Alexandre Dumas — Razboiul Femeilor

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


RĂZBOIUL FEMEILOR 


CUPRINS: 

Nanon de Lartigues.3 

Doamna de Conde.163 

Vicontesa de Cambes...283 

Mănăstirea din Payssac...460 

Stareţa mănăstirii Sainte-Radegonde de Payssac...504 
Fratele şi sora...512 


NANON DE LARTIGUES. 

Î. 

În apropiere de Libourne, oraşul acela vesel, care se 
oglindeşte în apele repezi ale Dordonei, între Fronsac şi 
Saint-Michel-la Riviere, se afla, odinioară, un sat frumos cu 
ziduri albe şi acoperişuri roşii, ascuns pe jumătate de 
ramurile arţarilor, teilor şi fagilor. Drumul care ducea de la 
Libourne la Saint-Andre-de-Cubzac, trecea printre casele 
sale aliniate simetric de o parte şi de alta, constituind 
pentru ele unica perspectivă. În spatele unuia din aceste 
rânduri de case, doar la vreo sută de paşi, şerpuia fluviul a 
cărui lăţime şi măreție anunţa încă de pe acum că marea 
era în apropiere. 

Însă războiul civil lăsase urme şi pe aici: mai întâi 
răsturnase copacii, apoi depopulase locuinţele care, expuse 
tuturor capriciilor sale nebuneşti şi neputând fugi şi ele 
asemeni stăpânilor care le părăsiseră, se prăbuşiseră peste 
iarba dimprejur, încetul cu încetul, protestând în felul lor 
împotriva barbariei unor astfel de războaie. Puțin câte 
puţin, pământul acesta, care parcă fusese creat să 


servească drept mormânt pentru tot ce existase vreodată, 
acoperi rămăşiţele caselor, altă dată, atât de surâzătoare şi 
înfloritoare. Apoi iarba năpădi acest sol artificial, aşa încât, 
călătorul care, mergând pe drumul singuratic vedea 
păscând pe deluşoarele inegale, înşirate de-a lungul 
drumului, turmele acelea mari care se întâlnesc adesea în 
sud, nici nu-şi putea închipui că oile şi păstorul calcă peste 
cimitirul unde doarme un sat întreg. 

Însă în vremea despre care vorbim, adică spre luna mai a 
anului 1650, sătucul înflorea pe amândouă laturile 
drumului, care îl alimenta ca o arteră uriaşă, bucurându-se 
de o vegetaţie bogată şi de un trai din cele mai vesele. 
Străinul ce ar fi trecut atunci pe aici ar fi îndrăgit oamenii 
harnici de prin părţile locului; pe ţăranii ocupați cu 
înhămatul şi deshămatul cailor de la căruţe; pe barcagiii 
trăgând plasele în apele Dordonei şi scoţându-le pline cu 
peşti argintii şi trandafirii sau pe fierarii bătând în nicovale 
şi făcând să ţâşnească sub baroasele lor jerbe de scântei, 
care luminau forja la fiecare lovitură. 

Însă ceea ce l-ar fi încântat mai mult mai cu seamă după 
ce drumul i-ar fi deschis pofta de mâncare, ajunsă 
proverbială pentru cei care umblă mult, ar fi fost, la vreo 
cinci sute de paşi departe de sat, o construcţie joasă şi 
lungă, alcătuită dintr-un parter şi un singur etaj, care 
scotea fum printr-unul din hornuri iar prin ferestre nişte 
miresme care dovedeau mai bine decât o făcea viţelul aurit 
pictat pe tabla roşie, care scârţâia agăţată de o vergea 
înfiptă în zidul etajului, că ajunsese, în sfârşit, la una din 
acele case primitoare ai căror locatari se însărcinează să 
învioreze forţele călătorilor, în schimbul unei plăţi oarecare. 

De ce hanul „La viţelul de aur” se găsea, mi se va spune, la 
cinci sute de paşi de sat în loc de a-şi fi găsit locul printre 
casele vesele situate de ambele laturi ale drumului? 

Mai întâi, pentru că oricât de izolat ar fi fost în acest mic 
colţ de ţară, hangiul rămânea, în materie de bucătărie, un 
artist de prima mână. Or, dacă s-ar fi aşezat la mijlocul sau 


la unul din cele două capete ale lungului şir de case ce 
formau satul, ar fi riscat să fie confundat cu vreunul din acei 
birtaşi fără renume pe care ar fi fost silit să-i recunoască 
drept confrații săi, dar pe care nu se putea hotări să-i 
considere şi egali cu el: dimpotrivă, izolându-se, el atrăgea 
asupra lui atenţia cunoscătorilor, care, după ce apucaseră 
să guste măcar o singură dată din preparatele sale, îşi 
spuneau unul altuia: 

— Când vă duceţi de la Libourne la Saint-Andre-de-Cubzac 
sau de la Saint-Andre-de-Cubzac la Libourne, nu uitaţi să vă 
opriţi să prânziţi sau să cinaţi la hanul „La viţelul de aur”, 
care e la cinci sute de paşi de sătucul Matifou. 

Şi cunoscătorii se opreau, plecau mulţumiţi, trimiteau alţi 
cunoscători, aşa că inteligentul hangiu se căpătuia încetul 
cu încetul, continuând, lucru rar, să-şi menţină firma la 
aceeaşi înălţime gastronomică, ceea ce dovedeşte şi mai 
mult, după cum am mai spus, că jupân Biscarros era un 
adevărat artist. 

Or, într-una din acele frumoase nopţi de mai, când natura 
trezită în Sud începe să se tezească şi în Nord, nişte 
miresme mai puternice şi nişte mirosuri mai suave ca de 
obicei se răspândeau prin coşul de la bucătărie şi treceau la 
ferestrele deschise ale hanului, în timp ce jupân Biscarros, 
în persoană, sta în pragul casei, îmbrăcat în alb, aşa cum s- 
a cerut pentru sacrificatori în toate timpurile şi în toate 
locurile şi jumulea cu mâinile sale binecuvântate nişte 
potârnichi şi nişte prepeliţe destinate vreuneia din acele 
mese fine pe care se pricepea atât de bine să le rânduiască 
şi pe care, tot din dragostea ce o purta artei sale, avea 
obiceiul să le pregătească în cele mai mici amănunte. 

Aşadar, ziua era pe sfârşite, apele Dordonei care printr- 
una din cotiturile ei şerpuitoare cu care îi este presărat 
cursul, se depărtau de drum, cam la o distanţă de vreun 
sfert de leghe, ca să treacă pe sub zidurile micului fort din 
Vayres, începuseră să albească sub frunzele negre ale 
copacilor. Odată cu adierea serii se cobora peste câmpie o 


boare plină de calm şi de melancolie; plugarii se întorceau 
acasă cu caii deshămaţi, pescarii cu năvoadele ude; agitația 
din sat se liniştea şi după ce răsuna şi ultima lovitură de 
ciocan care marca sfârşitul activităţii din ziua aceea, 
începea să se audă în pădurea din apropiere cântecul unei 
privighetori. 

De la primele note ieşite din gâtlejul muzicantului cu pene, 
începu să cânte şi jupân Biscarros, desigur ca să-l 
acompanieze. Dar din cauza acestei rivalități, armonice şi a 
atenţiei cu care îşi vedea de treabă, hangiul nu observă că o 
mică trupă, compusă din şase călăreţi, apăru în capătul 
satului, dinspre Matifou, şi se îndrepta spre hanul său. 

Însă un strigăt de uimire pornit de la fereastra unei 
camere de la etaj, mişcarea grăbită şi zgomotul cu care fu 
închisă fereastra îl făcu pe hangiu să-şi ridice capul; el văzu 
atunci înaintând direct spre el pe călăreţul care mergea în 
fruntea grupului. 

Direct spre el nu este chiar bine zis şi ne grăbim să ne 
corectăm, pentru că omul acela se oprea la fiecare douăzeci 
de paşi, arunca spre dreapta şi spre stânga priviri 
cercetătoare, scrutând repede, potecile, copacii şi tufişurile. 
Cu o mână ţinea muscheta pe genunchi, gata de atac şi de 
apărare, iar din timp în timp le făcea semn însoţitorilor săi 
să înainteze, ceea ce aceştia făceau, imitându-i întru totul 
mişcările pe care le văzuseră la el. Apoi, el risca din nou o 
înaintare de câţiva paşi, reîncepând aceeaşi manevră. 

Biscarros îl urmărea cu atâta interes pe călăreţul acesta al 
cărui mers ciudat îl preocupa, încât uită să mai smulgă 
smocul de pene pe care le apucase între degetul mare şi 
arătător. 

— Desigur e vreun senior care caută casa mea, îşi spuse 
Biscarros. Şi fără îndoială că acest senior e miop; însă 
„Viţelul de aur” este pictat de curând, iar vergeaua care 
ţine firma este destul de mare. la să mă arăt eu mai în faţă. 

Şi jupân Biscarros se înfipse în mijlocul drumului 
continuând să jumulească pasărea cu gesturi largi, pline de 


măreție. 

Mişcarea lui produse exact rezultatul pe care îl aşteptase 
hangiul, căci, de îndată ce-l zări, călăreţul se îndreptă spre 
el şi salutându-l cu curtoazie, îi spuse: 

— Iertaţi-mă, jupâne Biscarros, n-aţi văzut cumva, pe aici, 
un grup de soldaţi, nişte prieteni de-ai mei, care desigur că 
mă caută? Soldaţi e prea mult spus, mai bine spus nişte 
militari, în sfârşit, nişte oameni înarmaţi! Da, da, oameni 
înarmaţi, asta îmi exprimă mai bine ideea! N-aţi văzut 
cumva nişte oameni înarmaţi? 

Biscarros foarte măgulit că i se spusese pe nume, salută, la 
rândul său, foarte curtenitor; fără să-şi dea seama că 
străinul, dintr-o privire aruncată asupra firmei, îi citise şi 
numele şi calitatea, după cum identitatea o citise pe figura 
proprietarului. 

— Domnule, oameni înarmaţi, n-am văzut în afară de un 
gentilom, cu scutierul său, care s-au oprit la mine cam de 
vreo oră, răspunse el după un moment de gândire. 

— Ah! Ah! făcu străinul mângâindu-şi bărbia aproape 
imberbă, dar purtând încă de pe acum pecetea virilităţii: 
ah! ah! e aici, în hanul dumneavoastră, un gentilom cu 
scutierul său? şi amândoi înarmaţi, spuneţi? 

— Da, aşa e, domnule, doriţi să-i comunic acestui gentilom 
că voiţi să-i vorbiţi? 

— Dar credeţi că este potrivit? răspunse străinul. Să 
deranjezi un necunoscut înseamnă, poate, să te porţi într- 
un mod prea familiar, mai ales dacă acest necunoscut este 
un om de calitate. Nu, nu, jupâne Biscarros, vă rog mai bine 
să mi-l descrieţi: sau, şi mai bine, să mi-i arătaţi fără să mă 
vadă. 

— E greu să vi-l arăt, domnule, mai cu seamă că şi el are 
aerul că vrea să se ascundă, căci de îndată ce 
dumneavoastră şi însoțitorii dumneavoastră aţi apărut pe 
drum a închis fereastra: aşa că e mai uşor să vi-l descriu: 
este un tânăr blond şi delicat, de vreo şaisprezece ani, care 


parc că abia are putere să poarte săbiuţa de salon care îi 
atârnă la ceutirom. 

Fruntea străinului se încreţi de umbra unei amintiri. 

— Foarte bine, spuse el, înţeleg ce vreţi să spuneţi: un 
stăpân blond şi molatic încălecând un cal marocan, urmat 
de un scutier bătrân, ţeapăn ca un suliţaş; nu, nu caut aşa 
ceva. 

— Ah! nu-l căutaţi pe domnul? spuse Biscarros. 

— Ei bine! În aşteptarea celui pe care domnul îl caută şi 
care nu poate să nu treacă pe aici, pentru că nu există 
decât drumul acesta, domnul ar putea să poftească 
înăuntru să se răcorească împreună cu însoțitorii săi. 

— Nu, mulţumesc. Vreau doar să vă mulţumesc, asta e tot, 
şi vă cer să-mi spuneţi cât poate fi ora. 

— Iată, domnule, că tocmai bate ora şase la orologiul din 
sat, auziţi dangătul gros al clopotului? 

— Da. Acum, domnule Biscarros, un ultim serviciu. 

— Cu plăcere. 

— Spuneţi-mi, vă rog, cum aş putea găsi o barcă şi un 
barcagiu. 

— Ca să treceţi pe malul celălalt? 

— Nu, ca să mă plimb pe fluviu. 

— Nimic mai uşor: pescarul care mă aprovizionează pe 
mine cu peşte... Vă place peştele, domnule? întrebă 
Biscarros ca o paranteză, revenind la ideea de a-l face pe 
străin să cineze la el. 

— E o carne mediocră, răspunse călăreţul, totuşi când e 
bine pregătit, nu-mi displace. 

— Am întotdeauna nişte peşte excelent, domnule, 

— Vă felicit, jupâne Biscarros, dar să revenim la cel care 
vi-l procură. 

— Este adevărat ei bine, tocmai la vremea asta şi-a 
terminat ziua de lucru şi desigur că mănâncă. Puteţi chiar 
de aici să-i vedeţi barca trasă la mal sub sălcii, acolo lângă 
ulm. Locuieşte în casa aceea, ascunsă în răchitiş. Cu 
siguranţă că o să-l găsiţi la masă. 


— Mulţumesc, jupâne Biscarros, mulţumesc, spuse 
străinul, şi făcând semn să-l urmeze celor care îl însoțeau, 
se îndreptă în grabă spre copaci şi ciocăni la cabana care i 
se indicase. 

Deschise soţia pescarului. 

Aşa cum îi spusese jupân Biscarros, pescarul era la masă. 

— Ia-ţi vâslele, şi urmează-mă, îi spuse călăreţul. Ai de 
câştigat un scud. 

Pescarul se ridică, imediat ceea ce dovedea că hangiul de 
la „Viţelul de aur” nu era prea darnic când făcea târguieli. 

— Ca să coborâm la Vayres? întreabă el. 

— Numai ca să mă duci în mijlocul râului şi să rămâi cu 
mine acolo, câteva minute. 

Pescarul rămase cu gura căscată când auzi acest capriciu 
al străinului; însă cum avea de câştigat un scud şi cum, la 
vreo douăzeci de paşi, în spatele cavalerului care bătuse la 
uşă, văzu conturându-se siluetele însoţitorilor săi, nu făcu 
nici o obiecţie, dându-şi bine seama că lipsa lui de 
bunăvoință ar fi atras după sine folosirea forţei şi că, în caz 
de conflict, ar fi pierdut recompensa care i se oferise. 

Se grăbi, deci să spună străinului că şi el şi barca şi vâslele 
îi stau la dispoziţie. 

Apoi, în timp ce străinul cobora spre fluviu mica trupă se 
îndreptă în grabă spre mal şi se opri acolo sus, iar pentru a 
preîntâmpina orice surpriză, se aşeză în aşa fel încât să 
poată vedea tot ce se petrece de jur-Împrejur. De acolo, de 
unde sta, ea putea să domine câmpia care se întindea în 
spatele ei şi, în acelaşi timp, să apere îmbarcarea care se 
făcea la mal. 

Străinul era un tânăr înalt, blond, palid şi nervos, puţin 
cam slab, cu o înfăţişare inteligentă, cu ochii albaştri 
înconjurați de un cerc cafeniu închis, cu o expresie de 
cinism vulgar care îi rătăcea pe buze. El îşi verifică cu grijă 
pistoalele, îşi puse muscheta în bandulieră, trase puţin 
sabia din teacă pentru a vedea dacă iese uşor, apoi îşi 
îndreptă privirea cu atenţie spre celălalt mal al fluviului, o 


imensă câmpie străbătută de o cărare care pleca de la 
malul apei şi se îndrepta în linie dreaptă spre IsoN. Un târg 
a cărui clopotniţă afumată se zărea în aburul aurit ai serii, 
printre fumurile albe ce se înălţau din coşuri. 

Tot pe celălalt mal, mai spre dreapta, cam la vreo jumătate 
de sfert de leghe se înălța micul fort din Vayres. 

— Ei, bine! spuse străinul impacientat, adresându-se 
însoţitorilor care făceau de gardă, vin? Îi vedeţi cumva 
ivindu-se din dreapta sau din stânga, din faţă, sau din 
spate? 

— Mi se pare că disting un grup negru pe drumul spre 
Ison, dar nu sunt sigur, căci mă orbeşte soarele. Ia staţi! da, 
da, aşa este: unu, doi, trei, patru, cinci oameni, în frunte 
cineva, cu o pălărie cu galoane şi cu o manta albastră. Este 
mesagerul pe care îl aşteptăm şi care pentru mai multă 
siguranţă şi-a luat cu el o escortă. 

— Are dreptul, răspunse flegmatic străinul. la-mi calul, 
Ferguzon. 

Cel căruia i se dăduse acest ordin, pe jumătate 
prieteneşte, pe jumătate poruncitor, se grăbi să se supună 
şi cobori malul. În acest timp, străinul descălecă, iar când 
celălalt ajunse lângă el îi aruncă frâul şi se grăbi să se urce 
în barcă. 

— Ascultă, Cauvignac, spuse Ferguzon punându-şi mâna 
pe umărul lui, fără vitejii inutile; dacă vei observa cea mai 
mică mişcare suspectă din partea omului dumitale, începe 
prin a-i plasa un glonţ în cap; nu vezi că vine cu o adevărată 
trupă? Şiret cumătru! 

— Da, dar mai puţin puternică decât a noastră. Aşa că în 
afară de superioritatea curajului; având-o şi pe cea 
numerică, n-avem de ce ne teme. Ah! ah! iată încep să li se 
observe capetele. 

— Eiia să vedem ce-or să facă! spuse Ferguzon, n-or să 
găsească barcă. Ah! ba da, iată că au găsit una ca prin 
minune. 


— E a vărului meu, conducătorul bacului de la Ison, spuse 
pescarul pe care pregătirile păreau că-l interesează în cel 
mai înalt grad, deşi se temea să nu se nască o luptă la 
bordul bărcii lui şi a vărului său. 

— Bine! iată că mantaua albastră se îmbracă, spuse 
Ferguzon, singur, pe legea mea, strict, în condiţiile 
înţelegerii. 

— Să nu-l lăsăm să aştepte, reluă străinul şi, sărind la 
rândul lui în barcă, făcu semn pescarului să treacă la vâsle. 

— Fii foarte atent, Roland, continuă Ferguzon revenind la 
recomandaţiile sale de prudenţă, râul este lat; nu te 
apropia prea mult de celălalt mal ca să nu încasezi o salvă 
de muschete pe care noi n-am putea s-o înapoiem; ţin-te pe 
cât e posibil dincoace de linia de demarcaţie. 

Acela pe care Ferguzon îl numea când Roland, când 
Cauvignac şi care răspundea la amândouă numele acestea, 
pentru că unul era numele pe care îl primise la botez iar 
celălalt numele de familie sau de luptă, făcu un semn din 
cap. 

— Nu-ţi fie teamă, adineaori ne-am gândit la asta, numai 
cei care nu riscă nimic pot face imprudenţe, însă afacerea 
asta este prea avantajoasă ca să mă expun prosteşte şi să 
pierd posibilitatea de a-i culege roadele. Aşa că dacă în 
această ocazie se va comite o imprudenţă, asta n-o să fie din 
partea mea. Dă-i drumul, barcagiu! 

Pescarul desfăcu lanţul cu care era legată barca, înfipse 
cangea în iarbă şi împinse spre firul apei. Şi pe măsură ce 
malul se depărta, dinspre celălalt mal se apropia barca 
conducătorului bacului din Ison. 

În mijlocul fluviului se afla o mică estacadă compusă din 
trei piese în care era înfipt un steag alb, pus acolo ca să 
semnaleze şlepurilor lungi care coborau Dordona, un banc 
de stânci foarte periculos. Când apele erau scăzute se 
putea observa ieşind din apă vârful acestor stânci, negru şi 
lucios, dar acum, când apele fluviului erau crescute, doar 


steguleţul acela şi un clocotit de apă mai indicau prezenţa 
primejdioasă a stâncii. 

Cei doi barcagii înţeleseră desigur că numai acolo ar fi 
putut să se întâlncască nişte parlamentari, aşa că îşi 
îndreptară bărcile spre locul acela; primul ajunse 
conducătorul bacului din Ison care, la porunca pasagerului 
său, legă barca de unul din inelele estacadei. 

În acel moment, pescarul care pornise de la malul opus se 
întoarse către călătorul său ca să-i primească ordinele, dar 
spre surprinderea lui descoperi în barcă un om mascat 
înfăşurat în pelerină. 

Frica de care fusese tot timpul stăpânit se acccntuă mai 
mult aşa că nu reuşi să se adreseze ciudatului personaj 
decât bâlbâindu-se. 

— Leagă barca de lemnul acela, spuse Cauvignac 
întinzând mâna spre un stâlp, cât mai aproape de barca 
domnului. 

Şi mâna lui indică pe rând stâlpul şi gentilomul adus de 
conducătorul bacului din Ison. 

Barcagiul se supuse şi după ce bărcile, duse de curent, se 
alipiră una de alta, cei doi plenipotenţiari începură 
următoarea convorbire. 

II 

— Ce? sunteţi mascat, domnule, spuse cu surpriză 
amestecată cu ciudă noul venit, un bărbat voinic de vreo 
cincizeci şi opt de ani, cu pivirea severă şi fixă ca o pasăre 
de pradă, cu vârfurile mustăţii încărunţite răsucite în sus şi 
care, dacă nu se mascase, îşi ascunsese părul şi faţa, cât 
mai mult cu putinţă, sub o pălărie mare cu galoane, iar 
corpul şi îmbrăcămintea sub o manta albastră foarte lungă 
şi largă. 

Privind mai de aproape personajul care îi vorbise, 
Cauvignac nu-şi putu ascunde o mişcare involuntară de 
surprindere. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă gentilomul. 


— Nimic, domnule, era să-mi pierd echilibrul. Însă mi se 
pare că mi-aţi făcut cinstea să-mi vorbiţi. Ce-mi spuneaţi, vă 
rog? 

— V-am întrebat de ce v-aţi mascat. 

— Întrebarea este deschisă, spune tânărul, şi vă voi 
răspunde cu aceeaşi francheţă: m-am mascat ca să-mi 
ascund faţa. 

— Aşadar, eu o cunosc? 

— Nu cred, însă dacă aţi văzut-o o dată, aţi putea s-o 
recunoaşteţi mai târziu, ceea ce, după părerea mea, cel 
puţin, este cu totul inutil. 

— Mi se pare, însă, că sunteţi măcar tot atât de sincer ca şi 
mine. 

— Da, atunci când sinceritatea nu poate să-mi facă rău. 

— Şi sinceritatea asta merge până la a dezvălui secretele 
altora? 

— De ce nu? când această dezvăluire poate să-mi 
folosească în vreun fel. 

— Ciudat fel de a gândi. 

— Drace! facem ce putem, domnule am fost, pe rând, 
avocat, doctor, soldat şi partizan, vedeţi dar că n-o să duc 
lipsă de profesiune. 

— Şi acum, cine sunteţi? 

— Sunt servitorul dumneavoastră, spuse tânărul 
înclinându-se cu un respect afectat. 

— Aveţi scrisoarea? 

— Aveţi hârtia semnată în alb? 

— Iat-o. 

— Vreţi să facem schimbul? 

— Un moment, domnule, spuse străinul cu pelerina 
albastră. Conversaţia cu dumneavoastră îmi place şi n-aş 
vrea să fiu lipsit prea repede de această plăcere. 

— Cum de nu, domnule, şi ea şi eu vă stăm la dispoziţie, 
răspunse Cauvignac, să vorbim dacă asta vă face plăcere. 

— Vreţi să trec în barca dumneavoastră, sau preferaţi să 
treceţi în barca mea, pentru ca în barca rămasă liberă să 


ţinem pe barcagii departe de noi? 

— Inutil, domnule, desigur că vorbiţi o limbă străină, nu? 

— Vorbesc spaniola. 

— Şi eu, să vorbim în spaniolă, dacă vă convine această 
limbă. 

— Minunat! Care a fost cauza care v-a făcut să dezvâăluiţi 
ducelui d'Epernon infidelitatea doamnei în chestiune? 
continuă gentilomul folosind din acel moment limba 
convenită. 

— Am vrut să-i fac un serviciu acestui demn senior şi să-i 
câştig bunăvoința. 

— Eraţi supărat pe domnişoara de Lartigues? 

— Eu? Dimpotrivă! trebuie să mărturisesc că-i sunt chiar 
obligat întrucâtva şi aş fi foarte supărat dacă i s-ar întâmpla 
vreun necaz. 

— Domnul baron de Canolles vă este duşman? 

— Nu l-am văzut în viaţa mea şi nu-l cunosc decât din 
auzite, dar trebuie să spun că are reputaţia unui cavaler 
galant şi a unui gentilom viteaz. 

— Aşadar nu vă însufleţeşte nici un motiv de ură? 

— Doamne fereşte! dacă aş avea ceva împotriva domnului 
baron de Canolles, l-aş ruga să-şi zboare creierii sau să-şi 
taie beregata împreună cu mine, iar el este un om prea 
civilizat pentru a-mi refuza o astfel de partidă. 

— Aşadar trebuie să cred ceea ce mi-aţi spus? 

— Cred că e cel mai bun lucru pe care-l puteţi face. 

— Bine! Aşadar aveţi scrisoarea aceea care dovedeşte 
infidelitatea domnişoarei de Lartigues? 

— Iat-o! fără nici un reproş, este pentru a doua oară că v-o 
arăt. 

Bătrânul gentilom aruncă repede o privire tristă pe hârtia 
fină, acoperită cu un scris elegant. 

Tânărul desfăcu scrisoarea, încet. 

— Recunoaşteţi scrisul, nu e aşa? 

— Da. 


— Atunci daţi-mi scrisoarea în alb şi veţi avea scrisoarea 
aceasta. 

— Imediat. Îmi permiteţi o întrebare? 

— Vă rog, domnule. 

Şi tânărul îndoi încet scrisoarea pe care o băgă în 
buzunar. 

— Cum aţi obţinut acest bilet? 

— Am să vă spun. 

— Ascult. 

— Cunoaşteţi, desigur că guvernarea ducelui d'Epernon, 
oricât ar fi fost de corectă, a produs mari încurcături în 
Guyana? 

— Da, să trecem. 

— Cunoaşteţi că guvernarea îngrozitor de zgârcită a 
domnului de Mazarin a produs foarte mari încurcături în 
capitală? 

— Ce legătură este între domnul Mazarin şi domnul 
d'Epernon? 

— Aşteptaţi: dintre cele două guvernări opuse s-a născut o 
stare de fapt care seamănă foarte mult cu un război 
general în care fiecare trece de partea cuiva. În momentul 
acesta domnul de Mazarin declară război pentru regină; 
dumneavoastră, pentru rege; domnul coajutor pentru 
domnul de Beaufort; domnul de Beaufort pentru doamna de 
Montbazon; domnul de La Rochefaucauld pentru doamna 
de Longueville; domnul duce Orleans pentru domnişoara 
Soyon; parlamentul pentru popor; în sfârşit, domnul de 
Conde care declarase război pentru Franţa a fost aruncat 
în închisoare. Or mie, care n-aş câştiga mare lucru dacă aş 
declara război pentru regină, pentru rege, pentru domnul 
coajutor, pentru domnul de Beaufort, pentru doamna de 
Montbazon, pentru doamna de Longueville, pentru 
domnişoara Soyon, pentru popor sau pentru Franţa, mi-a 
venit o idee: să nu trec de partea nici unui partid, ci să-l 
urmez pe acela spre care mă simt atras la un moment dat. 


Totul este, deci, la mine o problemă de moment. Ce părere 
aveţi de această idee? 

— Ingenioasă. 

— În consecinţă, mi-am strâns o armată. O vedeţi înşirată 
pe malul Dordonei. 

— Cinci oameni, la dracu! 

— Cu unul mai mult decât aveţi dumneavoastră, aţi face o 
greşeală dacă aţi dispreţui-o. 

Prost îmbrăcaţi, continuă bătrânul gentilom, rău dispus, 
gata de a subestima valorile. 

— Este adevărat, spuse interlocutorul, că seamănă cu 
nişte tovarăşi de-ai lui Falstaff. Nu daţi importanţă, Falstaff 
este un gentilom englez, o cunoştinţă de-a mea, în astă 
seară vor fi îmbrăcaţi cu costume noi şi, dacă i-aţi întâlni 
mâine, aţi vedea ce băieţi fiumoşi sunt. 

— Să revenim la noi, nu mă interesează oamenii 
dumneavoastră. 

— Bine! Aşadar declarând război pe contul meu, am 
întâlnit perceptorul districtului care mergea din sat în sat 
să rotunjească punga majestăţii sale: când a mai avut de 
strâns o singură taxă, i-am făcut o escortă foarte 
credincioasă şi mărturisesc că, văzând cum se umflă taşca 
aceea, am vrut să trec de partea regelui. Însă evenimentele 
al dracului de tulburi, o pornire de proastă dispoziţie 
împotriva demnului de Mazarin, plângeri împotriva 
domnului de d'Epernon, pe care le-am auzit din toate 
părţile, ne-au închis în noi. M-am gândit că era o afacere 
bună, chiar foarte bună, să fii de partea prinților, şi de 
aceea am îmbrăţişat-o cu căldură, pe legea mea! 
Perceptorul îşi terminase turneul cu casa aceea mică şi 
izolată pe care o vedeţi acolo, pierdută printre plopi şi 
arţari. 

— A lui Nanon! murmură gentilomul. Da, o văd, adăugă el 
tare. 

— L-am aşteptat până a ieşit, l-am însoţit aşa cum făcusem 
de cinci zile, am trecut Dordona împreună cu el, ceva mai 


sus de Saint-Michel, şi când ne găseam în mijlocul fluviului, 
i-am destăinuit crezul nostru politic şi l-am invitat, cu toată 
politeţea de care suntem capabili, să ne predea banii pe 
care îi avea asupra lui. Ce credeţi că a făcut domnule? A 
refuzat! Atunci însoțitorii mei au început să-l scotocească şi 
cum striga ca din gură de şarpe, locotenentul meu, un băiat 
plin de posibilităţi, acela de colo, cu pelerina roşie, care-mi 
ţine calul, s-a gândit că apa, întrerupând curentul de aer, 
întrerupea în consecinţă şi răspândirea sunetului. E o 
axiomă de fizică pe care eu, ca medic, am aplaudat-o. Cel 
care a emis propunerea, aplecă, prin urmare, capul 
recalcitrantului spre apă şi-l scufundară doar de un lat de 
palmă, nu mai mult. Perceptorul n-a mai strigat, sau, mai 
bine zis, nu l-am mai auzit strigând, iar noi, în numele 
prinților, am putut pune mâna pe toţi banii pe care îi avea 
precum şi pe toată corespondenţa pe care o ducea. Am 
împărţit banii soldaţilor mei care, după cum prea bine aţi 
observat, aveau nevoie să fie îmbrăcaţi în haine noi, iar eu 
am oprit hârtiile, printre care şi pe aceasta. Se pare că 
bunul perceptor servea drept un galant curier al zeilor, 
pentru domnişoara de Lartigues. 

— Aşa e, murmură bătrânul gentilom, dacă nu mă înşel, 
era un protejat al lui Nanon; şi ce s-a întâmplat cu acest 
nenorocit? 

— Ah! să vedeţi dacă n-am făcut bine că l-am udat, pe 
nenorocitul acesta, cum îi spuneţi dumneavoastră! În 
adevăr, fără această măsură de prevedere, ar fi răsculat 
lumea întreagă; închipuiţi-vă că după ce l-am scos din apă, 
deşi stătuse acolo doar un sfert de oră, era mort de furie. 

— Şi l-aţi scufundat, din nou, desigur, nu? 

— Chiar aşa. 

— Dar dacă mesagerul a fost înecat...? 

— Eu n-am spus că ar fi fost înecat. 

— Să nu discutăm asupra cuvintelor, dacă mesagerul a 
murit... 

— Oh! În privinţa asta! e clar, a murit. 


— Domnul de Canolles n-a putut fi anunţat şi prin urmare 
nu va veni la întâlnire. 

— Oh! Un moment, eu am declarat război autorităţilor, nu 
particularilor. Domnul de Canolles a primit o copie de pe 
scrisoarea prin care i se da întâlnire: numai că, considerând 
că manuscrisul autograf avea o oarecare valoare, l-am 
păstrat. 

— Ce va gândi, nerecunoscând scrisul? 

— Că persoana care îl invită să-l vadă, a folosit o mână 
străină, pentru mai multă precauţiune. 

Străinul îl privi pe Cauvignac cu un fel de admiraţie, pe 
care i-o provocase atâta neruşinare, amestecată cu atâta 
prezenţă de spirit. 

Ar fi vrut să vadă dacă n-ar fi fost posibil să-l intimideze pe 
acest jucător îndrăzneţ. 

— Dar la autorităţi, la cercetări, nu vă gândiţi deloc, 
niciodată? 

— Cercetări! îi replică tânărul râzând, oh! ba da! domnul 
d'Epernon are alte lucruri mai bune de făcut, decât 
cercetări şi apoi nu v-am spus că ceea ce am făcut a fost ca 
să-mi câştig simpatia lui? Ar fi un ingrat dacă nu mi-ar 
acorda-o. 

— Nu prea pricep, spuse cu ironie bătrânul gentilom, cum 
se face că dumneavoastră care aţi mărturisit că aţi 
îmbrăţişat cauza prinților, v-a venit ideea asta ciudată să-i 
faceţi un serviciu domnului d'Epernon. 

— E totuşi lucrul cel mai simplu de pe lume; când am 
verificat hârtiile găsite asupra perceptorului, m-am convins 
de puritatea intenţiilor regelui. Majestatea Sa s-a justificat 
complet în ochii mei, iar domnul duce d'Epernon are de o 
mie de ori dreptate împotriva administraţilor săi. Asta este 
o cauză dreaptă şi de aceea am îmbrăţişat această cauză. 

— Iată un bandit pe care aş pune să-l spânzure, dacă mi-ar 
cădea vreodată în mână! mormăi bătrânul gentilom 
trăgându-se de vârful mustăţilor. 


— Spuneaţi?... întrebă Cauvignac, clipind din ochi sub 
mască. 

— Nimic. Acum o întrebare: ce veţi face cu scrisoarea în 
alb pe care o cereţi? 

— Să mă ia dracu, dacă am luat vreo hotărâre în această 
privinţă. Am cerut o scrisoare în alb, pentru că este lucrul 
cel mai comod, cel mai uşor de purtat, cel mai elastic; e 
posibil să o păstrez pentru vreo împrejurare extremă; e 
posibil s-o irosesc pentru primul capriciu care îmi va trece 
prin minte; poate am să v-o prezint chiar eu mai înainte de 
sfârşitul săptămânii, poate că nu vă va reveni decât peste 
trei sau patru luni după ce o vor fi folosit-o vreo duzină de 
giranţi, asemeni unui bilet lansat în comerţ. În orice caz, fiţi 
liniştit, nu voi abuza ca să fac lucruri de care am putea roşi, 
şi dumneavoastră şi eu. Suntem gentilomi, înainte de toate. 

— Sunteţi gentilom? 

— Da, domnule, şi dintre cei mai buni. 

— Atunci am să pun să te tragă pe roată, murmură 
necunoscutul; iată la ce o să-ţi servească scrisoarea cu 
semnătura în alb. 

— Sunteţi hotărât să-mi daţi această scrisoare în alb? 
întrebă Cauvignac? 

— N-am încotro, răspunse bătrânul gentilom. 

— Să ne înţelegem, eu nu vă forţez, eu vă propun un 
schimb, păstraţi-vă hârtia, eu o voi păstra pe a mea. 

— Scrisoarea! 

— Scrisoarea semnală în alb! 

Şi cu o mână întinse scrisoarea, în timp ce cu cealaltă îşi 
încărcă pistolul. 

— Lăsaţi-vă pistolul în pace, spuse străinu' desfăcându-şi 
pelerina, căci am şi eu pistoale şi sunt şi eu foarte bine 
înarmat. Joc deschis şi dintr-o parte şi din alta: iată 
scrisoarea semnată în alb. 

Schimbui de scrisori se făcu cinstit şi fiecare parte 
examină în tăcere, pe îndelete şi cu atenţie, ceea ce i se 
dăduse. 


— Acum, domnule, încotro vă veţi îndrepta? întrebă 
Cauvignac. 

— Trebuie să trec pe malul drept al râului. 

— Şi eu pe malul stâng, răspunse Cauvignac. 

— Cum o să facem? Oamenii mei sunt pe partea unde veţi 
isf$e dumneavoastră iar oamenii dumneavoastră sunt pe 
partea unde voi trece eu. 

— Ei bine! nimic mai simplu: trimiteţi-mi oamenii mei cu 
barca dumneavoastră şi eu vă voi trimite oamenii 
dumneavoastră cu barca mea. 

— Judecaţi repede şi ingenios. 

— Am fost născut ca să fiu comandant de armată. 

— Sunteţi. 

— E adevărat, spuse tânărul, uitasem. 

Străinul făcu un semn conducătorului de bac să pornească 
barca şi s-o ducă pe malul opus celuia de unde plecase şi în 
direcţia unei pădurici care se întindea până la drum. 

Tânărul care se aştepta poate la vreo trădare, se ridică pe 
jumătate pentru a-l urmări cu ochii, cu degetul pe trăgaciul 
pistolului, gata să apese pe el la cea mai mică mişcare 
suspectă din partea străinului. Însă acesta nici nu găsi de 
cuviinţă să observe neîncrederea cu care era tratat şi 
Întorcându-se cu spatele la tânăr, cu o nepăsare reală sau 
prefăcută, începu să citească scrisoarea, fiind repede 
absorbit de această lectură. 

— Nu uitaţi ora, strigă Cauvignac, astă-seară la ora opt. 

Străinul nu-i răspunse şi păru că nici nu l-a auzit. 

— Ah! îşi spuse Cauvignac încet, vorbindu-şi lui însuşi, în 
timp ce mingâie mânerul pistolului: când te gândeşti că 
dacă aş vrea aş putea deschide succesiunea guvernatorului 
Guyanei şi opri războiul civil; dar dacă moare ducele 
d'Epernon, la ce-mi mai poate servi scrisoarea semnată în 
alb pe care mi-a dat-o? şi dacă se termină războiul civil eu 
din ce am să mai trăiesc? în adevăr, sunt momente când 
cred că am să înnebunesc! Trăiască ducele d'Epernon şi 
războiul civil! Haide, barcagiu, apucă vâslele şi să trecem 


pe celălalt mal, nu trebuie să lăsăm să aştepte escorta 
acestui demn senior. 

Curând după aceea, Cauvignac cobora pe malul sting al 
Dordonei, tocmai în momentul când bătrânul gentilom îi 
trimitea, pe Ferguzon şi cei cinci bandiți ai săi, cu barca 
conducătorului de bac din Ison. Nevoind să rămână nici el 
mai prejos, reînnoi barcagiului ordinul de a trece cu barca 
pe malul drept pe cei pairu oameni ai necunoscutului: la 
mijlocul râului cele două bărci se întâlniră şi se salutară 
politicos; fiecare barcă atinse malul la locul unde era 
aşteptată. Apoi, bătrânul, gentilom împreună cu escorta, se 
înfundă în desişul care se întindea de la malul apei până la 
drumul mare, iar Cauvignac, în fruntea armatei sale, apucă 
pe cărarea care ducea la Ison. 

III. 

O jumătate de oră după scena pe care am povestit-o 
aceeaşi fereastră de la hanul lui jupân Biscarros, care se 
închisese atât de brusc, se deschise acum cu multă grijă iar 
în pervazul ei se rezemă în coate un tânăr de vreo 
şaisprezece, şaptesprezece ani, îmbrăcat în negru, cu 
manşete bufante la încheietura mâinii după moda vremii, 
după ce mai înainte se uitase, cu toată atenţia, spre dreapta 
şi spre stânga. O cămaşă fină din batist, cu broderii, ieşea 
ostentativ din haina strânsă pe talie şi cădea în cute peste 
pantalonul scurt şi bufant, încărcat de panglici. Mâna mică, 
elegantă şi grăsuţă, o adevărată mână de rasă, frământa cu 
nelinişte nişte mănuşi de antilopă brodate pe la cusături. O 
pălărie din fetru, de culoare gris deschis, care se îndoia la 
margine sub greutatea unei minunate pene albastre, îi 
ascundea părul lung şi mătăsos cu reflexe aurii, ce încadra 
o faţă ovală, cu tenul alb, cu buze trandafirii şi sprâncene 
negre. Dar, trebuie să spunem că tot acest ansamblu 
grațios care trebuia să facă din tânărul acesta unul din cei 
mai încântători cavaleri văzuţi vreodată, era pentru 
moment destul de posomorit din cauza unei aşteptări 


zadarnice, căci tânărul nu contenea să cerceteze, cu 
atenţie, drumul care începuse să se cufunde în ceața serii. 

În nerăbdarea sa, îşi lovea mâna stângă cu mănuşile. La 
zgomotul acesta, hangiul, care tocmai terminase de jumulit 
penele de pe potârnichi, îşi ridică privirea şi scoţându-şi 
boneta întrebă respectuos: 

— La ce oră cinaţi, domnule cavaler? căci nu aştept decât 
ordinele dumneavoastră ca să vă servesc. 

— Ştiţi bine că nu cinez singur şi că-mi aştept un camarad, 
spuse acesta, când îl veţi vedea că soseşte puteţi să 
pregătiţi masa. 

— Ah! domnule, răspunse jupân F.carros, nu mă gândesc 
să-l condamn pe prietenul dumneavoastră, desigur că e 
liber să vină sau să nu vină, însă este un obicei foarte rău să 
se lase aşteptat. 

— Totuşi, nu acesta îi e obiceiul şi de aceea mă şi miră 
întârzierea lui. 

— Eu fac mai mult decât să mă mir, eu sunt îndurerat căci 
o să se ardă friptura. 

— Scoate-o din frigare. 

— Atunci se va răci. 

— Pune alta la fript. 

— Nu va fi gala până atunci. 

— În cazul acesta fă şi dumneata, prietene, cum îţi place, 
spuse tânărul care, cu toată proasta dispoziţie în care se 
găsea, nu putu să nu zâmbească văzând disperarea 
hangiului. Las problema asta în seama deosebitei dumitale 
înţelepciuni. 

— Nu există înţelepciune, chiar dacă ar fi vorba de 
înţelepciunea regelui Solomon, care să poată face bună de 
mâncat o cină încălzită. 

Şi cu această axiomă pe care, douăzeci de ani mai târziu, 
Boileau avea s-o pună în versuri, jupân Biscarros intră în 
casă, clătinând dureros din cap. 

Atunci tânărul, pentru a-şi înşela nerăbdarea, reveni în 
cameră, făcu să răsune un moment podeaua sub cişmele 


sale apoi, când i se păru că aude nişte tropote de cai în 
depărtare, se întoarse repede la fereastră. 

— În sfârşit, strigă el, iată-l! Mulţumesc lui Dumnezeu! 

În adevăr, dincolo de boschetul în care cânta 
privighetoarea cu accente atât de melodioase căreia 
desigur dintr-o prea mare preocupare tânărul nu-i dăduse 
nici o atenţie, se ivi un călăreț, dar, spre marea lui uimire, 
aşteptă zadarnic să-l vadă apărând în capătul drumului: 
noul venit o luă la dreapta şi intră în boschet, unde în 
curând i se înfundă pălăria, probă evidentă că descălecase. 
Puțin după aceea, observatorul zări, printre crăcile 
îndepărtate cu grijă, o haină cenuşie şi, în lumina unei 
ultime raze de soare, o scânteiere reflectată pe ţeava unei 
muschete. 

Tânărul rămase gânditor la fereastră, era evident că nu 
putea fi omul aşteptat de el călăreţul ascuns în tufiş, iar 
expresia de nerăbdare care i se întipărise pe faţă, făcu loc 
unei expresii de curiozitate. 

În curând o nouă pălărie se arătă la colţul drumului: 
tânărul se retrase ca să nu fie văzut. 

Aceeaşi haină cenuşie, aceeaşi manevră cu calul, aceeaşi 
puşcă strălucitoare: cel de-al doilea sosit adresă primului 
venit câteva cuvinte pe care observatorul nostru nu le putu 
auzi din cauza depărtării iar în urma indicaţiilor pe care, 
fără îndoială, i le dăduse tovarăşul său, se înfundă în desişul 
paralel cu zidul, descălecă la rândul său, se ascunse în 
spatele unei stânci şi aşteptă. 

De acolo, de sus, de unde era, tânărul vedea pălăria 
deasupra stâncii. Lingă pălărie strălucea un punct luminos: 
era vârful ţevii muschetei. 

Un uşor sentiment de teamă trecu prin mintea 
gentilomului care privea această scenă, retrăgându-se din 
ce în ce mai mult. 

— Oh! oh! se întrebă el, pe mine mă urmăresc sau pe cei o 
mie de ludovici pe care îi am la mine? Nu cred, pentru că 
presupunând că Richon soseşte şi că pot pleca astă seară, 


eu mă îndrept spre Libourne şi nu spre Saint-Andre-de- 
Cubzac; aşa că nu trec prin locul unde s-au aşezat la pândă 
aceşti oameni ciudaţi. Măcar dacă ar fi fost aici bătrânul 
meu Pompee, m-aş fi sfătuit cu el. Dar, dacă nu mă înşel, ba 
da, pe legea mea! au mai venit încă doi oameni. Ei, drace! 
dar asta are aerul unei adevărate capcane! 

Şi tânărul mai făcu un pas înapoi. 

În adevăr, în momentul acela încă doi călăreţi se iveau în 
punctul cel mai înalt al drumului, dar, de data aceasta, 
numai unul era îmbrăcat în haine cenuşii. Celălalt, călare pe 
un puternic cal negru, era înfăşurat Într-o pelerină largă, 
purta o pălărie galonată împodobită cu o pană albă iar pe 
sub pelerina ce i-o flutura vântul de seară se putea vedea o 
broderie bogată îmbodobind o haină strânsă pe corp, de 
culoare roşu deschis. 

S-ar fi zis că ziua se mai prelungea ca să lumineze această 
scenă, cfici ultimele raze ale soarelui, ieşind dintr-un grup 
de nori negri, luminară dintr-o dată, cu mii de rubine, 
ferestrei unei case frumoase situată la vreo sută de paşi de 
fluviu, pe care tânărul n-ar fi observat-o lără acest ajutor, 
aşa cum era pierdută printre ramurile unui cadru bătrân. 
Prisosul acesta de lumină îi permise mai întâi să vadă că 
privirile spionilor se întorceau, pe rând, când spre intrarea 
în sat, când spre căsuţa cu geamurile strălucitoare, apoi că 
hainele cenugşii păreau să aibă cel mai mare respect faţă de 
pana albă căreia nu-i vorbeau decât cu pălăria în mână, 
apoi, în sfârşit, că una din ferestrele iluminate se deschise, 
o femeie se arătă în balcon, se aplecă un moment, ca şi cum 
şi ea ar fi aşteptat pe cineva şi intră repede în casă, 
temându-se să nu fie văzută. 

În timp ce ea intra în casă, soarele se cobori în spatele 
muntelui şi, pe măsură ce cobora, parterul casei părea că 
se înfundă în întuneric, iar lumina părăsind ferestrele se 
urca încetul cu încetul pe acoperişul de gresie, dispărând în 
cele din urmă, dar nu mai înainte de a se fi jucat, un ultim 


moment, pe un mănunchi de săgeți de aur care formau o 
giruetă. 

Pentru orice minte inteligentă, se găseau aici o scamă de 
indicii pe care se puteau clădi, dacă nu nişte certitudini, cel 
puţin nişte probabilităţi. 

— Era posibil ca oamenii să fi supravegheat căsuţa izolată 
în balconul cărora apăruse la un moment dat femeia aceea; 
mai era posibil ca şi femeia şi oamenii să fi aşteptat o 
aceeaşi persoană, dar cu intenţii complet diferite; ar mai fi 
fost probabil ca persoana aşteptată să vină prin sat şi, prin 
urmare, să treacă prin faţa hanului, aşezat la jumătatea 
drumului dintre sat şi grupul de arbori, după cum şi grupul 
acesta de arbori se găsea la jumătatea drumului dintre han 
şi casă; s-ar mai fi putut ca şeful acestor călăreţi în haine 
cenuşii să fi fost călăreţul cu pana albă, şi că, după interesul 
pe care îl punea, ridicându-se în scări ca să va lă cât mai 
departe, se părea că şeful acesta era nu numai gelos, dar şi 
că prindea, pentru că era interesat personal să afle ceva. 

În momentul când tânărul termina această serie de 
raționamente, ce se înlănţuiau unele cu altele, uşa camerei 
se deschise şi jupân Biscarros intră. 

— Dragă gazdă, spuse tânărul fără să lase timp celui care 
intrase tocmai la moment să-i expună cauza vizitei, cauză 
pe care de altfel o bănuia, veniţi încoace şi spuneţi-mi, dacă 
nu e indiscretă întrebarea mea, a cui este căsuţa aceea care 
se vede acolo, ca un punct alb în mijlocul plopilor şi 
arţarilor. 

Hangiul urmări cu ochii direcţia indicată de deget şi-şi 
scărpina fruntea: 

— Pe legea mea, când unuia, când altuia, spuse el cu un 
zâmbet pe care încerca să-l facă şiret. Şi dumneavoastră, 
dacă aţi avea vreun motiv să căutaţi singurătatea: fie că 
vreţi să vă ascundeţi dumneavoastră, fie că vreţi pur şi 
simplu să vă ascundeţi acolo pe cineva. 

Tânărul roşi. 

— Dar astăzi, cine locuieşte acolo? întrebă el. 


— O tânără doamnă care se dă drept văduvă şi pe care 
vine s-o viziteze din când în când umbra primului sau, 
poate, a celui de al doilea soţ. Numai că este de observat un 
lucru: cele două umbre se înţeleg intre ele, că nu vin 
niciodată amândouă în acciaşi timp. 

— Şi de când locuieşte frumoasa văduvă în această casă 
izolată, atât de potrivită pentru vizita fantomelor? întrebă 
tânărul surâzând. 

— Cam de vreo două luni. De altfel ea e foarte retrasă şi 
cred că nimeni nu se poate lăuda că a putut-o vedea în 
aceste două luni: pentru că iese rar şi când iese, nu iese 
decât cu faţa acoperită. O tânără cameristă, foarte drăguță, 
pe legea mea, vine în fiecare dimineaţă la mine să-mi 
comande masa pentru toată ziua. Eu îi trimit masa 
pregătită, ea primeşte mâncarea în vestibul, plăteşte din 
plin, apoi închide imediat uşa în nasul băiatului. Astă seară, 
de exemplu, este petrecere; pentru dânsă pregăteam 
prepeliţele şi potârnichile pe care m-aţi văzut că le 
jumuleam. 

— Şi pe cine are invitat la cină? 

— Fără îndoială că pe una din cele două umbre de care vă 
vorbeam. 

— Aţi văzut vreodată cele două umbre? 

— Da, dar numai în trecere, seara, după apusul soarelui, 
sau dimineaţa înainte de a se crăpa de ziuă. 

— Sunt sigur că le-aţi observat bine, dragă domnule 
Biscarros, căci de la primul cuvânt mi-am dat seama că 
sunteţi un foarte bun observator. Ce-aţi remarcat deosebit 
în înfăţişarea celor două umbre? 

— Una din ele este un bărbat de vreo şaizeci, şaizeci şi 
cinci de ani şi-mi face impresia că el este soţul dintâi, căci 
vine ca o umbră sigură de prioritatea drepturilor sale. 
Cealaltă este umbra unui tânăr de vreo douăzeci şi şase, 
douăzeci şi opt de ani, şi trebuie să spun, că umbra aceasta 
este mai timidă, are aerul unui suflet necâjit. Aş jura că ea 
este umbra celui de-al doilea soţ. 


— Şi pentru ce oră vi s-a cerut să pregătiţi cina astă 
seară? 

— Pentru ora opt. 

— E şapte şi jumătate, spuse tânărul scoțând din 
buzunarul vestei un foarte frumos ceas pe care îl consultase 
de multe ori până atunci. Nu mai aveţi timp de pierdut. 

— Oh! va fi gata, fiţi liniştit, numai că eu urcasem ca să vă 
vorbesc de cina dumneavoastră şi să vă spun că am 
pregătit-o din nou. Pentru cil prietenul dumneavoastră a 
întârziat atâta, căutaţi să nu vină mai înainte de o oră. 

— Ascultă, gazdă dragă, spuse tânărul cavaler cu aerul 
unui om pentru care această gravă afacere a unei mese 
servite la timp nu constituia decât un fapt secundar, nu vă 
frământaţi atât pentru cina noastră; chiar dacă persoana pe 
care o aştept ar veni acum, avem destule de vorbit. Dacă 
cina nu e gata, vom vorbi în continuare, iar dacă e gata, 
vom vorbi după aceea. 

— În adevăr, domnule, spuse hangiul, sunteţi o persoană 
foarte binevoitoare şi pentru că vă lăsaţi în seama mea, veţi 
fi mulţumit, fiţi sigur. 

Jupân Biscarros făcu un compliment adânc, tânărul îi 
răspunse cu o uşoară înclinare a capului, şi ieşi. 

— Acum înţeleg totul, îşi spuse tânărul reluându-şi, plin de 
curiozitate, postul de la fereastră. Doamna aşteaptă pe 
cineva care trebuie să vină dinspre Libourne, iar oamenii 
din desiş îşi propun să-l atace pe vizitator înainte ca acesta 
să fi apucat să bată la uşă. 

În acelaşi timp şi parcă pentru a justifica bănuielile 
perspicacelui observator, dinspre stingă se auzi pasul unui 
cal. Iute ca fulgerul, ochii tânărului scrutară desişul pentru 
a urmări comportarea oamenilor aşezaţi la pândă. Cu toate 
că loaptea începuse să încurce obiectele, i se păru că unii 
îndepărtau crăcile şi că alţii se ridicau ca să privească peste 
stâncă, dar şi unii şi alţii se pregăteau pentru o acţiune ce 
avea toate aparențele unei agresiuni. În acelaşi timp un 
zgomot sec, ca de muschetă care se încarcă, se auzi de trei 


ori şi-l făcu să tresară. Atunci întorcându-se repede înspre 
Libourne ca să-l zărească pe cel ameninţat de acest zgomot 
ucigător, zări apărând un cal bine făcut mergând în trap, 
călărit de un tânăr cu nasul în vânt, cu aer triumfător, cu 
mâna în şold, purtând o pelerină scurtă, căptuşită cu şaten 
alb care îi descoperea cu graţie umărul drept. De departe, 
figura aceasta părea plină de eleganţă, de molatică poezie 
şi de voioasă mândrie. În plus, figura avea trăsături fine, un 
ten proaspăt, ochiul viu şi buzele întredeschise din obiceiul 
de a surâde mereu, mustaţa neagră şi delicată, dinţii fini şi 
albi. O nuia pe care o învârtea cu eleganţă, un fluierat uşor, 
aşa cum îl adusese la modă domnul Gaston d'Orleans şi 
fusese adoptat de tinerii eleganţi ai vremii, făceau din noul 
venit un cavaler perfect, după toate legile manierelor 
elegante în vigoare la curtea Franţei, care începuse de mult 
să dea tonul tuturor Curţilor din Europa. 

La cincizeci de paşi în urma lui, călărind un cal căruia îi 
potrivea pasul după calul stăpânului său, venea un lacheu 
înfumurat şi foarte plin de el. Părea că deţine printre 
servitori un rang nu mai puţin distins decât stăpânul său 
printre gentilomi. 

Frumosul adolescent ce sta la fereastra hanului, prea 
tânăr ca să asiste impasibil la o scenă de felul celei care i se 
promitea, nu se putu împiedica să nu se cutremure la 
gândul că cei doi care înaintau, atât de lipsiţi de grijă şi de 
siguranţă, urmau să fie ucişi, după toate probabilitățile, 
când aveau să ajungă în dreptul capcanei care îi aştepta, 
între timiditatea vârstei şi dragostea pentru aproape, păru 
că se dă o luptă în care câştigă sentimentul generos. Şi cum 
cavalerul tocmai trecea prin faţa hanului, fără să-şi arunce 
privirea în jur, tânărul, cedând unui elan, subit, unei 
hotărâri de neînvins, se plecă peste fereastră şi-l strigă pe 
călător: 

— Hei, domnule! opriţi-vă, dacă vreţi, am să vă spun ceva 
foarte important. 


Auzind chemarea aceasta şi cele spuse, cavalerul ridică 
privirea şi vszindu-l pe tânăr la fereastră, îşi opri calul cu o 
mişcare a mâinii care ar fi făcut cinste şi celui mai bun 
călăreț. 

— Nu opriţi calul, domnule, continuă tânărul, ci apropiaţi- 
vă ca şi cum m-aţi cunoaşte de multă vreme. 

Călătorul ezită un moment, dar văzând după aerul celui 
care vorbea că avea de-a face cu un gentilom şi după 
înfăţişare şi după figură, se descoperi şi înainta surâzător. 

— lată-mă la ordinele dumneavoastră, domnule, spuse el, 
cu ce vă pot servi? 

— Apropiaţi-vă mai mult, domnule, continuă necunoscutul 
de la fereastră, ceea ce am să vă spun nu se poale spune cu 
glas tare. Acopcriţi-vă, trebuie să se creadă că ne 
cunoaştem demult şi că pentru mine aţi venit la hanul 
acesta. 

— Dar bine, domnule, spuse călătorul, nu înţeleg nimic. 

— O să înţelegeţi imediat; până atunci acoperiţi-vă şi veniţi 
mai aproape, şi mai aproape, şi mai aproape! întindeţi-mi 
mâna; aşa! Încântat să vă văd! Acum, nu treceţi mai 
departe de hanul acesta căci sunteţi pierdut. 

— Ce s-a întâmplat? Cu adevărat, mă înspăimântați, spuse 
surâzând călătorul. 

— Nu e aşa că vă duceţi la căsuţa de colo unde străluceşte 
lumina aceea? 

Cavalerul făcu o mişcare. 

— Dar acolo, pe drumul spre această casă, mai precis la 
colţul drumului, în boschetul acela întunecos, stau în pândă 
patru oameni care vă aşteaptă. 

— Da? spuse cavalerul privind ţintă în ochii tânărului 
palid. Da? Sunteţi sigur, cu adevărat? 

— I-am văzut venind, unul câte unul, descălecând, 
ascunzându-se, unii în spatele copacilor, alţii în spatele 
stâncilor. În sfârşit, adineaori, când aţi apărut în capătul 
drumului dinspre sat, i-am auzit încărcându-şi muschetele. 

— Aşa? spuse cavalerul care, începuse şi el să se teamă. 


— Da, domnule, e aşa cum vă spun, continuă tânărul cu 
pălăria cenuşie; şi dacă ar fi mai multă lumină poate că aţi 
putea să-i vedeţi şi să-i recunoaşteţi. 

— Oh! spuse călătorul, nu mai e nevoie să-i recunosc, ştiu 
prea bine cine sunt. Dar dumneavoastră, domnule, cine v-a 
spus că mă duceam la casa aceea şi că pe mine mă aşteptau 
oamenii de colo? 

— Am bănuit. 

— Sunteţi un Oedip încântător. Mulţumesc. Ah! vor să mă 
împuşte, câţi sunt pentru această frumoasă operaţie? 

— Patru, din care unul pare şeful lor. 

— Şeful acesta, nu e mai în vârstă decât ceilalţi? 

— Ba da, după câte am putut să-mi dau seama de aici. 

— Puțin adus de spate? 

— Da, pană albă, haină brodată, pelerină cafenie, gestul 
rar şi poruncitor. 

— Exact, e ducele d'Epernon. 

— Ducele d'Epernon? strigă tânărul. 

— Ei, da! am să vă povestesc situaţia mea, spuse râzând 
călătorul. N-am mai făcut-o până acum, dar n-are 
importanţă, îmi faceţi un serviciu destul de mare ca să n-o 
discut mai îndeaproape cu dumneavoastră. Şi cei care îl 
însoțeau cum erau îmbrăcaţi? 

— În uniforme cenuşii. 

— Exact, sunt bătăuşii lui. 

— Care astăzi sunt înarmaţi cu muschete. 

— În cinstea mea, sunt foarte onorat! Acum ştiţi ce ar 
trebui să faceţi, domnul meu? 

— Nu, dar spuneţi-mi părerea dumneavoastră şi dacă ceea 
ce trebuie să fac poate să vă fie de folos, sunt dinainte de 
acord. 

— Sunteţi înarmat? 

— Da... am sabia. 

— Aveţi lacheul cu dumneavoastră? 

— Sigur că da, însă acum nu e aici, l-am trimis în 
întimpinarea cuiva pe care îl aştept. 


— Ei bine! ar trebui să-mi daţi o mână de ajutor. 

— Pentru ce? 

— Ca să atacâm pe mizerabilii aceştia şi să-i facem şi pe ei 
şi pe şeful lor să ceară îndurare. 

— Aţi înnebunit, domnule? strigă tânărul cu un accent în 
voce care dovedea că nu era dispus câtuşi de puţin pentru o 
asemenea expediţie. 

— Adevărat, vă cer iertare spuse călătorul, uitasem că asta 
nu vă priveşte. 

Apoi, întorcându-se către lacheu care văzându-şi stăpânul 
oprindu-se, se oprise şi el la distanţa cuvenită: 

— Castorin, vino încoace, spuse el. 

În acelaşi timp pipăi cu mâna oblâncul şeii ca şi cum ar fi 
vrut să se asigure că pistoalele erau în bună stare. 

— Oh! domnule, strigă tânărul gentilom întinzând mâna ca 
pentru a-l opri, pentru numele lui Dumnezeu, domnule, nu 
vă riscaţi viaţa într-o asemenea aventură! Mai degrabă 
intraţi în han ca să nu le daţi de bănuit celor care vă 
aşteaptă; gândiţi-vă că e vorba de onoarea unei femei. 

— Aveţi dreptate, spuse cavalerul, deşi în această 
împrejurare nu e chiar vorba de onoare, ci de întâmplare. 
Castorin, prietene continuă el adresându-se lacheului care 
se apropiase, pentru un moment nu mergem mai departe. 

— Cum? spuse Castorin aproape tot atât de dezamăgit ca 
şi stăpânul său, ce spune domnul? 

— Spun că în seara asta domnişoara Francinette va fi 
lipsită de plăcerea de a te vedea, întrucât ne petrecem 
noaptea la hanul „Viţelul de aur”. Intră, porunceşte să mi se 
pregătească masa şi cere să mi se pregătească patul. 

Şi întrucât cavalerului i se păru că domnul Castorin se 
pregătea să-i spună ceva, îşi însoţi ultimele cuvinte cu o 
mişcare a capului care nu tnai admitea nici o vorbă. 

O clipă călătorul îl urmări din ochi pe Castorin, apoi, după 
un moment de gândire, păru că ia o hotăiâre: descălecă, 
intră în curtea hanului după lacheu, îi aruncă frâul calului 
şi, din două sărituri, ajunse în camera tânărului gentilom 


care, văzând că uşa se deschide dintr-o dată, făcu o mişcare 
de surpriză amestecată cu teamă, însă noul venit nu băgă 
de seamă nimic din cauza întunericului. 

— Aşadar, spuse călătorul apropriindu-se vesel de tânăr şi 
stringându-i, cu căldură, mâna care i se întinsese, recunosc 
că vă datorez viaţa. 

— Oh! domnule, exageraţi serviciul pe care vi l-am făcut, 
spuse tânărul făcând un pas înapoi. 

— Nu, fără nici o modestie: e aşa cum vă spun; îl cunosc eu 
pe duce, e al dracului de brutal. Dumneavoastră sunteţi un 
exemplu de perspicacitate, un fenix de bunătate creştină. 
Dar spuneţi-mi, dumneavoastră care sunteţi atât de amabil, 
atât de înţelegător, aţi mers cu bunăvoința atât de departe 
încât să preveniţi şi casa? 

— Care casă? 

— Casa la care mă duceam, fireşte! Casa în care sunt 
aşteptat. 

— Nu, spuse tânărul, la asta nu m-am gândit, mărturisesc, 
şi de altfel nu m-aş fi gândit pentru că n-aveam posibilitatea 
s-o fac. Şi eu sunt abia de două ore aici şi nu cunosc pe 
nimeni în casa asta. 

— Oh! Drace! spuse călătorul îngrijorat. Biata Nanon! 
numai de nu i s-ar întâmpâa ceva. 

— Nanon? Nanon de Lartigues! strigă tânărul uimit. 

— Da aşa el dar sunteţi un adevărat vrăjitor! spuse 
călătorul. Vedeţi oameni aşezându-se la pândă pe un drum 
şi ghiciţi pe cine urmăresc; vă spun un nume de botez şi 
ghiciţi numele de familie. Explicaţi-mi repede lucrul acesta, 
sau, de nu, vă denunţ ca vrăjitor iar parlamentul din 
Bordeaux o să vă condamne să fiţi ars pe rug. 

— Ah! de data aceasta trebuie să recunoaşteţi, adaugă 
tânărul, că nu trebuie să nu fii prea abil ca să descoperi 
adevărul. De îndată ce aţi numit pe ducele d'Epernon drept 
rivalul dumneavoastră, era evident că nu numeaţi o Nanon 
oarecare şi ca trebuia să fie Nanon de Lartigues, frumoasă, 
bogată, spirituală, care se spune, că l-a fermecat pe duce şi 


care conduce în locul lui, ceea ce face ca în toată Guyana să 
fie şi ea tot atât de urâtă ca şi el... La doamna asta vă 
duceţi...?continuă tânărul cu reproş. 

— Da, pe legea mea, mărturisesc şi pentru că i-am 
pronunţat numele, nu-mi retrag cuvântul. De altfel Nanon e 
rău cunoscută şi e calomniată pe nedrept. Nanon este o fată 
încântătoare, care-şi ţine promisiunile cu sfinţenie, atât îi 
place de mult să le realizeze, fiind cu totul devotată celui pe 
care îl iubeşte, cât timp îl iubeşte. Trebuia să cinez cu ea 
astă seara, însă ducele ne-a stricat socotelile. Aş vrea să vă 
prezint mâine acestei încântătoare fiinţe. Ce dracu! mai 
curând sau mai târziu, ducele trebuie să se întoarcă la 
Agen! 

— Mulţumesc, spuse înţepat tânărul gentilom. N-o cunosc 
pe domnişoara de Lartigues decât din auzite şi nu ţin s-o 
cunosc altfel. 

— Eh, la dracu, faceţi o mare greşeală! 

— Sunt pe aici numai în trecere şi trebuie să plec mai 
departe chiar astă-seară, adăugă el. 

— Oh! Să ştiţi însă că n-o să faceţi nici un pas, până nu ştiu 
cine este nobilul cavaler care mi-a salvat viaţa, cu atâta 
eleganţă. 

Tânărul păru că ezită, apoi, după un moment: 

— Sunt vicontele de Cambes. 

— Ah! ah! spuse interlocutorul, am auzit vorbindu-se de o 
încântătoare vicontesă de Cambes, care are domenii întinse 
în jurul Bordeauxului şi care este prietenă cu doamna 
prinţesă. 

— E ruda mea, răspunse repede tânărul. 

— Vă fac complimentele mele, pe legea mea, viconte, căci 
mi s-a spus că este fără pereche; sper, dacă mă va favoriza 
soarta în această privinţă, că o să mă prezentaţi şi pe mine. 
Eu sunt baronul de Canolles, căpitan în regimentul 
Navailles şi pentru moment profit de un concediu pe care 
domnul duce d'Epernon a binevoit să mi-l acorde, la 
cererea domnişoarei de Lartigues. 


— Baronul de Cannoles? exclamă vicontele la rândul său, 
privindu-l pe baron cu toată curiozitatea pe care i-o trezea 
acest nume celebru în vremea aceea, în aventuri galante. 

— Mă cunoaşteţi? întrebă Canolles. 

— Numai din renume, răspunse vicontele. 

— Şi dintr-un prost renume, nu-i aşa? Ce vreţi, fiecare 
după firea lui, mie îmi place viaţa agitată. 

— Sunteţi cu ţotul liber, domnule, să duceţi viaţa care vă 
place, răspunse vicontele. Însă daţi-mi voie să fac o 
observaţie. 

— Anume? 

— Că e vorba de o femeie compromisă din cauza 
dumneavoastră, pe care ducele o să se răzbune pentru 
dezamăgirea pe care i-aţi produs-o. 

— La dracu! Credeţi? 

— Fără îndoială, deşi este o femeie... uşoară... domnişoara 
de Lartigues este totuşi o femeie compromisă de 
dumneavoastră. Este de datoria dumneavoastră să vegheaţi 
asupra sa, s-o ocrotiţi. 

— Pe legea mea, aveţi dreptate, tinere înţelept. Vrăjit de 
conversaţia cu dumneavoastră, am uitat de datoria mea de 
gentilom; trebuie să fi fost trădaţi şi, după toate 
probabilitățile, ducele ştie totul. Dacă Nanon ar fi fost 
măcar prevenită, ea este atât de abilă şi m-aş putea încrede 
în ea ca să-mi obţină iertarea ducelui. Haideţi, spuneţi-mi: 
vă pricepeţi la război, tinere? 

— Încă nu, răspunse vicontele râzând. Însă cred că am să-l 
învăţ, acolo unde mă duc. 

— Ei bine! aflaţi de la mine, prima lecţie. Să ştiţi că în 
război, când nu mai e posibilă forţa, trebuie să folosiţi 
şiretenia. Ajutaţi-mă să folosesc viclenia. 

— Asta vreau şi eu. Dar cum? explicaţi-mi! 

— Hanul are două uşi. 

— Despre asta, habar n-am. 

— Eu ştiu: una dă în şosea, alta dă în câmp. les pe cea care 
dă în clmp, descriu un semicerc şi bat la uşa lui Nanon, care 


are şi ea o uşă în spatele casei. 

— Da? ca să fiţi surprins acolo, în casă! strigă vicontele. În 
adevăr, sunteţi un mare tactician, nu glumă! 

— Să mă surprindă? întrebă Canolles. 

— Sigur că da. Plictisit de atâta aşteptare, ducele, 
nevăzându-vă ieşind de aici, se va îndrepta spre casa aceea. 

— Da, dar eu voi intra şi voi ieşi. Atât. 

— Odată intrat... n-o să mai ieşiţi. 

— Hotărât lucru tinere, spuse Canolles, sunteţi un 
adevărat vrăjitor. 

— Veţi fi surprins, şi poate chiar omorât sub ochii ei, asta e 
tot! 

— Aş! spuse Canolles, sunt destule dulapuri pe acolo. 

— Oh! exclamă vicontele. 

Acest „oh” fu pronunţat în aşa fel şi cu o intonaţie atât de 
elocventă, plină de reproşuri, de ruşine pudică şi de 
gingaşă delicateţă, încât Canolles se opri deodată şi, cu tot 
întunericul, îşi aţinti privirea cu insistenţă asupra tânărului 
sprijinit de pervazul ferestrei. 

Vicontele simţi toată greutatea privirii şi continuă pe un 
ton vesel: 

— În definitiv, aveţi dreptate, duceţi-vă, baroane; însă 
ascundeţi-vă cu grijă, să nu vă surprindă cineva. 

— Ei bine, nu! greşesc, spuse Canolles; dumneavoastră 
aveţi dreptate; dar cum să fac s-o previn? 

— Mi se pare că o scrisoare... 

— Cine s-o ducă? 

— Mi se pare că am văzut un lacheu. În asemenea 
împrejurări, un lacheu nu riscă decât câteva lovituri de 
baston, pe când gentilom îşi riscă viaţa. 

— E adevărat, îmi pierd capul, spuse Canolles, şi Castorin 
va face comisionul acesta în cele mai bune condițiuni, cu 
atât mai mult cu cât bănuiesc că poznaşul acesta are 
legături acolo în casă. 

— Vedeţi că totul se poate aranja aici? spuse vicontele. 

— Da. Aveţi cerneală, hârtie, pene? 


— Nu, spuse vicontele, dar are jos. 

— Iertaţi-mă, spuse Canolles, însă, în adevăr, nu ştiu ce se 
întâmplă cu mine în astă-seară, că fac prostie, peste prostie. 
Nu e nimic! Vă mulţumesc, viconte, pentru sfaturile pe care 
mi le daţi. Am să le urmez întocmai. 

Şi Canolles, fără să-l slăbească din ochi pe tânărul pe care 
de câteva minute îl cerceta cu o insistenţă neobişnuită, 
deschise uşa şi cobori scara, în timp ce vicontele, îngrijorat 
şi aproape neliniştit, murmura pentru el. 

— Cum mă privea! Doar nu în o fi recunoscut? 

În timpul acesta Canolles coborâse şi, după ce privise o 
câipă profund întristat, prepeliţele, potârnichile şi dulciurile 
pe care jupân Biscarros le îngrămădise în coşul aşezat pe 
capul ajutorului de bucătar, şi pe care poate că altul urma 
să le mănânce, cu toate că, desigur, lui îi erau destinate, 
întrebă care e camera pregătită de jupân Castorin, ceru să i 
se aducă pene, cerneală şi hârtie şi-i scrise lui Nanon 
următoarea scrisoare: „Scumpă Doamnă, Dacă natura ar fi 
înzestrat frumoşii dumneavoastră ochi cu facultatea de a 
vedea noaptea, aş putea observa la o sută de paşi de uşa 
dumneavoastră, pe domnul duce d'Epernon, ascuns într-un 
tufiş pândindu-mă ca să pună să mă împuşte ca să vă 
compromită, apoi, în modul fel mai îngrozitor cu putiniă. 
Mie nu mi-e teamă nici că-mi pierd viaţa, nici că o săvă 
pierdeţi liniştea. Fiţi liniştită, în această privinţă Am să mă 
folosesc puţin de concediul pe care m-aţi pus să-l cer acum 
câteva zile, ca să profit de el şi să vin să vă văd. Nu ştiu 
unde am să mă duc şi nici ducă am să mă duc undeva. 
Oricum ar fi, chemaţi pe fligarul dumneavoastră, după ce Va 
trece furtuna. La hanul „Viţelul de aur” o să vi se spună 
încotro am plecat. Sper că veţi fi mulţumită de sacrificiul pe 
care mi-l impun, însă interesele dumneavoastră îmi sunt 
mai scumpe decât plăcerea mea. Spun plăcere pentru că 
mi-ar fi plăcut grozav de mult să-l snopesc în bătaie pe 
domnul d'Epernon şi pe zbirii lui aşa cum erau deghizați. 


Aşadar, scumpă doamnă, credeţi-mă că vă sunt foarte 
devotat şi mai ales foarte credincios ,. 

Canolles semnă biletul acesta clocotind de fanfaronadă 
gasconă ştiind că o să aibă efect asupra gasconei Nanon. 
Apoi îşi chemă lacheul: 

— Vino încoace, jupâne Castorin, îi spuse el, şi 
mărturiseşte-mi cu toată sinceritatea în ce raporturi eşti cu 
domnişoara Francinette. 

— Dar, domnule, răspunse Castorin, uimit de întrebarea 
care i se adresase, nu ştiu dacă trebuie... 

— Fii liniştit, jupân neghiob, n-am nici o intenţie cu ea, iar 
dumneata n-ai să ai cinstea să fii rivalul meu. Ceea ce-ţi cer, 
este numai o simplă informaţie. 

— Ah! În cazul acesta, domnule, asta este altceva, iar 
domnişoara Francinette a avut iscusinţa să-mi aprecieze 
calităţile. 

— Aşadar, vă aveţi bine, nu-i aşa, domnule pramatie? 
Foarte bine. Atunci, ia biletul acesta şi ocoleşte prin câmp. 

— Cunosc drumul, domnule, spuse îngâmfat, Castorin. 

— Foarte bine. Bate la uşa din spate. Fără îndoială că 
cunoşti şi uşa aceea, nu? 

— Desigur. 

— Din ce în ce mai bine. Mergi pe aici, bate la uşa de care 
ţi-am vorbit şi predă scrisoarea aceasta domnişoarei 
Francinette. 

— În cazul acesta, domnule, pot să..., spuse vesel Castorin. 

— Poţi să pleci imediat şi ai zece minute ca să te duci şi să 
te întorci. Trebuie ca scrisoarea aceasta să ajungă chiar 
acum în mâna domnişoarei Nanon de Lartigues. 

— Dar dacă nu mi se deschide uşa? spuse Castorin, care 
începu să presimtă posibilitatea unei întâmplări neplăcute. 

— Ai fi un prostănac, pentru că trebuie să cunoşti vreun fel 
deosebit de a ciocăni, datorită căruia nu se lasă afară un 
îndrăgostit iar dacă ar fi altfel, înseamnă că sunt un 
gentilom de plâns că pot avea în serviciul meu un om de 
nimic ca tine. 


— Am eu un fel al meu, domnule, spuse Castorin cu aerul 
cel mai cuceritor. Mai întâi bat de două ori la distanţe egale, 
apoi a treia oară... 

— Nu te întreb cum baţi, nu mă interesează, totul este să 
ţi se deschidă. Hai, du-te şi dacă eşti surpins, mănâncă 
hârtia, căci altfel îţi tai urechile când te vei întoarce, dacă 
nu cumva ai să vii cu ele tăiate gata. 

Castorin porni ca un fulger. Însă după ce cobori scara, se 
opri şi, în ciuda tuturor regulilor, strecură biletul în 
carâmbul cizmei, apoi ieşind prin uşa ce da în curtea de 
păsări, făcu un ocol lung, traversă crângul ca o vulpe, trecu 
şanţurile ca un ogar şi ciocăni la uşa din spate, în felul 
acesta deosebit pe care încercase să-l explice stăpânului 
său şi care avu ca întotdeauna efect, uşa se deschise 
imediat. 

Zece minute mai târziu, Castorin era înapoi, fără să i se fi 
întâmplat ceva şi-i spuse stăpânului său că biletul fusese 
predat în prea frumoasele mâini ale domnişoarei Nanon. 

Canolles folosise cele zece minate ca să-şi deschidă 
cufărul, să-şi pregătească haina de casă şi să poruncească 
masa. Ascultă cu o satisfacţie vizibilă raportul domnului 
Castorin, dete o raită prin bucătărie, dădu ordine pentru 
noapte, cu voce tare, căscând fără măsură, asemeni unui 
om care de abia aşteaptă să se culce. Manevra aceasta avea 
drept scop, în cazul că ducele d'Epernon ar fi pus pe cineva 
să-l urmărească, să i se aducă la cunoştinţă că baronul nu 
intenţiona să treacă mai departe de hanul la care trăsese ca 
un simplu şi inofensiv călător, venit acolo să mănânce şi să 
doarmă. În adevăr, planul avu rezultatul pe cars şi-l dorise 
baronul: un fel de ţăran care bea în colţul cel mai întunecos 
al sălii, chemă pe hangiu îşi plăti consumaţia, se ridică şi 
ieşi foarte natural, îngânând o melodie. Canolles îl urmări 
până la uşă şi-l văzu că se îndreaptă spre grupul de copaci. 
Zece minute mai târziu, auzi îndepărtându-se nişte tropote 
de cai; cursa fusese ridicată. 


Apoi baronul intră în cameră şi complet liniştit în ce o 
privea pe Nanon, nu se mai gândi decât cum să-şi petreacă 
seara în modul cel mai plăcut cu putinţă: de aceea îi 
porunci lui Castorin să pregătească zaruri, cărţi şi, după 
aceea să se ducă la vicontele de Combes să-l întrebe dacă îi 
făcea onoarea de a-l primi. 

Castorin se supuse şi găsi în prag un scutier bătrân, cu 
părul alb, care, ţinând uşa abia întredeschisă, răspunse la 
complimentul său cu un aer foarte aspru: 

— Pentru moment este imposibil. Domnul viconie este 
ocupat. 

— Foarte bine, spuse Canolles, am să aştept. 

Şi pentru că tocmai atunci se auzi un zgomot mare venind 
dinspre bucătărie, şi ca să-şi omoare timpul, se duse să 
vadă ce se petrecea în această importantă parte a clădirii. 

Era sărmanul ajutor de bucătar care se întorsese mai mult 
mort decât viu. La cotitura drumului, fusese oprit de patru 
oameni care îl întrebaseră asupra scopului plimbării sale 
nocturne şi care, aflând că duce ceva pentru doamna din 
casa izolată, îl dezbrăcară de bonetă, de haina albă şi de 
şorţ. Cel mai tânăr dintre cei patru se îmbrăcase cu aceste 
atribute vestimentare caracteristice meseriei sale, îşi 
pusese coşul în echilibru pe cap şi continuase drumul spre 
casa aceea mică, în locul ucenicului bucătar. Zece minute 
mai târziu, se întorsese şi vorbise ceva în şoaptă cu cel care 
părea şeful trupei. Apoi băiatului i se restituiră vesta, 
boneta şi şorţul i se aşeză din nou coşul pe cap, iar la sfârşit 
i se dădu un picior în spate ca să i sd indice direcţia pe care 
trebuia să o urmeze. Nenorocitul nu-şi dorise altceva. 
Pornise în goană şi se prăbuşise pe jumătate mort de frică, 
în pragul uşii, de unde fusese ridicat. 

Această întâmplare era complet de neînțeles pentru toată 
lumea, în afară de Canolles, însă cum acesta n-avea nici un 
motiv să dea vreo explicaţie, lăsă pe hangiu, pe ospătari, pe 
servitoare, pe bucătar şi pe ajutorul de bucătar să se piardă 
în tot felul de presupuneri în legătură cu cele petrecute şi 


în timp ce aceştia băteau câmpii care mai de care, se urcă 
la viconte şi, socotind că prima cerere pe care o făcuse, prin 
mijlocirea domnului Castorin, îl scutea de o a doua 
intervenţie de acelaşi gen, deschise uşa şi intră fără să mai 
bată. 

În mijlocul camerei, masa iluminată şi pregătită pentru 
două persoane, nu mai aştepta ca să fie completă, decât 
aducerea mâncărurilor. 

Canolles observă cele două tacâmuri şi le consideră ca un 
semn bun. 

Cu toate acestea, vicontele văzându-l se ridică brusc încât 
era uşor de constatat că vizita se surprinsese pe tânărul 
gentilom, şi că cel de-al doilea tacâm nu-i era destinat lui, 
aşa cum îşi închipuise în primul moment. 

Această situaţie îi fu confirmată chiar de la primele cuvinte 
pe care ile adresă vicontele. 

— Aş putea şti, domnule baron, îl întrebă acesta, 
îndreptându-se cu toată politeţea spre el, cărui fapt nou 
datorez onoarea vizitei dumneavoastră? 

— Dar, răspunse Canolles tulburat uşor de această primire 
puţin binevoitoare, unui fapt foarte firesc. Mi-e foame. 
Sunteţi singur, sunt singur, şi am voit să am onoarea să vă 
propun să cinaţi cu mine. 

Vicontele îl privi pe Canolles cu o neîncredere vizibilă şi 
păru că încearcă o oarecare greutate în a-i da răspunsul. 

— Pe onoarea mea! spuse Canolles râzând, s-ar zice că vă 
este teamă. Dar ce, sunteţi cavaler de Malta? Sunteţi 
destinat bisericii, sau respectabila dumneavoastră familie v- 
a sădit în suflet din copilărie ura faţă de familia de 
Canolles? Haideţi, pentru Dumnezeu! n-o să vă strice dacă 
vom petrece o oră împreună, stând fiecare de o parte şi de 
alta a mesei. 

— Îmi este imposibil să cobor la dumneavoastră, baroane. 

— Foarte bine, nu coborâţi. Însă pentru că am urcat eu la 
dumneavoastră... 

— Şi mai cu neputinţă, domnule. Aştept pe cineva. 


De data aceasta Canolles rămase dezorientat. 

— Ah! aşteptaţi pe cineva? spuse el. 

— Da. 

— Pe legea mea, spuse Canolles, după un moment de 
tăcere, pe legea mea, aş fi preferat să mă fi lăsat să-mi 
continui drumul, cu riscul a ceea ce ar fi putut să mi se 
întâmple, decât să văd că, din cauza repulsiei pe care mi-o 
arătaţi, se alterează serviciul pe care mi l-aţi făcut şi pentru 
care mi se pare că încă nu v-am mulţumit îndeajuns. 

Tânărul roşi şi se apropie de Canolles. 

— Vă cer iertare, domnule, spuse el cu voce tremurătoare, 
îmi dau seama de lipsa mea de politeţe. Dacă n-ar fi vorba 
de probleme serioase, de probleme de familie pe care 
trebuie să le discut cu persoana pe care o aştept, ar fi 
pentru mine o onoare şi o cinste, să va invit ca al treilea, 
deşi... 

— Oh! terminaţi, răspunse Canolles, m-am hotărât să nu 
mă supăr pe dumneavoastră, orice mi-aţi spune. 

—. Deşi, continuă tânărul, cunoştinţa dintre noi este una 
din acele consecinţe neprevăzute ale întâmplării, una din 
acele întâmplări neprevăzute, una din acele prietenii 
efemere... 

— Şi de ce toate acestea? întreabă Canolles. Dimpotrivă, în 
felul acesta se leagă prieteniile sincere şi de durată; trebuie 
să considerăm ca un merit al soartei ceea ce 
dumneavoastră atribuiţi întâmplări. 

— Domnule, soarta vrea să plec peste două ore, spuse 
vicontele râzând, şi după toate aparențele sa urmez o cale 
cu totul opusă cu a dumneavoastră. Vă rog, deci, să primiţi 
tot regretul meu de a nu fi putut accepta, aşa cum aş fi 
dorit-o, această prietenie pe care mi-o oferiţi cu atâta 
sinceritate şi pe care o apreciez la adevărata ei valoare. 

— Pe legea mea, spuse Canolles, hotărât lucru, sunteţi un 
tânăr ciudat, iar clanul dumneavoastră de generozitate îmi 
dăduse la început o cu totulaltă idee despre caracterul 
dumneavoastră. Dar, în sfârşit, facă-se după cum vă e voia, 


desigur n-am dreptul să pretind nimic, pentru că eu vă sunt 
îndatorat şi pentru că aţi făcut pentru mine mai mult decât 
aş fi avut dreptul să aştept de la un necunoscut. Mă întorc, 
deci, să cinez singur, însă, să vă spun drept, viconte, asta 
mă costă: monologul nu-mi stă în fire. 

Şi, în adevăr, cu toate cele spuse, şi cu toată hotărârea de 
a pleca, pe care o anunţase, Canolles nu se hotăra să se 
retragă. Ceva îl ţinea locului, fără să-şi dea seama ce 
anume. Se simţea atras în mod irezistibil spre viconte. 
Acesta, însă, luând un sfeşnic se apropie de Canolles, cu un 
surâs încântător: 

— Domnule, spuse el, întinzându-i mâna, orice s-ar 
întâmpla şi oricât de scurtă a putut fi întrevederea noastră, 
vă rog să credeţi că sunt încântat că am putut să vă fiu de 
folos cu ceva. 

La început, Canolles nu văzu decât complimentul: el prinse 
mâna pe care i-o întindea vicontele dar, în loc de a 
răspunde unei strângeţi bărbăteşti şi amicale, ea se 
retrăgea călduţă şi fremătătoare. Înţelegând atunci că 
oricât ar fi fost de înveşmântată într-o formă politicoasă, 
expedierea pe care i-o da vicontele tot expediere era, se 
retrase decepţionat şi, mai cu seamă, foarte preocupat. 

La uşă, întâlni surâsul ştirb al bătnnului servitor, care 
luând sfeşnicul din mâna vicontelui, pomi înaintea lui 
Canolles pentru a-l conduce cu toată ceremonia spre 
apartamentul ce i se reţinuse, şi se întoarse repede la 
stăpânul care îl aştepta în capul scării. 

— Ce face? îl întrebă vicontele în şoaptă. 

— Cred că s-a hotărât să cineze singur, răspunse Pompee. 

— Atunci n-o să mai urce iar... 

— Cel puţin aşa cred. 

— Dă ordin să se pregătească caii. Va fi oricum un timp 
câştigat, dar, adăugă vicontele plecând urechea, ce e 
zgomotul acesta, Pomp6e? 

— S-ar zice că e glasul domnului Richon. 

— Şi al domnului de Canolles. 


— Parcă s-ar certa. 

— Dimpotrivă, se recunosc. Ascultaţi. 

— Nymai de n-ar spune ceva Richon. 

— Oh! n-aveţi de ce să vă temeţi, e un om foarte discret. 

— St! 

Cei doi tăcură şi atunci se auzi vocea domnului de 
Canolles. 

— Două tacâmuri, jupâne Biscarros, două tacâmuri! 
Domnul Richon cinează cu mine. 

— Vă rog, nu! răspunse Richon: mi-e imposibil. 

— Ei asta el vreţi să cinaţi singur ca tânărul gentilom? 

— Care gentilom? 

— Acela de sus. 

— Cum se numeşte? 

— Vicontele de Cambes. 

— Îl cunoaşteţi pe viconte? 

— Pentru Dumnezeu! doar el mi-a salvat viaţa. 

— El? 

— Da, el. 

— Cum aşa? 

— Luaţi masa cu mine şi în timpul cinei am să vă 
povestesc. 

— Nu pot, cinez cu el. 

— În adevăr, aşteaptă pe cineva. 

— Pe mine, şi cum am întârziat, îmi daţi voie să vă 
părăsesc, nu e aşa, baroane? 

— Nu, ei drăcie! Nu se poate! strigă Canolles. Mi-am pus 
în cap să cinez cu cineva, aşa că veţi cina cu mine sau voi 
cina eu cu dumneavoastră amândoi. Jupâne Biscarros, pune 
două tacâmuri. 

În timp ce Canolles se întorcea să vadă dacă i se execută 
ordinul, Richon o luă pe scară în sus, urcând treptele în 
grabă. Când ajunse la ultima treaptă, o mână mică îl trase 
în camera vicontelui de Cambers, iar uşa se închise în urma 
lui. Şi ca siguranţa să fie mai mare, fură trase şi cele două 
zăvoare. 


— În adevăr, murmură Canolles aşezându-se singur la 
masă, după ce-l căutase zadarnic din ochi pe Richon, care 
dispăruse. Nu ştiu cum se face că totul se întoarce 
împotriva mea în locurile astea blestemate: unii umblă după 
mine ca să mă omoare, alţii fug de mine de parcă aş avea 
ciumă. Ei, drăcia dracului, îmi trece pofta de mâncare, simt 
că mă întristez, sunt în stare să mă îmbăt în seara asta ca 
un pedestraş. Hei! Castorin, vino încoace să te ciomăgesc. 
Şi ăia de sus se zăvoresc de parcă ar conspira. Oh! Esenţă 
de bou ce sunt! sigur că conspiră; asta e; asta explică totul. 
Dar pentru cine? pentru coajutor? pentru prinți? pentru 
parlament? pentru rege? pentru regină? sau poate pentru 
domnul de Mazarin? Pe legea mea n-au decât să conspire 
contra cui or vrea, mi-e perfect indiferent, bine că mi-a 
revenit pofta de mâncare. Castorin, spune să mi se aducă 
masa şi toarnă-mi să beau, te-am iertat. 

Şi Canolles filosof, începu să mănânce prima cină care 
fusese pregătită pentru vicontele de Cambes şi care, din 
lipsă de provizii proaspete îl obligase pe jupân Biscarros să 
i-o servească încălzită. 

IV. 

În timp ce baronul de Canolles căuta zadarnic pe cineva cu 
care să cineze şi sătul de atâta căutare se hotărâse, în cele 
din urmă, să mănânce singur, să vedem ce se petrecea la 
Nanon: 

Nanon era, în vremea aceea, o încântătoare creatură de 
vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, orice ar fi 
spus şi ar fi scris duşmanii, printre care trebuie să 
menţionăm pe cei mai mulţi dintre istoricii care s-au ocupat 
de 'ea. Scundă, cu pielea smeadă, suplă şi graţioasă, cu faţa 
proaspătă şi colorată, cu ochii negri şi adinei în a căror 
cornee se reflectau asemeni pisicilor, luminile de orice fel, 
veselă şi surâzătoare în aparenţă, Nanon era totuşi departe 
de a se lăsa antrenată de capriciile şi frivolităţile ce ţes cu 
arabescurile lor nebuneşti urzeala mătăsoasă şi aurită din 
care se compune de obicei viaţa unei tinere elegante şi 


pretenţioase. Dimpotrivă, în căpşorul ei vioi se frământau 
hotărârile cele mai grave, adânc şi îndelung gândite, care 
deveneau pline de seducţie şi luciditate prin vocea ei 
vibrantă şi puternic marcată de accentul gascon. Nimeni n- 
ar fi putut bănui sub această mască trandafirie, cu trăsături 
fine şi surâzătoare, în spatele acestei priviri pline de 
promisiuni şi sclipind de avânt înflăcărat, o perseverenţă 
neobosită, o dârzenie de neînvins, profunzimea de vederi a 
unui om de stat; Şi totuşi, acestea erau calităţile sau 
defectele lui Nanon, după cum se examina aversul sau 
reversul medaliei: spiritul calculat şi inima ambițioasă se 
regăseau în acest corp plin de eleganţă. 

Nanon era din Agen. Domnul duce d'Epernon, fiul acelui 
inseparabil prieten al lui Henric al IV-lea care era în trăsură 
cu regele în momentul când l-a lovit cuțitul lui Ravaillac şi 
asupra căruia au planat bănuieli până şi din partea 
Caterinei de Medicis, domnul duce d'-Epernon, numit 
guvernator al Guyanei, funcţie în care morga, impertinenţa 
şi deturnările îl făcuseră respingător în ochii tuturor, 
remarcase această micuță burgneză, fiica unui mic avocat. 
Îi făcuse curte şi izbutise cu mare greutate, după o apărare 
susţinută cu abilitatea unui mare tactician care vrea să-l 
facă pe învingător să simtă tot preţul victoriei sale, însă în 
schimbul reputației sale pierdute, Nanon îi furase ducelui şi 
puterea şi independenţa Numai după şase luni, ea ajunsese 
să guverneze în realitate această frumoasă provincie, 
întorccând cu dobândă, tuturor celor care o jigniseră sau o 
umiliseră, necazurile sau ofensele pe care i le făcuseră. 
Regină dintr-o întâmplare, ea, deveni tiran din calcul, 
presimţind cu fina ei inteligenţă, că trebuie să compenseze 
prin abuz, probabil prea scurta ei domnie. 

În consecinţă, puse stăpânire pe toate: pe tezaur, pe 
influenţă, pe onoruri. Fu bogată, numai în funcţii, primi 
vizita lui Mazarin şi a marilor nobili dela curte Combinând 
cu o pricepere admirabilă diferitele elemente de care 
dispunea, ea făcu din ele un amalgam care folosi deopotrivă 


şi autorităţii şi averii sale. Fiecare serviciu pe care îl făcea 
era cotat după preţurile stabilite de ea. Un grad în armată, 
o funcţie în magistratură aveau fiecare un tarif: Nanon 
acorda gradul sau funcţia respectivă şi primea pentru asta 
bani grei sau un cadou regesc aşa că renunțând la o parte 
din putere în favoarea cuiva, ea recupera ceea ce pierdea 
sub o altă formă; acordând puterea, reţinea banii care 
constituie nervul acesteia. 

Aşa se explică şi durata autorităţii sale, căci oamenii în ura 
lor ezită să răstoaine un duşman căruia îi mai rămâne o 
consolare Răzbunarea urmăreşte ruina totală, o deprimare 
totală. Popoarele regreiă când gonesc un tiran care ai duce 
cu el aurul lor şi ar pleca cu surâsul pe buze. Nanon de 
lartigues strânsese două milioane! 

În felul acesta ea trăia într-un fel de siguranţă pe un 
vulcan care, fără încetare, zguduie totul în jurul lui. Nanon 
simţise ura poporului ridicându-se ca o maree, crescând şi 
lovind cu valurile ei în puterea domnului d'Epernon care 
gonit din Bordeaux, într-o zi de furie, o târăsc cu el, 
asemenea unei bărci care urmează corabia. Nanon se îndoi 
sub furtună, aşteptând să se ridice după trecerea vijeliei. 
Ea şi-l luase drept model pe domnul de Mazarin şi ca o 
şcolăriţă modestă, practica uin depărtare politica acestui 
italian abil şi flexibil. Cardinalul remarcase această femeie 
care creştea şi se îmbogăţea prin aceleaşi mijloace cere 
făcuseră din el un prim ministru cu cincizeci de milioane; el 
o admira pe tânăra gasconă şi, făcea mai mult; o lăsa în 
pace. Poate, mai târziu, vom şti pentru ce. 

Deşi unii, ce-şi spuneau bine informaţi, pretindeau ca ea ar 
fi întreţinut corespondenţă direct cu Mazarin, se vorbea 
totuşi foarte puţin de intrigile politice ale frumoasei Nanon. 
Nici Canolles, care fiind frumos, tânăr şi bogat, nu înţelegea 
de ce era nevoie să fii intrigant, nu ştia ce să spună în 
această privinţă. 

Nanon îl cunoscuse pe Canolles în modul cel mai firesc cu 
putinţă. Canolles, locotenent în regimentul Navailley, voise 


să ajungă căpitan: pentru aceasta a trebuit să-i scrie lui 
d'Epernon, colonel-general al infanteriei. Scrisoarea o citise 
Nanon, ea răspunsese aşa cum făcea de obicei, când avea 
de tratat o afacere; şi-i dădu lui Canolles o întâlnire de 
afaceri. Canolles alese din bijuteriile sale de familie un inel 
splendid, care ar fi putut valora cinci sute de pistoli; dar 
mai puţin decât i-ar fi trebuit ca să cumpere o companie, şi 
se duse la întâlnire. Dar, de această dată. Fuma 
victoriosului Canolles puse în derută calculele şi tarifele 
domnişoarei de Lartigues. Era prima dată când o vedea pe 
Nanon, era prim? dată când Nanon îl vedea pe el: amândoi 
erau tineri, frumoşi şi plini de spirit. Întrevederea se 
desfăşură în complimente reciproce; despre afacerea în 
cauză nu se spuse un singur cuvânt, şi, totuşi, afacerea se 
făcu. A doua zi Canolles primi brevetul de căpitan, iar când 
preţiosul inel trecu din degetul lui în degetul lui Nanon, 
asta nu a fost ca preţ al ambiţiei satisfăcute, ci ca dovadă a 
unei iubiri fericite. 

V. 

Pentru a explica de ce locuia Nanon lângă satul Matifou, e 
destul să povestim ce se înlâmplase. După cum am spus, 
ducele d'Epernon ajunsese să fie urât în Guyana. Nanon, 
căreia se făcuse cinstea de a fi transformată în geniul, său, 
rău, ajunsese să fie şi ea urâtă de lume. Răscoala îi goni pe 
amândoi din Bordeaux şi-i alungă până la Agen. Dar şi la 
Agen izbucni răscoala. Îmr-o zi, fu răsturnată de pe un pod 
trăsura aurită cu rare Nanon se ducea la întâlnire cu 
ducele. Fără să ştie cum, Nanon se trezi în râu, de unde o 
scoase Canolles. Într-o noapte luă foc locuinţa din oraş a lui 
Nanon şi tot Cşnolles fu acela care pătrunse în ultimul 
moment în dormitorul ei şi o salvă din flăcări. Nanon 
aprecie că oa treia încercare ar putea prea bine să le 
reuşească celor din Agen. Deşi Canolles se îndepărta de ea, 
era totuşi o adevărată minune că se găsea întotdeauna la 
momentul potrivii ca s-o scape de primejdie, Profitând de 
plecarea ducelui, care făcea o inspecţie în guvernământul 


său, şi de escorta compusă din vreo mie două sute de 
oameni, în care se găseau şi cei trimişi de regimentul 
Navailles, Nanon părăsi oraşul împreună cu Canolles, 
sfidând, de la fereastra trăsurii, mulţimea care ar fi voit să 
sfărâme trăsura, dar nu îndrăznea să o facă. 

Atunci ducele şi Nanon aleseră, sau, mai bine zis, Canolles 
le alese în secret sătuleţul unde urma să se stabilească 
Nanon, în timp ce ducelui i se pregăti o locuinţă în 
Libourne. Canolles obţinu un concediu, în aparenţă pentru 
a-şi rezolva nişte probleme de familie, dar în realitate 
pentru a-şi putea părăsi regimentul, care se reîntorsese la 
Agen, şi pentru a nu se depărta de Matifou unde prezenţa 
lui ocrotitoare era mai necesară ca oricând. În adevăr, 
evenimentele începuseră să capete o gravitate 
îngrijorătoare. Principii de Cond6, de Conti şi de 
Longueville, arestaţi la 17 ianuarie trecut şi închişi la 
Vincennes, ofereau celor patru sau cinci partide între care 
era împărţită Franţa în această perioadă, un motiv excelent 
de război civil. Lipsa de popularitate a ducelui d'Epernon, 
despre care se ştia că era devotat Curţii, creştea neîncetat. 
Devenea iminentă o catastrofă dorită de toate partidele 
care, în situaţia ciudată în care se găsea atunci Franţa, nu 
ştiau nici ele măcar ce ar fi putut să se întâmple. Asemeni 
unei păsări care simte că vine furtuna, Nanon dispăru de pe 
orizont şi se retrase în cuibul său de frunze, ca să aştepte 
evenimentul acolo, retrasă şi uitată de toţi. 

Ea se dădu drept o femeie văduvă care caută singurătatea, 
aşa cum ne amintim că o prezentase şi jupân Biscarros. 

Aşadar, domnul d'Epernon venise să facă vizită acestei 
încântătoare pustnice, anunţând-o că pleca într-o călătorie 
de opt zile. Imediat după plecarea lui, Nanon trimisese prin 
perceptor, protejatul său, un bileţel lui Canolles, care., fiind 
în concediu, se afla prin apropiere. Numai că, aşa cum am 
mai spus, acest original bileţel dispăruse din mâinile 
mesagerului şi se transformase, sub pana lui Cauvignac, 
într-o copie de invitaţie. La această invitaţie se grăbea să 


răspundă nepăsătorul gentilom, când vicontele de Cambes 
îl oprise la patru sute de paşi de ţintă. 

Restul îl cunoaştem. 

Aşadar, Nanon îl aştepta pe Canolles, aşa cum aşteptă o 
femeie care iubeşte, adică scoțând ceasul din buzunar de 
zece ori pe minut, apropiindu-se în fiecare moment de 
fereastră, pândind orice zgomot, întrebând din priviri 
soarele roşu şi splendid care se ascundea în spatele 
muntelui ca să afle când se vor ivi primele umbre ale nopţii. 
Mai întâi se auzi un ciocănit la uşa din faţă şi trimise pe 
Francinette să vadă cine era. Dar nu era decât presupusul 
ajutor de bucătar care aducea cina, dar nu ştia consemnul. 
Nanon îşi aruncă ochii în anticameră, dar nu văzu decât pe 
falsul trimis al lui jupân Biscarros, care, îşi arunca şi el 
privirea în dormitor unde pe o masă mică erau pregătite 
cele două tacâmuri. Nanon îi porunci lui Fancinette să ţină 
friptura caldă, închise întristată uşa şi reveni la fereastră. 
Dar atât cât se mai putea vedea în noaptea care începuse să 
se coboare, şoseaua era goală. 

O nouă ciocănitură se auzi de data aceasta la uşa din fund, 
dar bătaia în uşă era făcută într-un fel special. Nanon 
strigă: „lată-l!” însă de teamă că tot nu era cel aşteptat, se 
opri la mijlocul dru.nului, dreaptă, nemişcată. O clipă mai 
târziu, uşa se deschise şi domnişoara Francinette apăru în 
prag, consternată, mută, ţinând în mână un bilet. Nanon 
zări hârtia, se repezi spre cameristă, i-o smulse din mână, o 
deschise repede şi o citi cu îngrijorare. 

După ce citi, rămase ca trăsnită; deşi îl iubea mult pe 
Canolles, la ea ambiția era un sentiment tot atât de puternic 
ca şi dragostea. Pierzându-l pe ducele d'Epernon, pierdea 
nu numai averea în viitor, dar poate şi tot ce agonisise. 
Totuşi cum era o femeie cu cap, stinse mai întâi lumânarea, 
ca să nu i se zărească umbra şi alergă la fereastră. Era şi 
timpul, patru bărbaţi se apropiau de casă, nu erau mai 
departe de vreo douăzeci de paşi. Bărbatul cu pelerină 
mergea înainte şi în el, Nanon îl recunoscu pe duce. În acel 


moment domnişoara Francinette intră în cameră cu o 
lumânare aprinsă în mână. Nanon aruncă o privire 
disperată spre masă, spre cele două tacâmuri, spre cele 
două fotolii, spre cele două perne brodate care îşi răslăţau 
albul lor imaculat pe fondul roşu închis al cuverturii de 
damasc cu care era acoperit patul, apoi pe o elegantă 
cămaşă de noapte care se armoniza perfect cu toate aceste 
aranjamente. 

— Sunt pierdută! se gândi ea. 

Dar aproape în acelaşi timp, reveni judecata limpede în 
mintea aceasta ascuţită şi un surâs îi trecu pe buze. Mai 
iute ca gândul apucă paharul de cristal destinat lui Canolles 
şi-l aruncă, la întâmplare, în grădină, scoase dintr-o pungă 
un pahar de aur purâind armele ducelui, puse lângă 
farfurie un tacâm de argint aurit. Apoi, îngheţată de 
spaimă, dar purtând pe buze un surâs compus în pripă, se 
repezi pe scări şi ajunse la uşă tocmai în momentul când se 
auzi o lovitura gravă şi solemnă. 

Francinette voi să deschidă, însă Nanon o apucă de braţ, o 
dădu la o pane şi cu privirea aceea grăbită care la femeile 
luate prin surprindere, completează gândul atât de bine: 

— Pe domnul duce îl aştept, nu pe domnul de Canolles. 
Adu masa. 

Apoi trase ea însăşi zăvoarele şi se aruncă de gâtul 
bărbatului cu pana albă la pălărie, care îşi pregătea o figură 
furioasă: 

— Ah! strigă Nanon, visul meu nu m-a înşelat! Veniţi, 
dragă duce, masa este servită şi vom cina imediat. 

D'Epernon rămase uimit, dar cum o mângâiere de femeie 
este bine s-o primeşti întotdeauna, se lăsă îmbrăţişat. 

Dar imediat îşi aminti de proba zdrobitoare pe care o avea 
asupra lui: 

— Un moment, domnişoară, să ne explicăm, dacă vreţi. 

Apoi făcu un semn cu mâna celor care îl însoțeau; aceştia 
se retraseră respectuoşi, fără să se îndepărteze, totuşi, 
prea mult, iar el intră în casă singur, cu pas grav şi măsurat. 


— Ce s-a întâmplat, dragă duce? îi spuse Nanon cu o 
veselie atât de bine prefăcută că ai li putut crede că este 
naturală. Ai uitat ceva ultima dată când ai fost aici, de te uiţi 
cu atâta grijă prin toate colţurile? 

— Da, spuse ducele, am uitat să vă spun că nu sunt un 
prost, un Geronte, ca acela pe care îl pune în comediile sale 
domnul Cyrano de Bergerac şi pentru că am uitat să v-o 
spun, am revenit personal ca să v-o dovedesc. 

— Nu vă înţeleg, câtuşi de puţin, monseniore, spuse 
Nanon cu acrul cel mai calm şi mai sincer cu putinţă. 
Explicaţi-vă, vă rog. 

Privirea ducelui se opri pe cele două fotolii, trecu apoi 
asupra celor două tacâmuri, de la acestea la cele două 
perne. Asupra lor întârzie mai mult în timp ce o roşeaţă de 
mânie i se urcă în obraji. 

Nanon prevăzuse toate acestea şi aştepta rezultatul 
acestui examen cu un surâs care îi descoperea dinţii albi ca 
perlele. Numai că surâsul acesta semăna mai curând cu o 
crispare, iar dinţii i-ar fi clănţănit dacă nu i-ar fi ţinut 
strânşi tare. 

Ducele îşi întoarse spre ea privirea furioasă. 

— Aştept totuşi hotărârea înălţimii Voastre, spuse Nanon 
făcând o reverență până la pământ. 

— Hotărârea înălţimii mele este să-mi explicaţi ce este cu 
această cină, spuse el. 

— Pentru că aşa cum v-am mai spus, am visat că deşi m-aţi 
părăsit ieri, aveaţi să veniţi astăzi din nou. Or visele mele nu 
mă înşală niciodată. Aşa că am pregătit această cină în 
onoarea dumneavoastră. 

Ducele făcu o grimasă care voia să pară un surâs ironic. 

— Şi cele două perne? întrebă el. 

— Monseniorul intenţionează să doarmă astă seară la 
Libourne? În acest caz visul m-a înşelat, căci el mă anunţase 
că monseniorul avea să rămână. 

Ducele făcu o strâmbătură şi mai semnificativă decât 
prima. 


— Şi această cămaşă încântătoare şi acest parfum ales? 

— Este una din acelea pe care obişnuiesc să le pun când 
vine monseniorul. Parfumul acesta vine de la nişte punguliţe 
din piele de Spania pe care le pun în dulapuri şi pe care 
monseniorul mi-a spus că le preferă oricăror mirosuri, 
pentru că acesta este parfumul preferat al reginei. 

— Aşadar mă aşteptaţi, nu-i aşa? continuă ducele ironic. 

— Vai, monseniore, spuse Nanon încruntându-se, la rândul 
ci să mă ierte Dumnezeu, dar cred că aţi vrea să vă uitaţi şt 
prin dulapuri. Nu cumva sunteţi gelos? 

Şi Nanon izbucni într-un hohot de râs. 

Ducele îşi luă un aer majestuos. 

— Eu, gelos? Haida de! Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am 
acest obicei ridicol. Bătrân şi bogat cum sunt, ştiu, fireşte, 
că sunt făcut să fiu înşelat. Dar vreau să le arăt celor care 
mă înşală că cel puţin nu mă las păcălit. 

— Şi cum le veţi dovedi aceasta? spuse Nanon, tare aş 
vrea să ştiu. 

— Oh! Asta nu este prea greu. N-ar trebui decât să le arăt 
această hârtie. 

Ducele scoase un bilet din buzunar. 

— Eu nu visez, la vârsta mea nu mai visez, mai ales când 
eşti treaz, în schimb primesc scrisori. Citiţi-o pe aceasta, 
este foarte interesantă. 

Înfiorată, Nanon luă biletul pe care i-l întindea ducele şi 
tresări recunoscând scrisul, însă tresărirea aceasta fu 
imperceptibilă iar tânăra citi: „Domnul duce d'Epernon este 
prevenit că, în seara aceasta, un bărbat care de aproape 
şase luni este în intimitate cu domnişoara Nanon de 
Lartigues, va veni la dânsa unde va rămâne ca să cineze şi 
să doarmă. 

Pentru ca să nu i se lase domnului duce d'Epernon nici un 
dubiu, acesta este prevenit că fericitul rival se numeşte 
domnul baron de Canolles”. 

Nanon păli: lovitura o atinsese drept în inimă. 


— Ah! Roland! Roland! credeam că am scăpat de tine! 
murmură ea. 

— Sunt bine informat? i se adresă ducele triumfător. 

— Dimpotrivă, destul de rău, iar dacă poliţia politică a 
dumneavoastră nu e mai bine organizată decât poliţia 
dumneavoastră amoroasă, vă compătimesc. 

— Mă compătimiţi? 

— Da, pentru că acest domn de Canolles, căruia îi faceţi 
onoarea gratuită de a-l crede rivalul dumneavoastră, nu 
este aici. Aşteptaţi şi o să vedeţi dacă o să vină. 

— A şi venit. 

— El? Nu e adevărat! strigă Nanon. 

De data aceasta, în exclamaţia acuzatei era o mare doză 
de adevăr. 

— Vreau să spun că a venit şi se află la patru sute de paşi 
de aici şi că, din fericire pentru el, s-a oprit la hanul „La 
viţelul de aur”. 

VI. 

Nanon înţelese că ducele era mai puţin informat decât 
crezuse ea la început, ridică deci din umeri în semn de 
indiferenţă, apoi în mintea ei încolţi o idee sugerată, fără 
îndoială, de scrisoarea pe care o sucea şi o răsucea în 
mână. 

— E posibil ca un om de geniu, unul din cei mai abili 
politicieni ai Franţei să se lase păcălit de o scrisoare 
anonimă? 

— Anonimă, neanonimă, oricum aţi vrea, dar cum vă 
explicaţi această scrisoare? 

— Oh! Explicaţia nu este greu de dat: o înlănţuire de bune 
procedee ale prietenilor noştri din Agen. Domnul de 
Canolles v-a solicitat un concediu pentru chestiuni de 
familie şi i l-aţi acordat; s-a juni că trece pe aici şi pe 
această călătorie s-a construit o acuzaţie ridicolă. 

Nanon observă că, în loc să se descreţească, figura ducelui 
se încrunta din ce în ce mai mult. 


— Explicaţia ar fi bună, spuse el, dacă această faimoasă 
scrisoare pe care o atribuiţi prietenilor dumneavoastră, n- 
ar avea şi un post scriptum pe care aţi uitat să-l citiţi din 
cauza emoţiei. 

Un fior de moarte străbătu tot cornul tinerei femei; simţea 
că dacă întâmplarea nu-i venea în ajutor, n-ar mai fi putut 
susţine lupta multă vreme. 

— Un post-scriptum? repetă ea. 

— Da, citiţi-l! spuse ducele, aveţi scrisoarea încă în mână. 

Nanon încercă să surâdă, dar îşi dădu seama că nu se mai 
putea preta la această demonstraţie de calm. Se mulţumi, 
deci, să citească şi restul scrisorii, cu cel mai liniştit ton pe 
care l-ar fi putut lua. 

„Am în mâinile mele scrisoarea domnişoarei de Lartigues 
către domnul de Canolles prin care se fixează pentru 
această seară întâlnirea de care v-am amintit. Voi da 
areastă scrisoare în schimbul unei scrisori semnată în alb 
pe care domnul duce o va depune, prin intermediul unei 
singure persoane, într-o barcă pe Dordona, în faţa satului 
Saint-Michel-la-Riviere, la ora şase astă-seară”. 

— Şi aţi făcut imprudenţa aceasta?... întrebă Nanon. 

— Scrisul dumneavoastră mi-e atât de preţios, doamnă, 
încât am considerat că n-aş plăti prea scump o scrisoare 
provenită de la dumneavoastră. 

— Aţi expus un asemenea secret indiscreţiei unui 
confident? Vai! domnule duce...! 

— Acest fel de confidenţe, doamnă, se primesc personal, 
aşa am primit-o şi eu pe aceasta. Omul care a fost pe 
Dordoua, eu am fost. 

— Atunci aveţi scrisoarea mea? 

— Iat-o. 

Printr-un efort rapid al memoriei, Nanon încercă să-şi 
amintească ce conţinea scrisoarea aceea. Dar îi fu cu 
neputinţă, mintea începuse să i se tulbure. 

Cu greu putu să-şi ia propria ei scrisoare şi s-o recitească! 
conţinea doar trei rânduri. Nanon le îmbrăţişă cu o privire 


lacomă şi recunoscu atunci cu o fericire de nedescris că 
scrisoarea nu o compromitea de tot. 

— Citiţi tare, spuse ducele. Sunt şi eu ca dumneavoastră. 
Am uitat ce conţine scrisoarea. 

Nanon îşi regăsi surâsul pe care îl căutase zadarnic de 
câteva secunde şi, răspunzând invitaţiei ducelui, citi: 

— Cinez la ora opt. Sunteţi liber? Eu sunt. În acest scop fiţi 
punctual, dragă Canolles, şi nu vă temeţi de secretul 
nostru”. 

— Mi se pate că este foarte clar! strigă ducele palid de 
mânie. 

— Cred că mă iartă, gândi Nanon. 

— Ah! ah! aveţi va să zică un secret cu domnul de 
Canolles, continuă ducele. 

Nanon înţelese că o ezitare de o secundă ar fi pierdut-o. 
De altfel ea avusese timp să gândească planul pe care i-l 
sugerase scrisoarea anonimă. 

— Ei bine! Aşa e, am un secret cu acest gentilom, spuse ea 
privindu-l fix pe duce. 

— Maărturisiţi, va să zică! strigă ducele d'Epernon. 

— Trebuie, pentru că nu vi se poale ascunde nimic. 

— Oh! striga ducele. 

— Este adevărat, îl aşteptam pe domnul de Canolles, 
continuă Nanon, cu calm. 

— Îl aşteptaţi? 

— Îl aşteptam. 

— Îndrăzniţi să recunoaşteţi? 

— Sus şi tare. Acum ştiţi cine este domnul de Canolles? 

— Un îngâmfat pe care am să-l pedepsesc cu toată 
cruzimea pentrir îndrăzneala lui. 

— Este un gentilom nobil şi viteaz căruia veţi continua să-i 
acordaţi bunătatea dumneavoastră. 

— Oh! jur pe Dumnezeu că nu se va întâmpla aşa ceva! 

— Nu juraţi, domnule duce, inamte de a fi terminat ce am 
de spus, răspunse Nanon surâzând. 

— Vorbiţi, dar mai repede... 


— N-aţi observat, oare, dumneavoastră care cercetaţi 
până în cutele a cele mai adinei ale inimii, continuă Nanon, 
n-aţi observat atâta bunăvoință din partea mea pentru 
domnul de Canolles, insistenţele mele pe lângă 
dumneavoastră în favoarea lui, brevetul de căpitan pe care 
m-am luptat să-l obţină, acordarea unei sume pentru a face 
o călătorie în Bretania împreună cu domnul de la 
Meilleraye; acum, de curând, concediul, într-un cuvânt 
interesul meu permanent de a-l îndatora? 

— Doamnă, doamnă, depăşiţi limitele, spuse ducele. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule duce! aveţi 
răbdare măcar până termin. 

— Ce să mai aştept şi ce vă mai rămâne să-mi spuneţi? 

— Că îi port domnului de Canolles un duios interes. 

— La dracu, asta o ştiu prea bine! 

— Că-i sunt devotată trup şi suflet. 

— Doamnă, vă depăşiţi... 

— Că-l voi servi până la moarte şi asta pentru că... 

— Pentru că este iubitul dumneavoastră, nu e greu de 
ghicit. 

— Pentru că este fratele meu! spuse Nanon apucându-l pe 
duce de braţ, cu o mişcare dramatică. 

Braţul ducelui d'Epernon căzu, moale, de-a lungul 
corpului. 

— Fratele dumneavoastră? spuse el. 

Nanon făcu un semn din cap însoţindu-l cu un surâs 
triumfător. 

Apoi după un moment, adăugă grăbit: 

— Asta cere o explicaţie, spuse el. 

— Am să v-o dau, spuse Nanon. Când a murit tata? 

— Păi, spuse ducele făcând o socoteală, acum vreo opt 
luni. 

— Când aţi semnat brevetul de căpitan pentru domnul de 
Canolles? 

— Păi, cam tot pe atunci, continuă ducele. 

— După cinsprezece zile, spuse Nanon. 


— Da, se poate, după cinsprezece zile. 

— E foarte dureros pentru mine, continuă Nanon, să 
dezvălui ruşinea unei alte femei, să fac public acest secret, 
care este secretul nostru, înţelegeţi? Însă ciudata 
dumneavoastră gelozie mă îndeamnă la aceasta, 
comportarea dumneavoastră atât de crudă mă obligă s-o 
fac. Vă imit, domnule duce, dând dovadă de lipsă de 
mărinimie. 

— Continuaţi, continuaţi! strigă ducele, care începuse să 
se prindă în născocirile pe care le făurea imaginaţia 
frumoasei gascone. 

— Ei bine, tatăl meu a fost un avocat nu lipsit de oarecare 
celebritate. Acum douăzeci şi opt de ani, tata era încă 
tânăr: fusese un bărbat foarte frumos. Încă înainte de 
căsătorie, se îndrăgostise de mama domnului de Canolles, 
care îi fusese refuzată, pentru că ea era nobilă iar el om de 
rând. Dragostea se însărcină să îndrepte eroarea naturii, 
aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori şi în timpul unei 
călătorii a domnului de Canolles... Înţelegeţi? 

— Da, dar cum se face că această prietenie pentru domnul 
de Canolles v-a cuprins atât de târziu? 

— Pentru că abia la moartea tatălui meu am aflat de 
legăturile care ne uneau; pentru că acest secret fusese 
consemnat într-o scrisoare pe care însuşi baronul mi-a 
predat-o numindu-mă sora sa. 

— Unde este scrisoarea aceasta? Întrebă ducele. 

— Uitaţi de incendiul care mi-a mistuit totul? Şi bijuteriile 
cele mai scumpe şi toate hârtiile cele mai secrete...! 

— Adevărat, spuse ducele. 

— De douăzeci de ori am vrut să vă povestesc această 
situaţie, sunt sigură că aţi fi făcut totul pentru cel pe care, 
pe şoptite, îl numesc fratele meu; el însă mi-a interzis-o 
întotdeauna şi m-a rugat mereu să cruţ reputaţia mamei 
sale care trăieşte şi acum. l-am respectat aceste scrupule, 
pentru că i le înţeleg. 


— Ah! Desigur! Spuse ducele aproape înduioşat, bietul 
Canolles! 

— Şi, cu îoate acestea, îşi refuza norocul, continuă Nanon. 

— Pentru că e un suflet delicat, spuse ducele, scrupulele 
acestea îl onorează. 

— Eu am făcut mai mult: am jurat că niciodată taina 
aceasta nu va fi dezvăluită cuiva în lume; însă bănuielile 
dumneavoastră au umplut paharul. Nenorocire mie! Mi-am 
călcat jurământul!... Nenorocire mie! Am trădat secretul 
fratelui meu... 

Şi Nanon izbucni în lacrimi. 

Ducele căzu în genunchi la picioarele ei şi-i sărută mâinile 
frumoase, pe care ea le lăsase să atârne cu descurajare, în 
timp ce-şi ridica ochii spre cer, părind că-i cere iertare lui 
Dumnezeu pentru jurământul călcat. 

— Spuneaţi: nenorocire mie! Spuse ducele; spuneţi mai 
bine: fericire pentru toţi. Aş vrea ca acest sărman Canolles 
să-şi recâştige timpul pierdut!... Eu nu-l cunosc, dar aş vrea 
să-l cunosc. După ce mi-l veţi prezenta, am să-l iubesc ca pe 
copilul meu! 

— Spuneţi ca pe un frate, spuse surâzând Nanon. 

Apoi, trecând la o altă idee: 

— Josnici denunţători plătiţi! Strigă ea mototolind 
scrisoarea pe care se prefăcu că o aruncă în foc, dar pe 
care o ascunse cu grijă în buzunar pentru a-l putea 
recâştiga mai târziu pe autor. 

— Mă gândesc, spuse ducele, de ce să nu vină băiatul 
acesta. De ce să aştept, ca să-l văd? Am să trimit chiar acum 
după el la „Viţelul de aur”. 

— Ah! Da, desigur, spuse Nanon, ca să afle că eu nu pot să 
vă ascund nimic şi că în ciuda jurământului, v-am spus totul. 

— Am să fiu discret. 

— Oh! Domnule duce, e rândul meu să vă dojenesc! Reluă 
Nanon cu surâsul acela pe care diavolii îl împrumută de la 
îngeri. 

— Şi de ce, frumoasa mea? 


— Pentru că altă dată doreaţi mai mult să fiţi numai cu 
mine, nu ca acum. Să cinăm, aseultafi-mă pe mine, şi mâine 
dimineaţă va fi destul timp ca să trimiteţi după Canolles. 
Până mâine dimineaţă am să am eu timp să-l previn, îşi 
spuse Nanon. 

— Fie, spuse ducele. Să ne aşezăm la masă. 

Şi frământat de un rest de îndoială, adăugă în şoaptă, 
numai pentru el: 

— Până mâine dimineaţă n-am s-o las singură nici un 
moment şi numai dacă ar fi vrăjitoare ar putea găsi un 
mijloc ca să-l înştiiuţeze. 

— Aşadar, spuse Nanon punându-şi mâna pe umărul 
ducelui, îmi va fi îngăduit să-l rog ceva pe prietenul meu, 
pentru fratele meu? 

— Cum să nu! Răspunse d'Epernon, tot ce vreţi, bani? 

— Oh! Bani! Spuse Nanon, n-are nevoie, el mi-a dat inelul 
acesta minunat pe care l-aţi observat şi care vine de la 
mama lui. 

— Atunci vreo avansare? Spuse ducele. 

— Ah! Da, avansare. O să-l facem colonel, nu-i aşa? 

— Ei, drace! Colonel, cum te grăbeşti, draga mea, spuse 
ducele. Pentru aşa ceva ar fi trebuit să fi Scut vreun 
serviciu pentru cauza majestăţii sale. 

— E gata să facă tot ce i se va cere 

— Oh! Făcu ducele privind-o pe Nanon cu coada ochiului. 
Aş avea o misiune de încredere pentru Curte... 

— O misiune pentru Curte? Strigă Nanon. 

— Da, reluă bătrânul curtean, însă asta o să vă despartă. 

Nanon îşi dădu seama că trebuie nimicită şi această ultimă 
urmă de neîncredere. 

— Oh! Nu vă temeţi de asta, dragă ducg. Ce importanţă 
are despărţirea, dacă despărţirea îi este folositoare! În 
apropiere fiind, l-aş servi rău, pentru că sunteţi gelos; în 
schimb fiind departe veţi întinde asupra lui mâna 
dumneavoastră puternică. Exilaţi-l, expatriaţi-l, dacă asta 
este spre binele lui şi nu vă îngrijiţi de mine. Numai să-mi 


rămână dragostea dragului meu duce, nu-i aşa că nu-mi 
trebuie altceva ca să fiu fericită? 

— Bine! Am zis, adăugă ducele, mâinc de dimineaţă voi 
trimite să-l cheme şi am să-i dau instrucţiunile necesare. Şi 
acum, aşa cum aţi spus, continuă ducele, aruncându-şi o 
privire foarte liniştită spre cele două fotolii, cele două 
tacâmuri şi cele două perne... Să cinăm frumoasa mea. 

Şi amândoi se aşezară la masă cu feţele surâzătoare. Aşa 
încât însăşi Francinette, în calitatea ei de cameristă şi 
confidentă, oricât era de obişnuită cu purtarea ducelui şi cu 
caracterul stăpânei sale, crezu că stăpâna ei era liniştită de 
tot iar ducele complet convins. 

VII. 

Cavalerul pe care Canolles îl salutase cu numele de Richon 
urcase la etajul hanului „Viţelul de aur” şi cinase împreună 
cu vicontele. 

Pe el îl aşteptase vicontele cu atâta nerăbdare, atunci când 
întâmplarea îl făcuse martorul pregătirilor duşmănoase ale 
domnului d'Epernon şi-l pusese în situaţia să-i facă 
baronului de Canolles serviciul de care am vorbit. 

Plecase din Paris cu opt zile mai înainte, iar din Bordeaux 
în aceeaşi zi; aducea astfel noutăţi proaspete despre 
problemele cam încâlcite care se urzeau în momentul acela 
prin intrigi îngrijorătoare, între Paris şi Bordeaux. Pe 
măsură ce vorbea, când de încarcerarea principilor, care 
constituia problema zilei, când de parlamentul din 
Bordeaux, care era autoritatea din acea regiune, când de 
domnul de Mazarin care era adevăratul rege în acel 
moment, tânărul viconte privea tăcut la figura bărbătească 
şi arsă de soare, la ochiul pătrunzător şt sigur de el, la dinţii 
albi care se zăreau sub mustaţa lungă şi neagră, semne 
care făceau din Richon chipul adevărului soldat care 
răzbise până la rangul de ofiţer prin propriile lui merite. 

— Aşadar, spuse vicontele la un moment dat, doamna 
prinţesă este acum la Chanţilly. 


Se ştie că aşa erau numite de cele două ducese de Conde: 
numai că ducesei-mame de Conde i se adăuga titlul de 
„văduvă”. 

— Da, răspunse Richon, vă aşteaptă acolo cât mai repede 
cu putinţă. 

— În ce situaţie se găseşte? 

— Într-un adevărat exil: este supravegheată, ca şi soacra 
sa, cu cea mai mare atenţie, întrucât Curtea nu se îndoieşte 
că o să se mulţumească numai cu plângeri adresate 
parlamentului şi că pune la cale ceva mult mai eficace în 
favoarea prinților. Din păcate, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna, banii. Pentru că a venit vorba de bani, aţi 
încasat ce vi se datora? Mi s-a recomandat foarte insistent 
să vă întreb. 

— Dar de abia am strâns vreo douăzeci de mii de livre de 
aur, răspunse vicontele, asta-i tot. 

— Asta-i tot? La dracu, ce uşor vorbiţi viconte! Se vede cât 
de colo că sânteji milionar. Să vorbeşti cu un astfel de 
dispreţ, de o sumă ca aceasta într-un asemenea moment! 
Douăzeci de mii de franci!... Vom fi mai puţin bogaţi decât 
domnul de Mazarin, dar vom fi mai bogaţi decât regele. 

— Aşadar, credeţi Richon, că doamna prinţesă va accepta 
această sumă umilă? 

— Cu recunoştinţă: îi aduceţi bani cu care poate plăti o 
armată. 

— Credeţi că o să avem nevoie? 

— De ce? De o armată? Fireşte că da şi chiar ne vom 
îngriji să strângem una. Domnul de La Rochefoucauld a 
înrolat patru sute de gentilomi sub pretext că participă la 
înmormântarea tatălui său. Domnul duce de Bouillon va lua 
cu el un număr asemănător, dacă nu mai mare, când va 
pleca în Guyana. Domnul de Turenne care promite că se va 
îndrepta spre Paris, ca să ia prin surprindere castelul de la 
Vincennes şi printr-o lovinră să-i elibereze pe prinți, va avea 
treizeci de mii de oameni - toată armata lui din nord pe 
care o ademeneşte din serviciul regelui. Oh! Lucrurile sunt 


pe cale bună, continuă Richon, fiţi liniştit. Nu ştiu dacă o să 
facem vreo treabă, dar sunt sigur că zgomot o să facem. 

— Nu l-aţi întâlnit pe ducele d'Epernon? Îl întrerupse 
tânărul, ai cărui ochi scânteiau de bucurie la auzul acestei 
enumerări de forţe care promiteau triumful partidului 
căruia îi era credincios. 

— Ducele d'Epernon? Întrebă ofiţerul făcând ochii mari, 
unde vreţi să-l fi întâlnit? Nu vin din Agen, vin din 
Bordeaux. 

— Aţi fi putut să-l întâlniți prin apropiere, răspunse 
vicontele surâzând. 

— Ah, da! Aşa e, frumoasa Nanon de Lartigues nu stă prin 
apropiere? 

— La două lovituri de muschetă de aici, de la han. 

— Aha! lată ce-mi explică prezenţa baronului de Canolles 
la hanul „Viţelulde aur”. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Pe cine? Pe baron?... Da. Aş putea chiar să spun că sunt 
prietenul său, dacă domnul de Canolles n-ar fi de origină 
foarte nobilă 

— Oamenii de rând de talia dumitale, Richon, valorează 
cât nişte prinți, într-o situaţie ca aceasta în care ne găsim 
acum. Vă amintiţi că pe prietenul dumitale domnul baron de 
Canolles l-am scăpat de la ciomăgeală, dacă nu chiar de la 
ceva mai grav. 

— Da, mi-a pomenit ceva despre asta, dar nu am dat prea 
multă atenţie spuselor lui, mă grăbeam să urc la 
dumneavoastră. Sunteţi sigur că nu v-a recunoscut? 

— Recunoşti greu pe cei pe care nu i-ai văzut niciodată. 

— De altfel, ar fi trebuit să spun mai curând dacă v-a 
ghicit. 

— E adevărat, spuse vicontele, că mă privea foarte 
insistent. 

Richon surâse. 

— Cred şi eu, spuse el, nu întâlneşti în fiecare zi un 
gentilom ca dumneavoastră. 


— E un cavaler care îmi pare vesel, spuse vicontele după 
un moment de tăcere. 

— Vesel şi bun, un caracter încântător şi o inimă 
generoasă. Un gascon nu poate fi mediocru, ştiţi şi 
dumneavoastră, ori e excelent, ori e fără valoare. Acesta 
este de bun gust. În dragoste ca în război, este un tânăr 
elegant şi un căpitan viteaz în acelaşi timp. Îmi pare rău că 
e contra noastră. În realitate, ar fi trebuit să profitaţi de 
faptul că printr-o întâmplare l-aţi cunoscut şi să profilaţi de 
această împrejurare ca să-l câştigaţi de partea noastră. 

O roşeaţă uşoară trecu ca un meteor pe obrajii palizi ai 
vicontelui. 

— Oh! Doamne! Spuse Richon cu acea filosorie 
melancolică pe care o întâlneşti uneori la oamenii puternic 
angajaţi în vreo afacere, dar noi, ceilalţi, suntem oare destul 
de serioşi şi de rezonabili, noi ceilalţi care, cu mâinile 
noastre imprudente, mâhuim torţa războiului civil, cum am 
face-o cu o lumânare, în biserică? Oare domnul coajutor, 
care cu un cuvânt răscoală Parisul, este un om foarte 
serios? Oare domnul de Beaufort, care exercită o asemenea 
influenţă în capitală încât i se spune regele halelor, este un 
om foarte serios? Doamna de Chevreuse, care numeşte 
miniştri sau îi răstoarnă după bunul ei plac, este o femeie 
foarte serioasă? Oare doamna de Longueville, care a 
condus primăria oraşului timp de trei luni, este o femeie 
foarte serioasă? Oare femeie serioasă este doamna prinţesă 
de Conde care şi ieri, încă, nu se ocupa decât de rochii, de 
giuvaeruri şi de diamante? În fine, un şef de partid serios 
este domnul duce d'Enghien, care e şi acum o paiaţă în 
mâinile femeilor şi care când îşi va pune primii pantaloni 
bufanţi va tulbura toată Franţa? Dar eu, dacă îmi permiteţi 
să-mi aşez numele după atâtea nume ilustre, sunt eu, oare, 
un personaj foarte important, eu fiul unui morar din 
Angouleme, eu, fostă slugă a domnului de la Rochefoucauld, 
eu, căruia, într-o zi, stăpânul, în loc să-i dea o perie şi o 
haină, i-a dat o sabie pe care i-a pus-o vitejeşte la coapsă, 


improvizându-mă dintr-o dată militar? Şi, totuşi, iată-l pe 
fiul morarului uin Angouleme, fostul valet al domnului de la 
Rochefoucauld, ajuns căpitan; iată-l că înrolează o 
companie, adună patru, cinci, sute de oameni, cu viaţa 
cărora se va juca şi el la rândul său, ca şi cum Dumnezeu i- 
ar fi dat acest drept; iată-l păşind acum pe drumul 
măririlor, o s-ajungă colonel, guvernator al vreunei cetăţi, 
cine ştie? Iată-l ajungând să ţină în mâinile lui destinul unui 
regat timp de zece minute, o oră, ba chiar o zi poate. 
Înţelegeţi, asta seamănă foarte bine cu un vis şi, totuşi, eu îl 
voi considera realitate până în ziua în care vreo catastrofă, 
mă va trezi din acest vis... 

— Şi în ziua aceea, adăugă vicontele, vai de cei care vă vor 
trezi, Richon, căci vei fi un erou... 

— Un erou sau un trădător, după cum noi vom fi cei mai 
tari, sau cei mai slabi. Pe urma celuilalt cardinal, aş fi fost 
de două ori mai atent, pentru că mi-ar fi fost capul în joc. 

— Haide, Richon, nu încerca să mă faci să cred că 
asemenea consideraţii rețin un om ca dumneata, dumneata 
care eşti citat ca unul din cei mai viteji soldaţi din armată! 

— Eh! Desigur, spuse Richon cu o mişcare de umăr care 
nu se putea traduce, am fost viteaz atunci când regele 
Ludovic al XIII-lea, cu figura palidă, cu cordonul albastru 
brăzdându-i pieptul, cu ochiul scânteietor ca o piatră 
prețioasă, striga cu vocea lui ascuţită, muşcându-şi 
mustaţa: Regele vă vede, înainte, domnilor! Însă când va 
trebui să găsesc, nu în spatele meu, ci în faţa mea, pe 
pieptul fiului acelaşi cordon albastru pe care îl văd şi acum 
pe pieptul tatălui meu va trebui să strig soldaţilor mei: 
Trageţi asupra regelui Franţei! În ziua aceea, viconte, mi-e 
teamă că o să-mi fie frică şi am să trag pe alături... 

— Pe unde ai umblat astăzi, dragă Richon, că vezi lucrurile 
atât de în negru? Întrebă tânărul. Războiul civil e un lucru 
trist, o ştiu, dar uneori e necesar. 

— Da, ca ciuma, ca frigurile galbene, ca frigurile negre, 
sau ca frigurile de orice culoare ar fi. Credeţi, domnule 


viconte, de exemplu, că este necesar ca eu, care astă-seară 
i-am strâns mâna acestui brav Canolles cu atâta plăcere, să 
mă duc mâine să-mi înfig sabia în pântecele lui, pentru că 
eu o servesc pe doamna prinţesă de Cond căreia puţin îi 
pasă de mine, iar el pe domnul de Mazarin, căruia nu-i pasă 
de el? Totuşi aşa va fi. 

Vicontele făcu o mişcare de groază. 

— Numai de nu m-aş înşela, continuă Richon, şi să fie el cel 
care sil mi găsească pieptul în vreun fel. Ah! 
Dumneavoastră, ceilalţi, nu ştiţi ce înseamnă războiul, 
dumneavoastră nu vedeţi decât o mare de intrigi în care vă 
aruncaţi ca în mediul dumneavoastră natural. Chiar îi 
spuneam alteţii sale zilele trecute: Dumneavoastră trăiţi 
într-o sferă în care focurile de artilerie care pe noi ne ucid, 
dumneavoastră vă par simple focuri de artificii. 

— Mărturisesc, Richon, spuse vicontele, că mă 
înspăimântați şi dacă n-aş fi sigur că sunteţi lângă mine ca 
să mă apăraţi, n-aş îndrăzni să plec, însă apărat şi escortat 
de dumneavoastră nu mă tem de nimic, spuse tânărul 
întinzând parizianului mâna lui mică. 

— Escortat de mine? Spuse Richon; ah! Da! E adevărat, 
mi-aţi adus aminte de ea: va trebui să renunţaţi la escorta 
mea, domnule viconte, aranjamentul acesta a eşuat. 

— Dar nu trebuie să vă întoarceţi cu mine la Chantilly? 

— Adică trebuie să mă întorc în cazul în care nu era nevoie 
de mine aici; însă, după cum vă spuneam, importanţa mea a 
crescut în aşa măsură, încât am primit ordin precis din 
partea doamnei prințese de a nu părăsi împrejurimile 
fortului, asupra căruia se pare că se fac unele planuri. 

Vicontele izbucniplin de teamă: 

— Adică să plec, fără dumneavoastră! Să plec numai cu 
acest domn Pompee care este de o sută de ori mai fricos 
decât mine şi să traversez singur, sau ca şi singur, jumătate 
din Franţa. Oh! Nu! Singur n-am să plec, jur! Aş muri de 
frică înainte de a ajunge. 


— Vai! Domnule viconte, răspunse Richon izbucnind în râs, 
aţi uitat de sabia care vă atârnă la cingătoare...? 

— Râdeţi, foarte bine! Dar eu tot nu plec. Doamna prinţesă 
mi-a promis că o să mă însoţiţi şi numai cu condiţia aceasta 
m-am angajat 

— Cum vreţi, viconte, spuse Richon cu gravitate prefăcută. 
Totuşi să ştiţi că la Chantilly se contează pe dumneavoastră 
şi, fiţi atent, prinților nu le trebuie mult până îşi pierd 
răbdarea, mai ales când aşteaptă bani. 

— Şi culmea nenorocirii, spuse vicontele trebuie să plec în 
cursul nopții... 

— Cu atât mai bine, spuse Richon râzând, n-o să se vadă 
că vă e teamă, vă veţi întâlni cu alţii şi mai fricoşi decât 
dumneavoastră, şi-i veţi pune pe fugă. 

— Credeţi? Spuse vicontele foarte puţin liniştit cu toată 
această promisiune. 

— De altfel, spuse Richon, este o posibilitate să se îndrepte 
totul: din cauza banilor vă e frică, nu-i aşa? Ei, bine, lăsaţi- 
mi banii mie, iar eu am să-i trimit cu vreo trei, oatru oameni 
de încredere. Credeţi-mă, însă, că mijlocul cel mai sigur ca 
să ajungă, este să-i duceţi dumneavoastră. 

— Ai dreptate, Richon, am să plec şi cum trebuie să fiu 
foarte viteaz, opresc banii. Din ce-mi spuneţi, cred că alteţa 
sa, are mai mare nevoie de bani decât de mine; poate ca n- 
aş fi bine primit dacă aş ajunge fără bani, nu? 

— V-am spus de când am intrat, că aveţi aerul unui erou; 
de altfel peste tot veţi întâlni soldaţi de-ai regelui, iar noi nu 
suntem încă în stare de război. Totuşi să nu vă încredeţi 
prea mult în ei şi sfătuiţi-l pe Pompee să-şi încarce 
pistoalele. 

— Îmi spuneţi toate acestea ca să mă liniştiţi? 

— Desigur, cine cunoaşte pericolul, nu se lasă surprins. 
Plecaţi, continuă Richon, ridicându-se, noaptea se anunţă 
frumoasă şi înainte de ivirea zorilor veţi ajunge la Monlieu. 

— Dar baronul n-o să ne pândească plecarea? 


— Oh! În momentul acesta, face ce am făcut şi noi, adică 
cinează şi, chiar dacă masa lui n-a fost la înălţimea mesei 
noastre, este un prea bun conviv ca să se ridice de la masă 
iară vreun motiv serios. De altfel am să cobor şi am să-l ţin 
de vorbă. 

— Atunci cereţi-i scuze din partea mea pentru lipsa de 
politeţă pe care am avut-o faţă de el. N-aş vrea ca 
întâlnindu-l vreodată, într-o dispoziţie mai puţin 
binevoitoare decât astăzi, să-mi caute ceartă. Şi, în afară de 
asta, baronul dumneavoastră e un om foarte viclean! 

— Acesta e cuvântul, e în stare să vă urmeze până la 
capătul lumii, numai ca să-şi încrucişeze spada cu 
dumneavoastră: dar fiţi liniştit, am să-i prezint 
complimentele dumneavoastră. 

— Da, însă aşteptaţi mai întâi să plec. 

— Desigur! 

— Dar pentru alteţa sa, n-aveţi vreun comision? 

— Cum să nu: îmi amintiţi că am unul foarte important. 

— l-aţi scris? 

— Nu, am de transmis numai două cuvinte. 

— Care? 

— Bordeaux - Da. 

— Va şti ce vreţi să spuneţi? 

— Perfect. Cu aceste cuvinte va putea pleca liniştită. 
Spuneţi-i că răspund eu, de tot. 

— Hai, Pompee, se adresă vicontele bătrânului servitor 
care tocmai îşi băgase capul pe uşa întredeschisă, hai, 
prietene, trebuie să plecăm. 

— Oh! Oh! Să plecăm! Spuse Pompee. Domnul viconte se 
gândeşte la aşa ceva? O să vină o furtună îngrozitoare. 

— Ce tot spui, Pompee? Răspunse Richon Nu e nici un nor 
pe cer. 

— Da, dar în timpul nopţii s-ar putea să ne rătăcim. 

— Ar fi foarte greu, nu faceţi decât să urmaţi drumul cel 
mare: de altfel, e senin şi o lună minunată. 


— Clar de lună! Clar de lună! Murmură Pompee, înţelegeţi 
că nu spun asta pentru mine, domnule Richon. 

— Desigur, spuse Richon, un soldat încercat! 

— Când te-ai luptat cu spaniolii şi când ai fost rănit în lupta 
de la Corbie..., continuă Pompee încruntându-se. 

— Nu-ţi mai e teamă de nimic, nu-i aşa? Eh, bine! Asta pică 
de minune, căci domnul viconte nu e liniştit de loc, te 
previn. 

— Oh! Oh! Vă e teamă? Spuse Pompee îngălbenindu-se. 

— Cu tine, nu, bravul meu Pompee, spuse tânărul. Te 
cunosc şi ştiu că te-ai lăsa ucis înainte ca să se apropie 
cineva de tine. 

— Desigur, desigur, spuse Pompee, dar dacă, totuşi, vă 
este foarte frică ar fi mai bine să aşteptăm până mâine. 

— Imposibil, bunul meu Pompe. Pune aurul pe calul tău, 
vin şi eu imediat. 

— E o sumă prea mare ca să ne expunem noaptea cu ea, 
spuse Pompee cântărind geanta. 

— Nu e nici un pericol, aşa spune Richon. Verifică dacă 
pistoalele sunt la oblâncuri, sabia în teacă şi muscheta 
agăţată. 

— Uitaţi, răspunse bătrânul scutier cu mândrie, că atunci 
când toată viaţa ai fost soldat, nu te laşi prins în greşeală. 
Da, domnule viconte, toate sunt la locul lor. 

— Vedeţi, spuse Richon, cum să-ţi fie teamă cu un 
asemenea însoțitor! Drum bun, domnule viconte! 

— Mulţumesc pentru urare, dar drumul e lung, răspunse 
vicontele cu un gest care-i trăda neliniştea şi care nu putea 
înlătura aerul solemn ul lui Pompee. 

— Aş! Spuse Richon, orice drum are un început şi un 
sfârşit. Prezentaţi omagiile mele doamnei prințese, spuneţi-i 
că-i sunt devotat până la moarte şi alteţei sale şi domnului 
de la Rochefoucauld şi nu uitaţi cele două cuvinte: 
Bordeaux - Da; eu mă duc să mă întâlnesc cu domnul de 
Canolles. 


— Spuneţi-mi, Richon, spuse vicontele reţinându-l în 
momentul în care se pregătea să pună piciorul pe prima 
treaptă a scării, spuneţi-mi, dacă acest Canolles este un 
căpitan atât de viteaz şi un gentilom atât de distins, aşa 
cum îmi spuneaţi, de ce n-aţi face o încercare să-l atrageţi 
în partidul nostru? Ar putea să ne ajungă fie la Chantilly, fie 
în timpul drumului. Cunoscându-l puţin, aş putea să-l 
prezint. 

Richon se uită la viconte cu un surâs atât de ciudat, încât 
acesta, citind, fără îndoială, pe chipul partizanului ceea ce-i 
trecea prin minte, se grăbi să-i spună: 

— De altfel, Richon, consideră că n-am spus nimic şi fă în 
privinţa asta ceea ce crezi că ar trebui să faci. Adio. 

Şi, întinzându-i mâna, intră repede în cameră, fie de teamă 
ca Richon să nu observe roşeaţa care îi acoperise obrajii, fie 
de teamă de a nu fi fost auzit de Canolles ale cărui izbucniri 
zgomotoase se auzeau până sus, la etaj. 

Aşa că îl lăsă pe Richon să coboare scara, urmat de 
Pompee care purta geanta cu o neglijenţă aparentă, ca să 
nu lase vreo bănuială asupra conţinutului, apoi, după câteva 
minute, se uită să vadă dacă nu uitase ceva, stinse 
luminările şi cobori la rândul său cu toată grija, aruncând în 
treacăt o privire timidă prin crăpătura luminoasă dintr-o 
uşă de la parter. Apoi, înfăşurându-se într-o pelerină groasă 
pe care i-o întinse Pompe, puse piciorul în mâna 
scutierului, se aruncă uşor în şa, bruftui încetineala 
bătrânului soldat apoi dispăru în noapte. 

În momentul în care Richon intra în camera lui Canolles, 
pe care trebuia să-l distreze în timp ce tânărul viconte se 
pregătea de plecare, baronul, răsturnat pe scaun, scoase 
un strigăt de bucurie, dovedindu-i oaspetelui că ou i păstra 
nici o supărare. 

Pe masă, între două corpuri diafane care fuseseră nu de 
mult nişte sticle pline, se înălța, bondoacă şi mândră de 
rotunjimea ei o sticlă îmbrăcată într-o împletitură de 
trestie, iar prin spaţiile rămase libere lumina celor patru 


luminări făcea să ţâşnească seanţei de culoarea topazului şi 
a rubinului. Era unul din acele vinuri vechi de Collioure al 
cărui buchet dulceag îţi place să-l simţi după ce ţi s-a 
înfierbântat cerul gurii; smochine mari uscate, migdale, 
biscuiţi, brânzeturi picante, dulceaţă de struguri, toate 
mărturiseau calculul interesat al birtaşului, calcul pe care 
două sticle goale şi una numai pe jumătate îl dovedeau că 
fusese de o savantă exactitate. În adevăr, era sigur că 
oricine ar fi gustai dintr-un asemenea desert ispititor, 
trebuia în mod necesar, oricât de cumpătat ar fi fost, să 
consume o mare cantitate de lichid. 

Or, Canolles nu se putea lăuda că era un ascet... Poate că, 
fiind hughenot (Canolles era dintr-o familie protestantă şi 
abia recunoştea credinţa părinţilor), poate, ziceam, că fiind 
hughenot, Canolles nu credea în trecerea în rândul sfinţilor 
a acelor pustnici pioşi care câştigaseră cerul, bând doar apă 
şi mâncând rădăcini. Aşa că, oricât de trist ar fi fost sau 
oricât de îndrăgostit, Canolles nu fusese niciodată insensibil 
la mireasma unei mese bine pregătite sau la vederea acelor 
sticle cu o formă specială care sub dopurile de plută, roşii, 
galbene sau verzi ţin închis în eiecel mai curat sânge din 
Gasconia, din Champagne sau din Burgundia. În asemenea 
împrejurări, Canolles ceda farmecul vizual, de la văz trecea 
la miros, de la miros la gust şi cum din cele cinci simţuri cu 
care îl înzestrase buna mamă a tuturor, pe care o numim 
doamna natură, trei fuseseră complet satisfăcute, celelalte 
două îşi aşteptau rândul cu o resemnare plină de fericire 
deplină. 

Richon intră în cameră tocmai în acest moment şi-l găsi pe 
Canolles legănându-se pe scaun. 

— Ah! Ia le uită! Strigă acesta, vii tocmai la timp, dragă 
Richon, căutăm pe cineva căruia să-i fac elogiul lui jupân 
Biscarros şi eram silit să i-l laud ticălosului ăsta de Castorin, 
care nu ştie ce-i aia să bei şi care n-a ajuns încă să înveţe să 
mănânce. 


lată, priveşte această etajeră, dragă prietene şi aruncă-ţi 
ochii şi pe masa aceasta, la care te invit să iei loc. Nu-i aşa 
că birtaşul acesta de la hanul „La viţelul de aur”, este un 
adevărat artist? Vreau să i-l recomand şi prietenului meu, 
ducele d'Epernon. 

Ascultă amănunte despre bucatele pe care mi le-a servit şi 
judecă singur, dumneata care poţi să-ţi dai seama atât de 
bine: ciorbă de raci, o gustare din stridii marinate, sardele, 
mazăre, clapon cu măsline, cu o sticlă de Medoc, al cărei 
cadavru zace colo; un pui de potârniche umplut cu trufee, 
sote de mazăre, peltea de măslini stropite cu Chambertinul 
din sticla care zace aici; - în plus, desertul pe care îl vezi şi 
sticla asta de Collioure care încearcă să se mai apere, dar 
care va pieri ca şi celelalte, mai ales dacă o să ne luptăm 
amândoi cu ea. La dracu! Eu sunt foarte bine dispus iar 
Biscarros este un mare maestru. Aşează-te aici, Richon, nu-i 
nimic dacă ai cinat! Şi eu am cinat, dar asta n-are nici o 
importanţă, o luăm de la capăt. 

— Mulţumesc, baroane, nu mai mi-e foame, spuse râzând, 
Richon. 

— La nevoie, admit asta. - Se poate să nu-ţi mai fie foame, 
dar sete trebuie să-ţi fie mereu, gustă din vinul acesta de 
Collioure. 

Richon întinse paharul. 

— Aşadar ai cinat? Continuă Canolles, ai cinat cu ticălosul 
dumitale de viconte! Ah! Iartă-mă Richon... Nu, nu, mă 
înşel, e dimpotrivă un băiat încântător, căruia îi datorez 
plăcerea de a gusta viaţa din latura ei frumoasă, în loc de a- 
mi fi dat sufletul prin cele trei sau patru găuri pe care voia 
să mi le facă în piele viteazul duce d'Epernon. Îi sunt 
recunoscător acestui frumos viconte, acestui Ganimede 
încântător. Ah! Richon îmi faci cu adevărat impresia de a fi 
ceea ce se spune despre dumneata, adică un devotat 
servitor al domnului de Conde. 

— Haida de, baroane! Strigă Richon izbucnind în râs, nu 
vă faceţi astfel de idei că mă prăpădesc de râs. 


— Să te prăpădeşti de râs? Dumneata? Fugi d-aici, că nu 
se poate, dragul meu. 

Igne tantum perituri Quia estis... 

Landeriri. 

Cunoşti cântecul, nu-i aşa? E un cântec de Crăciun al 
patronului dumitale, făcut pe vechiul fluviu german, 
Rhenus, într-o zi când îl liniştea pe unul din însoțitorii lui 
care se temea să nu moară înecat. Al dracului eşti. Richon! 

Şi Canolles se răsturnă pe un scaun izbucnind în râs şi 
răsucindu-şi mustaţa cu un haz pe care Richon nu putu să 
nu-l împărtăşească şi el. 

— Aşadar, spuse Canolles, aşadar conspiri cu adevărat nu-i 
aşa? 

Richon continuă să râdă, dar de data aceasta mai puţin 
sincer. 

— Ştii că am vrut să te arestez şi pe dumneata şi pe 
micuțul gentilom? La dracu! Ar fi fost caraghios şi mai ales 
uşor! Aveam la îndemână pe bătăuşii cumătrului d'Epernon, 
Ah! Richon în corpul de gardă împreună cu micuțul 
gentilom! Landeriri! 

În acel moment se auziră doi cai în galop care se depărtau. 

— Hei! Zise Canolles ascultând, ce-o ti asta Richon? Ştii? 

