guvernatorii, 
sunt tare curios să știu ce-au să facă. 

La ideea de ce ar putea să facă, Nanon deschise gura ca 
să spună ceva, dar nu reuși să scoată decât un strigăt 
teribil și să ridice mâinile spre cer ca pentru a-l ruga să nu 
fie răzbunată moartea lui Richon, apoi se prăbuși pe 
podea, de parcă toată puterea de viaţă din ea se sfărâmase 
dintr-o dată. 

— Ei, bine! strigă ducele, ce s-a întâmplat Nanon, ce ai? 
E posibil să ajungi în starea aceasta numai pentru că ai 
văzut un netrebnic spânzurat! Haide, dragă Nanon, ridică- 
te, revino-ţi în fire. O, doamne iartă-mă, e leșinată; și 
guinezii care spun că nu e o persoană sensibilă! Hei! Să 
vină cineva. Aduceţi săruri, ajutor! Apă rece! 

Și ducele văzând că nimeni nu răspunde la strigătele 
sale, ieși în fugă să caute el însuși ceea ce ceruse zadarnic 
servitorilor, care desigur că nu-l puteau auzi, fiind încă 
ocupați să privească la spectacolul cu care îi desfătase, 
fără nicio plată, generozitatea regală. 


XVIII. 


În momentul în care lua sfârșit, la Libourne, teribila 
dramă pe care am povestit-o, doamna de Cambes, așezată 
la o masă de stejar cu picioarele răsucite, având în faţă pe 
Pompee, care făcea un fel de inventar al averii sale, îi scria 
lui Canolles: 

„Încă o întârziere, prietene. În momentul când eram 
gata să pronunt numele dumitale doamnei prințese și să-i 
cer acordul pentru căsătoria noastră, am aflat noutatea 
căderii cetăţii Vayres, care mi-a îngheţat cuvântul pe buze, 
însă știu cât trebuie să suferi și de aceea nu mai am 
puterea să suport și durerea dumitale și durerea mea. 
Victoriile sau înfrângerile din acest război nefericit pot să 
ne ducă foarte departe, dacă nu ne vom decide să forțăm 
împrejurările... Mâine, prietene, mâine la ora șapte seara, 
voi fi soția dumitale. 

Iată planul pe care te rog să-l adopti; este necesar să te 
conformezi întocmai. 

Vei petrece toată după amiaza la doamna de Lalasne, 
care, de când v-am prezentat, face și ea și sora ei mult caz 
de dumneata. Se va juca; joacă și dumneata ca și ceilalţi, 
totuși nu te angaja spre ora cinei; odată cu venirea serii, fă 
mai mult, îndepărtează-ţi prietenii, dacă sunt în jurul 
dumitale. Apoi, după ce rămâi singur, vei vedea venind un 
mesager, încă nu știu cine, care îţi va spune pe nume, ca și 
cum ai fi chemat pentru o afacere oarecare. Oricare ar fi, 
urmează-l cu încredere, căci va veni din partea mea și 
misiunea lui va fi să te conducă acolo unde te voi aștepta 
eu. 

Aș vrea să fie în biserica maicilor carmelite căreia îi 
păstrez o dulce amintire: însă încă nu îndrăznesc să sper și 
totuși va fi așa, dacă se va aproba să se închidă biserica 
pentru noi. 

În așteptarea acestei ore, fă cu scrisoarea mea ceea ce 
faci cu mâna mea când uit s-o mai retrag. Astăzi îţi spun, 
pe mâine, mâine îţi voi spune pentru totdeauna!” 

Când a primit scrisoarea, Canolles se găsea într-unul din 


momentele sale de izolare: toată ziua din ajun și în 
dimineața zilei aceleia nici măcar n-o zărise pe doamna de 
Cambes, deși în răstimp de douăzeci și patru de ore 
trecuse de zece ori pe sub ferestrele sale. Atunci în sufletul 
îndrăgostitului se produse reacţia obișnuită în sufletul 
oricărui tânăr îndrăgostit. O acuzase pe vicontesă de 
cochetărie; se îndoia de dragostea lui, fără să vrea își 
aduce aminte de Nanon, buna, devotata, înflăcărată Nanon 
care își făcea aproape o onoare din această dragoste de 
care Claire părea că se rușinează și suspină, sărmană 
inimă, prinsă între dragostea împlinită care nu se putea 
stinge și dragostea la care nădăjduia și pe care nu o putea 
împlini: scrisoarea vicontesei decise totul în favoarea ei. 

Canolles citi și reciti scrisoarea: și, așa cum prevăzuse 
Claire, o sărută de douăzeci de ori așa cum ar fi făcut - cu 
mâna ei. Gândindu-se bine, Canolles nu putea, la drept 
vorbind, să ascundă că dragostea lui pentru vicontesă; era 
și fusese cea mai serioasă problemă a vieţii sale. Cu alte 
femei, sentimentul acesta avusese întotdeauna un alt 
aspect și mai ales luase o altă desfășurare. Canolles jucase 
rolul unui om norocos, apăruse ca un învingător, aproape 
că își rezervase dreptul de a fi inconstant. Cu doamna de 
Cambes era altfel, se simţea supus unei puteri superioare 
căreia nici nu încerca măcar să se opună, pentru că simţea 
că sclavia aceasta de azi era mai dulce decât puterea lui de 
odinioară. Şi în aceste momente de descurajare în care își 
avea îndoieli asupra sentimentelor lui Claire, în orele 
acestea în care inima îndurerată se închidea în sine și-și 
săpa durerea cu gândul, el mărturisea, fără să roșească de 
această slăbiciune, pe care cu un an mai înainte ar fi 
considerat-o nedemnă pentru un suflet mare, că pierderea 
doamnei de Cambes ar fi însemnat pentru el o nenorocire 
insuportabilă. 

Dar să iubești, să fii iubit de ea, s-o ţii în inimă, și în 
suflet, s-o cuprinzi în toată independenţa viitorului său, 
pentru că vicontesa nu-i cerea nici măcar sacrificiul 
aderării la partidul doamnei prințese ci îi cerea doar 
iubirea; viitorul cel mai fericit; cel mai bogat ofiţer din 


armata regală; căci, la urma urmei, de ce să uite bogăţia? 
Bogăția nu strică la nimic. Să rămâi în serviciul regelui 
dacă  majestatea sa recompensează corespunzător 
fidelitatea; să-l părăsești pe rege, dacă potrivit obiceiului 
regilor, este un ingrat; nu era aceasta o fericire mai mare, 
mai frumoasă, decât cea mai dulce visare la care ar fi 
putut îndrăzni să viseze vreodată, dacă putem să spunem 
așa? 

Dar Nanon? 

Ah! Nanon! Nanon era acea remușcare surdă și 
sfâșietoare care rămâne ascunsă întotdeauna în sufletele 
nobile... Căci numai în sufletele vulgare nu-și găsește ecou 
durerea. Nanon! Biata Nanon! Ce va face, ce va zice, ce se 
va întâmpla cu ea când va afla vestea teribilă că iubitul ei 
este soţul alteia?... Vai! Nu se va răzbuna deși ar putea 
avea la îndemână toate mijloacele ca să o facă și gândul 
acesta îi sfâșia inima... Măcar de ar încerca să se răzbune, 
să se răzbune într-un fel, în cazul acesta necredinciosul n- 
ar mai vedea în Nanon decât un dușman și în felul acesta 
n-ar mai avea remușcări. 

Totuși, Nanon nu-i răspunsese la scrisoarea în care îi 
spunea să nu-i scrie; cum se explică faptul că îi urma 
instrucțiunile cu atâta scrupulozitate? Desigur că dacă ar fi 
vrut, ar fi găsit ea un mijloc să-i strecoare până acum 
măcar zece scrisori: asta însemna că Nanon nu încercase 
să-i scrie! Măcar de ar fi ajuns Nanon să nu-l mai iubească! 

Dar figura lui Canolles se întunecă numai la gândul că ar 
fi putut ca Nanon să nu-l iubească; este un lucru dureros 
să găsești egoismul orgoliului chiar și în cel mai nobil 
suflet. 

Din fericire, Canolles avea un mijloc ca să uite totul: să 
citească și să recitească scrisoarea doamnei de Cambes. O 
citi și o reciti și metoda se dovedi bună. Indrăgostitul 
nostru reuși să uite tot ce nu era propria sa fericire. Şi 
pentru a o asculta pe stăpâna inimii lui, care îi poruncise 
să se ducă la doamna de Lalasne, se făcu frumos, cu graţie 
și cu bun gust, ceea ce nu era greu pentru tinereţea lui, 
apoi se îndreptă spre casa președintei tocmai când bătea 


ora două. 

Canolles era atât de absorbit de fericirea lui că, în timp 
ce trecea pe chei, nici nu-l observă pe prietenul său 
Ravailly care îi făcea semne disperate, de pe o barcă 
încărcată care înainta cu toată puterea vâslașilor. În 
momentele lor de fericire, îndrăgostiții merg cu un pas 
ușor de parcă ar pluti. Canolles era departe când Ravailly 
acostă la țărm. 

Abia ajuns pe uscat, acesta din urmă dădu câteva 
porunci scurte oamenilor din barcă și se îndreptă spre 
locuința doamnei de Condé. 

Prinţesa era acasă când auzi o agitaţie în anticameră, 
întrebă care era cauza zgomotului și i se răspunse că 
tocmai sosise baronul de Ravailly, trimis la domnul de La 
Meilleraye. 

— Doamnă, spuse Lenet, cred că ar fi bine ca alteţa 
voastră să-l primească fără întârziere: oricare ar fi veștile 
pe care le aduce, ele sunt importante. 

Prinţesa făcu un semn și Ravailly intră, dar era atât de 
palid și avea o figură atât de răvășită, că numai văzându-l 
doamna de Condé înţelese că avea în fața ochilor 
aducătorul unei vești nefericite. 

— Ce s-a întâmplat căpitane? Ce e nou? întrebă ea. 

— Cer iertare, doamnă, că mă prezint astfel în fața 
alteţei voastre, dar am socotit că vestea pe care o aduc nu 
suportă întârziere. 

— Vorbiti, l-aţi văzut pe mareșal? 

— Mareșalul a refuzat să mă primească. 

— Mareșalul a refuzat să primească trimisul meu? strigă 
prinţesa. 

— Oh! Doamnă, asta nu este totul! 

— Ce mai e? Vorbiţi! Vorbiţi! Vă ascult. 

— Nenorocitul acela de Richon... 

— Ei bine! Știu prizonier... De aceea v-am trimis ca să 
trataţi răscumpărarea lui. 

— Oricâte diligenţe am depus, am ajuns prea târziu. 

— Cum prea târziu? întrebă Lenet, i s-a întâmplat ceva? 

— E mort! A fost judecat ca trădător, a fost condamnat și 


executat. 

— Condamnat! Executat! Ah! Auziţi, doamnă, spuse 
Lenet consternat, nu v-am spus eu? 

— Cine l-a condamnat? Cine a avut îndrăzneala asta? 

— Un tribunal prezidat de domnul duce d'Epernon, sau 
mai bine zis chiar de regină, și nu s-au mulţumit numai cu 
moartea, s-a vrut ca moartea aceasta să fie dezonorantă. 

— Ce! Richon...! 

— Spânzurat, doamnă! Spânzurat ca un mizerabil, ca un 
hoţ, ca un asasin! l-am văzut trupul atârnat de o bârnă din 
hala din Libourne. 

Prinţesa se ridică de pe scaun ca împinsă de un resort. 
Lenet scoase un strigăt de durere. Doamna de Cambes, 
care se ridicase, se prăbuși pe un scaun ducându-și mâna 
la inimă de parcă i s-ar fi făcut o rană adâncă și leșină. 

— Ridicaţi-o pe  vicontesă, spuse ducele de la 
Rochefoucauld, n-avem timp acum să ne ocupăm de 
leșinuri de femei. 

Două femei o ridicară pe vicontesă. 

— lată o aspră declaraţie de război, vorbi ducele cu 
nepăsare. 

— Este nemernic! spuse prinţesa. 

— Este feroce! spuse Lenet. 

— Este nepolitic! spuse ducele. 

— Ah! Dar sper că o să ne răzbunăm! strigă prinţesa, și 
încă crud! 

— Am un plan! strigă doamna de Tourville care încă nu 
spusese nimic, represalii. Alteță, represalii! 

— Un moment, doamnă, spuse Lenet. La dracu! Cum vă 
grăbiţi. Lucrul este prea grav ca să ne gândim la așa ceva. 

— Nu, domnule, dimpotrivă, chiar acum, spuse doamna 
de 'Tourville, cu cât regele a lovit mai repede, cu atât 
trebuie să ne grăbim să-i răspundem lovind repede cu 
aceeași armă. 

— Eh, doamnă, strigă Lenet, vorbiţi de vărsare de sânge 
de parcă dumneavoastră aţi fi regina Franţei. Așteptaţi 
măcar să vă spuneţi părerea când v-o cere alteţa sa. 

— Doamna are dreptate, spuse comandantul gărzii, 


represalii, asta este legea războiului. 

— Haideţi, spuse ducele de La Rochefoucauld să nu ne 
pierdem timpul cu vorbe. Vestea va străbate orașul și 
peste o oră nu vom mai fi stăpâni pe evenimente, nici pe 
pasiuni, nici pe oameni. Prima grijă a alteţei voastre 
trebuie să fie să luaţi o atitudine destul de hotărâtă ca să 
fie apreciată ca de nezdruncinat. 

— Ei bine! spuse prinţesa, las în seama dumneavoastră 
această grijă, domnule duce, și mă bizui întru totul pe 
dumneavoastră pentru a răzbuna onoarea mea și simpatiile 
dumneavoastră căci înainte de a fi intrat în serviciul meu, 
Richon fusese în al dumneavoastră, eu l-am luat de la 
dumneavoastră iar dumneavoastră mi l-aţi dat mai degrabă 
ca pe un prieten decât ca pe unul dintre servitorii 
dumneavoastră. 

— Fiţi liniștită, doamnă, răspunse ducele înclinându-se, 
îmi voi aminti de ceea ce vă datorez dumneavoastră, mie și 
acestui sărman mort. 

Apoi se apropie de comandantul gărzii, îi vorbi în șoaptă 
mult timp, în timp ce prinţesa ieșea însoţită de doamna de 
Tourville și de Lenet, care îndurerat, își lovea fruntea cu 
palma. 

Vicontesa era la ușă. Revenindu-și în fire, prima ei idee 
fusese să se întoarcă la doamna de Condé; o întâlni în 
drum, dar cu o figură atât de severă încât nu îndrăzni să o 
întrebe nimic. 

— Doamne Dumnezeule! Ce-o să se întâmple? strigă 
vicontesa cu timiditate frângându-și mâinile. 

— O să ne răzbunăm! răspunse doamna de Tourville cu 
măreție. 

— Răzbunare? În ce fel? întrebă Claire. 

— Doamnă, spuse Lenet, dacă aveţi vreo trecere pe 
lângă prinţesă, folosiți-o pentru ca sub numele de 
represalii să nu se comită vreun asasinat îngrozitor. 

Și plecă la rândul său, lăsând-o pe Claire îngrozită. 

În adevăr, printr-unul dintre acele intuiţii ciudate care te 
fac să te gândești la presentimente, tânăra femeie își 
aduse aminte de Canolles. Ea auzi în suflet ca o voce tristă 


care îi vorbea de acest prieten absent și înapoindu-se la ea 
cu o grabă furioasă, începu să se îmbrace ca să plece la 
întâlnire, când își dădu seama că întâlnirea era fixată trei, 
patru ore mai târziu. 

Canolles venise la doamna de Lalasne după cum i se 
indicase de vicontesă. Era ziua de naștere a președintelui 
și i se pregătise un fel de sărbătorire. Cum se aflau în cele 
mai frumoase zile ale anului, toţi invitaţii se găseau în 
grădina unde se organizase pe pajiște un joc cu inele. 
Canolles care era foarte îndemânatic și foarte grațios, 
acceptă câteva provocări și, datorită îndemânării, câștigă 
mereu. 

Doamnele  râdeau de  neîndemânarea rivalilor lui 
Canolles și-i admirau iscusința. La fiecare lovitură reușită 
se auzeau strigăte prelungite de bravo; batistele se agitau 
în aer și era mare lucru că buchetele de flori din mâinile 
doamnelor nu i se aruncau la picioare. 

Triumful acesta nu-i putea smulge din gândul lui 
Canolles preocuparea care îl stăpânea, dar trebuia să aibă 
răbdare. Oricât de grăbiţi am fi să ne atingem scopul 
propus, acceptăm să mai întârziem când întârzierea este 
provocată de ovaţii. 

Totuși, pe măsură ce ora așteptată se apropia, privirea 
tânărului se îndrepta tot mai des spre poarta prin care 
intrau sau ieșeau invitaţii și prin care, firește, urma să 
intre și trimisul promis. 

Deodată, tocmai când Canolles se felicita că după toate 
probabilitățile nu mai avea mult de așteptat, o rumoare 
ciudată se strecură în această mulțime veselă. Canolles 
observă că ici, colo, se formau grupuri care șopteau ceva 
și-l priveau cu un interes ciudat și în același timp dureros. 
La început atribui acest interes persoanei sale, 
îndemânării sale și-și făcu o onoare din acest sentiment, 
căci era departe de a bănui adevărata cauză. 

Totuși, observă la un moment dat că în atenţia cu care 
era privit era ceva dureros; se apropie surâzând de unul 
din grupuri, dar cei din grup încercară să surâdă, deși se 
vedea că purtarea lor era stingherită de ceva, cei care nu 


vorbeau cu Canolles se îndepărtară. 

Canolles se întoarse și văzu atunci că toţi dispăreau pe 
furiș. S-ar fi zis că o veste fatală se răspândise deodată 
printre invitaţi, îngheţându-i de groază. În spatele lui, 
președintele de Lalasne cu o înfățișare lugubră se plimba 
în sus și în jos, cu o mână sub barbă și cu alta în vestă. 
Soţia președintelui, la braţ cu sora ei, profitând de un 
moment când nu era văzută de nimeni, făcu un pas spre 
Canolles și fără să se adreseze cuiva vorbi pe un ton care îl 
înspăimântă pe tânăr: 

— Dacă eu aș fi prizonier de război, chiar pe cuvânt de 
onoare, de teamă că nu s-ar respecta faţă de mine cuvântul 
dat, aș sări pe un cal bun, aș ajunge la râu, aș da unui 
barcagiu zece, douăzeci, o sută de ludovici, dacă ar fi 
nevoie și aș fugi... 

Canolles le privi uimit pe cele două femei care îi făcură, 
amândouă odată, un semn de groază care pentru el rămase 
de neînțeles. Se îndreptă totuși spre ele căutând să afle 
explicaţia cuvintelor pe care le auzise, însă ele fugiră ca 
niște fantome, una punând degetul pe buze ca pentru a-i 
face semn să tacă iar cealaltă ridicând braţele în sus ca 
pentru a-i face semn să fugă. 

În acest moment, Canolles își auzi numele strigat. 

Tânărul tresări din tot corpul; numele lui trebuie să fi 
fost pronunţat de trimisul doamnei de Cambes. Și se repezi 
spre poartă. 

— Domnul baron de Canolles este aici? întrebă o voce 
puternică. 

— Da, răspunse Canolles uitând de toate și amintindu-și 
numai de promisiunea făcută de Claire, iată-mă. 

— Sunteţi într-adevăr domnul de Canolles? întrebă 
atunci un fel de sergent trecând pragul porții în spatele 
căreia stătuse până atunci. 

— Da, domnule. 

— Guvernatorul insulei Saint-George? 

— Da. 

— Fost căpitan în regimentul Navailles? 

— Da. 


Sergentul se întoarse, făcu un semn și patru soldaţi, 
care stătuseră ascunși după o caleașcă se apropiară în 
grabă. Caleașca se apropiase și ea încât scara se lipise de 
poartă; sergentul îl invită pe Canolles să se urce. 

Tânărul aruncă o privire în jur; era singur de tot. Doar 
mai departe printre copaci, asemeni a două umbre, 
doamna Lalasne și sora ei strânse una în alta, părea că-l 
privesc cu emoție. 

— La dracu! își zise el, neînţelegând nimic din ceea ce se 
petrecea, ciudată escortă mi-a dat doamna de Cambes. 
Dar, își zise tot el, să nu fim prea pretenţioși asupra 
alegerii mijloacelor. 

— Vă așteptăm, domnule comandant, spuse sergentul. 

— Iertați-mă, domnilor, răspunse Canolles, iată-mă. 

Şi se urcă în caleașcă. Sergentul și doi soldaţi se urcară 
împreună cu el, ceilalţi doi se așezară, unul lângă vizitiu, 
celălalt în spate și trăsura aceasta greoaie porni cât de 
repede puteau s-o tragă cei doi cai puternici care îi erau 
înhămaţi. 

Totul era însă ciudat și începu să-i dea de gândit lui 
Canolles, de aceea se întoarse spre sergent: 

— Domnule, acum că suntem între noi, puteţi să-mi 
spuneţi unde mă duceţi? 

— La închisoare, unde altundeva, răspunse cel căruia îi 
fusese adresată întrebarea. 

Canolles se uită la el cu uimire. 

— Cum la închisoare? întrebă el. Nu veniţi din partea 
unei femei? 

— Ba da! 

— Şi femeia aceasta nu este doamna vicontesă de 
Cambes? 

— Nu, domnule, femeia aceasta este doamna prinţesă de 
Condé. 

— Doamna prințesă de Condé? strigă Canolles. 

— Bietul băiat! murmură o femeie care trecea atunci, şi- 
și făcu cruce. 

Canolles simţi un fior de gheaţă străbătându-i corpul. 

Ceva mai departe, un om, care fugea cu o suliță în mână, 


se opri văzând caleașca și soldaţii. Canolles scoase capul 
pe fereastră, dar desigur că omul îl recunoscuse, căci îl 
ameninţă cu pumnul. 

— Ei, asta e! dar ce sunt nebuni oamenii din orașul 
dumneavoastră? încerca cu greu să surâdă Canolles, parcă 
am devenit de o oră obiect de milă sau de ură, unii mă 
plâng iar alţii mă ameninţă. 

— Eh! Domnule, spuse sergentul, cei care vă plâng nu 
greșesc, iar cei care vă ameninţă au dreptate. 

— În sfârșit, măcar dacă aș ști cel puţin, spuse Canolles. 

— O să înţelegeţi curând, răspunse sergentul. 

Intre timp ajunseră la poarta închisorii iar Canolles fu 
coborât în mijlocul mulțimii care începuse să se adune. 

Numai că, în loc să fie dus în camera lui obișnuită, fu 
coborât într-o celulă plină cu soldați. 

„Haide! Să vedem la ce să mă mai aștept”, își zise 
Canolles. 

Și scoțând din buzunar doi ludovici se apropie de un 
soldat și-i puse în mână. 

Soldatul nu îndrăzni să-i primească. 

— Ia-i, prietene, îi spuse Canolles, căci întrebarea pe 
care am să ţi-o pun nu o să te compromită cu nimic. 

— Atunci, vorbiţi, domnule comandant, spuse soldatul, 
după ce băgase cei doi ludovici în buzunar. 

— Ei bine! Aș vrea să știu de ce am fost arestat, așa, 
deodată? 

— Se pare că nu știți de moartea nenorocitului acela de 
domnul Richon, spuse soldatul. 

— Richon e mort? strigă Canolles cu adâncă durere, căci 
se știe cât de buni prieteni erau amândoi. A fost ucis, 
Dumnezeule? 

— Nu, domnule comandant, a fost spânzurat. 

— Spânzurat? murmură Canolles pălind și împreunându- 
și mâinile își opri privirea pe sinistra formaţie care îl 
înconjura, asta ar putea să-mi amine căsătoria, fără 
termen. 


XIX 


Doamna de Cambes își pusese o rochie simplă, dar 
încântătoare. Își aruncă pe umeri un fel de pelerină scurtă 
și-i făcu semn lui Pompee să o ia înainte. Era aproape 
noapte și crezând că va fi mai puţin remarcată pe jos decât 
în trăsură, dăduse ordin vizitiului s-o aștepte în faţa 
bisericii carmelitelor, lângă capela unde primise aprobarea 
să fie cununată. Pompee cobori scara urmat de vicontesă. 
Funcţia asta de cercetaș îi amintea, bătrânului soldat, de 
faimoasa patrulă din care făcuse parte în ajunul bătăliei de 
la Corbie. 

În josul scării și în timp ce vicontesa trecea prin faţa 
salonului, auzi agitație și o văzu pe doamna de Tourville 
care se îndrepta spre cabinetul prinţesei vorbind cu ducele 
de La Rochefoucauld. 

— Oh! Doamnă, fiţi bună, un cuvânt, ce s-a hotărât? 

— Planul meu a fost adoptat! strigă doamna de Tourville 
triumfătoare. 

— Care plan, doamnă? Nu-l cunosc. 

— Represaliile, draga mea, represaliile! 

— Iertați-mă, doamnă, dar din nefericire nu sunt 
familiarizată ca dumneavoastră cu termenii de război; ce 
înţelegeţi prin cuvântul represalii? 

— Ceva foarte simplu, copila mea. 

— Dar, explicaţi-vă. 

— Au spânzurat un ofițer din armata domnilor prinți, nu- 
i așa? 

— Da, și? 

— Ei bine! Vom căuta în Bordeaux un ofițer din armata 
regală și-l vom spânzură. 

— Doamne Dumnezeule! strigă Claire înspăimântată, ce 
spuneţi, doamnă? 

— Domnule duce, continuă nobila văduvă, fără să pară 
că observase emoția vicontesei, n-a fost încă arestat 
guvernatorul care comanda la Saint-Georges? 

— Ba da, doamnă, răspunse ducele. 

— Domnul de Canolles a fost arestat? strigă Claire. 


— Da, doamnă, răspunse rece ducele. Domnul de 
Canolles a fost sau va fi arestat; ordinul a fost dat în faţa 
mea și am văzut chiar eu oamenii însărcinaţi cu 
îndeplinirea acestui ordin. 

— Dar se știa unde era? întrebă Claire cu o ultimă 
speranţă. 

— Era în casa mică a gazdei noastre, domnul de Lalasne, 
unde, mi s-a spus, avusese mare succes la jocul cu inele. 

Claire scăpă un țipăt, doamna de Tourville se întoarse 
uimită, ducele o privi pe tânăra femeie cu un surâs 
imperceptibil. 

— Domnul de  Canolles a fost arestat! continuă 
vicontesa, dar ce-a făcut, pentru numele lui Dumnezeu? Și 
ce legătură este între el și înfiorătorul eveniment care ne-a 
întristat atât de mult? 

— Ce legătură? Toate, draga mea. Nu este și el 
guvernator ca Richon? 

Claire ar fi voit să vorbească, dar inima i se îndurerase 
atât de mult încât vorba îi îngheţă pe buze. Totuşi, 
apucându-l pe duce de braţ și privindu-l cu spaimă reuși să 
murmure aceste cuvinte: 

— Oh! Este numai o simulare, domnule duce, nu-i așa? 
Doar o măsură formală și atât cel puţin din câte știu. Nui 
se poate face nimic unui prizonier pe cuvânt de onoare. 

— Şi Richon era prizonier pe cuvânt de onoare, 
doamnă... 

— Domnule duce, vă rog... i 

— Scutiți-ne de rugăminți, doamnă, sunt inutile. In 
afacerea asta eu nu pot face nimic, numai consiliul singur 
va decide. 

Claire lăsă brațul domnului de La Rochefoucauld și se 
duse ţintă spre biroul doamnei de Condé. Lenet, palid și 
agitat, se plimba în lung și în lat; doamna de Condé vorbea 
cu ducele de Bouillon. 

Doamna de Cambes se strecură lângă prințesă, ușoară și 
palidă ca o umbră. 

— Oh! Doamnă, spuse ea, în numele cerului, acordați-mi, 
vă implor, o întrevedere de un moment. 


— Ah! Tu ești micuţo, acum n-am niciun moment timp, 
dar după consiliu sunt a ta. 

— Doamnă, doamnă, tocmai înainte de consiliu trebuie 
să vă vorbesc. 

Prinţesa era gata să cedeze, când se deschise ușa din 
faţa celei prin care intrase vicontesa. Domnul de La 
Rochefoucauld intră. 

— Doamnă, spuse el, consiliul s-a întrunit și vă așteaptă 
cu nerăbdare. 

— Vezi, micuţo, spuse doamna de Condé, că mi-e cu 
neputinţă să te ascult în clipa asta, însă vino cu noi în 
consiliu și când se va termina, vom ieși împreună și vom 
vorbi. 

Nu se mai putea insista. Uluită, uimită de rapiditatea cu 
care se desfășurau evenimentele, biata femeie simțea că 
amețește; întreba din ochi, interpreta fiecare gest, fără să 
vadă nimic, fără să-și dea seama ce se petrece, fără să se 
poată smulge din starea aceasta îngrozitoare. 

Prinţesa înaintă spre salon. Claire o urma ca un automat 
fără să-și dea seama că Lenet îi luase cu amândouă mâinile 
mâna ei îngheţată, pe care o lăsase să-i atârne fără vlagă. 

Când intrară în salon, era aproape ora opt seara. 

Sala era o încăpere vastă, întunecoasă, prin ea însăși și 
pe care o făceau și mai întunecoasă imense tapiţerii 
agăţate pe pereţi. Un fel de estradă fusese ridicată între 
cele două nișe din faţa ferestrelor prin care pătrundeau 
ultimele licăriri ale zilei pe sfârșite. Pe această estradă 
erau pregătite două fotolii, unul pentru doamna prinţesă și 
altul pentru domnul duce d'Enghien. De o parte și de alta a 
celor două fotolii era câte un șir de scăunele destinare 
femeilor care alcătuiau consiliul privat al alteţei sale. 
Ceilalţi judecători trebuiau să ia loc pe băncile pregătite în 
acest scop. Ducele de Bouillon se sprijinea de fotoliul 
doamnei prințese; de fotoliul micului prinţ se sprijinea 
domnul duce de La Rochefoucauld. 

Lenet se așezase în faţa grefierului; lângă el sta Claire, 
în picioare, tulburată, emoţionată. 

Fură introduși în sală șase ofiţeri ai armatei regale, șase 


funcţionari municipali și șase jurati din oraș. 

Ei luară loc în bănci. 

Doar două candelabre, cu câte trei lumânări fiecare, 
luminau această adunare improvizată. Ele erau așezate pe 
masa din fața prinţesei și puneau în lumină grupul 
principal, în timp ce restul asistenţei se confunda tot mai 
mult cu întunericul pe măsură ce se depărtau de acest slab 
cerc de lumină. 

Soldaţi din armata doamnei prințese, cu halebarde în 
mâini, făceau de pază la uși. 

De afară se auzea mulțimea urlând. Grefierul făcu 
apelul; fiecare se ridica și răspundea. 

Apoi raportorul expuse situaţia de fapt: el povesti cum 
fusese cucerit Vayres, cuvântul de onoare violat de domnul 
de La Meilleraye, moartea rușinoasă a lui Richon. 

În acel moment, un ofiţer, așezat în mod intenţionat 
lângă fereastră și care primise dinainte indicaţii precise, 
deschise geamul și atunci pătrunse în casă ca un tunet un 
val de voci care strigau „Răzbunare pentru viteazul 
Richon! Moartea mazarinilor!” 

Așa erau numiţi regaliștii. 

— Auziţi, spuse domnul de La Rochefoucauld, auziţi ce 
pretinde marea voce a poporului. Peste două ore, ori 
poporul va nesocoti puterea noastră și-și va face singur 
dreptate, ori represaliile nu vor mai fi oportune. Să 
procedăm lă judecată, domnilor, și asta fără întârziere. 

Prinţesa se ridică. 

— De ce să mai judecăm? strigă ea. La ce folosește 
judecata? Judecata aţi auzit-o, a pronunţat-o poporul. 

— În adevăr, este foarte simplu, spuse doamna de 
Tourville. Legea talionului și nimic altceva. Lucrurile astea 
ar trebui să se facă din entuziasm, dacă pot să mă exprim 
așa și din jandarm în jandarm pur și simplu. 

Lenet nu putu asculta mai mult; de unde era se repezi în 
mijlocul cercului de lumină. 

— Domnule! strigă prinţesa. 

— Oh! Niciun cuvânt mai mult, vă rog, doamnă, căci 
dacă un asemenea aviz s-ar realiza, ar fi fatal. Uitaţi că 


însăși autoritatea regală, pedepsind în felul său, adică într- 
un fel ticălos, a păstrat cel puţin respectul formelor 
juridice și n-a făcut decât să confirme hotărârea bună sau 
rea dată de judecători? Credeţi că aveţi dreptul să faceţi 
ce n-a îndrăznit regele însuși? 

— Oh! făcu doamna de Tourville, este destul să-mi dau o 
părere, pentru ca domnul Lenet să fie de o părere 
contrară. Din păcate, de data asta cu părerea mea este de 
acord și alteţa sa. 

— Da, din păcate, spuse Lenet. 

— Domnule! strigă prinţesa. 

— Oh! Doamnă, păstraţi măcar aparențele, spuse Lenet, 
aveţi doar toată libertatea să condamnați. 

— Domnul Lenet are dreptate, spuse ducele de La 
Rochefoucauld luând o poziţie studiată. Moartea unui om 
este un fapt prea grav, mai ales în asemenea împrejurări, 
pentru ca să lăsăm răspunderea să apese pe un singur cap, 
chiar dacă acela ar fi un cap de prinţ. 

Apoi, aplecându-se la urechea prinţesei, pentru ca 
grupul de prieteni ai săi să-l poată auzi: 

— Luaţi avizul tuturor, doamnă, dar pentru a vă 
pronunța nu păstraţi decât părerea celor de care sunteţi 
sigură. În felul acesta nu ne vom putea teme că o să ne 
scape răzbunarea. 

