Samantha Bailey — Fata de pe peron

_M. BALLEY— 


SAMANTHA M. BAILEY 


FATA DE PE PERON 


Original: Woman on the Edge (2019) 


Traducerea: 
CODRINA VODNIȚCHI 
prin LINGUA CONNEXION 


virtual-project.eu 


VP - 


Nu pot fi exprimate în cuvinte puterea și frumuseţea, și 
eroismul și măreţia iubirii unei mame; nu scade atunci 
când bărbaţii renunţă, și devine mai puternică atunci 
când bărbaţii obosesc, și, dincolo de pierderea averilor 
pământești, își trimite impetuoasă strălucirea ca o stea 
în paradis. 


Edwin Hubbell Chapin 


VP-3 


CAPITOLUL UNU 


MORGAN 


Luni, 7 august 


— la-mi copilul. 

Tresar la auzul unei voci fragile, hârșâite. Stau pe peron așa 
cum fac în fiecare zi după muncă, așteptând să sosească 
metroul. Obișnuiam să încerc să le zâmbesc oamenilor, dar 
acum sunt mai rezervată. De când a murit soțul meu, Ryan, 
nimeni nu mai știe cum să se poarte cu mine, iar eu nu știu cum 
să mă port cu ceilalţi. De obicei îmi văd de treaba mea, ţin capul 
plecat, de aceea vocea mă surprinde. 

Îmi ridic privirea. Am crezut că femeia vorbea cu o prietenă, 
dar nu este așa. Este neîngrijită, îmbrăcată cu pantaloni de yoga 
negri, decolorați și un tricou alb pătat. Este singură și vorbește 
cu mine. 

Cu o mână, ţine strâns la piept un copil care doarme. Acum 
știe că mi-a captat atenţia. Se împinge în mine și geanta ei mă 
lovește în șold. Apoi își înfige unghiile ascuţite în încheieturile 
mele dezgolite. 

— Te rog, ia-mi copilul. 

Spatele îmi îngheaţă de frică în ciuda căldurii înăbușitoare din 
stația Grand/State. Femeia este pe margine, și așa sunt și eu - 
literalmente, cel puţin. Stau mereu pe marginea peronului astfel 
încât să urc prima în metrou. O împingere puternică este tot ce 
mi-ar trebui să cad pe șine. Chiar dacă la fel de întunecată cum 
au fost ultimele optsprezece luni, de când am devenit 
ostracizată după sinuciderea lui Ryan, mi-am făcut singură o 
nouă viaţă. Nu vreau să se sfârșească aici. 

Îmi extrag ușor braţul din strânsoarea ei puternică. 

— Scuze, ai putea... 

Ea pășește și mai aproape de mine, atât de aproape încât 
sunt pe banda albastră. Ochii ei sunt sălbatici, buzele 
însângerate și pline de răni ca și cum și le-ar fi mușcat. In mod 


VP-4 


clar, are nevoie de ajutor. Îmi trag părul lung, negru, în jurul 
feţei, cobor privirea spre plăcile gri pestriţe și spun: 

— Ar trebui să ne dăm un pic înapoi. Aici. 

Întind o mână pentru a o ghida departe de margine, dar ea nu 
vrea să se miște. 

Mă face să mă simt atât de agitată. Ca asistent social 
recunosc semnele primejdiei, semne pe care ar fi trebuit să le 
observ și la Ryan. Dacă n-aș fi fost soția care nu m-am gândit 
niciodată că voi deveni - loială, obtuză, oarbă - poate că soțul 
meu s-ar fi predat și ar fi primit ajutor înainte de a fi prea târziu. 
Poate ar fi înțeles că și dacă ar fi fost găsit vinovat de fraudă, ar 
fi putut pierde mult mai multe. Chiar viaţa însăși. Dacă aș fi 
observat mai devreme ceva, nu aș mai plăti pentru crimele pe 
care nici măcar nu am știut că el le-a comis până să moară. 

Poate chiar aș fi și eu o mamă, acum, ca această femeie din 
faţa mea. 

Arată îngrozitor. Smocurile de bucle întunecate, încâlcite îi 
atârnă de parcă părul ei a fost tocat cu drujba. 

— Te-am urmărit, îmi spune cu o voce sugrumată. 

Strânge copilul adormit atât de tare, prea tare, încât mă tem 
pentru siguranţa lui. Ochii femeii - înconjurați de cercuri atât de 
întunecate de parcă ar fi fost lovită cu pumnul - privesc în jur. 

— Cauţi pe cineva? Ar trebui să te întâlnești cu cineva aici? 

Apoi mă blestem pentru implicare, când ar trebui doar să îi 
dau numărul de telefon al șefei mele Kate de la Haven House, 
adăpostul pentru femei unde lucrez. Nu mai sunt consilier 
principal și avocat șef la adăpost. Am fost retrogradată în 
funcţia de șef de birou. Mi-aș dori să nu îl și întâlnit vreodată pe 
Ryan. Mi-aș dori să nu mă fi îndrăgostit niciodată de zâmbetul 
lui șmecher și de umorul lui autocritic. Dar nu am ce să fac. Încă 
mai am un job. Nu am făcut nimic râu, cu toate acestea am 
pierdut foarte mult, inclusiv încrederea celorlalţi. Increderea 
mea în mine. 

Ea nu este clienta mea la consiliere. Cine sunt eu să consiliez 
pe cineva? 

Ochii bântuiţi ai femeii se întorc la mine și pe fața ei palidă 
apare o expresie terorizată. 

— Să o protejezi. 

Copilul se trezește, nasul micuţ și gura apasă prea aproape de 
pieptul mamei ei. Nu este conștientă de suferința mamei sale. 


VP-5 


Mă simt absorbită, fără să vreau, de durerea femeii, chiar dacă 
am parte de suficientă durere cu care să mă lupt. Mă pregătesc 
să îi dau numărul adăpostului, când ea vorbește din nou. 

— Te urmăresc de mult timp. Pari o femeie cumsecade. 
Blândă. Inteligentă. Te rog, Morgan. 

Tresar puternic. Tocmai îmi rostise numele? Este imposibil. Nu 
am mai văzut-o niciodată până acum. 

Femeia sărută smocurile de păr ale copilului, apoi se uită din 
nou la mine cu ochii aceia albaștri pătrunzători. 

— Știu ce îţi dorești. Nu lăsa pe nimeni să îi facă rău. lubește- 
o pentru mine, Morgan. 

Știu ce îți dorești? 

— Cum ai putea ști ceva despre mine? spun, dar vocea mi-e 
acoperită de un anunţ care ne reamintește să stăm la distanţă 
de marginea peronului. 

Buzele crăpate ale femeii se mișcă din nou, dar nu o pot auzi 
din cauza vântului care șuieră prin tunel. 

Sunt cu adevărat panicată acum. Ceva în legătură cu toate 
astea pur și simplu nu este în regulă. Simt asta, în sinea mea. 
Trebuie să mă îndepărtez de femeia asta. 

Oamenii ne înconjoară, dar nu par să observe că aici se 
întâmplă ceva ciudat. Sunt navetiști, în lumea lor, așa cum eram 
și eu doar cu câteva minute în urmă. 

Ochii femeii cercetează peronul încă o dată. Apoi braţele ei se 
întind. Aruncă copilul către mine; braţele mele prind bebelușul 
din instinct. Privesc în jos la nou-născutul din braţele mele și 
lăcrimez. Păturica galbenă în care este înfășurat este atât de 
moale, iar faţa copilului este senină și mulțumită. 

O secundă mai târziu, când mă uit înapoi la mama ei, metroul 
scoate un sunet strident oprind în staţie. 

lar atunci ea sare. 


VP-6 


CAPITOLUL DOI 


NICOLE 
înainte 


Nicole bătea cu stiloul ei de aur Montblanc Boheme Papillon - 
un cadou de la soţul ei, Greg - în catalogul de iarnă Breathe. 
Ceva nu era bine. Modelul, înclinat în poziţia războinicului, 
prezenta noua linie a pantalonilor de yoga drepţi. Nicole privi cu 
atenţie la fotografie. Da, era o cută în zona genunchiului. Nu ar 
fi trebuit să fie. Această campanie publicitară era ultimul ei 
mare proiect înainte de a pleca în concediul de maternitate, la 
sfârșitul acelei zile. Ca fondatoare și președinte al uneia dintre 
companiile de ath/eisure' și wellness? din America de Nord, avea 
ultimul cuvânt în legătură cu orice produs al firmei Breathe. Nu 
ar fi plecat de la muncă până ce catalogul nu era perfect. 

Nicole oftă. Cum va putea să stea departe de acest birou? Nu 
își luase niciodată un concediu fără telefon și laptop. De fapt nu 
își luase deloc un concediu adevărat, dacă se gândea mai bine. 
Va fi plecată doar șase săptămâni, își spuse. O lună și jumătate, 
după cum negociase cu rivala ei, Lucinda Nestles, președinte 
executiv la Breathe, și cu ceilalţi membri ai consiliului. Își dorea 
să își înceapă viața de mamă cum se cuvine, dar nu putea 
concepe să nu lucreze. Din multe puncte de vedere, Breathe era 
primul ei copil. Acum îl purta pe al doilea. Va fi bine, totuși. 
Tessa, cea mai bună prietenă a sa și director de producție, o va 
ţine la curent cu toate problemele în timp ce ea va fi plecată. 

Nicole o sună la interfon pe șefa de birou. 

— Holly, poţi să o rogi pe Tessa să vină la mine imediat ce 
intră în birou? 

— Da, desigur, răspunse Holly. 

Nicole își îndepărtă de pe față buclele bogate, castanii și își 
atinse cu mâna burta umflată. Simţi un picior sau poate 


1 athleisure - categorie de haine care îmbină mai multe stiluri: îmbrăcăminte pentru 
activităţi sportive sau școală, casual sau evenimente (n.tr.). 
2 2 wellness - stare de bine, sănătate (n.tr.). 


VP -7 


proeminenţa unui cot. Realitatea iminenței maternității o 
emoţiona și o îngrozea în egală măsură. Nu fusese ceva 
planificat. Mersese la doctor pentru a trata ceea ce ea credea că 
era o criză de gastroenterocolită. In loc de asta, aflase că era 
însărcinată în treisprezece săptămâni. Fusese mereu atât de 
ocupată cu munca încât uitase să își urmărească menstruaţia, 
care era neregulată din cauza stresului de la serviciu. La aflarea 
veștii, resimţise șocul ca o străfulgerare fierbinte de frică. Dar în 
momentul în care tehnicianul de la ecografie îi deplasă senzorul 
pe stomac, umplând aerul cu zgomotul care îi suna lui Nicole ca 
o herghelie de cai galopând, ea avu un sentiment de încredere 
și anticipare. O șansă la salvare. Aceasta era o oportunitate, o 
ocazie de a se elibera de trecut. O șansă să dea naștere unei noi 
vieți - pentru copilul ei și pentru ea însăși. 

Zâmbi acum, când se gândi la noaptea în care îi arătase lui 
Greg ecografia. Așteptase până ajunseseră acasă de la 
petrecerea firmei cu ocazia lansării aplicaţiei „Zece minute de 
sănătate”. Imediat după ce se așezaseră pe canapea pentru a 
sta de vorbă, așa cum făceau după orice eveniment organizat 
de Breathe, ea îi strecurase în mână fotografia alb-negru. 

— Ce e asta? întrebă el încruntat. 

Nicole nu era sigură cum anume va reacționa el, dar știa că 
va fi bine. 

— Copilul nostru. 

— Poftim? șoptise el, de parcă mai mult zgomot ar fi făcut 
știrea și mai reală. 

Ochii lui Greg se măriseră și pălise atât de brusc încât ea se 
gândise că el ar putea să leșine. 

— Știu că nu am programat niciodată asta, dar s-a întâmplat. 

Nicole se întinsese, îi luase mâna și își împletise degetele cu 
ale lui. Soţului ei îi plăcea când îl atingea. O adora. Punea 
întotdeauna nevoile ei mai presus de ale lui. 

El arăta încă uimit, dar ochii i se îmbunaseră. 

— Te voi întreba o singură dată, apoi voi fi alături de tine 
indiferent care va fi răspunsul tău. |ţi dorești acest copil? 

Ea îl privi drept în ochi. 

— Îmi doresc acest copil. Putem să îi oferim totul unui copil, 
Greg. Vom fi niște părinţi minunaţi. O să ne descurcăm noi. 
Întotdeauna o facem. 

Atunci el zâmbi și privi din nou ecografia. 


VP-8 


— Nu îl văd. 

Ea râsese și îi arătase pata mică de pe fotografie. 

Greg își înclină capul spre alei. 

— Ai spus mereu că nu îţi dorești copii. 

Avea dreptate. 

— Nu am știut cât de mult îmi doream până când s-a 
întâmplat. 

— Presupun că ne vom lua o bonă. Nu o să stai acasă, 
evident. 

Nicole ezită. N-ar fi angajat niciodată o bonă. Și nu i-ar fi spus 
niciodată lui Greg motivul. Așa că îi răspunsese doar: 

— Voi vedea cât de mult timp voi putea să îmi fac, iar Breathe 
are o creșă. 

El aprobă, dar încă arăta năucit de schimbarea uriașă a vieţii 
lor, pe care nu o planificaseră niciodată. 

In cursul primei lor întâlniri - la doar câteva ore după ce ea 
lovise partea din spate a Audi-ului lui deoarece se grăbea la o 
ședință - îi spusese că nu își dorește copii, în timp ce un bebeluș 
de la masa alăturată urlase pe toată durata mesei. El se 
amuzase și îi răspunsese că ar lăsa această decizie în mâinile ei. 
Responsabilizând-o încă de atunci. Și când îi făcuse cu ochiul, ea 
simţise fluturi în stomac. Mai discutaseră o dată despre această 
posibilitate imediat după ce se căsătoriseră, un an mai târziu, 
dar Nicole fusese fermă: erau amândoi concentrați pe carieră, 
iar copiii le-ar fi îngreunat situaţia. Nu îi spusese niciodată de ce 
era atât de hotărâtă să nu fie mamă. Greg era cel care o 
sprijinea. Nu dorea să pară o ratată în ochii lui. II iubea profund 
și acum realiza că un copil i-ar fi apropiat și mai mult. 

La ecografia de șaptesprezece săptămâni mâna lui transpirată 
o apucase pe a ei, lipicioasă, când tehnicianul îi anunţase: 

— Este fată! 

Greg îi sărutase obrazul și șoptise: 

— Ştii, nu o voi lăsa niciodată să iasă la o întâlnire. 

lar Nicole închisese ochii, lăsând veștile să se reverse peste 
ea. Viaţa ei ajunsese un cerc complet. O fată pierdută, o fată 
câștigată. 

Acum, la aproape patruzeci de săptămâni, la sfârșitul sarcinii, 
pata din prima ecografie crescuse și devenise un copil ale cărui 
membre micuţe, ascuţite, o loveau zilnic pe Nicole, dându-i de 
știre că fetiţa era acolo. Că era în viaţă. 


VP-9 


Nicole se simțea extrem de recunoscătoare față de Greg. 
Pentru tipul de bărbat și de soţ care era. Pentru modul în care îi 
dăruise, încă o dată, o familie. Privi la poza pe care i-o trimisese 
în dimineaţa aceea. Era al unui minunat pătuţ crem pe care ea îl 
însemnase în catalogul Petit Tresor. Greg îi făcuse o surpriză 
asamblându-l în camera copilului cu o noapte înainte, în timp ce 
ea dormea. Probabil că îi luase ore întregi. 

În acea dimineaţă el arăta obosit când o conduse în cameră. 

— Surpriză! spuse. 

— Oh, Greg, îmi place foarte mult. Mulţumesc! 

Și îl îmbrăţișase cu putere, sperând că el va reuși să rămână 
treaz pe parcursul zilei de muncă. Da, Breathe îi făcuse bogaţi, 
dar Greg avea succes pe cont propriu ca agent de bursă, nu era 
un bărbat întreţinut. 

Visarea îi fu întreruptă de Holly, care intră în birou. Ea puse 
corespondenţa lui Nicole lângă computerul purpuriu, într-o 
grămadă ordonată. 