— S-ar putea. 

— Atunci spune. 

— A plecat micuțul gentilom. 

— Fără să-şi ia rămas bun! Strigă Canolles. Hotărât lucru, 
e o secătură. 

— Nu-i adevărat, dragă baroane, e un om grăbit şi atât. 

— Ce purtare ciudată! Spuse el. Unde o fi fost crescut 
băiatul ăsta? Dragă Richon, te previn că o să ţi facă 
necazuri. Nu se poate aşa între gentilomi. La dracu! Cred 
că dacă aş pune mâna pe el i-aş smulge t urechile. Să-l ia 
dracu pe taică-său care din zgârcenie nu i-a dat un 
educator! 

— Nu vă supăraţi, baroane, spuse Richon, râzând, 
vicontele nu este aşa de prost crescut cum vi se pare, căci 


înainte de plecare m-a însărcinat pe mine să vă exprim 
toată părerea lui de rău şi să vă spun o mie de lucruri 
plăcute. 

— Da, da! Spuse Canolles, aghiazmă de Curte care 
transformă o mare impertinenţă într-o mică nepoliteţe: asta 
e. La dracu! Sunt foarte prost dispus, cată-mi gâlceavă, 
Richon! Nu vrei? La dracu! Aşteaptă! Richon, prietene, te 
găsesc slut! 

Richon începu să râdă. 

— Cu dispoziţia asta atât de proastă, o să fiţi în stare să-mi 
câştigaţi o sută de pistoli, dacă am juca, baroane. Ştiţi, că 
jocul favorizează pe cei foarte necăjiţi. 

Richos îl cunoştea pe Canolles şi ştia ce face deschizând 
această posibilitate proastei dispoziţii a baronului. 

— Ah! Drace! Jocul! Strigă el. Da, da, jocul! Ai dreptate. 
Dragă prietene iată un cuvânt care mă face să mă împac cu 
dumneata. Castorin, cărți! 

Castorin sosi în grabă, însoţit de Biscarros: amândoi 
pregătiră o masă iar cei doi se aşezară la joc. Castorin, care 
de zece ani visa să câştige la cărţi şi Biscarros, căruia îi 
sticleau ochii după bani, rămaseră în picioare, de o parte şi 
de alta a mesei, ca să-i privească. În mai puţin de o oră, 
Richon câştigă de la Canolles optzeci de pistoli, în ciuda 
prorocirii pe care i-o făcuse. Atunci, Canolles care nu mai 
avea bani la el, îi porunci lui Castorin să caute în valiză. 

— Degeaba, spuse Richon care auzise ordinul, nu mai am 
timp să vă luaţi revanşa. 

— Cum, nu mai ai timp? Spuse Canolles. 

— Nu. E unsprezece şi la miezul nopţii trebuie să fiu la 
post, spuse Richon. 

— Haida de! Glumeşti? Spuse Canolles. 

— Domnule baron, spuse Richon serios, sunteţi militar şi 
prin urmare cunoaşteţi rigurozitatea serviciului. 

— Atunci de ce n-ai plecat înainte de a-mi fi câştigat banii? 
Continuă Canolles pe jumătate râzând, pe jumătate 
supărat. 


— Îmi reproşaţi, poate, că v-am făcut vizită? 

— Doamne fereşte! Totuşi, vezi, n-am deloc poftă să dorm 
şi o să mă plictisesc îngrozitor. Dacă ţi-aş propune să te 
însoțesc, Richon? 

— Aş refuza această onoare, baroane. Afacerile de felul 
celor cu care sunt însărcinat nu se tratează în prezenţa 
martorilor. 

— Foarte bine! În ce parte... Pleci? 

— Tocmai vream să vă rog să nu-mi puneţi această 
întrebare. 

— Dar vicontele în ce parte a plecat? 

— Trebuie să vă spun că nu ştiu. 

Canolles se uită ţintă la Richon ca să se convingă că nu era 
pic de zeflemea în aceste răspunsuri nepoliticoase, însă 
privirea blândă şi surâsul atât de sincer al guvernatorului 
din Vayres dezarmară, dacă nu nerăbdarea, cel puţin 
curiozitatea baronului. 

— Haide, spuse Canolles, astă-seară eşti plin de mistere 
dragă Richon, însă, îţi las deplină libertate. De altfel, şi pe 
mine m-ar fi indispus foarte mult dacă m-ar fi urmărit 
cineva acum trei ani, deşi, la urma urmei, cel care m-ar fi 
urmărit ar fi fost la fel de dezamăgit ca şi mine. Aşadar, un 
ultim pahar de Collioure şi drum bun! 

Apoi, Canolles umplu paharele iar Richon, după ce ciocni şi 
bău, în sănătatea baronului, ieşi fără ca acestuia din urmă 
să i mai treacă prin minte să afle pe ce drum pleacă. Dar 
rămas singur în mijlocul lumânărilor pe jumătate arse, a 
sticlelor goale, a cărţilor de joc răvăşite, baronul fu cuprins 
de una din acele tristeţi pe care n-o poţi înţelege bine decât 
dacă ai trăit-o cândva, căci veselia din cursul serii fusese 
provocată chiar de decepţia pe care voise s-o uite, dar fără 
să fi reuşit pe deplin. 

Aşa că mai mult se târi spre dormitor, aruncând, prin 
geamurile coridorului, o privire plină de regrete şi de mânie 
spre căsuţa aceea izolată, unde o fereastră luminată de un 
reflex roşcat era traversată din când în când de umbre, 


ceea ce arăta destul de limpede că domnişoara de Lartigues 
petrecea seara mai puţin singură decât el. 

Pe prima treaptă a scării, Canolles lovi ceva cu vârful 
cizmei. Se aplecă şi ridică o mică mănugşă gri deschis a 
vicontelui, pe care acesta o pierduse în graba cu care 
părăsise hanul jupânului Biscarros şi pentru căutarea 
căreia socotise că nu merita să-şi piardă timpul. 

Orice ar fi gândit Canolles într-un moment de mizantropie 
uşor scuzabilă la un îndrăgostit necăjit, dar nici în căsuţa 
izolată nu era o mulţumire mai mare decât la hanul „La 
viţelul de aur”. 

Nanon îngrijorată şi agitată îşi făcuse toată noaptea mii de 
planuri cum să-l prevină pe Canolles şi recursese la toate 
raţionamentele şi vicleniile pe care le poate cuprinde capul 
bine organizat al unei femei pentru a ieşi din situaţia 
nesigură în care se găsea. Nu era nevoie decât să scape un 
minut de sub ochiul ducelui ca să poată vorbi cu 
Francinette sau de două minute ca să-i scrie lui Canolles 
câteva cuvinte pe o bucăţică de hârtie. 

Dar s-ar fi zis că ducele, bănuind tot ce se petrecea în 
sufletul ei şi citind prin masca de veselie cu care îşi 
acoperise figura, îngrijorarea care o frământa, îşi jurase lui 
însuşi să nu-i lase momentul de libertate de care avea, 
totuşi, atâta nevoie. 

Nanon afectă o groaznică durere de cap; dar d'Epernon 
nu voi să-i îngăduie să se ridice ca să-şi caute flaconul cu 
săruri, ci se duse el însuşi să i-l aducă. 

Nanon se înţepă într-un ac, ceea ce făcu să se ivească în 
vârful degetului ei ca sideful, o picătură rubinie, şi voi să-şi 
caute în trusă o bucăţică din acea faimoasa tafta roz care 
începuse să fie apreciată în timpul acela. Neobosit în 
amabilitatea sa, domnul d'Epernon se ridică, tăie o bucăţică 
de tafta roz cu o îndemânare dezesperantă şi întoarse de 
două ori cheia în broasca trusei. 

Apoi Nanon se prefăcu că doarme adânc; aproape în 
acelaşi moment ducele începu să sforăie, atunci Nanon 


deschise ochii şi la lumina slabă a luminării aşezată pe 
noptieră în scoica ei de alabastru, încercă să scoată 
carneţelul ducelui din buzunarul hainei acestuia pusă lângă 
pat, aproape de ea, dar în momentul în care apucase 
creionul şi rupsese o foaie de hârtie, ducele deschise ochii. 

— Ce faci acolo, draga mea? Întrebă el. 

— Mă uitam să văd dacă nu găsesc un calendar în 
carneţelul dumneavoastră, răspunse Nanon. 

— Ce să faci cu el? Întrebă ducele. 

— Să văd când cade ziua dumneavoastră. 

— Mă numesc Ludovic şi ştii că ziua mea cade la 25 
august. Ai tot timpul să te prepari până atunci, draga mea. 

Îi luă din mână carneţelul şi-l băgă la loc în buzunar. 

Dar după această manevră, Nanon avea creion şi hârtie. 
Ea le ascunse binişor sub pernă şi răsturnă cu îndemânare 
candela, sperând să poată scrie în întuneric. Însă ducele o 
sună imediat pe Francinette şi-i ceru lumină, vociferând şi 
pretinzând că nu putea dormi pe întuneric. Francinette se 
înapoie atât de repede încât Nanon n-avu timp să scrie 
decât o jumătate de frază iar ducele, de teama vreunui nou 
accident ca cel care tocmai se întâmplase, porunci lui 
Francinette să pună cele două lumânări pe şemineu. Atunci 
Nanon declară că nu putea dormi pe lumină şi cu toate că 
ardea de nerăbdare, se întoarse cu faţa la perete, 
aşteptând ziua cu o îngrijorare uşor de înţeles. 

În sfârşit, ziua aceasta atât de temută începu să lumineze 
vârfurile plopilor şi făcu să pălească lumina slabă a celor 
două luminări. Domnul duce d'Epernon care îşi făcea un 
merit din a respecta întocmai obiceiul vieţii de ostaş, se 
îmbrăcă singur ca să n-o părăsească nici măcar un moment 
pe micuța Nanon, îşi puse o haină de casă şi stjnă ca să afle 
dacă s-a mai întâmplat ceva. 

Francinette răspunse la această întrebare venind cu un 
teanc de scrisori, pe care Courtauvaux, valetul favorit al 
ducelui, le adusese în timpul nopţii. 


Ducele începu să le rupă sigiliile şi să le citească, dar 
numai cu un ochi, celălalt, căruia ducele încerca să-i dea o 
expresie cât mai drăgăstoasă cu putinţă, n-o părăsea pe 
Nanon. 

Dacă i-ar fi stat în putinţă, Nanon l-ar fi sfâşiat pe duce, în 
bucăţi. 

— Ştiţi ce-ar fi trebuit să faceţi, draga mea? Întrebă ducele 
după ce citise o parte din corespondenţă. 

— Nu, monseniore, dar dacă aţi vrea să-mi daţi ordin, mă 
voi executa, răspunse Nanon. 

— Să fi trimis să-l cheme pe fratele dumneavoastră, spuse 
ducele. Tocmai am primit de la Bordeaux o scrisoare care 
conţine informaţiile pe care le aşteptam, aşa că ar putea 
pleca chiar acum iar la înapoiere aş avea un motiv să-i 
încredinţez comanda pe care mi-o solicitaţi. 

Figura ducelui exprimă cea mai cinstită bunăvoință. 

— Haide, curaj! Îşi spuse Nanon. Sper că baronul o să-mi 
citească în ochi sau să înţeleagă din două, trei cuvinte. 

Apoi, cu voce tare. 

— Trimiteţi dumneavoastră, duce, spuse ea, de teamă că 
dacă ar fi vrut să facă ea acest comision, ducele n-ar fi lăsat- 
0. 

D'Epernon o chemă pe Francinette şi o trimise la hanul 
„La viţelul de aur” fără alte instrucţiuni decât cu aceste 
cuvinte: 

— Spune-i domnului baron de Canolles că domnişoara de 
Lartigues îl aşteaptă la prânz, la masă. 

Nanon aruncă o privire spre Francinette, dar oricât de 
expresivă fusese aceasta, Francinette, nu putea înţelege: 
spune-i domnului baron de Canolles, că eu sunt sora lui. 

Francinette plecă, înțelegând că la mijloc era vorba de 
ceva ciudat şi că această şopârlă putea să fie în realitate un 
şarpe în toată puterea. 

Între timp, Nanon se ridică şi se aşeză în spatele ducelui 
aşa ca să poată, dintr-o privire, să-i facă semn lui Canolles 
să fie cu ochii în patru, pregătind, în acelaşi timp, o frază 


abilă cu ajutorul căreia, baronul să fie lămurit, chiar de la 
primele cuvinte, de tot ceea ce trebuia să ştie ca să nu facă 
notă discordantă în trio-ul de familie care urma să se 
întâlnească. 

Dintr-o privire ea putea zări tot drumul până la cotitura 
unde se ascunsese, în ajun, domnul d'Epernon cu călăii săi. 

— Ah! Spuse deodată ducele, iaâă că vine Francinette. 

Şi-şi fixă privirea asupra lui Nanon care fu obligată să-şi ia 
ochii de la drum şi să se uite la duce. 

Inima lui Nanon bătea să-i spargă pieptul. Ea n-o văzuse 
decât pe Francinette, deşi ar fi vrut să-l vadă pe Canolles, 
pentru a căuta pe faţa lui vreo trăsătură liniştitoare. 

Se auzi urcându-se treptele: ducele îşi pregăti un surâs 
nobil şi amical. Nanon înlătură roşeaţa care i se urcase în 
obraji şi se pregăti sufleteşte pentru luptă. 

Francinette ciocăni uşor la uşă. 

— Intră! Spuse ducele. 

Nanon regretă în gând faimoasa frază cu care trebuia să-l 
salute pe Canolles. 

Uşa se deschise. Francinette era singură. Nanon aruncă o 
privire în anticameră, dar în anticameră nu era nimeni. 

— Doamnă, spuse Francinette cu îndrăzneala nelulburată 
a unei fete în casă dintr-o comedie, domnul baron de 
Canolles nu mai este la hanul „La viţelui de aur”. 

Ducele făcu ochii mari şi se întristă. 

Nanon dădu capul pe spate şi respiră uşurată. 

— Cum? Domnul baron de Canolles nu mai e la hanal „La 
viţelul de aur”? Spuse ducele. 

— Cu siguranţă că te-ai înşelat, Francinette, spuse Nanon. 

— Doamnă, vă repet ce mi-a spus chiar domnul Biscarros, 
răspunse Francinette. 

— Adu-l aici chiar acum pe jupân Biscarros, porunci ducele 
cu figura lui de zile rele. 

— Oh! Bănuiesc că a ştiut că sunteţi aici şi i-a fost teamă să 
nu vă deranjeze. E aşa de timid, bietul Canolles, spuse 
Nanon. 


— EI, timid? Ripostă ducele, mi se pare că nu aceasta este 
totuşi faima care i s-a făcut. 

— Nu, doamnă, domnul baron a plecat cu adevărat, spuse 
Francinette. 

— Dar bine, doamnă, cum se face că baronului i-a fost frică 
de mine, când Francinette a avut numai misiunea să-l invite 
din partea dumneavoastră, spuse ducele. Spune, 
Francinette, i-ai spus că sunt aici? 

— N-am putut să-i spun, domnule duce, pentru că nu era. 

Cu toată această ripostă a lui Francinette care venise cu 
rapiditatea sincerităţii şi a adevărului, ducele păru că-şi 
recapătă vechea neîncredere. Nanon, fericită, nu mai găsea 
putere să mai spună ceva. 

— Mai trebuie să-l chem pe jupân Biscarros? Întrebă 
Francinette. 

— Mai mult ca oricând, spuse ducele cu vocea lui groasă, 
sau, mai bine, ia stai. Rămâi aici, poate stăpâna dumitale 
are nevoie de dumneata. Am să-l trimit pe Courtauvaux. 

Francinette dispăru şi după vreo cinci minute Courtauvaux 
ciocănea la uşă. 

— Spune-i hangiului de la „Viţelul de aur” că vreau să-i 
vorbesc şi când vine să aducă şi mâncarea pentru prânz. 
Dă-i aceşti zece ludovici ca să fie o masă bună. Du-te, spuse 
ducele. 

Courtauvaux băgă banii în buzunar şi plecă imediat. 

Era un valet de casă mare şi-şi cunoştea meseria încât 
putea să-i înveţe pe toţi Crispinii şi Mascarille-ii din vremea 
lui. Îl căută pe Miscarros şi-i spuse: 

— L-am convins pe stăpânul meu să vă comande un prânz 
de calitate. Mi-a dat pentru asta opt ludovici: am păstrat 
fireşte doi drept comision şi uite, aici, şase pentru 
dumneata. Acum vino cu mine. 

Biscarros fremătând de bucurie, îşi puse un şorţ curat, 
băgă în buzunar cei şase ludovici, îi strânse cu recunoştinţă 
mâna lui Courtauvaux, apoi porni pe urmele valetului care îl 
duse într-o fugă până la căsuţa unde locuia ducele. 


VIII. 

De data aceasta, Nanon nu mai tremura, certitudinea lui 
Francinette o liniştise complet. Chiar vroia să vorbească şi 
ea cu Biscarros. Acesta fu introdus îndată ce ajunse. 

Biscarros intră, cu un colţ al şorţului elegant înfipt în 
cingătoare, cu boneta în mână. 

— Aţi avut ieri la dumneavoastră un tânăr gentilom, spuse 
Nanon. Domnul baron de Canolles, nu-i aşa? 

— Unde e? Întrebă ducele. 

Biscarros, îngrijorat, răspunse la început cu oarecare 
teamă, căci după valet şi cei şase ludovici bănuia că în 
halatul de casă e un personaj important: 

— A plecat domnule. 

— A plecat? Spuse ducele. A plecat cu adevărat? 

— Cu adevărat. 

— Unde a plecat? Întrebă Nanon. 

— Asta n-aş putea să vă spun, doamnă, pentru că, în 
adevăr, nu ştiu. 

— Dar poate ştiţi cel pnţirf în ce direcţie a luat-o? 

— Pe drumul spre Paris. 

— La ce oră a plecat pe drumul acesta? Întrebă ducele. 

— Pe la miezul nopţii. 

— Fără să spună ceva? Întrebă cu teamă Nanon. 

— Fără să spună nimic, a lăsat doar o scrisoare, cerând să- 
i fie predată domnişoarei Francinette. 

— Şi de ce nu i-ai dat scrisoarea, secătură? Se răsti d”icele 
la el, ăsta e respectul pe care îl ai pentru porunca dată de 
un gentilom? 

— l-am predat-o domnule, i-am predat-o! 

— Francinette! Strigă ducele. 

Francinette care trăgea cu urechea, n-a făcut decât un 
salt din anticameră până în dormitor. 

— De ce n-ai predat stăpânii tale scrisoarea pe care i-o 
lăsase domnul de Canolles? Întrebă ducele. 

— Fiindcă, monseniore... Murmură camerista foarte 
emoţionată. 


— Monsenior! Se gândi Biscarros înnebunit, trăgându-se 
în colţul cel mai îndepărtat al camerei. Monsenior! Trebuie 
să fie vreun prinţ deghizat. 

— Nu i-am cerut-o eu! Se grăbi să spună Nanon, palidă ca 
ceara. 

— Dă-mi-o, zise ducele întinzând mâna. 

Sărmana Francinette, întinse scrisoarea, întorcând spre 
stăpâna ei o privire disperată care ar fi voit să spună: 

— Vedeţi bine că nu e vina mea. Ioate astea sunt din cauza 
imbecilului de Biscarros. 

Un fulger dublu ţâşni din pupilele lui Nanon şi-l trăsni pe 
Biscarros în colţul, său. 

Nenorocitul era lac de apă şi ar fi dat din toată inima cei 
şase ludovici din buzunar, ca să se găsească în momentul 
acela în faţa plitei, cu coada unei cratiţe în mână. 

Între timp, duceie luase scrisoarea, o deschisese, şi o 
citise. În timpul lecturii, Nanon în picioare, mai palidă şi mai 
rece ca o statuie, se simţea în viaţă numai pentru că îi bătea 
inima. 

— Ce înseamnă scrisoarea asta Iară înţeles? Întrebă 
ducele. 

Nanon înţelese din aceste câteva cuvinte că scrisoarea n-o 
compromitea. 

— Citiţi tare şi poate am să vă pot explica, spuse ea. 

„Dragă Nanon”, citi ducele. 

Şi, după aceste cuvinte se uită la tânăra femeie, care 
revenindu şi în fire, îi suportă privirea cu o admirabilă 
îndrăzneală. 

— Dragă Nanon, reluă ducele, profit de concediul pe care 
ţi-l datorez şi ca să mă distrez am să pornesc în galop pe 
drumul spre Paris. La revedere. Îţi încredinţez soarta mea”. 

— Ei, asta ele nebun, Canolles! 

— Nebun? De ce? Întrebă Nanon. 

— Să pleci aşa, în miez de noapte, fără nici un motiv? 
Întrebă ducele. 

— Asta e adevărat, îşi spuse Nanon în gând. 


— Haideţi! Explicaţi-mi ce înseamnă plecarea asta. 

— Oh, doamne! Nimic mai simplu, Monseniore. 

— Şi ea îi spune, Monseniore! Murmură Biscarros. Hotărât 
lucru, un prinţ. 

— Haideţi! Să vă aud. 

— Nu bănuiţi despre ce poate fi vorba? 

— Nu, nici pe departe. 

— Ei bine! Canolles are douăzeci şi şapte de ani, e tânăr, 
frumos, fără griji. Cărei nebunii credeţi că-i dă preferinţă? 
Dragostei. Ei bine! Trebuie să fi văzut trecând prin hanul 
jupânului Biscarros vreo călătoare frumoasă şi Canolles a 
plecat după ea. 

— Îndrăgostit? Credeţi? Strigă ducele surâzând la această 
idee foarte firească de alifel, că dacă baronul se 
îndrăgostise de o călătoare oarecare, nu era îndrăgostit de 
Nanon. 

— Îndrăgostii, sigur că da! Nu-i aşa, jupân Biscarros? 
Spuse Nanon încântată că-l văzuse pe duce adoptându-i 
ideea. Haideţi, răspundeţi sincer: nu-i aşa că am ghicit 
bine? 

Biscarros se gândi că era momentul să-i recapete 
bunăvoința acestei tinere doamne vorbindu-i pe plac şi 
înflorindu-şi pe figură un surâs de un lat de palmă, spuse: 

— În adevăr, doamna ar putea să aibă dreptate. 

Nanon făcu un pas spre hangiu şi-i şuieră printre dinţi. 

— Nu-i aşa? 

— Desigur, doamnă, răspunse Biscarros cu eleganţă. 

— Credeţi? 

— Da, ah, dar staţi: în adevăr, mi-aţi deschis ochii. 

— Ah! Povestiţi-ne, jupân Biscarros, continuă Nanon, 
începând să se lase antrenată de un început de gelozie, ia 
spuneţi-mi cine au fost călătoarele care s-au oprit la 
dumneavoastră noaptea trecută? 

— Da, da, spune-ne, spuse d'Epernon întinzându-se comod 
pe fotoliu. 

— N-a venit nici o călătoare, spuse Biscarros. 


Nanon răsuflă uşurată. 

— Doar un tânăr gentilom blond, micuţ, plinuţ, care nu 
mânca şi nu bea şi căruia îi era teamă să plece noaptea... 
Explică hangiul fără să-şi dea seama că la fiecare cuvânt al 
său inima lui Nanon tresărea... Un gentilom căruia îi era 
frică, vorbi mai departe Biscarros. Aştepta la cină un domn 
înalt cu mustăţi şi chiar l-a cam repezit pe domnul de 
Canolles când acesta a vrut să cineze cu el. Dar viteazul 
gentilom nu s-a sinchisit de atâta lucru... După câte se pare 
este un om foarte îndrăzneţ... pe legea mea. După plecarea 
domnului înalt, care a luat-o la dreapta, dânsul a plecat în 
goană după cel micuţ, care o luase la stânga. 

Ducele, complet liniştit, l-ar fi îmbrăţişat pe Biscarros dacă 
ar fi fost măcar un gentilom cât de mic. În schimb, Nanon 
palidă, cu un surâs convulsiv îngheţat pe buze, asculta 
fiecare cuvânt, care ieşea din gura hangiului cu acea 
credinţă mistuitoare care îndeamnă pe geloşi să bea 
înghiţitură cu înghiţitură, j) Înă la ultima picătură, otrava 
care îi ucide. 

— Dar ce v-a făcut să credeţi că acest tânăr gentilom era o 
femeie, spuse ea, şi că domnul de Canolles se îndrăgostise 
de ea şi că acum nu bate drumurile din plictiseală sau din 
capriciu? 

— Ce mă face să cred asta? Spuse Biscarros care încerca 
să-şi convingă auditoriul de părerea lui. Aşteptaţi, am să vă 
spun. 

— Da, spune-ne, dragă prietene, interveni ducele. Eşti, 
într adevăr, foarte amuzant... 

— Monseniorul este prea bun, spuse Biscarros. lată! 

Ducele fu foarte atent. Nanon asculta încleştându-şi 
pumnii. 

— Nu mă îndoiam de nimic şi-l luasem pur şi simplu, pe 
tânărul cavaler blond drept un bărbat, până când l-ain 
mtâlnii pe domnul de Canolles, în mijlocul scării, ţinând în 
mâna stingă sfeşnicul cu lumânarea aprinsă, iar în dreapta 
o mănuşi mică pe care o examina şi o mirosea cu pasiune... 


— Oh! Oh! Oh! Făcu ducele, care pe măsură ce înceta să 
se mai teamă pentru el, începea să râdă în hohote. 

— O mănuşă? Repetă Nanon încercând să-şi reamintească 
dacă nu lăsase cavalerului o asemenea dovadă, o mânuşă ca 
aceasta? 

— Şi arătă hangiului o mănuşă de-a ei. 

— Nu, spuse Biscarros, o mănuşă bărbătească. 

— O mănuşă bărbătească? Domnul de Canolles mirosea cu 
pasiune o mănuşă bărbătească! Eşti nebun! 

— Nu, pentru că era o mănuşă a acelui gentilom micuţ, a 
cavalerului blond, care nu bea, nu mânca şi îi era teamă 
noaptea... O mănuşă micuță, în care mâna doamnei ar fi 
intrat cu greutate, deşi doamna are, fireşte, o mână 
frumoasă... 

Nanon dădu un țipăt surd, de parcă ar fi fost lovită cu un 
pumnal nevăzut. 

— Sper, spuse ea, Scând un efort violent, sper că sâmeţi 
pe deplin informat, monseniore, şi că ştiţi acum, tot ceea ce 
doreaţi să ştiţi. 

Şi cu buzele tremurânde, cu dinţii strânşi, cu ochii ficşi, 
arătă lui Biscarros uşa cu degetul, iar hangiul observând pe 
figura tinerei femei semne de furie, nu mai înţelese nimic, 
rămânând cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. 

— Dacă absenţa acestui gentilom, se gândi el, înseamnă o 
atât de mare nenorocire, ce fericire va însemna, cu 
siguranţă, înapoierea lui. Să-l măgulim pe acest nobil senior 
cu o dulce speranţă, ca să aibă poftă de mâncare. 

În temeiul acestui raţionament, Biscarros îşi luă aerul cel 
mai grațios cu putinţă şi ducându-şi piciorul drept înainte 
cu o mişcare plină de eleganţă, spuse: 

— La urma urmei cavalerul a plecat, dar se poate întoarce 
dintr-un moment în altul... 

Ducele surâse la această părere. 

— Adevărat, spuse el, de ce n-ar reveni? Poate că s-a şi 
înapoiat... Du-te de vezi, domnule Biscarros şi adu-mi 
răspunsul. 


— Dar prânzul? Spuse repede Nanon. Mor de foame... 

— Aşa e, spuse ducele, lasă că se va duce Courtauvaux. 
Vino încoace Courtauvaux. Du-te până la hanul domnului 
Biscarros şi vezi dacă domnul baron de Canolles s-a 
înapoiat... Dacă nu e, întreabă, informează-te, caută să afli 
prin împrejurimi... Vreau să prânzesc cu acest gentilom. 
Du-te. 

Courtauvaux plecă. lar Biscarros care observase tăcerea 
stingherită a celor două personaje, păru că avea să mai 
emită o nouă idee. 

— Nu vedeţi că doamna vă face semn să vă retrageţi? 
Spuse Francinette. 

— Un moment! Un moment! Strigă ducele; Nanon îţi 
pierzi şi dumneata capul... Dar masa!... Şi eu sunt ca 
dumneata! Mi-e o foame de lup... Uite, jupân Biscarros, 
adaugă şi aceşti şase ludovici la ceilalţi ca să plătesc 
povestea plăcută pe care ne-ai spus-o. 

Apoi îi porunci istoricului să lase loc bucătarului şi, ne 
grăbim s-o spunem, jupân Biscarros n a strălucit mai puţin 
în cea de-a doua funcţie, decât în cea dintâi. 

Însă, Nanon se gândise şi analizase dintr-o privire situaţia 
complicată în care o plasase presupunerea lui Biscarros; 
mai întâi era exactă această presupunere? Apoi, dacă la 
urma urmei ar fi fost, oare Canolles nu era scuzabil? În 
adevăr, pentru un gentilom ca el, ce crudă decepţie şi 
întâlnirea neizbutită şi afrontul cu spionajul din partea 
ducelui d'Epernon şi constrângerea care i se impusese, de a 
asista, dacă ne putem exprima astfel, la triumful rivalului 
său! Nanon era atât de îndrăgostită, încât atribuind fuga lui 
unui paroxism de gelozie, nu numai că-l scuză, dar îl şi 
plânse pe baron, aproape aplaudându-se că este atât de 
iubită încât ea a putut provoca această mică răzbunare. 
Dar, mai înainte de toate, trebuia tăiat răul din rădăcină, 
trebuia oprită evoluţia acestei dragoste abia născute. 

Aici, un gând teribil străbătu mintea lui Nanon, gata s-o 
trăsnească pe tânăra femeie. 


Dar dacă întâlnirea dintre Canolles şi micuțul gentilom era 
o întâlnţre de dragoste? 

Dar nu, era o proastă, pentru că micuțul gentilom 
aşteptase un domn cu mustăţi, pentru că l-a repezit pe 
Canolles, pentru că nici Canolles n-a recunoscut, poate, că 
necunoscutul era bărbat sau femeie, decât după mănuşa pe 
care o găsise întâmplător. 

Oricum, Canolles trebuia împiedicat. 

Apoi, înarmându-se cu toată energia de care era capabilă, 
reveni la duce, care tocmai îl expediase pe Biscarros, după 
ce-l încărcase cu complimente şi recomandări. 

— Ce nenorocire, domnule, că zăpăceala nebunului acesta 
de Canolles, îl lipseşte de o onoare ca aceea pe care era să 
i-o faceţi! Dacă ar fi fost aici, viitorul îi era asigurat; lipsind, 
poate că îşi ratează tot viitorul. 

— Dar, dacă o să-l regăsim..., spuse ducele. 

— Oh! Nu e nici un pericol, spuse Nanon, e vorba de o 
femeie, de aceea nu s-a întors. 

— Ce să fac, draga mea? Răspunse ducele, tinereţea este 
vârsta plăcerilor, e tânăr, petrece. 

— Dar eu, spuse Nanon, eu care sunt mai cu judecată 
decât el, aş fi de părere să i se tulbure puţin această veselie 
neaşteptată. 

— Oh! Soră cicălitoare! Strigă ducele. 

— Poate că pentru un moment se va supăra pe mine, 
continuă Nanon, dar mai târziu, cu siguranţă că-mi va 
mulţumi. 

— la să vedem. Aveţi vreun plan? Dacă aveţi, nu cer 
altceva decât să-l adopt. 

— Fireşte. 

— la spuneţi-mi-l. 

— Nu vreţi să-l trimiteţi la regină să-i ducă vreo veste 
grabnică? 

— Sigur, că da. Însă nu s-a înapoiat. 

— Trimiteţi pe cineva repede după el şi pentru că e în 
drum spre Paris, asta înseamnă că o parte dii? Drum e şi 


făcut. 

— Aveţi foarte mare dreptate! 

— Încredinţaţi-mi mie problema asta şi fiţi sigur că până 
diseară sau cel mai târziu mâine dimineaţă, Canolles va fi 
primit ordinul. Răspund de asta. 

— Pe cine o să trimiteţi? 

— Aveţi nevoie de Courtauvaux? 

— Eu? Nu. 

— Atunci daţi-mi-l şi am să-l trimit cu instrucţiunile mele. 

— Oh! Ce cap de diplomat, vei ajunge departe, Nanon. 

— Şi totuşi trebuie să-mi completez mereu educaţia, când 
sunt sub îndrumarea unui asemenea maestru, spuse 
Nanon. Asta este tot ce-mi doresc. 

Şi-şi trecu braţele în jurul gâtului bătrânului duce, care se 
înfioră de bucurie. 

— Ce bună glumă o să-i facem simpaticului nostru amorez. 

— O să fie minunat de povestit, draga mea. 

— Tare mi-ar place să fiu şi eu acolo ca să văd ce ochio să 
facă baronul când l-o vedea pe curier. 

— Din păcate, sau mai bine-zis, din fericire, nu e cu putinţă 
aşa că sunteţi silită să staţi cu mine. 

— Da, dar să nu pierdem timpul. Haideţi, duce, scrieţi 
ordinul şi puneţi-l pe Courtauvaux la dispoziţia mea. 

Ducele luă o pană şi scrise pe o hârtie numai aceste două 
cuvinte: 

— Bordeaux. 

— Nu. 

Şi semnă. 

Apoi, pe plicul în care băgase această adresă laconică, 
scrise următoarea adresă: „Majestății Sale reginei Anna de 
Austria, regentă a Franţei”. 

Pe de altă parte, Nanon scrise şi ea două rânduri pe care 
după ce le arătă ducelui le puse şi pe ele în plic: „Dragă 
baroane, după cum vezi scrisoarea alăturată este pentru 
Majestalea Sa Regina. 


Pe viaţa dumitale, du-o chiar acum. E vorba de slavarea 
patriei. 

Buna dumitale soră, Nanon” 

Abia terminase Nanon de scris acest bilet, că se auzi în 
josul scării un zgomot de paşi grăbiţi, apoi Courtauvaux 
urcă repede şi deschise uşa cu faţa zâmbitoare a omului 
care aduce o veste de mult aşteptată. 

— Iată-l pe domnul de Canolles pe care l-am întâlnit la o 
sută de paşi de aici, spuse valetul. 

Ducele scoase o exclamaţie de surpriză. Nanon păli şi se 
repezi spre uşă murmurând: 

— Va să zică mi-e scris să nu-l pot evita! 

În acelaşi moment, un alt personaj apăru în cadrul uşii, 
îmbrăcat într-un costum strălucitor, cu pălăria în mână, 
surâzând cu aerul cel mai grațios cu putinţă. 

IX. 

Dacă trăsnetul i-ar fi căzut la picioare şi nu i-ar fi făcut lui 
Nanon o mai mare surpriză decât această apariţie 
neaşteptată şi nu i-ar fi smuls o exclamaţie mai dureroasă 
decât aceea care fără să vrea, îi scăpă pe buze. 

— El? Strigă ea. 

— Desigur buna mea soră, răspunse o voce plină de graţie. 
Dar iertaţi-mă, continuă stăpânul acestei voci, zărindu-l pe 
domnul duce d'Epernon, iertaţi-mă! Poate vă deranjez. 

Şi-l salută până la pământ pe guvernatorul Guyanei, care îl 
primi cu un gest binevoitor. 

— Cuavignac! Murmură Nanon. Dar atât de încet, că 
numele păru pronunţat mai curând din inimă decât din 
buze. 

— Fiţi bine venit, domnule de Canolles, spuse ducele cu 
figura cea mai graţioasă, de ieri sora dumneavoastră şi cu 
mine n-am făcut altceva decât să vorbim despre 
dumneavoastră, eram dornici să vă vedem. 

— Ah! Doreaţi să mă vedeţi? Adevărat? Spuse Cauvignac 
întorcând spre Nanon o priviie în care se citea o 
inexplicabilă expresie de ironie şi de îndoială. 


— Da, spuse Nanon, domnul duce a avut bunătatea dea 
dori să-i fii prezentat. 

— Numai teama de a fi dezagreabil, m-a împiedicat de a 
solicita mai repede această onoare, spuse Cauvignac 
înclinându-se în faţa ducelui. 

— În adevăr, baroane, v-am admirat delicateţea, însă am 
să vă tac un reproş. 

— Mie, monseniore, un reproş pentru delicateţea mea? 
Ah! Ah! 

— Da, pentru că dacă sora dumneavoastră nu s-ar fi 
preocupai de treburile dumneavoastră... 

— Ah! Spuse Cauvignac aruncând spre Nanon o privire 
plină de un reproş semnificativ, ah! Buna mea soră sa 
preocupat de treburile... Domnului... 

— Fratelui său, spuse repede Nanon. Ce poate fi mai 
firesc? 

— Dar astăzi, cărui fapt daioresc plăcerea de a vă vedea? 

— Da, spuse Cauvignac, cărui fapt datoraţi plăcerea de a 
mă vedea, monseniore? 

— Ei bine! Întâmplării, simplei întâmplări care v-a făcut să 
reveniţi. 

— Ah! Făcu Cauvignac ca pentru el, se pare că plecasem. 

— Da, plecaseşi, frate rău ce eşti! Şi lară să mă fi prevenit 
altfel decât prin două cuvinte care n-au făcut decât să-mi 
mărească neliniştea. 

— Ce să-i faci, Nanon! Ceva trebuie să i treci cu vederea 
unui îndrăgostit, spuse ducele surâzând. 

— Oh! Oh! Lucrurile se complică îşi spuse Cauvignac. 
După câte se pare sunt îndrăgostit. 

— Haide! Spuse Nanon, recunoaşte că eşti. 

— N-aş putea nega, răspunse Cauvignac cu un surâs 
învingător, căutând să scoată din fiecare privire cea mai 
mică urmă de adevăr cu care să-şi poată fabrica o minciună 
solidă. 

— Da, da, spuse ducele, dar mai întâi să prânzim, dacă 
vreţi. În timpul mesei o să ne povestiţi despre aventurile 


dumneavoastră, baroane. Francinette, un tacâm pentru 
domnul baron de Canolles. Sper că n-aţi prânzit, căpitane. 

— Nu, monseniore, şi mărturisesc că aerul proaspăt al 
dimineţii mi-a făcut poftă de mâncare. 

— Spuneţi, mai bine, al nopţii, răule, că doar de ieri sunteţi 
pe drum. 

— Pe legea mea, îşi zise încet Cauvignac, cumnatu-meu a 
nimerit-o bine. Fie! Trebuie să recunosc, aerul nopții... 

— Ei bine! Spuse ducele oferindu-i braţul lui Nanon şi 
îndreptându-se spre sufragerie, urmat de Cauvignac, sper 
să putem face faţă poftei dumneavoastră de mâncare, oricât 
de solidă ar fi. 

În adevăr, Biscarros se depăşise pe sine, felurile nu erau 
numeroase, dar alese şi suculente. Vinul auriu de Guyana şi 
vinul roşu de Burgundia curgeau din sticle ca nişte perle de 
aur sau ca nişte cascade strălucitoare de rubine. 

Cauvignac înghiţea pe nerăsuflate. 

— Băiatul acesta mănâncă de ţi-e mai mare dragul, spuse 
ducele. Dumneata nu mănânci, Nanon? 

— Nu mi-e foame, monseniore. 

— Ce soră scumpă! Strigă Cauvignac. Şi când te gândeşti 
că plăcerea de a mă vedea, i-a tăiat pofta de mâncare. 
Aproape că sunt supărat pe ea, că mă iubeşte atât. 

— Nanon, o aripă de găinuşă? Spuse ducele. 

— Pentru fratele meu, monseniore, pentru fratele meu, 
spuse tânăra uitându-se la farfuria lui Cauvignac care se 
golea văzând cu ochii, cu teamă că se va face de râs dacă se 
va termina mâncarea. 

Cauvignac întinse farfuria cu un surâs dintre cele mai 
recunoscătoare. Ducele puse aripa pe farfurie, iar 
Cauvignac îşi aşeză farfuria în faţă. 

— Aşadar, ce faceţi mai deosebit, Canolles? Spuse ducele 
cu o familiaritate care îi păru lui Cauvignac de cel mai 
încântător augur. Este de la sine înţeles că nu vorbesc de 
dragoste. 


— Ba să vorbim, monseniore, să vorbim, nu vă jenaţi, 
spuse tânărul, căruia medocul şi vinul de chambertin, 
combinate prin cantităţi succesive şi egale, începuseră să-i 
deslege limba şi care, spre deosebire de cei care 
împrumută numele cuiva, nu se temea că ar putea fi 
tulburat de cel căruia îi împrumutase identitatea. 

— Oh! Monseniore, el ştie de glumă, spuse Nanon. 

— Deci, putem să-l întrebăm despre afacerea cu micul 
gentilom? Întrebă ducele. 

— Da, spuse Nanon, despre micul gentilom pe care l-ai 
întâlnit ieri. 

— Ah! Da, pe drum, spuse Cauvignac. 

— Şi apoi la hanul jupânului Biscarros, adaugă ducele. 

— Şi apoi la hanul jupânului Biscarros, reluă Cauvignac, 
da, da, aşa e, pe legea mea! 

— Va să zică l-ai întâlnit cu adevărat? Întrebă Nanon. 

— Pe micul gentilom? 

— Da. 

— Pe legea mea, reluă Cauvignac, era un puşti blond, 
svelt, elegant călătorind însoţit de un fel de scutier. 

— Da, da, acesta el spuse Nanon muşcându-şi buzele. 

— Şi te-ai îndrăgostit de el? 

— De cine? 

— De micul gentilom blond, svelt şi elegant. 

— Vai, monseniore! Spuse Cauvignac, gata să rupă gheaţa. 
Ce vreţi să spuneţi? 

— Mai aveţi şi acum la inimă mănugşa aceea mică gri 
deschis? Continuă ducele râzând în ascuns. 

— Mănuşa mică gri deschis? 

— Da, aceea pe care o miroseaţi şi o sărutaţi cu atâta 
pasiune ieri seară. 

Cauvignac fiu mai înţelegea nimic. 

— În sfârşit aceea care v-a făcut să bănuiţi înşelătoria, me- 
ta-mor-fo-za, continua ducele apăsând pe fiecare silabă. 

Cauvignac înţelese totul din ultimul cuvânt. 


— Ah! Spuse el, gentilomul era femeie? Ei bine, pe 
cuvântul meu, n-aş fi bănuit! 

— Nu mai e îndoială, murmură Nanon. 

— Dă-mi să beau, soră dragă, spuse Cauvignac. Nu ştiu 
cine a golit sticla de lângă mine, că nu mai e nimic în ea. 

— Haide, spuse ducele, se lecuieşte, pentru că dragostea 
nu-l împiedică nici să bea, nici să mănânce iar afacerile 
regelui nu vor avea de suferit. 

— Să sufere afacerile regelui? Strigă Cauvignac, 
niciodată! Afacerile regelui mai presus de orice! Afacerile 
regelui sunt sacre! În sănătatea majestăţii sale, 
monseniore. 

— Se poate conta pe devotamentul dumneavoastră, 
baroane? 

— Pe devotamentul meu pentru rege? 

— Da. 

— Cred şi eu că se poate conta. Uneori, pentru el m-aş lăsa 
tăiat în bucăţi! 

— Şi e foarte simplu, spuse Nanon temându-se ca, în 
entuziasmul său pentru medoc şi chambertin, Cauvignac să 
nu uite personajul al cărui rol îl juca şi să-şi reia propria lui 
individualitate, e foarte simplu, nu eşti oare căpitan în 
serviciul majestăţii sale, graţie bunătăţii ducelui? 

— Şi n-am să uit niciodată! Spuse Cauvignac cu tremur în 
glas, punându-şi o mână pe inimă. 

— Vom face şi mai mult, baroane, pe viitor vom face mai 
mult, spuse ducele. 

— Vă mulţumesc, monseniore, vă mulţumesc! 

— Am şi început. 

— Cu adevărat? 

— Da. Eşti prea timid, tinere prieten, continuă ducele 
d'Epernon. Când vei avea nevoie de protecţie să vii la mine, 
acum când e zadarnic să mai umbli cu ocolişuri, acum când 
nu mai e nevoie să te mai ascunzi, acum când ştiu că eşti 
fratele lui Nanon... 


— Monseniore, strigă Cauvignac, am să mă adresez direct 
dumneavoastră. 

— Îmi promiţi? 

— Mă angajez. 

— Bine faci. În aşteptare, sora dumitale vă va explica 
despre ce este vorba: are să-ţi încredinţeze o scrisoare din 
partea mea. Poate că norocul dumneavoastră stă în mesajul 
pe care vi-l încredinţez la recomandarea sorei 
dumneavoastră. Urmaţi-i sfaturile, are un cap foarte bun, 
un spirit distins, o inimă generoasă. lubiţi-vă sora, baroane, 
şi veţi avea sprijinul meu. 

— Monseniore, sora mea ştie cât o iubesc şi că nu doresc 
nimic altceva decât s-o văd fericită, puternică şi... Bogată... 

— Căldura asta îmi place, spuse ducele, rămâneţi cu 
Nanon, în timp ce eu am să mă ocup de un caraghios. A, dar 
bine că mi-am adus aminte, continuă ducele, poate aţi 
putea, baroane, să-mi daţi câteva informaţii despre acest 
bandit, nu? 

— Cu plăcere, spuse Cauvignac. Numai că trebuie să ştiu 
despre ce bandit vorbiţi, monseniore, sunt mulţi şi de toate 
felurile în zilele noastre. 

— Aveţi dreptate, însă acesta este unul dintre cei mai 
îndrăzneţi pe care i-am întâlnit. 

— Adevărat? 

— Închipuiţi-vă că mizerabilul acesta, mi-a smuls o 
semnătură în alb, în schimbul scrisorii pe care v-a scris-o, 
ieri, sora dumneavoastră. 

— O semnătură în alb! Adevărat? Dar ce interes aţi avut 
dumneavoastră să obţineţi scrisoarea unei surori câtre 
fratele ei? Întrebă Cauvignac cu un aer nevinovat. 

— Uitaţi că eu nu cunoşteam această rudenie? 

— Ah, da, e adevărat! 

— Şi că făcusem prostia, mă ierţi, Nanon, nu-i aşa? 
Continuă ducele întinzând mâna tinerei femei, şi că făcusem 
prostia să fiu gelos pe dumneata? 


— Adevărat? Gelos pe mine? Vai, monseniore, cât de mult 
greşeaţi! 

— Vreau să vă întreb dacă aţi putea avea vreo idee despre 
cel care a jucat pe lângă mine rolul de denunţător. 

— Nu, sincer nu... Însă înţelegeţi, monseniore, că 
asemenea acţiuni nu rămân nepedepsite şi înlr o zi veţi afla 
pe cel care a comis-o. 

— Da, sigur că am s-o aflu într-o zi, spuse ducele şi mi-am 
şi luat măsuri de precauţiune în acest scop, dar mi-ar fi 
plăcut s-o ştiu imediat. 

— Ah! Continuă Cauvignac ciulind urechile, ah, v-aţi luai 
măsuri de precauţiune în acest scop? 

— Da! Da! Aşa încât caraghiosul va avea mult noroc dacă 
nu va fi spânzurat din cauza hârtiei cu semnătura mea în 
alb. 

— Oh! Spuse Cauvignac, şi cum o să faceţi ca să 
recunoaşteţi această semnătură în alb, de alte ordine dale 
de dumneavoastră, monseniore? 

— Pentru că i am făcut un semn. 

— Un semn? 

— Da, invizibil peniru toţi, dar pe care numai eu pot să-l 
recunosc, cu ajutorul unui procedeu chimic. 

— Auzi, aui, auzi! Spuse Cauvignac, ceea ce aţi făcut 
dumneavoastră, monseniore, este ceva deosebit de 
ingenios, dar trebuie să fiţi atent să nu bănuiască această 
cursă. 

— Oh! Nu e nici un pericol, cine vreţi să-i spună? 

— Ah! Fireşte, răspunse Cauvignac, n-o să fie nici Nanon, 
n-o să fiu nici eu... 

— Nici eu, spuse ducele. 

— Nici dumneavoastră! Aveţi dreptate, monseniore, într-o 
zi veţi afla cine e acel om şi atunci... 

— Ei, atunci, pentru că mi-am respectai cuvântul faţă de 
61, dându-i ceea ce dorea, în schimbul semnăturii mele în 
alb, atunci am să pun să-l spânzure. 

— Amen! Spuse Cauvignac. 


— Şi acum pentru că nu-mi puteţi da nici o informaţie 
despre acest individ... 

— Nu, cu adevărat, nu pot, monseniore. 

— Ei, bine! Cum vă spuneam, vă las cu sora 
dumneavoastră. Nanon, continuă ducele, daţi-i băiatului 
acesta instrucţiuni precise şi mai cu seamă să nu piardă 
timpul. 

— Fiţi liniştit, monseniore. 

— Aşadar, vă las singuri. 

Şi ducele făcu lui Nanon un semn grațios cu mâna, un 
semn amical fratelui acesteia, apoi cobori scara promițând 
că se va înapoia poate chiar în cursul zilei. 

Nanon îl însoţi pe duce până la capul scării. 

— Ei, drace! Spuse Cauvignac, bine a făcut că m-a 
prevenit, nobilul senior! Haide, haide, nu pare atât de 
neghiob pe cât are aerul. Dar cu semnătura în alb ce-o să 
fac? Ei, la dracu, ce se face cu o poliţă: s-o scontez. 

— Acum, domnule, spuse Nanon intrând şi închizând uşa. 
Acum, între noi doi, cum spune domnul duce d'Epernon 

— Da, dragă surioară, răspunse Cauvignac, între noi doi, 
pentru că am venit numai ca să vorbesc cu dumneata, dar 
ca să vorbeşti ca lumea, trebuie să stăm jos. Luaţi loc, vă 
TOg. 

Cauvignac trase un scaun lângă el şi-i făcu un semn, lui 
Nanon, că scaunul acela era pentru ea. 

Nanon, cu sprâncenele încruntate, semn care nu 
prevestea nu niciodată ceva bun, se aşeză. 

— Mai întâi, de ce nu eşti acolo unde trebuia să fii? 

— Vai! Scumpă surioară, iată ceva lipsit de politeţe. Dacă 
aş fi fost unde trebuia să fiu, n-aş fi fost aici şi prin urmare, 
n-aţi fi avut plăcerea să mă vedeţi. 

— N-ai vrut oare să le călugăreşti? 

— Nu, nu eu, spune mai bine că persoana care se 
interesează de iunie şi în special dumneata, a vrut să mă 
trimită la mânăstire, însă eu, personal, n-am avut niciodată 
vreo înclinaţie deosebită pentru biserică. 


— Şi totuşi, educaţia pe care ai primit-o era religioasă. 

— Da, dragă soră, şi cred că am profitat de ea în mod 
foarte cucernic. 

— Fără profanări, domnule, să nu glumim cu cele sfinte. 

— Nu glumesc, surioară dragă, povestesc doar, asta e lot. 
Ascultă, m-aţi trimis la călugării franciscani din Angouleme 
ca să-mi fac studiile. 

— Da. 

— Da. Şi le-am făcut. Greaca o cunosc ca Homer, latina ca 
Cicero, iar teologia ca Jan Huş. Astfel că, nemaiavând ce să 
mai învăţ la aceşti onorabili călugări, am plecat de la ei, tot 
după dorinţa dumitale, la carmeliţii din Rouen, ca să mă 
călugăresc. 

— Uiţi că ţi-am promis o rentă anuală de o sută de pistoli şi 
că mi-am ţinut promisiunea. O sută de pistoli pentru un 
carmelit, mi se pare că era mai mult decât suficient. 

— Nu neg, soră dragă, însă pe motiv că încă nu eram 
carmelit, renta aceasta a încasat-o, regulat, mânăstirea. 

— Chiar dacă ar fi fost aşa, când v-aţi consacrat bisericii n- 
aţi făcut legământ de sărăcie? 

— Soră dragă, dacă am făcut legământ de sărăcie, îţi jur 
că l-am respectat cu stricteţe: nimeni n-a fost mai sărac 
decât mine. 

— Dar cum ai ieşit din mânăstire? 

— Ah! Uite aşa, după cum şi Adam a părăsit paradisul. 
Ştiinţa m-a pierdut, soră dragă. 

— Cum? 

— Aşa, bine. Închipuieşte-ţi că printre carmeliţi, care au cu 
totul o altă reputaţie decât de a fi nişte Pic de la Mirandola, 
Erasmus sau Descartes, eu eram socotit o minune. Aşa s-a 
făcut că atunci când a venit la. Royen domnul duce de 
Longueville ca să-i ceară oraşului să se clare în favoarea 
parlamentului m-au trimis pe mine ca să-i adresez 
cuvjntare, ceea ce am făcut în termeni atât de eleganţi şi de 
aleşi, încât domnul de Longueville nu numai că s-a arătat 
mulţumit de elocvenţa mea, dar m-a şi întrebat dacă n-aş 


vrea să fiu secretarul său. Era tocmai înainte de a pronunţa 
legământul de călugărire. 

— Da, îmi amintesc şi chiar sub pretextul că vrei să-ţi iei 
rămas bun de la lume, mi-ai cerut o sută de pistoli pe care ţi 
i-am trimis şi pe care i-ai şi primit. 

— De altfel sunt singurii pe care i-am primit, cuvânt de 
gentilom! 

— Dar trebuia să renunţi la cele lumegşti. 

— Da, aceasta era şi intenţia mea, însă n-a fost şi a 
destinului, care desigur că intenţionează ceva cu mine. Ela 
dispus altfel, prin intermediul domnului de Longueville: n-a 
vrut să rămân călugăr. Aşa că m-am supus voinţei acestei 
bune providenţe şi trebuie să spun că nu-mi pare râu. 

— Va să zică nu mai eşti călugăr? 

— Nu, cel puţin pentru moment, soră dragă. Nu 
îndrăznesc să-ţi spun că nu mă voi întoarce vreodată, căci 
cine este omul care ar putea să spună în ajun, ce va face a 
doua zi? Domnul de Rance n-a întemeiat, oare, ordinul 
trapiştilor? Poate fac şi eu ca domnul de Rance şi inventez 
vreun ordin religios. Însă, un moment am fost în război şi, 
vezi, din cauza asta pentru un timp am devenit profan şi 
impur. Cu prima ocazie am să mă purific. 

— Dumneata războinic! Spuse Nanon ridicând din umeri. 

— De ce nu? N-am să-ţi spun că sunt un Dunois, un 
Duguesclin, un Bayard sau un cavaler fără teamă şi fără 
reproş. Nu, nu am nici trufia să spun că n-am câteva 
reproşuri uşoare să-mi fac sau că voi întreba, cum a făcut 
celebrul condotier Sforza, ce înseamnă teama. Om sunt şi, 
vorba lui Plaut: Homo sum: bumani nibil a me alienum puto, 
adică: om sunt şi nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e 
străin. Mi-e teamă, pe cât îi este permis unui om să-i fie, 
ceea ce nu mă împiedică să fiu uneori viteaz. Chiar când 
sunt forţat, mânuiesc destul de bine sabia şi pistolul. Însă 
înclinația mea adevărată, vocaţia mea hotărâtă, este, după 
cum vezi, diplomaţia. Ori mă înşel amarnic, dragă Nanon, 
sau am să ajung un mare om politic. Politica este o carieră 


foarte frumoasă. Uită-te la domnul de Mazarin, dacă n-o să 
fie spânzurat, o să ajungă departe. Ei bine, eu sunt ca 
domnul de Mazarin: una din temerile mele, ba chiar cea 
mai mare, este că o să fiu spânzurat. Din fericire Nanon, 
eşti lângă mine şi asta îmi dă o mare încredere. 

— Aşadar, eşti soldat! 

— Şi curtean, la nevoie. Mi-a folosit mult şederea pe lângă 
domnul de Longueville. 

— Ce-ai învăţat cât ai stat pe lângă el? 

— Ceea ce se învaţă când stai pe lângă prinți: să lupţi, să 
faci intrigi, să trădezi. 

— Şi asta la ce te-a dus? 

— La cea mai înaltă poziţie. 

— Pe care ai pierdut-o? 

— O, Doamne! Şi domnul de Conde şi-a pierdut situaţia. 
Nu mai poţi fi stăpân pe evenimente. Dragă soră, aşa cum 
mă vezi am guvernat Parisul. 

— Dumneata? 

— Da, eu. 

— Cât timp? 

— O oră şi trei sferturi, cu ceasul în mână. 

— Ai guvernat Parisul? 

— Ca un împărat. 

— Cum aşa? 

— Foarte simplu. Ştii că domnul coajutor, domnul de 
Gondy, abatele de Gondy... 

— Da, da. 

—. Era stăpânul absolut al oraşului. În acel moment eram 
de partea domnului duce d'Elboeuf. E un prinţ loren şi nu 
este nici o ruşine să fii al domnului d'Elboeuf. Or, atunci, 
domnul d'Elboeut era duşmanul coajutorului. Am provocat 
deci o răscoală în favoarea domnului d'Elboeuf şi am pus 
mâna... 

— Pe cine? Pe coajutor? 

— Nu chiar pe el, n-aş fi ştiut ce să fac cu el şi aş fi fost 
foarte încurcat. Am pus mâna pe amanta lui, pe domnişoara 


de Chevreuse. 

— Dar e îngrozitor! Strigă Nanon. 

— Intenţia mea era să o răpesc şi să o duc departe ca să n- 
o mai vadă niciodată. Aşa că i-am transmis ce intenţionam 
să fac, însă omul acesta dat dracului, are argumente la care 
nu poţi rezista: mi-a oferit o mie de pistoli. 

— Biata femeie, să ajungă marfă de târguială. 

— Doamne fereşte! Dimpotrivă, trebuie să fi fost încântată, 
ăşti i-a dovedit cât de mult ţinea la ea domnul de Gondy! 
Numai oamenii bisercii pot avea asemenea devotament 
pentru amantele lor. Cred că asta e datorită faptului că le 
este interzis să aibă. 

— Atunci, eşti bogat? 

— Eu? Spuse Cauvignac. 

— Desigur, din cauza tâlhăriilor astea. 

— Nu-mi mai pomeni de asta. Află Nanon, că am avut 
ghinion! Camerista domnişoarei de Chevreuse pe care 
nimeni nu se gândise s-o răscumpere şi care, în consecinţă 
rămăsese lângă mine, mi-a furat toţi banii. 

— Cel puţin vă rămâne, sper prietenia celor pe care i-ai 
servit, supărându-l pe coajutor. 

— Ah! Nanon se vede cât de colo că nu-i cunoşti pe prinți. 
Domnul. d'Elboeuf s-a împăcat cu coajutorul iar, în 
convenţia care au făcut-o între ei, eu am fost sacrificat. Aşa 
că m-am văzut obligat să intru în solda domnului de 
Mazarin, dar domnul de Mazarin este o secătură, însă 
pentru că el nu proporţiona recompensa cu serviciul făcut, 
am primit oferta care mi s-a propus de a porni o nouă 
răscoală pentru consilierul Broussel, care urmărea să-l 
numească pe domnul cancelar Seguier. Însă oamenii mei, 
nişte neîndemânatici! N-o stârniră decât pe jumătate. În 
timpul acestei încăierări am fost în cel mai mare pericol 
prin care am trecut vreodată. Domnul de la Meilleraye a 
tras cu pistolul în mine de foarte aproape. Din fericire, m- 
am aplecat la timp, glonţul a trecut peste capul meu, iar 
ilustrul mareşal omori cu el o bătrână. 


— Ce urzeală îngrozitoare! Strigă Nanon. 

— Dar, dragă soră, acestea sunt situaţii inevitabile într-un 
război civil. 

— Acum înţeleg că un om capabil de asemenea fapte a 
îndrăznit să facă ceea ce ai făcut ieri. 

— Ce-am făcut? Întrebă Cauvignac cu aerul cel mai 
inocent cu putinţă, ce-am îndrăznit? 

— Ai îndrăznit să înşeli în faţă un personaj atât de 
important ca domnul d'Epernon! Dar ceea ce nu înţeleg şi 
n-aş fi crezut niciodată, a fost, mărturisesc, ca un frate 
copleşit de bunătatea mea să poată concepe cu sânge rece, 
planul de a-şi ruina sora. 

— Să-mi ruinez, sora?... Eu? Spuse Cauvignac. 

— Da. Tu! Răspunse Nanon. N-a fost nevoie să aştept 
povestea pe care mi-ai spus-o şi care îmi dovedeşte că eşti 
în stare de orice, pentru a recunoaşte scrisul de pe acest 
bilet. Priveşte! Poţi să negi că această scrisoare anonimă nu 
e scrisă de tine...? 

Şi Nanon, indignată, puse sub ochii fratelui său scrisoarea 
de denunţ pe care i-o dăduse ducele, cu o seară mai înainte. 

Cauvignac o citi fără să se tulbure. 

— Ei bine! Spuse el, ai ceva împotriva acestei scrisori? 
Consideri că, întâmplător, nu e bine făcută? M-ai supăra cu 
asta, pentru că ar însemna că nu eşti prea citită. 

— Nu e vorba de redactare, domnule, e vorba de faptul în 
sine. Ai scris scrisoarea aceasta? 

— Eu, desigur! Dacă aş fi voit să neg faptul, mi-aş fi 
falsificat scrisul, dar era un lucru de prisos: n-am 
intenţionat niciodată să mă ascund de tine; vream chiar să 
recunoşti că scrisoarea venea de la mine. 

— Oh! Făcu Nanon îngrozită, mărturiseşti! 

— Este o urmă de modestie, soră dragă, şi trebuie să-ţi 
spun că eram împins de un fel de răzbunare... 

— De răzbunare! 

— Da, foarte firească... 


— Răzbunare contra mea, nefericitule! Gândeşte-te la ce 
spui... Ce-ţi făcusem atât de rău încât să-ţi vină în minte 
dorinţa de a te răzbuna pe mine? 

— Ce mi-ai făcut? Pune-te în locul meu, Nanon... Părăsesc 
Parisul pentru că aveam prea mulţi duşmani: acesta e 
necazul tuturor oamenilor politici... Mă întorc la tine... Te 
implor... Îţi aminteşti? Ai primit trei scrisori... N-ai să spui 
că nu mi-ai recunoscut scrisul... Era acelaşi cu cel de pe 
scrisoarea anonimă; în plus scrisorile erau şi semnate... Îţi 
scriu trei scrisori ca să-ţi cer o sută de pistoli nenorociţi... O 
sută de pistoli! Dumitale care ai milioane! Era o sumă de 
nimic... Ştii doar că suta de pistoli este cifra mea... Ei bine, 
sora mea mă refuză... Vin la sora mea, dar sora mea mă 
goneşte!... Fireşte, mă informez... Poate e la strâmtoare, 
îmi zic; e momentul să-i arăt că binefacerile sale n-au căzut 
pe un pământ sterp... Poate că nu mai e liberă... În acest 
caz, este de scuzat... După cum vezi, inima mea îţi căuta 
scuze şi atunci aflu că sora mea e liberă, fericită, bogată, 
foarte bogată! Şi că un oarecare baron de Canolles, un 
străin, îmi răpeşte drepturile mele şi este protejat în locul 
meu... Atunci gelozia mi-a tulburat minţile... 

— Spune lăcomia... M-ai vândut domnului d'Epernon, cum 
ai vândut-o pe domnişoara de Chevreuse, coajutorului... Ce- 
ţi păsa, te-ntreb eu, că aveam legături cu domnul de 
Canolles? 

— Mie? Nimic! Şi nici nu m-am gândit să mă îngrijorez, 
dacă ai fi păstrat legătura şi cu mine. 

— Îţi dai seama că dacă i-aş fi spus un singur cuvânt 
domnului duce d'Epernon, dacă i-aş fi făcut o mărturisire 
fără înconjur, ai fi fost pierdut? 

— Desigur. 

— Ai auzit cu urechile tale, adineaori, din gura lui, ce 
soartă îl aşteaptă pe cel care i-a smuls semnătura în alb. 

— Nu-mi mai vorbi de asta, mi-a trecut un fior până în 
măduva oaselor şi a trebuit să fac apel la toată puterea mea 
de stăpânire ca să nu mă trădez. 


— Şi nu tremuri, dumneata care mărturiseşti că, totuşi ştii 
ce-i aceea teamă? 

— Nu, căci această mărturisire fără înconjur ar fi dovedit 
că domnul de Canolles nu era fratele dumitale, iar cuvintele 
din scrisoarea dumitale fiind destinate unui străin căpătau o 
semnificaţie supărătoare. E mai bine, crede-mă, să faci o 
mărturisire cu ocolişuri ca aceea pe care ai făcut-o, ingrato, 
nu îndrăznesc să spun oarbă, te cunosc eu bine. Dar 
gândeşte-te câtc avantaje prevăzute de mine rezultă din 
această mică întâmplare pe care am pregătit-o eu. Mai 
întâi, erai foarte încurcată şi tremurai că trebuie să dai cu 
ochii de domnul de Canolles care, nefiind prevenit, s-ar fi 
împotmolit groaznic în mijlocul micului dumitale roman de 
familie. Din contră, prezenţa mea a salvat totul. Fratele 
dumitale nu mai e un mister. Domnul d'Epernon l-a adoptat 
şi încă în mod foarte elegant, trebuie să recunosc. Acum, 
fratele poate să nu se mai ascundă, e de-al casei, de aici, 
corespondenţă, întâlniri în exterior şi chiar în interior. 
Numai că fratele cu ochi şi păr negru să nu-şi întindă 
nepoliteţea până acolo încât să vină să-l privească pe 
domnul duce d'Epernon, drept în faţă. O pelerină seamănă 
foarte mult cu o altă pelerină, ce dracu! Şi când domnul 
d'Epernon va vedea o pelerină ieşind de la dumneata, cine 
o să-i spună daca era sau nu o pelerină de frate? lată-te 
liberă ca vântul. Numai că pentru a-ţi fi de folos, m-am 
rebotezat: mă numesc Canolles şi asta este jenant. Ar trebui 
să-mi fi recunoscătoare pentru sacrificiul pe care l-am 
făcut. 

La acest flux bombastic, rezultat al unei îndrăzneli de 
necrezut, Nanon, uimită, nu ştia ce să mai spună. De aceea, 
Cauvignac, profitând de această victorie câştigată prin 
asalt, continuă: 

— Şi acum, soră dragă, pentru că după o atât de lungă 
absenţă, iată-ne din nou împreună, pentru că după atâtea 
încercări ţi-ai regăsit un adevărat frate, mărturiseşte că 
începând de acum înainte ai să dormi complet liniştită, 


graţie scutului pe care dragostea îl va întinde peste noi, ai 
să dormi liniştită de parcă toată Guyana te-ar adora, ceea 
ce nu este adevărat, cum ştii prea bine, însă va trebui s-o 
facem să vrea ce vrem noi. În adevăr, mă instalez în casa 
dumitale: domnul d'Epernon mă va face colonel; în loc de 
şase oameni, voi avea două mii. Cu aceşti două mii de 
oameni, reînnoiesc cele douăsprezece munci ale lui 
Hercule; voi fi numit duce şi pair; doamna d'Epernon 
moare; domnul d'Epernon se căsătoreşte cu dumneata... 

— Înainte de toate acestea, două lucruri, spuse Nanon 
tăios. 

— Care, soră dragă? Vorbeşte, te ascult. 

— Mai întâi vei restitui ducelui hârtia cu semnătura în alb, 
căci astfel te spânzură. Ai auzit hotărârea chiar din gura lui. 
Apoi, vei pleca imediat de aici căci altfel sunt pierdută, ceea 
ce nu înseamnă nimic pentru dumneata, însă te vei pierde 
odată cu mine, motiv pentru care cred că o să ţii seama de 
pieirea mea. 

— Două răspunsuri, scumpă doamnă; hârtia cu semnătura 
în alb este proprietatea mea şi n-ai să mă poţi împiedica să 
mă las spânzurat dacă aşa îmi place. 

— Puțin îmi pasă! 

— Mulţumesc, n-o să fie nimic, fii liniştită, adineaori ţi-am 
spus cât îmi e nesuferită o asemenea moarte. Păstrez deci 
hârtia cu semnătura în alb, afară doar dacă n-ai dori să mi-o 
cumperi tu, în care caz putem trata. 

— N-am nevoie de ea. Semnăturile în alb eu le dau. 

— Ferice de tine, Nanon! 

— Aşadar, o păstrezi? 

— Fireşte. 

— Cu riscul a ceea ce ţi se poate întâmpla? 

— Nu te teme, am unde s-o plasez. Cât despre retragerea 
mea, să ştii că n-am să comit o asemenea greşeală, găsindu- 
mă aici din ordinul ducelui. Şi mai mult: în dorinţa dumitale 
de a te descotorosi de mine ai uitat un lucru. 

— Ce anume. 


— Comisionul acela important de care mi-a vorbit ducele şi 
care trebuie să mă îmbogăţească. 

Nanon păli. 

— Dar bine, nefericitule, spuse ea, ştii bine că acest 
comision nu-ţi era destinat ţie. Ştii bine că ar fi o crimă să 
abuzezi de această situaţie, o crimă care într-o zi sau alta, 
va aduce după ea pedeapsa cuvenită. 

— De aceea nici nu vreau să abuzez. Aş vrea numai să 
uzez şi atâta tot. 

— De altfel domnul de Canolles este cel desemnat să facă 
acest comision. 

— Ei şi, nu mă numesc eu oare baronul de Canolles? 

— Da, dar acolo i se cunoaşte nu numai numele, dar şi 
figura. Domnul de Canolles a fost de mai multe ori la curte. 
— Perfect, iată un motiv serios; este primul pe care mi-l 

dai aşa că, după cum vezi, mă retrag. 

— De altfel ai fi întâlnit acolo duşmanii dumitale politici, 
spuse Nanon, şi s-ar fi putut ca figura dumitale, deşi sub o 
altă înfăţişare, să nu fie mai puţin cunoscută decât a 
domnului de Canolles. 

— Oh! Asta n-ar avea nici o importanţă, dacă scopul 
misiunii este să aducă un mare serviciu Franţei, cum 
spunea domnul duce. Mesajul va deschide drum 
mesagerului. Un serviciu de o asemenea importanţă implică 
iertarea, iar uitarea trecutului este prima condiţie a 
convertirii politice. Aşa că, te rog să ma crezi, dragă soră, 
nu e cazul să-mi impui dumneata condiţiile dumitale, ci eu 
să ţi le impun pe ale mele. 

— Spune-mi, care sunt? 

— Mai întâi, cum îţi spuneam adineaori, amnistia generală. 

— Asta e tot? 

— Apoi lichidarea socotelilor noastre. 

— Se pare că îţi datorez ceva, nu? 

— Îmi datorezi o sută de pistoli pe care ţi i-am cerut şi pe 
care în mod inuman mi i-ai refuzat. 

— Poftim două sute de pistoli. 


— Aşa da, acum te recunosc, Nanon. 

— Dar asta cu o condiţie. 

— Care? 

— Să repari râul pe care l-ai făcut. 

— De acord. Ce trebuie să fac? 

— Să încaleci şi să porneşti în galop pe drumul spre Paris 
până ce-l vei îmilni pe domnul de Canolles. 

— Înseamnă că-i pierd numele? 

— I-lredai. 

— Şi ce trebuie să-i spun? 

— Trebuit să-i predai ordinul acesta şi să te convingi că a 
pornit în acelaşi moment la executarea lui. 

— Asta e tot? 

— Absolut tot. 

— E necesar să ştie cine sunt? 

— Dimpotrivă, este deosebii de important să nu ştie. 

— Ah! Nanon ai să roşeşti din cauza fratelui dumitale? 

Nanon nu răspunse. Se gândea. 

— Dar, spuse ea după un moment, cum aş putea să fiu 
sigură că ai îndeplinit cu credinţă misiunea pe care ţi-am 
încredinţat-o? Dacă ai avea ceva sfânt în tine, te-aş pune să 
juri. 

— Fă mai mult. 

— Ce? 

— Mai promite-mi o sută de pistoli după îndeplinirea 
misiunii. 

Nanon ridică din umeri. 

— De acord, spuse ea. 

— Bine. Vezi, eu nu-ţi cer jurământ îmi ajunge cuvântul 
dumitale. Aşadar, o sută de pistoli persoanei care-ţi va 
aduce de la mine, dovada de primire din partea domnului 
de Canolles. 

— Da, dar văd că vorbeşti şi de o a treia persoană, nu 
intenţionezi să mai revii? 

— Cine ştie? O afacere mă aşteaptă şi pe mine aproape de 
Paris. 


Nanon făcu fără să vrea o mişcare de bucurie. 

— Ah! Asta nu e dtăguţ, spuse Cauvignac râzând, dar n- 
are importanţă, dragă soră, nu e nici o supărare. 

— Nu e supărare, dar pe cal. 

— Pe cal chiar acum. Doar cât să beau un păhăruţ la botul 
calului. 

Cauvignac scurse în pahar restul de chambertin din sticlă, 
îşi salută sora cu un gest plin de deferenţă şi aruncându-se 
în şa dispăru, după un moment, într-un nor de praf. 

X. 

Luna începuse să se ivească printre copaci când vicontele, 
urmat de fidelul său Pompee, ieşi din hanul jupânului 
Biscarros şi porni pe drumul spre Paris. 

Cam după un sfert de oră, în care timp vicontele se lăsase 
furat de tot felul de gânduri şi străbătuse aproape o leghe şi 
jumătate, se întoarse spre scutierul care se sălta cu 
greutate în şa, la trei paşi în spatele cavalerului şi-l întrebă: 

— Pompe, ai cumva mănuşa mea din dreapta? 

— După câte ştiu, nu, domnule, răspunse Pompee. 

— Dar la cufăr ce faci? 

— Mă uit dacă e bine legat şi-i strâng curelele de teamă să 
nu sune. Sunetul aurului este fatal, domnule, şi atrage 
întâlniri neplăcute, mai ales noaptea. 

— Bine faci, Pompee, răspunse vicontele, îmi place să te 
văd atât de grijuliu şi de prudent. 

— Sunt calităţi fireşti, la un soldat, domnule viconte, şi se 
potrivesc foarte bine cu curajul. Totuşi, întrucât curajul nu 
înseamnă şi îndrăzneală, mărturisesc că îmi pare rău că n-a 
putut să ne însoţească domnul Richon, căci douăzeci de mii 
de livre se păzesc greu, mai ales într-o vreme atât de 
agitată ca a noastră. 

— Ai dreptate, Pompee, răspunse vicontele, sunt cu totul 
de părerea dumitale. 

— Aş îndrăzni chiar să spun, continuă Pompee, încurajat în 
teama lui de aprobarea vicontelui, că este imprudent să se 


aventureze cineva, aşa cum facem noi. Feriţi-vă, vă rog, ca 
să-mi controlez muscheta. 

— Ei, cum e, Pompee? 

— Cocoşul e în bună stare şi cine ar vrea să ne stea în 
drum ar trăi un sfert de oră foarte greu. Oh! Oh! Ce se 
vede? 

— Unde? 

— În faţa noastră, cam la vreo sută de metri, spre dreapta. 
Priviţi, acolo! 

— Văd ceva alb. 

— Oh! Oh! Spuse Pompee, alb: poate o fi vreun centiron. 
Pe onoarea mea, dacă nu-mi vine s-o iau pe lângă gardul 
acela de mărăcini din stingă. În limbaj de război, aceasta se 
numeşte o retragere strategică, să ne retragem, domnule 
viconte. 

— Dacă e vorba de centiroane, atunci să ştii, Pompee, că 
sunt purtate de soldaţii regelui şi soldaţii regelui nu atacă 
trecătorii. 

— Greşiţi, domnule viconte, greşiţi: se vorbeşte mereu de 
vagabonzi care, sub uniforma majestăţii sale comit mii de 
mârşăvenii unele mai condamnabile decât altele iar de 
curând, la Bordeaux, au fost traşi pe roată doi soldaţi din 
cavalerie care... Ah! Asta el mi se pare că recunosc 
uniforma cavaleriştilor, domnule. 

— Uniforma cavaleriştilor e albastră, iar ce vedem noi e 
alb, Pompee. 

— Da, dar adesea pun peste uniformă o cămaşă albă, aşa 
cum au făcut mizerabilii care au fost traşi pe roată de 
curând la Bordeaux. După câte mi se pare gesticulează 
foarte tare. Ameninţă: asta e tactica lor, domnule viconte. 
Pândesc aşa, la marginea drumului şi, cu muscheta în mână, 
ameninţă pe drum, de departe, obligând pe călător să-şi 
arunce punga. 

— Dar, bunul meu Pompee, spuse vicontele care deşi 
foarte înfricoşat îşi păstra totuşi stăpânirea de sine, dacă 


ameninţă din depărtare cu arma, fă şi dumneata la fel cu 
arma dumitale. 

— Da, dar ei nu mă văd pe mine, spuse Pompee, aşa că 
demonstraţia mea ar fi inutilă. 

— Dacă nu te văd, atunci, mi se pare că nici nu pot să te 
amenințe, spuse vicontele. 

— Nu vă pricepeţi în probleme de război, răspunse 
scutierul prost dispus. O să mi se întâmple şi aici, ce mi s-a 
întâmplat la Corbie. 

— Să sperăm că nu, Pompee, căci dacă îmi amintesc bine, 
la Corbie ai fost rănit, nu? 

— Da, şi încă foarte greu. Eram cu domnul de Cambes, un 
viteaz. Alcătuiam o patrulă de noapte ca să recunoaştem 
locul unde urma să se dea bătălia. Am observat atunci nişte 
centiroane, l-am sfătuit să nu facă pe viteazul. El s-a 
încăpățânat şi s-a îndreptat spre centiroane. Am întors 
capul de groază. În acel moment un glonte blestemat... 
Domnule viconte, să fim prudenţi! 

— Să fim prudenţi, Pompee, nici eu nu vreau altceva. 
Totuşi mi se pare că stau nemişcaţi. 

— Sigur că da, pândesc prada. Să aşteptăm. 

Din fericire pentru călători, n-a fost nevoie să aştepte prea 
mult. Într-o clipă, luna ieşi dintr-un nor negru ale cărui 
margini le tivi mai întâi cu o lumină argintie, apoi lumină cu 
putere, la vreo cincizeci de paşi de cei doi călători, câteva 
cămăşi puse la uscat cu mânecile întinse, pe un gard de 
mărăcini. 

Acestea erau centiroanele care îi amintiseră lui Pompee 
patrularea nefericită de la Corbie. 

Vicontele izbucni în râs şi dădu pinteni calului. Pompee îl 
urma strigând: 

— Ce bine că nu m-am lăsat condus de prima mea 
inspiraţie! Era să trag un foc în direcţia asta şi aş fi avut 
aerul unui don Quijote. Vedeţi, domnule viconte, la ce 
serveşte prudenţa şi experienţa din război! 


— După emoţii mari, clipe de destindere; după ce trecură 
de cămăşi, călătorii făcură în linişte vreo două leghe. Timpul 
era minunat; umbra cădea mare şi neagră ca abanosul, 
dinspre pădurea care se întindea pe una din laturile 
drumului. 

— Hotărât lucru, nu-mi place lumina de lună. Când poţi fi 
văzut de departe, rişti să fii luat prin surprindere. Am auzit 
mereu pe soldaţi spunând că din doi oameni care se caută 
unul pe altul luna nu favorizează decât numai pe unul din 
ei. Suntem în plină lumină, domnule viconte. 

— Ai dreptate, Pompee, să trecem în umbră. 

— Bine, dar dacă nişte oameni ar sta la pândă, la marginea 
pădurii, atunci ne-am arunca direct în gheara lor... În 
război, nu trebuie să te apropii niciodată de o pădure mai 
înainte de a o fi cercetat. 

— Din păcate, spuse vicontele, ne lipsesc cercetaşii. Nu se 
numesc aşa. Pompee, cei care merg în recunoaştere? 

— Ba da, ba da, murmură scutierul. Al dracului Richon 
acesta, de ce n-o fi venit şi el? I-am fi trimis ca o avangardă, 
în timp ce noi am fi constituit corpul de armată. 

— Bine, Pompe, acum ce facem? Rămânem în lumină sau 
trecem în umbră? 

— Să trecem în umbră, domnule viconte, mi se pare că e 
cel mai prudent lucru. 

— Să trecem în umbră. 

— Vă e teamă, domnule viconte, nu-i aşa? 

— De loc, dragă Pompee, îţi jur 

— N-aţi fi avut dreptate, căci eu sunt lângă dumneavoastră 
şi veghez: dacă aş fi singur, înţelegeţi că nu m-aş sinchisi de 
loc. Un soldat bătrân nu se teme nici de Dumnezeu, nici de 
diavol. Însă dumneavoastră sunteţi un tovarăş tot atât de 
greu de păzit ca şi comoara pe care o port cu mine şi 
această dublă răspundere mă sperie. Ah! Ah! Dar ce-o fi 
umbra aceea neagră pe care o zăresc acolo? De data asta 
se mişcă. 

— Aşa e, spuse vicontele. 


— Vedeţi ce înseamnă să stăm în umbră: noi vedem 
duşmanul, dar el nu ne vede pe noi. Nu vise pare că 
nenorocitul acela poartă o muschetă? 

— Ba da. Însă omul acela e singur, Pompee şi noi suntem 
doi. 

— Domnule viconte, sunt cei mai de temut cei care merg 
singuri, căci singurătatea dovedeşte un caracter hotărât. 
Celebrul baron de Adrets mergea întotdeauna singur. Fiţi 
atent! Mi se pare că ne ocheşte! O să tragă, aplecaţi-vă! 

— Da! De unde, Pompee, îşi schimbă doar muscheta de pe 
un umăr pe altul. 

— N-are importanţă, să ne aplecăm totuşi, aşa e obiceiul, 
primim focul cu nasul în şa. 

— Dar vezi bine că nu trage, Pompee. 

— Nu trage? Spuse scutierul ridicându-se, foarte bine! 
Trebuie să-i fi fost frică de aerul nostru hotărât. Ah! Sigur 
că i-a fost frică! Lăsaţi-mă să-i vorbesc eu şi după mine o să 
vorbiţi dumneavoastră îngroşându-vă vocea. 

Umbra înainta mereu. 

— Stai! Cine eşti, prietene? Strigă Pompee. 

Umbra se opri cu o mişcare de mare teamă. 

— Strigaţi şi dumneavoastră, spuse Pompee. 

— Inutil, spuse vicontele, nenorocitul e destul de speriat. 

— Ah! L-e frică, spuse Pompe cu muscheta pregătită de 
tras. 

— Fie-vă milă! Domnule, spuse omul căzând în genunchi, 
fie-vă milă! Sunt un biet negustor de bâlci care de opt zile 
n-a vândut o singură batistă şi n-are un chior în buzunar. 

Ceea ce i se păruse lui Pompee că era o muschetă, era în 
realitate o prăjină lungă de un cot, pe care o folosea ca să-şi 
măsoare marfa. 

— Află, prietene, spuse Pompee cu măreție, că nu suntem 
hoţi, suntem militari care umblăm noaptea pentru că nu ne 
temem de nimic, vezi-ţi de drum în linişte, eşti liber. 

— Uite, prietene, adăugă vocea mult mai dulce a 
vicontelui, uite o jumătate de pistol pentru frica pe care ţi- 


am produs-o, dumnezeu să te călăuzească. 

Şi vicontele puse, cu mâna lui albă şi mică, o jumătate de 
pistol în palma nenorocitului, care mulţumi cerului pentru 
fericita întâlnire de care a avut parte. 

— Aţi greşit, domnule viconte, aţi greşit foarte mult, spuse 
Pompee după vreo douăzeci de paşi. 

— Am greşit? Am greşit? Cu ce? 

— Dând omului acela o jumătate de pistol. Niciodată nu 
trebuie lăsat să se observe că aveţi bani, n-aţi observat că 
primul strigăt al acestui fricos a fost că n-avea nici un ban? 

— E adevărat, spuse vicontele râzând, era un fricos, aşa e, 
pe când noi, cum spuneai, suntem militari care nu ne 
temem de nimic. 


— Între a te teme şi a sfida, domnule viconte, e tot aşa de 
departe ca între teamă şi prudenţă. Da, nu este prudent, o 
repet, de a arăta că ai bani unui necunoscut pe care îl 
întâlneşti pe drum. 

— Dar când necunoscutul este singur şi dezarmat? 

— Da, dar poate face parte dintr-o bandă înarmată, poate 
fi un spion trimis înainte ca să cerceteze terenul... Poate să 
se întoarcă însoţit de o mulţime şi atunci ce credeţi că ar 
trebui să facă doi oameni singuri, oricât de viteji ar fi, în 
faţa acestei mulţimi? 

De data aceasta, vicontele recunoscu adevărul reproşului 
pe care i-l făcuse Pompee, sau, pentru a scurta dojana, păru 
că-şi recunoaşte vina şi, astfel, ajunseră pe nesimţite la 
malul râuşorului Saye, de lângă Saint-Genes. 

Pod nu era, aşa că, trebuia trecut prin râu. 

Pompee, îi făcu vicontelui o teorie savantă despre trecerea 
râurilor, dar cum o teorie nu e pod, a fost, totuşi necesar ca, 
după teorie, să se treacă prin apă. 

Din fericire râul nu era adânc, iar acest nou incident îi 
dovedi vicontelui, odată mai mult, că văzute de departe şi 
mai cu seamă noaptea, lucrurile sunt mai puţin 
înspăimântătoare decât văzute de aproape. 

Aşa că vicontele începu să se liniştească, mai ales că nu 
mai era decât vreo oră până să se crape de ziuă. Dar pe 
când se aflau în mijlocul pădurii care se întindea în jurul 
localităţii Marsas, cei doi călători se opriră dintr-o dată; 
auziseră în urma lor, foarte clar, galopând mai mulţi cai. 

În acelaşi timp, caii lor ciuliră urechile şi unul din ei 
necheză. 

— De data aceasta, spuse Pompee e cu voce stinsă, 
apucând de căpăstru calul stăpânului său, de data asta, 
domnule viconte, cred că o să vă arătaţi mai ascultător, 
încredinţând această situaţie experienţei unui bătrân 
soldat. Aud o trupă de oameni călări: suntem urmăriţi. Aha! 
Vedeţi? E banda falsului negustor pe care l-aţi miluit; nu v- 
am spus eu, imprudent ce-aţi fost? Haideţi, fără falsă vitejie, 


să ne scăpăm viaţa şi banii! Fuga este de cele mai multe ori 
un mijloc de a învinge: Şi Horaţiu s-a făcut că fuge. 

— Bine, Pompe, să fugim! Spuse vicontele cu tremur în 
glas. 

Pompee dădu pinteni calului: animalul, un roib admirabil, 
ţâşni sub împunsătura pintenilor cu un zel care stârni 
elanul calului arab al vicontelui şi amândoi, pe întrecute, 
izbiră cu potcoavele în caldarâmul drumului din care 
ţâşniră scântei urmate de un zgomot ca de tunet. 

Cursa dură vreo jumătate de oră, dar în loc să câştige 
teren, celor doi li se păru că dimpotrivă duşihanul era 
foarte aproape. 

Deodată, din adâncul întunericului se auzi o voce, care, 
unită cu şuieratul produs de aerul prin care îşi croiau drum 
cei doi călăreţi, părea o înspăimântătoare ameninţare a 
duhurilor nopţii. 

Vocea aceasta îi făcea măciucă părul sur al lui Pompee. 

— Strigă să ne oprim: murmură el. Auziţi, strigă să ne 
oprim! 

— Ei bine, trebuie să ne oprim? Întrebă vicontele. 

— Dimpotrivă, strigă Pompee, să ne grăbim şi mai tare 
dacă se poate. Înainte! Înainte...! 

— Da, da, înainte! Înainte! Strigă vicontele tot atât de 
înspăimântat ca şi apărătorul său. 

— Ne ajung din urmă, ne ajung, spuse Pompee, îi auziţi? 

— Vai, da...! 

— Sunt peste treizeci... Auziţi cum ne strigă mereu... 
Suntem pierduţi...! 

— Să forţăm caii până or crăpa... Dacă trebuie, spuse 
vicontele mai mult mort decât viu... 

— Viconte! Viconte! Striga vocea din urmă, opriţi-vă! 
Opriţi-vă!... Opreşte-te, bătrâne Pompee! 

— E cineva care ne cunoaşte, e cineva care ştie că ducem 
banii doamnei prințese, e cineva care ştie că conspirăm: o 
să ne tragă pe roată, de vii! 

— Opriţi! Opriţi! Continuă vocea. 


— Strigă ca să ne prindă, spuse Pompe, sunt oameni de-ai 
lor şi în faţă; suntem încercuiți! 

— Dacă ne-am repezi într-o parte a drumului, în câmp şi i- 
am lăsa să treacă pe cei care ne urmăresc? 

— E o idee, spuse Pompee, haideţi. 

Cei doi cavaleri strânseră frâul, împunseră în cai cu 
genunchiul stâng şi-i întoarseră spre stânga: calul 
vicontelui, ridicat cu îndemânare, sări şanţul cu uşurinţă; 
dar calul lui Pompe, mai greoi, îşi luă prea puţin avânt, 
pământul i se prăvăli sub picioare târând odată cu el şi pe 
călăreț. Sărmanul scutier scoase un strigăt de adâncă 
disperare. 

Vicontele care făcuse vreo cincizeci de paşi pe câmp, auzi 
chema ea deznădăjduită şi cu toate că şi el era foarte 
speriat, se întoarse şi reveni spre însoţitorul său. 

— Fie-vă milă! Strigă Pompee. Plătesc răscumpărare! Mă 
predau, aparţin casei de Cambes. 

Un uriaş hohot de râs răspunse acestei lamentabile 
văicăreli iar vicontele, sosit în acelaşi moment, îl văzu pe 
Pompee îmbrăţişând scara şeii învingătorului care cu vocea 
sugrumată de râs, încerca să-l liniştească. 

— Domnul baron de Canolles! Strigă vicontele. 

— Da, eu, la dracu! Zău, viconte, nu e bine să lăsaţi 
oamenii care vă caută să alerge aşa după dumneavoastră. 

— Domnul baron de Canolles! Spuse Pompe, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor de atâta fericire; domnul baron de 
Canolles şi domnul Castorin! 

— Da, domnule Pompee, spuse Castorin ridicându-se în 
scări ca să vadă, peste umărul stăpânului său care se 
frângea de râs în şa. Ce căutaţi acolo în şanţ? 

— Nu vedeţi? Spuse Pompee. Calul s-a abătut din drum în 
momentul în care, luându-vă drept duşmani, mă retrăgeam 
ca să mă pregătesc de o apărare viguroasa! Domnule 
viconte, spuse Pompee ridicându-se şi scuturmdu-se, 
domnul de Canolles. 


— Cum? Dumneavoastră aici? Murmură vicontele cu o 
bucurie în glas, pe care n-o putu stăpâni. 

— Chiar eu, pe legea mea! Răspunse Canolles privindu-l 
pe viconte cu o insistenţă pe care o explica mănuşa găsită 
de el. Mă plictiseam de moarte în hanul acela. Richon mă 
părăsise după ce mi-a luat banii la cărţi. Am aflat că aţi luat 
drumul spre Paris. Din întâmplare şi eu avram treabă într- 
acolo. Şi atunci am plecat după dumneavoastră ca să vă 
întâlnesc. Nu-mi închipuiam că pentru a ajunge până aici, 
trebuia să fug mâncând pământul! La dracu! Domnule 
gentilom, sunteţi un călăreț grozav! 

Vicontele, surâse, bâlbâind câteva cuvinte. 

— Castorin, spuse Canolles, ajută-l pe domnul Pompee să 
încalece. Vezi bine că nu reuşeşte, oricât de îndemânatic ar 
fi. 

Castorin cobori şi-l ajută pe Pompee, care, până la urmă, 
reuşi să se urce pe cal. 

— Acum, spuse vicontele, dacă vreţi, să ne continuăm 
drumul. Un moment, spuse stingherit Pompee, un moment 
domnule viconte, mi se pare că îmi lipseşte ceva. 

— Cred şi eu, spuse vicontele, îţi lipseşte cufărul. 

— Vai de mine! Spuse Pompee, prefăcându-se foarte uimit. 

— Nefericitule, strigă vicontele, nu cumva l-ai pierdut...? 

— Trebuie să fie pe aici, domnule, spuse Pompee. 

— Nu e ăsta? Întrebă Castorin ridicând cu greutate de pe 
jos obiectul căutat. 

— Ba da! Spuse vicontele. 

— Ba da! Strigă şi Pompee, în acelaşi timp. 

— Nu e el de vină, spuse Canolles, voind să-şi facă prieten 
pe bătrânul scutier, în cădere, trebuie să i se fi rupt curelele 
şi atunci trebuie să se fi prăvălit cufărul. 

— Curelele nu sunt rupte, domnule, spuse Castorin, sunt 
tăiate. Priviţi! 

— Oh! Oh! Ce înseammnă asta, domnule Pompe? Întrebă 
Canolles. 


— Asta înseamnă, interveni cu seriozitate vicontele, asta 
înseamnă că de teama de a nu fi urmărit de bandiți, domnul 
Pompee a tăiat pur şi simplu legăturile care ţineau cufărul, 
ca să nu aibă răspunderea de a fi fost el visternicul. În 
termeni de război, cum se cheamă această viclenie, 
domnule Pompee? 

Pompee voi să se scuze, explicând că aceasta s-a produs 
poate din imprudenţă când a tras cuțitul de vânătoare din 
teacă, dar pentru că nu putu să dea o explicaţie 
satisfăcătoare, rămase pătat în ochii vicontelui, de bănuiala 
de a fi voit să sacrifice cufărul, ca să-şi scape pielea. 
Canolles fu mai îngăduitor. 

— Bine, bine, bine! Spuse el, s-a văzut - dar acum prinde 
iar cufărul. Hai, Castorin, ajută-l pe domnul Pompee, ai avut 
dreptate jupân Pompee, că te-ai temut de hoţi; traista e 
grea şi ar fi fost o captură serioasă. 

— Nu glumiţi, domnule, spuse Pompee cutremurându-se, 
noaptea orice glumă e rău prevestitoare. 

— Ai dreptate, Pompee, ai dreptate în adevăr. De aceea, 
continuă Canolles, am să vă servesc de escortă dumitale şi 
domnului viconte: o întărire de doi oameni nu este de 
prisos. 

— Desigur că nu! Strigă Pompee: numărul înseamnă 
siguranţă. 

— Dar dumneavoastră, viconte, ce părere aveţi de 
propunerea mea? Spuse Canolles care obseryase că 
vicontele primise oferta graţioasă care se făcuse, cu mai 
puţin entuziasm decât scutierul său. 

— Eu recunosc în ea amabilitatea dumneavoastră 
obişnuită, şi vă mulţumesc din suflet, domnule, însă nu 
mergem pe acelaşi drum şi mă tem să nu vă deranjez. 

— Cum? Spuse dezamăgit Canolles văzând că disputa de 
la han se pregătea să reînceapă în mijlocul drumului, cum 
nu mergem pe acelaşi drum? Nu mergeţi la... 

— La Chantilly, se grăbi să precizeze Pompe, tremurând 
la gândul de a continua călătoria numai în compania 


vicontelui. 

Acesta făcu un gest de nerăbdare, iar dacă ar fi fost 
lumină i s-ar fi puiuţ vedea faţa îmbujorată de mânie. 

— Eh! Bine. Dar Chantilly este tocmai ţinta călătoriei mele, 
spuse Canolles făcându-se că nu bagă de seamă mişcarea 
violentă a vicontelui care ar fi vrut să-l trăsnească pe 
sărmanul Pompee dacă ar fi putut. Mă duc la Paris, viconte, 
sau... Mai curând. Uite, viconte, n-am nimic de făcut şi nici 
nu ştiu unde să mă duc. Mergeţi la Paris, merg şi eu la 
Paris; mergeţi la Lyon şi eu tot la Lyon merg; mergeţi la 
Marsilia, merg şi eu la Marsilia pentru că de mult doream 
să cunosc Provența; vă duceţi la Stenay, unde sunt armatele 
Majestății Sale, atunci haidem la Stenay. Deşi sunt născut în 
Sud, mi-a plăcut nordul, întotdeauna. 

— Domnule, răspunse vicontele cu o energie pe care o 
datora, desigur enervării în care îl adusese Pompe, trebuie 
să vă spun? Călătoresc singur, pentru probleme personale 
de cea mai mare impor tanţă, pentru motive foarte serioase 
şi iertaţi-mă, dacă mai insistaţi, mă văd silit să vă spun, spre 
marele meu regret, că mă stingheriţi. 

A fost nevoie doar de amintirea mănugşei aceleia mici, pe 
care Canolles o ţinea la piept între haină şi cămaşă, ca 
baronul, violent şi nestăpânit ca orice gascon, să nu 
izbucnească. Aşa că se abţinu. 

— Domnule, reluă el cu mai multă seriozitate, n-am auzit 
până acum că drumul aparţine mai mult unei persoane, 
decât alteia. Mi se pare, chiar, că se numeşte drumul 
regelui, ca o dovadă că toţi supuşi majestăţii sale au dreptul 
egal de a se folosi de el. Mă aflu, deci, pe drumul regelui 
fără intenţia de a vă stingheri: ba mă găsesc aici chiar 
pentru a vă servi, pentru că sunteţi tânăr, slab şi nu prea 
bine apărat. Nu cred că am aerul unui bandit care atacă 
trecătorii. Dar, după explicaţia făcută, mă declar vinovat de 
comportarea mea supărătoare. lertaţi-mă, domnule, că v- 
am stingherit. Am onoarea să vă prezint complimentele 
mele. Drum bun! 


Şi Canolles după ce împinse calul să facă un uşor ocol, 
salută pe viconte şi trecu pe partea cealaltă a drumului, 
urmat de Castorin, în fapt şi de Pompee, cu gândul. 

Canolles jucă scena aceasta cu o politeţă plină de graţie; 
apoi cu un gest seducător îşi acoperi cu pălăria lui mare 
fruntea inteligentă, umbrită de un păr negru, mătăsos, 
impresionându-l pe viconte, nu atât prin procedeu, cât prin 
statura lui impunătoare, apoi se depărtă. Castorin îl urmă, 
drept şi bine înfipt în şa. Rămas pe cealaltă parte a 
drumului, Pompee suspina de se înmuiau pietrele, iar 
vicontele, după ce se gândi mult, dădu pinteni calului şi se 
apropie de Canolles, care se făcea că nici nu-l vede, nici nu-l 
aude. 

— Domnule de Canolles! Şopti el abia auzit. 

Canolles tresări şi se întoarse: un fior de plăcere îi 
străbătu prin vine i se păru că o muzică cerească da în 
cinstea lui un concert divin. 

— Viconte! Răspunse el. 

— Ascultaţi, domnule, spuse acesta cu o voce blândă şi 
catifelată, în adevăr, mi-e teamă că m-am purtat nepoliticos 
cu un gentilom de valoarea dumneavoastră. lertaţi-mi 
timiditatea, am fost crescut de nişte părinţi plini de teamă, 
teamă născută din afecțiunea lor pentru mine: vă repet, 
iertaţi-mă, nu m-am gândit nici un moment să vă jignesc şi 
ca dovadă a împăcării noastre sincere, îngăduiţi-mi să 
mereg alături de dumneavoastră. 

— Cum să nu! Strigă Canolles, de acord de o sută de ori, 
de o mie de ori! Nu sunt ranchiunos, viconte, iată proba... 

Îi întinse mâna în care căzu sau, mai bine zis, alunecă o 
mână fină, uşoară, asemeni unei încântătoare aripi de 
păsărică. 

Restul nopţii trecu pe nesimţite datorită vervei nebuneşti a 
baronului. Vicontele îl aculta, zâmbind, uneori. 

Cei doi valeţi veneau în urmă; Pompee explicând lui 
Castorin cum se pierduse bătălia de la Corbie, deşi s-ar fi 


putut câştiga dacă nu s-ar fi omis să-l invite la consiliul care 
avuse loc în dimineaţa aceea. 

— Cum aţi rezolvat problemele cu domnul duce 
d'Epernon, întrebă vicontele pe Canolles, când se iviră 
primele lumini ale dimineţii. 

— N-a fost greu de loc, răspunse Canolles. După cum mi- 
aţi spus viconte, el avea treabă cu mine şi nu eu cu el: sau s- 
a plictisit să mă aştepte, şi s-a retras, sau s-a încăpățânat şi 
mă mai aşteaptă şi acum. 

— Dar domnişoara de Lartigues? Adăugă vicontele după o 
uşoară ezitare. 

— Viconte, domnişoara de Lartigues nu poate fi şi la ea, cu 
domnul duce d'Epernon şi la „Viţelul de aur”, cu mine. Nu 
poţi cere imposibilul de la femei. 

— Acesta nu este un răspuns, baroane. Eu vă întreb cum 
se face că aţi putut să vă despărțiți de domnişoara de 
Lartigues, când sunteţi atât de îndrăgostit de ea. 

Canolles îl privi pe viconte cu ochi mai pătrunzători, căci 
se făcuse ziuă, iar pe figura tânărului nu mai era o altă 
umbră decât aceea lăsată de borurile pălăriei. 

Atunci îl cuprinse o poftă nebună să spună ceea ce simţea; 
dar Pompee, dar Castorin, dar aerul grav al vicontelui, toate 
îl reţinură şi fu oprit şi de o îndoială. 

— Dar dacă mă înşel, dacă în ciuda acestei mănuşi micuţe 
şi a mâinii acesteia atât de fine, este bărbat; dacă e aşa, să 
mori strivit de acestă confuzie, nu altceva”. 

Se stăpâni şi răspunse vicontelui cu unul din acele 
surâsuri care răspund la toate. 

Se opriră la Barbczieux ca să prânzească şi ca să răsufle 
caii. De data aceasta, Canolles luă masa cu vicontele şi tot 
timpul acesta îi admiră mâna a cărei mănuşă parfumată îi 
produsese o atât de mare emoție. În plus, vicontelui îi fu 
foarte greu să-şi scoată pălăria şi să-şi descopere părul 
frumos, lins, aşezai pe o piele atât de fină încât orice om 
orâcât de îndrăgostii ar fi fost, şi prin urmare orbit de 
dragoste, s-ar fi lămurit imediat, dar lui Canolles tot îi era 


teamă să nu se trezească din visul acesta pe care ar fi vrut 
să-l vadă că durează cât mai mult. Găsea ceva încântător în 
acest incognito al vicontelui care îi permitea o sumă de mici 
familiarităţi pe care i le-ar fi interzis o recunoaştere deplină 
sau o completă mărturisire. Nu spuse, dar, nici un cuvânt 
care să-l fi putut face pe viconte să bănuiască nici pe 
departe că incognito-ul lui fusese dezvăluit. 

După masă, îşi reluară drumul şi merseră neîntrerupt 
până la ora de cină. Din când în când, o oboseală, pe care 
începea să n-o mai poată ascunde, aducea pe figura 
vicontelui o culoare sidefie, sau un mic fior prin tot corpul, 
ceea ce îl lăcea pe Canolles să-l întrebe care era cauza. 
Atunci domnul de Cambes surâdea şi părea că nu mai are 
nimic, ba propunea să se meargă mai repede, ceea ce 
Canolles refuza explicând că mai aveau mult de mers şi din 
această cauză caii trebuiau cruţaţi cu orice chip. 

După masa de seară, vicontelui îi fu greu să se ridice de pe 
scaun. Canolles se repezi să-i vină în ajutor. 

— Aveţi nevoie de odihnă, tânărul meu prieten, îi spunse 
el, o călătorie continuată în condiţiile acestea v-ar ucide 
după a treia etapă. Astă-seară n-o să mai încălecăm, din 
contră, ne vom odihni. Vreau să dormiţi bine şi, de aceea, 
cea mai bună cameră din han a dumneavoastră va fi, pe 
viaţa mea! 

Vicontele se uită la Pompee cu un aer atât de trist încât 
Canolles nu se putu împiedica să nu râdă. 

— Când se face o călătorie atât de lungă, cum facem noi, 
spuse Pompee, ar trebui ca fiecare să aibă cortul său. 

— Sau un cort la două persoane, spuse Canolles cu aerul 
cel mai firesc cu putinţă, ar fi destul. 

Un fior străbătu tot corpul vicontelui. 

Lovitura pornise şi Canolles o observă: cu coada ochiului îl 
văzu pe viconte făcându-i semn lui Pompee. Acesta se 
apropie de stăpânul său care îi spuse ceva în şoaptă, apoi, 
sub motiv oarecare, scutierul o luă înainte şi dispăru. 


O oră şi jumătate după această plecare neaşteptată, 
despre care Canolles nu ceru nici o explicaţie, călătorii 
ajungând într-un orăşel, zăriră pe scutier în pragul unui mic 
hotel cu o înfăţişare foarte plăcută. 

— Ah! Ah! Se pare că aici o să ne petrecem noaptea, 
viconte. 

— Desigur, dacă veţi binevoi, baroane. 

— Cum să nu! Vreau tot ce vreţi dumneavoastră. V-am mai 
spus: călătoresc de plăcere, în timp ce dumneavoastră, mi- 
aţi spus-o, călătoriţi pentru afaceri. Mă tem însă că n-o să 
staţi bine în această clădire! 

— Oh! Spuse vicontele, o noapte trece repede. 

Grupul se opri şi, mai repede decât Canolles, Pompe se 
repezi să ţină scara stăpânului său; de altfel Canolles îşi 
dădu seama că o asemenea grabă ar fi fost ridicolă din 
partea unui bărbat pentru alt bărbat. 

— Repede, camera, spuse vicontele. În adevăr, aţi avut 
dreptate, domnul de Canolles, continuă el întorcându-se 
spre însoţitorul său, sunt în adevăr foarte obosit. 

— Iat-o domnule, spuse hangiţa arătându-i o cameră 
destul de mare, situată la parter, cu fereastră spre grădină. 
Fereastra avea gratii iar deasupra camerei era podul. 

— Dar camera mea care e? Întrebă Canolles, aruncându-şi 
cu interes privirea spre uşa unei camere situată lângă 
camera vicontelui şi a cărui perete subţire constituia o 
slabă piedică pentru curiozitatea lui atât de întărâtată. 

— Camera dumneavoastră? Spuse hangiţa, veniţi pe aici 
domnule, să vă conduc. 

În adevăr, fără să pară că a observat proasta dispoziţie a 
lui Canolles, ea îl conduse până în capătul unui coridor 
exterior, de-a lungul căruia erau numai uşi, de unde toată 
lăţimea curţii îl despărţea de camera vicontelui. 

Vicontele urmărise din pragul camerei întreagă această 
manevră. 

— Acum, m-am ars! Îşi spuse Canolles, am procedat ca un 
prost: dar să nu fac mână proastă căci sunt definitiv 


pierdut. Să ne luăm aerul cel mai grațios cu putinţă. 

Şi ieşind pe balconul acela pe care îl forma, aşa cum am 
spus, coridorul exterior, strigă: 

— Bună seara, dragă viconte, somn uşor, cu adevărat că 
aveţi nevoie. Vreţi să vă trezesc mâine de dimineaţă? Nu. 
Bine! O să mă treziţi dumneavoastră, când veţi vrea. 
Noapte bună! 

— Noapte bună, baroane, spuse vicontele. 

— Să nu uit: aveţi nevoie de ceva sau vreţi să vi-l trimit pe 
Castorin să vă desfacă eghileţii? 

— Mulţumesc, îl am pe Pompe, se culcă în camera de 
alături. 

— Bună prevedere, tot aşa fac şi eu cu Castorin. Măsură 
de prudenţă, nu-i aşa, Pompee? Niciodată nu se iau destule 
măsuri de prevedere într-un han... Bună seara, viconte. 

Vicontele răspunse printr-o urare asemănătoare şi închise 
uşa. 

„Bine, bine, viconte, murmură Canolles, mâine o să fie 
rândul meu să pregătesc locuinţa şi am să mă revanşez. 
Bine! Continua el, trage perdelele, ba întinde şi o pânză la 
ferestră ca să nu i se vadă nici umbra. Drace! E un băiat 
foarte pudic gentilomul acesta, dar mi-e totuna. Să 
aşteptăm până mâine”. 

Şi Canolles intră în casă mormăind; se dezbrăcă într-o 
foarte roastă dispoziţie, se culcă posomorât şi visă că 
Nanon dăduse în uzunarul lui peste mănuşa gri deschis a 
vicontelui. 

XI. 

A doua zi, Canolles fu mai vesel decât în ajun; la rândul 
său şi vicontele de Cambes se lăsă antrenat de o veselie 
sinceră. Pompee, în vervă, povestea lui Castorin despre 
războaiele la care participase. Ioată dimineaţa fu plină de 
amabilităţi şi dintr-o parte şi din alta. 

La amiază Canolles se scuză vicontelui că era obligat să-l 
părăsească însă trebuia, spunea el, să scrie o scrisoare 
lungă unui prieten care locuia în apropiere şi-l mai preveni 


că trebuia să facă şi o vizită unui alt cunoscut, a cărei 
locuinţa era cam la vreo trei, patru leghe de Poitiers, 
aproape de şoseaua principală. Canolles întrebă pe hangiu 
de prietenul acesta, dându-i numele, şi i se răspunse că 
înainte de a ajunge în satul Jaulnay, o să dea peste casa 
acestui prieten, uşor de recunoscut după două turnulețe. 

Întrucât Castorin trebuia să părăsească mica trupă, ca să 
ducă scrisoarea, iar Canolles trebuia să se abată ca să-şi 
viziteze prietenul, vicontele fu rugat să indice locul unde 
aveau să rămână peste noapte; acesta aruncă ochii pe harta 
mică pe care o purta Pompee într-o port-haină şi propuse 
satul Jaulnay. Canolles nu făcu nici o obiecţiune, ba împinse 
viclenia până a spune cu voce tare: 

— Pompee, dacă ai să mai fii trimis ca ieri în chip de şef de 
stat major, reţine-mi, dacă se poate, camera mea alături de 
camera stăpânului dumitale, ca să fim aproape şi să mai 
putem vorbi puţin. 

Prefăcutul scutier, schimbă o privire cu vicontele şi surâse 
uşor, hotărât să nu facă nimic din ceea ce îi spusese 
baronul. 

Castorin, care primi instrucţiuni din timp, când luă 
scrisoarea primi ordinul să vină la Jaulnay. 

De înşelat asupra hanului nu putea fi vorba pentru că în 
Jaulnay nu era decât unul singur cu firma La marele Carol 
Martel. 

Toată lumea plecă. După vreo cinci sute de paşi de 
Poitiers, unde prânziseră, Castorin o luă pe drumul care se 
deschidea la dreapta. Se mai merse cam două ore. În 
sfârşit, Canolles, la rândul său recunoscu, după indicaţiile 
primite, casa prietenului său: i-o arătă vicontelui, îşi luă 
rămas bun de la el, îi reînnoi lui Pompee invitaţia de a se 
ocupa de camera lui şi o luă pe drumul care se deschidea la 
stingă. 

Vicontele era complet liniştit; scena din ajun se petrecuse 
fără discuţii iar ziua se scursese fără cea mai mică aluzie; 
aşa că nu se mai temea de nici o piedică din partes lui 


Canolles şi din moment ce baronul rămânea pentru elun 
simplu tovarăş de drum, bun vesel şi spiritual, nu mai dorea 
nimic altceva decât să termine călătoria în compania 
aestuia. De aceea, fie că vicontele socotise inutilă orice 
precauţiune, fie că nu voise să se despartă de scutier şi să 
rămână singur pe drum, Pompe nu fu trimis înainte. 

Ajunseră în sat noaptea, pe o ploaie cu găleata. Din 
fericire se găsi o cameră încălzită; vicontele, grăbit să se 
schimbe, o luă, poruncindu-i lui Pompe să se îngrijească de 
cameră pentru Canolles. 

— S-a aranjat, spuse egoistul Pompe care abia aştepta să 
se culce şi el, hangiţa a promis că se ocupă ea. 

— Bine. Unde e trusa mea? 

— Iat-o. 

— Flacoanele? 

— Mulţumesc... Unde dormi Pompee? 

— În capătul coridorului. 

— Şi dacă am nevoie să te chem? 

— Iată clopoţelul, vine hangiţa... 

— Bine. Uşa se închide bine? 

— Domnul poate să vadă. 

— Nu are zăvor! 

— Nu, dar are broască. 

— Bine, am să mă închid pe dinăuntru. Mai există vreo 
intrare? 

— După câte ştiu eu, nu. 

Şi Pompee luă sfeşnicul şi făcu înconjurul camerei. 

— Vezi dacă obloanele sunt solide. 

— Sunt puse cârligele. 

— Bine, poţi pleca, Pompee. 

Pompee ieşi, iar vicontele răsuci cheia în broască. 

O oră mai târziu, Castorin care sosise la han cel dintâi şi 
care avea o cameră lângă Pompee, fără ca acesta să ştie, 
ieşi din cameră în vârful picioarelor şi-i deschise poarta lui 
Canolles. 


Cu inima bătând puternic, Canolles se strecură în han, 
lăsându-i lui Castroin grija de a reînchide poarta şi ceru să i 
se arate camera vicontelui, apoi se îndreptă într-acolo. 

Vicontele se pregătea să se culce când auzi paşi pe 
coridor. 

Fricos, cum îl ştim, paşii îl făcură să tresară de emoție, 
trase cu urechea. 

Paşii se opriră în dreptul uşii. 

O secundă mai târziu se auzi o ciocănitură. 

— Cine e? Întrebă o voce pe care Canolles n-ar fi 
recunoscut-o dacă n-ar fi avut mai multe ocazii să studieze 
variațiile acestei voci. 

— Eu! Spuse Canolles. 

— Cum? Dumneata! Spuse vocea trecând de la emoție la 
spaimă. 

— Da închipuiţi-vă, viconte, că nu mai e nici un loc în tot 
hanul, nici o cameră liberă... Imbecilul dumitale de Pompee 
nu s-a ghândit la mine... Şi nici un alt han în tot satul... Şi 
cum camera dumitale are două paturi. 

Vicontele aruncă o privire îngrozitoare spre cele două 
paturi aşezate unul lângă altul într-o nişă şi despărțite doar 
printr-o masă de noapte. 

— Ei bine! Înţelegeţi? Continuă Canolles. Am venit să cer 
unul. Vă rog deschideţi-mi repede, că mor de frig... 

Se auzi atunci în cameră o mare agitaţie, zgomot de haine 
strânse şi paşi grăbiţi. 

— Da, da, baroane, se auzi vocea vicontelui din ce în ce 
mai speriată, da, da, vin, alerg... 

— Aştept... Dar pentru numele lui Dumnezeu, grăbiţi-vă, 
dacă nu vreţi să mă vedeţi îngheţat. 

— lertaţi-mă, dar, vedeţi, dormeam. 

— Da? Şi mie care mi s-a părut că aveţi lumina aprinsă. 

— Nu, nu, vă înşelaţi. 

Şi lumina se stinse imediat: Canolles nu protestă. 

— Vin... Dar nu găsesc uşa, continuă vicontele. 


— Cred şi eu, spuse Canolles. Vă aud vocea în partea 
cealaltă a camerei... Veniţi, încoace... 

— Ah! Căutam clopoţelul ca să-l chem pe Pompee. 

— Pompe e în capătul celălalt al coridorului şi n-o să vă 
poată auzi... Am vrut să-l trezesc ca să aflu ceva de la el, 
dar n-a fost posibil... Doarme buştean. 

— Am s-o chem pe hangiţă... 

— Aş, hangiţa şi-a cedat patul unui călător şi s-a urcat în 
pod să se culce... Aşa că nu va veni nimeni, dragă 
prietene... De altfel, ce rost are să chemi lumea? N-am 
nevoie de nimeni. 

— Dar eu... 

— Dumneata? Dumneata îmi deschizi uşa şi îţi mulţumesc. 
Caut pe bâjbâite, mă culc şi asta e tot. Aşa că deschide-ţi, vă 
TOg. 

Dar, poate, în sfârşit s-o mai găsi vreo cameră, chiar fără 
pat, spuse vicontele dezorientat. Este imposibil să nu mai 
fie şi alte camere. Să chemăm pe cineva, să caute... 

— Dar, dragă viconte, e zece şi jumătate... O să trezeşti tot 
hanul... O să creadă lumea că a luat casa foc... arfiun 
eveniment care ne-ar ţine treji toată noaptea şi ar fi păcat, 
căci pic de somn... 

Această ultimă asigurare păru că-l linişteşte puţin pe 
viconte. Nişte paşi mici se auziră până la uşă şi uşa se 
deschise. 

Canolles intră şi închise uşa după el în timp ce vicontele se 
depărtase în grabă. 

Baronul se găsi atunci într-o cameră aproape pe de-a- 
ntregul scufundată în întuneric, căci ultimii tăciuni de foc, 
aproape stinşi, nu mai aruncau decât o lumină insuficientă. 
Atmosfera era călduţă şi parfumată cu toate acele mirosuri 
care denotă o excesivă atenţie pentru îngrijirea corpului. 

— Ah! Mulţumesc viconte, spuse Canolles, în adevăr aici e 
mult mai bine ca pe coridor. 

— Aţi vrea să dormiţi, baroane? Întrebă vicontele. 


— Sigur că da... Arătaţi-mi patul, căci cunoaşteţi camera 
mai bine decât mine... Sau lăsaţi-mă să aprind lumânarea. 

— Nu! Nu! Inutil! Spuse vicontele. Patul dumitale este aici, 
în stânga. 

Cum stânga vicontelui, era dreapta baronului, baronul se 
îndreptă spre dreapta, dădu peste o fereastră şi lângă 
fereastră de o măsuţă iar pe măsuţă de clopoţelul pe care 
vicontele îl căutase cu disperare. Şi, pentru orice 
eventualitate, băgă clopoţelul în buzunar. 

— Ce spuneaţi? Haideţi, viconte, ce ne jucăm de-a baba- 
oarba?... Măcar trebuia să mă fi anunţat că e pericol! Dar 
ce naiba cotrobăiţi prin întuneric? 

— Caut clopoţelul să-l chem pe Pompee. 

— Ce dracu vreţi cu Pompee? 

— Vreau... Vreau să pregătească un pat lângă patul meu... 

— Pentru cine? 

— Pentru el! 

— Pentru el?... Ce tot spuneţi, viconte!... Lachei în camera 
noastră! Haida de! Aveţi nişte obiceiuri de fată speriată. 
Ptiu!... Suntem băieţi destul de mari ca să ne putem apăra 
singuri. Nu, daţi-mi doar mâna şi conduceţi-mă spre patul 
meu pe care pot să-l găsesc... Sau mai bine... Să aprindem 
lumânarea. 

— Nu, nu, nu! Strigă vicontele. 

— Pentru că nu vreţi să-mi daţi mâna, spuse Canolles, ar 
trebui să-mi întindeţi un cap de sfoară, sunt aici ca într-un 
adevărat labirint. 

Şi, spunând aceasta, înaintă, cu braţele întinse, în direcţia 
de unde auzise vocea; dar, pe lângă el, văzu alunecând ca o 
umbră şi simţi trecând un parfum; strânse braţele, însă 
asemeni lui Orfeu al lui Virgiliu, nu cuprinse în braţe decât 
aerul. 

— Acolo! Acolo! Strigă vicontele din celălalt capăt al 
camerei; sunteţi lângă pat, baroane. 

— Care din două este al meu? 

— N-are importanţă! Eu tot nu mă culc. 


— Cum, nu vă culcaţi? Spuse Canolles întorcându-se la 
aceste cuvinte imprudente, şi ce-o să faceţi? 

— Am să stau pe un scaun toată noaptea. 

— Haida de! Spuse Canolles, n-aş putea îngădui o 
asemenea copilărie, veniţi, viconte, veniţi! 

Şi Canolles, călăuzit de o scânteie ţâşnită din vatră pentru 
o clipă, zări pe viconte, înfăşurat în pelerină, ghemuit într- 
un colţ între fereastră şi scrin. 

Raza nu dură decât o clipă, dar fu de ajuns ca să-l 
orienteze pe baron, iar pe viconte să înţeleagă că era 
pierdut. Canolles înainta drept spre el, cu mâinile întinse şi 
deşi camera intrase din nou în beznă, bietul gentilom 
înţelese că de data asta nu mai putea scăpa de cel care îl 
urmărea. 

— Baroane! Baroane! Se bâlbâi vicontele, vă implor, nu 
mai înaintați, nu părăsiţi locul unde vă găsiţi, dacă sunteţi 
gentilom, nici un pas mai mult. 

Canolles se opri, vicontele era atât de aproape încât îi 
auzea inima bătând şi simţea aerul călduţ al respirației lui 
întretăiate; în acelaşi timp un parfum îmbătător, ameţitor, 
alcătuit din emanaţiile tinereţii şi frumuseţii, păru că-l 
înfăşoară ca să-i ia toată posibilitatea de a se supune 
vicontelui, chiar dacă ar fi voit s-o facă. 

Totuşi, un moment rămase unde se afla cu mâinile întinse 
spre mâinile care îl respingeau, simțind că nu mai avea de 
făcut decât o mişcare pentru a se apropia de această fiinţă 
încântătoare a cărei supleţe o admirase de atâtea ori, în 
aceste două zile. 

— Îndurare, îndurare! Murmură vicontele cu o voce în 
care teama se amesteca cu o uşoară plăcere. Îndurare! Şi 
vocea i se stinse pe buze, în timp ce Canolles simţi cum 
trupul alunecă de-alungul peretelui şi cade în genunchi. 

Pieptul i se umflă, era în vocea care cerea îndurare, un 
accent care îl făcu să-şi dea seama că adversarul său era pe 
jumătate învins. 


Mai făcu un pas, întinse mâinile şi întâlni mâinile 
împreunate şi rugătoare ale tânărului care, ne mai având 
puterea să scoată nici un strigăt, lăsă să-i scape un suspin 
aproape dureros. 

În acelaşi moment, se auzi sub fereastră galopul unui cal şi 
bătăi puternice răsunară în poarta hanului, urmate de 
strigăte şi de agitaţie. Se striga şi se bătea în poartă, pe 
rând. 

— Domnul baron de Canolles! Strigă un glas. 

— Oh! Mulţumesc lui Dumnezeu! Sunt salvat, murmură 
vicontele. 

— Să-l ia dracul pe criminalul ăsta care mă strigă! Spuse 
Canolles, nu putea să vină mâine de dimineaţă! 

— Domnul baron de Canolles! Strigă glasul de afară, 
domnul baron de Canolles! Trebuie să-i vorbesc chiar 
acum! 

— Ce s-o fi întâmplat? Întrebă baronul dându-se un pas 
înapoi. 

— Domnule, domnule, spuse Castorin la uşă, sunteţi 
chemat... Sunteţi căutat. 

— De cine, ticălosule? 

— De un curier. 

— Din partea cui? 

— Din partea domnului duce d'Epernon. 

— Şi ce vrea? 

— Serviciul regelui. 

La auzul acestui cuvânt magic, căruia trebuia să i se dea 
ascultare, Canolles deschise uşa şi cobori, bombănind fără 
încetare. 

Pompee sforăia. 

Curierul intrase şi aştepta într-o sală de jos. Canolles se 
îndreptă spre el şi păli citind scrisoarea lui Nanon. Aşa cum 
desigur că cititorul a ghicit, curierul era Courtauvaux, care, 
plecând aproape zece ore după Canolles, cu toate eforturile 
pe care le depusese, nu putuse să-l întâlnească decât la a 
doua oprire. 


Ctteva întrebări puse lui Courtauvaux îl convinse pe 
Canolles de necesitatea urgenţei misiunii care i se 
încredinţase. Reciti scrisoarea şi formula „Buna dumitale 
soră, Nanon” îl făcu să înţeleagă ceea ce se întâmplase, că 
domnişoara de Lartigues îl dăduse drept fratele său, ca să 
iasă din încurcătură. 

Canolles o auzise chiar pe Nanon vorbind în termeni puţin 
măgulitori despre acest frate căruia îi luase acum locul. 
Asta nu adăuga puţin la sila cu care se supuse mesajului 
primit din partea ducelui. 

— Bine, îi spuse el lui Courtauvaux, fără să-i deschidă 
vreun credit la han şi fără să-şi golească punga în mâna lui, 
cum ar fi procedat în oricare alte ocazii asemănătoare; 
bine, spune-i stăpânului dumitale că ne-ai găsit şi că ne-am 
supus imediat. 

— Domnişoarei de Lartigues nu-i spun nimic? 

— Ba da! Spune-i că fratele său îi apreciază sentimentul 
care a făcut-o să acţioneze şi că-i este foarte obligat. 
Castorin pune şeile pe cai! 

Şi fără să mai spună altceva curierului, uimit de o 
asemenea primire grosolană, Canolles urcă la viconte pe 
care îl găsi palid, tremurând şi îmbrăcat. Două luminări 
aprinse erau aşezate pe cămin. 

Canolles aruncă o privire plină de regret spre cele două 
paturi din care numai unul arăta că stătuse cineva pe el. 
Tânărul îi urmări privirea şi un sentiment de pudoare îi 
împurpură obrajii. 

— Fiţi mulţumit, viconte, spuse Canolles, aţi scăpat de 
mine pentru restul călătoriei. Plec pentru o misiune în 
serviciul regelui. 

— Când? Întrebă vicontele cu glasul încă nesigur. 

— Chiar acum, mă duc la Mantes unde se pare că este 
curtea în momentul de faţă. 

— Adio, domnule, abia putu să răspundă tânărul, care 
căzu pe un scaun fără să mai îndrăznească să-şi ridice ochii 
spre el. 


Canolles făcu un pas spre el. 

— Desigur că n-am să vă mai revăd, spuse el emoţionat. 

— Cine ştie? Spuse vicontele încercând să surâdă. 

— Promiteţi un singur lucru unui om care îşi va aminti 
mereu de dumneavostră, spuse Canolles, punându-şi mâna 
pe inimă, şi făcu aceasta cu atâta armonie în gest şi în vorbă 
încât nu lăsa nici o îndoială asupra sincerităţii cu care 
vorbea. 

— Ce anume? 

— Că o să vă gândiţi la el, câteodată. 


— Vă promit. 
— Fără... Mânie... 
— Da. 


— O dovadă în sprijinul acestei promisiuni? Spuse 
Canolles. 

Vicontele îi întinse mâna. 

Canolles luă această mână micuță şi tremurândă, cu 
intenţia de a o strânge doar, în mâinile sale, dar cu o 
mişcare mai puternică decât voinţa lui, îşi apăsă buzele cu 
putere pe ea, apoi se repezi afară din cameră murmurând 
pentru el: 

— Oh! Nanon! Ai să mă poţi despăgubi vreodată de ceea 
ce m-ai făcut să pierd? 

XII. 

Dacă am urmărit acum pe prinţesele de Conde în exilul lor 
de la Chantilly despre care Richon făcuse vicontelui o 
descriere atât de îngrozitoare, iată ce am observa. 

Pe sub frumoasele alei de castani, pudrate cu o zăpadă de 
flori, peste peluzele acoperite cu iarbă care se întind până 
spre lacurile albastre, se agită încontinuu o mulţime de 
persoane care se plimbă, râd, stau de vorbă sau cântă. Ici şi 
colo, în mijlocul peluzelor, câţiva cititori apar pierduţi în 
mijlocul valurilor de verdeață, în care nu se distinge decât 
pagina albă pe care o citesc cu nesaţ şi care aparţine fie 
„Cleopatrei” domnului de la Calpremede, „Astreei” 
domnului d'Urfe sau lui „Cyrus cel mare” al domnişoarei de 


Scudery; în mijlocul boltelor de caprifoliu şi de clematite se 
aud acorduri de luth şi cântece de voci invizibile. În sfârşit, 
pe aleea principală, care duce la castel, trece din când în 
când, cu iuţeala fulgerului, câte un călăreț, purtătorul 
vreunui ordin. 

În acest timp, pe terasă, trei femei îmbrăcate în satin şi 
urmate la distanţă de scutieri muţi şi respectuoşi, se plimbă 
grav, cu gesturi pline de ceremonie şi măreție. La mijloc, o 
doamnă cu înfăţişare nobilă, cu toţi cei cincizeci şi şapte de 
ani ai săi, ţine o adevărată dizertaţie despre problemele de 
stat; în dreapta, o tânără ţeapănă, îmbrăcată sobru, ascultă 
docta teorie a vecinei sale. Încruntându-se; în stânga, o altă 
bătrână, cea mai ţeapănă şi cea mai tacticoasă dintre toate, 
tocmai pentru că este de origină mai puţin ilustră, vorbeşte, 
ascultă şi meditează, în acelaşi timp. 

Doamna din mijloc este doamna prinţesă-mamă, mama 
învingătorului de la Rocroi, Nordlingen şi Lens care, de 
când este persecutat, iar persecuția l-a dus la Vincennes, a 
început să fie numit marele Conde, nume pe care şi 
posteritatea i-l va respecta. Această doamnă, sub trăsăturile 
căreia se mai cunosc încă urmele acelei frumuseți care 
făcuse din ea ultima şi poate cea mai nebunească dragoste 
a lui Henric al IV-lea, a fost rănită în dragostea ei de mamă 
şi în orgoliul ei de prinţesă, de un „fachino italiano” care se 
numea Mazarini, pe vremea când era slugă la cardinalul 
Bentivoglio şi care, acum, de când este iubitul Annei de 
Austria şi primul ministru al legatului Franţei, este numit 
excelența sa cardinalul Mazarin. 

EI a fost acela care a îndrăznit să-l arunce în închisoare pe 
Conde a exilat la Chantilly pe mama şi soţia acestui nobil 
prizonier. 

Doamna din dreapta este Claire - Clemence de Maili€, 
prinţesă Conde, care, potrivit unui obicei aristocratic al 
timpului, este numită doar doamna prinţesă şi atât, pentru 
a se preciza, felul acesta, că soţia şefului familiei Conde este 
prima prinţesă de sânge, prinţesă prin excelenţă; mândră a 


fost ea întotdeauna, dar de când este persecutată, mândria 
i-a crescut din cauza acestei persecuții, devenind 
orgolioasă. 

În adevăr, condamnată să joace un rol secundar când 
marele Conde era liber, ea a devenit mai de plâns decât o 
văduvă iar fiul său, ducele d'Enghien, care are aproape 
şapte ani, mult mai interesant decât un orfan. Toţi ochii sunt 
aţintiţi asupra ei şi, fără teama de a deveni ridicolă, s-ar 
îmbrăca în haine de doliu. De când Anna de Austria a exilat 
aceste două doamne dezolate, plânsetele lor ascuţite s-au 
transformat în ameninţări ascunse: din oprimate, au ajuns 
răsculate. Doamna prinţesă e un adevărat Temistocle cu 
scufă de noapte, un Miltiade în fustă, iar laurii doamnei de 
Longueville, un moment regină a Parisului, nu-i dau pace. 

Bătrâna urâcioasă din stânga este marchiza de 'Tourville 
care nu îndrăzneşte să scrie un roman, dar care creează în 
politică: n-a luat parte la război, cum a făcut viteazul 
Pompee şi n-a încasat, ca el, un glonţ în bătălia de la Corbie, 
însă soţul ei, care fusese un căpitan foarte prețuit, a fost 
rănit în faţa cetăţii La Rochelle şi a căzut la Friebourg. De 
aici a rezultat că moştenind averea lui personală a crezut că 
i-a moştenit şi geniul său militar. De când a venit la 
doamnele prințese de Conde, a făcut trei planuri de 
campanie care au provocat, fiecare, admiraţia femeilor din 
suită şi care n-au fost abandonate, ci numai amânate în 
clipa când era gata să înceapă bătălia. Nu îndrăzneşte să 
îmbracc uniforma soţului ei, deşi uneori ar dori s-o facă, 
însă ţine în cameră, deasupra patului, sabia lui agăţată de 
pereee şi din când în când, când rămâne singură, o scoate 
din teacă, însoţind această operaţie cu un aer foarte 
marţial. 

Cu tot aspectul său de sărbătoare, Chantilly ar putea fi în 
fond o imensă cazarmă şi dacă s-ar căuta bine s-ar găsi praf 
de puşcă în pivnițe şi baionete prin tufişuri. 

Cele trei doamne, în timpul plimbării lor triste, se 
îndreaptă de fiecare dată spre poarta principală a castelului 


şi pare că aşteaptă sosirea unui mesager de mare 
importanţă. De mai multe ori doamna prinţesă-mamă a 
spus, clătinând din cap şi suspinând: 

— Nu vom reuşi, fata mea, vom fi umilite. 

— O glorie trebuie plătită, spuse doamna de Tourville fără 
să-şi piardă cu nimic din atitudinea ei aspră, nu există 
victorie fără luptă! 

— Dacă nu vom reuşi, dacă vom fi învinse, spuse prinţesa 
cea tânără, ne vom răzbuna. 

— Doamnă, spuse prinţesa-mamă, dacă nu vom reuşi 
înseamnă că Dumnezeu l-a învins pe domnul le Prince. Aţi 
vrea să vă răzbunaţi pe Dumnezeu? 

Tânăra prinţesă se înclină în faţa admirabilei modestii a 
soacrei sale iar cele trei personaje, salutându-se şi 
tămâindu-se astfel, semănau cu un episcop asistat de doi 
diaconi care îl iau pe Dumnezeu drept pretext pentru 
omagiile pe care şi le aduc unul altuia. 

— Nici domnul de Turenne, nici domnul de La 
Rochefoucauld nici domnul de Bouillon, murmură prinţesa- 
mamă, toţi lipsesc deodată! 

— Nici bani! Răspunse doamna de Tourville. 

— Pe cine să mai contezi, adăugă doamna prinţesă, dacă 
însăşi Claire ne uită? 

— Cine ţi-a spus, fiica mea, că doamna de Cambes te uită? 

— Nu mai vine. 

— Poate că este împiedicată, ştii bine că drumurile sunt 
păzite de trupele domnului de Saint-Aignan. 

— Ar fi putut să scrie măcar. 

— Cum vreţi să aştearnă pe hârtie un răspuns atât de 
important: aderarea la partidul domnilor prinți a unui oraş 
atât de mare cum este Bordeaux... Nu, nu asta mă 
îngrijorează cel mai mult. 

— De altfel, reluă doamna de Tourville, unul din planurile 
pe care am avut cinstea să le spun alteţii voastre avea ca 
scop precis o răscoală la Guyana. 


— Da, da, şi vom mai reveni la asta, dacă va fi nevoie, 
răspunse doamna prinţesă, însă eu sunt de părerea mamei 
mele şi încep să cred că Claire trebuie să fi întâmpinat 
vreun necaz: altfel ar fi venit. Poate că arendaşii nu s-au 
ţinut de cuvânt: ştiţi că un ţăran răsculat foloseşte 
întotdeauna ocazia ca să nu plătească dacă poate. Ce putem 
şti ce s-a întâmplat cu ţăranii din Guyana, în ciuda 
promisiunilor pe care le-au făcut? Gasconi...! 

— Nişte flecari! Spuse doamna de Tourville, luaţi 
individual, nişte oameni viteji, dar luaţi în masă, nişte 
soldaţi slabi, buni să strige: Trăiască domnul le Prince! 
Când le e teamă de spaniol, asta-i tot. 

— Şi totuşi îl urau pe domnul d Epernon, spuse prinţesa- 
mamă, căci i-au spânzurat imaginea, la Agen, şi i-au promis 
că o să-l spânzure în realitate la Bordeaux, dacă o să mai 
calce vreodată pe acolo. 

— O să revină şi o să-i spânzure el, pe toţi, vorbi, cu ciudă, 
doamna prinţesă. 

— Şi toate acestea sunt din cauza domnului Lenet, spuse 
doamna de 'Tourville, a domnului Pierre Lenet, repetă ea cu 
indignare, a consilierului acesta încăpățânat pe care 
persistaţi să-l păstraţi şi care nu e bun decât să ne 
împiedice toate planurile. Dacă n-ar fi respins al doilea plan 
al meu, care avea drept scop, vă amintiţi, să cucerim 
fortăreaţa de la Vayres, insula Saint-Georges şi fortul de la 
Blaye, am fi putut acum asedia Bordeaux-ul care, în cele din 
urmă, ar fi trebuit să capituleze. 

— Mi-ar place să se ofere de bună voie, dacă alteţa voastră 
nu este de o altă părere, se auzi, în spatele doamnei de 
Tourville, o voce al cărei accent respectuos nu era lipsit de o 
urmă de ironie. Oraşul care capitulează cedează în faţa 
forţei şi nu se angajează la nimic; oraşul care se oferă 
singur se compromite şi este obligat să urmeze până la 
capăt soarta celui căruia i s-a oferit. 

Cele trei doamne se întoarseră şi-l zăriră pe Pierre Lenet 
care, în timp ce ele făceau una din plimbările lor obişnuite 


spre poarta principală a castelului, asupra căreia îşi 
îndreptau privirile fără încetare, ieşise printr-o uşă ce 
dădea direct pe terasă şi se apropiase fără să fi fost 
observat. 

Ceea ce spusese doamna de Tourville era, în parte, 
adevărat. Pierre Lenet, consilierul marelui Conde, om rece, 
savant şi grav, avea misiunea prizonierului de a-şi 
supraveghea prietenii şi duşmanii şi, trebuie s-o spunem, că 
îi era mai greu să-i împiedice pe prietenii domnului le 
Prince de a compromite cauza acestuia, decât de a combate 
intenţiile dăunătoare ale duşmanilor săi. Însă şiret şi abil ca 
un avocat, obişnuit cu şicanele şi viclcniile din tribunal, 
învingea de cele mai multe ori, printr-o inerție de 
nezdruncinat. De altfel la Chantilly se dădeau bătăliile lui 
cele mai savante. Amorul propriu al doamnei de Tourville, 
nerăbdarea doamnei prințese, inflexibilitatea aristocratică a 
prinţesei-mamă erau pe măsura şireteniei lui Mazarin, 
orgoliului Annei de Austria şi nehotărării parlamentului. 

Lenet, însărcinai de prinţ cu corespondenţa, îşi impusese 
legea de a nu comunica prinţeselor noutăţile decât atunci 
când socotea util, el fiind cel care aprecia oportunitaiea 
aceasta; căci diplomaţia feminină neproccdând întotdeauna 
în secret, principiu de bază al diplomaţiei masculine, muite 
din planurile lui Lenet fuseseră trnasmise duşmanilor, chiar 
de prietenii lui. 

Cele două prințese, în ciuda opoziţiei pe care o găseau la 
el, trebuiau să recunoască devotamentul şi mai ales 
utilitatea lui Pierre Lenet. Îl primiră pe consilier cu un gest 
amical, un uşor surâs se zări, chiar, pe buzele prinţesei- 
mame. 

— Ei, bine! Dragă Lenet ai auzit, spuse ea, doamna de 
Tourville se plângea sau, mai bine zis, ne plângea. Totul 
merge din rău în mai rău. Ah! Afacerile noastre, dragă 
Lenet, afacerile noastre! 

— Doamnă, răspunse Lenet, sini departe de a vedea 
lucrurile aşa de în negru, cum le vede alteţea voastră. 


Aştept mult de la timp şi de la întoarcerea norocului 
Cunoaşteţi proverbul: „lotul i se îndeplineşte celui care ştie 
să aştepte”. 

— Timpul, întoarcerea norocului, asta e filosofie, domnule 
Lenet, nu politică! Spuse doamna prinţesă. 

Lenet surâse la rândul său. 

— Filosofia e necesară în toate şi mai ales în politică. Ea 
învaţă să nu te îmbeţi de succes şi să nu-ţi pierzi răbdarea 
la nenorocire. 

— Asta n-are importanţă! Spuse doamna de Tourville, aş fi 
preferar un curier cu o veste mai bună, în locul maximelor 
dumitale. Nu-i aşa, doamnă prinţesă? 

— Da, mărturisesc că aşa e, declară doamna de Conde. 

— Alteța voastră va fi satisfăcută, pentru că astăzi va primi 
trei, răspunse Lenet, cu acelaşi calm. 

— Cum, trei? 

— Da, doamnă. Primul a fost văzut pe drumul dinspre 
Bordeaux, al doilea vine de la Stenay, iar al treilea soseşte 
de la Rochefoucauld. 

Cele două prințese scoaseră un strigăt de fericită surpriză. 
Doamna de Tourville îşi muşcă buzele. 

— Mi se pare, domnule Pierre, spuse ea fandosindu-se 
pentru a-şi ascunde ciuda şi amărăciunea cuvintelor pe 
care se pregătea să le lanseze, mi se pare că un necromant 
priceput ca dumneata n-ar fi trebuit să se oprească pe un 
drum atât de bun şi după ce a anunţat curierii, ar fi trebuit 
să ne spună şi conţinutul scrisorilor. 

— Priceperea mea, doamnă, nu merge atât de departe pe 
cât credeţi, spuse el cu modestie, ea se mărgineşte să fie un 
servitor fidel. Anunţ, dar nu ghicesc. 

În acelaşi moment, de parcă Lenet ar fi fost slujit de un 
demon ascuns, se zăriră doi călăreţi care trecură poarta 
castelului şi înaintau în galop. Îndată, un stol de curioşi, 
venind de pe peluze şi de pe terase, se strânse aproape de 
balustradă ca să afle amănunte. 


Cei doi cavaleri descălecară. Unul dintre ei, aruncă 
celuilalt, care părea că-i e lacheu căpăstrul calului său 
năduşit şi se îndreptă mai mult alergând, spre prinţesele 
care veneau spre el din capătul opus al galeriei. 

— Claire! Strigă doamna prinţesă. 

— Da, alteţă! Primiţi, vă rog doamnă respectuosul meu 
omagiu. 

Şi punând un genunchi în pământ, tânărul încercă să ia 
mâna doamnei prințese pentru a o săruta. 

— Vino în braţele mele! Dragă vicontesă, vino în braţele 
mele, strigă doamna de Condd ridicând-o. 

Şi, după ce se lăsă îmbrăţişat, cu toate dovezile posibile de 
respect din partea doamnei prințese, cavalerul „Se întoarse 
către prinţesa-mamă pe care o salută până la pământ. 

— Vorbeşte repede, dragă Claire, spuse acesta. 

— Da, vorbeşte, adăugă doamna de Conde, l-ai văzut pe 
Richon? 

— Da, alteţă şi mi-a încredinţat o misiune pentru 
dumneavoastră. 

— Bună sau rea? 

— Nici eu nu ştiu; se compune din două cuvinte. 

— Care? Spune repede căci mor de nerăbdare. 

Şi pe faţa celor două prințese se citi cea mai vie 
îngrijorare. 

— Bordeaux. Da! Spuse Claire îngrijorată ea însăşi de 
efectul pe care puteau să-l producă cele două cuvinte. 

Dar se linişti de îndată, căci cele două prințese răspunseră 
la aceste două cuvinte cu un strigăt de triumf care-l făcu pe 
Lenet să se apropfe în fugă, din celălalt capăt al galeriei. 

— Lenet! Vino, Lenet! Strigă doamna prinţesă, ştii ce veste 
ne aduce buna Claire? 

— Desigur, doamnă, spuse Lenet surâzând, sigur că ştiu, 
iată de ce nici nu mă grăbeam. 

— De unde ştii? 

— Bordeaux. Da! Nu-i aşa? Spuse Lenet. 


— În adevăr eşti un vrăjitor, dragă Pierre! Spuse prinţesa- 
mamă. 

— Dar dacă ştiai, spuse pe un ton de reproş doamna 
prinţesă, de ce nu ne-ai scos din îngrijorarea în care ne 
chinuiam? 

— Pentru că voiam să las doamnei vicontese de Cambes 
recompensa ostenelii sale, răspunse Lenet, înclinându-se în 
faţa lui Claire, foarte emoţionată, şi pentru că mă temeam 
de o izbucnire de bucurie din partea alteţelor voastre, pe 
terasă, în faţa lumii. 

— Ai dreptate, Pierre, ai întotdeauna dreptate, dragă 
Pierre! Spuse doamna prinţesă. Să tăcem! 

— Şi totuşi, viteazului Richon îi datorăm aceasta, spuse 
prinţesa-mamă. Nu-i aşa că eşti mulţumit de el şi că a 
acţionat bine, spune, jupân Lenet? 

Jupân era cuvântul de mângâiere al prinţesei-mamă, 
reţinut de la Henric al IV-lea, care îl folosea foarte des. 

— Richon este un om cu cap şi un om de execuţie, doamnă, 
spuse Lenet, şi vă rog să credeţi, alteţă, că dacă n-aş fi fost 
sigur de el, ca de mine însumi, nu l-aş fi recomandat. 

— Ce putem face pentru el? Spuse doamna prinţesă. 

— Ar trebui să-i dăm o slujbă importantă, spuse prinţesa- 
mamă. 

— O slujbă importantă... Nici să nu vă gândiţt, alteţă, 
spuse cu silă doamna de Tourville, uitaţi că domnul Richon 
nu este gentilom? 

— Nici eu nu sunt, doamnă, răspunse Lenet, ceea ce nu-l 
împiedică pe domnul le Prince să aibă, cred o oarecare 
încredere în mine. Desigur că admir şi respect nobilimea 
Franţei, dar sunt ocazii în care, îndrăznesc să spun, o inimă 
mare valorează mai mult decât un vechi blazon. 

— Dar de ce n-a venit chiar bunul Richon să anunţe 
această veste fericită? Întrebă doamna prinţesă. 

— A rămas în Guyana ca să strângă oameni. Mi-a spus că 
putea conta de pe acum pe vreo trei sute de soldaţi: numai 
că, adăuga el, din lipsă de timp nu vor fi suficient de 


pregătiţi ca să poată lupta şi ar prefera să se obţină pentru 
el comanda unui oraş fortificat cum ar fi Vayres sau insula 
Saint-Georges. Acolo, spune el, e sigur că ar fi de mare folos 
alteţelor voastre. 

— Dar cum să obţinem asta? Întrebă prinţesa. 
Deocamdată nu. Suntem prea bine văzute la curte, pentru a 
putea recomanda pe cineva iar cel pe care, totuşi, l-am 
susţine ar deveni suspect chiar din clipa aceea. 

— Poate, doamnă, ar fi un mijloc pe care mi l-a sugerat 
chiar domnul Richon, interveni vicontesa. 

— Care? 

— Domnul d Epemon se pare că este înnebunit după o 
anumită domnişoară, adăugă vicontesa roşindu-se. 

— Ah, da! Frumoasa Nanon, spuse prinţesa cu dispreţ, 
ştim. 

— Ei bine! Se pare că ducele d'Epernon nu poate refuza 
nimic acestei femei, iar ea acordă tot ce i se plăteşte. N-am 
putea să cumpărăm un brevet pentru domnul Richon? 

— Ar fi nişte bani bine plasați, spuse Lenet. 

— Da, însă casa de bani este goală, ştiţi asta, domnule 
consilier, spuse doamna de Tourville. 

Lenet se întoarse surâzând spre doamna de Cambes. 

— A sosit momentul, doamnă, să le dovediţi alteţelor lor că 
v-aţi gândit la toate. 

— Ce vrei să spui Lenet? 

— Vrea să spună, doamnă, că sunt foarte fericită să vă pot 
oferi o modestă sumă, pe care am strâns-o cu mare 
greutate de la arendaşii mei: darul este foarte modest, dar 
n-am putut face mai mult. Douăzeci de mii de livre! 
Continuă vicontesa coborând privirea şi ezitând, timidă, să 
ofere o sumă atât de mică primelor doamne din regat, după 
regină. 

— Douăzeci de mii de livre? Strigară cele două prințese în 
acelaşi timp. 

— Dar este o adevărată avere într-o vreme ca aceasta, 
continuă prinţesa-mamă. 


— Scumpă Claire! Strigă doamna prinţesă, cum o să ne 
achităm vreodată faţă de ea? 

— Alteța voastră o să se gândească mai târziu. 

— Dar suma unde este? Întrebă doamna de Tourville. 

— În camera alteţei sale, unde a dus-o scutierul meu 
Pompee, aşa cum i-am dat ordine. 

— Lenet, să-ţi aduci aminte că datorăm această sumă 
doamnei de ambes. 

— A şi fost trecută la pasivul nostru, spuse Lenet scoţându- 
şi eainetul şi arătând la ziua respectivă cele douăzeci de mii 
de livre ale via mesei, trecută într-o coloană al cărei total le- 
ar fi speriat pe prințese, dacă şi-ar fi dat osteneala s-o 
adune. 

— Dar cum ai reuşit să treci, draga mea? Spuse doamna 
prinţesă, căci se spune că domnul de Saint-Aignan ocupă 
şoseaua şi controlează oamenii şi lucrurile, nici mai mult 
nici mai puţin, decât ca un perceptor. 

— Datorită înţelepciunii lui Pompee, am reuşit doamnă, să 
evităm acest pericol, spuse vicontesa, făcând un mare ocol, 
care ne-a întârziat cu o zi şi jumătate, dar ne-a asigurat 
călătoria. Fără acest incident aş fi fost încă de alaltăieri 
lângă alteţele voastre. 

— Liniştiţi-vă, doamnă. Snuse Lenet, timpul încă nu e 
pierdut, trebuie doar ca ziua de azi şi de mâine să fie cât 
mai bine folosite. După câte ştiu alteţele voastre, astăzi 
aşteptăm trei curieri; unul a sosit; mai rămân ceilalţi doi. 

— Am putea să cunoaştem şi noi, domnule numele 
celorlalţi doi? Întrebă doamna de Tourville, sperând să-l 
prindă cu mâţa-n sac pe consilier căruia îi declarase un 
permanent război şi care, dacă nu era făţiş, nu era, totuşi, 
mai puţin real. 

— Cel dintâi va fi Gourville, dacă prevederile mele nu mă 
înşeală; vine din partea ducelui de la Rochefoucauld. 

— Din partea prinţului de Marsillac, vreţi să spuneţi, spuse 
doamna de Tourville. 


— Domnul prinţ de Marsillac e acum duce de La 
Rochefoucauld, doamnă. 

— Cum, tatăl său a murit? 

— De opt zile. 

— Unde? 

— La Verteuil. 

— Şi al doilea? Întrebă doamna prinţesă. 

— Al doilea este Blanchefort, căpitanul gărzilor domnului 
le Prince. Vine de la Stenay, din partea domnului de 
Turenne. 

— În cazul acesta, spuse doamna de Tourville, cred ca 
pentru a evita orice pierdere de timp, am putea să ne 
referim la primul meu plan, în eventualitatea adeziunii 
oraşului Bordeaux şi a alianţei dintre domnii de Turenne şi 
de Marsillac. 

Lenet surâse ca de obicei. 

— lertaţi-mă, doamnă, spuse el pe tonul cel mai politicos 
cu putinţă, însă planurile fixate chiar de domnul le Prince, 
sunt Ia ora actuală în curs de executare şi promit să aibă un 
succes deplin. 

— Planurile hotărâte de domnul le Prince, care acum este 
la Vincennes şi care nu are legătură cu nimeni!... Spuse 
acru doamna de 'Tourville. 

— Am aici ordinele alteţei sale, scrise chiar de mâna sa, 
purtând data de ieri şi pe care le-am primit astăzi de 
dimineaţă, răspunse Lenet scoțând din buzunar o scrisoare 
a prinţului de Conde. Suntem în corespondenţă. 

Hârtia fu aproape smulsă din mâna consilierului, de cele 
două prințese, care-i sorbeau cuprinsul, cu lacrimi de 
bucurie. 

— Ah! Aşadar buzunarele lui Lenet cuprind în ele tot 
regatul Franţei! Şpuse râzând doamna jprinţesă-mamă. 

— Încă nu, doamnă, încă nu, răspunse consilierul, dar cu 
ajutorul lui Dumnezeu, am să fac aşa ca să le măresc cât 
mai mult în acest scop. Acum, continuă el arătând spre 


vicontesă, acum doamna vicontesă trebuie să fie obosită, 
după un drum atât de lung... 

Vicontesă înţelese că Lenet voia să rămână singur cu cele 
două prințese şi observând că pe figura prinţesei-mame se 
contură un surâs binevoitor, îşi dădu seama că era aşa. 
Salută respectuos şi se depărtă. 

Doamnă de Iourville rămase şi-şi promitea să culeagă 
numeroase informaţii secrete, dar la un semn imperceptibil 
al doamnei prinţese-mame către nora sa, cele două doamne 
deodată, făcând o reverență maiestoasă, executată după 
toate regulile etichetei, o anunţară pe doamna de Tourville 
că luase sfârşit şedinţa politică la care fusese invitată să ia 
parte. Doamna cu teorii înţelese invitaţia perfect, răspunse 
celor două doamne cu o reverență şi mai gravă şi mai 
ceremonioasă şi se retrase, luându-l martor pe Dumnezeu 
pentru ingratitudinea de care dau dovadă prinții. 

Cele două prințese trecură în camera de lucru, urmate de 
Pierre Lenet. 

— Acum, spuse Lenet, după ce se asigurase că uşa fusese 
bine închisă, dacă alteţele voastre vor, pot să-l primească pe 
Gourville, a sosit şi s-a schimbat, neîndrăznind să se 
prezinte în faţa dumneavoastră în costumul cu care a 
călătorit. 

— Ce veste aduce? 

— Că domnul de La Rochefoucauld va sosi astă-seară sau 
mâine, cu cinci sute de gentilomi. 

— Cinci sute de gentilomi? Dar asta reprezintă o 
adevărată armată! Strigă prinţesa. 

— Care o să ne facă trecerea anevoioasă. Aş fi preferat 
numai cinci sau şase servitori în locul acestei mulţimi; de 
domnul de Saint-Aignan am fi scăpat mai uşor. Acum va fi 
aproape imposibil să ajungi în Sud fără să fii hărțuit. 

— Cu atât m-ai bine dacă o să ne hărţuiască, spuse 
prinţesa, căci dacă ne vor hărţui, ne vom lupta şi vom 
învinge: pentru că gândul domnului de Conde va fi alături 
de noi. 


Lenet se uită spre prinţesa-mamă ca pentru a-i cere 
părerea, însă Charlotte de Montmorency, crescută în timpul 
războaielor civile din timpul lui Ludovic al XIII-lea şi care 
văzuse atâtea capete de oameni mari plecându-se ca să 
intre în închisoare sau rostogolindu-se pe eşafod pemni că 
voiseră să rămână drepte, îşi trecu mâna peste fruntea 
plină de amintiri neplăcute. 