— Un moment, un moment, îl întrerupse domnul de 
Bouillon sprijinindu-se în baston și ridicându-și piciorul 
gutos, aţi vorbit de a îndepărta responsabilitatea de pe 
capul prinţesei; sunt de acord, dar vreau ca și alţii să 
împartă cu mine această răspundere. Nu vreau altceva 
decât să fiu socotit rebel în continuare, dar având-o pe 
doamna prinţesă de o parte și poporul de cealaltă parte. 
Drace! Nu vreau să fiu izolat, eu am pierdut suveranitatea 
asupra Sedanului dintr-o glumă ca aceasta, în vremea 
aceea aveam pe cap un oraș. Cardinalul de Richelieu mi-a 
luat orașul, azi nu mai am decât capul și nu vreau să mi-l ia 
cardinalul Mazarin. De aceea cer ca juraţi notabilităţile din 
Bordeaux. 

— Semnăturile acestora, lângă semnăturile noastre, 


pfui! 

— Cuiul susţine grinda, doamnă, răspunse ducele de 
Bouillon, pe care conspirația lui Cinq Mars îl făcuse 
prudent pentru toată viaţa. 

— Aceasta este părerea dumneavoastră, domnilor? 

— Da, spuse ducele de La Rochefoucauld. 

— Și dumneata, Lenet? 

— Doamnă, spuse el, din fericire, eu nu sunt nici prinţ, 
nici duce, nici ofițer, nici jurat, așa că am dreptul să mă 
abtin și mă abtin. 

Atunci prințesa se ridică și invită adunarea pe care o 
convocase să răspundă, printr-un act energic, la 
provocarea regală. Abia își termină cuvântarea, că 
fereastra se deschise din nou și se auzi pentru a doua oară, 
pătrunzând în sala tribunalului, miile de voci ale poporului 
strigând într-un singur glas: 

— Trăiască doamna prințesă! Răzbunare pentru Richon! 
Moarte epernoniștilor și mazarinilor! 

Doamna de Cambes apucă braţul lui Lenet. 

— Domnule Lenet, simt că mor! 

— Doamna vicontesă de Cambes, spuse el, cere alteţei 
voastre permisiunea să se retragă. 

— Încă nu, încă nu, spuse Claire, vreau... 

— Locul dumneavoastră nu e aici, doamnă, o întrerupse 
Lenet. Nu puteţi face nimic pentru el, am să vă ţin la 
curent cu toate și o să încercăm să-l salvăm. 

— Vicontesa se poate retrage, spuse prinţesa. Doamnele 
care nu vor să asiste la această ședință sunt libere să o 
urmeze. Vrem să rămânem aici numai bărbați. 

Nicio femeie nu se mișcă: una din veșnicele aspirații ale 
jumătăţii genului uman este de a râvni la exercitarea 
dreptului de a comanda. După spusele prinţesei, doamnele 
acestea găsiseră ocazia de a fi bărbaţi pentru un moment: 
era prea fericită ocazia pentru a nu fi profitat de ea. 

Doamna de Cambes ieși, susținută de Lenet. Pe scară îl 
întâlni pe Pompee pe care îl trimisese să se informeze. 

— Ei? întrebă ea. 

— E arestat, răspunse el. 


— Domnule Lenet, spuse Claire, nu mai am încredere 
decât în dumneavoastră și speranţă decât în Dumnezeu. 

Şi se îndreptă spre camera ei, disperată. 

— Ce va trebui să-l întreb pe cel care va fi adus înaintea 
noastră? întrebă prinţesa în momentul în care Lenet își 
relua locul lângă grefier, și pe cine va cădea soarta? 

— Nimic mai simplu, doamnă, răspunse ducele. Avem 
vreo trei sute de prizonieri, din care vreo zece, doisprezece 
ofițeri: să-i întrebăm doar numele și gradul în armata 
regală; primul care va fi recunoscut drept guvernator de 
cetate, cum era bietul meu Richon, ei bine! Acela va fi 
desemnat de soartă. 

— Este inutil să ne pierdem timpul ca să interogăm zece, 
doisprezece ofițeri diferiți, spuse prinţesa. Domnule 
grefier, aveţi un registru, căutaţi și numiţi pe prizonierii de 
un grad egal cu cel avut de domnul Richon. 

— Nu sunt decât doi, doamnă, răspunse grefierul: 
guvernatorul de pe insula Saint-Georges și guvernatorul 
din Branne. 

— Avem doi, așa este, strigă prinţesa, vedeţi că soarta 
ne ajută. Labussiere, sunt arestaţi? 

— Desigur, doamnă, răspunse căpitanul comandantul 
gărzii, și amândoi așteaptă în fortăreață ordinul de a fi 
aduși în faţa alteţei voastre. 

— Să fie aduși, spuse doamna de Conde. 

— Pe care să-l aducem? întrebă Labussiere. 

— Aduceţi-i pe amândoi, răspunse prinţesa, numai că 
vom începe cu cel mai vechi ca dată, cu domnul guvernator 
de pe insula Saint-Georges. 


XX. 


Ordinul fu urmat de o tăcere de moarte, pe care o 
tulbură doar zgomotul pașilor comandantului gărzii care se 
depărta şi de murmurul neîntrerupt al mulțimii, căci 
ordinul acesta avea să arunce rebeliunea domnilor prinți 
pe un drum teribil şi mult mai periculos decât acela pe 
care mersese până atunci. Printr-o singură acţiune, 


prinţesa, consilierii săi, armata și orașul însuși erau puși, 
într-un fel, în afara legii; însemna să faci răspunzătoare de 
interesele și, mai cu seamă, de pasiunile unora, o populaţie 
întreagă. Era să se reediteze în mic ceea ce Comuna din 
Paris făcuse la 2 septembrie. Insă, după cum se știe, 
Comuna din Paris acţionase în stil mare. 

În sală nu se auzea nicio respiraţie; toate privirile erau 
îndreptate spre ușa pe unde urma să intre prizonierul. 
Prinţesa, ca să-și joace bine rolul de președinte, se 
prefăcea că răsfoiește niște registre; domnul de La 
Rochefoucauld luase o atitudine visătoare, domnul de 
Bouillon vorbea cu doamna de Tourville despre guta care îl 
făcea să sufere. 

Lenet se apropie de prinţesă pentru a încerca un ultim 
efort; nu că ar fi sperat, dar era unul din acei oameni 
austeri care-și fac datoria până la capăt, pentru că se simt 
obligaţi să o facă. 

— Gândiţi-vă, doamnă, că jucaţi pe o carte viitorul casei 
dumneavoastră. 

— Nu e niciun merit în asta, sunt sigură că voi câștiga, 
spuse tăios prinţesa. 

— Domnule duce, spuse Lenet întorcându-se spre La 
Rochefoucauld, dumneavoastră care sunteţi superior 
inteligențelor vulgare și pasiunilor omenești, nu-i așa că 
sfătuiți moderaţiunea? 

— Domnule, răspunse ducele cu fățărnicie, discut lucrul 
acesta cu raţiunea. 

— Discutaţi-l cu conștiința, domnule duce, ar fi mai bine! 

În acel moment se auzi un zgomot surd. Se închisese 
poarta de fier. Zgomotul acesta se răsfrânse în toate 
inimile, căci anunța sosirea unuia dintre prizonieri. In 
curând pașii se auziseră pe scară, halebardele răsunară pe 
dale, ușa se deschise și Canolles apăru în cadrul ei. 

Niciodată nu arătase mai elegant, niciodată nu fusese 
atât de frumos; figura lui, senină, își păstrase culoarea 
împurpurată a bucuriei și a neștiinţei. Înaintă ușor, fără 
afectare, cum ar fi făcut-o în casa avocatului Lavie sau a 
președintelui Lalasne și salută cu respect pe prinţesă și pe 


duci. Prinţesa însăși fu uimită de această totală 
dezinvoltură, de aceea rămase un moment cu ochii asupra 
tânărului. 

Apoi, rupse tăcerea. 

— Apropiaţi-vă, domnule, spuse ea. 

Canolles se supuse și salută a doua oară. 

— Cine sunteţi? 

— Sunt baronul Louis de Canolles, doamnă. 

— Ce grad aveaţi în armata regală? 

— Eram locotenent-colonel. 

— N-aţi fost guvernator pe insula Saint-Georges? 

— Am avut această onoare. 

— Aţi spus adevărul? 

— În toate privinţele, doamnă. 

— Grefier, aţi scris întrebările și răspunsurile? 

Grefierul făcu un semn afirmativ, înclinându-se. 

— Atunci, semnaţi, domnule, spuse prinţesa. 

Canolles luă pana, ca un om care nu știe pentru ce i se 
dă o poruncă, dar care se supune din deferenţă pentru 
rangul persoanei care a dat-o și semnă surâzând. 

— Bine, domnule, spuse prinţesa, acum vă puteţi 
retrage. 

Canolles salută din nou pe nobilii judecători și se retrase 
cu aceeași dezinvoltură și cu aceeași graţie, fără să 
manifeste nici curiozitate, nici uimire. 

Abia se închisese ușa în urma lui că prințesa se ridică și 
întrebă: 

— Ei bine, domnilor? 

— Să votăm, doamnă spuse ducele de La Rochefoucault. 

— Să votăm, repetă ducele de Bouillon. 

Apoi întorcându-se spre jurati: 

— Domnilor, aţi vrea să vă daţi părerea? 

— După dumneavoastră, monseniore, răspunse un 
burghez. 

— Nu, nu înaintea dumneavoastră! strigă o voce 
puternică. 

În vocea aceasta se simţea atâta curaj încât toată lumea 
rămase uimită. 


— Ce înseamnă, asta? întrebă prinţesa, încercând să 
recunoască figura celui care vorbise. 

— Asta înseamnă, spuse apăsat un om ridicându-se ca să 
nu fie nicio îndoială asupra persoanei care vorbea, asta 
înseamnă că eu, Andre Lavie, avocat regal, consilier pe 
lângă parlament, cer, în numele regelui, și mai ales în 
numele umanității, privilegiu și siguranță pentru 
prizonierii reţinuţi în Bordeaux pe cuvânt de onoare. În 
consecinţă, pun concluzii în acest sens. 

— Oh! Oh! Domnule avocat, spuse prinţesa încruntându- 
se, vă rog să lăsaţi stilul de procedură cu mine, căci nu mă 
pricep la toate acestea. Noi urmărim aici o problemă de 
sentiment și nu un proces meschin și șicanator; cred că 
fiecare membru al tribunalului va înțelege această 
legătură. 

— Da, da, strigară în cor juraţii și ofițerii, să votăm 
domnilor, să votăm! 

— Am spus-o și o repet, spuse Lavie fără să se tulbure de 
apostrofarea prințesei, cer înlesnire și siguranță pentru 
prizonierii ţinuţi pe cuvânt de onoare. Ceea ce cer nu este 
o formulă procedurală, este un principiu din dreptul 
ginţilor. 

— Iar eu adaug, strigă Lenet, că, înainte de a fi fost atât 
de crunt lovit, Richon a fost audiat și că este drept să-i 
ascultăm și noi pe acuzaţi. 

— lar eu declar, spuse d'Espagnet, șeful burghezilor, 
care atacaseră cetatea din Saint-Georges împreună cu 
domnul de La Rochefoucauld, iar eu declar că dacă se face 
apel la clementă, orașul se va revolta. 

Un murmur de afară păru că răspunde acestei afirmaţii 
și că o confirmă. 

— Să ne grăbim, spuse prinţesa. La ce îl condamnăm pe 
acuzat? 

— Acuzaţii, doamnă, că sunt doi? 

— Unul singur nu vă ajunge? spuse Lenet surâzând 
disprețuitor faţă de acest servilism sângeros. 

— Atunci care, care? repetară aceleași voci. 

— Cel mai gras, canibalilor! strigă Lavie. Ah! Vă plângeţi 


de o nedreptate, vă plângeţi că a fost un sacrilegiu și vreţi 
să răspundeţi unui asasinat prin două crime! Frumoasă 
adunare de filosofi și de soldaţi care se transformă în călăi! 

Ochii înflăcăraţi ai celor mai mulţi dintre judecători 
păreau gata să-l trăsnească pe curajosul avocat regal. 
Doamna de Conde se ridicase și, sprijinindu-se de masă, 
părea că întreabă din privire pe asistenţi pentru a se 
asigura că vorbele sale fuseseră auzite bine și dacă ar fi 
putut exista pe lume un om atât de îndrăzneţ care să poată 
spune asemenea cuvinte în faţa ei. 

Lavie înţelese că prezenţa lui învenina totul și că felul 
său de a-i apăra pe acuzaţi, în loc de a-i salva, îi pierdea. 
Se hotărî să se retragă, nu ca un soldat care dezertează, ci 
ca un judecător care se recuză. 

— În numele lui Dumnezeu, spune el, protestez 
împotriva a ceea ce vreţi să faceţi! În numele regelui, v-o 
interzic! 

Și, răsturnându-și scaunul cu un gest de majestuoasă 
furie, ieși din sală, cu fruntea sus, cu mersul sigur, ca un 
om sigur că și-a făcut datoria și fără să se sinchisească de 
necazurile care pot rezulta dintr-o datorie împlinită. 

— Insolent! murmură prinţesa. 

— Bine! Bine! Lăsaţi-l, spuseră câteva voci, o să-i vină 
rândul și domnului Lavie. 

— Să votăm, spuse aproape unanimitatea judecătorilor. 

— Dar, de ce să votaţi, fără să fi ascultat pe ambii 
acuzaţi? spuse Lenet. Poate că unul vă va părea mai 
vinovat decât celălalt. Poate că veţi opri răzbunarea la un 
singur cap, în loc de a o extinde la două capete. 

În acel moment se auzi deschizându-se poarta a doua 
oară. 

— Bine! Fie! spuse prinţesa, vom vota o dată asupra 
ambilor. 

Tribunalul care se și ridicase cu zgomot se așeză din 
nou. Se auzi un nou zgomot de pași, răsună din nou 
zgomotul halebardelor, ușa se deschise și Cauvignac apăru 
la rândul său. 

Noul sosit făcea un contrast izbitor cu Canolles; hainele 


sale care se mai resimţeau încă de pe urma atacurilor 
populaţiei, erau încă în dezordine cu toată grija care o 
pusese ca să se înlăture aceste urme. Privirea lui se 
îndreptă repede spre juraţi, ofiţeri, duci și prinţesă, 
cuprinzând tot tribunalul cu o privire circulară, apoi cu 
aerul unei vulpi care umblă cu șiretlicuri, înaintă, sondând, 
ca să spunem așa, terenul la fiecare pas, cu urechea 
ciulită, palid și vădit îngrijorat. 

— Alteța voastră mi-a făcut onoarea să mă cheme în fața 
sa? spuse el fără să fi fost întrebat. 

— Da, domnule, răspunse prințesa! Am vrut să fiu 
lămurită de dumneavoastră asupra unor probleme care vă 
privesc și care pe noi ne deranjează. 

— În cazul acesta, răspunse Cauvignac înclinându-se, 
sunt aici, doamnă, gata să răspund favorii pe care mi-o 
face alteţa voastră. 

Şi se înclină, cu aerul cel mai grațios pe care îl putu lua, 
deși se vedea că aerul acesta era lipsit de dezinvoltură și 
de naturaleţă. 

— Foarte bine, răspunse prințesa, mai ales dacă veţi 
răspunde tot atât de precis pe cât sunt întrebările noastre. 

— Îmi permit să arăt alteţei voastre, spuse Cauvignac, 
că întrebarea fiind întotdeauna pregătită dinainte iar 
răspunsul nefiind niciodată, este mult mai ușor a întreba 
decât a răspunde. 

— Oh! Întrebările noastre vor fi atât de clare și de 
precise, spuse prinţesa, încât vă vom scuti de nevoia de a 
reflecta. Numele dumneavoastră? 

— Ei bine! lată, doamnă, de la început o întrebare 
stânjenitoare. 

— Cum se poate? 

— Da, se întâmplă adesea că ai două nume, numele 
primit de la părinţi și numele pe care ţi-l iei singur. De 
exemplu eu, am crezut că un oarecare dreptate să-mi 
abandonez primul nume ca să iau un altul mai puţin 
cunoscut. Pe care din cele două doriţi să-l declar? 

— Acela sub care v-aţi prezentat la Chantilly? Acela sub 
care v-aţi angajat să ridicaţi pentru mine o companie, acela 


sub care aţi recrutat-o, în sfârșit acela sub care v-aţi 
vândut domnului de Mazarin. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse Cauvignac, dar mi se pare 
că am mai avut onoarea să răspund cu succes întrebărilor 
din timpul audienței pe care alteța voastră mi-a făcut 
favoarea să mi-o acorde astăzi de dimineaţă. 

— De aceea, acum, nu vă pun decât o singură întrebare, 
spuse prinţesa care începuse să-și piardă răbdarea, nu vă 
întreb decât numele dumneavoastră. 

— Ei bine, iată tocmai ce mă stânjenește. 

— Scrieţi baron de Cauvignac, spuse prinţesa. 

Acuzatul nu protestă, iar grefierul scrise. 

— Acum, gradul dumneavoastră? spuse prinţesa sper că 
nu veţi avea nicio greutate să răspundeţi la această 
întrebare. 

— Dimpotrivă, doamnă, tocmai întrebarea aceasta mi se 
pare dintre cele mai stânjenitoare. Dacă mă întrebaţi de 
gradul meu ca savant sunt bacalaureat în litere, licenţiat în 
drept, doctor în teologie și răspund imediat, așa cum vrea 
alteţa voastră. 

— Nu, domnule, vorbim de gradul dumneavoastră ca 
militar. 

— Ah! Ei bine, asupra acestui punct mi-e imposibil să 
răspund alteţei voastre. 

— Cum așa? 

— Pentru că, eu însumi n-am știut bine niciodată, ce 
eram cu adevărat. 

— Încercaţi să vă fixati asupra acestui punct, domnule, 
pentru că vreau să știu. 

— Ei bine, mai întâi m-am făcut locotenent prin propria 
mea putere, însă cum n-aveam autoritatea să semnez 
brevete și pentru că n-am avut niciodată mai mult de șase 
oameni în subordine în tot timpul cât am purtat acest titlu, 
cred că n-am dreptul să mă folosesc de el. 

— Însă eu, spuse prinţesa, eu v-am făcut căpitan, așa că 
sunteţi căpitan. 

— Ah! Iată tocmai unde stânjeneala mea se mărește, iar 
conștiința protestează. Am avut de atunci convingerea că 


orice grad militar în stat ca să aibă valoare trebuie să 
emane de la voinţa regală. Or, alteţa voastră, a avut, fără 
îndoială, intenţia de a mă face căpitan, dar cred că n-are 
acest drept. În cazul acesta n-am fost căpitan, după cum n- 
am fost nici locotenent. 

— Fie, domnule, dar să presupunem că n-aţi fost 
locotenent prin propria dumneavoastră putere, nici căpitan 
prin autoritatea mea, ţinând seama că nici dumneavoastră, 
nici eu n-aveam autoritatea să semnăm brevete. Dar cel 
puţin guvernator al cetăţii Branne, sunteţi. Și cum de data 
aceasta numirea v-a semnat-o regele, nu mai puteţi 
contesta valoarea acestui act. 

— lată, doamnă, tocmai faptul cel mai contestat din cele 
trei. 

— Cum așa? strigă prinţesa. 

— Este adevărat că am fost numit, dar funcţia nu mi-am 
luat-o în primire. Ce constituie titlul? Nu deținerea titlului 
însuși, ci îndeplinirea funcţiei aferentă acestui titlu. Or eu 
n-am îndeplinit nicio obligaţie din cele care reveneau 
funcţiei la care fusesem avansat; nici n-am pus piciorul în 
unitatea care mi s-a dat s-o conduc; din partea mea n-a fost 
un început de executare, așa că nu sunt nici guvernator în 
Branne, după cum n-am fost nici căpitan, înainte de a fi 
fost guvernator, sau locotenent înainte de a fi fost căpitan. 

— Totuși, domnule, aţi fost găsit pe drumul spre Branne. 

— Desigur, dar la o sută de pași de locul unde am fost 
arestat drumul se bifurcă: unul din drumuri merge la 
Branne iar celălalt la lIsson. Cine poate spune că nu 
veneam de la Isson, sau tot așa de bine de la Branne? 

— Bine, spuse prinţesa, tribunalul va aprecia apărarea 
dumneavoastră. Grefier, scrieţi, guvernator la Branne. 

— Nu vreau să mă opun așa că alteţa voastră să pună să 
scrie ce-i convine. 

— Am scris, doamnă, spuse grefierul. 

— Bine. Și acum, domnule, se adresă prinţesa lui 
Cauvignac, semnaţi interogatoriul. 

— Aș face-o cu cea mai mare plăcere, doamnă, spuse 
Cauvignac, și aș fi încântat să fac ceva care să fie agreabil 


alteţei voastre, însă în lupta pe care a trebuit s-o susţin 
astăzi de dimineaţă împotriva populaţiei din Bordeaux, 
luptă din care alteţa voastră m-a smuls cu atâta 
generozitate prin intervenția muschetarilor săi, am avut 
nenorocirea să mi se scrântească mâna dreaptă, iar cu 
mâna stângă mi-a fost întotdeauna imposibil să scriu. 

— Luaţi act de refuzul acuzatului, domnule, spuse 
prinţesa grefierului. 

— Imposibilitatea, domnule, scrieți imposibilitatea, 
spuse Cauvignac, să mă ferească Dumnezeu să refuz ceva 
unei atât de mari prințese așa cum este alteța voastră, 
dacă aceasta ar sta în puterea mea. 

Și Cauvignac, salutând cu profund respect, ieși, însoţit 
de cei doi paznici. 

— Cred că aţi avut dreptate, domnule Lenet, spuse 
ducele de La Rochefoucauld, am greșit când nu ne-am 
asigurat de acest om. 

Lenet era prea preocupat ca să răspundă. De data 
aceasta, obișnuita lui perspicacitate nu l-a servit bine; el 
spera că Cauvignac va atrage numai asupra lui mânia 
tribunalului, însă Cauvignac, cu veșnicele lui subterfugii, 
mai mult amuzase decât își iritase judecătorii. Numai că, 
interogatoriul lui distrusese tot efectul pe care îl 
produsese interogatoriul lui Canolles, dacă ar fi produs 
vreunul, iar noblețea, sinceritatea, loialitatea primului 
prizonier dispăruse, dacă am putea spune așa, sub viclenia 
celui de-al doilea. Cauvignac îl umbrise pe Canolles. 

De aceea, când se trecu la vot, unanimitatea voturilor a 
fost pentru condamnarea la moarte. 

Prinţesa puse să se numere voturile și, ridicându-se, 
anunţă cu solemnitate hotărârea care se pronunţase. 

Apoi, fiecare, semnă pe rând, în registrul deliberărilor. 
Mai întâi ducele d'Enghien, biet copil care nu știa ce 
semnează și a cărui primă semnătură avea să coste viaţa 
unui om; apoi prinţesa, apoi ducii, apoi doamnele din 
consiliu, apoi ofiţerii, apoi juraţii; în felul acesta toată 
lumea se făcuse părtașe la represalii. Nobilimea și 
burghezia, armata și parlamentul, toată lumea trebuia 


pedepsită. Or, se știe că atunci când trebuie pedepsită 
toată lumea, nu se pedepsește nimeni. 

Atunci, după ce toată lumea semnă, prinţesa, care 
obținuse răzbunarea și căreia această răzbunare îi 
satisfăcea orgoliul, deschise ea însăși fereastra, care se 
mai deschisese de două ori și din dorinţa de popularitate 
care o rodea, se adresă mulţimii cu voce puternică: 

— Domnilor bordelezi, Richon va fi răzbunat în mod 
demn, încredeţi-vă în noi. 

Un ura, asemeni unui tunet, primi această declaraţie iar 
poporul se răspândi pe străzi, fericit, de pe acum, de 
spectacolul pe care i-l promitea prinţesa. 

Dar abia reveni în cameră doamna de Conde, însoţită de 
Lenet care o urma trist, sperând încă să-i poată schimba 
hotărârea, că se deschise ușa și doamna de Cambes, 
palidă, deznădăjduită, i se aruncă la picioare. 

— Oh, Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, ascultați- 
mă! În numele cerului, nu mă respingeţi! 

— Ce s-a întâmplat, copila mea? întrebă prinţesa, de ce 
plângi în halul acesta? 

— Plâng, doamnă, pentru că am aflat că s-a votat 
pedeapsa cu moartea, iar dumneavoastră aţi confirmat 
acest vot și cu toate acestea, nu veţi putea lăsa să fi ucis 
domnul de Canolles. 

— De ce, draga mea? Şi ei l-au ucis pe Richon. 

— Dar, doamnă, pentru că domnul de Canolles a salvat 
pe alteţa voastră la Cantilly. 

— Trebuie să-i fiu recunoscătoare că a fost păcălit de 
șiretenia noastră? 

— Ei bine, doamnă, aici este eroarea: pentru că domnul 
de Canolles n-a fost un singur moment înșelat de 
substituire. M-a recunoscut din primul moment. 

— Pe tine, Claire? 

— Da, doamnă. Am făcut o parte din drum împreună; 
domnul de Canolles mă cunoștea, în sfârșit, domnul de 
Canolles era îndrăgostit de mine și în această situaţie... Ei 
bine!... Doamnă... Poate că a greșit, dar nu trebuie să-i 
faceţi un reproș... În această situaţie, el a sacrificat 


datoria, dragostei. 

— Atunci, el este cel pe care îl iubești...? 

— Da, spuse contesa. 

— Cel pentru care ai venit să-mi ceri permisiunea să te 
căsătorești...? 

— Da. 

— Așadar... 

— Era chiar domnul de Canolles, strigă vicontesa, 
domnul de Canolles care mi s-a predat mie la Saint- 
Georges și care, fără mine, urma să se arunce în aer 
împreună cu soldaţii dumneavoastră... În sfârșit, domnul 
de Canolles care ar fi putut să fugă și care mi-a predat mie 
sabia ca să nu fie despărţit de mine. Inţelegeţi că dacă 
moare el, trebuie să mor și eu, doamnă, pentru că eu l-am 
ucis! 

— Copil scump, spuse prinţesa, cu o oarecare emoție, 
gândește-te că ce-mi ceri tu, este un lucru imposibil. 
Richon e mort, Richon trebuie răzbunat. O hotărâre a fost 
luată, ea trebuie executată: chiar dacă soţul meu mi-ar 
cere ce-mi ceri tu și tot l-aș refuza. 

— Oh! Nefericită ce sunt, nefericită ce sunt! strigă 
doamna de Cambes, clătinându-se și izbucnind în hohote, 
eu l-am pierdut! 

Atunci Lenet, care tăcuse, se apropie de prinţesă. 

— Doamnă, spuse el, nu vă este de ajuns o singură 
victimă, aveţi nevoie de două capete ca să răzbunaţi capul 
domnului Richon? 

— Ah! Ah! spuse prinţesa, domnul-omul sever, cu alte 
cuvinte îmi cereţi viaţa unuia și moartea celuilalt. E drept 
asta, spuneţi-mi? 

— Doamnă, este drept ca atunci, când trebuie să moară 
doi oameni, dacă se poate, să moară numai unul, 
presupunând, că ar putea exista o gură care să aibă 
dreptul să stingă flacăra lumânării aprinsă de mâna lui 
Dumnezeu. Apoi, este drept, că dacă e de ales, atunci omul 
cinstit trebuie să fie salvat în locul intrigantului. Ar trebui 
să fii cinstit ca să-l eliberezi pe Barrabas și să-l crucifici pe 
Isus... 


— Oh! Domnule Lenet, domnule Lenet, strigă Claire, 
vorbiți pentru mine, vă conjur! Pentru că sunteţi un om și 
poate veţi fi ascultat. Și dumneavoastră, doamnă, continuă 
ea, întorcându-se spre prinţesă, amintiţi-vă că mi-am 
petrecut viaţa în serviciul casei dumneavoastră. 

— Şi eu, spuse Lenet. Şi totuși, pentru treizeci de ani de 
credință, n-am cerut nimic alteţei voastre, însă în această 
ocazie, dacă alteța voastră este fără milă, eu i-aș cere, în 
schimbul acestor treizeci de ani de serviciu credincios, o 
singură favoare. 

— Care? 

— De a mă lăsa să plec, doamnă, să mă duc să mă arunc 
la picioarele regelui, căruia îi voi închina restul zilelor 
mele, pe care le închinasem onoarei casei voastre. 

— Ei bine! spuse prinţesa, învinsă de aceste două 
rugăminţi, nu ameninţa, bătrâne prieten, nu mai plânge, 
draga mea Claire, fiţi liniștiți amândoi, pentru că vreţi așa, 
unul singur va muri, dar să nu mi se ceară iertarea și 
pentru cel care va fi destinat să moară. 

Claire luă mâna prinţesei și o acoperi de sărutări. 

— Oh! Doamnă, vă mulţumesc, vă mulțumesc! Din clipa 
asta și viața mea și viaţa lui vă apartin. 

— Şi făcând așa, doamnă, spuse Lenet, veţi fi și dreaptă 
și îndurătoare, ceea ce până acum n-a fost decât numai 
privilegiul lui Dumnezeu. 

— Oh! acum, strigă Claire, nerăbdătoare, aș putea să-l 
văd? Aș putea să-l eliberez? 

— În momentele acestea, o asemenea demonstraţie este 
imposibilă, spuse prințesa, căci ne-ar pierde. Lasă-i pe 
prizonieri în închisoare; vor fi scoși în același timp, unul 
pentru libertate, celălalt pentru moarte. 

— Dar n-aş putea să-l văd, să-l liniștesc, să-l consolez, 
măcar? întrebă Claire. 

— Să-l liniștești? întrebă prințesa, cred că n-ai dreptul, 
dragă prietenă: s-ar afla hotărârea, s-ar comenta favoarea. 
Nu, nu se poate: mulțumește-te să-l știi salvat. Voi anunţa 
celor doi duci hotărârea pe care am luat-o. 

— Atunci, mă resemnez. Vă mulțumesc, doamnă, vă 


mulțumesc! strigă, Claire. 

Și doamna de Cambes se retrase în grabă ca să plângă 
în libertate și să mulțumească lui Dumnezeu din adâncul 
inimii ei plină de bucurie și de recunoștință. 


XXI 


Cei doi prizonieri de război ocupau două camere în 
aceeași fortăreață. Cele două camere dădeau din una în 
alta și erau situate la parter; însă parterul închisorilor este 
ca etajul al treilea al unei case. Închisorile nu sunt 
construite ca orice fel de casă, ele au, în general, săpate în 
pământ, două etaje de celule. 

Fiecare ușă a închisorii era păzită de un pichet de 
oameni aleși dintre soldaţii din garda prințesei; însă 
mulţimea, văzând preparativele care satisfăceau dorinţa ei 
de răzbunare, începu să se îndepărteze din jurul închisorii, 
unde se strânsese când aflase că cei doi prizonieri - 
Canolles și Cauvignac - fuseseră duși acolo. Atunci, 
pichetele care se găseau în coridorul interior, mai mult 
pentru a-i păzi pe prizonieri de furia mulţimii decât de 
teama de a nu evada, își părăsiră postul iar, pentru pază, 
se întărită doar posturile de gardă. 

De aceea, poporul nemaiavând nimic de văzut acolo 
unde se găsea, se îndreptă firește spre locul unde se 
făceau execuțiile, adică spre Esplanadă. Cuvintele 
aruncate de sus, de la fereastra sălii de consiliu, către 
mulţimea adunată, se răspândiră ca fulgerul în tot orașul; 
fiecare le comentase în felul său. Dar ceea ce ofereau în 
mod lămurit, era faptul că un spectacol înfiorător avea să 
aibă loc chiar în noaptea aceea sau cel mai târziu a doua 
zi: era o voluptate în plus pentru populaţie, aceea de a nu 
ști în mod precis la ce să se aștepte de la acest spectacol; 
era atracţia neprevăzutului. 

Meșteșugari, burghezi, femei, copii alergau spre 
metereze și pentru că era noapte întunecoasă iar luna nu 
avea să se arate decât spre miezul nopţii, mulţi alergau cu 
câte o torţă în mână. Pe de altă parte, toate ferestrele erau 


deschise și mulţi puseseră pe pervazuri sfeșnice sau 
lampioane, cum se face în zilele de sărbătoare. Cu toate 
acestea, după murmurul care se auzea în mulțime, după 
privirea speriată a curioșilor, după patrulele pe jos sau 
călare care se succedau, se vedea bine că prin asemenea 
pregătiri lugubre, nu se anunţa o serbare obișnuită. 

Din când în când, strigăte furioase porneau din grupele 
care se formau și se răspândeau cu o mare repeziciune 
cum se întâmplă sub influența unor importante 
evenimente. Strigătele erau asemănătoare cu acelea care, 
o dată sau de două ori, pătrunseseră în interiorul 
tribunalului. 

— Moarte prizonierilor! Răzbunare pentru Richon! 

Strigătele acestea, luminile acestea, zgomotul acesta de 
cai o smulseră pe doamna de Cambes din rugăciune. Se 
așeză la fereastră și începu să urmărească plină de teamă 
pe bărbaţii și femeile cu ochii injectaţi, strigând sălbatic, 
asemeni unor fiare lăsate libere într-un circ care își 
cheamă, prin mugetele lor, victimele omenești pe care 
trebuiau să le sfâșie și se întreba cum de era cu putinţă ca 
atâtea fiinţe, cărora cei doi prizonieri nu le făcuseră niciun 
rău, să ceară cu o asemenea înverșunare moartea celor doi 
semeni ai lor, iar biata femeie care nu cunoștea din 
pasiunile omenești decât pe acelea care îmblânzesc 
inimile, nu știa cum să răspundă. 