— Tessa este deja pe drum. 

Nicole renunţă să se mai gândească la viața personală și la 
toate schimbările care erau pe cale să se întâmple. 

— Perfect. Am analizat site-ul actualizat și trebuie să facem 
câteva ajustări. Programul Chaos to Calm: pare prea încărcat. 

Se gândi un moment. 

— Putem să transmitem echipei să îl simplifice la cinci poziţii 
yoga, în loc de șapte? Și verifică vânzările pentru ultimele 
comenzi de bluze de trening din colecţia de toamnă. Dacă sunt 
acolo unde ar trebui să fie, Tessa poate lansa aplicaţia de 
marketing pentru a coincide cu publicarea broșurii. 

Holly încuviinţă și îi întinse un plic alb. 

— Ti-am deschis toată corespondenţa de afaceri, dar nu și pe 
aceasta. Pare personal, și nu am vrut să îmi bag nasul. Poate 
este doar o scrisoare de la un admirator după prezentarea din 
Tribune? 

Pulsul lui Nicole crescu instantaneu. Putea să își audă bătăile 
inimii. Văzuse mâzgălitura tremurată, familiară, de pe faţa 
plicului alb pe care i-l întindea Holly. Purta numele ei de fată - 
Nicole Layton. Avea ștampila poștei din Kenosha, Wisconsin. 


3 Chaos to Calm - program care ajută femeile să se organizeze și să depășească 
perioadele de suprasolicitare (n.tr.). 


VP - 10 


Locul unde viața ei se destrămase în urmă cu nouăsprezece ani. 
Nu era o scrisoare a unui admirator. Nici pe departe. 

Nicole nu dorise ca sarcina ei să fie menţionată în Chicago 
Tribune exact din acest motiv. Nu dorea ca nimeni din trecutul 
ei să știe că avea o fiică. Lucinda insistase că articolul va fi o 
publicitate excelentă: Nicole, un director general puternic, o 
femeie însărcinată care susținea echilibrul, ar dovedi că femeile 
chiar ar putea avea totul. Povestea era despre realizările 
vizionare ale firmei: emanciparea companiei Breathe, 
seminarele despre practicarea mindfulness pentru vindecare, 
linia unică de produse pentru îngrijirea corporală creată „de 
femei pentru femei” şi filosofia companiei referitoare la 
problemele femeilor aduceau echilibru în viețile acestora. O 
parte dintre veniturile generate de toate produsele firmei 
Breathe mergeau către o fundație care asigura suport și 
consiliere pentru adolescenţii orfani - tineri precum Nicole 
însăși. Părinţii ei fuseseră omorâți într-un accident auto care 
avusese loc în timpul ultimului său an de liceu, așa încât Nicole 
știa cum era să te simţi singur, să nu ai nimic și pe nimeni. Ceea 
ce nu știa era că ziarele nu îi vor respecta dorințele, că vor face 
referire la sarcina ei și la faptul că aștepta o fetiţă. 

Povestea apăruse cu o săptămână în urmă și de atunci ea 
așteptase în fiecare zi să sosească o altă scrisoare. lar acum se 
întâmplase. 

Se întinse după plic și degetele i se încleștară. 

— Multumesc, Holly, spuse, reușind să își controleze vocea. 

Spera că transpiraţia neașteptată care îi acoperea pielea nu 
era chiar atât de vizibilă. 

— Poţi să îmi aduci ultimele cifre din San Francisco ale 
colecției Stream"? Costumele de baie tankini nu se vând atât de 
bine cum ar trebui. Am nevoie de cifre înainte de ședința de 
consiliu. Este ultima înainte de plecarea mea. 

— Nu îmi pot imagina o ședință de consiliu fără tine. Cum o să 
ne descurcăm? 

— O să fie bine. Le aveţi pe Tessa și Lucinda și toată echipa. 
Nu o să-mi simţiţi lipsa deloc. 

— Doar promite-mi că nu vei intra pe Skype purtând sutienul 
Breathe pentru alăptare. 

Nicole râse. 


4 Stream - curs de apă (n.tr.). 
VP -11 


— Nu prea sunt șanse, răspunse ea. 

Holly ieși, închizând ușa biroului lui Nicole. 

Zâmbetul ei forțat se stinse pe loc. Se gândi să rupă plicul în 
bucăţi. Să nu citească cuvintele dinăuntru ar fi însemnat să nu 
cunoască pericolele care o așteptau. Dar ceva în ea o făcea să 
vrea să știe. Simţi că se sufocă. 

Prima dintre aceste scrisori îi fusese livrată la sfârșitul 
primului an de facultate la adresa sa de atunci, la Universitatea 
Columbia. Conţinea trei rânduri tipărite. 


Știu ce ai făcut. Ar fi trebuit să ai grijă de ea. Într-o zi vei plăti. 


Frica tăioasă îi spinteca pieptul, iar degetele îi amorțiră. 
Primise câte un plic alb în fiecare an, fără nicio excepţie, până în 
urmă cu cinci ani când scrisorile încetaseră să mai sosească. Ea 
sperase că Donna se vindecase în sfârșit de acea cumplită vară, 
așa cum încercase și Nicole, și că din acest motiv ar fi încetat să 
o mai hărțuiască. Dar se părea că nu era deloc așa. Mâinile lui 
Nicole tremurau acum în timp ce ţinea plicul. Donna, care se 
aplecase deasupra bebelușului ei ca o mantie protectoare. Care 
se îngrijora pentru fiecare strănut al copilului. Care intrase de 
nenumărate ori în camera micuţei Amanda în timp ce aceasta 
dormea, pentru a se asigura că telecomanda funcţiona, 
caruselul cu fluturași de deasupra patului se învârtea și cântecul 
de leagăn se auzea încontinuu. Donna fusese o mamă care își 
iubise fetița la fel de mult cum Nicole își iubea deja copilul 
nenăscut. Dar Donna îl pierduse pe al ei pentru totdeauna. Cum 
ar putea o mamă să se vindece de asta? 

lar acum sosise un nou plic. Ținându-l încă strâns în mână, 
Nicole se ridică din fotoliu. Cu un copil în toată regula în corpul 
său, devenise mai greu să se deplaseze. Dar în afară de burta ei 
masivă, era încă în formă și tonifiată datorită exerciţiilor zilnice 
de yoga, pe care le făcea chiar în birou. Își încurajase toţi 
angajaţii să își facă timp pentru ei înșiși în zilele de lucru. 

Puse plicul deoparte și se lăsă pe covorașul pentru yoga lângă 
fereastra înaltă din podea până în tavan, relaxându-se în timp 
ce trecea de la poziţia lotusului pentru gravide la poziţia pisicii. 
Concentrându-se asupra respirației ea șopti: 

— Inima mea este orientată către ceea ce va urma și este 
deschisă. Mă iubesc și îngădui sufletului meu să se unească cu 


VP - 12 


sufletele celorlalţi. Mă iert și vreau să trăiesc cu recunoștință și 
har. 

Copilul se întinse în pântecele ei, iar Nicole acceptă legătura 
pe care o simţea cu fiica sa nenăscută. 

Era pregătită. Se ridică de pe covoraș, luă plicul și îl desfăcu. 
Apoi scoase încet coala albă de hârtie. 


Nu meriți o fetiță. Ești o criminală. Nu ești în stare să ai grijă de ea. 


Cuvintele tipărite fură pătate de lacrimile lui Nicole. Deci 
Donna citise articolul din Tribune și știa că Nicole urma să aibă o 
fată. 

Nicole puse scrisoarea înapoi în plic apoi se ridică apucându- 
se de marginea pervazului. Cu plicul în mână, își apăsă obrazul 
înfierbântat de sticla rece care se ridica deasupra bulevardului 
West Armitage. Privi femeile intrând și ieșind din primul magazin 
Breathe, în apropierea birourilor firmei, care preluase toate cele 
patru etaje ale clădirii gri-deschis a North Halsted în Lincoln 
Park. 

Fiica ei se agită în burtă. 

Acum Nicole își simțea pieptul strâns ca într-o gheară și 
respira sacadat. În faţa ochilor îi apărură puncte negre, întinse o 
palmă pentru a se rezema de geam; însă traficul de dedesubt îi 
accentuă ameţeala. Nu putea leșina la muncă. 

— Nic? 

Mototoli rapid hârtia și privi peste umăr la trupul micuţ al 
Tessei aflat în ușa biroului. Într-o secundă Tessa ajunse lângă 
Nicole, așezându-și cu blândeţe mâna pe spatele ei. 

— Eşti bine. Inspiră adânc. Bine. Acum expiră. Din nou. 

Tessa respira în același ritm cu ea. 

— Incă o dată. Bine. 

Tessa știa cum să o liniștească. Nicole avea încredere în ea în 
ceea ce privește munca, secretele și sănătatea sa. 

— Mulţumesc, Tessa, spuse. 

— Trebuie doar să respirăm. Tu m-ai învăţat asta, Nicole. 

Nicole zâmbi în sinea ei. 

— Bănuiesc că pentru asta sunt prietenii - să se ajute unul pe 
celălalt să respire. 

— Exact, spuse Tessa, iar zâmbetul ei larg, cald îi lumină fața. 
Nici nu îmi mai amintesc când ai avut ultimul atac de panică. 


VP - 13 


Nicole și-l amintea limpede. Fusese cu patru ani în urmă, când 
ea și Tessa revizuiau catalogul Breathe pentru prima linie de 
produse de îngrijire a pielii nou-născuţilor. În timp ce Nicole 
întorcea pagina la poza unei mame fericite stând într-un 
balansoar și legănându-și copilul înfășat, se sufocă brusc, 
chircindu-se din cauza durerii sfâșietoare din piept. Mama din 
acea fotografie o dusese cu gândul la Donna. Amintirea acelei 
veri dramatice fusese adusă la suprafaţă înainte ca ea să o 
poată opri. Îi era atât de rușine. Tessa era atunci o angajată, 
designer de produs, iar ea nu voia să depășească limita. 

Dar Tessa fusese atât de înțelegătoare. Profesoară de yoga și 
absolventă de hol/istic-wellness”, ea o învățase pe Nicole cum să 
își gestioneze atacurile de panică. Vocea sa calmă, liniștitoare și 
atingerea ușoară funcţionaseră. De-a lungul timpului, Nicole 
reușise să renunțe la medicamentele sale pentru anxietate. Ea 
și Tessa se împrieteniseră. Tessa avansase în carieră, ca 
director general de producţie și mâna dreaptă a lui Nicole. Se 
simţea suficient de apropiată de Tessa pentru a-i povesti 
aproape totul despre acea vară din Kenosha, cu nouăsprezece 
ani în urmă. Și spunând acel secret se eliberase de o povară 
atât de apăsătoare, o povară care o apăsa, înspăimântând-o din 
ce în ce mai tare. Într-un anumit sens, prietena ei Tessa - pentru 
că devenise o prietenă, mult mai mult decât o simplă angajată - 
îi salvase viața. 

În afară de fratele mai mare al lui Nicole, Ben, pe care îl 
vedea rar, Tessa era singura persoană care știa ceva despre 
ceea ce se întâmplase cu ani în urmă. Nu voia ca Greg să știe 
nimic din toate astea sau despre tulburările ei de panică. Pentru 
el ea era puternică, capabilă, un lider. Aceea era femeia pe care 
o iubea Greg, iar Nicole refuza să îi arate orice altceva. 

Respirația lui Nicole scăzu și apăsarea din piept mai slăbi. 

— Vrei să îmi povestești ce a provocat asta? întrebă Tessa. 
Nicole se întoarse pentru a se sprijini cu spatele de fereastră și 
privi faţa tânără, frumoasă, a prietenei sale. li privi părul blond- 
deschis, prins în împletiturile lui obișnuite și silueta minionă. 
Avea doar douăzeci și nouă de ani, față de treizeci și șase ai lui 
Nicole, dar în unele momente era mult mai înţeleaptă decât 
vârsta sa. Era relaxată și rezistentă la stres, față de Nicole care 


5 „holistic-wellness" - atingerea stării de bine prin metode de vindecare care privesc 
persoana în întregul său: corp, minte și spirit (n.tr.). 


VP - 14 


era ambițioasă, competitivă și sensibilă la stres. Tessa nu avea 
partener și nici copii. Viaţa ei era așa cum o voia. Liberă și 
neîmpovărată de griji. Nicole o invidia adesea. Nu părea să aibă 
nevoie de alți oameni, nu în felul în care avea Nicole. Și cu 
siguranţă nu păruse niciodată să se simtă singură. 

Nicole se îndepărtă de fereastră. Aceasta ar fi trebuit să fie 
cea mai fericită perioadă din viaţa ei. Un alt început. Nu avea de 
gând să o lase pe Donna să distrugă totul, din nou. 

Așa că Nicole minţi când răspunse la întrebarea pusă de 
Tessa. 

— Cred că sunt doar nervoasă în legătură cu nașterea. Și cred 
că și faptul că las Breathe în mâinile Lucindei mă neliniștește. 
Este compania mea și a fost totul pentru mine. Imi este greu să 
îmi imaginez că în următoarele șase săptămâni nu voi fi aici. 

— Dar eu voi fi aici. lar Lucinda crede în Breathe. Este 
extaziată că va fi președinte în lipsa ta. 

Asta o făcu pe Nicole să zâmbească. Când cotase Breathe la 
bursă, negociase un post permanent ca președinte, cu excepţia 
circumstanțelor neprevăzute. Lucinda votase împotriva ei și 
pierduse. Acum, cel puţin pentru câteva săptămâni, Lucinda 
primea ceea ce își dorise. Îndată ce se va întoarce din concediul 
de maternitate, va trebui să o răsplătească pe Tessa pentru 
loialitate, poate promovând-o ca vicepreședinte. 

— Dacă ai putea să o urmărești în reuniunile consiliului... îi 
spuse Nicole Tessei. Oricum, ai dreptate. Totul va fi bine. 

Tessa râse. 

— Te simţi suficient de bine pentru a participa la ședință? 
întrebă ea. 

— Desigur. _ 

Nicole se îndreptă. Era președinte, ce Dumnezeu. Işi listase 
compania la bursă când avea doar douăzeci și opt de ani. Cum 
de se lăsase afectată atât de ușor? Trecutul era trecut. Era doar 
o scrisoare. Cuvintele nu o mai puteau răni acum. 

— Tessa, sunt bine. Cu siguranță pot ajunge la această 
ședință. 

— Bine. Treci prin biroul meu când ieși, și putem merge să 
luăm cina pentru a sărbători ultima ta zi. 

— Mi-ar face plăcere, dar Greg și cu mine avem o seară 
romantică. Pot să intru în travaliu în orice moment, așa că vrem 
să profităm la maxim de aceste ultime zile împreună. 


VP -15 


Tessa zâmbi și ieși din încăpere. Nicole merse la biroul său și 
îndesă scrisoarea în sertar. Dar în timp ce se aduna și se 
pregătea să plece pentru ultima ședință a consiliului înainte de 
a deveni mamă, mesajul primit de la Donna îi răsună 
ameninţător în minte. 

Nu ești în stare să ai grijă de ea. 

Nicole avu un gând îngrozitor: Și dacă are dreptate? 


VP - 16 


CAPITOLUL TREI 


MORGAN 


Frânele scrâșnesc cu un zgomot asurzitor pe șinele de metal. 
Urlu, din nou și din nou, iar când deschid ochii metroul trece prin 
stație. Și este prea târziu. 

— Ajutaţi-mă! Femeia aceea tocmai a sărit! Oh, Doamne! 
Copilul ei este la mine! 

Plâng. Braţele și picioarele îmi tremură atât de puternic încât 
mă tem că voi da drumul copilului. Abia pot să mă uit la șine și 
observ membrele femeii în poziţii nefirești, și înțeleg că este 
moartă. Îmi întorc privirea, de teamă să nu văd mai mult. 
Luminile roșii intermitente ale metroului care cad pe pereţi mă 
orbesc. Aud alarme și totuși toate sunetele sunt îndepărtate, de 
parcă aș fi sub apă. 