— Da, spuse ea, aici am ajuns. Să ne ascundem sau să 
luptăm: ce lucru groaznic! Trăiam liniştite, cu puţina glorie 
pe care Dumnezeu o trimisese asupra casei noastre, nu 
căutam altceva, sau cel puţin cred că nimeni dintre noi nu 
avea altă intenţie, decât să ne păstrăm rangul în care ne-am 
născut şi iată că acum întâmplarea ne împinge să luptăm 
împotriva stăpânului nostru... 

— Doamnă! Spuse cu violenţă tânăra prinţesă, eu sunt mai 
puţin supărată decât alteţa voastră de dificultatea în care 
ne aflăm acum. Şi fratele meu şi soţul meu sunt într-o 
captivitate dezonorantă, amândoi sunt fiii dumneavoastră, 
în afară de asta, fiica dumneavoastră este exilată. lată 
motive care desigur că scuză toate încercările pe care le 
putem face. 

— Este adevărat, spuse prinţesa mamă cu o tristeţe plină 
de resemnare, este adevărat că suport toate acestea cu mai 
multă răbdare decât dumneata, doamnă, dar mi se pare că 
aşa ne este scris: să fim exilați sau prizonieri. Abia 
ajunsesem soţia tatălui soţului dumitale că a trebuit să 
părăsesc Franţa, urmată de dragostea regelui Henric al IV- 
lea. De abia ne întorsesem în ţară că a trebuit să intrăm la 
Vincennes, urmăriţi de ura cardinalului de Richelieu. Fiul 
meu, astăzi în închisoare, în închisoare a văzut lumina zilei 
şi a putut să revadă, după treizeci şi doi de ani, camera în 
care se născuse. Vai! Socrul dumitale, domnul le Prince, 
avea dreptate în sumbrele sale prevestiri: când după 
câştigarea bătăliei de la Rocroi, era condus în sala 
împodobită cu drapelele luate de la spanioli şi-mi spunea: 
„Numai Dumnezeu ştie câtă bucurie îmi produce această 


faptă a fiului meu, însă amintiţi-vă, doamnă, că pe măsură 
ce creşte gloria casei noastre, vor creşte şi nenorocirile”. 
Dacă n-aş fi primit blazonul din partea Franţei, ceea ce îl 
face prea frumos ca să-l abandonez, mi-aş fi luat ca blazon 
un şoim cu clopoței care să atragă atenţia asupra lui şi 
datorită cărora să poată fi prins cu uşurinţă iar ca deviză: 
„Famă nocet”. Am făcut prea mult zgomot, fata mea şi iată 
că acum ne dăunează. Nu eşti de aceeaşi părere, Lenet? 

— Doamnă, spuse Lenet întristat de amintirile pe care le 
evocase prinţesa, alteţa voastră are dreptate, însă am mers 
prea departe ca să mai putem da înapoi, mai mult: în 
condiţii asemănătoare cu cele în care ne găsim acum, 
trebuie să luăm o hotărâre grabnică: să nu ascundem 
situaţia. Numai aparent suntem liberi, regina este cu ochii 
pe noi, iar domnul de Saint-Aignan ne blochează. Ei bine! 
Trebuie să ieşim din Chantilly cu toată vigilenţa reginei şi 
blocada domnului de Saint-Aignan. 

— Să ieşim din Chantilly, dar să ieşim cu capul sus! 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse prinţesa-mamă: familia 
de Conde nu este spaniolă şi nu trădează. Nu este italiană şi 
nu umblă cu vicleşuguri... Ceea ce face, face la lumina zilei 
şi cu fruntea sus. 

— Doamnă, spuse Lenet convingător, martor mi-e 
Dumnezeu că voi fi primul care să execut ordinul alteţei 
voastre, oricare ar fi, dar să se iasă din Chantilly, aşa cum 
vreţi dumneavoastră, trebuie să se dea o luptă... Este sigur 
că nu intenţionaţi ca în ziua luptei să fiţi femeie, când în 
consiliu aţi fost bărbat... Veţi păşi în fruntea partizanilor 
dumneavoastră şi tot dumneavoastră vă veţi îndemna 
soldaţii cu strigătele de război... Uitaţi însă că alături de 
preţioasa dumneavoastră persoană începe să mijească o 
existenţă nu mai puţin prețioasă; este persoana domnului 
duce d'Enghien, fiul şi nepotul dumneavoastră... Aţi risca să 
aruncaţi în acelaşi mormânt prezentul şi viitorul casei 
dumneavoastră?... Credeţi că tatăl nu-i va servi lui Mazarin 
drept zălog, cu ocazia acţiunilor îndrăzneţe care se vor 


executa în numele fiului său? Aţi uitat secretele donjonului 
de la Vincennes, cercetate atât de îngrozitor de domnul 
mare stareţ de Vendme, de mareşalul d'Ornano şi de Puy- 
Laurent?... Aţi uitat camera aceea nenorocită care, după 
spusele doamnei de Rambouillet, valorează greutatea ei în 
arsenic?... Nu, doamnelor, continuă Lenet, împreunându-şi 
mâinile, nu. E bine să-l ascultați pe bătrânul dumneavoastră 
servitor: ieşiţi din Chantilly aşa cum se potriveşte unor 
femei persecutate... Amintiţi-vă că arma dumneavoastră 
cea mai sigură este slăbiciunea... Un copil lipsit de tatăl 
său, o femeie lipsită de soţul ei, o mamă lipsită de fiul ei, 
scapă cum pot din capcana în care au fost reţinuţi... Ca să 
puteţi acţiona şi vorbi tare, aşteptaţi până nu mai sunteţi 
ţinute ca o garanţie pentru cel puternic... Cât timp sunteţi 
captive, partizanii dumneavoastră vor rămâne tăcuţi, când 
veţi fi libere, ei se vor manifesta, nemaifiindu-le teamă că li 
se vor dicta condiţiile răscumpărării dumneavoastră... 
Planul nostru este pus de acord cu Gourville... Suntem 
siguri că avem o escortă bună care ne va ajuta să evităm 
orice atac în timpul drumului... Căci în ziua de astăzi sunt 
antrenate în luptă douăzeci de partide diferite, care trăiesc 
de-a valma pe seama prietenului şi pe seama duşmanului... 
Fiţi de acord. Totul este gata... 

— Să plecăm pe furiş! Să plecăm ca nişte răufăcători! 
Strigă tânăra prinţesă. Oh! Ce-o să spună domnul le Prince, 
când o să afle că mama lui, soţia lui, şi fiul lui au îndurat o 
asemenea ruşine! 

— Nu ştiu ce va spune, dar dacă veţi reuşi, vă va datora 
libertatea, dacă nu veţi reuşi, nu vă veţi compromite 
posibilitatea şi mai ales poziţia, aşa cum s-ar întâmpla dacă 
aţi face-o printr-o luptă. 

Prinţesa-mamă se gândi un moment şi spuse cu o figură 
plină de o caldă melancolie. 

— Dragă domnule, Lenet, convingeţi-o pe fiica mea, eu 
sunt obligată să rămân aici. Am luptat până acum, dar în 
cele din urmă, cad; durerea care mă macină şi pe care 


încerc în zadar să o ascund ca să nu-i descurajez pe cei din 
jurul meu o să mă ţintuiască în pat de durere şi patul acesta 
poate e patul meu de moarte; înainte de toate trebuie 
salvată averea familiei de Conde. Fata mea şi nepotul meu 
vor părăsi Chantilly şi sper că vor fi destul de înţelepţi ca să 
vă urmeze sfatul, sau mai bine-zis ordinele. Porunceşte, 
Lenet, se va executa! 

— Păliţi, doamnă! Strigă Lenet sprijinind-o pe prinţesa- 
mamă, pe căre doamna prinţesă, speriată de această 
paloare, o şi prinsese în braţe. 

— Da, spuse prinţesa-mamă din ce în ce mai slăbită, da, 
da, veştile bune de astăzi mi-au făcut mai mult rău decât 
grijile din ultimele zile. Simt că mă doboară febra, dar nu 
spuneţi nimic: aşa ceva în momentele prin care trecem ar 
putea să ne aducă neplăceri. 

— Doamnă, şopti Lenet, indispoziţia dumneavoastră ar fi o 
binefacere a cerului, dacă n-aţi suferi. Staţi în pat, 
răspândiţi vestea despre boala dumneavoastră. 
Dumneavoastră, doamnă, continuă el adresându-se 
prinţesei tinere, chemaţi-vă medicul, pe Bourdelot, şi 
pentru că va fi nevoie de cai şi de echipaje, anunţaţi peste 
tot că vreţi să faceţi o vânătoare de cerbi în parc. În felul 
acesta nimeni nu va fi surprins văzând oameni, cai şi arme 
în plină activitate. 

— Aveţi mână liberă, Lenet. Dar cum se poate ca un om 
prevăzător ca dumneavoastră să nu-şi dea seama că lumea 
o să se mire de această ciudată partidă de vânătoare, în 
momentul când doamna, mama mea, este bolnavă? 

— Totul a fost prevăzut, doamnă. Nu este aşa că poimâine 
domnul duce d'Enghien împlineşte şapte ani şi trebuie să 
iasă din îngrijirea femeilor? 

— Ba da. 

— Ei bine, vom spune că această partidă de vânătoare este 
dată în cinstea aniversării tânărului prinţ, iar alteţa sa a 
insistat atât de mult ca boala sa să nu aducă nici o tulburare 


acestei solemnităţi, încât a trebuit să cedaţi în faţa 
insistențelor sale. 

— Excelentă idee! Spuse cu un zâmbet vesel prinţesa- 
mamă mândă de prima proclamare a bărbăţiei nepotului 
său; da, da, pretextul este bun, în adevăr, Lenet, eşti un 
sfătuitor vrednic şi bun. 

— Dar ca să ia parte la vânătoare, domnul duce d'Enghien 
va fi în trăsură? Întrebă prinţesa. 

— Nu, doamnă, va fi călare. Oh! Inima dumneavoastră de 
mamă să nu se sperie. Am născocit o şa mică pe care Vialas, 
scutierul său, o va fixa pe şaua lui. În felul acesta, domnul 
duce d'Enghien va fi tot timpul văzut, iar seara vom putea 
pleca fără nici o greutate căci, gândiţi-vă că dacă va trebui 
mers pe jos sau călare, domnul duce d'Enghien va putea 
trece peste tot, dar în trăsură va fi arestat la prima piedică 
din drum. 

— Aşadar, sunteţi de părere să plecăm? 

— Poimâine seară, doamnă, dacă alteţa voastră nu are nici 
un motiv să amâne plecarea. 

— Oh! Nu! Dimpotrivă, Lenet, plecăm din închisoarea asta 
cât mai repede cu putinţă. 

— Şi după ce veţi ieşi din Chantilly, ce faceţi? Întrebă 
prinţesa-mamă. 

— Străbatem printre armata domnului de Saint-Aignan, o 
să găsim noi ceva să-l îmbrobodim. Ne vom întâlni cu 
domnul de La Rochefoucauld şi cu escorta sa şi ajungem la 
Bordeaux unde suntem aşteptaţi. Când vom fi în cel de-al 
doilea oraş al regatului, capitala regiunii Midi, vom putea, 
fie să negociem, fie să luptăm, cum vor voi alteţele voastre. 
Totuşi, am onoarea să vă amintesc, doamnă, că chiar şi la 
Bordeaux, nu vom avea ocazia să rezistăm prea mult dacă 
nu vom stăpâni, în jurul nostru, câteva cetăţi care să forţeze 
trupele regale să facă o diversiune. Mai cu seamă două din 
aceste cetăţi sunt de mare importanţă: Vayres, care domină 
Dordona şi permite aprovizionarea oraşului, şi insula Saint- 
Georges, care este considerată chiar şi de bordelezi cheia 


oraşului. Dar la asta o să ne gândim mai târziu, deocamdată 
să ne gândim numai să ieşim de aici. 

— Mi se pare că este foarte uşor, spuse doamna prinţesă. 
Orice ai spune, Lenet, noi suntem aici singuri şi stăpâni. 

— Nu contaţi pe nimic, doamnă, înainte de a ajunge la 
Bordeaux; nimic nu e uşor cu spiritul acesta diabolic al 
domnului Mazarin şi dacă am aşteptat să rămânem smguri 
pentru a expune planul meu alteţelor voastre, asta am 
făcut-o din scrupulozitate, v-o jur, căci am ajuns să mă tem 
chiar de posibilitatea realizării proiectului pe care l-am 
conceput numai eu şi pe care l-aţi auzit. Domnul de Mazarin 
nu află veştile, le ghiceşte. 

— Oh! Îl desfid să-l poată împiedica pe acesta, spuse 
prinţesa, dar s-o ajutăm pe doamna mama să meargă până 
în apartamentul său. Chiar de astăzi am să răspândesc 
vestea despre partida de vânătoare de poimâirie. Îngrijeşte- 
te de invitaţii Lenet. 

— Încredeţi-vă în mine doamnă; 

Prinţesa-mamă se retrase în apartamentul său şi se urcă în 
pat. Fu e iieinai Bourdelot, medicul casei de Conde şi 
preceptorul domnului duce d'Enghien: vestea acestei 
indispoziţii neaşteptate se răspândi de îndată în tot 
domeniul de la Chantilly şi în mai puţin de o jumătate de oră 
se goliră boschetele, galeriile şi peluzele, iar oaspeţii celor 
două prințese se strânseră în anticamera doamnei prinţese- 
mamă. 

Lenet îşi petrecu toată ziua scriind şi chiar în aceeaşi 
seară cincizeci de invitaţii erau duse în toate părţile de 
numeroşii servitori ai acestei adevărate case regale. 

XII. 

Cea de-a doua zi, stabilită pentru realizarea planurilor lui 
jupân, Pierre Lenet, fu una dintre cele mai morocănoase 
zile din primăvara aceea, care este socotită cel mai frumos 
anotimp al anului, dar care, în Franţa, mai ales, este în 
realitate cel mai neplăcut. 


Ploaia cădea fină şi deasă peste pajiştile de la Chantilly, 
lăsând dungi în ceața cenuşie care estompa tufişurile dintre 
grădină şi copacii din parc. În curtea mare a castelului 
legaţi de stâlpi, aşteptau cincizeci de cai înşeuaţi, cu 
urechile pleoştite, cu ochii trişti, scurmând nerăbdători 
pământul cu copitele; haite de câini, prinşi în hamuri şi 
strânşi în grup de câte doisprezece, aşteptau răsuflând 
zgomotos sau căscând, şi încercau să târască pe servitorul 
care le ştergea mereu urechile ude. 

Ici şi colo, se plimbau fără ţintă, cu mâinile Ia spate şi cu 
goarna pusă cruciş peste piept, picherii îmbrăcaţi în 
uniformă galben deschis. Câţiva ofiţeri, căliţi în intemperiile 
din timpul luptelor de la Rocroi sau Lens, înfruntau 
nepăsători ploaia, îndulcindu-şi plictiseala aşteptării 
vorbind, în grupuri, pe terase sau pe scările exterioare. 

Toţi ştiau că era o zi de sărbătoare şi de aceea adoptaseră 
un aer cât mai solemn, ca să-l vadă pe tomnul duce 
d'Enghien luând parte la prima sa vânătoare. Fiecare ofiţer, 
din serviciul prinţului, fiecare supus al acestei case ilustre, 
invitat prin circulara lui Lenet, făcuse ceea e considera o 
datorie, adică se grăbise să vină la Chantilly. Îngrijorarea, 
de la început, cu privire la starea sănătăţii doamnei 
prinţese-mame fusese alungată de un buletin medical 
favorabil al lui Bourdelot: după ce i se luase sânge, prinţesa 
putuse lua un vomitiv, medicament universal valabil în acea 
vreme. 

La ora zece sosiseră toţi invitaţii personali ai doamnei de 
Conde: fiecare fusese primit după ce arătase invitaţia, iar 
cei care, lin iniâmplare, o uitaseră, dar fuseseră recunoscuţi 
de Lenet, fură rimiţi la un semn discret pe care acesta îl 
făcuse lacheului. Invitaţii îm; reună cu servitorii casei ar fi 
putut alcătui o trupă de vreo optzeci, în lăzeci de persoane 
iar dintre aceştia cei mai mulţi erau strânşi în jurui nui 
minunat cal alb care purta, cu un fel de mândrie, în faţa şeii 
mari, an fel de scăunel, cu spătar îmbrăcat în catifea, 
destinat domnului uce d'Enghien şi în care acesta avea să ia 


loc, după ce în şaua normală se va fi aşezat Vialas, scutierul 
său. 

Şi totuşi, deocamdată nu era încă vorba de a începe 
vânătoarea şi se părea că se mai aşteaptă şi alţi invitaţi. 

Către ora zece şi jumătate, trei gentilomi urmaţi de şase 
valeţi armaţi până în dinţi, purtând nişte cufere atât de 
pline încât s-ar fi putut spune că sunt pregătite ca să facă 
ocolul Europei, intrară în crrtea castelului şi observând 
nişte stâlpi care păreau pregătiţi pentru aşa ceva, voiră să- 
şi lege caii de ei. 

Imediat, un om cu halebarda în mână, îmbrăcat în albastru 
şi cu centiron din argint, se apropie de noii veniţi, care, uzi 
de ploaie şi cu cişmele pline de noroi, se vedea cât de colo 
că făcuseră o călătorie foarte lungă. 

— De unde veniţi, domnilor? Spuse acest soi de gardian, 
aplecându-şi halebarda. 

— Din nord, răspunse unul din cavaleri. 

— Şi încotro mergeţi? 

— La înmormântare. 

— Dovada? 

— Priviţi crepul. 

În adevăr, cei trei stăpâni, aveau înnodate fâşii de crep 
negru la mânerele săbiilor. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse gardianul, castelul vă stă la 
dispoziţie. Masa este pregătită, o galerie este încălzită iar 
servitorii vă aşteaptă ordinele: oamenii dumneavoastră vor 
fi ospătaţi la bucătărie. 

Gentilomii, asemeni unor ţărani liberi înfometați şi curioşi, 
salutară, descălecară, aruncară frâiele lacheilor şi, cerând 
să li se arate drumul spre sufragerie, porniră înspre acolo. 
Un şambelan care îi aştepta în uşă, le servi drept călăuză. 

În timpul acesta, caii fură luaţi în primire din mâinile 
servitorilor străini, de servitorii casei şi duşi în grajd, unde 
fură ţesălaţi, periaţi, buşonaţi şi aşezaţi în faţa unei troace 
cu ovăz şi unei iesle cu paie. 


De-abia se aşezaseră la masă cei trei gentilomi, că îşi 
făcură apariţia alţi şase călăreţi, urmaţi şi ei de şase lachei 
armaţi şi echipați Iu fel cu cei pe care i am descris. Văzând 
şi ei stâlpii din curte, voiră şi ei să-şi lege caii de aceştia, dar 
omul cu halebarda care primise ordin strict se apropie de ei 
şi le puse aceleaşi întrebări: 

— De unde veniţi? Spuse el. 

— Din Picardia. Suntem ofiţeri în armata Turenne. 

— Unde mergeţi? 

— La înmormântare. 

— Dovada? 

— Priviţi crepul. 

Şi asemeni primilor, arătară fâşiile de crep negru, 
înnodate la garda săbiilor. 

Şi aceştia fură trataţi cu aceeaşi politeţe şi poftiţi la masă: 
iar caii lor primiră aceleaşi îngrijiri şi-şi luară locurile în 
acelaşi grajd cu caii primilor veniţi. 

După ei se mai prezentară încă patru cavaleri şi aceeaşi 
scenă se repetă din nou. 

Între zece şi douăsprezece, doi câte doi, patru câte patru, 
cinci câte cinci, singuri sau în grupuri, luxoşi sau sărmani, 
dar toţi pe cai frumoşi, bine înarmaţi, bine echipați, sosiră o 
sută de călăreţi, pe care halebardierul îi întrebă la fel şi 
care dădură aceleaşi răspunsuri arătând de unde vin, 
adăugând că se duc la înmormântare şi arătând fâşiile de 
crep negru. 

După ce luară cu toţii masa şi făcură cunoştinţă, în timp ce 
oamenii lor se răcoreau iar caii se odihneau, Lenet intră în 
sala în care se găseau adunaţi şi le spuse: 

— Domnilor, doamna prinţesă vă mulţumeşte, prin mine, 
pentru cinstea pe care i-aţi făcut-o trecând pe la alteţa sa în 
drum spre domnul duce de La Rochefoucauld care vă 
aşteaptă să luaţi parte la slujba de înmormântare pentru 
domnul tatăl său... Consideraţi casa aceasta drept propria 
dumneavoastră casă şi binevoiţi a participa la distracţia 
unei vânători cu câini, comandată în după amiaza de astăzi 


de domnul duce d'Enghien, care participă la prima sa 
vânătoare. 

Un murmur de aprobare şi de mulţumire măgulitoare 
îmâmpină această primă parte a vorbirii lui Lenet care, 
orator iscusit, îşi întrerupsese cuvântarea în momentul 
când era sigur de succes. 

— După vânătoare, continuă el, vă veţi regăsi la cină la 
doamna prinţesă; care vrea să vă mulţumească personal; 
după aceea veţi avea toată libertatea să vă continuaţi 
călătoria. 

Unii dintre gentilomi dădură o atenţie deosebită enunţării 
acestui program care părea că-i atinge, oarecum, în 
libertatea lor de acţiune, însă, fiind preveniţi, desigur de 
domnul de La Rochefoulcauld să se aştepte la aşa ceva 
nimeni nu protestă. Unii plecară să-şi vadă caii, alţii 
umblară la cufere ca să se prezinte în faţa prinţeselor înt-o 
înfăţişare demnă, în sfârşit alţii rămaseră mai departe la 
masă, discutând despre problemele la ordinea zilei, care 
păreau să aibă o oarecare legătură cu întâmplările din ziua 
aceea. 

Cei mai mulţi, însă, se plimbau pe sub balconul mare pe 
care trebuia să iasă domnul duce d'Enghien, după ce fusese 
îmbrăcat pentru ultima dată cu ajutorul femeilor. În 
apartamentul său, printre doici şi servitoare, tânărul prinţ 
nu-şi dădea seama de importanţa sa. Însă încă de pe acum, 
plin de o aristocratică mândrie, privea cu nerăbdare la 
costumul bogat, dar sobru pe care avea să-l îmbrace pentru 
prima dată: era un costum de catifea neagră, brodat cu fir 
de argint mai, ceea ce dădea garniturii un aer întunecat de 
doliu: pentru că mama sa voind, cu orice preţ, să fie 
considerată văduvă se gândise să pomenească de câte ori 
ar fi fost cazul de „sărmanul prinţ orfan”. 

Dar nu numai prinţul privea cu cea mai mare dorinţă spre 
aceste haine atât de frumoase, dovadă a virilităţii sale atât 
de aşteptată; la doi paşi lângă el, un alt copil, doar cu 
câteva luni mai în vârstă decât el, cu obrajii trandafirii şi cu 


părul blond, plin de sănătate, de forţă şi de voiciune sorbea 
din ochi fastul care îl înconjura pe fericitul său tovarăş de 
joacă; de mai multe ori până atunci, neptttând rezista 
curiozităţii, îndrăznise să se apropie de scaunul pe care 
erau pregătite frumoasele haine în ascuns pipăise şi 
mângnase broderiile, în timp ce micul prinţ se uita în altă 
parte Dar o dată se întâmplă că ducele d'Enghien îşi 
întoarse mai repede capul, iar Pierre îşi retrase mâna prea 
târziu. 

— Fii atent! Strigă micul prinţ, cu asprime, fii, atent, 
Pierrot, ai să-mi murdăreşti hainele: nu vezi, sunt din 
catifea brodată... Şi aceasta, se strică dacă se pune mâna 
pe ea... Îţi interzic să-mi mai atingi costumul. 

Pierrot acunse repede la spate mâna vinovată, răsuci 
umerii cu mişcarea aceea de stinghereală pe căre o au 
copiii, de orice rang ar fi. 

— Nu te supăra, Louis, îi spuse doamna prinţesă fiului ei a 
cărui figură se schimonosise de necaz. Dacă Pierrot va mai 
pune mâna pe haină, o să punem să-l biciuiască. 

Chipul bosumflat al lui Pierrot se făcu ameninţător. 

„Monseniorul e prinţ, spuse el, eu sunt grădinar... Şi dacă 
monseniorul nu mă lasă să pun mâna pe hainele sale; n-am 
să-l las nici eu să se atingă de bibilicile mele... Ah! Însă... Eu 
sunt mai puternic decât monseniorul... El ştie asta... 

De abia apucă băiatul să spună aceste îndrăzneţe cuvinte 
că doica prinţului, mama lui Pierrot îl apucă de mână pe 
puştiul independent şi-i spuse: 

— Pierrot, uiţi că monseniorul este stăpânul tău, stăpân pe 
tot ce este în castel şi în jurul castelului, aşa că şi bibilicile 
tale sunt tot ale sale. 

— Ia uite! Spuse Pierrot, şi eu care credeam că este 
fratele meu... 

— Da, frate de lapte. 

— Atunci, dacă e fratele meu, trebuie să împărţim totul 
între noi şi dacă bibilicile mele sunt ale lui, hainele lui sunt 
ale mele. 


Doica se pregătea să-i răspundă arătându-i diferenţa 
dintre un frate şi un frate de lapte, însă tânărul prinţ o 
întrerupse pentru că voia ca Pierrot să participe la triumful 
său complet. 

— Nu te teme, Pierrot, spuse el, nu sunt supărat pe tine, ai 
să mă vezi imediat călare pe frumosul meu cal alb şi pe 
şaua făcută pentru mine!... Am să fugăresc cerbul şi eu am 
să-i ucid...! 

— Ah! Da! Răspunse Pierrot fără respect şi cu cea mai 
impertinentă ironie, crezi că ai să stai mult timp pe cal?... 
Ieri ai vrut să încaleci măgarul meu şi măgarul te-a trimit la 
pământ... 

— Da... Dar astăzi eu îl reprezint pe tata şi n-am să mai 
cad... Răspunse tânărul prinţ cu toată măreţia de care era 
în stare şi de care îşi putea aduce aminte. De altfel, osămă 
ţină Vialas în braţe. 

— Haide, haide! Spuse doamna prinţesă ca să scurteze 
odată discuţia dintre Pierrot şi ducele d'Enghien, haide! 
Îmbrăcaţi-l pe prinţ! Acum sună ora unu şi gentilomii 
aşteaptă cu nerăbdare. Lenet, spuneţi să se sune plecarea. 

XIV. 

În acelaşi moment se auzi răsunând cornul de vânătoare, 
iar sunetul lui pătrunse din curte în casă. Atunci fiecare se 
îndreptă spre calul său proaspăt şi odihnit, datorită 
îngrijirilor date, şi se aruncă în şa. Cei dintâi porniră 
vânătorul cu copoii şi lăcarul călare cu haita de câini. Apoi 
gentilomii se aşezară în rând, iar ducele d'Enghien, apăru 
susţinut de Vialas, scutierul său, călare pe calul cel alb. 
Doamne de onoare, scutieri şi gentilomi se îngrămădeau în 
jurul său iar puţin mai în urmă venea doamna prinţesă 
îmbrăcată strălucitor, călare pe un cal negru ca pana 
corbului; alături de ea, călare pe un cal pe care îl strunea 
cu graţie, era vicontesa de Cambes, adorabilă în 
îmbrăcămintea feminină pe care o reluase, spre marea ei 
mulţumire. 


Pe doamna de 'Tourville degeaba ar fi căutat-o cineva, 
dispăruse, se retrăsese în cort, asemeni lui Achile. 

Strălucitoarea cavalcadă fu primită cu aclamații din toate 
părţile. Toată lumea privea spre doamna prinţesă şi spre 
ducele d'Enghien şi ca să-i vadă mai bine se ridicau în scări, 
pentru că cea mai mare parte din gentilomi nu fuseseră 
niciodată la curte şi prin urmare nu erau obişnuiţi cu fastul 
regal. Copilul saluta cu un surâs fermecător, doamna 
prinţesă cu o dulce măreție: erau soţia şi fiul celui pe care şi 
duşmanii îl numeau cel mai mare căpitan din Europa. Acest 
mare căpitan din Europa era acum urmărit, persecutat, 
închis chiar de cei pe care el îi salvase de duşmani la Lens 
şi-i apărase împotriva rebelilor la Saint-Germain. Era cu 
mult mai mult decât ar fi fost nevoie pentru a provoca un 
mare entuziasm. Aşa că entuziasmul fu extraordinar. 

Doamna prinţesă savură din plin toate aceste dovezi de 
popularitate: apoi, după ce Lenet îi strecură la ureche 
câteva cuvinte, ea dădu semnalul de pornire şi curând se 
trecu din grădină în parc, unde toate părţile erau păzite de 
soldaţi din armata prinţului de Condd. În urma vânătorilor, 
porţile fură închise şi pentru că această precauţi u ne era 
tot insuficientă, pentru ca nici un străin să nu se amestece 
în serbarea aceasta, soldaţii rămaseră de santinelă în 
spatele gardului, iar la fiecare poartă se instală un paznic, 
îmbrăcai ca cel din curte şi armai ca şi el cu o halebardă, 
avind ordin să nu deschidă decât acelora care ar fi putut 
răspunde celor trei întrebări care alcătuiau parola. 

Un moment după ce porţile fură închise, sunetul cornului 
de vânătoare şi lătratul clinilor anunțau începerea urmăririi 
cerbului. 

Însă, de cealaltă parte a parcului, în faţa zidului 
înconjurător ridicat de conetabilul Anne de Montmorency, 
peste drum, se opriră şase călăreţi, atenţi la zgomotul 
trompetelor şi la lătratul câinilor, mângâindu-şi caii obosiţi 
şi părând că se sfătuiesc între ei. 


Văzându-le costumele noi aou$e> harnaşamentele 
seânteietoare ale cailor, pelerinele strălucitoare care 
cădeau elegant de pe umerii lor pe crupele cailor, bogăţia 
armelor care se puteau zări prin crăpăturile artistic făcute 
în haine, singurătatea acestor gentilomi atât de frumoşi şi 
de eleganţi ar fi putut mira, în timp ce toată nobilimea din 
împrejurimi era adunata în castelul de la Chantilly. 

Totuşi aceşti gentilomi atât de strălucitori erau întrecuţi de 
luxul şefului lor, sau al celui care părea că le este şef: pene 
la pălărie, centiron aurit, cizme fine cu pinteni de aur, sabie 
cu garda ajurat-cizelată, o pelerină albastră ca cerul, după 
moda spaniolă, iată cum arăta echipamentul acestui călăreț. 

— La dracu! Spuse el, după un moment de adâncă 
reflectare în timpul căruia cei cinci se priviseră între ei 
destul de încurcaţi, pe unde s-o intra în parc, pe poarta 
mică sau pe poarta mare? Să ne prezentăm la prima poartă 
mare sau la prima poartă mică şi să intrăm. Cavalerii de 
talia noastră nu sunt lăsaţi afară, mai ales când în castel 
intră oameni îmbrăcaţi cum i-am văzut pe cei cu care ne-am 
întâlnit de dimineaţă. 

— Îţi repet, Cauvignac, răspunse unul din călăreţi, căruia i 
se adresase şeful, cu toate că erau prost îmbrăcaţi, în ciuda 
costumelor şi al aspectului lor de secături, ei sunt acum în 
parc pentru că aveau un avantaj faţă de noi, cunoşteau 
parola. Noi n-o ştim şi n-o să intrăm. 

— Crezi asta, Ferguzon? Spuse cu un oarecare respect 
pentru părerea locotenentului său, cel care vorbise primul 
şi pe care cititorii l-au recunoscut ca fiind aventurierul pe 
care l-au întâlnit din primele pagini ale acestei povestiri. 

— Cum să nu cred! Sunt sigur. Crezi că oamenii aceştia 
vânează de dragul vânătorii? Mofturi! Conspiră, cu 
siguranţă. 

— Ferguzon are dreptate, spuse un al treilea, ei conspiră 
şi noi nu intrăm. 

— La o vânătoare de cerbi e bine să iei totuşi parte când o 
întâlneşti în drum. 


— Mai ales când eşti sătul de vânătoarea de oameni, nu-i 
aşa, Barrabas? Adăugă Cauvignac. Ei bine, n-o să se spună 
că vânătoarea asta iu -a trecut pe sub nas. Avem tot ce se 
cere că să putem figura în mod onorabil la această 
sărbătoare. Suntem strălucitori ca nişte scuzi nor de aur. 
Dacă domnul duce d'Enghien are nevoie de soldaţi, unde va 
putea găsi alţii mai frumoşi? Dacă îi trebuie conspiratori, 
unde va găsi alţii mai eleganţi? Cel mai puţin luxos dintre 
noi arată ca un căpitan. 

— lar dumneata, Cauvignac, spuse Barrabas, la nevoie 
poţi fi luat drept duce şi pair. 

Ferguzon tăcea şi se gândea. 

— Din păcate, continuă Cauvignac râzând, Ferguzon nu 
vrea să vâneze astăzi. 

— La dracu! Spuse Ferguzon, nu sunt atât de dezgustat, 
vânătoarea este una din distracţiile unui gentilom care mi 
se potriveşte de minune. Aşa ca n-o dispreţuiesc nici pentru 
mine şi nici nu fac pe altul să-şi schimbe părerea despre ea: 
Spun doar că intrarea în parcul acesta în care se vânează îţi 
este interzisă şi de porţile mici şi de porţile mari. 

— Ia ascultați! Strigă Cauvignac, trompetele anunţă că au 
dat peste vânat. 

— Da' asta nu înseamnă că n-o să vânăm şi noi, spuse 
Ferguzon. 

— Şi cum ai vrea să vânăm, cap tare, dacă nu putem 
pătrunde înăuntru? 

— Eu nu spun că nu putem intra, răspunse Ferguzon. 

— Şi cum ai vrea să intrăm, când toate porţile, deschise 
pentru alţii, sunt, după părerea ta, închise pentru noi? 

— De ce n-am face, numai pentru nori, o spărtură în zidul 
acesta destul de subţire, ca să trecem şi noi şi caii, mai ales 
că iu spatele lui n-o să găsim, cu siguranţă, pe nimeni care 
să ne ceară socoteala? 

— Ura? Striga Cauvignac, fluturându-şi vesel pălăria. Ai 
perfectă dreptate! Ferguzon, eşti printre noi, omul cu idei! 
Şi după ce s voi răsturna pe regele Franţei ca să-l aşez în 


loc pe domnul le Prince, voi cere pentru tine locul pe care il 
ocupă acum signor Mazarino Mazarini. La lucru, tovarăşi, la 
lucru! 

După aceste cuvinte, Cauvignac descălecă şi cu ajutorul 
tovarăşilor săi, mai puţin unul care rămase ca să le ţină caii, 
începu să scoată pietrele, deja clintite, din zidul 
înconjurător. 

Într-o clipă cei cinci lucrători făcură o spărtură lată de 
trei, patru picioare. Apoi încălecară şi conduşi de 
Cauvignac, pătrunseră în incinta castelului. 

— Acum, le spuse acesta în timp ce se îndreptau spre locul 
de unde se auzea sunetul trompetelor, acum fiţi civilizaţi şi 
persoane de bun gust şi vă invit să luaţi cina la domnul duce 
d'Enghien. 

XV. 

Am spus că cei şase gentilomi fabricaţi de curând aveau 
nişte cai frumoşi şi mai aveau şi un alt avantaj faţă de caii 
celor veniţi de dimineaţă: erau odihniţi. Curând întâlniră 
grosul celor care vânau şi luară loc printre aceştia fără nici 
un fel de protest. Cei mai mulţi din invitaţi veneau din 
diferite provincii şi nu se cunoşteau între ei; odată intraţi în 
parc, intruşii puteau să se dea drept invitaţi. 

Totul ar fi mers de minune dacă ar fi fost mai reţinuţi, 
chiar dacă i-ar fi depăşit pe ceilalţi şi s-ar fi amestecat 
printre însoțitorii de câini sau printre organizatorii 
vânătorii. Dar nu fu aşa. Curând de tot, Cauvignac păru 
convins că vânătoarea se organizase în cinstea sa: smulse 
un corn din mâinile unui păzitor de câini, care nu îndrăzni 
să se opună, se repezi, în fruntea vânătorilor, se încrucişă 
cu maestrul de vânătoare, şi în sus, şi în jos, străbătu de-a 
latul pădurea şi crângul, sunând din corn fără nici o 
socoteală, confundând urmărirea cu hăituiala, apariţia 
vânatului cu ascunderea lui, strivind câinii, răsturnând 
servitorii, salutând cu eleganţă doamnele când trecea prin 
faţa lor, înjurând, strigând, înviorându-se când nu le mai 


avea în faţa ochiior şi ajunse la cerb în momentul în care 
animalul, după ce străbătuse marele eleşteu, fusese încolţit. 

— Hallali! Hallali! Strigă Cauvignac, cerbul este aici! Am 
pus mâna pe el! 

— Cauvignac, spuse Ferguzon care îl urma la o lungime de 
cal, Cauvignac, or să ne dea afară. Pentru numele lui 
Dumnezeu, potoleşte-te. 

Dar Cauvignac nu-i dădu atenţie şi văzând că animalul 
ţinea piept câinilor, descălecă, trase sabia şi începu să 
strige cât îl ţinea gura: 

— Hallali! Hallali! 

Iar însoțitorii lui, în afară de prudentul Ferguzon, 
încurajați de exemplul său se pregăteau să se arunce 
asupra prăzii, când maestru de vânătoare îl îndepărtă pe 
Cauvignac, cu cuțitul: 

— Mai încet, domnule, doamna prinţesă conduce 
vânătoarea. Alteţei sale îi revine dreptul de tăia beregata 
cerbului sau de a ceda această onoare cui îi va plăcea. 

Cauvignac fu trezit la realitate de această aspră dojană şi 
cum se retrăgea prost dispus se trezi, deodată, înconjurat 
de mulţimea vânătorilor cărora cele cinci minute cât se 
oprise Cauvignac le fusese de ajuns ca să îl ajungă şi care 
formaseră acum un cerc larg în jurul animalului încolţii, la 
picioarele unui stejar, de toţi câinii asmuţiţi asupra lui. 

În acelaşi moment, fu văzută, venind pe o alee largă, 
doamna prinţesă precedându-l pe domnul duce d'Enghien 
şi pe gentilomii şi doamnele care ţinuseră la onoarea de a 
rămâne împrejurul lor. Prinţesa era vioaie şi se putea ghici 
că acest simulacru de război era preludiul unui război 
adevărat. 

Ajungând în mijlocul cercului, ea se opri, aruncă o privire 
princiară în jur şi-l zări pe Cauvignac şi pe însoțitorii săi 
devoraţi de privirile îngrijorate şi bănuitoare ale 
însoţitorilor de câini şi ale organizatorilor vânătoarei. 

Maestrul de vânătoare se apropie de ea, ţinând cuțitul în 
mână: un cuţit de care se se ivea de obicei domnul le 


Prince, cu lama dintr-un oţel foarte fin şi cu mânerul din 
argint aurit. 

— Alteța Sa cunoaşte pe acest gentilom? Vorbi el pe 
şoptiie, indicându-l pe Cauvignac cu coada ochiului. 

— Nu, dar dacă a intrat, trebuie să fie cunoscut de cineva. 

— Nu-l cunoaşte nimeni, alteţă, şi toţi pe care i-am 
întrebat, îl văd astăzi pentru prima dată. 

— Dar n-a putut intra fără să cunoască parola. 

— Nu, desigur, răspunse maestrul de vânătoare, totuşi 
îndrăznesc s-o sfătuiesc pe alteţa voastră să fie foarte 
prevăzătoare. 

— Mai întâi trebuie să ştim cine e, spuse prinţesa. 

— Vom afla imediat, doamnă, răspunse, cu surâsul lui 
familiar, Lenet, care o însoţise pe prinţesă. l-am trimis un 
normand, un picard şi un breton care îl vor întreba de 
toate. Însă pentru un moment, alteţa voastră să nu lase 
impresia că-l bagă în seamă, căci s-ar putea să ne scape. 

— Ai dreptate Lenet, să revenim la vânătoare. 

— Cauvignac, spuse Ferguzon, cred că se vorbeşte de noi 
în locuri sus puse. N-ar fi rău dacă am şterge o. 

— Crezi, răspunse Cauvignac, pe legea mea, atâta pagubă! 
Vreau să văd cerbul încolţit, fie ce-o fi. 

— Ştiu şi eu că e un spectacol frumos, spuse Ferguzon, dar 
nu putem plăti locurile noastre mai scump decât la „hotel 
de Bourgogne”. 

— Doamnă, spuse maestrul de vânătoare prezentându-i 
prinţesei cuțitul, cui vrea alteţa voastră să-i acorde onoarea 
de a ucide animalul? 

— O păstrez pentru mine, domnule, spuse prinţesa, o 
femeie de rangul meu trebuie să se obişnuiască să atingă 
fierul şi să vadă sângele curgând. 

— Namur, pregăteşte-te, se adresă archebuzierului, 
maestrul de vânătoare. 

Archebuzierul ieşi din rând şi se apropie, cu archebuza în 
mână, la vreo douăzeci de paşi de animal. Prin manevra 
aceasta se urmărea să se ucidă cerbul cu un glonte, dacă 


împins de disperare, animalul, aşa cum se întâmplă 
câteodată, în loc s-o aştepte pe doamna prinţesă, s-ar fi 
repezit spre ea. 

Doamna prinţesă descălecă, apucă bine cuțitul cu mâna şi 
cu ochii ficşi, cu obrajii înfierbântaţi, cu buzele 
întredeschise, se apropie de cerbul care aproape complet 
înăbuşit sub mulţimea dinilor, părea acoperit cu un covor 
multicolor. Fără îndoială nu credea că moartea putea să 
vină spre el sub trăsăturile acestei frumoase prințese, din 
mâna căreia mâncase de mai bine de zeci de ori. Aşa căzut 
în genunchi cum era, încercă să facă o mişcare lăsând să-i 
cadă din ochi lacrima aceea mare care însoţeşte agonia 
cerbului, sau a căprioarei. Dar nu mai avu timp, lama 
cuţitului în care se reflectă pentru o clipă o rază de soare, 
pătrunse până la prăsele în gâtul animalului. Sângele ţâşni 
stropind faţa doamnei prințese, cerbul ridică încet capul, 
boncălui jalnic şi aruncă spre frumoasa lui stăpână o ultimă 
privire plină de reproş, se prăbuşi mort. 

În acelaşi moment toate trompetele anunţară moartea şi 
mii de strigăte de „trăiască doamna prinţesă” izbucniră în 
jur, în timp ce tânărul prinţ, agitându-se în şa, bătea vesel 
din palme. 

Doamna prinţesă smulse cuțitul din gâtul animalului, roti 
în jur o privire de amazoană, dădu maestrului de vânătoare 
cuțitul plin de sânge şi încălecă. 

În clipa aceea Lenet se apropie de ea. 

— Doamna prinţesă doreşte să-i spun la ce gândea în 
momentul când tăia gâtul bietului animal? Întrebă Lenet cu 
surâsul său obişnuit. 

— Da, Lenet, spune, îmi face plăcere. 

— La domnul de Mazarin şi ar fi vrut să fie el în locul 
animalului. 

— Da, strigă doamna prinţesă, aşa este şi îţi jur că l-aş fi 
sugrumat fără milă, dar, Lenet, eşti un adevărat vrăjitor! 

Apoi se întoarse către lumea din jur: 


— Acum că vânătoarea s-a sfârşit, binevoiţi, domnilor, să 
mă urmaţi, spuse ea. Este prea târziu ca să mai atacăm încă 
un cerb şi, de altfel, cina ne aşteaptă. 

Cauvignac răspunse la această invitaţie cu un gest foarte 
grațios. 

— Ce faci, căpitane? Întrebă Ferguzon. 

— La dracu, accept! Nu vezi că doamna prinţesă ne-a 
invitat la cină, aşa cum v-am promis? 

— Cauvignac, dacă vrei să mă crezi, în locul dumitale, eu 
m-aş întoarce la spărtura din zid, spuse locotenentul. 

— Ferguzon, prietene, îţi lipseşte perspicacitatea. N-ai 
observat ordinele pe care le-a dat acest domn îmbrăcat în 
negru, care seamănă grozav de bine când râde, cu o vulpe 
şi când nu râde, cu un bursuc. Ferguzon, spărtura este 
păzită şi dacă ne-am duce acolo, ar fi să arătăm că am vrea 
să plecăm pe unde am intrat. 

— Şi atunci, ce o să facem...? 

— Fii liniştit!... Răspund eu de toate... 

Cu aceste asigurări, cei şase aventurieri îşi luară locul în 
mijlocul gentilomilor şi porniră împreună cu; i spre castel. 

Cauvignac nu se înşelase: nu erau pierduţi din vedere. 
Lenet mergea pe margine, în dreapta îl avea pe maestrul de 
vânătoare, în stingă pe administratorul casei de Conde. 

— Sunteţi convinşi că nimeni nu-i cunoaşte pe aceşti 
cavaleri? Întrebă el. 

— Nimeni. Am întrebat peste cincizeci de gentilomi şi am 
primit acelaşi răspuns: străini pentru toată lumea. 

Normandul, picardul şi bretonul se apropiară şi ei de 
Lenet, dar nu putură spune nici ei mai mult. Numai, 
normandul descoperise o spărtură în zidul înconjurător şi 
ca om deştept ce rea, instală acolo o pază. 

— Atunci, spuse Lenet, să recurgem la metoda cea mai 
eficace, nu trebuie ca o mână de spioni să ne facă să 
îndepărtăm, fără nici un rezultat, o sută de gentilomi 
cinstiţi... Ai grijă, domnule intendent, ca nimeni să nu poată 
ieşi din curte sau din galeria în care vor pătrunde toţi 


cavalerii... După ce se va închide uşa, dumneavoastră 
domnule maestru de vânătoare, care, în caz că se va 
întâmpla ceva... Acum puteţi pleca, eu n-am să-i pierd din 
ochi. 

De altfel, n-avea mare lucru de făcut în cadrul sarcinii pe 
care şi-o luase. Cauvignac şi însoțitorii lui nu manifestau 
nici o intenţie de fugă. Cauvignac mergea în primul rând şi- 
şi răsucea cu eleganţă mustaţa; Ferguzon venea în urma 
lui, asigurat de promisiunea pe care o primise, căci 
cunoştea prea bine pe şeful său şi era convins că nu s-ar fi 
înfundat el în această vizuină, dacă n-ar fi fost sigur că 
există şi o altă ieşire: Barrabas şi ceilalţi trei tovarăşi ai lui, 
îl urmau pe locotenent şi pe căpitan, fără să se gândească la 
altceva decât la cina care îi aştepta: în realitate erau 
oameni foarte materiahşti, care abandonau ou o perfectă 
nepăsare partea intelectuală a relaţiilor sociale celor doi 
şefi în care aveau totală încredere. Totul se petrecu după 
cum prevăzuse consilierul şi se execută potrivit ordinelor 
sale. Doamna prinţesă se instala în marele salon de primire 
suh un baldachin care îi servea de tron: alături de ea se 
găsea fiul său. 

Toată lumea se privea: se promisese o cină şi când colo era 
evident că se pregătea un discurs. 

În adevăr, prinţesa se ridică şi luă cuvântul. Cuvântarea sa 
fu antrenantă. De data aceasta, Clemence de Maille-Breze 
nu păstră măsura şi-l atacă direct pe Mazarin: de partea 
lor, cei prezenţi, electrizaţi de amintirea afrontului făcut 
nobilimii franceze în persoana prinților şi poate, mai mult, 
din speranţa de a-şi crea, în caz de succes, nişte condițiuni 
mai bune, întrerupseră de două trei ori discursul doamnei 
prințese, jurând cu strigăte puternice să se ivească ilustra 
casă de Cohde cu fidelitate, ajutând-o să se ridice din 
umilirea la care voise s-o aducă Mazarin. 

— Aşadar, domnilor, strigă prinţesa, terminându-şi 
cuvântarea, concursul vitejiei dumneavoastră, ofranda 
devotamentului dumneavoastră îl cere inimilor 


dumneavoastră generoase, orfanul pe care îl vedeţi aici... 
Sunteţi prietenii noştri... Sau cel puţin aşa v-aţi prezentat... 
Ce puteţi face pentru noi? 

Atunci, după un moment de tăcere, o tăcere plină de 
solemnitate, începu scena cea mai măreaţă şi cea mai 
emoţionantă care s-a putut vedea vreodată. 

Unul dintre gentilomi se înclină salutând pe prinţesă cu tot 
respectul. 

— Mă numesc Gerard de Montalent, spuse el, aduc cu 
mine patru gentilomi, prieteni ai mei. Avem cinci săbii 
straşnice şi două mii de pistoli pe care îi punem în serviciul 
domnului le Prince... lată scrisoarea noastră de acreditare, 
semnată de domnul duce de la Rochefoucauld. 

Prinţesa răspunse la salut, luă scrisoarea din mâna 
donatorului, o predă lui Lenet şi-i invită pe gentilomi să 
treacă în dreapta sa. 

Abia îşi luară, locul indicat că se ridică un alt gentilom. 

— Mă numesc Claude Raoul de Lessac, conte de Clermont, 
spuse el. Am venit cu şase gentilomi, prieteni ai mei. 
Fiecare din noi posedă o mie de pistoli. Cerem favoarea să-i 
vărsăm în tezaurul alteţei voastre... Suntem înarmaţi şi 
echipați şi ne este destul o singură solda pe zi... lată 
scrisoarea noastră de acreditare semnată de domnul duce 
de Bouillon. 

— Treceţi la dreapta mea, domnilor, şi credeţi în 
recunoştinţa mea, spuse prinţesa luând scrisoarea 
domnului de Bouillon, de care luase cunoştinţă ca şi de 
prima şi ca şi pe prima, o trecu lui Lenet. 

Gentilomii se supuseră. 

— Numele meu este Louis Ferdinand de Lorges conte de 
Duras, vorbi al treilea gentilom. Vin fără prieteni şi fără 
bani, având drept avere doar sabia cu care mi-am croit 
drum prin mijlocul duşmanilor, căci eram mediat în 
Bellegarde. lată scrisoarea mea de acreditare din partea 
domnului viconte de Turenne. 


— Veniţi, domnule! Veniţi, spuse doamna prinţesă luând 
scrisoarea cu o mână şi întinzându-i-o pe cealaltă ca să-i fie 
sărutată. Veniţi şi staţi lângă mine, vă fac unul din 
brigadierii mei. 

Exemplu fu urmat de toţi gentilomii: fiecare avea o 
scrisoare de acreditare fie din panea domnului de La 
Rochefoucauld, fie din partea domnului de Bouillon, fie din 
partea domnului de Turenne; prezenta scrisoarea şi trecea 
la dreapta prinţesei. Când latura din dreapta se umplu 
prinţesa ăi trecu la stânga. 

Aşa că, încetul cu încetul, fundul sălii se goli. În curând nu 
mai rămase decât Cauvignac cu zbirii săi, formând un 
singur grup asupra căruia toţi priveau cu mânie şi 
ameninţare, murmurând cuvinte de neîncredere. 

Lenet arunca o privire spre uşă. Uşa era bine închisă. El 
ştia că în spatele acestei uşi se află căpitanul cu doisprezece 
oameni bine înarmaţi. Atunci întorcându-se spre 
necunoscuţi, le spuse: 

— Dar dumneavoastră, domnilor, cine sunteţi? Ne faceţi 
cinstea să vă spuneţi numele şi să ne arătaţi scrisorile 
dumneavoastră de acreditare? 

Sfârşitul acestei scene, al cărui început îl îngrijorase foarte 
mult, pe inteligentul Ferguzon, aruncă o umbră de 
îngrijorare pe figura cestuia, îngrijorare care se extinse şi 
la ceilalţi însoțitori ai lui, ce se uitau spre uşă, aşa cum 
făcea şt Lenet, însă şeful lor, înfăşurat cu măreție în 
pelerină, rămăsese impasibil iar la invitaţia lui Lenet făcu 
doi paşi înainte şi o salută pe prinţesă cu multă şi 
pretențioasă graţie: 

— Doamnă, spuse el, mă numesc Rolano de Cauvignac, 
aduc pentru a vă sluji cinci gentilomi care aparţin primelor 
familii din Guyana, dar care vor să-şi păstreze incognito-ul. 

— Dar, domnilor, aţi sosit la Chantilly fără să fi fost 
recomandaţi de cineva? Spuse doamna prinţesă emoţionată 
de agitația înfiorătoare care avea să urmeze arestării 


acestor şase oameni suspecți. Unde este scrisoarea 
dumneavoastră de prezentare? 

Cauvignac, ca omul care recunoştea justeţea acestei cereri 
se înclină, căută în buzunarul hainei şi scoase o hârtie 
îndoită în patru pe care i-o dădu lui Lenet însoţind-o de un 
salut foarte adânc. 

Lenet o desfăcu, o citi şi o expresie de bucurie îi descreţi 
figura încruntată până atunci de o firească îngrijorare. 

În timp ce Lenet citea, Cauvignac plimba peste asistenţă o 
privire de învingător. 

— Doamnă, şopti Lenet apropiindu-se de urechea 
prinţesei, închipuiţi-vă ce noroc: o scrisoare semnată în alb 
de domnul d'Epernon! 

— Domnule, spuse prinţesa cu un surâs foarte grațios, vă 
mulţumesc, vă mulţumesc de trei ori, pentru soţul meu! Vă 
mulţumesc, pentru mine! Vă mulţumesc, pentru fiul meu! 

Surprinderea îi amuţise pe toţi spectatorii. 

— Domnule, spuse Lenet, actul acesta este mult prea 
preţios pentru a vă gândi să ni-l lăsaţi nouă fără să puneţi 
vreo condiţie. Astă-seară, după cină, vom sta de vorbă, dacă 
vreţi, şi atunci îmi veţi spune cu ce vă putem fi de folos. 

Şi Lenet băgă în buzunar scrisoare în alb, pe care 
Cauvignac avu delicateţea să nu i-o mai ceară înapoi. 

— Ei? Se adresă Cauvignac tovarăşilor lui, nu v-am spus 
eu că vă invităm la cină cu domnul duce d'Enghien? 

— Şi acum, la masă, spuse prinţesa. 

Cele două canaturi ale uşii se deschiseră şi se văzu o 
minunată cină servită în galeria castelului. 

Masa se desfăşură foarte zgomotos: urările în sănătatea 
domnului le Prince, făcute de mai bine de zece ori, fură 
spuse de comeseni în genunchi, cu spada în mână şi cu 
blesteme la adresa lui Mazarin, de se cutremurau pereţii. 

Fiecare cinsti aşa cum se cuvine mâncările pregătite. 
Chiar şi Ferguzon, prudentul Ferguzon se lăsă antrenat de 
buchetul vinului de Bourgogne cu care făcea cunoştinţă 
pentru prima oară. Ferguzon era gascon şi până atunci nu 


fusese în situaţia de a aprecia decât vinurile din patria lui 
pe care le găsea excelente, dar care în vremea aceea, dacă 
ar fi să credem pe ducele de Saint-Simon, încă nu-şi 
căpătaseră un renume prea mare. 

Dar, nu acelaşi lucru se petrecea cu Cauvignac. Apreciind 
din plin, vinurile „Moulin-ă-vent”, „Nuits” şi „Chambertin”, 
Cauvignac, nu bea prea mult. Nu uitase zâmbetul viclean al 
lui Lenet şi credea că va avea nevoie de un cap limpede ca 
să încheie cu şiretul consilier, un târg de care să nu se 
căiască. Aşa că prin purtarea lui atrase admiraţia lui 
Ferguzon, a lui Barrabas şi a celorlalţi trei prieteni ai săi 
care, necunoscând cauzele acestei cumpătări, fură atât de 
naivi încât să creadă că şelul lor făcuse o cotitură asupra lui 
însuşi. 

Întrucât, spre sfârşitul mesei, urările de sănătate ajunseră 
din ce în ce mai dese, prinţesa se retrase discret, ducând cu 
ea pe domnul duce d'Enghien şi lăsând comesenilor toată 
libertatea de a continua ospăţul cât vor fi voit. De altfel, 
totul se petrecuse aşa cum dorise. Ea povesti în 
amănunţime scena din salon şi masa din galerie, omiţând 
un singur lucru, adică tocmai ce-i suflase Lenet la ureche în 
momentul când se ridica de la masă. 

— Alteța voastră să nu uite că plecăm la zece. 

Era aproape nouă: doamna prinţesă începu pregătirile. 

În timpul acesta, Cauvignac şi Lenet schimbară o privire 
între ei. Lenet se ridică. Cauvignac făcu la fel. Lenet ieşi pe 
o uşă mică, situată într-un colţ al galeriei, Cauvignac 
înţelese mişcarea şi-l urmă. 

Lenet îl conduse pe Cauvignac într-un birou: aventurierul 
mergea în urma lui, nepăsător şi încrezător. Totuşi, în 
timpul drumului, mâna i se juca, neglijent, pe mânerul unui 
pumnal lung, vârât în centură, iar privirea arzătoare şi iute 
cerceta uşile întredeschise şi tapiţeriile care se mişcau la 
trecerea lor. 

Nu se temea că va fi trădat, dar avea principiul de a fi 
totdeauna pregătit împotriva vreunei eventuale trădări. 


Când intră în biroul luminat slab, de o lampă, dintr-o 
singură privire îşi dădu seama că erau singuri. Lenet îl 
invită să ia loc. Cauvignac se aşeză la masa pe care ardea 
lampa, iar Lenet de cealaltă parte a ei. 

— Domnule, spuse Lenet, pentru a câştiga din primul 
moment încrederea gentilomului, mai înainte de toate, vă 
restitui scrisoarea dumneavoastră semnată în alb. Este a 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Domnule, răspunse Cauvignac, este a aceluia care o 
posedă, pentru că aşa cum vedeţi, nu este nici un nume 
deasupra numelui domnului d'Epernon. 

— Când v-am întrebat dacă este a dumneavoastră, am 
întrebat dacă o deţineţi cu acordul domnului duce 
d'Epernon. 

— O deţin chiar din mâna sa, domnule. 

— Aşadar, nu este nici sustrasă, nici obţinută prin violenţă. 
Nu spun că de dumneavoastră, ci de cineva de la ţâre aţi fi 
putut-o primi, poate că o deţineţi printr-o a doua mână? 

— Mi-a fost dată chiar de duce, v-am mai spus-o, de bună 
voie şi în schimbul unei hârtii pe care i-am dat-o eu. 

— V-aţi angajat faţă de domnul duce d'Epernon să faceţi 
cu această scrisoare semnată în alb, un lucru şi nu un altul? 

— Nu mi-am luat nici un angajament faţă de domnul duce 
d'Epernon. 

— Aşadar cel care o deţine poate să se folosească de ea în 
deplină siguranţă. 

— Da, poate. 

— Atunci de ce nu o folosiţi pentru dumasavoastră? 

— Pentru că păstrând-o pentru mine, n-aş putea avea 
decât un folos, pe când dacă v-o cedez dumneavoastră aş 
putea avea două. 

— Şi care sunt aceste două lucruri. 

— Mai întâi, banii. 

— N-avem Nimic. 

— Voi fi modest. 

— Şi al doilea? 


— Un grad în armata domnilor prinți. 

— Domnii prinți n-au armată. 

— Vor avea. 

— Nu v-ar conveni mai bine un brevet pentru a organiza o 
companie? 

— Tocmai era să vă propun un asemenea aranjament. 

— Rămân, atunci, banii? 

— Da, rămân banii. 

— Ce sumă vreţi? 

— Zece mii de livre. V am spus că am să fiu modest. 

— Zece mii de livre! 

— Da. Îmi trebuie un avans ca să-mi armez şi echipez 
oamenii. 

— Da, e drept, şi nu a prea muii 

— Aşadar, acceptaţi? 

— S-a făcut. 

Lenet scoase ca brevet gata semnat, îi completă cu numele 
pe care i-l indică tânărul, puse sigiliul doamnei prințese şi-l 
predă titularului; apoi deschizând un fel de casă de bani cu 
secret unde era închis tezaurul armatei rebele, scoase zece 
mii de livre în aur pe care le aşeză în grămezi de câte 
douăzeci de ludovici. 

Cauvignac le numără cu grijă pe toate apoi ajunse la 
ultima grămadă, făcu lui Lenet semn că scrisoarea semnată 
în alb era a lui. 

Lenet o luă, o băgă în casa de bani, gândând desigur că o 
hârtie atât de prețioasă cum era aceasta nu putea fi 
păstrată, mai bine, în altă parte. 

În momentul când Lenet văzu în buzunar cheia de la casa 
de bani, sosi un valet speriat care îi spuse că era căutat 
pentru nişte probleme foarte importante. 

Apoi Lenet şi Cauvignac părăsiră biroul: primul, ca să-l 
urmeze pe servitor, Cauvignac, pentru a se reîntoarce în 
sala banchetului. 

În acest timp, doamna prinţesă se pregătea de plecare şi 
anume îşi schimba rochia de ceremonie cu un costum de 


amazoană potrivit şi pentru trăsură şi pentru călărie, îşi trie 
hârtiile, ca să le ardă pe cele inutile şi să Ie ia pe cele de 
valoare; îşi strânse diamantele pe care pusese să le 
demonteze, ca să ocupe mai puţin loc şi ca la nevoie să se 
poată folosi mai uşor de ele. 

Domnul duce d'Enghien trebuia să meargă în costumul în 
care participase la vânătoare, pentru că nu fusese timp săi 
se facă decât acesta. Scutierul său, Vialas, trebuia să stea 
tot timpul lângă uşa trăsurii, călare pe calul alb, un bidiviu 
de rasă, ca să-l ia pe şaua mică şi să pornească în galop, 
dacă ar fi fost nevoie. La început s-au temut că o să 
adoarmă şi de aceea îl aduseseră pe Pierrot ca să se joace 
cu el: dar precauţiunea fusese inutilă; mândria de a se 
vedea îmbrăcat cu haine de bărbat îl ţinuse treaz. 

Trăsurile, cu caii înhămaţi în secret ca şi cum ar fi fost 
pregătite ea să o conducă la Paris pe doamna vicontesă de 
Cambes, fuseseră trase pe o alee umbrită de crengile 
castanilor, unde era greu să fie observate, şi aşteptau cu 
portierele deschise şi vizitiii pe capră, doar la douăzeci de 
paşi de poarta principala a castelului. Nu se aştepta decât 
la semnalul care trebuia să fie o fanfară de cornuri de 
vânătoare. Doamna prinţesă cu ochii ţintă la pendula care 
arăta ora zece fără cinci minute, se ridicase şi se îndrepta 
spre domnul duce d'Enghien ca să-l ia de mână, când uşa se 
deschise dintr-o dată şi Lenet se năpusti, mai curând decât 
intră în cameră. 

Doamna prinţesă văzându-l atât de palid şi cu privirea 
tulburată, se îngălbeni la rândul său. 

— Dumnezeule! Spuse ea venind spre el, ce-aveţi? Ce s-a 
întâmplat? 

— Un gentilom a sosit chiar acum şi doreşte să vă 
vorbească din partea regelui, spuse Lenet cu vocea 
sugrumată de emoție. 

— Doamne, Dumnezeule! Strigă prinţesa, suntem pierduţi! 
Ce e de făcut, dragă Lenet? 

— Un singur lucru. 


— Care? 

— Să fie dezbrăcat imediat ducele d'Enghien şi să fie 
îmbrăcat Pierrot cu hainele sale. 

— Eu nu vreau să-i dau hainele mele lui Pierrot! Strigă 
tânărul prinţ gata să izbucnească în lacrimi numai la ideea 
aceasta, în timp ce Pierrot, în culmea fericirii, nu-i venea să- 
şi creadă urechilor. 

— Trebuie, monseniore, spuse Lenet cu acel accent apăsat 
pe care îl regăsim în ocaziile de mare gravitate şi care este 
în stare să impresioneze chiar şi pe un copil, altfel chiar în 
clipa asta veţi fi dus împreună cu mama dumneavoastră în 
aceeaşi închisoare unde este şi domnul le Prince, tatăl 
dumneavoastră. 

Ducele d'Enghien tăcu, în timp ce Pierrot, incapabil să-şi 
stăpânească sentimentele, izbucnea, dimpotrivă, într-o 
explozie de veselie şi bucurie; amândoi fură duşi într-o 
cameră mică, lângă capelă, unde se făcu această 
schimbare. 

— Ce bine că doamna prinţesă-mamă este aici, căci altfel 
am fi fost înfrânți de Mazarin, spuse Lenet. 

— De ce aşa? 

— Deoarece curierul a trebuit să facă vizită mai întâi 
doamnei prinţese-mame, în anticamera căreia se găseşte în 
acest moment. 

— Desigur că curierul regelui nu este decât un observator, 
un spion trimis din partea curţii. 

— Desigur. 

— Atunci misiunea lui este să ne ţină sub observaţie. 

— Da, dar ce vă pasă, dacă nu vă ţine sub observaţie pe 
dumneavoastră? 

— Ce vrei să spui, Lenet? Nu înţeleg. 

Lenet surâse. 

— Mă pricep eu, doamnă, şi răspund de toate. Daţi ordin 
ca Pierrot să fie îmbrăcat în hainele prinţului şi prinţul în 
hainele grădinarului şi eu mă însărcinez să-l pregătesc pe 
Pierrot. 


— Oh! Dumnezeule! Cum să-l las pe fiul meu să plece 
singur! 

— Doamnă, fiul dumneavoastră va pleca împreună cu 
mama sa. 

— Imposibil. 

— De ce? Dacă s-a găsit un fals duce d'Enghien se va găsi 
şi o falsă prinţesă de Conde. 

— Oh! Acum, înţeleg, e minunat! Înţeleg, bunul meu Lenet, 
dragul meu Lenet, dar cine o să. Mă înlocuiască, adăugă 
prinţesa puţin îngrijorată. 

— Fiţi liniştită, doamnă, răspunse consilierul netulburat, 
prinţesa de Conde de care vreau să mă folosesc şi pe care o 
pregătesc ca să fie ţinută sub observaţia spionului domnului 
de Mazarin, s-a şi dezbrăcat în mare grabă şi acum când vă 
vorbesc, este în patul dumneavoastră. 

lată cum se petrecuse scena despre care Lenet îi 
raportase prinţesei. 

În timp ce în sala de banchet, gentilomii continuau să bea 
făcând urări de sănătate pentru domnii prinți şi 
blestemându-l pe Mazarin, în timp ce Lenet ducea cu 
Cauvignac, în birou, tratative pentru schimbul scrisorii 
semnate în alb, în timp ce, în sfârşit, doamna prinţesă îşi 
lăcca ultimele pregătiri de plecare, un călăreț, însoţit de 
lacheul său se prezentase la poarta principală a castelului şi 
sunase. 

Portarul îi deschise, dar, în spatele portarului, noul venit 
dădu peste halebardierul pe care îl cunoaştem. 

— De unde veniţi, întrebă acesta. 

— De la Mantes, răspunse călăreţul. 

Până aici lotul fu în ordine. 

— Unde mergeţi? Continuă halebardierul. 

— La doamna prinţesă-mamă de Condd, apoi la domna 
prinţesă şi, în cele din urmă, la domnul duce d'Enghien. 

— Nu se poate intra! Spuse halebardierul barând drumul 
cu halebarda. 


— Ordinul regelui! Răspunse călăreţul scoțând o hârtie din 
buzunar aceste cuvinte de temut, halebarda se cobori, 
santinela strigă, un ofiţer al casei prinţului se apropie în 
grabă, iar mesagerul majestăţii sale prezentând scrisoarea 
de împuternicire fu introdus de îndată în npartamentele 
princiare. 

Din fericire Chantilly era mare, iar apartamentul doamnei 
prinţese-mame era departe de galeria unde se petreceau 
ultimele scene ale ospăţului acela zgomotos pe care l-am 
povestit. 

Dacă trimisul regal ar fi cerut să vorbească mai întâi cu 
doamna prinţesă şi cu fiul său, totul ar fi fost pierdut cu 
adevărat. Însă eticheta voia ca el să salute mai întâi pe 
prinţesa-mamă. Primul valet îl introduse Într-un birou mare 
de lângă dormitorul alteţii sale. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, îi spuse el, alteţa sa s-a 
simţit indispusă alaltăieri, dintr-o dată, şi i s-a luat sânge a 
treia oară acum mai puţin de două ore. Am să-i anunţ 
sosirea dumneavoastră şi imediat voi avea onoarea să vă 
poftesc înăuntru. 

Gentilomul înclină capul în semn de acceptare şi rămase 
singur, fără să observe că prin broaştele uşilor, trei capete 
curioase îi urmăreau purtarea şi încercau să-l recunoască. 

Mai întâi Pierre Lenet, apoi Vialas, scutierul prinţului, şi în 
sfârşit la Roussiere, maestrul de vânătoare. În cazul când 
unul din ei l-ar fi recunoscut pe gentilom, ar fi intrat şi sub 
pretextul că-i ţin companie ar fi început să discute cu el ca 
să-l distreze şi să câştige timp. 

Dar niciunul din el nu-l recunoscură pe cel pe care 
trebuiau să-l câştige. Era un tânăr frumos în costum de 
infanterist. El privea portretele de familie de pe pereţi: 
mobilierul din cameră, şi în special portretul prinţesei- 
mame, la care urma să fie introdus şi care fusese executat 
la momentul cei mai frumos al vieţii şi al frumuseţii sale, dar 
le privea pe toate cu atâta indiferenţă încât se putea 


traduce din ea un adevărat dezgust pentru misiunea ce i se 
încredinţase. ' 

Credincios promisiunii făcute, valetul reveni după câteva 
minute ca să-l conducă pe cavaler la prinţesa-mamă. 

Charlotte de Montmorency se aşezase în capul oaselor, 
doctorul Bourdelot, medicul o părăsise şi în uşă se întâlni cu 
ofiţerul pe care îl salută foarte ceremonios şi care îi 
răspunse cu aceeaşi politeţe. 

Când auzi paşii vizitatorului şi cuvintele pe care acesta le 
schimbă cu doctorul, prinţesa făcu repede un semn, înspre 
spaţiul dintre perete şi pat, şi atunci tapiţeria cu franjuri 
grele, care era prinsă în jurul patului, cu excepţia laturei pe 
care prinţesa o dăduse la o parte ca să primească vizita, se 
agita imperceptibil vreo două, trei secunde. 

În adevăr, se găseau acolo, în spaţiul dintre pat şi perete, 
tânăra prinţesă de Conde, care intrase printr-o uşă secretă 
din perete, şi Lenet, nerăbdător să afle, chiar de la 
începutul întrevederii, ce căuta la Chantilly mesagerul 
trimis de rege la cele două prințese. 

Ofiţerul înaintă în cameră trei paşi şi se înclină cu un 
respect care nu era comandat numai de etichetă. 

Doamna prinţesă-mamă avea larg deschişi ochii ei mari, 
negri, cu aerul unei regine gata să izbucnească în mânie: 
tăcerea sa era plină de furtună. Mâna ei albă, de o albeaţă 
mată şi mai albă acum după ce i se luase de trei ori sânge, 
făcu semn spre mesager ca să i se predea scrisoarea pe 
care o adusese. 

Căpitanul întinse mâna spre prinţesă şi depuse respectuos 
în mâna acesteia scrisoarea Annei de Austria. Apoi aşteptă 
ca prinţesa să citească cele patru rânduri pe care le 
conţinea. 

— Foarte bine, murmură prinţesa-mamă îndoind hârtia cu 
un sânge rece prea accentuat pentru a nu fi afectat: înţeleg 
intenţia reginei, oricât ar fi ea de ascunsă sub cuvinte 
politicoase, sunt prizoniera dumneavoastră. 

— Doamnă... Spuse ofiţerul încurcat. 


— O prizonieră uşor de păzit, domnule, spuse doamna de 
Conde, căci nu sunt în stare să fug prea departe. Şi după 
cum aţi văzut, când aţi intrat, am aici un paznic foarte 
sever: medicul meu, domnul Bourdelot. 

Spunând acestea, prinţesa-mamă îşi opri mai insistent 
privirea asupra mesagerului, a cărui fizionomie îi păru 
destul de plăcută aşa că îşi mai reduse din primirea acră, 
rezervată purtătorului unui asemenea ordin. 

— Îl ştiam pe domnul de Mazarin capabil de violențele cele 
mai odioase, dar încă nu-l cunoşteam atât de furios ca să se 
teamă de o femeie bătrână şi bolnavă, de o biată văduvă şi 
de un copil, pentru că bănuiesc că ordinul pe care l-aţi adus 
priveşte şi pe prinţesa, fiica mea, şi pe ducele, nepotul meu. 

— Doamnă, spusese tânărul, sunt disperat că alteţa 
voastră mă judecă după misiunea pe care am nefericirea să 
fiu obligat să îndeplinesc. Sosisem la Manes purtător al unui 
mesaj pentru regină. „Post scriptum”-ul mesajului îl 
recomanda pe mesager majestăţii sale. Regina a avut atunci 
bunătatea să-mi ceară să rămân în apropierea sa, socotind, 
după toate aparențele, că ar fi putut să aibă nevoie de mine. 
Două zile mai târziu, regina m-a trimis aici: am primit 
această misiune şi era datoria mea să o fac, oricare ar fi fost 
misiunea cu care majestatea sa binevoise să mă 
însărcineze, dar îndrăznesc să spun că n-am cerut-o şi că aş 
fi refuzat-o, dacă regii ar fi persoane care să suporte să li se 
refuze ceva. 

Spunând aceste cuvinte, ofiţerul se înclină încă o dată, tot 
atât de respectuos pe cât o făcuse prima dată. 

— Apreciez explicaţia dumneavoastră şi sper că, după ce 
mi-aţi dat-o pot fi o bolnavă liniştită. Totuşi, feră înconjur, 
spuneţi-mi, domnule, adevărul. Voi fi păzită până şi în 
camera mea, cum s-a procedat cu sărmanul meu fiu, la 
Vincennes? Am să am voie să scriu, iar scrisorile mele vor fi 
sau nu cercetate? Dacă, împotriva tuturor aparenţelor, 
boala mea mi-ar permite vreodată să mă ridic, mi se vor 
limita plimbările? 


— Doamnă, iată indicaţia pe care regina mi-a făcut cinstea 
să mi-o di i personal, răspunse ofiţerul. 

„Asiguraţi-o pe verişoara mea de Conde, mi-a spus 
majestatea sa, că voi face pentru domnii prinți tot ceea ce 
siguranţa statului îmi va permite să fac. Prin această 
scrisoare, o rog, să primească pe unul din ofiţerii mei, care 
să servească de intermediar între ea şi mine pentru 
mesajele pe care mi le va trimite. Acest ofiţer vei fi 
dumneata, a adăugat regina”. 

— Iată, doamnă, continuă tânărul cu aceleaşi demonstraţii 
respectuoase, care au fost cuvintele exacte ale majestăţii 
sale. 

Prinţesa ascultase această explicaţie cu atenţia care se 
cere pentru a surprinde, într-o notă diplomatică, nuanțele 
care s-ar putea desprinde dintr-un cuvânt aşezat în cutare, 
sau cutare loc, sau dintr-o virgulă pusă în cutare sau cutare 
loc. 

Apoi, după un moment de gândire, prinţesa, văzând 
desigur în acest mesaj tot ceea ce se temuse să vadă la 
început, adică un spionaj din apropiere, îşi muşcă buzele şi 
spuse: 

— Domnule, veţi locui la Chantilly, aşa cum doreşte regina 
şi în plus veţi preciza care apartament vă este mai plăcut şi 
mai comod ca să vă îndepliniţi misiunea şi acel apartament 
vă va fi pus la dispoziţie. 

— Doamnă, răspunse gentilomul încruntându-se uşor, am 
avut onoarea să explic alteţei voastre multe lucruri rare nu 
intrau în instrucţiunile prirnile. Eu, un biet ofiţer şi mai ale” 
un modest, curtezan, sunt periculos plasat între mânia 
alteţei voastre şi voinţa reginei, totuşi, mi se pare că alteţa 
voastră ar putea da dovadă de mai multă generozitatea 
abţinându-se să umilească un om care nu este decât un 
instrument pasiv. Doamnă, este supărător pentru mine să 
am de făcut ceea ce fac. Însă pentru că regina a ordonat, 
este de datoria mea să mă supun cu religiozitate ordinelor 


sale. Eu n-aş fi cerut această slujbă şi aş fi fost fericit să-i fi 
fost încredinţată altcuiva: cred că am spus destul... 

Şi ofiţerul îşi ridică fruntea cu figura împurpurată, ceea ce 
făcu să roşească şi fruntea semeaţă a prinţesei. 

— Domnule, răspunse ea, în orice rang ne-am situa în 
societate, aşa cum aţi spus-o şi dumneavoastră, datorăm 
supunere majestăţii sale. Voi urma exemplu pe care mi l-aţi 
dat şi mă voi supune, aşa cum vă supuneţi şi 
dumneavoastră, dar trebuie, totuşi, să înţelegeţi cât e de 
greu să nu poţi primi un gentilom demn ca dumneavoastră, 
Iară să ai libertatea de a face în cinstea lui, onorurile casei 
aşa cum i se cuvine. Începând din acest moment, 
dumneavoastră sunteţi stăpân în casa aceasta. Porunciţi. 

Ofiţerul salută până la pămâni pe prinţesă şi răspunse: 

— Doamnă, doamne fereşte, nu voi uita distanţa care mă 
separă de alteţa voastră şi respectul pe care îl datorez casei 
sale. Alteța voastră va continua să dea ordine în castel, iar 
eu voi fi cel dintâi dintre servitorii săi. 

Cu aceste cuvinte, tânărul gentilom se retrase fără 
fasoane, fără slugărnicie, fără aroganță, lăsând pe prinţesa- 
mamă agitată de o mânie cu atât mai intensă cu cât nu 
putea învinui un mesager atât de discret şi de respectuos. 

Aşa că Mazarin fu obiectul unei discuţii care se desfăşură 
lângă patul prinţesei-mame şi care l-ar fi trăsnit pe ministru 
dacă blestemele ar fi avut puterea să ucidă, aşa cum fac 
gloanţele din puşcă. 

În anticameră gentilomul regăsi pe lacheul care îl 
anunţase. 

— Acum, domnule, spuse acesta apropiindu-se de 
mesager, doamna prinţesă de Conde, căreia i-aţi solicitat 
audienţă din partea reginei, consimte să vă primească, 
binevoiţi să mă urmaţi. 

Ofiţerul înţelese acest subterfugiu care servea să salveze 
mândria prinților şi păru tot atât de recunoscător de 
favoarea care i se făcea ca şi când această favoare n-ar fi 


fost impusă din ordin de sus. Străbătu, deci, apartamentele 
precedate de lacheu şi ajunse la uşa dormitorului prinţesei. 

Ajuns acolo, valetul se întoarse spre el şi-i spuse: 

— Doamna prinţesă s-a urcat în pat, după ce s-a înapoiat 
de la vânătoare şi pentru că este obosită, o să vă primească 
culcată. Pe cine să anunţ alteţei sale? 

— Anunţaţi-l pe domnul baron de Canolles, din partea 
majestăţii sale regina regentă, răspunse tânărul gentilom. 

La acest nume, pe care îl auzise din pat, presupusa 
prinţesă Seu o mişcare de uimire care, dacă ar fi fost 
văzută, i-ar fi compromis cu totul identitatea. Aşa că, 
trăgându-şi, cu mâna dreaptă, boneta foarte pe ochi iar cu 
stânga, plapuma până la bărbie: 

— Intraţi, spuse ea, cu o voce schimbată. 

Ofiţerul intră. 

DOAMNA DE CONDE. 

[. 

Canolles fu introdus într-o cameră mare, cu pereţii 
acoperiţi cu tapiţerii întunecate, luminate, doar, de o lampă 
de noapte aşezată pe o consolă între două ferestre: la 
lumina slabă pe care o răspindca, se putea distinge, totuşi, 
deasupra lămpii, un mare portret teprezentând o femeie, în 
picioare, ţinând de mână un copil. În cele patru colţuri ale 
ramei străluceau trei flori de crin de aur cărora era destul 
să le îndepărtezi banderola pusă de-a curmezişul ca să faci 
din ele cele trei llori de crin din blazonul Franţei. În sfârşit, 
în adâncimea unui mare alcov în care lumina aceasia slabă 
abia dacă pătrundea, se putea distinge sub grelele perdele 
ale patului, femeia asupra căreia numele baronului de 
Canolles produsese un efect atât de neobişnuit. 

Gentilomul reluă formalităţile obişnuite, adică făcu spre 
pat cei trei paşi de rigoare, salută şi mai făcu încă trei paşi: 
apoi, cele două servitoare care, desigur că o ajutaseră pe 
doamna prinţesă să se urce în pat, se retraseră, valeiul 
închise uşa, iar Canolles rămase singur cu prinţesa. 


Nu Canolles putea să înceapă convorbirea; aşteptă deci să 
i se adreseze cuvântul; însă, cum, din partea sa, prinţesa 
părea*că vrea să păstreze o tăcere încăpăţânată tânărul 
ofiţer se gândi că era mai bine să treacă peste convenienţe 
decât să rămână mai departe într-o situaţie atât de 
stingheră; el nu se îndoia, totuşi, că furtuna, încă înfrânată 
în această tăcere dispreţuitoare, avea să izbucnească 4a 
primele cuvinte care avea să o spargă şi că avea să suporte 
o altă mânie a unei prințese şi încă mai de temut decât 
prima, pentru că aceasta era mai tânără şi direct vizată. 

Însă excesul acesta de afront care i se făcea îl încuraja pe 
tânărul gentilom; închinându-se a treia oară, după cum se 
cuvenea, adică salutând rece şi tacticos, prevestire a 
proastei dispoziţii care îi înfierbânta capul lui de gascon, 
spuse: 

— Doamnă, am avut onoarea să cer din partea majesăţii 
sale reginei regente o audienţă alteţei voastre. Alteţa 
voastră a binevoit să mi-o acorde. Acum, ar vrea alteţa 
voastră să mă copleşească cu atâta bunătate şi să-mi 
exprime printr-un cuvânt, sau un semn, că a binevoit să-mi 
observe prezenţa şi că este gata să mă asculte? 

O mişcare a perdelelor şi sub plapumă îl anunţă pe 
Canolles că avea să i se răspundă. 

În adevăr, se auzi o voce aproape sufocantă, atât era de 
emoţionată: 

— Vorbiţi, domnule, vă ascult. 

Canolles luă un ton oratoric şi începu. 

— Majestatea sa regina m-a trimis pe lângă 
dumneavoastră, doamnă, pentru a o asigura pe alteţa 
voastră de dorinţa pe care o tare de a continua cu ea cele 
mai bune legături de prietenie. 

O mişcare vizibilă se produse în spaţiul dintre pat şi 
perete, iar prinţesa îl întrerupse pe orator: 

— Domnule, spuse ea cu glasul întretăiat, nu mai pomeniţi 
de prietenia care domneşte între majestatea sa regina şi 


casa de Conde, sunt dovezi contrarii în celulele din donjonul 
de la Vincennes. 

— Hait, se gândi Canolles, se pare că s-au înţeles să repete 
toţi acelaşii lucru. 

În acest timp, o nouă mişcare, pe care mesagerul nu o 
observă, se petrecu între pat şi perete. Prinţesa continuă: 

— În definitiv, domnule, ce doriţi? 

— Eu nu vreau nimic, doamnă, spuse Canolles, 
îndreptându-se. Majestatea sa regina, vrea să intru în 
castel, vrea ca eu să-i ţin companie alteţei voastre, oricât de 
nedemn aş fi pentru această onoare, vrea să contribui cu 
toate puterile mele la restabilirea bunei înţelegeri între cei 
doi prinți de sânge regal, dezbinaţi fără motiv, într-o vreme 
atât de dureroasă. 

— Fără motiv! Strigă prinţesa, pretindeţi că ruptura dintre 
noi nu are motive? 

— lertaţi-mă, doamnă, continuă Canolles. Eu nu pretind 
nimic, eu nu sunt judecător, eu nu sunt decât interpret. 

— Şi, aşteptând ca această bună înţelegere să se 
restabilească, regina mă spionează, sub pretext că... 

— Aşadar, spuse Canolles exasperat, eu sunt spion! Iată în 
sfârşit aruncat cuvântul! Li mulţumesc alteţei voastre 
pentru sinceritate. 

Şi în disperare care începuse să-l cuprindă, Canolles făcu 
una din acele frumoase mişcări pe care le caută cu atâta 
aviditate pictorii pentru tablourile lor, actorii pentru 
scenele lor. 

— Aşadar, s-a spus, s-a hotărât, sunt spion! Continuă 
Canolles. Ei bine! Vă rog să mă trataţi cum sunt trataţi 
mizerabilii de acest fel; uitaţi că sunt trimisul unei regine, 
că această regină răspunde de toate faptele mele, că nu 
sunt decât un atom care ascultă de vorba sa. Puneţi-vă 
lacheii să mă izgonească, puneţi-vă gentilomii să mă ucidă, 
puneţi în faţa mea oameni cărora să le pot răspunde cu 
bâta sau cu sabia, dar binevoiţi să nu insultaţi, cu atâta 
cruzime, un ofiţer care îşi îndeplineşte datoria de soldat şi 


de supus, dumneavoastră, doamnă, care sunteţi situată atât 
de sus prin naştere, prin merit şi prin nenorocire. 

Aceste cuvinte ţâşnite din inimă, dureroase ca un geamăt, 
ascuţit ca un reproş, trebuiau să producă şi-şi produseră 
efectul. Ascultându-le, prinţesa se ridică, se sprijini în cot, 
cu ochii strălucitori, cu mâna lremurândă şi făcu un gest 
plin de nelinişte spre mesager. 

— Departe de mine intenţia de a insulta un atât de viteaz 
gentilom ca dumneavoastră. Nu, domnule de Canolles, nu, 
eu nu pun la îndoială loialitatea dumneavostră, iertaţi-mi 
cuvintele, ele sunt jignitoare, aşa este, dar n-am vrut să vă 
jignesc. Nu, nu, sunteţi un caracter nobil, domnule baron, şi 
vă dau deplină dreptate. 

Şi, întrucât, ca să spună cuvintele acestea pornite, desigur, 
din mişcarea generoasă care i le smulsese din inimă, 
prinţesa înaintase, fără să vrea, dincolo de cercul de umbră 
pe care îl formau perdelele patului, i se văzu fruntea albă 
sub bonetă, părul blond căzându-i în cozi, buzele de roşu 
puternic şi ochii umezi şi dulci. Canolles tresări, căci în faţa 
ochilor lui trecu o viziune şi i se păru că respiră din nou un 
parfum a cărui simplă amintire îl ameţea. 1 se păru că se 
deschisese în faţa lui o uşă de aur prin care trec, de obicei, 
visele frumoase şi prin care pătrundeau acum pentru el, 
gânduri surâzătoare şi bucuriile dragostei. Privirea i se opri 
mai sigură şi mai clară asupra patului prinţesei şi, în scurtul 
interval al unei secunde, în strălucirea grăbită a unui fulger 
care-i lumină tot trecutul, recunoscu în prinţesa culcată în 
faţa lui, pe vicontele de Cambes. 

De altfel, de câteva momente agitația care îl stăpânea era 
atât de mare încât falsa prinţesă putuse s-o punş pe seama 
reproşului supărător care îl făcuse să sufere atât şi întrucât 
mişcarea pe care o făcuse nu durase după cum am spus, 
mai mult de o secundă, iar ea avusese grijă să se retragă 
aproape imediat în penumbră, să-şi acopere ochii şi să-şi 
ascundă mâna atât de albă şi subţire care ar fi putu-o trăda, 


încercă din nou, emoţionată, dar fără grijă, să reia 
conversaţia de acolo de unde o lăsase. 

— Ce spuneaţi, domnule? Spuse tinăra. 

Însă Canolles era uimit, fascinat; vedeniile treceau şi iar 
treceau prin faţa ochilor săi, ideile i se învolburau, îşi 
pierduse memoria, raţiunea; era gata să-şi piardă respectul 
şi să întrebe. Un singur instinct, acela poate pe care 
Dumnezeu îl pune în inima celor care iubesc şi pe care 
femeile îl numesc timiditate şi care nu este altceva decât 
zgârcenie, îl sfătui pe Canolles să se prefacă mai departe şi 
să aştepte, ca să nu-i zboare visul, ca să nu compromită 
fericirea întregii lui vieţi, printr-un cuvânt imprudent, 
pronunţat fără chibzuinţă. 

Nu mai făcu nici un gest, nu mai adăugă nici un cuvânt pe 
lângă ce era strict obligat să spună sau să facă. 
Dumnezeule! Ce-o să se întâmple cu el, dacă această mare 
prinţesă l-ar recunoaşte deodată, dacă l-ar detesta, aici în 
castelul Chantilly, cum îl sfidase în hanul jupânului 
Biscarros; dacă ar reveni asupra acuzațiilor la care 
renunţase şi dacă ar crede că, datorită unui titlu oficial, el 
ar căuta să continue o urmărire scuzabilă faţă de vicontele 
sau vicontesă de Cambes, însă insolentă şi aproape 
criminală când era vorba de o prinţesă de sânge? 

„Însă, se gândi el deodată, e posibil ca o prinţesă dintr-o 
asemenea familie şi de un asemenea rang să fi călătorit 
singură, însoţită, doar de un servitor”. 

Şi aşa cum se întâmplă în astfel de împrejurări în care 
spiritul şovăitor şi tulburat caută să se sprijine pe ceva, 
Canolles, pierdut, îşi roti privirea în jur şi ochii i se opriră 
pe portretul femeii aceleia care-şi ţinea copilul de mână. 

Atunci un fulger îi lumină mintea şi fără să vrea se apropie 
de tablou. 

La rândul său, falsa prinţesă nu-şi putu stăpâni un strigăt 
Uşor şi când, auzind strigătul, Canolles se întoarse, îi văzu 
figura complet acoperită. 


„Oh! Oh! Se întrebă Canolles, dar asta ce-o mai fi 
însemnând? Ori este prinţesa pe care am întâlnit-o pe 
drumul spre Bordeaux, ori am fost păcălit, căci nu este ea 
cea din pat. Dar, oricum, o să vedem”. 

— Doamnă, spuse el deodată, nu ştiu ce să cred despre 
tăcerea dumneavostră însă mi-am dat seama... 

— Ce v-aţi dat seama? Întrebă repede doamna din pat. 

— Mi-am dat seama că am avut nenorocirea să vă inspir şi 
dumneavoastră aceeaşi părere pe care i-am inspirat-o 
doamnei prinţese-mame. 

— Ah! Nu se putu feri să nu răsufle uşurată vocea din pat. 

Cuvintele lui Canolles poate că nu erau perfect logice şi 
jucau doar rolul unei deschideri de conversaţie. Însă 
lovitura fusese dată. Canolles observase mişcarea de 
îngrijorare care îl întrerupsese şi mişcarea de bucurie cu 
care fuseseră primite ultimele sale cuvinte. 

— Numai că nu sunt mai puţin obligat să spun alteţei 
voastre, oricât de neplăcut i-ar fi acest lucru, că trebuie să 
rămân în castel şi s-o însoțesc pe alteţa voastră oriunde i-ar 
place să meargă, spuse ofiţerul. 

— Aşadar, strigă prinţesa, nu pot fi singură nici măcar în 
camera mea? Oh! Domnule, dar e mult mai mult decât 
josnicie în toate acestea! 

— I-am spus alteţei voastre care îmi sunt instrucţiunile, 
dar alteţa voastră să fie liniştită, adăugă Canolles fixând o 
privire sfredelitoare asupra doamnei din pat şi apăsând pe 
fiecare cuvânt, căci ea ştie mai bine decât oricine că ştiu să 
mă supun rugăminţii unei femei. 

— Eu? Strigă prinţesa cu un accent în care se simţea mai 
mult încurcătură decât uimire, cu adevărat, domnule, nu 
înţeleg ce vreţi să spuneţi, nu ştiu la ce împrejurări faceţi 
aluzie. 

— Doamnă, continuă ofiţerul înclinându-se, credeam că 
valetul care m-a introdus îi spusese alteţei voastre numele 
meu. Sunt baronul de Canolles. 


— Ei şi! Spuse prinţesa cu o voce destul de puternică, ce- 
mi pasă mie de asta, domnule? 

— Credeam că întrucât am avut fericirea să fi fost agreabil 
alteţei voastre... 

— Mie? Şi mă rog, în ce fel? Continuă vocea cu o alterare 
în glas care îi amintea lui Canolles o anumită intonaţie 
foarte enervată, dar în acelaşi timp foarte timidă, care îi 
rămăsese întipărite în minte. Canolles socoti că mersese 
destul de departe; de altfel aproape că era lămurit. 

— Neexecutând întocmai instrucţiunile pe care le-am 
primit, adăugă el cu aerul celui mai profund respect. 

Prinţesa păru liniştită. 

— Domnule, nu vrreau să vă pun în situaţia de a greşi, 
executaţi-vă instrucţiunile oricare ar fi ele. 

— Doamnă, răspunse Canolles, încă nu ştiu, din fericire, 
cum se persecută o femeie, şi cu atât mai puţin cum poate fi 
ofensată o prinţesă. Am onoarea să repet alteţei voastre 
ceea ce am mai spus şi doamnei prinţese-mame că sunt 
prea supusul său servitor... Binevoiţi fără să-mi daţi 
cuvântul de onoare că nu veţi ieşi din castel fără să fiţi 
însoţită de mine şi vă lipsesc de prezenţa mea, care îmi dau 
bine seama, trebuie să fie detestabilă alteţei voastre. 

— În acest caz, domnule, înseamnă că nu veţi executa 
ordinul pe care îl aveţi?... Spuse repede prinţesa. 

— Voi face ceea ce conştiinţa îmi spune că trebuie să fac. 

— Domnule de Canolles, spuse vocea, vă jur că nu voi ieşi 
din Chantilly fără să vă previn. 

— În acest caz, doamnă, iertaţi-mă dacă am fost cauza 
involuntară a supărării dumneavoastră de un moment. 
Alteța voastră nu mă va mai revedea decât atunci când mă 
va chema, spuse Canolles înclinându-se până la pământ. 

— Vă mulţumesc, baroane, spuse vocea cu o expresie de 
bucurie care păru că găseşte ecou în spatele draperiilor din 
jurul patului. Duceţi-vă, duceţi-vă, vă mulţumesc, mâine voi 
avea plăcerea să vă revăd. 


De data aceasta, baronul, recunoscu, fără nici o 
posibilitate de îndoială, şi vocea şi ochii şi surâsul nespus de 
voluptos al fiinţei încântătoare care îi alunecase printre 
degete, dacă ne putem exprima aşa, în seara aceea în care 
sosise cavalerul necunoscut care îi adusese ordinul din 
partea ducelui d'Epernon. Era acelaşi parfum îmbătător, 
aceeaşi adiere călduţă şi ameţitoare pe care le întâlnise 
atunci. 

O ultimă privire aruncată spre portretul, atât de slab 
luminai, îi arătă baronului, ai cărui ochi începuseră să se 
obişnuiască tot mai mult cu semi-Întunericul, nasul acvilin 
al familiei Mailld, părul negru şi ochii înfundaţi ai prinţesei; 
pe când în faţa lui femeia, care jucase primul act al rolului 
atât de dificil la care se angajase, avea ochii mari, nasul 
drept, nările largi, cute la colţul gurii din obişnuinţa 
surâsului şi obrajii bucălaţi, care îndepărtează ideea 
oricărei meditații. 

Canolles ştia acum tot ce voise să ştie, aşa că salută cu 
acelaşi respect de parcă ar fi avut a face chiar cu prinţesa şi 
se retrase în apartementul care îi fusese rezervat. 

II. 

Canolles încă nu ştia ce să facă; aşa că, după ce intră la el, 
începu să umble în lung şi în lat, aşa cum fac oamenii 
nehotărâţi, fără să-l fi observat pe Castorin, care îl 
aşteptase să se întoarcă şi de cum îl văzuse venhd se 
ridicase şi se ţinea după el, cu haina de casă întinsă, în 
spatele căreia dispăruse cu totul. 

Castorin se lovi de un scaun, Canolles se întoarse. 

— Ei bine! Îi strigă el, ce faci cu haina de casă? 

— Aştept ca domnul să se dezbrace. 

— Nu ştiu dacă am să mă dezbrac. Pune haina pe un scaun 
şi aşteaptă. 

— Cum domnul nu se dezbracă? Întrebă Castorin care, 
valet capricios de felul lui, părea în seara aceea mai ursuz 
ca de obicei. Domnul nu crede că o să se culce repede? 

— Nu. 


— Atunci, când crede domnul că o să se culce? 

— Ce te priveşte? 

— Mă priveşte chiar foarte mult, pentru că sunt foarte 
obosit. 

— Ah! Da? Spuse Canolles oprindu-se şi privindu-l pe 
Castorin drept în faţă, eşti foarte obosit? Şi gentilomul citi 
vizibil pe figura lacheului acea expresie impertinentă a 
slugilor care mor de dorinţa de a fi date afară. 

— Foarte obosit, spuse Castorin. 

Canolles ridică din umeri. 

— leşi, spuse el, stai în aticameră, când voi avea nevoie am 
să te sun. 

— Îl previn pe domnul că dacă întârzie mult, n-o să mă mai 
găsească în aticameră. 

— Şi unde o să fii, mă rog. 

— În pat. Cred că după ce am făcut două sute de leghe, e 
timpul de culcat. 

Domnule Castorin eşti un bădăran, spuse Canolles. 

— Dacă domnul crede că un bădăran nu este demn să fie 
lacheul său, am să-l scutesc de serviciile mele, răspunse 
Castorin luându-şi un iu i din cele mai solemne cu putinţă. 

Ieşirea lui Castorin nu-l găsise pe Canolles într-un moment 
de dispoziţie, căci dacă valetul ar fi avut posibilitatea să 
întrevadă măcar lui luna care dospea în sufletul stăpânului 
său este sigur că, oricât de zorit ar fi fost să fie liber, ar fi 
aşteptat un alt moment ca să-i facă propunerea pe care se 
încumetase să o facă. De acea gentilomul se îndreptă spre 
lacheu, apucă, între degetul mare şi arătător, un nasture de 
la jiletcă, gest devenit familiar unui mare om, cum nu fusese 
niciodată bietul Canolles, şi-i spuse. 

— la mai spune o dată! 

— Mai spun, răspunse Castorin cu aceeaşi impertinenţă, 
că dacă domnul nu este mulţumit de mine, îl voi scuti pe 
domnul de serviciile mele. 

Canolles îi dădu drumul lui Castorin şi se duse foarte grav 
să-şi ia bastonul. Castorin înţelese despre ce era vorba. 


— Domnule! Strigă el, aveţi grijă ce faceţi. Eu nu mai sunt 
un simplu lacheu; sunt în serviciul doamnei prințese. 

— Aşa? Spuse Canolles, coborând bastonul ridicat, gata să 
lovească, aşa? Va să zică ejti în serviciul doamnei prințese? 

— Da, domnule, spuse Castorin, cu mândrie. 

— Şi cine te-a angajat în acest serviciu? 

— Domnul Pompe, intendentul său. 

— Domnul Pompee? 

— Da. 

— Aşa? De ce nu mi-ai spus asta imediat! Strigă Canolles. 
Da, da, ai dreptate să pleci din serviciul meu! Uite doi 
pistoli ca să te despăgubesc de loviturile pe care eram gata 
să ţi le dau. 

— Oh! Spuse Castorin, neîndrăznind să ia banii. Ce 
înseamnă asta? Domnul vrea să-şi bată joc de mine? 

— De loc. Din contră, fă-te lacheul doamnei prințese, 
prietene. Dar spune-mi, de când trebuie să-ţi iei serviciul în 
primire? 

— Din clipa în care domnul îmi va reda libertatea. 

— Bine! Îţi voi reda libertatea începând de mâine de 
dimineaţă. 

— Şi până mâine de dimineaţă? 

— Până atunci continui să rămâi lacheul meu şi trebuie să 
mă asculţi. 

— Cu dragă inimă! Ce porunceşte, domnul? Spuse 
Castorin, hotărându-se să ia cei doi pistoli. 

— Pentru că ţi-e atât de somn, îţi poruncesc să te dezbraci 
şi să te culci în patul meu. 

— Cum? Ce vrea să spună domnul? Nu pricep. 

— Nici nu e nevoie să pricepi, ci să asculţi, asta e tot. 
Dezbracă-te, te ajut şi eu. 

— Cum? Să mă ajutaţi dumneavoastră? 

— Sigur că da: pentru că tu ai să joci roiul cavalerului de 
Canolles, iar eu pe al lui Castorin. 

Şi, fără să mai aştepte acordul lacheului, baronul îi scoase 
jiletca cu care se îmbrăcă el, îi luă pălăria pe care şi-o puse 


pe cap şi închizându-l în cameră mai înainte de a-şi fi 
revenit din surpriză, cobori scările în goană. 

În sfârşit, Canolles începuse să se lămurească în tot acest 
mister, deşi unele din evenimente îi rămâneau încă învăluite 
în ceaţă. Tot ce văzuse şi auzise în ultimele două ore nui se 
păreau câtuşi de puţin fireşti. Purtarea fiecărui om din 
Chantilly era calculată: toate persoanele pe care le întâlnea 
îi păreau că joacă un rol şi totuşi amănuntele se topeau într- 
o armonie generală care dovedea supraveghetorului trimis 
de regină că, dacă nu voia să înghită o imensă păcăleală, 
trebuie să fie de două ori mai atent faţă de ceea ce se 
petrece în jurul său. 

Apropierea dintre Pompee şi vicontele de Cambes lămurea 
multe îndoieli. 

Dar cele care totuşi îi mai rămăsese lui Canolles se risipiră 
în momentul când, abia ieşit în curte, observă cu tot 
întunericul de afară, că patru oameni se apropiau şi se 
pregăteau să intre pe aceeaşi uşă pe care ieşise el; şi aceşti 
patru oameni erau conduşi de acelaşi valet care îl 
introdusese pe el la cele două prințese. Un alt om, înfăşurat 
în pelerină, venea în spatele lor. 

În prag, mica trupă se opri, aşteptând ordine din partea 
omului cu pelerina: 

— Ştii unde stă, se adresă el valetului, îl cunoşti, pentru că 
l-ai condus. Supraveghează-l în aşa fel încât să nu poată 
ieşi. Aşează-ţi oamenii pe scară, pe coridor, unde vrei, nu 
mă interesează, numai să nu bănuiască nimic, să fie el păzit, 
în loc ca el să le păzească pe alteţele lor. 

Canolles se făcu mai de nevăzut decât o nălucă, în colţul în 
care noaptea arunca întunericul cel mai de nepătruns. De 
acolo, văzând, fără să fie văzut, observă cum dispărură pe 
uşă cei cinci paznici care îi erau destinaţi, în timp ce omul 
înfăşurat în manta, după ce se încredinţă că îi executau 
ordinul ce le dăduse, se întoarse pe drumul pe unde venise. 

„Asta tot nu spune mare lucru, îşi spuse Canolles 
urmărindu-l cu ochii, căci necazul lor pe mine poate să-i 


facă să mă trateze la fel. Acum ar mai lipsi ca ticălosul 
acesta de Castorin să strige, să cheme în ajutor, să facă 
vreo prostie!... Păcat că nu mi-a dat prin gând să-l fi legat. 
Din păcate acum e prea târziu. Să începem, însă, inspecția”. 

Apoi, după ce aruncă în jurul lui o privire cercetătoare, 
Canolles străbătu curtea şi ajunse la aripa clădirii în spatele 
căreia erau situate grajdurile. 

Toată viaţa din castel părea că se refugiase în această 
parte a clădirii. Se auzeau cai nechezând şi oameni 
alergând grăbiţi. În şelărie răsuna zăngănit de zăbale şi de 
hamuri. Se scoteau căleşti din remize iar voci înfundate de 
teamă, pe care le puteai, totuşi, surprinde dacă încordai 
auzul, se chemau sau îşi răspundeau. 

Un moment, Canolles se opri să asculte. Nu era nici o 
îndoială, se pregătea o plecare. 

Străbătu din nou distanţa dintre cele două aripi ale 
clădirii, trecu pe sub o boltă şi se apropie de faţada 
castelului. 

Acolo se opri. 

În adevăr, ferestrele de la parter străluceau prea tare 
pentru a nu se bănui că, în interior, o mulţime de sfeşnice 
aprinse erau purtate încolo şi încoace, lăsând pe iarba din 
curte umbre uriaşe sau lungi dâre luminoase. Canolles 
înţelese că acolo era centrul activităţii şi sediul 
organizatoric. 

Un moment, ezită dacă era bine să surprindă sau nu. 
Secretul care i se ascundea. Însă îşi dădu imediat seama că 
împuternicirea lui de trimis al reginei şi responsabilitatea 
care i-o impunea această misiune scuzau multe lucruri, 
chiar faţă de conştiinţele cele mai scrupuloase. 

Aşa că, înaintând cu băgare de seamă de-a lungul zidului a 
cărui temelie era cu atât mai întunecoasă cu cât ferestrele 
aşezate cam la şase, şapte picioare de la pământ erau mai 
luminate, se urcă pe o piatră şi de pe piatră pe o ieşitură 
din zid, se agăţă cu mâinile de marginea ferestrei şi, printr- 
un colţ al geamului, îşi aruncă înăuntru cea mai scrutătoare 


privire care a pătruns vreodată în sanctuarul vreunei 
conspirații. 

lată ce văzu: 

Lângă o femeie care sta în picioare şi care înfigea ultimul 
ac destinat să-i fixeze pe cap pălăria de călătorie, câteva 
femei de serviciu terminau să îmbrace un copil în costum de 
vânătoare. Copilul era cu spatele spre Canolles, aşa că 
acesta nu-i putut zări decât părul blond, însă doamna cu 
faţa luminată din plin de lumina a două sfeşnice cu şase 
braţe, pe care le ţineau de o parte şi de alta a oglinzii doi 
servitori nemişcaţi ca nişte cariatide, îi oferea lui Canolles 
originalul întocmai cu portretul pe care îl zărise nu de mult 
în penumbra din apartamentul prinţesei: era aceeaşi faţă 
prelungă, cu gura aspră, cu nasul autoritar, a femeii pe care 
Canolles o recunoştea acum într-o imagine vie; totul trăda 
în ea dominarea: gestul aspru, privirea scânteietoare, 
mişcările bruşte ale capului. Totul trăda supunere la cei din 
jur: saluturile, graba cu care i se aducea tot ce cerea, 
promptitudinea cu care răspundeau glasul suveranei lor, 
sau cu care îi întrebau privirea. 

Mai mulţi slujbaşi ai casei, printre care Canolles recunoscu 
pe valet, îngrămădeau în geamantane, în cufere, în lăzi, unii 
giuvaeruri, alţii bani, alţii acel arsenal de obiecte pentru 
femei care se numesc obiecte de toaletă. În acest timp, 
micul prinţ se juca fugând printre servitorii grăbiţi, însă, 
printr-o nefericită întâmplare, Canolles nu reuşi să-i 
zărească faţa. 

„Eram sigur că mă trag pe sfoară, murmură ei, oamenii 
aceştia se pregătesc de plecare. Da, însă eu, cu un singur 
gest, aş putea să schimb această scenă de înşelătorie într-o 
scenă de înmormântare, n-ar trebui decât să alerg pe 
terasă şi să suflu de trei ori în fluierul meu de argint şi, în 
cinci minute, la sunetul strident al lui, două sute de oameni 
vor pătrunde în castel, vor aresta pe prințese, vor lega pe 
servitorii aceştia care râd atât de făţarnic. Da, da, continuă 
Canolles de data asta vorbind din inimă, nu din buze, da, 


da, tocmai că pe ea, pe aceea care doarme acolo şi se face 
că doarme, o voi pierde pentru totdeauna, mă va uri şi de 
data asta pe bună dreptate. Mai mult, mă va disprețul 
spunând că mi-am făcut meseria de spion până la capăt şi, 
totuşi, dacă ea a ascultat de prinţesa ei, eu de ce sănu 
ascult de regina mea?” 

În acel moment, ca şi cum întâmplarea ar fi voit să 
combată această schimbare de hotărâre, se deschise o uşă 
care da în camera în care doamna prinţesă îşi făcea toaleta 
şi îşi făcură apariţia două personaje vesele şi grăbite: un 
bărbat de vreo cincizeci de ani şi o femeie de vreo douăzeci. 
La vederea lor, inima lui Canolles i se urcă în gât. 
Recunoscu părul bogat, buzele proaspete, privirea 
inteligentă a vicontelui de Cambes care, tot numai un surâs, 
sărută plin de respect mâna lui Clemence de Maille, 
prinţesă de Conde. Numai că de data asta vicontele purtând 
îmbrăcămintea potrivită cu sexul său, se prezenta ca cea 
mai încântătoare vicontesa de pe pământ. 

Canolles ar fi dat zece ani din viaţă ca să audă ce vorbesc, 
dar degeaba lipea urechea de geam, că tot nu putea să 
reţină decât un murmur nelămurit. Văzu pe prinţesă 
făcându-i tinerei femei un gest de adio, după care o sărută 
pe frunte şi-i recomandă ceva care-i Seu pe toţi cei de faţă 
să izbucnească în râs, apoi pe aceasta din urmă întorcându- 
se în apartamentele de ceremonie împreună cu câţiva 
funcţionari superiori. Îl văzu chiar pe mândrul Pompe 
umflat de mândrie într-o uniformă portocalie încărcată cu o 
broderie de argint, împăunându-se cu nobleţe şi sprijnindu- 
se asemeni lui don Japhet d'Armenie, pe mânerul unei săbii 
uriaşe, în timp ce îşi conducea stăpâna care îşi ridicase 
puţin şi cu multă graţie rochia lungă de satin. Apoi, în 
stânga, prin uşa din partea opusă, începu să defileze, fără 
zgomot, escorta prinţesei, care mergea în frunte, nu cu 
paşii unei fugare, ci cu alura unei regine. Urma scutierul 
Vialas, ducându-l în braţe pe ducele d'Enghien înfăşurat 
într-o pelerină, Lenet, ţinând în braţe un cufăraş cizelat şi 


nişte suluri de hârtie şi, în sfârşit, căpitanul, comandant al 
gărzii castelului, care încheia acest cortegiu deschis de doi 
ofiţeri cu sabia scoasă din teacă. 

Toţi aceştia ieşiră printr-un culoar secret: imediat Canolles 
cobori de pe observatorul său şi alergă sub o boltă, 
neluminată şi de acolo de unde sta, văzu tot cortegiul 
îndreptându-se spre grajduri: ceea ce însemna că erau gata 
de plecare. 

În acel moment îi veni în minte datoria pe care o avea ca 
urmare a misiunii încredințate de regină. Femeia aceasta 
care se pregătea să plece era războiul civil complet înarmat 
pe care el îl lăsa să-i scape şi care avea să macine din nou 
măruntaiele Franţei. Desigur că era ruşinos pentru el - 
bărbat în toată firea - să se facă spionul şi paznicul unei 
femei, dat tot femeie era şi doamna de Longueville care 
făcuse să izbucnească focul în cele patru colţuri ale 
Parisului. 

Canolles se repezi spre terasa care domina parcul şi duse 
fluierul la gură. 

Toate pregătirile ar fi fost zadarnice; doamna de Conde n- 
ar mai ti ieşit din Chantilly, sau dacă ar fi ieşit, n-ar fi făcut 
nici o sulă de paşi şi ar fi fost înconjurată, ea şi escorta ei, 
de o forţă de trii ori mai puternică; în felul acesta Canolles 
şi-ar fi îndeplinit misiunea fără să se fi expus nici celui mai 
mic risc, în felul acesta, cu o singură lovitură, el ar fi distrus 
sistemul şi viitorul casei de Conde şi, prin aceeaşi lovitură, 
pe ruinele acesteia şi-ar fi clădit el viitorul şi şi-ar fi 
consolidat norocul aşa cum făcuseră altădată familiei Vitry 
şi Luynes şi mai de curând familiile Guitaut şi Miossens şi în 
condiţii, poate, mai puţin importante pentru salvarea 
patriei. 

Însă Canolles ridică ochii spre apartamentul în care, sub 
perdele de catifea roşie, seânteia blândă şi melancolică 
lumina lămpii de noapte ce ardea în camera falsei prințese 
şi i se păru că vede conturându se, pe jaluzelele mari şi 
albe, umbra fiinţei care îi era atât de dragă. 


În clipa aceea, toate hotărârile luate cu judecată, toate 
cajculele egoiste, se topiră la raza dulce a acestei lumini aşa 
cum dispar la primele mijiri ale zilei, visurile şi nălucile 
nopții. 

„Domnul de Mazarin, îşi spuse el cu un elan înflăcărat, 
este destul de bogat ca să ruineze pe prinții şi prinţesele 
acestea care acum îi scapă, însă eu nu sunt atât de bogat ca 
să pierd comoara ce de-acum îmi aparţine şi pe care o voi 
păstra, gelos ca un dragon. Acum ea e singură, în puterea 
mea şi depinde numai de mine. Pot intra în apartamentul ei 
la orice oră din zi şi din noapte şi nici nu va fugi fără să-mi 
spună, pentru că şi-a dat cuvântul de onoare. Ce-mi pasă că 
regina e înşelată şi că domnul de Mazarin e furios! Mi s-a 
spus s-o păzesc pe doamna prinţesă de Conde şi o păzesc. 
N-aveau decât să-mi dea şi semnalmentele ei sau să fi pus 
pe urmele ei un spion mai îndemânatic decât mine”. 

Şi Canolles băgă fluierul în buzunar, în timp ce auzea 
scârţâind zăvoarele, uruitul, ca un tunet îndepărtat, al 
caleştilor pe podul din parc şi zgomotul din ce în ce mai 
pierdut al unei cavalcade care se îndrepta. Apoi, după ce 
totul se linişti, şi viziuni şi zgomote, fără să-şi dea seama că- 
şi jucase car'.ca vieţii pentru dragostea unei femei, adică 
pentru umbra fericirii, se strecură în cea de-a doua curte, 
acum pustie şi urcă cu băgare de seamă scara cufundată în 
cel mai adânc întuneric. 

Dar oricât fu el de atent nu putu să nu se împiedice, pe 
coridor, de un personaj care părea că ascultă la uşa lui, şi 
care scoase un strigăt de neaşteptată surpriză. 

— Cine-i? Cine-i? Întrebă personajul cu glas înfricoşai. 

— Ei, pe dracu! Cine eşti tu care te strecori ca un spion pe 
scara asta? Spuse Canolles. 

— Eu sunt Pompee! 

— Intendentul doamnei punţesc. 

— Da! Da! Intendentul doamnei prințese? 

— Ah! Asta se potriveşte de minune, spuse gentilomul, eu 
sunt Castorin. 


— Castorin, valetul domnului baron de Canolles? 

— Chiar el. 

— Ah! Dragă Castorin, pun rămăşag că te-am speriat rău 
de tot, spuse Pompee. 

— Pe mine? 

— Da! Desigur, dacă n-ai fost soldat. Pot să-ţi fiu de folos 
cu ceva, dragă prietene? Continuă Pompee reluându-şi 
aerele lui de om important 

— Da. 

— Atunci, spuneţi. 

— S-o anunţaţi imediat pe doamna prinţesă că stăpânui 
meu vrea să-i vorbească. 

— La ora asta? 

— Exact. 

— Imposibil. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— Atunci, nu-l primeşte pe stăpânul meu? 

— Nu. 

— Ordinul regelui! Domnule Pompee, spuneţi-i aşa. 

— Ordinul regelui?... Strigă Pompee. Am plecat. 

Şi Pompee cobori în grabă, cuprins, în acelaşi timp, şi de 
respect şi de teamă. 

Canolles îşi continuă drumul, iniră la el. Îl găsi pe jupân 
Castorin sforăind, întins comod într-un fotoliu, se îmbrăcă 
din nou cu hainele sale de ofiţer şi aşteptă evenimentul pe 
care şi-l pregătise singur. 

— Pe legea mea! Îşi spuse el, dacă nu fac prea bine 
treburile domnului de Mazarin, pe ale mele nu le fac prea 
rău. 

Canolles aşteptă zadarnic înapoierea lui Pompee şi pentru 
că, după zece minute văzu că nu vine nici el nici altcineva în 
locul lui, se hotări să se prezinte singur. 

Prin urmare, îl trezi pe domnul Castorin căruia o oră de 
somn îi liniştise nervii şi-i porunci pe un ton care nu suporta 


replică să fie pregătit pentru orice eveniment, apoi se 
îndreptă spre apartamentul prinţesei. 

La intrare, baronul dădu peste un servitor foarte prost 
dispus pe care soneria îl chemase tocmai în momentul în 
care i se termina serviciul, când credea, asemeni jupânului 
Castorin, că putea să înceapă un somn reparator, după o zi 
atât de istovitoare. 

— Ce doriţi, domnule? Întrebă valetul văzându-l pe 
Canolles. 

— Cer să prezini repectele mele doamnei prințese de 
Condil 

— La ora asta. Domnule? 

— Cum, la ora asta? 

— Da, mi se pare că este destul de târziu. 

— Ce-ai spus, caraghiosule? 

— Totuşi, domnule... Se bâlbii lacheul... 

— Nu mai cer, vreau, spuse Canolles cu o măreție 
supremă. 

— Vreţi... Dar aici numai doamna prinţesă porunceşte. 

— Regele porunceşte peste tot... Ordinul regelui! 

Lacheul se înfioră şi lăsă capul jos. 

— Iertaţi-mă, domnule, spuse el. Tremurând din toate 
încheieturile, dar eu nu sunt decât un biet servitor, aşa că 
nu-mi pot îngădui să vă deschid uşa doamnei prințese, daţi- 
mi voie să trezesc un şambelan. 

— Şambelanii au obiceiul să se culce la unsprezece, aici, la 
Chantilly? 

— A fost vânătoare toată zina. Se bilbâi lacheui. 

„Sigur că da, murmură Canolles, sigur că au nevoie de 
timp ca să-l îmbrace pe vreunul în şambelan”. 

Apoi, tare: 

— Foarte bine, spuse el, du-te, am să aştept. 

Lacheul plecă în goană şi alarmă întreg castelul, în care 
Pompee, înspăimântat de întâlnirea sa neplăcută, semănase 
o teamă de nespus. 


Rămas singur, Canolles, îşi ascuţi auzul şi deschise mai 
bine ochii. 

Auzi atunci alergătură prin saloane şi pe coridoare şi văzu, 
la licărirea unei lumini slabe, oameni înarmaţi cu muschete 
aşezându-se pe la colţurile scărilor; în sfârşit, simţi, 
pretutindeni, un murmur ameninţător înlocuind liniştea 
uluitoare care stăpânise, cu un moment mai înainte, tot 
castelul. 

Canolles duse mâna la fluier şi se apropie de o fereastră 
prin geamurile căreia zări, desprinzându-se ca o masă 
întunecoasă de nori, vârfurile copacilor la rădăcinile cărora 
aşezase la pândă cei două sute de oameni pe care îi 
adusese cu el. 

„Nu, se răzgândi el, asta ar duce la luptă şi eu n-aş avea 
de câştigat, e mai bine să aştept, cel mai rău lucru care mi 
se poate întâmpla, dacă aştept, e să fiu asasinat, pe când 
dacă m-aş grăbi aş putea s-o pierd...” 

Abia îşi terminase gândul, când văzu că se deschise o uşă 
şi că apare un nou personaj. 

— Doamna prinţesă nu poate fi văzută, spuse acesta cu o 
grabă care nu-i mai îngădui să-l salute pt gentilom, este în 
pat şi a interzis oricui ar fi să intre la dânsa. 

— Dar tu cine eşti? Spuse Canolles tutuindu-l pe acest 
ciudat personaj, şi cine ţi-a dat voie să vorbeşti cu un 
gentilom, cu pălăria pe cap? 

Şi cu vârful bastonului, Canolles zvârli cât colo pălăria 
interlocutorului său. 

— Domnule, strigă acesta făcând cu mândrie un pas 
înapoi. 

— Te-am întrebat cine eşti, spuse Canolles. 

— Eu sunt... Răspunse acesta, eu sunt, după cum puteţi 
vedea după uniforma pe care o port, eu sunt căpitanul 
gărzii alteţei sale. 

Canolles zâmbi. 

În adevăr, el avusese timp să aprecieze dintr-o privire că 
avea de-a face cu vreun chelar pântecos ca sticlele de care 


se îngrijea, cu vreun Vatel prosper, încorsetat într-o 
uniformă de ofiţer pe care lipsa de timp sau pântecul prea 
mare, nu-i dăduse posibilitatea s-o închidă la toţi nasturii. 

— Bine, domnule căpitan de gardă, ridică-ţi pălăria de pe 
jos şi răspunde-mi, spuse Canolles. 

Căpitanul execută prima parte a poruncii primite de la 
Canolles, ca omul care a studiat cunoscuta maximă militară: 
ca să ştii să comanzi, trebuie să ştii să execuţi. 

— Căpitan de gardă! Adăugă Canolles. Drace! lată un post 
foarte frumos. 

— Da, domnule, foarte frumos, desigur, şi altceva? Zise 
individul începând să-şi dea aere. 

— Nu te umfla atât în pene, domnule căpitan, că o să-ţi 
crape haina şi o să-ţi cadă pantalonii pe vine, ceea ce va fi 
foarte dizgraţios. 

— Dar, în sfârşit, dumneavostră cine sunteţi, domnule? 
Întrebă presupusul căpitan la rândul său. 

— Domnule, am să imit exemplul de bună cuviinţa pe care 
mi l-ai dat şi voi răspunde la întrebarea pe care mi-ai pus-o 
cum mi-ai răspuns şi tu la întrebarea mea. Sunt căpitan în 
Navailles, şi vin în numele regelui ca ambasador investit cu 
un caracter paşnic sau violent şi voi folosi pe unul sau pe 
celălalt din cele două caractere după cum se va asculta sau 
nu se va asculta de ordinul majestăţii sale. 

— Violent, domule! Strigă falsul căpitan... Un caracter 
violent aţi spus...? 

— Foarte violent, vă previn. Chiar în faţa alteţei sale. 

— Domnule nu încercaţi cu forţa, am cincizeci de oameni 
înarmaţi, gata să răzbune onoarea alteţei sale. 

Canolles nu voi să spună că cei cincizeci de oameni nu 
erau decât nişte lachei sau ajutoare de bucătari, demni să 
sluţească sub un un asemenea şef, iar cât priveşte onoarea 
prinţesei, aceasta gonea împreună cu prinţesa pe drumul 
care ducea la Bordeaux. 

Răspunse însă cu acel sânge rece mai intimidant decât o 
ameninţare, firesc oamenilor curajoşi, obişnuiţi cu 


pericolele: 

— Dacă dumneata ai cincizeci de oameni, domnule 
căpitan, eu am două sute de soldaţi care constituie 
avangarda unei armate regale. Te gândeşti să te revolţi făţiş 
împotriva majestăţii sale? 

— Nu, domnule, nu! Răspunse repede grăsunul, foarte 
umilit; să mă ferească Dumnezeu! Dar vă rog să fiţi martor 
că eu nu cedez decât la forţă. 

— Iată cel mai puţin lucru pe care ţi-l datorez în calitate de 
confrate. 

— Ei bine, am să vă conduc la doamna prinţesă-mamă, 
care încă n-a adormit. 

Canolles nu trebui să se gândească prea mult pentru a-şi 
da seama de înfricoşătorul pericol pe care i-l oferea iceastă 
cursă, dar ieşi repede din această capcană datorită puterii 
absolute pe care o avea. 

— N-am ordin s-o văd pe doamna prinjesă-mamă, ci pe 
doamna prinţesă tânără. 

Căpitanul gărzilor îşi plecă încă o dată capul, se retrase de 
a-ndărătelea cu picioarele lui groase târând sabia pe 
parchet după el şi trecu plin de măreție pe uşa pe care 
intrase, printre cele două santinele care tremuraseră în tot 
timpul acestei scene şi care la vestea că soseau două sute 
de oameni, erau gata să fugă din post, prea puţin dispuşi să 
devină martiri ai devotamentului, în timpul devastării 
casteiului Chantilly. 

Zece minute mai târziu, căpitanul, însoţit de doi soldaţi, 
revenea cu multe temenele ca să-l conducă pe Canolles la 
prinţesă, în camera căreia fu introdus fără nici o altă 
întârziere. 

Canolles recunoscu apartamentul, mobilele, patul, până şi 
parfumul care îi rămăsese în nări. Dar căută zadarnic două 
obiecte: portretul adevăratei prințese, pe care îl observase 
când făcuse prima vizită şi care îi strccurase în minte 
pentru prima dată ideea unei şiretenii cu care voiau să-l 
păcălească şi figura falsei prințese, pentru care făcuse un 


atât de mare sacrificiu. Dintr-o precauţiune destul de 
tardivă portretul fusese ridicat şi, desigur, tocmai din cauza 
acestei precauţiuni, figura persoanei din pat era întoarsă 
spre perele cu o necuviinţă cu adevărat princiară. 

Două femei stăteau în picioare, lângă ea, în spaţiul dintre 
pat şi perete. 

Gentilomul ar fi trecut peste această lipsă de consideraţie, 
dar pentru că se temea ca printr-o nouă substituire să nu fi 
fugit şi doamna Cambes, cum fugise prinţesa, părul i se făcu 
măciucă de teamă şi de aceea voi să se asigure neîntârziat 
de identitatea persoanei care era în pat, uzând, în acest 
scop, de puterea supremă cu care era investită misiunea pe 
care o primise. 

— Doamnă, spuse el înclinându-se la pământ, cer iertare 
alteţei voastre că mă prezint în felul acesta în faţa sa şi mai 
ales după ce i-am dat cuvântul că voi aştepta ordinele sale. 
Însă am auzit o mare zarvă prin castel şi... 

Persoana din pat tresări, dar nu răspunse. Canolles căută 
să găsească vreun semn după care să poală recunoaşte că 
ea era aceea pe care o căuta şi pe care o avea înaintea 
ochilor, dar scufundată în valurile de dantele, în grosimea 
moale a plapumei de puf şi printre perdelele patului, îi fu 
peste putinţă să recunoască altceva decât forma unei 
persoane culcate. 

— Şi, continuă Canolles, mă simt obligat faţă de mine 
însumi să mă asigur că în patul acesta se găseşte aceeaşi 
persoană cu care am avut cinstea să vorbesc acum o 
jumătate de oră. 

De data aceasta n-a fost numai o tresărire, ci o adevărată 
mişcare de groază. Mişcarea aceasta nu-i scăpă lui Canolles 
care se înfricoşă. 

„Dacă m-a înşelat, îşi zise el, dacă în ciuda cuvântului de 
onoare pe care mi l-a dat, a fugit, ies din castel, încalec, trec 
în fruntea celor două sute de oameni ai mei şi-i prind pe 
fugari, cu riscul de a da foc la treizeci de sale ca să-mi 
luminez drumul”. 


Canolles mai aşteptă un moment, dar persoana culcată 
nici nu răspunse, nici nu se întoarse; era evident că 
urmărea să câştige timp. 

— Doamnă, spuse Canolles în cele din urmă, cu o 
nerăbdare pe care nu mai avea curaj s-o ascundă, o rog pe 
alteţa voastră să-şi aducă aminte că sunt trimisul regelui şi 
că în numele regelui cer să-i văd faţa. 

— Oh! Asta este o adevărată inchiziţie insuportabilă, spuse 
atunci o voce tremurândă care făcu să tresalte de bucurie 
inima tânărului ofiţer căci recunoscuse timbrul unei voci pe 
care nici o altă voce nu o putea imita. Dacă este aşa cum 
spuneţi, domnule, că regele vă forţează să vă purtaţi în felul 
acesta, asta este datorită faptului că regele este doar un 
copil care nu cunoaşte încă îndatoririle unui gentilom; a sili 
o femeie să-şi arate faţa, este aceeaşi insultă ca şi când i s- 
ar smulge musca de pe faţă. 

— Doamnă, este un cuvânt în faţa căruia se pleacă şi 
femeile când acest cuvânt vine din partea regilor şi regii 
înşişi când cuvântul vine din partea soartei: trebuie. 

— Ei bine! Pentru că trebuie, spuse tânăra, pentru că sunt 
singură şi fără apărare în faţa ordinului regelui şi a 
pretenţiei trimisului său, mă supun, domnule, priviţi-mă. 

Atunci o mişcare bruscă dădu la o parte pernele, 
cuverturile şi dantelele care o aseuţideau pe frumoasa 
asediată şi prin spărtura improvizată care se formase 
apăru, roşu de ruşine, mai mult decât de îndignare, capul 
blond şi figura încântătoare pe care vocea le anunţase mai 
dinainte. Cu privirea grăbită a omului obişnuit să-şi dea 
seama de situaţii dacă nu identice cel puţin asemănătoare, 
Canolles se asigură că nu din cauza mâniei priveau în jos 
ochii aceştia umbriţi de gene catifelate sau tremura mâna 
aceasta albă care ţinea strâns, pe un gât de sidef, o bogăţie 
de păr rebel şi pânza fină a cearceafului parfumat. 

Falsa prinţesă rămase un momenl în această poziţie pe 
care ea ar fi vrut-o amenințătoare dar care nu era decât 


iritată, în timp ce Canolles o privea cu răsuflarea tăiată, 
apăsându-şi cu mâinile bătăile inimii încărcată de bucurie. 

— Ei, bine! Domnule, spuse frumoasa persecutată, după 
câteva secunde, umilirea este foarte mare. M-aţi privit 
destul? Da? Nu-i aşa că triumful dumneavoastră este 
complet? Ei bine, fiţi un învingător generos şi retrageţi-vă. 

— Aş vrea, doamnă, dar trebuie să-mi îndeplinesc 
instrucţiunile până la capăt. Până acum nu mi-am îndeplinii 
decât partea din misiune care privea pe alteţa voastră, dar 
nu e destul să vă văd numai pe dumneavoastră, acum 
trebuie să-l văd şi pe domnul duce d'Enghien. 

După aceste cuvinte pronunţate cu tonul unui om care ştie 
că are dreptul să comande şi care vrea să fie ascultat, urmă 
o tăcere îngrozitoare. Falsa prinţesă se înălţă, sprijinindu-se 
în mâini şi fixă asupra lui Canolles una dintre acele priviri 
ciudate care se pare că nu-i aparţineau decât ei, atât de 
multe cuprindeau în ele. Parcă voia să spună: m-ai 
recunoscut? Ştii cine sunt cu adevărat? Şi dacă ştii, te rog 
cruţă-mă, eşti cel mai puternic, fie-ţi milă de mine! 

Canolles înţelese tot ce voia să spună privirea, dar se 
opuse seducătoarei elocinţe şi răspunse privirii cu vocea: 

— Imposibil, doamnă, spuse el, ordinul este categoric. 

— Fie întru totul, cum o doriţi, domnule, pentru că nu aveţi 
nici un respect nici pentru poziţie, nici pentru rang. Duceţi- 
vă, doamnele acestea vă vor conduce la prinţul, fiul meu. 

— Doamnele acestea n-ar putea ca în loc să mă conducă 
pe mine la fiul dumneavoastră, să vă aducă fiul lângă 
dumneavoastră? 

Mi se pare că asta ar fi infinit mai bine, spuse Canolles. 

— De ce, domnule? Întrebă falsa prinţesă, vizibii mai 
îngrijorată de această nouă cerere decât de toate cererile 
de până acurn. 

— Pentru că în timpul acesta, voi împărtăşi alteţei voastre 
o parte din misiunea mea, pe care nu o pot comunica decât 
numai dum neavoastră. 

— Numai mie? 


— Numai dumneavoastră, răspunse Canolles, cu o 
plecăciune mult mai adâncă decât le făcuse până acum. 

De data aceasta, privirea prinţesei, care trecuse de la 
demnitate la rugăminte şi de la rugăminte la nelinişte, se 
opri asupra lui Canolles, cu fixitatea groazei. 

— De ce, doamnă, vă înspăimântă atât de mult o 
convorbire numai între noi doi? Întrebă Canolles. Oare nu 
sunteţi dumneavoastră prinţesă şi eu gentilom? 

— Ba da, domnule, aveţi dreptate, n-am făcut bine că m- 
am temut. Cu toate că am plăcerea să vă văd pentru prima 
dată, totuşi zvonul despre curtoazie şi cinstea 
dumneavoastră au ajuns până la mine. Duceţi-vă, 
doamnelor, să-l căutaţi pe domnul duce d'Enghien şi 
reveniţi împreuna cu el. 

Cele două femei părăsiră spaţiul dintre perete şi pat, se 
îndreptară spre uşă şi, acolo, se întoarseră spre prinţesă ca 
pentru a o mai întreba o dată dacă ordinul era adevărat, 
dar la un semn care întărea cuvintele stăpânei lor, sau cel 
puţin al celei care îi ţinea locul, femeile ieşiră. 

Canolles le urmări cu privirea până ce văzu uşa 
închinzându-se în urma lor, apoi îşi îndreptă spre falsa 
prinţesă ochii strălucind de fericire. 

— Haideţi, spuneţi-mi domnule de Canolles, de ce mă 
persecutați atât? Spuse aceasta, aşezându-se în capul 
oaselor şi încrucişându-şi braţele. 

Dar spunând acestea, ea îl privea pe tânărul ofiţer, nu cu 
privirea aceea mândră de prinţesă, pe care o încercase fără 
succes, ci, dimpotrivă, cu o expresie atât de duioasă şi de 
plină de înţeles, încât toate amănuntele încântătoare de la 
prima lor întrevedere, toate episoadele tulburătoare, toate 
amintirile acestei iubiri născânde năvăliră deodată, 
învăluind inima baronului în aburi parfumaţi. 

— Doamnă, spuse el apropiindu-se de pat, eu urmăresc, în 
numele regelui, pe doamna de Conde şi nu pe 
dumneavoastră, care nu sunteţi doamna prinţesă. 


Cea căreia i se adresaseră aceste cuvinte scoase un strigăt 
uşor, se îngălbeni şi-şi apăsă mâna pe inimă. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? Şi cine credeţi că sunt? 
Întrebă ea. 

— Oh, Cât despre asta, sunt foarte încurcat să vă explic, 
căci nproape că aş jura că sunteţi cel mai încântător 
viconte, dacă n-aţi fi cea mai adorabilă vicontesă. 

— Domnule, spuse falsa prinţesă, sperând să se impună lui 
anolles făcând apel la demnitatea lui, domnule, din tot ce-mi 
spuneţi, nu înţeleg decât un singur lucru, anume că nu mă 
respectaţi, că mă insultaţi. 

— Doamnă, răspunse repede Canolles, nu poţi fi lipsit de 
respect lată de Dumnezeu, pentru că-l adori; nu pot fi 
insultaţi îngerii, pentru că în faţa lor te aşezi în genunchi. 

La aceste cuvinte, Canolles se înclină de parcă ar fi vrut să 
se aşeze în genunchi. 

— Domnule, spuse vicontesa, oprindu-l pe Caolles, 
prinţesa de (ondde nu poate îngădui... 

— Doamnă, la ora aceasta prinţesa de Conde goneşte spre 
liordcaux călare pe un cal bun, alături de domnul Vialas, 
scutierul său şi de domnul Lenet, consilierul său, cu 
gentilomii şi căpitanii săi, în sftrşit, cu întreaga sa casă, şi 
nu are nici o legătură cu ceea ce se petrece în momentul 
acesta între baronul de Canolles şi vicontele sau vicontesa 
de Cambes. 

— Ce tot spuneţi, domnule? Sunteţi nebun? 

— Nu, doamnă, spun numai ce am văzut şi povestesc ce- 
am auzit. 

— Atunci, dacă aţi văzut şi aţi auzit ceea ce spuneţi, 
înseamnă că misiunea dumneavoastră e terminată. 

— Credeţi, doamnă? Aşadar, trebuie să mă întorc la Paris 
şi să mărturisesc reginei că pentru a nu displace unei femei 
pe care o iubeam (nu spun nici un nume, doamnă, aşa că nu 
mă priviţi cu mânie), i-am nesocotit ordinul, i-am permis 
duşmancei sale să fugă şi am închis ochii la tot ce am văzut, 


am trădat, în sfârşit, da, acesta e cuvântul, am trădat cauza 
regelui meu, nu...? 

Contesa păru mişcată şi-l privi pe baron cu o compătimire 
aproape duioasă. 

— Dar n-aveţi cea mai bună scuză dintre toate, 
imposibilitatea? Aţi fi putut opri, singur, escorta atât de 
importantă a doamnei prințese? Vi s-a ordonat să vă luptaţi 
singur cu cinzeci de gentilomi? 

— Nu eram singur, doamnă, spuse Canolles dând din cap, 
am avut şi mai am şi acum, acolo în pădure, la cinci sute de 
paşi de aici, două sute de soldaţi pe care pot să-i aduc şi să-i 
chem la mine cu un singur fluierat, aşa că mi-ar fi fost 
foarte uşor s-o arestez pe doamna prinţesă căci, din câte 
am văzut, n-ar fi ripostat, vă asigur. Apoi dacă escorta mea 
ar fi fost. Să zicem, mai slabă decât escorta sa, în loc de 
patru ori mai puternică, eu puteam să mă lupt, puteam să 
mor luptându-mă; aceasta mi-ar fi fost tot atât de uşor, pe 
cât mi-ar fi de plăcut să ating această mână dacă aş 
îndrăzni, continuă tânărul înclinându-se foarte adânc. 

În adevăr, mâna aceasta, asupra căreia baronul îşi fixase 
ochii înflăcăraţi, această mână fină, plinuţă şi albă, această 
mână inteligentă, rămăsese afară din pat şi palpita la 
fiecare cuvânt al tânărului. Orbită şi ea de această 
electricitate a dragostei ale cărei efecte le simţise în micul 
han de la Jaulnay, vicontesă nu-şi aduse aminte că trebuia 
să-şi retragă mâna care îi oferise lui Canolles o posibilitate 
de comparaţie atât de fericită; aşa că mâna fu uitată iar 
tânărul puse un genunchi în pământ şi-şi apăsă buzele cu O. 
Timidă voluptate pe mâna care, la atingerea buzelor sale se 
retrase de parcă ar fi fost atinsă cu un fier înroşit. 

— Mulţumesc, domnule de Canolles, vă mulţumesc din 
toată inima pentru ce aţi făcut pentru mine, spuse tânăra 
femeie, fiţi convins că nu o voi uita niciodată. Însă dublaţi 
preţul serviciului pe care mi-l faceţi, apreciind poziţia în 
care mă aflu, şi retrageţi-vă. Nu trebuie, oare, să ne 
despărţim, pentru că v-aţi terminal misiunea? 


Acest „să ne”, pronunţat cu o intonaţie atât de dulce, încât 
părea că închide în ea o nuanţă de regret, făcu să tresară 
până şi cele mai adânci cute din sufletul lui Canolles. În 
adevăr, durerea se întâlneşte aproape întotdeauna la baza 
marilor bucurii. 

— Mă voi supune doamnă, dar trebuie să vă spun, nu ca să 
mă supun, dar ca să vă înlătur o remuşcare pe care aţi 
putea-o vedea: dacă vă dau ascultare, poate sâni pierdut. 
Din momentul când îmi voi mărturisi greşeala sau nu voi 
avea aerul veă am fost înşelat de viclenia dumneavoastră, 
devin victima îngăduinţei mele... Voi fi declarat trădător, voi 
fi aruncat în închisoare... Sau executat; şi este foarte 
simplu, pentru că am trădat... 

Claire scoase un țipăt şi apucă mâna lui Canolles, dar o 
lăsă repede să-i cadă cu o încântătoare stinghereală. 

— Atunci, ce-o să ne facem? 

Inima tânărului se umflă, acest fericit, „ce-o să ne facem” 
era, hotărât lucru, formula favorită a doamnei de Cambes. 

— Să vă pierd? Pe dumneavoastră, atât de bun şi de 
generos, cotinuă ea. Să vă pierd? Eu? Ah! Niciodată! Cu ce 
preţ aş putea să vă salvez? Vorbiţi! Vorbiţi! 

— Ar trebui, doamnă, să-mi permiteţi să-mi joc rolul până 
la capăt, ar trebui, aşa cum v-am mai spus, să par păcălit de 
viclenia dumneavoastră şi să raportez domnului de Mazarin 
ceea ce văd, nu ceea ce ştiu. 

— Da, însă dacă s-ar şti că faceţi toate acestea pentru 
mine, dacă s-ar afla că ne-am mai întâlnit, că m-aţi mai 
văzut eu aş fi pierdută, la rândul meu, gândiţi-vă! 

— Doamnă, spuse Canolles cu o melancolie jucată perfect, 
după aerul dumneavoastră atât de rece, după seriozitatea 
dumneavoastră pe care v-o păstraţi chiar şi în prezenţa 
mea, nu cred că o să lăsaţi să vă scape un secret care de 
altfel, în inima dumneavoastră, nici nu există. 

Claire tăcu, însă o privire grăbită, un surâs imperceptibil îi 
scăpară frumoasei prizoniere, îi răspunseră lui Canolles în 
aşa fel ca să-l facă tel mai fericit dintre murilori. 


— Să rămân? Spuse el cu un surâs cald. 

— Dacă trebuie! Răspunse vicontesa. 

— Atunci trebuie să-i scriu domnului de Mazarin. 

— Da, duceţi-vă. 

— Cum adică? 

— V-am spus să vă duceţi să i scrieţi. 

— Nu e cazul, trebuie să-i scriu de aici, din camera 
dumneavoastră. Trebuie să-mi datez scrisoarea de la 
picioarele patului dumneavoastră lată, doamnă, 
instrucţiunile pe care le-am primit, citiţi-le... 

Şi Canolles prezentă viconetesei o hârtie pe care citi: 
„Domnul baron de Canolles nu va slăbi din ochi pe doamna 
prinţesă şi pe domnul duce d'Enghien, fiul său”. 

— Nu va slăbi din ochi, spuse Canolles. 

— Da, nu va slăbi din ochi, aşa scrie. 

Claire înţelese atunci tot folosul pe care l-ar fi putut trage 
Canolles din asemenea instrucţiuni, dar înţelese şi ce 
serviciu îi făcea prinţesei, prelungând, în ceea ce o privea, 
eroarea curţii. 

— Scrieţi-i, spuse ea cu aerul unei femei resemnate. 

Canolles o întrebă din ochi şi ea, tot din ochi, îi arătă o 
trusă cu toi ce trebuia pentru scris. Tânărul scoase de acolo 
o foaie de hârtie, pana şi cerneala, le puse pe o masă, trase 
masa cât mai aproape de pat, ceru permisiunea, să se 
aşeze, de paică Claire ar fi fost doamna prinţesă, şi-i scrise 
lui Mazarin următoarea scrisoare: „Monseniore”, „Am ajuns 
la castelul Chantilly la orele nouă seara şi vedeţi că am 
făcut tot ce mi-a stat în putinţă, pentru că am avut onoarea 
să-mi iau rămas bun de la eminenţa voastră, la orele şase şi 
jumătate. 

Pe cele două prințese le-am găsit în pat: doamna prinţesă- 
mamă, destul de grav bolnavă, doamna prinţesă obosită din 
cauza unei mari vânători pe care a făcut-o în cursul zilei. 

Potrivit instrucţiunilor eminenţei voastre, m-am prezentat 
la cele două prințese, care au invitat imediat oaspeţii să 


plece. În acest moment eu nu slăbesc din ochi pe doamna 
prinţesă şi pe fiul său ,. 

— Şi pe fiul său, repetă Canolles întorcându-se către 
vicontesă. La dracu! Mi se pare că mint deşi n-aş vrea s-o 
fac. 

— Fiţi liniştită, răspunse Claire râzând, dacă nu l-aţi văzut 
încă pe fiul meu. Îl veţi vedea în curând. 

— Şi pe fiul său, cotinuă Canolles, râzând. 

„Am onoarea să vă scriu această scrisoare chiar din 
camera doamnei prințese şi stând la capul patului său”. 

Semnă. După aceea ceru respectuos permisiunea lui 
Claire, apoi trase de cordonul soneriei: un servitor intră. 

— Cheamă-mi valetul, spuse Canolles, şi anunţă-mă când 
va fi în anticameră. 

Cinci minute mai târziu, domnul baron de Canolles era 
anunţat că valetul său aştepta la datorie. 

— Uite, spuse Canolles, dă biletul acesta ofițerului care 
comandă cei două sute de oameni ai mei, spune-i să-l 
expedieze la Paris printr-un curier urgent. 

— Dar domnule baron, răspunse Castorin căruia un 
asemenea comision dat în miez de noapte i se părea un 
lucru dintre cele mai neplăcute de executat, cred că v-ura 
spus că domnul Pompee m-a angajat în serviciul doamnei 
prințese. 

— Chiar în numele doamnei prințese îţi dau acest ordin. 
Alteța voastră binevoieşte să-mi confirme cuvintele? Spuse 
Canolles întorcându-se. Ea ştie cât este de important ca 
această scrisoare să fie predată chiar acum. 

— Du-te, spuse falsa prinţesă pe un ton şi cu un gest plin 
de demnitate. 

Castorin se înclină până la pământ şi plecă. 

— Acum, spuse Claire întinzând spre Canolles mâinile ei 
micuţe, împreunate ca pentru rugăciune, acum o să vă 
retrageţi, nu-i aşa? 

— Ilertaţi-mă, răspunse Canolles, dar fiul dumneavoastră, 
doamnă? 


— Adevărat, răspunse, Claire surâzând o să-l vedeţi 
îndată. 

În adevăr, abia termină doamna de Cambes aceste cuvinte, 
că se auzi o zgârietură la uşă, după obiceiul vremii. Modă 
pe care o introdusese cardinalul de Richelieu, din dragostea 
lui pentru pisici. Cât durase lunga lui perioadă de putere, se 
zgâriase, deci, la uşa domnului de Richelieu, apoi la uşa 
domnului de Chavigny, care avusese dreptul la această 
succesiune, chiar dacă îi revenise numai cu titlu de 
moştenitor natural; şi apoi, în cele din urmă la uşa domnului 
de Mazarin. Se putea, deci, zgâria tot aşa de bine şi la uşa 
doamnei prințese. 

— Vin, spuse doamna de Cambes. 

— Bine... Atunci îmi reiau înfăţişarea oficială. 

Şi Canolles îndepărtă masa, trase scaunul, îşi puse pălăria 
şi se retrase, respectuos, în picioare, la patru paşi de patul 
prinţesei. 

— Intraţi, spuse vicontesă. 

Îndată intră în cameră, cel mai ceremonios cortegiu care 
s-a putut vedea vreodată. Erau femei, ofiţeri, şambelani, tot 
serviciul obişnuit al prinţesei. 

— Doamnă, spuse primul valet, monseniorul duce 
d'Enghien a fost trezit şi poate primi pe mesagerul 
majestăţii sale. 

O privire a lui Canolles spre doamna de Cambes vorbi mai 
clar decât ar fi putut-o face prin glas: 

— Aşa ne-a fost vorba? 

Privirea aceasta, care purta în ea toate rugăminţile unei 
inimi disperate, fu înţeleasă de minune şi desigur că din 
recunoştinţă pentru tot ce făcuse Canolles şi poate şi puţin 
pentru a folosi acea maliţiozitate ni unsă permanent chiar şi 
în străfundul celor mai bune inimi feminine: 

— Aduceţi aici pe domnul duce d'Enghien, spuse ea. 
Domnul va vedea pe fiul meu în prezenţa mea. 

Ordinul se execută în grabă şi un moment mai târziu, 
tânărul fu adus în camera prinţesei. 


Am spus că pe când urmărea ultimele pregătiri ale plecării 
doamnei prințese, baronul văzuse pe tânărul prinţ jucându- 
se şi alergând, însă nu-i putuse vedea figura, Canolles 
observase numai că era îmbrăcat într-un simplu costum de 
vânătoare. Se gândi, deci, că nu fusese îmbrăcat pentru el 
cu acest splendid costum cu care se prezenta acum în faţa 
sa. Impresia pe care şi-o făcuse că prinţul plecase împreună 
cu mama sa, se transforma în certitudine. Îl examină câtva 
timp, în tăcere, pe moştenitorul ilustrei familii de Conde, şi 
fără să lipsească nimic din respectul întipărit în întreaga lui 
fiinţă, lăsă să-i apară pe buze un imperceptibil surâs ironic. 
i 


— Sunt prea fericit să mi se acorde onoarea de a prezenta 
omagiile mele monseniorului duce d'Enghien, spuse 
Canolles, înclinându-se. 

Doamna de Cambes, asupra căreia copilul îşi ţinea aţintită 
privirea, îi lăcu semn să salute din cap şi cum i se părea că 
baronul urmărea toate amănuntele acestei scene cu un aer 
maliţios: 

— Fiul meu. Spuse ea cu un aer răutăcios care îl făcu pe 
mesagerul regal să se cutremure, căci ghicea după 
mişcarea buzelor vicontesei că avea să fie victima unei 
trădări femeieşti, fiul meu, ofiţerul care stă în faţa dumitale 
este domnul de Canolles, trimisul majestăţii sale. Întindeţi- 
vă mâna ca să v-o sărute domnul de Canolles. 

La cest ordin, Pierrot, dresat cum se cuvine de Lenet, care 
se însărcinase cu educaţia copilului, aşa cum îi promisese 
doamnei prințese, întinse mâna, care n-avusese nici timpul, 
nici posibilitatea să se transforme într-o mână de gentilom, 
iar lui Canolles îi fu foarte greu să pună un sărut pe această 
mână, în mijlocul râsetelor înfundate ale celor de faţă; mai 
ales că-şi dăduse seama că nu avea de-a face cu o mână de 
nobil. 

„Ah! Doamnă de Cambes, murmură Canolles, ai să-mi 
plăteşti scump sărutul acesta!” 


Şi se înclină adânc în faţa lui Pierrot pentru a-i mulţumi de 
onoarea pe care i-o făcuse. 

Apoi, dându-şi seama că după această încercare, ultima 
din program, i-ar fi fost cu neputinţă să mai rămână în 
camera unei temei spuse: 

— Doamnă, mi-am îndeplinit misiunea mea pentru astă 
seară, îmi mai rămâne doar să vă cer permisiunea dea mă 
retrage. 

— Duceţi-vă, domnule, spuse Claire, după cum vedeţi 
suntem foarte liniştiţi. Şi dumneavoastră puteţi dormi 
liniştit. 

— Mai înainte, doamnă, îmi mai rămâne să vă solicit o 
favoare. 

— Care anume? Întrebă doamna de Cambes destul de 
neliniştită, căci înţelesese, după intonaţia din vocea 
baronului, că se pregătea să-şi ia revanşa. 

— Să-mi acordaţi aceeaşi favoare pe care am primit-o din 
partea prinţului, fiul dumneavoastră. 

De data asta vicontesă căzuse în cursă... Nu exista nici o 
posibilitate să-i refuze unui ofiţer al regelui favoarea 
ceremonioasă pe care o cerea astfel, în faţa tuturor. Aşa că 
doamna de Cambes întinse spre Canolles o mână 
tremurândă. 

Baronul se îndreptă spre pat de parcă s-ar fi apropiat de 
tronul unei regine, prinse cu vârful degetelor mâna care i 
se întindea, puse un genunchi în pământ şi depuse, pe 
această piele fină, albă şi tremurândă, un sărut lung, pe 
care cei de faţă il atribuiră respectului. 

— Mi-aţi promis, ba chiar mi-aţi jurat că nu veţi părăsi 
castelul fâiă să mă fi prevenit. Contez pe promisiunea 
dumneavoastră şi pe jurământul pe care mi l-aţi făcut, 
spuse încet Canolles, ridicându-se. 

— Fiţi convins, domnule, spuse doamna de Cambes, 
căzând pe perne, aproape leşinată. 

Canolles, căruia inflexiunea îi dădu fiori, încercă zadarnic 
să găsească în ochii frumoasei prizoniere, confirmarea 


speranţei pe care i-o dăduse această inflexiune. 

Dar ochii vicontesei erau închişi. 

Canolles îşi aminti că în cuferele închise sunt păstrate cele 
mai preţioase comori şi se retrase cu inima plutind în 
paradis. 

Să amintim cum şi-a petrecut gentilomul toată noaptea; să 
spunem că veghea şi somnul n-au fost pentru el decât un 
lung vis în timpul căruia trăia şi retrăia în gând toate 
amănuntele acestei aventuri fantastice care îl făcea 
posesorul celei mai preţioase comori pe care un avar a 
putut-o găzdui vreodată sub aripile inimii lui; să vorbim 
despre proiectele pe care şi le făcuse pentru a supune 
viitorul calculelor dragostei sale şi capriciilor fanteziei lui; 
să vorbim despre justificările pe care şi le dădea lui însuşi 
pentru a se convinge că făcuse bine ceea ce făcuse, ar fi 
imposibil, nebunia fiind obositoare pentru orice minte în 
afară de mintea unui nebun. 

Canolles adormise târziu, dacă somn se poate numi delirul 
agitat care urmă zilei din ajun; şi totuşi abia începuse 
lumina zilei să poleiască vârfurile înalte ale plopilor, fără să 
fi avut timpul să coboare până la suprafaţa locurilor liniştite 
unde dorm nuferii cu frunze largi, ale căror flori nu se 
deschid decât la căldura soarelui, că baronul de Canolles 
sări din pat, se îmbrăcă în grabă şi ieşi în grădină. Primul 
său drum îl făcu spre aripa castelului unde locuia prinţesa 
şi prima privire fu spre fereastra camerei sale. Fie că 
prizoniera nu adormise încă, fie că se şi trezise, o lumină 
mai puternică decât a lămpii de noapte, roşea perdele de 
damasc trase la ferastră. Canolles se opri când văzu aceasta 
şi într-o clipă mintea lui se umplu de o mulţime de 
presupuneri nesăbuite şi fără să-şi mai prelungească 
plimbarea, se aşeză în spatele soclului unei statui unde se 
putea ascunde destul de bine şi începu, singur şi cu himera 
lui, acel etern dialog al inimilor îndrăgostite care găsesc 
obiectul iubit în toate emanaţiile poetice ale naturii. 