De la fereastra unde se găsea, doamna de Cambes 
vedea, ridicându-se deasupra caselor și grădinilor, 
turnurile înalte și severe ale fortăreței. Acolo era Canolles, 
acolo își aţinti ea în mod deosebit privirea. 

Dar totuși nu putea din când în când să nu se uite și în 
stradă și atunci vedea aceste figuri amenințătoare, auzea 
strigătele lor de răzbunare și flori de gheaţă ca niște fiori 
de moarte îi străbăteau tot corpul. 

— Oh! spunea ea, deși mi s-a interzis să-l văd, trebuie să 
pătrund până la el! strigătele acestea vor fi ajuns și până la 
el; poate crede că l-am uitat; poate mă acuză; poate mă 
blestemă. Oh! Fiecare moment care se scurge fără să caut 
un mijloc de a-l linişti mi se pare o trădare faţă de el; mi-e 


cu neputinţă să rămân în această inacţiune, în timp ce el 
poate mă cheamă în ajutor! Oh! Trebuie să-l văd... Da, dar 
cum să ajung să-l văd, Doamne Dumnezeule! Cine mă va 
putea conduce până la închisoarea aceasta? Cine-mi va 
deschide ușa? Doamna prinţesă mi-a refuzat biletul de 
trecere și a avut dreptul să o facă, ea care mi-a făcut atâta 
bine. Sunt gărzi, sunt dușmani în jurul fortăreței; o 
mulțime de nimeni care răcnesc, care au simţit mirosul de 
sânge și nu vor să li se smulgă prada din mână; s-ar putea 
crede că vreau să-l răpesc, să-l salvez? Da! Da! L-aș fi 
salvat dacă n-ar fi fost în siguranţă sub paza cuvântului 
alteţei sale; dacă le-aș spune că vreau să-l văd neapărat, n- 
ar crede și mă vor refuza; și, apoi, a încerca o asemenea 
tentativă împotriva voinţei doamnei prințese m-ar face să- 
mi pierd favoarea pe care am dobândit-o în ochii ei? Nu m- 
aș expune să-și retragă cuvântul dat? Și, totuși, să-l las așa 
să-și treacă timpul în îngrijorare și în frământarea orelor 
lungi de noapte, oh! Simt că, și pentru el și mai ales pentru 
mine, ar fi cu neputinţă! Poate rugându-mă îmi va veni 
vreo idee bună. 

Și doamna de Cambes îngenunche din nou și începu din 
nou să se roage cu atâta ardoare că ar fi mișcat-o chiar pe 
doamna prinţesă, dacă ar fi putut-o auzi. 

— Oh! N-am să mă duc! N-am să mă duc, își spunea ea, 
căci îmi dau bine seama că mi-e cu neputinţă să mă duc la 
el. Poate că toată noaptea mă va acuza... Dar mâine, 
mâine, nu-i așa, Doamne, că mă va ierta, când voi fi lângă 
el? 

Totuși zgomotul acesta, această agitaţie a mulţimii, care 
mergea crescând, aceste reflexe sinistre de lumină, care 
asemeni unor fulgere, pătrundeau până la ea și luminau 
din când în când camera rămasă în întuneric, îi provocau o 
asemenea teamă încât își acoperi urechile cu mâinile și 
închise ochii. 

In acel moment ușa se deschise încet, fără zgomot și un 
bărbat intră, se opri o clipă în prag, fixând asupra ei o 
privire de afectuoasă milă și văzând cum i se zbuciumă 
umerii de hohotele de plâns, se apropie oftând și-i puse 


mâna pe braţ. 

Claire se ridică înspăimântată. 

— Domnule Lenet, spuse ea, domnule Lenet, va să zică 
nu m-aţi părăsit? 

— Nu, răspunse el, m-am gândit că încă nu eraţi destul 
de liniştită și m-am încumetat să vin până la 
dumneavoastră ca să vă întreb dacă aș putea să vă fiu de 
folos cu ceva. 

— Oh! Dragă domnule Lenet, strigă vicontesa, ce bun 
sunteţi și cât de mult vă mulțumesc! 

— Se pare că nu m-am înșelat, spuse Lenet. Rar se 
întâmplă să te înșeli când știi că oamenii suferă, adăugă el 
cu un surâs melancolic. 

— Oh! Așa este, domnule, da, da, aţi avut dreptate: 
sufăr! izbucni Claire. 

— N-aţi obţinut oare tot ceea ce aţi dorit, doamnă și, 
mărturisesc, mai mult decât aș fi putut spera chiar eu? 

— Da, desigur, însă... 

— Însă, înţeleg, nu-i așa că vă speriaţi când vedeţi 
veselia acestei mulțimi însetată de sânge și vă înduioșațţi 
de soarta celuilalt nenorocit care va muri în locul iubitului 
dumneavoastră. 

Claire se ridică din genunchi și rămase un moment 
nemișcată, pălind, cu ochii aţintiţi asupra lui Lenet; apoi își 
duse mâna rece ca de gheaţă la fruntea îmbrobonată de 
sudoare. 

— Ah! Iertaţi-mă, sau, mai curând, blestemaţi-mă! spuse 
ea, căci egoistă cum sunt nu m-am gândit la asta. Nu, 
Lenet, nu, vă mărturisesc cu toată modestia inimii mele, 
temerile, lacrimile, rugăciunile sunt pentru cel care 
trebuie să trăiască, căci absorbită cum sunt de dragostea 
mea, am uitat de cel care va muri! 

Lenet surâse cu tristeţe. 

— Da, spuse el, așa trebuie să fie, pentru că asta este în 
firea omenească, poate egoismul indivizilor aduce salvarea 
maselor. Fiecare face în jurul său și alor săi un cerc cu o 
spadă. Haideţi, haideţi, doamnă, mărturisiţi totul până la 
capăt. Mărturisiţi că vă pare rău că se mai întârzie până 


când nenorocitul acela își va urma soarta; căci, prin 
moartea lui, nefericitul asigură viața  logodnicului 
dumneavoastră! 

— Oh! La aceasta încă nu m-am gândit, Lenet, v-o jur. 
Dar nu-mi obligaţi gândul să se oprească asupra acestui 
fapt, căci îl iubesc atât de mult încât nu știu ce aș fi în 
stare să cer în nebunia dragostei mele. 

— Sărman copil! spuse Lenet adânc înduioșat, de ce n- 
aţi spus toate acestea mai devreme? 

— Oh! Dumnezeule! Mă înfricoșaţi. E oare prea târziu și 
nu e cu totul salvat? 

— Este, doamnă, răspunse Lenet, pentru că doamna 
prinţesă și-a dat cuvântul; însă... 

— Însă, ce? 

— Însă, din păcate, în lumea asta nu ești sigur de nimic 
iar dumneavoastră care ca și mine îl credeţi salvat, nu 
plângeţi, oare, în loc de a vă bucura? 

— Plâng că nu pot să-l văd, dragă prietene, răspunse 
Claire. Închipuiţi-vă că trebuie să audă și el zgomotele 
acestea îngrozitoare și să creadă pericolul aproape; 
gândiţi-vă că poate să mă acuze de slăbiciune, de uitare, 
de trădate. Oh! Lenet, ce chin! Dacă prinţesa ar ști cât 
sufăr, i-ar fi milă de mine. 

— Ei bine, vicontesă, trebuie să-l vedeţi. 

— Să-l văd, imposibil. Ştiţi bine că i-am cerut 
permisiunea alteţei sale și că alteţa sa m-a refuzat. 

— Știu, în adâncul sufletului o aprob și totuși... 

— Şi totuși, mă sfătuiţi la nesupunere! strigă Claire 
surprinsă, privindu-l fix pe Lenet care, încurcat de această 
privire, lăsă capul în jos. 

— Sunt bătrân, vicontesă, și încrezător tocmai pentru că 
sunt bătrân, nu în această împrejurare, pentru că cuvântul 
prinţesei este sfânt: a spus că nu va muri decât unul din 
prizonieri; însă fiind obișnuit în timpul vieţii acesteia atât 
de lungi să văd atâtea ocazii fericite întorcându-se 
împotriva celor care se credeau cei mai favorizați, sunt de 
părere că trebuie să folosești ocazia când se prezintă. 
Vedeţi-l pe logodnicul dumneavoastră, vicontesă, vedeţi-l, 


credeţi-mă. 

— Oh! strigă Claire, mă înspăimântați, Lenet. 

— Nu intenţionez asta, de altfel v-ar place să vă 
sfătuiesc să nu-l vedeţi? Nu, nu-i așa? Și cu siguranţă că m- 
ați mustra mai tare dacă aș fi venit să vă spun altceva 
decât ceea ce v-am spus acum. 

— Da! Mărturisesc că așa e. Dar îmi spuneţi să-l văd, era 
tocmai ceea ce mă rugam când aţi sosit. Dar este, oare, cu 
putinţă? 

— Este ceva imposibil pentru femeia care a cucerit Saint 
Georges? spuse Lenet surâzând. 

— Vai! ripostă Claire, de două ore mă frământ să găsesc 
un mijloc de a pătrunde în fortăreață, fără să fi reușit. 

— Şi dacă vă dau eu această posibilitate, ce-mi daţi? 
întrebă Lenet. 

— V-aș da!... Ah! Iată, v-aș da mâna în ziua când voi 
merge la altar alături de el. 

— Mulţumesc, copilă, spuse Lenet, ai dreptate: în adevăr 
te iubesc ca un părinte, mulțumesc. 

— Mijlocul! Mijlocul! spuse Claire. 

— Iată-l. Am cerut prinţesei un bilet de liberă trecere 
pentru a vorbi cu prizonierii. Căci dacă ar fi fost posibil să- 
l salvez pe Cauvignac, aș fi vrut să-l atrag în partidul 
nostru; însă, acum, acest bilet este inutil, pentru că l-aţi 
condamnat la moarte, prin rugăminţile făcute pentru 
domnul de Canolles. 

Claire se cutremură fără să vrea. 

— Așa că, luaţi hârtia, continuă Lenet; după cum vedeţi 
nu scrie pe ea niciun nume. 

Claire luă biletul și citi: 


„Temnicerul din fortăreață va permite purtătorului 
acestui bilet să vorbească, timp de o jumătate de oră, cu 
care va voi din cei doi prizonieri de război. 

Claire Clemence de Conde” 


— Aveţi un costum bărbătesc, spuse Lenet, îmbrăcați-l. 
Aveţi autorizaţia de liberă trecere, folosiţi-o. 


— Sărman ofițer! murmură Claire, neputând îndepărta 
din gând ideea că în locul lui Canolles va fi executat 
Cauvignac. 

— I se va aplica legea comună, răspunse Lenet. Lipsit de 
putere, este devorat de cel puternic; fără sprijin, plătește 
pentru cel care e protejat. Am să-l regret, e un băiat de 
spirit. 

În tot timpul acesta, Claire răsucea hârtia în mână. 

— Vă daţi seama că mă tentaţi cumplit cu această 
autorizaţie de liberă trecere? Vă daţi seama că în 
momentul în care îl voi îmbrăţișa pe sărmanul meu 
prieten, sunt în stare să-l duc până la capătul lumii? 

— V-aș sfătui și eu s-o faceţi, doamnă, dacă ar fi cu 
putinţă; însă biletul acesta nu este un act semnat în alb și 
nu-i puteţi da altă destinaţie decât cea pe care o are. 

— E adevărat, spuse Claire recitind biletul, și totuși 
domnul de Canolles mi-a fost dat, este al meu! Nimeni nu 
poate să mi-l smulgă. 

— Dar nici nu se gândește nimeni la așa ceva. Haideţi! 
Haideţi, doamnă, nu vă pierdeţi timpul, îmbrăcaţi-vă în 
haine bărbătești și plecaţi. Permisul vă dă o jumătate de 
oră; eu știu ce puţin înseamnă o jumătate de oră, dar după 
această jumătate de oră, va veni viaţa în toată libertatea 
ei. Sunteţi tânără, viaţa va fi lungă; de-a Domnul să fie 
fericită! 

Claire luă mâna lui Lenet, îl trase spre ea și-l sărută pe 
frunte cum ar fi făcut cu cel mai iubitor părinte. 

— Haideţi! Haideţi! spuse Lenet, împingând-o blând, nu 
vă pierdeţi timpul: cel care iubește cu adevărat nu se poate 
resemna. 

Apoi, privind-o cum trece în camera de alături unde 
Pompée o aștepta ca s-o ajute să se schimbe, murmură 
îngândurat: 

— Vai! Cine poate ști...! 


XXII 


Strigătele, urletele, amenințările și agitația mulţimii nu-i 


scăpaseră lui Canolles. Printre gratiile ferestrei putuse 
vedea și el tabloul viu și animat care i se desfășura în faţa 
ochilor și care era același de la un capăt la altul al 
orașului. 

— La dracu! își zicea el, iată o întâmplare nefericită. 
Moartea asta a lui Richon... Bietul Richon! Era un viteaz. 
Moartea lui Richon o să sporească asprimea captivităţii 
noastre; n-o să mă mai lase să umblu prin oraș ca înainte; 
adio întâlniri și chiar căsătorie, dacă Claire nu se va 
mulțumi cu capela unei închisori. Dar se va mulțumi. Te 
căsătorești la fel de bine în orice capelă. Cu toate astea e 
un augur trist. De ce dracu s-a aflat vestea asta mâine în 
loc să se afle astăzi? 

Apoi se apropie de fereastră și se aplecă în afară ca să 
vadă mai bine. 

— Ce pază! Două santinele! Și când mă gândesc că o să 
fiu închis aici opt zile, sau poate cincisprezece, până s-o 
întâmpla vreun eveniment din cauza căruia să fie uitat 
acesta. Din fericire în timpul în care trăim evenimentele se 
succed cu repeziciune căci bordelezii sunt superficiali; iar 
eu așteptând voi avea, totuși, de trecut prin momente 
neplăcute. Biata Claire! Trebuie să fie disperată, dar bine 
că știe că am fost arestat. Oh! Da! Ştie! Și știe că nu din 
cauza mea... Ei, asta e! Dar unde dracu se duce toată 
lumea asta? S-ar zice că spre Esplanadă! Și totuși, astăzi, 
nu e nicio paradă nici vreo execuţie. Și toţi se duc în 
aceeași direcţie. S-ar părea că știu că mă aflu aici, ca un 
urs în dosul gratiilor... 

Canolles făcu câţiva pași prin cameră, cu braţele 
încrucișate: în faţa zidurilor unei închisori adevărate 
devenise filosof, cum de obicei, nu era. 

— Ce lucru groaznic e războiul! murmură el. Uite cum a 
murit bietul Richon, cu care am cinat împreună abia acum 
o lună. Va fi căzut viteazul de el, peste tunurile lui, cum ar 
fi trebuit să fac și eu, dacă m-ar fi asediat oricine altul 
decât vicontesa. Războiul acesta al femeilor este, în 
adevăr, mult mai de temut decât oricare război obișnuit. 
Cel puţin, sunt mulțumit că n-am contribuit cu nimic la 


moartea unui prieten. Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am 
tras sabia împotriva fratelui meu; asta mă consolează. 
Chiar și asta o datoresc tot micului meu geniu feminin; 
dacă stau să cântăresc bine, lui îi datoresc multe. 

În acel moment un ofiţer intră în cameră și-l întrerupse 
pe Canolles din monologul acesta interior. A 

— Vreţi să cinaţi, domnule? îl întrebă el. În acest caz 
ordonati, temnicerul are ordin să vă aducă tot ce doriţi. 

— Haide! Haide! își zise Canolles, s-ar părea că se 
gândesc să mă trateze în mod onorabil cât mă vor ţine aici. 
Un moment m-am temut de contrariu, văzând figura 
încruntată a prinţesei și înfățișarea aspră a asesorilor... 

— Aştept, spuse ofiţerul înclinându-se. 

— Ah! E adevărat, iertaţi-mă. Comunicarea 
dumneavoastră, prin extrema ei politeţă, m-a făcut să mă 
gândesc la anumite lucruri... Dar să revenim: da, domnule, 
voi cina, pentru că mi-e foame; însă cum din firea mea sunt 
cumpătat, îmi va fi de ajuns masa unui soldat. 

— Acum, spuse ofiţerul apropiindu-se de el cu interes, n- 
aveţi de făcut vreo comunicare în oraș?... Nu așteptați 
nimic? Aţi spus că sunteţi soldat, și eu sunt; procedaţi cu 
mine cum aţi face-o cu un camarad. 

Canolles se uită la ofițer cu uimire. 

— Nu, domnule, spuse el, nu, n-am nicio comunicare de 
făcut în oraș; nu, nu aştept nimic, în afară, poate, de o 
persoană pe care nu o pot numi. lar în ce privește 
propunerea de a mă purta cu dumneavoastră cum m-aș 
purta cu un camarad, vă mulțumesc mult pentru ea. lată 
mâna mea, domnule, și, mai târziu, dacă voi avea nevoie de 
ceva, am să-mi amintesc. 

De data asta, fu rândul ofițerului să-l privească pe 
Canolles cu uimire. 

— Bine, domnule, spuse el, veţi fi servit imediat, și se 
retrase. 

Un moment mai târziu, intrau doi soldaţi care aduceau 
pe tăvi, o cină completă; mult mai fină decât ceruse 
Canolles. Se așeză la masă și mâncă cu poftă. 

Soldaţii se uitau la el plini de uimire. Canolles crezu că 


râvnesc la el și cum vinul de Guyana era excelent, le spuse: 

— Prieteni, cereţi două pahare. 

Unul din soldaţi ieși și se înapoie cu paharele cerute. 

Canolles le umplu, apoi turnă câteva picături și în 
paharul lui. 

— În sănătatea voastră, prieteni! spuse el. 

Soldaţii ciocniră paharele de paharul lui Canolles și 
băură fără să-i întoarcă urarea. 

— Nu sunt politicoși, se gândi Canolles, dar în schimb 
beau bine; nu poţi avea totul. 

Și-și continuă cina până la capăt. 

Când termină, se ridică, iar soldaţii strânseră masa. 

Ofiţerul se întoarse. 

— Ah! Drace! Domnule, îi spuse Canolles, ar fi trebuit să 
luaţi masa cu mine, a fost o cină excelentă. 

— N-aș fi putut avea această onoare, domnule, pentru că 
de abia de un moment m-am ridicat și eu de la masă... Și 
m-am înapoiat... 

— Ca să-mi ţineţi companie? întrebă Canolles. Dacă este 
așa, primiţi, domnule, toate complimentele mele; căci este 
foarte amabil din partea dumneavoastră. 

— Nu, domnule, misiunea mea este mai puţin plăcută. 
Am venit să vă spun că nu există preot în închisoare iar 
capelanul este catolic. Or după câte știu dumneavoastră 
sunteţi protestant, iar deosebirea aceasta de cult, nu vă 
supără cumva...? 

— Pe mine, domnule? Dar pentru ce? întrebă Canolles 
cu naivitate. 

— Păi... Pentru a vă face rugăciunea, spuse ofiţerul 
stingherit. 

— Rugăciunea!... Bine! spuse Canolles râzând, am să mă 
gândesc la asta, mâin... Eu nu-mi fac rugăciunea decât 
dimineaţa. 

Ofiţerul se uită la Canolles cu o uluire care se 
transformă încet, încet, într-o profundă compătimire. 
Salută și ieși. 

— Ah! Asta-i bună, spuse Canolles, lumea a început să se 
smintească! De la moartea sărmanului Richon, toţi oamenii 


pe care îi întâlnesc par niște idioţi sau niște furioși... Ce 
dracu! Nu mi-e dat să văd nici măcar un om mai cu 
judecată... 

Abia termină aceste cuvinte când ușa camerei lui 
Canolles se deschise din nou și înainte de a fi putut 
recunoaște cine intrase, cineva i se aruncă în braţe și 
înlănțuindu-i gâtul îi inundă faţa cu lacrimi. 

— Haide! strigă prizonierul,  desfăcându-se din 
îmbrățişare, încă un nebun. În adevăr, parcă sunt la 
balamuc. 

Dar, prin gestul pe care-l făcu când se smulse din 
îmbrăţișare, aruncă la pământ pălăria necunoscutului iar 
frumosul păr blond al doamnei de Cambes se revărsă pe 
umerii vizitatorului. 

— Dumneata aici? strigă Canolles repezindu-se spre ea 
ca s-o cuprindă în brațe. Dumneata! Ah! Iartă-mă că nu te- 
am recunoscut, sau mai bine zis că nu te-am ghicit... 

— Tăcere! spuse ea, ridicându-și pălăria și punându-și-o 
repede pe cap, tăcere! Căci dacă s-ar ști că sunt eu, poate 
mi s-ar lua fericirea... În sfârșit, mi-e dat să te revăd iar... 
Oh! Doamne! Doamne! Cât sunt de fericită! 

Și Claire, simţindu-și pieptul că i se umflă, izbucni în 
hohote: 

— Iar! spuse Canolles; ai spus că ţi-a fost permis să mă 
vezi, iar? Şi-mi spui asta cu lacrimi în ochi... Ei asta e? Dar 
nu trebuia, oare, să mă revezi? continuă el râzând. 

— Vai! Nu râde, prietene! spuse Claire, veselia dumitale 
îmi face rău... Te implor, nu râde! Mi-a fost atât de greu să 
ajung până la dumneata... Dacă ai ști... Era cât p-aci să nu 
vin... Fără Lenet, omul acela atât de cumsecade... Dar să 
revenim la dumneata, sărmane prieten. Doamne 
Dumnezeule! Iată-te... pe dumneata te-am regăsit? Pe 
dumneata pot să te mai strâng încă la piept...? 

— Sigur că da, eu sunt, da, eu sunt, spuse Canolles 
surâzând. 

— Oh! Ascultă, spuse Claire, n-are rost, nu mai afecta 
această atitudine veselă... Știu totul... Nu se știe că te 
iubesc și nu s-au ferit de mine... 


— Dar ce anume știai? întrebă Canolles. 

— Nu-i așa că nu mă așteptai? Nu-i așa că erai 
nemulțumit de tăcerea mea? Nu-i așa că începuseși să mă 
acuzi...? 

— Zbuciumat, eu? Nemulțumit, asta da! Dar nu te 
acuzam!... Nu mă îndoiam că împrejurări peste puterea 
dumitale te ţineau departe de mine, dar pentru mine cea 
mai mare supărare este că trebuie să amânăm căsătoria, 
vreo opt, sau poate chiar cincisprezece zile... 

La rândul ei, Claire îl privi pe Canolles cu aceiași uimire 
cu care îl privise ofițerul cu un moment mai înainte. 

— Cum? Vorbești serios sau chiar nu ești atât de 
înfricoșat? spuse ea. 

— Înfricoșat, eu? spuse Canolles, de ce să fiu înfricoșat? 
„„„ Sau poate am de înfruntat vreun pericol pe care nu-l 
știu? 

— Oh! Nenorocitul! strigă ea, nu știe nimic. 

Apoi, temându-se să-i destăinuiască, pe nepregătite, tot 
adevărul celui pe care acest adevăr îl ameninţa cu atâta 
cruzime, își opri pe buze cuvintele care îi ţâșniră din 
fundul sufletului, făcând un efort supraomenesc asupra ei 
însăși. 

— Nu, nu știu nimic, spuse grav Canolles. Dar ai să-mi 
spui totul, nu? Sunt bărbat! Vorbește, Claire, vorbește...! 

— Ştii că Richon e mort? întrebă ea. 

— Da, răspunse Canolles, știu. 

— Dar știi cum a murit? 

— Nu, dar nu mă îndoiesc... A murit la datorie, nu-i așa, 
pe baricadele de la Vayres? 

Claire păstră un moment de tăcere, apoi grav, ca 
bronzul unui clopot care bate un dangăt de moarte: 

— A fost spânzurat în hala din Libourne, spuse ea. 

Canolles făcu un pas înapoi... 

— Spânzurat! strigă el, Richon, un soldat! 

Apoi îngălbenindu-se dintr-o dată își duse la frunte mâna 
tremurândă: 

— Ah! Acum înţeleg totul, spuse el; acum înţeleg 
arestarea mea, înţeleg interogatoriul care mi s-a luat, 


înţeleg și cuvintele ofițerului, tăcerea soldaţilor, înţeleg 
demersul dumitale, lacrimile când m-ai văzut atât de vesel, 
înțeleg, în fine, mulţimea aceasta, strigătele și 
amenințările ei... Richon a fost asasinat!... Cu mine va fi 
răzbunat Richon! 

— Nu, nu iubitul meu! Nu sărman prieten al inimii mele! 
strigă Claire strălucind de veselie, apucându-i amândouă 
mâinile lui Canolles, și privindu-l în adâncul ochilor. Nu, nu 
pe tine te vor sacrifica, dragă prizoniere! Da, nu te-ai 
înșelat; da, tu erai desemnat; da, tu erai condamnat; da, tu 
erai să fii pierdut, da, tu ai văzut moartea de aproape, 
frumosul meu logodnic!... Dar fii liniștit, poţi vorbi de 
fericire și de viitor, cea care îţi va închina toată viaţa, ţi-a 
salvat viaţa!... Fii fericit, dar pe tăcute, căci poate ai să-l 
trezești pe nenorocitul tău tovarăș, cel asupra căruia va 
cădea furtuna, cel care trebuie să moară în locul tău... 

— Oh! Taci, taci, dragă prietenă! Mă îngheţi de groază, 
spuse Canolles, care, cu toate mângâierile lui Claire, își 
revenea cu greu din teribila lovitură care i se dăduse. Eu, 
atât de calm, de încrezător, atât de prostește de vesel, era 
gata să mor! Și asta când? În ce moment?... Dumnezeule! 
Tocmai când trebuia să fiu soţul dumitale!... Oh! Pe 
sufletul meu, ar fi fost un dublu asasinat! 

— Ei numesc asta represalii, spuse Claire. 

— Da, da... Este adevărat, au dreptate. 

— Haide! Iată-te acum trist și visător. 

— Oh! Nu de moarte mi-e teamă, însă moartea mă 
desparte de dumneata... A 

— Dacă ai fi murit, iubitule, aș fi murit și eu... Însă în loc 
de a te întrista atât, bucură-te cu mine... Chiar în noaptea 
asta, poate peste vreo oră... Vei ieși din închisoare... Ei 
bine! Or vin să te caut chiar eu, ori am să te aștept la 
poartă... Atunci, fără să pierdem un minut, o secundă, vom 
fugi... Da! Pe loc, nu mai vreau să aștept. Orașul acesta 
blestemat mă îngrozește... Astăzi, am reușit să te scap, dar 
mâine cine știe ce nenorocire neașteptată ar putea să mi te 
smulgă de lângă mine! 

— Oh! spuse Canolles, știi draga mea, iubita mea, Claire, 


că-mi dai prea multă fericire dintr-o dată... Da! Da! Prea 
multă fericire! Simt că mor... 

— Ei bine! Atunci reia-ţi nepăsarea... Reia-ţi veselia de 
mai înainte... 

— Dar și dumneata... Reiaţi-o. 

— Uite, râd. 

— Şi suspinul acesta? 

— Suspinul acesta este pentru nefericitul care plătește 
cu viaţa lui bucuria noastră. 

— Da, da... ai dreptate... Oh! De ce nu poţi să mă iei 
chiar acum?... Hai, îngerul meu păzitor, întinde-ţi aripile și 
ia-mă! 

— Răbdare, răbdare, soțul meu iubit!... Mâine am să te 
iau... Unde? Nu știu... In paradisul dragostei noastre... 
Până atunci sunt aici. 

Și Canolles o strânse cu putere în braţe. 

Ea se agăţă de gâtul tânărului și-și lăsă capul pe pieptul 
lui, în care, din cauza atâtor sentimente, inima abia mai 
bătea. 

Deodată, și pentru a doua oară, un suspin dureros pornit 
din adâncul sufletului i se opri pe buze și cât de fericită 
era, inundă cu lacrimi fața lui Canolles, care își lipise fața 
de faţa lui Claire. 

— Ei bine! spuse el, asta ţi-e bucuria, biet înger? 

— Asta este ce mi-a mai rămas din durere. 

În această clipă ușa camerei se deschise și ofițerul, care 
mai venise și înainte, anunţă ca trecuse jumătate de oră 
prevăzută de liberă trecere. 

— Adio! murmură Canolles, sau ascunde-mă în cutele 
pelerinei și ia-mă cu tine! 

— Sărman prieten! răspunse, încet, Claire, taci, căci îmi 
sfâșii inima! Nu vezi că și eu mor de aceeași dorință? Ai 
răbdare pentru tine și mai ales ai răbdare pentru mine! 
Peste câteva ore ne vom reîntâlni ca să nu ne mai 
despărțim niciodată. 

— Am răbdare, spuse Canolles vesel, deplin liniștit de 
această promisiune, însă trebuie să ne despărțţim. Hai, 
curaj! Să spunem cuvântul: adio, Claire, adio! 


— Adio! spuse ea încercând să surâdă, ad... 

Dar nu putu sfârși acest cuvânt sfâșietor. Pentru a treia 
oară hohote de plâns îi înecară vocea. 

— Adio! Adio” strigă  Canolles îmbrăţișând-o pe 
vicontesă și acoperindu-i fruntea cu sărutări fierbinţi. 

— Drace! murmură ofiţerul, bine că știu că bietul băiat 
nu prea are de ce să se teamă, căci altfel iată o scenă care 
mi-ar fi zdrobit inima! 

Ofiţerul o conduse pe Claire până la ușă și se înapoie. 

— Acum. Domnule, îi spuse el lui Canolles, care se 
trântise pe un scaun, copleșit de emoţiile prin care 
trecuse, acum nu-i destul să fii fericit, trebuie să fii sensibil 
și la durerea altora. Vecinul dumneavoastră, nenorocitul 
dumneavoastră tovarăș, cel care va muri, e singur, nimeni 
nu-l ocrotește, nimeni nu-l consolează. Cere să vă vadă. Am 
luat asupra mea acordarea acestei cereri, dar mai trebuie 
ca și dumneavoastră să fiți de acord. 

— Cum să nu fiu de acord! strigă Canolles, cred și eu... 
Sărman nefericit! Îl aştept cu braţele deschise! Deși nu-l 
cunosc, dar asta n-are nicio importanţă! 

— Totuși, mi se pare că el vă cunoaște. 

— Ştie ce-l așteaptă? 

— Nu, nu cred. Înţelege-ţi dar, că trebuie să-l lăsaţi în 
continuare în această stare. 

— Oh! Fiţi liniștit. 

— Așadar ascultați: vor suna orele unsprezece, eu am să 
mă întorc în post; după ora unsprezece doar temnicerii 
sunt stăpâni în interiorul închisorii. Al dumneavoastră este 
prevenit, el știe că vecinul dumneavoastră va veni să vă 
vadă așa că va veni să-l ia de aici când va fi vremea să se 
întoarcă în celula lui. Dacă prizonierul nu știe nimic, nu-i 
spuneți nimic; dacă știe ceva, spuneţi-i din partea noastră, 
că noi toți soldaţii îl plângem din toată inima. Căci dacă o 
muri nu e mare lucru, dar, la dracu, să fii spânzurat, 
înseamnă să mori de două ori. 

— E hotărât că va muri...? 

— De aceeași moarte ca și Richon. Acestea sunt 
represalii complete. Dar noi trăncănim iar el, desigur, că 


așteaptă răspunsul nostru cu îngrijorare. 

— Mergeţi, domnule, să-l aduceţi și credeţi-mă că vă 
sunt foarte recunoscător și pentru el și pentru mine. 

Ofiţerul ieși, deschise ușa celulei de alături iar 
Cauvignac, puţin palid, dar cu pas sigur și cu fruntea sus, 
intră în celula lui Canolles care făcu vreo câţiva pași în 
întâmpinarea lui. 

Apoi ofiţerul îi făcu lui Canolles un ultim semn de adio, îl 
privi pe Cauvignac cu compătimire și ieși împreună cu 
soldaţii ai căror pași grei se auziră, pierzându-se din ce în 
ce sub bolțile temniţei. 

Curând temnicerul începu să-și facă rondul. Se auziră 
cheile pe coridor. 

Cauvignac nu era deloc abătut, pentru că era în omul 
acesta o neclintită încredere în ei însuși, o nesfârșită 
speranţă în viitor. Totuși, sub această aparenţă liniștită și 
sub masca sa aproape veselă, se strecurase o imensă 
durere, care, ca un șarpe, îi mușca inima. Omul acesta 
sceptic, care se îndoise întotdeauna de toate, se îndoia 
acum de el însuși. 

De la moartea lui Richon, Cauvignac nu mai mânca și nu 
mai dormea. 

Obișnuit să râdă de nefericirea altora, pentru că și 
nefericirea lui o trata în glumă, filosoful nostru nu s-ar fi 
gândit niciun moment să râdă de un fapt care ar fi 
antrenat rezultatul acesta teribil dar, fără să vrea, 
întrevedea, în ițele acestea misterioase care îl făceau 
responsabil de moartea lui Richon, mâna nepăsătoare a 
providenţei și începuse să creadă, dacă nu în răsplătirea 
faptelor bune, cel puţin în pedepsirea celor rele. 

Așa că se resemnase: nu mânca și nu dormea, după cum 
am mai spus. 

Şi, ciudat mister al acestui suflet original care totuși nu 
era egoist, ceea ce îl izbea încă mai mult decât propria sa 
moarte, prevăzută dinainte, era moartea tovarășului acesta 
al lui pe care îl știa la doi pași de el așteptând, fie 
hotărârea fatală, fie executarea fără hotărâre. Toate 
acestea i-l aminteau pe Richon, spectrul său răzbunător și 


dubla catastrofă, consecință a ceea ce considerase la 
început o glumă încântătoare. 