Grupurile de oameni urlă, se grăbesc și se împing. Ușile 
metroului se deschid și navetiștii se revarsă până când nu mai ai 
loc să te mişti pe peron. Oamenii sunt panicaţi, strigă, arată în 
jos la femeia de pe șine. Unde este poliția? Unde sunt 
paramedicii? Chiar dacă știu că nu mai e nicio speranţă, cel 
puţin ei vor încerca. 

Luptându-mă cu senzaţia de greață, îmi înfășor braţele în jurul 
copilului și mă întorc pentru ca niciuna din noi să nu o mai vadă 
pe mama ei. Treptat, oamenii mă înconjoară până când mi-e 
atât de cald încât abia pot să respir. Le văd buzele mișcându-se, 
dar nu pot cuprinde totul. Este prea repede, prea intens. 

— Cine era? 

— De ce a sărit? 

— Eraţi prietene? 

— Copilul este bine? 

Mă bombardează toți cu întrebări la care nu pot răspunde. 
Transpiraţia îmi curge pe faţă și am nevoie de aer, dar mulţimea 
mă învăluie din toate părţile, disperată să înainteze. 

Simt o lovitură puternică în spate și mă poticnesc. 

— Sunati la 911! Ajutor! ţip din nou în timp ce cad. 

O mână îmi prinde braţele și mă trage departe de margine. 


VP - 17 


— Vă rog, vă rog, ajutaţi-mă, strig spre bărbatul în uniforma 
metroului din Chicago pe care îl văd lângă mine. 

Mă tem că voi leșina și voi scăpa copilul. El mă sprijină, cu o 
mână pe spatele copilului și cu cealaltă în jurul umerilor mei. 

Nu pot să îmi umplu plămânii cu suficient aer. Mă aplec spre 
el. 

— Eu - Ea... 

Mă cuprinde un val de panică și înțeleg că bebelușul ar putea 
fi rănit. Cu disperare, dau la o parte pătura galbenă în care este 
învelit. Mă pregătesc, temându-mă că voi vedea sânge și 
vânătăi, dar pe braţele și picioarele dolofane este doar piele fină 
de nou-născut. Un copilaș perfect într-o salopetă de culoarea 
fildeșului, care își apasă gura ca un boboc de trandafir pe 
umărul rochiei mele albe, subțiri. 

Mi se înmoaie genunchii. Apoi copilul îmi este luat din braţe și 
mă cuprinde brusc frigul. 

— Aceasta este femeia, domnule poliţist! 

— Doamnă, vă simţiţi bine? Aţi fost martoră la incident? 
spune un poliţist în timp ce îmi așază pe umeri o pătură. 

— Vorbea cu femeia chiar înainte ca aceasta să sară. 

— l-a luat copilul! 

Vacarmul mă asurzește. Privesc cum copilul este trecut de la 
ofițerul de poliţie la o polițistă. Apoi dispar amândoi în mulţime, 
iar bebelușul, care cu doar un moment în urmă se afla în 
siguranţă, în braţele mele, dispare. 

Polițistul de lângă mine mă conduce de lângă șine. Când 
ajungem mai departe, pe peron, el se oprește pentru a-mi 
permite să mă sprijin de plăcile dure ale peretelui. 

Dinţii îmi clănțăne. Nu știu ce să fac. Nu înțeleg ce s-a 
întâmplat. Unde l-au dus pe sărmanul copil? De ce a făcut mama 
lui una ca asta? 

la-mi copilul. 

Morgan. 

Mi-a rostit femeia numele cu adevărat sau doar mi s-a părut? 
Îmi prind capul în mâinile scăldate de transpiraţia rece și îi 
privesc pe ceilalți martori consolându-se unii pe ceilalţi și 
echipele de salvare coborând la nivelul șinelor. E aproape ca și 
cum nu sunt cu adevărat aici. Nu am nicio idee cine era femeia 
aceea. Nu mă pot opri din plâns. 

Polițistul rămâne lângă mine, urmărindu-mă cu interes. 


VP-18 


— Ce-ar fi să mergem la secție unde este mai multă liniște și 
să discutăm? întreabă cu blândețe. 

La secție? Nu. Nu vreau să mă mai întorc niciodată în locul 
acela. 

Am fost dusă acolo după ce l-am găsit pe Ryan întins pe 
podeaua biroului său de acasă, cu o pușcă atârnată de vârfurile 
degetelor și o gaură sângerândă în stomac. Soţul meu se 
omorâse cu mâna lui. Nu am știut nimic atunci. Nu știu nimic 
acum. 

De ce se întâmplă asta? 

Nu am altă soluţie decât să îl urmez pe poliţist în timp ce 
înaintează prin mulţime. Pot doar să privesc înapoi când trec pe 
lângă abisul umed și întunecos al șinelor, unde trupul mutilat al 
mamei este ridicat pe o targă. Brațele îi sunt strâmbe, picioarele 
strivite și faţa acoperită de sânge, atât de mult sânge încât 
trăsăturile nu îi mai sunt vizibile. Mi se face rău și vomit. 
Picioarele îmi sunt atât de nesigure încât abia mai pot să merg. 

lubește-o pentru mine, Morgan. 

— Este imposibil, spun cu voce tare. 

Polițistul nu mă aude prin haosul și ţipetele și instrucțiunile 
care se strigă la toată lumea. 

Simt gustul fricii, metalic și rece. Pașii îmi sunt grei în timp ce 
îl urmez pe polițist prin Grand/State, trecând de privitorii 
traumatizaţi, trecând de șine cu capul plecat deoarece pare că 
toată lumea se uită la mine. Dar este un sentiment cu care m- 
am obișnuit de când Ryan m-a părăsit așa cum a făcut-o. Sunt 
văduva lui Ryan Galloway. Soţia unui hoț și a unui sinucigaș laş. 
Acum sunt ultima femeie căreia i-a vorbit altă victimă care s-a 
sinucis. Persoana pe care a implorat-o să o ajute. 

Îmi strâng la piept geanta neagră uzată. Apoi observ ceva 
purpuriu lipit pe o parte. ` 

Este un bilețel. Nu l-am pus eu acolo. Il acopăr discret cu 
mâna și îl strâng în palmă. Polițistul deschide drumul, urcând 
scările. Mă opresc și aştept în timp ce împrăștie mulțimea 
pentru a-l putea urma. Cât timp este distras, întorc hârtia pe 
care o ţin în mână. Pe ea, cu un scris mare, nervos, pe care nu îl 
recunosc, este scris un singur cuvânt, un nume. 


VP -19 


CAPITOLUL PATRU 


NICOLE 
înainte 


O contracție puternică îi sfâșie lui Nicole mijlocul. Sprijinită în 
mâini și genunchi pe patul moale al spitalului privat, ea refuză 
din nou anestezia epidurală pe care Greg și asistenta o tot 
rugau să o facă. De patru ani trecuse fără tratament peste 
fiecare atac de panică, chiar și peste cele mai recente. Datorită 
lui Tessa. Avea să își aducă copilul pe lume fără medicamente. 

— Nu vrea medicamente. Promit că o vom ajuta să treacă prin 
asta. Greg, pune mâna aici, pe partea de jos a spatelui ei. 

Tessa îngenunche lângă ea, pe partea stângă a patului. Greg 
stătea în partea dreaptă. 

Nicole simţi cum podul palmei mari a lui Greg găsi cu precizie 
locul celei mai chinuitoare crampe. Expiră cu un geamăt. 

— Te descurci. 

Tessa șterse transpiraţia de pe fruntea lui Nicole. Mâna lui 
Greg rămase nemișcată. 

— Ai dureri atât de mari, Nic. Ești sigură că nu vrei să o faci? 
Nu este nicio rușine dacă te răzgândești și ai nevoie de 
medicamente. 

Nicole își întoarse capul spre soțul ei, făcând o grimasă. 

— Este firesc să doară. 

Voia să doară. Işi dorea să simtă fiecare moment al 
travaliului. 

Aceasta era familia ei. Greg și Tessa erau amândoi aici cu ea, 
sprijinind-o. Putea să o facă. 

In timp ce un alt spasm izbucnea violent, ea inspiră, apoi 
expiră de cinci ori, așa cum îi spusese mereu Tessa, 
concentrându-se pe valul chinuitor de durere până când acesta 
se estompă. 

— Mulţumesc. Nu știu ce m-aș fi făcut fără voi, reuși să spună 
când durerea se mai diminuă. 

Nicole se întinse după mâna lui Tessa și o strânse. 

VP - 20 


— Te voi ţine de mână cât timp vei vrea, dar nu-mi rupe 
oasele! glumi aceasta. 

— Aici. 

Greg își strecură degetele în palma lui Nicole. 

— Strânge cu toată puterea. 

Momentul de liniște fu întrerupt de un sunet strident, frenetic. 
O echipă de infirmiere năvăli înăuntru, lovind aparatul care 
monitoriza activitatea fătului și împingându-i la o parte pe Greg 
și Tessa. 

— Care este problema? Ce e în neregulă cu copilul meu? 

Nicole încerca cu disperare să respire. Plămânii i se 
comprimaseră. 

— Pulsul bebelușului dumneavoastră scade vertiginos. Totul 
va fi bine, dar trebuie să faceţi de urgenţă o cezariană. 

Ea se chinui să înțeleagă. 

— Ce se întâmplă? Soţia mea va fi bine? 

Vocea lui Greg era panicată, nu era tonul lui obișnuit, amabil, 
ceea ce o înspăimântă și mai mult pe Nicole. Ea era cea care se 
panica, nu el. El era cel calm. Era persoana pe care se putea 
baza. 

— Soţia dumneavoastră va fi bine, dar trebuie să o ducem la 
chirurgie. Vă rog, trebuie să facem asta chiar acum. 

Tessa se întoarse lângă Nicole. 

— Nu vrea o cezariană. Nu acesta este planul! 

— Te rog, Tessa. Ascultă-le, spuse Greg. Este în regulă. 

Nicole zări fața soțului ei. Ceea ce văzu acolo îi consumă tot 
oxigenul care îi mai rămăsese în plămâni. Părea... încrezător. Ca 
și cum poate că ar fi fost bine dacă nu ar fi devenit tată în ziua 
aceea. Sau în oricare altă zi. Nu, era imposibil. Era ridicol. Avea 
dureri, era în agonie și vedea lucruri care nu existau în realitate. 
Era sigură că se înșelase, deoarece o secundă mai târziu veni 
lângă ea și o sărută dulce pe frunte. 

— Te iubesc, Nic. O să fie bine. Nu plec de lângă tine. 

Ea nu mai putu să facă sau să spună nimic altceva deoarece o 
mască îi fu așezată pe faţă. Și deveni inconștientă înainte de a 
putea întreba dacă fiica ei va supraviețui. 

* 

Mirosul accentuat al antisepticului îi umplu lui Nicole nările. 

Încercă să se ridice. Amorţită de la piept în jos, nu reuși să se 


VP -21 


miște, așa că pipăi în jur, prin pat, după orice ar fi putut să o 
ajute. Ceva greu și rece îi era așezat sub bărbie și vomită. 

— Starea de vomă se datorează anesteziei. Va dispărea. Vă 
voi pune un antivomitiv în perfuzie, așa că nu vi se va mai face 
rău din nou, spuse o voce blândă. 

Nicole își întoarse capul într-o parte și văzu o femeie în halat 
roz zâmbindu-i cu amabilitate. Și atunci își aminti totul, de ce 
era acolo, ce se întâmplase. 

— Copilul meu. Cum se simte copilul meu? Este... 

infirmiera zâmbi. 

— Este bine. Este chiar bine. 

Apoi împinse un pătuț transparent aproape de pat. O fetiţă 
mică, cu smocuri de păr întunecat, dormea întinsă pe spate. 
Pleoapele ei subțiri tresăriră. Nicole nu putea să creadă că acest 
copil delicat, perfect, era alei. 

— Felicitări, mămico. Ai vrea să o cunoști pe fiica ta? 

infirmiera ridică bebelușul și îl așeză pe pieptul lui Nicole, 
ținându-l acolo cu o mână mică, fermă. 

Fără niciun avertisment Nicole izbucni în suspine puternice, 
surprinzând-o pe infirmieră. 

— Este copleșitor, dragă, știu. Fetiţa este perfect sănătoasă. 
Două kilograme nouă sute optzeci de grame și cincizeci și șase 
centimetri lungime. Și frumoasă din cap până în picioare. Vei fi 
amorțită pentru o vreme și puţin ameţită. O voi lua acum, dar ți- 
o voi aduce curând la micul dejun pentru a-și primi colostrul?. 

Infirmiera luă copilul înainte ca Nicole să fie pregătită. 
Reacţiona lent; toate se întâmplaseră prea repede și era prea 
târziu să le oprească. 

— Unde sunt soţul și cea mai bună prietenă a mea? 

Își privi fiica, în braţele infirmierei. Nasul ei era atât de mic, iar 
gura ei perfectă era o minune. Nicole încercă să își oprească 
lacrimile, dar nu reuși. Era mamă. Un sentiment de dragoste, 
atât de copleșitor, de complet, i se răspândi prin tot corpul până 
când violenţa lui aproape o duru. Apoi un val de durere veni 
peste ea în timp ce își amintea cum o ţinuse pe Amanda cu 
atâta grijă cu atât de mulţi ani în urmă. 

— Așteaptă afară. Trebuie să te refaci un pic mai mult înainte 
ca oricare vizitator să poată intra. 


6 Lapte cu calităţi deosebite secretat câteva zile după naștere, care reprezintă prima 
hrană a nou-născutului (n.tr.). 


VP - 22 


Fiica ei era încă în braţele infirmierei. Groaza o sufocă. 

— Respiră, așa este? Respiră? 

Infirmiera îi aruncă o privire liniștitoare. 

— Respiră fără probleme. 

Nicole simţi cum tensiunea dispare din corpul său. Oricât de 
mult s-ar fi luptat, ea adormi. Când deschise din nou ochii, Greg 
stătea la capătul patului ei, cu braţele goale. 

Ea se ridică brusc, dar stomacul îi protestă și copcile operaţiei 
începură să o usture. 

— Unde este copilul? strigă. 

— Ai grijă, Nic. Trebuie să o iei mai ușor. 

El arătă la pătuțul de sub fereastră. 

— Este chiar acolo și e superbă. 

Vederea siluetei micuţe, înfășată în roz, îi mai încetini ritmul 
accelerat al inimii. Dăduse naștere unei fetițe sănătoase și, în 
ciuda operaţiei înfricoșătoare, era mamă. Se întinse spre mâna 
soțului ei. 

— Chiar avem un copil? 

Inima lui Nicole se topi la vederea ochilor plini de uimire ai lui 
Greg. 

— Seamănă perfect cu tine. Este minunată, spuse el. 

Nicole știa că el se îndrăgostise de fiica lor încă de când o 
văzuse pentru prima dată. 

EI îi lăsă mâna și merse spre pătuț, ridică copilul și i-l aduse la 
pat. Părea atât de micuță în braţele lui mari. Nicole râse 
deoarece Greg o ţinea cu atâta delicateţe de parcă s-ar fi temut 
să nu o zdrobească. 

— Nu prea știu când am ţinut ultima dată în braţe un bebeluș. 
Este atât de mică. 

— Copiii sunt viguroși, spuse Nicole, apoi își dori să-și poată 
retrage cuvintele. 

Ştia mai bine decât oricine cât de fragili erau în realitate. 

Greg depuse un sărut pe fruntea copilului lor, iar ea simți alt 
val de afecţiune pentru soţul său. Apoi el îi întinse cu grijă fetița. 

Nicole își legănă nou-născuta, mângâind-o ușor pe capul 
rotund și pe smocurile amuzante de păr negru. 

— Este a noastră, Greg. 

Șopti câtre fetiţa ei: 

— O să avem mare grijă de tine. 

Apoi își ridică privirea. 


VP - 23 


— Unde este Tessa? 

Abia aștepta ca cea mai bună prietenă a ei să îi cunoască 
fetița. Să o strângă în braţe. Nu o mai văzuse niciodată pe Tessa 
cu un copil. Mătușica Tessa o va răsfăța. 