Abia trecuse o jumătate de oră de când se găsea la postul 
său de observaţie, ţinându-şi privirea aţintită asupra 
ferestrei prin faţa căreia luată lumea ar fi trecut 
indiferentă, când observă că se deschide o fereastră de la 
galerie şi că în spaţiul lăsat liber se încadrează aproape în 
acelaşi timp figura cinstită a jupânului Pompe. Tot ce avea 
legătură cu vicontesa îi inspira lui Canolles un mare interes, 
aşa că îşi trecu privirea de la fereastra aceea atât de 
atrăgătoare pentru el, la fereastra tare se deschisese şi i se 
păru că Pompee încearcă să lege cu el o corespondenţă prin 
semne. La început Canolles se îndoi că semnele acelea îi 
erau adresate lui şi se uită împrejur ca să se convingă, dar 
Pompee care observă nesiguranța baronului, însoţi semnele 
pe care le făcea de un fluierat apelativ care ar fi putut 
părea destul de puţin convenabil din partea unui scutier 
faţă de un ambasador al majestăţii sale regelui Franţei, însă 
acest fluierat avea ca scuză un soi de punct alb aproape 
imperceptibil pentru orice privire, afară de a unui 
îndrăgostit, care recunoscu îndată că punctul acela alb era 
un bileţel. 

„Un bilet! Îşi spuse, Canolles: îmi scrie, ce-o fi asta?”. 

Şi se apropie tremurând, deşi prima mişcare fusese o 
mişcare de bucurie, însă în bucuriile îndrăgostiţilor există o 
oarecare parte de teamă care face din aceasta cel mai mare 
farmec: când eşti convins de fericirea ta, nu mai eşti fericit. 

Pe măsură ce Canolles se apropia, Pompee îndrăznea să 
arate mai mult biletul; în sfârşit Pompee întinse braţul, iar 
Canolles îşi întinse pălăria. După cum se vede cei doi 
oameni se înțelegeau de minune; primul lăsă biletul să cadă 
iar al doilea îl prinse cu îndemânare; apoi se înfundă într-o 
alee umbrită ca să poată citi liniştit, iar Pompee, care se 
temea să nu răcească, se grăbi să închidă fereastra. 

Însă nu se citeşte oricum primul bilet din partea femeii pe 
care o iubeşti, mai ales când biletul acesta neaşteptat n-are 
nici un motiv să te tulbure cu prezenţa lui, în afară de cazul 
când dă o lovitură fericirii tale. 


În adevăr, ce-ar fi avut să-i spună vicontesa, dacă nu se 
schimbase nimic în genul de program pe care îl stabiliseră 
amândoi în ajun? Biletul acesta nu putea conţine, deci, 
decât vreo veste nefericită. 

Canolles era atât de convins de aceasta încât nici măcar n- 
apropie hârtia de buze, aşa cum fac de obicei îndrăgostiţii, 
în asemenea ocazii. Din contră, îl suci, şi-l răsuci, cu o 
teamă din ce în ce mai mare. Şi, pentru că trebuia totuşi să- 
| deschidă, odată şi odată, îşi luă inima în dinţi, rupse sigiliu! 
Şi citi: „Domnule, a rămâne mai departe în situaţia în care 
ne găsim, şi cred că şi dumneavoastră gândiţi ca şi mine, 
este un lucru cu totul imposibil; desigur că suferiţi că 
apăreţi în ochii personalului casei drept un supraveghetor 
neplăcut: pe de altă parte, aş putea să mă tem, dacă v-aş 
primi mai bine decât ar fi făcut-o doamna prinţesă în locul 
meu, să nu se afle că amândoi jucăm o dublă comedie, al 
cărui sprşit ar fi pentru mine pierderea definitivă a 
reputației” 

Canolles îşi şterse fruntea; presentimentele sale nu-l 
înşelaseră. Cu venirea zilei, această mare vânătoare de 
fantome, toate visurile aurite dispar Clătina din cap, 
suspină şi continuă să citească: „Prefaceţi-vă că descoperiţi 
viclenia de care ne-am folosit; pentru a ajunge la această 
descoperire, există un mijloc foarte simplu pe care am să vi- 
Il procur chiar eu, dacă îmi promiteţi că o să ascultați de 
rugămintea pe care v-o fac: Vedeţi că nu vă ascund cât de 
mult depind de dumneavoastră. Daco daţi curs rugăminţii 
mele, am să fac să vă parvină un portret al meu care poartă 
numele meu şi are armele mele gravate sub desenul figurii. 
Veţi spune că aţi găsit acest portret în unu! Din controalele 
de noapte pe care le faceţi şi că, datorită acestui portret, aţi 
recunscut că eu nu eram doamna prinţesă. 

Mai e nevoie să vă mai spun că în semn de amintire pentru 
recunoştinţa ce vă voi păstra în adâncul inimii, dacă plecaţi 
chiar în dimineaţa aceasta, vă autorizez să păstraţi această 
miniatură, dacă mai puneţi vreun preţ pe ea? 


Părăsiţi-ne, deci, dacă este posibil, fără să mă revedeţi şi 
veţi duce cu dumneavoastră întreaga mea recunoştinţă, în 
timp ce, în ceea ce mă priveşte, voi duce cu mine amintirea 
dumneavoastră ca pe a celui mai nobil şi mai loial dintre 
gentilomii pe care i-am cunoscut în viaţa mea”. 

Canolles reciti biletul şi rămase împietrit. Oricâtă bună 
voinţă ar conţine o scrisoare de concediere, cu oricâtă 
miere s-ar învălui un refuz sau un rămas bun, rămasul bun, 
refuzul sau concedierea rămân totuşi o crudă dezamăgire 
pentru inimă. Portretul era, desigur, un lucru foarte plăcut, 
dar motivul care îl făcea să fie oferit îi lua o mare parte din 
valoare. 

De altfel, la ce era bun portretul când originalul este aici, 
alături, îi avem în mână şi putem să nu-i dăm drumul? 

Da, însă Canolles, care nu se înfricoşase de mânia reginei 
şi a lui Mazarin, tremura când o vedea pe doamna de 
Cambes încruntându-se. 

Şi totuşi, cât de mult îl jucase această femeie, mai întâi pe 
drum, apoi la Chantilly luându-i locul doamnei prințese, 
apoi ieri, când i-a dat o speranţă, pe care i-a luat-o a doua 
zi! Însă din toate aceste decepţii, aceasta din urmă era cea 
mai dureroasă. Pe drum, nu-l cunoştea şi căuta să se 
debaraseze de un tovarăş incomod, asta era totul. Luând 
locul doamnei de Conde ea se supunea unui ordin, se achita 
de un rol impus de suzerana sa şi n-ar fi putut face altfel; 
însă de data aceasta când îl cunoştea, după ce păruse că-i 
apreciază devotamentul, după ce se referise de două ori la 
„nOi” ceea ce făcuse să vibreze cele mai adânci cute ale 
sufletului tânărului, să se schimbe dintr-o dată; să-şi 
retragă bunătatea, să-şi renege recunoştinţa, în sfârşit, să-i 
scrie o astfel de scrisoare, asta era, pentru Canolles, mai 
mult decât o cruzime, era aproape o batjocură. 

Aşa că se umplu de mânie, de o mânie dureroasă, fără să 
observe că în spatele perdelelor, unde lampa fusese stinsă 
de parcă lumina zilei ar fi făcut-o inutilă, o spectatoare, bine 


ascunsă în dosul draperiilor de damasc, urmărea 
pantomima disperării sale şi poate că o gusta chiar. 

„Da, da, îşi spunea el, însoţindu-şi gândul de gesturi 
corespunzătoare cu sentimentul care îl preocupa, da da, 
este o concediere în toată regula, în toată forma, un mare 
eveniment încoronat de un deznodământ vulgar, o speranţă 
poetică transformată într-o decepţie brutală. Dar, eu n-am 
de gând să suport ridicolul care mi s-a pregătit. Prefer ura 
ei decât această pretinsă recunoştinţă pe care mi-o 
promite. Cum să mă mai încred acum în promisiunea €i?... 
Ca şi cum le-ai încrede în constanţa vântului şi în marea 
liniştită. Ah! Doamnă, doamnă, continuă Canolles privind 
spre fereastra camerei vicontesei, lată a doua oară că-mi 
scapi; dar jur că voi mai găsi o situaţie asemănătoare şi a 
treia oară nu-mi vei mai scăpa. 

Şi Canolles se întoarse în camera lui cu gândul de a se 
îmbrăca şi a pătrunde, chiar cu forţa, la vicontesă. Dar 
intrând în cameră observă că pendula arăta abia ora şapte. 

La ora aceea nimeni din castel nu se trezise încă. Canolles 
se trânti Într-un fotoliu şi închise ochii, ca să-şi limpezească 
ideile şi să alunge, dacă era cu putinţă, vedeniile care se 
agitau în jurul lui, dar îi redeschidea din cinci în cinci 
minute ca să se uite la ceas. 

Când pendula bătu orele opt castelul începu să se 
trezească, umplându-se încetul cu încetul de mişcare şi 
zgomot. 

Canolles mai aşteptă cu mare greutate o jumătate de oră, 
apoi nemaiavând răbdare, coborî. În curtea mare a 
castelului îl întâlni pe Pompee care lua aer şi le povestea 
lacheilor, care îl înconjurau, despre campaniile din Picardia, 
sub fostul rege: 

— Dumneata eşti intendentul alteţei sale? Îi spuse el, ca şi 
cum îl vedea pe Pompee, acum, pentru întâi dată. 

— Da, domnule, replică Pompee uimit. 

— Te rog s-o previi pe alteţa sa că vreau să am onoarea să- 
i prezint respectele mele. 


— Dar, domnule, alteţa sa... 

— S-a sculat. 

— Totuşi... 

— Du-te. 

— Credeam că plecarea domnului... 

— Plecarea mea va depinde de întrevederea pe care o voi 
avea cu alteţa sa. 

— Spun asta pentru că n-am ordin din partea stăpânei 
mele. 

— Şi eu spun aceasta pentru că am ordin din partea 
regelui. 

Şi spunând aceasta, Canolles lovi cu măreție în buzunarul 
de la piept, gest pe care îl adoptă ca cel mai satisfăcător 
dintre toate cele pe care le făcuse din ajun. 


Însă încercând această lovitură de stat, negociatorul 
nostru simţea că-l părăseşte curajul. În adevăr, din ajun, 
importanţa lui scăzuse mult: doamna prinţesă plecase de 
mai de douăsprezece ore; călătorind toată noaptea trebuie 
să fi fost acum la douăzeci, douăzeci şi cinci de leghe 
departe de Chantilly. Orice eforturi le-ar fi cerut Canolles 
oamenilor săi, nu mai era posibil s-o ajungă şi chiar dacă ar 
fi ajuns-o, cine ar fi putut spune că, plecată cu o escortă de 
vreo sută de gentilomi, la ora aceea escorta ei nu era de 
trei sau patru sute de partizani? Îi mai rămâne, totuşi, lui 
Canolles, aşa cum o spusese în ajun, posibilitatea de a se 
lăsa ucis împreună cu oamenii care îl însoțeau, pedepsindu-i 
prea sângeneros pentru capriciile sale amoroase. Dacă în 
ajun se înşelase asupra sentimentelor doamnei de Cambes 
faţă de el, dacă emoția ei nu fusese decât comedie, doamna 
de Cambes ar fi putut să râdă de el. Ar fi urmat atunci 
huiduiala lacheilor, huiduiala soldaţilor ascunşi în pădure, 
dizgrație din partea lui Mazarin, mânia reginei şi, peste 
toate acestea, ruina dragostei sale născânde, pentru că 
niciodată o femeie nu iubeşte pe cel pe care are intenţia să-l 
facă de râs, chiar şi numai pentru o singură clipă. 

În timp ce frământa în minte asemenea gânduri, Pompee 
se apropie, umilit, şi-l anunţă că doamna prinţesă îl aştepta. 
De data aceasta, nu mai era vorba de nici un ceremonial; 

vicontesă îl aştepta, într-un salonaş, îmbrăcată şi în 
picioare. Urmele insomniei pe care încercase iără efect să 
le îndepărteze se întipăriseră pe încântătoarea ei figură; o 
uşoară umbră cafenie îi înconjura ochii, arătând că ochii 
aceştia nu se închiseseră deloc sau foarte puţin. 

— După cum vedeţi, spuse ea fără să-i lase răgaz să 
vorbească el cel dintâi, am răspuns dorinţei dumneavoastră 
în speranţa, trebuie să v-o spun, că această întrevedere va 
fi ultima şi că, la rândul dumneavoastră, veţi răspunde 
dorinţei mele. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse Canolles, însă după întâlnirea 
noastră de aseară, aş fi sperat mai puţină severitate în 


pretenţiile dumneavoastră şi credeam că, în schimbul a 
ceea ce am făcut pentru dumneavoastră şi numai pentru 
dumneavoastră, pentru că eu pe doamna de Conde, nu o 
cunosc mă înţelegeţi bine, aţi fi binevoit să mă suportaţi mai 
mult timp la Chantilly. 

— Da, domnule, recunosc, spuse vicontesă, în primul 
moment... Tulburarea legată de poziţia în care mă aflam... 
Măreţia sacrificiului pe care îl făceaţi pentru mine... 
Interesul doamnei prințese care dorea să câştige cât mai 
mult timp, mi-au putut smulge din gură câteva cuvinte care 
nu răspundeau gândului meu; însă în cursul nopţii acesteia 
am avut timp să mă gândesc mai bine: o şedere mai 
îndelungată, a dumneavoastră sau a mea, în acest castel a 
devenit un lucru imposibil. 

— Imposibil, doamnă? Spuse Canolles. Uitaţi că totul este 
posibil celui care vorbeşte în numele regelui? 

— Domnule de Canolles, sper că, mai înainte de toate, 
sunteţi gentilom şi că nu veţi abuza de poziţia în care m-a 
aşezat devotamentul meu faţă de alteţa sa. 

— Doamnă, răspunse Canolles, mai înainte de toate sunt 
nebun; aţi văzut bine, ce Dumnezeu! Că numai un nebun ar 
fi putut să facă ce am făcut eu. Ei bine, fie-vă milă de 
nebunia mea, doamnă; vă rog, nu mă goniţi. 

— Atunci voi pleca eu din acest loc, domnule. Eu voi fi 
aceea care vă va reda datoriei, împotriva dumneavoastră. 
Vom vedea dacă mă veţi putea reţine cu forţa, dacă ne veţi 
expune unui scandal pe amândoi. Nu, nu, domnule, 
continuă vicontesă cu un accent pe care Canolles îl auzi 
vibrând pentru prima dată, nu, vă daţi seama că nu puteţi 
rămân veşnic la Chantilly, pentru că, vă amintiţi, sunteţi 
aşteptat în altă parte. 

Cuvântul acesta care străluci ca un fulger în ochii lui 
Canolles, îi aminti de scena din hanul lui Biscarros, 
descoperirea făcută de doamna de Cambes cu Nanon şi 
atunci totul i se explică. 


Insomnia nu fusese provocată de îngrijorarea prezentului, 
ci de amintirile trecutului. Hotărârea luată în dimineaţa 
aceea de a-l evita pe Canolles, nu era rezultatul unei 
gândiri, ci expresia geloziei. 

Atunci, pentru un moment, între cele două personaje, în 
picioare, faţă în faţă, se strecură un moment de tăcere, dar 
în timpul acestei tăceri, fiecare dintre ei asculta cuvântul 
propriei sale gândiri care îi vorbea în piept prin bătăile 
inimii. 

„Geloasă! Îşi spuse Canolles, e geloasă! Oh, din acest 
moment înţeleg totul. Da, da, vrea să se asigure că o iubesc 
destul ca să-i sacrific orice altă dragoste! E o încercare!” 

La rândul său doamna de Cambes îşi spunea: „Pentru 
domnul de Canolles eu sunt un amuzament al spiritului, m-a 
întâlnit desigur, pe drum tocmai în momentul în care era 
forţat să plece din Guyana şi m-a urmărit aşa cum 
urmăreşte călătorul un spiriduş; însă inima i-a rămas în 
căsuţa aceea înconjurată de copaci, unde se ducea în seara 
în care l-am întâlnit. Prin urmare e imposibil să ţin lângă 
mine un orn care iubeşte pe alta şi pe care, dacă l-aş vedea 
mai des, aş avea poate slăbiciunea de a-liubi. Oh! Ar fi nu 
numai să-mi trădez onoarea, dar să trădez şi interesele 
doamnei prințese şi să fiu atât de laşă ca să-l iubesc pe 
agentul persecutorilor ei”. 

De aceea strigă deodată, răspunzând parcă propriilor sale 
gânduri: 

— Nu! Nu! Trebuie să plecaţi imediat domnule, căci altfel 
plec eu. 

— Uitaţi doamnă, spuse Canolles, că am cuvântul 
dumneavoastră că nu veţi pleca până nu mă veţi fi anunţat 
în prealabil despre aceasta. 

— Ei bine, vă anunţ, domnule că părăsesc castelul chiar în 
clipa aceasta. 

— Şi credeţi că o voi permite? Strigă Canolles. 

— Cum? Strigă vicontesa, mă veţi reţine cu forţa? 


— Nu ştiu ce am să fac doamnă, însă ceea ce ştiu este că- 
mi va fi cu neputinţă să vă părăsesc. 

— Atunci, eu sunt prizoniera dumneavoastră? 

— Sunteţi o femeie pe care am pierdul-o de două ori şi nu 
vreau s-o mai pierd şi a treia oară. 

— Atunci, violenţa! 

— Da, doamnă, violenţa, răspunse Canolles, dacă acesta 
este singurul mijloc de a vă păstra. 

— Oh! Strigă doamna de Cambes, ce mulţumire poate fi 
aceea să păstrezi o femeie care geme, care strigă după 
libertate, care nu te iubeşte, care nu te poate suferi! 

Canolles tresări şi încercă repede să deosebească ce era în 
vorbă de ceera în gând. 

Înţelese că venise momentul să joace totul pentru totul. 

— Doamnă, spuse el, cuvintele pe care le-aţi rostit cu nu 
accent atât de adevărat încât nu e posibil să te înşeli asupra 
sensului lor, mi au lămurit toate incertitudinile. 
Dumneavoastră gemând, dumneavoastră sclavă? Eu să 
rețin o femeie care nu mă iubeşte, care mă detestă! Nu, 
doamnă, nu, fiţi liniştită, nu se va întâmpla aşa! Crezusem 
după fericirea pe care o încercam când vă vedeam, 
crezusem că aţi fi putut suporta prezenţa mea; crezusem, 
după ce îmi pierdusem stima, liniştea conştiinţei, viitorul, 
onoarea, că poate, m-aţi despăgubi pentru acest imens 
sacrificiu dăruindu-mi câteva ore pe care, desigur, că nu le 
voi mai întâlni niciodată. lotul era posibil dacă m-aţi fi 
iubii... Dacă nu v-aş fi fost indiferent; căci sunteţi bună şi aţi 
fi făcut din milă, ceea ce alta ar fi făcut din dragoste. Dar nu 
mai am de-a face cu indiferența, ci cu ura; în cazul acesta, 
este altceva; aveţi dreptate. lertaţi-mă, doamnă, doar 
pentru faptul că n-am înţeles că poţi fi urât când iubeşti la 
disperare. Rămâneţi regină, stăpână şi liberă în castel şi 
pretutindeni: eu trebuie să mă retrag şi mă retrag. În zece 
minute vă veţi recâştiga toată libertatea. Adio, doamnă, 
adio pentru totdeauna. 


Şi cu o tulburare care la început fusese afectată, dar care 
până la urmă devenise reală şi dureroasă, Canolles salută 
pe doamna de Cambes, făcu stânga-mprejur, căutând uşa 
fără să o găsească şi repetând cuvântul adio! - Adio! Cu un 
accent atât de adânc simţii, încât pornit din inimă mergea la 
inimă. Adevăratele supărări glăsuiesc asemeni furtunilor. 

Doamna de Cambes nu se aştepta la această supunere din 
partea lui Canolles; ea acumulase puteri pentru luptă, nu 
pentru victorie de aceea fu impresionată de atâta 
resemnare amestecată cu dragoste. Şi cum tânărul cu un 
fel de suspin făcuse câţiva paşi spre uşă întinzând mâna la 
întâmplare simţi deodată o mână aşezându-i-se pe umăr cu 
o semnificativă apăsare; nu numai că-l atingea, îl oprea. 

Se întoarse. 

„Ea era tot în picioare în faţa lui. Braţul său, întins cu 
graţie, îi mai atingea încă umărul, iar expresia de 
demnitate, imprimată un moment pe faţa sa, se topise într- 
un dulce surâs. 

— Ei bine, domnule, spuse ea, iată cum vă supuneţi reginei 
dumneavoastră! Plecaţi tocmai când aveţi ordin să 
rămâneţi, trădător ce sunteţi! 

Canolles scoase un țipăt, căzu în genunchi şi-şi înfundă 
fruntea înfierbântată în mâinile pe care i le întindea 
vicontesă. 

— Oh! Să mori de atâta fericire! Strigă el. 

— Vai! Nu vă bucuraţi încă, spuse vicontesă căci, dacă vă 
opresc, o fac numai pentru a nu ne despărţi aşa oricum, ca 
să nu plecaţi cu ideea că sunt o ingrată, ca să îmi restituiţi 
de bună voie cuvântul pe care vi l-am dat, pentru că vedeţi 
în mine din ce în ce mai puţin o prietenă, pentru că 
partidele opuse pe care le urmăm mă împiedică să fiu 
altceva pentru dumneavoastră. 

— Oh! Dumnezeule! Aşadar m-am mai înşelat odată: nu 
mă iubiţi! 

— Să nu vorbim de sentimentele noastre, baroane, ci de 
pericolul care ne ameninţă pe amândoi dacă rămânem aici. 


Haideţi plecaţi! Plecaţi sau lăsaţi-mă pe mine să plec, 
trebuie! 

— Ce spuneţi, doamnă! 

— Numai adevărul. Lăsaţi-mă aici, întorceţi-vă la Paris, 
spuneţi-i lui Mazarin, spuneţi-i reginei ce vi s-a întâmplat. 
Vă voi ajuta cât îmi va fi cu putinţă, numai plecaţi, plecaţi! 

— Dar, oare, trebuie să mai repet? Că dacă v-aş părăsi, aş 
muri? 

— Nu, nu, nu veţi muri, căci veţi păstra speranţa că ne 
vom reîntâlni în vremuri mai bune. 

— Întâmplarea m-a aruncat pe drumul dumneavoastră, 
doamnă, sau mai bine-zis v-a plasat pe dumneavoastră de 
două ori în drumul meu; norocul seva plictisi şi dacă vă 
părăsesc, n-am să vă mai întâlnesc niciodată. 

— Ei bine! Am să vă caut eu. 

— Oh! Doamnă, cereţi-mi să mor pentru dumneavoastră, 
moartea e un moment de durere şi atât. Dar nu-mi cereţi să 
vă părăsesc. Numai la ideea aceasta şi mi se rupe inima. 
Gândiţi-vă, abia v-am văzut, abia dacă v-am vorbit. 

— Ei bine! Dacă vă permit să rămâneţi şi astăzi, toată ziua, 
dacă mă puteţi vedea şi-mi puteţi vorbi, sunteţi mulţumit, 
spuneţi? 

— Nu promit nimic. 

— Atunci, nici eu. Numai că mi-am luat un angajament faţă 
de dumneavoastră, de a vă preveni despre momentul în 
care aş intenţiona să plec. Ei bine, plec peste o oră. 

— Trebuie să se facă tot ce vreţi? Trebuie să fiţi ascultată 
în toate privinţele? Trebuie să uit de mine ca să vă urmez 
orbeşte voinţa? Ei bine! Dacă e nevoie de toate acestea, fiţi 
mulţumită n-aveţi în faţa dumneavoastră decât un sclav 
gata să vă asculte. Porunciţi, doamnă, porunciţi. 

Claire întinse mâna către baron şi cu vocea ei cea mai 
dulce şi cea mai mângâetoare: 

— O nouă înţelegere în schimbul cuvântului meu, spuse 
ea: dacă nu vă părăsesc din clipa aceasta până diseară, la 
ora nouă veţi pleca? 


— V-o jur. 

— Atunci veniţi: cerul este albastru, şi ne promite o zi 
încântătoare; pe iarbă e rouă, în aer plutesc miresme 
parfumate, în pădure e miros de răşină. Hei, Pompe! 

Respectabilul intendent, care desigur că primise ordin să 
stea lângă uşă, intră imediat. 

— Caii pentru plimbare! Spuse doamna de Cambes, cu 
aerul său de prinţesă, în dimineaţa asta mă duc spre 
eleşteu şi mă întorc pe la fermă, unde voi prinzi... Mă 
însoţiţi domnule baron? Continuă ea, aceasta intră în 
atribuţiile dumneavoastră de serviciu, pentru că aţi primit 
ordin din partea majestăţii sale regina să mă urmăriţi 
îndeaproape. 

Un nor de bucurie nemărginită îl orbi pe tânărul baron şi-l 
învălui asemeni norilor care, altădată, îi fermecau pe zei în 
cer: aşa că se lăsă condus, fără să se împotrivească, 
aproape fără voinţă, gâfiia, era ameţit, era nebun. În 
curând, în mijlocul pădurii încântătoare, sub aleile 
misterioase umbrite de crengile copacilor care îi atingeau 
fruntea descoperită, deschise ochii asupra realităţii: era în 
picioare, mut, cu inima înfăşurată de o bucurie aproape tot 
atât de sfâşietoare ca o durere, păşind mână în mână cu 
doamna de Cambes, tot atât de palidă, tot atât de tăcută şi 
desigur tot atât de fericită ca şi el. 

În urma lor venea Pomp6e, destul de aproape ca să vadă 
tot, destul de departe ca să nu audă nimic. 

III. 

Sfârşitul acestei zile încântătoare sosi repede, aşa cum 
soseşte întotdeauna sfârşitul unui vis frumos; pentru 
fericitul gentilom orele trecuseră ca secundele şi totuşi i se 
păru că numai în această singură zi adunase amintiri cât 
pentru trei existenţe obişnuite. Fiecare din aleile parcului 
fuseseră îmbogăţite cu un cuvânt, o amintire a vicontesei; o 
privire, un gest, un deget pus pe buze, totul avea un sens 
propriu... Când au intrat în barcă ea îi apucase mâna; în 
timpul călătoriei pe râu, ea i se sprijinise de braţ; când au 


mers pe lângă zidul parcului ea se simţise obosită şi se 
aşezase un moment să se odihnească şi fiecare din aceste 
momente ameţitoare care trecuseră ca un fulger prin faţa 
ochilor tânărului, ca şi peisajul luminat de o lucire 
fantastică, îi rămăsese întipărit în amintire, nu numai în 
ansamblu, dar chiar în cele mai mici amănunte. 

Canolles nu avea s-o părăsească pe vicontesă toată ziua: în 
timpul mesei de prânz, îl invită la cină şi la supeu. 

În mijlocul strălucirii pe care falsa prinţesă a trebuit să o 
desfăşoare pentru a-l primi pe trimisul regelui, Canolless 
remarcă dulcile atenţii ale femeii îndrăgostite. El uită şi de 
valeţi şi de etichetă şi de lume; uită până şi de promisiunea 
făcută de a se retrage şi se crezu instalat pentru o fericită 
eternitate în acest paradis terestru în care el ar fi fost Adam 
şi doamna de Cambes ar fi fost Eva. 

Dar când veni seara, când şi supeul se sfârşise aşa cum se 
scurseseră toate celelalte întâmplări în timpul zilei, adică 
într-o veselie de nespus, când la desert o doamnă de onoare 
îl adusese pe domnul Pierrot care, îmbrăcat tot în costumul 
ducelui d'Enghien, profitase de împrejurări pentru a mânca 
cu pofta cu care ar fi mâncat patru prinți de sânge la un loc, 
când se auzi pendula bătând, iar doamna de Cambes, 
ridicând ochii, fu convinsă că avea să bată de zece ori. 

— Acum, spuse ea cu un suspin, este ceasul. 

— Care ceas? Întrebă Canolles, încercând să surâdă, 
căutând să pareze o mare nenorocire printr-o glumă. 

— Ceasul de a vă respecta cuvântul pe care mi l-aţi dat. 

— Eh, doamnă, răspunse Canolles cu tristeţe, nu uitaţi 
nimic, niciodată? 

— Poate aş fi uitat şi eu ca şi dumneavoastră, spuse 
doamna de Cambes, dar iată ce-mi aduce aminte. 

Şi spunând acestea, îi arătă o scrisoare pe care o primise 
înainte de a se fi aşezat la masă. 

— De la cine este această scrisoare? Întrebă Canolles. 

— De la doamna prinţesă care mă cheamă la ea. 


— Cel puţin, iată un motiv! Vă mulţumesc că aţi avut 
pentru mine acest menajament. 

— Nu vă faceţi iluzii, domnule de Canolles, spuse vicontesă 
cu o tristeţe pe care nu mai căuta să o ascundă. Chiar dacă 
n-aş fi primii această scrisoare, tot v-aş fi amintit de 
plecare, aşa cum am făcut-o. Credeţi că cei care ne 
înconjoară nu vor observa curând complicitatea dintre noi? 
Trebuie să recunoaşteţi că purtarea noastră nu este aceea 
dintre o prinţesă persecutată şi persecutorul său. 

Însă, dacă acum, această despărţire vă este atât de 
dureroasă pe cil pretindeţi, lăsaţi-mă să vă spun, domnule 
baron, că depinde numai de dumneavoastră dacă trebuie să 
ne separăm, sau nu. 

— Vorbiţi! Oh! Vorbiţi! Spuse Canolles. 

— Nu ghiciţi...? 

— Oh! Ba da, doamnă! Dimpotrivă, ghicesc şi încă foarte 
bine! Vreţi să-mi spuneţi să urmez pe doamna prinţesă, 
alături de dumneavoastră?... 

— Chiar aşa îmi scrie, răspunse repede doamna de 
Cambes. 

— Vă mulţumesc că ideea nu vine de la dumneavoastră, vă 
mulţumesc pentru tulburarea cu care aţi abordat 
propunerea; nu că conştiinţa mea s-ar revolta la ideea de a 
servi un partid sau altul; nu, pentru că n-am nici o 
covingere, căci cine are oare în acest război, în afară de cei 
interesaţi? Ce-mi pasă dacă după ce scot sabia din teacă, 
lovitura îmi vine de aici sau de dincolo? Nu cunosc curtea, 
nu-i cunosc pe prinți: independent prin averea pe care o 
posed, fără ambiţie, n-aştept nimic nici de la unii, nici de la 
alţii. Sunt ofiţer, iată totul. 

— Atunci, consimţiţi să mă urmaţi? 

— Nu. 

— De ce, dacă lucrurile sunt aşa cum spuneţi? 

— Pentru că m-aţi aprecia mai puţin. 

— Aceasta este singurul obstacol care vă reţine? 

— V-o jur. 


— Oh! Atunci nu aveţi de ce să vă temeţi. 

— Nici dumneavoastră nu credeţi nimic din ceea ce 
spuneţi în acest moment, spuşe Canolles surâzător ridicând 
un deget: un transfug este întotdeauna un trădător; primul 
cuvânt este mai blând, însă amândouă cuvintele sunt 
echivalente. 

— Ei bine! Aveţi dreptate, spuse doamna de Cambes şi n- 
am să insist mai mult. Dacă aţi fi fost într-o situaţie 
obişnuită, n-aş fi insistat să vă câştig de partea prinților, 
însă trimis al reginei însărcinat cu o misiune de încredere 
de către majestatea sa regina regentă şi de primul ministru 
onorat cu bunăvoința domnului duce d'Epernon care, în 
ciuda bănuielilor pe care mi le făcusem la început, vă 
protejează, am fost asigurată în mod cu totul special... 

Canolles roşi. 

— Am să fiu foarte discretă, însă ascultaţi-mă, baroane: noi 
nu ne despărţim pentru totdeauna, fiţi sigur, presimt că ne 
vom revedea. 

— Unde? Întrebă Canolles. 

— Nu ştiu, dar e sigur că ne vom revedea. 

Canolles clătină trist din cap. 

— Nu cred, doamnă, ne desparte războiul şi asta e mult 
când în acelaşi timp nu mai există dragoste. 

— Dar ziua de astăzi, nu preţuieşte nimic pentru 
dumneavoastră? Întrebă vicontesa cu o intonaţie 
încântătoare. 

— Este singura zi în care am fost sigur că am trăit cu 
adevărat de când sunt pe lume. 

— Atunci vedeţi că sunteţi un ingrat? 

— Mai acordaţi-mi o zi ca aceasta. 

— Nu pot, trebuie să plec chiar în seara asta. 

— Nu v-o cer nici pentru mâine, nici pentru poimâine, v-o 
cer pentru o zi, în viitor. Alegeţi-vă timpul care vă place, 
locul care vă place, dar lăsaţi-mă să trăiesc cu o certitudine, 
aş suferi prea mult să ştiu că n-am decât o speranţă. 

— Unde o să plecaţi, după ce mă veţi părăsi? 


— La Paris ca să dau socoteală de misiunea pe care am 
primit-o. 

— Şi apoi? 

— Ştiu eu? Poate la Bastilia. 

— Dar presupunând că n-o să ajungeţi acolo? 

— Mă întorc la Libourne unde trebuie să fie regimentul 
meu. 

— Şi eu la Bordeaux unde va fi doamna prinţesă. 
Cunoaşteţi vreun sat mai izolat pe drumul dintre Bordeaux 
şi Libourne? 

— Cunosc unul a cărui amintire mi-e tot atât de scumpă, 
cum mi-e Chantilly. 

— Jualnay? Întrebă vicontesă surâzând. 

— Jualnay, repetă Canolles. 

— Ei bine, ca să ajungi la Jaulnay e nevoie de patru zile. 
Azi e marţi: duminică am să mă opresc acolo toată ziua. 

— Oh! Mulţumesc! Mulţumesc! Strigă Canolles apăsându- 
şi buzele pe mâna pe care doamna de Cambes n-avu curajul 
să şi-o retragă. 

Apoi, după un minut de tăcere: 

— Şi acum, spuse ea, ne mai rămâne să jucăm mica 
noastră comedie. 

— Ah! Da! E adevărat, doamnă, comedia care trebuie să 
mă acopere de ridicol în ochii întregii Frânte. Dar nu pot să 
spun nimic: eu am vrut aşa, şi dacă rolul pe care îl joc, nu l- 
am ales eu, în schimb eu am contribuit la deznodământul 
care îl încoronează. 

Doamna de Cambes plecă ochii. 

— Acum spuneţi-mi ce mai am de făcut, spuse Canolles, 
nepăsător; vă aştept ordinul şi sunt gata la toate. 

Claire era atât de emoţionată, încât Canolles putea să vadă 
cum se ridica şi se cobora catifeaua rochiei sub bătăile 
inegale şi precipitate ale inimii. 

— Ştiu că faceţi pentru mine un sacrificiu, dar credeţi-mă, 
pentru numele lui dumnezeu, că vă păstrez o eternă 
recunoştinţă. Da! Vă expuneţi pentru mine dizgraţiei curţii; 


da, o să fiţi judecat cu severitate. Vă rog, domnule, uitaţi 
toate astea, dacă vă place cât de cât să vă gândiţi că m-aţi 
făcut fericită. 

— Voi încerca, doamnă. 

— Credeţi-mă, baroane, continuă doamna de Cambes, că 
durerea aceasta rece, căreia i-aţi căzut pradă, este o 
remuşcarc cumplită pentru mine. Alţii v-ar fi recompensat, 
poate, mai complet decât o fac eu, însă, domnule, o 
recompensă care s-ar acorda cu prea mare uşurinţă n-ar 
plăti în mod demn sacrificiul dumneavoastră. 

Şi spunând acestea, Claire plecă ochii cu un suspin de 
pudică suferinţă. 

— Asta este tot ce aveţi să-mi spuneţi? Întrebă Canolles. 

— Iată, spune vicotensa scoțând din sân un portret pe care 
i-l întinse lui Canolles, iată, luaţi acest portret şi la fiecare 
supărare pe care v-ar aduce-o această neplăcută afacere, 
priviţi-l, spuneţi că suferiţi pentru cea din imagine şi că 
fiecare din suferinţele dumneavoastră este plătită cu 
regrete. 

— Asta e tot? 

— Cu stimă. 

— Asta e tot? 

— Cu simpatie. 

— Oh! Doamnă, încă un cuvânt! Strigă Canolles, ce vă 
costă să mă faceţi pe deplin fericit? 

Claire făcu o mişcare grăbită spre tânărul din faţa ei, îi 
întinse mâna şi era gata să adauge: 

— Cu dragoste. 

Însă în aceeşi clipă se deschise uşa şi în pragul ei apăru 
pretinsul căpitan comandant al gărzii, însoţit de Pompee. 

— Am să termin la Jaulnay, spuse vicontesa. 

— Fraza sau gândul? 

— Pe amândouă, unul îl exprimă pe celălalt. 

— Doamnă, spuse comandantul gărzii, caii alteţei voastre 
sunt la trăsură. 

— Prefaceţi-vă uimit, îi şopti Claire lui Canolles. 


Gentilomul schiţă un zâmbet de milă care i se adresa lui 
însuşi. 

— Unde se duce alteţa voastră? Întrebă el. 

— Plec. 

— Dar alteţa voastră uită că am misiunea din partea 
majestăţii sale să n-o părăsesc nici un moment. 

— Domnule, misiunea dumneavostră s-a sfârşit. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că eu nu sunt alteţa sa prinţesa de Conde, ci numai 
doamna vicontesa de Cambes, prima sa doamnă de onoare. 
Doamna prinţesă a plecat ieri seară şi eu mă duc după 
dânsa. 

Canolles rămase nemişcat: era vădit că-i displăcea să joace 
în continuare comedia aceasta în faţa unui partener-lacheu. 

Pentru a-l încuraja pe Canolles, doamna de Cambes îl 
învălui cu privirea ei caldă. Privirea aceasta îi dădu puţin 
curaj. 

— Atunci înseamnă că regele a fost înşelat, spuse el, dar 
domnul duce d'Enghien unde e? 

— I-am poruncit lui Pierrot să se reîntoarcă la răzoarele 
lui, spuse o voce gravă aproape de uşa de intrare. 

Vocea aceasta era a doamnei prinţese-mame care sta în 
picioare în uşă, susţinută de două doamne de companie. 

— Întoarceţi-vă la Paris, la Mantes, la Saint-Germain, în 
sfârşit, întoarceţi-vă la curte, misiunea dumneavoastră aici 
s-a terminat. Să-i spuneţi regelui că cei persecutați recurg 
la viclenie, ceea ce înlătură lolosirea forţei. Totuşi puteţi 
rămâne la Chantilly ca să mă păziţi pe mine care n-am 
părăsit şi nici nu voi părăsi castelul, pentru că nu vreau s-o 
fac. Cu acestea, domnule baron, adio! 

Canolles roşi de ciudă şi abia mai găsi putere să se încline 
privind spre vicontesă şi să murmure cu reproş: 

— Oh! Doamnă! Doamnă! 

Vicontesa înţelese privirea şi auzi cuvintele. 

— Rog pe alteţa voastră să-mi permită, spuse ea 
adresându-se prinţesei-mame, să mai joc rolul doamnei 


prințese, încă puţine minute. Vreau să-i mulţumesc 
domnului baron de Canolles, în numele ilustrelor gazde 
care au părăsit această casă, pentru respectul pe care l-a 
arătat şi pentru delicateţea pe care a pus-o în îndeplinirea 
unei misiuni atât de dificile: îndrăznesc să cred, doamnă, că 
şi alteţa voastră este de aceeaşi părere şi că îşi va uni şi ea 
mulţumirile sale cu mulţumirile mele. 

Impresionată de aceste cuvinte atâf de hotărâte, prinţesa 
mamă căreia perspicacitatea ei ascuţită îi dezvălui unul din 
aspectele noului secret altoit pe cel cunoscut, spuse, cu o 
vizibilă emoție: 

— Pentru tot ce aţi făcut împotriva noastră, uitarea; 
pentru tot u aţi făcut pentru casa mea, recunoştinţă. 

Canolles puse un genunchi în pământ, în faţa prinţesei, iar 
aceasta îi dădu mâna să i-o sărute, mâna pe care de atâtea 
ori o sărutase Henric al IV-lea. 

Era o completare a scenei, era un rămas bun asupra 
căruia nu se mai putea reveni; nu-i mai rămânea lui 
Canolles decât să plece, aşa cum avea s-o facă şi doamna de 
Cambes. Se retrase, deci, în apartamentul lui şi se grăbi să-i 
trimită lui Mazarin cea mai disperată informaţie pe care a 
putut s-o scrie vreodată şi care avea să-l scutească de 
bruftuiala primului moment de surpriză. Apoi trecu printre 
servitorimea castelului, nu fără o oarecare teamă că va fi 
insultat şi ajunse în curte unde îl aştepta calul gata înşeuat. 

În momentul când se pregătea să pună piciorul în scară, o 
voce autoritară spuse: 

— Daţi onorul trimisului majestăţii sale regelui, stăpânul 
nostru. 

Aceste cuvinte făcură să se plece toate frunţile în faţa lui 
Canolles care, după ce se plecă în faţa ferestrei la care sta 
doamna prinţesă, dădu pinteni calului şi dispăru cu capul 
sus. 

Castorin, dezamăgit de visul frumos pe care şi-l făcuse, 
după spusele lui Pompee, în calitatea lui de fals intendent, 
îşi urma stăpânul cu capul plecat. 


IV. 

Este momentul să ne întoarcem la unul din personajele 
cele mai importante ale acestei povestiri şi care, călărind un 
cal bun, urmează drumul mare care leagă Parisul de 
Bordeaux, însoţit de cinci călăreţi care cască ochii mari la 
cel mai mic zăngănit al unui sac plin cu scuzi de aur pe care 
locotenentul Ferguzon îl poartă agăţat de şa. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, spuse unul din oameni, e un ban 
frumos. 

— Adică ar fi un ban minunat dacă acest ban n-ar datora 
nimănui nimic, însă acest ban datorează o companie 
doamnei prințese; nimium satis est, cum spuneau cei vechi, 
ceea ce se poate traduce prin: numai ce-i mult e destul. Or, 
dragă Barrabas, noi n-avem încă mult ca să fie destul. 

— Ce mult costă ca să pari om onorabil, spuse Cauvignac 
toate încasările preceptorului regal s-au transformat în 
hanuri, broderii şi haine. Strălucim ca nişte seniori şi 
înpingem luxul până acolo încât să avem şi pungi, deşi n- 
avem nimic în ele. Dar aparențele sunt salvate. 

— Vorbeşte de noi căpitane, nu de dumneata, continuă 
Barrabas, dumneata ai în pungă zece mii de livre. 

— Prietene, spuse Cauvignac, n-ai auzit ce-a spus 
Ferguzon despre obligaţiile noastre faţă de doamna 
prinţesă, sau l-ai înţeles greşit? Eu nu sunt dintre oamenii 
care se angajează la un lucru, ca să facă altul. Domnul 
Lenet mi-a numărat zece mii de livre ca să ridic o companie 
şi o voi ridica sau mă ia dracul. Şi-mi va mai da alte 
patruzeci de mii în ziua când compania va fi ridicată. 

— Atunci, dacă nu plăteşte cele patruzeci de mii de livre, o 
să vedem... 

— Cu zece mii de livre! Exclamară deodată patru glasuri 
ironice. Căci, din toată trupa, numai Ferguzon, plin de 
încredere în posibilităţile ţelului, părea convins că 
Cauvignac va ajunge la rezultatul dorit. Să ridici o 
companie cu zece mii de livre? 

— Da, spuse Cauvignac, dacă s-ar mai adăuga ceva. 


— Şi cine o să mai adauge acest ceva? Întrebă cineva. 

— Eu în orice caz, nu, spuse Ferguzon. 

— Atunci, cine? Întrebă Barrabas. 

— La dracu! Primul venit. lată, văd un om, acolo, pe drum. 
O să vedeţi... 

— Înţeleg, spuse Ferguzon. 

— Asta-i tot? Întrebă Cauvignac. 

— Şi admir. 

— Da, căpitane, înţeleg că vrei să-ţi ţii angajamentele, 
spuse unul din călăreţi, totuşi să ştii că putem pierde mult 
dacă suntem oameni cinstiţi. Astăzi au nevoie de noi; dar 
mâine, după ce s-o ridica această companie, o s-o încadreze 
cu ofiţeri de încredere, şi pe noi o să ne concedieze, după 
ce ne-am chinuit să o înfiinţăm. 

— Eşti un prost, pur şi simplu, dragă Carrotel, şi nu-ţi spun 
asta pentru prima oară, spuse Cauvignac. Raționamentul 
acesta atât de jalnic, te lipseşte de gradul pe care ţi-l 
destinasem în cadrul companiei, căci este evident că noi 
vom fi cei şase ofiţeri care vor constitui nucleul acestei 
unităţi. le-aş fi numit imediat sublocotenent, Carrotel, dar 
n-ai să fii decât sergent. Din cauza sărăciei judecății pe care 
ai auzit-o, dumneata, Barrabas, şi n-ai spus nimic, ai să 
ocupi postul acesta, până când o să-l spânzure pe Ferguzon 
şi atuci ai să-i iei locul ca fiind cel mai vechi. Dar să nu-l 
pierdem din ochi pe primul meu soldat, pe care îl văd acolo. 

— Ştiţi ceva despre omul acesta, căpitane? Întrebă 
Ferguzon. 

— Nimic. 

— Trebuie să fie un burghez, după haina neagră cu care e 
îmbrăcat. 

— Eşti sigur? 

— Da. Iată vântul îi ridică haina, vedeţi? 

— Dacă poartă o haină neagră, trebuie să fie urt burghez 
bogat şi atunci cu atât mai bine: recrutăm pentru serviciul 
domnilor prinți şi este important ca compania să fie 
alcătuită cum trebuie. Dacă ar fi fost vorba de secătura aia 


de Mazarin oricine ar fi bun; dar pentru prinți, doamne 
fereşte! Ferguzon, cred că compania o să-mi facă cinste, 
cum spune Falstaff. 

Toată trupa dădu pinteni cailor ca să-l ajungă pe 
burghezul care mergea liniştit prin mijlocul drumului. 

Când omul acesta cumsecade, călare pe un măgar, văzu 
venind spre el grupul de călăreţi în galop, se trase la 
marginea drumului şi-l salută pe Cauvignac. 

— E politicos, spuse acesta, şi asta e foarte bine, dar nu 
ştie să salute milităreşte, o să înveţe el. 

Cauvignac îi răspunse la salul apoi se apropie de el: 

— Domnule, îl întrebă el, binevoiţi să ne spuneţi dacă îl 
iubiţi pe rege. 

— Cum să nu! Răspunse burghezul. 

— Admirabil! Spuse Cauvignac cu o privire încâniătoare. 
Dar pe regină? 

— Pentru regină, am cea mai profundă venerație. 

— Excelent! Şi pe domnul de Mazarin' 

— Domnul de Mazarin este un om mare, domnule şi-l 
admir. 

— Perfect. În cazul acesta, spuse Cauvignac, avem 
fericirea să fi întâlnit un servitor credincios al majestăţii 
sale, nu? 

— Domnule, sunt mândru de asta. 

— Şi gata să-i dovediţi acest zel. 

— Ce bine se potriveşte! Numai drumurile mari pol oferi 
întâlniri ca aceasta. 

— Ce vreţi să spuneţi! întrebă burghezul, începând să-l 
privească pe Cauvignac cu o oarecare îngrijorare. 

— Vreu să spun, domnule, că trebuie să ne urmaţi. 

Burghezul făcu în şa o săritură de surprindere şi de 
teamă. 

— Să vă urmez? Şi unde anume? 

— Prea bine nu ştiu nici eu, acolo unde mergem şi noi. 

— Domnule, nu călătoresc niciodată împreună cu oameni 
pe care nu-i cunosc. 


— Foarte adevărat şi procedaţi ca un om prudent: am să 
vă spun cine suntem. 

Burghezul făcu o mişcare voind parcă să spună că a şi 
ghicit. 

Cauvignac continuă, fără să pară că a observat mişcarea: 
— Eu sunt Roland de Cauvignac, căpitanul unei companii 
absente, este adevărat, dar reprezentată cu cinste de Louis- 
Gabriel Ferguzon, locotenentul meu; de Georges-Guillaume 

Barrabas, sublocotenentul meu; de Zephirin Carrotel, 
sergentul meu şi de aceşti doi domni, din care unul este 
furierul meu iar celălalt şeful meu de stat major. Acum ne 
cunoaşteţi domnule continuă Cauvignac cu faţa 
surâzăloare, şi îndrăznesc să sper că nu vă suntem 
antipatici. 

— Dar, domnule, l-am servit pe majestatea sa în garda 
orăşenească şi plătesc cu regularitate impozitele, taxele, 
obligaţiile, şi toate celelalte, răspunse burghezul. 

— 'Tocmai de aceea, domnule, nu vă angajez în serviciul 
majestăţii sale, ci în serviciul domnilor prinți, pe al cărui 
modesţ reprezentant îl vedeţi în faţa dumneavoastră, 
continuă Cauvignac. 

— În serviciul prinților, duşmanii regelui! Strigă burghezul 
din ce în ce mai uimit; atunci cum se face că adineauri mă 
întrebaţi dacă îl iubesc pe majestatea sa? 

— Pentru că, domnule, dacă nu l-aţi fi iubit pe rege, dacă 
aţi fi acuzat-o pe regină, dacă l-aţi fi blestemat pe domnul 
de Mazarin, m-aş fi ferit să vă deranjez din ocupațiile 
dumneavoastră, mi-aţi fi fost scump ca un frate. 

— Dar, în sfârşit, domnule, eu nu sunt nici sclav, nici şerb. 

— Nu, domnule, sunteţi soldat, adică cu totul liber să 
ajungeţi căpitan ca mine sau mareşal al Franţei, ca domnul 
de Turenne. 

— Domnule, în viaţa mea am pledat foarte mult. 

— Ah! Cu atât mai rău, domnule, cu atât mai rău, 
înclinarea spre procese este un obicei foarte urât. Eu n-am 


avut niciodată un asemenea gust şi asta, poate, pentru că 
am studiat ca să ajung avocat. 

— Însă pledând, am învăţat legile regatului. 

— E foarte mult. De altfel, ştiţi desigur, domnule, că de la 
Pandectele lui Justinian şi până la hotărârea parlamentului 
care statutează, cu privire la moartea mareşalului d'Ancre 
că niciodată în Franţa un străin nu va putea fi ministru, au 
apărut 18772 de legi, în afară de ordonanţe; că, în sfârşit, 
sunt persoane privilegiate care au o memorie uimitoare: Pic 
de la Mirandola vorbea douăsprezece limbi, la optsprezece 
ani. Şi ce foloase aţi tras din cunoaşterea acestor legi, 
domnule! 

— Folosul de a şti că nu se înrolează cu forţa la drumul 
mare, fără autorizaţie. 

— Am una, iat-o, domnule! 

— Din partea doamnei prințese? 

— Chiar din partea alteţei sale. 

Şi Cauvignac îşi scoase pălăria cu respect. 

— Dar ce, sunt doi regi în Franţa? Izbucni burghezul. 

— Da, domnule, iată pentru ce îmi face onoare să vă cer 
preferinţă pentru al meu şi că îmi fac o datorie dea vă 
angaja în serviciul meu. 

— Domnule, am să mă plâng parlamentului. 

— Da adevărat, acesta este al treilea rege, şi poate că veţi 
avea să-l serviţi şi pe acesta. Politica noastră este foarte 
largă. Să mergem, domnule. 

— Este cu neputinţă, domnule, sunt aşteptat pentru 
afaceri. 

— Unde? 

— La Orleans. 

— De cine? 

— De avocatul meu. 

— Pentru ce? 

— Pentru afaceri băneşti. 

— În primul rând trebuie avut în vedere serviciul de stat, 
domnule! 


— Nu s-ar putea să renunţaţi la mine? 

— Contam pe dumneavoastră şi dumneavoastră ne 
înşelaţi! Totuşi, dacă aşa cum spuneţi, vă îndreptaţi spre 
Orleans, pentru chestiuni băneşti... 

— Da, domnule, pentru chestiuni băneşti. 

— Cam ce sumă? 

— Patru mii de livre. 

— Pe care urmează să le primiţi? 

— Pe care trebuie să le plătesc. 

— Avocatului dumneavoastră? 

— Exact, domnule. 

— Pentru un proces câştigat? 

— Pentru un proces pierdut. 

— În adevăr, asta merită o atenţie deosebită... Patru mii de 
livre! 

— Patru mii de livre. 

— Este tocmai suma pe care ar fi trebuit s-o plătiţi în cazul 
în care domnii prinți ar accepta să înlocuiască serviciile 
dumneavoastră cu ale unui mercenar. 

— Da de unde! Eu pot avea un înlocuitor pentru o sută de 
scuzi... 

— Un înlocuitor ca dumneavostră, un înlocuitor care să 
încalece un măgar cu picioarele în afară ca dumneavoastră, 
un înlocuitor care să cunoască 18772 legi! Haidade, 
domnule, pentru un om obişnuit, da, o sută de scuzi desigur 
că ar fi de ajuns; dar dacă ne-am mulţumi cu oameni 
obişnuiţi, n-ar mai trebui să ne obosim să facem concurenţă 
regelui. Noi avem nevoie de oameni de valoarea 
dumneavoastră, de rangul dumneavoastră, de talia 
dumneavoastră. Ce dracu! Nu vă subapreciaţi, îmi pare că 
dumneavoastră valoraţi patru mii de livre! 

— Ah! Îmi dau bine seama unde vreţi să ajungeţi, strigă 
burghezul; un furt sub ameninţarea armei. 

— Domnule, ne insultaţi, spuse Cauvignac, ar trebui să vă 
jupuim de viu ca să spălăm această insultă dacă n-am vrea 
să păstrăm o bună reputaţie armatei domnilor prinți; nu, 


domnule, daţi-mi cele patru mii de livre ale dumneavoastră, 
dar să nu credeţi că este vorba de a vă smulge banii cu 
forţa; este o necesitate. 

— Atunci, cine o să mi plătească avocatul? 

— Noi. 

— Dumneavoastră? 

— Noi. 

— Dar o să-mi daţi o chitanţa? 

— În toată regula. 

— Semnată de el? 

— Semnată de el. 

— Atunci, asta este altceva. 

— Vedeţi şi dumneavoastră. Aşa că primiţi. 

— Trebuie, pentru că nu pot face altfel. 

— Acum, daţi-ne adresa avocatului dumneavoastră şi 
eâteva informaţii necesare. 

— V-am spus că era vorba de o condamnare într-un proces 
pierdut. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva unui oarecare Biscarros, reclamant în calitate 
de moştenitor al soţiei sale, care era din Orleans. 

— Atenţie! Spuse Ferguzon. 

Cauvignac făcu un semn discret cu ochiul, ceea ce voia să 
spună: nu-ţi fie teamă, stau la pândă. 

— Biscarros, repetă Cauvignac, nu e oare un hangiu din 
apropiere de Libourne? 

— Ba da. Locuieşte între localitatea aceea şi Saint-Andre- 
de-Cubzac. 

— La hanul „La viţelul de aur”? 

— Chiar el. Îl cunoaşteţi? 

— Puțin. 

— Mizerabilul! Din cauza lui am fost condamnat la plata 
unei sume... 

— Pe care nu i-o datoraţi? 

— Ba da... Dar pe care speram să nu i-o mai plătesc 
niciodată. 


— Înţeleg. E greu. 

— De aceea, vă dau cuvântul meu că aş prefera de o mie 
de ori să văd banii aceştia în mâna dumneavoastră, decât în 
mâna lui. 

— În cazul acesta, cred că o să fiţi mulţumit. 

— Dar chitanţa mea? 

— Veniţi cu noi şi o veţi căpăta în toată regula. 

— Cum o să faceţi? 

— Asta mă priveşte. 

Drumul se continuă spre Orleans unde ajunseră după vreo 
două ore. Burghezul conduse pe cei care îl acostaseră la un 
han din apropierea avocatului său. Era o tavernă 
îngrozitoare care purta firma „La porumbelul din arca lui 
Noe”. 

— Acum, spuse burghezul, cum o să facem? N-aş vrea să 
dau cei patru mii de livre, decât contra chitanţei de primire. 

— Nu vă îngrijiţi de asta. Cunoaşteţi scrisul avocatului 
dumneavoastră? 

— Perfect. 

— Deci când o să vă aducem chitanţa, nu veţi face nici o 
greutate ca să ne predaţi banii, nu-i aşa? 

— Niciuna! Dar fără bani, avocatul meu n-o să vă dea 
chitanţa, îl cunosc eu. 

— Avansez cu suma, spuse Cauvignac. 

Şi chiar în acelaşi moment, scoase din pungă patru mii de 
livre, din care două mii în ludovici iar restul în jumătăţi de 
pistoli şi le aşeză în grămezi sub ochii uimiţi ai burghezului. 

— Acum spuneţi-mi cum se numeşte avocatul 
dumneavoastră. 

— Maestrul Rabodin. 

— Bine! Luaţi o pană şi scrieţi. 

Burghezul se supuse. 

„Maestre Rabodin, vă trimit cele patru mii de livre 
reprezentând despăgubirile la care am fost condamnat faţă 
de jupân Biscarros, pe care îl bănuiesc că le va folosi într-un 


mod condamnabil. Vă rog să aveţi bunătatea de ai preda 
aducătorului o chitanţă în toată regula...” 

— Şi pe urmă? Întrebă burghezul. 

— Pe urmă puneţi data şi semnaţi. 

Burghezul puse data şi semnă. 

— Acum, i se adresă Cauvignac lui Ferguzon, ia scrisoarea, 
banii aceştia, îmbracă-te ca un morar şi du-te la avocat. 

— Şi la avocat, ce să fac? 

— Îi predai banii şi el o să-şi dea chitanţa. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. 

— Nu înţeleg numic. 

— Cu atât mai bine, comisionul va fi mai bine făcut. 

Ferguzon avea o mare încredere în căpitan, aşa că fără să 
mai spună ceva, se îndreptă spre uşă. 

— Trimite-ne nişte vin, din cel mai bun, spuse Cauvignac 
domnului trebuie să-i fie sete. 

Ferguzon salută în semn de supunere şi ieşi. O jumătate 
de oră mai târziu se reîntoase şi-l găsi pe Cauvignac stând 
la masă cu burghezul şi cinstindu-se cu acel renumit vin de 
Orleans care îi plăcea atât de mult gasonului Henri al IV-lea. 

— Ei? Întrebă Cauvignac. 

— Gata! lată chitanţa. 

— E în regulă? 

Şi Cauvignac întinse burghezului bucata de hârtie 
timbrată. 

— Asta el 

— Chitanţa este în regulă? 

— Pefect. 

— Faţă de această chitanţă nu faceţi nici o obiecţiune ca 
să-mi daţi banii? 

— Niciuna. 

— Atunci, daţi-mi-i. 

Burghezul numără cele patru mii de livre. Cauvignac le 
băgă în punga, în care le înlocui pe cele scoase. 

— Şi cu aceasta, sunt liber? Spuse burghezul. 


— Oh! Doamne, doar dacă nu ţineţi insistent să ne serviţi. 

— Personal, nu, însă... 

— Însă ce? Haideţi, spuse Cauvignac, simt că n-o să ne 
despărţim înainte de a fi făcut o a doua afacere. 

— E posibil, spuse burghezul complet liniştit acum când 
avea chitanţa în buzunar: am un nepot... 

— Ah! Ah! 

— Un băiat îndărătnic şi scandalagiu. 

— De care aţi vrea să vă scăpaţi? 

— Nu chiar aşa, dar care cred că ar putea ajunge un 
soldat foarte bun. 

— Trimiteţi-mi-l şi voi face din el un erou. 

— Aşadar îl angajaţi? 

— Cu plăcere. 

— Mai am un fin, un băiat foarte bun care cred că ar putea 
ajunge un soldat foarte bun. 

— Încât preferaţi să vă pună mâna pe muschetă nu-i aşa? 
Trimite-mi pe fin împreună cu nepotul; asta o să vă coste 
cinci sute de livre pentru amândoi, asta-i tot. 

— Cinci sute de livre? Nu înţeleg. 

— Ştiţi, doar că se plăteşte la intrare. 

— Atunci de ce vreţi să dau bani ca să nu intru? 

— Din motive speciale; nepotul şi finul dumneavoastră vor 
plăti fiecare câte două sute cincizeci de livre, şi n-o să mai 
auziţi niciodată vorbindu-se despre ei. 

— Drace! lată ceva foarte atrăgător ce-mi spuneţi şi vor fi 
bine? 

— Odată ce vor gusta din serviciu sub ordinele mele, nu şi- 
ar mai schimba situaţia nici cu împăralul Chinei. Întrebaţi-i 
pe domnii aceştia cum îi hrănesc. Răspunde Barrabas; 
răspunde Carrotel. 

— În adevăr, răspunse Barrabas, trăim ca nişte prinți. 

— Cum suntem îmbrăcaţi? Priviţi! 

Şi Carrotel se răsuci pe călcâie ca să-şi arate din toate 
părţile hainele sale splendide. 


— Adevărul e că n-am ce spune de îmbrăcăminte, spuse 
burghezul. 

— Atunci, îmi trimiteţi pe cei doi tineri? 

— Tare aş vrea. Vă mai opriţi mult timp aici? 

— Nu, plecăm mâine dimineaţă; dar dacă e să-i aşteptăm, 
n-o să plecăm. Daţi-mi cele cinci sute de livre şi afacerea s-a 
făcut. 

— N am decât două sute cincizeci. 

— O să le daţi lor celelalte două sute cincizeci, acesta o să 
fie un motiv ca să-i trimiteţi la mine, căci altfel n-aveţi nici 
un motiv, şi s-ar putea teme de ceva. 

— Însă, răspunse burghezul, s-ar putea să-mi spună că 
unul e destul ca să facă acest comision. 

— Le veţi spune că drumurile nu sunt sigure şi o să le daţi 
câte douăzeci şi cinci de livre la fiecare, ca un avans asupra 
soldei. 

Burghezul deschise ochii mari, încântați. 

— Cu adevărat, spuse el, numai militarii ştiu să nu se lase 
împiedicaţi de, nici o greutate. 

Şi după ce-i numără lui Cauvignac cele două sute cincizeci 
de livre, se retrase întunlat că găsise ocazia ca, pentru cinci 
sute de livre, să-şi plaseze un nepot şi un fin care îl costau 
mai mult de două sute de pistoni pe an. 

V. 

Acum, jupâne Barrabas, spuse Cauvignac, ai cumva în 
valiză un costum mai puţin elegant decât cel cu care eşti 
îmbrăcat şi care să-ţi dea aerul unui funcţionar de la fisc? 

— Am pe acela de perceptor, ştii că avem... 

— Bine, foarte bine! Şi ai, desigur şi legitimaţia? 

— Domnul locotenent Ferguzon mi-a spus să n-o pierd şi 
am păstrat-o cu grijă. 

— Locotenentul Ferguzon este omul cel mai prevăzător pe 
care-l cunosc. Îmbracă-te ca perceptor şi ia-ţi legitimaţia. 

Barrabas ieşi şi reveni după zece minute complet 
transformat. 


EI îl găsi pe Cauvignac îmbrăcat complei în negru, încât 
puteai să juri că e un executor judecătoresc. 

Apoi se îndreptară amândoi spre locuinţa avocatului; 
maestrul Rabodin locuia la etajul al treilea, în fundul unui 
apartament compus dintr-o anticameră, o cameră în care 
era biroul secretarilor săi şi un birou în care lucra el. Mai 
erau şi alte camere, dar pentru că uşile lor nu erau 
deschise, n-o să vorbim despre ele. 

Cauvignac străbătu anticamera, îl lăsă pe Barrabas în 
camera în care erau cei doi secretari, în treacăt aruncă o 
privire apreciatoare asupra lor şi observă că se făceau că 
mâzgălesc ceva în registre, deşi în realitate jucau ţintar, şi 
pătrunse în „sancta sanctorum”. 

Maestrul Rabodin sta la un birou atât de încărcat cu 
dosare, încât respectabilul avocat părea cu adevărat 
scufundai sub acte, copii şi hotărâri. Era un bărat înalt, 
uscăţiv şi galben, purtând o haină strânsă pe corp, asemeni 
pielii pe o anghilă. Auzind zgomotul paşilor lui Cauvignac îşi 
înălţă trunchiul încovoiat şi ridică privirea, depăşind zidul 
de care era înconjurat. 

Cauvignac crezu, un moment, că dăduse peste basilic, 
specia aceea de animal pe care savanții moderni o socotesc 
fabuloasă, atât de tare sclipeau a zgârcenie şi cupiditate 
ochii mici ai avocatului. 

— Domnule, spuse Cauvignac, vă cer iertare că mă prezint 
astfel fără să fi fost anunţat, dar, adăugă el cu cel mai 
încântător surâs, acesta este unul din privilegiile funcţiei. 

— Un privilegiu al funcţiei, dar care este, mă rog, funcţia 
dumneavoastră? Întrebă maestrul Rabodin. 

— Sunt ofiţer de poliţie al majestăţii sale, domnule. 

— Ofiţer de poliţie al majestăţii sale? 

— Am onoarea aceasta. 

— Domnule, nu înţeleg nimic. 

— Veţi înţelege. Îl cunoaşteţi pe domnul Biscarros, nu-i 
aşa? 

— Sigur că-l cunosc, e clientul meu. 


— Ce părere aveţi despre el? 

— Ce cred eu? 

— Da. 

— Cred că... Cred că... Cred că e un om foarte 
cumsecade... 

— Ei bine, domnule, vă înşelaţi. 

— Cum? Mă înşel? 

— Omul dumneavoastră atât de cumsecade este un rebel. 

— Un ce? Un rebel? 

— Da, domnule, un rebel care profită de poziţia izolată a 
hanului său pentru a face din ei sediul unei conspirații. 

— Da? 

— Care se angajase să otrăvească pe rege, pe regină, şi pe 
domnul de Mazarin, dacă s-ar fi oprit vreodată la hanul său. 

— Ei, nu! 

Şi pe care l-am arestat şi l-am dus la închisoarea din 
Libourne sub învinuirea de crimă de lds-majestate. 

— Domnule, mă sufocaţi, spuse maestrul Rabodin, 
lăsându-se pe spate în fotoliu. 

— Dar mai e ceva, domnule, continuă falsul ofiţer de 
poliţie, e că şi dumneavoastră sunteţi compromis în această 
afacere. 

— Eu, domnule! Strigă avocatul făcânduse verde din 
galben portocaliu, compromis, eu, şi în ce fel? 

— Deţineţi o sumă pe care infamul acesta de Biscarros o 
destina plăţii unei armate de rebeli. 

— Este adevărat, domnule, că am primit pentru el... 

— O sumă de patru mii de livre, a fost torturat şi când i s-a 
aplicat şi al optulea fier, laşul a mărturisit că suma aceasta 
trebuie să fie la dumneavoastră. 

— În adevăr, domnule, o deţin doar de un minut. 

— Cu atât mai rău, domnule, cu atât mai rău. 

— Cum, cu atât mai rău? 

— Pentru că trebuie să mă asigul de persoana 
dumneavoastră. 

— De persoana mea? 


— Desigur: actul de acuzare vă desemnează ca complice. 

Avocatul se făcu din verde, verde închis. 

— Ah! Desigur că dacă n-aţi fi primit suma aceea, ar fi fost 
altceva, continuă Cauvignac; dar aţi declarat că aţi primit-o: 
este o dovadă de culpabilitate, înţelegeţi. 

— Domnule, dacă sunt de acord să v-o predau, dacă v-o 
încredinţez, chiar acum, dacă declar că n-am nici o legătură 
cu ticălosul acela de Biscarros, dacă mă lepăd de el... 

— Grave bănuieli vor continua să planeze asupra 
dumneavoastră. lotuşi, trebuie să vă spun că predarea 
imediat a sumei... 

— Chiar acum, domnule! Strigă maestrul Rabodin. Banii 
sunt şi acum acolo, în sacul în care mi-au fost aduşi. Am 
verificat doar suma, asta-i tot. 

— Şi este exactă? 

— Număraţi chiar dumneavoastră, domnule, numărați 
chiar dumneavoastră. 

— A, nu, vă rog, domnule, pentru că n-am împuternicirea 
să mă ating de banii majestăţii sale, însă am cu mine pe 
perceptorul din Libourne, care mi-a fost ataşat ca să ridice 
sumele diferite pe care nefericitul de Biscarros le 
răspândea pentru a le reuni, la nevoie. 

— În adevăr, mi-a recomandat, că după ce voi fi încasat 
cele patru mii de livre, să i le trimit fără întârziere. 

— Ce vă spuneam? A şi aflat, cu siguranţă că doamna 
prinţesă a fugit din Chantilly şi că se îndreaptă către 
Bordeaux. Acum îşi strânge toţi banii ca să se facă şef de 
partid. 

— Mizerabilul! 

— Nu bănuiaţi nimic? 

— Nimic, domnule, nimic. 

— Nu v-a avertizat nimeni? 

— Nimeni. 

— Ce spuneţi? Spuse Cauvignac întinzând degetul spre 
scrisoarea burghezului, care rămăsese deschisă printre alte 


hârtii pe biroul maestrului Rabodin. Ce tot spuneţi, în timp 
ce singur îmi faceţi dovada continuă? 

— Care probă? 

— Ei, la dracu! Citiţi. 

Rabodin citi cu tremur în glas: „Maestre Rabodin, vă trimit 
cele patru mii de livre reprezentând îh spăgubirile la care 
am fost condamnat faţă de jupân Biscarros, pe care îl 
bănuiesc că le va folosi într-un mod condamnabil”. 

— Le va folosi într-un mod condamnabil! Repetă 
Cauvignac, vedeţi deci că reputaţia proastă a clientului 
dumneavoastră s-a răspândit până aici. 

— Domnule, sunt consternat, spuse avocatul. 

— Nu pot să vă ascund că ordinele mele sunt severe, spuse 
Cauvignac. 

— Domnule, vă jur că sunt nevinovat. 

— La dracu! Tot aşa spunea şi Biscarros până n-a fost pus 
la întrebări; numai că la al optulea fier care i s-a aplicat, a 
schimbat felul de a vorbi. 

— Vă declar, domnule, că sunt gata să vă predau banii; 
iată-i, luaţi-i, simt că mă ard. 

— Să procedăm cum se cuvine, spuse Cauvignac, v-am mai 
spus că nu am misiunea să mă ating de banii regelui. 

Apoi, îndreptându-se spre uşă: 

— Veniţi, domnule perceptor, spuse el; fiecare cu slujba lui. 

Barrabas înaintă. 

— Domnul mărturiseşte totul, continuă Cauvignac. 

— Cum, mărturisesc totul? Strigă avocatul. 

— Da, mărturisiţi că eraţi în corespondenţă cu Biscarros. 

— Domnule, n-am primit decât două scrisori de la el, iar eu 
nu i-am scris decât una. 

— Domnul mărturiseşte că era deţinătorul unor fonduri 
care aparţineau acuzatului. 

— Iată-le, domnule, n-am primit pentru el decât aceste 
patru mii de livre şi sunt gata să vi le predau. 

— Domnule perceptor, spuse Cauvignac, arătaţi-i 
împuternicirea, luaţi aceşti bani şi daţi-i o chitanţă în 


numele regelui. 

Barrabas întinse avocatului împuternicirea, dar acesta o 
respinse cu mâna, nevoind să-l insulte citind-o. 

— Acum, spuse Cauvignac, în timp ce Barrabas număra 
banii, d; teamă să nu fie vreo lipsă, acum. Trebuie să mă 
urmaţi. 

— Să vă urme... 

— Desigur nu v-am mai spus că sunteţi suspect? 

— Dar, domnule, vă jur că majestatea sa nu are un servitor 
mai credincios decât pe mine. 

— Nu este destul să o spuneţi din gură, trebuie s-o şi 
dovediţi... 

— Dovezi? Pot să vă dau. 

— Care? 

— Toată viaţa mea de până acum. 

— Nu-i destul, e nevoie de o garanţie pentru viitor. 

— Spuneţi-mi ce să fac şi fac. 

— Ar fi un mijloc de a vă dovedi în mod incontestabil 
devotamentul. 

— Care? 

— Se află în Orleans, în acest moment, un căpitan, un 
prieten de-al meu, care recrutează o companie pentru rege. 

— Şi? 

— Ei bine! Ar fi să vă înrolați în această companie. 

— Eu domnule? Un avocat...! 

— Domnule, regele are mare nevoie de avocaţi, căci 
afacerile lui sunt foarte încurcate. 

— Aş face-o cu plăcere, domnule, dar cabinetul meu? 

— Îl veţi încredința secretarilor dumneavoastră ca să vi-l 
gireze. 

— Imposibil! Şi semnăturile? 

— Iertaţi-mă, domnule, dacă mă amestec şi eu în vorbă, 
spuse Barrabas. 

— Poftim, cum să nu! Spuse avocatul, vorbiţi, domnule, 
vorbiţi. 


— Mă gândesc că dacă, în locul său, domnul, care ar face o 
impresie foarte proastă ca soldat... 

— Da, domnule, aveţi dreptate, o impresie foarte proastă, 
spuse avocatul. 

— Dacă domnul ar oferi prietenului dumneavoastră, sau, 
mai bine zis, regelui... 

— Ce anume, domnule? Ce aş putea oferi regelui? 

— Pe cei doi secretari. 

— Cum să nu, strigă procurorul, desiguriji cu toată 
plăcerea; să-i ia pe amândoi prietenul dumneavoastră. i 
dau: sunt doi băieţi încântători. 

— Unul mi s-a părut un copil. 

— N-are decât cincisprezece ani, domnule. Numai 
cincisprezece ani! Şi e foarte priceput ca toboşar. Vino 
încoace, Fricotin. 

Cauvignac făcu un semn cu mâna ca şi cum ar fi spus că 
dorea ca domnul Fricotin să fie lăsat în pace, acolo unde 
era. 

— Şi celălalt? Continuă el. 

— Optsprezece ani, domnule, înalt de cinci picioare şi şase 
degete, doreşte să fie paznic la biserica Saint-Sauveur şi de 
aceea ştie să folosească halebarda. Vino încoace, 
Chalumeau. 

— Dar se uită tare cruciş, după câte am putut observa, 
spuse Cauvignac făcând un semn ca şi prima dată. 

— Cu atât mai bine, domnule, cu atât mai bine; dacă îl 
puneţi santinelă şi pentru că aruncă ochii în afară, o să vadă 
şi spre dreapta şi spre stânga, pe când alţii nu văd decât 
înaintea lor. 

— E un avantaj, îmi dau seama, dar înţelegeţi, regele este 
foarte strâmtorat; când se pledează cu lovituri de tun, e mai 
scump decât când se pledează cu vorbe. Regele nu se poate 
ocupa şi de echiparea acestor doi vlăjgani, e mult că se 
îngrijeşte de pregătirea lor şi de soldă 

— Domnule, spuse maestrul Rabodin, dacă nu trebuie 
decât atât ca şi dovedesc devotamentul meu pentru rege... 


Ei bine! Voi face un sarificiu! 

Cauvignac şi Barrabas se priviră. 

— Ce părere aveţi, domnule perceptor? Întrebă 
Cauvignac. 

— Cred că domnul are aerul că e de bună credinţă, 
răspunse Barrabas. 

— Şi în consecinţă trebuie să aveţi menajamente faţă de 
dânsul. Daţi-i domnului o chftanţă de cinci sute de livre. 

— Cinci sute de livre! 

— O chitanţă motivată, pentru echiparea a doi soldaţi pe 
care maestrul Rabodin îi oferă majestăţii sale. 

— Dar cel puţin, în schimbul acestor sacrificii, pot rămâne 
liniştit, domnule? 

— Cred că da. 

— N-am să mai fiu sâcâit? 

— Sper. 

— Şi dacă, totuşi, împotriva dreptăţii aş fi urmărit? 

— Veţi face apel la mărturia mea, dar cei doi secretari ai r 
dumneavoastră vor fi de acord? 

— Vor fi încântați. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Totuşi, n-ar trebui să le-o spuneţi... 

— Despre onoarea care le este rezervată, nu-i aşa? 

— Ar fi mai prudent. 

— Atunci, cum trebuie să procedăm? 

— Foarte simplu, îi trimit la prietenul dumneavoastră? 

— Căpitanul Cauvignac. 

— Îi trimit la prietenul dumneavoastră, căpitanul 
Cauvignac, sub un pretext oarecare; ar fi mai bine să fie în 
afară de Orleans ca să nu se producă scandal. 

— Da, şi ca să nu le vină orleanezilor gustul să vă bată cu 
vergile cum a făcut Cămil cu învățătorul din antichitate. 

— O să-i trimit în afara oraşului. 

— De pildă, pe drumul principal dintre Orleans şi Tours. 

— La primul han. 


— Da, îl vor găsi la masă pe căpitanul Cauvignac, el le va 
oferi un pahar de vin, ei primesc, el le propune să bea în 
sănătatea regelui, ei vor bea cu entuziasm şi în felul acesta 
vor deveni soldaţi. 

— Foarte bine, acum puteţi să-i chemaţi. 

Avocatul chemă pe cei doi tineri. Fricotin era un tânăr 
nostim înalt abia de patru picioare, vioi, iute şi bondoc; 
Chalumeau era un nătărău înali de cinci picioare şi şase 
degete, subţire ca un sparanghel şi roşu ca un morcov 

— Domnilor, spuse Cauvignac, maestrul Rabodin, patronul 
dumneavoastră, vă însărcinează cu o misiune de încredere, 
adică să ridicaţi mâine de dimineaţă pe drumul dintre 
Orleans şi Tours, un pachet cu acte referitoare la un proces 
pe care căpitanul Cauvignac îl are cu domnul de La 
Rochefoucauld; maestrul Rabodin o să vă dea fiecăruia câte 
douăzeci şi cinci de livre drept gratificaţie pentru acest 
drum. 

Fricotin, băiat credul, lăcu un salt de trei picioare înălţime. 
Chalumeau, neîncrezător, se uită şi la Cauvignac şi la avocat 
cu îndoială, ceea ce îl făcu să se uite de trei ori mai cruciş 
decât de obicei. 

— Dar, spuse maestrul Rabodin, un moment, nu m-am 
angajat la cele cincizeci de livre. 

— Pe care sumă, continuă falsul ofiţer de poliţie, maestrul 
Rabodin o va acoperi din onorariul pe care îl va lua pentru 
procesul dintre căpitanul Cauvignac şi ducele de La 
Rochefoucauld. 

Mastrul Rabodin plecă fruntea; fusese prins, trebuia să 
treacă prin uşa asta sau prin uşa închisorii. 

— Bine, spuse avocatul, consimt, dar sper că-mi veţi da 
pentru asta o chitanţă. 

— Priviţi, spuse perceptorul, ia vedeţi dacă n-am prevăzut 
dorinţa dumneavoastră. 

Şi-i dădu o hârtie pe care erau scrise următoarele rânduri: 
„S-a primit din partea maestrului Rabodin, prea 
credinciosul supus al majestăţii sale, cu titlu de ofrandă 


voluntară o sumă de cinci sute de livre, pentru a-l sprijini în 
războiul împotriva domnilor prinți”. 

— Dacă vreţi, spuse Barrabas, voi pune pe chitanţă şi 
numele celor doi secretari. 

— Nu, nu, spuse avocatul repede, e perfect aşa. 

— Apropo, se adresă Cauvignac maestrului Rabodin, 
spuneţi-i lui Fricotin să-şi ia toba şi lui Chalumeau să-şi ia 
halebarda; asta va însemna o reducere de cheltuială. 

— Şi sub ce pretext aţi vrea să le fac această 
recomandare? 

— La dracu! Ca să se distreze pe drum. 

După care, falsul ofiţer de poliţie şi falsul perceptor se 
retraseră, lăsându-l pe maestrul Rabodin complet năucit de 
pericolul prin care trecuse şi prea fericit că scăpase atât de 
ieftin. 

VI. 

A doua zi lucrurile se petrecură aşa cum prevăzuse 
Cauvignac: nepotul şi finul sosiră cei dintâi, amândoi călare 
pe acelaşi cal; apoi Fricotin şi Chalumeau, unul cu toba, 
celălalt cu halebarda. Se produseră, ici colo, câteva 
dificultăţi când li se arătă că avuseseră onoarea să fie 
înrolați în serviciul prinților; însă dificultăţile se potoliră 
repede în faţa amenințărilor lui Cauvignac, a promisiunilor 
lui Ferguzon şi a logicii lui Barrabas. 

Calul nepotului şi al finului fu destinat să ducă bagajele şi 
pentru că era vorba de o companie de infanterie de care 
răspundea Cauvignac, cei doi noi înrolați nu avură nimic de 
spus. 

Porniră. Drumul lui Cauvignac părea un triumf. Ingeniosul 
partizan găsise mijlocul de a duce la război pe cei mai 
încăpăţânaţi adepţi ai păcii. Pe unii îi făcea să îmbrăţişeze 
cauza regelui, pe alţii cauza prinților. Unii credeau că 
servesc parlamentul, câţiva pe regele Angliei, care vorbea 
de o descălecare în Scoţia ca să-şi recucerească statele. 

La început, au fost câteva nepotriviri de nuanţe, câteva 
discordanţe în reclamaţii, pe care locotenentul Ferguzon, 


cu toată puterea lui de convingere, abia reuşise să le 
supună diapazonului ascultării pasive. Cu toate acestea, 
rămânând într-un secret permanent, necesar succesului 
operaţiunii, cum spunea Cauvignac, soldaţii şi ofiţerii 
înaintau fără să ştie ce aveau de făcut. La patru zile după ce 
părăsise Chantilly, Cauvignac strânsese douăzeci şi cinci de 
oameni: după cum se vede, era o patrulă destul de 
frumoasă. Multe fluvii care se aruncă în ocean cu mare 
zgomot, au o origină mai puţin importantă. 

Cauvignac căuta un centru: ajuns într-un mic sat dintre 
Chatel-lerant şi Poitiers crezu că a găsit ce căuta. Era satul 
Jaulnay: Cauvignac îl recunoscu uşor pentru că venise 
odată acolo ca să-i aducă un ordin lui Canolles. Îşi instală 
cartierul general în hanul în care îşi aminti, de asemenea, 
că mâncase foarte bine în seara aceea. De altfel, nu avea de 
aleas: am mai spus-o odată, acesta era singurul han din 
localitate. 

Situat astfel, călare, pe drumul principal dintre Bordeaux 
şi Paris, Cauvignac avea în spate trupele domnului de La 
Rochefoucauld, care asediau Saumur iar în faţă trupele 
regelui, care se concentraseră în Guyana. Întânzând astfel 
mâna fiecăruia, ferindu-se să treacă de partea cuiva înainte 
de a se fi ivit ocazia, el urmărea să alcătuiască un nucleu de 
vreo sută de oameni ca să obţină un avantaj: dar 
deocamdată, recrutarea mergea strună, iar Cauvignac 
ajunsese aproape la jumătatea planului pe care şi-l 
propusese. 

Într-o zi, după ce-şi petrecuse toată dimineaţa vânând 
oameni, Cauvignac, care sta, ca de obicei, în pragul uşii 
hanului şi vorbea cu locotenentul şi cu sublocotenentul, 
văzu ivindu-se în capătul drumului o tânără doamnă călare, 
urmată de un scutier, călare ca şi ea, şi de doi asini 
încărcaţi cu bagaje. 

Uşurinţa cu care frumoasa amazoană îşi conducea calul, 
ţinuta ţeapănă şi mândră a scutierului care o însoțea, îi 
trezi o amintire lui Cauvignac. Puse mâna pe umărul lui 


Ferguzon care, prost dispus în ziua aceea, rumega în el 
destul de trist şi-i spuse arătându-i-o pe călătoare: 

— Iată al cincilea soldat în regimentul lui Cauvignac, sau 
mor pe loc! 

— Cine? Dama asta? 

— Sigur că da. 

— Ei, asta-i bună, avem un nepot care trebuia să se facă 
avocat, un fin care trebuia să se facă preot, doi secretari de 
avocat, doi droghişti, un medic, trei brutari şi doi păzitori 
de curcani; avem şi aşa destul de proşti soldaţi, după câte 
mi se pare, fără să mai fie nevoie să le mai adăugăm şi o 
femeie, căci într-o bună zi va trebui să ne luptăm. 

— Da, dar în visteria noastră nu s-a strâns decât abia vreo 
douăzeci şi cinci de mii de livre (după câte se vede şi averea 
armatei şi trupa, creşteau asemeni unui bulgăre de zăpadă) 
şi dacă s-ar putea ajunge la o cifră rotundă, treizeci de mii 
de livre, de pildă, ar însemna că jocul a fost bun. 

— Ah! Sub aspectul sub care priveşte lucrurile, n-am nimic 
de spus şi te aprob cu totul. 

— Taci! Ai să vezi. 

Cauvignac se apropie de tânăra doamnă care se oprise în 
faţa unei ferestre a hanului şi o întreba ceva pe hangiţa 
care îi răspundea dinăuntru. 

— Sluga, domnule gentilom, spuse el cu un aer fin, ducând 
cavalereşte mâna la pălărie. 

— Eu, gentilom? Eu? Spuse doamna cu un surâs. 

— Chiar dumneavoastră, frumosule viconte. 

Doamna roşi. 

— Nu ştiu ce vreji să spuneji, domnule, zise ea. 

— Eh! Cum nu! Şi dovada că este aşa e că aveji de pe 
acum o jumătate de picior de roşu dat pe obraji. 

— Cu siguranţă că mă confundați, domnule. 

— Ba deloc, ba deloc! Ci, dimpotrivă, ştiu de minune ce 
spun. 

— Haideţi, domnule, încetaţi cu glumele. 


— Nu glumesc deloc, domnule, şi dacă vreţi dovadă am să 
v-o dau. Am avut cinstea să vă întâlnesc tot aici acum vreo 
trei săptămâni, într-o seară pe malul Dordonei, în costumul 
sexului dumneavoastră, urmat de credinciosul 
dumneavoastră scutier, domnul Pompee. Îl mai aveţi pe 
domnul Pompe? Ah! Da uite-l chiar pe dânsul, dragul domn 
Pompee! Mai ziceţi că nu-l cunosc? 

Scutierul şi tânăra doamnă se priveau înmărmuriţi. 

— Da, da, iată ceva care vă uimeşte, frumosul meu viconte, 
continuă Cauvignac; dar îndrăzniţi să spuneţi că nu v-am 
întâlnit eu pe dumneavoastră, acolo, cam la un sfert de 
leghe de hanul jupânului Biscarros, pe drumul către Saint- 
Andre-de-Cubzac. 

— Nu neg această întâlnire, domnule. 

— Ah! Vedeti? 

— Numai că deghizată eram atunci. 

— Nu, nu, astăzi sunteţi. De altfel, înţeleg că 
semnalmentele vicontelui de Cambes fiind răspândite în 
toată Guyana, credeaţi mai prudent, ca să derutaţi 
bănuielile, să adoptați pentru un moment costumul acesta 
care, de altfel, trebuie să fim drepţi, domnule gentilom, vă 
vine de minune. 

— Domnule, spuse vicontesa cu o tulburare pe care 
încerca zadarnic să şi-o ascundă, dacă n-aţi amesteca în 
vorbirea dumneavoastră şi unele cuvinte sănătoase, v-aş 
crede nebun de-a binelea. 

— Eu nu vă voi face acelaşi compliment, însă găsesc firesc 
să te deghizezi numai când conspiri. 

Tânăra femeie fixă asupra lui Cauvignac o privire din ce în 
ce mai îngrijorată. 

— În adevăr, domnule, mi se pare că v-am mai văzut 
undeva, dar nu-mi pot aminti unde, spuse ea. 

— V-am spus că prima dată pe malul Dordonei. 

— Şi a doua oară? 

— A doua oară, la Chantilly. 

— În ziua vânătorii? 


— Exact. 

— Atunci, domnule, n-am de ce să mă tem, sunteţi de-ai 
noştri. 

— Cum aşa? 

— Pentru că aţi fost la doamna prinţesă. 

— Daţi-mi voie să vă spun că acesta nu este un motiv. 

— Mi se pare totuşi... 

— Era prea multă lume, ca să poţi fi sigur că toţi cei care 
se găseau acolo erau prieteni. 

— Fiţi atent, domnule, căci aş putea să-mi fac o părere 
deosebită despre dumneavoastră... 

— Oh! Reţineţi-o pe care vreţi, nu sunt câtuşi de puţin 
susceptibil. 

— Dar, la urma, urmei, ce doriţi? 

— Să vă fac, onorurile acestui han, dacă binevoiţi. 

— Vă sunt îndatorată, domnule, dar nu am nevoie de 
dumneavoastră. Aştept pe cineva. 

— Bine, descălecaţi şi în aşteptarea acelui cineva să 
vorbim. 

— Ce trebuie făcut, doamnă? Întrebă Pompee. 

— Să descaleci, să ceri o cameră şi să comanzi cina, spuse 
Cauvignac. 

— Dar, domnule, mi se pare că eu trebuie să dau ordin. 

— Depinde, viconte, ţinând seama că eu comand la Jaulnay 
şi că am cincizeci de oameni la dispoziţie. Pompee. Fă ce ţi- 
am spus. 

Pompee lăsă capul în jos şi intră în han. 

— Dar ce, domnule, mă arestaţi? Întrebă tânăra femeie. 

— Poate. 

— Cum, poate? 

— Da, aceasta va depinde de convorbirea pe care o vom 
avea împreună, dar obosiţi-vă să descălecaţi, viconte, aşa 
bine, acum acceptaţi-mi braţul; oamenii de la han vă vor 
duce calul la grajd. 

— Mă supun, domnule, căci aţi spus-o, sunteţi cel mai 
puternic; n-am nici o posibilitate să rezist, însă vă previn de 


un lucru, că persoana pe care o aştept trebuie să sosească 
şi că această persoană este un ofiţer al regelui. 

— Ei bine, viconte, îmi veţi face onoarea să mă prezentaţi 
şi voi fi fericit să-l cunosc. 

Vicontesă înţelese că nu se mai putea opune nici o 
rezistenţă şi porni înainte făcând semn ciudatului său 
interlocutor că putea să o urmeze. 

Cauvignac o însoţi până la uşa camerei pe care i-o 
pregătise Pompee şi era gata să treacă pragul în urma ei, 
când Ferguzon, urcând scara într-un suflet, se apropie de el 
şi-i şopti la ureche: 

— Căpitane, o trăsură cu trei cai, un tânăr mascat în 
trăsură, doi lachei la portiere. 

— Bine! Spuse Cauvignac. Trebuie să fie gentilomul 
aşteptat. 

— Ah! E aşteptat un gentilom? 

— Da Am să cobor să-l întâmpin. Tu rămâi pe coridor, nu 
pierde uşa din vedere, lasă toată lumea să intre, dar nu lăsa 
pe nimeni să iasă. 

— E destul, căpitane. 

În adevăr, în faţa hanului se oprise o trăsură de călătorie, 
înconjurată de patru oameni din compania Cauvigac, care o 
întâlniseră la un sfert de leghe de oraş şi o escortaseră 
până aici. 

În fundul trăsurii, mai mult culcat decât aşezat, se afla un 
tânăr gentilom îmbrăcat în catifea albastră şi înfăşurat într- 
o largă manta îmblănită. Chiar din momentul în care cei 
patru oameni înconjuraseră trăsura, el le pusese o mulţime 
de întrebări, dar văzând că oricât de insistente erau, nu 
obținea nici un răspuns, păru că se resemnează şi din timp 
în timp ridica doar capul ca să vadă dacă nu cumva se 
apropia vreun şef căruia să-i ceară explicaţii asupra 
ciudatei comportări a munciţilor lui faţă de el. 

În afară de asta, era imposibil să se aprecieze cu precizie 
impresia pe care o făcuse asupra călătorului această 
întâmplare, întrucât o mască de satin negru, foarte la modă 


pe vremea aceea, îi acoperea jumătate de faţă. În plus, ceea 
ce masca lăsa să se vadă, adică partea de sus a frunţii şi 
partea de jos a feţii, indica tinereţe, frumuseţe şi spirit; 
dinţii erau mici şi albi iar prin mască se zăreau doi ochi 
sclipitori. 

Doi lachei înalţi, palizi şi înfioraţi, deşi purtau câte o 
muschetă pe genunchi, stăteau de o parte şi de alta a 
trăsurii şi păreau ţintuiţi pe euii lor, lângă cele două 
portiere. Tabloul acesta ar fi putut fi asemuit cu o scenă cu 
bandiți care opresc nişte călători, dacă s-ar fi uitat că afară 
era lumină, că se găseau în faţa hanului, că alături era 
figura zâmbitoare a lui Cauvignac şi semeţia pretinşilor 
bandiți. 

La vederea lui Cauvignac care aşa cum am pomenit, 
prevenit de Ferguzon, ieşise în uşă, tânărul din trăsură 
scoase un strigăt de surpriză şi-şi duse repede mâna la faţă, 
ca să se asigure că mai avea masca pe faţă. Certitudinea 
aceasta păru că-l linişteşte. 

Dar oricât de rapidă fusese mişcarea, gestul nu-i scăpă lui 
Cauvignac: el se uită bine ia călător, ca un om care este 
obişnuit să-şi amintească semnalmentele, chiar atunci când 
trăsăturile sunt bine ascunse; apoi, fără să vrea, tresări cu o 
uimire aproape egală cu cea manifestată de cavalerul 
îmbrăcat în catifea albastră; îşi reveni, însă, repede şi 
luându-şi pălăria în mână cu o graţie deosebită, se apropie 
de portiera trăsurii. 

— Frumoasă doamnă, fiţi binevenită. 

Ochii călătorului seânteiară de uimire şi lucrul acesta se 
observă prin deschizătura măştii. 

— Unde mergeţi, în felul acesta? Continuă Cauvignac. 

— Unde mă duc? Răspunse călătorul lăsând neobservat 
salutul adresat de Cauvignac şi răspunzând doar la 
întrebare: unde mă duc? Ar trebui s-o ştiţi mai bine decât 
mine, pentru că nu mai sunt liberă să-mi continui călătoria. 
Merg acolo unde mă veţi conduce. 


— Îngăduiţi-mi să vă rog să observați că acesta nu este un 
răspuns, frumoasă doamnă! Continuă Cauvignac cu o 
politeţe tot mai mare. Arestarea dumneavoastră este numai 
temporară. După ce vom vorbi un moment împreună despre 
micile noastre probleme personale, cu inima şi faţa 
descoperite, vă veţi continua drumul fără nici un 
impediment. 

— Iertaţi-mă, spuse tânărul călător, dar înainte de a merge 
mai departe, să rectificăm mai întâi o eroare. Faceţi 
impresia că mă „Înfundaţi cu o femeie, deşi vedeţi, 
dimpotrivă, după îmbrăcămintea pe care o port că sunt 
bărbat. 

— Cunoaşteţi proverbul latin: Ne nimium crede colori - 
Înțeleptul nu se ia după aparenţe. Or eu am pretenţia că 
sunt un înţelept, de aci rezultă că sub acest costum 
înşelător, am recunoscut pe... 

— Ce anume? Întrebă călătorul cu nerăbdare. 

— Ei bine! V-am spus: o femeie! 

— Atunci, dacă sunt femeie, de ce mă arestaţi? 

— Drace! Pentru că în vremea aceasta în care trăim, 
femeile sunt mai periculoase decât bărbaţii; aşa că, pe bună 
dreptate, războiul nostru s-ar putea numi războiul femeilor. 
Regina şi doamna de Conde sunt cele două puteri 
beligerante. Ele şi-au luat ca locotenenţi generali pe 
domnişoara de Chevreuse, pe doamna de Montbazon, pe 
doamna de Longueville... Şi pe dumneavoastră. Domnişoara 
de Chevreuse este generalul domnului coajutcr; Joamna de 
Montbazon este generalul domnului de Beaufort; doamna 
de Longueville este generalul domnului de La 
Rochefoucauld iar dumneavoastră... Dumneavoastră îmi 
faceţi impresia că sunteţi generalul domnului duce 
d'Epernon. 

— Sunteţi nebun, domnule, spuse tânărul călător ridicând 
din umeri. 

— Nu vă cred, frumoasă doamnă, după cum n-am crezut 
adineauri pe tânărul frumos care îmi făcea acelaşi 


compliment. 

— Veţi fi susţinut, poate, că şi el era femeie. 

— Aşa este. Eu îl recunoscusem pe micul meu gentilom, 
pentru că îl văzusem într-o seară de la începutul lunii mai, 
dând târcoale în jurul hanului jupânului Biscarros, nu m-am 
lăsat înşelat de fusta cu care era îmbrăcat, de boneta pe 
care o purta pe cap şi de vocea lui melodioasă de flaut, 
după cum nu mă las înşelat de haina dumneavoastră 
albastră, de pălăria gri şi de cizmele cu dantelă pe care le 
purtaţi; şi i-am spus: Tinere prieten, luaţi-vă numele pe care 
vă place, îmbrăcaţi-vă cu hainele care vreţi, tot vicontele de 
Cambes sunteţi! 

— Vicontele de Cambes! Strigă tânărul călător. 

— Ah! Numele vă uimeşte, după câte se pare, poate, 
întâmplător, îl cunoaşteţi? 

— Un tânăr, foarte tânăr, aproape un copil. 

— Şaptesprezece, optsprezece ani, cel mult. 

— Foarte blond? 

— Foarte blond. 

— Cu ochi mari albaştri? 

— Foarte mari şi foarte albaştri. 

— E aici? 

— E aici. 

— Şi spuneţi că e... 

— Deghizat în femeie, un rău, ca dumneavoastră în bărbat, 
o rea. 

— Dar el ce caută aici? Strigă tânărul cavaler cu o 
vehemenţă şi o agitaţie tare se accentuase şi deveneau mai 
vizibile pe măsură ce Cauvignac, devenea, dimpotrivă mai 
sobru, în gesturi şi mai zgârcit la vorbă. 

— Dar, răspunse Cauvignac, apăsând pe fiecare cuvânt, 
pretinde că are întâlnire cu unul din prietenii săi. 

— Un prieten al său? 

— Da. 

— Un gentilom? 

— Probabil. 


— Baron? 

— Se poate. 

— Al cărui nume... 

Fruntea lui Cauvignac se încruntă muncită de un gând, 
care îi veni pentru prima dată în minte şi care-i produse o 
vizibilă revoluţie în creier. 

— Oh! Oh! Murmură el, ar fi o plasă grozavă... 

— Al cărui nume?... Repetă tânărul călător. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, spuse Cauvignac, aşteptaţi puţin... 
Numele i se termină în olles. 

— Domnul de Canolles! Strigă călătorul pe buzele căruia 
se aşternu o paloare de moarte; ceea ce făcea un contrast 
sinistru între albeaţa pielii şi negrul măştii. 

— Chiar aşa: domnul de Canolles, continuă Cauvignac 
urmărind schimbarea care se producea asupra părţilor 
vizibile ale feţii şi asupra întregului corp al tânărului. Bine 
aţi spus: domnul de Canolles: îl cunoaşteţi şi 
dumneavoastră pe domnul de Canolles? Ei bine, dar atunci 
cunoaşteţi toată lumea? 

— Încetaţi cu ironiile! Se bâlbâi tânărul care tremura din 
toate încheieturile şi era gata să leşine. Unde este doamna 
aceea? 

— În camera aceasta: observați, a treia fereastră de aici, 
aceea care are perdelele galbene. 

— Vreau să o văd! 

— Oh! Oh! Sau, poate, m-am înşelat şi sânteji 
dumneavoastră acest domn de Canolles pe care îl aşteaptă? 
Sau, poate, domnul de Canolles este acest frumos cavaler 
care vine în trap, urmat de un lacheu care-mi face impresia 
unui stăpân fudul? 

Tânărul călător se repezi cu atâta grabă spre geamul din 
faţă al trăsurii, că-l sparse cu fruntea. 

— Elel El el strigă el fără să-şi dea seama că pe frunte 
începură să apară câteva picături de sânge din rana uşoară 
pe care şi-o făcuse. Oh! Nefericito! Vine, o s-o întâlnească 
iar eu sunt pierdută...! 


— Ah! Vedeţi că sunteţi femeie! 

— Şi-au dat întâlnire, continuă tânărul fringându-şi 
mâinile... Oh! Lasă că mă răzbun eu! 

Cauvignac voi să încerce o nouă ironie, dar tânărul cu o 
mână îi făcu semn brusc iar cu cealaltă îşi smulse masca de 
pe faţă şi atunci chipul palid şi ameninţător al lui Nanon se 
ivi în faţa privirilor liniştite ale lui Cauvignac. 

VII 

— Bună ziua surioară, se adresă Cauvignac lui Nanon 
întinzând mâna spre tânăra femeie, cu cel mai 
imperturbabil calm. 

— Bună ziua! Va să zică, m-ai recunoscut, nu-i aşa? 

— De cum te-am zărit; nu era destul să-ţi ascunzi figura, 
mai trebuia acoperit şi acest semn încântător şi dinţii 
aceştia ca nişte perle. Pune-ţi cel puţin o mască pe toată 
faţa când vrei să te deghizezi, cochetă ce eşti; dar nu te-ai 
gândit la aceasta... et fugit ad salices... 

— Lasă astea, spuse cu autoritate Nanon, să vorbim serios. 

— Nici eu nu vreau altceva; numai vorbind serios se pot 
rezolva bine afacerile. 

— Aşadar, spui că vicontesa de Cambes este aici? 

— În persoană. 

— Şi că domnul de Canolles intră în han în acest moment? 

— Încă nu, descalecă, aruncă frâul lacheului. Ah! S-a uitat 
şi el spre noi. Dar iată că fereastra cu perdele galbene se 
deschide, iată că vicontesa scoate capul pe fereastră. Şi 
scoate un strigăt de bucurie. Domnul de Canolles se repede 
în casă; dar pentru Dumnezeu, ascunde-te, surioară, căci 
altfel totul este pierdut. 

Nanon se aruncă pe pernele trăsurii, strângând nervos 
mâna lui Cauvignac, care o privea cu un aer de părintească 
milă. 

— Şi eu care mă duceam la Paris ca să mă întâlnesc cu el! 
Spuse Nanon, eu care riscam totul ca să-l revăd! 

— Ah! Ce de sacrificii, surioară, şi pentru cine? Pentru un 
ingrat! Cu adevărat că ai fi putut să-ţi plasezi mai cu folos 


binefacerile. 

— Ce-or să-şi spună acum când sunt împreună? Ce-or să 
facă? 

— Ca să fiu sincer, dragă Nanon, mă pui în încurcătură cu 
o asemenea întrebare, spuse Cauvignac. Lia dracu, or să-şi 
spună cuvinte de dragoste, cel puţin aşa cred. 

— Oh! Asta n-o să se întâmple! Strigă Nanon muşcându-şi 
unghiile lucioase ca fildeşul. 

— Ba cred că aşa o să se întâmple, răspunse Cauvignac. 
Ferguzon a primit ordin să nu lase pe nimeni să iasă, dar n- 
a primit şi ordin să împiedice intrarea. După toate 
probabilitățile, în acest moment, vicontele şi baronul de 
Canolles schimbă între ei tot felul de drăgălăşenii, unele 
mai încântătoare decât altele. La dracu! Te-ai îndrăgostit 
prea târziu, draga mea Nanon. 

— Crezi? Replică tânăra cu o expresie greu de definit, în 
care se amesteca ironia adâncă şi viclenia duşmănoasă, 
crezi? Ei bine! Urcă-te lângă mine, biet diplomat ce eşti. 

Cauvignac se supuse. 

— Ascultă, Bertrand, continuă Nanon adresându-se unuia 
dintre purtătorii de muschetă, spune-i vizitiului să întoarcă 
fără grabă şi să tragă sub copacii pe care i-am lăsat la 
dreapta, când am intrat în sat. 

Apoi, întorcându-se spre Cauvignac: 

— Nu vrei să stăm acolo, ca să vorbim? 

— Ba da, însă dă-mi voie să-mi iau şi eu precauţiunile 
mele. 

— De acord. 

Cauvignac făcu semn să-l urmeze spre patru oameni de-ai 
lui care căscau gura prin jurul hanului, fredonând şi 
prăjindu-se la soare ca nişte viespi. 

— Faci bine că iei oamenii aceştia, spuse Nanon şi, dacă ar 
fi după mine, ai lua mai bine şase decât patru, pentru că 
vom avea ce să dăm de lucru. 

— Bine! Spuse Cauvignac, de lucru, asta îmi trebuie mie. 

— Atunci ai să fii mulţumit, răspunse tânăra. 


Şi trăsura, întorcând pe loc, îi duse pe Nanon roşie de 
focul gândului şi pe Cauvignac, calm şi indiferent în 
aparenţă, dar dând o mare atenţie propunerilor pe care i le 
făcea Nanon. 

În timpul acesta, Canolles, atras de strigătul de bucurie pe 
care îl scoasese doamna de Cambes când îl zărise, se 
repezise în han şi pătrunsese în camera vicontesei, fără să-l 
bage în seamă pe Ferguzon pe care îl întâlni, stând în 
picioare, pe coridor, şi care neprimind nici un consemn cu 
privire la Canolles, nu-i făcu nici o greutate şi-l lăsă să intre. 

— Ah! Domnule, strigă doamna de Cambes când îl văzu, 
veniţi repede, vă aştept cu nerăbdare. 

— Iată nişte vorbe care m-ar fi făcut cel mai fericit om din 
lume, dacă paloarea feţii şi tulburarea de care sunteţi 
cuprinsă nu mi-ar spune că nu mă aşteptaţi pentru. Mine. 

— Da, domnule, aveţi dreplate, spuse Claire cu un surâs 
încântător aş vrea să vă mai fiu obligată cu ceva. 

— Cu ce anume? 

— De a mă scoate din nu ştiu ce pericol care mă ameninţă. 

— Un pericol? 

— Da. Aşteptaţi. 

Claire închise uşa şi puse zăvorul. 

— Am fost recunoscută, spuse ea apropiindu-se. 

— De cine? 

— De un bărbat al cărui nume nu-l cunosc, dar a cărui 
figură şi voce nu-mi sunt necunoscute. Mi se pare că i-am 
auzit vocea în seara în care, tot în camera asta, aţi primit 
ordinul să plecaţi imediat la Mantes; mi se parc că i-am 
recunoscut figura la vânătoarea de la Chantilly în ziua în 
care în am dat drept doamna de Conde. 

— Drept cine luaţi pe omul acesta? 

— Drept un agent al domnului duce d'Epernon: deci drept 
un duşman. 

— Ei, drace! Spuse Canolles şi spuneţi că aţi fost 
recunoscută? 


— Sunt sigură, mi-a spus pe nume şi mi-a amintit că sunt 
bărbat. Peste tot pe aici, prin jur sunt ofiţeri din partida 
regală; se ştie Că eu fac parte din partida prinților şi poate 
urmăresc să mă sperie; dar dacă sânreţi aici, nu mă mai 
tem de nimic. Sunteţi ofiţer, sunteţi din acelaşi partid cu ei, 
îmi veţi servi de protector. 

— Din păcate, spuse Canolles mi-e tare teamă că n-am să 
vă pot oferi altă apărare şi altă protecţie decât numai sabia 
mea. 

— De ce? 

— Pentru că începând din acest moment, doamnă, nu mai 
sunt în serviciul regelui. 

— Adevărat? Spuse Claire în culmea fericirii. 

— Mi-am propus să-mi trimit demisia datată din locul unde 
aveam să vă întâlnesc. V-am întâlnit, demisia mea va fi 
datată din Jaulnay. 

— Oh! Liber! Sunteţi liber! Puteţi să îmbrăţişaţi partidul 
dreptăţii, al cinstei; puteţi servi cauza domnilor prinți, adică 
a întregii nobilimi. Oh! Eram convinsă că sunteţi un 
gentilom prea demn, ca să nu ajungeţi aici. 

Şi Claire îi întinse lui Canolles o mână pe care el o sărută 
cu o mare emoție. 

— Dar cum s-a petrecut asta? Cum s-a întâmplat? 
Povestiţi-mi cu toate amănuntele. 

— Oh! Nu e mare de spus. l-am scris mai dinainte 
domnului de Mazarin ca să-l previn despre ceea ceea ce s-a 
întâmplat. Când am ajuns la Mantes am primit ordin să mă 
prezint la el; mi-a zis că sunt un biet creier mic, eu l-am 
numit, un biet creier mare; ela râs, eu m-am supărat; ela 
ridicat tonul la mine, eu l-am trimis dincolo de munţi. M-am 
întors la mine acasă, şi am aşteptat convins că osămă 
arunce la Bastilia, dar ela aşteptat să se ivească o ocazie 
potrivită ca să mă trimită din Mantes. Şi după douăzeci şi 
patru de ore această ocazie s-a ivit. Şi tot dumneavoastră v- 
o datorez, căci m-am gândit la ceea ce mi-aţi promis şi sm 
crezut că s-ar putea să mă aşteptaţi, chiar numai timp de o 


secundă. Şi atunci, respirând aerul liber, fără nici o 
răspundere, lipsit de orice obligaţie, fără partid, fără 
angajamente şi aproape fără nici o preferinţă, mi-am 
amintit de un singur lucru, că vă iubeam, doamnă, şi că 
acum puteam să v-o spun sus şi tare. 

— Aşadar, v-aţi pierdut gradul pentru mine, aţi căzut în 
dizgrație, v-aţi ruinat pentru mine! Dragă domnule de 
Canolles cum am să mă achit vreodată de aceste obligaţii 
faţă de dumneavoastră, cum aş putea să vă fac dovada 
recunoştinţei mele? 

Şi, cu un surâs şi o lacrimă care îl despăgubeau de o sută 
de ori mai mult pentru ce pierduse, Canolles căzu la 
picioarele doamnei de Cambers. 

— Oh! Doamnă, spuse el, din contră, din acest moment 
sunt bogat şi fericit, căci am să vă urmez şi n am să vă mai 
părăsesc nici un moment, pentru că sunt fericit să mă văd şi 
bogat de dragostea dumneavoastră. 

— Atunci, nimic nu vă opreşte. 

— Nu. 

— Îmi aparţineţi pe de-antregul şi păstrându-vă inima, pot 
să ofer braţul dumneavoastră doamnei prințese? 

— Puteţi. 

— Aşadar v-aţi dat demisia? 

— Încă nu, mai întâi voiam să vă văd, dar, aşa cum v-am 
mai spus, acum, după ce v-am revăzut, am s-o scriu chiar de 
aici. Îmi rezervasem plăcerea de a trebui să vă ascult. 

— Scrieţi-o, deci! Scrieţi-o! Dacă n-o scrieţi veţi fi 
considerat ca un transfug, însă ar trebui să aşteptaţi până 
vi se acceptă demisia, înainte de a lua vreo măsură 
hotărâtoare. 

— Nu vă temeţi, scumpă mică diplomată, mi-o va acorda şi 
chiar din toată inima; neîndemânarea mea de la Chantilly n- 
o să-i facă să regrete prea mult. Nu mi-au spus că eram un 
biet creieraş? Spuse Canolles, râzând. 

— Da, în schimb noi vă vom despăgubi de părerea pe care 
şi-au făcut-o despre dumneavoastră, fiţi singur de asta. 


Afacerea de la Chantilly va avea mai mult succes la 
Bordeaux decât la Paris credeţi-mă. Dar, scrieţi, baroane, 
scrieţi odată, ca să putem pleca! Căci vă asigur, baroane, 
şederea în hanul acesta mă nelinişteşte foarte mult. 

— Vorbiţi de trecut şi de aceea vă sperie amintirile, nu? 
Spuse Canolles plimbându-şi privirea îndrăgostită prin 
cameră şi oprind-o asupra alcovului care-i atrăsese de mai 
multe ori atenţia. 

— Nu, vorbesc de prezent şi nu din cauza dumneavoastră 
mi-e teamă. Astăzi nu mă mai tem de dumneavoastră. 

— Atunci de cine vă temeţi? De ce vă temeţi? 

— Ei, doamne, cine ştie! 

În aceeaşi clipă şi parcă pentru a confirma temerile 
vicontesei, se auziră trei ciocănituri în uşă, lovite cu o gravă 
solemnitate. 

Canolles şi vicontesă tăcură şi se priviră îngrijoraţi. 

— În numele regelui, deschideţi! Se auzi o voce. 

Şi deodată uşa subţire, zbură în ţăndări. Canolles voi să se 
repeadă la sabie, dar mai înaintea lui, un om se aruncase 
între sabie şi el. 

— Ce înseamnă asta? Întreabă baronul. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul baron de Canolles? 

— Da. 

— Căpitan în regimentul Navailles? 

— Da. 

— Trimis în misiune de domnul duce d'Eperon? 

Canolles dădu afirmativ din cap. 

— În cazul acesta, în numele regelui şi al majestăţii sale 
reginei regente, sunteţi arestat. 

— Ordinul? 

— lată-l. 

— Dar, domnule, spuse Canolles restituind hârtia, după ce 
şi aruncase în fugă privirea pe ea, mi se pare că vă cunosc. 

— Pe dracu! Cum să nu mă cunoaşteţi? Nu tot în satul 
acesta în care vă arestez acum, v-am adus din partea 
domnului duce d'Epernon, misiunea să plecaţi la curte? 


Norocul dumneavoastră, domnule gentilom, stătea în 
această misiune, l-aţi scăpat, păcat pentru dum neavoastră. 

Claire se îngălbeni şi căzu pe un scaun: recunoscuse şi ea 
pe indiscretul călău. 

— Se răzbună domnul de Mazarin, murmură Canolles. 

— Haideţi, să mergem, domnule, spuse Cauvignac. 

Claire stătea nemişcată. Canolles, nehotărât, părea gata 
să-şi piardă minţile. Supărarea lui era atât de mare, atât de 
grea şi de neaşteptată, că se prăbuşi sub greutatea ei: îşi 
coboră fruntea, resemnat. 

De altfel, în vremea aceea, cuvintele „În numele regelui” 
mai aveau încă o vrajă căreia nimeni nu încerca să-i reziste. 

— Unde mă duceţi, domnule? Întreabă el, sau vă este 
interzis să-mi daţi această consolare ca să ştiu unde merg. 

— Nu, domnule, am să vă spun: vă conduceam la 
fortăreaţa din insulele Saint-Georges. 

— Adio, doamnă, spuse Canolles, plecându-se cu respect în 
faţa doamnei de Cambes. Adio. 

— Ia te uită! Îşi spuse în gând Cauvignac, lucrurile sunt 
mai puţin avansate aş fi crezut. Când am să-i spun lui 
Nanon, o să-i facă plăcere. 

Apoi, oprindu-se în prag, strigă! 

— Patru oameni ca să-l escorteze pe căpitan! Şi patru 
oameni să-l preceadă. 

— Şi eu? Strigă doamna de Cambes întinzând braţele spre 
prizonier, pe mine unde mă vor conduce? Pentru că dacă 
baronul are vreo vină! Oh! Atunci cu sâni mai vinovată 
decât el. 

— Dumneavoastră, doamnă, răspunse Cauvignac, 
dumneavoastră să puteţi retrage, sunteţi liberă. 

Şi ieşi, ducându-l pe baron. 

Doamna de Cambes se ridică. Înviorată de o rază de 
speranţă şi începu să se pregătească imediai de plecare, 
pentru a nu da prilejul ca aceste bune intenţii să facă loc 
unor dispoziţii contrare. 


— Liberă, îşi spuse ea, în felul acesta voi putea veghea 
asupra lui. Să plec. 

Apoi se repezi la fereastră, zări grupul de călăreţi care îl 
ducea pe Canolles şi schimbă cu el un ultim salul, cu mâna. 
După aceea, îl chemă pe Pompee, care în speranţa că aveau 
să se oprească acolo, două, trei zile, se cuibărise în cea mai 
bună cameră pe care o găsise, şi-i dădu ordin să 
pregătească totul pentru plecare. 

VIII. 

Drumul pentru Canolles fu mult mai trist decât şi-l 
închipuise. În adevăr, calului, care îi dă prizonierului o 
impresie de libertate, chiar atunci când e foarte bine păzit, 
îi urmă trăsura, o hodoroagă cu coviltir din piele, care în 
Touraine şi-a păstrat şi forma şi zruncinătura. În plus, 
Canolles avea genunchii prinşi între genunchii unui om cu 
nas de vultur, care sta în faţa lui şi care îşi odihnea mâna cu 
un fel de mândrie pe mânerul unui revolver din fier. Uneori, 
noaptea, pentru că ziua dormea, spera să surprindă 
vigilenţa acestui nou argus, dar, pe lângă nasul de vultur, 
scânteiau doi ochi mari de bufniţă, rotunzi, roşii, şi foarte 
potriviţi ca să vadă prin întueric, aşa că, în orice parte s-ar 
fi întors, Canolles vedea aceşti ochi rofunzi lucind în direcţia 
privirii lui. 

Când dormea, numai un singur ochi dormea, era o însuşire 
pe care natura i-o dăduse aceslui om. Să doarmă numai cu 
un ochi. 

Două zile şi două nopţi trecură pentru Canolles pline de 
cele mai întunecate gânduri; căci fortăreaţa, din insula 
Saint-Georges, deşi era o fortăreață destul de modestă, lua, 
totuşi, în ochii prizonierului nişte proporţii înfiorătoare, pe 
măsură ce teama şi regretul îi pătrundea mai adânc suflet. 

Regretul, pentru că înţelegea că misiunea pe care o 
avusese pe lângă doamna prinţesă, fusese o misiune de 
încredere de care îşi bătuse joc din cauza dragostei şi că 
rezultatele greşelii pe care o comisese cu acest prilej erau 
deosebit de grave. La Chantilly doamna de Conde era o 


femeie fugară, la Bordeaux, doamna de Condd era o 
prinţesă rebelă. 

Teamă, întrucât cunoştea răzbunările îngrozitoare ale 
Annei de Austria când se supără. 

Altă remuşcare mai surdă, dar poate mai sfâşietoare decât 
prima: există în lume o femeie tânără frumoasă, spirituală, 
o femeie care nu se folosise de influenţa pe care o avea 
decât pentru a-l împinge înainte, care nu se folosise de 
trecerea pe care o avea decât pentru a-l apăra; o femeie 
care, din dragoste pentru el, îşi riscase de douăzeci de ori 
până atunci şi situaţia şi viitorul şi averea, ei bine! Pe 
femeie acesta nu numai cea mai încântătoare dintre iubite, 
dar şi cea mai devotată dintre prietene, pe femeia acesta o 
părăsise deodată, fără nici o scuză, fără nici un motiv, în 
momentul în care ea se gândea la el şi, totuşi, în loc de a se 
răzbuna, ea îl înconjurase în continuare cu bunătatea ei iar 
numele lui, în loc de a-i suna în ureche cu un accent de 
reproş, îi sunase cu dulceaţa mângâietoare a unui favor 
aproape regesc. Este adevărat că această favoare sosise 
într-un moment foarte nepotrivit, într-un moment în care 
Canolles, cu siguranţă, că ar fi preferat o dizgrație, dar era 
oare aceasta greşeala lui Nanon? Nanon nu văzuse în 
această misiune pe lângă majestatea sa, decât o sporire a 
norocului şi a consideraţiei pentru bărbatul la care se 
gândea necontenit. 

Aşa se întâmplă cu toţi cei care au iubit două femei 
deodată, şi cer iertare cititoarelor pentru această afirmaţie, 
căci este un fenomen de neînțeles pentru ele, care nu au 
fost îndrăgostite decât o singură dată. În schimb el este un 
fenomen obişnuit nouă, bărbaţilor, aşa se întâmplă, 
spuneam, cu toţi cei care au iubit două femei deodată; ei 
vor înţelege de ce pe măsură ce Canolles se gândea, Nanon 
recâştiga tot mai multă influenţă asupra lui, pe care o 
crezuse pierdută. Asperităţile caracterului, care jignesc în 
fricţiunile din intimitate şi dau naştere unor necazuri 
trecătoare, se şterg la distanţă, în timp ce, dimpotrivă, 


unele amintiri duioase îşi reiau intensitatea lor, odată cu 
singurătatea. În sfârşit, e greu de spus, de ce dragostea 
aeriană, care nu promitea decât favoruri, se volatilizează în 
singurătate, în timp ce, dimpotrivă, în timpul singurătăţii, 
de dragostea materială îţi aminteşti, din cauza bucuriilor 
pământeşti care-şi au importanţa lor. Frumoasă, dar 
pierdută, bună, dar înşelată, aşa apărea Nanon în ochii lui 
Canolles. 

Pentru că acum Canolles se scufunda cu naivitate tot mai 
mult în el însuşi, dar nu cu reaua credinţă a acuzaților 
forţaţi să facă mărturisiri complete. Ce-i făcuse Nanon ca s- 
o abandoneze? Ce-i făcuse doamna de Cambes, ca s-o 
urmeze? Ce era atât de dorit, atât de minunat de îndrăgit în 
micul cavaler de la hanul „La viţelul de aur”? Doamna de 
Cambes o depăşeşte atât de mult pe Nanon? Părul blond 
este preferat părului negru în aşa măsură încât te face 
nerecunoscător faţă de iubită, trădător şi necinstit faţă de 
rege, numai din dorinţa de a schimba cosiţele negre cu 
cosiţele blonde? Şi, totuşi, oh! Mizerie a orânduirii 
omeneşti! Canolles îşi făcea toate aceste gânduri, după cum 
se vede, pline de bun simţ, dar, totuşi, fără convingere. 

Inima este plină de asemenea taine care fac bucuria celor 
ce iubesc şi disperarea filosofilor. 

Astea nu-l împiedicau pe Canolles să fie supărat pe el şi să 
se mustre cu cea mai mare severitate. 

— Am să fiu pedepsit, îşi spunea el, gândind că pedeapsa 
şterge greşeala; am să fiu pedepsit, cu atât mai bine! O să 
se găsească acolo un căpitan foarte aspru, foarte obraznic, 
foarte brutal care îmi va citi de la înălţimea demnităţii sale 
de temnicer şef, un ordin al domnului de Mazarin; care îmi 
va arăta apoi cu degetul un fund de şanţ şi mă va arunca să 
putrezesc la cincisprezece picioare sub pământ, cu 
şobolanii şi cu broaştele râioase, în loc să fi trăit la lumină şi 
să înfloresc la soare, lângă o femeie care mă iubea, pe care 
am iubit-o şi pe care, pe legea mea, poate o mai iubesc şi 
acum. 


Blestemat mic viconte, pleacă! De ce serveai tu de 
acoperământul unei atât de încântătoare, vicontese? 

Da, dar există oare pe lume o vicontesă care să merite 
ceea ce o să mă coste aceasta? 

Căci nu-mi ajunge guvernatorul şi celula la cincisprezece 
picioare sub pământ; dacă mă cred trădător, n-or să lase 
lucrurile lămurite numai pe jumătate; o să-mi găsească nod 
în papură pentru şederea de la Chantilly, pentru care n-aş fi 
fost destul de pedepsit, sunt de acord, dacă pentru mine ar 
fi fost mai folositoare, dar care, făcând socoteala, mi-a adus 
doar trei sărutări de mână. Triplu imbecil ce-am fost că nu 
m-am folosit de forţă şi n-am abuzat de forţă! Sărman 
creier mic! Cum spune domnul de Mazarin care a trădat şi 
el, dar care nu şi-a plătit trădarea! Dar mie, acum, cine mi-o 
va plăti? 

Şi Canolles dădu din umeri, răspunzând cu dispreţ la 
întrebările pe care i le punea propriul său gând. 

Omul cu ochii de bufniţă, oricât de perspicace ar fi fost, nu 
putea înţelege nimic din pantomima care se juca în faţa lui, 
şi de aceea îl privea cu uimire. 

— Dacă o să mi se ia un interogatoriu, n-am să răspund, 
continuă Canolles, căci ce-aş avea de spus? Că nu-l iubeam 
pe domnul de Mazarin? Atunci nu trebuia să-l servesc. Că o 
iubeam pe doamna de Cambes? Frumoasă justificare de dat 
unei regine şi unui prim ministru! N-am să dau nici un 
răspuns. Dar judecătorii sunt nişte oameni foarte 
susceptibili, ei când pun întrebări pretind că li şi răspundă; 
în închisorile din provincie sunt aparate de tortură 
îngrozitoare. O să mi se sfărâme genunchii aceştia mici de 
caare eram atât de mândru şi o să fiu zvârlit dislocat gata la 
şobolanii şi broaştele mele. O să ajung cu picioarele 
schiloade ca domnul prinţ de Conti, ceea ce este foart urât, 
chiar dacă, să presupunem, bunătatea majestăţii sale m-ar 
lua sub scutul ei ocrotitor, ceea ce se va feri să facă. 

În afară de guvernator, şobolani, broaşte şi fiarele de 
tortură mai sunt şi nişte eşafoade pe care se decapitează 


rebelii, nişte spânzurători în care se agaţă trădătorii, nişte 
şanţuri în care sunt împuşcaţi dezertorii. Dar pentru un 
băiat frumos cum era Canolles, astea toate nu însemnau 
nimic, pe lângă nişte picioare schilodite. 

De aceea se hotări să se liniştească şi să-şi întrebe 
însoţitorul în legătură cu situaţia asta. 

Ochii de bufniţă, nasul de vultur şi figura încruntată a 
personajului nu-l încuraja pe prizonier, decât într-o foarte 
mică măsură, să încerce să deschidă vorba. Şi totuşi, orcât 
de imposibilă ar fi figură, nu este posibil să nu se găsească 
un moment în care să nu se descreţească puţin. Canolles 
profita de secunda în care un rânjet, care semăna a surâs, 
fluturase pe figura s-balternului ofițerului de poliţie, care-şi 
făcea datoria atât de conştiincios. 

— Domnule, spuse el. 

— Domnule, răspunse locţiitorul poliţistului. 

— Scuzaţi-mă, dacă vă smulg un moment din gândurile 
dumneavoastră. 

— N-aveţi de ce să vă scuzaţi domnule, eu nu gândesc 
niciodată. 

— Ah! Drace! Înseamnă, domnule, că sunteţi înzestrat cu o 
structură fericită. 

— De aceea nici nu mă plâng. 

— Ei bine! Nu semănaţi cu mine, căci eu tare aş vrea să 
mă plâng. 

— De ce, domnule? 

— Că am fost ridicat, într-un moment când nu mă 
gândeam câtuşi de puţin la aşa ceva, ca să fiu dus nu ştiu 
unde. 

— Ba nu, domnule, ştiţi, că vi s-a spus. 

— E adevărat. Mergeam în insula Saint-Georges, nu-i aşa, 
domnule? 

— Exact. 

— Credeţi că o să rămân acolo multă vreme? 

— Nu ştiu, domnule, dar, după felul cum mi-aţi fost 
recomandat cred că da. 


— Ah! Ah! E foarte urât în insula Saint-Georges? 

— Nu cunoaşteţi fortăreaţa? 

— Înăuntru, nu, n-am intrat niciodată. 

— Frumos nu e, domnule, în afară de apartamentul 
guvernatorului, care a fost refăcut din nou şi care după câte 
se pare este foarte plăcut, restul construcţiei este o locuinţă 
foarte tristă. 

— Da? Credeţi că o să mi se ia vreun interogatoriu. 

— Aşa se obişnuieşte. 

— Şi dacă nu răspund? 

— Dacă nu răspundeţi? 

— Da. 

— Ei, drace! În acest caz, ştiţi că urmează tortura. 

— Obişnuită? 

— Obişnuită sau extraordinară, după acuzaţie. De ce 
sunteţi acuzat, domnule? 

— Ei, spuse Canolles, mi-e teamă că sunt acuzat de crimă 
de stat. 

— Ah! În acest caz vă bucuraţi de tortura extraordinară... 
Zece oale... 

— Cum? Zece oale? 

— Da. 

— Ce spuneţi? 

— Spun că o să aveţi parte de zece ceainice. 

— Va să zică în insula Saint-Georges se foloseşte apa? 

— Ei drace! Înţelegeţi, domnule, pe Garona... 

— Aşa e, apa e la îndemână. Şi câte găleți reprezintă cele 
zece ceainice? 

— Trei găleți, trei găleți şi jumătate. 

— Atunci, o să mă umflu... 

— Puțin. Însă dacă veţi avea prevederea să vă daţi bine pe 
lângă gardian. 

— Atunci? 

— Atunci veţi avea un amestec bun. 

— Spuneţi-mi vă rog în ce constă serviciul pe care poate să 
mi-l facă paznicul? 


— Poate să vă dea să beţi ulei. 

— Uleiul este un medicament? 

— Suveran, domnule. 

— Credeţi? 

— Vă spun din experienţă, eu am băut... 

— Aţi băut? 

— lertaţi-mă, am vrut să spun am văzut. Obiceiul de a 
vorbi cu gasconii mă face să pronunţ câteodată pe BcapeV 
Şi vice versa. 

— Aşadar, spuneaţi, spuse Canolles neputându-se 
împiedica să nu surâdă, cu toal gravitatea convorbirii, 
spuneaţi că aţi văzut... 

— Da, domnule, am văzut un om bând foarte uşor cele 
zecc ceainice, datorită uleiului care îi pregătise în mod 
convenabil toate căile Este adevărat că s-a umflat aşa cum 
se obişnuieşte, însă cu o căldură bună a fost desumflat fără 
urmări prea mari. Asta este esenţial pentru partea a doua a 
operaţiei. Reţineţi bine aceste cuvinte: căldură, nu dogoare. 

— Înţeleg, spuse Canolles, domnul a executat asemenea 
inalic operaţiuni, nu? 

— Nu, domnule, răspunse interlocutorul cu modestie plină 
de politeţe. 

— Atunci, ajutor, poate, nu? 

— Nu, domnule, curiozitatea, doar ca amator. 

— Ah! Ah! Domnul se numegşte...? 

— Barrabas. 

— Nume frumos şi vechi, cunoscut în mod pozitiv din 
Sfânta Scriptură. 

— În Patimi, domnule. 

— Aşa am vrut să spun şi eu, însă, din obişnuinţă m-am 
folosit de o altă expresie. 

— Domnul preferă Scriptura. Înseamnă că domnul e 
hughenot, nu? 

— Da, însă un hughenot foarte puţin priceput. Mă credeţi 
că abia de cunosc vreo trei mii de versuri din psalmi? 

— În adevăr, foarte puţin. 


— Reţineam mai uşor muzica... În familia mea au fost mulţi 
spânzurați şi arşi de vii. 

— Sper că domnului n-o să-i fie rezentă o soartă 
asemănătoare. 

— Nu, astăzi lumea este mai îngăduitoare, astăzi mă vor 
îneca, asta-i tot. 

Barrabas începu să râdă. 

Inima lui Canolles tresări de bucurie; îl câştigase pe 
paznic. În adevăr, dacă acest locţiitor de gardian ar fi rămas 
gardianul lui permanent, avea toate şansele să obţină ulei 
din partea lui. Se hotărî să continuie discuţia de unde o 
întrerupsese. 

— Domnule Barrabas, spuse el, suntem sortiţi să ne 
despărţim în curând sau îmi veţi face cinstea să rămâneţi 
împreună cu mine? 

— Domnule, când vom ajunge în insula Saint-Georges voi 
avea marele regret să vă părăsesc, trebuie să mă întorc la 
compania mea. 

— Foarte bine, înseamnă că faceţi parte dintr-o companie 
de, arcaşi, nu? 

— Nu domnule, dintr-o companie de soldaţi. 

— Ridicată de ministru? 

— Nu, domnule, de căpitanul Cauvignac, chiar acela care a 
avut onoarea să vă aresteze. 

— Seriviţi pe rege? 

— Cred că da, domnule. 

— Cum dracu vine asta? Nu sunteţi sigur? 

— Nu eşti sigur de nimic pe lume. 

— Atunci dacă nu sunteţi sigur, ar trebui să faceţi ceva, ca 
să vă fixaţi. 

— Ce anume? 

— Să mă lăsaţi să plec. 

— Imposibil, domnule. 

— Am să vă plătesc onorabil bunăvoința dumneavoastră. 

— Cu ce? 

— Pe dracu! Cu bani! 


— Domnul n-are. 

— Nu? 

Canolles se căută repede prin buzunare. 

— Aşa e, mi-a dispărut punga, cine mi-o fi luat-o? 

— Eu domnule, răspunse Barrabas salutând cu respect. 

— Şi, de ce, mă rog? 

— Ca domnul să nu mă poată corupe. 

Uimit, Canolles, îl privi cu admiraţie pe demnul agent şi 
părându-i argumentul fără posibilitate de replică, nu mai 
spuse nimic. 

Aşa că, ajunsă la acest punct, conversaţia se întrerupse, 
călătorii recăzură în muţenia lor dinainte, iar călătoria îşi 
reluă, spre sfârşitul ei, aspectul melancolic pe care îl 
avusese la început. 

IX. 

Începuse să se crape de ziuă când hodoroaga ajunse în 
satul cel mai apropiat de insula la care trebuia să ajungă. 
Simţind că trăsura s-a oprit, Canolles scoase capul prin 
ferestruica aceea mică, un fel de barbacană, destinată să 
alimenteze cu aer pe oamenii liberi şi să poată fi urmăriţi cu 
uşurinţă prizonierii. 

Un sat mic şi frumos, compus din vreo sută de case strânse 
în jurul unei biserici şi aşezate pe povârnişul unui deal 
dominat de un castel, se desena scăldat în aerul limpede al 
dimineţii şi poleit de razele soarelui care goneau peste case 
caere de aburi, asemeni unor văluri diafane. 

În momentul acela hodoroaga urca un deal iar vizitiul, se 
coborâse de pe capră, şi mergea pe lângă trăsură. 

— Prietene, întrebă Canolles, eşti de prin partea locului? 

— Da, domnule, sunt din Libourne. 

— Atunci trebuie să cunoşti satul acesta. Ce este casa 
aceea albă şi căsuţele acelea încântătoare? 

— Domnule, răspunse ţăranul, castelul acela este 
domeniul de Cambes iar satul este un fel de anexă a 
castelului. 


Canolles tresări şi se schimbă la faţă trecând de la roşul 
cel mai închis la o paloare aproape cadaverică. 

— Domnule, spuse Barrabas care cu ochii lui rotunzi nu 
lăsa să-l scape nimic, v-aţi rănit poate la ferestruică? 

— Nu... Mulţumesc. 

Apoi se întoarse din nou spre vizitiu: 

— Cui aparţine acest domeniu? 

— Vicontesei de Cambes. 

— O tânără văduvă? 

— Foarte frumoasă şi foarte bogată. 

— Şi deci foarte căutată. 

— Desigur că da: dotă frumoasă, femeie frumoasă, cu asta 
nu-i pol lipsi pretendenți. 

— Reputaţie bună? 

— Da, însă, pătimaşă pentru domnii prinți. 

— Aşa e, mi se pare că am auzit şi eu. 

— Un diavol, domnule, un diavol adevărat! 

— Un înger, murmură Canolles, care de câte ori îşi 
amintea de Claire, o făcea transportat de bucurie. Un 
înger! 

Apoi, tare: 

— Locuieşte aici, uneori? 

— Rar, domnule, dar înainte a locuit mult timp aici. Soţul ei 
a lăsat-o aici, şi de câte ori sta aici era binefacerea locurilor 
astea. Acum, se zice, că e pe lângă domnii prinți. 

Ajunsă în vârful dealului, trăsura se pregătea să coboare; 
vizitiul făcu un semn cu mâna cerând, parcă, permisiunea 
să se urce pe capră. Canolles, care se temea să nu 
trezească bănuieli dacă ar fi continuat să mai pună 
întrebări, îşi retrase capul iar trăsura greoaie, îşi reluă în 
trap uşor, mersul ei obişnuit. 

După un sfert de oră, în care timp, mereu sub privirea lui 
Barrabas, Canolles se pierduse în cele mai negre gânduri, 
hodoroaga se opri. 

— Ne oprim să mâncăm? Întrebă Canolles. 


— Ne oprim de tot, domnule. Am ajuns. lată insula Saint- 
Georges. Nu mai avem de trecut decât râul. 

— Adevărat, murmură Canolles, atât de aproape şi atât de 
departe! 

— Domnule, vin spre noi, spuse Barrabas, binevoiţi să vă 
pregătiţi să coborâţi. 

Al doilea paznic al lui Canolles, care stătuse pe capră, 
lângă vizitiu, sări jos şi deschise închizătoarea uşii cu cheia 
pe care o avea la el. 

Canolles plimbă privirea de la micul castel alb, pe care nu-l 
pierduse din vedere, la fortăreaţa în care urma să stea. În 
partea cealaltă, zări mai întâi un braţ de râu destul de 
rapid, un bac şi lângă bac, un post de gardă compus din opt 
oameni şi un sergent. 

În spatele postului se ridicau fortificațiile cetăţii. 

— Bine! Îşi zise Canolles, sunt aşteptat, au fost luate toate 
precauţiile. Aceasta este noua mea pază? Se adresă el lui 
Barrabas. 

— Aş vrea să-i răspund domnului cu toată precizia, spuse 
Barrabas, dar drept să vă spun, nu ştiu. 

În acelaşi moment, după ce dădu un semnal care fu 
repetat de santinela de gardă la intrarea în fort, cei opt 
soldaţi împreună cu sergentul se urcară în bac, traversară 
Garona şi puseră piciorul pe pământ tocmai în momentul 
când Canolles cobora scara trăsurii. 

Văzând că era vorba de un ofiţer, sergentul se apropie de 
el şi salută milităreşte. 

— Am onoarea să vorbesc cu domnul baron de Canolles, 
căpitan în regimentul Navailles? Întrebă sergentul. 

— Chiar cu el, răspunse Canolles uimit de politeţea 
acestuia. 

Sergentul făcu stânga-mprejur, ordonă pentru onor iar cu 
vârful suliţei indică barca lui Canolles. Canolles se urcă în 
barcă între cei doi paznici cu care venise. Cei opt soldaţi şi 
sergentul se urcară şi ei, apoi barca se îndepărtă de țărm, 


în timp ce Canolles aruncă o ultimă privire spre Cambes, 
care curând dispăru în spatele unei ridicături de teren. 

Insula era aproape în întregime acoperită cu escarpe, 
contraescarpe, taluzuri şi bastioane. Un mic fort. Într-o 
stare destul de bună domina toate aceste lucrări de 
fortificaţii. Se pătrundea printr-o uşă arcuită, în faţa căreia 
o santinelă se plimba în sus şi în jos. 

— Cine-i? Stai! Strigă ea. 

Mica trupă se opri, sergentul înainta spre santinelă şi-i 
spuse câteva cuvinte. 

— Garda afară! Strigă santinela. 

Imediat vreo douăzeci de oameni care alcătuiau postul de 
gardă, se aşezară în linie în faţa uşii. 

— Veniţi, domnule, spuse sergentul. 

Toboşarul bătu pentru onor. 

„Ce-o fi însemnând asta”? Se întreba tânărul. 

Şi se îndreptă spre fort, neînţelegând nimic din ceea ce se 
petrecea căci toate pregătirile acestea semănau mai 
degrabă cu onorurile militare date unui superior, decât cu 
nişte precauţiuni luate faţă de un prizonier. 

Dar asta nu era totul: Canolles nu observase că în 
momentul în care cobora din trăsură, o fereastră de la 
apartamentul guvernatorului se deschisese şi un ofiţer 
examinase cu atenţie mişcarea bărcii şi primirea care i se 
făcu prizonierului şi celor doi agenţi. 

Când ofiţerul acesta îl văzu pe Canolles că pusese piciorul 
pe insulă, cobori în grabă şi-l ieşi în întâmpinare. 

— Ah! Ah! Îşi spuse Canolles văzându-l, iată-l pe 
comandantul cetăţii care vine să-şi recunoască locatarul. 

— În adevăr, spuse Barrabas, se pare, domnule, că n-o să 
zăceţi multă vreme aşa cum se întâmplă cu unele persoane 
care sunt lăsate câte opt zile să aştepte într-un vestibul: 
dumneavoastră o să fiţi închis imediat. 

— Cu atât mai bine, spuse Canolles. 

Între timp ofiţerul se apropie. Canolles luă poziţia mândră 
şi demnă a unui om persecutat. 


La câţiva paşi de Canolles, ofiţerul se descoperi. 

— Am onoarea să vorbesc cu domnul baron de Canolles? 
Întrebă el. 

— Domnule, răspunse prizonierul, sunt foarte uimit de 
politeţea dumneavoastră. În adevăr, sunt baronul de 
Canolles şi acum trataţi-mă, vă rog, cu curtenia unui ofiţer 
faţă de alt ofiţer şi instalaţi-mă cât puteţi mai bine. 

— Domnule, răspunse ofiţerul, locuinţa este cu totul 
corespunzătoare, însă pentru a vă preveni dorinţele i s-au 
făcut toate îmbunătățirile posibile. 

— Şi cui trebuie să-i mulţumesc pentru aceste precauţiuni 
neobişnuite? Întrebă Canolles surâzând. 

— Regelui, domnule, care face bine tot ce face. 

— Desigur, domnule, desigur. Să mă ferească Dumnezeu 
să aduc vreo defăimare regelui, mai ales în momentele 
astea, totuşi nu m-aş supăra dacă aş putea obţine unele 
precizări. 

— Dacă ordonaţi, domnule, sunt la dispoziţia 
dumneavoastră, însă îmi iau libertatea să vă informez că 
garnizoana vă aşteaptă să vă prezentaţi. 

— Drace! Murmură Canolles, o garnizoană întreagă ca să 
recunoască un prizonier care urmează să fie închis: mi se 
pare că e vorba de nişte mofturi. Apoi tare: eu sunt la 
ordinul dumneavoastră, domnule, şi gata să vă urmez unde 
veţi vrea să mă conduceţi. 

— Îngăduiţi-mi să merg înaintea dumneavoastră ca să vă 
fac onorurile casei, spuse ofiţerul. 

Canolles îl urmă felicitându-se că a căzut pe mâinile unui 
om atât de curtenitor. 

Cred că scăpaţi cu tortura obişnuită: doar patru ceainice, 
îi şopti la ureche Barrrabas, apropiindu-se de el. 

— Cu atât mai bine, am să mă umflu numai pe jumătate, 
spuse Canolles. 

Pătrunzând în curtea cetăţii, Canolles găsi o parte din 
garnizoană cu arma pentru onor. Ofiţerul care o comanda 
scoase sabia şi se înclină în faţa lui. 


— Doamne, ce de fasoane! Murmură Canolles. 

În acelaşi moment, toba răsună sub o boltă din apropiere; 
Canolles se întoarse şi văzu un al doilea şir de soldaţi 
apărând de sub boltă şi aşezându-se în ordine în spatele 
primului rând de soldaţi. 

Ofiţerul îi prezintă lui Canolles două chei. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă baronul, ce faceţi? 

— Îndeplinim ceremonialul obişnuit după cele mai 
riguroase legi ale etichetei. 

— Dar drept cine mă luaţi? Întrebă Canolles în culmea 
uimirii. 

— Drept cine sunteţi: domnul baron de Canolles. 

— Şi? 

— Guvernatorul insulei Saint-Georges. 

Ameţeala care îl cuprinse era să-l prăbuşească la pământ. 

— Voi avea onoarea să remit imediat domnului guvernator 
împuternicirile pe care le-am primit astăzi de dimineaţă, 
precum şi scrisoarea care le însoțea şi în care se anunţa 
sosirea domnului, pentru ziua de azi. 

Canolles se uită la Barrabas, ai cărui ochi rotunzi erau 
fixaţi asupra lui cu o expresie de stupefacţie imposibil de 
descris. 

— Aşadar, eu sunt guvernatorul insulei Saint-Georges? Se 
bâlbâi el. 

— Da, domnule, răspunse ofiţerul, şi majestatea sa ne-a 
făcut foarte fericiţi printr-o asemenea alegere. 

— Sunteţi sigur că nu este o eroare? 

— Domnule, binevoiţi să mă urmaţi până în apartament şi 
veţi găsi acolo, împuternicirile dumneavoastră. 

Canolles năucit de un asemenea eveniment care semăna 
atât de puţin cu cel la care se aşteptase şi fără să spună nici 
un cuvânt porni mai departe, în urma ofițerului care îi arăta 
drumul, în mijlocul tobelor care băteau, a soldaţilor care 
prezentau arma pentru onor, a locuitorilor din fortăreață 
care umpleau aerul cu aclamaţiile lor, salutând în dreapta şi 


în stânga, palid şi cu inima bătând puternic întrebându-l 
înmărmurit, pe Barrabas, din ochi. 

În cele din urmă ajunseră într-un salon destul de elegant, 
de la ferestrele căruia observă imediat că se putea vedea 
castelul din Cambes. Îşi citi împuternicirile, scrise în formă 
legală, semnate de regină şi contrasemnate de ducele 
d'Epernon. 

Când văzu toate acestea, picioarele i se înmuiară pur şi 
simplu şi căzu pe un fotoliu plin de uimire. 

Cu toate acestea, după toate fanfarele, salvele de 
muschetă, zgomotoasele demonstraţii ale omagiilor militare 
şi mai ales după prima surpriză pe care toate aceste 
demonstraţii în) produseră, Canolles voi să ştie în ce consta 
în realitate, postul pe care i-l încredinţase regina şi ridică 
ochii pe care până atunci îi ţinuse fixaţi în pământ. 

Îl văzu atunci în faţa lui, în picioare, pe fostul lui gardian, 
nu mai puţin uimit decât el, dar acum prea umilul său 
servitor. 

— Ah! Dumneata eşti, jupâne Barrabas? 

— Eu, domnule guvernator. 

— Ai putea să-mi explici ce s-a întâmpiat, căci eu mă silesc 
cu toate puterile mele să nu cred că e un vis? 

— Am să vă spun, domnule, că atunci când vă vorbeam de 
tortura extraordinară, adică de cele opt ceainice, credeam, 
pe cuvântul meu, că vă îndulcesc situaţia. 

— Erai convins atunci? 

— Că vă conduceam aici ca să fiţi snopit în bătaie, 
domnule. 

— Mulţumesc! Spuse Canolles înfiorându-se fără să vrea. 
Spune-mi, ţi-ai făcut vreo părere despre ceea ce mi s-a 
întâmplat? 

— Da, domnule. 

— Atunci fă-mi favoarea şi explică-mi. 

— Iată. Regina trebuie să fi înţeles cât de grea fusese 
misiunea care vi se încredinţase. După ce-i trecuse prima 
manie, se va fi căit şi cum, în general vorbind, nu sunteţi un 


om pe care să-l poată uri cineva, majestatea sa graţioasă v- 
a recompensat după ce v-a pedepsit prea rău. 

— Inadmisibil, răspunse Canolles. 

— Inadmisibil? Credeţi? 

— Cel puţin, de necrezut. 

— De necrezut? 

— Da. 

— În cazul acesta, domnule guvernator nu-mi mai rămâne 
decât să vă prezint salutul meu cel mai respectuos; puteţi 
să fiţi o fiinţă fericită ca un rege, în insula Saint-Georges: 
vin excelent, vânat pe câmpie, peşte pe care la fiecare 
maree îl aduc bărcile pescarilor din Bordeaux şi femeile din 
Saint-Georges. Ah! Domnule, iată ceva miraculos! 

— Foarte bine, voi încerca să vă urmez sfatul, luaţi această 
hârtie pe care am semnat-o şi treceţi pe la casier, vă va 
număra zece pistoli. Vi i-aş fi dat eu, însă din prudenţă mi- 
aţi luat banii... 

— Şi bine am făcut, domnule, ripostă Barrabas căci dacă 
totuşi m-aţi fi corupt, aţi fi fugit şi dacă aţi fi fugit, v-aţi fi 
pierdut, fireşte, poziţia înaltă la care, iată, că aţi ajuns, şi de 
asta nu m-aş fi putut consola niciodată. 

— Foarte strâns raţionamentul, jupâne Barrabas. Am 
observat de mult că sunteţi o forţă în logică. Până una, alta, 
luaţi hârtia aceasta ca o dovadă a elocinţei dumneavoastră. 
După cum ştiţi, cei vechi înfăţişau Elocinţa cu lanţuri de aur 
care îi ieşeau din gură. 

— Domnule, adăugă Barrabas, dacă mi-aş permite să vă 
sugerez că socotesc inutil să trec pe la casier... 

— Cum? Refuzaţi? Întrebă Canolles uimit. 

— Da de unde, doamne fereşte! Mulțumită cerului n-am 
asemenea falsă mândrie, însă observ că din cufăraşul de pe 
cămin ies nişte şnururi care îmi fac impresia că sunt şnururi 
de pungă. 

— Vă pricepeţi şi la şnururi, jupâne Biscarros, spuse 
Canolles surprins, căci, în adevăr, pe cămin se găsea un 
cufăraş din faianţă cu incrustaţii din argint şi cu emailuri în 


stilul renaşterii. la să vedem dacă bănuielile dumneavoastră 
sunt îndreptăţite. 

Canolles ridică încet capacul cufăraşului şi găsi, în adevăr, 
înăuntru o pungă şi în pungă o mie de pistoli împreună cu 
acest bilet: „Pentru caseta particulară a domnului 
guvernator al insulei Saint-Georges”. 

— La dracu! Spuse Canolles, regina când face un lucru 
apoi îl face complet. 

Şi fără să vrea, îşi reaminti de Buckingham; poate regina 
ascunsă după vreo tapiţerie îi văzuse figura lui victorioasă 
de căpitan frumos, poale îl va fi protejat din vreun motiv 
delicat, poate... ne amintim, doar, că baronul de Canolles 
era gascon. 

Din nefericire, regina avea atunci cu douăzeci de ani mai 
mult decât în vremea domnului de Buckingham. 

Oricum ar fi fost şi din orice parte ar fi venit, Canolles 
băgă mâna în pungă, scoase zece pistoli pe care îi dădu lui 
Barrabas, care ieşi făcând numeroase şi respectuoase 
plecăciuni. 

X. 

După ce plecă Barrabas, Canolles chemă ofiţerul de 
serviciu şi-l rugă să-l conducă pentru a face cunoştinţă cu 
noile sale domenii. 

Ofiţerul se puse imediat la dispoziţia lui. 

La uşă găsi un fel de stat major compus din alte personaje 
importante ale cetăţii. Condus de ei, vorbind şi cerând 
explicaţii asupra tuturor posibilităţilor pe care le oferea 
localitatea, vizită bastioanele, povârnişurile, fortificațiile, 
cazematele, pivnițele şi depozitele de alimente. Pe la ora 
unsprezece, terminase cu vizita şi se întoarse în locuinţă. 
Atunci escorta, care îl însoţise, se risipi iar Canolles rămase 
numai cu ofiţerul pe care îl întâlnise prima dată. 

— Acum, îi spuse acesta, apropiindu-se misterios, nu-i mai 
rămâne de văzut domnului guvernator, decât un singur 
apartament şi o singură persoană. 

— Poftim? Întrebă Canolles. 


— Apartamentul acestei persoane este alături, spuse 
ofiţerul indicând cu degetul spre o uşă pe care, în adevăr, 
Canolles n-o deschisese încă. 

— Ah! Aici? Spuse Canolles. 

— Da. 

— Este şi persoana înăuntru? 

— Da. 

— Foarte bine. Dar iartă-mă: sunt foarte obosit după 
călătoria pe care am făcut-o o noapte şi o zi şi acum, în 
dimineaţa asta nu mi-e capul limpede. Vă rog să vă explicaţi 
mai pe larg. 

— Ei bine! Domnule guvernator, continuă ofiţerul cu 
surâsul său fin, apartamentul... 

— Persoanei... Completă Canolles,. 

—. Care vă aşteaptă este acela. Înţelegeţi acum, nu-i aşa? 

Canolles făcu un gest de parcă ar fi venit de pe lumea 
cealaltă. 

— Da, da, foarte bine, spuse el, şi pot intra? 

— Desigur, pentru că sunteţi aşteptat. 

— Ei aş! Spuse Canolles. 

Şi cu inima bătând să-i spargă pieptul, nemaivăzând nimic 
în jurul lui, simțind că temerile şi dorinţele i se amestecă în 
suflet gata să-i tulbure mintea, Canolles împinse uşa şi zări, 
în dreptul unei tapiţerii, pe zâmbitoarea şi vioaia Nanon, 
care scoase un țipăt de parcă ar fi vrut să-l sperie, apoi i se 
aruncă de gât. 

Canolles rămase înlemnit, cu braţele moi, cu ochii rătăciţi. 

— Dumneata? Se bâlbâi el. 

— Eu! Spuse Nanon înmulţindu-şi zâmbetele şi sărutările. 
Amintirea necazurilor prin care trecuse îi veni deodată în 
minte iar Canolles ghicind din nou că noua binefacere îi 
venea tot de la această prietenă, rămase copleşit sub 
greutatea remuşcării şi a recunoştinţei. 

— Ah! Spuse el, va să zică dumneata m-ai salvat, în timp ce 
eu mă pierdusem, ca un smintit, vegheaţi asupra mea, 
sunteţi îngerul meu păzitor. 


— Nu-mi spuneţi înger, căci în realitate sunt un diavol, 
spuse Nanon, numai că, reunoaşteţi, apar la momentul 
potrivit. 

— Aveţi dreptate, dragă prietenă, căci sunt sigur că o să 
mă scăpaţi de eşafod. 

— Cred şi eu. Dar, baroane, dumneavoastră atât de 
perspicace din fire, cum aţi făcut de v-aţi lăsat înşelat de 
fandositele acelea de prințese? 

Canolles se roşi până în albul ochilor, dar Nanon se 
hotărâse să nu observe nimic. 

— Drept să vă spun, nici eu nu ştiu, nici eu singur nu 
înţeleg. 

— Ah! Cât sunt de şirete. Ah! Domnilor, dumneavoastră 
vreţi să vă războiţi cu femeile! Ce-am aflat? Că în locul 
prinţesei tinere vi s-a arătat o domnişoară de onoare, o 
servitoare, o secătură... Cine era? 

Canolles simţea că-l învăluie emoția din vârful degetelor 
tremurânde până în creierul înfierbântat. 

— Am crezut că e prinţesa, n-o cunoşteam. 

— Dar cine era? 

— Cred că o doamnă de onoare. 

— Ah! Bietul băiat, a fost greşeala trădătorului acela de 
Mazarin. Ce dracu! Când însărcinezi pe cineva cu o misiune 
atât de dificilă ca aceea îi dai şi un portret al persoanei. 
Dacă aţi fi văzut o singură dată portretul doamnei prințese, 
aţi fi recunoscut-o cu siguranţă. Dar să nu mai vorbim 
despre asta. Ştiţi că îngrozitorul acela de Mazarin, ar fi 
vroit să vă arunce în închisoare, sub pretext că vă 
trădaserăţi regele? 