Prima idee a fost să evadeze; căci deși prizonier pe 
cuvânt de onoare, pentru că nu se respectaseră 
angajamentele luate faţă de ei, credea la rândul său, și 
fără niciun scrupul, că putea să nu-și respecte nici el 
angajamentele luate. Insă, cu toată perspicacitatea minţii 
lui ascuţite și cu toată ingeniozitatea mijloacelor, trebuise 
să recunoască, în cele din urmă, că un asemenea lucru nu 
era cu putinţă. Atunci se convinse și mai mult că era prins 
în ghearele unei fatalități de neînlăturat. Din momentul 
acela nu-și mai dorea decât un lucru și anume să stea de 
vorbă câteva momente cu tovarășul lui, al cărui nume păru 
că trezise în el o tristă surpriză și să se împace, prin el, cu 
toată omenirea pe care o insultase cu atâta cruzime. 

Nu putem spune că toate aceste gânduri ar fi fost niște 
remușcări, nu... Cauvignac era prea filosof ca să aibă 
asemenea remușcări, dar avea totuși ceva care se asemăna 
cu ele și anume un puternic dispreţ pentru faptul de a fi 
făcut un rău de pomană. Poate că după un timp și într-o 
împrejurare care l-ar fi menţinut pe Cauvignac în această 
stare de spirit, un asemenea sentiment ar fi avut același 
efect ca remușcarea, dar timpul acesta nu venise. 

— Intrând în celula lui Canolles, așteptă mai întâi cu 
prudenţa lui obișnuită să-l vadă plecat pe ofiţerul care îl 
introdusese, apoi după ce ușa fu bine închisă iar 
ferestruica de la ușă zăvorâtă, se îndreptă spre Canolles, 
care, așa cum am mai spus, făcu și el, la rândul lui, câţiva 
pași în întâmpinarea vizitatorului, și-i strânse mâna cu 
căldură. 

Cu toată gravitatea situaţiei, Cauvignac nu se putu 
abține să nu surâdă recunoscând pe tânărul elegant și 
frumos, cu spirit aventurier, totdeauna vesel, pe care îl 
surprinsese de două ori în situaţii cu totul deosebite de cea 
de azi, o dată ca să-l trimită în misiune la Mantes, a doua 
oară ca să-l trimită la Saint-Georges. Şi, în afară de asta, 
își mai amintea că-i uzurpase numele pentru un scurt timp 
și grozava mistificare pe care i-au făcut-o ducelui. Dar, 


oricât de lugubră ar fi fost închisoarea, întâmplarea de 
care își aminti era atât de veselă, încât, pentru o secundă, 
trecutul se impuse prezentului. 

La rândul său, Canolles îl recunoscu de la prima vedere 
pentru că îl mai întâlnise în cele două împrejurări de care 
am vorbit și cum, în definitiv, în ambele împrejurări, 
Cauvignac, fusese pentru el un aducător de vești bune, 
mila pentru soarta care îl aștepta pe acest nenorocit 
crescu și mai mult în sufletul lui, mai ales când știa că 
salvarea lui se datora pierderii irevocabile a lui Cauvignac. 
Și într-un suflet atât de delicat ca al lui, un asemenea gând 
producea mai multă remușcare decât ar fi produs o crimă 
adevărată în sufletul tovarășului său. 

Îl primi, deci, cu toată bunăvoința. 

— Ei bine, baroane, îi spuse el, ce ziceţi de situaţia în 
care ne aflăm, e destul de neplăcută după cât mi se pare. 

— Da, iată-ne prizonieri și Dumnezeu știe când vom 
putea ieși de aici, răspunse Canolles, hotărât să 
îndulcească agonia tovarășului, cel puţin prin speranţă. 

— Cine știe când o să ieșim de aici! spuse Cauvignac. Să 
dea Dumnezeu pe care îl invocaţi să hotărască în 
bunătatea lui ca asta să se întâmple cât mai târziu cu 
putință! Dar mie nu-mi vine să cred că o să ne acorde un 
răgaz prea mare. Am văzut, din celula mea, cum ai văzut, 
desigur, și dumneata din celula dumitale, mulţimea 
exaltată îndreptându-se în grabă spre un loc care pare să 
fie Esplanada, dacă nu mă înșel. Cunoașteţi Esplanada, și 
știți la ce folosește, baroane? 

— Ah! Ah! Cred că exageraţi situația. E adevărat că 
mulțimea alerga spre Esplanadă, dar, desigur, ca să asiste 
la vreo pedeapsă aplicată unui militar. Ar fi înfiorător să ne 
facă pe noi să plătim moartea lui Richon, căci niciunul, nici 
altul n-avem nicio vină în această moarte! 

Cauvignac tresări și fixă asupra lui Canolles o privire 
care de la o expresie întunecată, trecu încetul cu încetul la 
o expresie de milă. 

„Haide, își spuse el în sinea lui, încă unul care se înșală 
asupra situaţiei sale. Trebuie să-i spun, totuși, care este 


realitatea, căci la ce bun să-l amăgești pentru ca, după 
aceea, lovitura să fie și mai grea, pe când, atunci când ai 
avut timp să fii pregătit, sfârșitul pare întotdeauna mai 
ușor”. 

Apoi, după un moment de tăcere și de gândire: 

— Domnule, îi spuse el lui Canolles luându-i amândouă 
mâinile și continuând să fixeze asupra lui o privire de care 
era stingherit, dragul meu domn, să cerem, dacă vreţi, o 
sticlă sau două din acel bun vin de Branne pe care îl 
cunoaşteţi și din care aș fi băut după pofta inimii, dacă aș 
fi rămas guvernator mai mult timp. Vă spun drept că 
aveam o deosebită preferinţă pentru acest vin, din cauza 
căruia, în bună măsură, am cerut funcţia aceea de 
guvernator. Dumnezeu m-a pedepsit pentru lăcomia mea. 

— Sunt de acord cu totul, spuse Canolles. 

— Bine, am să vă povestesc totul în timp ce vom bea din 
vinul acela, iar dacă vestea va fi proastă, vinul, măcar, va fi 
bun, el o va face mai ușor de suportat. 

Atunci, Canolles bătu în ușă, dar nu primi niciun 
răspuns; bătu mai tare și după puţin, se apropie de 
prizonieri un copil care se juca pe coridor. 

— Ce doriţi? întrebă copilul. 

— Vin, spuse Canolles, spune-i tatălui tău să aducă două 
sticle. 

Copilul plecă și reveni după un moment. 

— Tata vorbește acum cu un domn. O să vină imediat. 

— Iartă-mă, spuse Cauvignac, îmi dai voie să-l întreb și 
eu ceva? 

— Desigur. 

— Dragul meu, spuse el cu voce blândă, cu ce domn 
vorbește tatăl tău? 

— Cu un domn mare. 

— Copilul acesta e fermecător, spuse Cauvignac; 
așteaptă și o să vezi că mai aflăm ceva... Şi cum e îmbrăcat 
domnul aceia? 

— În negru. 

— Ei, drace! Auzi! În negru! Și cum îl cheamă pe domnul 
acesta îmbrăcat în negru? Nu cumva știi, dragul meu? 


— Se numește domnul Lavie. 

— Ah! Ah! izbucni Cauvignac, avocatul regal; cred că din 
partea lui nu ne putem aștepta la ceva prea rău. Să 
profităm de faptul că vorbesc ca să vorbim și noi. 

Şi strecură pe ușă o monedă: 

— Ia-o prietene, spuse Cauvignac, ca să cumperi bile. E 
tare bine să-ţi faci prieteni peste tot, spuse el, ridicându- 
se. 

Copilul, vesel, luă moneda și mulțumi prizonierilor. 

— Ei bine! spuse Canolles, ce ziceţi? 

— Ah, da! răspunse Cauvignac, spuneam că mi se pare 
că sunteţi foarte departe de a înţelege soarta care ne 
așteaptă când vom ieși din această închisoare. Vorbiţi de 
Esplanada, de o pedeapsă aplicată unor militari, de 
biciuirea unor străini; eu sunt îndemnat să cred că e vorba 
și de noi și că e vorba de ceva mai mult. 

— Haida de! spuse Canolles. 

— Mda! răspunse Cauvignac, dumneavoastră vedeţi 
lucrurile într-o lumină mai puţin sumbră decât mi se pare 
mie și asta, poate, pentru că nu aveţi aceleași motive de 
teamă pe care le am eu. Cu toate acestea, nu vă faceţi prea 
multe iluzii despre soarta dumneavoastră; nici ea nu e prea 
strălucită, să fim sinceri. Însă situaţia dumneavoastră nu o 
influenţează, cu nimic pe a mea iar a mea, trebuie să vă 
spun, asta este convingerea mea, a mea e încurcată al 
dracului. Domnule, știți cine sunt eu? 

— Ei asta-i bună! Sunteţi căpitanul  Cauvignac, 
guvernatorul fortăreței din Branne nu-i așa? 

— Da, pentru un moment, dar n-am purtat întotdeauna 
numele acesta, și n-am avut întotdeauna acest titlu. Mi-am 
schimbat numele adeseori, am purtat diferite grade, de 
pildă într-o zi, m-am numit baronul de Canolles, exact ca 
dumneavoastră. 

Canolles îl privi pe Cauvignac. 

— Da, vă înţeleg, spuse acesta, nu-i așa că vă întrebaţi 
dacă nu cumva sunt sărit din minţi? Ei bine! Liniștiţi-vă, 
mă bucur de toate facultăţile mele mintale, și n-am fost 
niciodată mai sănătos ca acum. 


— Atunci explicaţi-vă, spuse Canolles. E 

— Nimic mai simplu. Domnul duce d'Epernon... Il 
cunoașteţi pe ducele d'Epernon, nu? 

— După nume, căci nu l-am văzut niciodată. 

— Norocul meu. Domnul d'Epernon, zic, găsindu-mă pe 
mine, odată, la o doamnă unde știam că nu eraţi rău 
primit, mi-am luat libertatea și v-am împrumutat numele. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Ce-aţi auzit, nimic mai mult; doar n-o să aveţi 
egoismul să fiţi gelos pe o femeie în momentul în care vă 
căsătoriți cu o alta și apoi, chiar dacă ati fi fost, ceea ce 
este în firea bărbatului, care este, hotărât lucru, un animal 
josnic, mi-o veţi ierta imediat. Sunt prea apropiat de 
dumneavoastră ca să ne putem certa. 

— Domnule, nu înţeleg un cuvânt din tot ce-mi spuneţi. 

— Spun că am dreptul să mă trataţi ca pe un frate, sau 
cel puţin, ca pe un cumnat. 

— Vorbiti în enigme și de aceea nu înţeleg absolut nimic. 

— Ei bine! O să înţelegeţi într-un cuvânt. Adevăratul 
meu nume este Roland le Lartigues și sunt fratele lui 
Nanon. 

Canolles trecu de la neîncredere la o expansivitate 
subită. 

— Dumneata ești fratele lui Nanon? strigă el. Bietul 
băiat! 

— În adevăr, bietul băiat! spuse Cauvignac, acesta este 
cuvântul adevărat, aţi pus punctul pe „i”, căci în afară de o 
mulțime de alte neplăceri care vor rezulta din dezbaterile 
micului meu proces, o mai am și pe aceea dea mă numi 
Roland de Lartigues și de a fi fratele lui Nanon. Şi știți că 
sora mea nu se bucură de prea mare trecere la domnii 
bordelezi. Cum vor afla că sunt fratele lui Nanon, sunt de 
trei ori pierdut. Și aici este și La Rochefoucauld și Lenet 
care știu tot. 

— Ah! spuse Canolles, trezindu-i-se vechi amintiri din 
cele spuse de Cauvignac, ah! Acum înţeleg de ce, într-o 
scrisoare biata Nanon mă numea fratele ei. Ce prietenă 
excelentă...! 


— Ah! Da, mărturisi Cauvignac, era o fiinţă foarte bună 
și-mi pare tare rău că nu i-am ascultat întotdeauna 
sfaturile cu sfințenie, dar, ce vreţi, dacă am putea ghici 
viitorul, n-am mai avea nevoie de Dumnezeu. 

— Ce o mai fi făcând Nanon? întrebă Canolles. 

— Cine știe? Biata femeie trebuie să fie disperată, nu de 
mine căci nu știe de arestarea mea, ci de dumneata pentru 
că poate a aflat ce te așteaptă. 

— Liniștiţi-vă, spuse Canolles. Lenet nu va spune că 
sunteţi fratele lui Nanon. La rândul său domnul de La 
Rochefoucauld n-are niciun motiv să fie supărat pe 
dumneata. Nimeni n-o să afle nimic. 

— Dacă n-o să se știe, despre asta, credeţi-mă, se vor ști 
alte lucruri: o să se știe de pildă despre mine că am dato 
oarecare scrisoare semnată în alb și că această scrisoare... 
Ah! Mai bine să uităm toate acestea, dacă se poate. Ce 
păcat că nu aduce vinul! Adăugă el uitându-se la ușă. 
Nimic nu e mai bun pentru uitare decât vinul. 

— Haide, haide! Curaj! spuse Canolles. 

— Pe dracu! Credeţi că n-am? O să mă vedeţi în 
momentul când vom merge să ne plimbăm pe Esplanadă. 
Un singur lucru mă preocupă: o să fim împușcați, 
decapitaţi sau spânzurați? 

— Spânzuraţi? strigă Canolles. Slavă Domnului că 
suntem gentilomi și n-o să se aducă nobilimii o asemenea 
insultă. 

— Ei bine! O să vedeţi că sunt în stare să-mi facă mizerii 
asupra genealogiei, și apoi... 

— Ce? 

— Cine o să treacă primul, dumneata, sau eu? 

— Dar, pentru Dumnezeu, spuse Canolles, nu-ţi băga în 
cap asemenea lucruri! Nimic nu este mai puţin sigur decât 
această moarte de care te ocupi de pe acum: nu se judecă, 
nu se condamnă și nu se execută, așa, într-o noapte. 

— Ascultă-mă, răspunse Cauvignac. Eram acolo când l- 
au judecat pe sărmanul acela de Richon, Dumnezeu să-i 
primească sufletul în ceruri! Ei bine, procesul, judecata și 
spânzurarea n-au durat decât trei, patru ore. Aici fiind o 


activitate mai redusă, pentru că doamna Anna de Austria 
este regina Franţei, iar doamna de Condé nu e decât 
prinţesă de sânge, noi o să avem vreo patru sau cinci ore. 
Ori, ţinând seama că am stat arestaţi două ore și că au 
trecut două ore de când am compărut în faţa judecătorilor, 
asta înseamnă, după toate socotelile, că mai avem încă o 
oră sau două de trăit: scurt. 

— În orice caz, spuse Canolles, cred că vor aștepta 
dimineaţa ca să ne execute. 

— Ah! Asta nu-i deloc sigur: o execuţie la lumina făcliilor 
este un lucru foarte atrăgător; costă mai scump, e 
adevărat, dar cum în momentul de față doamna prințesă 
are mare nevoie de bordelezi, s-ar putea foarte bine să se 
hotărască pentru o asemenea cheltuială. 

— St! șopti Canolles, aud pași. 

— Drace! ripostă Cauvignac pălind ușor. 

— Desigur că nu aduce vinul, spuse Canolles. 

— Ah! Da, spuse Cauvignac fixând asupra ușii o privire 
mai mult decât atentă, ce mai e și asta: dacă temnicerul 
intră cu vinul e bine, dacă nu... 

Ușa se deschise și temnicerul intră fără sticle. 

Cauvignac și Canolles schimbară o privire plină de 
înţeles, dar temnicerul nu le dădu nicio atenţie... Părea 
foarte grăbit, timp era puţin, în celulă era atât de 
întuneric... 

După ce intră, închise ușa. 

Apoi, apropiindu-se de prizonieri, scoase o hârtie din 
buzunar. 

— Care dintre dumneavoastră doi este baronul de 
Canolles? întrebă el. 

— Ah! Drace! răspunseră amândoi deodată, schimbând 
între ei o nouă privire. 

Totuși Canolles ezită înainte de a răspunde, la fel și 
Cauvignac: primul purtase prea mult timp acest nume ca 
să se îndoiască acum că chemarea nu i s-ar fi adresat lui, 
dar și celălalt îl purtase destul ca să nu se teamă că i se 
putea adresa lui. 

Totuși Canolles înţelese că trebuie să răspundă. 


— Eu sunt, spuse el. 

Temnicerul se apropie de el. 

— Aţi fost guvernator de fortăreață? 

— Da. 

— Și eu am fost guvernator de fortăreață și eu m-am 
numit Canolles, spuse Cauvignac. Haide, să ne explicăm, 
fără confuzie. Mi-e destul cu ce mi s-a întâmplat faţă de 
bietul Richon, ca să mai cauzez încă moartea cuiva. 

— Așadar acum vă numiţi Canolles, întrebă temnicerul. 

— Da, răspunse Canolles. 

— Așadar, v-aţi numit, înainte, Canolles? i se mai adresă 
temnicerul lui Cauvignac. 

— Da, răspunse el, înainte, numai într-o singură zi și 
încep să cred că am avut o idee foarte proastă în ziua 
aceea. 

— Aţi fost amândoi guvernatori de fortăreață. 

— Da, răspunseră deodată și Canolles și Cauvignac. 

— Acum, o ultimă întrebare prin care se va lămuri totul. 
Cei doi prizonieri fură foarte atenţi. 

— Care dintre dumneavoastră doi, este fratele doamnei 
Nanon de Lartigues, întrebă el? 

Acum Cauvignac făcu o strâmbătură care ar fi fost 
comică într-un moment mai puţin solemn decât acesta. 

— Nu vă spuneam eu, îl întrerupse el adresându-se lui 
Canolles, nu vă spuneam eu, dragă prietene, că pe această 
cale voi fi atacat! 

Apoi, întorcându-se spre temnicer: 

— Și dacă aș fi eu fratele doamnei Nanon de Lartigues, 
ce mi-ai spune, prietene? 

— V-aș spune să mă urmaţi imediat. 

— Drace! spuse Cauvignac. 

— Dar și mie mi-a spus ca sunt fratele ei, interveni 
Canolles, încercând să abată puţin furtuna care se aduna 
în mod vizibil deasupra capului nefericitului său tovarăș. 

— Un moment, un moment, spuse Cauvignac, trecând 
prin faţa temnicerului și trăgându-l de o parte pe Canolles; 
un moment, gentilomule, nu e destul să fii dumneata 
fratele lui Nanon într-o asemenea împrejurare. Îmi ajunge 


că până acum i-am pus pe alţii să plătească pentru mine, e 
drept să plătesc și eu la rândul meu. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Canolles. 

— Oh! Ar fi prea lung și vedeţi bine că temnicerul nostru 
nu mai are răbdare și bate din picioare... Bine, prietene, 
bine, fii liniștit, vei fi urmat. Așadar, adio, drag tovarăș, 
continuă Cauvignac, cel puţin iată-mi îndoiala fixată 
asupra unui punct, trec eu primul. Să dea Dumnezeu să nu 
mă urmezi prea repede. Acum mai rămâne de știut felul 
morţii. Drace! Măcar de n-ar fi spânzurătoarea. Ei! 
Mergem! Mergem! Eşti foarte grăbit, viteazule, dragul 
meu prieten... Un ultim adio și noapte bună! 

Apoi Cauvignac făcu un pas spre Canolles și-i întinse 
mâna. Canolles îi luă mâna și i-o stinse cu căldură. 

În acest timp, Cauvignac îl privea cu o expresie ciudată. 

— Vrei ceva? îl întrebă Canolles, vrei să-mi ceri ceva? 

— Da, spuse Cauvignac. 

— Atunci, spune repede. 

— Te rogi uneori? întrebă Cauvignac. 

— Da, răspunse Canolles. 

— Ei bine! Când ai să te rogi... Spune un cuvânt și 
pentru mine. 

Și, întorcându-se spre temnicerul care părea că se 
neliniștea din ce în ce mai mult: 

— Eu sunt fratele doamnei Nanon de Lartigues, îi spuse, 
hai prietene... 

Temnicerul nu așteptă să i se spună de două ori și-l luă 
cu el repede. Din pragul ușii Cauvignac îi făcu lui Canolles 
un ultim semn de adio. 

Apoi ușa se închise, pașii se auziră depărtându-se pe 
coridor și totul recăzu într-o tăcere atât de adâncă, încât 
celui rămas i se păru o tăcere de moarte. 

Canolles se cufundă într-o tristeţe care părea soră cu 
spaima. Felul acesta de a ridica un om, în timpul nopții, 
fără zgomot, simplu, fără gardă, era mai înfricoșător decât 
toate pregătirile pentru supliciu făcute la lumina zilei. 
Toată spaima lui Canolles era pentru tovarășul său, căci 
încrederea lui în doamna de Cambes era atât de mare, 


încât de când o văzuse nu se mai temea pentru el, cu toată 
vestea nefericită pe care i-o dăduse. 

De aceea singurul lucru care îl preocupa realmente în 
momentul acela era soarta care se rezervase tovarășului 
smuls de lângă el. Atunci își aminti de ultima rugăminte a 
lui Cauvignac, îngenunche și începu să se roage. 

Câteva minute mai târziu, se ridică simțindu-se consolat 
și puternic; nu mai aștepta decât un lucru și anume sosirea 
ajutorului promis de doamna de Cambes, sau prezenţa ei. 

În acest timp, Cauvignac îl urma pe temnicer printr-un 
coridor întunecos, fără să scoată un cuvânt, dar gândindu- 
se cât se putea mai serios. 

În capătul coridorului, temnicerul închise ușa cu aceeași 
grijă cu care închisese ușa la celula lui Canolles și după ce 
fu atent la niște zgomote nedeslușite care veneau de la 
etajul de jos: 

— Haidem! spuse el, întorcându-se deodată spre 
Cauvignac, la drum, domnule gentilom. 

— Sunt gata, răspunse Cauvignac nu fără oarecare 
măreție. 

— Nu vorbiţi atât de tare, spuse temnicerul, și mergeţi 
mai repede. 

Și începu să coboare pe o scară care ducea la celulele de 
sub pământ. 

„Oh! Oh! își spuse Cauvignac, te pomenești că vor să mă 
ucidă pe înfundate sau să mă arunce în vreo celulă în care 
apoi să mă uite. Am auzit că uneori era destul să se expună 
cele patru membre într-o piață publică, așa cum a făcut 
Cesar Borgia cu don Ramiro d'Orco. Ia stai, temnicerul e 
singur, are cheile la brâu. Cu cheile astea trebuie să se 
deschidă vreo ușă undeva. El e mic, eu sunt mare, ele 
slab, eu sunt puternic; el e în faţa mea, eu sunt în spatele 
lui. Aș putea să-l strâng de gât dacă aș vrea. Dar vreau?” 

Și Cauvignac începu să-și întindă mâinile sale osoase ca 
să-și pună în aplicare planul la care se hotărâse, când, 
deodată, temnicerul se întoarse speriat. 

— St! spuse el, nu auziţi nimic? 

„Hotărât lucru, își zise Cauvignac în sinea lui, e ceva 


neclar în toate acestea și dacă atâtea precauţiuni nu sunt 
de natură să mă liniștească, trebuie să mă îngrijoreze 
foarte mult”. 

De aceea se opri, deodată: 

— Ia ascultă, unde mă duci? 

— Nu vedeţi? spuse temnicerul, în pivniţă. 

— Dar ce? Vor să mă îngroape de viu? 

Temnicerul ridică din umeri, străbătu un labirint de 
coridoare și ajuns în dreptul unei uși mici, boltite și 
umede, în spatele căreia se auzea un zgomot ciudat; o 
deschise. 

— Râul! strigă Cauvignac, înfiorat un moment de apa 
care se  rostogolea, întunecată și neagră ca apa 
Aheronului. 

— Da! Râul! Ştiţi să înotaţi? 

— Da... Nu... ba da... Adică. Dar de ce dracu mă întrebi 
toate astea? 

— Pentru că dacă nu știți să înotaţi, vom fi obligaţi să 
chemăm o barcă gata pregătită care așteaptă acolo, dar 
asta înseamnă un sfert de oră pierdut, fără să mai ţinem 
seama că s-ar putea să se audă semnalul pe care va trebui 
să-l dau și din cauza aceasta să fim prinși. 

— Să fim prinși? strigă Cauvignac. Ei asta e! dar ce 
dragă prietene, înseamnă că evadăm? 

— Pe dracu! Sigur că evadăm. 

— Şi unde anume? 

— Unde vom vrea. 

— Așadar sunt liber? 

— Liber ca aerul. 

— Oh! Doamne Dumnezeule! strigă Cauvignac. 

Și fără să mai adauge niciun cuvânt pe lângă această 
elocventă exclamaţie, fără să mai privească în jurul său, 
fără să se sinchisească dacă însoţitorul îl urmează, sau nu, 
se aruncă în valuri și plonjă mai repede decât ar fi făcut-o 
o lutră(vidră) urmărită de dușmani. Temnicerul îl imită și, 
după un sfert de oră de eforturi înăbușite ca să lupte 
împotriva cursului apei, amândoi ajunseră la barcă. Atunci 
temnicerul fluieră de trei ori fără să se oprească din înotat; 


vâslașii recunoscând semnalul convenit, veniră în 
întâmpinarea lor, îi urcă repede în barcă și, fără vorbă, 
începură să tragă la rame din răsputeri. În cinci minute cei 
doi debarcau pe malul opus. 

— Uf! spuse Cauvignac, care de când se hotărâse să se 
arunce în apă nu scoase un cuvânt! Uf! lată-mă salvat. 
Dragă temnicerule, Dumnezeu să te răsplătească. 

— În nădejdile recompensei lui Dumnezeu, am și încasat 
patruzeci de mii de livre care mă vor ajuta să aștept cu 
răbdare. 

— Patruzeci de mii de livre! strigă uimit Cauvignac, cine 
dracu o fi cheltuit patruzeci de mii de livre pentru mine? 


MĂNĂSTIREA DIN PEYSSAC. 


O scurtă explicaţie, înainte de a relua firul povestirii. 

De altfel este momentul să ne întoarcem la Nanon de 
Lartigues care, văzându-l pe nenorocitul de Richon, 
sfârșindu-se în ștreangul agăţat de grinda halei din 
Libourne, scosese un strigăt și se prăvălise leșinată. 

Totuși, am văzut, Nanon nu era o femeie plăpândă; cu 
tot corpul ei delicat și cu toată gingășia proporţiilor lui, ea 
suportase mari necazuri, rezistase la oboseli, înfruntase 
multe pericole. Dar această fiinţă, iubitoare și viguroasă, 
înzestrată cu o putere puţin comună, știa să cedeze după 
împrejurări pentru a se avânta din nou cu mai multă 
putere, după fiecare răgaz pe care i-l oferea destinul. 

Ducele d'Epernon care o cunoștea, sau credea că o 
cunoaște, rămase uimit când o văzu atât de doborâtă de 
durerea fizică întipărită pe faţă, ea, care, în timpul 
incendiului palatului său din Agen, deși era să fie arsă de 
vie, nu scoase niciun țipăt, de teamă să nu le facă plăcerea 
dușmanilor, dornici să vadă acest spectacol pe care îl 
pregătise favoritei guvernatorului detestat, unul dintre ei, 
mai exagerat decât toţi ceilalţi; ea, Nanon, care, în mijlocul 
vacarmului acela, văzuse pierind două din servitoarele 
sale, asasinate în locul ei, fără să fi clipit măcar. 

Leșinul lui Nanon dură vreo două ore și se sfârși într-un 
cumplit atac de nervi, în timpul căruia nu putuse articula 
niciun cuvânt, ci scoase numai niște strigăte nearticulate. 
Fusese ceva atât de puternic, încât regina însăși venise să 
o vadă, după ce mai înainte trimisese de mai multe ori să 
se intereseze de starea ei. Însuși domnul de Mazarin, de 
curând sosit, voise să stea la căpătâiul lui Nanon ca să facă 
pe medicul căci marea lui pretenţie era să facă un 
tratament medical acestui corp ameninţat și un tratament 
teologic acestui suflet în pericol. 


Dar Nanon nu-și reveni decât noaptea, foarte târziu. 
Atunci îi trebui destul de mult timp ca să-și adune ideile, 
însă, în cele din urmă, luându-și capul în mâini strigă cu un 
accent sfâșietor: 

— Sunt pierdută! Mi l-au ucis! 

Din fericire cuvintele acestea destul de ciudate pentru 
cei din jurul ei fură puse pe seama delirului și așa se 
întâmplă. 

Totuși cuvintele acestea rămaseră întipărite în sufletul 
celor din jur, iar când a doua zi ducele d'Epernon se 
întoarse din expediţia care îl îndepărtase de Libourne din 
ajun, află și de leșinul lui Nanon și de cuvintele pronunţate 
când își venise în fire. Ducele cunoștea toată frământarea 
acestui suflet chinuit. El înţelese că era vorba mai mult 
decât numai de un delir: așa că se grăbi să se ducă la 
Nanon și, profitând de un moment de singurătate pe care i- 
l lăsară vizitatorii, o întrebă: 

— Dragă prietenă, am aflat tot ce ai suferit în legătură 
cu moartea lui Richon, care dintr-o greșeală a fost 
spânzurat sub fereastra dumitale. 

— Oh! Da, e adevărat, spuse Nanon, este înfiorător! Este 
o ticăloșie...! 

— Acum că știu ce efect are asupra dumitale, fii liniștită, 
cu altă ocazie voi pune să fie spânzurați rebelii în piața 
Curţii și nu în piaţa orașului. Dar de cine vorbeaţi că vi l-a 
ucis? Cred că nu era vorba de Richon, nu? Căci Richon nu 
v-a fost niciodată nimic, nici măcar o simplă cunoștință. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule duce? spuse 
Nanon ridicându-se în cot și prinzându-i braţul. 

— Da, eu sunt mulțumit că mă recunoașteţi, asta 
dovedește că vă simţiţi mai bine. Dar de cine vorbeaţi? 

— De el! Domnule duce, de el! spuse Nanon, cu o urmă 
de delir: dumneavoastră l-aţi ucis! Oh! Nefericitul! 

— Dragă prietenă, mă speriaţi! Ce tot spuneţi? 

— Spun că l-aţi ucis. Nu înţelegeţi, domnule duce? 

— Nu, dragă prietenă, răspunse domnul d'Epernon 
încercând s-o facă pe Nanon să vorbească și să înţeleagă 
ideile pe care i le suferă delirul; cum se poate să-l fi ucis 


eu, dacă nici nu-l cunosc? 

— Nu știaţi că e prizonier de război, că e căpitan, că a 
fost guvernator și că avea același titluri și același grad ca 
bietul Richon și că bordelezii vor să răzbune prin moartea 
lui, pe cel pe care l-aţi asasinat? Căci deși aţi făcut totul ca 
să aibă aspect de judecată, a fost un adevărat asasinat, 
domnule duce...! 

Zăpăcit de această apostrofă, de focul privirilor ei 
strălucitoare, de mișcarea înflăcărată a acestui gest 
energic, ducele se dete înapoi pălind. 

— Oh? E adevărat! E adevărat! strigă el lovindu-și 
fruntea; l-am uitat pe sărmanul acela de Canolles! 

— Fratele meu! Sărmanul meu frate! strigă Nanon, 
fericită de a fi putut izbucni, dând iubitului ei titlul sub 
care era cunoscut de domnul d'Epernon. 

— Ah! Drace! Aveţi dreptate, spuse ducele, sunt un cap 
fără minte. Cum dracu de am uitat de sărmanul nostru 
prieten! Dar încă nu e timpul pierdut; abia dacă la ora asta 
a ajuns știrea la Bordeaux; până se adună, până judecă... 
De altfel, vor ezita. 

— Dar regina a ezitat? întreabă Nanon. 

— Regina e regină, ea are dreptul de viaţă și de moarte 
iar ei sunt niște rebeli. 

— Din păcate! spuse Nanon, un motiv mai mult ca să nu 
menajeze pe nimeni și nimic. Dar, spuneţi, ce vreţi să 
faceţi? 

— Încă nu știu, dar încredeţi-vă în mine. 

— Oh! spuse Nanon, încercând să se ridice, dacă m-aș fi 
dus la Bordeaux să mă predau eu în locul lui, n-ar fi murit. 

— Fiţi liniștită, dragă prietenă, asta mă privește pe 
mine. Eu am făcut răul, eu îl voi repara, cuvânt de 
gentilom. Regina mai are câţiva prieteni în oraș, nu vă 
îngrijoraţi. 

Ducele făcea această promisiune cu toată convingerea. 

Nanon citi în ochii lui convingerea, sinceritatea și mai 
ales voința și se simţi cuprinsă de o imensă bucurie. 

— Oh! Monseniore, spuse ea apăsându-și buzele fierbinţi 
pe mâna ducelui, dacă veţi putea reuși, cât am să vă 


iubesc! 

Ducele fu emoţionat până la lacrimi: era pentru prima 
dată că Nanon îi vorbea cu atâta expansiune și-i făcea o 
asemenea promisiune. El părăsi imediat camera, 
asigurând-o pe Nanon că nu avea de ce să se teamă, apoi 
chemă pe unul din servitorii pe care îl știa mai 
îndemânatic și mai credincios și-i dădu ordin să se ducă la 
Bordeaux, să intre în oraș, chiar dacă ar fi trebuit să sară 
peste zidurile cetăţii și să-i predea avocatului Lavie nota 
următoare scrisă în întregime de mâna lui: „Impiedicaţi să 
i se întâmple ceva rău domnului de Canolles, căpitan 
comandat de fortăreață în serviciul majestăţii sale. 

Dacă ofiţerul acesta se află arestat, după cum se crede, 
să fie eliberat prin orice mijloace cu putinţă; să se recurgă 
la seducerea paznicilor oferindu-li-se oricât aur vor cere, 
un trilion, dacă e cazul și să-i comunicaţi cuvântul 
domnului duce d'Epernon că va primi comanda unui castel 
regal. 