— S-a dus să îţi ia ceva de mâncare din restaurantul acela 
vegan care îţi place atât de mult. A spus că în niciun caz nu vei 
consuma mâncarea de la spital. 

Nicole râse. 

— Are dreptate. Doar că sunt nerăbdătoare să o întâlnească 
pe mica noastră Quinn. 

Hotărâseră înainte de naștere ca numele fetiţei să fie Quinn, 
numele mamei lui Nicole dinainte de căsătorie. Pronunţarea lui 
cu voce tare îi aduse deopotrivă bucurie și tristeţe și simţi 
lacrimi în ochi. Cât de mult și-ar fi dorit ca mama sa să fie lângă 
ea, spunându-i lui Nicole cât de mândră era de ea. 

Greg părea nedumerit. 

— De ce pe biletul de pe pătuţul ei scrie „Amanda”? 

Nicole îl privi, sigură că nu auzise bine. 

— Ce vrei să spui? 

— Este un bilet mic pe o latură a patului. Îmi place și Amanda. 
Eu sunt de acord cu orice nume vrei să îi pui. 

Ea privi pătuţul și văzu cartonașul cu numele, făcând un efort 
pentru a citi literele mărunte. 

Amanda Markham. 

Nu, nu, nu. Cum? Numele acela. De ce era numele acela pe 
pătuțul copilului ei? 

Simţi că se apropie un atac de panică. Trebuia să îl oprească 
înainte ca Greg să îl observe. Acum nu era momentul potrivit. 
Acesta era cel mai frumos moment al căsniciei sale. 
Recunoștință, credință și încredere, își repetă ea în tăcere, 
inspirând și expirând pentru a-și curăța chakra coroanei. 

— Draga mea, ești bine? 

Ea se strădui să își păstreze calmul. 

— la-o, te rog. Cred că am pulsul puţin cam scăzut. Simt că mi 
se face rău. 

Greg o puse pe fetița lor înapoi în pătuț și se repezi la Nicole. 

— Nic? Ce se întâmplă? De ce ești speriată? 


7 chakra coroanei - Sahasrara - cel mai puternic centru energetic al corpului. Se află 
în partea de sus a capului și unește energia personală cu energia Universului (n.tr.). 


VP - 24 


Sigur era o eroare de redactare, doar o coincidență cumplită, 
crudă, stupidă. După cinci inspiraţii și expiraţii profunde se 
concentră din nou asupra feţei lui Greg. 

Işi dorea fetița. Dorea să o atingă. Să îi simtă respiraţia. 
Nicole azvârli așternuturile deoparte, durerea radiind în sus pe 
stern, și încercă să coboare din pat. Ceva o trase de braț. 
Perfuzia. 

— Copilul. Te rog. Am nevoie de copilul meu! 

— lubito, e în regulă. O iau eu. Travaliul a fost solicitant. Eşti 
încă foarte... sensibilă. 

El o puse pe fiica lor înapoi în braţele lui Nicole, apoi se duse 
la pătuţ, de unde luă cartonașul cu numele. 

— Sună bine, nu crezi? spuse Greg, ţinând cartonașul pentru 
ca ea să îl vadă. 

Amanda Markham. 

Luptându-se cu greutatea insuportabilă care îi apăsa pieptul, 
Nicole se întoarse și se întinse cu spatele pe perne. Işi puse 
degetele pe gâtul copilului. Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Fiecare 
bătaie o asigura că fetița respiră, că trăiește, că era a ei. Ritmul 
propriei sale respiraţii încetini și își sărută copilul pe obrajii 
catifelați. Se bucură de moliciunea și de prospeţimea ei. 

— Te voi proteja. Te voi iubi mereu. Nu ţi se va întâmpla nimic 
rău, îi promise ea. 

Apoi se uită la Greg. 

— Imi pare rău. Nu sunt deloc în apele mele după operație. 
Numele ei este Quinn. Aceasta este decizia mea. Mama ar fi fost 
cea mai bună bunică din lume. inseamnă mult pentru mine ca 
fetița noastră să poarte numele ei. 

Greg se apropie de pat și se așeză cu grijă lângă soţia și fiica 
lui. 

— Meriţi orice nume dorești. Quinn să fie. 

Inainte de a se mai putea gândi la cartonașul cu numele, 
Nicole auzi zgomotul tocurilor lângă camera sa. Fiindcă o 
aștepta pe Tessa, se uită înspre la ușă și o văzu pe femeia de 
afară. La început, Nicole nu putu conștientiza apariţia bruscă a 
femeii cu părul roșu-intens, aceeași culoare cu cea a părului 
Donnei, cu aproape douăzeci de ani în urmă. 

Greg mângâie cu degetele tâmpla lui Nicole. 

— Ce e? Arăţi de parcă ai văzut o fantomă. 

— Cine era? șopti ea. 


VP -25 


— Cine era cine? 

— Femeia de la ușă. 

El o privi cu atenţie, observând cum devine din nou agitată. 

— Ei bine, nu era Tessa. Nu cred că se va întoarce atât de 
repede. 

Greg se uită spre ușă. 

— Nu este nimeni acolo, dragă. Abia ai ieșit din operaţie, 
atâta tot. Medicamentele îţi joacă feste. Pot să îţi aduc ceva? 

— Sunt bine. 

Era o minciună. O minciună nervoasă. 

— Doar că aștept cu nerăbdare momentul în care Quinn își va 
întâlni mătușa. 

Avea atât de multe alte motive pentru a fi neliniștită. 

Nu meriti o fetiță. Esti o criminală. Nu o vei putea proteja. 

Nicole privi din nou spre ușă, dar roșcata dispăruse de mult. 


8 red-hot lie - joc de cuvinte - „red-hot” înseamnă „roșu-fierbinte”, dar și „roșcata” 
sau „minciună nervoasa” (nitr.). 


VP - 26 


CAPITOLUL CINCI 


MORGAN 


Strecor bilețelul purpuriu în geantă înainte de a-l urma pe 
poliţist pe treptele de ciment afară din Grand/State, ţinându-mă 
cu grijă de balustrada neagră lipicioasă. Amanda. Acesta este 
numele copilului sau al mamei? O rafală rece de vânt mă 
lovește peste față când ieşim pe West Grand Avenue. A început 
să cadă amurgul, iar soarele este o minge de foc portocalie în 
spatele staţiei de metrou. Zeci de camionete mass-media și 
mașini de poliţie sunt parcate neglijent pe pistele de biciclete. 
Bărbatul se oprește în dreptul unei mașini de poliţie și în sfârșit 
îl văd mai bine. Este scund și slăbănog și observ că avem 
aproape aceeași înălţime. Cu toate astea mă intimidează. 

— Sunt polițistul Campbell. Poţi să îmi spui cum te numești, te 
rog? 

— Morgan Kincaid. 

Imi spun numele în șoaptă pentru că mă doare gâtul de parcă 
mi-ar fi fost zgâriat cu șmirghel. 

El mă ajută să intru pe locul din spate al mașinii de poliţie, cu 
mâna pe capul meu în timp ce mă strecor înăuntru. Vreau să îi 
spun să nu mă atingă, dar nu o fac. Mă simt ca o criminală. 

In timpul drumului mă cuprinde tristețea și privesc pe geam. 
lar durerea se transformă în groază când polițistul Campbell 
virează pe North Larrabee. Coronamentul luxuriant, de smarald 
al copacilor este înlocuit de crengi rare cu aspect dezolant, care 
sunt încovoiate de parcă ar empatiza cu starea mea. Șiruri de 
clădiri industriale din cărămidă maro pe ambele laturi ale străzii 
și magazine dărăpănate ne conduc spre zona anostă, gri, 
betonată care este al 18-lea district. 

Rochia mi se lipește de scaunele de piele uzate și mi-o 
aranjez înainte de a-mi scoate telefonul din geantă. Îi trimit 
repede un mesaj avocatei mele, Jessica Clark. Ea a fost cea care 
m-a protejat când întreaga mea lume s-a prăbușit, când Ryan s- 
a dus, iar toţi prietenii și membrii familiei mele și-au descărcat 


VP - 27 


furia asupra mea. Poate de data asta nu am nevoie de ea. Nu 
am făcut nimic greșit. Dar nu am încredere în poliţie. 

Tastez repede. 

Trec doar câteva secunde până când sosește răspunsul ei: 
Sunt pe drum. 

Simt că leșin, dar nu vreau să mă prăbușesc pe scaunul din 
spate al mașinii. Ar fi trebuit să îmi fac loc prin mulţime și să 
plec de lângă femeia aceea. Dar ce s-ar fi întâmplat cu copilul? 
Îmi învârt vârfurile părului în jurul degetului, lăsând firele să îmi 
taie carnea. 

lubește-o pentru mine, Morgan. 

Nu aș fi putut să fug. 

Polițistul Campbell parchează în garajul poliţiei și îmi desfac 
centura de siguranţă, apoi mă târâi în urma lui prin poarta de 
acces, unde el rostește numele meu în difuzorul din peretele de 
beton. Luăm liftul spre camerele de interogatoriu și evit să mă 
uit la barele groase de metal din spatele nostru, care izolează 
prizonierii care ar putea fi periculoși. Nu vreau să fiu aici. 

— Doamnă Kincaid, urmați-mă, vă rog? 

Uniforma lui Campbell i se întinde pe braţe în timp ce ia o 
hârtie de la un sergent care se află la recepţie. 

Încerc să trec neobservată din cauza stratului subţire de 
murdărie așternut pe rochia și pe pielea mea, dar când îmi trec 
degetele peste faţă simt mirosul fetiţei - subtil și proaspăt - și 
sper că ea este bine. 

Îl urmez pe poliţist prin secţie și capul mă doare din cauza 
monotoniei repetitive a luminilor fluorescente. Ultima dată am 
fost aici acum optsprezece luni. Eram amorţită din cauza durerii, 
cu hainele și mâinile ude de sângele lui Ryan. 

Nu permite nimănui să îi facă rău. 

Îi voi spune poliţistului Campbell totul. Îi voi povesti pur și 
simplu fiecare cuvânt pe care i-a spus acea mamă. li voi spune 
și despre bilet, îndată ce vom ajunge oriunde ne îndreptăm 
acum. Îi voi explica că nu am nicio idee de ce a făcut-o, dar 
mama aceea a lipit biletul de geanta mea înainte de a sări. 

Trecem prin diverse birouri. În unul dintre ele văd un poliţist 
vorbind la telefon. Se repede să închidă ușa în timp ce trecem 
noi. Oare vorbește cu partenerul femeii sau cu familia acesteia? 
Știu cum e să fii persoana de la celălalt capăt al firului. Am 
primit același telefon de la spital după ce a murit tatăl meu. 


VP - 28 


Aproape că pot să simt prăbușirea pe podea, încovoierea cu 
genunchii strânși la piept, tremuratul, disperarea. Cunosc modul 
în care te devorează acuzaţiile și vina, inutilitatea regretului. 
Nimeni nu poate uita momentul în care întreaga viaţă îi este 
distrusă, zdrobită de adevărul șocant. Simt un val de empatie 
față de familia pe care femeia a lăsat-o în urmă, în mod special 
pentru fetița ei frumoasă. Apoi îmi trece prin minte: dacă femeia 
avea o familie, de ce mi-a dat mie copilul? 

Dacă mi s-ar întâmpla ceva vreodată, polițiștii nu ar avea ce 
familie să sune. Mama mea trăiește în Florida și abia ne vorbim. 
De fapt, nu îmi pot aminti când am discutat ultima dată. Ne-am 
întâlnit acum șase luni, după înmormântarea tatălui meu. Am 
stat stânjenite în sufrageria casei în care am copilărit, cu căni de 
ceai călduț în mâini. 

— Mă mut la Miami să locuiesc cu mătușa Irene. Trebuie să 
vând casa, acum că tatăl tău s-a dus. 

Am înţeles mesajul nerostit. Nu mai avea cu ce să plătească 
ipoteca deoarece soțul meu le-a furat toţi banii și i-a plasat în 
fondul lui corupt de investiţii fără știrea lor. Conform mamei 
mele, eram singura vinovată pentru atacul de cord al tatălui 
meu. 

— Nu am știut nimic din ce făcea el, îi spusesem mamei, de 
sute de ori. 

Am spus-o la atât de mulţi oameni. O repetam automat 
prietenilor mei, colegilor și celor apropiaţi, tuturor celor care 
avuseseră încredere în Ryan în ceea ce privește investiţiile lor. 
Singurul care a crezut vreodată că nu am avut nicio legătură a 
fost tatăl meu. Dar acum se dusese. Plecase pentru totdeauna. 

Polițistul Campbell mă conduce prin secţie până ajungem la o 
cameră de interogatoriu obișnuită, din fericire una care este 
nouă pentru mine. Înainte de a ieși, mă întreabă: 

— Ai dori o cafea? Apă? 

Mă așez într-un scaun rotativ rigid și scutur din cap. El pleacă, 
iar câteva momente mai târziu aud pași și ridic privirea. O 
recunosc pe femeia din ușă. Și, după expresia de pe faţa sa, mă 
recunoaște și ea. Este detectivul Karina Martinez, același 
detectiv care a venit la locul crimei în casa mea în timp ce 
stăteam tremurând lângă corpul lipsit de viaţă al lui Ryan. Ea a 
fost cea care m-a luat deoparte și m-a interogat cu privire la 


VP - 29 


motivul pentru care s-a sinucis soțul meu și în legătură cu 
milioanele de dolari pe care le furase. 

Martinez pune pe masa metalică zgâriată un exemplar din 
Chicago Tribune și o sticlă deschisă de apă lângă o cutie cu 
șerveţele. Apoi se așază în fața mea și își îndepărtează bretonul 
de pe fruntea înaltă. Faţa ei rotundă este netedă, fără niciun rid. 
Mă întreb dacă încă mai este cel mai tânăr detectiv din acest 
district. Sunt conștientă de camera care clipește cu o lumină 
roșie din colțul tavanului, înregistrându-mi fiecare gest. Îmi 
încrucișez picioarele apoi le îndrept. Nu știu cum ar trebui să mă 
comport. Mă simt vinovată, chiar dacă nu am greșit cu nimic. 

Strâng din buze. 

Martinez împinge sticla de apă către mine. Apoi se apleacă 
mai aproape. 

— Deci ești aici. Din nou. 

Se uită în ochii mei, de parcă simpla mea prezenţă o 
obosește. Atitudinea ei este alarmantă. Palmele încep să îmi 
transpire. 

— Morgan, cum o mai duci? 

Nu știu ce să îi răspund. Jessica m-ar sfătui să nu zic nimic 
până nu ajunge ea, dar cu siguranţă trebuie să spun ceva. 

— Sunt bine. Rezist. 

Martinez încuviințează. 

— Poţi să îţi spui numele și adresa pentru înregistrare, te rog? 

Mâinile îmi tremură. 

— Cred că ar trebui să îmi aștept avocatul. 

— Avocatul tău vine încoace? Interesant. Îţi dai seama că dai 
doar o declaraţie de martor. 

Și eu cred la fel. Așa că de ce se poartă de parcă sunt 
vinovată? Cedez sub presiune. Îi dau numele și adresa. 

— Poţi să îmi spui exact ce s-a întâmplat astăzi pe peronul de 
la Grand/State? continuă ea. 

Înghit cu dificultate pentru a mai câștiga ceva timp, sperând 
că Jessica va intra pe ușă și mă va salva. Martinez își aţintește 
ochii căprui asupra mea și își aranjează părul strâns la spate 
într-o coadă de cal. 

Îmi reamintesc că adevărul este de partea mea. De ce să fiu 
îngrijorată? Martinez vrea doar să știe ce s-a întâmplat. Și au 
fost atât de mulţi martori. Oamenii din staţie trebuie să fi văzut 
că femeia mi-a dat copilul, apoi a sărit. 


VP - 30 


Respir adânc, deschid gura și totul se revarsă afară. 

— Am luat metroul spre casă la aceeași oră la care o fac de 
obicei. Nu eram atentă la ce era în jurul meu, așa că am fost 
surprinsă când o femeie m-a prins de braţ și mi-a cerut să îi ţin 
copilul. 

Martinez ridică din sprâncenele perfect pensate. 

— Ştii cine era? 