— Nu mă îndoiesc. 

— Dar eu am spus: mai bine să-l aruncăm lui Nanon. Am 
făcut bine? Ce ziceţi? 

Canolles, oricât de obsedat ar fi fost de amintirea 
vicontesei şi deşi îi purta chipul în inimă, nu putu să nu 
răspundă acestei bunătăţi delicate, acestui suflet radiind în 


cei mai frumoşi ochi din lume: plecă fruntea şi-şi apăsă 
buzele pe frumoasa mână care i se întinsese. 

— Aţi venit aici ca să mă aşteptaţi? 

— Urma să mă duc la Paris să vă găsesc şi să vă aduc aici. 
Vă aducem brevetul, absenţa dumitale mi se părea foarte 
mare. Domnul d'Epernon îmi ocupa toată viaţa mea atât de 
monotonă. Am auzit atunci de eşecul dumitale. Apropo, 
uitasem să vă spun, ştiţi că sunteţi fratele meu. 

— Am crezut că ghicesc asta, din scrisoarea pe care mi-aţi 
trimis-o. 

— Cu siguranţă că am fost trădaţi. Scrisoarea pe care v-o 
scrisesem căzuse în mâini duşmănoase. Ducele sosise 
furios. V-am numit, v-am declarat fratele meu, sărmane 
Canolles şi iată-ne acum protejaţi de cea mai legitimă 
legătură. lată-vă aproape căsătorit, sărmanul meu prieten. 

Canolles se lăsă minat de nemaipomenitul entuziasm al 
acestei femei. După ce îi sărutase mâinile albe, îi sărută 
acum ochii negri... Umbra doamnei de Cambes trebuie să fi 
fugit, acoperindu-şi, îngrozită, capul. 

— Din acel moment, ne-am gândit la toate, am stabilit 
totul, am făcut din domnul d'Epernon protectorul sau mai 
curând prietenul dumitale; am îmblânzit supărarea lui 
Mazarin. În sfârşit, am ales ca loc de retragere insula Saint- 
Georges, pentru că, după cum ştii, tot mai vor să mă ucidă 
cu pietre. Numai dumneata eşti singurul pe lume care mă 
iubeşte puţin, dragă Canolles. Haide, spune-mi că mă 
iubeşti! 

Şi încântătoarea sirenă îşi aruncă braţele în jurul gâtului 
lui Canolles, înfundându-şi privirea arzătoare în ochii 
tânărului, de parcă ar fi vrut să-i afle gândurile până în 
adâncul inimii. 

Canolles simţi în inima aceea în care Nanon căuta să-i 
citească gândurile, că' nu putea rămâne nesimţitor la atât 
devotament. O tainică presimţire îi spunea că în Nanon era 
mai mult decât numai dragoste, că era şi generozitate şi că 
ea nu numai că-l iubea, dar şi că-l ierta. 


Tânărul făcu un semn din cap care răspundea cererii lui 
Nanon, căci din gură n-ar fi îndrăznit să-i spună că o 
iubeşte, cu toate că în sufletul său toate amintirile pledau în 
favoarea ei. 

— Aşa că am ales insula Saint-Georges pentru a-mi pune la 
adăpost banii, bijuteriile şi persoana mea; care alt om care 
mă iubeşte îmi poate apăra viaţa? Mi-am spus eu; cine altul 
decât iubitul meu ar putea să-mi păstreze averea? Dragă 
prietene, tot ce am este în mâinile dumitale: şi viaţa şi 
averea. Ai să veghezi cu grijă asupra lor? Ai să-mi fii prieten 
şi paznic credincios? 

În momentul acela se auzi o trompetă în curte iar sunetele 
ei îşi găsiră ecou în inima lui Canolles; avea în faţa lui 
dragostea cea mai devotată, care a existat vreodată, iar la o 
sută de paşi de el, războiul ameninţător, războiul care 
pustieşte şi ameţeşte. 

— Sigur că da, Nanon, strigă el, persoana şi bunurile 
dumitale sunt în deplină siguranţă lângă mine şi jur că sunt 
gata să nu-mi precupeţesc viaţa numai să te pot scăpa din 
cel mai mic pericol. 

— Mulţumesc, nobile cavaler, spuse ea, sunt sigură de 
curajul şi de generozitatea dumitale. Dar vai! Aş vrea să pot 
fi tot atât de sigură şi de dragostea dumitale! 

— Oh! Murmură. Canolles, fiţi sigură... 

— Bine, bine, spuse, Nanon, dragostea nu se dovedeşte cu 
jurăminte, ci cu fapte, voi aprecia dragostea dumitale 
domnule prin ceea ce veţi face. 

Şi trecându-şi frumoasele ei braţe în jurul gâtului lui 
Canolles, îşi sprijini capul pe pieptul palpitând al tânărului. 

— Acum trebuie să uite... Îşi zise ea. Şi el uită. 

XI. 

În ziua în care Canolles fusese arestat la Jaulnay, sub ochii 
doamnei de Cambes, aceasta plecase împreună cu Pompee 
să o întâlnească pe doamna prinţesă, care era în apropiere 
de Coutras. 


Prima grijă a domnului scutier fusese să încerce să-i 
dovedească stăpânei lui că dacă banda lui Cauvignac nu 
ceruse bani pentru răscumpărare nici nu comisese vreo 
violenţă faţă de frumoasa călătoare, fericirea asta s-a 
datorat înfăţişării sale hotărâte şi experienţei sale în ale 
războiului. Este adevărat că doamna de Cambes, mai puţin 
uşor de convins decât sperase Pompee, la început, îi atrase 
atenţia că o lăsase singură aproape o oră întreagă, însă 
Pompee îi arătă că, în acest timp, el se ascunsese pe coridor 
unde, cu ajutorul unei scări, pregătise vicontesei o fugă 
sigură, numai că trebuise să ţină piept împotriva a doi 
soldaţi dezlănţuiţi care urmăreau să-i ia scara, însă el 
reuşise, datorită curajului neînfrânt pe care i-l cunoaştem. 

Convorhirea aceasta duse în mod firesc la elogiul pe care îl 
făcu Pompee soldaţilor din timpul său, neînfricaţi în faţa 
duşmanului, aşa cum o dovediseră în asediul 
Montaubanului şi în bătălia de la Corbie, însă blânzi şi 
politicoşi faţă de compatrioţii lor, calităţi cu care, trebuie s-o 
spunem, nu se puteau lăuda soldaţii din timpul lor. 

Adevărul este că, fără nici o discuţie, Pompe, scăpase 
dintr-un imens pericol, acolo, de a fi fost înhăţat în armată. 
Cum, de obicei, mergea cu ochii strălucitori, cu pieptul 
bombat, cu un aspect foarte milităros şi cu un pas ţanţoş de 
Nemrod, i-ar fi atras imediat atenţia lui Cauvignac; însă 
datorită evenimentelor care au urmat şi care schimbaseră 
cursul ideilor căpitanului şi anume o pungă cu două sute de 
pistoli primită de la Nanon ca să se ocupe numai de baronul 
de Canolles, şi reflecţia filosofică după care gelozia fiind cea 
mai măreaţă dintre pasiuni trebuie să o adânceşti atunci 
dnd te întâlneşti cu ea, scumpul frate nu i-a mai dat nici o 
importanţă lui Pompee iar pe doamna de Cambes a lăsat-o 
să-şi continue drumul spre Bordeaux, deşi în ochii lui 
Nanon, Bordeaux era prea aproape de Canolles. Ea ar fi 
voit s-o ştie pe vicontesă în Peru, în India sau în Groenlanda. 

Pe de altă parte, când ştia că începând de atunci ţinea 
între nişte ziduri solide pe scumpul ei Canolles, iar 


puternice fortificaţii, foarte puţin accesibile trupelor regale, 
se părea că o ţin închisă pe doamna de Cambes, prizonieră 
în rebeliunea ei, Nanon se simţea fericită cu fericirea aceea 
infinită pe care numai copiii şi amanţii o au pe pământ. 

Am văzut cum s-a realizat acest vis şi cum s-au regăsit pe- 
insula Saint-Georges, Nanon şi baronul de Canolles. 

Aşadar, doamna de Cambes călătorea tristă şi emoţionată. 
Cu toate laudele lui, Pompee nu reuşişi s-o liniştească, dar 
în plus spre seara zilei în care plecase din Jaulnay ea văzu 
cu groază o trupă de călăreţi venind spre ei de pe o şosea 
laterală. 

Erau acei faimoşi gentilomi care se întorceau de la nu mai 
puţin faimoasa înmormântare a ducelui de La 
Rochefoucauld, înmormântare care, sub motiv că dorea să îi 
aducă un ultim omagiu tatălui său, îi folosise drept pretext 
domnului duce de Marsillac ca să adune din Franţa şi din 
Picardia toată nobilimea care îl detesta pe Mazarin, mai 
mult decât îi iubea pe prinți. Un lucru ciudat îi atrase 
atenţia doamnei de Cambes şi mai ales lui Pompe: anume 
că printre călăreţi, unii purtau braţul în eşarfă, unii lăsau să 
le atârne pe lângă scară un picior înfăşurat în bandaje, 
mulţi aveau bandaje însângerate pe frunte. Trebuia să te fi 
uitat foarte de aproape ca să fi putut recunoaşte în aceşti 
gentilomi pe sprintenii şi spilcuiţii vânători care alergaseră 
după cerb în parcul de la Chantilly. 

Însă teama are ochi pătrunzători: Pomp6e şi doamna de 
Cambes recunoscură, în cele din urmă, sub aceste bandaje 
însângerate, câteva figuri cunoscute. 

— Drace, doamnă! Spuse Potnpte, iată o înmormântare 
care a avut loc pe nişte drumuri foarte proaste. Cei mai 
mulţi dintre gentilomii aceştia trebuie să fi căzut de pe cal, 
ia priviţi-i cât sunt de jumuliţi. 

— "Tocmai asta observam şi eu, spuse doamna de Cambes. 

— Asta îmi aminteşte de înapoierea din lupta de la Corbie, 
spuse cu mândrie Pompee; numai că atunci nu eram în 


rândul vitejilor care se înapoiau, eram printre vitejii care 
erau transportaţi. 

— Dar gentilomii aceştia nu sunt comandaţi de nimeni? 
Întrebă Claire cu o oarecare îngrijorare pentru această 
acţiune care se prezenta sub o atât de tristă înfăţişare. N- 
au şef? Şeful lor o fi fost ucis, dacă nu se vede? Ia uită-te! 

— Doamnă, nimic mai uşor de recunoscut decât un şef 
printre oamenii pe care îi comandă, spuse Pompee 
aşezându-se mândru în şa. De obicei, într-un escadron, 
ofiţerul merge în centru împreună cu subofiţerii; în timpul 
acţiunii el merge în spatele sau în flancul trupei. Aruncaţi- 
vă ochii spre punctele pe care vi le-am indicat şi o să 
judecaţi dumneavoastră înşivă. 

— Eu nu văd nimic, Pompe, dar mi se pare că suntem 
urmăriţi, uită-te în spate. 

— Hm! Hm! Nu, doamnă, spuse Pompee tuşind, dar fără să 
se întoarcă de teamă să nu vadă cu adevărat pe cineva. Nu, 
nu e nimeni, staţi să-l vedeţi pe şef. Nu o fi cel cu panaşul 
roşu ?... Nu. Cel cu sabia aurită?... Nu. Celcu calul acela 
bălţat, care seamănă cu al domnului de Turenne?... Nu, nu 
e nici acesta. lată ceva foarte ciudat; totuşi, nefiind un 
pericol, şeful s-ar putea arăta; dar nu se arată nici aici, cum 
nu s-a arătat nici la Corbie... 

— 'Te înşeli, jupâne Pompe, se auzi o voce stridentă şi 
ironică în spatele sărmanului scutier care era gata să se 
prăvălească din şa, te înşeli; e mai rău decât la Corbie. 

Claire întoarse repede capul şi zări, la doi paşi de ea, un 
cavaler de talie mijlocie îmbrăcat într-un costum care afecta 
modestia şi care privea cu nişte ochi mici şi strălucitori, 
înfundaţi ca ochii de vulpe. Cu părul des şi negru, cu buza 
subţire şi mobilă, cu paloarea bilioasă a feţii şi cu fruntea 
întristată, cavalerul acesta inspira, în plină zi, tristeţea, 
noaptea poate că ar fi inspirat teama. 

— Domnul prinţ de Marsillac! Strigă Claire. Fiţi binevenit, 
domnule. 


— Spuneţi, doamnă, domnul duce de la Rochefoucauld căci 
acum, după moartea tatei, am moştenit acest nume sub 
care îmi voi înscrie de aici încolo acţiunile vieţii mele, bune 
sau rele, cum or fi. 

— Vă reîntoarceţi?... Întrebă Claire cu ezitare. 

— Ne întoarcem bătuţi, doamnă. 

— Bătuţi? Doamne sfinte! Dumneavoastră? 

— Spun doamnă, că ne întoarcem bătuţi, pentru că de felul 
meu nu sunt fanfaron şi spun lucruri pe faţă şi mie însumi şi 
altora; altfel aş putea pretinde că ne întoarcem învingători; 
însă în realitate suntem bătuţi pentru că planul nostru 
asupra cetăţii Saumur a eşuat. Eu am ajuns prea târziu şi 
am pierdut localitatea asta importantă pe care a predat-o 
Jarze. De acum înainte, dacă doamna prinţesă va rezista în 
Bordeaux, aşa cum i s-a promis, tot războiul se va concentra 
în Guyana. 

— Dar, domnule, întrebă Claire, după cum cred că am 
înţeles, dacă Saumur a capitulat fără luptă, atunci ce 
înseamnă ceea ce văd şi de ce gentilomii aceştia sunt răniţi? 

— Pentru că, spuse La Rochefoucauld cu un fel de mândrie 
pe care nu şi-o putuse ascunde cu toată puterea lui de 
stăpânire, ne-am întâlnit cu nişte trupe regale. 

— A fost o luptă? Întrebă repede doamna de Cambes. 

— Oh! Doamne! Da, doamnă. 

— Aşadar, primul sânge francez a fost răspândit de 
francezi! Murmură vicontesă. Şi dumneavoastră, aţi dat 
exemplul domnule duce? 

— Eu, doamnă. 

— Dumneavoastră, un om atât de calm, de calculat, de 
înţelept? 

— Când mă împotrivesc unui partid nedrept cu mine, deşi 
sunt în general pentru lucrurile făcute cu cap, devin foarte 
puţin rezonabil. 

— Dar, măcar, nu sunteţi rânit? 

— Nu. De data aceasta am avut mai mult noroc decât la 
Lignes şi la Paris. Crezusem atunci că încasasem destul de 


la războiul civil ca să nu mă mai angajez în aşa ceva, dar mă 
înşelasem. Ce vreţi? Omul îşi face planuri fără să consulte 
pasiunea, singurul şi adevăratul arhitect al vieţii, care 
modifică edificiul construit, atunci când nu-l dărâmă de tot. 

Doamna de Cambes surâse; îşi amintea că domnul de La 
Rochefoucauld spusese că pentru ochii frumoşi ai doamnei 
de Longueville se războise cu regii şi s-ar fi războit şi cu 
zeii. 

Surâsul acesta nu scăpă observaţiei ducelui care fără să 
lase vicontesei timp să-şi continue gândul pe care i-l 
provocase surâsul spuse: 

— Dar, dumneavoastră, doamnă, permiteţi-mi să vă fac 
complimentele mele, căci cu adevărat sunteţi un model de 
vitejie. 

— De ce? 

— Cum, de ce? Călătoriţi singură, doar cu un scutier, ca o 
Clorindă sau o Bradamante! Oh! Apropo, am aflat de 
încântătoarea comportare a dumneavoastră de la Chantilly. 
Mi s-a afirmat că l-aţi jucat admirabil pe bietul ofiţeraş al 
regelui lui... Victorie uşoară, nu-i aşa? Adăugă ducele cu 
surâsul şi privirea care la el îmsemna atât de mult. 

— Cum adică? Întrebă Claire foarte emoţionată. 

— Zic uşoară, continuă ducele, pentru că el nu lupta cu 
arme egale cu ale dumneavoastră. Totuşi, în povestirea care 
mi s-a lăcut despre această aventură, un lucru m-a 
surprins... 

Şi cu mai multă insistenţă ca altădată, ducele îşi fixa ochii 
mici asupra vicoritesei. 

Pentru doamna de Cambes, nu mai era posibil să bată în 
retragere. Se pregăti, deci, pentru o defensivă pe care se 
hotări să o facă foarte viguroasă. 

— Spuneţi-mi, domnule duce, care este faptul acela care v- 
a surprins? 

— Extrema dumneavoastră abilitate, de a juca acest mic 
rol comic, în adevăr, din câte cred că mi s-a spus, ofiţerul vă 
mai văsuze şi pe dumneavoastră şi pe scutier. 


Cuvintele acestea, deşi lansate cu toată abilitatea 
rezervată unui om cu tact, au făcut, totuşi, o impresie 
profundă asupra doamnei de Cambes. 

— Spuneţi că mă mai văzuse? 

— Un moment, doamnă, să ne înţelegem, nu am spus eu 
acest lucru: facem apel întotdeauna la un personaj nedefinit 
de a cărui putere ţin seama şi regii şi ultimul dintre supuşi - 
„se spune”. 

— Unde am fost văzută? 

— Se spune că pe drumul dintre Libourne şi Chantilly, într- 
un sat care se numeşte Jaulnay, numai că întrevederea n-a 
durat mult, gentilomul primind ordin din partea domnului 
d'Epernon să plece, pe loc, la Mantes. 

— Atunci, dacă gentilomul acesta mă văzuse, cum se face, 
domnule duce, că nu m-a recunoscut? 

— Ah! Faimosul „se spune” de care vă vorbeam adineauri 
şi care are răspuns pentru toate, susţine că faptul era cu 
putinţă, de îndată ce întrevederea avusese loc pe întuneric. 

— De data aceasta, cu adevărat nu mai ştiu ce vreţi să 
spuneţi, domnule duce, răspunse vicontesa emoţionată. 

— În cazul acesta, spuse ducele cu o prefăcută naivitate, 
înseamnă că am fost greşit informat, şi apoi la urma urmei, 
ce înseamnă o întâlnire de un moment?... Este adevărat, 
doamnă, adăugă curtenitor ducele, este adevărat că aveţi o 
înfăţişare şi o figură care lasă o impresie profundă, chiar şi 
numai după o întrevedere de un moment. 

— Însă aşa ceva nu este cu putinţă pentru că aţi spus chiar 
dumneavoastră că întrevederea a avut loc pe întuneric, 
replică vicontesă. 

— E adevărat, doamnă şi paraţi cu abilitate. Înseamnă că 
eu mă înşel, în afară doar de faptul că tânărul acesta nu vă 
remarcase mai dinainte. Atunci aventura de la Jaulnay n-ar 
fi fost numai o întâlnire... 

— Dar ce anume ar fi fost? Răspunse Claire. Luaţi seama 
la cuvintele dumneavoastră, domnule duce. 


— De aceea, după cum vedeţi mă şi opresc, scumpa 
noastră limbă franceză e atât de săracă încât caut zadarnic 
un cuvânt care să-mi exprime gândul. Ar fi... Un 
appuntamento, cum spun italienii; o assignation, cum spun 
englezii. 

— Dar, dacă nu mă înşel, domnule duce, spuse Claire, cele 
două cuvinte se traduc în franceză prin „rendez-vous”, nu? 

— Vedeţi! lată că spun o prostie în două limbi străine şi 
găsesc o persoană care ştie cele două limbi! lertaţi-mă, 
doamnă, hotărât lucru, se pare că şi italiana şi engleza sunt 
tot atât de sărace ca franceza. 

Claire îşi apăsă inima cu mâna, ca să respire mai uşor: se 
sufoca. Un fapt de care se temuse mereu, îi revenea în 
minte: anume că domnul de La Rochefoucauld făcuse faţă 
de ea în gând şi în dorinţă cel puţin, o infidelitate faţă de 
doamna de Longuevillle şică, dacă vorbea aşa, însemna că 
era mânat de un sentiment de gelozie. În adevăr, cu vreo 
doi ani mai înainte, prinţul de Marsillac îi făcuse o curte 
asiduă în măsura în care permitea caracterul lui atât de 
făţarnic, veşnica incertitudine şi umiditatea care făceau din 
el cel mai duşmănit duşman, când nu era prietenul cel mai 
recunoscător. Aşa că vicontesa preferă să nu contrazică 
violent un om care ataca pieptiş şi problemele publice şi 
interesele cele mai familiare. 

— Ştiţi, domnule duce, că în condiţiile în care ne găsim 
acum, sunteţi un om preţios, iar domnul de Mazarin care se 
mândreşte cu asta, nu posedă o poliţie mai bine pusă la 
punct decât a dumneavoastră? 

— Nu ştiam, doamnă, dar dacă aş semăna pre mult cu 
acest scump ministru, atunci n-aş avea nici un motiv să mă 
mai războiesc cu el. De aceea încerc să mă ţin, cât de cât, la 
curent cu toate. 

— Chiar şi cu secretele aliatelor dumneavoastră, dacă ele 
ar avea aşa ceva? 

— Aţi spus un cuvânt care ar putea să se interpreteze 
foarte rău, dacă s-ar auzi: secret de femeie. Călătoria şi 


întâlnirea erau, aşadar, nişte secrete? 

— Să ne înţelegem, domnuie duce, pentru că aveţi 
dreptate numai pe jumătate. Întâlnirea a fost un accident. 
Călătoria era un secret şi chiar nu secret de femeie, pentru 
că, în adevăr, călătoria nu era cunoscută decât de mine şi 
de doamna prinţesă. 

Ducele surâse. Această apărare abilă îi stimula 
perspicacitatea. 

— Şi de Lenet, spuse el, şi de Richon şi de doamna de 
Tourville şi chiar de un oarecare viconte de Cambes, pe 
care nu-l cunosc şi de care am auzit vorbindu-se, pentru 
prima dată, cu această ocazie... Este adevărat că acesta din 
urmă fiind fratele dumneavoastră, o să-mi spuneţi că 
secretele nu ieşeau din familie. 

Claire începu să râdă ca să nu-l indispună pe duce, ale 
cărui sprâncene începuseră să se încrunte. 

— Ştiţi ceva, duce? Spuse ea. 

— Nu, dar spuneţi-mi-l, doamnă, şi dacă e un secret, vă 
promit să fiu tot atât de discret ca şi dumneavoastră şi să 
nu-l spun decât statului meu major. 

— Faceţi-o, nu cer altceva, deşi risc prin asta să ajung 
duşmana unei mari prințese la a cărei ură nu e bine să te 
expui. 

Ducele roşi imperceptibil. 

— Ei, bine? Secretul? Spuse el. 

— În această călătorie, pe care am fost obligată s-o fac, 
ştiţi cine era însoţitorul pe care mi-l destinase doamna 
prinţesă? 

— Nu. 

— Chiar dumneavoastră. 

— În adevăr, îmi amintesc că doamna prinţesă mă 
întrebase dacă aş fi putut servi de escortă unei persoane 
care se întorcea de la Libourne la Paris. 

— Şi aţi refuzat. 

— Am fost reţinut în Poitou de nişte afaceri de la care nu 
puteam lipsi. 


— Da, trebuia să primiţi corespondenţa de la doamna de 
Longueville. 

La Rochefoucauld o privi cu interes pe vicontesă, ca 
pentru a-i citi până în fundul sufletului înainte ca urma 
cuvintelor să fi dispărut şi apropiindu-se de ea îi spuse: 

— Îmi faceţi un reproş? 

— Nu chiar, inima dumneavoastră se simte atât de 
puternic ancorată acolo, domnule duce, încât aveţi dreptul 
să aşteptaţi complimente, nu reproşuri. 

— Ah! Spuse ducele suspinând fără să vrea, măcar dacă ar 
fi vrut cerul să fi făcut această călătorie cu dumneavoastră. 

— De ce? 

— Pentru că n-aş mai fi ajuns la Saumur, răspunse ducele 
pe un ton care însemna că avea un răspuns pregătit, dar nu 
îndrăznea sau nu voia, să-l dea. 

— Richon trebuie să-i fi spus totul, se gândi Claire. 

— Însă, până la urmă, nu mă plâng de nenorocirea mea 
personală, pentru că din ea a rezultat o fericire publică, 
continuă ducele. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnuleduce? Nu vă înţeleg. 

— Vreau să spun că dacă aş fi fost eu cu dumneavoastră, 
nu v-aţi fi întâlnit cu ofiţerul acela care, vedeţi că cerul ne 
slujeşte cauza? S-a nimerit să fie acelaşi pe care Mazarin l-a 
trimis la Chantilly. 

— Ah! Domnule duce, spuse Claire cu vocea sugrumată de 
o amintire recentă şi dureroasă, nu glumiţi pe seama 
acestui ofiţer nenorocit! 

— De ce? E o persoană sacră? 

— Da, pentru că marile nenorociri au pentru inimile nobile 
partea lor sacră aşa cum se întâmplă şi cu marile fericiri. 
Ofiţerul acesta poate este mort acum, domnule, plătind cu 
viaţa eroarea sau devotamentul. 

— Mort din dragoste? 

— Să vorbim serios, domnule, ştiţi bine că dacă mi-am 
dăruit inima cuiva, n-am făcut-o unor oameni întâlniți pe 


drum. Vă spun că nefericitul acesta a fost arestat chiar 
astăzi din ordinul domnului de Mazarin. 

— Arestat, întrebă ducele, de unde ştiţi? Tot din 
întâmplare? 

— Oh! Doamne! Da. Treceam prin Jaulnay... Cunoaşteţi 
Jaulnay? 

— Foarte bine, acolo am primit o lovitură de spadă în 
umăr... Aşadar, treceaţi prin Jaulnay, ah! Dar, oare, nu în 
satul acesta se povestea câ...? 

— Să lăsăm ce se povestea, domnule duce, răspunse 
Claire, roşindu-se. Treceam, deci, prin Jaulnay, cum vă 
spuneam, când am văzut o trupă de oameni înarmaţi care 
arestaseră un bărbat pe care l-au luat cu ei: bărbatul acela 
era el. 

— EI, ziceţi? Ah! Fiţi atentă, doamnă aţi spus: el! 

— Da, el, ofiţerul. Dumnezeule! Domnule duce ce greu 
sunteţi de înţeles. Lăsaţi la o parte subtilităţile şi dacă nu vă 
e milă de nefericitul acela... 

— Mie, milă? Strigă ducele, dar ce credeţi, doamnă, că eu 
am timp să-mi fie milă de oamenii pe care nici nu-i 
cunosc...? 

Claire privi pe furiş figura palidă a lui La Rochefoucauld, îi 
zări buzele înguste, strânse într-un surâs fără strălucire, şi 
se înfioră fără să vrea. 

— Doamnă, aş fi vrut să am onoarea să vă conduc până 
mai departe, dar trebuie să instalez o garnizoană în 
Montrond: vă cer iertare că vă părăsesc. Douăzeci de 
gentilomi mai fericiţi decât mine vă vor servi de escortă, 
până ce veţi întâlni pe doamna prinţesă, căreia vă rog să 
binevoiţi a-i prezenta omagiile mele. 

— Nu veniţi la Bordeaux? Întrebă Claire. 

— Nu, cel puţin pentru un moment, mă duc la Tlurenne să-l 
iau pe domnul Bouillon. Ne întrecem în politeţi ca să nu 
ajungem niciunul din noi, general în acest război, am de-a 
face cu o partidă foarte puternică, dar vreau să înving şi să 
rămân locotenent. 


Cu aceste cuvinte, ducele o salută ceremonios pe vicontesă 
şi ţi continuă încet drumul pe care îl urma trupa lui de 
călăreţi. 

Claire îl urmări din ochi murmurând: „Mila lui! l-am 
solicitat mila! Şi mi-a spus că nu are timp pentru aşa ceva 

Văzu atunci că o parte din grupul de călăreai venea spre 
ea în timp ce restul trupei se înfunda în pădurea vecină. În 
urma trupei mergea visător, cu hamul lăsat pe gâtul calului, 
omul acesta cu privirea şireaiA şi cu mâinile albe care scrise 
ca motto la memoriile sale fraza aceea aţii de ciudată 
pentru un filosof moralist: „Cred că este îndeajuns să arăţi 
milă, dar să te fereşti să o ai. Este o pasiune, care nu e bună 
la nimic într-o fiinţă bine făcută şi care nu serveşte decât ca 
să înmoaie inima. Ea trebuie lăsată pe seama oamenilor de 
rând, care nefăcând nimic din rațiune, au nevoie de pasiune 
ca să facă ceva”. 

Două zile mai târziu, doamna de Cambes se întâlnea cu 
prinţesa. 

XII. 

Fără să vrea, doamna de Cambes se gândise la ceea ce s- 
ar fi putut întâmpla dintr-o ură ca a domnului de La 
Rochefoucauld. Dar ştiindu-se tânără, frumoasă, bogată, cu 
trecere, nu credea că o asemenea ură, presupunând totuşi 
că ar fi existat, ar fi putut avea asupra vieţii ei vreo 
influenţă nefastă. 

Totuşi, când doamna de Cambes îşi dădu seama, cu 
certitudine, că ducele se tulburase când aflase ceea ce 
aflase, o luă ea înainte, faţă de prinţesă. 

— Doamnă, îi spuse ea răspunzând complimentelor pe 
care i le făcuse aceasta, nu mă felicitaţi prea mult pentru 
pretinsa îndemânare de care am dat dovadă cu această 
ocazie, căci unii pretind că ofiţerul, cel care a fost înşelat, 
cunoştea adevărul şi pe falsa prinţesă de Conde. 

Însă cum această propunere i-ar fi anulat doamnei 
prințese meritul pe care ea pretinde că l-ar fi avut în 


LLA 


executarea acestei viclenii, n-a crezut nimic din tot ce-i 
spusese vicontesă. 

— Da, da, draga mea Claire, spuse ea; da, da, înţeleg acum 
când gentilomul nostru a văzut că l-am păcălit, ar vrea să 
dea impresia că el ne-a favorizat; din nefericire i-a venit 
prea târziu o asemenea idee şi între timp a fost dizgraţiat 
tocmai pentru această întâmplare. Dar, apropo, mi-aţi spus 
că v-aţi întâlnit, pe drum, cu domnul duce de La 
Rochefoucauld. 

— Da, doamnă. 

— Ce v-a mai spus? 

— Că se ducea la Turenne ca să se pună de acord cu 
domnul de Boullion. 

— Da, ştiu, există o lupă între ei. Lăsând impresia că 
refuză această onoare, se dă o luptă între ei, care din doi să 
fie generalismul armatei noastre. În adevăr, când vom face 
pace, cu cât rebelul va fi mai de temut, cu atât va avea 
dreptul să i se plătească mai scump revenirea. Dar ca să-i 
pun de acord, am să mă folosesc de un plan al doamnei de 
Tourville. 

— Oh! Oh! Spuse vicontesa surâzând la auzul acestui 
nume, alteţa voastră va reconciliat cu sfătuitoarea sa 
obişnuită? 

— A trebuit, ne-a ajuns la Montrond aducând cu ea sulul ei 
de hârtii, cu o gravitate care ne-a făcut să murim de râs, şi 
Lenet şi eu. 

— Cu toate că alteţa voastră, a spus ea, nu dă nici o 
importanţă acestor reflecţiuni, fruct al unor veghi 
laborioase, aduc tributul meu asociaţiei generale...” 

— Era un adevărat discurs? 

— În trei puncte. 

— Căruia alteţa voastră i-a răspuns? 

— Nu chiar, i-am dat cuvântul lui Lenet. „Doamnă, a spus 
el, nu ne-am îndoit niciodată de felul dumneavoastră şi încă 
mai puţin de luminile dumneavoastră: ele ne-au fost atât de 
preţioase încât, doamna prinţesă şi cu mine, le regretam în 


fiecare zi...” Pe scurt, i-a mai spus încă o mulţime de lucruri 
frumoase şi a fermecat-o aşa de bine încât a sfârşit prin a 
ne da planul său. 

— Care este? 

— De a nu numi generalisim nici pe domnul de Bouillon, 
nici pe domnul de La Rochefoucauld, ci pe domnul de 
Turenne. 

— Ei bine, spuse Claire, mi se pare că de data aceasta 
sfătuitoarea v-a sfătuit destul de bine, ce ziceţi, domnule 
Lenet? 

— Eu zic că vicontesa are dreptate şi că aduce o idee 
serioasă în plus la deliberările noastre, răspunse Lenet, 
care tocmai intra cu un sul de hârtie pe care îl ţinea cu 
aceeaşi gravitate cu care ar fi putut s-o facă doamna de 
Tourville. Din nefericire, domnul de Turenne nu poate 
părăsi armata din nord iar planul nostru cere să ne 
îndreptăm spre Paris, când Mazarin şi regina se vor 
îndrepta asupra Bordeauxului. 

— Observaţi, draga mea, că Lenet este omul 
imposibilităţilor. De aceea, nici domnul Bouillon, nici 
domnul de La Rochefoucauld, nici domnul de Turenne nu 
este generalisim. Generalismul nostru este Lenet! Ce aveţi 
acolo, excelenţă? O proclamaţie? 

— Da, doamnă. 

— A doamnei de Iourville, binenţeles. 

— Da, doamnă, cu câteva modificări de redactare. Stil de 
cancelarie, ştiţi dumneavoastră... 

— Da! Da! Spuse râzând prinţesa, să nu ne legăm de 
cuvinte, ideea, asta ne trebuie. 

— Este, doamnă. 

— Şi domnul de Bouillon, unde va semna? 

— Pe aceeaşi linie cu domnul de La Rochefoucauld. 

— Dar cu asta nu mi-ai spus unde va semna domnul de La 
Rochefoucauld. 

— Domnul de La Rochefoucauld va semna sub domnul 
duce d'Enghien. 


— Domnul duce d'Enghien nu va semna un asemenea act. 
Un copil! Gândeşte-te, Lenet! 

— M-am gândit, doamnă. Când moare regele, îi urmează 
prinţul moştenitor, chiar dacă ar fi numai pentru o zi... De 
ce să nu fie şi pentru casa de Conde ca pentru casa regală a 
Franţei? 

— Dar ce-o să spună domnul de La Rochefoucauld? Ce-o să 
spună domnul de Bouillon? 

— Doamnă, primul a spus şi după ce a spusa plecat, al 
doilea va cunoaşte situaţia când va fi rezolvată şi în 
consecinţă va spune ce va voi, puţin ne pasă. 

— lată, Claire, cauza răcelii pe care v-a arătat-o ducele! 

— Lăsaţi-l rece, doamnă, spuse Lenet, o să se înfierbânte 
la primele lovituri de tun pe care le va trage în contra 
noastră mareşalul de La Meilleraye. Dacă domnii aceştia 
vor să facă război, n-au decât să-l facă. 

— Să fim atenţi să nu-i nemulţumim prea mult, Lenet, 
spuse prinţesa, nu-i avem decât pe ei... 

— Dar ei n-au decât numele dumneavoastră, să încerce să 
se bată pe seama lor şi o să vedeţi cât o să-i ţină: dă-mi, ca 
să-ţi dau. 

De câteva secunde doamna de Tourville intrase şi aerului 
radios, care-i înflorea faţa, îi urmă o nuanţă de îngrijorare 
pe care il accentuă ultimele cuvinte ale sfătuitorului său 
rival. 

Ea înaintă repede. 

— Planul pe care l-am propus alteţei voastre ar avea 
nefericirea să nu obţină acordul domnului Lenet? 

— Dimpotrivă, doamnă, răspunse Lenet, înclinându-se, am 
păstrat cu grijă, în cea mai mare parte, redactarea 
dumneavoastră; numai că în loc ca proclamația să fie 
semnată de ducele de Bouillon sau de ducele de La 
Rochefoucauld, ea va fi semnată de domnul duce d'Enghien, 
iar numele celor doi domni vor veni după numele prinţului. 

— Veţi compromite pe tânărul prinţ, doamnă. 


— E drept să fie compromis, doamnă, pentru că pentru el 
se bat. 

— Dar bordelezii ţin la domnul de Bouillon, îl adoră pe 
domnul duce de La Rochefoucauld şi nici măcar nu-l cunosc 
pe ducele d'Enghien. 

— Greşiţi, răspunse Lenet scoțând, după obiceiul lui, o 
hârtie din buzunarul acela care o uimea întotdeauna pe 
doamna prinţesă prin ceea ce conţinea, iată o scrisoare din 
partea domnului preşedinte al Parlamentului din Bordeaux, 
prin care mă roagă ca proclamaţiile să fie semnate de 
tânărul duce. 

— Eh! Nu ţineţi seama de parlamente, Lenet, strigă 
prinţesa, pentru că nu merită să scăpăm de sub autoritatea 
reginei şi a domnului de Mazarin, ai să cădem sub aceea a 
parlamentelor. 

— Alteța voastră vrea să intre în Bordeaux? 

— Desigur. 

— Ei bine! Asta este condiţia „sine qua non”; nu vor trage 
nici măcar un cartuş pentru altcineva decât pentru domnul 
duce d'Enghien. 

Doamna de Tourville îşi muşcă buzele. 

— Aşadar, ne-aţi făcut să fugim din Chantilly, ne-aţi făcut 
să facem o sută cincizeci de leghe ca să primim un afront 
din partea bordelezilor? Întrebă iritată prinţesa. 

— Ceea ce luaţi drept un afront, doamnă, este o onoare. 
Ce poate fi mai măgulitor, în adevăr, pentru doamna 
prinţesă de Conde decât să vadă numai ea este prinţesă şi 
nu alţii...! 

— Aşadar, bordelezii nu vor primi pe cei doi duci? 

— Nu vor primi decât pe alteţa voastră. 

— Ce pot să fac singură? 

— Ei, doamne, intraţi, totuşi, apoi, după ce intraţi, lăsaţi 
porţile deschise iar ceilalţi vor intra în urma 
dumneavoastră. 

— Nu ne putem lipsi de ei. 


— Aceasta este şi părerea mea şi în cincisprezece zile va fi 
şi părerea parlamentului. Bordeaux respinge armata 
dumneavoastră, de care se teme, dar peste cincisprezece 
zile o va chema ca să-i apere. Veţi avea atunci dublul merit 
de a fi făcut de două ori ceea ce v-au cerut bordelezii. Şi 
atunci, fiţi liniştită, vor muri pentru dumneavoastră, de la 
primul până la ultimul. 

— Deci, Bordeaux este ameninţat? Întrebă doamna de 
Tourville. 

— Foarte ameninţat, răspunse Lenet: iată de ce este 
urgent să se ia poziţie. Cât timp n-o să fim acolo, Bordeaux 
poate, fără să-şi compromită onoarea, să refuze să ne 
deschidă porţile. Dar după ce vom intra, Bordeaux nu 
poate, fără să se dezonoreze, să ne gonească dincolo de 
zidurile oraşului. 

— Şi cine anume ameninţă Bordeaux-ul, mă rog? 

— Regele, regina, domnul de Mazarin... Forţele regale se 
strângă duşmanii noştri ocupă poziţii; insula Saint-Georges, 
care nu este decât la trei leghe de oraş, a primit întărituri, 
un transport de muniții şi un nou guvernator. Bordelezii vor 
trebui să ocupe insula şi, fireşte, vor fi bătuţi pentru că vor 
avea de a face cu cele mai bune trupe ale regelui. Bătuţi 
măr, aşa cum li se cuvine unor burghezi care vor să facă pe 
soldaţii, ei vor chema foarte alarmaţi pe ducii de Bouillon şi 
de la Rochefoucauld. Atunci, doamnă, dumneavoastră care 
ţineţi în mâini pe cei doi duci, dumneavoastră veţi fi aceea 
care veţi pune condiţii parlamentului... 

— Dar n-ar fi mai bine să încercăm să câştigăm de paftea 
noasti pe noul guvernator mai înainte ca bordelezii să fi 
suferit o înfrângerc care poate i-ar descuraja. 

— Dacă vă veţi găsi ia Bordeaux când va avea loc această 
înfrângerc, n-aveţi de ce să vă temeţi... Ca să-l câştigaţi pe 
guvernator, e imposibil 

— Imposibil? Şi de ce mă rog? 

— Pentru că guvernatorul este un duşman personal al 
alteţei voastre. 


— Un duşman personal al meu? 

— Da... 

— Şi de unde vine această duşmănie? 

— Din aceea că nu va ierta niciodată alteţei voastre 
mistificarea a cărei victimă a fost la Chantilly... Oh! Domnul 
de Mazarin nu e un prost aşa cum îl credeţi, doamnelor, 
deşi mă omor repetându-vă neîncetat aceasta şi proba e că 
a pus în insula Saint-Georges, adică în cea mai bună poziţie 
strategică din regiune pe cine credeţi? 

— V-am spus că nu-mi dau seama cine ar putea să fie? 

— Ei bine! Pe ofiţerul de care aţi râs atât şi care printr-o 
neîndemânare de neconceput, a lăsat pe alteţa voastră să 
fugă din Chantilly... 

— Domnul de Canolles! Strigă Claire. 

— Da. 

— Domnul de Canolles guvernatorul insulei Saint- 
Georges? 

— În persoană. 

— Imposibil! Am văzut când l-au arestai în faţa mea, în 
ochii mei... 

— Este adevărat, însă este, fără îndoială, puternic protejat 
aşa încât dizgraţia s-a transformat în favoare. 

— Şi dumneata, care îl credeai mort, biata mea Claire! 
Spuse râzând doamna prinţesă. 

— Sunteţi sigur, domnule? Întrebă Claire uimită. 

După cum îi era obiceiul, Lenet duse mâna la faimosul său 
buzunar şi scoase o hârtie. 

— Iată o scrisoare de la Richon, care îmi dă toate 
amănuntele despre instalarea noului guvernator şi care îşi 
exprimă regretul său că alteţa voastră nu l-a primit pe el în 
insula Saint-Georges. 

— Doamna prinţesă instalându-l pe domnul Richon în 
insula Saint-Georges! Spuse doamna de 'Tourville cu un râs 
triumfător. Dar ce noi putem dispune numirea de 
guvernatori în fortărețele maiestăţii sale? 


— De una dispunem, doamnă, răspunse Lenet şi este 
destul. 

— De care? 

Doamna de Tourville se înfioră când îl văzu pe Lenet 
ducând mâna la buzunar 

— Scrisoarea semnată în alb de domnul duce d'Epernon! 
Strigă PRINȚESA. Adevărat, uitasem. 

— Eh! Ce-i cu asta? Spuse cu dispreţ doamna de Tourville. 
O foaie de hârtie şi atât. 

— Foaia aceasta de hârtie, doamnă, spuse Lenet, este 
numirea care ne trebuie ca să contrabalansăm pe cea care 
a fost făcută. Este compensarea la situaţia creată în insula 
Saint-Georges, este, în sfârşit, salvarea noastră, este un 
punct întărit pe Dordona, aşa cum insula Saint-Georges 
este pe Garona. 

— Dar sunteţi sigur, domnule, că este în adevăr domnul de 
Canolles, arestat la Jaulnay, cel care este acum 
guvernatorul insulei Saint-Georges? Întrebă Claire care nu 
mai auzise nimic din ceea ce se mai spusese în ultimele 
cinci minute şi care rămăsese cu gândul tot la vestea 
anunţată de Lenet şi confirmată de Richon. 

— Sunt sigur, doamnă. 

— Domnul de Mazarin are un fel ciudat de a-şi conduce 
guvernatorii spre funcţiile lor, spuse ea. 

— În adevăr, spuse prinţesa, cu siguranţă că e ceva la 
mijloc. 

— Sigur că da, spuse Lenet, este domnişoara Nanon de 
Lartigues. 

— Nanon de Lartigues! Strigă vicontesă de Cambes, pe 
care o amintire îngrozitoare o săgeta în inimă. 

— Fata asta! Vorbi prinţesa cu dispreţ. 

— Da, doamnă, răspunse Lenet, fata aceasta pe care alteţa 
voastră n-a vrut s-o vadă, când ea solicita favoarea de-ai fi 
prezentată şi pe care regina, mai puţin severă cu legile de 
etichetă, decât dumneavoastră, a primit-o, ceea ce a făcut-o 
să spună şambelanului dumneavoastră că era posibil ca 


prinţesa de Conde să fi fost o doamnă mai mare decât Anna 
de Austria, însă, fără îndoială, Anna de Austria era mult mai 
precaută decât prinţesa de Conde. 

— Ai uitat, Lenet, sau poate vrei să mă menajezi, spuse 
prinţesa. Inolenta aceea nu s-a mulţumit să spună mai 
precaută, a spus mult mai inteligentă. 

— Se poate, spuse Lenet zâmbind. leşeam din cameră 
tocmai în acel moment şi n-am auzit bine sfârşitul frazei. 

— Însă eu, care ascultam la uşă. Spuse doamna prinţesă, 
eu am auzit-o în întregime. 

— Ei bine! Înţelegeţi, doamnă, spuse Lenet, că este o 
femeie care o să vă declare un război înverşunat. Dacă 
regina v-ar trimite soldaţi contra cărora să vă luptaţi, 
Nanon vă va trimite duşmani pe care va trebui să-i zdrobiţi. 

— Poate că dacă aţi fi fost dumneavoastră în locul doamnei 
prințese, aţi fi primit-o cu plecăciuni, se adresă doamna de 
Tourville lui Lenet. 

— Nu, doamnă, spuse Lenet, aş fi primit-o cu zâmbetul pe 
buze şi aş fi câştigat-o. 

— Ei bine! Dacă nu e vorba decât de câştigat, mai este 
destul timp. 

— Sigur că mai e destul timp, numai că acum va i, 
probabil, foarte scump pentru posibilităţile noastre. 

— Cât valorează? Întrebă prinţesa. 

— Înainte de război, cinci sute de mii de livre. 

— Dar azi? 

— Un milion? 

— Cu preţul acesta pot să-l cumpăr pe domnul de Mazarin. 

— Este posibil, spuse Lenet, lucrurile vândute şi revândute 
au preţurile mai scăzute. 

— Dar, spuse doamna de 'Tourville care înclina întotdeauna 
spre metodele violente, dacă nu poate fi cumpărată trebuie 
pus mâna pe ea. 

— Doamnă, i-aţi face un veritabil serviciu alteţei sale dacă 
aţi reuşi, dar va fi greu să realizaţi asta, ţinând seama că nu 
se ştie absolut nimic asupra locului unde se găseşte în acest 


moment. Dar să lăsăm asta, mai întâi să intrăm în 
Bordeaux, după aceea vom intra noi şi în insula Saint- 
Geroges. 

— Nu! Nu! Strigă Claire, nu, să intrăm mai întâi în insula 
Saint-Georges! 

Exclamaţia aceasta, pornită din inima vicontesei de 
Cambes, făcu pe cele două femei să-şi întoarcă privirile spre 
ea, în timp ce Lenet se uită la Claire cu aceeaşi atenţie cu 
care ar fi făcut-o domnul duce de La Rochefoucauld, dar, de 
data aceasta, cu o bunăvoință în plus. 

— Eţti nebună? Ripostă prinţesa, nu l-ai auzit pe Lenet că 
fortăreaţa este de necucerit? 

— Se poate, spuse Claire, dar eu cred că putem s-o 
cucerim. 

— Aveţi vreun plan? Spuse doamna de Tourville cu aerul 
unei femei care se teme să nu se înlocuiasă o părere cu o 
alta. 

— Poate că da, spuse Claire. 

— Dar dacă insula Saint-Georges este atât de greu de 
cumpărat, după cum spune Lenet, poate că nici nu suntem 
în stare s-o cumpărăm, spuse râzând doamna prinţesă. 

— N-o s-o cumpărăm, spuse Claire, dar totuşi vom pune 
mâna pe ea. 

— Atunci, cu forţa, spuse doamna de Tourville, dragă 
prietenă vă încadraţi în planul meu. 

— Asta e. Vom trimite pe Richon să asedieze insula; ele 
din partea locului, cunoaşte localităţile şi dacă există un om 
care să poată pune mâna pe această fortăreață, care 
pretindeţi că e atât de importantă, atunci numai el este 
acela. 

— Înainte de a folosi această soluţie, lăsaţi-mă, doamnă, pe 
mine să încerc. Şi dacă nu reuşesc, atunci veţi proceda cum 
veţi voi. 

— Cum? Spuse prinţesa cu uimire, te vei duce tu în insula 
Saint-Georges? 

— Mă voi duce. 


— Singură? 

— Însoţită de Pompee. 

— Nu ţi-e frică? 

— Mă voi duce în calitate de parlamentar, dacă alteţa 
voastră binevoieşte să mă însărcineze cu instrucţiunile sale. 

— Ah! lată ceva neaşteptat! Strigă doamna de Tourville, 
mie mi se pare că diplomaţii nu se improvizează aşa dintr-o 
dată şi că trebuie studială cu multă grijă această ştiinţă 
despre care domnul de Tourville, unul din cei mai buni 
diplomaţi din vremea lui, şi unul din cei mai mari căpitani, 
pretindea că ştiinţa aceasta este cea mai dificilă din toate. 

— Sigur că doamna prinţesă vă va permite, spuse Lenet 
aruncând o privire spre doamna de Condd, şi sunt convins 
că dacă există pe lume o persoană care să poată reuşi o 
asemenea tentativă, dumneavoastră sunteţi aceea... 

— Şi, mă rog, ce-ar putea să facă doamna, ceea ce un altul 
n-ar putea să facă? 

— Pur şi simplu să se tocmească cu domnul de Canolles, 
ceea ce un alt om n-ar încerca fără să rişte să fie azvârlit pe 
fereastră. 

— Un bărbat fireşte, adăugă doamna de Tourville, dar o 
femeie... 

— Desigur că e mai bine să meargă o femeie în insula 
Saintgeorges, spuse Lenet, şi e mai bine să fie doamna 
decât oricare alta, pentru că doamna a avut cea dinţii 
această idee. 

În acel moment intră un curier pentru doamna prinţesă. El 
aducea o scrisoare din partea parlamentului din Bordeaux. 
— Ah! Spuse prinţesa, desigur că e răspunsul la cererea 

mea. 

Cele două femei se apropiară, împinse de curiozitate şi 
interes. În schimb Lenet, rămase pe loc, cu calmul lui 
obişnuit, cunoscând, desigur, dinainte conţinutul scrisorii. 
Prinţesa citi cu aviditate. 

— Mă cer, mă cheamă, mă aşteaptă! Strigă ea. 

— Ah! Făcu doamna de Tourville, cu un accent de triumf. 


— Doamnă, dar ducii, dar armata? Întrebă Lenet. 

— Despre asta nu-mi spun nimic. 

— Atunci, înseamnă că nu mai avem nimic, spuse doamna 
de Tourville. 

— Nu, spuse prinţesa, căci datorită scrisorii semnată în alb 
de domnul duce d'Epernon, voi avea Vayres, care domină 
Dordona. 

— Iar eu, spuse Claire, voi avea Saint-Georges, care este 
cheli Garonei. 

— Şi eu voi avea ducii şi armata, dacă îmi veţi lăsa timpul 
neccsur, spuse Lenet. 

VICONIESA DE CAMBES. 

I. 

După două zile ajunseră în apropiere de Bordeaux: trebuia 
să se stabilească, până la urmă, cum să se intre în oraş. 
Ducii, cu armata lor, se găseau la o depărtare de vreo zece 
leghe; se putea încerca, tot aşa de bine, să se intre paşnic 
sau cu forţa. Important era de ştiut cum era mai bine: să 
porunceşti oraşului sau să te supui parlamentului. Doamna 
prinţesă îşi adună consiliul care se compunea din doamna 
de Tourville şi Claire, doamnele sale de onoare şi din Lenet. 
Doamna de Tourville, care îşi cunoştea adversarul, insistase 
foarte mult ca el să nu ia parte la consiliu, ţinând seama că 
era vorba de un război al femeilor, în care bărbaţii nu erau 
folosiţi decât ca să lupte. Dar doamna prinţesă declară că 
întrucât Lenet îi fusese impus de prinţul, soţul său, nu putea 
să-l înlăture din consfătuirea aceasta, în care, de altfel, 
prezenţa lui n-ar fi avut nici o importanţă, având în vedere 
că, aşa cum se stabilise de la început, n-avea decât să 
vorbească oricât, căci tot n-avea să fie luat în seamă. 

Prevederea doamnei de 'Tourville nu era inutilă; ea folosise 
ultimele două zile de drum ca s-o convingă pe doamna 
prinţesă să accepte ideile războinice spre care ea era, de 
altfel, foarte înclinată şi acum se temea ca Lenet să nu-i 
distrugă întregul eşafodaj pe care îl ridicase cu atâta trudă. 


În sfârşit, după ce consiliul se întruni, doamna de Tourville 
îşi expuse planul: să-i aducă în taină pe duci şi armata lor; 
să se procure, cu forţa sau prin buna înţelegere un anumit 
număr de bărci şi să se intre în Bordeaux în avalul fluviului 
în strigăte de: 

— Cu noi, Bordeaux! Trăiască Conde! Fără Mazarin! 

În felul acesta intrarea doamnei prințese s-ar fi 
transformat într-o Intrare triumfală iar doamna de 
Tourville, revenea astfel, pe o cale ocolită la faimosul ei 
proiect de a lua Bordeauxul cu asalt şi de a o speria pe 
regină cu o armată a cărei încercare ar fi fost dovada unei 
strălucite îndemânări. 

Lenet aproba mereu dând din cap, întrerupând-o pe 
doamna de 'Tourville prin exclamaţii admirative, apoi, când 
ea sfârşi cu expunerea planului, adăugă: 

— Minunat, doamnă, acum, binevoiţi să rezumaţi. 

— Foarte simplu şi se poate face în două cuvinte, spuse 
doamna triumfătoare, animându-se de propria sa povestire. 
În mijlocul grindinei de gloanţe, a sunetului clopotelor, a 
strigătelor de furie sau de dragoste din partea populaţiei, 
vor fi văzute nişte femei plăpânde urmărind cu toată 
îndrăzneala generoasa lor misiune; se va vedea un copil în 
braţele mamei sale implorând protecţia parlamentului. 
Acest spectacol impresionant nu va întârzia să înmoaie şi 
inimile cele mai neîmblânzitc. În felul acesta vom învinge, 
jumătate prin forţă, jumătate prin dreptatea cauzei noastre: 
ceea ce cred că este şi scopul alteţei sale, doamna prinţesă. 

Rezumatul făcu mai mult efect decât discursul însuşi: 
doamna prinţesă aplaudă; Claire, pe care dorinţa de a fi 
numită parlamentar pentru insula Saint-Georges, o anima 
tot mai mult, aplaudă şi ea căpitanul, comandantul gărzii, a 
cărui misiune era să caute lovituri de sabie, aplaudă, de 
asemenea, în sfârşit, Lenet făcu mai mult decât să aplaude, 
el se îndreptă spre doamna de Tourville şi luându-i mâna i-o 
strânse cu respect şi sensibilitate. 


— Doamnă, dacă n-aş fi cunoscut cât de mare este 
prudenţa dumneavoastră, cât de adânc cunoaşteţi toate, 
din instinct sau din studii nu-mi dau seama, dar asta n-are 
nici o importanţă, în marea problemă civilă şi militară care 
ne preocupă, m-aş fi convins acum şi m-aş fi înclinat până la 
pământ în faţa celei mai utile dintre sfaturile pe care alteţa 
sa le-ar fi putut găsi vreodată... 

— Nu-i aşa Lenet? Spuse prinţesa, nu-i aşa că este un 
lucru foarte reuşit? Aceasta este şi părerea mea. Haideţi 
repede! Vialas! Să i se pună domnului duce d'Enghien 
casca, armura şi sabia mică pe care i le-am comandat. 

— Da. Grăbeşte-te, Vialas! Dar mai întâi un singur cuvânt, 
dacă vreţi, doamnă, spuse Lenet, în timp ce doamna de 
Tourville, care la început se umflase în pene de mândrie, 
începuse să se întristeze, observând subtilităţile lui Lenet 
împotriva ei. 

— Ei, bine! Spuse prinţesa, spuneţi, ce mai e? 

— Nimic, doamnă, absolut nimic, căci niciodată nu s-a 
prezentat un lucru mai în armonie cu caracterul unei 
prințese auguste cum sunteţi dumneavoastră, iar un 
asemenea aviz nu putea veni decât dintr-o casă ca a 
dumneavoastră. 

La aceste cuvinte, doamna de Tourville se umflă din nou în 
pene, iar pe figura prinţesei, care începuse să-şi 
încreţească sprâncenele, reapăru un zâmbet: 

— Însă, doamnă, continuă Lenet, a că trei privire urmărea 
efectul teribil al acestui „Însă” pe figura rivalei lui 
declarate, adoptând acest plan singurul convenabil n-aş 
spune numai fără aversiune, dar chiar cu entuziasm, i-aş 
propune o uşoară modificare. 

Doamna de Tourville făcu stânga-mprejur, ţeapănă, uscată 
şi gata de apărare. Sprâncenele doamnei prințese începură 
să se încrunte. 

Lenet se înclină şi făcu un semn cu mâna indicând că 
cerea permisiunea de a continua. 


— Sunetele clopotelor, strigătele de dragoste ale 
populaţiei, mă copleşesc de pe acum de o bucurie pentru 
care nu găsesc cuvinte de exprimare. Dar nu sunt tot atât 
de liniştit pe cât aş voi să fiu asupra grindinei de gloanţe de 
care a vorbit doamna. 

Doamna de Tourville îşi îndreptă corpul, provocatoare. 
Lenet se înclină şi mai mult şi continuă scăzând vocea cu un 
semiton. 

— Desigur că este frumos să vezi o femeie şi un copil, 
calmi, în mijlocul acestui uragan care de obicei îi 
înfricoşează chiar pe bărbaţi. Dar m-aş teme ca vreunul din 
gloanţele acestea, care lovesc orbeşte după obiceiul 
lucrurilor brutale şi fără judecată, să nu-i dea câştig de 
cauză domnului de Mazarin împotriva noastră şi să nu ne 
strice planul care de altfel este atât de minunat. Eu sunt de 
părere, aşa cum a spus cu atâta elocinţă doamna de 
Tourville, să-l vedem pe tânărul prinţ şi pe augusta lui 
mamă croindu-şi drum până la parlament, folosind 
rugămintea, nu puterea armelor. Cred, în sfârşit, că ar fi 
mult mai frumos să îmblânzeşti astfel sufletele cele mai 
aspre, decât să se învingă în alt mod inimile cele mai dure. 
Cred, în sfârşit, că unul din cele două mijloace oferă infinit 
mai multe şanse, decât altul şi că scopul doamnei prințese 
este, înainte de orice, de a intra în Bordeaux. Or, zic eu, 
nimic nu este mai puţin sigur decât intrarea aceasta dacă 
angajăm o luptă... 

— Veţi vedea, spuse acru doamna de 'Tourville, că domnul, 
după obiceiul său, va dărâma planul meu, piatră cu piatră, 
propunând uşurel planul său în locul planului meu. 

— Eu? Strigă Lenet, în timp ce prinţesa, cu un surâs, şi cu 
o privire, o liniştea pe doamna de Tourville, eu? Cel mai 
fidel dintre admiratorii dumneavoastră? Nu, de o mie de ori 
nu! Ştiu, însă, că a intrat în oraş venind dinspre Blaye, un 
ofiţer al majestăţii sale numit domnul Dalvimar, cu misiunea 
de a ridica împotriva alteţei sale poporul şi pe juraţi. Şi 
spun că dacă domnul de Mazarin poate termina războiul 


dintr-o lovitură, o va face: iată de ce mă tem de grindina de 
gloanţe de care vorbea adineauri doamna de Tourville şi, 
printre ele, mai ales de gloanţele trase la întâmplare. 

Această ultimă cuvântare a lui Lenet păru că-i dă de 
gândit prinţesei. 

— Dumneata, domnule Lenet, întotdeauna le ştii pe toate, 
vorbi, tremurând, doamna de Tourville. 

— O acţiune bună, foarte fierbinte ar fi fost totuşi bine 
venită, spuse căpitanul, comandantul gărzii, făcând paşi de 
parcă ar fi fost într-o sala de scrimă, bătrân soldat 
încrezător în ideile de forţă şi care spera să se evidenţieze 
în caz de luptă. 

Lenet îi strivi piciorul, privindu-l cu cel mai binevoitor 
surâs. 

— Desigur, căpitane, dar îţi dai seama că domnul duce 
d'Enghien este necesar cauzei noastre şi că dacă ar muri 
sau ar fi prins, adevăratul generalisim al armatei prinților 
ar fi mort sau prizonier? 

Căpitanul comandant al gărzii, care ştia că titlul pompos 
de generalisim acordat în aparenţă unui prinţ de şapte ani 
făcea, în realitate, din el primul brigadier al armatei, 
înţelese prostia pe care o făcuse şi, renunțând la 
propunerea sa, sprijini călduros părerea lui Lenet. 

Între timp doamna de Tourville se apropiase de prinţesă şi- 
i spusese ceva la ureche. Lenet înţelese că avea de susţinut 
o nouă luptă. În adevăr, prinţesa întorcându-se spre el 
spuse cu umor: 

— Nu este puţin curios că se desfiinţează cu atâta patimă 
ce era atât de bine făcut? 

— Alteța voastră este în eroare, spuse Lenet. Niciodată n- 
am pus patimă în sfaturile pe care am avut onoarea să i le 
dau şi dacă îl desfiinţez, este ca să-l refac din nou. 

Dacă, în ciuda motivelor pe care am avut onoarea să i le 
supun alteţei voastre, alteţa voastră persistă în ideea de a 
se lăsa ucisă cu domnul fiul său, este stăpână să o facă, iar 
noi vom cădea alături de ea: acesta este un lucru uşor de 


îndeplinit, primul valet din suita dumneavoastră sau cea din 
urmă secătură din oraş, ar putea face la fel. Însă dacă am 
vrea să reuşim în ciuda lui Mazarin, în ciuda reginei, în 
ciuda parlamentelor, în ciuda domnişoarei Nanon de 
Lartigues, în sfârşit în ciuda tuturor ghinioanelor care sunt 
nedespărţite de slăbiciunile la care suntem aduşi, iată, ce 
cred, că ne mai rămâne de făcut. 

— Domnule, strigă cu autoritate doamna de Tourville, 
prinzând din zbor ultima frază a lui Lenet, domnule, nu 
există slăbiciune acolo unde se găseşte numele de Condd, 
pe de o parte şi două mii de soldaţi dintre cei care au luptat 
la Rocroi, la Nordlingen şi la Lens, pe de altă parte şi dacă 
în ciuda acestor fapte mai este totuşi vreo slăbiciune, 
suntem definitiv pierduţi şi nu planul dumneavoastră, oricât 
de minunat ar fi, ar putea să ne salveze. 

— Am citit, doamnă, răspunse cu calm Lenet, savurând 
dinainte efectul pe care avea să-l producă asupra prinţesei, 
atentă fără să vrea, am citit că văduva unuia dintre cei mai 
iluştri romani din timpul lui Tiberiu, generoasa Agripina, 
căreia persecuția îi răpise pe Germânicus, soţul Său, 
prinţesă care ar fi putut ridica o întreagă atmată palpitând 
la amintirea generalului mort, a preferat să se întoarcă 
singură la Brun-disium, traversând Pulia şi Campania 
îmbrăcată în doliu şi ţinând câte un copil în fiecare mână. Şi 
a mers aşa, palidă, cu ochii roşii de lacrimi, cu capul plecat 
în timp ce copiii hohoteau de plâns şi implorau din priviri... 
Şi atunci toţi cei care au văzut-o, şi fuseseră peste două 
milioane între Brundisium şi Roma, izbucniră în lacrimi şi 
nemaicontenind cu blestemele, izbucniră în ameninţări 
încât cauza acestei femei fu câştigată nu numai în faţa 
Romei, dar chiar în faţa Italiei întregi; nu numai faţă de 
contemporanii săi, dar şi faţă de posteritate: căci ea nu 
întâlni o singură opoziţie lacrămilor şi gemetelor sale în 
timp ce lăncile ar fi văzut opunându-li-se suliţele şi spadele. 
Cred că este o mare asemănare între alteţa sa şi Agripina, 
între domnul le Prince şi Germanicus, în sfârşit între Pisone, 


ministrul persecutor şi otrăvitor şi domnul de Mazarin. Or, 
asemănarea fiind identică, situţia fiind aceeaşi, cer ca şi 
comportarea să fie aceeaşi, căci, după părerea mea, ceea ce 
a reuşit într-o epocă nu se poate să nu reuşeasacă în alta... 

Un surâs aprobator lumină figura prinţesei şi-i asigură lui 
Lenet victoria cuvântării. Doamna de 'Tourville se retrase 
într-un colţ al camerei, acoperindu-şi capul cu un voal, ca o 
statuie antică. Doamna de Cambes, care găsise un amic în 
Lenet îi întoarse sprijinul pe care şi el i-l dăduse, şi dădu 
aprobativ din cap; căpitanul plângea ca un tribun militar, 
iar ducele d'Enghien strigă: 

— Mamă, ai să mă ţii de mână şi ai să mă îmbraci în doliu? 

— Da, copilul meu, răspunse prinţesa. Ştii, Lenet, că am 
avut întotdeauna intenţia să mă prezint bordelezilor 
îmbrăcat în negru... 

— Cu atât mai mult cu cât negrul îi vine foarte bine alteţei 
voastre, adăugă doamna de Cambes. 

— Şt! Draga mea, spuse prinţesa, doamna de Tourville o s- 
o strige pretutindeni, chiar dacă aţi fi spus-o în şoaptă. 

Astfel, programul intrării în Bordeaux fu stabilit conform 
propunerii făcute de Lenet. Doamnele din suită primiră 
ordin să se pregătească. Tânărul prinţ fu îmbrăcat într-un 
costum dintr-o stofă albă împodobită cu ceaprazuri negre şi 
argintii, cu o pălărie acoperită cu pene negre şi albe. 

Prinţesa afectând o mare parte din simplitate, ca să 
semene cu Agripina, pe care voise s-o ia de model în toate 
privinţele, se îmbrăcă în negru fără nici o bijuterie. 

Lenet, organizatorul serbării, se depăşea pentru ca 
serbarea să fie splendidă. Casa în care locuia într-un orăşel 
situat la vreo două leghe de Bordeaux era în permanenţă 
plină de partizani ai doamnei prințese t are, înainte de a o 
vedea îndreptându-se spre Bordeaux, voiau să ştie care fel 
de intrare i-ar fi plăcut mai mult. Ca un director de teatru 
modern, Lenet le indica florile, aclamaţiile şi clopotele; apoi 
voind să-i facă plăcere şi războinicei doamne de 'Tourville, îi 
propuse câteva salve de tun. 


A doua zi, 31 mai, prinţesa porni, la invitaţia 
parlamentului. Un oarecare Lavie, avocat general pe lângă 
parlament şi partizan înfocat al domnului de Mazarin, 
închisese porţile cu o zi mai înainte pentru ca prinţesa să nu 
poată fi primită dacă s-ar fi prezentat. Însă, pe de altă 
parte, acţionaseră şi partizanii familiei de Conde şi chiar în 
dimineaţa acestei zile, populaţia, îndemnată de ei, se 
adunase în strigăte de „Trăiască doamna prinţesă”! 
„Trăiască domnul duce d'Enghien!” şi sfărâmă porţile cu 
topoarele, în aşa fel încât, în cele din urmă, nimic nu se mai 
opuse acestei faimoase intrări care lua astfel un caracter 
triumfal. Pe lângă acestea, observatorii ar fi putut regăsi în 
cele două evenimente inspiraţia şefilor celor două partide 
care împărțeau oraşul în două tabere, căci Lavie primea 
instrucţiunile direct de la ducele d'Epernon, iar instigatorii 
poporului erau sfătuiţi de Lenet. 

Abia depăşise prinţesa poarta cetăţii, că scena pregătită 
de multă vreme avu loc în proporţii gigantice. Salutul 
militar fu dat de vasele din port iar tunurile din oraş le 
dădură răspunsul. Flori se aruncau de la ferestre sau 
traversau strada împletite în ghirlande, aşa că drumul se 
acoperise, iar aerul se parfumă de mirosul lor. Aclamaţiile 
erau scoase de treizeci de mii de zeloşi de toate vârstele şi 
de ambele sexe, care îşi simțeau entuziasmul accentuându- 
se din afecțiunea pe care le-o inspira doamna prinţesă şi din 
ura pe care i-o purtau lui Mazarin... 

Micul duce d'Enghien fu cel mai abil actor dintre toate 
personajele acestei scene. Doamna prinţesă renunţase să-l 
mai ţină de mână, de teamă să nu l obosească sau să nu fie 
îngropat în mulţimea florilor, aşa că era purtat în braţe de 
gentilomul său; în felul acesta având mâinile libere trimitea 
bezele în dreapta şi în stânga şi saluta grațios cu pălăria cu 
pene. 

Bordelezii se ameţesc uşor; femeile căzuseră într-o 
adoraţie frenetică faţă de acest frumos copil care plângea 
atât de drăgălaş, magistraţii se emoţionaseră la cuvintele 


micului orator care spunea: „Domnilor, serviţi-mi de tată, 
pentru că domnul cardinal mi l-a luat pe al meu”. 

Zadarnic partizanii ministrului voiră să încerce o opoziţie; 
pumnii, pietrele şi chiar halebardele le impuseră prudenţă 
aşa că trebuiră să se resemneze şi să lase câmp liber 
triumfătorilor. 

Deşi palidă şi gravă, mergea în spatele prinţesei, doamna 
de Cambes atrăgea partea ei de priviri. Ea nu se gândea la 
atâta glorie, fără să se întristeze în suflet la ideea că poate 
succesul de azi ar fi făcut să se uite hotărârea luată în ajun. 
Aşa că se afla pe drumul acesta, înghesuită de admiratori, 
strivită de lume, inindată de flori şi de mângăieri 
respectuoase, tremurând să nu fie purtată în triumf, când 
câteva ţipete începură să amenințe pe doamna prinţesă, pe 
ducele d'Enghien şi suita acestora. Atunci îl zări pe Lenet, 
care, văzând-o atât de încurcată îi întinse mâna ca să o 
ajute să intre într-o caleaşcă dar ea îi spuse, răspunzând 
propriului său gând: > 

— Ah! Dumneavoastră, domnule Lenet, sunteţi un om 
fericit că puteţi să vă impuneţi părerile în toate 
împrejurările şi să le vedeţi puse în aplicare. E adevărat că 
sunt bune, adăugă ea, şi că se reuşeşte cu ele. 

— Mi se pare, doamnă, răspunse Lenet, că n-aveţi de ce să 
vă plângeţi, singura pe care aţi emis-o a fost adoptată. 

— Cum adică? 

— Nu s-a convenit că veţi încerca să obţineţi pentru noi 
insula Saint-Georges? 

— Da, dar când o să mi se permită să pornesc acţiunea? 

— Şi de mâine, dacă îmi promiteţi că n-o să daţi greş. 

— Fiţi liniştit, mi-e chiar tare teamă că o să vi se 
îndeplinească intenţiile. 

— Cu atât mai bine. 

— Nu vă înţeleg. 

— Avem nevoie să întâmpinăm rezistenţă în insula Saint- 
Georges pentru a obţine de la bordelezi pe duci şi armata 
lor care, trebuie s-o spun, deşi părerea mea se apropie în 


această privinţă de doamna de 'Tourville, îmi par foarte 
necesari în situaţia în care ne găsim în momentul de faţă. 

— Desigur, spuse Claire, însă, deşi nu mă pricep la război, 
ca doamna de Tourville, mi se pare că nu se atacă o 
fortăreață înainte de a fi somată. 

— Este perfect adevărat. 

— Aşadar se va trimite un parlamentar în insula Saint- 
Georges? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! Cer ca eu să fiu acel parlamentar. 

Lenet surprins holbă ochii. 

— Dumneavoastră? Dar ce, toate doamnele noastre au 
devenit amazoane? 

— Îngăduiţi-mi această fantezie, dragă domnule Lenet. 

— Aveţi dreptate. Cel mai rău lucru care vi s-ar putea 
întâmpla, ar fi să luaţi Saint-Georges. 

— Aşadar s-a făcut? 

— Da. 

— Dar promiteţi-mi un lucru. 

— Care anume? 

— Că nimeni nu va şti numele şi calitatea parlamentarului 
pe care îl veţi trimite, decât în cazul în care parlamentarul 
va fi reuşit. 

— S-a făcut, spuse Lenet întinzând mâna doamnei de 
Cambes. 

— Şi când va trebui să plec? 

— Când veţi vrea. 

— Mâine. 

— Mâine. De acord. 

— Bine. Acum iată că doamna prinţesă împreună cu 
domnul fiul gău se pregătesc să se urce pe terasa domnului 
preşedinte de Lalasne. Îi las doamnei de Tourville partea 
mea de triumf Scuzaţi-mă pe lângă alteţa sa, că mi s-a făcut 
rău. Conduceţi-mă la locuinţa care mi s-a rezervat: trebuie 
să mă pregătesc şi să mă gândesc la misiunea aceasta, care 
nu încetează să mă obsedeze, ţinând seama că e prima dată 


când fac aşa ceva şi aşa cum se spune, în lumea asta totul 
depinde de început. 

— Eh, drace! Nu mă mir că domnul de La Rochefoucauld a 
fost pe punctul de a comite, pentru dumneavoastră, un act 
de infidelitate faţă de doamna de Longueville: în unele 
privinţe o egalaţi, dar, în multe altele, o depăşiţi. 

— Se poate, spuse Claire, căci nu resping complimentul în 
totalitatea lui, însă, domnul Lenet, dacă aveţi o oarecare 
autoritate asupra domnului de La Rochefoucauld, întăriţi-l 
în prima lui dragoste, căci cea de-a doua mă sperie! 

— Ei bine, vom încerca, spuse Lenet surâzând: astă seară 
- am să vă predau instrucţiunile. 

— Aşadar, consimţiţi să iau Saint-Georges? 

— Trebuie, dacă ţineţi atât de mult. 

— Şi cei doi duci şi armata? 

— Am aici în buzunar un alt mijloc de a-i face să vină. 

Şi după ce dădu vizitiului adresa locuinţei doamnei de 
Cambes, Lenet îşi luă rămas bun de la ea, cu surâsul pe 
buze, apoi se duse la prinţesă. 

II. 

A doua zi după intrarea doamnei prințese în Bordeaux, s-a 
dat un mare banchet în insula Saint-Georges, la care 
Canolles a invitat pe funcţionarii principali din garnizoană şi 
pe alţi guvernatori de garnizoane din provincie. 

Pe la două după amiază, ora fixată pentru masă, Canolles 
se găsea înconjurat de o duzină de gentilomi, pe care îi 
vedea acum pentru prima dată şi care, vorbind despre 
evenimentele zilei, glumeau pe seama doamnelor care o 
însoţiseră pe doamna prinţesă; nu păreau oameni ce se 
pregătesc să intre în război sau care poartă pe umerii lor 
răspunderea celor mai serioase interese ale regatului. 

Canolles radios, strălucitor în costumul lui brodat cu aur, 
înveselea şi mai mult această atmosferă prin exemplul său. 
Masa era gata de servit. 

— Domnilor, spuse el, vă cer scuze, dar mai lipseşte un 
invitat. 


— Cine? Întrebară câţiva tineri, privindu-se între ei. 

— Guvernatorul din Vayres căruia i-am scris, deşi nu-l 
cunosc şi care, tocmai pentru faptul că nu-l cunosc, are 
drept la unele menajamente. De aceea, vă rog, să-mi mai 
acordaţi un răgaz de o jumătate de oră. 

— Guvernatorul din Vayres! Spuse, oftând, un bătrân 
ofiţer obişnuit, desigur, cu regulile disciplinii militare, 
guvernatorul din Vayres! Ia staţi: dacă nu mă înşel este 
marchizul de Bernay; dar el nu administrează personal, are 
un locotenent. 

— Atunci, spuse Canolles, n-o să vină sau o să vină 
locotenentul în locul său. El trebuie să fie, cu siguranţă, la 
curte, izvorul tuturor favorurilor. 

— Dar, bine baroane, mi se pare că nu e nevoie să fii la 
curte, ca să avansezi, spuse unul din cei de faţă, căci eu 
cunosc un comandant care n-are de ce să se plângă. La 
dracu! În trei luni, căpitan, locotenent-colonel, guvernator 
al insulei Saint-Georges! E un drum frumos, recunoaşteţi! 

— Mărturisesc că aşa e, spuse Canolles roşindu-se, şi 
pentru că nu ştiu cui datorez aceste favoruri, trebuie, în 
adevăr, să recunosc că există aici în casă un geniu bun, care 
aduce această prosperitate. 

— Cunoaştem noi geniul acesta bun al domnului 
guvernator, spuse înclinându-se până la pământ 
locotenentul care îl primise pe Canolles în fortăreață, este 
meritul său personal. 

— Nu contest meritul, ci dimpotrivă, sunt cel dintâi care îl 
recunoaşte, spuse un alt ofiţer. Însă, la acest merit, aş mai 
adăuga recomandarea unei doamne, cea mai spirituală, cea 
mai bună, cea mai binevoitoare din Franţa, după regină, 
bineînţeles. 

— Fără cuvinte echivoce, domnule conte, spuse Canolles, 
surâzând oaspetelui său, dacă aveţi secrete personale, 
păstraţi-le pentru dumneavoastră, păstraţi-le pentru ei. 

— Mărturisesc, spuse un ofiţer, că atunci când am auzit 
vorbindu-se de întârziere, am crezut că avea să ni se ceară 


scuze pentru vreo rochie strălucitoare. Îmi dau seama acum 
că m-am înşelat. 

— Aşadar, vom lua masa fără femei? Întrebă un altul. 

— Ei, drace! În afară de faptul că nu invit pe doamna 
prinţesă împreună cu suita, spuse Canolles, altfel nu văd pe 
cine am putea avea; de altfel să nu uităm, domnilor, că 
dineul nostru este un dineu serios; dacă voim să discutăm 
probleme serioase, cel puţin, ne vom plictisi numai între 
noi. 

— Bine spus, domnule comandant, deşi în realitate, chiar 
dacă n-am da importanţă, femeile duc în acest moment o 
adevărată cruciadă împotriva autorităţii noastre: dovadă 
ce-i spunea, chiar în faţa mea, domnul cardinal lui don Luis 
de Hâro. 

— Ce-i spunea? Întrebă Canolles. 

— Ferice de dumneata! Femeile spaniole nu se ocupă 
decât de bani, de cochetărie şi de amanți, pe când 
franţuzoaicele nu-şi mai iau acum un amant până nu l-au 
pus la încercare în probleme politice, încât s-a ajuns până 
acolo, încât întâlnirile de dragoste se trec acum discutâd 
serioase probleme de guvernământ...” 

— De aceea, spuse Canolles, războiul pe care-l purtăm se 
numeşte războiul femeilor-ceea ce pentru noi nu poate fi 
decât măgulitor. 

În momentul acela, pentru că trecuse jumătate de oră de 
aşteptare cerută de Canolles, uşile se deschiseră şi un 
lacheu anunţă că domnul guvernator era servit. 

Canolles îşi invită oaspeţii să-l urmeze; însă tocmai când se 
pregăteau să se îndrepte spre sala banchetului, o altă voce 
răsună în anticameră: 

— Domnul guvernator din Vayres! 

— Ah! Ah! Spuse Canolles, foarte amabil din partea lui. 

Şi făcu un pas în întâmpinarea colegului pe care nu-l 
cunoştea. Dar, deodată, se opri în loc, surprins: 

— Richon! Strigă el. Richon, guvernator în Vayres?! 


— Chiar eu, dragă baroane, răspunse Richon, păstrând, cu 
toată curtoazia, aerul său solemn. 

— Ah! Cu atât mai bine, de o mie de ori mai bine, spuse 
Canolles, strângându-i mâna cu cordialitate. Domnilor, nu-l 
cunoaşteţi pe domnul însă eu îl cunoasc şi afirm cu putere 
că nu s-ar fi putut încredința o funcţie importantă unui om 
mai cinstit. 

Richon îşi plimbă privirea mândră ca un vultur, care 
ascultă, peste cei din jur şi nu văzu în ochii tuturor decât o 
uşoară surpriză temperată şi aceasta de multă bunăvoință. 

— Dragă baroane, spuse el, acum, după ce aţi vorbit atât 
de frumos despre mine, vă rog să-mi prezentaţi pe domnii 
pe care nu am avut onoarea să-i cunosc. 

Şi Richon indică din privire trei sau patru gentilomi pentru 
care era complet străin. 

Atunci se făcu acel schimb de alese politeţi care dădeau un 
caracter atât de nobil şi amical, totodată, relaţiilor din acea 
vreme. În mai puţin de un sfert de oră, Richon se 
împrietenise cu toţi ofiţerii tineri de acolo încât ar fi putut 
să ceară fiecăruia din ei fie spada, fie punga. Garanţia lui 
era curajul lui bine cunoscut, reputaţia fără pată şi noblețea 
care i se citea în priviri. 

— Pe dracu, domnilor! Spuse comandantul garnizoanei din 
Brannes, trebuie să recunoaştem că, deşi faţă bisericească, 
domnul de Mazarin se pricepe la soldaţi şi de câtva timp 
face lucrurile foarte bine. Simte că o să fie război şi-şi alege 
guvernatorii: Canolles, aici, Richon la Vayres. 

— O să ne batem? Întrebă nepăsător Richon. 

— Dacă o să ne batem? Dumneavoastră întrebaţi asta, 
domnule Richon? Răspunse un tânăr ofiţer care tocmai 
sosise de la curte. 

— Da. 

— Ei bine, eu v-aş întreba în ce stare se găsesc bastioanele 
dumneavoastră? 

— Aproape noi, domnule, căci de trei zile de când am 
preluat garnizoana, s-au făcut mai multe reparaţii decât s- 


au făcut în trei ani. 

— Ei bine, n-o să întârzie să ne arate ce pot, răspunse 
tânărul. 

— Cu atât mai bine, spuse Richon, ce-şi poate dori mai 
mult un soldat? Războiul. 

— Bine! Spuse Canolles, acum regele se poate culca pe 
amândouă urechile, căci îi ţine pe bordelezi în frâu, de pe 
cele două fluvii. 

— Adevărul este că cel care m-a pus acolo, poate conta pe 
mine. 

— De când spuneţi, domnule, că sunteţi la Vayres? 

— De trei zile: dar dumneata, Canolles, de când eşti la 
Saint-Georges? 

— De opt. Şi dumitale ţi s-a făcut o primire ca mie, Richon? 
Intrarea mea a fost splendidă şi încă nu le-am mulţumit 
îndeajuns acestor domni; au fost trase clopotele, s-au bătut 
tobele, s-a strigat ura, au lipsit doar loviturile de tun, dar ni 
se promit altele peste puţin timp, ceea ce mă consolează. 

— Ei bine! Spuse Richon, iată diferenţa dintre noi: 
intrarea mea, dragă Canolles, a fost modestă, pe cât de 
strălucită a fost a dumitale; am avut ordin să introduc în 
garnizoană o sută de oameni, o sută de oameni din 
regimentul Turenne şi încă nu ştiam cum să-i introduc, când 
mi-a sosit la Saint Pierre, unde mă găseam, brevetul semnat 
de domnul d'Epernon. Am plecat imediat, am prezentat 
scrisoarea locotenentului şi, fără surle şi trâmbiţe, am luat 
în primire garnizoana. Şi acum sunt acolo. 

Canolles, care la începui râsese, simţi, după tonul cu care 
fuseseră pronunţate ultimele cuvinte, o strângere de inimă 
pornită dintr-un presentiment sinistru. 

— 'Te simţi bine? Îl întrebă el pe Richon. 

— Iau toate măsurile în acest scop, spuse liniştit Richon. 

— Câţi oameni ai? Întrebă Canolles. 

— Mai întâi pe cei o sută din regimentul Turenne, soldaţi 
încercaţi la Rocroi pe care se poate conta; în plus o 
companie pe care o formez în oraş şi pe care o instruiesc pe 


măsură ce îi primesc pe recruți; apoi burghezi, tineri, 
muncitori, cam vreo două sute de oameni; în sfârşit, aştept 
o ultimă întărire de vreo sută sau o sută cincizeci de oameni 
ridicaţi de un căpitan din partea locului. 

— Căpitanul Rambay? Întrebă unul din oaspeţi. 

— Nu, căpitanul Cauvignac, răspunse Richon. 

— Nu-l cunosc, spuse Canolles. 

— E un regalist încercat? 

— N-aş îndrăzni să spun asta. Totuşi, am toate motivele să 
cred că acest căpitan Cauvignac este un protejat al 
domnului d'Epernon şi că îi este foarte devotat ducelui. 

— Atunci totul se explică, cine este devotat ducelui, este 
devotat majestăţii sale. 

— Este o ştafetă a avangardei regelui, spuse bătrânul 
ofiţer care urmărea să câştige, la masă, timpul pierdut cu 
aşteptarea. În sensul acesta, am auzit vorbindu-se despre 
el. 

— Majestatea sa e pe drum? Întrebă Richon cu calmul lui 
obişnuit. 

— La ora asta, răspunse tânărul ofiţer întors de curând de 
la curte, regele trebuie să fie cel puţin la Blois. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur. Armata va fi condusă de mareşalul de La 
Meilleraye, care trebuie să întâlnească armata condusă de 
domnul duce d'Epernon, prin părţile noastre. 

— Poate la Saint-Georges? Întrebă Canolles. 

— Sau mai curând la Vayres, spuse Richon. Domnul de La 
Meilleraye vine dinspre Bretagne şi Vayres îi este în drum. 

— Cel care va susţine şocul celor două armate îşi riscă 
bastioanele, spuse guvernatorul din Brannes. Domnul de La 
Meilleraye are treizeci de guri de tun, iar domnul 
d'Epernon, douăzeci şi cinci. 

— Frumos foc! Spuse Canolles, din păcate noi n-o să-l 
putem vedea. 

— Ah! Spuse Richon, afară de cazul în care unul din noi 
trece de parte prinților. 


— Da, însă Canolles este oricum sigur că o să vadă un foc. 
Dacă se declară de partea prinților, va vedea focul domnului 
de La Meilleraye şi al domnului d'Epernon; dacă rămâne 
credincios regelui, va vedea focul bordelezilor. 

— Oh! Cât îi priveşte pe aceştia din urmă, spuse Canolles, 
nu-i cred prea teribili şi mărturisesc că mi-e oarecum ruşine 
că n-am a face decât cu ei. Din păcate sunt cu trup şi suflet 
al majestăţii sale aşa că va trebui să mă mulţumesc cu un 
război contra unor burghezi şi atât. 

— Pe care o să ţi-l facă, fii liniştit, spuse Richon. 

— Ai vreo bănuială în această privinţă? Întrebă Canolles. 

— Am mai mult decât atât, spuse Richon, am certitudini. 
Sfatul burghezilor a hotărât ca înainte de toate să 
cucerească Saint-Georges. 

— Bine. N-au decât să vină. Îi aştept. 

Aici ajunsese conversaţia şi se trecuse la desert, când, 
deodată, se auzi un răpâit de tobe la poarta cetăţii. 

— Ce-o fi asta? Întrebă Canolles. 

— La dracu! Strigă ofiţerul care adusese veşti de la curte, 
ar fi curios să fim atacați tocmai acum, dragă Canolles, un 
asalt şi o escaladă ar fi un încântător fel de servit după 
masă! 

— Să mă ia dracu! Chiar aşa mi se pare că e, spuse 
bătrânul comandant; mizerabilii aceştia de burghezi nu fac 
niciodată altceva decât să te deranjeze în timpul mesei. În 
timpul războiului din Paris, eram în avanposturile de la 
Charenton: niciodată n-am putut să prânzim sau să cinăm 
liniştiţi. 

Canolles sună: soldatul de planton din anticameră, intră. 

— Ce s-a întâmplat întrebă Canolles. 

— Încă n-am aflat, domnule guvernator. Trebuie să fie 
vreun mesager din partea regelui sau din oraş. 

— Informează-te şi raportează-mi. 

Soldatul ieşi în fugă. 

— Domnilor, să ne reluăm locurile la masă, spuse Canolles, 
adresându-se invitaţilor, care în cea mai mare parte se 


ridicaseră de la locurile lor. O să fie timp să ne ridicăm când 
vom auzi tunul. 

Comesenii îşi reluară locurile râzând. Numai Richon, pe 
figura căruia trecu un nor, rămase îngrijorat, cu ochii 
aţintiţi spre uşă, aşteptând înapoierea soldatului. Dar în 
locul soldatului intră un ofiţer, care spuse: 

— Domnule guvernator, a sosit un parlamentar. 

— Un parlamentar? Din partea cui? 

— Din partea prinților... 

— Venind de unde? 

— De la Bordeaux. 

— De la Bordeaux? Întrebară toţi, în afară de Richon. 

— Ei, asta-i bună! Va să zică războiul s-a declarat cu 
adevărat, dacă se trimit parlamentari, spuse bătrânul ofiţer. 

Canolles reflectă un moment iar figura lui, până atunci 
zâmbiloare, îşi recapătă toată gravitatea pe care o 
impuneau împrejurările. 

— Domnilor, spuse el, datoria înainte de toate... Desigur, 
că voi avea de rezolvat, cu trimisul domnilor bordelezi, o 
problemă dificilă. Nu ştiu când am că vă mai pot revedea... 

— Nu! Nu! Strigară toţi în cor. Mai bine să plecăm, 
domnule comandant; ceea ce se petrece aici este un 
avertisment pentru noi că trebuie să ne întoarcem la 
posturile noastre. Este bine să ne despărţim chiar acum. 

— Domnilor, n-am vrut să vă propun eu aceasta, spuse 
Canolles, dar dacă propunerea o faceţi dumneavoastră, 
sunt forţat să mărturisesc că e mai prudent aşa şi primesc... 
Caii sau echipajele domnilor, strigă Canolles. 

Aproape imediat şi cu mişcări repezi, de parcă se găseau 
pe câmpul de luptă, invitaţii săriră în şa sau se urcară în 
caleşti şi, urmaţi de detaşamentele de escortă, se 
îndreptară spre rezidenţele respective. 

Richon rămase ultimul. 

— Baroane, îi spuse el lui Canolles, n-am vrut să vă 
părăsesc odată cu ceilalţi, ţinând seama de faptul că noi ne 


cunoaştem de mai mult timp decât îi cunoaşteţi pe ceilalţi. 
Acum, adio... Dă-mi mâna şi noroc! 

Canolles îi întinse mâna lui Richon. 

— Richon, îi spuse el privindu-l fix în ochi, eu te cunosc: în 
dumneata se petrece ceva; nu-mi spune ce; probabil nu e 
secretul dumitale... Totuşi se vede că eşti emoţionat... Şi 
când un om de calitatea dumitale este emoţionat, nu e 
pentru un fleac... 

— Ne despărţim, doar, spuse Richon. 

— Era gata să ne despărţim şi când ne-am luat rămas bun 
unul de la altul la hanul lui Biscarros şi totuşi erai liniştit. 

Richon surâse trist. 

— Baroane, spuse el, am presentimentul că n-o să ne mai 
revedem. 

Canolles tresări, atât de adâncă era melancolia din vocea 
de obicei atât de hotărâtă a aventurosului parizian. 

— Ei bine! Dacă n-o să ne mai revedem, asta înseamnă, 
Richon, că unul din noi va fi mort... Mort ca un viteaz şi, în 
acest caz; cel căzut va fi sigur, murind, că va trăi mai 
departe în inima unui prieten! Să ne îmbrăţişăm, Richon! 
Mi-ai urat noroc; eu îţi doresc curaj...! 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară şi rămaseră îmbrăţişaţi un 
timp cu inimile lor nobile lipite una de cealaltă. 

Când se despărţiră, Richon îşi şterse o lacrimă, singura 
care, poate, îi umbrise vreodată privirea lui mândră, apoi, 
ca şi când s-ar fi temut să n-o vadă Canolles, ieşi repede din 
cameră, ruşinat, desigur, că dăduse o asemenea dovadă de 
slăbiciune unui om pe care îl cunoştea cât era de curajos. 

III. 

Sala în care se dăduse banchetul se golise, nu mai 
rămăseseră acolo decât Canolles şi ofiţerul care anunţase 
pe parlamentar şi care rămăsese lângă uşă. 

— Ce ordonă domnul guvernator? Întrebă el după un 
moment de linişte. 

Canolles, care rămăsese absorbit de gânduri, tresări la 
auzul vocii, ridică deodată capul şi smulgându-se din 


preocupările sale, întrebă liniştit: 

— Unde e parlamentarul? 

— În sala de arme, domnule. 

— Cine îl însoţeşte? 

— Doi membri din miliția burgheză a oraşului Bordeaux. 

— Cine e? 

— Un bărbat tânăr. După cât se pare; pentru că poartă o 
pălărie cu boruri mari şi e înfăşurat într-o pelerină. 

— Cum s-a anunţat? 

— Purtătorul unor scrisori a doamnei prințese şi a 
parlamentarului din Bordeaux. 

— Roagă-l să aştepte un moment, vin imediat. 

Ofiţerul ieşi să-şi îndeplinească misiunea, iar Canolles se 
pregătea să-l urmeze, când uşa se deschise şi apăru Nanon, 
palidă, neliniştită şi cu un surâs îngrozitor întipărit pe buze. 
Se apropie de ofiţer şi-i luă mâna. 

— Un parlamentar, prietene, spuse ea. Ce o fi însemnând 
asta? 

— Asta înseamnă, dragă Nanon, că domnii bordelezi vor să 
mă înfricoşeze sau să mă seducă. 

— Şi ce ai hotărât? 

— Să-i primesc. 

— N-ai putea să renunţi? 

— Imposibil. Sunt obiceiuri de la care nu te poţi sustrage. 


— Oh! Doamne, dumnezeule! 

— Ce ai, Nanon? 

— Mi-e frică... 

— De ce? 

— Nu mi-ai spus că parlamentarul acesta, vine ca să te 
sperie sau să te seducă? 

— Ba da, un parlamentar nu e bun decât pentru una sau 
alta... Ţi-e teamă să nu mă sperie? 

— Oh! Asta nu, dar poate că are să te seducă... 

— Mă insulţi, Nanon... 

— Vai, nu, prietene! Spun numai ce cred... 

— În aşa grad te îndoieşti de mine... Drept cine mă iei? 

— Drept cine eşti, Canolles, drept o inimă generoasă, dar 
delicată! 

— Ei, asta el spuse Canolles râzând, dar ce parlamentar 
crezi că-mi trimite? Doar n-o fi Cupidon în persoană! 

— E posibil. 

— Aşadar l-ai văzut? 

— Nu l-am văzut, dar i-am auzit vocea. E prea dulce 
pentru o voce de parlamentar... 

— Exagerezi, Nanon! Lasă-mă să-mi îndeplinesc obligaţia. 
M-ai făcut guvernator... 

— Ca să mă aperi, prietene... 

— Mă crezi atât de laş ca să te trădez?... Cu adevărat, mă 
insulţi, dacă te îndoieşti de mine, Nanon! 

— Eşti hotărât să-l vezi pe tânărul acela? 

— Trebuie şi am să mă supăr cu adevărat pe dumneata, 
dacă te mai opui ca să-mi îndeplinesc misiunea. 

— Eşti liber, prietene, spuse Nanon cu tristeţe. Încă un 
cuvânt. 

— Spune. 

— Unde ai să-l primeşti? 

— În biroul meu. 

— Canolles, o favoare... 

— Care? 

— În loc să-l primeşti în birou, primeşte-l în dormitor. 


— Ce idee ţi-a venit? 

— Nu înţelegi? 

— Nu. 

— Camera mea dă în camera dumitale. 

— Ca să asculţi? 

— În spatele draperiilor, dacă îmi dai voie. 

— Nanon! 

— Lasă-mă să fiu aproape de dumneata. Am încredere în 
steaua mea, am să-ţi port noroc. 

— Dar, dacă, Nanon, acest parlamentar... 

— Ei? 

—. Ar veni să-mi încredinţeze vreun secret de stat...? 

— N-ai putea să-i încredinţezi un secret de stat celei care 
ţi-a încredinţat viaţa şi averea? 

— Ei bine, Nanon, pentru că ţii atât de mult, dar nu mă 
mai reţine, mă aşteaptă parlamentarul acela. 

— Du-te, Canolles, du-te, dar mai întâi fii binecuvântat 
pentru binele pe care mi-l faci! 

Şi femeia voi să-i sărute mâna. 

— Nebună! Spuse Canollec apropiind-o de pieptul lui şi 
sărutând-o pe frunte; aşadar vei fi... 

— În spatele draperiilor patului... De acolo voi putea vedea 
şi auz... 

— Măcar nu râde, Nanon, sunt lucruri foarte grave. 

— Fii liniştit, spuse tânăra, n-am să rid. 

Canolles dădu ordin să fie introdus mesagerul şi trecu în 
camera sa, o sală imensă, mobilată în timpul domniei lui 
Carol al IX-lea, foarte solemn. Două candelabre erau 
aprinse pe cămin, dar nu aruncau decât o lumină foarte 
slabă în încăperea aceea imensă; nişa, în care era aşezat 
patul, era complet în întuneric. 

— Eşti aici, Nanon? Întrebă Canolles. 

Un da înfundat, gâfiit, ajunse greu până la el. 

În acel moment se auziră paşi; santinela prezentă arma. 
Mesagerul intră, urmări din ochi pe cel care îl introdusese 
până fu sau crezu că este singur cu Canolles, apoi îşi scoase 


pălăria şi îşi aruncă pelerina: un păr bogat, blond, se 
revărsă pe umerii încântători, talia fină şi cambrată a unei 
femei apăru strânsă într-o cingătoare de aur iar Canolles 
recunoscu pe vicontesa de Cambes, după privirea ei dulce 
şi tristă. 

— V-am spus că am să vă regăsesc şi m-am ţinut de cuvânt, 
spuse ea. lată-mă. 

Într-o mişcare de uimire şi de nelinişte, Cannoles îşi lovi 
palmele una de alta şi căzu într-un fotoliu. 

— Dumneata! Dumneata! Murmură el. Doamne, 
dumnezeule! Ce vreţi, ce aţi venit să-mi cereţi? 

— Am venit să vă întreb, domnule, dacă vă mai aduceţi 
aminte de mine? 

Canolles oftă adânc şi-şi acoperi ochii cu mâinile. Pentru a 
îndepărta din faţa lor apariţia aceasta încântătoare şi fatala 
în acelaşi timp. 

Atunci totul avu o explicaţie: teama, paloarea, trecmurul lui 
Nanon şi mai ales dorinţa ei de a asista la întrevedere. 
Nanon, cu ochii ei de femeie geloasă, o recunoscuse pe 
femeia aceasta sub costumul parlamentarului. 

— Am venit să vă întreb dacă sunteţi gata să vă respectaţi 
angajamentul pe care vi l-aţi luat faţă de mine în camera 
aceca mică din Jaulnay, de a vă înainta demisia reginei şi de 
a intra în serviciul prinților. 

— Oh! Tăceţi! Tăceţi! Strigă Canolles... 

Claire tresări la accesul acesta de teroare înspăimântată 
din vocea lui Canolles şi privi în jurul ei, întrebă: 

— Nu suntem singuri? 

— Ba da, doamnă, spuse Canolles, dar dacă ne-ar auzi 
cineva prin zidurile acestea? 

— Credeam că zidurile fortului Saint-Georges sunt mai 
solide, spuse Claire, zâmbind. 

Canolles nu răspunse. 

— Aşadar, venisem să vă întreb, reluă Claire, cum se face 
că de opt sau zece zile de când sunteţi aici n-am auzit 
vorbindu-se de dumneavoastră. Aşa că n-aş fi ştiut cine era 


comandantul din insula Saint-Georges, dacă din întâmplare, 
sau mai bine zis din zvon public, n-aş fi aflat că era omul, 
care abia acum douăsprezece zile, îmi jurase că dizgraţia sa 
era o fericire, pentru că i-ar fi permis să-şi închine braţul, 
curajul şi viaţa partidului căruia îi aparţin... 

Nanon nu-şi putu reţine o mişcare. Canolles tresări. 
Doamna de Cambes se întoarse. 

— Ce este? Întrebă ea. 

— Nimic, unul din zgomotele obişnuite în această cameră, 
plină de zgomote lugubre. 

— Dacă este altceva, nu-mi ascundeţi, baroane, pentru că. 
Din moment ce m-am hotărât să vin eu însumi la 
dumneavoastră, înţelegeţi ce importanţă are întrevederea 
pe care o vom avea. 

Canolles îşi şterse fruntea lac de apă şi încercă să surâdă: 

— Vorbiţi, spuse el. 

— Venisem să vă reamintesc această promisiune şi să vă 
întreb dacă sunteţi gala să v-o respectaţi. 

— Din păcate, doamnă, acum acest lucru nu mai e cu 
putinţă, răspunse Canolles. 

— Şi de ce anume? 

— Pentru că de atunci au intervenit o mulţime de 
evenimente; multe legături pe care le credeam rupte s-au 
reînnoit. Pedeapsa la care mă aşteptam a fost înlocuită de 
regină cu o recompensă pe care o meritam: azi sunt legat 
de partidul majestăţii sale prin... Recunoştinţă. 

Un suspin îşi făcu drum prin spaţiu, sărmana Nanon 
aştepta, desigur, un alt cuvânt decât cel care fusese 
pronunţat. 

— Spuneţi, din ambiţie, domnule de Canolles, şi atunci voi 
înţelege; sunteţi nobil, de viţă foarte înaltă; la douăzeci şi 
opt de ani aţi fost făcut locotenent-colonel, guvernatorul 
unei cetăţi: e frumos, o ştiu, dar nu este recompensa 
naturală a meritului dumneavoastră şi meritul acesta nu l-a 
apreciat numai domnul de Mazarin... 


— Doamnă, vă rog, nici un cuvânt mai mult, spuse 
Canolles. 

— lertaţi-mă, domnule, spuse Claire, de data asta nu mai 
vorbeşte vicontesă de Cambes, ci trimisa doamnei prințese 
care este însărcinată cu o misiune pe lângă dumneavoastră 
şi trebuie să-şi ducă la îndeplinire această misiune. 

— Vorbiţi, doamnă, răspunse Canolles cu un oftat care 
semăna mai mult cu un geamăt. 

— Ei bine! Doamna prinţesă, cunoscând sentimentele pe 
care mi le-aţi manifestat mai întâi la Chantilly şi apoi la 
Jaulnay, îngrijorată că nu ştie cărui partid îi aparţineţi cu 
adevărat, a hotărât să trimită un parlamentar ca să facă o 
încercare chiar aici. Cu încercarea aceasta, pe care un alt 
parlamentar ar fi făcut-o mai bine, poate, m-am însărcinat 
eu, considerând că, fiind confidenta gândurilor 
dumneavoastră cele mai intime în această privinţă, aş putea 
s-o duc la îndeplinire în mai bune condițiuni decât oricare 
altă persoană. 

— Mulţumesc, doamnă, spuse Canolles sfâşiindu-şi cu 
mâna jaboul de la gât; căci în timpul scurtelor pauze ale 
dialogului, auzea respiraţia inlretăială a lui Nanon. 

— Iată, deci, ceea ce vă propun, domnule... În numele 
doamnei prințese, precizez: căci dacă ar fi fost în numele 
meu, continuă Claire cu surâsul său încântător, aş fi 
inversat ordinea propunerilor. 

— Ascult, spuse Canolles cu o voce surdă. 

— Veţi preda insula Saint-Georges într-una din condiţiile 
pe care am să vi le propun, la alegerea dumneavoastră. 
Prima, şi amintiţi-vă bine că nu sunt eu cea care vorbesc, o 
sumă de două sute de mii de livre... 

— Oh, doamnă, nu mergeţi mai departe, spuse Canolles 
încercând să rupă aci conversaţia. Am fost însărcinat de 
regină cu un ordin; ordinul acesta este insula Saint-Georges 
şi-l voi apăra până la moarte. 

— Amintiţi-vă trecutul, domnule, strigă Claire cu tristeţe: 
nu-mi vorbeaţi aşa la ultima noastră întrevedere, când îmi 


propuneaţi să abandonaţi totul, ca să mă urmaţi, când 
puseserăţi chiar mâna pe pană ca să vă oferiţi demisia celor 
cărora, astăzi, voiţi să le sacrificați viaţa. 

— Am putut s-o ofer, doamnă, atunci când eram liber să-mi 
aleg drumul; astăzi nu mai sunt... 

— Nu mai sunteţi liber? Strigă Claire, pălind; ce înţelegeţi 
prin asta? Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Vreau să spun că sunt legat prin onoare. 

— Ei bine, ascultați atunci a doua propunere pe care v-o 
fac. 

— La ce bun? Spuse Canolles, nu v-am repetat destul că 
rămân neclintit în hotărârea mea? Nu mă mai tentaţi, ar fi 
inutil. 

— Iertaţi-mă, domnule, dar şi eu sunt însărcinată cu o 
misiune pe care trebuie s-o duc până Ta capăl, răspunse 
Claire. 

— Faceţi-o, murmură Canolles, dar să şliţi că sunteţi foarte 
crudă. 

— Demisionaţi şi noi vom acţiona asupra succesorului 
dumneavoastră mai eficace decât asupra dumneavoastră. 
Într-un an sau doi, vă veţi relua serviciul sub domnul le 
Prince, cu gradul de brigadier. 

Canolles clătină trist din cap. 

— Vai, doamnă, de ce îmi cereţi numai lucruri imposibile? 

— Mie îmi spuneţi asta? Întrebă Claire, dar, cu adevărat, 
domnule, nu vă înţeleg. Nu eraţi, oare, pe punctul de a vă 
da demisia? Nu-i spuneaţi aceleia care era atunci lângă 
dumneavoastră şi care vă asculta încântată. Că sunteţi liber 
şi că demisionaţi din toată inima? De ce nu faceţi acum aici, 
când v-o cer, când vă rog, ceea ce vă propuneaţi să faceţi 
când eraţi la Jaulnay...? 

Cuvintele acestea se înfigeau în inima lui Nanon ca nişte 
lovituri de pumnal şi Canolles le simţea cum se înfigeau. 

— Ceea ce, în timpul acela, era un act fără importanţă, ar 
fi astăzi o trădare, o trădare ticăloasă! Spuse Canolles cu o 


voce surdă. Nu voi preda niciodată Saint-Georges! Nu voi 
demisiona niciodată! 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, spuse Claire cu vocea ei cea mai 
dulce, privind, totuşi, în jurul ei cu îngrijorare, căci 
rezistenţa lui Canolles şi mai ales constrângerea pe care se 
părea că o încearcă, i se păreau foarte ciudate. Ascultaţi 
acum această ultimă propunere cu care aş vrea să încep, 
căci ştiam şi am spus-o de la început că le veţi refuza pe 
primele două, pentru că avantajele materiale, şi sunt 
fericită că am ghicit-o, nu sunt lucruri care să tenteze o 
inimă ca a dumneavoastră. Dumneavoastră vă trebuie alte 
speranţe decât acelea pornite din ambiţie sau din bogăţie. 
Instinctele nobile au nevoie de recompense nobile. 
Ascultaţi, dar... 

— În numele cerului, doamnă! Spuse Canolles, fie-vă milă 
de mine! 

Şi făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să se retragă. 

Claire crezu că-l tulburase şi, convinsă că ceea ce avea să-i 
spună trebuia să-i desăvârşească victoria, îl reţinu şi 
continuă: 

— Dacă în locul unui avantaj josnic vi s-ar oferi un interes 
curat şi onorabil; dacă s-ar plăti demisia dumneavoastră, pe 
care o puteţi da fără nici un blam, pentru că ostilitățile 
nefiind începute, demisia nu este un act de dezertare, nici o 
perfidie, ci pur şi simplu o alegere, dacă, spun, s-ar plăti 
această demisie cu o căsătorie; dacă o femeie, căreia i-aţi 
spus că o iubiţi, căreia i-aţi jurat că o veţi iubi mereu şi 
care, în ciuda acestor jurăminte, n-a răspuns niciodată 
direct pasiunii dumneavoastră, dacă această femeie v-ar 
spune: domnule de Canolles sunt liberă, sunt bogată, vă 
iubesc, fiţi soţul meu, să plecăm împreună... Oriunde veţi 
vrea, departe de toate neînțelegerile interne, departe de 
Franţa... Ei bine! Spuneţi, domnule, nici de data aceasta n- 
aţi accepta? 

Cu toată faţa împurpurată, cu toată ineântătoarea ezitare 
a lui Claire, cu toată amintirea micului castel din Cambes pe 


care ar fi putut să-l zărească şi acum de la fereastra 
camerei, dacă în timpul scenei pe care am descris-o, 
noaptea nu s-ar fi lăsat adâncă, de nepătruns, Canolles 
rămase nemişcat şi categoric în hotărârea pe care o luase, 
căci vedea de departe apărând din spatele draperiei gotice, 
capul palid cu părul despletit al lui Nanon, îngrozită de 
teamă. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, răspundeţi-mi! 
Continuă vicontesa, căci nu-mi explic deloc tăcerea 
dumneavoastră. Oare m-am înşelat eu? Nu sunteţi 
dumneavoastră domnul baron de Canolles? Nu sunteţi 
acelaşi om care mi-aţi spus la Chantilly că mă iubiţi şi care 
mi-aţi repetat acelaşi lucru la Jaulnay? Care mi-aţi jurat că 
numai pe mine mă iubiţi pe lume? Şi că sunteţi gata să vă 
sacrificați orice altă dragoste? Vorbiţi! Vorbiţi! Pentru 
numele lui Dumnezeu, răspundeţi-mi, odată! 

Atunci se auzi un geamăt, dar de data aceasta atât de clar 
şi de distinct încât doamna de Cambes nu se mai putu îndoi 
că la convorbirea aceasta mai asistase şi o a treia persoană. 
Ochii ei uluiţi urmară direcţia privirii lui Canolles, dar 
acesta nu şi-o putu abate atât de repede încât, călăuzită de 
ea, vicontesa să nu zărească, de data asta, capul acela palid 
şi nemişcat, forma aceea asemeni unei năluci, care 
urmărise cu respiraţia întretăiată, toată conversaţia care 
avusese loc. 

Cu tot întunericul cele două femei, schimbară o privire 
plină de foc şi pulbere şi scoaseră amândouă, deodată câte 
un strigăt. 

Nanon dispăru. 

Doamna de Cambes apucă în grabă pălăria şi pelerina şi 
se întoarse spre Canolles: 

Domnule, înţeleg acum ce numiţi dumneavoastră datorie şi 
recunoştinţă; înţeleg care este datoria pe care refuzaţi să o 
abandonaţi sau să o trădaţi, înţeleg, în sfârşit, că sunt 
sentimente inaccesibile oricăror seducţiuni şi de aceea vă 


las cu totul în seama acestora, a puterii acestora, a acestei 
recunoştinţe. Adio, domnule, adio! 

Făcu o mişcare ca pentru a se retrage fără ca ofiţerul să o 
fi reţinut; însă o amintire dureroasă o opri. 

— Încă o dată, domnule, spuse ea, în numele unei prietenii 
pe care v-o datorez pentru serviciul pe care aţi binevoit să 
mi-l faceţi, în numele prieteniei pe care mi-o datoraţi pentru 
serviciul pe care şi eu vi l-am făcut, în numele tuturor 
acelora pe care îi iubiţi sau vă iubesc, şi nu fac excepţie, 
pentru nimeni nu primiţi lupta: mâine sau, poate, poimâine 
Saint-Georges va fi atacat, nu-mi provocaţi durerea să vă 
ştiu învins sau mort. 

La aceste cuvinte Canolles tresări şi se trezi. 

— Doamnă, vă mulţumesc în genunchi pentru asigurarea 
pe care mi-aţi dat-o despre această prietenie care mi-e mai 
scumpă decât pot să vă spun. Oh! De-am fi atacați! Să vină, 
pentru Dumnezeu! Eu chem duşmanul cu mai multă 
înflăcărare, decât va spune el vreodată ca să vină împotriva 
mea. Am nevoie de luptă, am nevoie de pericol ca să mă 
redresez în proprii mei ochi; să vină lupta, ba chiar 
moartea, moartea va fi binevenită, pentru că ştiu că voi 
muri bogat prin prietenia dumneavoastră, puternic prin 
compasiunea dumneavoastră şi onorat prin stima 
dumneavoastră. 

— Adio, domnule, spuse Claire, îndreptându-se spre uşă. 

Canolles o urmă. Ajuns în mijlocul coridorului întunecat, îi 
luă mâna şi cu o voce abia şoptită, pe care şi el de-abia o 
auzi îi spuse: 

— Claire, vă iubesc mai mult decât v-am iubit vreodată, 
dar nenorocirea vrea să nu vă pot dovedi aceasta decât 
murind departe de dumneata. 

Un râs scurt, ironic, fu pentru un moment singurul 
răspuns al doamnei de Cambes; dar abia ieşi din castel, că 
un hohot dureros îi sflşie pieptul. Şi frângându-şi mâinile se 
pomeni strigând: 


— Doamne, dumnezeule! Nu mă mai iubeşte! Şi eu, eu, 
nefericita de mine, eu îl iubesc...! 

IV. 

După ce o părăsi pe doamna de Cambes, Canolles se 
întoarse în cameră. Nemişcată, palidă, Nanon stătea în 
mijlocul camerei. Canolles se îndreptă spre ea cu un surâs 
trist. Pe măsură ce înainta, lui Nanon i se înmuiau 
genunchii. El îi întinsese mâna iar ea i se prăbuşi la 
picioare. 

— lartă-mă, iartă-mă, Canolles! Eu te-am adus aici, eu am 
intervenit să ţi se dea postul acesta atât de greu şi de 
periculos, dacă ai să fii ucis, eu voi fi cauza morţii dumitale. 
Sunt o egoistă care nu s-a gândit decât la fericirea ei. 
Părăseşte-mă! Pleacă! 

Canolles o ridică cu blândeţe. 

— Să te abandonez? Niciodată, Nanon, niciodată, mi-eşti 
prea dragă: am jurat să te protejez, să te salvez şi te voi 
salva sau voi muri! 

— Spui asta cu toată inima, Canolles, fără ezitare şi fără 
regret? 

— Da, spuse Canolles surâzând. 

— Mulţumesc, demn şi nobil prieten. Vezi tu, viaţa asta la 
care ţineam atât, ţi-aş sacrifica-o astăzi fără să mă plâng, 
căci de abia de astăzi, înţeleg ce sacrificiu ai făcut pentru 
mine. Ţi s-au oferit bani, dar averea mea nu-ţi aparţine? [i 
s-a oferit dragostea, dar a existat vreodată, în lume, o 
femeie care să te iubească aşa cum te iubesc eu? [i s-a 
oferit un grad? Ascultă-mă, vei fi atacat: ei bine! Să 
cumpărăm soldaţi, să strângem arme şi muniții, să ne 
dublăm forţele şi să ne apărăm. Eu voi lupta pentru 
dragostea mea, tu pentru onoarea ta. Te vei bate, viteazule 
Canolles; şi se va duce veste reginei că n-are un căpitan mai 
viteaz decât tine; de gradul tău, mă ocup eu; şi când vei fi 
bogat, încărcat de glorie şi de onoruri, n-ai decât să mă 
abandonezi, dacă vrei; mă voi consola cu amintirile. 


Şi spunând acestea Nanon îl privi pe Canolles așteptând 
răspunsul pe care femeile îl aşteaptă întotdeauna de la 
cuvintele exagerate, adică nebuneşti şi pline de exaltare aşa 
cum sunt cuvintele întotdeauna. Dar Canolles aplecă 
fruntea cu tristeţe. 

— Nanon, cât timp voi fi în viaţă pe insula Saint-Georges 
nu vei avea nici o pagubă, nu vei înfrunta nici un afront. Fii 
convinsă, n-ai de ce să te temi. 

— Mulţumesc, spuse ea, nu asta este tot ce cer. 

Apoi şopti, abia să se audă: „Vai! Sunt pierdută... Nu mă 
mai iubeşte...” 

Canolles surprinse privirea aceea care străluci ca un 
fulger şi paloarea îngrozitoare care timp de o secundă 
mărturisi atâta durere. 

„Să fim generoşi până la capăt, îşi zise el, altfel am fi nişte 
ticăloşi.” 

— Vino, Nanon, spuse el, vino prietenă; aruncă-ţi pelerina 
pe umeri, pune-ţi pălăria bărbătească, aerul nopţii îţi va 
face bine. Trebuie să fiu atacat dintr-un moment în altul şi 
vreau să-mi fac rondul de noapte. 

Palpitând de bucurie, Nanon se îmbrăcă aşa cum i se 
spusese şi-şi urmă iubitul. 

Canolles era un adevărat căpitan. Intrat în serviciu de 
copil, studiase meseria aceasta cu toată seriozitatea. Aşa că 
vizita o făcu nu numai ca guvernator, dar şi ca inginer. 
Ofițerii care îl văzuseră venind ca un favorit şi care credeau 
că au de-a face cu un guvernator de paradă, fură 
chestionaţi pe rând de şeful lor asupra tuturor mijloacelor 
de atac şi de apărare pe care le oferea cetatea. Atunci nu le 
fu prea greu să recunoască în tânărul uşuratic un căpitan 
cu o mare experienţă; chiar cei mai în vârstă începură săi 
se adreseze plini de respect. Singurul lucru pe care puteau 
să i-l reproşeze era blândeţea cu care da ordinele şi 
extrema politeţe când punea întrebări: lumea se temea ca 
această curtenie să nu fi ascuns în spatele ei dovada unei 
slăbiciuni. Totuşi, toţi simțeau pericolul apropiindu-se, 


ordinele comandantului fură executate cu o grabnică 
punctualitate ceea ce îi făcu şefului aceeaşi bună părere pe 
care şi ei şi-o făcuseră despre el. În cursul zilei sosise o 
companie de pionieri. Canolles ordonă lucrări care fură 
începute imediat. Nanon voi să-l aducă la fort ca să-l 
scutească de oboseala unei nopţi petrecute afară, dar 
Canolles îşi continuă rondul şi el fu acela care o îndepărtă 
cu delicateţe, cerându-i să intre în casă. Apoi, după ce 
trimise vreo trei-patru soldaţi recomandaţi de locotenentul 
lor, dintre oamenii cei mai destoinici, ca să cerceteze 
terenul, reveni să se culce pe piatra pe care stătuse până 
atunci ca să urmărească lucrările de fortificaţie. 

Însă în timp ce cu ochii urmărea mecanic sapele şi 
cazmalele, gândul lui Canolles zbura de la lucrurile 
materiale care se executau în faţa lui, la evenimentele de 
peste zi, ia toate întâmplările ciudate al căror erou fusese 
din ziua de când o cunoscuse pe doamna de Cambes. Însă, 
lucru ciudat, gândul lui nu mergea mai departe, i se părea 
că de-abia din ceasul acela începuse să trăiască şi că până 
atunci, trăise într-o lume cu instincte inferioare, cu senzaţii 
incomplete. Începând de la ora aceea, pătrunsese în viaţa 
lui o lumină ca r dădea o altă înfăţişare lucrurilor şi, în 
această lumină, Nanon, sărmana Nanon, era sacrificată, 
fără milă, unei alte iubiri, violentă de când se născuse, 
asemeni acelor iubiri care pun stăpânire pe întreaga viaţă 
în care au intrat. 

Aşa că, după meditații dureroase, amestecate cu încântări 
cereşti pe care i le dădea convingerea că era iubit de 
doamna de Cambes, Canolles îşi mărturisi că datoria îi 
cerea un singur lucru şi anume să fie om de onoare şi că 
prietenia lui pentru Nanon nu avea nici un amestec cu 
această horărâre. 

Sărmana Nanon! Canolles numea prietenie sentimentul lui 
faţă de ea. Or, în dragoste, prietenia este cam acelaşi lucru 
cu indiferența. 


Pe de altă parte şi Nanon veghea, căci nu putuse să se 
culce: în picioare, la fereastră, înfăşurată într-o pelerină 
neagră ca să nu fie văzută, nu urmărea nici luna tristă 
strecurându-se printre nori, nici vârfurile plopilor legănate 
cu graţie de vântul nopţii, nici măreaţa Garona', care părea 
mai curând un vasal rebel care porneşte război împotriva 
stăpânului său, decât o sclavă supusă care îşi aduce tributul 
său oceanului, ci urmărea înceata, dar chinuitoarea 
schimbare care se făcea împotriva ei în inima iubitului său: 
ea vedea în forma aceea cenuşie care se contura pe piatră, 
în umbra aceea nemişcată, ghemuită în faţa unui felinar, 
fantoma vie a fericirii sale trecute: ea, atât de energică, atât 
de mândră, altădată atât de dibace, îşi pierduse acum toată 
abilitatea, toată mândria, toată energia; s-ar fi zis că 
simţurile sale lovite de nenorocire deveneau mai 
inteligente, mai subtile; simţise încolţind dragostea în 
adâncul inimii iubitului său, asemeni lui Dumnezeu, care, 
aplecându-se peste bolta cerului, simte încolţind firul ierbii 
în măruntaiele pământului. 

Canolles se întoarse în cameră abia când se făcu ziuă; 
Nanon intrase şi ea în camera ei, aşa că el nu avu de unde 
să ştie că şi ea veghease toată noaptea. Canolles se 
îmbrăcă, cu multă grijă, adună garnizoana, vizită pe lumină 
bateriile, întârziind mai ales la acelea care dominau malul 
slâng al Garonei, puse să se închidă cu lanţuri portul mic al 
insulei, rostui un fel de şalupe încărcate cu piese de 
artilerie uşoară şi puşti, îşi trecu oamenii în revistă, îi 
însufleţi din nou prin cuvântul său atât de colorat şi de 
generos şi se întoarse aproape de ora zece. 

Nanon îl aştepta cu surâsul pe buze, dar nu mai era 
aceeaşi Nanon mândră şi autoritară ale cărei capricii îl 
făceau să tremure chiar pe domnul d'Epernon; era acum o 
femeie timidă, o sclavă speriată care nu mai cerea dragoste, 
ci doar să i se permită să iubească. 

Ziua se petrecu fără alte evenimente în afară de diferitele 
peripeții ale acestei drame interioare care se juca în 


sufletele fiecăruia din cei doi tineri. Soldaţii trimişi în 
cercetare se întorseseră pe rând. Niciunul nu aduse vreo 
veste precisă; doar că în Bordeaux era o mare agitaţie şi că 
era evident că se pregăteşte ceva. 

În adevăr, doamna de Cambes, după ce se întorsese în 
oraş, îi transmisese rezultatele lui Lenet ascunzând 
amănuntele aventurii în cutele tainice ale inimii. Bordelezii 
cereau cu violenţă ocuparea insulei Saint-Georges. Poporul 
se oferea în grupuri mari să facă parte din expediţie. Şefii 
nu-i reţineau decât sub pretextul lipsei unui comandament 
iscusit care să poată conduce expediţia şi a soldaţilor din 
armata regulată care să-i poată susţine. Lenet profită de 
acest moment pentru a strecura numele celor doi duci şi 
pentru a oferi armata de care dispuneau aceştia: 
propunerea sa fu primită cu entuziasm şi chiar acei tare, în 
ajun, votaseră închiderea porţilor, îi chemau acum cu 
braţele deschise. 

Lenet alergă la prinţesă ca să-i ducă această veste bună. 

Claire pretextă oboseala pentru a nu lua parte la 
hotărârile care se luau împotriva lui Canolles şi se retrase la 
ea ca să plângă în toată voia. 

Din camera ei, auzea strigătele şi amenințările poporului 
ieşit în stradă. Toate strigătele şi amenințările erau 
îndreptate împotriva lui Canolles. 

În curând se auzi un răpăit de tobe: companiile se 
adunară, magistraţii municipali înarmară poporul care 
cerea sulițe şi archebuze; fu scos tunul din arsenal, se 
împărţi praf de puşcă iar două sule de bărci fără pregătite 
să urce cursul fluviului Garona, profitând de mareea de 
noapte, în timp ce trei mii de oameni, mergând pe malul 
sting, aveau să atace dinspre uscat. 

Armata pe apă trebuia să fie comandată de d'Espagnet, 
consilier parlamentar, iar armata de uscat de domnul de La 
Rochefoucauld care tocmai intrase în oraş cu vreo două mii 
de gentilomi. Domnul duce de Bouillon urma să ajungă abia 
după două zile, cu încă o mie de oameni. De aceea domnul 


de La Rochefoucauld grăbi atacul cât putu mai mult, pentru 
ca la luptă să nu ia parte şi rivalul său. 

V, 

A treia zi, după ziua în care doamna de Cambes fusese în 
insula Saint-Georges în haine de parlamentar, în timp ce 
Canolles îşi făcea rondul său pe metereze, fu anunţat că un 
mesager, având o scrisoare pentru el, cerea să-i vorbească. 

Mesagerul introdus imediat îi predă depeşa lui Canolles. 

Se vedea de departe că scrisoarea nu avea nimic oficial; 
era o scrisoare mică mai mult lungă decât lată, scrisă cu un 
scris fin şi uşor tremurat, pe o hârtie lucioasă, uşor 
albăstrie şi parfumată. 

Numai la vederea hârtiei Canolles simţi cum inima îşi 
accelerase bătăile, fără voia lui. 

— Cine ţi-a dat această scrisoare? Întrebă el. 

— Un om de vreo cincizeci şi cinci, şaizeci de ani. 

— Cu barba şi mustăţile sure? 

— Da. 

— Cu talia cambrată? 

— Da. 

— Cu ţinută militară? 

— Da. 

Canolles dădu omului un ludovic şi-i făcu semn să plece 
imediat. 

Apoi, se îndepărtă cu inimj” zvâcnind şi se ascunse într-un 
unghi al bastionului ca să poată citi nestingherit scrisoarea 
pe care o primise. 

Aceasta nu conţinea decât două rânduri: „Veţi fi atacați. 
Dacă nu mai sunteţi demn de mine, măcar arătaţi-vă demn 
de dumneavoastră”. 

Scrisoarea nu era semnată, însă Canolles recunoscu pe 
doamna de Cambes, aşa cum îl recunoscuse pe Pompee. Se 
uită în jur să vadă dacă nu este observat de cineva şi, 
roşindu-se ca un copil la prima sa dragoste, duse cu patimă 
scrisoarea la buze după care o apăsă pe inimă. 


Apoi se urcă pe bastion de unde putea urmări cursul 
Garonei pe o distanţă de aproape o leghe în câmpia 
înconjurătoare pe toată întinderea ei. 

Dar, nici pe fluviu, nici pe câmpie nu zări nimic. 

„Aşa o să treacă dimineaţa, îşi spunea el, nu vor veni ei în 
cursul zilei, se vor odihni pe drum şi vor ataca la noapte”. 

Canolles auzi un zgomot uşor în spatele lui şi se întoarse, 
era locotenentul lui: 

— Ei, domnule de Vibrac, ce se aude? 

— Se spune că drapelul prinților va flutura mâine pe insula 
Saint-Georges. 

— Cine spune asta? 

— Doi din soldaţii pe care i-am trimis în recunoaştere şi 
care s-au întorcs. Au văzut pregătirile pe care le fac 
burghezii din oraş împotriva noastră. 

— Şi ce le-aţi răspuns celor care au spus că drapelul 
prinților va flutura mâine pe fortul Saint-Georges? 

— Le-am răspuns, domnule comandant, că mi-e indiferent 
pentru că n-am să-l văd. 

— În cazul acesta mi-aţi furat răspunsul, domnule! Spuse 
Canolles. 

— Bravo, domnule comandant! Noi nu cerem altceva, iar 
soldaţii se vor bate ca nişte lei când vă vor cunoaşte 
răspunsul. 

— Să se bată ca nişte oameni, asta e tot ce le cer... Şi ce se 
spune despre felul atacului? 

— Domnule guvernator, ni se prepară o surpriză, spuse 
Vibrac, rizând. 

— Drace! O surpriză! Spuse Canolles, iată al doilea 
avertisment pe care îl primesc. Şi cine conduce pe 
asediatori? 

— Domnul de La Rouchefoueauld, trupele de uscat; 
d'Espagnet, consilierul parlamentar, trupele pe apă. 

— Ei bine! Eu am să-i dau un sfat. 

— Cui? 

— Domnului consilier parlamentar. 


— Care? 

— Să-şi întărească miliția orăşenească cu câteva 
regimente zdravene, bine disciplinate, care să-i înveţe pe 
burghezii aceştia cum trebuie să ţină piept unui foc bine 
susţinut. 

— N-a aşteptat sfatul dumneavoastră, domnule 
comandant, căci înainte de a fi fost jurist, mi se pare că a 
fost puţin soldat iar pentru această expediţie s-a încadrat în 
regimentul Navailles. 

— Cum? În regimentul Navailles? 

— Da. 

— Fostul meu regiment. 

— Exact. Se pare că a trecut cu căţel şi purcel de partea 
domnilor prinți. 

— Cine-i comandă? 

— Baronul de Ravailly. 

— Precis? 

— Îl cunoaşteţi? 

— Da... Un băiat simpatic, viteaz ca sabia care o poartă!... 
Atunci, în cazul acesta va fi mai aprig decât mă aşteptam; o 
să avem o adevărată distracţie. 

— Ce ordonaţi, domnule comandant? 

— Începând de astă-seară să se dubleze posturile; soldaţii 
să se culce complet echipați cu armele încărcate la 
îndemână. O jumătate va sta de veghe, în timp ce se va 
odihni cealaltă jumătate... Jumătatea care va sta trează să 
fie ascunsă în spatele taluzului... Mai aşteptaţi. 

— Aştept. 

— Aţi pomenit cuiva despre raportul mesagerului? 

— Nimănui. 

— Bine. Mai ţineţi faptul acesta secret încă un timp. 
Alegeţi vreo zece dintre oamenii cei mai bine pregătiţi pe 
care îi aveţi; trebuie să fie printre ei braconieri şi pescari. 

— Avem chiar prea mulţi. 

— Bine. Aşa cum v-am spus, alegeţi vreo zece şi daţi-le 
permisie până mâine dimineaţă, i or să-şi arunce undiţele în 


Garona sau or să pună capcane în câmpie. În noptea asta, 
d'Espagnet şi domnul de La Rochefoucauld o să-i prindă şi o 
să-i întrebe. 

— Nu înţeleg... 

— Nu înţelegeţi că asediatorii trebuie să ne creadă în cea 
mai perfectă securitate? Ei bine! Oamenii aceştia care nu 
ştiu nimic, vor jura cu aerul cel mai sincer şi care nu va fi 
jucat că noi ne-am culcat pe amândouă urechile, iar ei se 
vor lăsa traşi pe sfoară. 

— Ah! Foarte bine. 

— Lăsaţi duşmanul să se apropie, iăsaţi-l să debarce, 
lăsaţi-l să-şi pună scările. 

— Dar de tras, când tragem? 

— Când o să vă dau eu ordin. Dacă o singură lovitură va fi 
trasă din rândurile noastre fără de a ordona eu, pe cuvântul 
meu de guvernator, că voi da ordin ca acela să fie împuşcat. 

— Oh! Drace. 

— Un război civil, e de două ori război. Este necesar ca 
războiul civil să nu se facă asemeni unei partide de 
vânătoare... Lăsaţi-i să râdă pe domnii bordelezi şi râdeţi şi 
dumneavoastră, dacă asta vă amuză; dar să râdeţi numai 
atunci când am să vă spun eu. 

Locotenetul plecă să ducă ordinul lui Canolles şi celorlalţi 
ofiţeri. Aceştia se priviră între ei uimiţi. Hotărât lucru, în 
guvernator erau doi oameni: un gentilom curtenitor şi un 
comandant neînduplecat. 

Canolles luă masa cu Nanon, numai că cina fusese grăbită 
cu două ore. Canolles hotărâse să nu părăsească 
fortificațiile de la apusul până la răsăritul soarelui. O găsi 
pe Nanon răsfoind o corespondenţă voluminoasă. 

— Poţi să te aperi cu îndrăzneală, dragă Canolles, căci n-o 
să treacă mult până să fii ajutat: soseşte regele; domnul de 
la Meilleraye aduce o armată iar domnul d'Epernon soseşte 
cu cincisprezece mii de oameni. 

— Dar, ca să ajungă până aici au nevoie de opt sau, poate, 
de zece zile, Nanon, adăugă Canolles surâzând, insula 


Saint-Georges nu este inexpugnabilă. 

— Oh! Atât timp cât comanzi aici, răspund eu de lot. 

— Da, dar numai cât timp comand, dar pot fi ucis... Şi 
atunci, ce ai să faci, Nanon? Te-ai gândit măcar? 

— Da, răspunse Nanon, surâzând la rândul ei. 

— Ei bine, pregăteşte-ţi cuferele. Un barcagiu se va găsi 
într-un loc dinainte stabilit; dacă e nevoie să sari în apă, vei 
avea cu dumneata patru din cei mai buni înotători dintre 
oamenii mei, care au ordin să nu te părăsească şi să te 
transporte pe celălalt mal. 

— "Toate aceste precauţiuni sunt inutile, Canolles, dacă ai 
să fii ucis, nu voi mai avea nevoie de njmic. 

Se anunţă că masa era gata. În timpul mesei, Canolles se 
ridică de zece ori şi se duse la fereastra care da spre râu; 
apoi părăsi camera înainte de a se fi sfârşit masa... 
Începuse să se înopteze. 

Nanon voi să-l urmeze. 

— Nanon, spuse Canolles, întoarce-te în camera dumitale 
şi jură-mi că n-ai să ieşi. Dacă te-aş şti afară, expusă, în 
pericol n-aş mai răspunde de mine. Nanon, e în joc onoarea 
mea, nu te juca cu ea. 

Nanon îl sărută, iar buzele ei păreau şi mai roşii din cauza 
obrajilor ca de ceară. 

— Mă supun, Canolles, spuse ea, vreau ca prietenii şi 
duşmanii să cunoască omul pe care-l iubesc: du-te! 

Canolles se despartă; nu putea să nu admire fiinţa acesta 
supusă dorințelor şi voinţei lui. Abia ajunse la post că se 
lăsă noaptea, o noapte teribilă şi amenințătoare, aşa cum 
este întotdeauna atunci când se ascunde în cutele ei 
întunecoase un secret sângeros. 

Canolles se aşeză în capătul esplanadei, de unde domina 
cursul lluviului şi ambele maluri. Nu era lună; nişte nori 
negri asemeni unor voaluri alunecau greoi pe cer. Imposibil 
să fii văzut, dar şi imposibil să poţi vedea ceva. 

Totuşi, către miezul nopţii, i se păru că distinge nişte mase 
întunecoase mişeându-se pe malul sting şi nişte forme 


uriaşe alunecând liniştit pe apă. Încolo, nici un alt zgomot în 
afară de vântul nopţii care tânguia printre copaci. 

Masele acelea negre se opriră şi se fixară la distanţă; lui 
Canolles i se păru că s-a înşelat, totuşi îşi încordă aten; cu 
ochii înfierbântaţi scruta întunericul iar urechea căuta să 
prindă orice zgomot, oricât de slab ar fi fost. 

Orologiul din turnul fortăreţii bătu ora trei iar rezonanţa 
lui se pierdu încet şi lugubru în bezna nopţii. Canolles 
începu să creadă că fusese informat greşit şi se pregătea să 
se retragă, când deodată, locotenentul de Vibrac, care era 
lângă el, îi puse repede o mână pe umăr, iar cealaltă o 
întinse spre fluviu. 

— Da, da, zise Canolles, ei sunt, n-am pierdut nimic 
aşteptând. Treziţi oamenii care dorm şi trimiteţi-i să-şi ia 
postul în primire, în spatele zidului. Le-aţi spus că-l ucid pe 
cel care va trage primul? 

— Da. 

— Bine! Mai spuneţi-le o dată. 

În adevăr, în primele raze ale zilei se vedeau apropiindu-se 
bărci lungi încărcate cu oameni care râdeau şi vorbeau pe 
şoptite, în timp ce în mijlocul câmpiei se zărea o ridicătură 
care nu existase în ajun. Era o baterie cu şase guri de tun 
pe care domnul de La Rochefoucauld o instalase în cursul 
nopţii: oamenii din barcă nu întârziaseră până acum decât 
pentru că bateria nu fusese încă instalată în poziţia de 
tragere. 

Canolles întrebă dacă armele erau încărcate şi la 
răspunsul afirmativ, făcu semn să se aştepte. 

Bărcile se apropiară din ce în ce şi la lumina slabă a 
dimineţii, Canolles observă, curând centurioanele şi 
pălăriile carecteristice ale companiei Navailles, pe care 
după, cum ştim, o comandase el: la prova uneia din bărci 
sta baronul de Ravailly, care îl înlocuise la comanda 
companiei, iar la pupă locotenentul care îi era frate de 
lapte, şi pe care camarazii îl iubeau foarte mult pentru 
umorul şi inepuizabilele lui glume. 


— O să vedeţi, spunea el, că nici nu mişcă şi că va trebui 
să-i trezească domnul de La Rochefoucauld, cu lovituri de 
tun. Drace! Dar cum se doarme la Saint-Georges! Când voi 
fi bolnav aici am să viu. 

— Bunul Canolles, răspunse Ravailly, îşi joacă rolul de 
guvernator ca un tată de familie: se teme să nu-i răcească 
soldaţii dacă ar face gardă de noapte. 

— Adevărat, spuse un altul, nu se vede nici o santinelă 
măcar. 

— Ohe! Strigă locotenentul punând piciorul pe pământ, voi 
de-acolo de sus, treziţi-vă şi daţi-ne o mână de ajutor ca să 
urcăm! 

La această glumă, un hohot de râs se întinse peste toată 
linia asediatorilor şi în timp ce trei sau patru bărci înaintau 
spre port, restul armatei debarcă pe uscat. 

— Haide! Haide! Spuse Ravailly, înţeleg; Canolles vrea să 
dea impresia că se lasă luat prin surprindere ca să nu se 
strice cu curtea. Atenţie, domnilor, să-i întoarcem politeţea 
şi să nu ucidem pe nimeni. Odată ajunşi în cetate, îndurare 
pentru toţi în afară de femei, care poate că nici nu o vor 
cere, la dracu! Copii, să nu uităm că este un război de 
prieteni, aşa că pe primul care va trage sabia, îl străpung. 

La aceste recomandaţii făcute cu o veselie specific 
francezilor, izbucniră râsete; iar soldaţii împărţiră veselia 
cu ofiţerii lor. 

— Atenţiune, prieteni, spuse locotenetul, e bine să râdem, 
dar asta nu trebuie să ne împiedice de la treabă. La scări şi 
să ne câţărăm. 

Soldaţii aduseră din bărci lungi şi se apropiară de ziduri. 

Atunci Canolles se ridică şi, cu bastonul în mână, cu 
pălăria pe cap, părând un om care îşi face plimbarea 
obişnuită în aerul rece al dimineţii, se apropie de zidul pe 
care îl depăşi cu jumătate de corp. 

Era destulă lumină ca să poată fi recunoscut. 

— Eh! Bună ziua Navailles, spuse el adresându-se 
întregului regiment, bună ziua, Ravailly, bună ziua 


Remonenqg. 

— Ia uite, e Canolles! Strigară tinerii. În sfârşit, te-ai trezit 
baroane? 

— Ei, da! Ce vreţi, aici se duce o viaţă fără griji, ca un rege 
din Yvetot; lumea se culcă devreme şi se scoală târziu, dar 
voi, ce dracu faceţi aşa devreme? 

— Pe dracu! Spuse Ravailly, vezi prea bine, mi se pare că 
am venit să te asediem, asta e. 

— Şi de ce să mă asediați? 

— Ca să-ţi luăm fortul. 

Canolles începu să râdă. 

— Haide, spuse Ravailly, capitulezi nu-i aşa? 

— Dar mai întâi, trebuie să ştiu cui mă predau. Cum se 
face că Navailles serveşte contra regelui? 

— Pe legea mea, dragă, pentru că ne-am făcut rebeli. 
Gândindu-ne bine, ne-am dat seama că Mazarin e o 
secătură, care nu merită să fie servit de nişte gentilomi 
viteji, aşa că am trecut de partea prinților. 

— Dar tu? 

— Eu, dragul meu, sunt un epernonist înfocat. 

— Nu se poate. Hei, voi de acolo, lăsaţi lanţurile portului în 
pace. Ştii bine că lucrurile astea se privesc numai de 
departe şi dacă se pune mâna, asta aduce nenorocire. 
Ravailly, spune-le să nu mai pună mâna pe lanţuri, continuă 
Canolles, încruntându-se, sau trag în ei... Te previn, că am 
nişte trăgători excelenți. 

— Aş! Glumeşti! Răspunse ofiţerul. Lasă-i să te ia, nu eşi în 
forţă. 

— Eu nu glumesc... Jos scările, Ravailly, te rog, iei cu asalt 
casa regelui, bagă de seamă! 

— Saint-Georges, casa regelui? 

— Pe dracu! Mai bine priveşte şi ai să vezi drapelul pe 
colţul bastionului... Ascultă, dă ordin să se pună iar bărcile 
pe apă şi scările în barcă, sau trag. Dacă vrei să stăm de 
vorbă, vino singur sau cu Remoneng şi vom vorbi luând 
masa împreună. Am un bucătar excelent, aici pe insulă. 


Ravailly începu să râdă şi-şi încurajă oamenii din privire. 
În timpul acesta o altă companie se pregătea să debarce. 

Canolles îşi dădu seama că sosise momentul decisiv şi 
reluându-şi atitudinea hotărâtă şi aerul grav care 
conveneau unui om însărcinat cu o responsabilitate atât de 
grea ca a lui, strigă: 

— Opreşte-te, Ravailly... Încetează cu glumele, Ramonenqg; 
nici un cuvânt, nici un pas, nici un gest mai mult, sau dau 
ordin să se tragă şi-i adevărat ce vă spun, pe cât de 
adevărat e faptul că acesta e drapelul regelui şi că voi 
atacați florile de crin ale Franţei. 

Unind fapta cu ameninţarea, răsturnă cu braţul lui 
puternic prima scară care se ridicase deasupra zidului 
cetăţii. 

Cinci sau şase oameni, mai grăbiţi decât ceilalţi, 
începuseră să urce: şocul îi răsturnă, iar căderea lor 
produse un imens hohot de râs şi printre asediatori şi 
printre asediați: s-ar fi zis că se joacă nişte şcolari. 

În acel moment un semnal arăta că asediatorii trecuseră 
lanţurile care închideau portul. 

Imediat Ravailly şi Remonenq apucară o scară şi se 
pregătiră, la rândul lor, să coboare în şanţ, strigând: 

— După noi, Navailles! La escaladă! Sus! Sus! 

— Sărmane Ravailly, strigă Canolles, te rog, opreşte-te... 
Dar în clipa aceea bateria de pe uscat, care tăcuse până 
atunci, izbucni cu zgomot şi lumină şi o ghiulea svârli în aer 

pământul din jurul lui Canolles. 

— Haideţi! Spuse Canolles întinzând bastonul, dacă vor cu 
tot dinadinsul: Foc! Foc, pe toată linia, prieteni! 

Atunci, fără să se fi văzut nici un om, se văzu un rând de 
muschete aplecându-se spre parapet şi o coroană de foc 
porni din jurul coronamentului cetăţii, în timp ce o 
detunătură pornită în acelaşi moment din ambele tunuri ale 
fortăreţii răspunse bateriei ducelui de La Rochefoucauld. 

Vreo zece oameni căzură, dar căderea lor în loc să 
descurajeze, dădu mai multă înflăcărare restului companiei. 


La rândul ei bateria de pe uscat răspundea bateriei de pe 
fortăreață; o ghiulea trânti la pământ drepelul regal, o alta 
strivi un locotenent al lui Canolles, pe d'Elboin. 

Canolles îşi aruncă privirea în jur şi văzu că oamenii îşi 
reîncărcaseră armele. 

— Foc, general! Comadă el. 

Ordinul fu executat cu aceaşi precizie ca şi prima dată. 

Zece minute mai târziu nu mai rămăsese nimic întreg pe 
insula Saint-Geroges. Pietrele tremurau şi zburau în 
ţândări, tunul găurea zidurile, gloanţele se striveau de 
dalele mari şi un fum des întuneca aerul de strigăte, de 
ameninţări şi de gemete. 

Canolles observă că ceea ce făcea cel mai rău fortului său 
era bateria domnului de La Rochefoucauld. 

— Vibrac, spuse el, ocupă-te de Ravăilly, să nu câştige un 
deget de pământ în lipsa mea. Eu dau o fugă până la 
baterii. 

În adevăr, Canolles alergă la cele două guri de tun care 
răspundeau focului domnului, de La Rochefoucauld, 
conduse tirul, se făcu încărcător, ochitor, comandant, 
distruse într-o clipă trei din cele şase guri de foc şi culcă la 
pământ, în câmpie, vreo cincizeci de oameni. Ceilalţi care 
nu se aşteptau la o rezistenţă atât de înverşunată, intrară în 
debandadă şi începură să fugă. 

Domnul de La Rochefoucauld, în timp ce-i strângea, fu 
atins de o schijă care îi smulse sabia din mână. 

Văzând acest rezultat, Canolles lăsă restul operaţiei pe 
seama comandantului bateriei şi alergă la locul unde 
compania Navailles, sprijinită de burghezii lui Espagnet, 
continua să forţeze asaltul. 

Vibrac continua să reziste, însă primise un glonţ în umăr. 

Prezenţa lui Canolles dublă curajul trupelor, iar sosirea lui 
fu salutată cu strigăte de bucurie. 

— Iartă-mă! Îi strigă el lui Ravailly, am fost obligat să te 
părăsesc un moment, dragul meu, după cum ţi-ai dat 


seama, am demontat tunurile domnului duce de La 
Rochefoucauld, dar fii liniştit, iată-mă. 

Şi pentru că în acel moment căpitanul companiei 
Navailles, prea însufleţit ca să poată răspunde glumei pe 
care poate nici n-o auzise, în mijlocul tumultului înfricoşător 
pe care o făceau bateriile şi muschetele, îşi conducea 
oamenii la asalt pentru a treia oară, Canolles scoase pistolul 
de la brâu şi întinzând mâna spre fostul său camarad, acum 
inamicul său, trase. 

Glontele, îndrumat de o mână sigură, şi de un ochi precis, 
îi sfărâmă braţul lui Ravailly. 

— Mulţumesc, Canolles, strigă acesta care văzuse de unde 
pornise glonţul, mulţumesc, am să ţi-o plătesc! 

Cu toată stăpânirea de sine, tânăru! Căpitan fu silit să se 
oprească iar sabia îi căzu din mână. Remoneng veni în 
goană şi-i prinse în braţe. 

— Vrei să te pansezi la mine, Ravailly? Strigă Canolles, am 
un chirurg care e tot atât de priceput pe cât bucătarul în 
meseria lui. 

— Nu, mă întorc la Bordeaux. Însă, aşteaptă-mă dintr-un 
moment în altul, căci mă reîntorc, ţi-o promit. Numai că de 
data aceea am să-mi aleg momentul. 

— Înapoi! Înapoi! Strigă Remoneng. Ne retragem... La 
revedere, Canolles, ai câştigat prima manşă... 

Remonenq avea dreptate: artileria făcuse ravagii în 
armata de, pe uscat, care pierduse cel puţin o sută de 
oameni. Armata de apă, pierduse tot pe atât. Însă pierderea 
cea mai mare o suferise compania Navailles, care, pentru a- 
şi păstra onoarea uniformei, voise să meargă mereu în 
Iruntea burghezilor lui Espagnet. 

Canolles îşi ridică pistolul descărcat. 

— Încetaţi focul! Spuse el, lăsaţi-i să bată liniştiţi în 
retragere: n-avem muniţi de pierdut... 

În adevăr, loviturile care s-ar fi tras ar fi fost în mare parte 
pierdute. Asediatorii se retrăgeau în grabă părăsind morţii 
şi luând cu ei pe răniţi. Canolles îşi numără oamenii: avea 


şaisprezece răniţi şi patru morţi. El, personal, nu suferise 
nici măcar o zgărietură. 

— Drace! Spuse el, zece minute mai târziu după ce Nanon 
terminase cu mângâierile de bucurie, n-am aşteptat prea 
muât ca să-mi câştig brevetul de guvernator... Ce măcelărie 
prostească! Le-am ucis cel puţin o sută cincizeci de oameni 
şi i-am zdrobit braţul unuia din cei mai buni prieteni ai mei 
ca să-l împiedic să moară. 

— Da, spuse Nanon, dar dumneata eşti sănătos? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Şi cu -siguranţă că mi-ai 
purtat noroc, Nanon... Dar atenţie la al doilea atac! 
Bordelezii sunt încăpăţânaţi! Şi de altfel, Ravailly şi 
Remoneng mi-au promis că vor reveni. 

— Ei bine! Spuse Nanon, fortul Saint-Georges e comandat 
de acelaşi om şi e apărat de aceiaşi soldaţi... N-au decât să 
vină şi a doua oară, vor fi primiţi şi mai bine decât prima 
dată. Căci până atunci ai să-ţi îmbunătăţeşti posiblităţile de 
apărare? 

— Draga mea, îi spuse confidenţial Canolles lui Nanon, nu 
cunoşti bine o cetate decât când te foloseşte de fortificațiile 
ei... A mea nu este inexpugnabilă, am descoperit asta de 
curând... Şi dacă aş fi în locul ducelui de La Rochefoucauld 
aş lua insula Saint-Georges mâine dimineaţă!... Apropo, 
d'Elboin nu va mai lua masa cu noi. 

— De ce? 

— A fost tăiat în două de un obuz. 

VI. 

Înapoierea asediatorilor la Bordeaux a fost în spectacol 
trist. 

Burghezii plecaseră triumfători, contând pe numărul lor, 
pe priceperea generalilor, care se arătau foarte liniştiţi, pe 
desfăşurare evenimentelor, şi pe îndemânarea omului de a 
acţiona în faţa primejdiei. 

În adevăr, care dintre asediatori n-a cutreierat, în tinereţe, 
prin pădurea şi câmpia din insula Saint-Georges, singur, 
sau într-o dulce companie? Care bordelez n-a pus mâna pe 


vâsle, pe muscheata de vânătoare sau pe plasa pescarului 
în porţiunea aceasta pe care urma să o revadă acum în 
calitate de soldat? 

Din această cauză înfrângerea a fost de două ori mai grea 
pentru burghezii noştri pentru că se făcuseră de ruşine şi în 
faţa oraşului şi în faţa duşmanului. Aşa că se înapoiară cu 
capetele plecate, ascultând cu resemnare vaietele şi 
gemetele femeilor care, numărând războinicii lipsă, după 
obiceiul sălbaticilor din America, îşi dădeau seama treptat 
de pierderile suferite de învinşi. 

Atunci un murmur general de doliu şi de dezorientare se 
aşternu peste marele oraş. Soldaţii povestiră acasă, fiecare 
în felul său, dezastrul suferit. Comandanții se prezentară la 
prinţesă, care locuia, am mai spus, la preşedintele 
parlamentului. 

Doamna de CondC aştepta la fereastră înapoierea 
expediției. Născută într-o familie de soldaţi, soţia unuia din 
cei mai mari învingători din lume, crescută în disprețul 
armurii ruginite şi al panaşului ridicol al burghezilor, ea nu 
putea lupta însă împotriva unui val de îngrijorare gândindu- 
se că burghezii, partizanii săi, aveau să lupte împotriva unei 
armate de bătrâni soldaţi. Totuşi trei lucruri o linişteau: 
prima, că expediţia era condusă de domnul de La 
Rochefoucauld; a doua că în frunte mergea regimentul 
Navailles; al treilea că pe drapele era scris numele de 
Condd. 

Însă print-un contrast uşor de înţeles, tot ce reprezenta 
speranţă pentru prinţesă constituia durere pentru doamna 
de Cambes; după cum ce era durere pentru ilustra doamnă; 
urma să fie un motiv de triumf pentru vicontesă. 

Ducele de La Rochefoucauld se prezentă cel dintâi în faţa 
prinţesei; mâneca hainei era sfâşiată iar cămaşa plină de 
sânge. 

— Este adevărat, ce mi s-a spus? Întrebă prinţesa, 
venindu-i în întâmpinare. 

— Ce vi s-a spus, doamnă? Întrebă rece, ducele. 


— Se spune că aţi fost respins. 

— Nu se spune destul, doamnă, ca să fim drepţi, am fost 
bătuţi! 

— Bătuţi! Strigă prinţesa îngălbenindu-se, bătuţi! Nu e cu 
putinţă! 

— Bătuţi, murmură vicontesă, bătuţi de domnul de 
Canolles...! 

— Dar cum a fost posibil? Întrebă doamna de Conde, pe un 
ton sfidător care îi trăda profunda indignare. 

— A fost, doamnă, aşa cum se întâmplă în toate decepţiile, 
în joc, în dragoste, în război. Ne-am lovit de cineva mai fin 
sau mai puternic decât noi. 

— Dar e atât de viteaz, acest domn de Canolles? Întrebă 
prinţesa. 

Inima doamnei e Cambes, tresări de fericire. 

— Ei, doamne! Răspunse La Rochefoucauld ridicând din 
umeri, viteaz ca orice om!... Numai că dispunând de soldaţi 
odihniţi, de ziduri solide şi pentru că era gata pregătit, fiind 
probabil prevenit, ne-a risipit bordelezii noştri. Ah! 
Doamnă, în paranteză fie spus, ce soldaţi proşti! Au dat bir 
cu fugiţii de la primul foc. 

— Dar Navailles? Întrebă repede Claire fără să-şi dea 
seama de imprudenţa acestei întrebări. 

— Doamnă, spuse La Rochefoucauld, singura deosebire 
între Navailles şi burghezi, este că burghezii au fugit iar 
Navailles s-a repliat. 

— Atât ne-ar lipsi să pierdem acum şi Vayres! 

— Nu zic nu, răspunse rece la Rochefoucauld. 

— Bătuţi! Repetă prinţesa bătând cu piciorul în pământ, 
bătuţi de nişte oameni de nimic, comandaţi de un aomn de 
Canolles! Ce nume ridicol! 

Claire se roşi până în albul ochilor. 