Dacă nu se reușește prin corupere, să se încerce cu 
forţa; să se încerce orice: violenţa, incendiul, moartea vor 
fi scuzate. 

Semnalmente: Ș 

Inalt, ochi căprui, nas încovoiat. În caz de îndoială să se 
pună întrebarea: 

— Dumneavoastră sunteţi fratele lui Nanon? 

Grabă mare; nu e de pierdut un minut”. 

Mesagerul plecă. Trei ore mai târziu era în Bordeaux. 

Intră într-o fermă, își schimbă hainele cu o haină de 
lucru din pânză de la un ţăran și intră în oraș conducând o 
șaretă cu făină. 

Lavie primi scrisoarea, un sfert de oră după hotărârea 
luată de consiliul de război. El obţinu să i se deschidă 
poarta cetăţii, vorbi cu temnicerul șef și-i oferi douăzeci de 
mii de livre, pe care acela le refuză, apoi treizeci de mii de 
livre, dar le refuză și pe acelea, în sfârșit, patruzeci de mii 
de livre, pe care le acceptă. 

Se știe cum, indus în eroare de întrebarea care, după 
ducele d'Epernon, trebuia să înlăture orice neînțelegere: 


Sunteţi fratele lui Nanon? Cauvignac, împins de singurul 
gest de generozitate pe care îl făcuse poate, vreodată, în 
viaţa lui, răspunse „Da”, luând, astfel, locul lui Canolles și 
aflându-se liber, spre marea și neașteptata lui surpriză. 

Cauvignac fu târât pe un cal iute spre satul Saint- 
Loubes, care era în mâinile epernoniștilor. Aici găsi un 
mesager al ducelui venit în calea fugarului chiar pe calul 
ducelui, o iapă spaniolă de o mare valoare. 

— A fost salvat? strigă el spre șeful escortei care îl 
conducea pe Cauvignac. 

— Da, răspunse acesta, e aici, cu noi. 

Era tot ce voia să știe mesagerul, așa că făcu stânga- 
mprejur și se întoarse spre Libourne în galopul calului. O 
oră și jumătate mai târziu, calul istovit se prăbușea în fața 
porții orașului, rostogolind pe călăreț la picioarele ducelui 
care palpita de nerăbdare în așteptarea cuvântului: Da. 
Sfârșit pe jumătate, mesagerul abia avu timp să pronunţe 
cuvântul „Da”, care costase atât de scump, după care 
ducele, fără să întârzie o clipă, se repezi spre locuinţa lui 
Nanon care, întinsă și acum pe pat, pierdută, cu ochii fără 
viață, privea rătăcită spre ușa în care se îngrămădiseră 
servitorii. 

— Da! strigă ducele d'Epernon, da, e salvat, dragă 
prietenă, vine după mine, îl vei vedea imediat. 

Nanon sări din pat de bucurie, iar cele câteva cuvinte îi 
ridicară de pe suflet greutatea care o sufoca; întinse 
mâinile spre cer apoi cu ochii scăldaţi în lacrimile care 
ţâșneau necontenit din ochii aceștia pe care disperarea îi 
secătuise, strigă cu un accent imposibil de redat: 

— Oh! Doamne Dumnezeule! Îţi mulţumesc! 

Apoi, coborându-și privirea de la cer la pământ, îl zări 
lângă ea pe ducele d'Epernon, atât de fericit de fericirea ei 
încât s-ar fi zis că și el ca și Nanon acorda același interes 
dragului prizonier. Abia atunci i se strecură în gând o idee 
îngrijorătoare. 

„Cum va fi recompensat ducele pentru bunătatea lui, 
pentru interesul lui, când va vedea un străin în locul 
fratelui, nebunia unei dragoste aproape adultere înlocuind 


un sentiment atât de curat de frăţească prietenie?” 
Răspunsul pe care și-l dădu tot Nanon fu scurt și energic. 

„Ei bine! N-are importanţă! Gândi această inimă 
sublimă, plină de abnegaţie și de devotament, nu-l voi mai 
înșela și-i voi spune totul: desigur că mă va goni și mă va 
blestema, dar eu mă voi arunca la picioarele lui pentru a-i 
mulțumi pentru ceea ce face pentru mine, de trei ani 
încoace. Apoi, săracă, umilită, dar fericită, voi pleca de 
aici, bogată de dragostea mea și fericită pentru viaţa nouă 
care ne va aștepta”. 

În mijlocul acestei visări pline de abnegaţie în care 
ambianța era sacrificată dragostei, grupul de servitori făcu 
deodată loc și un om se repezi strigând în camera în care 
se găsea culcată Nanon: 

— Sora mea! Buna mea surioară! 

Nanon se ridică în capul oaselor, deschise ochii mari și 
îngroziţi, deveni mai albă decât faţa de pernă așezată sub 
cap și pentru a doua oară căzu trăsnită, murmurând: 

— Cauvignac! Dumnezeule! Cauvignac! 

— Cauvignac! repetă ducele, plimbând în jurul lui o 
privire uimită, care căuta, în mod evident, pe cel căruia i 
se adresase această interpelare. Cauvignac? întrebă el, 
cine se numește aici Cauvignac? 

Dar Cauvignac se feri să răspundă, era încă prea puţin 
salvat pentru a-și permite o sinceritate care altminteri, 
chiar în condiţiile obișnuite ale vieţii, nu-i era obișnuită. El 
înțelegea că dacă ar fi răspuns și-ar fi pierdut sora și 
pierzându-și sora se ruina în mod inevitabil, așa încât 
oricât de inventiv ar fi fost, rămase mut, lăsând-o pe 
Nanon să vorbească, el reţinându-și numai sarcina să-i 
corecteze cuvintele. 

— Şi domnul de Canolles? strigă ea cu un ton de reproș 
furios, aruncând spre Cauvignac cele două fulgere ale 
ochilor. 

Ducele se încruntă și începu să-și muște mustaţa. Cei de 
faţă, în afară de Finette, care era foarte palidă și de 
Cauvignac care făcea eforturi supraomenești ca să nu 
pălească, nu înțelegeau ce voia să spună această furie 


neașteptată și se priveau între ei cu uimire. 

— Sărmană soră! murmură Cauvignac la urechea 
ducelui, i-a fost atât de teamă din cauza mea, că e încă în 
delir și nu mă mai recunoaște. 

— Mie trebuie să-mi răspunzi, mizerabile! strigă Nanon, 
mie să-mi răspunzi! Unde e domnul de Canolles? Ce i s-a 
întâmplat? Răspunde, răspunde odată! 

Cauvignac luă o hotărâre disperată: trebuia să joace 
totul pe o carte și să se menţină în obrăznicia lui, căci a-și 
căuta salvarea într-o mărturisire, a-i vorbi ducelui 
d'Epernon despre dublul personaj al acestui fals Canolles 
pe care îl favorizase și despre adevăratul Cauvignac care 
ridicase trupe împotriva reginei și-i trădase reginei pe 
aceiași soldaţi, ar fi însemnat să-l întâlnească pe Richon pe 
bârna din hală. Se apropie, deci, de domnul duce 
d'Epernon și cu lacrimi în ochi: 

— Oh, Domnule, ăsta nu mai e delir, e nebunie curată, 
iar durerea, după cum vedeţi, i-a sucit mintea în așa 
măsură încât nu-și mai cunoaște nici rudele cele mai 
apropiate. Dacă cineva ar putea să-i redea judecata 
pierdută, înţelegeţi, desigur, că numai eu pot fi acela; vă 
rog porunciţi să se depărteze toţi servitorii, în afară de 
Finette, care va rămâne aici ca să o îngrijească dacă va fi 
nevoie, căci, și dumneavoastră ca și mine, v-aţi supăra 
dacă aţi vedea că se râde pe socoteala sărmanei mele 
surori. 

Poate că ducele nu ar fi dat curs cu ușurință acestei 
propuneri a lui Cauvignac, care, oricât de sincer părea, 
începuse să-i inspire o oarecare neîncredere, dacă tocmai 
atunci nu s-ar fi prezentat un mesager care îl anunţa din 
partea reginei că era așteptat la palat, unde domnul de 
Mazarin convocase un consiliu extraordinar. 

În timp ce mesagerul transmitea mesajul, Cauvignac se 
aplecă asupra lui Nanon și-i spuse repede: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Liniștește-te, soră; 
după ce voi schimba câteva cuvinte numai între patru ochi 
cu dumneata, totul se va îndrepta. 

Nanon recăzu pe pat, dacă nu calmată, cel puţin stăpână 


pe ea însăși, căci speranţa, oricât ar fi de slabă, este un 
balsam care îndulcește suferinţele inimii. 

În schimb ducele, hotărât să joace până la capăt pe 
Orgon! și pe Geronte?, se întoarse spre Nanon și-i sărută 
mâna: 

— Haide, draga mea, cred că acum ţi-a trecut criza, 
revino-ți. Vă las cu fratele acesta pe care îl iubiţi atât, 
pentru că sunt chemat de regină. Credeţi-mă că numai un 
ordin din partea reginei mă putea face să vă părăsesc în 
aceste momente. 

Nanon simţi că se sufocă. Nu avu putere să-i răspundă 
nimic ducelui, se mulțumi numai să se uite la Cauvignac și 
să-i strângă mâna ca și cum i-ar fi spus: 

— Nu m-ai înșelat, cumva, dragă frate și pot să sper cu 
adevărat? 

Cauvignac răspunse acestei strângeri de mână, cu o 
strângere de mână asemănătoare, apoi se întoarse spre 
domnul d'Epernon. 

— Da, domnule duce, criza cea mare a trecut, iar sora 
mea va reveni la convingerea că are alături de ea un 
prieten credincios și o inimă devotată, gata să facă totul 
pentru a-i reda libertatea și fericirea. 

Nanon nu se mai putu stăpâni și izbucni în hohote, ea 
nepăsătoare, ea cea cu judecata rece, însă atâtea 
întâmplări o zdrobiseră încât acum nu mai era decât o 
femeie obișnuită, adică o femeie slabă care simţea nevoia 
să plângă. Ducele d'Epernon părăsi camera clătinând din 
cap și recomandându-i-o din priviri pe Nanon lui 
Cauvignac. Dar abia ieși, că Nanon exclamă: 

— Oh! Cât m-a făcut omul acesta să sufăr, dacă ar mai fi 
rămas un moment mai mult cred că aș fi murit. 

Cauvignac făcu un semn cu mâna recomandându-i să 
tacă, apoi își lipi urechea de ușă ca să se asigure că ducele 
se îndepărtase cu adevărat. 


1 Orgon - tipul omului încăpățânat, care nu vrea să cedeze nici 
în faţa evidenţei. Personaj principal în „Tartuffe” de Moliere. 

2 Geronte - personaj ridiculizat de Molière, desemnând 
întotdeauna un bătrân slab și credul 


— Oh! Ce-mi pasă! N-are decât să asculte; mi-ai spus 
două cuvinte, în șoaptă, la ureche ca să mă liniștești; 
spune-mi, ce crezi, ce speri? 

— Soră dragă, răspunse Cauvignac cu un aer serios care 
nu-i era deloc obișnuit, afirm. Sunt sigur că voi reuși, dar 
îți repet ce ţi-am mai spus, că voi face totul pentru asta. 

— Să reușești, ce? întreabă Nanon, să ne înțelegem bine, 
nu cumva este între noi vreo teribilă confuzie? 

— Să-l salvăm pe nenorocitul de Canolles. 

Nanon îl ţintui cu o privire îngrozită. 

— E pierdut, nu-i așa?! 

— Din nefericire și dacă îmi ceri părerea mea sinceră și 
adevărată, mărturisesc că situaţia mi se pare proastă. 

— Cum spune lucrul asta! strigă Nanon. Dar bine, 
nefericitule, știi tu ce înseamnă omul acesta pentru 
mine...? 

— Ştiu că e un om pe care îl preferi fratelui tău, pentru 
că mai degrabă l-ai fi salvat pe el decât pe mine și că în 
clipa când m-ai văzut m-ai primit cu blestemul pe buze. 

Nanon făcu un semn de nerăbdare. 

— Ei, doamne! Ai dreptate, răspunse Cauvignac, nu-ţi 
spun asta cu titlu de reproș, ci numai ca o simplă 
observaţie căci uite, îţi jur, cu mâna pe inimă și nu spun pe 
conștiință de teamă să nu mint, că dacă am mai fi fost 
amândoi în închisoarea din „Chateau Trompette”, știind 
ceea ce știu acum, i-aș fi spus domnului de Canolles: 
domnule, Nanon v-a numit fratele ei, pe dumneavoastră vă 
cheamă, nu pe mine și atunci el ar fi venit în locul meu iar 
eu aș fi fost ucis în locul lui. 

— Așadar, va muri? strigă Nanon cu o izbucnire de 
durere care dovedea că în minţile cele mai bine organizate 
sentimentul morţii nu intră niciodată decât sub formă de 
teamă și niciodată ca o certitudine, pentru că afirmaţia 
lovește foarte violent, așadar, va muri! 

— Sora mea, răspunse Cauvignac, iată tot ce pot să-ţi 
spun și pe asta trebuie să ne sprijinim pentru tot ce avem 
de făcut: este ora nouă seara, de două ore de când sunt 
adus în goană, se poate să se fi întâmplat multe lucruri. Nu 


dispera, pentru numele lui Dumnezeu! Căci tot atât de 
bine se poate să nu se fi întâmplat nimic. lată la ce mă 
gândesc, în momentul acesta. 

— Spune repede. 

— La o leghe de Bordeaux, am o sută de oameni și pe 
locotenentul meu. 

— Un om singur? 

— Ferguzon. 

— Şi? 

— Ei bine, draga mea, orice ar zice domnul de Bouillon, 
orice ar face domnul de La Rochefoucauld, orice ar gândi 
doamna prinţesă, care se crede mai căpitan decât acești 
doi generali, eu cred că voi putea ajunge până la domnul 
de Canolles, chiar dacă ar fi să sacrific o jumătate din 
numărul lor. 

— Oh! Te înșeli, dragă frate, n-ai să ajungi! N-ai să 
ajungi...! 

— Voi ajunge sau, pe Dumnezeul meu, voi muri. 

— Vai! Moartea ta îmi va dovedi bunăvoință pe care ai 
avut-o, dar moartea ta nu-l va salva pe el! E pierdut! E 
pierdut...! 

— Şi eu îţi spun că nu, chiar dacă ar fi să mă predau eu 
în locul lui! strigă el cu un elan de generozitate care și pe 
el îl surprinse. 

— Să te predai? Tu? 

— Eu, desigur, căci nimeni n-are aici un motiv ca să-l 
urască pe acest bun domn de Canolles, ci dimpotrivă, pe el 
toată lumea îl iubește, pe când pe mine mă detestă. 

— Pe tine? De ce să te deteste? 

— Păi, e foarte simplu, pentru că am onoarea să fiu rudă 
cu tine, și încă prin legătură de sânge din cele mai strânse. 
lartă-mă, dragă soră. Dar pentru o adevărată regalistă, 
este extrem de măgulitor tot ce ţi-am spus. 

— Un moment, spuse încet Nanon punându-și un deget 
pe buze. 

— Ascult. 

— Spui că sunt detestată de bordelezi? 

— Mai bine zis, nu pot să te sufere. 


— Ah! Așa? spuse Nanon cu un surâs pe jumătate 
gânditor, pe jumătate vesel. 

— N-aș fi crezut că ţi-am spus ceva care să-ţi facă atâta 
plăcere. 

— Ba da, ba da, spuse Nanon, dacă nu ceva plăcut, cel 
puţin ceva foarte raţional. Da, ai dreptate continuă ea, 
vorbindu-și mai mult ei, decât fratelui ei. Nu pe domnul de 
Canolles îl urăsc bordelezii, nici pe tine. Așteaptă, 
așteaptă. 

Apoi se ridică, își înfășură în jurul umerilor ei supli și 
înfierbântaţi, o haină lungă de mătase, se așeză la masă și 
scrise în grabă câteva rânduri pe care Cauvignac le socoti 
că trebuie să fi fost de mare importanţă, ţinând seama de 
roșeața care i se întinsese pe frunte și de respiraţia ei 
agitată. 

— Ia asta, spuse ea sigilând scrisoarea; alergă singur la 
Bordeaux, fără soldaţi și fără escortă; în grajd este un 
armăsar arab care poate face drumul acesta într-o oră. 
Ajungi acolo cât se poate omenește mai repede, dă 
scrisoarea asta doamnei prințese și domnul de Canolles, va 
fi salvat. 

Cauvignac o privi pe sora lui cu uimire, însă cum 
cunoștea justeţea acestui spirit viguros, nu pierdu timp ca 
să-i comenteze cuvintele: se repezi la grajd, încălecă pe 
calul indicat și după o jumătate de oră, făcuse mai mult de 
jumătate din drum. Cum îl văzu ieșind pe poartă, Nanon 
îngenunche, ea necredincioasa, spuse o scurtă rugăciune, 
încuie într-o casetă aurul, bijuteriile și diamantele, porunci 
să se pregătească de plecare caleașca și ajutată de Finette 
își puse rochia cea mai frumoasă. 


Noaptea cobora peste Bordeaux și, în afară de cartierul 
Esplanadei spre care se îmbulzea toată lumea, restul 
orașului părea pustiu. Pe străzile îndepărtate de locul 
acesta privilegiat, nu se auzea decât pasul cadenţat al 
patrulelor; nu se auzea decât vocea vreunei bătrâne care 


se înapoia acasă, închizând poarta cu teamă în urma ei. 

Însă spre Esplanadă, departe în ceața serii, se auzea un 
murmur surd și continuu ca zgomotul unei maree care se 
retrage. 

Doamna prințesă terminase corespondenţa și trimisese 
vorbă domnului de La Rochefoucauld că putea să-l 
primească. 

La picioarele prinţesei, modest ghemuită pe covor și 
studiind cu îngrijorarea cea mai vie faţa și dispoziţia 
acesteia, doamna de Cambes părea că așteaptă să-i 
vorbească într-un moment potrivit, dar această răbdare 
constrânsă, această blândeţe studiată erau total dezminţite 
de crisparea mâinilor, care mototoleau și sfâșiau o batistă 
de dantelă. 

— Șaptezeci și șapte de semnături! strigă prințesa; vezi 
ce neplăcut e să faci pe regina, dragă Claire. 

— Ba nu, doamnă, răspunse vicontesa, căci luând locul 
reginei, v-aţi atribuit cel mai măreț privilegiu al ei, acela 
de a putea graţia. 

— Şi de a pedepsi, Claire, adaugă cu mândrie prinţesa 
de Condé, căci una din cele șaptezeci și șapte de 
semnături este pusă pe o condamnare la moarte. 

— Iar a șaptezeci și opta va fi pusă pe un act de grațiere, 
nu-i așa, doamnă? adăugă Claire cu o voce rugătoare. 

— Ce spui, tu, micuţo? 

— Spun, doamnă, că cred că e timpul să mă duc să-l 
eliberez pe prizonierul meu, n-aţi vrea să-i cruţ acest 
spectacol înfiorător de a-și vedea tovarășul de celulă, 
condus la moarte? Ah! Doamnă, pentru că aţi acceptat 
graţierea, faceţi-o totală și completă. 

— Pe legea mea, da, ai dreptate, micuţo! spuse doamna 
prinţesă, e adevărat că în mijlocul atâtor grave ocupaţii am 
uitat promisiunea pe care am făcut-o; bine ai făcut că mi-ai 
adus aminte. 

— Așadar? strigă Claire fericită... 

— Așadar, fac ce vrei. 

— Atunci încă o semnătură, doamnă, spuse Claire, cu un 
surâs care ar fi înmuiat inima cea mai dură, surâs pe care 


nicio pictură nu l-ar putea înfățișa, pentru că el aparţine 
unei femei care iubește, adică vieţii în cea mai divină 
esenţă a ei. 

Și puse o hârtie pe masa doamnei prințese. 

Doamna de Conde scrise: 

„Ordin domnului guvernator al cetăţii Chateau- 
Trompeue, de a lăsa pe doamna vicontesă de Cambes să 
intre la domnul baron de Canolles, căruia îi redăm 
libertatea deplină și completă”. 

— E bine așa? 

— Da, doamnă! Da! strigă doamna de Cambes. 

— Trebuie să semnez? 

— Sigur că da. 

— Haide, micuţo, spuse doamna de Condé cu un surâs 
încântător, trebuie să se facă tot ce vrei tu. 

Și semnă. 

Claire se aruncă asupra hârtiei, cum se aruncă uliul 
asupra prăzii. Abia dacă mai avu timp să-i mulțumească 
alteţei sale și ţinând hârtia strâns lipită pe inimă, ieși 
repede din cameră. 

Pe scară, îl întâlni pe domnul de La Rochefoucauld pe 
care îl însoțeau ca de obicei numeroși căpitani și o mare 
mulţime de popor, așa cum se întâmpla întotdeauna când 
mergea prin oraș. 

Claire îl salută ușor, zâmbind: domnul de La 
Rochefoucauld se opri, uimit, un moment pe palier și 
înainte de a intra la doamna de Condé, o urmări din ochi 
până când ajunse la ultima treaptă. 

Apoi ajungând în faţa alteţei sale: 

— Doamnă, totul este gata, spuse el. 

— Unde? 

— Acolo. 

Prinţesa încercă să-și amintească. 

— Pe Esplanadă, spuse ducele. 

— Ah! Foarte bine, răspunse prinţesa afectând foarte 
mult calm, pentru că simţea că e urmărită de privirile 
tuturor și, cu toate că femeie fiind ar fi trebuit să se 
cutremure, ascultă cu demnitatea șefului de partid care îi 


poruncea să nu se arate slabă. Ei bine, spuse ea, dacă totul 
este gata, duceţi-vă domnule duce. 

Ducele ezită. 

— Credeţi că e potrivit să asist și eu? întrebă prinţesa cu 
un tremur în glas, pe care cu toată stăpânirea de sine pe 
care și-o impunea, nu-l putea domina îndeajuns. 

— Cum vreţi, doamnă, răspunse ducele care, poate că în 
acest moment proceda la unul din studiile sale psihologice. 

— O să vedem, duce, o să vedem. Știţi că am grațiat 
mulţi condamnați. 

— Da, doamnă. 

— Ce spuneţi de această măsură? 

— Spun că tot ce face alteţa voastră este bine făcut. 

— Da, spuse prinţesa, îmi place mai mult așa. E mai 
demn din partea noastră să le arătăm epernoniștilor că nu 
ne temem să folosim represaliile și să tratăm de la putere 
la putere cu majestatea sa, și că fiind încrezători în 
puterea noastră, întoarcem răul fără furie, fără exagerare. 

— Este foarte politic așa. 

— Nu-i așa, duce? spuse prințesa căutând să desprindă, 
din accentului La Rochefoucauld, adevărata lui intenţie. 

— Însă părerea dumneavoastră a rămas ca unul singur 
să ispășească moartea lui Richon, căci această moarte, 
rămânând nerăzbunată, ar face să se creadă că alteța 
voastră apreciază prea puţin pe vitejii care se dedică 
serviciului său. 

— Oh! Desigur, și unul din cei doi va muri, cuvânt de 
prinţesă, fiți liniștit. 

— Aș putea să știu căruia din cei doi a binevoit alteța 
voastră să-i acorde graţierea? 

— Domnului de Canolles! 

— Ah! 

Acest „ah”! Fu pronunţat într-un fel ciudat. 

— Aveţi ceva deosebit împotriva acestui gentilom, 
domnule duce? întrebă prinţesa. 

— Eu! Doamnă, am avut eu vreodată ceva pentru sau 
contra cuiva? Eu așez oamenii în două categorii: potrivnici 
și susținători: Unii trebuie doborâţi, ceilalţi susținuți... Cât 


timp ne susţin, iată, doamnă, politica mea, aș spune chiar 
punctul meu de vedere. 

— „Ce dracu de încurcătură caută și unde o fi vrând să 
ajungă? se întrebă Lenet în sinea lui; avea aerul că nu-l 
putea suferi pe Canolles”. 

— Ei bine! continuă ducele, dacă alteţa voastră nu are 
altă ordine să-mi dea? 

— Nu, domnule duce. 

— Atunci îmi iau rămas bun de la alteţa voastră. 

— Atunci chiar astă seară? întrebă doamna de Conde. 

— Peste un sfert de oră. 

Lenet se pregăti să-l urmeze pe duce. 

— Vei asista și dumneata Lenet? întrebă prinţesa. 

— Oh! Nu, doamnă, spuse Lenet, știți că eu nu sunt 
pentru emoţiile violente; eu mă mulţumesc să merg până 
la jumătatea drumului, adică până la închisoare și să văd 
înduioșătorul tablou al punerii în libertate a bietului 
Canolles de femeia care îl iubește. 

Ducele făcu o strâmbătură de filosof, Lenet ridică din 
umeri iar cortegiul funebru părăsi palatul îndreptându-se 
spre închisoare. 

Doamnei de Cambes nu-i trebui mai mult de cinci minute 
ca să facă acest drum. Sosi, arătă ordinul santinelei de la 
podul mobil, portarului castelului, apoi ceru să fie chemat 
guvernatorul. 

Guvernatorul examină ordinul cu ochiul întunecat al 
guvernatorului unei închisori care nu se însufleţește nici în 
faţa condamnărilor la moarte nici în fața scrisorilor de 
grațiere, recunoscu sigiliul și semnătura doamnei de 
Condé, salută pe mesageră și întorcându-se spre ușă: 

— Chemaţi-l pe locotenent, spuse el. 

Apoi îi făcu semn doamnei de Cambes să ia loc; dar 
doamna de Cambes era prea agitată ca să nu-și combată 
nerăbdarea prin mișcare, așa că rămase în picioare. 

Guvernatorul consideră de datoria lui să-i vorbească. 

— ÎL cunoașteţi pe domnul de Canolles? întrebă el cu 
aceeași voce cu care ar fi întrebat cum e timpul afară. 

— Oh! Da, domnule, răspunse vicontesa. 


— Este cumva fratele dumneavoastră? 

— Nu, domnule. 

— Prietenul dumneavoastră? 

— Este, logodnicul meu, spuse doamna de Cambes, 
sperând că după această mărturisire guvernatorul avea să 
fie mai grăbit ca să-l elibereze pe prizonier. 

— Ah! reluă guvernatorul pe același ton pe care îl 
folosise până atunci. Complimentele mele, doamnă. 

Și nemaiavând nicio întrebare de pus, guvernatorul 
reintră în imobilitatea și în tăcerea lui obișnuită. 

Locotenentul intră. 

— Domnule d'Orgemont, chemaţi-l pe șeful gardienilor și 
puneţi-l în libertate pe domnul de Canolles; iată ordinul 
său de ieșire. 

Locotenentul se înclină și luă hârtia. 

— Vreti să așteptați aici? întrebă guvernatorul. 

— Mi-e interzis să-l urmez pe domnul? 

— Nu, doamnă. 

— Atunci, îl urmez; înțelegeţi: vreau să fiu prima 
persoană care să-i spună că e salvat. 

— Duceţi-vă, doamnă, și primiţi asigurarea respectului 
meu. 

Doamna de Cambes făcu spre guvernator o reverență 
grăbită și-l urmă pe locotenent. 

Întâmplător acesta era tocmai tânărul care vorbise mai 
înainte cu Canolles și cu Cauvignac și se grăbea acum plin 
de simpatie. 

Într-o clipă, doamna de Cambes și el ajunseră în curte. 

— Temnicerul șef, la mine! strigă locotenentul. 

Apoi întorcându-se spre doamna de Cambes: 

— Fiţi liniștită, doamnă, într-o clipă va fi aici. 

Al doilea temnicer se prezentă. 

— Domnule locotenent, temnicerul șef a dispărut: l-am 
strigat zadarnic. 

— Oh! Domnule, spuse doamna de Cambes asta o să ne 
mai întârzie mult? 

— Nu, doamnă, ordinul e categoric, așa că fiţi liniștită. 

Doamna de Cambes îi mulţumi printr-una din acele 


priviri care nu aparţin decât femeilor și îngerilor. 

— Ai al doilea rând de chei de la toate celulele? întrebă 
domnul d'Orgemont. 

— Da, domnule, răspunse temnicerul. 

— Deschide camera domnului de Canolles. 

— Domnul de Canolles, numărul 2? 

— Sigur că numărul 2, deschide repede. 

— De altfel, continuă temnicerul, cred că sunt împreună: 
vom alege pe cel bun. 

Întotdeauna temnicerii au fost glumeţi. 

Însă doamna de Cambes era prea fericită ca să se 
supere de o glumă proastă... 

Dimpotrivă, îi zâmbește și ar fi în stare să-l îmbrăţișeze 
pe omul acesta dacă ar trebui ca el să se grăbească și ea 
să-l poată revedea pe Canolles o secundă mai repede. 

În sfârșit, ușa se deschise, Canolles, care auzise pași pe 
coridor și recunoscuse vocea vicontesei, i se aruncă în 
braţe iar ea, sublimă de nepăsare, uitând că nu-i era nici 
soţ nici iubit, îl îmbrăţișă cu toată puterea. 

Pericolul care îl ameninţase, despărţirea veșnică, 
asemeni unui abis, de care se apropiaseră, purifică totul. 

— Ei bine! prietene, spuse ea, radiind de bucurie și de 
mândrie, ai văzut că m-am ţinut de cuvânt și că ţi-am 
obținut graţierea așa cum îţi promisesem. Am venit să te 
iau și să plecăm! 

Și vorbind astfel îl târa pe Canolles spre coridor. 

— Domnule, spuse locotenentul, puteţi să-i închinaţi 
doamnei toată viaţa, căci doamnei i-o datoraţi. 

Canolles nu răspunse nimic, dar ochii lui priveau cu 
afecțiune îngerul liberator, iar mâna lui strângea mâna 
femeii. 

— Oh! Nu vă grăbiţi atât, spuse locotenentul, surâzând 
s-a sfârșit, sunteţi liber, deschideţi-vă aripile pe îndelete. 

Dar doamna de Cambes, fără să ţină seama de aceste 
cuvinte liniștitoare, continua să-l târască pe Canolles pe 
coridoare. Și Canolles se lăsa târât, în timp ce făcea semne 
locotenentului. Ajunseră la scări; scara fu coborâtă de 
parcă cei doi îndrăgostiţi ar fi avut aripile de care vorbea 


locotenentul cu câteva minute mai înainte. În sfârșit, 
ajunseră în curte: o ușă doar și atmosfera de închisoare nu 
avea să mai apese pe cele două sărmane inimi... 

In sfârșit ușa se deschise. 

Dar de partea cealaltă a ușii o trupă de gentilomi, gărzi 
și arcași blocase podul mobil: era domnul de La 
Rochefoucauld și partizanii lui. 

Fără să știe de ce, doamna de Cambes se cutremură. De 
câte ori întâlnea acest om i se întâmpla o nenorocire. 

Dar Canolles, chiar dacă încercă și el o oarecare emoție 
ea îi rămase în adâncul inimii și nu-i apăru pe faţă. 

Ducele salută pe doamna de Cambes și pe Canolles și le 
făcu chiar câteva complimente. Apoi, făcu semn 
gentilomilor și gărzii care lăsară un loc larg de trecere. 

Deodată, se auzi o voce în fundul curţii, venind dinspre 
coridoare: 

— Ei! Numărul 1 e gol, prizonierul celălalt nu mai este în 
camera lui de vreo cinci minute, îl caut peste tot și nu dau 
de el. 

Cuvintele acestea trecură ca un fior de gheaţă prin toţi 
cei care le auziră: ducele de La Rochefoucauld tresări și 
neputându-și stăpâni o primă mișcare, întinse mâna spre 
Canolles de parcă ar fi vrut să-l aresteze. 

Claire observă mișcarea și păli. 

— Vino, vino, spuse ea tânărului, să ne grăbim. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse ducele însă v-aș solicita un 
moment de răbdare: să lăsăm să se lămurească această 
eroare; nu va dura niciun minut, vă asigur. 

Și, la un semn al ducelui, drumul care se deschise 
printre cei de pe pod, se închise la loc. 

Canolles se uită la Claire, la duce, la scara de unde 
auzise vocea și păli, la rândul lui. 

— Dar, domnule, întrebă Claire, de ce trebuie să aștept? 
Doamna prinţesă de Conde a semnat punerea în libertate a 
domnului de Canolles; iată ordinul, nominal, priviţi-l. 

— Fără îndoială, doamnă, că este așa și intenţia mea nu 
este să contest validitatea acestui ordin. Şi peste o clipă va 
fi tot atât de valabil ca și acum; aveţi răbdare, am trimis pe 


cineva, care nu poate să mai întârzie. 

— Dar ce legătură are aceasta cu noi? întrebă Claire, și 
ce legătură are domnul de Canolles cu prizonierul nr. 1? 

— Domnule duce, spuse comandantul gărzii pe care îl 
trimisese domnul de La Rochefoucauld, am căutat 
degeaba; celălalt prizonier nu e de găsit, temnicerul șef a 
dispărut și el iar copilul acestuia din urmă, pe care l-am 
întrebat, ne-a spus că tatăl lui împreună cu prizonierul au 
ieșit pe o ușă secretă care dă spre râu. 

— Oh! Oh! strigă ducele, știți ceva de asta, domnule de 
Canolles? O evadare? _ 

La aceste cuvinte Canolles înţelese totul. IÎnţelese că 
Nanon veghease asupra lui; înţelese că pe el venise să-l 
caute, că el fusese desemnat sub numele de fratele 
domnișoarei de Lartigues; că fără să știe, Cauvignac îi 
luase locul găsindu-și libertatea în loc să găsească 
moartea, așa cum crezuse. Toate aceste idei i se 
îngrămădesc în minte, își duce mâinile la frunte, pălește și 
se clatină la rândul său revenindu-și în fire abia când o 
vede pe vicontesă tremurând și gâfâind la braţul său. 
Nimic din aceste semne de groază nu-i scăpară ducelui. 