Scutur din cap. 

— Nu. Nu am mai văzut-o niciodată până acum. Părea... că nu 
se simte bine. Mi-am tras braţul pentru că mă speria. Eram atât 
de aproape de margine încât mă temeam pentru ea și copil, dar 
nu știam ce să fac. 

— Ai plecat? Sau ai cerut ajutorul cuiva? 

Tremur. Imi doresc să o fi făcut. 

— Totul s-a întâmplat atât de repede. Era în fața mea și ochii 
îi zburau în toate direcţiile, ca și cum căuta pe cineva pe peron. 
Ca și cum era speriată. Apoi mi-a cerut să nu las pe nimeni să îi 
facă rău copilului. 

Îmi trag geanta mai aproape. Nu îi voi spune că femeia mi-a 
rostit numele. Nu îi voi spune despre biletul pe care este scris 
numele „Amanda”. 

— Cum a ajuns fetiţa în braţele tale înainte ca femeia să 
aterizeze pe șine? 

Inima îmi bate cu putere. 

— Mi-a aruncat-o în braţe. Am fost șocată și am prins-o. Am 
fost sincer îngrijorată că aș scăpa-o, așa că am ţinut-o strâns. Și 
în timp ce priveam în jos la fetița aceea frumoasă, mama ei a 
sărit. 

Vocea mea se pierde și lacrimile îmi curg pe obraji. 

— Eu... Nici măcar nu am putut-o opri. Totul s-a întâmplat atât 
de repede. 

Martinez îmi dă un șerveţel, dar nu e nimic blând în modul în 
care mi-l întinde. 

— Nu cred că îmi povestești totul, spune ea. 

Tresar. 

— Tot ce am spus este adevărat. 

— Nu e vorba că nu e adevărat ceea ce ai spus. E vorba de 
ceea ce nu ai spus, Morgan. Poliţiștii aflați la faţa locului au luat 
declaraţii martorilor. lar ei au auzit-o pe femeia care a sărit. 
Morgan, au auzit-o rostindu-ţi numele. 


VP - 31 


Groaza mă sufocă. Îmi scarpin umărul și mă întreb de ce i-am 
ascuns acest amănunt. 

— Da, dar nu am fost chiar sigură că am auzit bine. Totul a 
fost atât de înspăimântător și de neașteptat. Iți spun adevărul. 
Îți spun ceea ce știu. Nu am mai văzut-o niciodată înainte. Nu m- 
am întâlnit și nu am vorbit cu ea niciodată înainte. Nu știu cine 
era sau cum de mă cunoștea sau măcar de ce mi-a vorbit. 

Așa. l-am spus totul, totul cu excepţia biletului purpuriu. Dar 
dacă știe și despre acesta? Ar trebui să o aștept pe Jessica sau 
ar trebui să îl scot din geantă și să mărturisesc? 

Martinez trage aer în piept, încrucișându-și braţele. 

— Ai purtat astăzi un ecuson, poate la serviciu? Sau bijuterii 
personalizate? Orice care i-ar fi putut indica numele tău? 

Încerc să îmi amintesc. Nu găsesc nimic. 

— Nu. 

Martinez mă privește intens, apoi ridică exemplarul din 
Chicago Tribune de pe marginea mesei. Lovește cu palma ziarul 
deschis. Îmi arată un articol. 

— O cunoşti pe victimă, Morgan. Este Nicole Markham, 
director general al liniei de îmbrăcăminte Breathe. Deci ce 
relaţie ai cu ea? 

Nu îmi pot înăbuși geamătul. În fotografie este o femeie 
frumoasă cu bucle castanii. Picioarele ei sunt lungi și suple în 
pantofi cu toc argintii, și este îmbrăcată într-o fustă elastică 
strâmtă, corai și o cămașă adecvată, albă cu decolteu în „V”. 
Pare imaginea femeii puternice, care are totul sub control, 
director general. Este cu adevărat aceeași femeie panicată, 
neîngrijită, care m-a implorat să îi iubesc copilul înainte de a 
face saltul către moarte? Pot să văd că este ea, dar 
transformarea este oribilă, ca o înfrumusețare desfășurată în 
sens invers. 

Și desigur, cunosc compania Breathe. Cine nu o cunoaște? Și 
chiar dețin câteva perechi din colanţii lor de yoga. Dar nu o 
cunosc pe Nicole Markham. Nu e ca și cum aș cunoaște-o 
personal. De ce m-ar ruga pe mine această femeie de succes, 
dar totuși o străină, să îi protejez copilul? De unde mă cunoaște? 
Și să o protejez față de ce anume? 

Apoi îmi vine o idee. 

— Numele meu a fost la știri pentru o vreme după ce Ryan a 
murit. Poate mă știa de acolo? 


VP - 32 


Nu spun „Acum că numele meu este pe nedrept legat de 
deturnarea de fonduri”, dar sunt sigură că Martinez înțelege 
ideea. 

— Sau poate că Breathe are o legătură cu Haven House, unde 
lucrez? 

Puţini oameni știu că adăpostul există, locaţia sa într-o clădire 
maro anostă pe West Illinois Street este bine ascunsă pentru a 
proteja femeile și copiii care se refugiază acolo. 

Martinez bate cu tocul pantofilor în podea. 

— Vom verifica în documentele de la Haven House. 

Îmi aruncă o privire care pare înţelegătoare, dar care nu este 
sinceră. 

— Trebuie să fie greu să fii singur. Acum că soțul tău nu mai 
este. 

Este. Nu mai am nici prieteni, nici familie în Chicago. După ce 
Ryan a murit, am realizat că singurii mei prieteni din timpul 
căsniciei noastre au fost prietenii lui. El i-a înșelat pe toţi și m-a 
făcut să par un complice. Chiar prietenii pe care îi aveam din 
facultate sau de la muncă s-au împrăștiat după sinuciderea lui. 
Eram singură, doar durerea și pierderea îmi ţineau companie. 
Dar nu îi voi spune nimic din toate acestea lui Martinez, pentru 
că ea caută ceva. Nu știu ce. 

Martinez strânge din buze în silă când nu spun nimic. 

— Morgan, întotdeauna mi-a fost puţin cam greu să cred că 
nu știai că soțul tău fura de la investitorii lui și escroca Light-the- 
Way Found, organizaţia caritabilă pe care ai fondat-o chiar tu. Ai 
locuit cu el zi de zi. Pari o femeie deșteaptă. E adevărat că noi 
nu am putut dovedi cu exactitate că tu știai ce punea la cale, 
dar e ceva la tine care pare mereu atât de... reticent. Și iată că 
ne confruntăm din nou cu aceeași problemă. 

Se lasă pe spate, privind din nou fotografia lui Nicole 
Markham. 

— Directorul general de la Breathe este mort, iar tu îi ţineai 
copilul pe marginea unui peron de metrou. Ea ţi-a rostit numele. 
Îți dai seama de ce cred că vă cunoșteaţi? 

Faptul că Martinez se folosește de experienţa mea 
îngrozitoare, traumatizantă, pentru a mă prinde, mă înfurie 
dintr-odată. Sar din scaun, răsturnând sticla de apă. 

Îmi îndrept degetul spre ea. 


VP - 33 


— Toată lumea crede că știe totul despre mine, dar tu nu știi 
nimic, spun, cu vocea sugrumată de lacrimile pe care nu vreau 
să le vărs. 

Martinez se uită la degetul meu ridicat. Pocnetul unor tocuri 
înalte pe coridor îmi distrage atenţia. Mă așez tremurând, și tot 
corpul mi se relaxează când Jessica intră în cameră. 

Jessica este atât de înaltă, încât chiar dacă eu am o înălţime 
peste medie, mă simt întotdeauna scundă pe lângă ea. Pielea ei 
închisă este netedă și curată, iar rochia sa azurie cu centură i se 
potrivește atât de bine, ca toate hainele sale de altfel. Prima 
dată când ne-am întâlnit am întrebat-o dacă a fost vreodată 
model. 

Ea și Martinez se salută una pe cealaltă politicos, apoi Jessica 
își trage scaunul de lângă mine și se așază, punându-și mâna pe 
umărul meu. 

Martinez o pune la curent cu detaliile despre femeia care a 
sărit și despre faptul că eu sunt un „martor care îi interesează”. 
Jessica își pune ușor degetele pe spatele meu. 

— Te simţi bine, Morgan? 

Atingerea ei delicată îmi eliberează emoţiile pe care abia le 
mai pot controla de când am ajuns la secţia de poliție. Buzele 
sfâșiate ale femeii, ochii înnebuniţi de frică și disperarea sa îmi 
trec cu rapiditate prin minte ca o scenă dintr-un film. Plâng în 
hohote, de durere pentru această fetiţă, pentru mama ei pe care 
nu am cunoscut-o și pentru mine. 

Jessica mă bate ușor cu palma pe umăr până când sughiţurile 
mele se opresc. 

Apoi îi spune lui Martinez: 

— Vreau să vorbesc singură cu clienta mea. 

Privește spre plafon. 

— Fără cameră. 

— Bine. 

Martinez se ridică, iese și închide ușa în spatele ei. 

Camera pare mai mică acum, și mă simt atât de ameţită încât 
îmi împing scaunul mai departe de masă și îmi aplec capul pe 
genunchi. 

Jessica așteaptă până mă îndrept. 

— Hai să lămurim lucrurile aici. 

Își coboară privirea spre ziarul de pe masă. 


VP - 34 


— Am auzit la știri că directorul general de la Breathe s-a 
sinucis la Grand/State după ce i-a dat copilul unei străine. Tu 
ești străina? 

— Da și nu. 

Ochii lui Jessica se măresc. 

— Este timpul să îmi povestești totul. 

— Așteptam metroul, când această femeie mi-a apucat brațul 
și mi-a spus să îi iau copilul și să îl iubesc. Arăta atât de 
înspăimântată, Jessica, ca și cum o urmărea cineva de pe peron. 
Apoi a rostit numele meu. A zis: „lubește-o pentru mine, 
Morgan”. l-am spus lui Martinez totul, în afară de asta. Apoi ea 
mi-a zis că auzise deja de asta de la ceilalţi martori. Se pare că 
vrea să mă prindă, însă eu doar am stat acolo, așteptând 
metroul. 

Îmi sprijin capul în palme. 

— Nu știu de ce nu i-am spus imediat. 

Îmi ridic privirea. 

— Îmi pare rău. 

Ea oftează. 

— Nu-i nimic. Ești stresată. Sunt sigură că văzând toate astea 
ţi-ai amintit niște lucruri oribile. 

Ryan, rana din care curgea sânge, pușca din mâna mea. Nu, 
nu, nu, nu se poate. Nu poate fi adevărat. 

— Da, mi-a reamintit, recunosc eu. lar ea m-a ales pe mine să 
îi protejez copilul. lar eu... 

— Gata... Am înţeles. Este în regulă. Ești în stare de șoc. Nu ai 
făcut nimic greșit. Și știi că e datoria mea să te apăr. Noi două 
am mai trecut prin asta și înainte, Morgan. Așa că, acum, să 
spunem doar că ai vorbit destul. Ești traumatizată. Nu ești în 
apele tale. Nu mai poţi vorbi din nou cu Martinez, cu presa sau 
cu nimeni - nu în lipsa mea. 

Își trage rapid scaunul mai aproape. 

— Deci, nu avem mult timp la dispoziţie aici, chiar acum. 
Dacă există alte detalii care sunt importante - orice altceva ai 
omis - este momentul să îmi spui. 

Îmi împing părul care îmi cade pe faţă, umed de transpiraţia 
cauzată de panică. Apoi răscolesc prin geantă după bilet și i-l 
dau Jessicăi. 

— L-am găsit lipit de geantă, mai târziu. Poate este numele 
copilului? 


VP - 35 


Jessica privește curioasă biletul, întorcându-l pe toate părțile. 

— Nu. Mass-media spune că numele bebelușului este Quinn. 

Nu Amanda. Quinn. Un nume atât de frumos pentru fetița pe 
care am ţinut-o în braţe. 

— Deci cine este Amanda? întreb. Și de ce este Quinn în 
pericol? Mama ei așa a lăsat să se înțeleagă. M-a implorat să nu 
las pe nimeni să îi facă rău copilului ei. Era atât de neliniștită, ca 
și cum ar fi fost urmărită. Nu crezi că ar trebui să îi arătăm 
biletul lui Martinez? 

Ea scutură din cap rapid, ferm și îmi dă înapoi biletul. 

— In niciun caz. Deocamdată vom lăsa deoparte acest bilet. 
Voi avea propriul meu investigator, Barry, care va face niște 
cercetări. Dar până când nu vom ști de ce Nicole ţi-a rostit 
numele pe peron, sau măcar de ce a vorbit cu tine, dacă îi mai 
spui lui Martinez altceva ar face doar să pară că ai vreo legătură 
cu toate astea. Din ceea ce mi-ai spus, Nicole Markham nu arăta 
și nu vorbea normal. 

Jessica este prea aproape de mine. Sunt încolţită, neavând 
unde să plec. 

— Este vreo șansă ca Nicole să îl fi cunoscut pe Ryan? Ar 
putea fi implicată în escrocheria lui? 

Stomacul mi se agită. Chiar dacă m-am gândit tot timpul la 
Ryan, nu îmi place să vorbesc despre el. 

— Incă nu îi știu pe toţi cei de la care a furat. Ar fi putut-o 
escroca pe Nicole, sau pe cineva pe care ea îl cunoștea. Ea s-ar 
fi putut împrumuta de la cine nu trebuia pentru a compensa 
pierderea. Sau ar fi putut fi implicată în asta, cu el, și n-ar fi fost 
prinsă niciodată. Nu știu nimic. 

Vocea mi se frânge. 

— Ryan nu mi-a lăsat altceva decât întrebări, durere și furie. 
Nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat. 

Brusc îmi dau seama de ceva: 

— Jessica, dar dacă sunt în pericol? 

— Liniștește-te. Nimic nu indică asta. Nici chiar acest bilet nu 
este o dovadă că cineva ar vrea să rănească copilul, pe tine sau 
pe Nicole. Poate fiica ei nu era în siguranţă cu ea. 

Jessica se ridică, agitându-se prin camera mică. Faţa i se 
îmblânzește. 

— Știu că este greu. Dar trebuie să îţi păstrezi calmul. 


VP - 36 


— Cum să îmi păstrez calmul când Nicole mi-a rostit numele, 
mi-a cerut să îi iubesc copilul, apoi a murit chiar în fața mea? 

Ea își atinge buzele cu o unghie roz. 

— Vom afla de ce te-a abordat și dacă ești în pericol, bine? Și 
sunt sigură că bebelușul a fost dus undeva în siguranţă. 

întelege fără ca eu să îi spun că sunt îngrijorată pentru copil. 
Mă simt de parcă Jessica îmi citește cele mai ascunse gânduri. 
Mă cunoaște atât de bine. 

Ea oftează. 

— Voi face tot posibilul să aflu mai multe despre Quinn. Dar în 
acest moment obiectivul meu este să te scot de aici cât mai 
repede. De acord? 

Mă prăbușesc din nou în scaun. 

— Bine. Cum spui tu. 

Jessica merge spre ușă, o deschide. Văd cum îi face semn lui 
Martinez, pe hol. Detectivul se strecoară înapoi în încăperea 
strâmtă. Jessica îmi aruncă o privire, iar eu îmi pun mâinile pe 
genunchi. Tremur din tot corpul. 

— Pot să plec acasă acum? 

Vreau doar să fiu acasă. 

— Încă nu. Mai am câteva întrebări la care va trebui să 
răspunzi înainte de a pleca acasă. 

O umbră de îngrijorare îi străbate chipul Jessicăi. 

— Putem te rog să vorbim afară, noi două? 

Amândouă femeile părăsesc încăperea, închizând ușa în 
spatele lor. Pentru un moment sunt lăsată singură, dar înainte 
să mă pot obișnui cu asta, ele revin. 

Martinez ia loc în spatele mesei. Jessica se sprijină de perete. 
Îmi aruncă o privire care înseamnă „spune cât mai puţin 
posibil”. 

Martinez se instalează încet, fără să se grăbească. 