— Găsiţi numele acesta ridicol, doamnă, replică ducele; 
însă domnul de Mazarin îl găseşte sublim. Şi aş îndrăzni 
chiar să spun, adăugă el aruncând repede o privire ascuţită 
spre Claire, că aceasta nu e numai părerea sa. Numele sunt 


ca şi culorile, doamnă, spuse el surâzând cu surâsul lui 
morocănos, asupra lor nu-ţi poţi impune părerea. 

— Credeţi că Richon este omul care s-ar lăsa bătut? 

— De ce nu? Eu nu m-am lăsat bătut? Trebuie să aşteptăm 
să treacă neşansa; războiul este un joc; într-o zi sau în alta, 
o să ne luăm revanşa. 

— Asta nu s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi urmat planul meu, 
interveni doamna de Tourville. 

— Este adevărat, spuse prinţesa, râu se poate face 
niciodată ce propunem, sub pretext că suntem femei şi că 
nu ne pricepem deloc la război... Bărbaţii fac după capul lor 
şi se lasă bătuţi. 

— Ei, doamne, aşa e, doamnă, dar asta s-a întâmplat şi 
celor mai buni generali. Paulus-Emilius s-a lăsat bătut la 
Cannae, Pompei la Pharsala şi Atilla la Chatillcn. Numai 
Alexandru şi dumneavoastră, doamnă de 'Tourville, n-aji fost 
bătuţi niciodată. la să vă vedem planul. 

— Planul meu, domnule duce, spuse doamna de Tourville, 
cu vocea ei uscată, era să se fi făcut un asediu în toată 
regula. N-am fost ascultată şi s-a preferat o lovitură, 
rezultatele le vedeţi. 

— Răspundeţi-i, doamnei, domnule Lenet, spuse ducele, eu 
nu mă simt destul de tare în strategie ca să susţin lupta. 

— Doamnă, spuse Lenet, ale cărui buze nu se deschiseseră 
până atunci decât ca să schiţeze un surâs, asediului pe care 
îl propuneaţi se opunea faptul că bordelezii nu sirjt soldaţi, 
ci burghezi. Lor le trebuie să mănânce acasă şi să doarmă 
în patul conjuga). Or, un asediu în toată regula exclude o 
mulţime de comodităţi cu care nu sunt obişnuiţi bravii 
noştri cetăţeni. De aceea au asediat insula Saint-Georges ca 
nişte amatori; nu-i condamnaţi că au eşuat astăzi; vor face 
iar cele patru leghe şi vor reîncepe acelaşi război ori de 
câte ori va fi nevoie. 

— Credeţi că vor reîncepe? Întrebă prinţesa. 

— Oh! Cât despre asta, sunt sigur, doamnă, spuse Lenet, 
iubesc prea mult insula ca s-o lase regelui. 


— Şi o vor cuceri? 

— Cu siguranţă, într-o zi sau alta... 

— Ei bine! În ziua în care o vor cuceii, strigă doamna 
prinţesă, vreau să fie împuşcat acest insolent domn de 
Canolles, dacă nu se predă fără condiţii. 

Claire simţi un fior de moarte că-i strâbate prin vine. 

— Să-l împuşcăm? Spuse ducele de La Rochefoucauld, 
drace! Dacă în felul acesta înţelege alteţa voastră să facă 
război, mă felicit cu toată sinceritatea că nu mă număr 
printre prietenii săi. 

— Atunci să se predea. 

— Aş vrea să ştiu ce-ar zice alteţa voastră dacă s-ar preda 
Richon. 

— Richon nu e în joc, domnule duce, nu e vorba de Richon. 
Să mi se aducă un burghez, un magistrat, un consilier sau 
cam aşa ceva căruia să-i pot votbi şi care să mă asigure că 
ruşine, a asta n-o să rămână fără consecinţe dureroase 
pentru cei care m-au făcut să beau acest pahar. 

— Asta se potriveşte, de minune, spuse Lenet. lată pe 
domnul d'Espagnet care solicita onoarea să fie primit de 
alteţa voastră. 

— Să intre, spuse prinţesa. 

În tot timpul acestei discuţii, inima lui Claire când bătea 
să-i spargă pieptul, când se strângea ca într-o menghină; în 
adevăr, şi ca se gândea că burghezii îl vor face pe Canolles 
să plătească greu primul lui triumf. 

Dar a fost şi mai greu când a venit Espagnet, care, prin 
protestele sale, exageră asigurările date de Lenet. 

— Doamnă, se adresă el prinţesei, alteţa voastră să fie 
liniştită, în loc de patru mii de oameni vom trimite opt mii; 
în loc de şase tunuri vom trimite douăsprezece; în loc de o 
sută de oameni vom pierde două sute, trei sute, cniar patru 
sute dacă e cazul, dar vom cuceri Saint-Georges; 

— Bravo, domnule, spuse ducele, iată un fel frumos de a 
vorbi; ştiţi că eu sunt omul dumneavoastră, fie ca şef, fie ca 
voluntar, oricând veţi încerca aeestă nouă expediţie. Numai 


că, vedoţi dumneavoastrtă, o pierdere de cinci sute de 
oameni, comiderând încă patru expediţii ca aceasta, ar 
reduce armata noastră la o cincime. 

— Domnunle duce, continuă Espagnet, în Bordeaux sunt 
treizeci de mii de oameni în stare să poarte arma; vom 
trage după noi toate tunurile din arsenal, dat a va fi nevoie; 
vom trage cu o asemenea putere încât un munte de granit 
s-ar preface în pulbere; voi trece personal râul la fruntea 
geniştilor şi vom relua Saint-Georges. Adineaori am făcut 
acest jurământ solemn. 

— Mă îndoiesc că veţi putea lua Saint-Georges cât timp va 
fi în viaţă domnul de Canolles, spuse Claire cu o voce abia 
şoptită. 

— Ei bine! Îl vom ucide sau vom pune să fie ucis şi apoi 
vom lua Saint-Georges. 

Doamna de Cambes abia putu să-şi reţină un strigăt de 
spaimă. 

— Vreţi să luăm Saint-Georges? 

— Cum? Cum dacă vrem? Strigă prinţesa. Cred şi eu, asta 
e tot ce vrem. 

— Ei bine! Spuse doamna de Cambes, lăsaţi-mă pe mine şi 
vă voi preda cetatea. 

— Ei aş! Răspunse prinţesa, mi-ai mai promis asta şi ai dat 
greş. 

— l-am promis alteţei voastre să fac o tentativă pe lângă 
domnul de Canolles. Tentativa aceasta a eşuat, l-am găsit 
inflexibil pe domnul de Canolles. 

— Şi crezi că după triumf ai să-l găieşti mai binevoitor? 

— Nu. Dar de data asta nu vă spun că vă voi preda pe 
guvernator, vă spun că vă voi preda fortăreaţa. 

— Cum? 

— Introducând soldaţii dumneavoastră până în curtea 
interioară a fortăreței. 

— Doamnă, sunteţi vreo zână de vă angajaţi la o asemenea 
treabă? Întrebă La Rochefoucauld. 

— Na, domnule, eu sunt proprietara, spuse vicontesă. 


— Doamna glumeşte, reluă dacele. 

— Nu, nu, spuse l enet, întrwăd multe lucruri în cele trei 
cuvinte pe care le-a pronunţat doamna de Cambes. 

— Atunci mi-e destul, spuse vicontesa, şi avizul dat de 
domnul Lenet înseamnă totul pentru mine. Vă repet că 
Saint-Georges este ca şi luat dacă pot să-i spun patru vorbe 
domnului Lenet, în particular. 

— Doamnă, spuse doamna de Tourville, şi eu iau Saint- 
Georges, dacă mi se lasă mână liberă. 

— S-o luăm mai întâi pe doamna de Tourville să-şi expună 
tare, planul său, spuse Lenet reţinând-o pe doamna de 
Cambes care voia să-l tragă într-un colţ al camerei, apoi îmi 
veji spune încet planul dumneavoastră. 

— Vorbiţi, spuse prinţesa. 

— Plec noaptea cu douăzeci de bărci încărcate cu două 
sute de muşchetari; o altă trupă tot atât de numeroasă se 
strecoară de-a lungul malului drept; alţi patru, cinci sute 
urcă pe malul stâng, între timp o mie sau o mie două sute 
de bordelezi... 

— Atenţie, doamnă! Spuse La Rochefoucauld, aţi şi angajat 
până acum o mie, o mie două sute de oameni. 

— Eu, spuse Claire, cu o singură companie, iau Saint- 
Georges; daţi-mi Navailles şi răspund de totul. 

— E de analizat, răspunse prinţesa, în timp ce domnul de 
La Rochefoucauld, surâzând cu cel mai dispreţuitor surâs al 
Său, privea cu milă la femeile astea discutând probleme de 
război care ar fi pus în încurcătură pe oamenii cei mai 
îndrăzneţi şi întreprinzători. 

— Vă ascult, spuse Lenet. Veniţi, doamnă. 

Şi Lenet o conduse pe vicontesă în dreptul unei ferestre. 

Claire îi spuse taina la ureche, iar Lenet scăpă un strigăt 
de bucurie. 

— În adevăr, spuse el întorcându-se spre prinţesă, dacă i- 
aţi da mână liberă doamnei de Cambes, Saint-Georges va fi 
luat. 

— Când? 


— Când veţi vrea. 

— Doamna este un mare căpitan, spuse cu ironie La 
Rochefoucauld. 

— O să constataţi, domnule duce, când veţi intra 
triumfător în fortul de la Saint-Georges, fără să fi tras un 
singur foc, răspunse Lenet. 

— Voi aproba atunci. 

— Atunci, spuse prinţesa, dacă situaţia este atât de sigură 
pe cât spuneţi, să se facă pregătirile pentru mâine. 

— În ziua şi la ora care o să-i placă alteţei voastre, 
răspunse doamna de Cambes, voi aştepta ordinele sale în 
apartamentul meu. 

Şi spunând acestea salută şi plecă; prinţesa, care trecuse, 
într-un moment, de la mânie la speranţă, făcu la fel. 
Doamna de Tourville o urmă. Espagnet, după ce-şi reînnoise 
promisiunile, plecă şi el iar ducele rămase singur cu Lenet. 

VII 

— Dragă Lenet, spuse ducele, de vreme ce femeile se 
ocupă de război, cred că ar fi bine ca bărbaţii să facă puţină 
intrigă. Am auzit vorbindu-se de un oarecare Cauvignac, pe 
care l-aţi însărcinat să recruteze o companie şi care mi-a 
fost prezentat ca un om îndemânatic. Am cerut să-l văd, e 
posibil să-l văd? 

— Monseniore, vă aşteaptă, spuse Lenet. 

— Atunci să intre. 

Lenet trase de cordonul soneriei şi un servitor apăru. 

— Pofteşte-l pe căpitanul Cauvignac, spuse Lenet. 

Un moment mai târziu, vechea noastră cunoştinţă se arăta 
în pragul uşii. Dar prudent, ca de obicei, rămase pe loc. 

— Apropiaţi-vă, căpitane, spuse ducele, sunt domnul duce 
de La Rochefoucauld. 

— Monseniore, vă cunosc foarte bine, răspunse Cauvignac. 

— Aşa! Cu atât mai bine. Aţi primit ordin să recrutaţi o 
companie? 

— Este recrutată. 

— De câţi oameni dispuneţi? 


— O sută cincizeci. 

— Bine echipați, bine înarmaţi? 

— Bine înarmaţi, prost echipați. Înainte de toate ne-am 
îngrijit de arme, ca de un lucru esenţial. Pentru echipament 
n-am mai avut bani, pentru că sunt un om dezinteresat şi 
pentru că am fost amânat mai ales de dragostea mea 
pentru domnii prinți şi pentru că n-am primit, de la domnul 
Lenet, decât zece mii de livre. 

— Şi cu aceste zece mii de livre aţi înrolat o sută de 
soldaţi? 

— Da, monseniore. 

— Admirabil. 

— Monseniore, procedez după mijloace cunoscute numai 
mie. 

— Dar oamenii unde sunt? 

— Aici, o să vedeţi faimoasa companie. Mai ales sub raport 
moral, monseniore; toţi oameni de condiţie, nici o singură 
secătură. 

Ducele de La Rochefoucauld se apropie de fereastră şi 
văzu, în adevăr, în stradă, o sută cincizeci de indivizi de 
toate vârstele, de toate staturile şi de toate condiţiile, 
menţinuţi pe două rânduri de Ferguzon, Barrabas, Carrotel 
şi ceilalţi doi camarazi ai lor, îmbrăcaţi în costume 
strălucitoare. Indivizii aceştia păreau mai mult o trupă de 
bandiți, decât o companie de soldaţi. 

Aşa cum spusese Cauvingac, erau îmbrăcaţi în zdrenţe, 
dar foarte bine înarmaţi. 

— Aţi primit vreun ordin, cu privire la oamenii 
dumneavoastră? Întrebă ducele. 

— Am primii ordin să-i duc la Vayres şi nu aştepl decât 
coufir-marea acestui ordin din partea domnului duce ca să 
încredinţez compania mea domnului Richon care o 
aşteaptă. 

— Dar dumneavostră nu veţi rămâne la Vayres, cu ei? 

— Eu, monseniore, am principiul de a nu face prostia să 
mă închid între patru ziduri când pot ră bat câmpii Am fost 


născut să duc o viaţă patriarhală. 

— Bine! Rămâneţi unde vreţi, însă trimiteţi oamenii la 
Vayres. 

— Deci, ei vor face parte dir. Garnizoana acelei fortărețe? 

— Da. 

— Sub comanda domnului Richon? 

— Da. 

— Dar, monseniore, spuse Cauvignac, ce vor mai face şi 
oamenii mei acolo, pentru că în fortăreață sunt de pe acum 
aproape trei sute de oameni. 

— Sunteţi atât de curios? 

— Oh! Nu din curiozitate monseniore, din teamă. 

— De ce vă temeţi? 

— Mi-e teamă să nu fie condamnaţi la inacţiune şi asta ar fi 
supărător; cine lasă o armată bună să ruginească, greşeşte. 

— Fiţi liniştit, căpitane, nu vor rugini, în opt zile se vor 
bate 

— Şi atunci o să mi-i omoare. 

— E posibil, afară de cazul că dispunând de un mijloc de 
recrutare al soldaţilor, nu aveţi şi un secret pentru a-i face 
invulnerabili. 

— Ah! Nu e vorba de asta, ci de faptul că înainte de a mi-i 
omori, aş vrea să fie plătiţi. 

— Nu mi-aţi spus că aţi primii zece mii de livre? 

— Da, ca aconto. Întrebaţi-l pe domnul Lenet, care este un 
om corect şi care, sunt sigur, că îţi aduce aminte de 
înţelegerea dintre noi. 

Ducele se întoarse spre Lenet. 

— Este adevărat, domnule duce, spuse corectul consilier, i- 
am dat domului Cauvignac zece mii de livre în bani peşin 
pentru primele cheltuieli, însă i-am promis o sută de scuzi 
de om, în afara celor zece mii de livre. 

— În cazul acesta, spuse ducele, îi datorăm căpitanului 
treizeci şi cinci de mii de livre? 

— Exact, monseniore? ! 

— Vi se vor da. 


— Nu s-ar putea vorbi la prezent, monseniore? 

— Nu. Imposibil. 

— De ce? 

— Pentru că faceţi parte dintre prietenii noştri şi străinii 
trec înainte de toate. Înţelegeţi însă că numai când ţi-e 
teamă de oameni cauţi să-i îmbunezi. 

— Excelentă maximă! Spuse Cauvignac, totuşi în toate 
înțelegerile se obişnuieşte să se fixeze un termen. 

— Bine! Să zicem opt zile, adăugă Cauvignac. 

— De acord, opt zile, adăugă Cauvignac. 

— Dar dacă nu plătim în opt zile? Întrebă Lenet. 

— În cazul acesta, spuse Cauvignac, redevin stăpân pe 
companie. 

— Este foarte corect, spuse ducele. 

— Şi pot să fee cu ea ce vreau? 

— Dacă vă aparţine. 

— Totuşi... Spuse Lenet. 

— Aş! Spuse ducele, pentru că o ţinem închisă în Vayres. 

— Nu-mi plac înțelegerile de genul acesta, spuse Lenet, 
clătinând din cap. 

— Şi totuşi sunt recunoscute în cutumele Normandiei, 
spuse Cauvignac: asta se numeşte „vânzare cu clauză de 
răscumpărare”. 

— Aşadar ne-am înţeles? Întrebă ducele. 

— Perfect, răspunse Cauvignac. 

— Când vor pleca oamenii? 

— Imediat, dacă ordonaţi. 

— Atunci, ordon. 

— În cazul acesta, monseniore, au plecat. 

Căpitanul cobori, spuse ceva la urechea lui Ferguzon iar 
compania Cauvignac, însoţită de toţi curioşii care se 
strânseseră în jur, atraşi de aspectul ei ciudat, se 
îndreptară spre port unde o aşteptau trei corăbii cu care 
trebuiau să urce fluviul Dordona până la Vayres, în timp ce 
şeful ei, credincios principiilor de libertate exprimate cu un 


moment mai devreme ducelui de la Rochefoucauld, o 
privea, cu dragoste, cum se îndepărta. 

În timpul acesta, retrasă în apartamentul său, vicontesă 
suspina şi se ruga. 

„Oh! Doamne, n-am putut să-i salvez onoarea în întregime, 
dar cel puţin am salvat aparențele. Nu trebuie să fie învins 
prin forţă, căci, îl cunosc, dacă ar fi învins prin forţă, ar 
muri apărându-se; trebuie învins prin trădare. Atunci când 
va afla ce am făcut pentru el şi mai ales în ce scop am făcut- 
O, aşa învins cum va fi mă va binecuvânta”. 

Şi liniştită de această speranţă, se ridică, scrise câteva 
cuvinte pe care le ascunse în sân şi trecu la doamna 
prinţesă care, tocmai o chemase ca să o ajute să îngrijească 
de răniţi şi să împartă consolări şi bani văduvelor şi 
orfanilor. 

Doamna prinţesă strânsese pe toţi cei care participaseră 
la expediţie, îi lăuda, în numele său personal şi al domnului 
duce d'Enghien, pentru faptele de arme ale celor care se 
distinseseră, vorbi mult cu Ravailly care, cu braţul în eşarfă, 
jură că era gata să reînceapă de a doua zi chiar; puse mâna 
pe umărul lui d'Espagnet, spunându-i că-l consideră pe el şi 
pe bravii lui bordelezi ca susţinătorii cei mai vajnici ai 
partidului său; în sfârşit, înfierbântă atât de bine toate 
imaginaţiile, încât chiar şi cei mai descurajaţi jurară să-şi ia 
revanşa, declarând că sunt gata să se întoarcă, chiar acum, 
pe insula Saint-Georges. 

— Nu, nu chiar acum, spuse prinţesa, odihniţi vă, o zi şi o 
noapte şi poimâine vă veţi instala acolo pentru totdeauna. 

Asigurarea aceasta, spusă cu o voce hotărâtă, fu primită 
cu ovaţii şi strigăte războinice. Fiecare strigăt se înfigea în 
inima vicontesei, căci păreau tot atâtea pumnale care 
amenințau viaţa iubitului ei. 

— Ai văzut, Claire, la ce m-am angajat, spuse prinţesa, 
acum e rândul tău, ca să mă achit faţă de aceşti oameni 
viteji. 


— Fiţi liniştită, doamnă, răspunse vicontesa, am să-mi ţin 
promisiunea pe care am făcut-o. 

Chiar în aceeaşi seară, un mesager porni în grabă spre 
insula Saint-Georges. 

VII. 

A doua zi, în timp ce Canolles făcea inspecția de dimineaţă, 
Vibrac se apropie de el şi-i dădu un bilet şi o cheie pe care 
le adusese, în timpul nopţii, un necunoscut şi pe care le 
predase locotenentului de serviciu spunându-i că nu era 
nevoie de răspuns. 

Canolles tresări recunoscând scrisul doamnei de Cambes 
şi deschise plicul, tremurând. 

„În ultimul meu bilet, v-am prevenit că, în cursul nopţii, 
fortul Saint-Georges avea să fie atacat. Prin aceasta vă 
previn că mâine fortul Saint-Georges va fi cucerit; ca om, ca 
soldat al regelui, nu riscaţi decât să cădeţi prizonier, însă 
domnişoara de Lartigues este într-o cu totul altă situaţie, 
iar ura care i se poartă este atât de mare încât n-aş putea 
răspunde de viaţa sa dacă ar cădea în mâinile bordelezilor. 
Determinaţi-o să fugă şi am să vă spun cum. 

La capul patului dumneavoastră, în spatele unei tapiţerii. 
Purtând blazonul familiei de Cambes, cărora le-a aparţinut 
odinioară insula Saint-Georges, care făcea parte din 
domeniul lor şi pe care defunctul meu soţ, domnul viconte 
de Cambes, a dăruit-o regelui, veţi găsi o uşă a cărei cheie 
v-o trimit. Este una din deschiderile spre un tunel care 
trece pe sub fluviu şi ajunge la castelul de Cambes. 
Îndemnaţi-o pe domnişoara de Lartigues să fugă prin acest 
tunel... Şi, dacă o iubiţi... Fugiţi împreună cu ea. 

Răspund de viaţa ei, aveţi cuvântul meu. 

Adio, suntem chit”. 

Vicontesa de Cambes. 

Canolles citi şi reciti scrisoarea, tremurând de groază la 
fiecare rând, îngălbenindu-se la fiecare citire: simţea, fără 
să-şi poată explica acest mister, că o putere stranie îi 
cuprinde şi pune stăpânire pe el. Subterana aceasta care 


răspundea la capul patului său, care făcea legătura cu 
castelul de Cambes şi care trebuia să servească pentru fuga 
lui Nanon, n-ar fi putut servi oare, dacă s-ar fi cunoscut 
secretul acestei treceri, ca să se predea Saint-Georges 
duşmanului? 

Vibrac urmărea, curios ultimele emoţii care se reflectau pe 
faţa guvernatorului. 

— Veşti proaste, domnule comandant? 

— Da, s-ar părea că noaptea viitoare vom fi atacați din 
nou. 

— Încăpăţânaţii! Spuse Vibrac, aş fi crezut că le-a fost 
destul cât au fost de ţesălaţi ca să nu mai auzim de ei cel 
puţin vreo opt zile. 

— Nu mai e nevoie să vă recomand cea mai strictă 
supraveghere. 

— Fiţi liniştit, domnule comandant. Desigur că o să ne 
surprindă ca şi data trecută? 

— Nu ştiu, dar trebuie să fim pregătiţi pentru orice 
eventualitate şi să luăm aceleaşi măsuri pe care le-am luat 
şi atunci. 'Terminaţi inspecția în locul meu, eu mă întorc la 
mine ca să scriu nişte ordine. 

De Vibrac făcu un semn de acceptare şi se îndepărtă cu 
acea nepăsare militară pe care o au faţă de primejdie 
oamenii expuşi să întâlnească primejdia la fiecare pas. 

Canolles intră la el cu toată grija ca să nu fie observat de 
Nanon ţi după ce se convinse că era singur în cameră, 
închise uşa cu cheia. 

La capul patului se găsea în adevăr o tapiţerie cu blazonul 
seniorilor de Cambes înconjurată de un fel de ramă din aur. 

Canolles îndepărtă rama care, desprinzându-se de 
tapiţerie, lăsă să se vadă conturul unei uşi. 

Uşa aceasta se deschise cu cheia pe care o primise de la 
vicontesă, împreună cu scrisoarea, şi în faţa lui Canolles se 
ivi deschiderea către o subterană, care se îndrepta în mod 
vizibil în direcţia castelului de Cambes. 


Un moment, Canolles rămase mut, cu fruntea înecată de 
sudoare. Tunelul acesta, care putea să nu fie singurul, îl 
speria, fără să vrea. 

Aprinse o lumânare şi se pregăti să o cerceteze. 

Cobori mai întâi douăzeci de trepte repezi, apoi, urmând o 
pantă mai blândă, continuă să se înfunde în adâncul 
pământului. 

În curând auzi deasupra capului un zgomot surd care la 
început îl sperie căci nu ştia de unde venea, dar mergând 
mai departe recunoscu imensul murmur al fluviului care îşi 
rostogolea apele spre ocean. 

Pe tavan se făcuseră multe crăpături prin care trebuie să fi 
trecut apa, în mai multe rânduri; însă crăpăturile, 
observate la timp, fuseseră înfundate cu un fel de ciment 
care devenise mai tare decât piatra pe care o consolida. 

Timp de zece minute, Canolles auzi rostogolindu-se apele 
deasupra capului său, apoi zgomotul scăzu din ce în ce şi în 
curând nu se mai auzi decât un murmur slab. Apoi şi acest 
murmur se stinse şi tăcerea îi luă locul. După încă vreo 
cincizeci de paşi făcuţi în mijlocul acestei tăceri, Canolles 
ajunse la o scară asemănătoare cu aceea pe care coborâse 
şi care se sfârşea în dreptul unei uşi masive pe care zece 
oameni. Împreună, n-ar fi putut-o clinti şi care era acoperită 
cu o placă groasă din fier ca să o ferească de foc. 

— Acum, înţeleg îşi zise Canolles, o vor aştepta pe Nanon 
la această uşă şi o vor salva. 

Canolles se întoarse, traversă râul, găsi scara, ajunse în 
camera lui, aşeză rama la loc şi intră la Nanon, foarte 
îngândurat. 

IX. 

Ca de obicei, Nanon era înconjurată de hărţi, de scrisori şi 
de cărţi. Biata femeie făcea în felul său războiul civil pentru 
rege De îndată ce-l zări pe Canolles îi întinse mâna cu 
bucurie. 

— Regele soseşte, în opt zile vom fi în afară de orice 
pericol, spuse ea. 


— Soseşte mereu, dar, din păcate, nu mai ajunge, 
răspunse Canolles cu un surâs trist. 

— Oh! De data asta sunt bine informată, dragă baroane, o 
să fie aici în mai puţin de opt zile. 

— Oricât s-ar giăbi, Nanon, pentru noi tot va ajunge prea 
târziu. 

— Ce spui? 

— Spun că în loc să-ţi consumi nervii cu hărţile şi cu 
hârtiile astea, ai face mai bine să te gândeşti la posibilitatea 
de a fugi. 

— Să fug? De ce? 

— Fentru că am primit veşti proaste, Nanon. Se prepară o 
nouă expediţie: de data asta pot să fiu ucis. 

— Ei bine, prietene, n-am hotărât că soarta dumitale este 
soarta mea şi norocul dumitale e norocul meu? 

— Nu, nu se mai poate aşa; voi fi foarte slab dacă voi şti că 
trebuie să mă gândesc la salvarea dumitale. La Agen, n-au 
vrut să te ucidă prin foc? N-au vrui să te arunce în râu? 
Uite, Nanon, din milă pentru mine, nu insista să mai rămti, 
prezenţa dumitale mă va împinge să comit vreo laşitate. 

— Doamne, dumnezeule, Canolles, mă sperii. 

— Nanon, te implor, jură-mi că dacă voi fi atacat ai să faci 
ce-ţi voi porunci. 

— Oh! Doamne, la ce bun un asemenea jurământ? 

— Ca să-mi dai puterea să trăiesc, Nanon, dacă nu-mi 
promiţi că mfl asculţi orbeşte, îţi jur că la prima ocazie mă 
las ucis. 

— Oh! Fac tot ce vrei, Canolles, totul, îţi jur, pe dragostea 
noastră. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Dragă Nanon, acum sunt mai 
liniştit. Strângeţi bijuteriile cele mai preţioase. Unde ai 
aurul? 

— Într-un butoiaş cu doage de fier. 

— Pregăteşte toate astea, ca să le poţi lua cu dumneata. 

— Oh! Canolles ştii că adevărata comoară a inimii mele nu 
este nici aurul, nici bijuteriile. Canolles! Toate astea nu sunt 


ca să mă îndepărtezi de dumneata? 

— Nanon, cred că mă crezi om de onoare, nu-i aşa? Ei 
bine, pe onoarea mea, tot ceea ce fac acum îmi este inspirat 
numai din teama pentru primejdia care te ameninţă. 

— Crezi cu adevărat că există această primejdie? 

— Cred că mâine insula Saint-Georges va fi cucerită. 

— Cum se poate? 

— Nu ştiu, dar cred. 

— Şi dacă accept să fug? 

— Voi face totul ca să trăiesc, Nanon, îţi jur. 

— Porunceşte, prietene, şi voi asculta, spuse Nanon 
întinzând mâna spre Canolles şi, uitând de prezenţa 
acestuia, lasă să-i alunece două lacrimi de-a lungul 
obrajilor. 

Canolles strânse mâna lui Nanon şi ieşi. Dacă ar fi rămas 
un moment mai mult ar fi cules aceste două perle cu buzele, 
dar simțind la el scrisoarea vicontesei, puse mâna pe ea ca 
pe un talisman, şi scrisoarea îi dădu puterea să se 
îndepărteze. 

Ziua fu crudă. Amenințarea aceasta atât de precisă: mâine 
insula Saint-Georges va fi cucerită, suna neîncetat în 
urechile lui Canolles. Cum? În ce fel? Ce siguranţă avea 
vicontesă ca să-i vorbească astfel? Va fi atacat pe apă? Pe 
uscat? Din ce parte se va năpusti nenorocirea invizibilă şi 
totuşi atât de sigură? Să înnebuneşti, pur şi simplu! 

Cât timp fu lumină, Canolles îşi arse ochii în soare căutând 
duşmanii peste tot. Seara, îşi forţă ochii ca să distingă prin 
adâncurile pădurii, prin întinderea nesfârşită a câmpiei, 
prin sinuozităţile râului: totul fu zadarnic, nu zări nimic. 

Şi când noaptea se lăsă adâncă şi întunecoasă, o aripă a 
castelului de Cambes se ilumină; Canolles vedea pentru 
prima dată, de la sosirea lui pe insulă, lumină la castel. 

„Ah! Îşi spuse ci, salvatorii lui Nanon sunt la post. 

Şi răsuflă adânc. 

Ce stranie şi misterioasă taină ascunde inima omenească! 
Canolles n-o mai iubea pe Nanon, Canolles o adora pe 


doamna de Cambes şi totuşi în momentul când trebuia să se 
separe de aceea pe care n-o mai iubea, Canolles simţea că 
inima i se zdrobeşte; numai departe de ea sau când trebuia 
s-o părăsească, numai atunci simţea Canolles adevărata 
putere a sentimentului deosebit pe care i-l purta acestei 
fiinţe încântătoare. 

Toată garnizoana era trează şi veghea pe metereze. Obosit 
să mai privească în întuneric, Canolles se mulţumi să 
întrebe tăcerea nopţii. Niciodată întunericul nu fusese mai 
adânc şi nu păruse mai pustiu. Nici un zgomot nu tulbura 
acest calm care părea un adevărat deşert. 

Deodată se gândi că poate duşmanul avea să pătrundă în 
fort prin subterana pe care o cunoştea, acum, şi el. Era însă 
puţin probabil, căci în acest caz nu l-ar fi prevenit; se 
hotări, totuşi, să pună acolo o pază Porunci să se umple un 
butoiaş cu praf de puşcă, să i se pună un fitil, alese pe cel 
mai destoinic dintre sergenţi, dispuse să se ducă butoiaşul 
până la ultima treaptă a scării, să se aprindă o torţă şi i-o 
încredinţă sergentului. Doi soldaţi îl încadrau. 

— Dacă prin această subterană se vor prezenta mai mult 
de şase oameni, îi spuse el sergentului, somează-i să se 
retragă, dacă refuză, dă foc fitilului şi împinge butoiaşul, 
întrucât tunelul merge în pantă, va exploda în mijlocul lor. 

Sergentul luă torţa, cei doi soldaţi rămaseră în picioare, 
nemişcaţi, în spatele lui, luminaţi de reflexul roşcat al 
flăcării, la picioarele lor se afla butoiaşul cu praful de puşcă. 

Canolles urcă treptele liniştit, cel puţin din partea asta, 
dar inirând în cameră o găsi pe Nanon care, văzându-l 
coborând de pe metereze şi intrând în camera lui, îl urmase 
ca să-i ceară informaţii. Acum privea îngrozită uşa aceasta 
pe care nu o mai văzuse până atunci. 

— Oh! Doamne, sfinte! Ce e cu uşa asta? Întrebă ea. 

— Este uşa spre trecerea pe unde vei fugi, dragă Nanon. 

— Mi-ai promis că n-ai să-mi ceri să te părăsesc decât în 
cazul unui atac. 

— Îţi promit şi acum. 


— Totul pare calm în jurul insulei, prietene. 

— Şi în interiorul ei pare totul calm, nu-i aşa? Şi totuşi, la 
douăzeci de paşi de noi, se găseşte un butoiaş cu praf de 
puşcă, un om şi o torţă. Dacă omul apropie torţa de butoiaş, 
într-o secundă nu mai rămâne piatră pe piatră din tot 
castelul. Iată cât de liniştit este totul, Nanon! 

Tânăra păli. 

— Oh! Mă înfricoşezi! Strigă ea. 

— Nanon, spuse Canolles, cheamă-ţi femeile, să vină aici 
cu sipetele; valetul să-ţi aducă banii. Poate m-am înşelat, 
dar mai bine să fim pregătiţi. 

— Stai! Cine-i? Se auzi vocea sergentului din coridorul 
subteran. 

Îi răspunse o altă voce, dar nu cu accent duşmănos. 

— Vezi, spuse Canolles, au venit să te caute. 

— Încă nu a început atacul, prietene, totul este calm, mai 
lasă-mă lângă dumneata, nu vine nimeni. 

Abia terminase Nanon aceste cuvinte că strigătul „Stai! 
Cine-i?” răsună de trei ori în curtea interioară, iar după a 
treia oară se auzi un foc de muschetă. 

Canolles se repezi la fereastră şi o deschise. 

— La arme! Strigă santinela. La arme! 

Canolles zări într-un colţ o masă de oameni, neagră şi 
mişcătoare: era inamicul care ieşea în valuri pe o uşă joasă 
şi arcuită care se deschidea spre pivniţa folosită drept 
măcelărie. Desigur că în pivniţa aceasta, ca şi la capul 
patului lui Canolles, trebuia să fi fost o ieşire secretă, 
necunoscută. 

— Au venit! Strigă Canolles, grăbiţi-vă, au venit! 

În acelaşi moment, douăzeci de muschete se descărcară, 
deodată, răspunzând focului tras de santinelă. Două sau 
trei gloanţe sfărâmară geamul ferestrei la care stătuse 
Canolles, cu un moment mai înainte. 

Se întoarse, Nanon era în genunchi. 

— Nu mai e nici un minut de pierdut, Nanon! Strigă 
Canolles, vino! Vino! 


O luă în braţe cum ai lua un fulg şi cobori în subterană 
strigând oamenilor lui Nanon să-l urmeze. 

Sergentul era la post, cu torţa în mână. Cei doi soldaţi 
erau gata sil tragă într-un grup în mijlocul cărora apărea 
palid făcând numeroase semne de prietenie, vechea noastră 
cunoştinţă, jupân Pompee. 

— Ah! Domnul de Canolles, strigă el. Spuneţi-le că noi 
suntem oamenii pe care îi aşteptaţi. Ce dracu! Nu se fac 
astfel de glume cu nişte prieteni. 

— Pompee, spuse Canolles, îţi încredinţez pe doamna, 
cineva pe care îl cunoşti mi-a garantat pentru dânsa pe 
cuvânt de onoare, faţă de mine răspunzi cu capul. 

— Da, da, răspund de toate, spuse Pompee. 

— Canolles, Canolles, nu te părăsesc! Strigă Nanon 
agăţându-se de gâtul tânărului. Canolles, mi-ai promis că 
mă vei urma. 

— Am promis că voi apăra fortul Saint-Georges până n-o 
mai rămâne piatră pe piatră, şi-mi voi ţine promisiunea. 

Şi cu tot plânsul, cu toate strigătele şi rugăminţile lui 
Nanon, Canolles o încredinţă lui Pompee, care, însoţit de 
doi sau trei lachei ai doamnei de Cambes şi de servitorii 
fugarei, o luă cu el în adâncurile subteranei. 

Canolles urmări un moment această dulce şi blândă 
fantomă care se îndepărta făcându-i încă semne cu mâna. 
Dar îndată îşi aduse aminte că era aşteptat în altă parte şi 
se repezi spre scară poruncind sergentului şi celor doi 
soldaţi să-l urineze. 

De Vibrac era în camera lui, fără pălărie, palid, cu sabia în 
mână. 

— Domnule comandant, strigă el zărindu-l pe Canolles, 
duşmanul!... Duşmanul!... 

— Ştiu. 

— Ce e de făcut? 

— La dracu! Frumoasă întrebare, să ne lăsăm ucişi. 

Canolles se repezi spre curte. În drum zări o secure de 
mâner şi o luă. 


Curtea era plină de duşmani; şaizeci de soldaţi ai 
garnizoanei, strânşi în grup, încercau să apere uşa care 
ducea spre apartamentul lui Canolles. Dinspre metereze se 
auzeau strigăte şi focuri de armă ceea ce însemna că peste 
tot se dădeau lupte. 

— Comandantul! Comandantul! Strigă soldaţii văzându-l 
pe Canolles. 

— Da! Da! Comandantul care vine să cadă alături de voi. 
Curaj, prieteni, curaj! Aţi fost prinşi prin trădare, neputând 
să vă învingă. 

— În război totul e posibil, se auzi vocea batjocoritoare a 
lui Ravailly care, cu braţul în eşarfă, îşi îndemna oamenii să- 
Il prindă pe Canolles. Predă-te, Canolles, predă-te şi ţi se va 
asigura un aranjament convenabil. 

— Ah! Tu eşti Ravailly? Strigă Canolles. Credeam că mi-am 
plătit datoria de prietenie. Nu eşti mulţumit, aşteaptă... 

Şi repezindu-se vreo cinci-şase paşi înainte, azvârli cu 
atâta putere în Ravailly cu securea pe care o ţinea în mână, 
încât crăpă capul, până la umăr, unui ofiţer burghez de 
lângă comandantul companiei Navailles. Ofiţerul se prăbuşi 
mort. 

— Drace! Spuse Ravailly, ce curios fel de a răspunde 
poliţelor care ţi se fac! Ar fi trebuit să fiu, totuşi, obişnuit cu 
felul tău de a fi. Prieteni, e turbat, foc asupra lui! Foc! 

La acest ordin, o puternică salvă de focuri porni din rândul 
duşmanilor şi cinci sau şase oameni căzură în jurul lui 
Canolles. 

— Foc! Strigă şi el la rândul lui, foc! 

Dar abia trei sau patru lovituri de muschetă răspunseră 
ordinului. Surprinşi în momentul când se aşteptau mai 
puţin, tulburaţi din cauza nopţii, soldaţii lui Canolles îşi 
pierduseră curajul. 

Canolles îşi dădu seama că nu mai era nimic de făcut. 

— Intră înăuntru, spuse el lui Vibrac, intră înăuntru 
împreună cu oamenii; ne vom baricada şi nu ne vom preda 
decât atunci când vom fi luaţi cu asalt. 


— Foc! Repetară alte două voci care erau a lui Espagnet şi 
La Rochefoucauld. Amintiţi-vă de camarazii voştri ucişi, 
care cer răzbunare. Foc! 

Un uragan de foc fluieră pe la urcchile lui Canolles, fără 
să-l stingă, dar decimând încă o dată mica trupă a 
garnizoanei. 

— Retragere, Vibrac! Retragere! 

— Haideţi! Haideţi! Strigă Ravailly, înainte, prieteni! 
Înainte! 

Duşmanii se repeziră, Canolles cu cel mult încă zece 
oameni susţinură şocul; el ridică muscheta unui soldat ucis 
şi se servea de ea ca de o măciucă. 

Tovarăşii lui intrară în casă, iar el intră ultimul, după 
Vibrac. 

Apoi amândoi se proptiră în uşă, pe care reuşiră să o 
împingă, cu toate eforturile asediatorilor, şi să o fixeze cu o 
rangă groasă de fier. 

Ferestrele aveau bare de fier. 

— 'Topoare, pârghii şi dacă e nevoie chiar tunul! Se auzi 
vocea ducelui de L.a Rochefoucauld, trebuie să punem mâna 
pe ei, vii sau morţi. 

O salvă înfiorătoare urmă acestor cuvinte, două sau trei 
gloanţe străbătură uşa, unul din ele zdrobi coapsa lui 
Vibrac. 

— Pe legea mea, domnule comandant, spuse el, eu miam 
primit porţia, îngrijiţi-vă acum de dumneavoastră; asta nu 
mă mai priveşte. 

Apoi se întinse de-a lungul zidului, nemaiputându-se ţine 
pe picioare. 

Canolles se uită în jurul său, vreo doisprezece oameni mai 
erau în stare să lupte, printre ei se găsea şi sergentul care 
fusese pus planton în subterană. 

— 'Torţa, îi spuse el, ce-ai făcut cu torţa? 

— Pe legea mea, domnule comandant, am aruncat-o lângă 
butoiaş. 

— Mai arde? 


— Cred că da. 

— Bine. Pune-i pe oameni să iasă pe ferestrele sau uşile 
din fund. Caută să le asiguri şi lor şi ţie cele mai bune 
„condiţii de adăpostire; restul mă priveşte. 

— Dar, domnule comandant... 

— Executarea! 

Sergentul plecă fruntea şi făcu semn soldaţilor să-l 
urmeze. Curând dispărură cu toţii în apartamentele din 
interior; înţeleseseră gândul lui Canolles, dar nu voiau să 
sară în aer împreună cu el. 

Canolles ascultă un moment: se sfărâma uşa cu topoarele, 
fără ca salvele de muschetă să înceteze un moment. Se 
trăgea la întâmplare prin ferestrele în spatele cărora se 
bănuia că sunt îngrămădiţi asediaţii. 

Deodată un zgomot infernal anunţă că uşa cedase şi 
Canolles auzi mulţimea revărsându-se în interiorul 
castelului, cu strigăte de bucurie. 

„Bine, bine! Murmură el, peste cinci minute strigătele 
acestea de bucurie se vor transforma în urlete de 
disperare”. 

Şi se repezi în galeria subterană. 

Dar, acolo, pe butoiaş sta un tinăr cu capul prins în mâini 
şi cu torţa aprinsă la picioare. 

La zgomotul făcut de el, tânărul ridică fruntea iar Canolles 
o recunoscu pe doamna de Cambes. 

— Ah! Iată-l, în sfârşit! Spuse ea ridicându-se. 

— Claire! Murmură Canolles, ce faci aici? 

— Să mor împreună cu dumneata, dacă vrei să mori. 

— Sunt dezonorat, pierdut, trebuie să mor. 

— Eşti salvat şi glorios, eu te-am salvat. 

— Dumneata m-ai pierdut! Îi auzi? Vin, uite-i, fugi Claire, 
fugi prin subterana asta. Ai cinci minute, mai mult decât îţi 
trebuie. 

— Eu nu fug, rămân. 

— Dar ştii de ce am coborât aici? Ştii ce vreau să fac? 

Doamna de Cambes ridică torţa şi o apropie de butoiaş. 


— Nu mă îndoiesc, spuse ea. 

— Claire, strigă înspăimântat Canolles, Claire! 

— Mai spune o dată că vrei să mori şi vom muri împreună. 

Figura palidă a vicontesci indica atâta hotărâre, încât 
Canolles înţelese că era în stare să facă ce spune; se opri. 

— Dar, la urma urmei, ce vrei să faci? Întrebă el. 

— Vreau să te predai. 

— Niciodată. 

— Timpul este preţios, spuse vicontesă, predă-te. Îţi ofer 
viaţa, îţi ofer onoarea, pentru că îţi acord scuza trădării. 

— Atunci lasă-mă să fug, mă voi duce să depun spada la 
picioarele regelui, şi-i voi cere să-mi dea prilejul să-mi iau 
revanşa. 

— N ai să fugi. 

— De ce? 

— Pentru că nu mai pot trăi aşa, pentru că nu mai pot trăi 
departe de dumneata, pentru că te iubesc. 

— Mă predau, mă predau! Strigă Canolles, aruncându-se 
în genunchi la picioarele doamnei de Cambes în timp ce 
aceasta arunca departe torţa pe care o ţinuse în mână. 

„Oh! Murmură vicontesă, acum e al meu, n-o să mi-l mai ia 
nimeni”. 

Există, totuşi, un lucru ciudat şi care totuşi se poate 
explica; anume că iubirea acţionase în mod deosebit asupra 
celor două femei. 

Doamna de Cambes, reţinută, dulce, timidă, devenise 
hotărâtă, îndrăzneață şi puternică. 

Nanon, capricioasă, voluntară, devenise timidă, dulce şi 
reţinută. 

Doamna de Cambes se simţea din ce în ce mai iubită de 
Canolles. 

Nanon simţea că în fiecare zi dragostea lui Canolles 
pentru ea se micşora. 

X. 

Cea de-a doua intrare în Bordeaux a armatei prinților fu 
cu totul altfel decât prima. De data aceasta erau lauri 


pentru toată lumea, chiar şi pentru învinşi. 

Gingăşia doamnei de Cambes rezervase o mare parte din 
lauri lui Canolles care. - De îndată ce trecu bariera alături 
de prietenul său Ravailly, pe care era să-l ucidă de două ori, 
fu înconjurat ca un mare căpitan şi felicitat ca un soldat 
viteaz. 

Cei învinşi cu două zile mai înainte şi mai ales aceia care 
înghiţiseră câţiva ghionţi în luptă, îi păstraseră 
învingătorului lor o oarecare pizmă. Dar Canolles era atât 
de bun, atât de frumos şi atât de modest, şi suporta cu 
seninătate şi cu demnitate noua lui poziţie; el fusese 
înconjurat de o mulţime de prieteni binevoitori; soldaţii şi 
ofiţerii din regimentul Navailles îl lăudau atât de mult, ca 
guvernator al insulei Saint-Georges şi căpitan al lor, încât 
bordelezii uitară repede. De altfel aveau altceva la ce să se 
gândească. 

Domnul de Bouillon sosea a doua zi, sau a treia zi iar veşti 
foarte precise informau că, în cel mult opt zile, regele însuşi 
avea să sosească a Libourne. 

Doamna de Condd murea de curiozitate să-l vadă pe 
Canolles şi reuşi s-o facă stând ascunsă după perdeaua 
ferestrei. Îi găsi o înfăţişare foarte cuceritoare care 
răspundea de minune reputației pe care i-o făcuseră şi 
prietenii şi duşmanii. 

Spre deosebire de părerea doamnei prințese, doamna de 
Tourville pretinse că n-are distincţie. Lenet afirma că îl 
consideră un om galant, iar domnul de la Rochefoucauld se 
mulţumi să declare: 

— Ah! Ah! Iată-l pe erou! 

Lui Canolles i se fixă domiciliul în fortăreaţa cea mare a 
oraşului, sau cum i se spunea castelul „lrompette”. Ziua 
avea deplină libertate să umble prin oraş, &a-şi rezolve 
problemele, sau să facă ce-i plăcea. Când era ora de 
înapoiere se înapoia, pentru că-şi dăduse cuvântul de 
ondare că nu va încerca să fugă sau să întreţină 
coresponedenţă cu cei din afară. 


Înainte de a face acest ultim jurământ, Canolles ceruse 
permisiunea să scrie câteva rânduri şi pentru că 
permisiunea îi fusese acordată, îi trimisese lui Nanon 
scrisoarea următoare: „Prizonier, însă liber, în Bordeaux, 
angajat pe cuvânt de onoare de a nu întreţine 
corespondenţă în afară, îţi scriu aceste cuvinte, dragă 
Nanon, pentru a te asigura de prietenia mea, de care 
tăcerea mea ar fi putut să te facă să te îndoieşti. Mă bizui 
pe dumneata pentru a-mi apăra onoarea faţă de rege şi de 
regină”. 

Baron de Canolles. 

În condiţiile acestea, foarte blânde, după cum se poate 
vedea, se putea recunoaşte influenţa, doamnei de Cambes. 

Lui Canolles i-au trebuit vreo cinci, şase zile ca să termine 
cu toate mesele şi sărbătoririle pe care i le pregătiseră 
prietenii; era văzut mereu împreună cu Ravailly, care se 
plimba cu braţul stâng trecut sub braţul lui Cancilles şi cu 
braţul drept în eşarfă. Când se auzeau tobele bătând, iar 
bordelezii plecau în vreo expediţie, nu se putea să nu vezi 
pe marginea drumului pe Canolles, la braţ cu Ravailly, sau 
singur, cu mâinile la spate, curios, 'surâzător şi inofensiv. 

De la sosirea lui în oraş n-o văzuse pe doamna de Cambes 
decât de câteva ori şi de abia putuse să-i vorbească; se 
părea că doamnei de Cambes îi era destul să-l ştie pe 
Canolles departe de Nanon, fericită, aşa cum spusese, că 
era aproape de ea. Canolles îi scrisese ca să se plângă cu 
delicateţe de această situaţie şi atunci ea îl primise într-una 
sau două case din oraş, prin acea protecţie nevăzută 
ochilor, dar simțită de inima femeii care iubeşte, dar nu 
vrea să fie descoperită. 

Mai era încă ceva. Prin intermediul lui Lenet, Canolles, 
obținuse permisiunea să fie primit în anturajul. Doamnei de 
Conde, aşa că frumosul prizonier apărea uneori, fremătător 
şi cochet, printre femeile doamnei prințese. 

Nu există un singur om care să fi fost mai dezinteresat de 
problemele politice, decât Canolles; voia doar s-o vadă pe 


doamna de Cambes, să schimbe câteva cuvinte cu ea; dacă 
nu reuşea să-i vorbească, să-i reţină gestul afectuos; să-i 
strângă mâna când o ajuta să se urce în trăsură; cât era de 
hughenot, să-i ofere apa sfinţită în biserică, iată problemele 
importante care umpleau ziua prizonierului. 

Şi noaptea se gândea tot la problemele importante din 
timpul zilei. 

Dar după un timp, aceste distracţii nu-i mai ajungeau. Însă 
pentru că înţelegea aleasa delicateţă a doamnei de Cambes, 
care se îngrijea de onoarea lui Canolles mai mult decât de 
onoarea ei, el încercă să-şi lărgească sfera distracţiilor. Mai 
întâi se bătu în duel cu un ofiţer din garnizoană şi cu doi 
burghezi ceea ce i-a ocupat câteva ore. Însă pentru că îl 
dezarmase pe unul din adversari şi-i râănise pe ceilalţi doi, fu 
lipsit şi de distracţia asta, din lipsă de oameni dispuşi să-l 
distreze. 

Apoi, mai avu vreo două întâmplări fericite, ceea ce nu era 
de mirare: în afară de faptul că aşa cum am mai spus-o, 
Canolles era un băiat foarte frumos, de când căzuse 
prizonier devenise cât nu se poate de interesant. Timp de 
trei zile şi în timpul dimineţii celei de a patra, se vorbise 
numai de captivitatea sa; adică aproape ca de captivitatea 
domnului le Prince. 

Într-o zi, Canolles sperase s-o vadă pe doamna de Cambes 
la biserică, dar doamna de Cambes de teamă să nu-l 
întâlnească, nu venise. Canolles, la post, lângă o coloană, 
oferi apa sfinţită unei doamne încântătoare pe care nu o 
mai văzuse până atunci; nu era vina lui Canolles, ci a 
doamnei de Cambes; dacă vicontesa ar fi venit, el nu s-ar fi 
gândit decât la ea, n-ar fi văzut-o decât pe ea, nu i-ar fi 
oferit decât ei apă sfinţită. 

În aceeaşi zi, pe când Canolles începuse să se întrebe cine 
putuse fi această brunetă încântătoare, primi invitaţia să 
petreacă seara la avocatul general Lavie, acela care 
încercase să se opună intrării în Bordeaux a doamnei 
prințese şi care în calitatea lui de susţinător al autorităţii 


regale, era aproape tot atât de detestat ca şi domnul 
d'Epernon. Canolles, care simţea tot mai mult nevoia de a 
se distra, primi invitaţia cu recunoştinţă şi, la ora şase, se 
prezentă la avocatul general. 

Ora poate părea ciudată vitejilor noştri de astăzi, dar două 
motive Îl făceau pe Canolles să răspundă aşa de devreme la 
invitaţia domnului avocat general: întâi pentru că pe 
vremea aceea prânzul se lua la amiază iar seratele 
începeau mult mai de timpuriu; în al doilea rând pentru că, 
fiind obligat să se înapoieze, cel mai târziu, la ora nouă şi 
jumătate la castelul „Irompette”, Canolles trebuia să 
sosească printre primii dacă voia să facă mai mult decât o 
simplă apariţie. 

Intrând în salon, Canolles scoase un strigăt de bucurie; 
doamna Lavie nu era alta decât ineântătoarea brunetă 
căreia îi oferise, cu atâta eleganţă, apă sfinţită, chiar în 
dimineaţa aceea. 

Canolles fu primit în salonul avocatului general, ca un 
regalist încercat. Abia fu prezentat că fu înconjurat de 
omagii care ar fi ameţit şi pe unul din cei şapte înţelepţi ai 
Greciei antice. Apărarea sa, din primul atac, fu comparată 
cu apărarea lui Horatius Cocles, iar infriiigerea cu căderea 
Troiei, prăbuşită prin viclenia lui Ulise. 

— Dragă domnule de Canolles, îi spuse avocatul general, 
ştiu din sursă bine informată că s-a vorbit mult la curte de 
dumneavoastră şi că frumoasa dumneavoastră apărare va 
acoperit de glorie. Regina a jurat că vă va schimba de 
îndată ce va putea s-o facă şi că în ziua în care veţi reintra 
în serviciul său, o veţi face cu gradul de comandant de 
regiment sau brigadier; acum, vreţi să fiţi schimbat? 

— Pe legea mea, spuse el aruncând o privire ucigătoare 
spre doamna Lavie, vă jur că cea mai mare dorinţă a mea 
este ca regina să nu se grăbească: ar putea să mă schimbe 
pe o sumă de bani sau cu un bun militar. Nu vreau această 
cheltuială şi nu merit această onoare. Voi aştepta până ce 


majestatea sa va lua Bordeaux, unde mă simt minunat; 
atunci mă va avea pe gratis. 

Doamna Lavie surâse cu graţie. 

— Drace! Vorbiţi fără căldură de eliberarea 
dumneavoastră. 

— De ce m-aş înflăcăra? Spuse Canolles, credeţi că mi-ar fi 
plăcut să-mi reiau serviciul activ, ca să mă văd expus zilnic 
să fiu ucis de vreunul din prietenii mei? 

— Dar aici, ce fel de viaţă duceţi? Continuă avocatul 
general, o viaţă nepotrivită cu un om de calitatea 
dumneavoastră, străin oricărui sfat, oricărei activităţi, 
obligat să-i vedeţi pe alţii servind cauza căreia îi aparţin, în 
timp ce dumneavoastră staţi cu braţele încrucişate, fără 
folos, ofensat, iată ce sunteţi; situaţia asta trebuie să vă stea 
pe suflet. 

Privirea lui Canolles întâlni privirea doamnei Lavie. 

— Oh, nu! Vă înşelaţi, nu mă plictisesc câtuşi de puţin. 
Dumneavoastră vă ocupați de politică, ceea ce este foarte 
plicticos; eu fac dragoste, ceea ce este foarte plăcut. 
Dumneavoastră sunteţi unul din servitorii reginei, ceilalţi 
servitorii prinţesei. Eu nu sunt legat exclusiv de o suverană, 
eu sunt sclavul tuturor femeilor. 

Răspunsul acesta fu bine primit, iar stăpâna casei îşi 
exprimă părerea sa printr-un surâs. 

În curând se organizară partide de joc, iar Canolles se 
angajă la o masă. Doamna Lavie intră pe jumătate în jocul 
lui în contra soţului său, care pierdu cinci sute de pistoli. 

A doua zi, nu ştiu pentru ce, poporul se hotări să se 
revolte. Un partizan al prinților, mai fanatic decât alţii, 
propuse să se spargă geamurile casei domnului Lavie. După 
ce geamurile fură sparte un altul propuse să i se dea foc 
casei. Se şi trimisese după tăciuni aprinşi, când sosi 
Canolles cu un detaşament din Navailles. Pe doamna Lavie 
o conduse într-un loc sigur, iar pe domnul Lavie îl smulse 
din mâinile unei duzini de furioşi care nemaiputând să-l 
ardă voiau, cel puţin, să-l spânzurc. 


— Ei bine, domnule-om de acţiune, se adresă Canolles 
avocatului general îngălbenit de spaimă, ce părere aveţi, 
acum, despre lenevia mea? Nu fac eu mai bine că nu fac 
NIMIC? 

Apoi se retrase în castelul „Trompette”, pentru că sosise 
ora de înapoiere. În cameră, găsi pe masă o scrisoare a 
cărei formă îi făcu să-i bată inima cu mai multă putere iar 
scrisul îl ameţi. 

Era scrisul doamnei de Cambes. 

Canolles deschise repede plicul şi citi: „Mâine pe la ora 
şase după amiază, veniţi singur, la biserica. 

Carmelitelor şi intraţi în primul confesional, din stânga 
intrării. Veţi găsi uşa deschisă”. 

— Ia te uită! Se gândi Canolles, iată o idee originală. Mai 
era şi un post-scriptum. 

„Nu vă lăudaţi că mergeţi unde aţi fost ieri şi astăzi, nu 
uitaţi că Bordeaux nu este un oraş regalist, iar soarta pe 
care era să o aibă domnul avocat general, dacă n-aţi fi fost 
dumneavoastră, să vă dea de gândit”. 

„Bun! Îşi spuse Canolles, e geloasă. Orice ar spune, bine 
am lacul că am fost şi ieri şi astăzi la domnul Lavie”. 

XI. 

Trebuie să spunem că de când sosise la Bordeaux, 
Canolles trecuse prin toate chinurile unei dragoste 
nefericite. O văzuse pe vicontesă răsfăţată, înconjurată, 
adulată fără să se fi putut arăta prea insistent faţă de ea şi a 
avut parte, drept singură consolare, de a prinde din mers 
câteva priviri sustrase de Claire atenţiei cu care o 
urmăreau bârfitorii. După scena din subterană, după 
cuvintele înflăcărate schimbate între vicontesă şi el în acea 
clipă supremă, actuala stare de fapt părea nu călduţă, ci de- 
a dreptul îngheţată. Totuşi, cum în adâncul acestei răceli 
Canolles simţea că era iubit cu adevărat şi cu intensitate, se 
hotări să se poarte ca cel mai nefericit dintre amanţii 
fericiţi. În orice caz, lucrul era uşor. Datorită faptului că îşi 
dăduse cuvântul să nu întreţină corespondenţă în afară, o 


alungase pe Nanon în colţişorul conştiinţei destinat 
remuşcărilor amoroase. Cum nu avea nici o veste din partea 
tinerei femei şi prin urmare, îşi cruța neplăcerea pe care o 
provoacă întotdeauna frământarea, adică amintirea 
palpabilă a femeii înşelate, remuşcările lui nu erau prea 
greu de suportat. 

Cu toate acestea, uneori, în clipa în care cel mai vesel 
surâs i se răsfăţa pe faţă, în momentul în care vocea lui 
izbucnea în cuvinte spirituale şi vesele, un nor îi trecea, 
deodată, peste frunte şi un oftat îi scăpa, dacă nu chiar din 
inimă, puţin de pe buze. Oftatul acesta era pentru Nanon: 
norul era pentru amintirea unui timp trecut care îşi arunca 
umbra asupra prezentului. 

Doamna de Cambes observase aceste secunde de tristeţe; 
ochiul său sondase adâncurile inimii lui Canolles şi se gândi 
că nu-l putea lăsa pe Canolles abandonat lui însuşi. Între o 
dragoste veche, care nu se stinsese cu totul şi între o 
pasiune nouă care ar fi putut să se nască, surplusul acestei 
energii arzătoare, consumată altă dată de ocupațiile 
militare şi de ocuparea unei înalte funcţii, s-ar fi putut 
întoarce acum împotriva dragostei curate pe care ea căuta 
să i-o inspire. De altfel ea nu căuta decât să câştige timp 
pentru ca amintirea atâtor aventuri trăite să se mai şteargă 
puţin, după ce ţinuse trează curiozitatea curtezanilor 
prinţesei. Poate că doamna de Cambes se înşela; poate că 
mărturisindu-şi tare dragostea ar fi reuşit ca lumea să se 
ocupe mai puţin de situaţia aceasta sau să se ocupe de ea 
mai puţin. 

Dar ce! Care urmărea cu cea mai mâie atenţie şi reuşită 
evoluţia acestei pasiuni misterioase era Lenet. Un timp 
ochiul lui ager observase existenţa unei iubiri, dar fără să 
cunoască obiectul; este adevărat că nu ghicise situaţia 
precisă a acestui sentiment, ftacă era o dragoste solitară 
sau împărtăşită: numai doamnei de Cambes, uneori 
înfiorată şi nedecisă, câtcodată autoritară şi hotărâtă, dar 
aproape întotdeauna indiferentă la plăcerile din jurul ei, i să 


părut cu adevărat atinsă inima; dintr-o dată interesul pe 
care îl manifestase pentru război se stinse, acum era 
gânditoare, surâzătoare fără motiv, plângând fără cauză, ca 
şi cum buzele şi ochii i-ar fi oglindit variațiile gândului ei 
ascuns, elanurile contradictorii ale spiritului. Schimbarea 
aceasta se petrecuse de vreo şase sau şapte zile, de când 
Canolles fusese făcut prizonier. Aşadar, fără îndoială, 
Canolles era obiectul acestei dragoste. 

De altfel, Lenet era oricând gata să favorizeze o dragoste 
care, într-o zi, ar fi putut da un viteaz apărător doamnei 
prințese. 

Domnul de La Rochefoucauld cunoştea, poate şi mai bine, 
inima doamnei de Cambes. Însă gesturile, ochii sau gura lui 
spuneau doar ceea ce li se permitea să spună, încât nimeni 
n-ar fi putut afirma că ar fi nutrit dragoste sau ură pentru 
doamna de Cambes. Canolles nici nu vorbea, nici nu se uita 
la el, nici nu-l băga în seamă de parcă nici n-ar fi existat. De 
altfel, fiind în război mai mult ca niciodată, poza în erou, 
pretenţie în care era secundat de un curaj fără pereche şi 
de o adevărată îndemânare militară, dând în fiecare zi tot 
mai multă importanţă poziţiei sale de locotenent al 
generalisimului. Dimpotrivă, domnul de Bouillon rece, 
misterios, calculat, servit admirabil, în politica pe care o 
ducea, de accesele sale de gută care picau câteodată atât 
de la moment încât erai îndemnat să le negi existenţa, 
negocia mereu, se ascundea cât mai mult cu putinţă, 
neputându-se obişnui să măsoare prăpastia care îl separa 
pe Mazarin de Richelieu şi temându-se mereu pentru capul 
său pe care era să-l piardă pe acelaşi eşafod cu Cinq-Mars, 
dar pe care nu-l răscumpărase decât cedând Sedanul, 
oraşul său, renunțând astfel, dacă nu în drept, cel puţin în 
fapt, la calitatea sa de prinţ suveran. 

Cât priveşte oraşul Bordeaux, el era luat de torentul 
obiceiurilor galante care se revărsau din toate părţile 
asupra lui. Între două lupte, între doi morţi, între două 
ruine, bordelezii erau atât de puţin siguri că mai apucă a 


doua zi, încât simțeau nevoia să îndulcească această 
existenţă nesigură care putea să nu dureze decât câteva 
secunde. 

Lumea îşi aducea aminte de la Rochelle, devastată încă de 
Ludovic al XIII-lea şi de profunda admiraţie a Annei de 
Austria pentru această faptă de arme. De ce Bordeaux n-ar 
fi oferit şi el urei şi ambiţiei acestei prințese o reeditare a 
situaţiei de la La Rochelle? 

Lumea uita că cel care şi-ar fi depăşit măsura faţă de 
oameni şi lucruri şi-ar fi pierdut viaţa şi că Mazarin era 
doar umbra cardinalului Richelieu. 

Aşa că toţi se lăsau în voia soartei şi ameţeala aceasta îl 
antrenase şi pe Canolles. Este adevărată că uneori se îndoia 
de toate şi în aceste momente de scepticism se îndoia de 
dragostea doamnei de Cambes cum se îndoia de toate pe 
lumea asta. În momentele acelea Nanon creştea în inima 
lui, mai delicată şi mai devotată, deşi nu era lângă el. În 
momentele acelea dacă Nanon i-ar fi apărut în faţă, 
inconstant cum era, ar fi căzut la picioarele ei. 

În mijlocul acestor incoerenţe de judecată, pe care o pot 
înţelege numai inimile care s-au găsit vreodată între două 
iubiri, Canolles primi scrisoarea vicontesei. Este de la sine 
înţeles că orice altă idee îi dispăru pe loc. După ce citi 
scrisoarea, nu înţelegea că ar fi putut iubi pe altcineva 
decât pe doamna de Cambes şi după ce o feciti, crezu că nu 
iubise niciodată pe altcineva. 

Canolles petrecu una din acele nopţi înfrigurate care ard 
şi odihnesc totodată, fericirea făcând contrapondere 
insomniei. Cu toate că toată noaptea abia închisese ochii, se 
sculă, de cum se făcuse ziuă. 

Se ştie cum îşi petrec îndrăgostiţii orele dinainte de 
întâlnire: se uită la ceas, umblă fără rost încoace şi încolo, 
se lovesc piept în piept cu prietenii, fără să-i recunoască. 
Canolles făcu toate nebuniile care le impunea starea în care 
se găsea. 


La ora fixată (intra pentru a douăzecea oară în biserică) se 
duse spre confesionalul indicat. Uşa era deschisă. Prin 
vitraliile întunecate, treceau razele soarelui de asfinţit; tot 
interiorul bisericii strălucea de această misterioasă lumină 
atât de dragă celor care se roagă şi celor care iubesc. 
Canolles şi-ar fi dat un an din viaţă ca să nu-şi piardă 
speranţa în momentul acela. 

Se uită împrejur pentru a se convinge că biserica era 
pustie, scrută din ochi fiecare capelă, apoi când se convinse 
că nu-l văzuse nimeni, intră în confesional şi închise uşa. 

XII. 

Un moment mai târziu, îşi făcu apariţia Claire, înfăşurată 
într-o pelerină groasă; lăsă în pragul uşii pe Pompee, ca 
santinelă, apoi după ce se asigură, la rândul său, că nu era 
nici un pericol de a fi văzută, îngenunche pe unul din 
scaunele de rugăciune din confesional. 

— În sfârşit, iată-vă, doamnă, în sfârşit vi s-a făcut milă de 
mine! 

— Trebuia, pentru că altfel v-aţi fi pierdut, spuse Claire 
foarte tulburată, pentru că acolo, în tribunalul adevărului 
fusese obligată să spună o minciună nevinovată, dar, totuşi, 
o minciună. 

— Aşadar, doamnă, spuse Canolles, numai datorită unui 
sentiment de milă datoresc binefacerea prezenţei 
dumneavoastră. Oh! Trebuie să recunoaşteţi că aş fi avut 
dreptul să mă aştept la mai mult decât atât din partea 
dumneavoastră. 

Să vorbim serios, spuse Claire încercând fără folos să-şi 
întărească vocea emoţionată aşa cum se cuvine să se 
întâmple într-un loc sfânt: vă pierdeţi, o repet, dacă vă mai 
duceţi la domnul Lavie, duşmanul mărturisit al prinţesei. 
Ieri, doamna de Conde a aflat aceasta de la domnul de La 
Rochefoucauld care le ştie pe toate şi a spus cuvintele astea 
care m-au înfricoşat. 

„Dacă trebuie să ne temem şi de complotul prizonierilor 
noştri, va trebui să aplicăm severitatea, acolo unde am 


folosit indulgenţa; în situaţii grele, trebuie luate hotărâri 
viguroase; nu numai că suntem gata să le luăm, dar suntem 
şi decişi să le aplicăm”. 

Vicontesă pronunţase aceste cuvinte cu o voce mai 
hotărâtă; i se păru că Dumnezeu ar fi scuzat acţiunea în 
favoarea pretextului. Era un fel de surdină pe care ea şi-o 
punea conştiinţei. 

— Eu nu sunt cavalerul alteţei sale, doamnă, eu sunt al 
vostru, asta e tot: eu m-am predat dumneavoastră şi numai 
dumneavoastră, ştiţi în ce împrejurări şi cu ce condiţie. 

— Nu credeam, spuse Claire, că erau condiţii stabilite. 

— Poate nu din gură, dar din inimă. Ah! Doamnă, după ce 
mi-aţi spus, după fericirea pe care m-aţi lăsat să o 
întrezăresc, după speranţele pe care mi le-aţi dat!... Ah! 
Doamnă, fiţi sincer de acord că aţi fost foarte crudă. 

— Prietene, spuse Claire, dumneata îmi reproşezi că m-am 
îngrijit de onoarea dumitale la fel ca de onoarea mea? Dacă 
nu înţelegi, trebuie s-o mărturisesc, căci ai fi ghicit-o cu 
siguranţă, nu bănuieşti că am suferit ca şi dumneata, mai 
mult chiar, că n-am avut puterea să suport această 
suferinţă? Ascultă-mă şi cuvintele mele care ies din adâncul 
inimii mele să pătrundă adânc în inima dumitale. Prietene, 
ţi-am mai spus, am suferit mai mult decât dumneata, căci 
mă obseda o teamă, o teamă pe care dumneata nu puteai să 
o ai, căci ştiai bine că nu te iubesc decât pe dumneata. 
Stând aici, regreţi oare după cea care nu este şi în visurile 
dumitale de viitor, îţi faci planuri care nu mă privesc pe 
mine? 

— Doamnă, faceţi apel la sinceritatea mea şi am să vă 
vorbesc cu toată sinceritatea; da, când mă lăsaţi pradă 
gândurilor mele dureroase, când mă lăsaţi singur cu 
trecutul, când prin absenţa dumneavoastră mă condamnaţi 
să rătăcesc prin localuri împreună cu acei nerozi cu pene la 
pălărie care fac curte micilor burgheze; când evitaţi să mă 
priviţi în ochi sau mă faceţi să plătesc atât de scump un 
cuvânt, un gest, o privire pe care, poate, nu le merit, îmi 


pare rău că n-am murit, luptându-mă; îmi reproşez că m-am 
predat, regret, am remuşcări. 

— Remuşcări? 

— Da, doamnă, remuşcări, căci tot atât de adevărat pe cât 
e faptul că Dumnezeu e acolo, sus, pe altar, vă spun, totuşi 
că vă iubesc. Există o femeie care plânge, care geme, care 
şi-ar da viaţa pentru mine, dar care trebuie să-şi spună, 
totuşi că sunt un laş sau un trădător. 

— Oh! Domnule. 

— Desigur, doamnă, nu m-a făcut ea tot ce sunt? Nu-i 
jurasem să o salvez? 

— Dar, mi se pare că aţi salvat-o, nu? 

— Da, de duşmanii care ar fi putut s-o chinuiască, dar nu 
din disperarea care i-ar sfâşia inima, dacă ar afla că m-am 
predat dumneavoastră. 

Claire îşi plecă fruntea şi oftă. 

— Ah! Nu mă iubeşti! Spuse ea. 

Canolles oftă şi el. 

— Nu vreau să vă tentez, domnule, nu vreau să vă fac să 
pierdeţi îi prietenă pe care eu n-aş putea s-o înlocuiesc. Cu 
toate acestea, ştiţi că şi eu vă iubesc şi că venisem să vă cer 
numai pentru mine dragostea dumneavoastră devotată. V- 
am spus: sunt liberă, iată mâna mea. V-o dau, căci nu am pe 
nimeni care să vă fie superior. 

— Ah! Doamnă, strigă Canolles, mă ameţiţi, mă faceţi omul 
cel mai fericit din lume! 

— Vai! Spuse ea, cu tristeţe, nu mă iubiţi, domnule. 

— Vă iubesc, vă ador, numai că ce am suferit prin tăcerea 
şi rezerva dumneavoastră, nu se poate exprima prin 
cuvinte. 

— Doamne, Dumnezeule! Dumneavoastră, bărbaţii, nu 
ghiciţi nimic? Răspunse Claire înălţându-şi ochii albaştri 
spre cer. N-aţi înţeles că nu voiam să vă fac să jucaţi un rol 
ridicol, că nu voiam să se poată crede că predarea cetăţii de 
pe insula Saint-Georges fusese un lucru aranjat între noi? 
Nu, nu voiam ca, schimbat de regină sau răscumpărat 


pentru mine, să nu-mi aparţineţi decât mie. Dar, vai, n-aţi 
voit să mă aşteptaţi! 

— Oh! Doamnă, acum voi aştepta. O oră ca aceasta, o 
promisiune a vocii dumneavoastră dulce care să-mi spună 
că mă iubiţi şi am să aştept ore, zile, ani... 

— O mai iubiţi încă pe domnişoara de Lartigues! Spuse 
doamna de Cambes clătinând din cap. 

— Dacă v-aş spune, doamnă, că n-am pentru ea o prietenie 
recunoscătoare, aş minţi; credeţi-mă, luaţi-mă cu acest 
sentiment. Vă dau toată dragostea pe care v-o pot da şi asta 
e mult. 

— Vai! Spuse Claire, nu ştiu dacă ar trebui să primesc, 
pentru că daţi dovadă de o inimă generoasă, dar şi foarte 
iubitoare. 

— Ascultaţi-mă, adăugă Canolles, aş muri ca să vă cruţo 
lacrimă şi aş putea-o face să plângă, pe cea de care vorbiţi, 
fără pic de remuşcare. Sărmana femeie are mulţi duşmani 
iar cei care nu o cunosc o blestemă. Dumneavoastră n-aveţi 
decât prieteni; cei care nu vă cunosc, vă respectă, cei care 
vă cunosc, vă iubesc, judecaţi şi dumneavoastră diferenţa 
dintre cele două sentimente din care unul este comandat de 
conştiinţa mea iar celălalt de inima mea. 

— Mulţumesc prietene. Însă e posibil să cedaţi unui imbold 
provocat de prezenţa mea de care aţi putea să regretaţi 
mai târziu. Reflectaţi la cuvintele mele. Vă dau timp să-mi 
răspundeţi, până mâine. Dacă vreţi să-i trasmiteţi ceva 
domnişoarei de Lartigues, dacă vreţi să vă duceţi la ea, 
sunteţi liber. Canollles, vă iau de mână şi vă conduc chiar eu 
dincolo de zidurile Bordeauxului. 

— Doamnă, nu este nevoie să aştept până mâine, v-o spun 
cu inima înflăcărată, dar cu un cap foarte limpede. Vă 
iubesc! Nu vă iubesc decât pe dumneavoastră, nu vă voi 
iubi decât pe dumneavoastră! 

— Ah! Mulţumesc, prietene, mulţumesc! Claire, 
deschizând grilajul şi trecându-şi mâna prin deschidere. Vă 
dau şi mâna şi inima. 


Canolles prinse mâna şi o acoperi cu sărutări. 

— Pompee îmi face semn că e timpul iă plec, spuse Claire. 
Desigur că o să se închidă biserica. Adio, prietene, s-au mai 
bine zis, la revedere. Mâine vei afla ce vreau să fac pentru 
dumneata, adică pentru noi doi. Mâine vei fi fericit, căci şi 
eu voi ti fericită. 

Şi nemaiputându-şi stăpâni sentimentul care o atrăgea 
spre el, îi trase mâna lui spre ea şi-i sărută vârful degetelor 
apoi fugi, uşoară, lăsâadu-l pe Canolles fericit ca îngerii, a 
căror melodie cerească parcă îşi făcuse ecou în inima lui. 

XIII. 

Şi totuşi, aşa cum spusese Nanon, regele, regina, 
cardinalul şi domnul de La Meilleraye care porniseră spre 
oraşul rebel ca să-l pedepsească pentru că trecuse pe faţă 
de partea prinților: se apropiau încet, dar se apropiau. 

Sosind la Libourne, regele primi o delegaţie din partea 
bor-delezilor care venea să-l asigure de respectul şi 
devotamentul lor; aşa cum se prezentau lucrurile, 
asigurarea aceasta era ciudată. 

De aceea regina primi pe ambasadori de la înălţimea 
înălţimii ei austriace. 

— Domnilor, o să ne continuăm drumul nostru prin Vayres; 
în curând vom putea să ne dăm seama noi înşine dacă 
respectul şi devotamentul dumneavoastiă sunt atât de 
sincere pe cum spuneţi. 

La cuvântul Vayres, deputaţii, informaţi desigur, de nişte 
întâmplări necunoscute de regină, se priviră între ei cu un 
fel de nelinişte. Anna de Austria, căreia nimic nu-i scăpa, nu 
lăsă să se observe că a văzut această privire. 

— Să mergem chiar acum la Vayres, spuse ea, fortăreaţa e 
bună, după câte ne-a asigurat domnul duce d'Epernon; vom 
instala colo pe rege. 

Apoi întorcându-se spre căpitanul său şi spre persoanele 
din suită: 

— Cine comandă la Vayres? 


— Doamnă, se spune că este un guvernator nou, răspunse 
Guitaut. 

— Un om sigur, cred? Spuse regina încruntându-se. 

— Un om de-al domnului d'Epernon. 

Fruntea reginei se lumină. 

— Dacă este aşa să plecăm repede, spuse ea. 

— Doamnă, interveni ducele de La Meilleraye, majestatea 
voastră va face cum va voi, dar eu cred că n-ar trebui să se 
meargă mai repede declt armata. O intrare războinică în 
Vayres ar face minuni; e bine ca Nupuşii regelui să 
cunoască forţele de care dispune majestatea sa: asta 
încurajează pe cei fideli şi-i disperează pe făţarnici. 

— Cred că domnule de La Mailleraye are dreptate, spuse 
cardinalul de Mazarin. 

— Şi eu zic că nu are, răspunse regina. Nu aveam de ce să 
ne temem înainte de Bordeaux, regele este puternic prin el 
însuşi şi prin irupele sale: casa militară care este cu el, va fi 
suficientă. 

Domnul de La Meilleraye plecă fruntea în semn de 
supunere. 

Regina chemă pe Guitaut, îi porunci să strângă gărzile, 
muşchetarii şi cavaleria. Regele încălecă şi trecu în fruntea 
lor. Nepoata lui Mazarin şi doamnele de onoare se urcară în 
caleaşcă. 

Se plecă imediat spre Vayres. Armata venea în urmă şi 
pentru că avea de făcut doar zece leghe, ea trebuia să 
sosească la vreo trei, patru ore după rege şi să-şi aşeze 
tabăra pe malul sting al Dordonei. 

Regele abia avea doisprezece ani, dar de pe acum un 
călăreț incintă tor, care îşi mânuia calul cu graţie, având în 
toată persoana lui orgoliul acela al rasei care avea să-l facă 
mai târziu pe regele Spaniei atât de exigent în materie de 
etichetă. Crescut sub ochii reginei, dar persecutat de 
veşnicele gesturi de zgârcenie ale cardinalului, care îl 
lipsea de lucrurile cele mai necesare, aştepta cu mare 
nerăbdare ora majoratului, care trebuia să bată la 5 


septembrie următor şi, prin anticipație, lăsa uneori să-i 
scape, printre capriciile sale de copil, vorbe de duh regale, 
care prevesteau ce avea să fie într-o zi. De aceea campania 
aceasta îi surâse. Era, într-un fel, o ieşire din viaţa 
obişnuită, o şcoală a conducerii, o încercare a regalității. 
Aşadar, el mergea mândru, când la uşa caleştii, salutând-o 
pe regină şi făcându-i ochi dulci domnişoarei de Frontenac 
de care se spunea că e îndrăgostit, când în fruntea casei 
sale militare, vorbind cu domnul de La Mailleraye şi 
bătrânul Guitaut, despre războaiele lui Ludovic al XIII-lea şi 
despre succesele domnului cardinal. 

Tot vorbind, se înaintă în teren şi începuse să se zărească 
tunurile şi galeriile fortului din Vayres. Timpul era minunat, 
peisajul pitoresc, soarele îşi arunca razele sale oblice în apa 
fluviului; s-ar fi crezut că e o simplă plimbare încât şi 
zăpada părea că zâmbeşte binevoitoare. Regele călărea 
între domnul de La Meilleraye şi Guitaut privind spre 
fortăreaţa în care nu se observa nici o mişcare, deşi era mai 
mult ca sigur că santinelele care se zăreau, văzuseră şi 
semnalaseră această strălucită avangardă a armatei regale. 

Caleaşca reginei se grăbi şi se aşeză în primul rând. 

— Însă, spuse Mazarin, mă intrigă ceva, domnule mareşal. 

— Ce anume, monseniore? 

— Mi se pare că, de obicei, adevărații guvernatori ştiu ce 
se petrece în jurul fortăreţii lor şi când regele binevoieşte 
să se îndrepte spre fortăreaţa lor, sunt obligaţi să-i trimită o 
solie în întâmpinare. 

— Ei, aş! Spuse regina izbucnind în râs puternic şi forţat, 
ceremonii! Haida de, e inutil, prefer fidelitatea. 

Domnul de La Meilleraye îşi acoperi faţa cu batista ca să-şi 
ascundă, dacă nu o strâmbătură cel puţin intenţia de ao 
face. 

— Adevărul este, însă, că nimeni nu se mişcă, spuse regele 
destul de nemulţumit de o asemenea ignorare a regulilor de 
etichetă din care avea să facă mai târziu baza grandorii 
sale. 


— Sire, răspunse Anna de Austria, iată domnul de La 
Meilleraye şi Guitaut vă vor spune că prima datorie a unui 
guvernator, mai ales în teritoriu duşman, este teama de a fi 
luat prin surprindere şi de a sta tăcut şi ascuns în spatele 
zidurilor. Vedeţi drapelul vostru, drapelul lui Henric al IV- 
lea şi al lui Francis I-ul, că flutură pe citadela. 

Şi arătă cu mândrie această emblemă semnificativă care 
dovedea câtă dreptate avea raţionamentul speranţei sale. 

Cortegiul îşi continuă drumul şi, deodată, întâlni o lucrare 
înaintată care părea ridicată doar de câteva zile. 

— Ah! Ah! Spuse mareşalul, se pare că guvernatorul este 
cu adevărat un om de meserie. Avangarda aceasta este bine 
aleasă iar retranşamentul bine desenat. 

Regina scoase capul pe fereastră iar regele se înălţă în 
scări. 

Doar o santinelă se plimba sus pe meterez, încolo 
retranşamentul părea, tot atât de pustiu şi de mut ca şi 
citadela însăşi. 

— Oricum, interveni Mazarin, deşi nu sunt soldat, deşi nu 
cunosc îndatoririle militare ale unui guvernator, mi se pare, 
totuşi ciudat modul acesta de comportare fajă de un rege. 

— Să înaintăm, totuşi, spuse mareşalul. O să vedem mai 
bine. 

Când mica trupă ajunse numai la o sută de paşi de 
retranşament, santinela, care până atunci umblase în sus şi 
în jos, se opri. Apoi, după un moment de cercetare, strigă: 

— Stai! Cine-i? 

— Regele! Răspunse domnul de La Meilleraye. 

La acest cuvânt, Anna de Austria se aşteptase să vadă 
soldaţii alergând, ofiţerii apropiindu-se curtenitori, podurile 
mobile coborându-se, porţile deschizându-se şi săbiile 
scoase din teacă, strălucind în soare. 

Dar nu se petrecu nimic din toate acestea. 

Santinela îţi apropie piciorul drept de piciorul stâng, 
îndreptă muscheta spre cei sosiți şi se mulţumi să spună cu 
voce puternică. 


— Stai! 

Regele păli de mânie, Anna de Austria îşi muşcă buzele 
până la sânge, Mazarin murmură o înjurătură italienească, 
puţin obişnuită în Franţa, dar de care el încă nu se 
dezobişnuise; domnul mareşal de La Meilleraye se uită la 
majestăţile lor, cu o privire care spunea multe. 

— Îmi plac măsurile de prevedere luate în serviciul meu, 
spuse regina încercând să fie ea însăşi, căci cu toată 
stăpânirea de sine de pe faţa sa, începuse să fie îngrijorată 
până în adâncul sufletului. 

— Îmi place respectul faţă de persoana mea, murmură 
tânărul rege, fixându-şi privirea întunecată asupra 
santinelii nepăsătoare. 

XIV. 

Totuşi strigătul: Regele! Regele! Pronunţat de santinelă 
mai mult ca o înştiinţare decât o dovadă de respect, fu 
repetat de încă două, trei voci şi ajunse până la corpul de 
gardă. Atunci, sus pe meterez, lu văzut un bărbat şi toată 
garnizoana rânduită în spate. 

Omul acela ridică în aer bastonul de comandant; îndată 
tobele bătură pentru onor, soldaţii din fort prezentară arma 
şi o lovitură de tun răsună gravă şi solemnă. 

— Aţi văzut? Spuse regina, vedeţi cum se pregătesc să ne 
aducă omagii: mai bine mai târziu decât niciodată. Să 
trecem. 

— lertaţi-mă, doamnă, replică mareşalul de La Meilleraye, 
mie nu mi se pare nici pe departe că vor deschide porţile şi 
dacă nu sunt deschise, nu putem trece. 

— Au uitat să o facă din cauza uimirii sau din cauza 
entuziasmului care i-a cuprins când au auzit de această 
augustă vizită pe care nu se aşteptau să o primească, 
încercă să spună un curtezan. 

— Nu uitaţi, asta, domnule, răspunse mareşalul. 

Apoi se întoarse spre rege şi regină. 

— Majestăţile lor îmi permit să le dau un sfat? Întrebă el. 

— Ce sfat, maeşale? 


— Majestăţile lor ar trebui să se retragă la cinci sute de 
paşi de aici, împreună cu Guitaut şi cu garda personală, în 
timp ce eu cu muşchetarii şi cu cavaleria voi merge să fac o 
recunoaştere asupra fortăreței. 

Regina nu răspunse decât printr-un cuvânt: 

— Înainte! O să vedem noi dacă vor îndrăzni să ne refuze 
trecerea. 

Tânărul rege dădu pinteni calului şi se trezi cu douăzeci de 
paşi mai înainte. 

Mareşalul şi Guitaut se aruncară după el şi-l ajunseră. 

— Nu se trece! Spuse santinela care nu-şi părăsea poziţia 
ei duşmănoasă. 

— E regele! Strigară pajii. 

— Înapoi! Strigă din nou santinela cu un gest ameninţător. 

În acelaşi timp se zăriră sus, pe parapet, pălăriile şi 
muschetele soldaţilor care ocupau primul retranşament. 

Un murmur lung întâmpină aceste cuvinte şi această 
apariţie. Domnul de La Meilleraye prinse calul regelui de 
zăbală şi-l întoarse, poruncind în acelaşi timp vizitiului 
reginei să se îndepărteze. Cele două majestăţi insultate se 
retraseră la o distanţă cam de o mie de paşi de la primele 
retranşamente, în timp ce suita lor se împrăştia asemeni 
unui stol de păsări ia tocul de puşcă al vânătorului. 

Atunci mareşalul de La Meilleraye, stăpân pe poziţie, lăsă 
cincizeci de oameni pentru paza regelui şi a reginei, strânse 
restul trupei şi reveni cu ea spre retranşament. 

Când se găseau cam la o sută de paşi de şanţ, santinela 
care îşi reluase mersul ei lent şi măsurat se opri din nou. 

— Guitaut chemaţi un trompet, puneţi-vă o batistă în 
vârful săbiei şi duceţi-vă să-l somaţi pe impertinentul acesta 
de guvernator să se predea. 

Guitaut se supuse, arboră semnele paşnice care, în toate 
ţările din lume, ocrotesc pe crainici şi înaintă spre 
retranşament. 

— Stai! Cine-i strigă santinela. 


— Parlamentari, răspunse Guitaut, agitându-şi sabia şi 
cârpa care o împodobea. 

— Lasă-i să vină, spuse acelaşi om care mai fusese văzut 
apărând pe parapetul retranşamentului şi care, cu 
siguranţă, că ajunsese acolo pe un drum acoperit. 

Poarta se deschise, un pod se cobori. 

— Ce doriţi? Întrebă un ofiţer care îi aştepta în uşă. 

— Să vorbim cu guvernatorul, răspunse Guitaut. 

— lată-mă! Spuse omul care mai apăruse de două ori, o 
dată pe nu-lerezill fortificaţiei şi o dată pe parapetul 
retranşamentului. 

Guitaut observă că omul era foarte palid, dar calm şi 
politicos. 

— Dumneavoastră sunteţi guvernatorul din vayres? 
Întrebă Guitaut. 

— Da, domnule. 

— Şi refuzaţi să deschideţi poarta fortăreței 
dumneavoastră majestăţii sale regelui şi reginei regente? 

— Am această durere. 

— Ce pretindeţi? 

— Eliberarea domnilor prinți, a căror captivitate ruinează 
şi întristează ţara. 

— Majestatea sa nu discută cu supuşii săi. 

— Din păcate! Ştim asta, domnule, de aceea suntem gata 
să murim, ştiind că murim pentru serviciul majestăţii sale, 
cu toate că în aparenţă dăm impresia că ne războim cu că. 

— Bine, asta am vrut să ştim, spuse Guitaut. 

Şi după ce salută destul de arogant pe guvernator care îi 
răspunse cu un salut plin de curtenie, se retrase. 

Nimic nu se mişcă pe bastion. 

Guitaut se prezentă la mareşal şi-i dădu raportul asupra 
misiunii pe care o primise. 

— Cincizeci de oameni să se ducă în galop în satul de colo 
şi să aducă imediat toate scările pe care le pot găsi, spuse 
mareşalul arătând cu mâna spre satul Isson. 


Cincizeci de oameni porniră în galop şi cum satul nu era 
prea departe, ajunseră foarte repede. 

— Acum, domnilor, spuse mareşalul, descălecaţi, jumătate 
din dumneavoastră, înarmaţi cu muschete, va susţine 
asaltul, iar restul va urca pentru escaladare. 

Comunicarea fu primită cu strigăte de bucurie. Garda, 
muşchetarii şi cavaleria descălecară în grabă şi-şi încărcară 
armele. 

În timpul acesta, cei cincizeci de soldaţi, care cotrobăiseră 
prin sat, se întorceau aducând cu ei vreo douăzeci de scări. 

În bastion totul continua să fie calm, santinela se plimba în 
lung şi în lat, iar vârfurile muschetelor şi ale pălăriilor 
continua să se vadă depăşind marginea parapetului. 

Casa militară a regelui se puse în mişcare, comandată de 
mareşal în persoană; ea se compunea din vreo patru sute 
de oameni, din care, lumătate, aşa cum ordonase mareşalul, 
se pregătea să pornească la asalt, iar cealaltă jumătate să 
susţină escaladarea. 

Regele, regina şi curtea urmăreau din depărtare, cu 
îngrijorare, mişcările micii trupe. Regina însăşi părea că-şi 
pierduse siguranţa ei de până atunci; pentru a putea vedea 
mai bine, întorsese trăsura aşa că aceasta îndrepta spre 
fortificaţii, una din laturi. 

Asaltatorii abia făcură douăzeci de paşi, că santinela se 
apropie de marginea parapetului şi strigă cu o voce 
puternică: 

— Stai! Cine-i? 

— Nu-i răspundeţi, spuse domnul de La Meilleraye, şi 
mergeţi înainte. 

— Stai! Cine-i? A doua oară santinela încărcându-şi arma. 

— Stai! Cine-i? Repetă a treia oară. 

Şi puse arma la ochi. 

— Foc asupra caraghiosului acesta! Spuse domnul de La 
Meilleraye. 

În acelaşi moment o ploaie de lovituri de muschetă porni 
din rândurile regaliştilor: santinela lovită, se clătină, scăpă 


muscheta din mână şi se prăbuşi în şanţ, strigând: 

— La arme! 

O singură lovitură de tun răspunse începutului ostilităţilor. 
Ghiuleaua porni şuierând peste primul rând, căzu între al 
doilea şi al treilea, răsturnă patru soldaţi şi ricoşând, 
sfârtecă unul din caii de la trăsura reginei. 

Un strigăt de groază porni din grupul care păzea pe 
majestăţile lor. Regele târât cu forţa, se trase înapoi; Anna 
de Austria fu gata să leşine de furie, iar Mazarin de frică. 
Fură tăiate hamurile calului ucis şi ale cailor vii care 
cuprinşi de spaimă, amenințau să sfărâme trăsura. Opt sau 
zece soldaţi din gardă se înhămară la trăsură şi o traseră 
până dincolo de bătaia tunului. 

În acest timp, guvernatorul dezvăluie o baterie cu şase 
tunuri. 

Când domnul de La Meilleraye văzu această baterie care 
în câteva secunde ameninţa să decimeze cele trei companii 
ale sale, consideră că era inutil să împingă atacul mai 
departe şi ordonă retragerea. 

În momentul în care trupa regelui făcu primul pas în 
retragere, dispoziţiile ostile ale cetăţii dispărură. 

Maregşalul se apropie de regină, invitând-o să-şi aleagă un 
punct prin împrejurimi pentru a-şi fixa cartierul general. 
Regina observă atunci pe malul celălalt al Dordonei, o 
căsuţă izolată pierdută printre copaci, care semăna cu un 
mic castel. 

— Vedeţi cui aparţine această casă şi cereţi-i ospitalitatea 
pentru mine, se adresă ea lui Guitaut. 

Guitaut porni imediat, traversă fluviul în bacul podarului 
din Isson şi se întoarse spunând că clădirea era nelocuită, 
cu excepţia unui soi de intendent care-l informase că aceea 
era proprietatea domnului d'Epernon şi că era, bineînţeles, 
la dispoziţia majestăţii sale. 

— Atunci să mergem, spuse regina; dar unde este regele? 

Fu chemat micul Ludovic al XIV-lea, care se retrăsese mai 
la o pârte; se întoarse şi deşi încercase să-şi ascundă 


lacrimile, se văzu că plânsese. 

— Ce aveţi, sire? Întrebă regina. 

— Oh! Nimic, doamnă, răspunse copilul, sper să ajung 
rege într-o zi şi atunci... Nenorocire acelor care mă vor fi 
ofensat! 

— Cum se numeşte guvernatorul? Întrebă regina. 

Nimeni nu putu să-i răspundă, pentru că nimeni nu ştia. 

Fu întrebat atunci podarul, care răspunse că se numea 
Richon. 

— Bine, spuse regina, am să-mi amintesc numele acesta. 

— Şi eu, spuse tânărul rege. 

XV. 

Vreo sută de oameni din casa militară a regelui trecură 
Dordona împreună cu majestăţile lor, restul rămase pe 
lângă domnul de La Meilleraye care, hotărât să asedieze 
Vayres, aştepta grosul armatei. 

Abia fusese instalată regina în casa aceea mică pe care, 
datorită luxului lui Nanon, majestatea sa o găsise mult mai 
de locuit decât sperase, că Guitaut se prezentă la ea pentru 
a-i spune că un căpitan, care pretindea că are o problemă 
importantă de discutat, îi solicită onoarea unei audienţe. 

— Cine este căpitanul acesta? Întreabă regina. 

— Căpitanul Cauvignac, doamnă. 

— Face parte din armata mea? 

— Nu cred. 

— Informaţi-vă şi dacă nu face parte din armata mea 
spuneţi-i că nu-l pot primi. 

— Cer iertare majestăţii voastre că nu sunt de aceeaşi 
părere cu ea, asupra acestui punct, spuse Mazarin, dar mi 
se pare că ar trebui primit tocmai pentru că nu face parte 
din armata sa. 

Pentru că dacă ar fi din armata majestăţii voastre şi cere o 
audienţă reginei, nu poate fi decât un supus credincios, în 
timp ce, dimpotrivă, dacă aparţine armatei duşmane, poate 
fi un trădător. Or în momentele acestea, doamnă, trădătorii 
nu sunt de disprețuit, întrucât ar putea fi toarte folositori. 


— Atunci, introduceţi-l, spuse regina, dacă aceasta este 
părerea domnului cardinal. 

Căpitanul fu introdus imediat şi se prezentă cu o 
dezinvoltură şi o amabilitate care o uimiră pe regină, 
obişnuită să producă asupra celor are o înconjurau o 
impresie contrară. 

Ea îl măsură pe Cauvignac din cap până în picioare, dar 
acesta suportă de minune privirea regală. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? Întrebă regina. 

— Căpitanul Cauvignac, răspunse noul venit. 

— În serviciul cui sunteţi? 

— În serviciul majestăţii voastre, dacă binevoieşte. 

— Dacă vreau? Fără îndoială. De altfel mai există şi un alt 
serviciu în regat? Suntem două regine în Franţa? 

— Desigur că nu, doamnă, nu există în Franţa decât o 
regină, aceea la picioarele căreia am fericirea să depun, în 
acest moment, omagiul meu prea supus, însă sunt două 
păreri, cel puţin după câte mi s-a părut adineaori. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă regina încruntându-se. 

— Vreau să spun, doamnă, că mă plimbam prin 
împrejurimi şi că mă găseam pe un mic deal care domină 
întreaga regiune, de unde admiram peisajul care, aşa cum a 
putut observa şi majestatea voastră, este încântător, când 
mi s-a părut că domnul Richon nu o primise cu tot respectul 
care i se datora; aceasta mi-a confirmat un lucru de care de 
altfel mă îndoiam, anume că în Franţa există două opinii: 
opinia regală şi o altă opinie şi că domnul Richon aparţinea 
acestei alte opinii. 

Figura Annei de Austria se întunecă. 

— Aţi crezut că aţi văzut aşa ceva? Întrebă ea. 

— Da, doamnă, răspunse Cauvignac cu un ton de perfectă 
naivitate. Mi s-a părut chiar că am văzut un tun încărcat 
descărcându-se din cetate şi că ghiuleaua a tulburat 
caleaşca majestăţii voastre. 

— Destul... Nu mi-aţi cerut audienţă, domnule, ca să-mi 
împărtăşiţi observaţiile dumneavoastră idioate. 


„Ah! Eşti nepoliticoasă, îşi spuse în sine Cauvignac, şi ai să 
mi-o plăteşti scump”. 

— Nu, doamnă, v-am solicitat audiența pentru a vă spune 
că sunteţi o mare regină şi că admiraţia mea pentru 
dumneavoastră este fără pereche. 

— Ah! Chiar aşa? Spuse regina rece. 

— Ca urmare a acestei mărimi şi a acestei admiraţii, care 
este o consecinţă firească, m-am hotărât să-mi închin 
serviciile majestăţii voastre. 

— Mulţumesc, spuse regina cu ironie; apoi întorcându-se 
spre căpitanul comandantul gărzii sale: 

— Guitaut, să fie izgonit vorbăreţul acesta. 

— lertaţi-mă, doamnă, spuse Cauvignac, plec eu, fără să 
fiu izgonit, dar dacă plec, nu veţi avea Vayres. 

Şi Cauvignac, salutând pe majestatea sa cu o graţie 
fermecătoare, făcu stânga-mprejur. 

— Doamnă, spuse încet Mazarin, cred că greşiţi dacă-l 
concediaţi pe omul acesta. 

— Ia staţi, reveniţi, spuse regina, şi vorbiţi; la urma urmei, 
sunteţi ciudat şi-mi păreţi amuzant. 

— Majestatea voastră este prea bună, răspunse 
Cauvignac, înclinându-se. 

— Ce spuneţi de intrarea în Vayres? 

— Spuneam, doamnă, că dacă majestatea voastră îşi 
păstrează intenţia de a intra în Vayres, aşa cum mi s-a părut 
că se manifestase astăzi de dimineaţă, îmi voi face datoria 
de a o introduce. 

— Cum asta? 

— Am o sută cincizeci de oameni ai mei în Vayres. 

— Ai dumneavoastră? 

— Da, ai mei. 

— Ei, şi? 

— Cedez majestăţii voastre aceşti oameni. 

— Şi apoi? 

— Apoi? 

— Da. 


— Apoi, mi se pare, ce dracu, că cu o sută de portari 
majestăţii voastre poate să i se deschidă o poartă. 

Regina surâse. 

— Are haz, caraghiosul acesta! Şopti ea. 

Cauvignac ghici, fără îndoială, complimentul, căci se 
înclină a doua oară. 

— Cât cereţi, domnule? Întrebă ea. 

— Oh! Doamne, doamnă, cinci sute de livre de portar; atât 
le dam şi eu. 

— Le veţi avea. 

— Dar mie? 

— Ah! Cereţi şi dumneavoastră ceva? 

— Aş fi fericit dacă aş obţine un grad de la generozitatea 
majestăţii voastre. 

— Şi ce grad cereţi? 

— Aş vrea să fiu guvernator al fortăreţii Branne. Mi-am 
dorit întotdeauna să fiu guvernator. 

— Se acordă. 

— În cazul acesta, în afară de o mică formalitate, afacerea 
este încheiată. 

— Ce formalitate? 

— Ar vrea majestatea voastră să semneze hârtia aceasta 
pe care am pregătit-o dinainte, în speranţa că serviciile 
mele ar fi fost acceptate de generoasa mea suverană. 

— Ce hârtie este asta? 

— Citiţi, doamnă. 

Apoi, rotunjindu-şi grațios braţul şi plecându-şi genunchiul 
cu aerul cel mai respectuos, Cauvignac întinse hârtia 
reginei. 

Regina citi: „În ziua în care voi intra în Vayres, fără luptă, 
voi plăti domnului căpitan Cauvignac suma de şaptezeci şi 
cinci de mii de livre şi-l voi face guvernator în Branne”. 

— Aşadar, spuse regina stăpânindu-şi furia, căpitanul 
Cauvignac n-are destulă încredere în cuvântul regal şi mai 
vrea şi un act? 


— Un act mi se pare tot ce e mai potrivit, doamnă, în 
afacerile importante, răspunse Cauvignac, înclinându-se: un 
vechi proverb spune: verba volant, cuvintele zboară şi eu, 
să mă ierte majestatea voastră, am fost furat. 

— Insolent! Strigă regina, de data asta, ieşi! 

— les, majestate, răspunse Cauvignac, dar nu veţi avea 
Vayres. 

Şi de data aceasta căpitanul, repetă vechea manevră care 
îi reuşise, făcu stânga-mprejur, şi se îndreptă spre uşă. Însă 
Anna de Austria, mai iritată acum decât prima dată, nu-l 
mai rechemă. 

Cauvignac ieşi. 

— Arestaţi-l pe omul acesta, spuse regina. 

Guitaut făcu o mişcare ca să se supună. 

— lertaţi-mă, doamnă, spuse Mazarin, dar cred că 
majestatea voastră ar putea să greşească lăsându-se 
antrenată de o primă mişcare de mânie. 

— De ce? Întrebă regina. 

— Pentru că mă tem să nu aveţi nevoie de acest om mai 
târziu şi atunci, dacă majestatea voastră îl indispune într-un 
fel oarecare, să nu fie nevoită să-i plătească dublu. 

— Bine, spuse regina, să fie plătit cât trebuie, dar până 
atunci să nu fie pierdut din vedere. 

— Ah! E foarte bine şi eu sunt primul care aplaud această 
măsură de prevedere. 

— Guitaut, vezi ce e cu el, spuse regina. 

Guitaut ieşi şi se înapoie după o jumătate de oră. 

— Ei, ce face? Întrebă Anna de Austria. 

— Oh! Majestatea voastră poate să fie complet liniştită, 
răspunse Guitaut, omul dumneavoastră nici nu se gândeşte 
să se depărteze. M-am informat, locuieşte la vreo trei sute 
de paşi de aici, la un hangiu pe nume Biscarros. 

— Şi, acolo s-a dus? 

— Nu, doamnă, s-a urcat pe un deal şi priveşte, de acolo, 
la pregătirile pe care le face domnul de La Meilleraye ca să 


forţeze M retranşamentul. Pare că spectacolul acesta îl 
interesează foarte mult. 

— Dar restul armatei? 

— Soseşte, doamnă, şi pe măsură ce soseşte se aşează în 
formaţie de luptă. 

— Aşadar, mareşalul va ataca imediat? 

— Eu cred, doamnă, că ar fi mai bine ca, înainte de a risca 
un atac, să se lase trupelor o noapte de odihnă. 

— O noapte de odihnă! Strigă Anna de Austria, armata 
regală să stea o noapte şi o zi în faţa unei astfel de 
cocioabe? Imposibil, Guitaut, spuneţi-i mareşalului să atace 
imediat. Regele vrea să doarmă în noaptea asta în Vayres. 

— Dar, doamnă, mi se pare că precauţiunea aceasta luată 
de mareşal..., murmură Mazarin. 

— Mie mi se pare, spuse Anna de Austria, că atunci când 
autoritatea regală a fost insultată, nu poate fi răzbunată 
atât de repede pe cât se cuvine. Du-te Guitaut şi spune-i 
domnului de La Meilleraye că regina îl urmăreşte. 

Şi concediindu-l pe Guitaut cu un gest majestuos, regina îl 
luă pe rege de mână, ieşi, la rândul său, fără să se 
îngrijească dacă era urmată sau nu şi urcă scara care 
ducea la terasa de sus. 

Terasa aceasta, executată cu mult gust, domina 
împrejurimile. 

Regina aruncă o privire grăbită asupra peisajului. În 
spatele ei, la vreo două sute de paşi trecea drumul spre 
Libourne, pe care strălucea, albă, casa prietenului nostru 
Biscarros. La picioarele sale curgea Gironda, calmă, rapidă 
şi măreaţă, în dreapta se înălța fortul Vayres, tăcut ca o 
ruină; în jurul fortului se întindeau retranşamentele 
circulare, de curând ridicate. Câteva santinele se plimbau 
pe galerie, cinci guri de tun îşi treceau gâturile de bronz şi 
gurile căscate prin ambrazurile zidului: în stingă domnul de 
La Meilleraye făcea pregătirile pentru a-şi aşeza tabăra. 
Aşa cum spusese Guitaut, toată armata sosise şi era acum 
strânsă în jurul lui. 


De pe un dâmb, un om, în picioare, urmărea atent toate 
mişcările asediatorilor şi ale asediaţilor; omul acesta era 
Cauvignac. 

Guitaut traversă fluviul pe lacul podarului din Isson. 

Regina sta pe terasă, dreaptă, nemişcată, încruntată, 
ţinându-l de mână pe Ludovic al XIV-lea, care privea 
spectacolul din faţa lui cu o oarecare curiozitate şi care din 
când în când îi spunea mamei sale: 

— Doamnă, daţi-mi, totuşi, voie să încalec calul meu de 
luptă şi lăsaţi-mă, vă rog, ca împreună cu domnul de La 
Meilleraye, să-i pedepsească pe aceşti obraznici. 

Lângă regină era Mazarin a cărui faţă fină şi ironică luase, 
pentru un moment, înfăţişarea serioasă pe care nu o avea 
decât în ocazii importante, iar în spatele reginei şi a 
ministrului se aflau doamnele de onoare care, imitând 
tăcerea Annei de Austria, abţa îndrăzneau să schimbe între 
ele cuvinte grăbite şi abia şoptite. 

La o primă vedere, totul părea calm şi liniştit, dar se vedea 
repede că, în realitate, era liniştea unei bombe, pe care o 
seânteie o transformă în furtună şi în obiect de distrugere. 

Mai ales pe Guitaut îl urmăreau toate privirile pentru că 
de el depindea explozia aşteptată cu sentimente diferite. 

Şi de partea armatei aşteptarea era grea căci abia 
atinsese mesagerul malul sting al Dordonei şi fu 
recunoscut, că toate privirile se îndreptară spre el. Când îl 
zări domnul de La Meilleraye părăsi grupul de ofiţeri, în 
mijlocul cărora se afla, şi veni înaintea lui. 

Guitaut şi mareşalul vorbiră câteva clipe împreună. Cu 
toate că fluviul era destul de lat în locul acela, şi deşi 
distanţa care separa grupul regal de cei doi ofiţeri era 
mare, ea nu era totuşi atât de mare ca să nu se fi putut 
observa uimirea care se zugrăvise pe faţa mareşalului. Era 
evident că ordinul pe care îl primise i se părea inoportun. 
De aceea ridică o privire plină de îndoială spre grupul în 
mijlocul căruia se distingea regina. Dar Anna de Austria 
care înţelese gândul mareşalului, făcu în acelaşi timp cu 


mâna şi cu capul un gest atât de hotărât, încât mareşalul 
care cunoştea de multă vreme autoritara lui suverană, 
cobori capul în semn, dacă nu de învoire, cel puţin de 
supunere. 

În acelaşi moment, la un ordin al mareşalului, vreo trei, 
patru căpitani, care făceau pe lângă el serviciul pe care 
astăzi îl fac aghiotanţii, se aruncară în şa îndreptându-se în 
galop în direcţii diferite. 

Pretutindeni, pe unde treceau, activitatea din campament 
se întrerupea imediat şi în răpăit de tobe şi sunet de 
trompete, soldaţii aruncau fiecare ce aveau în mână, unul 
paiele, altul ciocanul cu care înfigea stâlpii corturilor şi 
alergau la armele aşezate în piramidă, grenadierii la puşti, 
infanteriştii la sulițe, artileriştii la armamentul lor. Se 
produse astfel o mişcare confuză, cauzată de încrucişarea 
între toţi aceşti oameni alergând în toate părţile, apoi 
încetul cu încetul, căsuţele acestei imense table de şah se 
lămuriră, ordinea urmă agitaţiei, fiecare se regăsi sub 
drapelul său: grenadierii în centru, casa militară a regelui 
în aripa dreaptă, artileria în aripa stingă. Trompetele şi 
tobele încetară. 

O singură tobă răspunse din spatele retranşamentelor, 
apoi încetă şi ea. O tăcere sinistră se aşternu peste câmpie. 

Atunci se auzi un ordin clar, precis, hotărât. De la distanţa 
la care se găsea, regina nu putea desluşi cuvintele, dar văzu 
chiar în aceeaşi clipă trupele încolonându-se. Ea îşi scoase 
batista şi o agită în aer în timp ce tânărul rege striga cu 
înflăcărare şi bătea cu piciorul în pământ: Înainte! Înainte! 

Armata răspunse într-un singur strigăt: Trăiască regele! 
Apoi irtileria porni în galop, se instală pe un mic dâmb, iar 
în urma ei coloanele armatei se puseră în mişcare în 
răpăitul tobelor pentru atac. 

Nu era un asediu în toată regula, era o simplă escaladă. 
Retranşamentele pe care Richon le ridicase în grabă erau 
nişte parapete din pământ, aşa că nu era vorba să se 
deschidă o tranşee ci să se dea un asalt. Totuşi, abilul 


comandant din Vayres luase toate măsurile de prevedere şi 
se văzu că profitase, cu o pricepere puţin obişnuită, de 
toate resursele pe care i le oferea terenul. 

Fără îndoială Richon îşi impusese legea de a nu trage el 
cel dinţii, aşa că şi de data asta aşteptă provocarea trupelor 
regale; însă se văzu şi acum, ca şi la primul atac, 
coborându-se acel teribil rând de muschete al cărui foc 
făcuse atâtea ravagii în rândul casei militare a regelui. 

În acelaşi timp, cele şase tunuri ale armatei regale aşezate 
în baferie trăsniră şi parapete şi palisade fură aruncate în 
aer. 

Răspunsul nu se lăsă aşteptat, artileria din retranşament 
tună la rândul ei, săpând goluri mari în rândurile armatei 
regale, însă la ordinul şefilor aceste goluri însângerate 
dispărură; buzele rănii, un moment deschise, se închiseră 
iar, coloana principală, un moment zguduită, îşi reluă 
marşul. 

Atunci, în timp ce tunurile se încărcau, fu rândul 
muschetelor să trăsnească. 

Cinci minute mai târziu, cele două armate potrivnice îşi 
răspândeau în acelaşi moment, ca două furtuni ce luptau 
împreună, ca două trăsnete ce bubuiau în acelaşi timp. 

Apoi, după ce se instaură calmul, după ce nici o adiere nu 
mai agită aerul, după ce fumul se strânse deasupra 
câmpului de luptă, repede de tot asediatorii şi asediaţii 
dispărură într-un nor pe care, din când în când, îl sfâşia un 
zgomotos fulger de foc pornit din tunurile artileriei. 

Din când în când, din acest nor se vedeau, ieşind în urma 
armatei regale, oameni care se târau cu greutate şi cădeau 
apoi la diferite distanţe lăsând în urma lor o dâră de sânge. 

Curând numărul răniților crescu, iar zgomotul tunurilor şi 
muschetelor continuă. Artileria regală nu mai trăgea însă 
decât la întâmplare şi cu ezitări, pentru că în mijlocul 
acestui fum des nu mai putea deosebi pe prieteni de 
duşmani. 


În schimb loviturile artileriei cetăţii, neavând în faţa ei 
decât duşmgni, erau mai teribile şi mai grăbite ca niciodată. 
În sfârşit artileria regală încetă complet tirul: era evident 
că se lua cetatea cu asalt şi că se dădeau lupte corp la corp. 
Spectatorii avură un moment de îngrijorare, când fumul, 

încetând să mai fie alimentat de focul tunurilor şi al 
muschetelor începuse să se înalțe încet. Armata regală fu 
văzută atunci respinsă în dezordine, lăsând la picioarele 
zidurilor mormane de răniţi. Un fel de breşe fusese 
practicată; câteva palisade fuseseră smulse lăsând să se 
vadă o deschidere, dar deschiderea aceasta era înţesată cu 
oameni, sulițe şi muschete iar în mijlocul lor, plin de sânge, 
dar calm şi rece de parcă ar fi asistat ca spectator la 
tragedia în care jucase un rol atât de îngrozitor, se afla 
Richon, ţinând în mână un topor năclăit de sânge. 

Parcă o vrajă îl protejase pe acest om, mereu în mijlocul 
focului, mereu în primele rânduri. Nici un glonţ nu-l 
atinsese, nici o suliță nu-l ajunsese; era tot atât de 
invulnerabil pe cât era de impasibil. 

De trei ori la rând, mareşalul de La Mailleraye conduse 
personal trupele regale la asalt: de trei ori trupele regale 
fură respinse sub ochii regelui şi ai reginei. 

Lacrimi curgeau în tăcere pe obrajii palizi ai regelui. Anna 
de Austria îşi frângea pumnii şi murmura: „Oh! Omul 
acesta, omul acesta! Daca o să-mi cadă odată în mână, am 
să dau cu el un exemplu îngrozitor”. 

Din fericire noaptea căzu repede şi întunecoasă; era un fel 
de văl care se întinse peste roşeaţa regală. Mareşalul de La 
Meilleraye ordonă să se sune retragerea. 

Cauvignac îşi părăsi postul, cobori de pe dâmbul unde 
stătuse până atunci şi, cu mâinile băgate în buzunarele 
pantalonilor, se îndreptă spre casa jupânului Biscarros. 

— Doamnă, spuse Mazarin arătându-l pe Cauvignac, iată 
un om care pentru puţin aer, ar fi scutit tot sângele care s-a 
vărsat. 


— Aş! Spuse regina, domnule cardinal acesta este un sfat 
pe care mi-l dă un om econom ca dumneavoastră? 

— Este adevărat, doamnă, spuse cardinalul, cunosc preţul 
aurului, dar cunosc şi preţul sângelui şi din acest moment 
sângele este pentru noi mai scump decât aurul. 

— Fiţi liniştit, răspunse regina, sângele vărsat va fi 
răzbunat. Comminges, adăugă ea adresându-se 
locotenentului de gardă, căutaţi-l pe domnul de La 
Meilleraye şi aduceţi-mi-l. 

— lar dumneata, Bernouin, se adresă cardinalul valetului 
său, arătându-l pe Cauvignac care era la câţiva paşi de 
hanul „Viţelul de aur”, îl vezi pe omul acela? 

— Da, monseniore. 

— Ei bine! Caută-l din partea mea şi adu-l la noapte, pe 
ascuns, în camera mea. 

A doua zi după întâlnirea cu Canolles în biserica 
Carmelitelor, doamna de Cambes se duse la prinţesă cu 
intenţia de a aduce la îndeplinire promisiunea pe care i-o 
făcuse baronului. 

Tot oraşul fremăta: se anunţase sosirea regelui în faţa 
fortăreței Vayres şi odată cu aceasta, admirabila apărare a 
lui Richon care cu cinci sute de oameni, respinsese de două 
ori armata regală, alcătuită din douăsprezece mii de 
oameni. Doamna prinţesă a fost printre cei dinţii care au 
aflat această veste şi în elanul bucuriei, strigase bătând din 
palme: 

— De ce n-am o sută de căpitani ca viteazul meu Richon? 

Doamna de Cambes se asocie admiraţiei generale, de două 
ori fericită, întâi pentru că putea aplauda cu putere, 
purtarea unui om pe care îl preţuia şi în al doilea rând, 
pentru că găsise astfel ocazia să-şi plaseze într-un moment 
potrivit o cerere pe care ar fi compromis-o anunţarea unei 
înfrângeri, pe când, acum, succesul cererii era aproape 
asigurat după anunţarea victoriei. 

Însă cu toată bucuria care o stăpânea pe prinţesă, aceasta 
avea, totuşi, alte preocupări mult mai importante pentru ca 


Claire să îndrăznească să-i facă cererea. Era vorba să i se 
trimită lui Richon un ajutor în oameni, de care era de la sine 
înţeles că avea nevoie, mai ales ţinând seama de faptul că în 
curând armata regală urma să facă joncțiune cu armata 
domnului d'Epernon. Ajutorul se organiză în consiliu. Claire 
văzând că problemele politice aveau întâietate faţă de 
problemele de inimă, intră în personajul de consilier de 
stat, iar de Canolles nu aduse vorba în ziua aceea. 

Un cuvânt bine gândit, scurt, dar tandru, îl anunţă pe 
dragul prizonier despre cauza acestei întârzieri. Această 
nouă amânare îi fu mai puţin dureroasă decât s-ar fi putut 
crede: există în aşteptarea unui eveniment fericit, aproape 
tot atâtea senzaţii plăcute ca în evenimentul însuşi. Canolles 
avea în inima lui prea multe gingăşii de îndrăgostit pentru a 
nu se complace în ceea ce numea el anticamera fericirii. 
Claire îi cerea să aştepte cu răbdare şi el aşteptă aproape 
cu bucurie. 

A doua zi ajutorul fusese organizat: la ora unsprezece de 
dimineaţă el porni în amontele fluviului. Însă vântul şi 
curentul apei le erau potrivnice, se calculă că, întrucât se 
înainta cu vâsle oricât efort s-ar fi făcut, ajutorul nu putea 
să ajungă decât a doua zi. În acelaşi timp, căpitanul 
Ravailly, care comanda expediţia, primise ordinul să facă şi 
o cercetare asupra citadelei Branne, care aparţinea reginei 
şi despre care se ştia că n-are guvernator. 

Doamna prinţesă îşi petrecu dimineaţa cu supravegherea 
pregătirilor şi cu amănuntele îmbarcării. După amiaza 
trebuia consacrată unui mare consiliu, care avea ca scop, 
dacă s-ar fi putut, să se opună joncţiunii armatei ducelui 
d'Epernon cu armata mareşalului de La Meilleraye sau cel 
puţin să se întârzie această joncțiune până când ajutoarele 
trimise lui Richon ar fi intrat în citadelă. 

Lui Claire îi fu greu să mai aştepte până a doua zi, însă pe 
la ora patru, avu prilejul să-i facă lui Canolles, care trecea 
pe sub fereastra ei, un semn atât de încântător, atât de plin 


de regret şi de dragoste, încât Canolles se simţi aproape 
fericit că trebuia să aştepte. 

Totuşi către seară şi ca să fie siguid că întârzierea nu avea 
să se mai prelungească şi pentru a forţa pe sine însuşi să-i 
facă prinţesei o destăinuire care totuşi o tulbura, Claire 
ceru doamnei de Conde o audienţă particulară pentru a 
doua zi, audienţă care, ne dăm bine seama, îi fu acordată 
fără dificultate. 

La ora fixată, Claire intră la prinţesă, care o întâmpină cu 
surâsul ei cel mai încântător. Era singură, aşa cum îi ceruse 
Claire. 

— Ei bine, micuţo, ce s-a întâmplat atât de grav, că-mi ceri 
o audienţă personală, în secret, când ştii că toată ziua sunt 
la dispoziţia prietenilor mei? 

— S-a întâmplat, doamnă, răspunse vicontesa că în 
mijlocul mulţumirii datorată alteţei voastre, vin să o rog să- 
şi arunce ochii în mod cu totul special asupra fidelei sale 
servitoare, care are nevoie şi ea de puţină fericire. 

— Cu mare plăcere, buna mea Claire, şi niciodată fericirea 
pe care ţi-o va trimite Dumnezeu nu o va egala pe aceea pe 
care ţi-o doresc. Hai, spune. Ce favoare ceri? lar dacă este 
în puterea mea, socoteşte că ţi-am acordat-o de pe acum. 

— Văduva liberă şi prea liberă, căci această libertate îmi e 
mai apăsătoare decât sclavajul, aş vrea să-mi schimb 
izolarea mea cu o situaţie mai bună, răspunse Claire. 

— Adică ai vrea să te căsătoreşti, nu-i aşa micuţo? Întrebă 
râzând doamna de Conde. 

— Cred că da, răspunse Claire, roşindu-se. 

— Ei bine! Fie... O să ne îngrijim noi de asta. 

Claire făcu o mişcare. 

— Fii liniştită, vom avea grijă de orgoliul tău, îşi trebuie un 
duce şi „pair” vicontesă. Am să caut aşa ceva printre fidelii 
noştri. 

— Alteța voastră se oboseşte prea mult. Nu mă gândeam 
să-i dau asemenea griji, spuse doamna de Cambes. 


— Bine, dar vreau eu să-mi iau o astfel de grijă, căci vreau 
să-ţi dau în fericire ceea ce tu mi-ai dat în devotament; 
totuşi, ai să aştepţi sfârşitul războiului acesta, nu-i aşa? 

— Voi aştepta doamnă, cât mai puţin cu putinţă, răspunse 
vicontesa surâzând. 

— Îmi vorbeşti ca şi cum alegerea ta ar fi fost făcută, ca şi 
cum ai avea gata pregătit soţul pe care mi-l ceri. 

— Este chiar aşa cum spune alteţa voastră. 

— Adevărat? Şi cine este acel fericit muritor? Spune-mi, 
nu te teme de nimic. 

— Oh! Doamnă, spuse Claire, nu ştiu de ce, dar sunt foarte 
emoţionatăprinţesa zâmbi, luă mâna lui Claire şi o trase 
spre ea. 

— Copilă! Îi spuse ea. Apoi privind-o cu o expresie care o 
tulbură şi mai mult pe vicontesă: Eu îl cunosc? 

— Cred că alteţa voastră l-a văzut de mai multe ori. 

— Mai e nevoie să întreb dacă e tânăr? 

— Douăzeci şi opt de ani. 

— Dacă e nobil? 

— Un bun gentilom. 

— Dacă e viteaz? 

— Reputația lui e făcută. 

— Dacă e bogat? 

— Sunt eu. 

— Da, micuţo, da şi n-am uitat. Tu eşti unul din seniorii cei 
mai bogaţi din parohia noastră şi ne amintim cu satisfacţie 
că în războiul pe care îl ducem, ludovicii de aur ai domnului 
de Cambes şi scuzii ţăranilor tăi ne-au scos de multe ori din 
încurcătură. 

— Alteța voastră mă onorează amintindu-mi cât îi sunt de 
devotată. 

— Bine. Vom face din el un colonel în armata noastră dacă 
nu este decât căpitan şi un comandant de regiment, dacă 
nu este decât colonel, căci bănuiesc că este credincios, nu? 

— A fost la Lens, doamnă, răspunse Claire cu toată 
abilitatea pe care o luase de câtva timp din studiile 


diplomatice. 

— De minune! Acum, nu-mi mai rămâne să ştiu decât un 
lucru, adăugă prinţesa. 

— Care, doamnă. 

— Numele prea fericitului gentilom care stăpâneşte de pe 
acum inima şi care va avea în curând şi persoana cea mai 
războinică din armata mea. 

Claire, împinsă până în cele din urmă linii de apărare, îşi 
strângea tot curajul ca să pronunţe numele baronului de 
Canolles, când, deodată, răsună în curte galopul unui cal, 
urmat de acele zvonuri surde care însoțesc de obicei veştile 
mari. 

Prinţesa auzi acest zgomot dublu şi alergă la fereastră. 
Curierul, acoperit de sudoare şi de praf, descălecă şi, 
înconjurat îndată de vreo patru, cinci persoane pe care le 
atrăsese sosirea lui, părea că dă unele amănunte care, pe 
măsură ce-i ieşeau din gură, scufundau în consternare pe 
cei care le aflau. Prinţesa nu-şi mai putu stăpâni mult timp 
curiozitatea şi deschizând fereastra, strigă: 

— Lăsaţi-l să urce! 

Mesagerul ridică privirea, recunoscu pe prinţesă şi se 
repezi pe scări. Cinci minute mai târziu, intra în cameră, 
aşa murdar de noroi cum era, cu părul în dezordine şi 
vocea sugrumată. 

— Cer iertare, alteţă, că mă prezint în faţa voastră în 
starea în care mă aflu. Dar aduc una din acele ştiri care 
sparg uşile numai când sunt pronunţate: Vayres a capitulat! 

Prinţesa făcu un pas înapoi; Claire lăsă braţele să-i cadă, 
cu descurajare; Lenet, care intrase în spatele curierului, 
păli. 

Vreo cinci, şase persoane care uitând, un moment, 
respectul datorat prinţesei, năvăliseră în cameră, rămaseră 
muţi de stupefacţie. 

— Domnule Ravailly, spuse Lenet, căci mesagerul nu era 
altul decât căpitanul din regimentul Navailles, repetaţi ce- 
aţi spus, căci nu-mi vine să cred. 


— Vă repet domnule: Vayres a capitulat! 

— A capitulat! Reluă prinţesa şi ajutorul pe care îl 
conduceaţi? 

— A ajuns prea târziu, doamnă! Richon se preda tocmai în 
momentul în care noi ajungeam. 

— Richon se preda! Strigă prinţesa, laşul! 

Exclamaţia prinţesei făcu să treacă un fior rece prin oasele 
celor de faţă, dar toţi tăcură, în afară de Lenet. 

— Doamnă, i se adresă el sever şi fără nici un menajament 
pentru mândria doamnei de Conde, nu uitaţi că onoarea 
oamenilor stă în cuvântul prinților, după cum viaţa lor stă în 
mâna lui Dumnezeu. Nu numiţi laş pe cel mai viteaz dintre 
cei care vă slujesc, căci astfel, de mâine, chiar şi cei mai 
fideli vă vor abandona văzând cum îi trataţi pe semenii lor şi 
veţi rămâne singură, blestemată şi pierdută. 

— Domnule! Spuse prinţesa. 

— Doamnă, continuă Lenet, repet alteţei voastre că Richon 
nu este un laş; că eu răspund de el, cu capul şi că dacă a 
capitulat, este sigur că nu a putut face altfel. 

Prinţesa, palidă de furie, se pregătea să-i arunce în faţă lui 
Lenet una din acele extravaganţe aristocratice cu care 
credea că poate înlocui suficient de bine bunul simţ cu 
trufia, însă văzând că cei din jurul ei îşi întorceau privirile 
de la ea, că ochii lor o ocoleau, că Lenet privea cu fruntea 
sus, că Ravailly, sta cu capul plecat, înţelese că ar fi 
pierdută cu adevărat dacă ar persevera în acest sistem 
nefericit. Aşa că invocă în sprijinul său un argument 
obişnuit. 

— Ce prinţesă nefericită sunt, spuse ea, totul mă 
părăseşte: şi norocul şi oamenii! Ah! Copilul meu, sărmanul 
meu copil, ai să te pierzi ca şi tatăl tău. 

Un asemenea strigăt de slăbiciune al femeii, elanul durerii 
materne, a găsit totdeauna ecou în inimi. Comedia aceasta, 
care de multe ori îi reuşise prinţesei, produse şi de data 
aceasta efectul dorit. 


În timpul acesta, Lenet îi cerea lui Ravailly să-i repete tot 
ce ştia în legătură cu capitularea fortăreței din Vayres. 

— Ah! Ştiam eu asta, izbucni el după un moment. 

— Ce ştiaţi? Întrebă prinţesa. 

— Că Richon nu e un laş, doamnă. 

— De unde ştiţi asta. 

— Pentru că a rezistat două zile şi două nopţi, pentru că s- 
ar fi îngropat sub ruinele fortului dacă - după câte se pare - 
o companie de recruți nu s-ar fi revoltat şi nu l-ar fi forţat să 
capituleze. 

— Mai bine murea, domnule, decât să se predea, spuse 
prinţesa. 

— Oh! Doamnă, credeţi că se moare când vrem? Spuse 
Lenet, dar cel puţin e prizonier cu garanţie, sper, se adresă 
el lui Ravailly. 

— Mi-e teamă, că e fără garanţie, răspunse Ravailly. Mi s-a 
spus că tratativele au fost duse de un locotenet al 
garnizoanei, aşa că s-ar putea foarte bine să fi fost o 
trădare la mijloc şi în loc să fi pus Richon condiţiile, el să fi 
fost predat. 

— Da, da! Strigă Lenet, trădat, predat, asta e. Eu îl cunosc 
pe Richon şi-l ştiu incapabil, n-aş spune de o laşitate, dar 
chiar de o slăbiciune. Oh! Doamnă, continuă Lenet 
adresându-se prinţesei, auziţi? Trădat, predat! Repede, să 
ne ocupăm repede de el. O înţelegere încheiată de un 
locotenent spuneţi domnule Ravailly? Trebuie să fi căzut un 
mare necaz pe capul sărmanului Richon. Scrieţi, repede 
doamnă, scrieţi repede, vă rog. 

— Eu? Spuse iritată prinţesa, eu, să scriu şi pentru ce? 

— Ca să-l salvaţi, doamnă! 

— Aş! Spune prinţesa, când predai o fortăreață, îţi iei 
toate măsurile. 

— Dar, n-aţi auzit doamnă că n-a predat-o el? N-aţi auzit 
ce-a spus căpitanul, că a fost trădat, vândut, poate? Că 
tratativele au fost purtate de un locotenet, nu de el? 


— Şi ce-aţi vrea să-i facă lui Richon, acesta al 
dumneavoastră? Întrebă prinţesa 

— Ce să-i facă? Uitaţi, doamnă, cu ajutorul cărui 
subterfugiu s-a introdus el în Vayres? Că pentru el ne-am 
folosit de o scrisoare semnată în alb de domnul d'Epernon? 
Că a ţinut piept contra unei armate regale comandată de 
regină şi de rege în persoană? Că Richon este cel dintâi 
care a ridicat steagul rebeliunii? Că se vrea să se facă din el 
un exemplu? Ah! Doamnă pentru numele lui Dumnezeu, 
scrieţi-i domnului de La Meilleraye; trimiteţi un mesager, un 
parlamentar. 

— Şi ce misiune să-i dăm acestui mesager, acestui 
parlamentar? 

— De a împiedica cu orice preţ uciderea unui brav căpitan, 
căci dacă nu vă grăbiţi... Oh! O cunosc eu pe regină, 
doamnă, şi poate că mesagerul dumneavoastră va ajunge la 
timp! 

— Prea târziu, spuse prinţesa: dar noi nu avem ostateci? 
N-avem la Chantilly, la Montrond şi chiar aici prizonieri, 
ofiţeri din armata regelui? 

Claire se ridică înspăimântată. 

— Ah! Doamnă, doamnă! Strigă ea, faceţi ce vă spune 
domnul Lenet: represaliile nu-i vor reda libertatea 
domnului Richon. 

— Nu e vorba de libertate, e vorba de viaţă, spuse Lenet 
cu întunecata lui perseverenţă. 

— Ei bine, spuse prinţesa, le vom răspunde cu aceeaşi 
monedă: închisoare pentru închisoare, eşafod pentru 
eşafod. 

Claire scoase un strigăt şi căzu în genunchi. 

— Ah! Doamnă, spuse ea, domnul Richon este un prieten 
al meu. Vă cerusem o graţie şi dumneavoastră aţi promis că 
mi-o acordaţi! Ei bine! Vă solicit să vă folosiţi de toată 
trecerea dumneavoastră pentru a-l salva pe domnifl Richon. 

Claire era în genunchi. Prinţesa profită de această ocazie 
pentru a acorda rugăminţilor lui Claire ceea ce refuzase 


sfaturilor puţin cam dure ale lui Lenet. Se îndreptă spre o 
masă, luă o pană şi-i scrise domnului de La Meilleraye 
pentru a-i cere schimbarea lui Richon cu unul din ofiţerii pe 
care îi ţinea prizonieri, la alegerea reginei. După ce o 
scrise, căută din ochi mesagerul care să o ducă. Atunci, deşi 
tot mai suferea de rana veche şi mai era încă frânt de 
oboseala încercată de curând, Ravailly se oferi, cerând, ca o 
singură condiţie, să i se dea un cal odihnit. Prinţesa îi 
permise să ia din grajdurile sale pe cel care i-ar conveni mai 
mult iar căpitanul porni îndemnat de strigătele mulţimii, de 
încurajarea lui Lenet şi de rugăminţile Clairei. 

Un moment mai târziu se auzi freamătul mulţimii adunate, 
căreia Ravailly îi explicase misiunea în care fusese trimis şi 
care în entuziasmul ei, striga din toate puterile: 

— Doamna prinţesă! Domnul duce d'Enghien! 

Obosită de aceste apariţii zilnice care semănau mai curând 
a ordin decât ovaţii, prinţesa voi, un moment, să nu 
răspundă dorințelor mulţimii, însă cum se întâmpla de 
obicei în asemenea ocazii ea se încăpăţână şi strigătele se 
transformară în urlete. 

— Haidem! Spuse doamna prinţesă luându-şi băiatul de 
mână, haidem, sclavi ce suntem, să le dăm ascultare! 

Şi înarmându-şi figura cu un surâs grațios, apăru în balcon 
ca să salute poporul acesta căruia îi era şi sclavă şi regină. 

XVI. 

În momentul în care prinţesa şi fiul ei apăruseră pe 
balcon, în mijlocul aclamaţiilor entuziaste ale mulţimii, se 
auzi, deodată, răsunând în depărtare un zgomot de fluiere 
şi de tobe însoţit de o zarvă veselă. 

În acelaşi moment, mulţimea zgomotoasă, care asediase 
casa preşedintelui Lalasne ca să o vadă pe doamna de 
Conde îşi întoarse privirea în direcţia de unde se auzea acel 
zgomot şi puţin grijulie de legile etichetei, începu să se 
scurgă spre zgomotul care se apropia din ce în ce. Era 
simplu. Ei o văzuseră pe doamna prinţesă de vreo zece ori, 


douăzeci de ori, de o sută de ori, în timp ce zgomotele care 
se auzeau le sugera ceva necunoscut. 

— Cel puţin aceştia sunt sinceri, murmură surâzând Lenet 
în spatele prinţesei. Dar ce o fi însemnând muzica şi 
strigătele acestea? Mărturisesc alteţei voastre că aproape 
sunt şi eu tot atât de dornic s-o ştiu, pe cât au fost aceşti 
neciopliţi. 

— Ei bine! Spuse prinţesa, părăsiţi-mă şi dumneavoastră şi 
alergaţi pe stradă, ca ei. 

— Aş face-o chiar acum, doamnă, dacă aş şti că vă pot 
aduce o veste bună. 

— Oh! Veşti bune! Spuse prinţesa cu o privire ironică 
adresată eerului care-i strălucea deasupra capului, nu mă 
mai aştept la aşa ceva. Nu suntem noi atât de norocoşi! 

— Doamnă, spuse Lenet, ştiţi că eu nu mă înşel uşor, totuşi 
acum nu mă înşel dacă cred că tot zgomotul acesta aduce o 
veste fericită. 

În adevăr, murmurul străzii se apropia din ce în ce mai 
mult, o mare de oameni grăbiţi apărură în căpătui străzii, 
braţe ridicate în aer, batiste agitate, o convinseră şi pe 
prinţesă că vestea era bună. Ascultă, deci, cu atâta atenţie 
încât nu observă că toată curtea o părăsise; auzi pe eineva 
strigând: 

— Branne! Guvernatorul din Branne! Guvernatorul e 
prizonier! 

— Ah! Ah! Spuse Lenet, a fost luat prizonier guvernatorul 
din Branne! Răul e numai pe jumătate rău. Asta ne asigură 
un ostatec cu care să-l schimbăm pe Richon. 

— Dar nu-l avem pe guvernatorul insulei Saint-Georges? 
Întrebă prinţesa. 

— Sunt fericită, spuse doamna de Tourville, că planul pe 
care l-am propus eu pentru cucerirea cetăţii Branne, a 
reuşit atât de bine. 

— Doamnă, spuse Lenet, să nu ne mândrim de pe acum cu 
o victorie atât de completă; întâmplarea nesocoteşte uneori 
planurile bărbaţilor şi chiar planurile femeilor. 


— Cu toate acestea, domnule, spuse doamna de Tourville, 
cu aroganţa ei obişnuită, dacă guvernatorul este prins, 
cetatea trebuie luată! 

— Doamnă, ceea ce spuneţi nu este de o logică absolută, 
dar fiţi liniştită, dacă vă datorăm acest succes, eu voi fi 
primul, ca de obicei, să vă felicit. 

— Ceea ce mă uimeşte în toate astea, spuse prinţesa, 
căutând de pe acum în fericitul eveniment pe care îl 
aştepta, latura jignitoare pentru orgoliul aristocratic care 
constituia fondul caracterului său, ceea ce mă uimegşte este 
că n-am fost prevenită eu cea dinţii de ceea ce se petrece: 
este o necuviinţă de neiertat şi domnul duce de La 
Rochefoucauld n-o să mai facă altele. 

— Eh, doamnă, spuse Lenet, nouă ne lipsesc soldaţi, ca să 
lupte şi dumneavoastră aţi vrea să mai luăm şi din aceştia 
ca să-i facem curieri; Vai! Să nu cerem prea mult iar când 
primim o veste bună s-o luăm aşa cum ne-o trimite 
Dumnezeu şi să ne întrebăm cum a ajuns până la noi. 

În timpul acesta mulţimea creştea din ce în ce, pentru că 
grupuri laterale se uneau cu grupul principal, aşa cum nişte 
râuri se revarsă într-un fluviu. În mijlocul grupului 
principal, care se compunea cam din vreo mie de indivizi, se 
distingea un mic nucleu de soldaţi, cel mult vreo treizeci de 
oameni iar în mijlocul acestora se afla un prizonier pe care 
se părea că soldaţii îl ocrotesc de furia poporului. 

— La moarte! La moarte! Striga mulţimea; la moarte cu 
guvernatorul din Branne! 

— Ah! Ah! Spuse prinţesa cu un surâs de triumf, în adevăr 
se pare că e vorba de un prizonier şi că prizonierul acesta 
este guvernatorul din Branne. 

— Da, spuse Lenet, dar observați, doamnă; se pare chiar 
că prizonierul acesta este în pericol de moarte. Auziţi 
amenințările? Vedeţi ce gesturi furioase fac? Ei! Doamnă, o 
să rupă cordonul de soldaţi şi o să-l facă bucăţi. Oh! Tigrii, 
simt carnea şi ar vrea să bea sânge. 


— Să bea! Spuse prinţesa cu ferocitatea caracteristică 
femeilor când li se înflăcărează pasiunile, să bea! E sângele 
unui duşman. 

— Gândiţi-vă doamnă, spuse Lenet, inamicul acesta este 
sub paza onoarei familiei de Condd, şi, în afară de aceasta, 
cine spune că în acest moment Richon, viteazul nostru 
Richon, nu este în acelaşi pericol ca acest nefericit? Ah! Or 
să forţeze cordonul de soldaţi; au pus mâna pe el; e pierdut. 
Hei, douăzeci de oameni, strigă Lenet, întorcându-se, 
douăzeci de voluntari ca să ajute la respingerea acestor 
secături. Dacă se va atinge cineva de un fir de păr din capul 
prizonierului, îmi veţi răspunde cu capul, plecaţi... 

La aceste cuvinte douăzeci de muşchetari din garda 
burgheză, aparţinând celor mai bune familii din oraş se 
năpustiră ca un torent pe scări, străbătură mulţimea cu 
lovituri de bâtă şi de muschetă, mărind astfel numărul 
membrilor escortei: era timpul, câteva mâini mai lungi 
smulseseră deja câteva bucăţi de stofă din haina albastră a 
prizonierului. 

— Pe legea mea! Vă mulţumesc domnilor, spuse 
prizonierul, căci aţi reuşit să împiedicaţi canibalii aceştia să 
mă devoreze, bine aţi făcut. Drace! Dacă îi mănâncă pe 
oameni în felul acesta, în ziua în care armata regală va da 
asalt asupra oraşului dumneavoastră o vor devora crudă. 

Şi începu să râdă ridicând din umeri. 

— Ah! E viteaz! Strigă mulţimea văzând calmul poate cam 
afectat al prizonierului, repetând această apreciere care îi 
măgulea amorul propriu, e un adevărat viteaz! Nu-i e frică. 
Trăiască guvernatorul din Branne! 

— Pe legea mea, da! Strigă prizonierul, trăiască 
guvernatorul din Branne! Îmi convine că trăieşte. 

Furia mulţimii se schimbă de atunci în admiraţie şi 
admiraţia se exprimă repede în termeni energici. Aşa că o 
adevărată ovaţie urmă chinurilor la care era gata să fie 
supus guvernatorul din Branne, adică prietenul nostru 
Cauvignac. 


Căci aşa cum, desigur, că au ghicit cititorii noştri, sub 
numele pompos al guvernatorului de Branne, Cauvignac îşi 
făcea această tristă intrare în capitala Guyanei. 

Totuşi, protejat de gardă şi apoi de prezenţa sa de spirit, 
prizonierul de război fu introdus în casa preşedintelui 
Lalane şi în timp ce o jumătate din escortă păzea poarta, 
cealaltă jumătate îl conduse în faţa prinţesei. 

Cauvignac intră mândru şi liniştit în locuinţa doamnei de 
Conde, dar trebuie să spunem că sub înfăţişarea aceasta 
eroică, inima îi bătea cu putere. 

Însă cu toată starea în care amabilitatea mulţimii îi 
adusese frumosul său costum albastru, galoanele de aur şi 
pana de la pălărie, fu recunoscut din primul moment. 

— Domnul Cauvignac! Strigă Lenet. 

— Domnul Cauvignac, guvernator la Branne? Adăugă 
prinţesa, oh! Domnule, asta miroase de departe a trădare. 

— Ce spune alteţa voastră? Întrebă Cauvignac înțelegând 
că acum sau niciodată era momentul de a-şi chema în ajutor 
tot sângele rece şi mai ales toată agerimea minţii. Mi se 
pare că a pronunţat cuvântul trădare, nu? 

— Da, domnule, trădare, căci sub ce alt titlu v-aţi fi 
prezentat în faţa noastră? 

— Sub titlul de guvernator al cetăţii Branne, doamnă. 

— Trădare, vedeţi bine. De cine a fost semnată numirea 
dumneavoastră? 

— De domnul de Mazarin. 

— Trădare, dublă trădare! Nu vă spuneam eu? Sunteţi 
guvernator al cetăţii Branne, dar subalternul 
dumneavoastră a predat Vayres: titlul a răsplătit acţiunea. 

La aceste cuvinte, pe figura lui Cauvignac se aşternu o 
profundă uimire. Se uită în jurul lui ca pentru a căuta 
persoana căreia i se adresaseră aceste ciudate cuvinte şi 
convins de faptul că numai el putea fi obiectul acuzaţiei 
prinţesei, lăsă mâinile să-i cadă de-a lungul corpului cu un 
gest plin de descurajare. 


— Compania mea a predat Vayres? Spuse el, alteţa voastră 
îmi face un asemenea reproş? 

— Da, domnule, eu, faceţi-vă că nu ştiţi aşa ceva; presceţi- 
vă uimit; da, se pare că sunteţi un bun comediant, dar eu nu 
mă voi lăsa înşelată nici de chipul dumneavoastră, nici de 
cuvintele dumneavoastră, chiar dacă între ele va fi o 
perfectă armonie. 

— Nu simulez nimic, doamnă, răspunse Cauvignac: cum 
vrea alteţa voastră să ştiu ce s-a petrecut la Vayres, când eu 
n-am fost acolo niciodată? 

— Subterfugii, domnule, subterfugii! 

— Nu am ce să răspund la asemenea cuvinte, doamnă, 
decât că alteţa voastră pare nemulțumită de mine... Să uite 
alteţa voastră sinceritatea caracterului meu, libertatea 
apărării mele, credeam că eu aş fi avut să mă plâng de ea. 

— Să vă plângeţi de. Mine, dumneavoastră, domnule? 
Strigă prinţesa uimită de o asemenea îndrăzneală. 

— Desigur că eu, doamnă, răspunse Cauvignac fără să se 
tulbure, pe cuvântul dumneavoastră şi al domnului Lenet, 
aci de faţă, am recrutat o companie de viteji, am contractat 
faţă de ei nişte angajamente cu atât mai sfinte cu cât 
aproape toate erau angajamente pe cuvânt de onoare. Şi 
iată că atunci când vin să cer alteţei voastre suma 
promisă... O mizerie... Treizeci sau patruzeci de mii de 
livre, destinate, nu mie, observați bine, ci noilor apărători 
pe care i-am angajat pentru domnii prinți, iată că alteţa 
voastră mă refuză. Da, mă refuză! Este aşa domnule Lenet? 

— Este adevărat, spuse Lenet, când s-a prezentat domnul, 
noi nu dispuneam de fonduri. 

— Şi nu puteaţi să mai aşteptaţi câteva zile, domnule? 
Fidelitatea dumneavoastră şi a oamenilor dumneavoastră 
era angajată cu ora? 

— Doamnă, am aşteptat, timpul pe care chiar domnul de 
La Rochefoucauld mi l-a cerut, adică opt zile. La capătul 
acestor opt zile, m-am prezentat din nou, de data aceasta, 
refuz categoric. Martor este tot domnul Lenet. 


Cu buzele strânse, cu ochii lansând fulgere, încruntată, 
prinţesa se întoarse spre consilier. 

— Din nefericire, sunt silit să mărturisesc că ceea ce spune 
domnul este exact, spuse Lenet. 

Couvignac privi biruitor. 

— Ei bine, doamnă, în asemenea împrejurări ce-ar fi făcut 
un intrigant? Un intrigant s-ar fi vândut reginei şi el şi 
oamenii lui. Eu, care nu pot să sufăr intriga, mi-am 
concediat compania, redând libertatea de acţiune a fiecărui 
om. Singur, izolat într-o neutralitate absolută, am făcut ceea 
ce recomandă înțeleptul să se facă în momentele de 
îndoială: m-am abținut. 

— Dar soldaţii dumneavoastră, domnule, soldaţii 
dumneavoastră? Şi rigă prinţesa, furioasă. 

— Doamnă, răspunse Cauvignac, cum nu sunt nici rege, 
nici prinţ, ci numai căpitan; cum n-am nici supuşi nici vasali, 
eu nu numesc soldaţi decât pe cei pe care îi plătesc, or cum 
ai mei, după cum a afirmat şi domnul Lenet, nu fuseseră 
plătiţi, s-au aflat liberi. Atunci trebuie să se li întors 
Jmpotriva noului lor şef. Ce au făcut? Mărturisesc că nu 
ştiu. 

— Însă dumneavoastră, domnule, care aţi trecut de partea 
regelui, ce aveţi de spus? Că neutralitatea dumneavoastră 
vă stânjenea? 

— Nu, doamnă, neutralitatea mea, oricât de nevinovată ar 
fi fost, a devenit suspectă partizanilor majestăţii sale. Într-o 
bună dimineaţă am fost arestat la hanul „Viţelul de aur”, de 
pe drumul care duce la Libourne şi dus în faţa reginei. 

— Şi acolo, aţi tratat cu ea? 

— Doamnă, un om curajos are părţi foarte sensibile prin 
care delicateţea unui suveran ştie să atace. Aveam sufletul 
rănit; fusesem respins dintr-un partid în care mă 
aruncasem orbeşte, cu toată patima, cu toată buna credinţă 
a tinereţii. Am fost adus în faţa reginei între doi soldaţi gata 
să mă ucidă; mă aşteptam la imputări, la insulte, la moarte. 
Căci, cel puţin, din intenţie servisem cauza prinților, dar 


spre deosebire de ce mă aşteptam, în loc de a fi fost 
pedepsit pierzându-mi libertatea, aruncându-mă într-o 
închisoare, sau trimis pe eşafod, marea prinţesă îmi spuse: 
„Viteaz gentilom rătăcit, aş putea, cu un cuvânt să dau 
ordin să ţi se taie capul; dar, vezi, acolo s-au purtat ingrat 
cu tine, aci vom fi recunoscători: în numele sfintei Ana, 
patroana mea, te vei număra de mâine printre oamenii mei. 
Domnilor, spuse ea întorcându-se spre garda care mă 
păzea, respectaţi pe ofiţerul acesta, căci i-am apreciat 
meritele şi-l numesc şeful dumneavoastră. lar pe dumneata, 
adăugă ea, întorcându-se spre mine, am să te fac 
guvernator al cetăţii Branne: iată cum se răzbună o regină 
a Franţei”. 

— Ce puteam să mai răspund? Spuse Cauvignac, 
reluându-şi vocea şi gestul său natural, după ce imitase pe 
jumătate comic, pe jumătate sentimental, vocea şi gestul 
Annei de Austria... Nimic. Eram rănit în cele mai scumpe 
speranţe; eram rănit în devotamentul complet dezinteresat 
pe care îl aşternusem la picioarele alteţei voastre, căreia, 
îmi amintesc cu plăcere, avusesem fericirea să-i fac, la 
Chantilly, un mic serviciu. Am făcut ca Coriolan, am intrat în 
cortul Volsgilor. 

Cuvintele acestea pronunţate cu o voce dramatică şi cu un 
gest majestuos, avură mult efect asupra celor prezenţi. 
Cauvignac îşi dădu seama de victoria pe care o obținuse 
văzând pe prinţesă că păleşte de furie. 

— În sfârşit, domnule, atunci cui sunteţi credincios? 
Întrebă ea. 

— Celor care îmi apreciază delicateţea purtării, răspunse 
Cauvignac. 

— Bine. Sunteţi prizonierul meu. 

— Am, doamnă, această onoare, dar sper că mă veţi trata 
ca pe un gentilom. Este adevărat că sunt prizonierul 
dumneavoastră, dar fără să fi luptat împotriva alteţei 
voastre; mă îndreptam cu bagajele spre serviciul meu, când 
am fost înconjurat de un grup de soldaţi ai dumneavoastră 


care m-au arestat. Nu m-am gândit nici un moment măcar 
să-mi ascund rangul sau gândul. Repet, cer, deci, să fiu 
tratat nu numai ca gentilom, dar şi ca ofiţer superior. 

— Veţi fi, domnule, răspunse prinţesa. Veţi avea oraşul 
drept închisoare numai că va trebui să juraţi pe cuvânt de 
onoare că nu veţi căuta să ieşiţi din el. 

— Voi jura tot ce-mi va cere alteţa voastră. 

— Bine. Lenet, să i se dea domnului formula; îi vom primi 
jurământul. 

Lenet dictă formula jurământului pe care trebuia să-l 
depună Cauvignac. 

Cauvignac ridică mâna şi jură solemn să nu iasă din oraş 
cât timp prinţesa nu-l va dezlega de jurământ. 

— Acum retrageţi-vă, spuse prinţesa, ne încredem în 
loialitatea dumneavoastră de gentilom şi în onoarea 
dumneavoastră de soldat. 

Cauvignac nu aşteptă să i se spună de două ori, salută şi 
ieşi, dar ieşind avu timp să reţină un gest al consilierului 
care însemna: 

— Doamnă, el are dreptate şi noi nu: iată ce înseamnă să 
te zgârceşti în politică. 

Adevărul este că Lenet, care ştia să aprecieze meritele, 
recunoscuse toată fineţea caracterului lui Cauvignac şi 
tocmai pentru că nici un moment nu crezuse în 
argumentele false pe care le dăduse, admirase modul în 
care prizonierul ştiuse să iasă dintr-una din cele mai 
echivoce situaţii în care se putuse găsi vreodată un 
transfug. 

La rândul său Cauvignac cobora treptele gânditor, 
netezindu-şi bărbia cu mâna şi zicându-şi în sine: 

— Aşa! Acum va trebui să revindem cei o sută cincizeci de 
oameni pentru o sută de mii de livre, ceea ce este posibil, 
pentru că cinstitul şi inteligentul meu Ferguzon a obţinut 
libertatea deplină pentru el şi pentru ai săi. Cu siguranţă că 
voi găsi eu o ocazie într-o zi sau în alta. Haide, haide, 
continuă Cauvignac pe deplin consolat, îmi dau seama că, 


lăsându-mă prins, n-am făcut o afacere proastă aşa cum 
crezusem la început. 

XVII. 

Să ne întoarcem, acum, în timp şi să-i aducem pe cititorii 
noştri în timpul evenimentelor care s-au petrecut la Vayres, 
evenimente pe care nu le cunosc decât prea puţin. 

După mai multe asalturi, cu atât mai teribile cu cât 
generalul trupelor regaliste sacrifica mulţi oameni ca să 
piardă cât mai puţin timp, retranşamentele fuseseră 
cucerite, însă vitejii apărători ai acestor fortificaţii, după ce- 
şi disputară terenul pas cu pas, după ce lăsaseră pe câmpul 
de bătaie maldăre de morţi, se retraseră prin trecerea 
acoperită şi se instalară în Vayres. Or domnul de La 
Meilleraye nu ascundea că dacă pierduse cinci sau şase 
sute de oameni ca să cucerească o biată fortificaţie 
alcătuită dintr-un val de pământ cu o palisadă deasupra, 
avea să piardă de şase ori mai mult ca să cucerească un fort 
înconjurat de ziduri solide şi apărat de un om a cărei 
pricepere strategică şi curaj militar avusese ocazia să le 
încerce pe seama propriei sale armate. Atunci se luă 
hotărârea să se sape o tranşee şi să se înceapă un asediu în 
toată regula, când se zări avangarda armatei ducelui 
d'Epernon care făcuse joncțiune cu armata domnului de La 
Meilleraye, joncțiune prin care se dublau forţele regale. 
Situaţia aceasta schimba cu totul faţa lucrurilor. Cu 
douăzeci şi patru de mii de oameni întreprinzi ce nu 
îndrăzneşti să întreprinzi cu douăsprezece mii. Aşa că 
asaltul fu amânat pentru a doua zi. 