— Închideţi porţile, strigă acesta. Domnule de Canolles, 
vă rog, aveţi bunătatea să rămâneţi, înţelegeţi că toate 
acestea trebuie să se clarifice. 

— Dar, domnule duce, strigă vicontesa, cred că n-aveţi 
pretenţia să vă opuneţi unui ordin al doamnei prințese? 

— Nu, doamnă, spuse ducele, dar cred că trebuie 
prevenită despre cele întâmplate. Nu vă spun: am să mă 
duc eu; aţi putea să credeţi că intenţia mea este să o 
influenţez pe augusta noastră stăpână; de aceea vă spun; 
Mergeţi dumneavoastră, doamnă, căci nimeni, mai bine ca 
dumneavoastră, nu va ști să solicite bunătatea doamnei de 
Conde. 

Lenet făcu un semn imperceptibil lui Claire. 

— Oh! Nu-l părăsesc! strigă vicontesa de Cambes, 
strângând convulsiv braţul lui Canolles. 

— Mă duc eu la alteța sa, spuse Lenet, veniți cu mine, 
căpitane, sau, poate, chiar dumneavoastră, domnule duce. 


— Fie, am să vă însoțesc eu, domnule. Domnul căpitan 
va rămâne aici și va continua cercetările în lipsa noastră. 
Poate îl va găsi pe celălalt prizonier. 

Și vrând, parcă, să accentueze și mai mult această 
ultimă parte a frazei sale, ducele de La Rochefoucauld 
spuse câteva cuvinte la urechea ofițerului și plecă 
împreună cu Lenet. 

În același timp, vicontesa de Cambes și Canolles sunt 
împinși spre curtea interioară a castelului de valul de 
cavaleri care îl însoţise pe domnul de La Rochefoucauld. În 
urma lor poarta de intrare se închise din nou. 

De zece minute scena a luat un caracter atât de grav și 
de trist încât cei de faţă, palizi și muţi se privesc între ei și 
urmăresc în privirile lui Canolles și a lui Claire să distingă 
pe cel care suferă mai mult dintre ei doi. Canolles înţelege 
că toată puterea trebuie să vină de la el; este grav și 
afectuos cu prietena lui care, palidă, cu ochii roșii, și cu 
genunchii moi, se agaţă de braţul lui, îl strânge, îl atrage 
spre ea, îi surâde cu un aer de tandreţe înfricoșătoare, 
apoi se clatină plimbându-și privirea înspăimântată; 
încoace și încolo peste acești oameni, printre care caută 
zadarnic să găsească un prieten... 

— Totuși, ar trebui să găsim ceva ca s-o înlăturăm pe 
femeia asta nesuferită. 

Încearcă atunci să-și desprindă braţul din strânsoarea 
mângâietoare care îl reţine. Dar Claire își dădu seama de 
intenţia lui și se agăţă de el cu toată puterea. 

— Ar trebui să se mai caute, strigă ea, poate că nu s-a 
căutat bine și că va fi găsit omul acela. Să căutăm cu toții, 
e posibil să fi evadat. Dar domnul de Canolles, de ce n-a 
evadat și el? Haideţi! Domnule căpitan, vă implor, ordonati 
să se mai caute. 

— S-a căutat, doamnă, răspunse acesta, și se mai caută 
și în momentul acesta. Temnicerul își dă seama că dacă nu- 
l prinde pe prizonier, îl așteaptă pedeapsa cu moartea, 
înţelegeţi cât e de interesat să caute cât mai bine. 

— Doamne Dumnezeule! murmură Claire, și domnul 
Lenet care nu mai vine! 


— Răbdare, dragă prietenă, răbdare, îi spuse Canolles 
cu blândeţea cu care le vorbeşti copiilor, domnul Lenet 
abia a plecat și nici n-a avut timp să ajungă la doamna 
prinţesă. Lasă-i timp ca să-i expună cele întâmplate și să 
ne aducă răspunsul. 

Spunând acestea strângea cu blândeţe mâna vicontesei. 

Apoi, văzându-l pe ofiţerul care preluase comanda de la 
domnul de La Rochefoucauld că-l privește cu insistenţă și 
că dă semne de nerăbdare, îl întrebă: 

— Domnule, căpitan, vreţi să-mi spuneţi ceva? 

— Da, desigur, domnule, răspunse acesta pe care 
supravegherea vicontesei îl chinuia. 

— Domnule, spuse vicontesa, vă implor, conduceţi-ne la 
doamna prinţesă. Ce vă costă? Mai bine să ne conduceţi la 
dânsa decât să stăm aici în incertitudine; ea îl va vedea, 
domnule, mă va vedea și pe mine, eu îi voi vorbi și ea îmi 
va reînnoi promisiunea. 

— lată o idee excelentă, doamnă, spuse ofițerul, 
profitând în grabă de ideea vicontesei, duceţi-vă, duceţi-vă, 
aveţi toate șansele să reușiţi. 

— Ce părere aveţi baroane? întrebă vicontesa; credeţi că 
e bine? Nu încercaţi să mă înșelaţi; ce să fac? 

— Duceţi-vă, doamnă, spuse Canolles făcând un suprem 
efort asupra lui însuși. 

Vicontesa se desprinse de la braţul baronului, încercă să 
facă vreo câţiva pași, dar reveni îndată lângă el: 

— Oh! Nu! Nu! spuse ea, nu-l părăsesc. 

Apoi auzind ușa deschizându-se: 

— Oh! strigă ea, Domnul fie lăudat! Iată că s-au înapoiat 
și domnul Lenet și domnul duce. 

În adevăr, în spatele ducelui de La Rochefoucauld, cu 
figura lui impasibilă, venea Lenet, cu figura răvășită și cu 
mâinile tremurânde. Din prima privire pe care sărmanul 
consilier o schimbă cu el, Canolles înţelese că nu mai era 
nicio speranţă și că era definitiv condamnat. 

— Ei bine? întrebă tânăra femeie făcând o mișcare atât 
de violentă spre Lenet încât îl târi și pe Canolles după ea. 

— Ei bine? se bâlbâi Lenet, doamna prinţesă este 


tulburată... 

— Tulburată! strigă Claire, ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că vă cheamă, răspunse ducele, ca să 
vă vorbească. 

— Este adevărat, domnule Lenet? întrebă Claire, fără să 
se sinchisească de faptul că întrebarea era ofensatoare 
pentru duce. 

— Da, doamnă, se bâlbâi Lenet. 

— Şi el? întrebă ea. 

— Care el? 

— Domnul de Canolles. 

— Ei bine! Domnul de Canolles se va întoarce în 
închisoare iar dumneavoastră îi veţi aduce răspunsul 
prinţesei, spuse ducele. 

— O să rămâneţi cu el, domnule Lenet? întrebă Claire. 

— Doamnă... 

— O să rămâneţi cu el? întrebă ea din nou. 

— N-am să-l părăsesc. 

— Nu-l veţi părăsi, îmi juraţi? 

— Doamne Dumnezeule! murmură Lenet privind la 
tânărul acesta care își așteaptă sentința și la această 
femeie pe care un cuvânt al lui poate să o ucidă. Doamne 
Dumnezeule! Pentru că unul din doi este condamnat, dă-mi 
cel puţin puterea să-l salvez pe celălalt. 

— Nu jurati, domnule Lenet? 

— V-o jur, spuse consilierul, apăsând cu mâna pe inima 
care sta să se spargă. 

— Mulţumesc, domnule, spuse încet Canolles, vă înţeleg. 

Apoi întorcându-se spre vicontesă. 

— Duceţi-vă, doamnă, vedeţi bine că nu sunt în niciun 
pericol când mă aflu între domnul Lenet și domnul duce. 

— N-o lăsaţi să plece fără să o sărutaţi, îi șopti Lenet. 

O sudoare de gheaţă se așeză pe fruntea lui Canolles și 
pe ochi i se așternu ca o ceaţă. O reţinu pe Claire, gata de 
plecare și prefăcându-se că vrea să-i șoptească ceva, o 
strânse la piept și se aplecă până la urechea ei: 

— Imploră fără înjosire, spuse el, vreau să trăiesc pentru 
dumneata, dar trebuie să vrei să trăiesc în cinste. 


— Am să implor în așa fel ca să te scap, răspunse ea, nu 
ești tu soțul meu în faţa lui Dumnezeu? 

Și Canolles, în timp ce se retrăgea, găsi posibilitatea să-i 
atingă ușor gâtul cu buzele, dar cu atâta prevedere încât 
ea nu-și dădu seama, iar sărmana femeie plecă fără să-l 
sărute pentru ultima oară. Dar, în momentul când să iasă 
pe poarta închisorii, se întoarse să-l mai vadă o dată, însă 
între ea și prizonier se găsea o masă compactă de oameni. 

— Prietene, spuse ea, unde ești? Nu pot să te văd; 
spune-mi un cuvânt, un singur cuvânt, ca să duc cu mine 
sunetul vocii tale. 

— Du-te, Claire, spuse Canolles, te aştept! 

— Duceţi-vă, doamnă, duceţi-vă, spuse un ofițer cu 
sufletul milos, cu cât veţi pleca mai repede, cu atât veţi 
reveni mai repede. 

— Domnule Lenet, dragă domnule Lenet, strigă Claire, 
de acolo, de departe, mă încred în dumneavoastră, m-aţi 
asigurat. 

Și poarta închisorii se închise în urma ei. 

— Bine că s-a terminat, chiar dacă n-a fost ușor, 
murmură ducele filosof, dar iată-ne în sfârșit, reintraţi în 
domeniul posibilului. 


De îndată ce vicontesa plecă și vocea ei se pierdu în 
depărtare și după ce poarta se închise în urma ei, ofițerii 
se strânseră în jurul lui Canolles și apărură, deodată, fără 
să știe de unde, doi oameni cu figura sinistră care se 
apropiară de duce și-i cerură cu umilinţă ce ordine avea să 
le dea. 

Drept orice răspuns, ducele le indică din cap pe 
prizonier. 

Apoi apropiindu-se: 

— Domnule, i se adresă el lui Canolles salutându-l cu 
acea politeță rece care îi era caracteristică, aţi înţeles, 
desigur, că plecarea tovarăşului dumneavoastră de 
suferinţă, aruncă asupra dumneavoastră soarta căreia îi 


fusese destinat. 

— Da, domnule, răspunse Canolles, cel puţin nu mă 
îndoiesc: însă de ceea ce sunt sigur, este că doamna 
prinţesă mi-a acordat graţierea mie personal. Am văzut și 
adineaori ați putut vedea și dumneavoastră ordinul meu de 
eliberare în mâna doamnei vicontese de Cambes. 

— Este adevărat, domnule, răspunse ducele, însă 
doamna prinţesă n-a putut prevedea ceea ce s-a întâmplat. 

— În cazul acesta, doamna prinţesă și-a retras 
semnătura? întrebă Canolles. 

— Da, răspunse ducele. 

— O prinţesă de sânge nu-și respectă cuvântul? 

Ducele rămase nemișcat. 

Canolles privi în jurul său. 

— E momentul? întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Credeam că se așteaptă înapoierea doamnei vicontese 
de Cambes, i s-a promis că nimic nu se va petrece în 
timpul absenței sale. 

Și prizonierul tinti o privire plină de dojană, nu asupra 
ducelui de La Rochefoucauld, ci asupra lui Lenet. 

— Din păcate, domnule, spuse acesta cu lacrimi în ochi, 
iertaţi-ne. Doamna prinţesă a refuzat hotărât graţierea 
dumneavoastră, cu toate că am rugat-o cu toată insistența. 
Domnul duce este martor și Dumnezeu, la fel. Insă a fost 
nevoie de represalii pentru moartea nefericitului acela de 
Richon și a rămas de piatră. Acum, judecaţi-mă, 
dumneavoastră, domnule baron. În loc de a face ca situaţia 
teribilă în care vă aflaţi să apese, jumătate asupra 
dumneavoastră şi jumătate asupra  vicontesei, am 
îndrăznit, iertați-mă, căci simt că am mare nevoie de 
iertarea dumneavoastră am îndrăznit să las să apese 
această greutate în totalitatea el numai asupra 
dumneavoastră, asupra dumneavoastră care sunteţi soldat, 
asupra dumneavoastră care sunteți gentilom. 

— Asta înseamnă, se bâlbâi Canolles pe care îl sugruma 
emoția, asta înseamnă că n-o voi mai vedea niciodată! 
Când mi-aţi spus s-o îmbrăţișez, era pentru ultima dată! 


Un oftat mai puternic decât stoicismul, decât raţiunea, 
decât mândria sfâșie pieptul lui Lenet; se retrase în spate 
și izbucni într-un plâns amar. Apoi Canolles își plimbă 
privirea pătrunzătoare asupra tuturor celor din jurul lui și 
nu văzu decât figuri împietrite de moartea crudă a lui 
Richon și care îi pândeau comportarea: dacă nu slăbea 
unul, slăbea altul și lângă aceștia, oameni timizi care își 
încordau mușchii ca să-și ascundă emoția, să-și înghită 
lacrimile și suspinele. 

— Oh! Este îngrozitor să te gândești, murmură tânărul, 
într-un moment ca acesta, care deschide sufletului 
orizonturi nesfârșite asupra a tot ceea ce se numește viaţă, 
adică asupra unor scurte momente de fericire presărate ca 
niște insule în mijlocul unui ocean de lacrimi și de 
suferințe... Este îngrozitor! Găsisem o femeie pe care o 
adoram și care venise să-mi spună, pentru ultima oară, că 
mă iubește! Un viitor îndelungat și fericit! Realizarea 
visului întregii mele vieţi! Și iată acum, într-o clipă, într-o 
secundă, moarte în locul tuturor acestora... 

Inima i se strânse și în ochi simţi niște înțepături de 
parcă ar fi fost gata să plângă, dar își aminti, ce-i spusese 
Lenet, că era bărbat, că era soldat. 

„Mândrie își spuse el, mândrie, singur și unic curaj care 
există cu adevărat, vino-mi în ajutor! Să plâng e un lucru 
atât de zadarnic ca viaţa!... Cât de mult s-ar râde dacă s-ar 
putea spune: aflând că avea să moară, Canolles a plâns! 
Cum am procedat, oare în ziua în care fusesem asediat în 
fortăreaţa Saint-Georges sau când bordelezii au vrut să mă 
ucidă așa cum vor și astăzi? Pe cerul care mă aude, și care, 
poate, are necazuri cu mine, pe diavolul care luptă în 
momentul acesta cu îngerul meu, am să mă port și astăzi 
cum am făcut-o atunci și dacă nu mai lupt, cel puţin voi 
glumi sau măcar voi râde mereu”. 

Deodată figura lui deveni calmă ca și cum orice urmă de 
emoție i-ar fi dispărut din suflet, își trecu mâna prin 
frumosul lui păr negru și se apropie cu pasul sigur și cu 
surâsul pe buze de domnul de La Rochefoucauld și de 
Lenet: 


— Domnilor, spuse el, după cum știți, în lumea asta atât 
de plină de accidente felurite, ciudate, neașteptate, trebuie 
să te obișnuiești cu toate: mi-a trebuit, și-mi pare rău că nu 
v-am cerut permisiunea, mi-a trebuit un minut ca să mă 
obișnuiesc cu ideea morții; dacă vi se pare că a fost prea 
mult, vă cer scuze că v-am făcut să mă așteptați. 

O uimire fără margini cuprinse întregul grup, iar 
prizonierul însuși simţi că de la uimire se trece la 
admiraţie și acest sentiment atât de glorios pentru el îl 
înălță și-i dublă forţele. 

— Când vreţi, domnilor, spuse el, eu vă aștept. 

Uluit un moment, ducele își reluă calmul lui obișnuit și 
făcu un semn. 

La acest semn, porţile se deschiseră din nou iar 
cortegiul se pregăti să se pună în mișcare. 

— Un moment! strigă Lenet pentru a câștiga timp, un 
moment domnule duce! Îl conducem la moarte pe domnul 
de Canolles, nu-i așa? 

Ducele făcu o mișcare de surprindere, iar Canolles îl 
privi pe Lenet cu uimire. 

— Desigur, spuse ducele. 

— Ei bine, reluă Lenet, dacă este așa, acest domn 
gentilom nu poate fi lipsit de un confesor. 

— Iertați-mă, iertaţi-mă, domnule, ripostă Canolles, 
dimpotrivă, mă lipsesc și încă foarte bine. 

— Cum așa? întrebă Lenet, făcându-i prizonierului 
semne pe care acesta nu voia să le înţeleagă. 

— Pentru că sunt hughenot, continuă Canolles și încă 
hughenot convins, vă previn. Dacă vreţi să-mi faceţi o 
ultimă plăcere, lăsaţi-mă să mor așa cum sunt. 

Și refuzând, un gest de recunoștință îi dovedi lui Lenet 
că-i înţelesese foarte bine intenţia. 

— Atunci, dacă nimic nu ne oprește, să plecăm, spuse 
ducele. 

— Să se spovedească! Să se spovedească! strigară 
câteva voci furioase. 

Canolles se ridică în vârful picioarelor, privi în jur cu o 
privire calmă și hotărâtă, apoi se adresă ducelui: 


— Dăm dovadă de slăbiciune, domnule? spuse el cu 
severitate. Mi se pare că dacă cineva are dreptul să-și 
manifeste voința, atunci acela sunt eu, eroul acestei 
serbări. Refuz confesorul și cer eșafodul și asta cât mai 
repede cu putinţă, la rândul meu, m-am plictisit să mai 
aștept. 

— Liniște! strigă ducele înspre grupuri. 

Apoi când în urma ordinului său puternic și a privirii 
autoritare, se făcu din nou liniște, se întoarse spre 
Canolles: 

— Domnule, faceţi cum vreţi. 

— Mulţumesc, domnule. Atunci, să plecăm și să ne 
grăbim. Sunteţi de acord? 

Lenet îl luă la braţ pe Canolles. 

— Dimpotrivă, mergeţi mai încet, îi spuse el. Cine știe? 
O amânare, o revenire, orice este posibil. Mergeţi încet, vă 
conjur în numele celei care vă iubește și care va plânge 
mult dacă vom merge prea repede. 

— Oh! răspunse Canolles, nu-mi mai vorbiţi despre 
aceasta, vă implor; îmi pierd tot curajul când mă gândesc 
că mă voi despărți de ea pentru totdeauna. Dar ce spun... 
Dimpotrivă, vorbiţi-mi de ea, domnule Lenet, spuneţi-mi 
mereu că mă iubește, că mă va iubi mereu și mai ales că 
mă va plânge. 

— Haide! Copil drag și nefericit, spuse Lenet, nu te mai 
întrista, gândește-te că lumea se uită la noi și nu știe 
despre ce vorbim. 

Canolles își ridică fruntea cu mândrie și printr-o mișcare 
plină de eleganţă își aruncă pe spate părul negru și 
ondulat. Se ajunse în stradă, iar numeroasele făclii îi 
luminau drumul, așa că i se putea vedea bine faţa calmă și 
surâzătoare. 

Câteva femei izbucniră în plâns, altele fură auzite 
spunând: 

— Sărmanul baron, cât e de tânăr și de frumos! 

Drumul se continua în tăcere, apoi, deodată Canolles 
spuse: 

— Oh! Domnule Lenet, cât aș vrea să o mai văd o dată. 


— Vreţi să mă duc să o caut? Vreţi să v-o aduc? întrebă 
Lenet, care nu mai avea nicio voinţă. 

— Oh! Da! murmură Canolles. 

— Ei bine, alerg, dar să știți că o ucideţi. 

„Cu atât mai bine; îi șopti egoismul la ureche, dacă o 
ucizi, nu va mai fi soţia nimănui”. 

Apoi, deodată, înfrângându-și această slăbiciune: 

— Nu, nu, spuse Canolles strângându-i braţul lui Lenet: 
i-aţi promis că rămâneţi cu mine, rămâneţi. 

— Ce spune? întrebă ducele pe comandantul gărzii. 

Canolles auzi întrebarea. 

— Spuneam, domnule duce, că nu credeam să fie atât de 
departe închisoarea de Esplanadă. 

— Din păcate! adăugă Lenet, nu te mai plânge, sărmane 
tânăr, căci am și ajuns. 

În adevăr, torţele care luminau convoiul și avangarda 
care preceda escorta dispărură la un colţ de stradă. 

Lenet strânse mâna tânărului și, voind să facă o ultimă 
încercare înainte de a fi ajuns la locul execuţiei, se apropie 
de duce: 

— Domnule, îi șopti el, vă mai rog încă o dată, înduraţi- 
vă, executându-l pe domnul de Canolles pierdeţi cauza 
pentru care luptaţi. 

— Dimpotrivă, replică ducele, dăm dovadă că o 
considerăm dreaptă, pentru că nu ne temem să folosim 
represaliile. 

— Represaliile se fac între cei de o seamă, domnule 
duce, și aţi avut dreptate când aţi spus că regina tot regină 
va fi iar noi tot supușii ei vom rămâne. 

— Să nu discutăm asemenea lucruri în faţa domnului de 
Canolles, răspunse ducele cu aroganță, vedeţi bine că e 
nepotrivit. 

— Nu vorbiţi de îndurare cu domnul duce, spuse 
Canolles, nu vedeţi că-și pregătește lovitura sa de stat?... 
Nu-l tulburaţi pentru atâta lucru... 

Ducele nu răspunse nimic, dar după buzele strânse, 
după privirea lui ironică se văzu că lovitura își atinsese 
ținta. 


În acest timp se înaintase tot mai mult, așa că, la un 
moment dat, Canolles se găsi la rândul lui în faţa intrării 
pe Esplanadă. Departe, la celălalt capăt al pieţei, se zăreau 
strălucind muschetele; în centru se înălța ceva negru și 
nedefinit pe care Canolles, în primul moment nu căută să-l 
distingă ce este, credea că e un eșafod obișnuit; dar când 
torţele ajunseră în mijlocul pieţei și luminară acest obiect 
negru, la început greu de recunoscut, văzu că era vorba de 
silueta unei îngrozitoare spânzurători. 

— Spânzurătoare? strigă Canolles oprindu-se și arătând 
cu mâna spre această instalaţie. Ce văd aici e o 
spânzurătoare, domnule duce? 

— E adevărat, nu vă înșelaţi, răspunse rece ducele. 

Atunci fruntea tânărului se împurpură, dădu în lături pe 
cei doi soldaţi care îl încadrau și dintr-un salt se găsi în 
faţa domnului de La Rochefoucauld. 

— Domnule, strigă el, uitaţi că sunt gentilom? Toată 
lumea până și călăul știe că un gentilom are dreptul de ai 
se tăia capul. 

— Domnule, sunt împrejurări... 

— Domnule, îl întrerupse Canolles, nu vă vorbesc în 
numele meu, ci în numele întregii nobilimi în care 
dumneavoastră aveţi un rang atât de mare, dumneavoastră 
care aţi fost prinţ și acum sunteţi duce; ar fi o dezonoare, 
nu pentru mine, pentru că eu sunt nevinovat, ci pentru toţi 
ai dumneavoastră, atâţi câţi sunteţi, ca unul din ai 
dumneavoastră să fie ucis prin ștreang. 

— Domnule, regele l-a spânzurat pe Richon! 

— Domnule, Richon era soldat viteaz, mai nobil prin 
inimă decât oricine de pe lumea asta, dar nu era nobil din 
naștere; eu sunt. 

— Uitaţi, spuse ducele, că aici este vorba de represalii, 
chiar dacă aţi fost prinţ, tot aţi fi fost spânzurat. 

Printr-o mișcare instinctivă, Canolles își caută sabia la 
șold, dar  neaflând-o, își dădu imediat seama că 
superioritatea lui rămăsese tocmai în neputinţa în care se 
afla. 

— Domnule filosof, spuse el, blestem asupra celor care 


uzează de represalii și de două ori blestem asupra celor 
care uzând de ele, nu dau dovadă de omenie! Eu nu cer 
milă, eu cer dreptate! Sunt oameni care mă iubesc și insist 
asupra acestui cuvânt, domnule, pentru că îmi dau seama 
că dumneavoastră nu știți că se poate iubi. Ei bine, în 
inimile acestor oameni veţi săpa pentru totdeauna, prin 
uciderea mea, imaginea infamă a spânzurătorii. Daţi-mi, vă 
rog, o lovitură de spadă; un glonte de muschetă; daţi-mi 
pumnalul dumneavoastră ca să mă lovesc cu el și apoi 
spânzuraţi-mi cadavrul, dacă asta vă face plăcere. 

— Richon a fost spânzurat de viu, domnule, răspunse 
ducele rece. 

— Foarte bine. Acum ascultaţi-mă: într-o zi veţi fi lovit 
de o groaznică nenorocire și în ziua aceea vă veţi aduce 
aminte că nenorocirea aceea a fost o pedeapsă a cerului. 
În ceea ce a privește pe mine, eu mor cu convingerea că 
moartea mea este opera dumneavoastră. 

Și Canolles, înfiorat, palid, dar plin de exaltare și de 
curaj, se apropie de spânzurătoare și se înfăţișă mulțimii 
mândru și dispreţuitor. Apoi puse piciorul pe prima treaptă 
și se adresă călăilor: 

— Şi acum domnilor călăi, faceţi-vă datoria! 

— Nu e decât unul, strigă mulţimea surprinsă: celălalt 
unde e? Unde e celălalt? Ni s-au promis doi! 

— Ah! Iată un lucru care mă consolează, spuse Canolles 
surâzând, mulțimea asta minunată nici măcar nu e 
mulțumită de ceea ce faceţi pentru ea: o auziţi, domnule 
duce? 

— La moarte! La moarte! Răzbunare pentru Richon! 
urlară deodată zeci de mii de glasuri. 

„Dacă îi supăr, își zise Canolles, sunt în stare să mă facă 
bucăţi și atunci nu voi mai fi spânzurat, iar domnul duce ar 
turba”. 

— Sunteţi niște lași! strigă el, recunosc printre voi pe 
unii care aţi participat la atacul împotriva fortăreței din 
Saint-Georges și pe care v-am văzut acolo fugind. Vă 
răzbunaţi, acum, pe mine pentru că v-am bătut. 

Un urlet fu răspunsul. 


— Sunteţi niște lași, niște rebeli, niște mizerabili! strigă 
el. 

Mii de cuțite scânteiară în lumina făcliilor și o ploaie de 
pietre căzu la picioarele spânzurătorii. 

— Foarte bine! murmură Canolles; apoi tare: Regele l-a 
spânzurat pe Richon și bine a făcut; când o să ia 
Bordeauxul, o să mai spânzure pe mulți... 

La aceste cuvinte, mulţimea se năpusti ca un torent spre 
Esplanadă, răsturnă garda, sfărâmă împrejurimea și se 
repezi urlând spre prizonier. 

Dar, la un semn al ducelui, unul din călăi îl apucă pe 
Canolles de subțiori și-l urcă pe scară, în timp ce al doilea 
îi trecu laţul în jurul gâtului. 

Canolles simţi strânsoarea funiei și își înmulţi insultele; 
dacă voia să fie ucis la timp, nu mai avea niciun minut de 
pierdut. 

În acel moment suprem privi în jurul lui și nu zări decât 
o masă de ochi înflăcăraţi și de arme amenințătoare. 

Doar un om, un soldat călare, îi arătă muscheta. 

— Cauvignac! E Cauvignac! strigă Canolles agățându-se 
de scară cu mâinile care nu-i fuseseră legate. 

Cauvignac făcu un semn cu arma spre cel pe care nu-l 
putuse salva și puse muscheta la ochi. 

Canolles îl înţelese. 

— Da! Da! strigă el dând din cap. 

Acum să explicăm cum se face că Cauvignac se găsea 
acolo. 


IV. 


Am văzut cum a plecat Cauvignac din Libourne și cu ce 
Scop. 

Ajuns la soldaţii comandaţi de Ferguzon, se opri un 
moment, nu ca să-și tragă sufletul, ci să-și execute planul 
pe care, cu toată graba cu care călătorise, spiritul lui 
inventiv îl putuse înjgheba într-o jumătate de oră. 

Mai întâi, își spusese el, și asta cu foarte multă dreptate, 
dacă s-ar fi prezentat în faţa doamnei prințese, după cele 


ce se întâmplaseră, doamna prințesă care poruncise să fie 
spânzurat Canolles împotriva căruia nu avea nimic, n-ar fi 
lipsit să-l spânzure și pe el, căruia avea multe lucruri să-i 
reproșeze, iar misiunea lui, îndeplinită în sensul că l-ar fi 
putut salva pe Canolles, eșua în sensul că-l spânzură pe 
el... Se grăbi deci să-și schimbe hainele cu unul din soldaţi, 
îl îmbrăcă pe Barrabas, mai puţin cunoscut decât el de 
doamna prințesă, cu cele mai bune haine pe care le avea 
și, luându-l cu el, porni în cel mai mare galop spre 
Bordeaux. Totuși, un lucru îl neliniștea și anume conţinutul 
scrisorii pe care o avea asupra lui și pe care o scrisese 
sora lui cu atâta încredere încât, după părerea ei, nu 
trebuia decât să-i fi fost predată doamnei prințese pentru 
ca baronul de Canolles să fie salvat. Or această îngrijorare 
crescu în așa măsură încât se hotări, pur și simplu, să 
citească scrisoarea, făcându-și singur observaţia că un bun 
negociator n-ar putea reuși mai bine în tratativele pe care 
le duce decât dacă cunoaște în toate amănuntele problema 
cu care este însărcinat. Și apoi, mai trebuie spus că 
Cauvignac nu avea prea multă încredere în aproapele său 
iar Nanon, oricât îi era de soră și tocmai pentru că-i era 
soră, i-ar fi putut păstra o pică fratelui său, mai întâi 
pentru întâmplarea de la Jaulnay, apoi pentru evadarea 
neașteptată din „Chateau-Trompette” și, jucând pe cartea 
întâmplării, ar fi putut readuce totul la loc, ceea ce n-ar fi 
fost decât o simplă tradiţie de familie. 

Cauvignac deschise, deci, cu ușurință plicul care nu era 
închis decât printr-un simplu sigiliu de ceară și încercă o 
senzaţie ciudată și dureroasă citind conţinutul scrisorii: 


„Doamnă prințesă, este nevoie de o victimă care să 
ispășească pentru nefericitul hRichon: nu folosiți pentru 
aceasta un nevinovat, folosiți-l pe adevăratul culpabil; nu 
vreau ca domnul de Canolles să moară, căci a-l omori pe 
domnul de Canolles ar fi să se răzbune o crimă printru-un 
asasinat. În momentul în care veţi citi aceste rânduri, nu 
voi mai avea de parcurs decât o leghe pentru a ajunge la 
Bordeaux cu tot ceea ce posed; mă veți preda poporului 


care mă urăște, pentru că a mai vrut de două ori să mă 
ucidă, iar dumneavoastră veţi reține averea mea care se 
ridică la două milioane. Oh! Doamnă, vă cer în genunchi 
să-mi acordati această favoare; într-un fel, eu sunt cauza 
acestui război: dacă voi muri, provincia va fi pacificată iar 
alteța voastră va triumfa. Doamnă, acordati un sfert de oră 
de răgaz! Îl veţi elibera pe Canolles numai atunci când mă 
veți avea în mâinile dumneavoastră; dar atunci, pe sufletul 
dumneavoastră îl veţi elibera, nu-i așa? 
Iar eu vă voi rămâne respectuoasă și recunoscătoare. 
Nanon de Lartigues” 


După ce citi scrisoarea, Cauvignac constată cu uimire că 
avea inima grea și ochii umezi. 

Rămase mut și nemișcat ca și cum n-ar fi putut să 
creadă ceea ce citise. Apoi strigă: 

— Va să zică există în lume inimi generoase, pentru 
simpla plăcere de a fi! Ei bine! La dracu! O să se vadă că și 
eu sunt în stare, ca alţii, să fiu generos când trebuie. 

Și cum se găsea în poarta orașului, îi dădu scrisoarea lui 
Barrabas, și aceste instrucţiuni simple: 

— La tot ce o să ţi se spună, răspunzi doar atât: „Din 
partea regelui!” Şi nu predai scrisoarea aceasta decât 
doamnei de Condé, personal. 

Și, în timp ce Barrabas se repezea spre palatul în care 
locuia doamna prinţesă, Cauvignac se îndrepta spre 
„Chateau-Trompette”. 

Barrabas nu întâmpină nicio greutate în drumul lui; 
străzile erau goale, orașul părea pustiu, toată populaţia se 
îndreptase spre Esplanadă. 

În poarta palatului santinelele voiră să-l oprească, dar, 
după  recomandaţia făcută de Cauvignac, el agită 
scrisoarea, strigând: 

— Din partea regelui!... Din partea regelui...! 

Santinelele îl luară drept un mesager din partea regelui 
și ridicând halebardele, îi lăsară drum liber. 

Așa că Barrabas pătrunse în palat tot atât de ușor pe cât 
pătrunsese în oraș. 


Or, după cum ne amintim, nu era prima dată că demnul 
locotenent al jupânului Cauvignac avusese onoarea să 
pătrundă la doamna de Condé. De aceea, descălecă și cum 
cunoștea drumul, se repezi pe scară și, trecând printre 
valeţii ocupați, pătrunse până în fundul apartamentului. 
Acolo se opri, căci se găsi în faţa unei femei pe care o 
recunoscu ca fiind doamna prinţesă; la picioarele ei stătea 
prăbușită o altă femeie. 

— Oh! Doamnă, în numele cerului, iertare! Implora 
aceasta. 

— Claire, răspunse prinţesa, lasă-mă, fii înţelegătoare, 
gândește-te că noi am renunţat la calitatea noastră de 
femei, după cum am renunţat la îmbrăcăminte: noi suntem 
locotenenţii domnului le Prince; rațiunea de stat comandă. 