— Martinez, nu avem toată ziua la dispoziţie, spune Jessica. 

Ochii de culoarea cafelei ai detectivului mă sfredelesc. 

— Victima a aterizat pe spate. Majoritatea oamenilor nu se 
sinucid sărind înapoi. 

Nu înţeleg. Îmi strâng buzele și apuc braţele scaunului pentru 
a-mi opri tremuratul mâinilor. Îmi derulez în minte acele ultime 
secunde. Am văzut-o sau nu sărind? Mintea mi se împotmolește. 

Deodată sunt aruncată înapoi în timp, la momentul în care am 
intrat în biroul de acasă al lui Ryan și l-am găsit pe podea. Inima 


VP - 37 


mea, viaţa mea s-au spulberat atunci în milioane de bucăţi. Îmi 
amintesc senzația umedă, lipicioasă a sângelui lui Ryan pe 
pantalonii mei de lână, mâinile mele înroșite după ce i-am 
desfăcut degetele de pe pușcă. Am fost îngrozită tot timpul că s- 
ar putea descărca din nou. Am încercat să opresc valul de sânge 
care curgea din împușcătura din stomacul lui, dorindu-mi ca 
soțul meu să respire. Dar era prea târziu. Desigur, căsnicia mea 
nu era perfectă. Ryan și cu mine am avut conflictele noastre. Îmi 
doream un copil; el nu. Existau tensiuni. Dar nu am vrut 
niciodată ca el să moară. 

lar acum această biată femeie este și ea moartă. Cum de nu 
am văzut ceea ce se petrecea chiar în faţa mea? De ce este 
totul atât de neclar? 

— Morgan, i-ai luat copilul înainte de a o împinge de pe 
peron? 

Acuzaţia mă lovește de parcă aș primi o palmă grea peste 
față. Imi ridic privirea la Martinez. Tot corpul îmi îngheață și mă 
forțez să nu vomit pe podea. Mă întreabă dacă am omorât-o pe 
Nicole Markham. 

— Poftim? 

Mă uit la Jessica, întrebându-mă cum de pot fi întrebată așa 
ceva. Jessica intervine. 

— Nicole și-a pus copilul în braţele clientei mele; clienta mea 
nu a /uat copilul de la Nicole. lar dacă Morgan nu ar fi fost acolo 
să ţină copilul, acesta ar fi căzut pe pământ sau mai rău, pe 
șine. Ar fi putut să fie și el lovit de metrou. Așa că ce întrebare 
este asta, mai exact? Morgan a salvat fetița. O mulţime de 
martori au văzut ce s-a întâmplat. Ea este un erou. 

Jessica ridică o sprânceană spre Martinez. 

Martinez zâmbește, o gropiţă formându-se în obrazul ei stâng. 
La oricine altcineva, ar fi fost dulce. La ea, reprezintă o 
amenințare. 

— Nu cred că „erou” este cuvântul potrivit pentru Morgan. 

Aici are dreptate. Un erou și-ar fi dat seama de profunzimea 
durerii lui Nicole și ar fi știut imediat ce să facă, ar fi împiedicat- 
o pe această mamă disperată să își curme viaţa. Eu am stat 
acolo, neputincioasă, cu gura căscată, în timp ce ea îmi arunca 
copilul în braţe. O eroină ar fi aflat că soțul ei o folosea, pe ea și 
nenumărate alte persoane pentru câștigul lui financiar și ar fi 


VP - 38 


împiedicat asta. Ar putea fi singurul lucru cu care Martinez și cu 
mine suntem de acord: nu sunt un erou. 

Martinez se ridică și își împinge scaunul înapoi. Ceea ce spune 
apoi mă sperie de moarte. 

— Deci continui să afirmi că nu o cunoști pe Nicole Markham, 
cu toate acestea ea ţi-a spus numele. Mai am o singură 
întrebare pentru tine: cât de mult îţi dorești un copil? 

— Nu răspunde, Morgan. 

Jessica se întoarce spre Martinez și se răstește: 

— Ajunge. Dacă nu îmi puneţi sub acuzare clienta, noi 
plecăm. 

Martinez ne face semn spre ușă. 

— Puteţi pleca. Vom discuta curând din nou, sunt sigură. E 
uimitor ce poți fi prins făcând când crezi că nu te vede nimeni. 

Jessica își întoarce capul spre mine, făcându-mi semn să o 
urmez afară. Buzele ei sunt strânse într-o linie subţire. 

Protejeaz-o. 

lubește-o pentru mine, Morgan. 

Femeia asta, Nicole, știa că voi fi la Grand/State. M-a ales pe 
mine. Nu știu de ce, dar voi afla. Nu voi face aceeași greșeală de 
două ori. Nu am de gând să stau aici fără să fac nimic în timp ce 
lumea întreagă decide că sunt o persoană îngrozitoare. 

Jessica mă ia de braţ. 

— Să mergem, spune. 

Părăsesc încăperea. Nu vreau să mai ajung niciodată în 
camera aceea. Sunt sătulă de detectivi, de poliţie și de poveștile 
pe care ei le spun fără să știe nimic despre mine. De data asta 
nu am de gând să accept. De data asta am de gând să îmi 
reabilitez numele o dată pentru totdeauna. 


VP - 39 


CAPITOLUL ȘASE 


NICOLE 
înainte 


Sudoarea se aduna între sânii lui Nicole și îi picura în spatele 
gâtului. Soarele de dimineaţă se strecura printre draperiile crem 
de mătase, razele lui strălucitoare iritându-i ochii înceţoșaţi, 
inflamaţi. Nu știuse ce înseamnă insomnia până când nu 
avusese copilul. Nu doar din cauza lui Quinn, căreia părea să îi 
fie foame din oră în oră, dar Nicole stătuse trează toată noaptea 
urmărind-o obsesiv, asigurându-se că respira în continuare. De 
fiecare dată când fetiţa ei își închidea ochii frumoși, de culoarea 
celui mai adânc ocean, Nicole o veghea. Uneori chiar o scutura 
ușor, trezind-o pentru a se asigura că trăiește. 

Lucruri îngrozitoare se petreceau când nimeni nu era atent. 

Adolescentă fiind, ea nu înţelesese niciodată de ce era Donna 
atât de neliniștită tot timpul. Rafturile din sufragerie erau pline 
cu cărţile ei pentru părinţi, având colţurile îndoite. Făcea 
diagrame și notițe despre somn și orare pentru schimbarea 
scutecelor. Nicole se gândise că erau peste tot. Amanda era cel 
mai dulce, cel mai mulțumit copil. Acum că o avea pe Quinn, ea 
înţelegea grijile pe care și le făcea Donna. Nu se putea gândi 
decât la scenarii nefaste. Dacă Quinn se îneacă cu laptele? Dacă 
Nicole o scăpa? Dacă o strângea prea tare? 

Transformarea din preşedintele eficient, încrezător în 
proaspăta mamă agitată, nesigură era covârșitoare. Nicole nu 
mai era sigură că se mai recunoaște. 

Işi strânse pleoapele, rezemându-se de tăblia albă metalică a 
patului, încercând să facă față valurilor de ameţeală. Quinn 
plânse în pătuţul ei, cerând să fie luată în braţe. Nicole deschise 
ochii pentru a se uita la Quinn, dar o văzu doar pe Amanda. 

Dintr-odată, era iarăși dădaca de șaptesprezece ani mergând 
încet pe holul îngust către Amanda, care se afla în camera 
copilului. Nicole intenționase doar să închidă ochii pe canapea 
pentru o clipă, dar cumva adormise pentru mai mult timp. Ora 

VP - 40 


alocată somnului se terminase, dar Amanda dormea încă, ceea 
ce era ciudat. Nu mai dormise niciodată atât de mult înainte - 
trei ore întregi. Nicole deschise ușa camerei copilului. Deasupra 
patului se învârtea caruselul cu fluturași care o adormea 
întotdeauna pe Amanda. Se auzea ușor, mângâietor, fără oprire, 
cântecul Rock-a-Bye Baby’, Nicole se apropie de pătuţ. Amanda 
părea atât de liniștită. „Să nu trezești niciodată un copil care 
doarme”, îi spusese Donna de nenumărate ori. lar 
neexperimentata Nicole făcuse întocmai ceea ce i se spusese. 
Asta era sarcina ei. 

Dar ceva nu era deloc în regulă. Copilul era prea ţeapăn. 
Nicole se aplecă pentru a o ridica pe Amanda, și când buclele ei 
întunecate atinseră obrajii bebelușului, acesta nu deschise ochii 
și nu chicoti, așa cum făcea de obicei. Brațele acelea micuţe nu 
se întinseră după ea. Amanda nu mișca. 

Nicole o ridică din pătuț și îi puse mâna pe frunte. Copilul era 
rece. Cu inima bătându-i puternic, Nicole se prăbuși în genunchi. 
Așeză cu grijă corpul micuţ, lipsit de vlagă pe podea, apăsându- 
și gura pe cea a bebelușului și vârfurile degetelor pe pieptul 
fragil, îngust. Te implor, te implor, te implor, spuse cu voce tare. 

Pieptul o înţepa atât de tare încât crezu că va avea un atac de 
cord. Se târî până la telefon și formă 911, iar următorul lucru pe 
care și-l amintea era o mască de oxigen care îi acoperea gura și 
nasul. 

— Ce ai făcut? uriașe Donna când apăruse și o găsise pe 
Nicole pe o targă. Ești o criminală! 

Atunci aflase că Amanda murise. 

Și că era vina ei. 

Nu îi putuse spune lui Greg nimic din toate astea. Desigur, o 
parte din îngrijorarea și panica pe care le simțea după nașterea 
lui Quinn erau normale. Dar el nu ar fi înțeles niciodată 
profunzimea spaimei sale, motivul real. Nu putea uita nicio clipă 
că lui Quinn i se putea întâmpla ceva îngrozitor. Și din acest 
motiv, Nicole nu o scăpa niciodată din ochi. Va fi mama 
perfectă. Acesta era țelul ei. Dar când își exprima orice urmă de 
îngrijorare, Greg spunea doar: 

— Urmează-ți instinctele materne. 


? Rock-a-Bye Baby - bine-cunoscut cântec de leagăn, versurile fiind publicate pentru 
prima dată în Londra, în 1805 (n.tr.). 


VP - 41 


Cum ar fi putut să facă asta, când nici măcar nu era capabilă 
să își alăpteze bebelușul? Oricât de tare s-ar fi străduit, nu avea 
suficient lapte. Era atât de dezamăgită de ea însăși; la rândul 
său, Greg era frustrat, distant și vorbea foarte puţin cu ea. lar 
când își exprimase îngrijorările, el o respinsese. 

— Nu înţelegi, Greg, îi spusese ea, cu lacrimile șiroindu-i pe 
faţă. Laptele matern conţine anticorpi vitali în lupta cu infecțiile. 
Pentru fetiță ar scădea și riscul de astm. Ar proteja-o, iar eu nu 
pot face asta! 

— Eu nu am fost alăptat, și m-am descurcat bine. 

Greg o luase în braţe, dar ea nu se putuse opri din plâns. 

— Nic, trebuie să te liniștești. Eşti o mamă minunată, iar 
Quinn este sănătoasă. Și ce dacă va răci de mai multe ori? Totul 
va fi bine. 

Nu era bine, totuși. Și Amanda fusese sănătoasă. 

Acum Nicole putea să îl audă pe Greg agitându-se la parter, 
pregătindu-se pentru muncă. Se gândi să îl roage să urce și să 
țină copilul așa încât ea să poată face un duș și să se îmbrace, 
dar hotărî că se putea descurca singură. 

Își puse o mână pe stomacul încă sensibil încercând să inspire 
și să expire lent, dar incizia o durea. lar respiratul adânc nu mai 
era potrivit cu veșnicele atacuri de panică. Aceste atacuri nu se 
declanșau doar din cauza lui Quinn. Nu, nici pe departe. Se 
putea descurca cu plânsetele fetiţei ei. Acestea indicau un copil 
sănătos, plin de viaţă. Dar ceea ce încă o speria era numele 
acela de pe pătuţ: Amanda. Nu putea scăpa de senzaţia că era 
urmărită. Sau că văzuse lucruri care nu erau cu adevărat acolo. 
Fusese cu adevărat Donna în fața ușii camerei ei de la spital? 
Era în Chicago acum? Dacă da, ce voia? Recompensă? 
Răzbunare? Și dacă era așa, cât de departe era dispusă să 
meargă pentru a o obţine? 

De două săptămâni Tessa trecea pe la ea aproape zilnic, 
aducând mostre de ulei de la Breathe și încercând orice tehnică 
mindfulness pentru a o ajuta pe Nicole, dar nimic nu funcţiona. 
În sfârșit, cu câteva zile în urmă, când Greg era la muncă, ele 
stăteau pe canapeaua din living, Tessa ţinând-o în braţe pe 
Quinn deoarece Nicole nu putea respira. Sudoarea îi curgea pe 
față și își strângea cu o mână pieptul în încercarea de a-și mai 
ușura durerea îngrozitoare. 


VP - 42 


— Nic, cred că trebuie să mergi la doctor. Știu că nu vrei să iei 
din nou medicamente, dar îţi dai toată silința. 

— Urăsc medicamentele, Tess. Trebuie să fiu alertă, spusese 
ea cu vocea sugrumată. 

— Nu ești alertă, totuși. lar medicamentele s-au schimbat 
mult în ultimii câţiva ani. Te rog. Pentru Quinn. Vorbește cu 
doctorul tău. 

Disperată, Nicole făcuse așa cum îi ceruse Tessa. Doctorul ei 
îi prescrisese imediat Xanax, asigurând-o că era varianta cea 
mai sigură. De patru zile Nicole își luase pastilele după cum îi 
fuseseră prescrise. Acum era sigură că nu va mai putea 
niciodată să supravieţuiască o zi fără ele. Disperată, le căută pe 
noptiera de mahon lustruită manual pe care decoratoarea lor o 
luase dintr-un magazin elegant de pe North Clybourn Avenue. 
Dar nu reuși să găsească omniprezentul flacon cu comprimate 
albe pe care îl ţinea mereu lângă pat. 

Se ridică, ţinându-se de marginea noptierei pentru a nu 
leșina. Se rostogolise cumva flaconul pe podea? Nimic. Era atât 
de obosită că nu putea gândi limpede. Mutase flaconul și uitase? 

Deschise sertarul noptierei pentru a vedea dacă nu pusese 
din greșeală flaconul înăuntru. Nicio pastilă. Doar un ghemotoc 
mototolit de hârtie lângă o carte cu coperta cartonată. Nicole îl 
scoase. Ultima scrisoare de la Donna. Scrisoarea pe care Nicole 
era sigură că o lăsase în biroul ei de la Breathe. 


Nu meriţi o fetiță. Eşti o criminală. Nu o poţi proteja. 


Cum ajunsese în casa ei? Îl adusese acasă chiar ea și uitase? 
Sau îl pusese cineva acolo? 

Quinn plânse din nou. Nicole puse hârtia înapoi în sertar și îl 
închise trântindu-l. 

— Mami este aici. Sunt aici, spuse, cu respiraţia greoaie. 

Se aplecă peste pătuţ pentru a-și legăna copilul. Stomacul i se 
strânse. Nu știuse că recuperarea după o cezariană va fi atât de 
dureroasă. Nu știuse că dragostea pe care o simțea pentru 
Quinn o va învălui cu totul. 

Cu Quinn în braţe, Nicole reuși să ajungă la baie. Deschise 
geamul dulapului în timp ce încă își ţinea copilul. Flaconul de 
medicamente era acolo. O cuprinse un val de ușurare. Asta 
însemna să fii mamă pentru toată lumea? O permanentă stare 


VP - 43 


de teamă și panică? Transformând peste noapte un adult pe 
deplin încrezător într-o persoană neîngrijită, îngrozită, agitată, 
distrasă? Nu avea prieteni care să fie părinţi și, cu toate că o 
parte dintre angajaţii ei aveau copii, Nicole nu avea o relaţie 
personală cu ei, așa că nu îi putea întreba. Și nu o putea întreba 
nici pe mama sa. Gândul acesta o făcu să simtă în inimă o 
durere ascuţită. 