Văzând că se întrerup lucrările la tranşee, văzând noile 
dispoziţii care se luau şi mai ales văzând întăririle 
survenite, Richon înţelese că intenţia asediatorilor era să-l 
preseze fără încetare şi bănuind că asaltul se va produce a 
doua zi, îşi strânse oamenii ca să-şi poată da seama de 
starea lor sufletească, de care de altfel n-avea nici un motiv 
să se îndoiască, după felul cum l-au însoţit în apărarea 
primelor retranşamente. 


De aceea uimirea lui fu deosebit de mare când văzu noua 
atitudine a garnizoanei. Oamenii lui priveau spre armata 
regală abătuţi şi îngrijoraţi, iar din rândul lor se auzeau 
murmure înfundate. 

Richon nu tolera gluma sub arme şi mai ales glume de 
felul acestora. 

— Hei, cine murmură acolo? Întorcându-se spre latura 
unde murmurul dezaprobator era mai puternic. 

— Eu, răspunse un soldat. 

— Tu? 

— Da, eu. 

— Atunci vino încoace şi răspunde-mi. 

Soldatul ieşi din rând şi se apropie de şef. 

— Ce-ţi trebuie, ţie, care te plângi? Spuse Richon 
încrucişându-şi braţele şi privindu-l drept în ochi pe rebel. 

— Ce-mi trebuie? 

— Da, ce-ţi trebuie? Raţia de pâine o primeşti? 

— Da, domnule comandant. 

— Raţia de carne? 

— Da, domnule comandant. 

— Raţia de vin? 

— Da, domnule comandant. 

— Eşti prost cazat? 

— Nu. 

— Ai bani pe care nu i-ai primit? 

— Nu. 

— Atunci, vorbeşte: spune ce vrei? Ce doreşti? Şi ce 
înseamnă murmurele astea? 

— Înseamnă că ne batem cu regele nostru şi asta e greu 
pentru soldatul Jrancez. 

— Înseamnă că regreţi serviciul majestăţii sale? 

— Pe dracu! Da! 

— Şi vrei să te duci la regele tău? 

— Da, spuse soldatul care, înşelat de calmul lui Richon, 
credea că lucrurile se vor termina prin simpla lui excludere 
din rândurile armatei prinților. 


— Foarte bine, spuse Richon apucându-l pe om de 
centură; însă pentru că am închis porţile, va trebui să 
foloseşti singura cale care îţi mai rămâne. 

— Care? Întrebă soldatul cu uimire. 

— Asta! Spuse Richon ridicându-l cu braţul lui de Hercule 
şi azvârlindu-l peste parapet. 

Soldatul scoase un răcnet şi se prăbuşi în şanţ, care, din 
fericire pentru el, era plin cu apă. 

O tăcere de moarte însoţi această acţiune de energie. 
Richon crezu că domolise revolta şi asemeni unui jucător 
care riscă totul pentru tot, se întoarse spre oamenii lui. 

— Acum, dacă mai sunt aici şi alţi partizani ai regelui s-o 
spună şi o să-i scoatem şi pe aceia cum vor vrea €ei...! 

Vreo sută de oameni strigară: 

— Da! Da! Suntem partizani ai regelui şi voim să 
plecăm...! 

— Ah! Spuse Richon înțelegând că nu era vorba numai de 
o părere personală, ci că se înfiripa o revoltă generală, oh! 
Asta e altceva! Am crezut că n-am de-a face decât cu un 
rebel, dar văd că am de-a face cu cinci sute de laşi. 

Richon făcu o greşeală acuzând generalitatea: doar vreo 
sută de oameni vorbiseră, restul tăcuse, dar acum, fiind 
implicat într-o acuzaţie de laşitate, murmură şi restul. 

— Haideţi! Spuse Richon, nu vorbiţi toţi odată; un ofiţer, 
dacă este vreun ofiţer care consimte să-şi trădeze 
jurământul, un ofiţer să vorbească pentru toţi, acesta va 
putea s-o facă fără nici o neplăcere, v-o jur. 

Atunci Ferguzon făcu un pas în faţa frontului şi salutându-l 
pe comandant cu o politeţă distinsă, spuse: 

— Domnule comandant, auziţi dorinţa garnizoanei; 
dumneavoastră luptaţi împotriva majestăţii sale regelui 
nostru, ori cei mai mulţi dintre noi nu cunoaştem că eram 
înrolați ca să se lupte contra unui asemenea duşman. Unul 
dintre vitejii de faţă, înşelat astfel în părerile lui, ar fi putut, 
în timpul asaltului, şase înşele asupra țintei muschetei sale, 
şi să vă înfigă un glonţ în cap. Însă noi suntem soldaţi 


adevăraţi, nu nişte laşi, aşa cum greşit aţi spus adineauri. 
lată părerea mea şi a tovarăşilor mei, pe care v-o spunem 
cu tot respectul: predaţi-ne regelui, sau ne vom preda noi 
singuri. 

Cuvintele acestea fură însoţite de un ura uriaş care 
dovedea că opinia exprimată de locotenent, dacă nu era a 
întregii garnizoane, era cel puţin a celei mai mari părţi. 
Richon înţelese că totul era pierdut. 

— Singur nu pot să mă apăr şi nici nu vreau să mă predau. 
Pentru că soldaţii mei mă părăsesc, să trateze cineva în 
numele lor cum va vrea şi cum vor vrea, însă acela n-am să 
fiu eu. Vreau însă ca cei câţiva viteji care mi-au rămas 
credincioşi, dacă sunt aşa ceva, să fie cruţaţi, asta e tot ce 
vă cer! Haideţi, cine va fi negociatorul? 

— Am să fiu eu, domnule comandant, numai dacă vreţi, 
bineînţeles, şi numai dacă oamenii mă onorează cu 
încrederea lor. 

— Da, da, locotenentul Ferguzon! Locotenentul Ferguzon! 
Strigară deodată cinci sute de voci, printre care se 
distingeau vocile lui Barrabas şi Carrotel. 

— Deci dumneata vei fi, domnule, spuse Richon. Sunteţi 
liber să intraţi şi să ieşiţi din Vayres, când veţi vrea. 

— Dar alte instrucţiuni speciale nu aveţi să-mi daţi 
domnule comandant? Întrebă Ferguzon. 

— Libertate pentru oamenii mei. 

— Dar pentru dumneavoastră? 

— Nimic. 

O asemenea abnegaţie ar fi adus înapoi nişte oameni 
rătăciţi, dar aceştia nu erau numai rătăciţi, erau vânduți. 

— Da! Da! Să ni se dea libertatea! Strigară ei. 

— Fiţi liniştit, domnule comandant, puse Ferguzon, n-am 
să vă uit la capitulare. 

Richon surâse trist, ridică din umeri, intră în cameră şi se 
încuie. 

Ferguzon plecă imediat la regalişti. Totuşi, domnul de La 
Meilleraye nu voi să facă nimic fără autorizaţia reginei; însă 


regina părăsise locuinţa lui Nanon, pentru a nu mai asista, 
cum spunea ea, la ruşinea armatei, şi se retrăsese în localul 
primăriei din Libourne. 

Aşa că mareşalul îl dădu pe Ferguzon în grija a doi soldaţi, 
încălecă şi porni în galop la Libourne. Îl găsi acolo pe 
domnul de Mazarin căruia crezu că îi anunţă o veste mare, 
dar la primele cuvinte ale mareşalului, ministrul îl opri cu 
surâsul său obişnuit. 

— Cunoaştem toate acestea, domnule mareşal, îi spuse el, 
şi lucrurile s-au aranjat încă de aseară. Trataţi cu 
locotenentul Ferguzon, dar faţă de domnul Richon nu vă 
angajaţi decât pe cuvânt. 

— Cum, numai pe cuvânt? Spuse mareşalul, dar când mi- 
am dat cuvântul asta cred că face cât un act. 

— Lăsaţi, lăsaţi, domnule mareşal, am primit din partea 
Sanctităţii Sale Papa indulgenţe speciale care mă 
autorizează să dezleg oamenii de jurământul pe care l-au 
făcut. 

— Se poate, spuse mareşalul, dar indulgenţele astea nu 
sunt pentru mareşalii Franţei. 

Mazarin surâse şi-i făcu semn mareşalului că se putea 
întoarce în tabără. 

Mareşalul se întoarse bombănind, îi dădu lui Ferguzon şi 
oamenilor lui un act de protecţie semnat de el şi-şi dădu 
cuvântul faţă de Richon. 

Ferguzon se întoarse în fort, pe care îl abandonă cu 
oamenii săi cu o oră înainte de ivirea zorilor, după ce-i vorbi 
lui Richon de promisiunea verbală a mareşalului. Două ore 
mai târziu când Richon începuse să vadă că se apropia 
întăririle pe care i le aducea Ravailly, fu arestat, în numele 
reginei în camera în care se găsea. 

În primul moment, o mare satisfacţie se întipări pe faţa 
viteazului comandant. Dacă ar fi fost liber, doamna de 
Conde l-ar fi putut bănui de trădare, captiv fiind, 
captivitatea răspundea pentru el. 


De aceea, în speranţa aceasta, în loc să plece cu ceilalţi, 
rămăsese pe loc. 

Totuşi nu se mulţumiră să-i ia numai sabia, aşa cum se 
aşteptase la început; după ce fu dezarmat, patru oameni, 
care îl aşteptau la uşă, se aruncară asupra lui şi-i legară 
mâinile la spate. 

Richon nu opuse acestui tratament înjositor decât 
resemnarea unui martir. Era unul din acei oameni foarte 
oţeliţi, strămoşii eroilor populari din secolele al XVIII-lea şi 
al XIX-lea. 

Richon fu dus la Libourne şi înfăţişat reginei, care îl 
măsură din cap până în picioare, cu toată aroganţa; regelui 
care îl privi sub o privire feroce; domnului de Mazarin, care 
îi spuse: 

— Aţi jucat o carte mare, domnule Richon. 

— Şi nu-i aşa că am pierdut, monseniore? Mai rămâne să 
mai ştim ce joc acum. 

— Mi-e teamă să nu vă jucaţi capul, spuse Mazarin. 

— Domnul d'Epernon să fie anunţat că regele vrea să-l 
vadă, spuse Anna de Austria. lar omul acesta, să aştepte 
aici judecata sa. 

Şi retrăgându-se cu un superb dispreţ dădu mâna regelui 
şi ieşi din cameră urmată de domnul de Mazarin şi de 
curteni. 

Este adevărat că domnul d'Epernon sosise de mai bine de 
o oră, însă îndrăgostit cum era, prima vizită o făcu lui 
Nanon. În fundul Guyanei, unde se găsea, auzise de 
frumoasa apărare pe care o făcuse Canolles în insula Saint- 
Georges şi ca un om plin de încredere în iubita lui, îi făcuse 
complimente lui Nanon asupra comportării fratelui său 
drag, despre care, spunea el cu naivitate, fizionomia nu lasă 
să se bănuiască nici atâta nobleţe nici atâta vitejie. 

Nanon n-avusese altceva de făcut decât să râdă în sinea ei 
de prelungirea acestei încurcături. Nu era vorba acum 
numai de fericirea ei, dar şi de libertatea iubitului ei. Nanon 
îl iubea pe Canolles cu atâta disperare încât nu putea crede 


într-o viclenie din partea lui, deşi de multe ori îi venise un 
asemenea gând. Ea nu văzuse în grija pe care el o avusese 
pentru ea ca s-o îndepărteze, decât o caldă solicitudine. 
Pentru că îl credea prizonier cu forţa, plângea şi nu dorea 
altceva decât să-l poată elibera cu ajutorul domnului 
d'Epernon. 

De aceea, prin zece scrisori trimise scumpului ei duce, 
făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să-i grăbească 
înapoierea. 

În sfârşit, sosise şi Nanon îi prezentase cererea ei cu 
privire la pretinsul ei frate, pe care ţinea să-l scoată cât mai 
repede din mâinile duşmanilor săi, sau mai bine zis al 
doamnei de Cambes căci ea credea că, pentru Canolles nu 
exista alt pericol decât acela de a se îndrăgosti tot mai mult 
de vicontesă. 

Însă pentru Nanon, acesta era un pericol foarte mare, şi 
de aceea, cu mâinile împreunate, îi ceru domnului 
d'Epernon s-o ajute să-şi elibereze fratele. 

— Asta vine tocmai la timp, răspunse ducele, am aflat 
adineaori că guvernatorul din Vayres s-a lăsat prins. Ei 
bine, o să-l schimbăm cu viteazul acela de Canolles. 

— Oh! Strigă Nanon, iată o binefacere a cerului, dragul 
meu duce. 

— Vă iubiţi mult fratele, Nanon? 

— Oh! Mai mult decât propria mea viaţă. 

— Ce ciudat că nu mi-aţi vorbit niciodată de el, până la 
ziua aceea nefericită când am făcut prostia... 

— Aşadar, domnule duce?... Îl întrerupse Nanon. 

— Aşadar, îl trimit pe guvernatorul din Vayres doamnei de 
Condd, care ne trimite pe Canolles, asta se face obişnuit în 
timp de război; e un schimb pur şi simplu... 

— Da, dar doamna de Conde nu-l va considera pe domnul 
de Canolles mai important decât un simplu ofiţer. 

— Ei bine! În cazul acesta îi voi trimite doi, îi vom trimite 
trei; vi un face în aşa fel ca să fii mulţumită, înţelegeţi, 
frumoasa mea? Şi când viteazul nostru comandant de pe 


insula Saint-Georges se va întoarce la Libourne, oh! Atunci 
îl vom primi cu triumf. 

Nanon nu mai putea de fericire. Să reintre în stăpânirea 
lui Canolles, era visul pe care şi-l dorea în fiecare moment. 
Cât priveşte ce avea să zică domnul d'Epernon, când va fi 
văzut cine era cu adevărat acest Canolles, de asta se 
preocupa mai puţin. După ce-l va fi salvat pe Canolles, ea 
avea să-i spună că era iubitul ei şi avea s-o spună cu glas 
tare, şi faţă de toată lumea! 

Aici ajunseseră lucrurile când intră trimisul reginei. 

— Vedeţi, asta pică de minune, dragă Nanon, mă duc la 
majestatea sa şi voi aduce de acolo înţelegerea de schimb. 

— În aşa fel, încât fratele meu ar putea fi aici...? 

— Mâine, poate, spuse ducele. 

— Duceţi-vă! Strigă Nanon, nu pierdeţi o clipă, Oh! Mâine, 
mâine, adăugă ea ridicând amândouă braţele spre cer, ca 
pentru rugăciune, cu o admirabilă expresie de evlavie. 
Mâine, dacă o vrea Dumnezeu. 

— Oh! Ce inimă! Murmură ducele d'Epernon, ieşind. 
Când ducele d'Epernon intră în camera reginei, Anna de 
Austria, roşie de furie, îşi muşca buzele groase care răceau 

admiraţia curtenilor tocmai pentru că erau punctul 
defectuos al reginei. De aceea domnul d'Epernon, om 
galant şi obişnuit cu surâsul femeilor fu primit ca un 
bordelez revoltat. 

Ducele o privi pe regină cu uimire: ea nu-i răspunsese la 
salut şi, cu sprâncenele încruntate, îl privea de la înălţimea 
regalei sale majestăţi. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule duce, spuse ea, 
după un moment de tăcere, apropiaţi-vă ca să vă fac un 
compliment asupra modului în care numiţi oamenii în 
funcţiile de sub conducerea dumneavoastră. 

— Ce-am făcut, doamnă? Întrebă ducele foarte surprins, 
ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că aţi făcut guvernator al cetăţii Vayres 
un om care a tras cu tunul asupra regelui: atâta tot. 


— Eu, doamnă? Întrebă surprins ducele, sunt sigur că 
majestatea voastră săvârşeşte o eroare; nu l-am numit eu 
pe guvernatorul din Vayres... După câte ştiu, cel puţin. 

D'Epernon tăgăduia, pentru că conştiinţa lui îi reproşa că 
nu era el singurul care făcea numiri. 

— Ah! Iată un lucru nou, răspunse regina, poate domnul 
Richon n-a fost numit de dumneavoastră. 

Şi apăsă cu multă răutate cuvântul „poate”. 

Ducele care cunoştea talentul lui Nanon pentru a potrivi 
oamenii pe locuri, se linişti repede. 

— Nu-mi amintesc să-l fi numit pe domnul Richon, spuse 
el, dar dacă am făcut-o, a fost pentru că domnul Richon 
trebuie să fie un bun servitor al regelui. 

— Poftim! Spuse regina. După dumneavoastră, domnul 
Richon este un bun servitor al regelui, drace! Un servitor 
care, în mai puţin de trei zile, ne-a omorât cinci sute de 
oameni! 

— Doamnă, dacă aşa stau lucrurile, spuse ducele 
îngrijorat, trebuie să mărturisesc că m-am înşelat. Însă 
înainte de a suporta condamnarea, lăsaţi-mă să mă conving 
că eu l-am numit. Am să caut această dovadă. 

Regina făcu o mişcare ca să-l reţină pe duce, dar se 
răzgândi. 

— Mergeţi, spuse ea şi când mi-o veţi aduce, am să vă fac 
şi eu dovada mea. 

Domnul d'Epernon ieşi în fugă şi se opri tocmai la Nanon. 

— Ei bine! Spuse ea, îmi aduceţi înţelegera de schimb, 
dragă duce? 

— Aş! Da de unde, spuse ducele, regina e furioasă. 

— De unde vine furia majestăţii sale? 

— Din cauză că dumneata sau eu am numit pe domnul 
Richon guvernator la Vayres şi că guvernatorul acesta, care 
după câte se pare s-a apărat ca un leu, ne-a ucis cinci sute 
de oameni. 

— Domnul Richon! Repetă Nanon, nu-l cunosc. 

— Nici eu, să mă ia dracul! 


— În acest caz, spuneţi-i hotărât reginei că se înşeală. 

— Dar dacă te înşeli dumneata? 

— Aşteptaţi, nu vreau să-mi reproşez nimic. Am să vă 
spun. 

Şi Nanon trecu în biroul ei, consultă registrul de afaceri la 
litera R: nu era nimic acordat lui Richon. 

— Puteţi să vă duceţi din nou la regină şi să-i spuneţi cu 
toată hotărârea că greşeşte, preciză ea. 

Domnul d'Epernon nu făcu decât un salt între casa lui 
Nanon şi primărie. 

— Doamnă, spuse el intrând mândru la regină, sunt 
nevinovat de crima care mi se impută. Numirea domnului 
Richon a fost făcută de miniştrii majestăţii voastre. 

— Asta înseamnă că miniştrii mei semnează d'Epernon, 
răspunse usturător regina. 

— Cum asta? 

— Fără îndoială, de îndată ce semnătura aceasta se 
găseşte în partea de jos a brevetului de numire al domnului 
Richon. 

— Imposibil, doamnă, răspunse ducele cu glasul din ce în 
ce mai slab ca al unui om care începe să se îndoiască de el 
însuşi. 

Regina ridică din umeri. 

— Imposibil? Ei bine, citiţi! Spuse ea. 

Şi luă brevetul care era pe masă, lângă trusa de scris şi i-l 
întinse. 

Domnul d'Epernon luă brevetul, îl citi cu lăcomie, 
examinând fiecare cută a hârtiei, fiecare cuvânt, fiecare 
literă şi rămase uluit: o amintire teribilă îi fulgeră prin 
minte. 

— Aş putea să-l văd pe domnul Richon? Întrebă el. 

— Nimic mai simplu, răspunse regina, l-am oprit în camera 
de alături ca să vă dau această satisfacţie. 

Apoi, întorcându-se spre garda care era la uşă, gata la 
ordin, spuse: 

— Aduceţi-l aici pe mizerabilul acela. 


Garda ieşi şi un moment mai târziu Richon fu adus cu 
mâinile legate şi cu capul acoperit. Ducele se duse spre el 
şi-l fixă cu o privire pe care prizonierul o suportă cu 
demnitatea lui obişnuită. Cum avea pe cap pălăria, garda i-o 
aruncă la pământ cu un dos de palmă. 

Insulta aceasta nu provocă nici cea mai mică mişcare din 
partea guvernatorului din Vayres. 

— Puneţi-i pe spate o manta, o mască pe faţă şi daţi-mi o 
lumânare aprinsă. 

Primele două dispoziţiuni fură executate. Regina urmărea 
cu uimire aceste ciudate pregătiri. Ducele se învârtea în 
jurul lui Richon mascat, privindu-l cu cea mai mare atenţie, 
încercând să-şi amintească totul, dar părea totuşi că se mai 
îndoieşte. 

— Daţi-mi lumânarea pe care am cerut-o, spuse el, proba 
asta îrtii va preciza îndoielile. 


Fu adusă lumânarea. Ducele apropie brevetul de flacără 
iar la căldura acesteia apăru pe hârtie o cruce dublă, 
trasată, sub semnătură, cu cerneală simpatică. 

La vederea acestui semn, fruntea ducelui se lumină şi 
strigă: 

— Doamnă, brevetul acesta este semnat de mine, o 
recunosc, dar el n-a fost semnat nici pentru domnul Richon 
nici pentru altcineva. El mi-a fost smuls de acest om într-un 
fel de cursă, înainte de a înmâna actul semnat în alb, am 
făcut pe hârtie un semn pe care majestatea voastră poate 
să-l vadă şi care serveşte ca probă zdrobitoare împotriva 
culpabilului. Priviţi. 

Regina luă cu lăcomie hârtia şi o privi în timp ce ducele îi 
indica semnul cu degetul. 

— Nu înţeleg nimic din acuzaţia pe care o aduceţi 
împotriva mea, spuse Richon simplu. 

— Cum? Strigă ducele, nu erai dumneata omul mascat 
căruia i-am predat această hârtie, în mijlocul Dordonei? 

— Niciodată n-am vorbit cu înălţimea voastră până acum; 
niciodată n-am fost mascat pe Dordona, spuse Richon calm. 
— Dacă n-ai fost dumneata, atunci un om al dumitale s-a 

prezentat în locul dumitale. 

— Nu mi-ar servi la nimic să ascund adevărul, răspunse 
Richon tot atât de calm: brevetul pe Care îl ţineţi în mână, 
domnule duce, l-am primit de la doamna prinţesă de Conde, 
chiar din mâinile domnului duce de La Rochefoucauld; el a 
fost completat cu numele şi pronumele meu de domnul 
Lenet, al cărui scris poate că îl recunoaşteţi. Cum a ajuns 
acest brevet în mâinile doamnei prințese? Cum s-a făcut că 
domnul de La Rochefoucauld a ajuns posesorul lui? Unde au 
fost scrise de domnul Lenet numele şi pronumele meu? Nu 
ştiu absolut nimic, mă priveşte foarte puţin, nu mă 
interesează. 

— Ah! Credeţi? Mormăi ducele. 

Şi apropiindu-se de regină, îi povesti în şoaptă nişte 
lucruri pe care regina le ascultă cu foarte multă atenţie: era 


denunţarea lui Cauvignac şi aventura din mijlocul Dordonei; 
însă cum regina era femeie, ea înţelese perfect de bine 
gestul de gelozie al ducelui. 

Apoi când acesta termină: 

— Este o infamie care se adaugă înaltei trădări, spuse ea, 
asta e, cel care n-a ezitat să tragă asupra regelui a putut 
foarte bine să vândă secretul unei femei. 

„Ce dracu şi-or fi spunând?” murmură Richon 
încruntându-se; căci fără să audă totul ca să poată înţelege 
conversaţia, auzea destul ca să-şi dea seama că onoarea îi 
era compromisă; de altfel, privirea înfâerbântată a ducelui 
şi a reginei nu prevesteau a bine şi oricât de viteaz ar fi fost 
comandantul din Vayres această dublă ameninţare îl 
îngrijorase, deşi ar fi fost imposibil să ghiceşti pe faţa lui, 
înarmată cu un calm dispreţuitor, ceca ce i se petrecea în 
suflet. 

— Trebuie să fie judecat, spuse regina. Să se constituie un 
consiliu de război. Dumneavoastră, domnule duce 
d'Epernon, veţi prezida, aşa că alegeţi-vă membri şi grăbiţi- 
vă. 

— Doamnă, spuse Richon, nu poate fi vorba de întrunit un 
consiliu, sau de ţinut vreo judecată, Eu sunt prizonier pe 
cuvânt faţă de domnul mareşal de La Meilleraye, sunt 
prizonier voluntar, dovadă că nulei în să ies din Vayres 
odată cu soldaţii mei; că aş fi putut să fug înainte sau după 
plecarea lor şi totuşi n-am făcut-o. 

— Nu mă pricep în treburile acestea, spuse regina 
ridicându-se ca s.1 treacă într-o cameră vecină, dacă aveţi 
motive valabile, le veţi înfăţişa în faţa judecătorilor... Nu e 
bine să ţineţi şedinţa în sala aceasta, domnule duce? 

— Ba da, doamnă, răspunse acesta. Şi alegând 
doisprezece ofiţeri din cei care aşteptau în anticameră, 
constitui pe loc tribunalul. 

Richon începu să înţeleagă: judecătorii improvizaţi îşi 
ocupară locurile, apoi raportorul îi ceru numele, pronumele 
şi calitatea. 


Richon răspunse la cele trei întrebări. 

— Sunteţi acuzat de înaltă trădare pentru că aţi tras cu 
tunul asupra armatei regelui: recunoaşteţi că v-aţi făcut 
vinovat de această crimă? 

— A nega ar fi să neg evidenţa; da, domnule, am tras cu 
tunul în soldaţii regelui. 

— În baza cărui drept? 

— În baza dreptului războiului, în virtutea aceluiaşi drept 
pe care l-au invocat într-o circumstanţă asemănătoare 
domnul de Conti, domnul de Beaufort, domnul d'Elbeuf şi 
atâţi alţii. 

— Un asemenea drept nu există domnule, căci acest drept 
nu e altceva decât o rebeliune. 

— Şi totuşi în virtutea acestui drept a semnat capitularea 
locotenentul meu. Capitulare pe care o invoc. 

— Capitulare! Strigă d'Epernon cu ironie, căci observase 
că regina îl urmăreşte şi umbra ei îi dicta aceste cuvinte 
insultătoare, capitulare? Dumneavoastră trataţi cu un 
mareşal al Franţei? 

— De ce nu? Răspunse Richon, pentru că acest mareşal al 
Franţei trata cu mine. 

— Arătaţi-ne atunci această capitulare şi vom judeca 
valabilitatea ei. 

— Este o înţelegere verbală. 

— Aduceţi martori. 

— N-am decât un singur martor. 

— Pe cine. 

— Chiar pe mareşal. 

— Să fie chemat mareşalul, spuse ducele. 

— Inutil, spuse regina deschizând uşa în spatele căreia 
ascultase: domnul mareşal e plecat de două ore, se 
îndreaptă spre Bourdeaux cu avangarda noastră. 

Apariţia aceasta îngheţă toate inimile, căci ea impunea 
judecătorilor obligaţia de a-l condamna pe Richon. 

Prizonierul surâse cu amărăciune. 


— Ah! Spuse el, iată onoarea cuvântului domnului de La 
Meilleraye! Aţi avut dreptate, domnule, spuse el întorcându- 
se spre ducele d'Epernon, am făcut rău când am tratat cu 
un mareşal al Franţei. 

Din acel moment, Richon se închise în tăcere şi în dispreţ 
refiizând să răspundă la orice întrebare ce i se mai puse. 

Aceasta simplifică mult din procedură, aşa că restul 
formalităţilor dură mai puţin de o oră. Se consemnă puţin şi 
se vorbi şi mai puţin încă. Procurorul puse concluzii pentru 
condamnarea la moarte şi la un semn al ducelui judecătorii 
votară pentru moarte în unanimitate. 

Richon ascultă sentinţa ca şi cum ar fi fost un simplu 
spectator şi, mereu nepăsător şi mut, fu încredinţat pe loc 
comandantului de jandarmi. 

Ducele d'Epernon trecu la regină pe care o găsi într-o 
bună dispoziţie şi care îl reţinu la prânz. Ducele care se 
credea în dizgrație, acceptă şi trecu pe la Nanon ca să-i 
împărtăşească fericirea de a fi rămas în bunele graţii ale 
suveranei. 

O găsi întinsă pe un fotoliu, lângă o fereastră care da spre 
piaţa centrală din Libourne. 

— Ei bine! Spuse ea, aţi descoperit ceva? 

— Am descoperit totul, draga mea, spuse ducele. 

— Da? Spuse Nanon cu îngrijorare. 

— Ah! Doamne! Vă reamintiţi de denunţul acela în care 
făcusem greşeala să cred, denunţul acela în legătură cu 
dragostea dintre dumneata şi fratele dumitale? 

— Ei bine? 

— Vă amintiţi actul semnat în alb care mi se ceruse? 

— Da, şi? 

— Denunţătorul este în mâinile voastre, draga mea, prins 
în iţele actului acela ca o vulpe în cursă. 

— Adevărat? Spuse Nanon înspăimântată, căci ştia că 
denunţătorul era Cauvignac, şi cu toate că n-avea prea 
multă dragoste pentru fratele ci adevărat, n-ar fi vrut să i se 
întâmple ceva; de altfel fratele acesta, n-ar fi putut, ca să 


scape, să spună despre Nanon o sumă de lucruri despre 
care ea n-ar fi vrut să ştie. 

— Chiar el, draga mea, continuă d'Epernon, ce zici de 
această Întâmplare? Zăpăcitul se numise, cu ajutorul acelui 
act semnat în alb, din propria lui autoritate, guvernator în 
Vayres; însă Vayres a fost cucerit, iar vinovatul este acum în 
mâinile noastre. 

Toate aceste amănunte se potriveau atât de bine cu 
combinaţiile abile ale lui Cauvignac încât Nanon simţea cum 
îi sporeşte frica. 

— Şi... Cu omul acela... Ce-aţi făcut? Întrebă ea cu tremur 
în glas. 

— Ah! Pe legea mea, o să vezi chiar dumneata ce-am făcut 
cu el. Da, pe legea mea, adăugă el ridicându-se, aceasta se 
potriveşte de minune: dă perdeaua la o parte, sau mai bine 
deschide complet fereastra; pe legea mea e un duşman al 
regelui şi merită să fie văzut când îl spânzură. 

— Îl spânzură? Strigă Nanon. Ce spuneţi, domnule duce? 
Să-l spânzurați pe omul cu actul semnat în a] b? 

— Da, frumoasa mea. Vezi, colo, sub acoperişul halei, 
bârna aceea de care atârnă un ştreang care se leagănă? Şi 
lumea aceea care aleargă? Priveşte, priveşte, vezi puşcaşii 
care-l aduc pe omul acela, acolo spre stingă? A! Iată şi pe 
rege că apare la fereastră. 

Inima lui Nanon i se zbătea în piept şi părea că i se ridică 
până în gât: văzuse totuşi dintr-o privire că omul pe care îl 
conduceau nu era Cauvignac. 

— Haide, haide, spuse ducele, domnul Richon o să fie 
spânzurat pur şi simplu, asta o să-l înveţe să mai 
calomnieze femeile. 

— Dar nenorocitul acesta nu este vinovat, strigă Nanon 
strângând mâna ducelui cu ultimele puteri de care 
dispunea; poate e un soldat viteaz; poate e un om cinstit, 
poate asasinați un nevinovat. 

— Nu, nu, te înşeli profund, draga mea, e un sperjur şi un 
calomniator. De altfel chiar dacă ar fi fost numai 


guvernatorul cetăţii Vayres şi tot ar fi fost vinovat de înaltă 
trădare şi mi se pare că dacă ar fi fost vinovat numai de 
această crimă ar fi fost destul. 

— Dar nu avea cuvântul de onoare al domnului de La 
Meilleraye? 

— A spus el, dar eu nu cred. 

— Cum se poate, mareşalul n-a lămurit tribunalul asupra 
acestui punct important? 

— Plecase cu două ore înainte ca acuzatul să fi apărut în 
faţa judecătorilor. 

— Oh! Doamne, dumnezeule! Domnule duce, ceva îmi 
spune că omul acesta e nevinovat şi că moartea lui ne va 
purta nenoroc la toţi, spuse Nanon. Domnule, în numele 
cerului, dumneavoastră care aveţi atâta putere, care 
spuneţi că nu-mi refuzaţi nimic, acordaţi-mi iertarea acestui 
om! 

— Imposibil, draga mea, regina însăşi l-a condamnat şi 
acolo unde e ea nu există o putere mai mare. 

Nanon oftă cu un oftat care semăna cu un geamăt. 

În acel moment Richon ajunse sub acoperişul halei; apoi 
tot atât de calm şi de tăcut, fu condus până sub bârna de 
care atârna ştreangul. O scăriţă fusese pregătită. Richon 
urcă treptele cu pas hotărât, dominând cu capul său nobil 
toată această mulţime asupra căreia îşi aruncă privirea 
plină de un dispreţ de gheaţă. Atunci comandantul de 
jandarmi îi trecu laţul de gât iar crainicul proclamă cu voce 
tare că regele făcea dreptate pedepsindu-l pe sieur Etienne 
Richon, şarlatan, trădător şi om de rând. 

— Am ajuns nişte vremuri, spuse Richon, în care e mai 
bine să fii om de rând decât mareşal al Franţei. 

Abia a pronunţat aceste cuvinte că scăriţa îi fu trasă de 
sub picioare iar corpul începu să se bălăngăne agăţat în 
ştreangul care atârna de bârnă. 

O mişcare generală de groază răspândi lumea din piaţă 
într-o deplină tăcere fără ca măcar un singur strigăt de 
„Irăiască regele!” să se fi auzit, deşi oricine putea să le 


vadă pe ambele majestăţi stând în fereastră. Nanon îşi 
acoperise ochii cu mâinile şi se retrăsese în colţul cel mai 
depărtat de fereastră. 

— Ei bine! Spuse ducele, ori ce ai crede, dragă Nanon, 
cred că execuţia asta va fi un bun exemplu şi când 
bordelezii vor vedea că sunt spânzurați chiar guvernatorii, 
sunt tare curios să ştiu ce-au să facă. 

La ideea de ce ar putea să facă, Nanon deschise gura ca să 
spună ceva, dar nu reuşi să scoată decât un strigăt teribil şi 
să ridice mâinile spre cer ca pentru a-l ruga să nu fie 
răzbunată moartea lui Richon, apoi se prăbuşi pe podea, de 
parcă toată puterea de viaţă din ea se sfărâmase dintr-o 
dată. 

— Ei, bine! Strigă ducele, ce s-a întâmplat Nanon, ce ai? E 
posibil sjt ajungi în starea aceasta numai pentru că ai văzut 
un netrebnic. Pinurat! Haide, dragă Nanon, ridică-te, 
revino-ţi în fire. O, doamne iartă-mă, e leşinată; şi guinezii 
care spun că nu e o persoană sensibilă! 1 lei! Să vină cineva. 
Aduceţi săruri, ajutor! Apă rece! 

Şi ducele văzând că nimeni nu răspunde la strigătele sale, 
ieşi în lugă să caute el însuşi ceea ce ceruse zadarnic 
servitorilor, care desigur că nu-l puteau auzi, fiind încă 
ocupați să privească la spectacolul cu care îi desfătase, fără 
nici o plată, generozitatea regală. 

XVIII. 

În momentul în care lua sfârşit, la Libourne, teribila dramă 
pe care am povestit-o, doamna de Cambes, aşezată la o 
masă de siejar cu picioarele răsucite, având în faţă pe 
Pompee, care făcea un fel de inventar al averii sale, îi scria 
lui Canolles: „Încă o întârziere, prietene. În momentul când 
eram gata să pronunţ numele dumitale doamnei prințese şi 
să-i cer acordul pentru căsătoria noastră, am aflat noutatea 
căderii cetăţii Vayres, care mi-a îngheţat cuvântul pe buze, 
însă ştiu cât trebuie să suferi şi de aceea nu mai am puterea 
să suport şi durerea dumitale şi durerea mea. Victoriile sau 
înfrângerile din acest război nefericit pot să ne ducă foarte 


departe, dacă nu ne vom decide să forţăm împrejurările... 
Mâine, prietene, mâine la ora şapte seara, voi fi soţia 
dumitale. 

lată planul pe care te rog să-l adopţi; este necesar să te 
conformezi întocmai. 

Vei petrece toată după amiaza la doamna de Lalasne, care, 
de când v-am prezentat, face şi ea şi sora ei mult caz de 
dumneata. Se va juca; joacă şi dumneata ca şi ceilalţi, totuşi 
nu te angaja spre ora cinei; odată 1 II venirea serii, fă mai 
mult, îndepărtează-ţi prietenii, dacă sunt în jurul dumitale. 
Apoi, după ce rămâi singur, vei vedea venind un mesager, 
încă nu ştiu cine, care îţi va spune pe nume, ca şi cum ai fi 
chemat pentru o afacere oarecare. Oricare ar fi, urmează-l 
cu încredere, căci va veni din partea mea şi misiunea lui va 
fi să te conducă acolo unde te voi işlcpta eu. 

Aş vrea să fie în biserica maicilor carmelite căreia îi 
păstrez o dulce amintire: însă încă nu îndrăznesc să sper şi 
totuşi va fi aşa, dacă se va aproba să se închidă biserica 
pentru noi. 

În aşteptarea acestei ore, fă cu scrisoarea mea ceea ce faci 
cu mâna mea când uit s-o mai retrag. Astăzi îţi spun, pe 
mâine, mâine îţi voi spune pentru totdeauna! 

Când a primit scrisoarea, Canolles se găsea într-unui din 
momentele sale de izolare: toată ziua din ajun şi în 
dimineaţa zilei aceleia nici măcar n-o zărise pe doamna de 
Cambes, deşi în răstimp de douăzeci şi patru de ore trecuse 
de zece ori pe sub ferestrele sale. Atunci în sufletul 
îndrăgostitului se produse reacţia obişnuită în sufletul 
oricărui tânăr îndrăgostit. O acuzase pe vicontesă de 
cochetărie; se îndoia de dragostea lui, fără să vrea îşi aduce 
aminte de Nanon, buna, devotata, înflăcărată Nanon care 
îşi făcea aproape o onoare din această dragoste de care 
Claire părea că se ruşinează şi suspină, sărmană inimă, 
prinsă între dragostea împlinită care nu se putea stinge şi 
dragostea la care nădăjduia şi pe care nu o putea împlini: 
scrisoarea vicontesei decise totul în favoarea ei. 


Canolles citi şi reciti scrisoarea: şi, aşa cum prevăzuse 
Claire, o sărută de douăzeci de ori aşa cum ar fi făcut - cu 
mâna ei. Gândindu-se bine, Canolles nu putea, la drept 
vorbind, să ascundă că dragostea lui pentru vicontesă era şi 
fusese cea mai serioasă problemă a vieţii sale. Cu alte 
femei, sentimentul acesta avusese întotdeauna un alt aspect 
şi mai ales luase o altă desfăşurare. Canolles jucase rolul 
unui om norocos, apăruse ca un învingător, aproape că îşi 
rezervase dreptul de a fi inconstant. Cu doamna de Cambes 
era altfel, se simţea supus unei puteri superioare căreia nici 
nu încerca măcar să se opună, pentru că simţea că sclavia 
aceasta de azi era mai dulce decât puterea lui de odinioară. 
Şi în aceste momente de descurajare în care îşi avea 
îndoieli asupra sentimetelor lui Claire, în orele acestea în 
care inima îndurerată se închidea în sine şi-şi săpa durerea 
cu gândul, el mărturisea, fără să roşească de această 
slăbiciune, pe care cu un an mai înainte ar fi considerat-o 
nedemnă pentru un suflet mare, că pierderea doamnei de 
Cambes ar fi însemnat pentru el o nenorocire insportabilă. 

Dar să iubeşti, să fii iubit de ea, s-o ţii în inimă, şi în suflet, 
s-o cuprinzi în toată independenţa viitorului său, pentru că 
vicontesă nu-i cerea nici măcar sacrificiul aderării la 
partidul doamnei prințese ci îi cerea doar iubirea; viitorul 
cel mai fericit; cel mai bogat ofiţer din armata regală; căci, 
la urma urmei, de ce să uite bogăţia? Bogăția nu strică la 
nimic. Să rămâi în serviciul regelui dacă majestatea sa 
recompensează corespunzător fidelitatea; să-l părăseşti pe 
rege, dacă potrivit obiceiului regilor, este un ingrat; nu era 
aceasta o fericire mai mare, mai frumoasă, decât cea mai 
dulce visare la care ar fi putut îndrăzni să viseze vreodată, 
dacă putem să spunem aşa? 

Dar Nanon? 

Ah! Nanon! Nanon era acea remuşcare surdă şi 
sfâşietoare care rămâne ascunsă întotdeauna în sufletele 
nobile... Căci numai în sufletele vulgare nu-şi găseşte ecou 
durerea. Nanon! Biata Nanon! Ce va face, ce va zice, ce se 


va întâmpla cu ea când va afla vestea teribilă că iubitul ei 
este soţul alteia?... Vai! Nu se va răzbuna deşi ar puta avea 
la îndemână toate mijloacele ca să o facă şi gândul acesta îi 
sfâşia inima... Măcar de ar încerca să se răzbune, să se 
răzbune într-un fel, în cazul acesta necredinciosul n-ar mai 
vedea în Nanon decât un duşman şi în felul acesta ţi-ar mai 
avea remuşcări. 

Totuşi, Nanon nu-i răspunsese la scrisoarea în care îi 
spunea să nu-i scrie; cum se explică faptul că îi urma 
instrucţiunile cu atâta scrupulozitate? Desigur că dacă ar fi 
vrut, ar fi găsit ea un mijloc să-i strecoare pâriă acum 
măcar zece scrisori: asta însemna că Nanon nu încercase 
să-i scrie! Măcar de ar fi ajuns Nanon să nu-l mai iubească! 

Dar figura lui Canolles se întunecă numai la gândul că ar fi 
putut ca Nanon să nu-liubească; este un lucru dureros să 
găseşti egoismul orgoliului chiar şi în cel mai nobil suflet. 

Din fericire, Canolles avea un mijloc ca să uite totul: să 
citească şi să recitească scrisoarea doamnei de Cambes. O 
citi şi o reciti şi metoda se dovedi bună. Îndrăgostitul nostru 
reuşi să uite tot ce nu era propria sa fericire. Şi pentru a o 
asculta pe stăpâna inimii lui, care îi poruncise să se ducă la 
doamna de Lalasne, se făcu frumos, cu graţie şi cu bun 
gust, ceea ce nu era greu pentru tinereţea lui, apoi se 
îndreptă spre casa preşedintei tocmai când bătea ora două. 

Canolles era atât de absorbit de fericirea lui că, în timp ce 
trecea pe chei, nici nu-l observă pe prietenul său Ravailly 
care îi făcea semne disperate, de pe o barcă încărcată care 
înainta cu toată puterea vislaşilor. În momentele lor de 
fericire, îndrăgostiţii merg cu un pas uşor de parcă ar pluti. 
Canolles era departe când Ravailly acostă la țărm. 

Abia ajuns pe uscat, acesta din urmă dădu câteva porunci 
scurte oamenilor din barcă şi se îndreptă spre locuinţa 
doamnei de Conde. 

Prinţesa era acasă când auzi o agitaţie în anticameră. 
Întrebă care era cauza zgomotului şi i se răspunse că 


tocmai sosise baroul de Ravailly, trimis la domnul de La 
Meilleraye. 

— Doamnă, spuse Lenet, cred că ar fi bine ca alteţa 
voastră să-l primească fără întârziere: ori care ar fi veştile 
pe care le aduce, ele sunt Importante. 

Prinţesa făcu un semn şi Ravailly intră, dar era atât de 
palid şi avea o figură atât de răvăşită, că numai văzându-l 
doamna de Conde înţelese că avea în faţa ochilor 
aducătorul unei veşti nefericite. 

— Ce s-a întâmplat căpitane? Ce e nou? Întrebă ea. 

— Cer iertare, doamnă, că mă prezint astfel în faţa alteţei 
voastre, dar am socotit că vestea pe care o aduc nu suportă 
întârziere. 

— Vorbiţi, l-aţi văzut pe mareşal? 

— Mareşalul a refuzat să mă primească. 

— Mareşalul a refuzat să primească trimisul meu? Strigă 
prinţesa. 

— Oh! Doamnă, asta nu este totul! 

— Ce mai e? Vorbiţi! Vorbiţi! Vă ascult. 

— Nenorocitul acela de Richon... 

— Ei bine! Ştiu prizonier... De aceea v-am trimis ca să 
trataţi răscumpărarea lui. 

— Oricâte diligenţe am depus, am ajuns prea târziu. 

— Cum prea târziu? Întrebă Lenet, i s-a întâmplat ceva? 

— E mort! A fost judecat ca trădător, a fost condamnat şi 
executat. 

— Condamnat! Executat! Ah! Auziţi, doamnă, spuse Lenet 
consternat, nu v-am spus eu? 

— Cine l-a condamnat? Cine a avut îndrăzneala asta? 

— Un tribunal prezidat de domnul duce d'Epernon, sau 
mai bine zis chiar de regină, şi nu s-au mulţumit numai cu 
moartea, s-a vrut ca moartea aceasta să fie dezonoratntă. 

— Ce! Richon...! 

— Spânzurat, doamnă! Spânzurat ca un mizerabil, ca un 
hoţ, ca un asasin! l-am văzut trupul atârnat de o bârnă din 
hala din Libourne. 


Prinţesa se ridică de pe scaun ca împinsă de un resort. 
Lenet scoase un strigăt de durere. Doamna de Cambes, 
care se ridicase, se prăbuşi pe un scaun ducându-şi mâna la 
inimă de parcă i s-ar fi făcut o rană adâncă şi leşină. 

— Ridicaţi-o pe vicontesă, spuse ducele de la 
Rochefoucauld, n-avem timp acum să ne ocupăm de leşinuri 
de femei. 

Două femei o ridicară pe vicontesă. 

— lată o aspră declaraţie de război, vorbi ducele cu 
nepăsare. 

— Este nemernic! Spuse prinţesa. 

— Este feroce! Spuse Lenet. 

— Este nepolitic! Spuse ducele. 

— Ah! Dar sper că o să ne răzbunăm! Strigă prinţesa, şi 
încă crud! 

— Am un plan! Strigă doamna de Tourville care încă nu 
spusese nimic, represalii. Alteță, represalii! 

— Un moment, doamnă, spuse Lenet. La dracu! Cum vă 
grăbiţi. Lucrul este prea grav ca să ne gândim la aşa ceva. 

— Nu, domnule, dimpotrivă, chiar acum, spuse doamna de 
Tourville, cu cât regele a lovit mai repede, cu atât trebuie să 
ne grăbim să-i răspundem lovind repede cu aceeaşi armă. 

— Eh, doamnă, strigă Lenet, vorbiţi de vărsare de sânge 
de parcă dumneavostră aţi fi regina Franţei. Aşteptaţi 
măcar să vă spuneţi părerea când v-o cere alteţa sa. 

— Doamna are dreptate, spuse comandantul gărzii, 
represalii, asta este legea războiului. 

— Haideţi, spuse ducele de La Rochefoucauld să nu ne 
pierdem timpul cu vorbe. Vestea va străbate oraşul şi peste 
o oră nu vom mai fi stăpâni pe evenimente, nici pe pasiuni, 
nici pe oameni. Prima grijă a alteţei voastre trebuie să fie să 
luaţi o atitudine destul de hotărâtă ca să fie apreciată ca de 
nezdruncinat. 

— Ei bine! Spuse prinţesa, las în seama dumneavoastră 
această grijă, domnule duce, şi mă bizui întru totul pe 
dumneavoasră pentru a răzbuna onoarea mea şi simpatiile 


dumneavoastră căci înainte de a fi intrat în serviciul meu, 
Richon fusese în al dumneavoastră, eu l-am luat de la 
dumneavoastră iar dumneavostră mi l-aţi dat mai degrabă 
ca pe un prieten decât ca pe unul dintre servitorii 
dumneavoastră. 

— Fiţi liniştită, doamnă, răspunse ducele înclinându-se, îmi 
voi aminti de ceea ce vă datorez dumneavoastră, mie şi 
acestui sărman mort. 

Apdi se apropie de comandantul gărzii, îi vorbi în şoaptă 
mult limp, în timp ce prinţesa ieşea însoţită de doamna de 
Tourville şi de Lenet, care îndurerat, îşi lovea fruntea cu 
palma. 

Vicontesă era la uşă. Revenindu-şi în fire, prima ei idee 
fusese să se întoarcă la doamna de Cond6; o întâlni în drum, 
dar cu o figură atât de severă încât nu îndrăzni să o întrebe 
NIMIC. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce-o să se întâmple? Strigă 
vicontesă cu timiditate frângându-şi mâinile. 

— O să ne răzbunăm! Răspunse doamna de Tourville cu 
măreție. 

— Răzbunare? În ce fel? Întrebă Claire. 

— Doamnă, spuse Lenet, dacă aveţi vreo trecere pe lângă 
prinţesă, folosiţi-o pentru ca sub numele de represalii să nu 
se comită vreun asasinat îngrozitor. 

Şi plecă la rândul său, lăsând-o pe Claire îngrozită. 

În adevăr, printr-unul dintre acele intuiţii ciudate care te 
fac să te gândeşti Ia presentimente, tinăra femeie îşi aduse 
aminte de Canolles. Ea auzi în suflet ca o voce trinsă care îi 
vorbea de acest prieten absent şi înapoindu-se la ea cu o 
grabă furioasă, începu să se îmbrace ca să plece la 
întâlnire, când îşi dădu seama că întâlnirea era fixată trei, 
patru ore mai târziu. 

Canolles venise la doamna de Lalasne după cum i se 
indicase de vicontesă. Era ziua de naştere a preşedintelui şi 
i se pregătise un fel de sărbătorire. Cum se aflau în cele mai 
frumoase zile ale anului, toţi invitaţii se găseau în grădina 


unde se organizase pe pajişte un joc cu inele. Canolles care 
era foarte îndemânatic şi foarte grațios, acceptă i Iteva 
provocări şi, datorită îndfemânării, câştigă mereu. 

Doamnele râdeau de neîndemânarea rivalilor lui Canolles 
şi-i admirau iscusinţa. La fiecare lovitură reuşită se auzeau 
strigăte prelungite de bravo; batistele se agitau în aer şi 
era mare lucru că buchetele de flori din mâinile doamnelor 
nu i se aruncau la picioare. 

Triumful acesta nu-i putea smulge din gândul lui Canolles 
preocuparea care îl stăpânea, dar trebuia să aibă răbdare. 
Oricât de grăbiţi am fi să ne atingem scopul propus, 
acceptăm să mai întârziem când întârzierea este provocată 
de ovaţii. 

Totuşi, pe măsură ce ora aşteptată se apropia, privirea 
tânărului se îndrepta tot mai des spre poarta prin care 
intrau sau ieşeau invitaţii şi prin care, fireşte, urma să intre 
şi trimisul promis. 

Deodată, tocmai când Canolles se felicita că după toate 
probabilitățile nu mai avea mult de aşteptat, o rumoare 
ciudată se strecură în această mulţime veselă. Canolles 
observă că ici, colo, se formau grupuri care şopteau ceva şi- 
l priveau cu un interes ciudat şi în acelaşi timp dureros. La 
început atribui acest interes persoanei sale, îndemânării 
sale şi-şi făcu o onoare din acest sentiment, căci era 
departe de a bănui adevărata cauză. 

Totuşi, observă la un moment dat că în atenţia cu care era 
privit era ceva dureros; se apropie surâzând de unul din 
grupuri, dar cei din grup încercară să surâdă, deşi se vedea 
că purtarea lor era stingherită de ceva, cei care nu vorbeau 
cu Canolles se îndepărtară. 

Canolles se întoarse şi văzu atunci că toţi dispăreau pe 
furiş. S-ar fi zis că o veste fatală se răspândise deodată 
printre invitaţi, îngheţându-i de groază. În spatele lui, 
preşedintele de Lalasne cu o înfăţişare lugubră se plimba în 
sus şi în jos, cu o mână sub barbă şi cu alta în vestă. Soţia 
preşedintelui, la braţ cu sora ei, profitând de un moment 


când nu era văzută de nimeni, făcu un pas spre Canolles şi 
fără să se adreseze cuiva vorbi pe un ton care il 
înspăimântă pe tânăr: 

— Dacă eu aş fi prizonier de război, chiar pe cuvânt de 
onoare, de teamă că nu s-ar respecta faţă de mine cuvântul 
dat, aş sări pe un cal bun, aş ajunge la râu, aş da unui 
barcagiu zece, douăzeci, o sută de ludovici, dacă ar fi 
nevoie şi aş fugi... 

Canolles le privi uimit pe cele două femei care îi făcură, 
amândouă odată, un semn de groază care pentru el rămase 
de neînțeles. Se îndreptă totuşi spre ele căutând să afle 
explicaţia cuvintelor pe care le auzise, însă ele fugiră ca 
nişte fantome, una punând degetul pe buze ca pentru a-i 
face semn să tacă iar cealaltă ridicând braţele în sus ca 
pentru a-i face semn să fugă. 

În acest moment, Canolles îşi auzi numele strigat. 

Tânărul tresări din tot corpul; numele lui trebuie să fi fost 
pronunţat de trimisul doamnei de Cambes. Şi se repezi spre 
poartă. 

— Domnul baron de Canolles este aici? Întrebă o voce 
puternică. 

— Da, răspunse Canolles uitând de toate şi amintindu-şi 
numai de promisiunea făcută de Claire, iată-mă. 

— Sunteţi într-adevăr domnul de Canolles? Întrebă atunci 
un fel de sergent trecând pragul porţii în spatele căreia 
stătuse până atunci. 

— Da, domnule. 

— Guvernatorul insulei Saint-George? 

— Da. 

— Fost căpitan în regimentul Navailles? 

— Da. 

Sergentul se întoarse, făcu un semn şi patru soldaţi, care 
stătuseră ascunşi după o caleaşcă se apropiară în grabă. 
Caleaşca se apropiase şi ea încât scara se lipise de poartă; 
sergentul îl invită pe Canolles să se urce. 


Tânărul aruncă o privire în jur; era singur de tot. Doar mai 
departe printre copaci, asemeni a două umbre, doamna 
Lalasne şi sora ei strânse una în alta, părea că-l privesc cu 
emoție. 

— La dracu! Îşi zise el, neînţelegând nimic din ceea ce se 
petrecea, ciudată escortă mi-a dat doamna de Cambes. Dar, 
îşi zise tot el, să nu fim prea pretenţioşi asupra alegerii 
mijloacelor. 

— Vă aşteptăm, domnule comandant, spuse sergentul. 

— lertaţi-mă, domnilor, răspunse Canolles, iată-mă. 

Şi se urcă în caleaşcă. Sergentul şi doi soldaţi se urcară 
împreună cu el, ceilalţi doi se aşezară, unul lângă vizitiu, 
celălalt în spate şi trăsura aceasta greoaie porni cât de 
repede puteau s-o tragă cei doi cai puternici care îi erau 
înhămaţi. 

Totul era însă ciudat şi începu să-i dea de gândit lui 
Canolles, de aceea se întoarse spre sergent: 

— Domnule, acum că suntem între noi, puteţi să-mi 
spuneţi unde mă duceţi? 

— La închisoare, unde altundeva, răspunse cel căruia îi 
fusese adresată întrebarea. 

Canolles se uită la el cu uimire. 

— Cum la închisoare? Întrebă el. Nu veniţi din partea unei 
femei? 

— Ba da! 

— Şi femeia aceasta nu este doamna vicontesă de 
Cambes? 

— Nu, domnule, femeia aceasta este doamna prinţesă de 
Condd. 

— Doamna prinţesă de Condd? Strigă Canolles. 

— Bietul băiat! Murmură o -femeie care trecea atunci, şi-şi 
| ini cruce. 

Canolles simţi un fior de gheaţă străbătându-i corpul. 

Ceva mai departe, un om, care fugea cu o suliță în mână, 
se opri văzând caleaşca şi soldaţii. Canolles scoase capul pe 


fereastră, dar desigur că omul îl. Recunoscuse, căci îl 
ameninţă cu pumnul. 

— Ei, asta el dar ce sunt nebuni oamenii din oraşul 
dumneavoastră? Încerca cu greu să surâdă Canolles, parcă 
am devenit de o oră obiect de milă sau de ură, unii mă 
plâng iar alţii mă ameninţă. 

— Eh! Domnule, spuse sergentul, cei care vă plâng nu 
greşesc, iar cel tare vă ameninţă au dreptate. 

— În sfârşit, măcar dacă aş şti cel puţin, spuse Canolles. 

— O să înţelegeţi curând, răspunse sergentul. 

Între timp ajunseră la poarta închisorii iar Canolles fu 
coborât în mijlocul mulţimii care începuse să se adune. 

Numai că, în loc să fie dus în camera lui obişnuită, fu 
coborât într-o celulă plină cu soldaţi. 

„Haide! Să vedem la ce să mă mai aştept”, îşi zise 
Canolles. 

Şi scoțând din buzunar de ludovici se apropie de un soldat 
şi-i puse în mână. 

Soldatul nu îndrăzni să-i primească. 

— Ia-i, prietene, îi spuse Canolles, căci întrebarea pe care 
am să ţi-o pun nu o să te compromită cu nimic. 

— Atunci, vorbiţi, domnule comandant, spuse soldatul, 
după ce băgase cei doi ludovici în buzunar. 

— Ei bine! Aş vrea să ştiu de ce am fost arestat, aşa, 
deodată? 

— Se pare că nu ştiţi de moartea nenorocitului acela de 
domnul Richon, spuse soldatul. 

— Richon e mort? Strigă Canolles cu adâncă durere, căci 
se ştie cât de buni prieteni erau amândoi. A fost ucis, 
Dumnezeule? 

— Nu, domnule comandant, a fost spânzurat. 

— Spânzurat? Murmură Canolles pălind şi împreunându-şi 
mâinile îşi opri privirea pe sinistra formaţie care îl 
înconjura, asta ar putea să-mi amine căsătoria, fără termen. 

XIX. 


Doamna de Cambes îşi pusese o rochie simplă, dar 
încântătoare. Îşi aruncă pe umeri un fel de pelerină scurtă 
şi-i făcu semn lui Pompee să o ia înainte. Era aproape 
noapte şi crezând că va fi mai puţin remarcată pe jos decât 
în trăsură, dăduse ordin vizitiului s-o aştepte în faţa bisericii 
carmelitelor, lângă capela unde primise aprobarea să fie 
cununată. Pompee cobori scara urmat de vicontesă. Funcţia 
asta de cercetaş îi amintea, bătrânului soldat, de faimoasa 
patrulă din care făcuse parte în ajunul bătăliei de la Corbie. 

În josul scării şi în timp ce vicontesă trecea prin faţa 
salonului, auzi agitaţie şi o văzu pe doamna de Tourville 
care se îndrepta spre cabinetul prinţesei vorbind cu ducele 
de La Rochefoucauld. 

— Oh! Doamnă, fiţi bună, un cuvânt, ce s-a hotărât? 

— Planul meu a fost adoptat! Strigă doamna de Tourville 
triumfătoare. 

— Care plan, doamnă? Nu-l cunosc. 

— Represaliile, draga mea, represaliile! 

— lertaţi-mă, doamnă, dar din nefericire nu sunt 
familiarizată ca dumneavoastră cu termenii de război; ce 
înţelegeţi prin cuvântul represalii? 

— Ceva foarte simplu, copila mea. 

— Dar, explicaţi-vă. 

— Au spânzurat un ofiţer din armata domnilor prinți, nu-i 
aşa? 

— Da, şi? 

— Ei bine! Vom căuta în Bordeaux un ofiţer din armata 
regală şi-l vom spânzură. 

— Doamne, Dumnezeule! Strigă Claire înspăimântată, ce 
spuneţi, doamnă? 

— Domnule duce, continuă nobila văduvă, fără să pară că 
observase emoția vicontesei, n-a fost încă arestat 
guvernatorul care comanda la Saint-Georges? 

— Ba da, doamnă, răspunse ducele. 

— Domnul de Canolles a fost arestat? Strigă Claire. 


— Da, doamnă, răspunse rece ducele. Domnul de Canolles 
a fost sau va fi arestat; ordinul a fost dat în faţa mea şi am 
văzut chiar eu oamenii însărcinaţi cu îndeplinirea acestui 
ordin. 

— Dar se ştia unde era? Întrebă Claire cu o ultimă 
speranţă. 

— Era în casa mică a gazdei noastre, domnul de Lalasne, 
unde, mi s-a spus, avusese mare succes la jocul cu inele. 

Claire scăpă un țipăt, doamna de Tourville se întoarse 
uimită, ducele o privi pe tânăra femeie cu un surâs 
imperceptibil. 

— Domnul de Canolles a fost arestat! Conţină vicontesă, 
dar ce-a făcut, pentru numele lui Dumnezeu? Şi ce legătură 
este între el şi înfiorătorul eveniment care ne-a întristat atât 
de mult? 

— Ce legătură? Ioate, draga mea. Nu este şi el guvernator 
ca Richon? 

Claire ar fi voit să vorbească, dar inima i se îndurerase 
atât de mult încât vorba îi îngheţă pe buze. Totuşi, 
apucându-l pe duce de braţ şi privindu-l cu spaimă reuşi să 
murmure aceste cuvinte: 

— Oh! Este numai o simulare, domnule duce, nu-i aşa? 
Doar o măsură formală şi atât cel puţin din câte ştiu. Nu i se 
poate face nimic unui prizonier pe cuvânt de onoare. 

— Şi Richon era prizonier pe cuvânt de onoare, doamnă... 

— Domnule duce, vă rog... 

— Scutiţi-ne de rugăminţi, doamnă, sunt inutile. În 
afacerea asta eu nu pot face nimic, numai consiliul singur 
va decide. 

Claire lăsă braţul domnului de La Rochefoucauld şi se duse 
ţintă spre biroul doamnei de Condd. Lenet, palid şi agitat, 
se plimba în lung şi în lat; doamna de Conde vorbea cu 
ducele de Bouillon. 

Doamna de Cambes se strecură lângă prinţesă, uşoară şi 
palidă ca o umbră. 


— Oh! Doamnă, spuse ea, în numele cerului, acordaţi-mi, 
vă implor, o întrevedere de un moment. 

— Ah! Tu eşti micuţo, acum n-am nici un moment timp, dar 
după consiliu sunt a ta. 

— Doamnă, doamnă, tocmai înainte de consiliu trebuie să 
vă vorbesc. 

Prinţesa era gata să cedeze, când se deschise uşa din faţa 
celei prin care intrase vicontesa. Domnul de La 
Rochefoucauld intră. 

— Doamnă, spuse el, consiliul s-a întrunit şi vă aşteaptă cu 
nerăbdare. 

— Vezi, micuţo, spuse doamna de Conde, că mi-e cu 
neputinţă să te ascult în clipa asta, însă vino cu noi în 
consiliu şi când se va termina, vom ieşi împreună şi vom 
vorbi. 

Nu se mai putea insista. Uluită, uimită de rapiditatea cu 
care se desfăşurau evenimentele, biata femeie simţea că 
ameţeşte; întreba din ochi, interpreta fiecare gest, fără să 
vadă nimic, fără să-şi dea seama ce se petrece, fără să se 
poată smulge din starea aceasta îngrozitoare. 

Prinţesa înaintă spre salon. Claire o urma ca un automat 
fără să-şi dea seama că Lenet îi luase cu amândouă mâinile 
mâna ei îngheţată, pe care o lăsase să-i atârne fără vlagă. 

Când intrară în salon, era aproape ora opt seara. 

Sala era o încăpere vastă, întunecoasă, prin ea însăşi şi pe 
care o făceau şi mai întunecoasă imense tapiţerii agăţate pe 
pereţi. Un fel de estradă fusese ridicată între cele două nişe 
din faţa ferestrelor prin care pătrundeau ultimele licăriri 
ale zilei pe sfârşite. Pe această estradă erau pregătite două 
fotolii, unul pentru doamna prinţesă şi altul pentru domnul 
duce d'Enghien. De o parte şi de alta a celor două fotolii era 
câte un şir de scăunele destinare femeilor care alcătuiau 
consiliul privat al alteţei sale. Ceilalţi judecători trebuiau să 
ia loc pe băncile pregătite în acest scop. Ducele de Bouillon 
se sprijinea de fotoliul doamnei prințese; de fotoliul micului 
prinţ se sprijinea domnul duce de La Rochefoucauld. 


Lenet se aşezase în faţa grefierului; lângă el sta Claire, în 
picioare, tulburată, emoţionată. 

Fură introduşi în sală şase ofiţeri ai armatei regale, şase 
funcţionari municipali şi şase juraţi din oraş. 

Ei luară loc în bănci. 

Doar două candelabre, cu câte trei luminări fiecare, 
luminau această adunare improvizată. Ele erau aşezate pe 
masa din faţa prinţesei şi puneau în lumină grupul 
principal, în timp ce restul asistenţei se confunda tot mai 
mult cu întunericul pe măsură ce se depărtau de acest slab 
cerc de lumină. 

Soldaţi din armata doamnei prințese, cu halebarde în 
mâini, făceau de pază la uşi. 

De afară se auzea mulţimea urlând. Grefierul făcu apelul; 
fiecare se ridica şi răspundea. 

Apoi raportorul expuse situaţia de fapt: el povesti cum 
fusese cucerit Vayres, cuvântul de onoare violat de domnul 
de La Meilleraye, moartea ruşinoasă a lui Richon. 

În acel moment, un ofiţer, aşezat în mod intenţionat lângă 
fereastră şi care primise dinainte indicaţii precise, deschise 
geamul şi atunci pătrunse în casă ca un tunet un val de voci 
care strigau „Răzbunare pentru viteazul Richon! Moartea 
mazariniior!” 

Aşa erau numiţi regaliştii. 

— Auziţi, spuse domnul de La Rochefoucauld, auziţi ce 
pretinde marca voce a poporului. Peste două ore, ori 
poporul va nesocoti puterea noastră şi-şi va face singur 
dreptate, ori represaliile nu vor mai fi oportune. Să 
procedăm lă judecată, domnilor, şi asta fără întârziere. 

Prinţesa se ridică. 

— De ce să mai judecăm? Strigă ea. La ce foloseşte 
judecata? Judecata aţi auzit-o, a pronunţat-o poporul. 

— În adevăr, este foarte simplu, spuse doamna de 
Tourville. Legea talionului şi nimic altceva. Lucrurile astea 
ar trebui să se facă din entuziasm, dacă pot să mă exprim 
aşa şi din jandarm în jandarm pur şi simplu. 


Lenet nu putu asculta mai mult; de unde era se repezi în 
mijlocul cercului de lumină. 

— Domnule! Strigă prinţesa. 

— Oh! Nici un cuvânt mai mult, vă rog, doamnă, căci dacă 
un asemenea aviz s-ar realiza, ar fi fatal. Uitaţi că însăşi 
autoritatea regală, pedepsind în felul său, adică într-un fel 
ticălos, a păstrat cel puţin respectul formelor juridice şi n-a 
făcut decât să confirme hotărârea bună sau rea dată de 
judecători? Credeţi că aveţi dreptul să faceţi ce n-a 
îndrăznit regele însuşi? 

— Oh! Făcu doamna de Tourville, este destul să-mi dau o 
părere, pentru ca domnul Lenet să fie de o părere contrară. 
Din păcate, de data asta cu părerea mea este de acord şi 
alteţa sa. 

— Da, din păcate, spuse Lenet. 

— Domnule! Strigă prinţesa. 

— Oh! Doamnă, păstraţi măcar aparențele, spuse Lenet, 
aveţi doar toată libertatea să condamnaţi. 

— Domnul Lenet are dreptate, spuse ducele de La 
Rochefoucauld luând o poziţie studiată. Moartea unui om 
este un fapt prea grav, mai ales în asemenea împrejurări, 
pentru ca să lăsăm răspunderea să apese pe un singur cap, 
chiar dacă acela ar fi un cap de prinţ. 

Apoi, aplecându-se la urechea prinţesei, pentru ca grupul 
de prieteni ai săi să-l poată auzi: 

— Luaţi avizul tuturor, doamnă, dar pentru a vă pronunţa 
nu păstraţi decât părerea celor de care sunteţi sigură. În 
felul acesta nu ne vom putea teme că o să ne scape 
răzbunarea. 

— Un moment, un moment, îl întrerupse domnul de 
Bouillon sprijinindu-se în baston şi ridicându-şi piciorul 
gutos, aţi vorbit de a îndepărta responsabilitatea de pe 
capul prinţesei; sunt de acord, dar vreau ca şi alţii să 
împartă cu mine această răspundere. Nu vreau altceva 
decât să fiu socotit rebel în continuare, dar având-o pe 
doamna prinţesă de o parte şi poporul de cealaltă parte. 


Drace! Nu vreau să fiu izolat, eu am pierdut suveranitatea 
asupra Sedanului dintr-o glumă ca aceasta, în vremea 
aceea aveam pe cap un oraş. Cardinalul de Richelieu mi-a 
luat oraşul, azi nu mai am decât capul şi nu vreau să mi-l ia 
cardinalul Mazarin. De aceea cer ca juraţi notabilităţile din 
Bordeaux. 

— Semnăturile acestora, lângă semnăturile noastre, pfui! 

— Cuiul susţine grinda, doamnă, răspunse ducele de 
Bouillon, pe care conspirația lui Cing Mars îl făcuse prudent 
pentru toată viaţa. 

— Aceasta este părerea dumneavoastră, domnilor? 

— Da, spuse ducele de La Rochefoucauld. 

— Şi dumneata, Lenet? 

— Doamnă, spuse el, din fericire, eu nu sunt nici prinţ, nici 
duce, nici ofiţer, nici jurat, aşa că am dreptul să mă abţin şi 
mă abţin. 

Atunci prinţesa se ridică şi invită adunarea pe care o 
convocase să răspundă, printr-un act energic, la provocarea 
regală. Abia îşi termină cuvântarea, că fereastra se 
deschise din nou şi se auzi pentru a doua oară, pătrunzând 
în sala tribunalului, miile de voci ale poporului strigând într- 
un singur glas: 

— Trăiască doamna prinţesă! Răzbunare pentru Richon! 
Moarte epernoniştilor şi mazarinilor! 

Doamna de Cambes apucă braţul lui Lenet. 

— Domnule Lenet, simt că mor! 

— Doamna vicontesă de Cambes, spuse el, cere alteţei 
voastre permisiunea să se retragă. 

— Încă nu, încă nu, spuse Claire, vreau... 

— Locul dumneavoastră nu e aici, doamnă, o întrerupse 
Lenet. Nu puteţi face nimic pentru el, am să vă ţin la curent 
cu toate şi o să încercăm să-l salvăm. 

— Vicontesă se poate retrage, spuse prinţesa. Doamnele 
care nu vor să asiste la această şedinţă sunt libere să o 
urmeze. Vrem să rămânem aici numai bărbaţi. 


Nici o femeie nu se mişcă: una din veşnicele aspirații ale 
jumătăţii genului uman este de a râvni la exercitarea 
dreptului de a comanda. După spusele prinţesei, doamnele 
acestea găsiseră ocazia de a fi bărbaţi pentru un moment: 
era prea fericită ocazia pentru a nu fi profitat de ea. 

Doamna de Cambes ieşi, susţinută de Lenet. Pe scară îl 
întâlni pe Pompee pe care îl trimisese să se informeze. 

— Ei? Întrebă ea. 

— E arestat, răspunse el. 

— Domnule Lenet, spuse Claire, nu mai am încredere 
decât în dumneavoastră şi speranţă decât în Dumnezeu. 

Şi se îndreptă spre camera ei, disperată. 

— Ce va trebui să-l întreb pe cel care va fi adus înaintea 
noastră? Întrebă prinţesa în momentul în care Lenet îşi 
relua locul lângă grefier, şi pe cine va cădea soarta? 

— Nimic mai simplu, doamnă, răspunse ducele. Avem vreo 
trei sule de prizonieri, din care vreo zece, doisprezece 
ofiţeri: să-i întrebăm doar numele şi gradul în armata 
regală; primul care va fi recunoscut drept guvernator de 
cetate, cum era bietul meu Richon, ei bine! Acela va fi 
desemnat de soartă. 

— Este inutil să ne pierdem timpul ca să interogăm zece, 
doisprezece ofiţeri diferiţi, spuse prinţesa. Domnule grefier, 
aveţi un re gistru, căutaţi şi numiţi pe prizonierii de un grad 
egal cu cel avut de domnul Richon. 

— Nu sunt decât doi, doamnă, răspunse grefierul: 
guvernatorul de pe insula Saint-Georges şi guvernatorul 
din Branne. 

— Avem doi, aşa este, strigă prinţesa, vedeţi că soarta ne 
ajută. Labussiere, sunt arestaţi? 

— Desigur, doamnă, răspunse căpitanul comandantul 
gărzii, şi amândoi aşteaptă în fortăreață ordinul de a fi 
aduşi în faţa alteţei voastre. 

— Să fie aduşi, spuse doamna de Condd. 

— Pe care să-l aducem? Întrebă Labussidre. 


— Aduceţi-i pe amândoi, răspunse prinţesa, numai că vom 
începe cu cel mai vechi ca dată, cu domnul guvernator de 
pe insula Saint-Georges. 

XX. 

Ordinul fu urmat de o tăcere de moarte, pe care o tulbură 
doar zgomotul paşilor comandantului gărzii care se depărta 
şi de murmurul neîntrerupt al mulţimii, căci ordinul acesta 
avea să arunce rebeliunea domnilor prinți pe un drum 
teribil şi mult mai periculos decât acela pe care mersese 
până atunci. Printr-o singură acţiune, prinţesa, consilierii 
săi, armata şi oraşul însuşi erau puşi, într-un fel, în afara 
legii; însemna să faci răspunzătoare de interesele şi, mai cu 
seamă, de pasiunile unora, o populaţie întreagă. Era să se 
reediteze în mic ceea ce Comuna din Paris făcuse la 2 
septembrie. Însă, după cum se ştie, Comuna din Paris 
acţionase în stil mare. 

În sală nu se auzea nici o respiraţie; toate privirile erau 
îndreptate spre uşa pe unde urma să intre prizonierul. 
Prinţesa, ca să-şi joace bine rolul de preşedinte, se prefăcea 
că răsfoieşte nişte registre; domnul de La Rochefoucauld 
luase o atitudine visătoare, domnul de Bouillon vorbea cu 
doamna de Tourville despre guta care îl făcea să sufere. 

Lenet se apropie de prinţesă pentru a încerca un ultim 
efort; nu că ar fi sperat, dar era unul din acei oameni 
austeri care-şi fac datoria până la capăt, pentru că se simt 
obligaţi să o facă. 

— Gândiţi-vă, doamnă, că jucaţi pe o carte viitorul casei 
dumneavoastră. 

— Nu e nici un merit în asta, sunt sigură că voi câştiga, 
spuse tăios prinţesa. 

— Domnule duce, spuse Lenet întrocându-se spre La 
Rochefoucauld, dumneavoastră care sunteţi superior 
inteligenţelor vulgare şi pasiunilor omeneşti, nu-i aşa că 
sfătuiţi moderaţiunea? 

— Domnule, răspunse ducele cu făţărnicie, discut lucrul 
acesta cu raţiunea. 


— Discutaţi-l cu conştiinţa, domnule duce, ar fi mai bine! 

În acel moment se auzi un zgomot surd. Se închisese 
poarta de fier. Zgomotul acesta se răsfrânse în toate inimile, 
căci anunţa sosirea unuia dintre prizonieri. În curând paşii 
se auziseră pe scară, halebardele răsunară pe dale, uşa se 
deschise şi Canolles apăru în cadrul ei. 

Niciodată nu arătase mai elegant, niciodată nu fusese atât 
de frumos; figura lui, senină, îşi păstrase culoarea 
împurpurată a bucuriei şi a neştiinţei. Înaintă uşor, fără 
afectare, cum ar fi făcut-o în casa avocatului Lavie sau a 
preşedintelui Lalasne şi salută cu respect pe prinţesă şi pe 
duci., Prinţesa însăşi fu uimită de această totală 
dezinvoltură, de aceea rămase un moment cu ochii asupra 
tânărului. 

Apoi, rupse tăcerea. 

— Apropiaţi-vă, domnule, spuse ea. 

Canolles se supuse şi salută a doua oară. 

— Cine sunteţi? 

— Sunt baronul Louis de Canolles, doamnă. 

— Ce grad aveaţi în armata regală? 

— Eram locotenent-colonel. 1 

— N-aţi fost guvernator pe insula Saint-Georges? V - Am 
avut această onoare. 

— Aţi spus adevărul? 

— În toate privinţele, doamnă. 

— Grefier, aţi scris întrebările şi răspunsurile? 

Grefierul făcu un semn afirmativ, înclinându-se. 

— Atunci, semnaţi, domnule, spuse prinţesa. 

Canolles luă pana, ca un om care nu ştie pentru cei se dă 
o poruncă, dar care se supune din deferenţă pentru rangul 
persoanei care a dat-o şi semnă surâzând. 

— Bine, domnule, spuse prinţesa, acum vă puteţi retrage. 

Canolles salută din nou pe nobilii judecători şi se retrase 
cu aceeaşi dezinvoltură şi cu aceeaşi graţie, fără să 
manifeste nici curiozitate, nici uimire. 


Abia se închisese uşa în urma lui că prinţesa se ridică şi 
întrebă: 

— Ei bine, domnilor? 

— Să votăm, doamnă spuse ducele de La Rachefoucauld. 

— Să votăm, repetă ducele de Bouillon. 

Apoi întorcându-se spre juraţi: 

— Domnilor, aţi vrea să vă daţi părerea? 

— După dumneavoastră, monseniore, răspunse un 
burghez. 

— Nu, nu înaintea dumneavoastră! Strigă o voce 
puternică. 

În vocea aceasta se simţea atâta curaj încât toată lumea 
rămase uimită. 

— Ce înseamnă, asta? Întrebă prinţesa, încercând să 
recunoască figura celui care vorbise. 

— Asta înseamnă, spuse apăsat un om ridicându-se ca să 
nu fie nici o îndoială asupra persoanei care vorbea, asta 
înseamnă că eu, Andre Lavie, avocat regal, consilier pe 
lângă parlament, cer, în numele regelui, şi mai ales în 
numele umanităţii, privilegiu şi siguranţă pentru prizonierii 
reţinuţi în Bordeaux pe cuvânt de onoare. În consecinţă, 
pun concluzii în acest sens. 

— Oh! Oh! Domnule avocat, spuse prinţesa încruntându- 
se, vă rog să lăsaţi stilul de procedură cu mine, căci nu mă 
pricep la toate acestea. Noi urmărim aici o problemă de 
sentiment şi nu un proces meschin şi şicanator; cred că 
fiecare membru al tribunalului va înţelege această legătură. 

— Da, da, strigară în cor juraţii şi ofiţerii, să votăm 
domnilor, să votăm! 

— Am spus-o şi o repet, spuse Lavie fără să se tulbure de 
apostrofarea prinţesei, cer înlesnire şi siguranţă pentru 
prizonierii i ţinuţi pe cuvânt de onoare. Ceea ce cer nu este 
o formulă procedurală, este un principiu din dreptul 
ginţilor. 

— Iar eu adaug, strigă Lenet, că, înainte de a fi fost atât de 
crunt lovit, Richon a fost audiat şi că este drept să-i 


ascultăm şi noi pe acuzaţi. 

— lar eu declar, spuse d'Espagnet, şeful burghezilor, care 
atacaseră cetatea din Saint-Georges împreună cu domnul 
de La Rochefoucauld, iar eu declar că dacă se face apel la 
clementă, oraşul se va revolta. 

Un murmur de afară păru că răspunde acestei afirmaţii şi 
că o confirmă. 

— Să ne grăbim, spuse prinţesa. La ce îl condamnăm pe 
acuzat? 

— Acuzaţii, doamnă, că sunt doi? 

— Unul singur nu vă ajunge? Spuse Lenet surâzând 
dispreţuitor faţă de acest servilism sângeros. 

— Atunci care, care? Repetară aceleaşi voci. 

— Cel mai gras, canibalilor! Strigă Lavie. Ah! Vă plângeţi 
de o nedreptate, vă plângeţi că a fost un sacrilegiu şi vreţi 
să răspundeţi unui asasinat prin două crime! Frumoasă 
adunare de filosofi şi de soldaţi care se transformă în călăi! 

Ochii înflăcăraţi ai celor mai mulţi dintre judecători păreau 
gata să-l trăsnească pe curajosul avocat regal. Doamna de 
Condd se ridicase şi, sprijinindu-se de masă, părea că 
întreabă din privire pe asistenţi pentru a se asigura că 
vorbele sale fuseseră auzite bine şi dacă ar fi putut exista 
pe lume un om atât de îndrăzneţ care să poată spune 
asemenea cuvinte în faţa ei. 

Lavie înţelese că prezenţa lui învenina totul şi că felul său 
de a-i apăra pe acuzaţi, în loc de a-i salva, îi pierdea. Se 
hotări să se retragă, nu ca un soldat care dezertează, ci ca 
un judecător care se recuză. 

— În numele lui Dumnezeu, spune el, protestez împotriva 
a ceea ce vreţi să faceţi! În numele regelui, v-o interzic! 

Şi, răsturnându-şi scaunul cu un gest de majestuoasă 
furie, ieşi din sală, cu fruntea sus, cu mersul sigur, ca un om 
sigur că şi-a făcut datoria şi fără să se sinchisească de 
necazurile care pot rezulta dintr-o datorie împlinită. 

— Insolent! Murmură prinţesa. 


— Bine! Bine! Lăsaţi-l, spuseră câteva voci, o să-i vină 
rândul şi domnului Lavie. 

— Să votăm, spuse aproape unanimitatea judecătorilor. 

— Dar, de ce să votaţi, fără să fi ascultat pe ambii acuzaţi? 
Spuse Lenet. Poate că unul vă va părea mai vinovat decât 
celălalt. Poate că veţi opri răzbunarea la un singur cap, în 
loc de a o extinde la două capete. 

În acel moment se auzi deschizându-se poarta a doua 
oară. 

— Bine! Fie! Spuse prinţesa, vom vota o dată asupra 
ambilor. 

Tribunalul care se şi ridicase cu zgomot se aşeză din nou. 
Se auzi un nou zgomot de paşi, răsună din nou zgomotul 
halebardelor, uşa se deschise şi Cauvignac apăru la rândul 
său. 

Noul sosit făcea un contrast izbitor cu Canolles; hainele 
sale care se mai resimţeau încă de pe urma atacurilor 
populaţiei, erau încă în dezordine cu toată grija care o 
pusese ca să se înlăture aceste urme. Privirea lui se 
îndreptă repede spre juraţi, ofiţeri, duci şi prinţesă, 
cuprinzând tot tribunalul cu o privire circulară, apoi cu 
aerul unei vulpi care umblă cu şiretlicuri, înaintă, sondând, 
ca să spunem aşa, terenul la fiecare pas, cu urechea ciulită, 
palid şi vădit îngrijorat. 

— Alteța voastră mi-a făcut onoarea să mă cheme în faţa 
sa? Spuse el fără să fi fost întrebat. 

— Da, domnule, răspunse prinţesa! Am vrut să fiu lămurită 
de dumneavoastră asupra unor probleme care vă privesc şi 
care pe noi ne deranjează. 

— În cazul acesta, răspunse Cauvignac înclinându-se, sunt 
aici, doamnă, gata să răspund favoarei pe care mi-o face 
alteţa voastră. 

Şi se înclină, cu aerul cel mai grațios pe care îl putu lua, 
deşi se vedea că aerul acesta era lipsit de dezinvoltură şi de 
naturaleţă. 


— Foarte bine, răspunse prinţesa, mai ales dacă veţi 
răspunde tot atât de precis pe cât sunt întrebările noastre. 

— Îmi permit să arăt alteţei voastre, spuse Cauvignac, că 
întrebarea fiind întotdeauna pregătită dinainte iar 
răspunsul nefiind niciodată, estş mult mai uşor a întreba 
decât a răspunde. 

— Oh! Întrebările noastre vor fi atât de clare şi de precise, 
spuse prinţesa, încât vă vom scuti de nevoia de a reflecta. 
Numele dumneavoastră? 

— Ei bine! lată, doamnă, de la început o întrebare 
stânjenitoare. 

— Cum se poate? 

— Da, se întâmplă adesea că ai două nume, numele primit 
de la părinţi şi numele pe care şi-l iei singur. De exemplu 
eu, am crezut că un oarecare dreptate să-mi abandonez 
primul nume ca să iau un altul mai puţin cunoscut. Pe care 
din cele două doriţi să-l declar? 

— Acela sub care v-aţi prezentat la Chantilly? Acela sub 
care v-aţi angajat să ridicaţi pentru mine o companie, acela 
sub care aţi recrutat-o, în sfârşit acela sub care v-aţi vândut 
domnului de Mazarin. 

— lertaţi-mă, doamnă, spuse Cauvignac, dar mi se pare că 
am mai avut onoarea să răspund cu succes întrebărilor din 
timpul audienței pe care alteţa voastră mi-a făcut favoarea 
să mi-o acorde astăzi de dimineaţă. 

— De aceea, acum, nu vă pun decât o singură întrebare, 
spuse prinţesa care începuse să-şi piardă răbdarea, nu vă 
întreb decât numele dumneavoastră. 

— Ei bine, iată tocmai ce mă stânjeneşte. 

— Scrieţi baron de Cauvignac, spuse prinţesa. 

Acuzatul nu protestă, iar grefierul scrise. 

— Acum, gradul dumneavoastră? Spuse prinţesa sper că 
nu veţi avea nici o greutate să răspundeţi la această 
întrebare. 

— Dimpotrivă, doamnă, tocmai întrebarea aceasta mi se 
pare dintre cele mai stânjenitoare. Dacă mă întrebaţi de 


gradul meu ca savant sunt bacalaureat în litere, licenţiat în 
drept, doctor în teologie şi răspund imediat, aşa cum vrea 
alteţa voastră. 

— Nu, domnule, vorbim de gradul dumneavoastră ca 
militar. 

— Ah! Ei bine, asupra acestui punct mi-e imposibil să 
răspund alteţei voastre. 

— Cum aşa? 

— Pentru că, eu însumi n-am ştiut bine niciodată, ce eram 
cu adevărat. 

— Încercaţi să vă fixaţi asupra acestui punct, domnule, 
pentru că vreau să ştiu. 

— Ei bine, mai întâi m-am făcut locotenent prin propria 
mea putere, însă cum n-aveam autoritatea să semnez 
brevete şi pentru că n-am avut niciodată mai mult de şase 
oameni în subordine în tot timpul cât am purtat acest titfti, 
cred că n-am dreptul să mă folosesc de el. 

— Însă eu, spuse prinţesa, eu v-am făcut căpitan, aşa că 
sunteţi căpitan. 

— Ah! Iată tocmai unde stânjeneala mea se măreşte, iar 
conştiinţa protestează. Am avut de atunci convingerea că 
orice grad militar în stat ca să aibă valoare trebuie să 
emane de la voinţa regală. Or, alteţa voastră, a avut, fără 
îndoială, intenţia de a mă face căpitan, dar cred că n-are 
acest drept. În cazul acesta n-am fost căpitan, după cum n- 
am fost nici locotenent. 

— Fie, domnule, dar să presupunem că n-aţi fost 
locotenent prin propria dumneavoastră putere, nici căpitan 
prin autoritatea mea, ţinând seama că nici dumneavoastră, 
nici eu n-aveam autoritatea să semnăm brevete. Dar cel 
puţin guvernator al cetăţii Branne, sunteţi. Şi cum de data 
aceasta numirea v-a semnat-o regele, nu mai puteţi 
contesta valoarea acestui act. 

— lată, doamnă, tocmai faptul cel mai contestat din cele 
trei. 

— Cum aşa? Strigă prinţesa. 


— Este adevărat că am fost numit, dar funcţia nu mi-am 
luat-o în primire. Ce constituie titlul? Nu deținerea titlului 
în&uşi, ci îndeplinirea funcţiei aferentă acestui titlui. Or eu 
n-am îndeplinit nici o obligaţie din cele care reveneau 
funcţiei la care fusesem avansat; nici n-am pus piciorul în 
unitatea care mi s-a dat s-o conduc; din partea mea n-a fost 
un început de executare, aşa că nu sunt nici guvernator în 
Branne, după cum n-am fost nici căpitan, înainte de a fi fost 
guvernator, sau locotenent înainte de a fi fost căpitan. 

— Totuşi, domnule, aţi fost găsit pe drumul spre Branne. 

— Desigur, dar la o sută de paşi de locul unde am fost 
arestat drumul se bifurcă: unul din drumuri merge la 
Branne iar celălalt la Isson. Cine poate spune că nu veneam 
de la Isson, sau tot aşa de bine de la Branne? 

— Bine, spuse prinţesa, tribunalul va aprecia apărarea 
dumneavoastră. Grefier, scrieţi, guvernator la Branne. 

— Nu vreau să mă opun aşa că alteţa voastră să pună să 
scrie ce-i convine. 

— Am scris, doamnă, spuse grefierul. 

— Bine. Şi acum, domnule, se adresă prinţesa lui 
Cauvignac, semnaţi interogatoriul. 

— Aş face-o cu cea mai mare plăcere, doamnă, spuse 
Cauvignac, şi aş fi încântat să fac ceva care să fie agreabil 
alteţei voastre, însă în lupta pe care a trebuit s-o susţin 
astăzi de dimineaţă împotriva populaţiei din Bordeaux, 
luptă din care alteţa voastră m-a smuls cu atâta 
generozitate prin intervenţia muşchetarilor săi, am avut 
nenorocirea să mi se scrântească mâna dreaptă, iar cu 
mâna stingă mi-a fost întotdeauna imposibil să scriu. 

— Luaţi act de refuzul acuzatului, domnule, spuse prinţesa 
grefierului. 

— Imposibilitatea, domnule, scrieţi imposibilitatea, spuse 
Cauvignac, să mă ferească Dumnezeu să refuz ceva unei 
atât de mari prințese aşa cum este alteţa voastră, dacă 
aceasta ar sta în puterea mea. 


Şi Cauvignac, salutând cu profund respect, ieşi, însoţit de 
cei doi paznici. 

— Cred că aţi avut dreptate, domnule Lenet, spuse ducele 
de La Rochefoucauld, am greşit când nu ne-am asigurat de 
acest om. 

Lenet era prea preocupat ca să răspundă. De data 
aceasta, obişnuita lui perspicacitate nu l-a servit bine; el 
spera că Cauvignac va atrage numai asupra lui mânia 
tribunalului, însă Cauvignac, cu veşnicele lui subterfugii, 
mai mult amuzase decât îşi iritase judecătorii. Numai că, 
interogatoriul lui distrusese tot efectul pe care îl produsese 
interogatoriul lui Canolles, dacă ar fi produs vreunul, iar 
noblețea, sinceritatea, loialitatea primului prizonier 
dispăruse, dacă am putea spune aşa, sub viclenia celui de-al 
doilea. Cauvignac îl umbrise pe Canolles. 

De aceea, când se trecu la vot, unanimitatea voturilor a 
fost pentru condamnarea la moarte. 

Prinţesa puse să se numere voturile şi, ridicându-se, 
anunţă cu solemnitate hotărârea care se pronunţase. 

Apoi, fiecare, semnă pe rând, în registrul deliberărilor. Mai 
întâi ducele d'Enghien, biet copil care nu ştia ce semnează 
şi a cărui primă semnătură avea să coste viaţa unui om; 
apoi prinţesa, apoi ducii, apoi doamnele din consiliu, apoi 
ofiţerii, apoi juraţii; în felul acesta toată lumea se făcuse 
părtaşe la represalii. Nobilimea şi burghezia, armata şi 
parlamentul, toată lumea trebuia pedepsită. Or, se ştie că 
atunci când trebuie pedepsită toată lumea, nu se 
pedepseşte nimeni. 

Atunci, după ce toată lumea semnă, prinţesa, care 
obținuse răzbunarea şi căreia această răzbunare îi 
satisfăcea orgoliul, deschise ea însăşi fereastra, care se mai 
deschisese de două ori şi din dorinţa de popularitate care o 
rodea, se adresă mulţimii cu voce puternică: 

— Domnilor bordelezi, Richon va fi răzbunat în mod demn, 
încredeţi-vă în noi. 


Un ura, asemeni unui tunet, primi această declaraţie iar 
poporul se răspândi pe străzi, fericit, de pe acum, de 
spectacolul pe care i-l promitea prinţesa. 

Dar abia reveni în cameră doamna de Conde, însoţită de 
Lenet care o urma trist, sperând încă să-i poată schimba 
hotărârea, că se deschise uşa şi doamna de Cambes, palidă, 
desnădăjduită, i se aruncă la picioare 

— Oh, Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, ascultaţi- 
mă! În numele cerului, nu mă respingeţi! 

— Ce s-a întâmplat, copila mea? Întrebă prinţesa, de ce 
plângi în halul acesta? 

— Plâng, doamnă, pentru că am aflat că s-a votat pedeapsa 
cu moarteea, iar dumneavoastră aţi confirmat acest vot şi 
cu toate acestea, nu veţi putea lăsa să fi ucis domnul de 
Canolles. 

— De ce, draga mea? Şi ei l-au ucis pe Richon. 

— Dar, doamnă, pentru că domnul de Canolles a salvat pe 
alteţa voastră la Cantilly. 

— Trebuie să-i fiu recunoscătoare că a fost păcălit de 
şiretenia noastră? 

— Ei bine, doamnă, aici este eroarea: pentru că domnul de 
Canolles n-a fost un singur moment înşelat de substituire. 
M-a recunoscut din primul moment. 

— Pe tine, Claire? 

— Da, doamnă. Am făcut o parte din drum împreună; 
domnul de Canolles mă cunoştea, în sfârşit, domnul de 
Canolles era îndrăgostit de mine şi în această situaţie... Ei 
bine!... Doamnă... Poate că a greşit, dar nu trebuie să-i 
faceţi un reproş... În această situaţie, el a sacrificat datoria, 
dragostei. 

— Atunci, el este cel pe care îl iubeşti...? 

— Da, spuse contesa. 

— Cel pentru care ai venit să-mi ceri permisiunea să te 
căsătoreşti...? 

— Da. 

— Aşadar... 


— Era chiar domnul de Canolles, strigă vicontesă, domnul 
de Canolles care mi s-a predat mie la Saint-Georges şi care, 
fără mine, urma să se arunce în aer împreună cu soldaţii 
dumneavoastră... În sfârşit, domnul de Canolles care ar fi 
putut să fugă şi care mi-a predat mie sabia ca să nu fie 
despărţit de mine. Înţelegeţi că dacă moare el, trebuie să 
Mor şi eu, doamnă, pentru că eu l-am ucis! 

— Copil scump, spuse prinţesa, cu o oarecare emoție, 
gândeşte-te că ce-mi ceri tu, este un lucru imposibil. Richon 
e mort, Richon trebuie răzbunat. O hotărâre a fost luată, ea 
trebuie executată: chiar dacă soţul meu mi-ar cere ce-mi 
ceri tu şi tot l-aş refuza. 

— Oh! Nefericită ce sunt, nefericită ce sunt! Strigă 
doamna de Cambes, clătinându-se şi izbucnind în hohote, 
eu l-am pierdut! 

Atunci Lenet, care tăcuse, se apropie de prinţesă. 

— Doamnă, spuse el, nu vă este de ajuns o singură victimă, 
aveţi nevoie de două capete ca să răzbunaţi capul domnului 
Richon? 

— Ah! Ah! Spuse prinţesa, domnul-omul sever, cu alte 
cuvinte îmi cereţi viaţa unuia şi moartea celuilalt. E drept 
asta, spuneţi-mi? 

— Doamnă, este drept ca atunci, când trebuie să moară 
doi oameni, dacă se poate, să moară numai unul, 
presupunând, că ar putea exista o gură care să aibă dreptul 
să stingă flacăra luminării aprinsă de mâna lui Dumnezeu. 
Apoi, este drept, că dacă e de ales, atunci omul cinstit 
trebuie să fie salvat în locul intrigantului. Ar trebui să fii 
cinstit ca să-l eliberezi pe Barrabas şi să-l crucifici pe Isus... 

— Oh! Domnule Lenet, domnule Lenet, strigă Claire, 
vorbiţi pentru mine, vă conjur! Pentru că sunteţi un om şi 
poate veţi fi ascultat. Şi dumneavoastră, doamnă, continuă 
ea, întorcându-se spre prinţesă, amintiţi-vă că mi-am 
petrecut viaţa în serviciul casei dumneavoastră. 

— Şi eu, spuse Lenet. Şi totuşi, pentru treizeci de ani de 
credinţă, n-am cerut nimic alteţei voastre, însă în această 


ocazie, dacă alteţa voastră este fără milă, eu i-aş cere, în 
schimbul acestor treizeci de ani de serviciu credincios, o 
singură favoare. 

— Care? 

— De a mă lăsa să plec, doamnă, să mă duc să mă arunc la 
picioarele regelui, căruia îi voi închina restul zilelor mele, 
pe care le închinasem onoarei casei voastre. 

— Ei bine! Spuse prinţesa, învinsă de aceste două 
rugăminţi, nu ameninţa, bătrâne prieten, nu mai plânge, 
draga mea Claire, fiţi liniştiţi amândoi, pentru că vreţi aşa, 
unul singur va muri, dar să nu mi se ceară iertarea şi 
pentru cel care va fi destinat să moară. 

Claire luă mâna prinţesei şi o acoperi de sărutări. 

— Oh! Doamnă, vă mulţumesc, vă mulţumesc! Din clipa 
asta şi viaţa mea şi viaţa lui vă aparţin. 

— Şi făcând aşa, doamnă, spuse Lenet, veţi fi şi dreaptă şi 
îndurătoare, ceea ce până acum n-a fost decât numai 
privilegiul lui Dumnezeu. 

— Oh! Acum, strigă Claire, nerăbdătoare, aş putea să-l 
văd? Aş putea să-l eliberez? 

— În momentele acestea, o asemenea demonstraţie este 
imposibilă, spuse prinţesa, căci ne-ar pierde. Lasă-i pe 
prizonieri în închisoare; vor fi scoşi în acelaşi timp, unul 
pentru libertate, celălalt pentru moarte. 

— Dar n-aş putea să-l văd, să-l liniştesc, să-l consolez, 
măcar? Întrebă Claire. 

— Să-l linişteşti? Întrebă prinţesa, cred că n-ai dreptul, 
dragă prietenă: s-ar afla hotărârea, s-ar comenta favoarea. 
Nu, nu se poate: mulţumeşte-te să-l ştii salvat. Voi anunţa 
celor doi duci hotărârea pe care am luat-o. 

— Atunci, mă resemnez. Vă mulţumesc, doamnă, vă 
mulţumesc! Strigă, Claire. 

Şi doamna de Cambes se retrase în grabă ca să plângă în 
libertate şi să mulţumească lui Dumnezeu din adâncul inimii 
ei plină de bucurie şi de recunoştinţă. 

XXI. 


Cei doi prizonieri de război ocupau două camere în 
aceeaşi fortăreață. Cele două camere dădeau din una în 
alta şi erau situate la parter; însă parterul închisorilor este 
ca etajul al treilea al unei case. Închisorile nu sunt 
construite ca orice fel de casă, ele au, în general, săpate în 
pământ, două etaje de celule. 

Fiecare uşă a închisorii era păzită de un pichet de oameni 
aleşi dintre soldaţii din garda prinţesei; însă mulţimea, 
văzând preparativele care satisfăceau dorinaţa ei de 
răzbunare, începu să se îndepărteze din jurul închisorii, 
unde se strânsese când aflase că cei doi prizonieri - 
Canolles şi Cauvignac - fuseseră duşi acolo. Atunci, 
pichetele care se găseau în coridorul interior, mai mult 
pentru a-i păzi pe prizonieri de furia mulţimii decât de 
teama de a nu evada, îşi părăsiră postul iar, pentru pază, se 
întărită doar posturile de gardă. 

De aceea, poporul nemaiavând nimic de văzut acolo unde 
se găsea, se îndreptă fireşte spre locul unde se făceau 
execuțiile, adică spre Esplanadă. Cuvintele aruncate de sus, 
de la fereastra sălii de consiliu, câtre mulţimea adunată, se 
răspândiră ca fulgerul în tot oraşul; fiecare le comentase în 
felul său. Dar ceea ce ofereau în mod lămurit, era faptul că 
un speţtacol înfiorător avea să aibă loc chiar în noaptea 
aceea sau cel mai târziu a doua zi: era o voluptate în plus 
pentru populaţie, aceea de a nu şti în mod precis la ce să se 
aştepte de la acest spectacol; era atracţia neprevăzutului. 

Megşteşugari, burghezi, femei, copii alergau spre metereze 
şi pentru că era noapte întunecoasă iar luna nu avea să se 
arate decât spre miezul nopţii, mulţi alergau cu câte o torţă 
în mână. Pe de altă parte, toate ferestrele erau deschise şi 
mulţi puseseră pe pervaze sfeşnice sau lampioane, cum se 
face în zilele de sărbătoare. Cu toate acestea, după 
murmurul care se auzea în mulţime, după privirea speriată 
a curioşilor, după patrulele pe jos sau călare care se 
succedau, se vedea bine că prin asemenea pregătiri 
lugubre, nu se anunţa o serbare obişnuită. 


Din când în când, strigăte furioase porneau din grupele 
care se formau şi se răspândeau cu o mare repeziciune cum 
se întâmplă sub influenţa unor importante evenimente. 
Strigătele erau asemănătoare cu acelea care, o dată sau de 
două ori, pătrunseseră în interiorul tribunalului. 

— Moarte prizonierilor! Răzbunare pentru Richon! 

Strigătele acestea, luminile acestea, zgomotul acesta de 
cai o smulseră pe doamna de Cambes din rugăciune. Se 
aşeză la fereastră şi începu să urmărească plină de teamă 
pe bărbaţii şi femeile cu ochii injectaţi, strigând sălbatic, 
asemeni unor fiare lăsate libere într-un circ care îşi 
cheamă, prin mugetele lor, victimele omeneşti pe care 
trebuiau să le sfâşie şi se întreba cum de era cu putinţă ca 
atâtea fiinţe, cărora cei doi prizonieri nu le făcuseră nici un 
rău, să ceară cu o asemenea înverşunare moartea celor doi 
semeni ai lor, iar biata femeie care nu cunoştea din 
pasiunile omeneşti decât pe acelea care îmblânzesc inimile, 
nu ştia cum să răspundă. 

De la ferestra unde se găsea, doamna de Cambes vedea, 
ridicându-se deasupra caselor şi grădinilor, turnurile înalte 
şi severe ale fortăreței. Acolo era Canolles, acolo îşi aţinti ea 
în mod deosebit privirea. 

Dar totuşi nu putea din când în când să nu se uite şi în 
stradă şi atunci vedea aceste figuri amenințătoare, auzea 
strigătele lor de răzbunare şi flori de gheaţă ca nişte fiori 
de moarte îi străbăteau tot corpul. 

— Oh! Spunea ea, deşi mi s-a interzis să-l văd, trebuie să 
pătrund până la el! Strigătele acestea vor fi ajuns şi până la 
el; poate crede că l-am uitat; poate mă acuză; poate mă 
blestemă. Oh! Fiecare moment care se scurge fără să caut 
un mijloc de a-l linişti mi se pare o trădare faţă de el; mi-e 
cu neputinţă să rămân în această inacţiune, în timp ce el 
poate mă cheamă în ajutor! Oh! Trebuie să-l văd... Da, dar 
cum să ajung să-l văd, doamne, Dumnezeule! Cine mă va 
putea conduce până la închisoarea aceasta? Cine-mi va 
deschide uşa? Doamna prinţesă mi-a refuzat biletul de 


trecere şi a avut dreptul să o facă, ea care mi-a făcut atâta 
bine. Sunt gărzi, sunt duşmani în jurul fortăreţii; o mulţime 
de nimeni care răcnesc, care au simţit mirosul de sânge şi 
nu vor să li se smulgă prada din mână; s-ar putea crede că 
vreau să-l răpesc, să-l salvez? Da! Da! L-aş fi salvat dacă n- 
ar fi fost în siguranţă sub paza cuvântului alteţei sale; dacă 
le-aş spune că vreau să-l văd neapărat, n-ar crede şi mă vor 
refuza; şi, apoi, a încerca o asemenea tentativă împotriva 
voinţei doamnei prințese m-ar face să-mi pierd favoarea pe 
care am dobândit-o în ochii ei? Nu m-aş expune să-şi 
retragă cuvântul dat? Şi, totuşi, să-l las aşa să-şi treacă 
timpul în îngrijorare şi în frământarea orelor lungi de 
noapte, oh! Simt că, şi pentru el şi mai ales pentru mine, ar 
fi cu neputinţă! Poate rugându-mă îmi va veni vreo idee 
bună. 

Şi doamna de Cambes îngenunche din nou şi începu din 
nou să se roage cu atâta ardoare că ar fi mişcat-o chiar pe 
doamna prinţesă, dacă ar fi putut-o auzi. 

— Oh! N-am să mă duc! N-am să mă duc, îşi spunea ea, 
căci îmi dau bine seama că mi-e cu neputinţă să mă duc la 
el. Poate că toată noaptea mă va acuza... Dar mâine, mâine, 
nu-i aşa, Doamne, că mă va ierta, când voi fi lângă el? 

Totuşi zgomotul acesta, această agitaţie a mulţimii, care 
mergea crescând, aceste reflexe sinistre de lumină, care 
asemeni unor fulgere, pătrundeau până la ea şi luminau din 
când în când camera rămasă în întuneric, îi provocau o 
asemenea teamă încât îşi acoperi urechile cu mâinije şi 
închise ochii. 

În acel moment uşa se deschise încet, fără zgomot şi un 
bărbat intră, se opri o clipă în prag, fixând asupra ei o 
privire de afectuoasă milă şi văzând cum i se zbuciumă 
umerii de hohotele de plâns, se apropie oftând şi-i puse 
mâna pe braţ. 

Claire se ridică înspăimântată. 

— Domnule Lenet, spuse ea, domnule Lenet, va să zică nu 
m-aţi părăsit? 


— Nu, răspunse el, m-am gândit că încă nu eraţi destul de 
liniştită şi m-am încumetat să vin până la dumneavoastră ca 
să vă întreb dacă aş putea să vă fiu de folos cu ceva. 

— Oh! Dragă domnule Lenet, strigă vicontesa, ce bun 
sunteţi şi cât de mult vă mulţumesc! 

— Se pare că nu m-am înşelat, spuse Lenet. Rar se 
întâmplă să te înşeli când ştii că oamenii suferă, adăugă el 
cu un surâs melancolic. 

— Oh! Aşa este, domnule, da da, aţi avut dreptate: sufăr! 
Izbucni Claire. 

— N-aţi obţinut oare tot ceea ce aţi dorit, doamnă şi, 
mărturisesc, mai mult decât aş fi putut spera chiar eu? 

— Da, desigur, însă... 

— Însă, înţeleg, nu-i aşa că vă speriaţi când vedeţi veselia 
acestei mulţimi însetată de sânge şi vă înduioşaţi de soarta 
celuilalt nenorocit care va muri în locul iubitului 
dumneavoastră. 

Claire se ridică din genunchi şi rămase un moment 
nemişcată, pălind, cu ochii aţintiţi asupra lui Lenet; apoi îşi 
duse mâna rece ca de gheaţă la fruntea îmbrobonată de 
sudoare. 

— Ah! Iertaţi-mă, sau, mai curând, blestemaţi-mă! Spuse 
ea, căci egoistă cum sunt nu m-am gândit la asta. Nu, 
Lenet, nu, vă mărturisesc cu toată modestia inimii mele, 
temerile, lacrimile, rugăciunile sunt pentru cel care trebuie 
să trăiască, căci absorbită cum sunt de dragostea mea, am 
uitat de cel care va muri! 

Lenet surâse cu tristeţe. 

— Da, spuse el, aşa trebuie să fie, pentru că asta este în 
firea omenească, poate egoismul indivizilor aduce salvarea 
maselor. Fiecare face în jurul său şi alor săi un cerc cu o 
spadă. Haideţi, haideţi, doamnă, mărturisiţi totul până la 
capăt. Mărturisiţi că vă pare rău că se mai întârzie până 
când nenorocitul acela îşi va urma soarta; căci, prin 
moartea lui, nefericul asigură viaţa logodnicului 
dumneavoastră! 


— Oh! La aceasta încă nu m-am gândit, Lenet, v-o jur. Dar 
nu-mi obligaţi gândul să se oprească asupra acestui fapt, 
căci îl iubesc atât de mult încât nu ştiu ce aş fi în stare să 
cer în nebunia dragostei mele. 

— Sărman copil! Spuse Lenet adânc înduişat, de ce n-aţi 
spus toate accstea mai devreme? 

— Oh! Dumnezeule! Mă înfricoşaţi. E oare prea târziu şi 
nu e cu lotul salvat? 

— Este, doamnă, răspunse Lenet, pentru că doamna 
prinţesă şi-a dat cuvântul; însă... 

— Însă, ce? 

— Însă, din păcate, în lumea asta nu eşti sigur de nimic iar 
dumneavoastră care ca şi mine îl credeţi salvat, nu plângeţi, 
oare, în loc de a vă bucura? 

— Plâng că nu pot să-l văd, dragă prietene, răspunse 
Claire. Închipuiţi-vă că trebuie să audă şi el zgomotele 
acestea îngrozitoare şi să creadă pericolul aproape; gândiţi- 
vă că poate să mă acuze de slăbiciune, de uitare, de 
trădate. Oh! Lenet, ce chin! Dacă prinţesa ar şti cât sufăr, i- 
ar fi milă de mine. 

— Ei bine, vicontesă, trebuie să-l vedeţi. 

— Să-l văd, imposibil. Ştiţi bine că i-am cerut permisiunea 
alteţei sale şi că alteţa sa m-a refuzat. 

— Ştiu, în adâncul sufletului o aprob şi totuşi... 

— Şi totuşi, mă sfătuiţi la nesupunere! Strigă Claire 
surprinsă, privindu-l fix pe Lenet care, încurcat de această 
privire, lăsă capul în jos. 

— Sunt bătrân, vicontesă, şi încrezător tocmai pentru că 
sunt bătrân, nu în această împrejurare, pentru că cuvântul 
prinţesei este sfânt: a spus că nu va muri decât unul din 
prizonieri; însă fiind obişnuit în timpul vieţii acesteia atât de 
lungi să văd atâtea ocazii fericite întorcându-se împotriva 
celor care se credeau cei mai favorizați, sunt de părere că 
trebuie să foloseşti ocazia când se prezintă. Vedeţi-l pe 
logodnicul dumneavoastră, vicontesă, vedeţi-l, credeţi-mă. 

— Oh! Strigă Claire, mă înspăimântați, Lenet. 


— Nu intenţionez asta, de altfel v-ar place să vă sfătuiesc 
să nu-l vedeţi? Nu, nu-i aşa? Şi cu siguranţă că m-aţi mustra 
mai tare dacă aş fi venit să vă spun altceva decât ceea ce v- 
am spus acum. 

— Da! Mărturisesc că aşa e. Dar îmi spuneţi să-l văd, era 
tocmai ceea ce mă rugam când aţi sosit. Dar este, oare, cu 
putinţă? 

— Este ceva imposibil pentru femeia care a cucerit Saint 
Georges? Spuse Lenet surâzând. 

— Vai! Ripostă Claire, de două ore mă frământ să găsesc 
un mijloc de a pătrunde în fortăreață, fără să fi reuşit. 

— Şi dacă vă dau eu această posibilitate, ce-mi daţi? 
Întrebă Lenet. 

— V-aş da!... Ah! Iată, v-aş da mâna în ziua când voi merge 
la altar alături de el. 

— Mulţumesc, copilă, spuse Lenet, ai dreptate: în adevăr 
te iubesc ca un părinte, mulţumesc. 

— Mijlocul! Mijlocul! Spuse Claire. 

— lată-l. Am cerut prinţesei un bilet de liberă trecere 
pentru a vorbi cu prizonierii. Căci dacă ar fi fost posibil să-l 
salvez pe Cauvignac, aş fi vrut să-l atrag în partidul nostru; 
însă, acum, acest bilet este inutil, pentru că l-aţi condamnat 
la moarte, prin rugăminţile făcute pentru domnul de 
Canolles. 

Claire se cutremură fără să vrea. 

— Aşa că, luaţi hârtia, continuă Lenet; după cum vedeţi nu 
scrie pe ea nici un nume. 

Claire luă biletul şi citi: „lemnicerul din fortăreață va 
permite purtătorului acestui bilet să vorbească, timp de o 
jumătate de oră, cu care va voi din cei doi prizonieri de 
război. 

Claire Clemence de Conde” 

— Aveţi un costum bărbătesc, spuse Lenet, îmbrăcaţi-l. 
Aveţi autorizaţia de liberă trecere, folosiţi-o. 

— Sărman ofiţer! Murmură Claire, neputând îndepărta din 
gând ideea că în locul lui Canolles va fi executat Cauvignac. 


— 1 se va aplica legea comună, răspunse Lenet. Lipsit de 
putere, este devorat de cel puternic; fără sprijin, plăteşte 
pentru cel care e protejat. Am să-l regret, e un băiat de 
spirit. 

În tot timpul acesta, Claire răsucea hârtia în mână. 

— Vă daţi seama că mă tentaţi cumplit cu această 
autorizaţie de liberă trecere? Vă daţi seama că în momentul 
în care îl voi îmbrăţişa pe sărmanul meu prieten, sunt în 
stare să-l duc până la capătul lumii? 

— V-aş sfătui şi eu s-o faceţi, doamnă, dacă ar fi cu putinţă; 
însă biletul acesta nu este un act semnat în alb şi nu-i puteţi 
da altă destinaţie decât cea pe care o are. 

— E adevărat, spuse Claire recitind biletul, şi totuşi 
domnul de Canolles mi-a fost dat, este al meu! Nimeni nu 
poate să mi-l zmulgă. 

— Dar nici nu se gândeşte nimeni la aşa ceva. Haideţi! 
Haideţi, doamnă, nu vă pierdeţi timpul, îmbrăcaţi-vă în 
haine bărbăteşti şi plecaţi. Permisul vă dă o jumătate de 
oră; eu ştiu ce puţin înseamnă o jumătate de oră, dar după 
această jumătate de oră, va veni viaţa în toată libertatea ei. 
Sunteţi tânără, viaţa va fi lungă; de-a domnul să fie feritică! 

Claire luă mâna lui Lenet, îl trase spre ea şi-l sărută pe 
frunte cum ar fi făcut cu cel mai iubitor părinte. 

— Haideţi! Haideţi! Spuse Lenet, împingând-o blând, nu vă 
pierdeţi timpul: cel care iubeşte cu adevărat nu se poate 
resemna. 

Apoi, privind-o cum trece în camera de alături unde 
Pompee o aştepta ca s-o ajute să se schimbe, murmură 
îngândurat: 

— Vai! Cine poate şti...! 

XXII. 

Strigătele, urletele, amenințările şi agitația mulţimii nu-i 
scăpaseră lui Canolles. Printre gratiile ferestrei putuse 
vedea şi el tabloul viu şi animat care i se desfăşura în faţa 
ochilor şi care era acelaşi de la un capăt la altul al oraşului. 


— La dracu! Îşi zicea el, iată o întâmplare nefericită. 
Moartea asta a lui Richon... Bietul Richon! Era un viteaz. 
Moartea lui Richon o să sporească asprimea captivităţii 
noastre; n-o să mă mai lase să umblu prin oraş ca înainte; 
adio întâlniri şi chiar căsătorie, dacă Claire nu se va 
mulţumi cu capela unei închisori. Dar se va mulţumi. Te 
căsătoreşti la fel de bine în orice capelă. Cu toate astea e un 
augur trist. De ce dracu s-a aflat vestea asta mâine în loc să 
se afle astăzi? 

Apoi se apropie de fereastră şi se aplecă în afară ca să 
vadă mai bine. 

— Ce pază! Două santinele! Şi când mă gândesc că o să fiu 
închis aici opt zile, sau poate cincisprezece, până s-o 
întâmpla vreun eveniment din cauza căruia să fie uitat 
acesta. Din fericire în timpul în care trăim evenimentele se 
succed cu repeziciune căci bordelezii sunt superficiali; iar 
eu aşteptând voi avea, totuşi, de trecut prin momente 
neplăcute. Biata Claire! Trebuie să fie disperată, dar bine 
că ştie că am fost arestat. Oh! Da! Ştie! Şi ştie că nu din 
cauza mea... Ei, asta el dar unde dracu se duce toată lumea 
asta? S-ar zice că spre Esplanadă! Şi totuşi, astăzi, nu e nici 
o paradă nici vreo execuţie. Şi toţi se duc în aceeaşi 
direcţie. S-ar părea că ştiu că mă aflu aici, ca un urs în 
dosul gratiilor... 

Canolles făcu câţiva paşi prin cameră, cu braţele 
încrucişate: în faţa zidurilor unei închisori adevărate 
devenise filosof, cum de obicei, nu era. 

— Ce lucru groaznic e războiul! Murmură el. Uite cum a 
murii bietul Richon, cu care am cinat împreună abia acum o 
lună. Va fi căzui viteazul de el, peste tunurile lui, cum ar fi 
trebuit să fac şi eu, dacă m-ar fi asediat oricine altul decât 
vicontesa. Războiul acesta al femeilor este, în adevăr, mult 
mai de temut decât oricare război obişnuit. Cel puţin, sunt 
mulţumit că n-am contribuit cu nimic la moartea unui 
prieten. Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am tras sabia 
împotriva fratelui meu; asta mă consolează. Chiar şi asta o 


datoresc tot micului meu geniu feminin; dacă stau să 
cântăresc bine, lui îi datoresc multe. 

În acel moment un ofiţer intră în cameră şi-l întrerupse pe 
Canolles din monologul acesta interior. 

— Vreţi să cinaţi, domnule? Îl întrebă el. În acest caz 
ordonaţi, temnicerul are ordin să vă aducă tot ce doriţi. 

— Haide! Haide! Îşi zise Canolles, s-ar părea că se gândesc 
să mă trateze în mod onorabil cât mă vor ţine aici. Un 
moment m-am temut de contrariu, văzând figura încruntată 
a prinţesei şi înfăţişarea aspră a asesorilor... 

— Aştept, spuse ofiţerul înclinându-se. 

— Ah! E adevărat, iertaţi-mă. Comunicarea 
dumneavoastră, prin extrema ei politeţă, m-a făcut să mă 
gândesc la anumite lucruri... Dar să revenim: da, domnule, 
voi cina, pentru că mi-e foame; însă cum din firea mea sunt 
cumpătat, îmi va fi deajuns masa unui soldat. 

— Acum, spuse ofiţerul apropiindu-se de el cu interes, n- 
aveţi de făcut vreo comunicare în oraş?... Nu aşteptaţi 
nimic? Aţi spus că sunteţi soldat, şi eu sunt; procedaţi cu 
mine cum aţi face-o cu un camarad. 

Canolles se uită la ofiţer cu uimire. 

— Nu, domnule, spuse el, nu, n-am nici o comunicare de 
făcut în oraş; nu, nu aştept nimic, în afară, poate, de o 
persoană pe care nu o pot numi. Iar în ce priveşte 
propunerea de a mă purta cu dumneavoastră cum m-aş 
purta cu un camarad, vă mulţumesc mult pentru ea. lată 
mâna mea, domnule, şi, mai târziu, dacă voi avea nevoie de 
ceva, am să-mi amintesc. 

De data asta, fu rândul ofițerului să-l privească pe Canolles 
cu uimire. 

— Bine, domnule, spuse el, veţi fi servit imediat, şi se 
retrase. 

Un moment mai târziu, intrau doi soldaţi care aduceau pe 
tăvi, o cină completă; mult mai fină decât ceruse Canolles. 
Se aşeză la masă şi mâncă cu poftă. 


Soldaţii se uitau la el plini de uimire. Canolles crezu că 
râvnesc la el şi cum vinul de Guyana era excelent, le spuse: 

— Prieteni, cereţi două pahare. 

Unul din soldaţi ieşi şi se înapoie cu paharele cerute. 

Canolles le umplu, apoi turnă câteva picături şi în paharul 
lui. 

— În sănătatea voastră, prieteni! Spuse el. 

Soldaţii ciocniră paharele de paharul lui Canolles şi băură 
fără să-i întoarcă urarea. 

— Nu sunt politicoşi, se gândi Canolles, dar în schimb beau 
bine; nu poţi avea totul. 

Şi-şi continuă cina până la capăt. 

Când termină, se ridică, iar soldaţii strânseră masa. 

Ofiţerul se întoarse. 

— Ah! Drace! Domnule, îi spuse Canolles, ar fi trebuit să 
luaţi masa cu mine, a fost o cină excelentă. 

— N-aş fi putut avea această onoare, domnule, pentru că 
de abia de un moment m-am ridicat şi eu de la masă... Şi m- 
am înapoiat... 

— Ca să-mi ţineţi companie? Întrebă Canolles. Dacă este 
aşa, primiţi, domnule, toate complimentele mele; căci este 
foarte amabil din partea dumneavoastră. 

— Nu, domnule, misiunea mea este mai puţin plăcută. Am 
venit să vă spun că nu există preot în închisoare iar 
capelanul este catolic. Or după câte ştiu dumneavoastră 
sunteţi protestant, iar deosebirea aceasta de cult, nu vă 
supără cumva...? 

— Pe mine, domnule? Dar pentru ce? Întrebă Canolles cu 
naivitate. 

— Păi... Pentru a vă face rugăciunea, spuse ofiţerul 
stingherit. 

— Rugăciunea!... Bine! Spuse Canolles râzând, am să mă 
gândesc la asta, mâin... Eu nu-mi fac rugăciunea decât 
dimineaţa. 

Ofiţerul se uită la Canolles cu o uluire care se transformă 
încet, încet, într-o profundă compătimire. Salută şi ieşi. 


— Ah! Asta-i bună, spuse Canolles, lumea a început să se 
smintească! De la moartea sărmanului Richon, toţi oamenii 
pe care îi întâlnesc par nişte idioţi sau nişte furioşi... Ce 
dracu! Nu mi-e dat să văd nici măcar un om mai cu 
judecată... 

Abia termină aceste cuvinte când uşa camerei lui Canolles 
se deschise din nou şi înainte de a fi putut recunoaşte cine 
intrase, cineva i se aruncă în braţe şi înlănţuindu-i gâtul îi 
inundă faţa cu lacrimi. 

— Haide! Strigă prizonierul, desfăcându-se din 
îmbrăţişare, încă un nebun. În adevăr, parcă sunt la 
balamuc. 

Dar, prin gestul pe care-l făcu când se smulse din 
îmbrăţişare, aruncă la pământ pălăria necunoscutului iar 
frumosul păr blond al doamnei de Cambes se revărsă pe 
umerii vizitatorului. 

— Dumneata aici? Strigă Canolles repezindu-se spre ea ca 
s-o cuprindă în braţe. Dumneata! Ah! lartă-mă că nu te-am 
recunoscut, sau mai bine zis că nu te-am ghicit... 

— Tăcere! Spuse ea, ridicându-şi pălăria şi punându-şi-o 
repede pe cap, tăcere! Căci dacă s-ar şti că sunt eu, poate 
mi s-ar lua fericirea... În sfârşit, mi-e dat să te revăd iar... 
Oh! Doamne! Doamne! Cât sunt de fericită! 

Şi Claire, simţindu-şi pieptul că i se umflă, izbucni în 
hohote: 

— lar! Spuse Canolles; ai spus că ţi-a fost permis să mă 
vezi, iar? Şi-mi spui asta cu lacrimi în ochi... Ei asta e? Dar 
nu trebuia, oare, să mă revezi? Continuă el râzând. 

— Vai! Nu râde, prietene! Spuse Claire, veselia dumitale 
îmi face rău... Ie implor, nu râde! Mi-a fost atât de greu să 
ajung până la dumneata... Dacă ai şti... Era cât p-aci să nu 
vin... Fără Lenet, omul acela atât de cumsecade... Dar să 
revenim la dumneata, sărmane prieten. Doamne, 
dumnezeule! lată-te... pe dumneata te-am regăsit? Pe 
dumneata pot să te mai strâng încă la piept...? 


— Sigur că da, eu sunt, da, eu sunt, spuse Canolles 
surâzând. 

— Oh! Ascultă, spuse Claire, n-are rost, nu mai afecta 
această atitudine veselă... Ştiu totul... Nu se ştie căte 
iubesc şi nu s-au ferit de mine... 

— Dar ce anume ştiai? Întrebă Canolles. 

— Nu-i aşa că nu mă aşteptai? Nu-i' aşa că erai 
nemulţumit de tăcerea mea? Nu-i aşa că începuseşi să mă 
acuzi...? 

— Zbuciumat, eu? Nemulțumit, asta da! Dar nu te 
acuzam!... Nu mă îndoiam că împrejurări peste puterea 
dumitale te ţineau departe de mine, dar pentru mine cea 
mai mare supărare este că trebuie să amânăm căsătoria, 
vreo opt, sau poate chiar cincisprezece zile... 

La rândul ei, Claire îl privi pe Canolles cu aceiaşi uimire cu 
care îl privise ofiţerul cu un moment mai înainte. 

— Cum? Vorbeşti serios sau chiar nu eşti atât de 
înfricoşat? Spuse eav 

— Înfricoşat, eu? Spuse Canolles, de ce să fiu înfricoşat?... 
Sau poate am de înfruntat vreun pericol pe care nu-l ştiu? 

— Oh! Nenorocitul! Strigă ea, nu ştie nimic. 

Apoi, temându-se să-i destăinuiască, pe nepregătite, tot 
adevărul celui pe care acest adevăr îl ameninţa cu atâta 
cruzime, îşi opri pe buze cuvintele care îi ţâşniră din fundul 
sufletului, făcând un efort supraomonesc asupra ei însăşi. 

— Nu, nu ştiu nimic, spuse grav Canolles. Dar ai să-mi spui 
totul, nu? Sunt bărbat! Vorbeşte, Claire, vorbeşte...! 

— Ştii că Richon e mort? Întrebă ea. 

— Da, răspunse Canolles, ştiu. 

— Dar ştii cum a murit? 

— Nu, dar nu mă îndoiesc... A murit la datorie, nu-i aşa, pe 
baricadele de la Vayres? 

Claire păstră un moment de tăcere, apoi grav, ca bronzul 
unui clopot care bate un dangăt de moarte: 

— A fost spânzurat în hala din Libourne, spuse ea. 

Canolles făcu un pas înapoi... 


— Spânzurat! Strigă el, Richon, un soldat! 

Apoi îngălbenindu-se dintr-o dată îşi duse la frunte mâna 
tremurândă: 

— Ah! Acum înţeleg totul, spuse el; acum înţeleg arestarea 
mea, înţeleg interogatoriul care mi s-a luat, înţeleg şi 
cuvintele ofițerului, tăcerea soldaţilor, înţeleg demersul 
dumitale, lacrimile când m-ai văzut atât de vesel, înţeleg, în 
fine, mulţimea aceasta, strigătele şi amenințările ei... 
Richon a fost asasinat!... Cu mine va fi răzbunat Richon! 

— Nu, nu iubitul meu! Nu sărman prieten al inimii mele! 
Strigă Claire strălucind de veselie, apucându-i amândouă 
mâinile lui Canolles, şi privindu-l în adâncul ochilor. Nu, nu 
pe tine te vor sacrifica, dragă prioniere! Da, nu te-ai înşelat; 
da, tu erai desemnat; da, tu erai condamnat; da, tu erai să 
fii pierdut, da, tu ai văzut moartea de aproape, frumosul 
meu logodnic!... Dar fii liniştit, poţi vorbi de fericire şi de 
viitor, cea care îţi va închina toată viaţa, ţi-a salvat viaţa!... 
Fii fericit, dar pe tăcute, căci poate ai să-l trezeşti pe 
nenorocitul tău tovarăş, cel asupra căruia va cădea furtuna, 
cel care trebuie să moară în locul tău... 

— Oh! Taci, taci, dragă prietenă! Mă îngheţi de groază, 
spuse Canolles, care, cu toate mângâierile lui Claire, îşi 
revenea cu greu din teribila lovitură care i se dăduse. Eu, 
atât de calm, de încrezător, atât de prosteşte de vesel, era 
gata să mor! Şi asta când? În ce moment?... Dumnezeule! 
Tocmai când trebuia să fiu soţul. Dumitale!... Oh! Pe sufletul 
meu, ar fi fost un dublu asasinat! 

— Ei numesc asta represalii, spuse Claire. 

— Da, da... Este adevărat, au dreptate. 

— Haide! Iată-te acum trist şi visător. 

— Oh! Nu de moarte mi-e teamă, însă moartea mă 
desparte de dumneata... 

— Dacă ai fi murit, iubitule, aş fi murit şi eu... Însă în loc 
de a te întrista atât, bucură-te cu mine... Chiar în noaptea 
asta, poate peste vreo oră... Vei ieşi din închisoare... Ei 
bine! Or vin să te caut chiar eu, ori am să te aştept la 


poartă... Atunci, fără să pierdem un minut, o secundă, vom 
fugi... Da! Pe loc, nu mai vreau să aştept. Oraşul acesta 
blestemat mă îngrozeşte... Astăzi, am reuşit să te scap, dar 
mâine cine ştie ce nenorocire neaşteptată ar putea să mi te 
smulgă de lângă mine! 

— Oh! Spuse Canolles, ştii draga mea, iubita mea, Claire, 
că-mi dai prea multă fericire dintr-o dată... Da! Da! Prea 
multă fericire! Simt că mor... 

— Ei bine! Atunci reia-ţi nepăsarea... Reia-ţi veselia de mai 
înainte... 

— Dar şi dumneata... Reaiaţi-o. 

— Uite, râd. 

— Şi suspinul acesta? 

— Suspinul acesta este pentru nefericitul care plăteşte cu 
viaţa lui bucuria noastră. 

— Da, da... ai dreptate... Oh! De ce nu poţi să mă iei chiar 
acum?... Hai, îngerul meu păzitor, întinde-ţi aripile şi ia-mă! 

— Răbdare, răbdare, soţul meu iubit!... Mâine am să te 
iau... Unde? Nu ştiu... În paradisul dragostei noastre... 
Până atunci sunt aici. 

Şi Canolles o strânse cu putere în braţe. 

Ea se agăţă de gâtul tânărului şi-şi lăsă capul pe pieptul 
lui, în care, din cauza atâtor sentimente, inima abia mai 
bătea. 

Deodată, şi pentru a doua oară, un suspin dureros pornit 
din adâncul sufletului i se opri pe buze şi cât de fericită era, 
inundă cu lacrimi faţa lui Canolles, care îşi lipise faţa de faţa 
lui Claire. 

— Ei bine! Spuse el, asta ţi-e bucuria, biet înger? 

— Asta este ce mi-a mai rămas din durere. 

În această clipă uşa camerei se deschise şi ofiţerul, care 
mai venise şi înainte, anunţă ca trecuse jumătate de oră 
prevăzută de liberă trecere. 

— Adio! Murmură Canolles, sau ascunde-mă în cutele 
pelerinei şi ia-mă cu tine! 


— Sărman prieten! Răspunse, încet, Claire, taci, căci îmi 
sfâşii inima! Nu vezi că şi eu mor de aceeaşi dorinţă? Ai 
răbdare pentru tine şi mai ales ai răbdare pentru mine! 
Peste câteva ore ne vom reîntâlni ca să nu ne mai despărţim 
niciodată. 

— Am răbdare, spuse Canolles vesel, deplin liniştit de 
această promisiune, însă trebuie să ne despărţim. Hai, 
curaj! Să spunem cuvântul: adio, Claire, adio! 

— Adio! Spuse ea încereând să surâdă, ad... 

Dar nu putu sfârşi acest cuvânt sfâşietor. Pentru a treia 
oară hohote de plâns îi înnecară vocea. 

— Adio! Adiol strigă Canolles îmbrăţişând-o pe vicontesă şi 
acoperindu-i fruntea cu sărutări fierbinţi. 

— Drace! Murmură ofiţerul, bine că ştiu că bietul băiat nu 
prea are de ce să se teamă, căci altfel iată o scenă care mi- 
ar fi zdrobit inima! 

Ofiţerul o conduse pe Claire până la uşă şi se înapoie. 

— Acum. Dommile, îi spuse el lui Canolles, care se trântise 
pe un scaun, copleşit de emoţiile prin care trecuse, acum 
nu-i destul să fii fericit, trebuie să fii sensibil şi la durerea 
altora. Vecinul dumneavoastră, nenorocitul dumneavoastră 
tovarăş, cel care va muri, e singur, nimeni nu-l ocroteşte, 
nimeni nu-l consolează. Cere să vă vadă. Am luat asupra 
mea acordarea acestei cereri, dar mai trebuie ca şi 
dumneavoastră să fiţi de acord. 

— Cum să nu fiu de acord! Strigă Canolles, cred şi eu... 
Sărman nefericit! Îl aştept cu braţele deschise! Deşi nu-l 
Cunosc, dar asta n-are nici o importanţă! 

— Totuşi, mi se pare că el vă cunoaşte. 

— Ştie ce-l aşteaptă? 

— Nu, nu cred. Înţelege-ţi dar, că trebuie să-l lăsaţi în 
continuare în această stare. 

— Oh! Fiţi liniştit. 

— Aşadar ascultați: vor suna orele unsprezece, eu am să 
mă întorc în post; după ora unsprezece doar temnicierii 
sunt stăpâni în interiorul închisorii. Al dumneavoastră este 


prevenit, el ştie că vecinul dumneavoastră va veni să vă 
vadă aşa că va veni să-l ia de aici când va fi vremea să se 
întoarcă în celula lui. Dacă prizonierul nu ştie nimic, nu-i 
spuneţi nimic; dacă ştie ceva, spuneţi-i din partea noastră, 
că noi toţi soldaţii il plângem din toată inima. Căci dacă o 
muri nu e mare lucru, dar, la dracu, să fii spânzurat, 
înseamnă să mori de două ori. 

— E hotărât că va muri...? 

— De aceeaşi moarte ca şi Richon. Acestea sunt represalii 
complete. Dar noi trăncănim iar el, desigur, că aşteaptă 
răspunsul nostru cu îngrijorare. 

— Mergeţi, domnule, să-l aduceţi şi credeţi-mă că vă sunt 
foarte recunoscător şi pentru el şi pentru mine. 

Ofiţerul ieşi, deschise uşa celulei de alături iar Cauvignac, 
puţin palid, dar cu pas sigur şi cu fruntea sus, intră în celula 
lui Canolles care făcu vreo câţiva paşi în întâmpinarea lui. 

Apoi ofiţerul îi făcu lui Canolles un ultim semn de adio, îl 
privi pe Cauvignac cu compătimire şi ieşi împreună cu 
soldaţii ai căror paşi grei se auziră, pierzându-se din ce în 
ce sub bolțile temniţei. 

Curând temnicerul începu să-şi facă rondul. Se auziră 
cheile pe coridor. 

Cauvignac nu era deloc abătut, pentru că era în omul 
acesta o neclintită încredere în ei însuşi, o nesfârşită 
speranţă în viitor. Totuşi, sub această aparenţă liniştită şi 
sub masca sa aproape veselă, se strecurase o imensă 
dutere, care, ca un şarpe, îi muşca inima. Omul acesta 
sceptic, care se îndoise întotdeauna de toate, se îndoia 
acum de el însuşi. 

De la moartea lui Richon, Cauvignac nu mai mâhca şi nu 
mai dormea. 

Obişnuit să râdă de nefericirea altora, pentru că şi 
nefericirea lui o trata în glumă, filosoful nostru nu s-ar fi 
gândit nici un moment să râdă de un fapt care ar fi antrenat 
rezultatul acesta teribil dar, fără să vrea, întrevedea, în iţele 
acestea misterioase care îl făceau responsabil de moartea 


lui Richon, mâna nepăsătoare a providenţei şi începuse să 
creadă, dacă nu în răsplătirea faptelor bune, cel puţin în 
pedepsirea celor rele. 

Aşa că se resemnase: nu mânca şi nu dormea, după cum 
am mai spus. 

Şi, ciudat mister al acestui suflet original care totuşi nu 
era egoist, ceea ce il izbea încă mai mult decât propria sa 
moarte, prevăzută dinainte, era moartea tovarăşului acesta 
al lui pe care îl ştia la doi paşi de el aşteptând, fie hotărârea 
fatală, fie executarea fără hotărâre. Toate acestea i-l 
aminteau pe Richon, spectrul său răzbunător şi dubla 
catastrofă, consecinţă a ceea ce considerase la început o 
glumă încântătoare. 

Prima idee a fost să evadeze; căci deşi prizonier pe cuvânt 
de onoare, pentru că nu se respectaseră angajamentele 
luate faţă de ei, credea la rândul său, şi fără nici un scrupul, 
că putea să nu-şi respecte nici el angajamentele luate. Însă, 
cu toată perspicacitatea minţii lui ascuţite şi cu toată 
ingeniozitatea mijloacelor, trebuise să recunoască, în cele 
din urmă, că un asemenea lucru nu era cu putinţă. Atunci 
se convinse şi mai mult că era prins în ghiarele unei 
fatalităţi de neînlăturat. Din momentul acela nu-şi mai 
dorea decât un lucru şi anume să stea de vorbă câteva 
momente cu tovarăşul lui, al cărui nume păru că trezise în 
el o tristă urpriză şi să se împace, prin el, cu toată omenirea 
pe care o insultase cu atâta cruzime. 

Nu putem spune că toate aceste j> Înduri ar fi fost nişte 
remuşcări, nu... Cauvignac era prea filosof ca să aibă 
asemenea remuşcări, dar avea totuşi ceva care se asemăna 
cu ele şi anume un puternic dispreţ pentru faptul de a fi 
făcut un rău de pomană. Poate că după un timp şi într-o 
împrejurare care l-ar fi menţinut pe Cauvignac în această 
stare de spirit, un asemenea sentiment ar fi avut acelaşi 
efect ca remuşcarea, dar timpul acesta nu venise. 

— Intrând în celula lui Canolles, aşteptă mai întâi cu 
prudenţa lui obişnuită să-l vadă plecat pe ofiţerul care îl 


introdusese, apoi după ce uşa fu bine închisă iar ferestruica 
de la uşă zăvorită, se îndreptă spre Canolles, care, aşa cum 
am mai spus, făcu şi el, la rândul lui, câţiva paşi în 
întâmpinarea Vizitatorului, şi-i strânse mâna cu căldură. 

Cu toată gravitatea situaţiei, Cauvignac nu se putu abţihe 
să nu surâdă recunoscând pe tânărul elegant şi frumos, cu 
spirit aventurier, totdeauna vesel, pe care îl surprinsese de 
două ori în situaţii cu totul deosebite de cea de azi, o dată 
ca să-l trimită în misiune la Mantes, a doua oară ca să-l 
trimită la Saint-Georges. Şi, în afară de asta, îşi mai amintea 
că-i uzurpase numele pentru un scurt timp şi grozava 
mistificare pe care i-au făcut-o ducelui. Dar, oricât de 
lugubră ar fi fost închisoarea, întâmplarea de care îşi aminti 
era atât de veselă, încât, pentru o secundă, trecutul se 
impuse prezentului. 

La rândul său, Canolles îl recunoscu de la prima vedere 
pentru că îl mai întâlnise în cele două împrejurări de care 
am vorbit şi cum, în definitiv, în ambele împrejurări, 
Cauvignac, fusese pentru el un aducător de veşti bune, mila 
pentru soarta care îl aştepta pe acest nenorocit crescu şi 
mai mult în sufletul lui, mai ales când ştia că salvarea lui se 
datora pierderii irevocabile a lui Cauvignac. Şi într-un suflet 
atât de delicat ca al lui, un asemenea gând producea mai 
multă remuşcare decât ar fi produs o crimă adevărată în 
sufletul tovarăşului său. 

Îl primi, deci, cu toată bunăvoința. 

— Ei bine, baroane, îi spuse el, ce ziceţi de situaţia în care 
ne aflăm, e destul de neplăcută după cât mi se pare. 

— Da, iată-ne prizonieri şi Dumnezeu ştie când vom putea 
ieşi de aici, răspunse Canolles, hotărât să îndulcească 
agonia tovarăşului, cel puţin prin speranţă. 

— Cine ştie când o să ieşim de aici! Spuse Cauvignac. Să 
dea Dumnezeu pe care îl invocaţi să hotărască în bunătatea 
lui ca asta să se întâmple cât mai târziu cu putinţă! Dar mie 
nu-mi vine să cred că o să ne acorde un răgaz prea mare. 
Am văzut, din celula mea, cum ai văzut, desigur, şi 


dumneata din celula dumitale, mulţimea exaltată 
îndreptându-se în grabă spre un loc care pare să fie 
Esplanada, dacă nu mă înşel. Cunoaşteţi Esplanada, şi ştiţi 
la ce foloseşte, baroane? 

— Ah! Ah! Cred că exageraţi situaţia. E adevărat că 
mulţimea alerga spre Esplanadă, dar, desigur, ca să asiste 
la vreo pedeapsă aplicată unui militar. Ar fi înfiorător să ne 
facă pe noi să plătim moartea lui Richon, căci niciunul, nici 
altul n-avem nici o vină în această moarte! 

Cauvignac tresări şi fixă asupra lui Canolles o privire care 
de la o expresie întunecată, trecu încetul cu încetul la o 
expresie de milă. 

„Haide, îşi spuse el în sinea lui, încă unul care se înşeală 
asupra situaţiei sale. Trebuie să-i spun, totuşi, care este 
realitatea, căci la ce bun să-l amăgeşti pentru ca, după 
aceea, lovitura să fie şi mai grea, pe când, atunci când ai 
avut timp să fii pregătit, sfârşitul pare întotdeauna mai 
uşor”. 

Apoi, după un moment de tăcere şi de gândire: 

— Domnule, îi spuse el lui Canolles luându-i amândouă 
mâinile şi continuând să fixeze asupra lui o privire de care 
era stingherit, dragul meu domn, să cerem, dacă vreţi, o 
sticlă sau două din acel bun vin de Branne pe care îl 
cunoaşteţi şi din care aş fi băut după pofta inimii, dacă aş fi 
rămas guvernator mai mult timp. Vă spun drept că aveam o 
deosebită preferinţă pentru acest vin, din cauza căruia, în 
bună măsură, am cerut funcţia aceea de guvernator. 
Dumnezeu m-a pedepsit pentru lăcomia mea. 

— Sunt de acord cu totul, spuse Canolles. 

— Bine, am să vă povestesc totul în timp ce vom bea din 
vinul acela, iar dacă vestea va fi proastă, vinul, măcar, va fi 
bun, el o va face mai uşor de suportat. 

Atunci, Canolles bătu în uşă, dar nu primi nici un răspuns; 
bătu mai tare şi după puţin, se apropie de prizonieri un 
copil care se juca pe coridor. 

— Ce doriţi? Întrebă copilul. 


— Vin, spuse Canolles, spune-i tatălui tău să aducă două 
sticle. 

Copilul plecă şi reveni după un moment. 

— 'Tata vorbeşte acum cu un domn. O să vină imediat. 

— Iartă-mă, spuse Cauvignac, îmi dai voie să-l întreb şi eu 
ceva? 

— Desigur. 

— Dragul meu, spuse el cu voce blândă, cu ce domn 
vorbeşte tatăl tău? 

— Cu un domn mare. 

— Copilul acesta e fermecător, spuse Cauvignac; aşteaptă 
şi o să vezi că mai aflăm ceva... Şi cum e îmbrăcat domnul 
aceia? 

— În negru. 

— Ei, drace! Auzi! În negru! Şi cum îl cheamă pe domnul 
acesta îmbrăcat în negru? Nu cumva ştii, dragul meu? 

— Se numeşte domnul Lavie. 

— Ah! Ah! Izbucni Cauvignac, avocatul regal; cred că din 
partea lui nu ne putem aştepta la ceva prea rău. Să 
profităm de faptul că vorbesc ca să vorbim şi noi. 

Şi strecură pe uşă o monedă: 

— la-o prietene, spuse Cauvignac, ca să cumperi bile. E 
tare bine să-ţi faci prieteni peste tot, spuse el, ridicându-se. 

Copilul, vesel, luă moneda şi mulţumi prizonierilor. 

— Ei bine! Spuse Canoiies, ce ziceţi? 

— Ah, da! Răspunse Cauvignac, spuneam că mi se pare că 
sunteţi foarte departe de a înţelege soarta care ne aşteaptă 
când vom ieşi din această închisoare. Vorbiţi de Esplanada, 
de o pedeapsă aplicată unor militari, de biciuirea unor 
străini; eu sunt îndemnat să cred că e vorba şi de noi şică e 
vorba de ceva mai mult. 

— Haida de! Spuse Canolles. 

— Mda! Răspunse Cauvignac, dumneavoastră vedeţi 
lucrurile într-o lumină mai puţin sumbră decât mi se pare 
mie şi asta, poate, pentru că nu aveţi aceleaşi motive de 
teamă pe care le am eu. Cu toate acestea, nu vă faceţi prea 


multe iluzii despre soarta dumneavoastră; nici ea nu e prea 
strălucită, să fim sinceri. Însă situaţia dumneavoastră nu o 
influenţează, cu nimic pe a mea iar a mea, trebuie să vă 
spun, asta este convingerea mea, a mea e încurcată al 
dracului. Domnule, ştiţi cine sunt eu? 

— Ei asta-i bună! Sunteţi căpitanul Cauvignac, 
guvernatorul fortăreței din Branne nu-i aşa? 

— Da, pentru un moment, dar n-am purtat întotdeauna 
numele acesta, şi n-am avut întotdeauna acest titlu. Mi-am 
schimbat numele adeseori, am puitat diferite grade, de 
pildă într-o zi, m-am numit baronul de Canolles, exact ca 
dumneavoastră. 

Canolles îl privi pe Cauvignac. 

— Da, vă înţeleg, spuse acesta, nu-i aşa că vă întrebaţi 
dacă nu cumva sunt sărit din minţi? Ei biue! Liaiştiţi-vă, mă 
bucur de toate facultăţile mele mintale, şi n-am fost 
niciodată mai sănătos ca acum. 

Atunci explicaţi-vă, spuse Canolles. 

— Nimic mai simplu. Domnul duce d'Epernon... Îl 
cunoaşteţi pe ducele d'Epernon, nu? 

— După nume, căci nu 1 am văzut niciodată. 

Norocul meu. Domnul d'Epernon, zic, găsindu-mă pe 
mine, odată, la o doamnă unde ştiam că nu eraţi rău primit, 
mi-am luat libertatea şi v-am împrumutat nume'e. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Ce-aţi auzit, nimic mai mult; doar n-o să aveţi egoismul 
să fiţi gelos pe o femeie în momentul în care vă căsătoriţi cu 
o alta şi apoi, chiar dacă aţi fi fost, ceea ce este în firea 
bărbatului, care este, hotărât lucru, un animal josnic, mi-o 
veţi ierta imediat. Sunt prea apropiat de dumneavoastră ca 
să ne putem certa. 

— Domnule, nu înţeleg un cuvânt din tot ce-mi spuneţi. 

— Spun că am dreptul să mă trataţi ca pe un frate, sau cel 
puţin, ca pe un cumnat. 

— Vorbiţi în enigme şi de aceea nu înţeleg absolut nimic. 


— Ei bine! O să înţelegeţi într-un cuvânt. Adevăratul meu 
nume este Roland le Lartigues şi sunt fratele lui Nanon. 

Canolles trecu de la neîncredere la o expansivitate subită. 

— Dumneata eşti fratele lui Nanon? Strigă el. Bietul băiat! 

— În adevăr, bietul băiat! Spuse Cauvignac, acesta este 
cuvântul adevărat, aţi pus punctul pe „i”, căci în afară de o 
mulţime de alte neplăceri care vor rezulta din dezbaterile 
micului meu proces, o mai am şi pe aceea dea mă numi 
Roland de Lartigues şi de a fi fratele lui Nanon. Şi ştiţi că 
sora mea nu se bucură de prea mare trecere la domnii 
bordelezi. Cum vor afla că sunt fratele lui Nanon, sunt de 
trei ori pierdut. Şi aici este şi La Rochefoucauld şi Lenet 
care ştiu tot. 

— Ah! Spuse Canolles, trezindu-i-se vechi amintiri din cele 
spuse de Cauvignac, ah! Acum înţeleg de ce, într-o 
scrisoare biata Nanon mă numea fratele ei. Ce prietenă 
excelentă...! 

— Ah! Da, mărturisi Cauvignac, era o fiinţă foarte bună şi- 
mi pare tare rău că nu i-am ascultat întotdeauna sfaturile 
cu sfinţenie, dar, ce vreţi, dacă am putea ghici viitorul, n-am 
mai avea nevoie de Dumnezeu. 

— Ce o mai fi făcând Nanon? Întrebă Canolles. 

— Cine ştie? Biata femeie trebuie să fie disperată, nu de 
mine căci nu ştie de arestarea mea, ci de dumneata pentru 
că poate a aflat ce te aşteaptă. 

— Liniştiţi-vă, spuse Canolles. Lenet nu va spune că sunteţi 
fratele lui Nanon. La rândul său domnul de La 
Rochefoucauld n-are nici un motiv să fie supărat pe 
dumneata. Nimeni n-o să afle nimic. 

— Dacă n-o să se ştie, despre asta, credeţi-mă, se vor şti 
alte lucruri: o să se ştie de pildă despre mine că am dat o 
oarecare scrisoare semnată în alb şi că această scrisoare... 
Ah! Mai bine să uităm toate acestea, dacă se poate. Ce 
păcat că nu aduce vinul! Adăugă el uitându-se la uşă. Nimic 
nu e mai bun pentru uitare decâi vinul. 

— Haide, haide! Curaj! Spuse Canolles. 


— Pe dracu! Credeţi că n-am? O să mă vedeţi în momentul 
când vom merge să ne plimbăm pe Esplanadă. Un singur 
lucru mă preocupă: o să fim împuşcaţi, decapitaţi sau 
spânzurați? 

— Spânzuraţi? Strigă Canolles. Slavă Domnului că suntem 
gentilomi şi n-o să te aducă nobilimii o asemenea insultă. 

— Ei bine! O să vedeţi că sunt în stare să-mi facă mizerii 
asupra genealogiei, şi apoi... 

— Ce? 

— Cine o să treacă primul, dumneata, sau eu? 

— Dar, pentru Dumnezeu, spuse Canolles, nu-ţi băga în 
cap asemenea lucrurâl... Nimic nu este mai puţin sigur 
decât această moarte de care te ocupi de pe acum: nu se 
judecă, nu se condamnă şi nu se execută, aşa, într-o noapte. 

— Ascultă-mă, răspunse Cauvignac. Eram acolo când l-au 
judecat pe sărmanul acela de Richon, Dumnezeu să-i 
primească sufletul în ceruri! Ei bine, procesul, judecata şi 
spânzurarea n-au durat decât trei, patru ore. Aici fiind o 
activitate mai redusă, pentru că doamna Anna de Austria 
este regina Franţei, iar doamna de Conde nu e decât 
prinţesă de sânge, noi o să avem vreo patru sau cinci ore. 
Ori, ţinând seama că am stat arestaţi două ore şi că au 
trecut două ore de când am compărut în faţa judecătorilor, 
asta înseamnă, după toate socotelile, că mai avem încă o 
oră sau două de trăit: scurt. 

— În orice caz, spuse Canolles, cred că vor aştepta 
dimineaţa ca să ne execute. 

— Ah! Asta nu-i deloc sigur: o execuţie la lumina făcliilor 
este un lucru foarte atrăgător; costă mai scump, e adevărat, 
dar cum în momentul de faţă doamna prinţesă are mare 
nevoie de bordelezi, s-ar putea foarte bine să se hotărască 
pentru o asemenea cheltuială. 

— St! Şopti Canolles, aud paşi. 

— Drace! Ripostă Cauvignac pălind uşor. 

— Desigur că nu aduce vinul, spuse Canolles. 


— Ah! Da, spuse Cauvignac fixând asupra uşii o privire mai 
mult decât atentă, ce mai e şi asta: dacă temnicerul intră cu 
vinul e bine, dacă nu... 

Uşa se deschise şi temnicerul intră fără sticle. 

Cauvignac şi Canolles schimbară o privire plină de înţeles, 
dar temnicerul nu le dădu nici o atenţie... Părea foarte 
grăbit, timp era pulin, în celulă era atât de întuneric... 

După ce intră, închise uşa. 

Apoi, apropiindu-se de prizonieri, scoase o hârtie din 
buzunar. 

— Care dintre dumneavoastră doi este baronul de 
Canolles? Întrebă el. 

— Ah! Drace! Răspunseră amândoi deodată, schimbând 
între ei nouă o privire. 

Totuşi Canolles ezită înainte de a răspunde, la fel şi 
Cauvignac: primul purtase prea mult timp acest nume ca să 
se îndoiască acum că chemarea nu i s-ar fi adresat lui, dar 
şi celălalt îl purtase destui ca să nu se teamă că i se putea 
adresa lui. 

Totuşi Canolles înţelese că trebuie să răspundă. 

— Eu sunt, spuse el. 

Temnicierul se apropie de el. 

— Aţi fost guvernator de fortăreață? 

— Da 

— Şi eu am fost guvernator de fortăreață şi eu m-am numit 
Canolles, spuse Cauvignac. Haide, să ne explicăm, fără 
confuzie. Mi-e destul cu ce mi s-a întâmplat faţă de bietul 
Richon, ca să mai cauzez încă moartea cuiva. 

— Aşadar acum vă numiţi Canolles, întrebă temnicierul. 

— Da, răspunse Canolles. 

— Aşadar, v-aţi numit, înainte, Canolles? I se mai adresă 
temnicerul lui Cauvignac. 

— Da, răspunse el, înainte, numai într-o singură zi şi încep 
să cred că am avut o idee foarte proastă în ziua aceea. 

— Aţi fost amândoi guvernatori de fortăreață. 

— Da, răspunseră deodată şi Canolles şi Cauvignac. 


— Acum, o ultimă întrebare prin care se va lămuri totul. 
Cei doi prizonieri fură foarte atenţi. 

— Care dintre dumneavoastră doi, este fratele doamnei 
Nanon de Lartigues, întrebă el? 