— Oh! Doamnă, pentru mine nu există rațiune de stat, 
nu există nici partid politic, nu există opinie, nu există 
decât el pe lumea asta pe care trebuie s-o părăsească și 
când o va părăsi, mie nu-mi va mai rămâne decât 
moartea...! 

— Claire, copilul meu, ţi-am mai spus că e imposibil, 
spuse prințesa; ei ni l-au ucis pe Richon, dacă nu le 
întoarcem măsura luată, suntem dezonorațţi. 

— Oh! Doamnă, niciodată nu ești dezonorat când ierti, 
niciodată nu ești dezonorat când folosești un privilegiu 
rezervat regelui din cer și regilor de pe pământ; un cuvânt, 
doamnă, un singur cuvânt; nenorocitul așteaptă! 

— Dar, Claire, ești nebună, când ţi-am spus că e 
imposibil. 

— Dar, doamnă, i-am spus că era salvat: i-am arătat 
iertarea semnată de propria dumneavoastră mână și i-am 
spus că aveam să mă întorc cu confirmarea acestei iertări! 

— Am acordat-o cu condiţia ca celălalt să plătească 
pentru el, de ce a fost lăsat să plece celălalt? 

— El n-are niciun amestec în această evadare, v-o jur, de 
altfel, celălalt poate încă nu e salvat, poate că va fi găsit... 

— Ah! Da! Atenţie, își spuse Barrabas, care ajunsese 
tocmai în acest moment. 

— Doamnă, îl vor duce, doamnă, timpul trece. Se vor 


plictisi să mai aștepte. 

— Ai dreptate, Claire, spuse prinţesa, căci am dat ordin 
ca totul să se termine la ora unsprezece și iată că sună 
unsprezece, totul trebuie să se fi sfârșit. 

Vicontesa scoase un strigăt și se ridică, ridicându-se se 
găsi faţă în faţă cu Barrabas. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? strigă ea, aţi venit să anunţaţi 
că a fost ucis? 

— Nu, doamnă, răspunse Barrabas, cu aerul cel mai 
grațios cu putinţă, dimpotrivă, vin să-l salvez. 

— În ce fel? strigă vicontesa, vorbiţi repede. 

— Predând această scrisoare doamnei prințese. 

Doamna de Cambes întinse mâna, smulse scrisoarea din 
mâna mesagerului și o prezentă prinţesei: 

— Nu știu ce scrie în scrisoarea asta, dar în numele 
cerului, citiți-o! 

Prinţesa deschise scrisoarea și citi cu voce tare, în timp 
ce doamna de Cambes, pălind la fiecare rând, devora 
cuvintele pe măsură ce ele cădeau de pe buzele prinţesei. 

— De la Nanon! strigă prințesa după ce termină de citit 
scrisoarea. Nanon e aici! Nanon se predă! Unde e Lenet? 
Unde e ducele? Să vină cineva! Să vină cineva! 

— lată-mă, spuse Barrabas, gata să alerg unde îmi va 
ordona alteţa voastră. 

— Alergaţi la Esplanadă, alergaţi la locul execuţie și 
spuneţi că se suspendă; ba, nu, n-o să vă creadă nimeni! 

Și aruncându-se asupra unei pene, scrise pe o foaie de 
hârtie: „Suspendaţi!” 

Și dădu biletul deschis împreună cu scrisoarea lui Nanon 
lui Barrabas, care se repezi afară din apartament. 

— Oh! murmură vicontesa, ea îl iubește mai mult decât 
mine, iar eu sunt o nefericită pentru că viaţa lui, ei i-o 
datorește. 

Ideea aceasta o prăbușește pe un fotoliu, pe ea care a 
primit stând dreaptă, în picioare, toate loviturile din acea 
zi atât de îngrozitoare. 

Barrabas nu pierdu o secundă, cobori scările de parcă ar 
fi avut aripi apoi încălecă și porni în galop în direcţia 


Esplanadei. 

În timp ce el se îndreptase spre palat, Cauvignac 
alergase drept spre „Chateau-Trompette”. Acolo, protejat 
de întuneric și de borurile mari ale pălăriei de fetru trasă 
adânc pe ochi ceea ce îl făcea de nerecunoscut, întrebase 
și aflase totul despre propria lui evadare și cum Canolles 
avea să plătească pentru el. Atunci, instinctiv, fără să știe 
ce avea să facă acolo, se repezi, spre Esplanadă, înfigându- 
și pintenii în burta calului, făcându-și drum prin mulțime, 
lovind, răsturnând, strivind tot ce întâlnea în cale. Ajuns la 
Esplanadă, zări spânzurătoarea și scoase un strigăt, care 
se pierdu însă în urletele mulțimii pe care Canolles, agitat, 
o provoca cu scopul de a fi sfâșiat de ea. 

Atunci îl zări Canolles, care ghicindu-i intenţia, îi făcu 
semn că era bine venit. 

Cauvignac se înălţă în scări, privi în jur să-l vadă venind 
pe Barrabas sau un mesager din partea prinţesei, ascultă 
să vadă dacă se aude cuvântul „lertare!” dar nici nu auzi, 
nici nu văzu altceva, decât pe Canolles, căruia călăul era 
gata să-i tragă scara de sub picioare ca să-l lase agăţat în 
vânt și care îi făcea semn cu mâna spre inimă. 

Atunci Cauvignac îndreptă muscheta spre tânărul 
nefericit, ochi și trase. 

— Mulţumesc, spuse Canolles deschizându-și braţele, cel 
puţin mor ca un soldat. 

Glonţul îi străpunsese pieptul. 

Călăul împinse corpul care rămăsese agăţat de funia 
ticăloasă; dar spânzurat era doar un cadavru. 

Detunătura fu ca un semnal, o mie de alte lovituri de 
muschetă pornită în același timp. O voce se auzi strigând: 

— Opriţi! Opriţi! Tăiaţi funia! 

Insă vocea se pierdu în urletele mulțimii; de altfel funia 
fusese tăiată de un glonte, garda rezistă zadarnic, dar fu 
măturată de valurile mulțimii.  Spânzurătoarea fu 
sfărâmată, smulsă, distrusă; călăii fugiră, mulțimea se 
revărsă ca o umbră, punea mâna pe cadavru, îl smulgea, îl 
sfâșia și-i târa rămășițele prin oraș. 

Mulțimea, absurdă în ura ei, credea că mărește supliciul 


gentilomului, dar, dimpotrivă, îl salvă din infamia de care 
se temuse înainte de a muri. 

În timpul acestei frământări, Barrabas se apropie de 
duce și deși văzuse că ajunsese prea târziu, îi predase 
totuși scrisorile pe care le adusese. 

În mijlocul gloanţelor care șuierau, ducele se mulțumi să 
se retragă puţin la o parte căci era rece, calm și curajos ca 
în tot ce făcea. Desfăcu scrisoarea și o citi. 

— Păcat, spuse el, întorcându-se spre ofiţeri, ceea ce 
propunea Nanon ar fi fost mult mai convenabil, dar ce s-a 
făcut, s-a făcut. 

Apoi, după un moment de gândire: 

— Apropo, spuse el, pentru că așteptă răspunsul nostru 
pe malul celălalt ar fi poate ocazia să reluăm această 
chestiune. 

Şi fără să se mai sinchisească de prezenţa mesagerului, 
dădu pinteni calului și se îndreptă spre prinţesă, împreună 
cu escorta. 

În același moment, furtuna, care ameninţa de câtăva 
vreme, izbucni asupra orașului și o ploaie însoţită de 
fulgere se revărsă peste Esplanadă, ca pentru a spăla 
sângele nevinovat care se vărsase. 


V. 


În timp ce la Bordeaux se petreceau toate acestea, în 
timp ce mulțimea târa pe străzi corpul nefericitului 
Canolles, în timp ce ducele de La Rochefoucauld se 
întorcea la palat pentru a măguli orgoliul prințesei 
spunându-i că, pentru a face rău, era ca o regină de 
puternică; în timp ce Cauvignac însoțit de Barrabas, se 
apropia de poarta orașului, socotind că era inutil să-și ducă 
misiunea mai departe, o caleașcă, trasă de patru cai 
gâfâind și leoarcă de apă, se oprise pe malul Girondei, 
între satele Beleroix și Bastide, situate în fața orașului 
Bordeaux. 

Tocmai sunase orele unsprezece. 

Picherul care călărise în faţa trăsurii, descălecă de 


îndată ce o văzu că se oprise și deschise portiera. 

O femeie cobori în grabă, privi spre cerul roșu de o 
lumină sângerie și ascultă cu atenţie rumoarea și 
zgomotele care se auzeau în depărtare. 

— Ești sigură că nu ne-a urmărit nimeni? o întrebă pe 
servitoarea care se coborâse din caleașcă odată cu ea. 

— Da, doamnă, răspunse aceasta. Cei doi picheri care au 
călărit în spatele trăsurii, din ordinul doamnei, n-au văzut 
și n-au auzit nimic. 

— Dar dinspre oraș auzi ceva? 

— Mi se pare că aud niște strigăte îndepărtate. 

— Nu zărești nimic? 

— Nişte torţe. Da, doamnă, niște torţe care se agită și 
care aleargă ca niște spiriduși. Ascultaţi, doamnă, 
zgomotele se înteţesc și strigătele devin aproape distincte. 

— Doamne Dumnezeule! îngână tânăra femeie, căzând 
în genunchi pe pământul rece, Doamne Dumnezeule! 
Doamne Dumnezeule! 

Asta era singura ei rugăciune. Un singur cuvânt îi venea 
în gând, gura ei nu știa să articuleze decât un cuvânt, 
numele aceluia care singur el mai putea face o minune 
pentru ea. _ 

Servitoarea nu se înșelase. În adevăr, torţe se agitau și 
strigătele păreau că se apropie; se auzi un foc de pușcă și 
apoi alte cincizeci, apoi un vacarm îngrozitor, apoi torțele 
se strânseră și strigătele se îndepărtară; ploaia începuse 
să cadă, furtuna venea în aer, dar nu de trăsnet se temea 
tânăra femeie... 

Ea rămăsese cu ochii aţintiți spre locul unde auzise 
vacarmul acela îngrozitor. Şi acum nu mai vedea nimic, nu 
mai auzea nimic, ba, la lumina fulgerelor, i se părea chiar 
că locul acela rămăsese pustiu. 

— Oh! strigă ea, nu mai am putere să aștept. La 
Bordeaux! Să fiu condusă la Bordeaux! 

Deodată se auzi un tropot de cai și zgomotul acesta se 
apropie din ce în ce. 

— Ah! În sfârșit, vin. Iată-i! Adio, Finette, retrage-te, 
trebuie să le ies în cale, singură. Lombard, ia-o pe cal și 


lasă în caleașcă tot ce am adus. 

— Ce vreţi să faceţi, doamnă? întrebă Finette, speriată. 

— Adio, Finette, adio! 

— Dar de ce adio, doamnă! Unde vă duceţi? 

— Mă duc la Bordeaux. 

— Oh! Nu faceţi asta, pentru numele lui Dumnezeu! O să 
vă omoare. 

— Ei și! Dar pentru ce crezi tu că vreau să mă duc 
acolo...? 

— Oh! Doamnă! Ajutor, Lombard! Ajută-mă să n-o lăsăm 
pe doamna... 

— St! Pleacă de aici, Finette. Fii liniștită, mi-am adus 
aminte de tine; pleacă de aici să nu ţi se întâmple vreo 
nenorocire. Supune-te... Se apropie, uite-i! 

În adevăr, un călăreț se ivi, urmat la o mică distanţă de 
un altul. Calul lui mai degrabă răgea, decât respira. 

— Sora mea! Sora mea! strigă el. Bine că am ajuns la 
timp! 

— Cauvignac, strigă Nanon. Ce s-a făcut? Au acceptat? 
Mă așteaptă? Plecăm? 

Dar, în loc de răspuns, Cauvignac, descălecă în grabă, o 
luă în braţe pe Nanon, care nemișcată și ţeapănă asemeni 
spectrelor sau nebunilor, nu opuse nicio rezistenţă. 
Cauvignac o așeză în trăsură, urcă lângă ea pe Finette și 
pe Lombard, închise portiera și se aruncă în șa. Când își 
veni în fire, zadarnic se opuse biata Nanon, zadarnic ţipă și 
se zbătu. 

— Nu-i daţi drumul, spuse Cauvignac, n-o lăsaţi pentru 
nimic în lume. Barrabas, păzește cealaltă portieră iar ţie, 
vizitiule, dacă slăbești galopul, își zbor creierii. 

Dar poruncile acestea sunt atât de rapide încât se ivește 
un moment de ezitare; caleașca se urnește greu, valeţii 
tremură, caii nu îndrăznesc să plece... 

— Dar grăbiţi-vă, odată, mii de draci! strigă Cauvignac, 
uite-i că vin! Nu-i vedeţi că vin! 

În adevăr, de departe începuse să se audă tropot de cai 
răsunând ca un bubuit de temut care se apropia tot mai 
repede și mai ameninţător. 


Frica e molipsitoare. Din strigătul lui Cauvignac, vizitiul, 
înțelegând că ameninţă un mare pericol, apucă bine 
hăţurile în mână. 

— Unde mergem? se bâlbâi el. 

— La Bordeaux! La Bordeaux! strigă Nanon din 
caleașcă. 

— La Libourne, mii de draci! strigă Cauvignac. 

— Domnule, caii se vor prăbuși mai înainte de a fi făcut 
două leghe. 

— Nici nu cer să facă atât! strigă Cauvignac biciuindu-i 
cu sabia. Să ajungă până la postul lui Ferguzon, atât le cer. 

Și trăsura greoaie se pune în mișcare, pornește și se 
deplasează cu o viteză înfiorătoare. Oamenii și caii lac de 
apă, gâfâie, sângerează, se îndeamnă unii pe alţii, unii prin 
strigăte, ceilalți prin nechezări. 

Nanon încearcă să acţioneze, să lupte, să sară din 
trăsură, dar și-a epuizat forțele și se prăbușește fără vlagă 
complet epuizată; nu mai aude; nu mai vede. Silindu-se să-l 
recunoască pe Cauvignac în învălmășeala de umbre din 
jurul trăsurii o cuprinde ameţeala, închide ochii, scoate un 
strigăt și cade leșinată în braţele lui Finette. 

Cauvignac depășește portiera trăsurii: ajunge în dreptul 
cailor. Calul lui lasă dâre de foc pe caldarâmul drumului. 

— Ajutor, Ferguzon! Ajutor! strigă el. 

Şi ca un răspuns din depărtare răsună un ura 
înfricoșător. 

— Iadule, strigă Cauvignac, dacă joci azi contra mea, să 
știi că de data asta ai să pierzi. Ferguzon, ajutor! 

Vreo două sau trei focuri de armă se auziră venind din 
urmă, dar din faţă li se răspunde printr-o salvă generală. 

Trăsura se opri: doi cai se prăbușesc de oboseală, al 
treilea cade atins de un glonte. 

Ferguzon și oamenii lui se aruncară asupra trupei 
domnului de La Rochefoucauld și pentru că sunt de trei ori 
mai mulţi, bordelezii, incapabili să reziste, fac stânga- 
mprejur și atunci învingători și învinși, urmăritori și 
urmaţi, dispar în noapte, ca un nor mânat de vânt. 

lar Cauvignac rămâne singur, cu valeţii și cu Finette 


lângă Nanon, care încă nu-și revenise. 

Din fericire erau doar o sută de pași până în satul 
Carbonblanc. Cauvignac o luă pe Nanon în braţe și o duse 
până la prima casă, acolo o depuse pe un pat, porunci să 
se aducă trăsura, apoi scoase de la piept un obiect, pe care 
Finette nu-l putu distinge și îl strecură în mâna dreaptă a 
sărmanei femei. 

A doua zi, trezindu-se din ceea ce i se păruse un vis urât, 
Nanon își duse mâna la faţă și atunci ceva mătăsos și 
parfumat îi mângâie buzele palide. 

Era o șuviţă din părul lui Canolles pe care Cauvignac, cu 
preţul vieţii, o cucerise din mâinile bordelezilor întărâtaţi. 


VI 


Timp de opt zile și opt nopţi, doamna de Cambes a 
delirat, înţepenită pe patul unde fusese dusă leșinată, după 
ce aflase înfiorătoarea veste. 

Femeile au stat în jurul ei veghind-o, iar Pompee păzea 
la ușă; numai bătrânul servitor, îngenunchiat la patul 
stăpânei sale, mai putea trezi în ea o urmă de rațiune. 

Vizite numeroase asaltau ușa camerei, dar fidelul 
servitor, sever în respectarea consemnului, asemeni unui 
bătrân soldat interzicea intrarea oricui, mai întâi din 
convingerea că orice vizită ar fi deranjat-o pe stăpână, apoi 
din ordinul medicului, care se temea de o emoție prea 
mare pentru doamna de Cambes. 

În fiecare dimineaţă, Lenet se prezenta la ușa sărmanei 
femei, dar nici el nu era primit, după cum nimeni nu era 
primit. Într-o zi veni chiar doamna prinţesă, însoţită de o 
suită numeroasă, după ce fusese s-o vadă pe mama bietului 
Richon, care locuia într-o mahala a orașului. În afară de 
interesul pe care îl purta vicontesei, doamna de Condé, 
urmărea să dovedească și o totală imparțţialitate. 

Așa că se prezentă ca o adevărată suverană, dar Pompee 
îi atrase respectuos atenţia că avea un consemn de la care 
nu se putea abate; că toată lumea, chiar ducii și generalii, 
toate femeile, chiar și prinţesele trebuiau să respecte acest 


consemn iar doamna de Conde încă mai mult decât oricine, 
pentru că, după toate cele petrecute, vizita sa ar fi putut 
să-i producă bolnavei o criză îngrozitoare. 

Prinţesa, care-și făcea datoria, sau credea că și-o face, 
nu așteptă altceva decât să se retragă, și nemaiașteptând 
să i se spună de două ori, plecă însoţită de suita cu care 
venise. 

A noua zi, Claire își recăpătă cunoștința. Se observase 
că, în timpul delirului care durase de opt ori douăzeci și 
patru de ore, nu încetase niciun moment să plângă. Deși, 
de obicei, febra usucă lacrimile, ale ei își săpaseră, ca să 
spunem așa, un fel de șanț, sub pleoapa încercuită cu roșu 
și cu albastru pal, ca pleoapa sublimei Fecioare pictată de 
Rubens. 

A noua zi, așa cum am spus, în momentul când nimeni 
nu se aștepta ba începuseră chiar să dispere, judecata îi 
veni deodată, ca prin farmec: lacrimile i se opriră, ochii i 
se plimbară de jur împrejur întârziind cu un surâs trist 
asupra femeilor care o serviseră atât de bine și asupra lui 
Pompee care o păzise cu atât devotament, apoi rămase 
câteva ore mută, sprijinită într-un cot, urmărind cu ochii 
înfierbântaţi, aceeași idee, care îi revenea mai vie în 
mintea ei acum renăscută. 

Apoi, deodată, fără să se întrebe dacă forţele îi 
răspundeau hotărârii, spuse: 

— Ajutaţi-mă să mă îmbrac. 

Femeile uimite se apropiară și voiră s-o liniștească 
vorbindu-i blând și dându-i sfaturi. Pompee înaintă vreo 
trei pași în cameră și își împreună mâinile ca pentru a o 
implora. 

Dar vicontesa repeta blând, dar cu hotărâre: 

— Am cerut să mă ajutaţi să mă îmbrac! Imbrăcaţi-mă! 

Femeile se grăbiră să se supună, iar Pompée se înclină 
și ieși de-a-ndărătelea. 

Dar vai! Obrajii plini și trandafirii de altă dată, făcuseră 
loc acum palorii și slăbiciunii morţilor; mâna ei, tot 
frumoasă și de o formă încântătoare, se ridica pe piept 
diafană și mai albă decât fildeșul, umbrind albeaţa 


batistului subţire în care era înveșmântată; pe sub piele se 
întindeau vene violacee, simptome ale oboselii cauzate de 
o prea lungă suferinţă. Îmbrăcămintea pe care o părăsise, 
ca să zicem așa, cu opt zile mai înainte și care îi accentua 
talia ei elegantă îi cădea acum de jur împrejur în falduri 
largi și grele. Fu îmbrăcată așa cum vrusese, dar 
îmbrăcarea dură mult căci fiind atât de slăbită era să 
leșine de trei ori; apoi, când fu gata, se apropie de 
fereastră. Dar deodată se dădu înapoi, ca și când vederea 
cerului și a orașului ar fi speriat-o, se așeză la masă, ceru 
pană și cerneală și-i scrise doamnei prințese ca să-i ceară 
favoarea unei audienţe. 

Zece minute după ce trimisese pe Pompee cu scrisoarea 
la doamna prințesă, se auzi huruitul unei trăsuri care se 
opri în faţa casei și aproape în același timp fu anunţată 
doamna de Tourville. 

— Dumneavoastră i-aţi scris doamnei prințese ca să-i 
solicitaţi o audienţă? o întrebă ea pe doamna vicontesă de 
Cambes. 

— Da, doamnă, răspunse Claire; dar mi-o refuză? 

— Oh! Nu, dimpotrivă, copil drag, mă grăbesc să vin din 
partea sa ca să vă spun că dumneavoastră n-aveţi nevoie 
de audienţă și că puteţi intra la alteţa sa la orice oră din zi 
și din noapte. 

— Vă mulțumesc, doamnă, am să profit de această 
permisiune. 

— Cum se poate? strigă doamna de Tourville. Aveţi de 
gând să ieșiţi în starea în care vă găsiţi? 

— Fiţi liniștită, doamnă, răspunse vicontesa, mă simt 
foarte bine. 

— Şi veţi veni? 

— Chiar acum. 

— Mă duc s-o anunţ pe alteţa sa de sosirea 
dumneavoastră. 

Şi doamna de Tourville ieși, așa cum venise, după ce 
făcuse vicontesei o reverență ceremonioasă. Așa cum era 
de așteptat, noutatea acestei vizite neașteptate produse un 
mare efect în mica curte a prinţesei: situaţia vicontesei 


inspirase un interes viu și general, căci toată lumea aproba 
din plin comportarea doamnei prințese în ultima vreme. 
Din această cauză curiozitatea era la maximum: cabinetul 
doamnei de Condé era plin de ofiţeri, doamne de onoare și 
curteni, care nu putea crede în vizita promisă, mai ales că 
încă în ajun, starea vicontesei era considerată aproape 
disperată. 

Deodată fu anunţată doamna vicontesă de Cambes. 

Claire apăru. 

La vederea acestei figuri palide ca de ceară, rece și 
dreaptă, ca o coloană de marmură, cu ochii încercănațţi, 
duși în fundul capului, în care nu se mai zărea decât o 
slabă licărire, ultim reflex al lacrimilor pe care le vărsase, 
un murmur dureros se auzi în jurul prinţesei. 

Claire păru că nu observă nimic. 

Foarte emoţionat, Lenet o întâmpină și-i întinse mâna cu 
timiditate. 

Dar Claire, fără să-i întindă și ea mâna, o salută cu 
nobleţe pe doamna de Conde și înaintă spre ea, străbătând 
lungimea sălii cu un pas hotărât, deși era atât de palidă, 
încât se putea crede că avea să se prăbușească la fiecare 
pas. 

Prinţesa, ea însăși foarte agitată și foarte palidă, o 
privea pe Claire înaintând, și nu-și putu ascunde groaza 
care fără să vrea, i se întipărise pe faţă. 

— Doamnă, spuse vicontesa cu o voce gravă, am solicitat 
alteței voastre o audienţă, pe care ea a binevoit să mi-o 
acorde, pentru a o întreba, în faţa tuturor, dacă, de când 
am onoarea să o servesc, a fost mulțumită de credinţa și 
devotamentul cu care am slujit-o? 

Prinţesa își duse batista la gură și răspunse bâlbâindu- 
se: 

— Fără îndoială dragă vicontesă, în toate ocaziile m-am 
lăudat cu dumneavoastră și de multe ori v-am exprimat 
recunoștința mea. 

— Mărturisirea aceasta mi-e prețioasă, doamnă, 
răspunse vicontesa, căci îmi permite să solicit alteţei 
voastre favoarea de a-mi permite să mă retrag. 


— Cum? strigă prințesa, mă părăsești, Claire? 

Claire salută respectuos și tăcu. 

Pe figurile tuturor se citea rușinea, remușcarea sau 
durerea. O liniște de moarte se întinse peste întreaga 
asistenţă. 

— Dar de ce ne părăsiţi? întrebă prinţesa. 

— Mi-au mai rămas puţine zile de trăit, doamnă, 
răspunse vicontesa și aș vrea să le folosesc pentru 
mântuirea mea. 

— Claire, dragă Claire, strigă prinţesa, mai gândește- 
te... 

— Doamnă, o întrerupse vicontesa, vreau să vă cer două 
favoruri, pot să sper că mi le veți acorda? 

— Oh! Vorbeşte, vorbeşte! strigă doamna de Condé, căci 
aş fi foarte fericită să pot face ceva pentru dumneata. 

— Puteti, doamnă. 

— Care sunt, deci? 

— Prima, este acordarea stăreției mănăstirii Sainte- 
Radegonae, vacantă de la moartea doamnei de Montivy. 

— O mănăstire dumitale, dragă copilă! Dar cum te 
gândeşti la aşa ceva? 

— A doua, doamnă, continuă Claire cu un ușor tremur în 
glas, este de a mi se permite să înmormântez pe domeniul 
meu din Cambes corpul logodnicului meu, domnul baron 
Raoul de  Canolles, asasinat de locuitorii orașului 
Bordeaux. 

Prinţesa se întoarse, și-și apăsă inima cu o mână fără 
putere. Ducele de La Rochefoucauld păli și-și pierdu 
stăpânirea de sine. Lenet deschise ușa sălii și fugi. 

— Alteța voastră nu-mi răspunde? spuse Claire. Refuză? 
Poate am cerut prea mult. 

Doamna de Condé nu mai avea puterea decât să dea din 
cap în semn de aprobare și se prăbuși leșinată pe fotoliu. 

Claire se întoarse, asemeni unei statui; lumea se dădu la 
o parte ca să-i lase cât mai mult loc și ea trecu dreaptă și 
nepăsătoare prin fața frunţilor plecate în semn de respect. 
Abia după ce părăsi sala, cei de față își dădură seama că 
doamna de Conde avea nevoie de ajutor. 


Cinci minute mai târziu, o caleașcă se auzi plecând încet 
din curte: vicontesa părăsea orașul Bordeaux. 

— Ce dispune alteța voastră? întrebă marchiza de 
Tourville pe doamna de Condé, după ce aceasta din urmă 
își reveni. 

— Să fie ascultată doamna de Cambes, spre a i se 
îndeplini cele două dorinţe, pe care le-a formulat adineauri 
și să fie rugată să ne ierte. 


STAREŢA MĂNĂSTIRII SAINTE- 
RADEGONDE DE PEYSSAC 


Trecuse o lună de la aceste evenimente. Într-o seară de 
duminică, după o slujbă de seară, stareţa mănăstirii 
Sainte-Radegonde de Peyssac se întorcea, ultima, de la 
biserica situată la capătul dinspre grădina mănăstirii, 
privind din când în când, cu ochii înroșiţi de lacrimi, spre 
un loc umbrit de tei și de brazi și asta cu atât regret, încât 
s-ar fi zis că-i rămăsese inima în locul acela de care nu se 
putea depărta. 

În faţa ei, călugărițele, tăcute și acoperite de văluri, se 
îndreptau, pe drumul spre casă una în spatele alteia, într- 
un lung șir, asemenea unei procesiuni de fantome care 
intrau în mormânt, dar din care se desprindea o altă 
fantomă care regreta viața de pe pământ. 

— Ah! Doamne Dumnezeule! spuse ea apăsându-și mâna 
pe inimă, mi-ești martor că nu pot suporta viaţa aceasta, 
pe care nu am cunoscut-o; am căutat la mânăstire tăcerea 
și întunericul, dar nu toate aceste priviri aţintite asupra 
mea. 

Apoi se îndreptă spre păduricea de brazi. 

— La urma urmei, își spuse ea, ce-mi pasă de lume de 
îndată ce m-am lepădat de ea? Numai durere mi-a adus 
lumea asta; societatea asta a fost crudă cu mine, atunci de 
ce m-aș preocupa de judecata ei, eu care m-am refugiat la 
Dumnezeu și nu mai depind decât de el. Dar, poate, 
Dumnezeu condamnă dragostea asta care dăinuie în 
sufletul meu și îl macină! Ei bine! Atunci să mi-o smulgă 
din suflet și să-mi smulgă sufletul din trup. 

Dar abia pronunţă sărmana disperată aceste cuvinte că, 
aruncându-și privirea asupra hainei cu care era îmbrăcată, 
se rușină de blestemul acesta care nu se potrivea deloc cu 
haina sfântă pe care o purta. Cu mâna albă și slăbită, îţi 
șterse lacrimile care i se strecurară sub pleoape și, 
ridicându-și ochii spre cer, îi oferi dintr-o singură privire 


sacrificiul veșnicelor ei suferinţe. 

În momentul acela auzi o voce în apropierea sa. Stareţa 
se întoarse: era vocea călugăriţei-portărițe. 

— Doamnă, spuse ea, la vorbitor este o femeie care ar 
vrea să fie primită ca să vă vorbească. 

— Numele ei? 

— Nu vrea să vi-l spună decât dumneavoastră. 

— De ce condiţie pare să fie? 

— De o condiţie distinsă. 

— Iar lumea bună, murmură stareţa. 

— Ce să-i spun? întrebă călugăriţa. 

— Că o aştept. 

— Unde, doamnă? 

— Conduceţi-o aici, am s-o ascult stând aici, pe bancă, în 
grădină. N-am aer și mă sufoc când nu sunt afară. 

Călugărița se retrase și, un moment mai târziu, reapăru 
urmată de o femeie care, după îmbrăcăminte, bogată chiar 
în simplitatea ei, se vedea că este o persoană distinsă. 

Era micuță: mersul ei, grăbit, poate că era lipsit puţin de 
nobleţă, dar exprima un farmec de nespus. Purta sub braţ 
o casetă de fildeș, a cărei albeaţă mată contrasta puternic 
cu rochia neagră împodobită cu mărgele de aceeași 
culoare. 

— Doamnă, spuse  călugărița,  uitaţi-o pe maica 
superioară. 

Stareţa își lăsă voalul pe ochi și se întoarse spre străină. 

Aceasta cobori privirea; stareţa, văzând-o atât de palidă 
și tremurând de emotie, o privi cu blândeţe și-i spuse: 

— Aţi vrut să-mi vorbiţi, sunt gata să vă ascult, sora 
mea. 

— Doamnă, răspunse necunoscuta, am fost atât de 
fericită încât în orbirea mea am crezut poate, că nici 
Dumnezeu n-ar fi putut să-mi distrugă această fericire. 
Astăzi, Dumnezeu a suflat pe deasupra; am nevoie să 
plâng; am nevoie să mă căiesc. Am venit să vă cer adăpost 
pentru ca suspinele mele să fie înăbușite de zidurile groase 
ale casei dumneavoastră, pentru ca lacrimile mele care-și 
sapă șanț pe obrajii mei să nu fie prilej de râs lumii; pentru 


ca Dumnezeu care mă caută, poate, veselă în mijlocul 
serbărilor să mă găsească nenorocită, retrasă într-un sfânt 
lăcaș, rugându-mă la picioarele altarului. 

— Sufletul dumneavoastră este foarte rănit, văd și 
înţeleg pentru că și eu știu ce înseamnă să suferi, răspunse 
tânăra maică superioară; și în această tulburare sufletul nu 
știe prea bine să deosebească ceea ce este adevărat, de 
ceea ce dorește. Dacă aveţi nevoie de liniște, dacă aveţi 
nevoie de umilire, dacă vă trebuie penitenţă, intraţi aici, 
sora mea, și veţi suferi împreună cu noi; dar dacă ați căuta 
un loc unde să se poată linişti inima prin suspine 
nestăpânite, unde să se poată scoate toate strigătele de 
disperare, unde să nu găsiţi priviri care să se aţintească 
asupra dumneavoastră, tristă victimă, oh! Doamnă, 
doamnă, spuse ea dând din cap, îndepărtaţi-vă, închideţi- 
vă în camera dumneavoastră, lumea vă va vedea mult mai 
puţin decât aţi putea fi văzută aici, iar tapiţeriile de pe 
pereţii oratorului dumneavoastră vă vor absorbi mult mai 
bine suspinele, decât scândurile din chiliile noastre. 

lar Dumnezeu vă va vedea oriunde veţi fi, numai dacă 
crima prea mare nu-l va fi făcut să-și întoarcă privirea de 
la dumneavoastră. 

Necunoscuta ridică ochii și la rândul ei privi cu uimire 
pe tânăra stareță care îi vorbea astfel. 

— Doamnă, spuse ea, nu trebuie ca toţi cei care suferă 
să vină la Dumnezeu iar casa dumneavoastră nu este oare 
un sfânt popas pe drumul spre cer? 

— Sora mea, există numai un singur fel de a merge către 
Dumnezeu, răspunse călugăriţa antrenată de disperare; ce 
regretaţi? După ce plângeţi? Ce cereţi? Lumea v-a jignit, 
prietenii v-au trădat, v-au lipsit banii, o durere trecătoare 
vă face să credeţi într-o durere veșnică? Nu-i așa că acum 
suferiți și credeţi că veţi suferi mereu ca acum, după cum 
când se vede o rană deschisă, se crede că n-o să se închidă 
niciodată? Vă înșelaţi; orice rană care nu e mortală se 
vindecă și, atunci, dacă veţi fi legată de noi, ar începe o 
altă suferință; numai că aceasta va fi cu adevărat reală și 
veșnică, implacabilă, nemaipomenită; veţi revedea printr-o 


barieră de bronz lumea în care nu vă veţi mai putea 
întoarce și atunci veţi blestema ziua când, în spatele 
dumneavoastră, s-a închis, pentru totdeauna, poarta 
acestui han sfânt, pe care l-aţi luat drept un popas în 
drumul spre cer. Ceea ce vă spun acum, poate nu este 
permis după legile noastre; eu nu sunt stareță de prea 
multă vreme, ca să le cunosc mai bine, dar asta v-o spun 
după inima mea, pentru că văd ce se petrece în fiecare 
clipă, nu în mine, Doamne ferește! ci în jurul meu. 