Quinn încă mai plângea. Nicole o duse din nou în pătuţul din 
dormitor și înghiţi pastilele fără apă, știind că va mai dura puțin 
până când mintea i se va limpezi. Telefonul mobil al lui Greg 
sună la parter. Tonul de apel al telefonului lui - Misiune 
imposibilă - obișnuia să o facă să își dea ochii peste cap și să 
chicotească. Dar în ultimul timp nimic nu o mai făcea să 
chicotească. 

La parter, îl auzi răspunzând la telefon. Greg râdea pe 
înfundate; ea era sigură că vorbea cu o femeie. Nu îl mai auzise 
râzând în felul acesta în ultima vreme, cu ea. Nu de când se 
născuse copilul. Nicole nu mai era deloc amuzantă de când 
devenise mamă. 

Işi ridică fiica susținându-i cu degetele capul fragil. Apoi 
ajunse până în capul scărilor și cobori cu grijă până la parter, 
târându-se. Fu umilitor să trebuiască să procedeze astfel, iar 
durerea îi radia în stomac la fiecare mișcare, dar era mai bine 
decât să se prăbușească cu capul înainte pe marmură și să îi 
zdrobească craniul lui Quinn. 

— Calmează-te, spuse ea cu voce tare pentru a alunga gândul 
terifiant. 

Se gândi la pastilele rătăcite. Când lăsase punga albă cu 
medicamente pe masa din bucătărie după ce se întorsese de la 
doctor, Greg spusese: 

— Ai refuzat anestezia epidurală, dar ai de gând să iei Xanax? 

— Am avut întotdeauna o mică problemă cu anxietatea, dar a 
fost ușor de gestionat pentru o lungă perioadă de timp, 
replicase Nicole, mărturisindu-i mai multe decât îi spusese până 
atunci. 

— A început după ce părinţii mei au fost omorâţi. Am început 
să iau Zoloft în timpul facultăţii, dar m-am oprit cu mult timp în 
urmă. Mă făcea să mă simt adormită și confuză. Acum doctorul 
mi-a explicat că Xanax este mai bun și absolut sigur să îl iau cât 
timp am grijă de Quinn. 


VP - 44 


— Nu mi-ai spus niciodată că ai luat medicamente pentru 
anxietate. 

El își masă fruntea, apoi mângâie ușor partea din spate a 
gâtului lui Nicole. 

— Nic, știu că ești dependentă de muncă, dar niciodată nu te- 
am văzut atât de aproape de limită. Mă îngrijorezi. 

— Nu-ţi face griji, sunt bine, spusese Nicole în timp ce scotea 
capacul flaconului și lua două comprimate. 

Acum ajunse la treapta inferioară, ţinând-o ferm pe Quinn în 
îndoitura braţului, așa că putu să îl folosească pe celălalt pentru 
a se ridica. Să ajungă la parter era epuizant, dar pe de altă parte 
îi făcea bine să facă mișcare. Cât de mult iubea această casă. 
Clădirea de trei etaje din rocă gri, vulcanică, de pe East Bellevue 
Place era o operă de artă, o proprietate excelentă în districtul 
istoric Gold Coast. Plătită în numerar și total diferită de casa de 
cărămidă cu două etaje din North Kenwood pe care ea și fratele 
ei Ben s-au zbătut să o păstreze după moartea părinţilor lor. In 
cele din urmă moștenirea nu putuse ţine pasul cu spărturile din 
acoperiș, boilerul defect și subsolul inundat. Vânduseră casa 
familiei după ce Nicole se întorsese din Kenosha. Ea se mutase 
în căminele Universităţii Columbia, iar Ben își luase un mic 
apartament aproape de facultatea de medicină. 

Nicole trecu prin livingul de un alb imaculat, decorat cu oţel și 
sticlă - doar linii clare, niciun pic de dezordine - și văzu că 
lalelele violet pe care le păstra mereu proaspete în vaze de 
cristal Lalique muriseră, petalele lor formând pe podea o mică 
moviliţă tristă. Ea amânase echipa de curăţenie pe care o 
folosea pentru a ţine casa curată. O deranja prezenţa străinilor 
în această perioadă. 

Greg era în bucătărie bând o cană de cafea, cu telefonul la 
ureche. Se îmbujoră și încheie convorbirea când observă că 
Nicole îl privește. De ce în ultimul timp el închidea repede ori de 
câte ori intra în cameră? 

— Cu cine vorbeai? întrebă ea. 

— Cu secretara mea, m-a sunat în legătură cu un portofoliu 
de clienţi. 

Greg își șterse mâinile de pantalonii de la costum, un obicei 
care ei i se părea înduioșător. Era o mică fisură în înfățișarea lui 
încrezătoare, care o făcu să se simtă de parcă nu era singura 
care avea defecte. 


VP - 45 


— Are multe de învăţat într-un timp foarte scurt și are nevoie 
de ajutor. 

Și ea era o proaspătă mamă care avea nevoie de ajutor, se 
gândi Nicole. Dar nu o spuse. Ochii lui Greg o cercetau 
amănunţit. Ea își putea imagina ce vedea - petele roșu-albăstrui 
de sub ochi; părul neîngrijit, lipsit de viaţă; aceeași pantaloni de 
yoga Breathe și același tricou alb pe care le purta de câteva zile. 
Cum putuse ea să creeze un imperiu de milioane de dolari, dar 
să nu găsească energia necesară pentru a face un duș și a-și 
schimba hainele? 

— Trece Tessa pe aici astăzi? 

Nicole ridică din umeri. 

— Nu sunt sigură. De ce? 

— Ţi-ar prinde bine o companie feminină. De fapt mă 
gândeam că ar trebui să găsim o persoană care să ne ajute cu 
adevărat, să o plătim, așa încât tu să ai mai mult timp pentru 
tine. Chiar o zi la spa. Putem merge împreună, așa cum 
obișnuiam. 

Pieptul o înțepă. Greg pur și simplu nu înţelegea. Ea nu voia 
să o părăsească pe Quinn nicio secundă. In ochii lui ea observă 
o tristețe pe care nu o mai văzuse acolo niciodată, de parcă 
scânteia se stingea. Își aminti cum se luminase faţa lui când îl 
luase prin surprindere cu biletele de clasa întâi la Paris, cu 
ocazia primei lor aniversări. Cum abia reușiseră să ajungă în 
camera de hotel înainte de a-și smulge unul altuia hainele, și 
cum o ţinuse de mână pe fiecare stradă pietruită pe care 
hoinăriseră. 

Greg o ceruse în căsătorie la doar șase luni după ce 
începuseră să se întâlnească. Într-un genunchi pe holul sediului 
firmei Breathe, în faţa tuturor angajaţilor ei, el spusese: 

— Nu am mai cunoscut pe cineva care să trăiască cu atâta 
încredere și pasiune ca tine. Vreau să îmi împart viaţa cu tine. 

Unde era încrederea ei acum? Când al patrulea magazin 
internaţional Breathe se deschisese în Singapore, Greg făcuse o 
rezervare, pe numele lui Nicole, la Everest, restaurantul ei 
favorit. O așteptase o oră singur acolo, la al patruzecilea etaj al 
Mercantile Exchange din Chicago, pentru că ea era într-o 
teleconferinţă. Greg nu se supărase. Ar fi așteptat-o o veșnicie, 
pe atunci. Acum se simţea atât de îndepărtată de el. Dar nu știa 
dacă era doar din cauza ei. 


VP - 46 


— Ești atât de obosită, Nic. Chiar cred că ar trebui să ne luăm 
o bonă. 

— Fără bone, spuse ea imediat și își apăsă podul palmei pe 
frunte, o durere puternică sfredelindu-i tâmplele. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu pastilele mele? Nu erau lângă pat. 

Greg se încruntă. 

— Le-ai lăsat aici jos în cămară lângă laptele praf și le-am dus 
în dulapul de medicamente din baie. 

Nicole se strădui să își amintească. Acela era locul unde le 
lăsase? Nu își mai amintea nici măcar să se spele pe dinți. 

Greg îi aduse o sticlă caldă de lapte, iar ei îi dădură lacrimile. 
Acest mic gest de bunăvoință o făcea să își dorească să se 
prăbușească în braţele lui. Dar nu voia să pară slabă. Trebuia să 
se stăpânească. 

Quinn plângea. Nicole strecură sticla printre buzele trandafirii 
ale fetiţei, iar bucătăria deveni atât de tăcută încât Nicole 
aproape plânse de ușurare. De fiecare dată când copilul ei 
scotea ţipătul acela sfâșietor ea se simţea vinovată. 

Telefonul îi vibră în buzunarul pantalonilor de yoga. Fusese 
ideea strălucită a Tessei să adauge buzunare colecţiei de 
primăvară din anul trecut. 

Greg o luă pe Quinn din braţele ei și îi zâmbi fiicei lui. Pentru 
un scurt moment, Nicole se desfătă în sânul micii sale familii. 
Totul va fi bine. Fusese o schimbare majoră. Dar vor trece peste 
asta. El pusese mereu cariera ei pe primul plan deoarece 
înţelegea cât de mult însemna Breathe pentru Nicole - pentru ei 
amândoi și visurile lor despre succes, împreună puteau să facă 
orice. 

Își scoase telefonul din buzunar. Era un mesaj de la Tessa, 
singura persoană cu care putea vorbi în perioada aceea. 


Pot să vin mai târziu? Am putea ieși la o plimbare. Am cumpărat o 
rochiță pentru Quinn. 


Nicole răspunse la mesaj: 


Nu sunt sigură reușesc să fac faţă unei plimbări, chiar acum. Dar 
treci pe aici după muncă. Te rog. 


Își ridică privirea din telefon. Greg și Quinn nu mai erau în 
bucătărie. 


VP - 47 


Brusc un sunet strident, metalic sparse tăcerea - Rock-a-Bye 
Baby, cântecul de leagăn pe care ea nu i-l cântase niciodată 
fiicei sale deoarece îi amintea de Amanda și de acea 
înspăimântătoare zi de vară. Nicole îngheță. 

De unde venea? Ea și Greg nu deschiseseră încă niciuna 
dintre jucăriile muzicale pe care le primiseră. 

Melodia stranie se opri. 

— Dragă, îl strigă ea pe Greg. Ai auzit? 

— Ce să aud? strigă și el, din living. 

Oare își imaginase doar? 

Mâinile îi tremurară violent. Sunase de parcă venea de la etaj. 

Ca să nu o mai privească Greg de parcă ar fi fost nebună, 
Nicole hotărî să cerceteze ea însăși. Bazinul îi pulsă de durere 
când merse la scări și începu să urce. Aborda fiecare treaptă de 
parcă era un munte. Ajunse în capul scărilor, triumfătoare. 

La etaj, liniște. Se pregătea să coboare din nou când timbrul 
lent, sinistru al cântecului de leagăn începu să se audă din nou. 
Venea din camera copilului. Nicole deschise ușa. 

Florile de cireș ale tapetului păreau că urcă pe pereții gri, de 
culoarea porumbeilor, încadrând un sertar alb umplut cu 
animale de pluș. Era o cameră de vis, perfectă pentru fetiţa ei. 
Dar învârtindu-se în cercuri domoale deasupra patului era un 
carusel cu fluturași în culori pastelate, unul pe care Nicole nu îl 
mai văzuse de aproape douăzeci de ani. Era exact aceeași 
jucărie care fusese atârnată deasupra pătuțului Amandei cu 
mulţi ani în urmă, caruselul căruia Donna îi schimba bateriile în 
fiecare săptămână. 

Când creanga se va rupe, leagănul va cădea... 

Cântecul se opri. Nicole cercetă fiecare colț al camerei. Cine 
făcuse asta? Se mai afla cineva acolo? Dar camera era goală, iar 
caruselul amuţise. 

În cele din urmă îi reveni vocea: 

— Greg! Vino aici! 

Auzi zgomotul puternic al pașilor lui urcând treptele în grabă. 
El apăru gâfâind în ușă, cu Quinn în brațe. 

— Ce e? 

— Asta. 

Tremurând, ea făcu semn spre carusel. 

— Care e problema, Nic? întrebă el. Este doar caruselul. 

— Ne-a dat cineva asta? vru ea să știe. 


VP - 48 


Quinn începu să plângă din nou, iar Nicole își dori cu disperare 
să o strângă în braţe. Dar tremura atât de tare încât se temu să 
o ia. 

— De ce este aici? De unde a apărut? 

Greg o privi uluit: 

— Glumești? 

Ea își apăsă cu o mână stomacul cuprins de o crampă. 

— Ce vrei să spui? 

El merse la pătuţ și o așeză pe Quinn înăuntru. Nicole se 
sprijini de perete și se lăsă să alunece de-a lungul lui până 
ajunse pe podea. 

— Hei! spuse Greg când observă groaza de pe fața ei. 

Se așeză lângă ea. 

— Este în ordine. 

EI îi așeză cu blândețe mâna pe genunchi. Era prea amabil, în 
timp ce ea era pe punctul de a se prăbuși. 

— Nic, tu ai cumpărat caruselul acela. 

Nicole se îndepărtă de el. 

— Nu am făcut-o! 

— Draga mea, ai făcut-o. Ai lăsat comanda de pe eBay listată 
pe masa din living acum câteva zile. Tu l-ai comandat. Eu l-am 
instalat, pentru ca tu să ai un lucru mai puţin de făcut. Cu ce am 
greșit? 

Umerii lui căzură. 

Ea simţi furnicături, mii de insecte alergându-i în jos pe braţe. 
Nicole nu cumpărase de pe eBay nimic, niciodată în viaţa ei. Și 
chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi cumpărat niciodată acel carusel. 
Niciodată. 

Işi simţea gâtul de parcă ar fi înghiţit sticlă pisată. Numele de 
pe cartonaș, roșcata din fața camerei ei de la spital, pilulele 
dispărute, și acum, caruselul. Işi pierdea minţile? 

Putea să vadă cum Greg se străduia să își păstreze calmul, 
dar pe faţa lui se citea nerăbdarea. 

— Nicole, nu e mare lucru. Și eu uit lucruri. 

El se ridică cu grijă și merse la pătuț, adulmecând-o pe Quinn. 

— Are nevoie să fie schimbată. Imi pare foarte rău, dar 
trebuie să plec la muncă. 

Apoi se întoarse și își înfășură braţele în jurul trupului ei 
înghețat. 


VP - 49 


— Ai nevoie de mai mult somn, iubito. Ce spui dacă vin acasă 
puţin mai devreme și o iau pe Quinn la o plimbare pentru ca tu 
să te odihnești? 

— Nu, nu-ţi face griji. Vine Tessa. 

Apoi se încruntă la el, amintindu-și de vocea lui râzând la 
telefon. 

— Greg, știu că ești aici, așa că de ce mi se pare că nu ești? 
Ca și cum nu ai fi cu adevărat prezent. 

El îi masă cu putere tâmplele. 

— Nic, m-am oferit să îi fac o baie. Să îi schimb scutecele. Te 
las să dormi la sfârșit de săptămână. Intotdeauna spui nu sau 
doar mă ignori. 

Despre ce vorbea? Ea nu își putea aminti nici măcar o singură 
dată când el ar fi propus ceva de genul acesta. 

Greg o privi cu tristeţe și se ridică de pe podea. 

— Tessa spune că nu ai luat niciodată legătura cu biroul tău și 
că umbli prin casă ca un zombi. Te rog verifică dacă ea nu ar 
putea veni mai devreme, să nu stai aici singură. Îmi fac griji 
pentru tine. Vreau să te simţi fericită și în siguranță cu Quinn. 

Nu o vei putea proteja. 

— Este mai în siguranţă cu mine decât cu oricine altcineva! 
strigă Nicole. 

Dar nu mai era atât de sigură că asta era adevărat. 


VP - 50 


CAPITOLUL ȘAPTE 


MORGAN 


Jessica și cu mine suntem în Mercedes-ul ei alb. Mă conduce 
acasă după ce am trecut în goană dincolo de mulțimea de 
reporteri din faţa sediului poliţiei. Aceștia căutau deja informații 
despre sinuciderea bine-cunoscutei președinte de companie. 
Chiar prin geamul mașinii, îi pot auzi strigând întrebări: 

— Eraţi pe peron? 