Acum Cauvignac făcu o strâmbătură care ar fi fost comică 
într-um moment mai puţin solemn decât acesta. 

— Nu vă spuneam eu, îl întrerupse el adresându-se lui 
Canolles, nu vă spuneam eu, dragă prietene, că pe această 
cale voi fi atacat! 

Apoi, întorcându-se spre temnicer: 

— Şi dacă aş fi eu fratele doamnei Nanon de Lartigues, ce 
mi-ai spune, prietene? 

— V-aş spune să mă urmaţi imediat. 

— Drace! Spuse Cauvignac. 

— Dar şi mie mi-a spus ca silit fratele ei. Interveni 
Canolles, încercând să abată puţin furtuna care se aduna în 
mod vizibil deasupra capului nefericitului său tovarăşi. 

— Un moment, un moment, spuse Cauvignac, trecând prin 
faţa temnicerului şi trăgându-l de o parte pe Canolles; un 
moment, gentilomule, nu e destul să fii dumneata fratele lui 
Nanon într-o asemenea împrejurare. Îmi ajunge că până 
acum i-am pus pe alţii să plătească pentru mine, e drept să 
plătesc şi eu la rândul meu. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Canolles. 

— Oh! Ar fi prea lung şi vedeţi bine că temnicerul nostru 
nu mai are răbdare şi bate din picioare... Bine, prietene, 
bine, fii liniştit, vei fi urmat. Aşadar, adio, drag tovarăş, 
continuă Cauvignac, cel puţin iată-mi îndoiala fixată asupra 
unui punct, trec eu primul. Să dea Dumnezeu să nu mă 
urmezi prea repede. Acum mai rămâne de ştiut felul morţii. 
Drace! Măcar de n-ar fi spânzurătoarea. Ei! Mergem! 
Mergem! Eşti foarte grăbit, viteazule, dragul meu prieten... 
Un ultim adio şi noapte bună! 

Apoi Cauvignac făcu un pas spre Canolles şi-i întinse 
mâna. Canolles îi luă mâna şi i-o stinse cu căldură. 

În acest timp, Cauvignac îl privea cu o expresie ciudată. 


— Vrei ceva? Îl întrebă Canolles, vrei să-mi ceri ceva? 

— Da, spuse Cauvignac. 

— Atunci, spune repede. 

— Te rogi uneori? Întrebă Cauvignac. 

— Da, răspunse Canolles. 

— Ei bine! Când ai să te rogi... Spuse un cuvânt şi pentru 
mine. 

Şi, întordndn-se spre temnicerul care părea că se 
neliniştea din ce în ce mai mult: 

— Eu sunt fratele doamnei Nanon de Lartigues, îi spuse, 
hai prietene... 

Temnicerul nu aşteptă să i se spună de două ori Si-l luă cu 
el repede. Dta pragul uşti Cauvignac îi acu lui Canolles un 
ultim semn de adio. 

Apoi uşa se închise, paşii se auziră depărtându-se pe 
coridor şi totul recăzu într-o tăcere atât de adâncă, încât 
celui rămas i se păru o tăcere de moarte. 

Canolles se cufundă într-o tristeţe care părea soră cu 
spaima. Felul acesta de a ridica un om, în timpul nopţii, fără 
zgomot, simplu, fără garda, era mai înfricoşător decât toate 
pregătirile pentru supliciu făcute la lumina zilei. Toată 
spaima lui Canolles era pentru tovarăşul său, căci 
încrederea lui în doamna de Cambes era atât de mare, încât 
de când o văzuse nu se mai temea pentru el, cu toată vestea 
nefericită pe care i-o dăduse. 

De aceea singurul lucru care îl preocupa realmente în 
momentul acela era soarta care se rezervase tovarăşului 
smuls de lângă el. Atunci îşi aminti de ultima rugămminte a 
lui Cauvignac, îngenunche şi începu să se roage. 

Câteva minute mai târziu, se ridică simțindu-se consolat şi 
puternic; nu mai aştepta decât un lucru şi anume sosirea 
ajutorului promis de doamna de Cambes, sau prezenţa ei. 

În acest timp, Cauvignac îl urma pe temnicer printr-un 
coridor întunecos, fără să scoată un cuvânt, dar gândindu- 
se cât se putea mai serios. 


În capătul coridorului, temnicerul închise uşa cu aceeaşi 
grijă cu care închisese uşa la celula lui Canolles şi după ce 
fu atent la nişte zgomote nedesluşite care veneau de la 
etajul de jos: 

— Haidem! Spuse el, întorcându-se deodată spre 
Cauvignac, la di uni, domnule gentilom. 

— Sunt gata, răspunse Cauvignac nu fără oarecare 
măreție. 

— Nu vorbiţi atât de tare, spuse temnicerul, şi mergeţi mai 
repede. 

Şi începu să coboare pe o scară care ducea la celulele de 
sub pământ. 

„Oh! Oh! Îşi spuse Cauvignac, te pomeneşti că vor să mă 
ucidă pe înfundate sau să mă arunce în vreo celulă în care 
apoi să mă uite. Am auzit că uneori era destul să se expună 
cele patru membre într-o piaţă publică, aşa cum a făcut 
Cesar Borgia-cu don Ramiro d'Orco. Ia stai, temnicerul e 
singur, are cheile la brâu. Cu cheile astea trebuie să se 
deschidă vreo uşă undeva. El e mic, eu sunt mare, ele slab, 
eu sunt puternic; el e în faţa mea, eu sunt în spatele lui. Aş 
putea să-l strâng de gât dacă aş vrea. Dar vreau?” 

Şi Cauvignac începu să-şi întindă mâinile sale osoase ca să- 
şi pună în aplicare planul la care se hotărâse, când, 
deoadată, temnicerul se întoarse speriat. 

— St! Spuse el, nu auziţi nimic? 

„Hotărât lucru, îşi zise Cauvignac în sinea lui, e ceva 
neclar în toate acestea şi dacă atâtea precauţiuni nu sunt 
de natură să mă liniştească, trebuie să mă îngrijoreze 
foarte mult”. 

De aceea se opri, deodată: 

— la ascultă, unde mă duci? 

— Nu vedeţi? Spuse temnicerul, în pivniţă. 

— Dar ce? Vor să mă îngroape de viu? 

Temnicerul ridică din umeri, străbătu un labirint de 
coridoare şi ajuns în dreptul unei uşi mici, boltite şi umede, 
în spatele căreia se auzea un zgomot ciudat; o deschise. 


— Râul! Strigă Cauvignac, înfiorat un moment de apa care 
se rostogolea, întunecată şi neagră ca apa Aheronului. 

— Da! Râul! Ştiţi să înotaţi? 

— Da... Nu... ba da... Adică,. Dar de ce dracu mă întrebi 
toate astea? 

— Pentru că dacă nu ştiţi să înotaţi, vom fi obligaţi să 
chemăm o barcă gata pregătită care aşteaptă acolo, dar 
asta înseamnă un sfert de oră pierdut, fără să mai ţinem 
seama că s-ar putea să se audă semnalul pe care va trebui 
să-l dau şi din cauza aceasta să fim prinşi. 

— Să fim prinşi? Strigă Cauvignac. Ei asta el dar ce dragă 
prietene, înseamnă că evadăm? 

— Pe dracu! Sigur că evadăm. 

— Şi unde anume? 

— Unde vom vrea. 

— Aşadar sunt liber? 

— Liber ca aerul. 

— Oh! Doamne, dumnezeule! Strigă Cauvignac. 

Şi fără să mai adauge nici un cuvânt pe lângă această 
elocventă exclamaţie, fără să mai privească în jurul său, 
fără să se sinchisească dacă însoţitorul îl urmează, sau nu, 
se aruncă în valuri şi plonjă mai repede decât ar fi tăcut-o o 
lutră urmărită de duşmani. Temnicerul îl imită şi, după un 
sfert de oră de eforturi înăbuşite ca să lupte împotriva 
cursului apei, amândoi ajunseră la barcă. Atunci temnicerul 
fluieră de trei ori lără să se oprească din înotat; vâslaşii 
recunoscând semnalul convenit, veniră în întâmpinarea lor, 
îi urcă repede în barcă şi, lără vorbă, începură să tragă la 
rame din răsputeri. În cinci minute cei doi debarcau pe 
malul opus. 

— Uf! Spuse Cauvignac, care de când se hotărâse să se 
arunce în apă nu scoase un cuvânt! Uf! lată-mă salvat. 
Dragă temnicerule, Dumnezeu să te răsplătească. 

— În nădejdile recompensei lui Dumnezeu, am şi încasat 
patruzeci de mii de livre care mă vor ajuta să aştept cu 
răbdare. 


— Patruzeci de mii de livre! Strigă uimit Cauvignac, cine 
dracu o fi cheltuit patruzeci de mii de livre pentru mine? 

MĂNĂSTIREA DIN PEYSSAC. 

[. 

O scurtă explicaţie, înainte de a relua firul povestirii. 

De altfel este momentul să ne întoarcem la Nanon de 
lartigues care, văzându-l pe nenorocitul de Richon, 
sfârşindu-se în ştreangul agăţat de grinda halei din 
Libourne, scosese un strigăt şi se prăvălise leşinată. 

Totuşi, am văzut, Nanon nu era o femeie plăpândă; cu tot 
corpul ei delicat şi cu toată gingăşia proporţiilor lui, ea 
suportase mari necazuri, rezistase la oboseli, înfruntase 
multe pericole. Dar această fiinţă, iubitoare şi viguroasă, 
înzestrată cu o putere puţin comună, ştia să cedeze după 
împrejurări pentru a se avânta din nou cu mai multă 
putere, după fiecare răgaz pe care i-l oferea destinul. 

Ducele d'Epernon care o cunoştea, sau credea că o 
cunoaşte, rămase uimit când o văzu atât de doborâtă de 
durerea fizică întipărită pe faţă, ea, care, în timpul 
incendiului palatului său din Agen, deşi era să fie arsă de 
vie, nu scoase nici un țipăt, de teamă să nu le facă plăcerea 
duşmanilor, dornici să vadă acest spectacol pe care îl 
pregătise favoritei guvernatorului detestat, unul dintre ei, 
mai exagerat decât toţi ceilalţi; ea, Nanon, care, în mijlocul 
vacarmului acela, văzuse pierind două din servitoarele sale, 
asasinate în locul ei, fără să fi clipit măcar. 

Leşinul lui Nanon dură vreo două ore şi se sfârşi într-un 
cumplit atac de nervi, în timpul căruia nu putuse articula 
nici un cuvânt, ci scoase numai nişte strigăte nearticulate. 
Fusese ceva atât de puternic, încât regina însăşi venise să o 
vadă, după ce mai înainte trimisese de mai niulte ori să se 
intereseze de starea-ei. Însuşi domnul de Mazarin, de 
curând sosit, voise să stea la căpătâiul lui Nanon ca să facă 
pe medicul căci marea lui pretenţie era să facă un 
tratament medical acestui corp ameninţat şi un tratament 
teologic acestui suflet în pericol. 


Dar Nanon nu-şi reveni decât noaptea, foarte târziu. 
Atunci îi trebui destul de mult timp ca să-şi adune ideile, 
însă, în cele din urmă, luându-şi capul în mâini strigă cu un 
accent sfâşietor: 

— Sunt pierdută! Mi l-au ucis! 

Din fericire cuvintele acestea destul de ciudate pentru cei 
din jurul ei fură puse pe seama delirului şi aşa se întâmplă. 

Totuşi cuvintele acestea rămaseră întipărite în sufletul 
celor din jur, iar când a doua zi ducele d'Epernon se 
întoarse din expediţia care îl îndepărtase de Libourne din 
ajun, află şi de leşinul lui Nanon şi de cuvintele pronunţate 
când îşi venise în fire. Ducele cunoştea toată frământarea 
acestui suflet chinuit. El înţelese că era vorba mai mult 
decât numai de un delir: aşa că se grăbi să se ducă la 
Nanon şi, profitând de un moment de singurătate pe care i-l 
lăsară vizitatorii, o întrebă: 

— Dragă prietenă, am aflat tot ce ai suferit în legătură cu 
moartea lui Richon, care dintr-o greşeală a fost spânzurat 
sub fereastra dumitale. 

— Oh! Da, e adevărat, spuse Nanon, este înfiorător! Este o 
ticăloşie...! 

— Acum că ştiu ce efect are asupra dumitale, fii liniştită, 
cu altă ocazie voi pune să fie spânzurați rebelii în piaţa 
Curţii şi nu în piaţa oraşului. Dar de cine vorbeaţi că vi l-a 
ucis? Cred că nu era vorba de Richon, nu? Căci Richon nu v- 
a fost niciodată nimic, nici măcar o simplă cunoştinţă. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule duce? Spuse 
Nanon ridicânda-se în cot şi prinzându-i braţul. 

— Da, eu sunt mulţumit că mă recunoaşteţi, asta 
dovedeşte că vă simţiţi mai bine. Dar de cine vorbeaţi? 

— De el! Domnule duce, de el! Spuse Nanon, cu o urmă de 
delir: dumneavoastră l-aţi ucis! Oh! Nefericitul! 

— Dragă prietenă, mă speriaţi! Ce tot spuneţi? 

— Spun că l-aţi ucis. Nu înţelegeţi, domnule duce? 

— Nu, dragă prietenă, răspunse domnul d'Epernon 
încercând s-o facă pe Nanon să vorbească şi să înţeleagă 


ideile pe care i le suferă delirul; cum se poate să-l fi ucis eu, 
dacă nici nu-l cunosc? 

— Nu ştiaţi că e prizonier de război, că e căpitan, că a fost 
guvernator şi că avea acelaşi titluri şi acelaşi grad ca bietul 
Richon şi că bordelezii vor să răzbune prin moartea lui, pe 
cel pe care l-aţi asasinat? Căci deşi aţi făcut totul ca să aibă 
aspect de judecată, a fost un adevărat asasinat, domnule 
duce...! 

Zăpăcit de această apostrofă, de focul privirilor ei 
strălucitoare, de mişcarea înflăcărată a acestui gest 
energic, ducele se dete înapoi pălind. 

— Oh? E adevărat! E adevărat! Strigă el lovindu-şi 
fruntea; l-amuitat pe sărmanul acela de Canolles! 

— Fratele meu! Sărmanul meu frate! Strigă Nanon, 
fericită de a fi putut izbucni, dând iubitului ei titlul sub care 
era cunoscut de domnul d'Epernon. 

— Ah! Drace! Aveţi dreptate, spuse ducele, sunt un ap fără 
minte. Cum dracu de am uitat de sărmanul nostru prieten! 
Dar încă nu e timpul pierdut; abia dacă la ora asta a ajuns 
ştirea la Bordeaux; până se udună, până judecă... De altfel, 
vor ezita. 

— Dar regina a ezitat? Întreabă Nanon. 

— Regina e regină, ea arc dreptul de vihţă şi de moarte iar 
ei sunt nişte rebeli. 

— Din păcate! Spuse Nanon, un motiv mai mult ca să nu 
menajeze pe nimeni şi nimic. Dar, spuneţi, ce vreţi să faceţi? 

— Încă nu ştiu, dar încredeţi-vă în mine. 

— Oh! Spuse Nanon, încercând să se ridice, dacă m-aş fi 
dus la Bordeaux să mă predau eu în locul lui, n-ar fi murit. 

— Fiţi liniştită, dragă prietenă, asta mă priveşte pe mine. 
Eu am lu. Ut răul, eu îl voi repeta, cuvânt de gentilom. 
Regina mai are câţiva prieteni în oraş, nu vă îngrijoraţi. 

Ducele făcea această promisiune cu toată convingerea. 

Nanon citi în ochii lui convingerea, sinceritatea şi mai ales 
voinţa şi se simţi cuprinsă de o imensă bucurie; 


— Oh! Monseniore, spuse ea apăsându-şi buzele fierbinţi 
pe mâna ducelui, dacă veţi putea reuşi, cât am să vă iubesc! 

Ducele fu emoţionat până la lacrimi: era pentru prima 
dată că Nanon îi vorbea cu atâta expansiune şi-i făcea o 
asemenea promisiune. El părăsi imediat camera, asigurând- 
o pe Nanon că nu avea de ce să se teamă, apoi chemă pe 
unul din servitorii pe care îl ştia mai îndemânatic şi mai 
credincios şi-i dădu ordin să se ducă la Bordeaux, să intre în 
oraş, chiar dacă ar fi trebuit să sară peste zidurile cetăţii şi 
să-i predea avocatului Lavie nota următoare scrisă în 
întregime de mâna lui: „Împiedicaţi să i se întâmple ceva 
rău domnului de Canolles, căpitan comandat de fortăreață 
în serviciul majestăţii sale. 

Dacă ofiţerul acesta se află arestat, după cum se crede, să 
fie eliberat prin orice mijloace cu putinţă; să se recurgă la 
seducerea paznicilor oferindu-li se oricât aur vor cere, un 
tnilion, dacă e cazul şi să-i comunicaţi cuvântul domnului 
duce d'Epernon că va primi comanda unui castel regal. 

Dacă nu se reuşeşte prin corupere, să se încerce cu forţa; 
să se încerce orice: violenţa, incendiul, moartea vor fi 
scuzate. 

Semnalmente: 

Înalt, ochi căprui, nas înconvoiat. În caz de îndoială să se 
pună Inlrebarea: 

— Dumneavoastră sunteţi fratele lui Nanon? 

Grabă mare; nu e de pierdut un minut”. 

Mesajerul plecă. Trei ore mai târziu era în Bordeaux. 
Intră într-o fermă, îşi schimbă hainele cu o haină de lucru 
din pânză de la un ţăran şi intră în oraş conducând o şaretă 

cu făină. 

Lavie primi scrisoarea, un sfert de oră după hotărârea 
luată de consiliul de război. El obţinu să i se deschidă 
poarta cetăţii, vorbi cu temnicierul şef şi-i bferi douăzeci de 
mii de livre, pe care acela le refuză, apoi treizeci de mii de 
livre, dar le refuză şi pe acelea, în sfârşit, patruzeci de mii 
de livre, pe care le acceptă. 


Se ştie cum, indus în eroare de întrebarea care, după 
ducele d'Epernon, trebuia să înlăture orice neînțelegere: 
Sunteţi fratele lui Nanon? Cauvignac, împins de singurul 
gest de genorizitate pe care îl făcuse poate, vreodată, în 
viaţa lui, răspuqgse „Da”, luând, astfel, locul lui Canolles şi 
aflându-se liber, spre marea şi neaşteptata lui surpriză. 

Cauvignac fu târât pe un cal iute spre satul Saint-tx) ubls, 
care era în mâinile epernoniştilor. Aici găsi un mesager al 
ducelui venit în calea fugarului chiar pe calul ducelui, o iapă 
spaniolă de o mare valoare. 

— A fost salvat? Strigă el spre şeful escortei care îl 
conducea pe Cauvignac. 

— Da, răspunse acesta, e aici, cu noi. 

Era tot ce voia să ştie mesagerul, aşa că făcu stânga- 
mprejur şi se întoarse spre Libourne în galopul calului. O 
oră şi jumătate mai târziu, calul istovit se prăbuşea în faţa 
porţii oraşului, rostogolind pe călăreț la picioarele ducelui 
care palpita de nerăbdare în aşteptarea cuvântului: Da. 
Sfârşit pe jumătate, mesagerul abia avu timp să pronunţe 
cuvântul „Da”, care costase atât de scump, după care 
ducele, fără să întârzâie o clipă, se repezi spre locuinţa lui 
Nanon care, întinsă şi acum pe pat, pierdută, cu ochii fără 
viaţă, privea rătăcită spre. Uşa în care se îngrămădiseră 
sservitorii. 

— Da! Strigă ducele d'Epernon, da, e salvat, dragă 
prietenă, vine după mine, îl vei vedea imediat. 

Nanon sări din pat de bucurie, iar cele câteva cuvinte îi 
ridicară de pe suflet greutatea care o sufoca; întinse 
mâinile spre cer apoi cu ochii scăldaţi în lacrimile care 
ţâşneau necontenit din ochii aaceştia pe care disperarea îi 
secătuise, strigă cu un accent imposibil de redat: 

— Oh! Doamne, Dumnezeule! Îţi mulţumesc! 

Apoi, coborându-şi privirea de la cer la pământ, îl zări 
lângă ea pe huceie d'Epernon, atât de fericit de fericirea ei 
încât s-ar fi zis că şi el ca şi Nanon acorda acelaşi interes 


dragului prizonier. Abia atunci i se strecură în gând o idee 
îngrijorătoare. 

„Cum va fi reconpensat ducele pentru bunătatea lui, 
pentru interesul lui, când va vedea un străin în locul 
fratelui, nebunia unei dragoste aproape adultere înlocuind 
un sentiment atât de curat de frăţească prietenie?” 
Răspunsul pe care şi-l dădu tot Nanon fu scurt şi energic. 

„Ei bine! N-are importanţă! Gândi această inimă sublimă, 
plină de abnegaţie şi le devotament, nu-l voi mai înşela şi-i 
voi spune totul: desigur că mă va goni şi mă va blestema, 
dar eu mă voi arunca la picioarele lui pentru a-i mulţumi 
pentru ceea ce face pentru mine, de trei ani încoace. Apoi, 
săracă, umilită, dar fericită, voi pleca de aici, bogată de 
dragostea mea şi fericită pentru viaţa nouă care ne va 
aştepta”. 

În mijlocul acestei visări pline de abnegaţie în care 
ambianța era sacrificată dragostei, grupul de servitori făcu 
deodată loc şi un om se repezi strigând în camera în care se 
găsea culcată Nanon: 

— Sora mea! Buna mea surioară! 

Nanon se ridică în capul oaselor, deschise ochii mari şi 
îngroziţi, deveni mai albă decât faţa de pernă aşezată sub 
cap şi pentru a doua oară căzu trăsnită, murmurând: 

— Cauviagnac! Dumnezeule! Cauvignac! 

— Cauviagnac! Repetă ducele, plimbând în jurul lui o 
privire uimită, care căuta, în mod evident, pe cel căruia i se 
adresase această interpelare. Cauvignac? Întrebă el, cine 
se numeşte aici Cauvignac? 

Dar Cauvignac se feri să răspundă, era încă prea puţin 
salvat pentru a-şi permite o sinceritate care altminteri, 
chiar în condiţiile obişnuite ale vieţii, nu-i era obişnuită. El 
înţelegea că dacă ar firăspuns şi-ar fi pierdut sora şi 
pierzându-şi sora se ruina în mod inevitabil, aşa încât oricât 
de inventiv ar fi fost, rămase muc, lăsând-o pe Nanon să 
vorbească, el reţinându-şi numai Sarcina să-i corecteze 
cuvintele. 


— Şi domnul de Canolles? Strigă ea cu un ton de reproş 
furios, aruncând spre Cauvignac cele două fulgere ale 
ochilor. 

Ducele se încruntă şi începu să-şi muşte mustaţa. Cei de 
faţă, în afară de Finette, care era foarte palidă şi de 
Cauvignac care făcea eforturi supraomeneşti ca să nu 
pălească, nu înțelegeau ce voia să spună această furie 
neaşteptată şi se priveau între ei cu uimire. 

— Sărmană soră! Murmură Cauvignac la urechea ducelui, 
i-a fost atât de teamă din cauza mea, că e încă în delir şi nu 
mă mai recunoaşte. 

— Mie trebuie să-mi răspunzi, mizerabile! Strigă Nanon, 
Mie să-mi răspunzi! Unde e domnul de Canolles? Ce i s-a 
întâmplat? Răspunde, răspunde odată! 

Cauvignac luă o hotărâre disperată: trebuia să joace totul 
pe o carte şi să se menţină în obrăznicia lui, căci a-şi căuta 
salvarea într-o mărturisire, a-i vorbi ducelui d'Epernon 
despre dublul personaj al acestui fals Canolles pe care îl 
foavorizase şi despre adevăratul Cauvignac care ridicase 
trupe împotriva reginei şi-i trădase reginei pe aceiaşi 
soldaţi, ar fi însemnat să-l întâlnească pe Richon pe bârna 
din hală. Se apropie, deci, de domnul duce d'Epernon şi cu 
lacrimi în ochi: 

— Oh, Domnule, ăsta numai e delir, e nebunie curată, iar 
durerea, după cum vedeţi, i-a sucit mintea în aşa măsură 
încât nu-şi mai cunoaşte nici rudele cele mai apropiate. 
Dacă cineva ar putea să-i redea judecata pierdută, 
înţelegeţi, desigur, că numai eu pot fi acela; vă rog porunciţi 
să se depărteze toţi servitorii, în afară de Finette, care va 
rămâne aici ca să o îngrijească dacă va fi nevoie, căci, şi 
dumneavoastră ca şi mine, v-aţi supăra dacă aţi vedea că se 
râde pe socoteala sărmanei mele surori. 

Poate că ducele nu ar fi dat curs cu uşurinţă acestei 
propuneri a lui Cauvignac, care, oricât de sincer părea, 
începuse să-i inspire o oarecare neîncredere, dacă tocmai 
atunci nu s-ar fi prezentat un mesager care îl anunţa din 


partea reginei că era aşteptat la palat, unde domnul de 
Mazarin convocase un consiliu extraordinar. 

În timp ce mesagerul transmitea mesajul, Cauvignac se 
aplecă asupra lui Nanon şi-i spuse repede: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Linişteşte-te, soră; după 
ce voi schimba câteva cuvinte numai între patru ochi cu 
dumneata, totul se va îndrepta. 

Nanon recăzu pe pat, dacă nu calmată, cel puţin stăpână 
pe ea însăşi, căci speranţa, oricât ar fi de slabă, este un 
balsam care îndulceşte suferinţele inimii. 

În schimb ducele, hotărât să joace până la capăt pe 
Orgonl şi pe Geronte2, e întoarse spre Nanon şi-i sărută 
mâna: 

— Haide, draga mea, cred că acum ţi-a trecut criza, 
revino-ţi. Vă las cu tratele acesta pe care îl iubiţi atât, 
pentru că sunt chemat de regină. Credeţi-mă că numai un 
ordin din partea reginei mă putea face să vă părăsesc în 
aceste momente. 

Nanon simţi că se sufocă. Nu avu putere să-i răspundă 
nimic ducelui, se mulţumi numai să se uite la Cauvignac şi 
să-i strângă mâna ca şi cum i-ar fi spus: 

— Nu m-ai înşelat, cumva, dragă frate şi pot să sper cu 
adevărat? 

Cauvignac răspunse acestei strângeri de mână, cu o 
strângere de mână asemănătoare, apoi se întoarse spre 
domnul d'Epernon. 

— Da, domnule duce, criza cea mare a trecut, iar sora mea 
va reveni la convingerea că are alături de ea un prieten 
credincios şi o inimă devotată, gata să facă totul pentru a-i 
reda libertatea şi fericirea. 

Nanon nu se mai putu stăpâni şi izbucni în hohote, ea 
nepăsătoare, ea cea cu judecata rece, însă atâtea 
întâmplări o zdrobiseră încât acum nu mai era decât o 
femeie obişnuită, adică o femeie slabă care simţea nevoia să 
plângă. Ducele d'Epernon părăsi camera clătinând din cap 


şi recomandându i-o din priviri pe Nanon lui Cauvignac. Dar 
abia ieşi, că Nanon exclamă: 

— Oh! Cât m-a făcut omul acesta să sufăr, dacă ar mai fi 
rămas un moment mai mult cred că aş fi murit. 

Cauvignac făcu un semn cu mâna recomandându-i să tacă, 
apoi îşi lipi urechea de uşă ca să se asiguie că ducele se 
îndepărtase cu adevărat. 

— Oh! Ce-mi pasă! N-are decât să asculte; mi-ai spus două 
cuvinte, în şoaptă, la ureche ca să mă linişteşti; spune-mi, 
ce crezi, ce speti? 

— Soră dragă, răspunse Cauvignac cu un aer serios care 
nu-i era deloc obişnuit, afirm O. Sunt sigur că voi reuşi, dar 
îţi repet ce ţi-am mai spus, că voi face totul pentru asta. 

— Să reuşeşti, ce? Întreabă Nanon, să ne înţelegem bine, 
nu cumva este între noi vreo teribilă confuzie? 

— Să-l salvăm pe nenorocitul de Canolles. 

Nanon îl ţintui cu o privire îngrozită. 

— E pierdut, nu-i aşa?! 

— Din nefericire şi dacă îmi ceri părerea mea sinceră şi 
adevărată, mărturisesc că situaţia mi se pare proastă. 

— Cum spune lucrul asta! Strigă Nanon. Dar bine, 
nefericitule, ştii tu ce înseamnă omul acesta pentru mine...? 

— Ştiu că e un om pe care îl preferi fratelui tău, pentru că 
mai degrabă l-ai fi salvat pe el decât pe mine şi că în clipa 
and m-ai văzut m-ai primit cu blestemul pe buze. 

Nanon făcu un semn de nerăbdare. 

— Ei, doamne! Ai dreptate, răspunse Cuvignac, nu-ţi spun 
asta cu titlu de reproş, ci numai ca o simplă observaţie căci 
uite, îţi jur, cu mâna pe inimă şi nu spun pe conştiinţă de 
teamă să nu mint, că dacă am mai n fost amândoi în 
închisoarea din „Chateau Trompette”, ştiind ceea ce ştiu 
acum, i-aş fi spus domnului de Canolles: domnule, Nanon v- 
a numit fratele ei, pe dumneavoastră vă cheamă, nu pe 
mine şi atunci el ar fi venit în locul meu iar eu aş fi fost ucis 
în locul lui. 


— Aşadar, va muri? Strigă Nanon cu o izbucinire de 
durere care dovedea că în minţile cele mai bine organizate 
sentimentul morţii nu întia niciodată decât sub formă de 
teamă şi niciodată ca o certitudine, pentru că afirmaţia 
loveşte foarte violent, aşadar, va muri! 

— Sora mea, răspunse Calvignac, iată tot ce DOI să-ţi spun 
şi pe asta trebuie să ne sprijinim pentru tot ce avem de 
Iaciit: este ora nouă seara, de două ore de când sunt adus 
în goană, se poate să se fi întâmplat multe lucruri. Nu 
dispera, pentru numele lui Dumnezeu! Căci tot atât de bine 
se poate să nu se fi întâmplat nimic. lată la ce mă gtndesc, 
în momentul acesta. 

— Spune repede. 

— La o leghe de Bordeaux, am. O sută de oameni şi pe 
locotenentul meu. 

— Un om singur? 

— Ferguzon. 

— Şi? 

— Ei bine, draga mea, orice ar zice domnul de Bouillon, 
orice ar face domnul de La Rochefoucauld, orice ar gândi 
doamna prinţesă, care se crede mai căpitan decât aceşti doi 
generali, eu cred că voi putea ajunge până la domnul de 
Canolles, chiar dacă ar fi să sacrific o jumătate din numărul 
lor. 

— Oh! Te înşeli, dragă frate, n-ai să ajungi! N-ai să 
ajungi...! 

— Voi ajunge sau, pe dumnezeul meu, voi muri. 

— Vai! Moartea ta îmi va dovedi bunăvoință pe care ai 
avut-o, dar moartea ta tiu-l va salva pe el! E pierdut! E 
pierdut...! 

— Şi eu îţi spun că nu, chiar dacă ar fi să mă predau eu în 
locul lui! Strigă el cu un elan de generozitate care şi pe elîl 
surprinse. 

— Să te predai? Tu? 

— Eu, desigur, căci nimeni n-are aici un motiv ca să-l 
urască pe acest bun domn de Canolles, ci dimpotrivă, pe el 


toată lumea îl iubeşte, pe când pe mine mă detestă. 

— Pe tine? De ce să te deteste? 

— Păi, e foarte simplu, pentru că am onoarea să fiu rudă 
cu tine, şi încă prin legătură de sânge din cele mai strânse. 
lartă-mă, dragă soră. Dar pentru o adevărată regalistă, este 
extrem de măgulitor tot ce ţi-am spus. 

— Un moment, spuse încet Nanon punându-şi un deget pe 
buze. 

— Ascult. 

— Spui că sunt detestată de bordelezi? 

— Mai bine zis, nu pot să te sufere. 

— Ah! Aşa? Spuse Nanon cu un surâs pe jumătate 
gânditor, pe jumătate vesel. 

— N-aş fi crezut că ţi-am spus era ceva care să-ţi facă 
atâta plăcere. 

— Ba da, ba da, spuse Nanort, dacă nu ceva plăcut, cel 
puţin ceva foarte raţional. Da, ai dreptate continuă ea, 
vorbindu-şi mai mult ei, decât fratelui ei. Nu pe domnul de 
Canolles îl urăsc bordelezii, nici pe tine. Aşteaptă, aşteaptă. 

Apoi se ridică, îşi înfăşură în jurul umerilor ei supli şi 
înfierbântaţi, o haină lungă de mătase, se aşeză la masă şi 
scrise în grabă câteva rânduri pe care Cauvignac le socoti 
că trebuie să fi fost de mare importanţă, ţinând seama de 
roşeaţa care i se întinsese pe frunte şi de respiraţia ei 
agitată. 

— Ia asta, spuse ea sigilând scrisoarea; alergă singur la 
Bordeaux, lără soldaţi şi fără escortă; în grajd este un 
armăsar arab care poate face drumul acesta într-o oră. 
Ajungi acolo cât se poate omeneşte mai repede, dă 
scrisoarea asta doamnei prințese şi domnul de Canolles, va 
fi salvat. 

Cauvignac o privi pe sora lui cu uimire, însă cum cunoştea 
justeţea acestui spirit viguros, nu pierdu timp ca să-i 
comenteze cuvintele: se repezi la grajd, încălecă pe calul 
indicat şi după o jumătate de oră, făcuse mai mult de 
jumătate din drum. Cum îl văzu ieşind pe poartă, Nanon 


îngenunche, ea necredincioasa, spuse o scurtă rugăciune, 
încuie într-o casetă aurul, bijuteriile şi diamantele, porunci 
să se pregătească de plecare caleaşca şi ajutată de Finette 
îşi puse rochea cea mai frumoasă. 

II. 

Noaptea cobora peste Bordeaux şi, în afară de cartierul 
Espanadei spre care se îmbulzea toată lumea, restul 
oraşului părea pustiu. Pe străzile îndepărtate de locul 
acesta privilegiat, nu se auzea decât pasul cadenţat al 
patrulelor; nu se auzea decât vocea vreunei bătrâne care se 
înapoia acasă, închizând poarta cu teamă în urma ei. 

Însă spre Esplanadă, departe în ceața serii, se auzea un 
murmur surd şi continuu ca zgomotul unei maree care se 
retrage. 

Doamna prinţesă terminase corespondenţa şi trimisese 
vorbă domnului de La Rochefoucauld că putea să-l 
primească. 

La picioarele prinţesei, modest ghemuită pe covor şi 
studiind cu îngrijorarea cea mai vie faţa şi dispoziţia 
acesteia, doamna de Cambes părea că aşteaptă să-i 
vorbească într-un moment potrivit, dar această răbdare 
consfrânsă, această blândeţe studiată erau total dezminţite 
de crisparea mâinilor, care motoleau şi sfâşiau o batistă de 
dantelă. 

— Şaptezeci şi şapte de semnături! Strigă prinţesa; vezi ce 
neplăcut e să faci pe regina, dragă Claire. 

— Ba nu, doamnă, răspunse vicontesă, căci luând locul 
reginei, v-aţi atribuit cel mai măreț privilegiu al ei, acela de 
a putea graţia. 

— Şi de a pedepsi, Claire, adaugă cu mândrie prinţesa de 
Coride, căci una din cele şaptezeci şi şapte de semnături 
este pusă pe o condamnare la moarte. 

— lar a şaptezeci şi opta va fi pusă pe un act de grațiere, 
nu-i aşa, doamnă? Adăugă Claire cu o voce rugătoare. 

— Ce spui, tu, micuţo? 


— Spun, doamnă, că cred că e timpul să mă duc să-l 
eliberez pe prizonierul meu, n-aţi vrea să-i cruţ acest 
spectacol înfiorător de a-şi vedea tovarăşul de celulă, 
condus ia moarte? Ah! Doamnă, pentru că aţi acceptai 
graţierea, faceţi-o totală şi completă. 

— Pe legea mea, da, ai dreptate, micuţo! Spuse doamna 
prinţesă, e adevărat că în mijlocul atâtor grave ocupaţii am 
uitat promisiunea pe care am făcut-o; bine ai făcut că mi-ai 
adus aminte. 

— Aşadar? Strigă Claire fericită... 

— Aşadar, fac ce vrei. 

— Atunci încă o semnătură, doamnă, spuse Claire, cu un 
surâs care ar fi înmuiat inima cea mai dură, surâs pe care 
nici o pictură nu l-ar putea înfăţişa, pentru că el aparţine 
unei femei care iubeşte, adică vieţii în cea mai divină esenţă 
a el. 

Şi puse o hârtie pe masa doamnei prințese. 

Doamna de Conde scrise: „Ordin domnului guvernator al 
cetăţii Chateau-Trompeue, de a lăsa pe doamna vicontesă 
de Cambes să intre la domnul baron de Canolles, căruia îi 
redăm libertatea deplină şi completă”. 

— E bine aşa? 

— Da, doamnă! Da! Strigă doamna de Cambes. 

— Trebuie să semnez? 

— Sigur că da. 

— Haide, micuţo, spuse doamna de Conde cu un surâs 
încântător, trebuie să se facă tot ce vrei tu. 

Şi semnă. 

Claire se aruncă asupra hârtiei, cum se aruncă uliul 
asupra prăzii. Abia dacă mai avu timp să-i mulţumească 
alteţei sale şi ţinând hârtia strâns lipită pe ir> mă, ieşi 
repede din cameră. 

Pe scară, îl întâlni pe domnul de La Rochefoucauld pe care 
îl însoțeau ca de obicei numeroşi căpitani şi o mare mulţime 
de popor, aşa cum se întâmpla întotdeauna când mergea 
prin oraş. 


Claire îl salută uşor, zâmbind: domnul de La 
Rochefoucauld se opri, uimit, un moment pe palier şi înainte 
de a intra la doamna de Conde, o urmări din ochi până când 
ajunse la ultima treaptă. 

Apoi ajungând în faţa alteţei sale: 

— Doamnă, totul este gata, spuse el. 

— Unde? 

— Acolo. 

Prinţesa încercă să-şi amintească. 

— Pe Esplanadă, spuse ducele. 

— Ah! Foarte bine, răspunse prinţesa afectând foarte mult 
calm, pentru că simţea că e urmărită de privirile tuturor şi, 
cu toate că femeie fiind ar fi trebuit să se cutremure, 
ascultă cu demnitatea şefului de partid care îi poruncea să 
nu se arate slabă. Ei bine, spuse ea, dacă totul este gata, 
duceţi-vă domnule duce. 

Ducele ezită. 

— Credeţi că e potrivit să asist şi eu? Întrebă prinţesa cu 
un tremur în glas, pe care cu toată stăpânirea de sine pe 
care şi-o impunea, nu-l putea domina îndeajuns. 

— Cum vreţi, doamnă, răspunse ducele care, poate că în 
acest moment proceda la unul din studiile sale psihologice. 

— O să vedem, duce, o să vedem. Ştiţi că am grațiat mulţi 
condamnaţi. 

— Da, doamnă. 

— Ce spuneţi de această măsură? 

— Spun că tot ce face alteţa voastră este bine făcut. 

— Da, spuse prinţesa, îmi place mai muh aşa. E mai demn 
din partea noastră să le arătăm epei noniştilor că nu ne 
temem să folosim represaliile şi să tratăm de la putere la 
putere cu majestatea sa, şi că fiind încrezători în puterea 
noastră, întoarcem răul fără furie, fără exagerare. 

— Este foarte politic aşa. 

— Nu-i aşa, duce? Spuse prinţesa căutând să desprindă, 
din accentului La Rochefoucauld, adevărata lui intenţie. 


— Însă părerea dumneavoastră a rămas ca unu! Singur să 
ispăşească moartea lui Richon, căci această moarte, 
rămânând nerăzbunată, ar face să se creadă că alteţa 
voastră apteciază prea puţin pe vitejii care se dedică 
serviciului său. 

— Oh! Desigur, şi unul din cei doi va muri, cuvânt de 
prinţesa, fiţi liniştit. 

— Aş putea să ştiu căruia din cei doi a binevoit alteţa 
voastră să-i acorde graţierea? 

— Domnului de Canolles! 

— Ah! 

Acest „ah”! Fu pronunţat într-un fel ciudat. 

— Aveţi ceva deosebit împotriva acestui gentilom, domnule 
duce? Întrebă prinţesa. 

— Eu! Doamnă, am avut eu vreodată ceva pentru sau 
contra cuiva? Eu aşez oamenii în două categorii: potrivnici 
şi susţinători: Unii trebuie doborâţi, ceilalţi sus inuţi... Cât 
timp ne susţin, iată, doamnă, politica mea, aş spune chiar 
punctul meu de vedere. 

— Ce dracu de încurcătură caută şunde o fi vând să 
ajungă? Se întrebă Lenet în sinea lui; avea aerul că râu-l 
putea suferi pe Canolles”. 

— Ei bine! Continuă ducele, dacă alteţa voastră nu are altă 
ordine să-mi dea? 

— Nu, domnule duce. 

— Atunci îmi iau rămas bun de la alteţa voastră. 

— Atunci chiar astă seară? Întrebă doamna de Conde. 

— Peste un sfert de oră. 

Lenet se pregăti să-l urmeze pe duce. 

— Vei asista şi dumneata Lenet? Întrebă prinţesa. 

— Oh! Nu, doamnă, spuse Lenet, ştiţi că eu nu sunt pentru 
emoţiile vioâente; eu mă mulţumesc să merg până la 
jumătatea drumului, adică până la închisoare şi să văd 
înduioşătorul tablou al punerii în libertate a bietului 
Canolles de femeia care îl iubeşte. 


Ducele făcu o strâmbătură de filosof, Lenet ridică din 
umeri iar cortegiul funebru părăsi palatul îndreptându-se 
spre închisoare. 

Doamnei le Cambes nu-i trebui mai mult de cinci minute 
ca să facă acest drum. Sosi, arătă ordinul santinelei de la 
podul mobil, portarului castelului, apoi ceru să fie chemat 
guvernatorul. 

Guvernatorul examină ordinul cu ochiul întunecat al 
guvernatorului unei închisori care nu se însufleţeşte nici în 
faţa condamnărilor la moarte nici în faţa scrisorilor de 
grațiere, recunoscu sigiliul şi semnătura doamnei de Cond6, 
salută pe mesageră şi întorcându-se spre uşă: 

— Chemaţi-l pe locotenent, spuse el. 

Apoi îi făcu semn doamnei de Cambes să ia loc; dar 
doamna de Cambes era prea agitată ca să nu-şi combată 
nerăbdarea prin mişcare, aşa că rămase în picioare. 

Guvernatorul consideră de datoria lui să-i vorbească. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul de Canolles? Întrebă el cu 
aceeaşi voce cu care ar fi întrebat cum e timpul afară. 

— Oh! Da, domnule, răspunse vicontesa. 

— Este cumva fratele dumneavoastră? 

— Nu, domnule. 

— Prietenul dumneavoastră? 

— Este., logodnicul meu, spuse doamna de Cambes, 
sperând că după această mărturisire guvernatorul avea să 
fie mai grăbit ca să-l elibereze pe prizonier. 

— Ah! Reluă guvernatorul pe acelaşi ton pe care îl folosise 
până atunci. Complimentele mele, doamnă. 

Şi nemaiavând nici o întrebare de pus, guvernatorul 
reintră în imobilitatea şi în tăcerea lui obişnuită. 

Locotenentul intră. 

— Domnule d'Orgemont, chemaţi-l pe şeful gardienilor şi 
puneţi-l în libertate pe domnul de Canolles; iată ordinul său 
de ieşire. 

Locotenentul se înclină şi luă hârtia. 

— Vreţi să aşteptaţi aici? Întrebă guvernatorul. 


— Mi-e interzis să-l urmez pe domnul? 

— Nu, doamnă. 

— Atunci, îl urmez; înţelegeţi: vreau să fiu prima persoană 
care să-i spună că e salvat. 

— Duceţi-vă, doamnă, şi primiţi asigurarea respectului 
meu. 

Doamna de Cambes făcu spre guvernator o reverență 
grăbită şi-l urmă pe locotenent. 

Întâmplător acesta era tocmai tânărul care vorbise mai 
înainte cu Canolles şi cu Cauvignac şi se grăbea acum plin 
de simpatie. 

Într-o clipă, doamna de Cambes şi el ajunseră în curte. 

— Temnicerul şef, la mine! Strigă locotenentul. 

Apoi întorcându-se spre doamna de Cambes: 

— Fiţi liniştită, doamnă, într-o clipă va fi aici. 

Al doilea temnicer se prezentă. 

— Domnule locotenent, temnicerul şef a dispărut: l-am 
strigat zadarnic. 

— Oh! Domnule, spuse doamna de Cambes asta o să ne 
mai întârzie mult? 

— Nu, doamnă, ordinul e categoric, aşa că fiţi liniştită. 

Doamna de Cambes îi mulţumi printr-una din acele priviri 
care nu aparţin decât femeilor şi îngerilor. 

— Ai al doilea rând de chei de la toate celulele? Întrebă 
domnul d'Orgemont. 

— Da, domnule, răspunse temnicerul. 

— Deschide camera domnului de Canolles. 

— Domnul de Canolles, numărul 2? 

— Sigur că numărul 2, deschide repede. 

— De altfel, continuă temnicerul, cred că sunt împreună: 
vom alege pe cel bun. 

Întotdeauna temnicerii au fost glumeţi. 

Însă doamna de Cambes era prea fericită ca să se supere 
de o glumă proastă... 

Dimpotrivă, îi zâmbeşte şi ar fi în stare să-l îmbrăţişeze pe 
omul acesta dacă ar trebui ca el să se grăbească şi ea să-l 


poată revedea pe Canolles o secundă mai repede. 

În sfârşit, uşa se deschise, Canolles, care auzise paşi pe 
coridor şi recunoscuse vocea vicontesei, i se aruncă în braţe 
iar ea, sublimă de nepăsare, uitând că nu-i era nici soţ nici 
iubit, îl îmbrăţişă cu toată puterea. 

Pericolul care îl ameninţase, despărţirea veşnică, asemeni 
unui abis, de care se apropiaseră, purifică totul. 

— Ei bine! Prietene, spuse ea, radiind de bucurie şi de 
mândrie, ai văzut că m-am ţinut de cuvânt şi că ţi-am 
obţinut graţierea aşa cum îţi promisesem. Am venit să te iau 
şi să plecăm! 

Şi vorbind astfel îl târa pe Canolles spre coridor. 

— Domnule, spuse locotenentul, puteţi să-i închinaţi 
doamnei toată viaţa, căci doamnei i-o datoraţi. 

Canolles nu răspunse nimic, dar ochii lui priveau cu 
afecţiune îngerul liberator, iar mâna lui strângea mâna 
femeii. 

— Oh! Nu vă grăbiţi atât, spuse locotenentul, surâzând s-a 
sfârşit, sunteţi liber, deschideţi-vă aripile pe îndelete. 

Dar doamna de Cambes, fără să ţină seama de aceste 
cuvinte liniştitoare, continua să-l târască pe Canolles pe 
coridoare. Şi Canolles se lăsa târât, în timp ce făcea semne 
locotenentului. Ajunseră la scări; scara fu coborâtă de 
parcă cei doi îndrăgostiţi ar fi avut aripile de care vorbea 
locotenentul cu câteva minute mai înainte. În sfârşit, 
ajunseră în curte: o uşă doar şi atmosfera de închisoare nu 
avea să mai apese pe cele două sărmane inimi... 

În sfârşit uşa se deschise. 

Dar de partea cealaltă a uşii o trupă de gentilomi, gărzi şi 
arcaşi blocase podul mobil: era domnul de La 
Rochefoucauld şi partizanii lui. 

Fără să ştie de ce, doamna de Cambes se cutremură. De 
câte ori întâlnea acest om i se întâmpla o nenorocire. 

Dar Canolles, chiar dacă încercă şi el o oarecare emoție ea 
îi rămase în adâncui inimii şi nu-i apăru pe faţă. 


Ducele salută pe doamna de Cambes şi pe Canolles şi le 
tăcu chiar câteva complimente. Apoi, făcu semn 
gentilomilor şi gărzii care lăsară un loc larg de trecere. 

Deodată, se auzi o voce în fundul curţii, venind dinspre 
coridoare: 

— Ei! Numărul 1 e gol, prizonierul celălalt nu mai este în 
camera lui de vreo cinci minute, îl caut peste tot şi nu dau 
de el. 

Cuvintele acestea trecură ca un fior de gheaţă prin toţi cei 
care le auziră: ducele de La Rochefoucauld tresări şi 
neputându-şi stăpâni o primă mişcare, întinse mâna spre 
Canolles de parcă ar fi vrut să-l aresteze. 

Claire observă mişcarea şi păli. 

— Vino, vino, spuse ea tânărului, să ne grăbim. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse ducele însă v-aş solicita un 
momcat de răbdare: să lăsăm să se lămurească această 
eroare; nu va dura nici un minut, vă asigur. 

Şi, la un semn al ducelui, drumul care se deschise printre 
cei de pe pod, se închise la loc. 

Canolles se bită la Claire, la duce, Ia scara de unde auzise 
vocea şi păli, la rândul Sui. 

— Dar, domnule, întrebă Claire, de ce trebuie să aştept? 
Doamna prinţesă de Conde a semnat punerea în libertate a 
domnului de Canolles; iată ordinul, nominal, priviţi 1. 

— Fără îndoială, doamnă, că este aşa şi intenţia mea nu 
este să contest validitatea acestui ordin. Şi peste o clipă va 
fi tot atât de valabil ca şi acum; aveţi răbdare, am trimis pe 
cineva, care nu poate să mai întârzie. 

— Dar ce legătură are aceasta cu noi? Întrebă Claire, şi ce 
legătură are domnul de Canolles cu prizonierul nr. 1? 

— Domnule duce, spuse comandantul gărzii pe care îl 
trimisese domnul de La Rochefoucauld, am căutat degeaba; 
celălalt prizonier nu e de găsit, temnicerul şef a dispărut şi 
el iar copilul acestuia din urmă, pe care l-am întrebat, ne-a 
spus că tatăl lui împreună cu prizonierul au ieşit pe o uşă 
secretă care dă spre râu. 


— Oh! Oh! Strigă ducele, ştiţi ceva de asta, domnule de 
Canolles? O evadare? 

La aceste cuvinte Canolles înţelese totul. Înţelese că 
Nanon veghease asupra lui; înţelese că pe el venise să-l 
caute, că el fusese desemnat sub numele de fratele 
domnişoarei de Lartigues; că fără să ştie, Cauvignac îi luase 
locul găsindu-şi libertatea în loc să găsească moartea, aşa 
cum crezuse. Toate aceste idei i se îngrămădesc în minte, îşi 
duce mâinile la frunte, păleşte şi se clatină la rândul său 
reveninduşi în fire abia când o vede pe vicontesă tremurând 
şi gâfâind la braţul său. Nimic din aceste semne de groază 
nu-i scăpară ducelui. 

— Închideţi porţile, strigă acesta. Domnule de Canolles, vă 
rog, aveţi bunătatea să rămâneţi, înţelegeţi că toate acestea 
trebuie să se clarifice. 

— Dar, domnule duce, strigă vicontesa, cred că n-aveţi 
pretenţia i vă opuneţi unui ordin al doamnei prințese? 

— Nu, doamnă, spuse ducele, dar cred că trebuie 
prevenită despre cele întâmplate. Nu vă spun: am să mă 
duc eu; aţi putea să credeţi că intenţia mea este să o 
influenţez pe augusta noastră stăpână; de aceea vă spun; 
Mergeţi dumneavoastră, doamnă, căci nimeni, mai bine ca 
dumneavoastră, nu va şti să solicite bunătatea doamnei de 
Conde. 

Lenet făcu un semn imperceptibil lui Claire. 

— Oh! Nu-l părăsesc! Strigă vicontesa de Cambes, 
strângând convulsiv braţul lui Canolles. 

— Mă duc eu la alteţa sa, spuse Lenet, veniţi cu mine, 
căpitane, sau, poate, chiar dumneavoastră, domnule duce. 

— Fie, am să vă însoțesc eu, domnule. Domnul căpitan va 
rămâne aici şi va continua cercetările în lipsa noastră. Poate 
îi va găsi pe celălalt prizonier. 

Şi vrând, parcă, să accentueze şi mai mult această ultimă 
parte a frazei sale, ducele de La Rochefoucauld spuse 
câteva cuvinte la urechea ofițerului şi plecă împreună cu 
Lenet. 


În acelaşi timp, vicontesa de Cambes şi Canolles sunt 
împinşi spre curtea interioară a castelului de valul de 
cavaleri care îl însoţise pe domnul de La Rochefoucauld. În 
urma lor poarta de intrare se închise din nou. 

De zece minute scena a luat un caracter atât de grav şi de 
trist încât cei de faţă, palizi şi muţi se privesc între ei şi 
urmăresc în privirile lui anolles şi a lui Claire să distingă pe 
cel care suferă mai mult dintre ei doi. Canolles înţelege că 
toată puterea trebuie să vină de la el; este grav şi afectuos 
cu prietena lui care, palidă, cu ochii roşii, şi cu genunchii 
moi, se agaţă de braţul lui, îl strânge, îl atrage spre ea, îi 
surâde cu un aer de tandreţe înfricoşetoare, apoi se clatină 
plimbându-şi privirea înspăimântată; încoace şi încolo peste 
aceşti oameni, printre care caută zadarnic să găsească un 
prieten... 

— Totuşi, ar trebui să găsim ceva ca s-o înlăturăm pe 
femeia asta nesuferită. 

Încearcă atunci să-şi desprindă braţul din strânsoarea 
mângâietoare care îl reţine. Dar Claire îşi dădu seama de 
intenţia lui şi se agăţă de el cu toată puterea. 

— Ar trebui să se mai caute, strigă ea, poate că nu s-a 
căutat bine şi că va fi găsit omul acela. Să căutăm cu toţii, e 
posibil să fi evadat Dar domnul de Canolles, de ce n-a 
evadat şi el? Haideţi! Domnule căpitan, vă implor, ordonaţi 
să se mai caute. 

— S-a căutat, doamnă, răspunse acesta, şi se mai caută şi 
în momentul acesta. 'Temnicerul îşi dă seama că dacă nu-l 
prinde pe prizonier, îl aşteaptă pedeapsa cu moartea, 
înţelegeţi cât e, de interesat să caute cât mai bine. 

— Doamne, Dumnezeule! Murmură Claire, şi domnul 
Lenet care nu mai vine! 

— Răbdare, dragă prietenă, răbdare, îi spuse Canolles cu 
blândeţea cu care le vorbeşti copiilor, domnul Lenet abia a 
plecat şi nici n-a avut timp să ajungă la doamna prinţesă. 
Lasă-i timp ca să-i expună cele întâmplate şi să ne aducă 
răspunsul. 


Spunând acestea strângea cu blândeţe mâna vicontesei. 

Apoi, văzându-l pe ofiţerul care preluase comanda de la 
domnul de La Rochefoucauld că-l priveşte cu insistenţă şi că 
dă semne de nerăbdare, îl întrebă: 

— Domnule, căpitan, vreţi să-mi spuneţi ceva? 

— Da, desigur, domnule, răspunse acesta pe care 
supravegherea vicontesei îl chinuia. 

— Domnule, spuse vicontesă, vă implor, conduceţi-ne la 
doamna prinţesă. Ce vă costă? Mai bine să ne conduceţi la 
dânsa decât să stăm aici în incertitudine; ea îl va vedea, 
domnule, ma va vedea şi pe mine, eu îi voi vorbi şi ea îmi va 
reînnoi promisiunea. 

— Iată o idee excelentă, doamnă, spuse ofiţerul, profitând 
în grabă de ideea vicontesei, duceţi-vă, duceţi-vă, aveţi 
toate şansele să reuşiţi. 

— Ce părere aveţi baroane? Întrebă vicontesă; credeţi că 
e bine? Nu încercaţi să mă înşelaţi; ce săfac? 

— Duceţi-vă, doamnă, spuse Canolles făcând un suprem 
efort asupra lui însuşi. 

Vicontesă se desprinse de la braţul baronului, încercă să 
facă vreo câţiva paşi, dar reveni îndată lângă el: 

— Oh! Nu! Nu! Spuse ea, nu-l părăsesc. 

Apoi auzind uşa deschizându-se: 

— Oh! Strigă ea, Domnul fie lăudat! Iată că s-au înapoiat şi 
domnul Lenet şi domnul duce. 

În adevăr, în spatele ducelui de La Rochefoucauld, cu 
figura lui impasibilă, venea Lenet, cu figura răvăşită şi cu 
mâinile tremurânde. Din nrima privire pe care sărmanul 
consilier o schimbă cu el, Canolles înţelese că nu mai era 
nici o speranţă şi că era definitiv condamnat. 

— Ei bine? Întrebă tânăra femeie făcând o mişcare atât de 
violentă spic Lenet încât îl târi şi pe Canolles după ea. 

— Ei bine? Se bâlbâi Lenet, doamna prinţesă este 
tulburată... 

— Tulburată! Strigă Claire, ce înseamnă asta? 


— Asta înseamnă că vă cheamă, răspunse ducele, ca să vă 
vorbească. 

— Este adevărat, domnule Lenet? Întrebă Claire, fără să 
se „inchisească de faptul că întrebarea era ofensatoare 
pentru duce. 

— Da, doamnă, se bâlbii Lenet. 

— Şi el? Întrebă ea. 

— Care el? 

— Domnul de Canolles. 

— Ei bine! Domnul de Canolles se va întoarce în închisoare 
iar dumneavoastră îi veţi aduce răspunsul prinţesei, spuse 
ducele. 

— O să rămâneţi cu el, domnule Lenet? Întrebă Claire. 

— Doamnă... 

— O să rămâneţi cu el? Întrebă ea din nou. 

— N-am să-l părăsesc. 

— Nu-l veţi părăsi, îmi juraţi? 

— Doamne, Dumnezeule! Murmură Lenet privind la 
tânărul acesta tare îşi aşteaptă sentinţa şi la această femeie 
pe care un cuvânt al lui poate să o ucidă. Doamne, 
Dumnezeule! Pentru că unul din doi este condamnat, dă-mi 
cel puţin puterea să-l salvez pe celălalt. 

— Nu juraţi, domnule Lenet? 

— V-o jur, spuse consilierul, apăsând cu mâna pe inima 
care sta să se spargă. 

— Mulţumesc, domnule, spuse încet Canolles, vă înţeleg. 

Apoi întorcându-se spre vicontesăă. 

— Duceţi-vă, doamnă, vedeţi bine că nu sunt în niciun 
pericol când mă aflu între domnul Lenet şi domnul duce. 

— N-o lăsaţi să plece fără să o săruţi, îi şopti Lenet. 

O sudoare de gheaţă se aşeză pe fruntea lui Canolles şi pe 
ochi i se aşternu ca o ceaţă. O reţinu pe Claire, gata de 
plecare şi prefăcându-se că vrea să-i şoptească ceva, o 
strânse la piept şi se aplecă până la urechea ei: 

— Imploră fără înjosire, spuse el, vreau să trăiesc pentru 
dumneata, dar trebuie să vrei să trăiesc în cinste. 


— Am să implor în aşa fel ca să te scap, răspunse ea, nu 
eşti tu soţul meu în faţa lui Dumnezeu? 

Şi Canolles, în timp ce se retrăgea, găsi posibilitatea să-i 
atingă uşor gâtul cu buzele, dar cu atâta prevedere încât ea 
nu-şi dădu seama, iar sărmana femeie plecă fără să-l sărute 
pentru ultima oară. Dar, în momentul când să iasă pe 
poarta închisorii, se întoarse să-l mai vadă o dată, însă între 
ea şi prizonier se găsea o masă compactă de oameni. 

— Prietene, spuse ea, unde eşti? Nu pot să te văd; spune- 
mi un cuvânt, un singur cuvânt, ca să duc cu mine sunetul 
vocii tale. 

— Du-te, Claire, spuse Canolles, te aştept! 

— Duceţi-vă, doamnă, duceţi-vă, spuse un ofiţer cu sufletul 
milos, cu cât veţi pleca mai repede, cu atât veţi reveni mai 
repede. 

— Domnule Lenet, dragă domnule Lenet, strigă Claire, de 
acolo, de departe, mă încred în dumneavoastră, m-aţi 
asigurat. 

Şi poarta închisorii se închise în urma ei. 

— Bine că s-a terminat, chiar dacă n-a fost uşor, murmură 
ducele filosof, dar iată-ne în sfârşit, reintraţi în domeniul 
posibilului. 

III. 

De îndată ce vicontesa plecă şi vocea ei se pierdu în 
depărtare şi după ce poarta se închise în urma ei, ofiţerii se 
strânseră în jurul lui Canolles şi apărură, deodată, fără să 
ştie de unde, doi oameni cu figura sinistră care se apropiară 
de duce şi-i cerură cu umilinţă ce ordine avea să le dea. 

Drept orice răspuns, ducele le indică din cap pe prizonier. 

Apoi apropiindu-se: 

— Domnule, i se adresă el lui Canolles salutându-l cu acea 
politeţă rece care îi era caracteristică, aţi înţeles, desigur, 
că plecarea tovarăşului dumneavoastră de suferinţă, aruncă 
asupra dumneavoastră soarta căreia îi fusese destinat. 

— Da, domnule, răspunse Canolles, cel puţin nu mă 
îndoiesc: însă de ceea ce sunt sigur, este că doamna 


prinţesă mi-a acordat graţierea mie personal. Am văzut şi 
adineaori aţi putut vedea şi dumneavoastră ordinul meu de 
eliberare în mâna doamnei vicontese de Cambes. 

— Este adevărat, domnule, răspunse ducele, însă doamna 
prinţesă n-a putut prevedea ceea ce s-a întâmplat. 

— În cazul acesta, doamna prinţesă şi -a retras 
semnătura? Întrebă Canolles. 

— Da, răspunse ducele. 

— O prinţesă de stnge nu-şi respectă cuvântul? 

Ducele rămase nemişcat. 

Canolles privi în jurul său. 

— E momentul? Întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Credeam că se aşteaptă înapoierea doamnei vicontese 
de Cambes, i s-a promis că nimic nu se va petrece în timpul 
absenței sale. 

Şi prizonierul ţinti o privire plină de dojană, nu asupra 
ducelui de La Rochefoucauld, ci asupra lui Lenet. 

— Din păcate, domnule, spuse acesta cu lacrimi în ochi, 
iertaţi-ne. Doamna prinţesă a refuzat hotărât graţierea 
dumneavoastră, cu toate că am rugat-o cu toată insistența. 
Domnul duce este martor şi Dumnezeu, la fel. Însă a fost 
nevoie de represalii pentru moartea nefericitului acela de 
Richon şi a rămas de piatră. Acum, judecaţi-mă, 
dumneavoastră, domnule baron. În loc de a face ca situaţia 
teribilă în care vă aflaţi să apese, jumătate asupra 
dumneavoastră şi jumătate asupra vicontesei, am Indiăznit, 
iertaţi-mă, căci simt că am mare nevoie de iertarea dum-în 
avoastră am îndrăznit să las să apese această greutate în 
totalitatea el numai asupra dumneavoastră, asupra 
dumneavoastră care sunteţi suldat, asupra dumneavoastră 
care sunteţi gentilom. 

— Asta înseamnă, se bâlbâi Canolles pe care îl sugruma 
emoția, asta înseamnă că n-o voi mai vedea niciodată! Când 
mi-aţi spus s-o îmbrăţişez, era pentru ultima dată! 


Un oftat mai puternic decât stoicismul, decât raţiunea, 
decât mândria sfâşie pieptul lui Lenet; se retrase în spate şi 
izbucni într-un plâns amar. Apoi Canolles îşi plimbă privirea 
pătrunzătoare asupra tuturor celor din jurul lui şi nu văzu 
decât figuri împietrite de moartea crudă a lui Richon şi care 
îi pândeau comportarea: dacă nu slăbea unul, slăbea altul şi 
lângă aceştia, oameni timizi care îşi încordau muşchii ca să- 
şi ascundă emoția, să-şi înghită lacrimile şi suspinele. 

— Oh! Este îngrozitor să te gândeşti, murmură tânărul, 
într-un moment ca acesta, care deschide sufletului 
orizonturi nesfârşitc asupra a tot ceea ce se numeşte viaţă, 
adică asupra unor scurte momente de fericire presărate ca 
nişte insule în mijlocul unui oceart de lacrimi şi de 
suferinţe... Este îngrozitor! Găsisem o femeie pe care o 
adoram şi care venise să-mi spună, pentru ultima oară, că 
mă iubeşte! Un viitor îndelungat şi fericit! Realizarea visului 
întregii mele vieţi! Şi iată acum, într-o clipă, într-o secundă, 
moarte la locul tuturor acestora... 

Inima i se strânse şi în ochi simţi nişte înţepături de parcă 
ar fi fost gata să plângă, dar îşi aminti, ce-i spusese Lenet, 
că era bărbat, că era soldat. 

„Mândrie îşi spuse el, mândrie, singur şi unic curaj care 
există cu adevărat, vino-mi în ajutor! Să plâng e un lucru 
atât de zadarnic ca viaţa!... Cât de mult s-ar râde dacă s-ar 
putea spune: aflând că avea să moară, Canolles a plâns! 
Cum am procedat, oare. În ziua în care fusesem asediat în 
fortăreaţa Saint-Georges sau când bordelezii au vrut să mă 
ucidă aşa cum vor şi astăzi? Pe cerul care mă aude, şi care, 
poate, are necazuri cu mine, pe diavolul care luptă în 
momentul acesta cu îngerul meu, am să mă port şi astăzi 
cum am făcut-o atunci şi dacă nu mai lupt, cel puţin voi 
glumi sau măcar voi râde mereu”. 

Deodată figura lui deveni calmă ca şi cum orice urmă de 
emoție i-ar fi dispărut din suflet, îşi trecu mâna prin 
frumosul lui păr negru şi se apropie cu pasul sigur şi cu 


surâsul pe buze de domnul de La Rochefoucauld şi de 
Lenet.: 

— Domnilor, spuse el, după cum ştiţi, în lumea asta atât de 
plină de accidente felurite, ciudate, neaşteptate, trebuie să 
te obişnuieşti cu toate: mi-a trebuit, şi-mi pare râu că nu v- 
am cerut permisiunea, mi-a trebuit un minut ca să mă 
obişnuiesc cu ideea morţii; dacă vi se pare că a fost prea 
mult, vă cer scuze că v-am făcut să mă aşteptaţi. 

O uimire fără margini cuprinse întregul grup, iar 
prizonierul însuşi simţi că de la uimire se trece la admiraţie 
şi acest sentiment atât de glorios pentru el îl înălţă şi-i 
dublă forţele. 

— Când vreţi, domnilor, spuse el, eu vă aştept. 

Uluit un moment, ducele îşi reluă calmul lui obişnuit gi 
făcu un semn. 

La acest semn, porţile se deschiseră din nou iar cortegiul 
se pregăti să se pună în mişcare. 

— Un moment! Strigă Lenet pentru a câştiga timp, un 
moment domnule duce! Îl conducem la moarte pe domnul 
de Canolles, nu-i aşa? 

Ducele făcu o mişcare de surprindere, iar Canolles îl privi 
pe Lenet cu uimire. 

— Desigur, spuse ducele. 

— Ei bine, reluă Lenet, dacă este aşa, acest domn gentilom 
nu poate fi lipsit de un confesor. 

— lertaţi-mă, iertaţi-mă, domnule, ripostă Canolles, 
dimpotrivă, mă lipsesc şi încă foarte bine. 

— Cum aşa? Întrebă Lenet, făcându-i prizonierului semne 
pe care acesta nu voia să le înţeleagă. 

— Pentru că sunt hughenot, continuă Canolles şi încă 
hughenot convins, vă previn. Dacă vreţi să-mi faceţi o 
ultimă plăcere, lăsaţi-mă să mor aşa cum sunt. 

Şi refuzând, un gest de recunoştinţă îi dovedi lui Lenet că-i 
înţelesese foarte bine intenţia. 

— Atunci, dacă nimic nu ne opreşte, să plecăm, spuse 
ducele. 


— Să se spovedească! Să se spovedească! Strigară câteva 
voci furioase. 

Canolles se ridică în vârful picioarelor, privi în jur cu o 
privire calmă şi hotărâtă, apoi se adresă ducelui: 

— Dăm dovadă de slăbiciune, domnule? Spuse el cu 
severitate. Mi se pare că dacă cineva are dreptul să-şi 
manifeste voinţa, atunci acela sunt eu, eroul acestei serbări. 
Refuz confesorul şi cer eşafodul şi asta cât mai repede cu 
putinţă, la rândul meu, m-am plictisit să mai aştept. 

— Linişte! Strigă ducele înspre grupuri. 

Apoi când în urma ordinului său puternic şi a privirii 
autoritare, se făcu din nou linişte, se întoarse spre Canolles: 

— Domnule, faceţi cum vreţi. 

— Mulţumesc, domnule. Atunci, să plecăm şi să ne grăbim. 
Sunteţi de acord? 

Lenet îl luă la braţ pe Canolles. 

— Dimpotrivă, mergeţi mai încet, îi spuse el. Cine ştie? O 
amânare, o revenire, orice este posibil. Mergeţi încet, vă 
conjur în numele celei care vă iubeşte şi care va plânge 
mult dacă vom merge prea repede. 

— Oh! Răspunse Canolles, nu-mi mai vorbiţi despre 
aceasta, vă implor; îmi pierd tot curajul când mă gândesc că 
mă voi despărţi de ea. 

Gntru totdeauna. Dar ce spun... Dimpotrivă, vorbiţi-mi de 
ea, domnule net, spuneţi-mi mereu că mă iubeşte, că mă va 
iubi mereu şi mai ales că mă va plânge. 

— Haide! Copil drag şi nefericit, spuse Lenet, nu te mai 
întrista, gândeşte-te că lumea se uită la noi şi nu ştie despre 
ce vorbim. 

Canolles îşi ridică fruntea cu mândrie şi printr-o mişcare 
plină de eleganţă îşi aruncă pe spate părul negru şi ondulat. 
Se ajunse în stradă, iar numeroasele făclii îi luminau 
drumul, aşa că i se putea vedea bine faţa calmă şi 
surâzătoare. 

Câteva femei izbucniră în plâns, altele fură auzite 
spunând: 


— Sărmanul baron, cât e de tânăr şi de frumos! 

Drumul se continua în tăcere, apoi, deodată Canolles 
spuse: 

— Oh! Domnule Lenet, cât aş vrea să o mai văd o dată. 

— Vreţi să mă duc să o caut? Vreţi să v-o aduc? Întrebă 
Lenet, care nu mai avea nici o voinţă. 

— Oh! Da! Murmură Canolles. 

— Ei bine, alerg, dar să ştiţi că o ucideţi. 

„Cu atât mai bine; îi şopti egoismul la ureche, dacă o ucizi, 
nu va mai fi soţia nimănui”. 

Apoi, deodată, înfrângându-şi această slăbiciune: 

— Nu, nu, spuse Canolles strângându-i braţul lui Lenet: i- 
aţi promis că rămâneţi cu mine, rămâneţi. 

— Ce spune? Întrebă ducele pe comandantul gărzii. 

Canolles auzi întrebarea. 

— Spuneam, domnule duce, că nu credeam să fie atât de 
departe închisoarea de Esplanadă. 

— Din păcate! Adăugă Lenet, nu te mai plânge, sărmane 
tânăr, căci am şi ajuns. 

În adevăr, torţele care luminau convoiul şi avangarda care 
preceda escorta dispărură la un colţ de stradă. 

Lenet strânse mâna tânărului şi, voind să facă o ultimă 
încercare înainte de a fi ajuns la locul execuţiei, se apropie 
de duce: 

— Domnule, îi şopti el, vă mai rog încă o dată, înduraţi-vă, 
executându-l pe domnul de Canolles pierdeţi cauza pentru 
care luptaţi. 

— Dimpotrivă, replică ducele, dăm dovadă că o 
considerăm dreaptă, pentru că nu ne temem să folosim 
represaliile. 

— Represaliile se fac între cei de o seamă, domnule duce, 
şi aţi avut dreptate când aţi spus că regina tot regină va fi 
iar noi tot supuşii ei vom rămâne. 

— Să nu discutăm asemenea lucruri în faţa domnului de 
Canolles, răspunse ducele cu aroganță, vedeţi bine că e 
nepotrivit. 


— Nu vorbiţi de îndurare cu domnule duce, spuse 
Canolles, nu vedeţi că-şi pregăteşte lovitura sa de stat?... 
Nu-l tulburaţi pentru atâta lucru... 

Ducele nu răspunse nimic, dar după buzele strânse, după 
priviea lui ironică se văzu că lovitura îşi atinsese ţinta. 

În acest timp se înaintase tot mai mult, aşa că, la un 
moment dat, Canolles se găsi la rândul lui în faţa intrării pe 
Esplanadă. Departe, la celălalt capăt al pieţii, se zăreau 
strălucind muschetele; în centru se înălța ceva negru şi 
nedefinit pe care Canolles, în primul moment nu căută să-l 
distingă ce este, credea că e un eşafod obişnuit; dar când 
torţele ajunseră în mijlocul pieţii şi luminară acest obiect 
negru, la început greu de recunoscut, văzu că era vorba de 
silueta unei îngrozitoare spânzurători. 

— Spânzurătoare? Strigă Canolles oprindu-se şi arătând 
cu mâna spre această instalaţie. Ce văd aici eo 
spânzurătoare, domnule duce? 

— E adevărat, nu vă înşelaţi, răspunse rece ducele. 
Atunci fruntea tânărului se împurpură, dădu în lături pe 
cei doi soldaţi care îl încadrau şi dintr-un salt se găsi în faţa 

domnului de La Rochefoucauld. 

— Domnule, strigă el, uitaţi că sunt gentilom? Toată lumea 
până şi călăul ştie că un gentilom are dreptul de a i se tăia 
capul. 

— Domnule, sunt împrejurări... 

— Domnule, îl întrerupse Canolles, nu vă vorbesc în 
numele meu, ci în numele întregii nobilimi în care 
dumneavoastră aveţi un rang atât de mare, dumneavoastră 
care aţi fost prinţ şi acum sunteţi duce; ar fi o dezonoare, 
nu pentru mine, pentru că eu sunt nevinovat, ci pentru toţi 
ai dumneavoastră, atâţi câţi sunteţi, ca unul din ai 
dumneavoastră să fie ucis prin ştreang. 

— Domnule, regele l-a spânzurat pe Richon! 

— Domnule, Richon era soldat viteaz, mai nobil prin inimă 
decât orcine de pe lumea asta, dar nu era nobil din naştere; 
eu sunt. 


— Uitaţi, spuse ducele, că aici este vorba de represalii, 
chiar dacă aţi fost prinţ, tot aţi fi fost spânzurat. 

Printr-o mişcare instinctivă, Canolles îşi caută sabia la 
şold, dar neaflând-o, îşi dădu imediat seama că 
superioritatea lui rămăsese tocmai în neputinţa în care se 
afla. 

— Domnule filosof, spuse el, blestem asupra celor care 
uzează de represalii şi de două ori blestem asupra celor 
care uzând de ele, nu dau dovadă de omenie! Eu nu cer 
milă, eu cer dreptate! Sunt oameni care mă iubesc şi insist 
asupra acestui cuvânt, domnule, pentru că îmi dau seama 
că dumneavoastră nu ştiţi că se poate iubi. Ei bine, în 
inimile acestor oameni veţi săpa pentru totdeauna, prin 
uciderea mea, imaginea infamă a spânzurătorii. Daţi-mi, vă 
TOg, o lovitură de spadă; un glonte de muschetă; daţi-mi 
pumnalul dumneavoastră ca să mă lovesc cu el şi apoi 
spânzuraţi-mi cadavrul, dacă asta vă face plăcere. 

— Richon a fost spânzurat de viu, domnule, răspunse 
ducele rece. 

— Foarte bine. Acum ascultaţi-mă: într-o zi veţi fi lovit de o 
groaznică nenorocire şi în ziua aceea vă veţi aduce aminte 
că nenorocirea aceea a fost o pedeapă a cerului. În ceea ce 
a priveşte pe mine, eu mor cu convingerea că moartea mea 
este opera dumneavoastră. 

Şi Canolles, înfiorat, palid, dar plin de exaltare şi de curaj, 
se apropie de spânzurătoare şi se înfăţişă mulţimii mândru 
şi dispreţuitor. Apoi puse piciorul pe prima treaptă şi se 
adresă călăilor: 

— Şi acum domnilor călăi, faceţi-vă datoria! 

— Nu e decât unul, strigă mulţimea surprinsă: celălalt 
unde e? Unde e celălalt? Ni s-au promis doi! 

— Ah! Iată un lucru care mă consolează, spuse Canolles 
surâzând, mulţimea asta minunată nici măcar nu e 
mulţumită de ceea ce faceţi pentru ea: o auziţi, domnule 
duce? 


— La moarte! La moarte! Răzbunare pentru Richon! 
Urlară deodată zeci de mii de glasuri. 

„Dacă îi supăr, îşi zise Canolles, sunt în stare să mă facă 
bucăţi şi atunci nu voi mai fi spânzurat, iar domnul duce ar 
turba”. 

— Sunteţi nişte laşi! Strigă el, recunosc printre voi pe unii 
care aţi participat la atacul împotriva fortăreţii din Saint- 
Geroges şi pe care v-am văzut acolo fugând. Vă răzbunaţi, 
acum, pe mine pentru că v-am bătut. 

Un urlet fu răspunsul. 

— Sunteţi nişte laşi, nişte rebeli, nişte mizerabili! Strigă el. 

Mii de cuțite seânteiară în lumina făcliilor şi o ploaie de 
pietre căzu la picioarele spânzurătorii. 

— Foarte bine! Murmură Canolles; apoi tare: Regele I-a 
spânzurat pe Richon şi bine a Scut; când o să ia 
Bordeauxul, o să mai spânzure pe mulţi... 

La aceste cuvinte, mulţimea se năpusti ca un torent spre 
Esplanadă, răsturnă garda, sfărâmă împrejurimea şi se 
repezi urlând spre prizonier. 

Dar, la un semn al ducelui, unul din călăi îl apucă pe 
Canolles de subţiori şi-l urcă pe scară, în timp ce al doilea îi 
trecu laţul în jurul gâtului. 

Canolles simţi strânsoarea funiei şi îşi înmulţi insultele; 
dacă voia să fieucis la timp, nu mai avea nici un minut de 
pierdut. 

În acel moment suprem privi în jurul lui şi nu zări decât o 
masă de ochi înflăcăraţi şi de arme amenințătoare. 

Doar un om, un soldat călare, îi arătă muscheta. 

— Cauvignac! E Cauvignac! Strigă Canolles agăţându-se 
de scară cu mâinile care nu-i fuseseră legate. 

Cauvignac făcu un semn cu arma spre cel pe care nu-l 
putuse salva şi puse muscheta la ochi. 

Canolles îl înţelese. 

— Da! Da! Strigă el dând din cap. 

Acum să explicăm cum se face că Cauvignac se găsea 
acolo. 


IV. 

Am văzut cum a plecat Cauvignac din Libourne şi cu ce 
Scop. 

Ajuns la soldaţii comandaţi de Ferguzon, se opri un 
moment, nu ca să-şi tragă sufletul, ci să-şi execute planul pe 
care, cu toată graba cu care călătorise, spiritul lui inventiv îl 
putuse înjgheba într-o jumătate de oră. 

Mai întâi, îşi spusese el, şi asta cu foarte multă dreptate, 
dacă s-ar fi prezentat în faţa doamnei prințese, după cele ce 
se întâmplaseră, doamna prinţesă care poruncise să fie 
spânzurat Canolles împotriva căruia nu avea nimic, n-ar fi 
lipsit să-l spânzure şi pe el, căruia avea multe lucruri să-i 
reproşeze, iar misiunea lui, îndeplinită în sensul că l-ar fi 
putut salva pe Canolles, eşua în sensul că-l spânzură pe el... 
Se grăbi deci să-şi schimbe hainele cu unul din soldaţi, îl 
îmbrăcă pe Barrabas, mai puţin cunoscut decât el de 
doamna prinţesă, cu cele mai bune haine pe care le avea şi, 
luându-l cu el, porni în cel mai mare galop spre Bordeaux. 
Totuşi, un lucru îl neliniştea şi anume conţinutul scrisorii pe 
care o avea asupra lui şi pe care o scrisese sora lui cu atâta 
încredere încât, după părerea ei, nu trebuia decât să-i fi 
fost predată doamnei prințese pentru ca baronul de 
Canolles să fie salvat. Or această îngrijorare crescu în aşa 
măsură încât se hotări, pur şi simplu, să citească scrisoarea, 
făcându-şi singur obsevaţia că un bun negociator n-ar putea 
reuşi mai bine în tratativele pe care le duce decât dacă 
cunoaşte în toate amănuntele problema cu care este 
însărcinat. Şi apoi, mai trebuie spus că Cauvignac nu avea 
prea multă încredere în aproapele său iar Nanon, oricât îi 
era de soră şi tocmai pentru că-i era soră, i-ar fi putut 
păstra o pică fratelui său, mai întâi pentru întâmplarea de 
la Jaulnay, apoi pentru evadarea neaşteptată din „Chateau- 
Trompette” şi, jucând pe cartea întâmplării, ar fi putut 
readuce totul la loc, ceea ce n-ar fi fost decât o simplă 
tradiţie de familie. 


Cauvignac deschise, deci, cu uşurinţă plicul care nu era 
închis decât printr-un simplu sigiliu de ceară şi încercă o 
senzaţie ciudată şi dureroasă citind conţinutul scrisorii: 
„Doamnă prinţesă, este nevoie de o victimă care să 
ispăşească penu? Nefericitul Richon: nu folosiţi pentru 
aceasta un nevinovat, folosiţi-l pe adevăratul culpabil; nu 
vreau ca domnul de Canolles să moară, căci a-l omori pe 
domnul de Canolles ar fi să se răzbune o crimă printru-un 
asasinat. În momentul în care veţi citi aceste rânduri, nu voi 
mai avea de parcurs decât o leghe pentru a ajunge la 
Bordeaux cu tot ceea ce posed; mă veţi preda poporului 
care mă urăşte, pentru că a mai vrut de două orisămă 
ucidă, iar dumneavoastră veţi reţine averea mea care se 
ridică la două milioane. Oh! Doamnă, vă cer în genunchi să- 
mi acordaţi această favoare; într-un fel, eu sunt cauza 
acestui război: dacă voi muri, provincia va fi pacificată iar 
alteţa voastră va triumfa. Doamnă, acordaţi un sfert de oră 
de răgaz! Îl veţi elibera pe Canolles numai atunci când mă 
veţi avea în mâinile dumneavoastră; dar atunci, pe sufletul 
dumneavoastră îl veţi elibera, nu-i aşa? 

Iar eu vă voi rămâne respectuoasă şi recunoscătoare. 

Nanon de Lartigues” 

După ce citi scisoarea, Cauvignac constată cu uimire că 
avea inima grea şi ochii umezi. 

Rămase mut şi nemişcat ca şi cum n-ar fi putut să creadă 
ceea ce citise. Apoi strigă: 

— Va să zică există în lume inimi generoase, pentru simpla 
plăcere de a fi! Ei bine! La dracu! O să se vadă că şi eu sunt 
în stare, ca alţii, să fiu generos când trebuie. 

Şi cum se găsea în poarta oraşului, îi dădu scrisoarea lui 
Barrabas, şi aceste instrucţiuni simple: 

— La tot ce o să ţi se spună, răspunzi doar atât: „Din 
partea regelui!” Şi nu predai scrisoarea aceasta decât 
doamnei de Conde, personal. 

Şi, în timp ce Barrabas se repezea spre palatul în care 
locuia doamna prinţesă, Cauvignac se îndrepta spre 


„Chateau-Trompette”. 

Barrabas nu întâmpină nici o greutate în drumul lui; 
străzile erau goale, oraşul părea pustiu, toată populaţia se 
îndreptase spre Esplanadă. 

În poarta palatului santinelele voiră să-l oprească, dar, 
după recomandaţia făcută de Cauvignac, el agită 
scrisoarea, strigând: 

— Din partea regelui!... Din partea regelui...! 

Santinelele îl luară drept un mesager din partea regelui şi 
ridicând halebardele, îi lăsară drum liber. 

Aşa că Barrabas pătrunse în palat tot atât de uşor pe cât 
pătrunsese în oraş. 

Or, după cum ne amintim, nu era prima dată că demnul 
locotenent al jupânului Cavignac avusese onoarea să 
pătrundă la doamna de Conde. De aceea, descălecă şi cum 
cunoştea drumul, se repezi pe scară şi, trecând printre 
valeţii ocupați, pătrunse până în fundul apartamentului. 
Acolo se opri, căci se găsi în faţa unei femei pe care o 
recunoscu ca fiind doamna prinţesă; la picioarele ei stătea 
prăbuşită o altă femeie. 

— Oh! Doamnă, în numele cerului, iertare! Implora 
aceasta. 

— Claire, răspunse prinţesa, lasă-mă, fii îmţelegătoare, 
gândeşte-te că noi am renunţat la calitatea noastră de 
femei, după cum am renunţat la îmbrăcăminte: noi suntem 
locotenenţii domnului le Prince; raţiunea de stat comandă. 

— Oh! Doamnă, pentru mine nu există rațiune de stat, nu 
există nici partid politic, nu există opinie, nu există decât el 
pe lumea asta pe care trebuie s-o părăsească şi când o va 
părăsi, mie nu-mi va mai rămâne decât moartea...! 

— Claire, copilul meu, ţi-am mai spus că e imposibil, spuse 
prinţesa; ei ni l-au ucis pe Richon, dacă nu le întoarcem 
măsura luată, suntem dezonoraţi. 

— Oh! Doamnă, niciodată nu eşti dezonorat când ierţi, 
niciodată nu eşti dezonorat când foloseşti un privilegiu 


rezervat regelui din cer şi regilor de pe pământ; un cuvânt, 
doamnă, un singur cuvânt; nenorocitul aşteaptă! 

— Dar, Claire, eşti nebună, când ţi-am spus că e imposibil. 

— Dar, doamnă, i-am spus că era salvat: i-am arătat 
iertarea semnată de propria dumneavoastră mână şi i-am 
spus că aveam să mă întorc cu confirmarea acestei iertări! 

— Am acordat-o cu condiţia ca celălalt să plătească pentru 
el, de ce a fost lăsat să plece celălalt? 

— El n-are nici un amestec în această evadare, v-o jur, de 
altfel, celălalt poate încă nu e salvat, poate că va fi găsit... 

— Ah! Da! Atenţie, îşi spuse Barrabas, care ajunsese 
tocmai în acest moment. 

— Doamnă, îl vor duce, doamnă, timpul trece. Se vor 
plictisi să mai aştepte. 

— Ai dreptate, Claire, spuse prinţesa, căci am dat ordin ca 
totul să se termine la ora unsprezece şi iată că sună 
unsprezece, totul trebuie să se fi sfârşit. 

Vicontesa scoase un strigăt şi se ridică, ridicându-se se 
găsi faţă în faţă cu Barrabas. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? Strigă ea, aţi venit să anunţaţi că 
a fost ucis? 

— Nu, doamnă, răspunse Barrabas, cu aerul cel mai 
grațios cu putinţă, dimpotrivă, vin să-l salvez. 

— În ce fel? Strigă vicontesa, vorbiţi repede. 

— Predând această scrisoare doamnei prințese. 

Doamna de Cambes întinse mâna, smulse scrisoarea din 
mâna mesagerului şi o prezentă prinţesei: 

— Nu ştiu ce scrie în scrisoarea asta, dar în numele 
cerului, citiţi-o! 

Prinţesa deschise scrisoarea şi citi cu voce tare, în timp ce 
doamna de Cambes, pălind la fiecare rând, devora cuvintele 
pe măsură ce ele cădeau de pe buzele prinţesei. 

— De la Nanon! Strigă prinţesa după ce termină de citit 
scrisoarea. Nanon e aici! Nanon se predă! Unde e Lenet? 
Unde e ducele? Să vină cineva! Să vină cineva! 


— lată-mă, spuse Barrabas, gata să alerg unde îmi va 
ordona alteţa voastră. 

— Alergaţi la Esplanadă, alergaţi la locul execuţie şi 
spuneţi că se suspendă; ba, nu, n-o să vă creadă nimeni! 

Şi aruncându-se asupra unei pene, scrise pe o foaie de 
hârtie: „Suspendaţi!” 

Şi dădu biletul deschis împreună cu scrisoarea lui Nanon 
lui Barrabas, care se repezi afară din apartament. 

— Oh! Murmură vicontesa, ea îl iubeşte mai mult decât 
mine, iar eu sunt o nefericită pentru că viaţa lui, ei i-o 
datoreşte. 

Ideea aceasta o prăbuşeşte pe un fotoliu, pe ea care a 
primit stând dreaptă, în picioare, toate loviturile din acea zi 
atât de îngrozitoare. 

Barrabas nu pierdu o secundă, cobori scările de parrcă ar 
fi avut aripi apoi încălecă şi porni în galop în direcţia 
Esplanadei. 

În timp ce el se îndreptase spre palat, Cauvignac alergase 
drept spre „Chateau-Trompette”. Acolo, protejat de 
întuneric şi de borurile mari ale pălăriei de fetru trasă 
adânc pe ochi ceea ce îl făcea de nerecunoscut, întrebase şi 
aflase totul despre propria lui evadare şi cum Canolles avea 
să plătească pentru el. Atunci, instinctiv, fără să ştie ce avea 
să facă acolo, se repezi, spre Esplanadă, înfigându-şi 
pintenii în burta calului, făcându-şi drum prin mulţime, 
lovind, răsturnând, strivind tot ce întâlnea în cale. Ajuns la 
Esplanadă, zări spânzurătoarea şi scoase un strigăt, care se 
pierdu însă în urletele mulţimii pe care Canolles, agitat, o 
provoca cu scopul de a fi sfâşiat de ea. 

Atunci îl zări Canolles, care ghicindu-i intenţia, îi făcu 
semn că era bine venit. 

Cauvignac se înălţă în scări, privi în jur să-l vadă venind pe 
Barrabas sau un mesager din partea prinţesei, ascultă să 
vadă dacă se aude cuvântul „lertare!” dar nici nu auzi, nici 
nu văzu altceva, decât pe Canolles, căruia călăul era gata 


să-i tragă scara de sub picioare ca să-l lase agăţat în vânt şi 
care îi făcea semn cu mâna spre inimă. 

Atunci Cauvignac îndreptă muscheta spre tânărul 
nefericit, ochi şi trase. 

— Mulţumesc, spuse Canolles deschizându-şi braţele, cel 
puţin mor ca un soldat. 

Glonţul îi străpunsese pieptul. 

Călăul împinse corpul care rămăsese agăţat de funia 
ticăloasă; dar spânzurat era doar un cadavru. 

Detunătura fu ca un semnal, o mie de alte lovituri de 
muschetă pornită în acelaşi timp. O voce se auzi strigând: 

— Opriţi! Opriţi! Tâiaţi funia! 

Însă vocea se pierdu în urletele mulţimii; de altfel funia 
fusese tăiată de un glonte, garda rezistă zadarnic, dar fu 
măturată de valurile mulţimii. Spânzurătoarea fu 
sfărâmată, smulsă, distrusă; călăii fugiră, mulţimea se 
revărsă ca o umbră, punea mâna pe cadavru, îl smulgea, îl 
sfâşia şi-i târa rămăşiţele prin oraş. 

Mulțimea, absurdă în ura ei, credea că măreşte supliciul 
gentilomului, dar, dimpotrivă, îl salvă din infamia de care se 
temuse înainte de a muri. 

În timpul acestei frământări, Barrabas se apropie de duce 
şi deşi văzuse că ajunsese prea târziu, îi predase totuşi 
scrisorile pe care le adusese. 

În mijlocul gloanţelor care şuierau, ducele se mulţumi să 
se retragă puţin la o parte căci era rece, calm şi curajos ca 
în tot ce făcea. Desfăcu scrisoarea şi o citi. 

— Păcat, spuse el, întorcându-se spre ofiţeri, ceea ce 
propunea Nanon ar fi fost mult mai convenabil, dar ce s-a 
făcut, s-a făcut. 

Apoi, după un moment de gândire: 

— Apropo, spuse el, pentru că aşteptă răspunsul nostru pe 
malul celălalt ar fi poate ocazia să reluăm această 
chestiune. 

Şi fără să se mai sinchisească de prezenţa mesagerului, 
dădu pinteni calului şi se îndreptă spre prinţesă, împreună 


cu escorta. 

În acelaşi moment, furtuna, care ameninaţa de câtăva 
vreme, izbucni asupra oraşului şi o ploaie însoţită de 
fulgere se revărsă peste Esplanadă, ca pentru a spăla 
sângele nevinovat care se vărsase. 

V. 

În timp ce la Bordeaux se petreceau toate acestea, în timp 
ce mulţimea târa pe străzi corpul nefericitului Canolles, în 
timp ce ducele de La Rochefoucauld se întorcea la palat 
pentru a măguli orgoliul prinţesei spunându-i că, pentru a 
face rău, era ca o regină de puternică; în timp ce Cauvignac 
însoţit de Barrabas, se apropia de poarta oraşului, socotind 
că era inutil să-şi ducă misiunea mai departe, o caleaşcă, 
trasă de patru cai gâfâind şi leoarcă de apă, se oprise pe 
malul Girondei, între satele Belcroix şi Bastide, situate în 
faţa oraşului Bordeaux. 

Tocmai sunase orele unsprezece. 

Picherul care călărise în faţa trăsurii, descălecă de îndată 
ce o văzu că se oprise şi deschise portiera. 

O femeie cobori în grabă, privi spre cerul roşu de o lumină 
sângerie şi ascultă cu atenţie rumoarea şi zgomotele care 
se auzeau în depărtare. 

— Eşti sigură că nu ne-a urmărit nimeni? O întrebă pe 
servitoarea care se coborâse din caleaşcă odată cu ea. 

— Da, doamnă, răspunse aceasta. Cei doi picheri care au 
călărit în spatele trăsurii, din ordinul doamnei, n-au văzut şi 
n-au auzit nimic. 

— Dar dinspre oraş auzi ceva? 

— Mi se pare că aud nişte strigăte îndepărtate. 

— Nu zăreşti nimic? 

— Nişte torţe. Da, doamnă, nişte torţe care se agită şi care 
aleargă ca nişte spiriduşi. Ascultaţi, doamnă, zgomotele se 
înteţesc şi strigătele devin aproape distincte. 

— Doamne, Dumnezeule! Îngână tânăra femeie, căzând în 
genunchi pe pământul rece, Doamne, Dumnezeule! 
Doamne Dumnezeule! 


Asta era singura ei rugăciune. Un singur cuvânt îi venea în 
gând, gura ei nu ştia să articuleze decât un cuvânt, numele 
aceluia care singur el mai putea face o minune pentru ea. 

Servitoarea nu se înşelase. În adevăr, torţe se agitau şi 
strigătele păreau că se apropie; se auzi un foc de puşcă şi 
apoi alte cincizeci, apoi un vacarm îngrozitor, apoi torţele se 
strânseră şi strigătele se îndepărtară; ploaia începuse să 
cadă, furtuna venea în aer, dar nu de trăsnet se temea 
tânăra femeie... 

Ea rămăsese cu ochii aţintiţi spre locul unde auzise 
vacarmul acela îngrozitor. Şi acum nu mai vedea nimic, nu 
mai auzea nimic, ba, la lumina fulgerelor, i se părea chiar că 
locul acela rămăsese pustiu. 

— Oh! Strigă ea, nu mai am putere să aştept. La 
Bordeaux! Să fiu condusă la Bordeaux! 

Deodată se auzi un tropot de cai şi zgomotul acesta se 
apropie din ce în ce. 

— Ah! În sfârşit, vin. lată-i! Adio, Finette, retrage-te, 
trebuie să le ies în cale, singură. Lombard, ia-o pe cal şi lasă 
în caleaşcă tot ce am adus. 

— Ce vreţi să faceţi, doamnă? Întrebă Finette, speriată. 

— Adio, Finette, adio! 

— Dar de ce adio, doamnă! Unde vă duceţi? 

— Mă duc la Bordeaux. 

— Oh! Nu faceţi asta, pentru numele lui Dumnezeu! O să 
vă omoare. 

— Ei şi! Dar pentru ce crezi tu că vreau să mă duc 
acolo...? 

— Oh! Doamnă! Ajutor, Lombard! Ajută-mă să n-o lăsăm 
pe doamna... 

— St! Pleacă de aici, Finette. Fii liniştită, mi-am adus 
aminte de tine; pleacă de aici să nu ţi se întâmple vreo 
nenorocire. Supune-te... Se apropie, uite-i! 

În adevăr, un călăreț se ivi, urmat la o mică distanţă de un 
altul. Calul lui mai degrabă răgea, decft respira. 


— Sora mea! Sora mea! Strigă el. Bine că am ajuns la 
timp! 

— Cauvignac, strigă Nanon. Ce s-a făcut? Au acceptat? Mă 
aşteaptă? Plecâăm? 

Dar, în loc de răspuns, Cauvignac, descălecă în grabă, o 
luă în braţe pe Nanon, care nemişcată şi ţeapănă asemeni 
spectrelor sau nebunilor, nu opuse nici o rezistenţă. 
Cauvignac o aşeză în trăsură, urcă lângă ea pe Finette şi pe 
Lombard, închise portiera şi se aruncă în şa. Când îşi veni în 
fire, zadarnic se opuse biata Nanon, zadarnic ţipă şi se 
zbătu. 

— Nu-i daţi drumul, spuse Cauvignac, n-o lăsaţi pentru 
nimic în lume. Barrabas, păzeşte cealaltă portieră iar ţie, 
vizitiule, dacă slăbeşti galopul, îşi zbor creierii. 

Dar poruncile acestea sunt atât de rapide încât se iveşte 
un moment de ezitare; caleaşca se urneşte greu, valeţii 
tremură, caii nu îndrăznesc să plece... 

— Dar grăbiţi-vă, odată, mii de draci! Srigă Cauvignac, 
uite-i că vin! Nu-i vedeţi că vin! 

În adevăr, de departe începuse să se audă tropot de cai 
răsunând ca un bubuit de temut care se apropia tot mai 
repede şi mai ameninţător. 

Frica e molipsitoare. Din strigătul lui Cauvignac, vizitiul, 
înțelegând că ameninţă un mare pericol, apucă bine 
hăţurile în mână. 

— Unde mergem? Se bâlbii el. 

— La Bordeaux! La Bordeaux! Strigă Nanon din caleaşcă. 

— La Libourne, mii de draci! Strigă Cauvignac. 

— Domnule, caii se vor prăbuşi mai înainte de a fi făcut 
două leghe. 

— Nici nu cer să facă atât! Strigă Cauvignac biciuindu-i cu 
sabia. Să ajungă până la postul lui Ferguzon, atât le cer. 

Şi trăsura greoaie se pune în mişcare, porneşte şi se 
deplasează cu o viteză înfiorătoare. Oamenii şi caii lac de 
apă, gâfâie, sângerează, se îndeamnă unii pe alţii, unii prin 
strigăte, ceilalţi prin nechezări. 


Nanon încearcă să acţioneze, să lupte, să sară din trăsură, 
dar şi-a epuizat forţele şi se prăbuşeşte fără vlagă complet 
epuizată; nu mai aude; nu mai vede. Silindu-se să-l 
recunoască pe Cauvignac în învălmăşeala de umbre din 
jurul trăsurii o cuprinde ameţeala, închide ochii, scoate un 
strigăt şi cade leşinată în braţele lui Finette. 

Cauvignac depăşeşte portiera trăsurii: ajunge în dreptul 
cailor. Calul lui lasă dâre de foc pe caldarâmul drumului. 

— Ajutor, Ferguzon! Ajutor! Strigă el. 

Şi ca un răspuns din depărtare răsună un ura înfricoşător. 

— ladule, srigă Cauvignac, dacă joci azi contra mea, să ştii 
că de data asta ai să pierzi. Ferguzon, ajutor! 

Vreo două sau trei focuri de armă se auziră venind din 
urmă, dar din faţă li se răspunde printr-o salvă generală. 

Trăsura se opri: doi cai se prăbuşesc de oboseală, al 
treilea cade atins de un glonte. 

Ferguzon şi oamenii lui se aruncară asupra trupei 
domnului de La Rochefoucauld şi pentru că sunt de trei ori 
mai mulţi, bordelezii, incapabili să reziste, fac stânga- 
mprejur şi atunci învingători şi învinşi, urmăritori şi urmaţi, 
dispar în noapte, ca un nor mânat de vânt. 

Iar Cauvignac rămâne singur, cu valeţii şi cu Finette lângă 
Nanon, care încă nu-şi revenise. 

Din fericire erau doar o sută de paşi până îa satul 
Carbonblanc. Cauvignac o luă pe Nanon în braţe şi o duse 
până la prima casă, acolo o depuse pe un pat, porunci să se 
aducă trăsura, apoi scoase de la piept un obiect, pe care 
Finette nu-l putu distinge şi îl strecură în mâna dreaptă a 
sărmanei femei. 

A doua zi, trezindu-se din ceea ce i se păruse un vis urât, 
Nanon îşi duse mâna la faţă şi atunci ceva mătăsos şi 
parfumat îi mâmgâie buzele palide. 

Era o şuviţă din părul lui Canolles pe care Cauvignac, cu 
preţul vieţii, o cucerise din mâinile bordelezilor întărâtaţi. 

VI. 


Timp de opt zile şi opt nopţi, doamna de Cambes a delirat, 
înţepenită pe patul unde fusese dusă leşinată, după ce 
aflase înfiorătoarea veste. 

Femeile au stat în jurul ei veghind-o, iar Pompâe păzea la 
uşă; numai bătrânul servitor, îngenunchiat la patul stăpânei 
sale, mai putea trezi în ea o urmă de rațiune. 

Vizite numeroase asaltau uşa camerei, dar fidelul servitor, 
sever în respectarea consemnului, asemeni unui bătrân 
soldat interzicea intrarea oricui, mai întâi din convingerea 
că orice vizită ar fi deranjat-o pe stăpână, apoi din ordinul 
medicului, care se temea de o emoție prea mare pentru 
doamna de Cambes. 

În fiecare dimineaţă, Lenet se prezenta la uşa sărmanei 
femei, dar nici el nu era primit, după cum nimeni nu era 
primit. Într-o zi veni chiar doamna prinţesă, însoţită de o 
suită numeroasă, după ce fusese s-o vadă pe mama bietului 
Richon, care locuia într-o mahala a oraşului. În afară de 
interesul pe care îl purta vicontesei, doamna de Conde, 
urmărea să dovedească şi o totală imparţialitate. 

Aşa că se prezentă ca o adevărată suverană, dar Pompee îi 
atrase respectuos atenţia că avea un consemn de la care nu 
se putea abate; că toată lumea, chiar ducii şi generalii, 
toate femeile, chiar şi prinţesele trebuiau să respecte acest 
consemn iar doamna de Conde încă mai mult decât oricine, 
pentru că, după toate cele petrecute, vizita sa ar fi putut 
să-4 producă bolnavei o criză îngrozitoare. 

Prinţesa, care-şi făcea datoria, sau credea că şi-o face, nu 
aşteptă altceva decât să se retragă, şi nemaiaşteptând să i 
se spună de două ori, plecă însoţită de suita cu care venise. 

A noua zi, Claire îşi recăpătă cunoştinţa. Se observase că, 
în timpul delirului care durase de opt ori douăzeci şi patru 
de ore, nu încetase nici un moment să plângă. Deşi, de 
obicei, febra usucă lacrimile, ale ei îşi săpaseră, ca să 
spunem aşa, un fel de şanţ, sub pleoapa încercuită cu roşu 
şi cu albastru pal, ca pleoapa sublimei Fecioare pictată de 
Rubens. 


A noua zi, aşa cum am spus, în momentul când nimeni nu 
se aştepta ba începuseră chiar să dispereze, judecata îi veni 
deodată, ca prin farmec: lacrimile i se opriră, ochii i se 
plimbară de jur împrejur întârziind cu un surâs trist asupra 
femeilor care o serviseră atât de bine şi asupra lui Pompee 
care o păzise cu atât devotament, apoi rămase câteva ore 
mută, sprijinită într-un cot, urmărind cu ochii înfierbântaţi, 
aceeaşi idee, care îi revenea mai vie în mintea ei acum 
renăscută. 

Apoi, deodată, fără să se întrebe dacă forţele îi 
răspundeau hotărârii, spuse: 

— Ajutaţi-mă să mă îmbrac. 

Femeile uimite se apropiară şi voiră s-o liniştească 
vorbindu-i blând şi dându-i sfaturi. Pompee înaintă vreo trei 
paşi în cameră şi îşi împreună mâinile ca pentru a o 
implora. 

Dar vicontesa repeta blând, dar cu hotărâre: 

— Am cerut să mă ajutaţi să mă îmbrac! Îmbrăcaţi-mă! 

Femeile se grăbiră să se supună, iar Pompe se înclină şi 
ieşi de-a-ndărătelea. 


Dar vai! Obrajii plini şi trandafirii de altă dată, făcuseră loc 
acum paloarei şi slăbiciunii morţilor; mâna ei, tot frumoasă 
şi de o formă încântătoare, se ridica pe piept diafană şi mai 
albă decât fildeşul, umbrind albeaţa batistului subţire în 
care era înveşmântată; pe sub piele se întindeau vene 
violacee, simptome ale oboselii cauzate de o prea lungă 
suferinţă. Îmbrăcămintea pe care o părăsise, ca să zicem 
aşa, cu opt zile mai înainte şi care îi accentua talia ei 
elegantă îi cădea acum de jur împrejur în falduri largi şi 
grele. Fu îmbrăcată aşa cum vrusese, dar îmbrăcarea dură 
mult căci fiind atât de slăbită era să leşine de trei ori; apoi, 
când fu gata, se apropie de fereastră. Dar deodată se dădu 
înapoi, ca şi când vederea cerului şi a oraşului ar fi speriat- 
O, se aşeză la masă, ceru pană şi cerneală şi-i scrise 
doamnei prințese ca să-i ceară favoarea unei audienţe. 

Zece minute după ce trimisese pe Pompee cu scrisoarea la 
doamna prinţesă, se auzi huruitul unei trăsuri care se opri 
în faţa casei şi aproape în acelaşi timp fu anunţată doamna 
de Tourville. 

— Dumneavoastră i-aţi scris doamnei prințese ca să-i 
solicitaţi o audienţă? O întrebă ea pe doamna vicontesă de 
Cambes. 

— Da, doamnă, răspunse Claire; dar mi-o refuză? 

— Oh! Nu, dimpotrivă, copil drag, mă grăbesc să vin din 
partea sa ca să vă spun că dumneavoastră n-aveţi nevoie de 
audienţă şi că puteţi intra la alteţa sa la orice oră din zi şi 
din noapte. 

— Vă mulţumesc, doamnă, am să profit de această 
permisiune. 

— Cum se poate? Strigă doamna de Tourville. Aveţi de 
gând să ieşiţi în starea în care vă găsiţi? 

— Fiţi liniştită, doamnă, răspunse vicontesa, mă simt 
foarte bine. 

— Şi veţi veni? 

— Chiar acum. 


— Mă duc s-o anunţ pe alteţa sa de sosirea 
dumneavoastră. 

Şi doamna de Tourville ieşi, aşa cum venise, după ce 
făcuse vicontesei o reverență ceremonioasă. Aşa cum era 
de aşteptat, noutatea acestei vizite neaşteptate produse un 
mare efect în mica curte a prinţesei: situaţia vicontesei 
inspirase un interes viu şi general, căci toată lumea aproba 
din plin comportarea doamnei prințese în ultima vreme. Din 
această cauză curiozitatea era la maximum: cabinetul 
doamnei de Conde era plin de ofiţeri, doamne de onoare şi 
curteani, care nu putea crede în vizita promisă, mai ales că 
încă în ajun, starea vicontesei era considerată aproape 
disperată. 

Deodată fu anunţată doamna vicontesă de Cambes. 

Claire apăru. 

La vederea acestei figuri palide ca de ceară, rece şi 
dreaptă, ca o coloană de marmură, cu ochii încercănaţi, 
duşi în fundul capului, în care nu se mai zărea decât o slabă 
licărire, ultim reflex al lacrimilor pe care le vărsase, un 
murmur dureros se auzi în jurul prinţesei. 

Claire păru că nu observă nimic. 

Foarte emoţionat, Lenet o întâmpină şi-i întinse mâna cu 
timiditate. 

Dar Claire, fără să-i întindă şi ea mâna, o salută cu nobleţe 
pe doamna de Conde şi înaintă spre ea, străbătând 
lungimea sălii cu un pas hotărât, deşi era atât de palidă, 
încât se putea crede că avea să se prăbuşească la fiecare 
pas. 

Prinţesa, ea însăşi foarte agitată şi foarte palidă, o privea 
pe Claire înaintând, şi nu-şi putu ascunde groaza care fără 
să vrea, i se întipărise pe faţă. 

— Doamnă, spuse vicontesă cu o voce gravă, am solicitat 
alteţei voastre o audienţă, pe care ea a binevoit să mi-o 
acorde, pentru a o întreba, în faţa tuturor, dacă, de când am 
onoarea să o servesc, a fost mulţumită de credinţa şi 
devotamentul cu care am slujit-o? 


Prinţesa îşi duse batista la gură şi răspunse bâlbâindu-se: 

— Fără îndoială dragă vicontesă, în toate ocaziile m-am 
lăudat cu dumneavoastră şi de multe ori v-am exprimat 
recunoştinţa mea. 

— Mărturisirea aceasta mi-e prețioasă, doamnă, răspunse 
vicontesă, căci îmi permite să solicit alteţei voastre favoarea 
de a-mi permite să mă retrag. 

— Cum? Strigă prinţesa, mă părăseşti, Claire? 

Claire salută respectuos şi tăcu. 

Pe figurile tuturor se citea ruşinea, remuşcarea sau 
durerea. O linişte de moarte se întinse peste întreaga 
asistenţă. 

— Dar de ce ne părăsiţi? Întrebă prinţesa. 

— Mi-au mai rămas puţine zile de trăit, doamnă, răspunse 
vicontesă şi aş vrea să le folosesc pentru mântuirea mea. 

— Claire, dragă Claire, strigă prinţesa, mai gândeşte-te... 

— Doamnă, o întrerupse vicontesă, vreau să vă cer două 
favoruri, pot să sper că mi le veţi acorda? 

— Oh! Vorbeşte, vorbeşte! Strigă doamna de Condd, căci 
aş fi foarte fericită să pot face ceva pentru dumneata. 

— Puteţi, doamnă. 

— Care sunt, deci? 

— Prima, este acordarea stăreţiei mănăstirii Sainte- 
Radegonae, vacantă de la moartea doamnei de Montivy. 

— O mănăstire dumitale, dragă copilă! Dar cum te 
gândeşti la aşa ceva? 

— A doua, doamnă, continuă Claire cu un uşor tremur în 
glas, este de a mi se permite să înmormântez pe domeniul 
meu din Cambes corpul logodnicului meu, domnul baron 
Raoul de Canolles, asasinat de locuitorii oraşului Bordeaux. 

Prinţesa se întoarse, şi-şi apăsă inima cu o mână fără 
putere. Ducele de La Roucefoucauld păli şi-şi pierdu 
stăpânirea de sine. Lenet deschise uşa sălii şi fugi. 

— Alteța voastră nu-mi răspunde? Spuse Claire. Refuză? 
Poate am cerut prea mult. 


Doamna de Conde nu mai avea puterea decât să dea din 
cap în semn de aprobare şi se prăbuşi leşinată pe fotoliu. 

Claire se întoarse, asemeni unei statui; lumea se dădu la o 
parte ca să-i lase cât mai mult loc şi ea trecu dreaptă şi 
nepăsătoare prin faţa frunţilor plecate în semn de respect. 
Abia după ce părăsi sala, cei de faţă îşi dădură seama că 
doamna de Condd avea nevoie de ajutor. 

Cinci minute mai târziu, o caleaşcă se auzi plecând încet 
din curte: vicontesa părăsea oraşul Bordeaux. 

— Ce dispune alteţa voastră? Întrebă marchiza de 
Tourville pe doamna de Condd, după ce aceasta din urmă îşi 
reveni. 

— Să fie ascultată doamna de Cambes, spre a i se îndeplini 
cele două dorinţe, pe care le-a formulat adineauri şi să fie 
rugată să ne ierte. 

STAREŢA MĂNĂSTIRII SAINTE-RADEGONDE DE 
PEYSSAC. 

Trecuse o lună de la aceste evenimente. Într-o seară de 
duminică, după o slujbă de seară, stareţa mănăstirii Sainte- 
Radegonde de Peyssac se întorcea, ultima, de la biserica 
situată la capătul dinspre grădina mănăstirii, privind din 
când în când, cu ochii înroşiţi de lacrimi, spre un loc umbrit 
de tei şi de brazi şi asta cu atât regret, încât s-ar fi zis că-i 
rămăsese inima în locul acela de care nu se putea depărta. 

În faţa ei, călugărițele, tăcute şi acoperite de văluri, se 
îndreptau, pe drumul spre casă una în spatele alteia, într- 
un lung şir, asemenea unei procesiuni de fantome care 
intrau în mormânt, dar din care se desprindea o altă 
fantomă care regreta viaţa de pe pământ. 

— Ah! Doamne, Dumnezeule! Spuse ea apăsându-şi mâna 
pe inimă, mi-eşti martor că nu pot suporta viaţa aceasta, pe 
care nu am cunoscut-o; am căutat la mânăstire tăcerea şi 
întunericul, dar nu toate aceste priviri aţintite asupra mea. 

Apoi se îndreptă spre păduricea de brazi. 

— La urma urmei, îşi spuse ea, ce-mi pasă de lume de 
îndată ce m-am lepădat de ea? Numai durere mi-a adus 


lumea asta; societatea asta a fost crudă cu mine, atunci de 
ce m-aşi preocupa de judecata ei, eu care m-am refugiat la 
Dumnezeu şi nu mai depind decât de el. Dar, poate, 
Dumnezeu condamnă dragostea asta care dăinuie în 
sufletul meu şi îl macină! Ei bine! Atunci să mi-o smulgă din 
sulfet şi să-mi smulgă sufletul din trup. 

Dar abia pronunţă sărmana disperată aceste cuvinte că, 
aruncându-şi privirea asupra hainei cu care era îmbrăcată, 
se ruşină de blestemul acesta care nu se potrivea deloc cu 
haina sfântă pe care o purta. Cu mâna albă şi slăbită, îţi 
şterse lacrimile care i se strecurară sub pleoape şi, 
ridicându-şi ochii spre cer, îi oferi dintr-o singură privire 
sacrificiul veşnicelor ei suferinţe. 

În momentul acela auzi o voce în apropierea sa. Stareţa se 
întoarse: era vocea călugăriţei-portăriţe. 

— Doamnă, spuse ea, la vorbitor este o femeie care ar vrea 
să fie primită ca să vă vorbească. 

— Numele ei? 

— Nu vrea să vi-l spună decât dumneavoastră. 

— De ce condiţie pare să fie? 

— De o condiţie distinsă. 

— Iar lumea bună, murmură stareţa. 

— Ce să-i spun? Întrebă călugăriţa. 

— Că o aştept. 

— Unde, doamnă? 

— Conduceţi-o aici, am s-o ascult stând aici, pe bancă, în 
grădină. N-am aer şi mă sufoc când nu sunt afară. 

Călugăriţa se retrase şi, un moment mai târziu, reapăru 
urmată de o femeie care, după îmbrăcăminte, bogată chiar 
în simplitatea ei, se vedea că este o persoană distinsă. 

Era micuță: mersul ei, grăbit, poate că era lipsit puţin de 
nobleţă, dar exprima un farmec de nespus. Purta sub braţ o 
casetă de fildeş, a cărei albeaţă mată contrasta puternic cu 
rochia neagră împodobită cu mărgele de aceeaşi culoare. 

— Doamnă, spuse călugăriţa, uitaţi-o pe maica superioară. 

Stareţa îşi lăsă voalul pe ochi şi se întoarse spre străină. 


Aceasta cobori privirea; stareţa, văzând-o atât de palidă şi 
tremurând de emoție, o privi cu blândeţe şi-i spuse: 

— Aţi vrut să-mi vorbiţi, sunt gata să vă ascult, sora mea. 

— Doamnă, răspunse necunoscuta, am fost atât de fericită 
încât în orbirea mea am crezut poate, că nici Dumnezeu n- 
ar fi putut să-mi distrugă această fericire. Astăzi, Dumnezeu 
a suflat pe deasupra; am nevoie să plâng; am nevoie să mă 
căiesc. Am venit să vă cer adăpost pentru ca suspinele mele 
să fie înăbuşite de zidurile groase ale casei dumneavoastră, 
pentru ca lacrimile mele care-şi sapă şanţ pe obrajii mei să 
nu fie prilej de râs lumii; pentru ca Dumnezeu care mă 
caută, poate, veselă în mijlocul serbărilor să mă găsească 
nenorocită, retrasă într-un sfânt lăcaş, rugându-mă la 
picioarele altarului. 

— Sufletul dumneavoastră este foarte rănit, văd şi înţeleg 
pentru că şi eu ştiu ce înseamnă să suferi, răspunse tânăra 
maică superioară; şi în această tulburare sufletul nu ştie 
prea bine să deosebească ceea ce este adevărat, de ceea ce 
doreşte. Dacă aveţi nevoie de linişte, dacă aveţi nevoie de 
umilire, dacă vă trebuie penitenţă, intraţi aici, sora mea, şi 
veţi suferi împreună cu noi; dar dacă aţi căuta un loc unde 
să se poată linişti inima prin suspine nestăpânite, unde să 
se poată scoate toate strigătele de disperare, unde să nu 
găsiţi priviri care să se aţintească asupra dumneavoastră, 
tristă victimă, oh! Doamnă, doamnă, spuse ea dând din cap, 
îndepărtaţi-vă, închideţi-vă în camera dumneavoastră, 
lumea vă va vedea mult mai puţin decât aţi putea fi văzută 
aici, iar tapiţeriile de pe pereţii oratorului dumneavoastră 
vă vor absorbi mult mai bine suspinele, decât scândurile din 
chiliile noastre. 

lar Dumnezeu vă va vedea oriunde veţi fi, numai dacă 
crima prea mare nu-l va fi făcut să-şi întoarcă privirea de la 
dumneavoastră. 

Necunoscuta ridică ochii şi la rândul ei privi cu uimire pe 
tânăra stareță care îi vorbea astfel. 


— Doamnă, spuse ea, nu trebuie ca toţi cei care suferă să 
vină la Dumnezeu iar casa dumneavoastră nu este oare un 
sfânt popas pe drumul spre cer? 

— Sora mea, există numai un singur fel de a merge către 
Dumnezeu, răspunse călugăriţa antrenată de dispeare; ce 
regretaţi? După ce plângeţi? Ce cereţi? Lumea v-a jignit, 
prietenii v-au trădat, v-au lipsit banii, o durere trecătoare 
vă face să credeţi într-o durere veşnică? Nu-i aşa că acum 
suferiţi şi credeţi că veţi suferi mereu ca acum, după cum 
când se vede o rană deschisă, se crede că n-o să se închidă 
niciodată? Vă înşelaţi; orice rană care nu e mortală se 
vindecă şi, atunci, dacă veţi fi legată de noi, ar începe o altă 
suferinţă; numai că aceasta va fi cu adevărat reală şi 
veşnică, implacabilă, nemaipomenită; veţi revedea printr-o 
barieră de bronz lumea în care nu vă veţi mai putea 
întoarce şi atunci veţi blestema ziua când, în spatele 
dumneavoastră, s-a închis, pentru totdeauna, poarta acestui 
han sfânt, pe care l-aţi luat drept un popas în drumul spre 
cer. Ceea ce vă spun acum, poate nu este permis după 
legile noastre; eu nu sunt stareță de prea multă vreme, ca 
să le cunosc mai bine, dar asta v-o spun după inima mea, 
pentru că văd ce se petrece în fiecare clipă, nu în. Mine, 
Doamne fereşte! Ci în jurul meu. 

— Oh! Nu, nu strigă străina, lumea s-a terminat pentru 
mine; am pierdut tot ceea ce m-ar fi putut face să iubesc 
lumea; nu, doamnă, fiţi liniştită, n-o voi regreta niciodată. 
Oh! Sunt sigură... Sunt foarte sigură... Niciodată! 

— Aşadar de ceea ce vă plângeţi este mai grav? În locul 
unei iluzii aţi pierdut o realitate? V-aţi despărţit pentru 
totdeauna de un soţ, de un copil, de... Un prieten? Oh! 
Atunci vă plâng cu adevărat, doamnă, căci înseamnă că 
inima dumneavoastră este străpunsă dintr-o parte în alta, 
durerea dumneavoastră nu se mai poate vindeca; veniţi, 
atunci, la noi, doamnă. Dumnezeu vă va consola, căci el va 
înlocui prin noi, care formăm o mare familie, o turmă al 
cărui păstor este el, vă va înlocui, zic, prietenii sau părinţii 


pe care i-aţi pierdut şi, adăugă călugăriţa în şoaptă, dacă n- 
o să vă poată consola, ceea ce de asemenea este posibil, ei 
bine! Atunci vă va rămâne ca ultimă mângâiere să plângeţi 
împreună cu mine, căci eu am venit aici ca şi 
dumneavoastră, ca să găsesc consolarea, pe care încă n-am 
găsit-o. 

— Vai! Strigă străina, ce vorbe mie-e dat să aud? În felul 
acesta se sprijină nenorociţii? 

— Doamnă, spuse stareţa, întinzând mâna spre tânăra 
femeie ca pentru a îndepărta reproşul care i se făcuse, nu 
vorbiţi de nenorociri în faţa mea; nu ştiu cine sunteţi, nu 
ştiu ce vi s-a întâmplat, dar dumneavoastră nu cunoaşteţi 
adevărata nenorocire. 

— Oh! Strigă necunoscuta cu un accent atât de dureros 
încât stareţa tresări, nu mă cunoaşteţi, doamnă, căci dacă 
m-aţi cunoaşte, nu mi-aţi vorbi aşa. De altfel dumneavoastră 
nu puteţi judeca gradul suferinţei mele, căci pentru asta ar 
fi trebuit să suferiţi ceea ce sufăr eu. Până atunci, 
adăpostiţi-mă, primiţi-mă, deschideţi-mi uşa casei lui 
Dumnezeu şi judecind după lacrimile şi jalea mea, după 
spaima mea din fiecare zi, o să vedeţi dacă sunt nenorocită 
cu adevărat. 

— Dar, spuse stareţa, vă înţeleg, după accent, vă înţeleg 
după tânguire, că aţi pierdut pe bărbatul pe care-l iubiţi, 
nu-i aşa? 

Străina oftă adânc şi-şi frânse mâinile. 

— Oh! Da, da! Spuse ea. 

— Ei bine! Pentru că vreţi, intraţi, dar vă previn, în cazul 
că şi dumneavoastră veţi suferi pe cât sufăr eu, că nu veţi 
găsi aici, în această mănăstire decât două ziduri mereu 
aceleaşi, necruțătoare care, în loc să ne îndrepte gândurile 
spre cer, unde ar trebui să se înalțe, vor ajunge mereu la 
pământ, de care veţi fi despărțită, căci nimic nu se stinge 
acolo unde circulă sângele, bate pulsul şi inima iubeşte; căci 
oricât credem noi că suntem izolate şi ascunse, morţii ne 


cheamă din adâncul mormintelor lor. De ce părăsiţi locul în 
care sunt înmormântați morţii dumneavoastră? 

— Pentru că tot ce am iubit pe lume este aici, răspunse 
necunoscuta, cu vocea sugrumată, aruncându-se la 
picioarele stareţei care o privea uluită. Acum când v-am 
spus secretul meu, sora mea, acum puteţi să vă daţi seama 
de durerea mea, maica mea. Vă rog în genunchi, îmi vedeţi 
lacrimile, acceptaţi sacrificiul pe care i-l fac lui Dumnezeu, 
sau mai curând acceptaţi favoarea pe care v-o solicit. Este 
înmormântat în biserica din Peyssac, lăsaţi-mă să plâng pe 
mormântul lui, este aici. 

— Cine este aici? Ce mormânt? De cine vorbiţi? Ce vreţi să 
spuneţi? Strigă maica superioară femeii îngenunchiate, la 
care privea aproape cu groază. 

— Când eram fericită, continuă pocăita atât de încet încât 
vocea abia i se auzea din cauza adierii vântului trecând 
printre ramuri, şi am fost foarte fericită, mi se spunea 
Nanon de Lartigues. Acum mă cunoaşteţi şi ştiţi ce vă 
implor. 

Maica superioară sări în picioare de parcă ar fi împins-o 
un resort nevăzut şi cu ochii la cer, cu mâinile împreunate, 
rămase un moment mută şi palidă. 

— Oh! Doamnă, vorbi ea, în cele din urmă, cu o voce în 
aparenţă destul de calmă, dar în care se simţea totuşi 
tremurul unei ultime emoţii. Oh! Doamnă, când îmi cereaţi 
să veniţi aici să plângeţi pe un mormânt, nici 
dumneavoastră nu mă cunoşteaţi pe mine. Nu ştiţi că am 
plătit cu libertatea mea, cu fericirea mea pe lumea aceasta, 
cu totate lacrimile inimii mele, trista bucurie pe care îmi 
cereţi să o împart cu dumneavoastră? Dumneavoastră 
sunteţi Nanon de Lartigues; pe vreme când aveam un 
nume, mie mi se spunea vicontesa de Cambes. 

Nanon scoase un strigăt, se apropie de maica superioară îi 
ridică gluga sub care se ascundeau ochii stinşi ai călugăriţei 
şi-şi recunoscu rivala. 


— Ea el murmură Nanon. Ea care era aşa de frumoasă 
când venise la Saint-Georges! Ah! Sărmana femeie! 

Cu ochii aţintiţi asupra vicontesei, făcu un pas înapoi, dând 
mereu din cap. 

— Oh! Strigă vicontesa, la rândul său, minată de satisfacția 
care ne-o dă mândria că noi ştim să suferim mai mult şi mai 
bine decât alţii. Oh! Mi-aţi spus un cuvânt care mi-a făcut 
mult bine! Oh! Va să zică am suferit atât de mult încât sunt 
cumplit de schimbată; va să zică am plâns mult; va să zică 
eu sunt mai nenorocită decât dumneavoastră, pentru că 
dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi încă frumoasă. 

Şi vicontesa înălţă spre cer, de parcă l-ar fi căutat pe 
Canolles, ochii ei strălucind de prima rază de bucurie care 
se răsfrângea în ei în lumina de lună. 

În genunchi, Nanon îşi ascunse faţa în mâini şi izbucni în 
hohot. 

— Vai, doamnă! Spuse ea, nu ştiam cui mă adresez, pentru 
că de o lună nu ştiu nimic din tot ce s-a petrecut şi asta, 
desigur mi-a păstrat frumuseţea. Acum iată-mă; nu vreau 
nici pe departe să vă fac geloasă până şi în moarte; cer să 
fiu primită aici ca cea mai umilă dintre călugăriţe; veţi face 
din mine tot ce vreţi, veţi avea împotriva mea disciplina, 
carcera, „În pace”, dacă n-am să vă ascult cu supunere. 
Însă cel puţin, din când în când, adăugă ea cu tremur în 
glas, lăsaţi-mă să văd locul unde odihneşte omul pe care l- 
am iubit atât de mult, amândouă. Nu-i aşa? 

Şi se prăvăli pe iarbă gâfiind şi fără putere. 

Vicontesa nu răspunse; rezemată de trunchiul unui arțar 
de care se sprijinise ca să nu se prăbuşească, părea, şi ea, 
gata să-şi dea sfârşitul. 

— Oh! Doamnă! Doamnă! Strigă Nanon, nu-mi răspundeţi, 
mă refuzaţi! Ei bine, o singură comoară îmi mai rămâne; 
poate, n-aveţi nimic de la el. Eu am ceva, ei bine, acceptaţi- 
mi cererea, ca această comoară să fie a dumneavoastră. 

Şi scoțând de la piept un medalion mare, agăţat de un lanţ 
de aur, îl oferi doamnei de Cambes. Medalionul rămase 


deschis în mâna lui Nanon de Lartigues. 

Claire scoase un strigăt şi se repezi la relicvă, sărutând 
şuviţa de păr cu atâta înfocare încât se părea că tot sufletul 
îi ajunsese pe buze ca să participe şi el la acest sărut. 

— Ei bine! Spuse Nanon, continuând să rămână în 
genunchi şi înăbuşindu-se, credeţi că aţi suferit vreodată 
mai mult decât sufăr eu în clipele astea? 

— Oh! Luaţi-l, doamnă, spuse vicontesă de Cambes, 
ridicând-o şi curpinzând-o în braţe, vino, vino, soră, căci vă 
iubesc mai mult decât orice pe lume, de când ai împărţit cu 
mine această comoară. 

Şi aplecându-se spre Nanon, o ridică cu blândeţe şi atinse 
cu buzele ei arse, obrazul celei care îi fusese rivală. 

— Oh! Veţi fi cu adevărat sora şi prietena mea, spuse ea. 
Da, da, vom trăi şi vom muţi împreună vorbind de el şi 
rugându-ne pentru el. Veniţi, veniţi, aveţi dreptate, doarme 
aproape de aici, în biserica noastră: este singura favoare pe 
care am putut s-o obţin de la acea căreia i-am consacrat 
toată viaţa. Dumnezeu s-o ierte! 

Cu aceste cuvinte, Claire o luă de mână pe Nanon de 
Lartigues, şi uşor, atât de uşor încât părea că abia ating 
iarba, se apropiară de păduricea de tei şi de brazi în spatele 
căreia era ascunsă biserica. 

Vicontesa o conduse pe Nanon la o capelă în mijlocul 
căreia se ridica, cu câteva degete deasupra podelei, o 
simplă piatră, pe care era gravată o cruce. 

Fără să spună un cuvânt, doamna de Cambes se mulţumi 
să întindă mâna spre piatră. 

Nanon îngenunchie şi sărută marmora. Doamna de 
Cambes se sprijini de altar sărutând bucla din medalion. 
Una încerca să se obişnuiască de pe acum cu moartea, 
cealaltă încerca să-şi amintească pentru ultima dată de 
viaţă. 

Un sfert de oră mai târziu, cele două femei se îndreptau 
spre casă. În afară de timpul pe care l-au folosit ca să se 


roage, n-au întrerupt nici un moment tăcerea lor de 
moarte. 

— Doamnă, spuse vicontesă, începând din momentul 
acesta aveţi chilia dumneavoastră în această mănăstire; o 
vreţi pe aceea care este lângă chilia mea? Vom fi mai 
aproape una de alta. 

— Vă sunt adânc îndatorată, doamnă, spuse Nanon de 
Lartigues, pentru propunerea pe care mi-o faceţi şi o 
accept cu recunoştinţă, dar înainte de a părăsi lumea 
pentru totdeauna, permiteţi-mi să spun un ultim adio 
fratelui meu care mă aşteaptă la poartă şi care e şi el adânc 
îndurerat. 

— Oh! Doamne! Spuse doamna de Cambes amintindu-şi, 
fără să vrea, că salvarea lui Cauvignac costase viaţa 
tovarăşului său de captivitate, duceţi-vă, sora mea, duceţi- 
vă. 

Nanon ieşi. 

FRATE ŞI SORĂ. 

Nanon spuse adevărul, Cauvignac o aştepta, aşezat pe o 
piatră, alături de calul său pe care-l privea cu tristeţe, în 
timp ce calul însuşi, păscând iarba până unde îi permitea 
lungimea frâului, ridica din când în când capul, privindu-şi 
stăpânul cu ochii lui inteligenţi. 

În faţa aventurierului trecea drumul plin de praf care, la 
vreo leghe mai departe, se pierdea într-o pădurice de ulmi, 
încât părea că porneşte de la mânăstire ca să se piardă în 
nemărginire. 

S-ar fi putut spune, şi poate că aventurierul nostru se va fi 
gândit şi el, oricât de puţin înclinat ar fi fost spre filosofare, 
că aici era viaţa lumească, iar agitația ei Se stingea cu 
umilinţă în faţa acestei porţi peste care străjuia o cruce. 

În adevăr, Cauvignac ajunsese la un asemenea grad de 
sensibilitate încât, pe bună dreptate, s-ar fi putut susţine că 
se gândea la asemenea lucruri. 

Dar pentru o fire ca a lui, se uitase prea mult în această 
visare sentimentală. Îşi reaminti atunci de demnitatea lui de 


bărbat, şi-i păru rău că dăduse dovadă de atâta slăbiciune. 

— Cum adică eu care sunt superior, ca inteligenţă, tuturor 
acestor oameni inimoşi, să nu le pot fi egal măcar ca inimă 
sau mai degrabă în cusururile inimii? Ce dracu! Richon, a 
murit, e adevărat! Canolles a murit şi el, şi asta e adevărat, 
dar eu trăiesc şi după mine, aceasta mi se pare că este 
lucru cel mai important. 

Da, însă tocmai pentru că trăiesc, gândesc şi gândind îmi 
aduc aminte şi amintindu-mi sunt trist. Bietul Richon! Un 
căpitan atât de viteaz! Bietul Canolles! Un gentilom atât de 
frumos! Spânzuraţi amândoi şi asta, mii de tunete! Din 
cauza mea, din cauza lui Roland Cauvignac; of! E foarte 
trist, mă înăbuş. 

Fără să mai ţin seama că sora mea, care n-a prea avut 
ocazia să se laude de multe ori cu mine, neavând acum nici 
un motiv să mă mai menajeze, după moartea lui Canolles şi 
după ce a făcut prostia să o rupă cu domnul d'Epernon; 
fără să mai pun la socoteală că sora mea trebuie să fie 
supărată de moarte pe mine şi că de îndată ce o să aibă un 
moment liber, o să profite de el ca să mă dezmoştenească 
din timpul vieţii. 

În asta constă adevărul meu ghinion şi nu în amintirile 
astea afurisite care se ţin scai de mine. Canolles, Richon, 
Richon, Canolles, ei şi? N-am văzut eu sute de oameni 
murind şi ce, ei nu erau tot oameni? Oh! Mi-e indiferent, pe 
onoarea mea, sunt momente când cred că-mi pare rău că n- 
am fost şi eu spânzurat împreună cu el, măcar aş fi fost ucis 
într-o companie de calitate, pe când aşa cine ştie în ce 
tovărăşie voi muri? 

În momentul acela, clopotul mânăstirii bătu ora şapte; 
zgomotul acesta îl trezi pe Cauvignac la relitate; iar 
clopotul îi aminti că sora lui îi spusese s-o aştepte până la 
ora şapte iar clopotul îi amintea acum că Nanon trebuie să 
apară dintr-un moment în altul, iar el trebuie să-şi joace 
jolul de consolator până la capăt. 


În adevăr, poarta se deschise şi Nanon apăru. Străbătu 
curtea aceea în care ar fi putut aştepta şi Cauvignac, dacă 
ar fi vrut, pentru că acolo li se permitea şi străinilor să 
pătrundă, fiind un loc, nu complet profan, dar nici sacru. 

Însă aventurierul refuzase să pătrundă până acolo, 
spunând că vecinătatea mănăstirilor şi mai ales a 
mănăstirilor de maici îi dădeau gânduri urâte, aşa că 
preferase să aştepte în drum, în faţa porţii. 

La zgomotul paşilor care făceau să scârţie nisipul sub ei, 
Cauvignac se întoarse şi o zării pe Nanon, de care îl 
despărţea doar grilajul porţii. 

— Ah! Spuse el cu un suspin adânc, iată-te, în sfârşit, 
surioară dragă. Când văd porţile astea nefericite că se 
închid în urma vreunei biete femei, parcă aş vedea 
aşezându-se lespedea pe mormântul unei moarte şi de 
aceea nu mă aştept s-o mai văd decât ori în rasa de 
călugăriţă novice, ori înfăşurată în giulgiul morţii. 

Nanon surâse trist. 

— Bine! Spuse Cauvignac, nu mai plângi şi asta e ceva. 

— E adevărat, spuse Nanon, nu mai pot să plâng. 

— Dar poţi să mai surâzi, cu atât mai bine. Cu voia 
dumitale o să plecăm, nu-i aşa? Nu ştiu cum se face, dar 
locul acesta îmi inspiră tot felul de gânduri. 

— Salvatoare? Întrebă Nanon. 

— Salvatoare? Crezi? Bine. Să nu mai vorbim despre asta; 
sunt fericit că socoteşti gândurile acestea aşa cum ai spus; 
cred că ţi-ai făcut o provizie serioasă, dragă soră, şi n-ai să 
mai ai multă vreme nevoie să vii să mai iei. 

Nanon nu-i răspunse, se gândea. 

— Printre aceste gânduri salvatoare, spuse Cauvignac, 
îndrăznind o întrebare, sper că ai cuprins şi uitarea 
insultelor, nu? 

— Am cuprins uitarea, sau cel puţin iertarea. 

— Mi-ar fi plăcut mai mult uitarea, dar n-are importanţă; 
nu trebuie să fim prea exigenţi când suntem într-o situaţie 


proastă. Ai să-mi ierţi necazurile pe care ţi le-am făcut, 
surioară. 

— 'Ţi le-am iertat, răspunse Nanon. 

— Ah! Asta mă bucură, spuse Cauvignac, aşadar de acum 
încolo n-ai să te mai uiţi la mine cu silă? 

— Nu numai fără silă, dar chiar cu plăcere. 

— Cu plăcere? 

— Da, prietene. 

— Eu, prietenul tău? Ei bine, Nanon, iată un nume care 
îmi face plăcere, mai cu seamă că mi-l dai din obligaţie, cum 
eşti obligată să mă numeşti fratele tău, aşadar îmi îngădui 
să stau în apropierea ta? 

— Oh! Nu am spus asta, răspunse Nanon, sunt situaţii 
imposibile pe care trebuie să le respectăm amândoi. 

— Înţeleg, spuse Cauvignac cu un oftat mai adânc decât 
primul. Exilat! Mă exilezi, nu-i aşa? N-am să te mai văd. Ei 
bine, chiar dacă faptul de a nu te mai vedea mă îndurerează 
mult, ştiu că merit asta, Nanon, pe onoarea mea, şi m-am 
condamnat singur. De altfel, ce să mai caut în Franţa, când 
s-a făcut pace, când Guyana ei pacificată, când regina şi 
doammna de Conde vor redeveni cele mai bune prietene 
din lume? Or eu nu mă încânt cu ideea să cred că sunt în 
bune graţii ale unuia sau alteia din cele două prințese. Cel 
mai bun lucru pe care îl am de făcut, este să mă exilez, aşa 
cum spui tu; aşadar, surioară spune-i adio acestui veşnic 
călător. E război în Africa; domnul de Beaufort se duce să se 
lupte cu necredincioşii, am să plec cu el. Deşi, ca să-ţi spun 
drept, mi se pare că necredincioşii au o sută de ori mai 
multă dreptate decât credincioşii; dar n-are nici o 
importanţă, asta este treaba regilor şi nu a noastră. Acolo 
poţi fi ucis, asta-mi trebuie. Şi mă voi duce, ai să mă urâşti 
mai puţin când ai să mă şti mort. 

Nanon, care tot timpul acestui flux de cuvinte ascultase cu 
capul aplecat, îşi ridică ochii mari către Cauvignac. 

— Este adevărat? Întrebă ea. 

— Ce anume? 


— La ce te gândeşti, dragă frate. 

Cauvignac se lăsase furat de discursul său ca un om care 
lipsit de o sensibilitate adevărată, se înfierbântă în mod 
obişnuit la zăngănitul propriilor sale cuvinte: întrebare lui 
Nanon îl trezi la realitate. Şi atunci o întrebă chiar el ca să 
vadă dacă trebuia să cadă din această afectare în vreo 
situaţie mai prozaică. 

— Ei bine, da, surioară dragă, jur, pe ce? Nu ştiu. Dar, uite, 
jur pe cuvântul lui Cauvignac că sunt foarte trist şi de 
nenorocit de la moartea lui Richon şi mai ales de la... În 
sfârşit uite, adineaori, stând pe piatra asta, îmi făceam fel 
de fel de gânduri ca să-mi oţelesc inima, pe care n-am auzit- 
o vorbind până acum şi care a început acum nu numai să 
bată, dar, să vorbească, să strige, să piângă. Spune-mi, 
Nanon, astea sunt ceea ce se cheamă remuşcări? 

Strigătul, acesta fu atât de dureros, cu toată sălbăticia 
caraghioasă cu care fusese spus, încât Nanon îşi dădu 
seama că venea din adâncul sufletului. 

— Da, spuse ea, astea sunt remuşcări, dar eşti mai bun 
decât aş fi crezut. 

— Ei bine! Spuse Cauvignac, dacă e vorba că sunt 
remuşcări, am să plec în tabără la Gigery. Ai să-mi dai ceva 
pentru drum> şi pentru echipament, nu-i aşa surioară? Aş 
putea să iau şi necazurile tale cu mine? 

— Na-ai să pleci nicăieri, prietene, răspunse Nanon, iar de 
acum încolo ai să trăieşti în belşugul pe care ţi-l rezervă un 
destin binevoitor. De vreo zece ani lupţi cu mizeria, fără să 
mai vorbesc de pericolele prin care ai trecut şi care sunt 
fireşti în viaţa unui soldat; de data asta ai câştigat viaţa pe 
care un altul a pierdut-o. Dumnezeu a vrut să trăieşti şi 
dorinţa mea, de acord cu această voinţă, este să trăieşti 
fericit chiar de azi înainte. 

— Ce spui, surioară dragă? Întrebă Cauvignac, ce vrei să 
spui cu asta? 

— Vreau să spun că ai să te duci la casa mea din Libourne, 
înainte de a fi prădată. Ai să găseşti acolo, într-un dulap 


secret din spatele oglinzii de Veneţia... 

— În dulapul secret? Întrebă Cauvignac. 

— Da, îl ştii, nu-i aşa? Întrebă Nanon cu un surâs abia 
schiţat, n-ai luat din acest dulap cele două sute de pistoli, 
luna trecută? 

— Nanon, crede-mă că aş fi putut lua mai mult dacă aş fi 
vrut, căci dulapul acela era plin de aur, dar n-am luat decât 
numai suma de care avusesem nevoie. 

— Este adevărat, spuse Nanon şi, dacă asta poate să te 
scuze în proprii dumitale ochi, mă grăbesc s-o afirm. 

Cauvignac roşi şi-şi cobori privirea. 

— Oh, Doamne! Spuse Nanon, să nu ne mai gândim la 
asta, ştii bine că te iert. 

— Dovada? Spuse Cauvignac. 

— Dovada? Iat-o! Te vei duce la Libourne, vei deschide 
dulapul acela şi vei găsi acolo tot ce am mai putut strânge 
din toată averea mea: douăzeci de mii de scuzi de aur. 

— Ce să fac cu ei? 

— Ia-i. 

— Dar cui îi destinezi aceşti douăzeci de mii de scuzi? 

— 'Ţie, fratele meu, este tot ce mai am, căci după cum ştii, 
când l-am părăsit pe domnul d'Epernon, necerând nimic 
pentru mine, casele şi pământurile mi-au fost eonfiscate. 

— Ce spui, dragă soră? Strigă Cauvignac încremenit, ce-ţi 
trece prin minte? 

— Ceea ce ţi-am spus, Roland, să iei pentru tine cei 
douăzeci de mii de scuzi. 

— Să-i iau eu? Şi tu? 

— Eu n-am nevoie de aceşti bani. 

— Ah, da, înţeleg, mai ai şi alţii, foarte bine. Însă suma este 
enormă, surioară, gândeşte-te, e prea mult pentru mine, cel 
puţin dintr-o dată. 

— Nu mai am alţi bani, îmi opresc doar bijuteriile. Aş fi 
vrut să ţi le dau şi pe astea, dar ele constituie zestrea mea 
ca să intru în această mănăstire. 

Cauvignac surprins, sări ca ars. 


— În mănăstirea aceasta! Strigă el; tu, sora mea, vrei să 
intri ia mănăstire? 

— Da, prietene. 

— Ah! În numele cerului, nu face aşa ceva, surioară. 
Mănăstirea! Nu ştii cât de plicticos este acolo. Îţi spun eu, 
ea am fost la seminar şi ştiu. Mănăstirea! Nanon, să nu faci 
una ca asta, ai să mori. 

— Aşa şi sper, spuse Nanon. 

— Soră dragă, cu preţul acesta nu vreau banii tăi, mă 
înţelegi. Cordieu m-ar arde. 

— Roland, adăugă Nanon, nu intru aici ca să te 
îmbogăţeşti tu, ci ca să mă fac fericită. 

— Oh! Asta e nebunie, spuse Cauvignac, sunt fratele tău, 
Nanon şi n-aş suporta asta. 

— Inima mea este de mult aici, Roland, ce să facă trupul 
meu în altă parte. 

— Este îngrozitor să te gândeşti la aşa ceva, spuse 
Cauvignac. Oh! Sora mea, buna mea Nanon, fle-ţi milă! 

— Nici un cuvânt mai mult, Roland. Mă auzi? Banii sunt ai 
tăi, foloseşte-i cât mai bine, căci sărmana ta Nanon nu va 
mai putea să-ţi dea alţii, nici de voie, nici de nevoie. 

— Dar ce ţi-am dat eu, ca să fii atât de bună cu mine? 

— Singurul lucru pe care l-aş fi putut aştepta, singurul pe 
care mi l-aş fi dorit, cel mai mare dintre toate, acela pe care 
mi l-ai adus de la Bordeaux în seara în care a murit el şi eu 
n-am putut să mor. 

— Ah! Da, spuse Cauvignac, îmi aduc aminte, bucla aceea 
de păr... 

Aventurierul lăsă capul în pământ; simţea sub pleoape o 
senzaţie necunoscută de elpână atunci. 

Şi duse mâna la ochi. 

— Altul ar plânge, spuse el, eu nu ştiu să plâng, dar în 
realitate sufăr tot atât de mult, dacă nu chiar mai mult. 

— Adio, fratele meu, adăugă Nanon întinzând mâna 
tânărului bărbat. 


— Nu, nu, nu! Spuse Cauvignac. N-am să-ţi spun niciodată 
adio, de bună voie. Teama te face să intri la mănăstire? 
Lasă! Vom părăsi Guyana, vom străbate lumea împreună. Şi 
eu port o săgeată înfiptă în inimă, şi o voi purta 
pretutindeni cu mine, iar durerea pe care mi-o lasă mă face 
să-ţi înţeleg mai bine durerea. Tu ai să-mi vorbeşti de el, eu 
am să-ţi vorbesc de Richon. Ai să plângi şi, poate, am să 
ajung să plâng şi eu; mi-ar face atât de bine. Ai vrea să 
ne'retragem într-un pustiu? Te voi sena cu tot respectul, 
căci eşti cu adevărat o fată sfântă. Vrei să mă călugăresc? 
Nu, n-aş putea, mărturisesc sincer. Însă nu intra nici tu la 
mănăstire, nu-mi spune aido! 

— Adio, fratele meu! 

— Vrei să rămân în Guyana, în ciuda bordelezilor, a 
gasconilor şi a întregii lumi? Compania mea nu o mai am, 
dar îi mai am pe Ferguzon, pe Barrabas şi pe Carrotel. 
Împreună, noi patru, vom putea face mult. Te vom păzi şi 
nici regina nu va fi mai bine păzită decât tine. lar dacă 
totuşi ar ajunge cineva să se atingă de un fir de păr din 
capul tău, atunci vei putea spune: toţi patru au murit: 
„Reguiescant în pace”. 

— Adio, spuse ea. 

Cauvignac se pregătea să răspundă cu alte noi rugăminţi, 
când se auzi zgomotul unei căleşti care venea pe drum. 

Înaintea caleştii călărea un curier purtând livreaua 
reginei. 

— Ce este asta? Întrebă Cauvignac întorcându-se spre 
drum, dar fără să lase mâna sorei sale care-i strângea mâna 
lui, printre zăbrelele porţii. 

Caleaşca, aşa cum se obişnuia în vremea aceea, cu 
blazoanele masive şi cu panourile laterale deschise, era 
trasă de şase cai şi ducea opt persoane în jurul cărora se 
agita o întreagă lume de lachei şi de paji. 

În urma caleştii venea garda şi curtezanii călări. 

— Faceţi loc! Faceţi loc! Strigă curierul lovind cu biciul în 
calul lui Cauvignac, care sta, totuşi, deoparte, la marginea 


drumului, plin de modestie. 

Calul ţâşni, speriat. 

— Ei! Prietene, strigă Cauvignac, lăsând mâna sorei sale, 
te rog, fii atent la ceea ce faci. 

— Faceţi loc reginei! Striga curierul continuându-şi 
drumul. 

— Regina! Ah! Drace! Spuse Cauvignac, n-o să am vreo 
neplăcere şi din partea asta. 

Şi se lipi cât mai aproape de perete, ţinând calul de frâu. 

În momentul acela se rupse un şleau iar vizitiul cu o 
zmucitură puternică forţă caii să se oprească. 

— Ce s-a intimpiat, se auzi o voce care se distingea printr- 
un puternic accent italian, şi de ce te-ai oprit? 

— S-a rupt un şleau, monseniore, răspunse vizitiul. 

— Deschideţi, deschideţi! Strigă aceeaşi voce. 

Doi lachei se repeziră, deschiseră portiera, dar înainte de 
a fi coborât scăriţa, omul cu accent italian se şi coborâse. 

— Ah! Ah! Il signor Mazarin, spuse Cauvignac, mi se pare 
că nu s-a lăsat rugat ca să coboare primul. 

După el cobori regina. 

După regină, domnul de La Rochefoucauld. 

Cauvignac se frecă la ochi. 

După domnul de La Rochefoucauld, domnul d'Epernon. 

— Ah! Ah! Spuse aventurierul, de ce nu a fost spânzurat 
cumnatul acesta în locul celuilalt? 

După domnul d'Epernon, domnul de La Meilleraye. 

După domnul de La Meilleraye, ducele de Bouillon. 

Apoi două doamne de onoare. 

— Auzisem eu că nu se mai luptă intre ei, dar nu ştiam că 
s-au împăcat aşa de bine. 

— Domnilor, spuse regina, în loc de a aştepta aici până se 
repară şleaul, n-aţi vrea să facem câţiva paşi pe jos? E atât 
de frumos şi aerul de seară este atât de proaspăt. 

— La ordinul majestăţii voastre, spuse domnul de La 
Rochefoucauld, înclinându-se. 


— Veniţi lângă mine, duce, îmi veţi spune câteva din 
frumoasele dumneavoastră maxime. Trebuie să fi scris 
multe, de când nu ne-am mai văzut. 

— Daţi-mi braţul dumneavoastră, duce, se adresă Mazarin 
domnului de Bouillon, ştiu că suferiţi de gută. 

Domnul d'Epernon şi domnul de La Meilleraye veneau îu 
urmă vorbind cu cele două doamne de onoare. 

Toată lumea aceasta râdea şi se veselea în razele călduţe 
ale soarelui gata să apună, asemeni unui grup de prieteni 
reuniți la o serbare. 

— Mai e mult de aici până la Bourcy? Întrebă regina; 
dumneavoastră, domnule de La Rochefoucauld puteţi să-mi 
spuneţi, pentru că aţi studiat regiunea. 

— Trei leghe, doamnă, ajungem cu siguranţă înainte de 
nouă. 

— Foarte bine, iar mâine vă duceţi dis de dimineaţă s-o 
anunţaţi pe scumpa noastră vară, doamna de Conde, că 
vom fi fericiţi să o vedem. 

— Majestatea voastră, spuse ducele d'Epernon vede pe 
călăreţul acela frumos care a întors faţa spre zid şi a 
observat şi pe doamna aceea care era la gard şi a fugit când 
ne-a văzut coborând din trăsură? 

— Da, spuse regina, am văzut totul. Se pare că se 
distrează foarte plăcut la mănăstirea Sainte-Radegonde de 
Peyssac. 

În momentul acela, trăsura reparată plecă în trapul cailor 
ca să-i ajungă din urmă pe iluştrii călători care între timp 
ajunseră la vreo douăzeci de paşi dincolo de mănăstire. 

— Haideţi, domnilor, să nu ne obosim spuse regina, ştiţi că 
regele ne oferă muzică astă seară. 

Şi toţi se urcară în trăsură iar hohotele lor de râs se 
pierdură curând în zgomotul roţilor. 

Cauvignac, uimit de contrastul groaznic dintre veselia 
zgomotoasă care trecea gălăgioasă, prin faţa acestei dureri 
mute, închisă între zidurile mănăstirii, îi privi cum se 


depărtează. Apoi când îi pierdu din vedere îşi zise în sinea 
lui. 

„Mi-e indiferent, dar sunt mulţumit că ştiu un lucru şi 
anume că oricât de rău aş fi, sânl oameni încă mult mai răi 
decât mine, şi pe Sfânta Maria, am să încerc să nu existe 
persoană care să se poată compara cu mine. Acum că sunt 
bogat, îmi va fi uşor”. 

Şi se întoarse spre grilajul porţii ca să-şi ia rămas bun de 
la Nanon. Dar după cum am spus, Nanon dispăruse. 

Oftând, încălecă, aruncă o ultimă privire spre mănăstire şi 
porni în galop spre Libourne, în direcţia opusă în care 
dispăruse trăsura cu ilustrele personaje care au jucat un rol 
important în povestirea noastră. 

Poate le vom mai întâlni cândva; fiindcă această pretinsă 
pace, slab cimentată prin sângele lui Richon şi al lui 
Canolles, nu era, în realitate, decât o suspendare 
temporară de arme, căci războiul femeilor încă nu se 
sfârşise. 


SFÂRŞIT 


1 Orgon - tipul omului încăpățânat, care nu vrea să cedeze 
nici în faţa evidenţei. Personaj principal în „Iartuffe” de 
Moliere. 

2 Geronte - personaj ridiculizat de Moliere, desemnând 
întotdeauna un bătrân slab şi credul.