— Oh! Nu, nu strigă străina, lumea s-a terminat pentru 
mine; am pierdut tot ceea ce m-ar fi putut face să iubesc 
lumea; nu, doamnă, fiţi liniștită, n-o voi regreta niciodată. 
Oh! Sunt sigură... Sunt foarte sigură... Niciodată! 

— Așadar de ceea ce vă plângeţi este mai grav? În locul 
unei iluzii aţi pierdut o realitate? V-aţi despărțit pentru 
totdeauna de un soţ, de un copil, de... un prieten? Oh! 
Atunci vă plâng cu adevărat, doamnă, căci înseamnă că 
inima dumneavoastră este străpunsă dintr-o parte în alta, 
durerea dumneavoastră nu se mai poate vindeca; veniţi, 
atunci, la noi, doamnă. Dumnezeu vă va consola, căci el va 
înlocui prin noi, care formăm o mare familie, o turmă al 
cărui păstor este el, vă va înlocui, zic, prietenii sau părinţii 
pe care i-aţi pierdut și, adăugă călugăriţa în șoaptă, dacă 
n-o să vă poată consola, ceea ce de asemenea este posibil, 
ei bine! Atunci vă va rămâne ca ultimă mângâiere să 
plângeţi împreună cu mine, căci eu am venit aici ca și 
dumneavoastră, ca să găsesc consolarea, pe care încă n- 
am găsit-o. _ 

— Vai! strigă străina, ce vorbe mie-e dat să aud? În felul 
acesta se sprijină nenorociţii? 

— Doamnă, spuse stareţa, întinzând mâna spre tânăra 
femeie ca pentru a îndepărta reproșul care i se făcuse, nu 
vorbiţi de nenorociri în faţa mea; nu știu cine sunteţi, nu 
știu ce vi s-a întâmplat, dar dumneavoastră nu cunoașteţi 
adevărata nenorocire. 

— Oh! strigă necunoscuta cu un accent atât de dureros 
încât stareţa tresări, nu mă cunoașteţi, doamnă, căci dacă 
m-ați cunoaşte, nu mi-aţi vorbi așa. De altfel 


dumneavoastră nu puteţi judeca gradul suferinţei mele, 
căci pentru asta ar fi trebuit să suferiţi ceea ce sufăr eu. 
Până atunci, adăpostiţi-mă, primiţi-mă, deschideţi-mi ușa 
casei lui Dumnezeu și judecând după lacrimile și jalea 
mea, după spaima mea din fiecare zi, o să vedeţi dacă sunt 
nenorocită cu adevărat. 

— Dar, spuse stareţa, vă înţeleg, după accent, vă înţeleg 
după tânguire, că aţi pierdut pe bărbatul pe care-l iubiţi, 
nu-i așa? 

Străina oftă adânc și-și frânse mâinile. 

— Oh! Da, da! spuse ea. 

— Ei bine! Pentru că vreţi, intraţi, dar vă previn, în cazul 
că și dumneavoastră veţi suferi pe cât sufăr eu, că nu veţi 
găsi aici, în această mănăstire decât două ziduri mereu 
aceleași, necruțătoare care, în loc să ne îndrepte gândurile 
spre cer, unde ar trebui să se înalțe, vor ajunge mereu la 
pământ, de care veţi fi despărțită, căci nimic nu se stinge 
acolo unde circulă sângele, bate pulsul și inima iubește; 
căci oricât credem noi că suntem izolate și ascunse, morţii 
ne cheamă din adâncul mormintelor lor. De ce părăsiţi 
locul în care sunt înmormântați morţii dumneavoastră? 

— Pentru că tot ce am iubit pe lume este aici, răspunse 
necunoscuta, cu vocea sugrumată, aruncându-se la 
picioarele stareţei care o privea uluită. Acum când v-am 
spus secretul meu, sora mea, acum puteţi să vă daţi seama 
de durerea mea, maica mea. Vă rog în genunchi, îmi vedeţi 
lacrimile, acceptaţi sacrificiul pe care i-l fac lui Dumnezeu, 
sau mai curând acceptaţi favoarea pe care v-o solicit. Este 
înmormântat în biserica din Peyssac, lăsaţi-mă să plâng pe 
mormântul lui, este aici. 

— Cine este aici? Ce mormânt? De cine vorbiţi? Ce vreţi 
să spuneţi? strigă maica superioară femeii îngenunchiate, 
la care privea aproape cu groază. 

— Când eram fericită, continuă pocăita atât de încet 
încât vocea abia i se auzea din cauza adierii vântului 
trecând printre ramuri, și am fost foarte fericită, mi se 
spunea Nanon de Lartigues. Acum mă cunoașteţi și știți ce 
vă implor. 


Maica superioară sări în picioare de parcă ar fi împins-o 
un resort nevăzut și cu ochii la cer, cu mâinile împreunate, 
rămase un moment mută și palidă. 

— Oh! Doamnă, vorbi ea, în cele din urmă, cu o voce în 
aparenţă destul de calmă, dar în care se simţea totuși 
tremurul unei ultime emoţii. Oh! Doamnă, când îmi cereațţi 
să veniți aici să plângeţi pe un mormânt, nici 
dumneavoastră nu mă cunoșteaţi pe mine. Nu știți că am 
plătit cu libertatea mea, cu fericirea mea pe lumea 
aceasta, cu toate lacrimile inimii mele, trista bucurie pe 
care îmi cereţi să o împart cu dumneavoastră? 
Dumneavoastră sunteţi Nanon de Lartigues; pe vreme 
când aveam un nume, mie mi se spunea vicontesa de 
Cambes. 

Nanon scoase un strigăt, se apropie de maica superioară 
îi ridică gluga sub care se ascundeau ochii stinși ai 
călugăriței și-și recunoscu rivala. 

— Ea e! murmură Nanon. Ea care era așa de frumoasă 
când venise la Saint-Georges! Ah! Sărmana femeie! 

Cu ochii aţintiți asupra vicontesei, făcu un pas înapoi, 
dând mereu din cap. 

— Oh! strigă vicontesa, la rândul său, mânată de 
satisfacția care ne-o dă mândria că noi știm să suferim mai 
mult și mai bine decât alţii. Oh! Mi-aţi spus un cuvânt care 
mi-a făcut mult bine! Oh! Va să zică am suferit atât de mult 
încât sunt cumplit de schimbată; va să zică am plâns mult; 
va să zică eu sunt mai nenorocită decât dumneavoastră, 
pentru că dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi încă 
frumoasă. 

Și vicontesa înălță spre cer, de parcă l-ar fi căutat pe 
Canolles, ochii ei strălucind de prima rază de bucurie care 
se răsfrângea în ei în lumina de lună. 

În genunchi, Nanon își ascunse faţa în mâini și izbucni în 
hohot. 

— Vai, doamnă! spuse ea, nu știam cui mă adresez, 
pentru că de o lună nu știu nimic din tot ce s-a petrecut și 
asta, desigur mi-a păstrat frumuseţea. Acum iată-mă; nu 
vreau nici pe departe să vă fac geloasă până și în moarte; 


cer să fiu primită aici ca cea mai umilă dintre călugăriţe; 
veţi face din mine tot ce vreţi, veţi avea împotriva mea 
disciplina, carcera, „În pace”, dacă n-am să vă ascult cu 
supunere. Însă cel puţin, din când în când, adăugă ea cu 
tremur în glas, lăsaţi-mă să văd locul unde odihnește omul 
pe care l-am iubit atât de mult, amândouă. Nu-i așa? 

Şi se prăvăli pe iarbă gâfâind și fără putere. 

Vicontesa nu răspunse; rezemată de trunchiul unui arțar 
de care se sprijinise ca să nu se prăbușească, părea, și ea, 
gata să-și dea sfârșitul. 

— Oh! Doamnă! Doamnă! strigă Nanon, nu-mi 
răspundeţi, mă refuzaţi! Ei bine, o singură comoară îmi 
mai rămâne; poate, n-aveţi nimic de la el. Eu am ceva, ei 
bine, acceptaţi-mi cererea, ca această comoară să fie a 
dumneavoastră. 

Și scoțând de la piept un medalion mare, agăţat de un 
lanţ de aur, îl oferi doamnei de Cambes. Medalionul 
rămase deschis în mâna lui Nanon de Lartigues. 

Claire scoase un strigăt și se repezi la relicvă, sărutând 
șuvița de păr cu atâta înfocare încât se părea că tot 
sufletul îi ajunsese pe buze ca să participe și el la acest 
sărut. 

— Ei bine! spuse Nanon, continuând să rămână în 
genunchi și înăbușindu-se, credeţi că aţi suferit vreodată 
mai mult decât sufăr eu în clipele astea? 

— Oh! Luaţi-l, doamnă, spuse vicontesa de Cambes, 
ridicând-o și cuprinzând-o în braţe, vino, vino, soră, căci vă 
iubesc mai mult decât orice pe lume, de când aţi împărțit 
cu mine această comoară. 

Și aplecându-se spre Nanon, o ridică cu blândeţe și 
atinse cu buzele ei arse, obrazul celei care îi fusese rivală. 

— Oh! Veţi fi cu adevărat sora și prietena mea, spuse ea. 
Da, da, vom trăi și vom muri împreună vorbind de el și 
rugându-ne pentru el. Veniti, veniţi, aveţi dreptate, doarme 
aproape de aici, în biserica noastră: este singura favoare 
pe care am putut s-o obţin de la acea căreia i-am consacrat 
toată viaţa. Dumnezeu s-o ierte! 

Cu aceste cuvinte, Claire o luă de mână pe Nanon de 


Lartigues, și ușor, atât de ușor încât părea că abia ating 
iarba, se apropiară de păduricea de tei și de brazi în 
spatele căreia era ascunsă biserica. 

Vicontesa o conduse pe Nanon la o capelă în mijlocul 
căreia se ridica, cu câteva degete deasupra podelei, o 
simplă piatră, pe care era gravată o cruce. 

Fără să spună un cuvânt, doamna de Cambes se mulțumi 
să întindă mâna spre piatră. 

Nanon îngenunche și sărută marmora. Doamna de 
Cambes se sprijini de altar sărutând bucla din medalion. 
Una încerca să se obișnuiască de pe acum cu moartea, 
cealaltă încerca să-și amintească pentru ultima dată de 
viaţă. 

Un sfert de oră mai târziu, cele două femei se îndreptau 
spre casă. În afară de timpul pe care l-au folosit ca să se 
roage, n-au întrerupt niciun moment tăcerea lor de 
moarte. 

— Doamnă, spuse vicontesa, începând din momentul 
acesta aveţi chilia dumneavoastră în această mănăstire; o 
vreţi pe aceea care este lângă chilia mea? Vom fi mai 
aproape una de alta. 

— Vă sunt adânc îndatorată, doamnă, spuse Nanon de 
Lartigues, pentru propunerea pe care mi-o faceţi și o 
accept cu recunoștință, dar înainte de a părăsi lumea 
pentru totdeauna, permiteţi-mi să spun un ultim adio 
fratelui meu care mă așteaptă la poartă și care e și el 
adânc îndurerat. 

— Oh! Doamne! spuse doamna de Cambes amintindu-și, 
fără să vrea, că salvarea lui Cauvignac costase viaţa 
tovarăşului său de captivitate, duceţi-vă, sora mea, duceţi- 
vă. 

Nanon ieși. 


FRATE ȘI SORĂ. 


Nanon spuse adevărul, Cauvignac o aștepta, așezat pe o 
piatră, alături de calul său pe care-l privea cu tristeţe, în 
timp ce calul însuși, păscând iarba până unde îi permitea 
lungimea frâului, ridica din când în când capul, privindu-și 
stăpânul cu ochii lui inteligenţi. 

In faţa aventurierului trecea drumul plin de praf care, la 
vreo leghe mai departe, se pierdea într-o pădurice de ulmi, 
încât părea că pornește de la mânăstire ca să se piardă în 
nemărginire. 

S-ar fi putut spune, și poate că aventurierul nostru se va 
fi gândit și el, oricât de puţin înclinat ar fi fost spre 
filosofare, că aici era viața lumească, iar agitația ei se 
stingea cu umilinţă în fața acestei porţi peste care străjuia 
o cruce. 

În adevăr, Cauvignac ajunsese la un asemenea grad de 
sensibilitate încât, pe bună dreptate, s-ar fi putut susţine 
că se gândea la asemenea lucruri. 

Dar pentru o fire ca a lui, se uitase prea mult în această 
visare sentimentală. Işi reaminti atunci de demnitatea lui 
de bărbat, și-i păru rău că dăduse dovadă de atâta 
slăbiciune. 

— Cum adică eu care sunt superior, ca inteligenţă, 
tuturor acestor oameni inimoși, să nu le pot fi egal măcar 
ca inimă sau mai degrabă în cusururile inimii? Ce dracu! 
Richon, a murit, e adevărat! Canolles a murit și el, și asta e 
adevărat, dar eu trăiesc și după mine, aceasta mi se pare 
că este lucru cel mai important. 

Da, însă tocmai pentru că trăiesc, gândesc și gândind 
îmi aduc aminte și amintindu-mi sunt trist. Bietul Richon! 
Un căpitan atât de viteaz! Bietul Canolles! Un gentilom 
atât de frumos! Spânzuraţi amândoi și asta, mii de tunete! 
Din cauza mea, din cauza lui Roland Cauvignac; of! E 
foarte trist, mă înăbuș. 

Fără să mai ţin seama că sora mea, care n-a prea avut 
ocazia să se laude de multe ori cu mine, neavând acum 


niciun motiv să mă mai menajeze, după moartea lui 
Canolles și după ce a făcut prostia să o rupă cu domnul 
d'Epernon; fără să mai pun la socoteală că sora mea 
trebuie să fie supărată de moarte pe mine și că de îndată 
ce o să aibă un moment liber, o să profite de el ca să mă 
dezmoștenească din timpul vieţii. 

În asta constă adevărul meu ghinion și nu în amintirile 
astea afurisite care se ţin scai de mine. Canolles, Richon, 
Richon, Canolles, ei și? N-am văzut eu sute de oameni 
murind și ce, ei nu erau tot oameni? Oh! Mi-e indiferent, 
pe onoarea mea, sunt momente când cred că-mi pare rău 
că n-am fost și eu spânzurat împreună cu el, măcar aș fi 
fost ucis într-o companie de calitate, pe când așa cine știe 
în ce tovărășie voi muri? 

În momentul acela, clopotul mânăstirii bătu ora șapte; 
zgomotul acesta îl trezi pe Cauvignac la realitate; iar 
clopotul îi aminti că sora lui îi spusese s-o aștepte până la 
ora șapte iar clopotul îi amintea acum că Nanon trebuie să 
apară dintr-un moment în altul, iar el trebuie să-și joace 
rolul de consolator până la capăt. 

În adevăr, poarta se deschise și Nanon apăru. Străbătu 
curtea aceea în care ar fi putut aștepta și Cauvignac, dacă 
ar fi vrut, pentru că acolo li se permitea și străinilor să 
pătrundă, fiind un loc, nu complet profan, dar nici sacru. 

Însă aventurierul refuzase să pătrundă până acolo, 
spunând că vecinătatea mănăstirilor și mai ales a 
mănăstirilor de maici îi dădeau gânduri urâte, așa că 
preferase să aștepte în drum, în faţa porții. 

La zgomotul pașilor care făceau să scârțâie nisipul sub 
ei, Cauvignac se întoarse și o zării pe Nanon, de care îl 
despărțea doar grilajul porții. 

— Ah! spuse el cu un suspin adânc, iată-te, în sfârșit, 
surioară dragă. Când văd porţile astea nefericite că se 
închid în urma vreunei biete femei, parcă aș vedea 
așezându-se lespedea pe mormântul unei moarte și de 
aceea nu mă aștept s-o mai văd decât ori în rasa de 
călugăriță novice, ori înfășurată în giulgiul morții. 

Nanon surâse trist. 


— Bine! spuse Cauvignac, nu mai plângi și asta e ceva. 

— E adevărat, spuse Nanon, nu mai pot să plâng. 

— Dar poţi să mai surâzi, cu atât mai bine. Cu voia 
dumitale o să plecăm, nu-i așa? Nu știu cum se face, dar 
locul acesta îmi inspiră tot felul de gânduri. 

— Salvatoare? întrebă Nanon. 

— Salvatoare? Crezi? Bine. Să nu mai vorbim despre 
asta; sunt fericit că socotești gândurile acestea așa cum ai 
spus; cred că ţi-ai făcut o provizie serioasă, dragă soră, și 
n-ai să mai ai multă vreme nevoie să vii să mai iei. 

Nanon nu-i răspunse, se gândea. 

— Printre aceste gânduri salvatoare, spuse Cauvignac, 
îndrăznind o întrebare, sper că ai cuprins și uitarea 
insultelor, nu? 

— Am cuprins uitarea, sau cel puţin iertarea. 

— Mi-ar fi plăcut mai mult uitarea, dar n-are importanţă; 
nu trebuie să fim prea exigenţi când suntem într-o situaţie 
proastă. Ai să-mi ierți necazurile pe care ţi le-am făcut, 
surioară. 

— i le-am iertat, răspunse Nanon. 

— Ah! Asta mă bucură, spuse Cauvignac, așadar de 
acum încolo n-ai să te mai uiţi la mine cu silă? 

— Nu numai fără silă, dar chiar cu plăcere. 

— Cu plăcere? 

— Da, prietene. 

— Eu, prietenul tău? Ei bine, Nanon, iată un nume care 
îmi face plăcere, mai cu seamă că mi-l dai din obligaţie, 
cum ești obligată să mă numești fratele tău, așadar îmi 
îngădui să stau în apropierea ta? 

— Oh! Nu am spus asta, răspunse Nanon, sunt situaţii 
imposibile pe care trebuie să le respectăm amândoi. 

— Înţeleg, spuse Cauvignac cu un oftat mai adânc decât 
primul. Exilat! Mă exilezi, nu-i așa? N-am să te mai văd. Ei 
bine, chiar dacă faptul de a nu te mai vedea mă 
îndurerează mult, știu că merit asta, Nanon, pe onoarea 
mea, și m-am condamnat singur. De altfel, ce să mai caut 
în Franţa, când s-a făcut pace, când Guyana e pacificată, 
când regina și doamna de Condé vor redeveni cele mai 


bune prietene din lume? Or eu nu mă încânt cu ideea să 
cred că sunt în bune graţii ale unuia sau alteia din cele 
două prințese. Cel mai bun lucru pe care îl am de făcut, 
este să mă exilez, așa cum spui tu; așadar, surioară spune-i 
adio acestui veșnic călător. E război în Africa; domnul de 
Beaufort se duce să se lupte cu necredincioșii, am să plec 
cu el. Deși, ca să-ți spun drept, mi se pare că 
necredincioșii au o sută de ori mai multă dreptate decât 
credincioșii; dar n-are nicio importanţă, asta este treaba 
regilor și nu a noastră. Acolo poţi fi ucis, asta-mi trebuie. 
Și mă voi duce, ai să mă urăști mai puţin când ai să mă știi 
mort. 

Nanon, care tot timpul acestui flux de cuvinte ascultase 
cu capul aplecat, își ridică ochii mari către Cauvignac. 

— Este adevărat? întrebă ea. 

— Ce anume? 

— La ce te gândești, dragă frate. 

Cauvignac se lăsase furat de discursul său ca un om 
care lipsit de o sensibilitate adevărată, se înfierbântă în 
mod obișnuit la zăngănitul propriilor sale cuvinte: 
întrebare lui Nanon îl trezi la realitate. Și atunci o întrebă 
chiar el ca să vadă dacă trebuia să cadă din această 
afectare în vreo situaţie mai prozaică. 

— Ei bine, da, surioară dragă, jur, pe ce? Nu știu. Dar, 
uite, jur pe cuvântul lui Cauvignac că sunt foarte trist și de 
nenorocit de la moartea lui Richon și mai ales de la... In 
sfârșit uite, adineaori, stând pe piatra asta, îmi făceam fel 
de fel de gânduri ca să-mi oţelesc inima, pe care n-am 
auzit-o vorbind până acum și care a început acum nu 
numai să bată, dar, să vorbească, să strige, să plângă. 
Spune-mi, Nanon, astea sunt ceea ce se cheamă 
remușcări? 

Strigătul, acesta fu atât de dureros, cu toată sălbăticia 
caraghioasă cu care fusese spus, încât Nanon își dădu 
seama că venea din adâncul sufletului. 

— Da, spuse ea, astea sunt remușcări, dar ești mai bun 
decât aș fi crezut. 

— Ei bine! spuse Cauvignac, dacă e vorba că sunt 


remușcări, am să plec în tabără la Gigery. Ai să-mi dai 
ceva pentru drum și pentru echipament, nu-i așa surioară? 
Aș putea să iau și necazurile tale cu mine? 

— N-ai să pleci nicăieri, prietene, răspunse Nanon, iar 
de acum încolo ai să trăiești în belșugul pe care ţi-l rezervă 
un destin binevoitor. De vreo zece ani lupţi cu mizeria, fără 
să mai vorbesc de pericolele prin care ai trecut și care sunt 
firești în viaţa unui soldat; de data asta ai câștigat viaţa pe 
care un altul a pierdut-o. Dumnezeu a vrut să trăiești și 
dorința mea, de acord cu această voinţă, este să trăiești 
fericit chiar de azi înainte. 

— Ce spui, surioară dragă? întrebă Cauvignac, ce vrei să 
spui cu asta? 

— Vreau să spun că ai să te duci la casa mea din 
Libourne, înainte de a fi prădată. Ai să găsești acolo, într- 
un dulap secret din spatele oglinzii de Veneţia... 

— În dulapul secret? întrebă Cauvignac. 

— Da, îl știi, nu-i așa? întrebă Nanon cu un surâs abia 
schițat, n-ai luat din acest dulap cele două sute de pistoli, 
luna trecută? 

— Nanon, crede-mă că aș fi putut lua mai mult dacă aș fi 
vrut, căci dulapul acela era plin de aur, dar n-am luat 
decât numai suma de care avusesem nevoie. 

— Este adevărat, spuse Nanon și, dacă asta poate să te 
scuze în propriii dumitale ochi, mă grăbesc s-o afirm. 

Cauvignac roși și-și cobori privirea. 

— Oh, Doamne! spuse Nanon, să nu ne mai gândim la 
asta, știi bine că te iert. 

— Dovada? spuse Cauvignac. 

— Dovada? Iat-o! Te vei duce la Libourne, vei deschide 
dulapul acela și vei găsi acolo tot ce am mai putut strânge 
din toată averea mea: douăzeci de mii de scuzi de aur. 

— Ce să fac cu ei? 

— Iai. 

— Dar cui îi destinezi acești douăzeci de mii de scuzi? 

— Tie, fratele meu, este tot ce mai am, căci după cum 
știi, când l-am părăsit pe domnul d'Epernon, necerând 
nimic pentru mine, casele şi pământurile mi-au fost 


confiscate. 

— Ce spui, dragă soră? strigă Cauvignac încremenit, ce- 
ți trece prin minte? 

— Ceea ce ţi-am spus, Roland, să iei pentru tine cei 
douăzeci de mii de scuzi. 

— Să-i iau eu? Și tu? 

— Eu n-am nevoie de acești bani. _ 

— Ah, da, înţeleg, mai ai și alţii, foarte bine. Însă suma 
este enormă, surioară, gândește-te, e prea mult pentru 
mine, cel puţin dintr-o dată. 

— Nu mai am alţi bani, îmi opresc doar bijuteriile. Aș fi 
vrut să ţi le dau și pe astea, dar ele constituie zestrea mea 
ca să intru în această mănăstire. 

Cauvignac surprins, sări ca ars. 

— În mănăstirea aceasta! strigă el; tu, sora mea, vrei să 
intri la mănăstire? 

— Da, prietene. 

— Ah! În numele cerului, nu face așa ceva, surioară. 
Mănăstirea! Nu știi cât de plicticos este acolo. Îţi spun eu, 
ea am fost la seminar și știu. Mănăstirea! Nanon, să nu 
faci una ca asta, ai să mori. 

— Așa și sper, spuse Nanon. 

— Soră dragă, cu preţul acesta nu vreau banii tăi, mă 
înţelegi. Cordieu m-ar arde. 

— Roland, adăugă Nanon, nu intru aici ca să te 
îmbogăţești tu, ci ca să mă fac fericită. 

— Oh! Asta e nebunie, spuse Cauvignac, sunt fratele tău, 
Nanon și n-aș suporta asta. 

— Inima mea este de mult aici, Roland, ce să facă trupul 
meu în altă parte. 

— Este îngrozitor să te gândești la așa ceva, spuse 
Cauvignac. Oh! Sora mea, buna mea Nanon, fie-ţi milă! 

— Niciun cuvânt mai mult, Roland. Mă auzi? Banii sunt 
ai tăi, folosește-i cât mai bine, căci sărmana ta Nanon nu 
va mai putea să-ți dea alţii, nici de voie, nici de nevoie. 

— Dar ce ţi-am dat eu, ca să fii atât de bună cu mine? 

— Singurul lucru pe care l-aș fi putut aștepta, singurul 
pe care mi l-aș fi dorit, cel mai mare dintre toate, acela pe 


care mi l-ai adus de la Bordeaux în seara în care a murit el 
și eu n-am putut să mor. 

— Ah! Da, spuse Cauvignac, îmi aduc aminte, bucla 
aceea de păr... 

Aventurierul lăsă capul în pământ; simţea sub pleoape o 
senzație necunoscută de el până atunci. 

Și duse mâna la ochi. 

— Altul ar plânge, spuse el, eu nu știu să plâng, dar în 
realitate sufăr tot atât de mult, dacă nu chiar mai mult. 

— Adio, fratele meu, adăugă Nanon întinzând mâna 
tânărului bărbat. 

— Nu, nu, nu! spuse Cauvignac. N-am să-ţi spun 
niciodată adio, de bună voie. Teama te face să intri la 
mănăstire? Lasă! Vom părăsi Guyana, vom străbate lumea 
împreună. Și eu port o săgeată înfiptă în inimă, și o voi 
purta pretutindeni cu mine, iar durerea pe care mi-o lasă 
mă face să-ţi înţeleg mai bine durerea. Tu ai să-mi vorbești 
de el, eu am să-ţi vorbesc de Richon. Ai să plângi și, poate, 
am să ajung să plâng și eu; mi-ar face atât de bine. Ai vrea 
să ne retragem într-un pustiu? Te voi servi cu tot 
respectul, căci ești cu adevărat o fată sfântă. Vrei să mă 
călugăresc? Nu, n-aș putea, mărturisesc sincer. Însă nu 
intra nici tu la mănăstire, nu-mi spune adio! 

— Adio, fratele meu! 

— Vrei să rămân în Guyana, în ciuda bordelezilor, a 
gasconilor și a întregii lumi? Compania mea nu o mai am, 
dar îi mai am pe Ferguzon, pe Barrabas și pe Carrotel. 
Împreună, noi patru, vom putea face mult. Te vom păzi și 
nici regina nu va fi mai bine păzită decât tine. lar dacă 
totuși ar ajunge cineva să se atingă de un fir de păr din 
capul tău, atunci vei putea spune: toţi patru au murit: 
„Requiescat in pace”. 

— Adio, spuse ea. 

Cauvignac se pregătea să răspundă cu alte noi 
rugăminţi, când se auzi zgomotul unei calești care venea 
pe drum. 

Înaintea caleștii călărea un curier purtând livreaua 
reginei. 


— Ce este asta? întrebă Cauvignac întorcându-se spre 
drum, dar fără să lase mâna sorei sale care-i strângea 
mâna lui, printre zăbrelele porții. 

Caleașca, așa cum se obișnuia în vremea aceea, cu 
blazoanele masive și cu panourile laterale deschise, era 
trasă de șase cai și ducea opt persoane în jurul cărora se 
agita o întreagă lume de lachei și de paji. 

În urma caleștii venea garda și curtezanii călări. 

— Faceţi loc! Faceţi loc! strigă curierul lovind cu biciul 
în calul lui Cauvignac, care sta, totuși, deoparte, la 
marginea drumului, plin de modestie. 

Calul ţâșni, speriat. 

— Ei! Prietene, strigă Cauvignac, lăsând mâna sorei 
sale, te rog, fii atent la ceea ce faci. 

— Faceţi loc reginei! striga curierul continuându-și 
drumul. 

— Regina! Ah! Drace! spuse Cauvignac, n-o să am vreo 
neplăcere și din partea asta. 

Şi se lipi cât mai aproape de perete, ţinând calul de frâu. 

În momentul acela se rupse un șleau iar vizitiul cu o 
smucitură puternică forţă caii să se oprească. 

— Ce s-a întâmplat, se auzi o voce care se distingea 
printr-un puternic accent italian, și de ce te-ai oprit? 

— S-a rupt un șleau, monseniore, răspunse vizitiul. 

— Deschideţi, deschideţi! strigă aceeași voce. 

Doi lachei se repeziră, deschiseră portiera, dar înainte 
de a fi coborât scăriţa, omul cu accent italian se și 
coborâse. 

— Ah! Ah! Il signor Mazarin, spuse Cauvignac, mi se 
pare că nu s-a lăsat rugat ca să coboare primul. 

După el cobori regina. 

După regină, domnul de La Rochefoucauld. 

Cauvignac se frecă la ochi. 

După domnul de La Rochefoucauld, domnul d'Epernon. 

— Ah! Ah! spuse aventurierul, de ce nu a fost spânzurat 
cumnatul acesta în locul celuilalt? 

După domnul d'Epernon, domnul de La Meilleraye. 

După domnul de La Meilleraye, ducele de Bouillon. 


Apoi două doamne de onoare. 

— Auzisem eu că nu se mai luptă intre ei, dar nu știam 
că s-au împăcat așa de bine. 

— Domnilor, spuse regina, în loc de a aștepta aici până 
se repară șleaul, n-aţi vrea să facem câţiva pași pe jos? E 
atât de frumos și aerul de seară este atât de proaspăt. 

— La ordinul majestăţii voastre, spuse domnul de La 
Rochefoucauld, înclinându-se. 

— Veniţi lângă mine, duce, îmi veţi spune câteva din 
frumoasele dumneavoastră maxime. Trebuie să fi scris 
multe, de când nu ne-am mai văzut. 

— Daţi-mi braţul dumneavoastră, duce, se adresă 
Mazarin domnului de Bouillon, știu că suferiți de gută. 

Domnul d'Epernon și domnul de La Meilleraye veneau în 
urmă vorbind cu cele două doamne de onoare. 

Toată lumea aceasta râdea și se veselea în razele 
călduţe ale soarelui gata să apună, asemeni unui grup de 
prieteni reuniți la o serbare. 

— Mai e mult de aici până la Bourcy? întrebă regina; 
dumneavoastră, domnule de La Rochefoucauld puteţi să-mi 
spuneţi, pentru că aţi studiat regiunea. 

— Trei leghe, doamnă, ajungem cu siguranţă înainte de 
nouă. 

— Foarte bine, iar mâine vă duceţi dis de dimineaţă s-o 
anunțați pe scumpa noastră vară, doamna de Condé, că 
vom fi fericiţi să o vedem. 

— Majestatea voastră, spuse ducele d'Epernon vede pe 
călăreţul acela frumos care a întors fața spre zid și a 
observat și pe doamna aceea care era la gard și a fugit 
când ne-a văzut coborând din trăsură? 

— Da, spuse regina, am văzut totul. Se pare că se 
distrează foarte plăcut la mănăstirea Sainte-Radegonde de 
Peyssac. 

În momentul acela, trăsura reparată plecă în trapul 
cailor ca să-i ajungă din urmă pe iluștrii călători care între 
timp ajunseră la vreo douăzeci de pași dincolo de 
mănăstire. 

— Haideţi, domnilor, să nu ne obosim spuse regina, știți 


că regele ne oferă muzică astă seară. 

Și toţi se urcară în trăsură iar hohotele lor de râs se 
pierdură curând în zgomotul roţilor. 

Cauvignac, uimit de contrastul groaznic dintre veselia 
zgomotoasă care trecea gălăgioasă, prin faţa acestei dureri 
mute, închisă între zidurile mănăstirii, îi privi cum se 
depărtează. Apoi când îi pierdu din vedere își zise în sinea 
lui. 

„Mi-e indiferent, dar sunt mulțumit că știu un lucru și 
anume că oricât de rău aș fi, sunt oameni încă mult mai răi 
decât mine, și pe Sfânta Maria, am să încerc să nu existe 
persoană care să se poată compara cu mine. Acum că sunt 
bogat, îmi va fi ușor”. 

Şi se întoarse spre grilajul porții ca să-și ia rămas bun de 
la Nanon. Dar după cum am spus, Nanon dispăruse. 

Oftând, încălecă, aruncă o ultimă privire spre mănăstire 
și porni în galop spre Libourne, în direcţia opusă în care 
dispăruse trăsura cu ilustrele personaje care au jucat un 
rol important în povestirea noastră. 

Poate le vom mai întâlni cândva; fiindcă această pretinsă 
pace, slab cimentată prin sângele lui Richon și al lui 
Canolles, nu era, în realitate, decât o suspendare 
temporară de arme, căci războiul femeilor încă nu se 
sfârșise. 


SFÂRŞIT