— A fost împinsă? 

— Unde este copilul? 

In timp ce aparatele lor de fotografiat se declanșează frenetic, 
mă întreb dacă poza mea va fi publicată. O vor vedea în presă 
colegii și foștii mei prieteni? O va vedea și mama? Sunt deja o 
paria, dar acum să mi se întâmple asta? Ultimul lucru de care 
am nevoie este să mă aflu din nou în lumina reflectoarelor. 

leșim din parcare și trecem de semafor pentru a întoarce pe 
West Division Street. Jessica e atentă la drum, pentru a mă duce 
în siguranţă acasă, în apartamentul meu din clădirea maro, de 
cărămidă, de pe North Sheridan Road. 

— Cum s-a putut întâmpla asta? întreb. Doar mă duceam 
acasă. lar Martinez crede cu adevărat că i-am smuls copilul și 
am împins-o pe Nicole Markham de pe marginea peronului? Din 
ce motiv? 

— În acest moment ești doar un suspect. Martinez va încerca 
să găsească legătura dintre tine și Nicole. Exact asta intenţionez 
și eu să fac, imediat ce mă întorc la birou. Dacă te contactează 
reporterii, să nu dai nicio declaraţie. 

— Nu am nimic să le spun. Nu știu nimic. 

Mă ghemuiesc pe scaunul meu, dorindu-mi să dispar. 

Când oprim în dreptul clădirii în care locuiesc, arăt spre 
parcarea din spate. 

— la-o pe acolo. Voi intra pe ușa din spate. 

Jessica intră pe aleea îngustă, întunecată. Pe consola dintre 
noi telefonul ei sună, speriindu-mă. Işi ia o mână de pe volan 
pentru a-l ridica. 


VP -51 


— Bună, Barry. 

Barry este detectivul Jessicăi. Ea se schimbă la faţă în timp ce 
îl ascultă. La un moment dat se uită la mine, dar nu sunt sigură 
dacă privirea ei este neliniștită sau încrezătoare. 

Încheie convorbirea și parchează mașina. 

— Ești pe YouTube. Un tată care își lua fiul de la primul lui 
meci de baseball își înregistra copilul pe peronul de la 
Grand/State. A prins ce s-a întâmplat între tine și Nicole. Poliţiștii 
au retras înregistrarea video, dar Barry a reușit să o copieze 
înainte. Mi-o trimite acum pe e-mail. 

Îmi îndrept spatele. 

— Asta e o veste bună, nu? Dovedește că mi-a dat copilul 
exact așa cum am declarat. 

Jessica nu răspunde. Frica îmi inundă pieptul. Ea aprinde 
lumina în mașină, apoi încarcă materialul video și întoarce 
telefonul către mine așa încât să putem vedea amândouă 
ecranul. Mă pregătesc să privesc săritura lui Nicole. Dar nu sunt 
deloc pregătită pentru ceea ce văd. 

Înregistrarea este de slabă calitate, dar recunosc peronul 
metroului. Un băiat blond în jur de șapte ani zâmbește la 
cameră, ţinând strâns în mâna ridicată o mănușă de baseball. In 
colţul din dreapta al ecranului o văd pe Nicole și mă pot vedea și 
pe mine. Nicole se îndreaptă direct spre mine, cu copilul lipit de 
ea. Eu sunt o siluetă în alb, încremenită de uimire, cu geanta 
atârnată pe umăr. 

Nicole se înghesuie lângă mine, prea aproape de marginea 
peronului. Suntem una lângă cealaltă. Mâna ei stângă se mișcă 
spre șoldul meu. Atunci să îmi fi lipit biletul pe geantă? 

Este uimitor ce poți fi prins făcând când crezi că nimeni nu te 
vede. 

La asta se referea Martinez? Știa despre înregistrarea video 
când mă interoga la secție? 

Nicole pășește în fața mea, cu spatele la șine. Este un 
moment când silueta mea este parţial acoperită de a ei. Ea face 
un pas mic înapoi, iar eu sunt din nou vizibilă, ţinând copilul. 
Știu că nu i-am luat eu copilul, dar braţele noastre se mișcă 
aproape în același timp și este greu să înţelegi exact ce se 
întâmplă. Altcuiva i se poate părea că am făcut-o. Pe ecran, eu 
privesc în jos spre Quinn care se află în braţele mele, iar Nicole 
se retrage cu încă un pas, chiar pe marginea peronului. Niște 


VP - 52 


navetiști trec prin fața camerei, acoperindu-ne pe amândouă 
pentru o clipă apoi apărem din nou. Nicole pare surprinsă, apoi 
brațele ei flutură în aer, iar între mine și cameră se interpun mai 
mulți oameni. Ea cade cu spatele dincolo de peron și dincolo de 
marginea ecranului care înregistrează. Metroul intră cu viteză în 
stație. 

__Scena căderii ei este ca un pumn în stomacul meu. 
Inregistrarea video se termină, iar Jessica respiră adânc. Imi 
scutur capul atât de tare și atât de repede încât sângele circulă 
periculos de rapid. 

— Nu, nu, nu. Acest video nu arată ce s-a întâmplat în 
realitate! Ea mi-a dat copilul, dar nu se vede partea aceea. Și nu 
am Îîmpins-o eu. Jur că nu am împins-o eu. Erau atât de mulţi 
oameni. Trebuie să fie un martor care a văzut ce s-a întâmplat 
cu adevărat. 

Strâng mânerul ușii, dorindu-mi mai mult decât orice să ies 
din spaţiul acesta închis. Să scap de coșmarul în care m-a 
aruncat Nicole Markham. 

Jessica își pune telefonul în poală. 

— Deci înţelegi acum de ce te-a interogat Martinez? Nu este 
limpede cum a sfârșit Nicole. Ea s-a îndepărtat de tine. Nu 
suficient de departe ca tu să nu poţi ajunge la ea, dar suficient 
pentru ca eu să pot folosi asta ca o dovadă dezincriminatorie că 
ea a sărit. Dar, Morgan, nimic din toate astea nu explică de ce îţi 
știa numele, și asta nu e bine. 

Nu mai pot respira. Acest video m-a speriat atât de tare. Chiar 
propria mea mamă crede că sunt vinovată pentru că l-aș fi 
ajutat pe Ryan să escrocheze victime nevinovate, pentru 
economiile lor. Așa că de ce nu ar crede niște oameni total 
străini că am împins spre moarte o femeie? 

Jessica mă studiază. 

— Este ceva ce nu-mi spui? Trebuie să știu totul ca să te pot 
ajuta. 

— Nimic. Nu o cunoșteam deloc. 

Imi apăs o mână pe ochi, dorindu-mi ca toate astea să fie un 
coșmar. _ 

Dar nu este, și trebuie să fac faţă. Imi amintesc copilul. Nu pot 
uita ochii lui Nicole sfredelindu-mă. Era o mamă disperată să își 
protejeze copilul. Dar de ce anume? Dacă persoana la care se 
află copilul este chiar persoana de care se temea Nicole? 


VP-53 


— Trebuie să știu unde este Quinn. 

Jessica își scarpină nasul. 

— Nu, nu trebuie. Dacă insiști că nu o cunoști pe Nicole, 
atunci fetița nu contează atât de mult pentru tine, nu? 

Ea își pune mâna pe brațul meu. 

— Tot ce trebuie să faci este să mă ajuţi să construiesc o 
apărare, deoarece cred că vei avea nevoie. Nu aveai niciun 
motiv să îi dorești moartea directoarei generale a companiei 
Breathe. Dar gândește-te. Ești sigură că nu ai mai întâlnit-o 
niciodată pe Nicole? Trebuie să existe o explicaţie pentru faptul 
că te-a abordat. 

Mi-aș dori ca răspunsul să fie atât de simplu. Mi-aș dori să 
cunosc răspunsul. 

Capul îmi explodează de durere. 

— Jessica, dacă eu sau Ryan avem vreo legătură cu asta, ce 
mi se poate întâmpla? 

Partea din spate a clădirii este în beznă totală. Jessica a oprit 
mașina, a stins farurile. De aici abia pot să văd ușa. Oricine s-ar 
putea ascunde în spatele lăzii de gunoi fără să fie văzut. Ar 
putea fi pregătit să sară asupra noastră imediat ce ieșim din 
mașină. 

Jessica își strânge buzele. 

— Să spunem doar că va trebui să fii foarte atentă până când 
lămurim lucrurile. Între timp voi începe să cercetez trecutul lui 
Nicole și orice legătură pe care ar putea-o avea cu tine. 

Îmi trece prin minte un gând. 

— Jessica... 

— Ce e? 

— Crezi că femeia asta Nicole știa cumva cât de mult îmi 
doresc un copil? 

Jessica mă privește de parcă aș fi ori nebună, ori periculoasă, 
ori amândouă. 

— Nu știu, spune, cu voce plată și rece. 

Dar adevărul este că Nicole chiar știa cu câtă disperare îmi 
doresc un copil. Am putut să văd asta în ochii ei. 

Știu cât de mult îti dorești. Nu lăsa pe nimeni să o rănească. 

Și, indiferent cât de tare mă mint acum, spunând că nu voi 
avea niciodată un copil după tot ce s-a întâmplat cu Ryan, 
adevărul este că mă gândesc la asta de fiecare dată când văd o 
mamă cu un copil. Mă simt sfâșiată de invidie până în adâncul 


VP - 54 


sufletului. Mă gândesc la asta de fiecare dată când aud copiii 
chicotind și stropindu-se cu apă la Foster Beach, lângă 
apartamentul meu. Mă gândesc la asta de fiecare dată când 
merg la culcare și mă trezesc singură. 

lubește-o pentru mine, Morgan. 

De ce eu? 

Jessica aprinde faza lungă. Probabil se întreabă de ce mai 
stau acolo, privind absentă pe geam. Iși ridică bărbia spre ușa 
din spate a clădirii. 

— Vrei să vin sus cu tine? 

Scutur din cap. Am încredere în Jessica, chiar dacă ea nu are 
încredere deplină în mine. Este a doua oară când, datorită ei, ies 
liberă din aceeași secţie de poliție. Dar nu am fost cu adevărat 
liberă. lar acum, ce se va întâmpla? Ce vor crede oamenii? Aș 
vrea să nu mă intereseze. Dar desigur că îmi pasă. Mă simt 
foarte singură. 

Ne spunem „noapte bună” și mă îndrept spre casă. Ușile 
liftului se deschid la etajul meu și pășesc pe hol, iar sandalele 
îmi alunecă puţin pe covorul ieftin de culoarea fainii de ovăz. 
Deschid ușa apartamentului meu și, ușurată, aproape că mă 
prăbușesc pe podeaua de lemn. În sfârșit sunt acasă, 
întâmpinată de pereţii în culoarea salviei și de tăcere. 

La Haven House câștig puţin mai mult decât salariul minim, și 
o clauză de sinucidere anulează polițele de asigurare pe care 
Ryan și cu mine le-am menţinut pe parcursul celor șase ani de 
căsnicie. Conturile noastre comune au fost golite pentru 
despăgubirea tuturor persoanelor de la care el a furat. Mi-am 
vândut toate bijuteriile, cu excepţia câtorva, care au aparținut 
bunicii mele, și toate hainele de firmă, dar nu va fi niciodată de 
ajuns pentru a ne achita faţă de toți oamenii pe care Ryan i-a 
distrus. Mama a refuzat să primească vreun ban de la mine. 

— Răul e deja făcut, Morgan, spusese ea. 

Tatăl meu m-a învăţat să deschid un cont privat, unde pun 
deoparte o jumătate din salariul meu, de ani de zile. Am oferit 
victimelor înșelate de Ryan cât de mult am putut din economiile 
mele, rămânând doar cu cât să-mi permit onorariul lui Jessica, 
chiria și necesităţile de bază. Pentru mine este suficient. Nu mi- 
am dorit niciodată să fiu bogată. Tot ce mi-am dorit a fost o 
familie. 


VP-55 


Privesc prin micul meu apartament - două dormitoare 
strâmte, o bucătărie foarte mică și o baie cu duș și cadă. Amo 
canapea fucsia la mâna a doua. Culorile luminoase ajută la 
risipirea _tristeţii care îmi apasă sufletul. Mă prăbușesc pe 
canapea și mă odihnesc pentru o clipă. Atunci îmi vine o idee. 
Îmi golesc geanta. Poate Nicole a lăsat acolo un alt indiciu, orice 
care m-ar putea ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat la 
Grand/State și din ce motiv. 

Dar îndată ce portmoneul, telefonul, cheile mașinii, rujul, 
guma de mestecat, spray-ul paralizant, biletul purpuriu şi 
scamele sunt împrăștiate pe canapea, geanta mea rămâne 
goală. Deci acest bileţel este tot ce am pentru a merge mai 
departe. Numele „Amanda”, care nu înseamnă nimic pentru 
mine. Este sora lui Nicole? O prietenă? Dacă nu este copilul lui 
Nicole, atunci cine este? 

Îndes totul la loc. Pielea îmi miroase a transpiratie, tristeţe și 
teamă, mirosul unui animal prins în capcană. 

Am nevoie să mă simt curată. Mă îndrept spre baia mea 
simplă și dau drumul la apă cât de fierbinte pot suporta. Mă 
dezbrac și intru sub duș. Mă frec fără milă. Nu pot opri cojirea 
pielii uscate, aspre din zona gâtului. Îmi simt clavicula ascuţită și 
șoldurile osoase. Mi-e dor de rotunjimile mele, chiar și de mica 
burtă de care mă plângeam cândva, dar care acum este 
concavă și plină de vergeturi din cauza pierderii în greutate 
bruște și excesive. Nu am fost niciodată slabă până când Ryan a 
murit. Mă doare faptul că încă îmi lipsește. 

Îmi lipsește și tatăl meu. Îmi lipsesc hohotele lui de râs și 
glumele stupide,  îmbrățișările lui puternice. Mă făcea 
întotdeauna să mă simt de parcă eram cea mai frumoasă și mai 
interesantă femeie din încăpere. Urăsc faptul că nu voi mai simţi 
niciodată căldura lui. 

Lacrimile apar brusc, abundente. Mă ghemuiesc sub duș, apa 
fierbinte provocându-mi pe spate înțepături de durere. Jelesc 
așa cum nu am mai făcut de când coșciugul tatălui meu a fost 
coborât în pământ. Cedez în fața tuturor pierderilor și regretelor. 
Le accept pe toate. Dar sunt două lucruri pe care nu le pot 
accepta: nu am luat acel copil și nu i-am împins mama de pe 
peron. 

În cele din urmă, tremurând, udă leoarcă și secătuită 
emoţional închid dușul și mă opresc din plâns. Mă usuc și mă 


VP - 56 


acopăr cu un prosop aspru. În dormitor, deschid sertarul 
dulapului pentru a găsi colanţii și tricoul în care dorm. Le scot 
repede și chiar înainte de a închide sertarul văd o pereche de 
pantaloni roz de la Breathe. Plânsul amenință din nou să 
izbucnească, dar mă forțez să îl înăbuș. Destul, îmi spun. 
Trebuie să te aduni. 

Imi iau telefonul din geantă și laptopul de pe măsuţa de 
cafea. In general evit să intru pe Internet, de când reţelele 
sociale și blogurile mi-au distrus reputaţia după ce Ryan a fost 
demascat. Dar Internetul pare a fi locul ideal de căutare pentru 
orice motiv pentru care m-ar fi căutat Nicole. 

Mă îndrept spre camera mea și mă întind pe pat, în mijloc, 
chiar dacă până dimineaţă voi ajunge pe partea stângă așa cum 
fac întotdeauna, de parcă Ryan încă mai doarme lângă mine pe 
dreapta. 

Respir adânc și îmi deschid computerul. Banda thicker? din 
partea de sus a motorului meu de căutare afișează: „Directorul 
General al Breathe Athleisure-Wear mort la 36 ani în condiţii 
suspecte”. 

Este real și este acolo. Citesc primele cinci postări, 
înregistrarea video este menţionată, dar a fost retrasă, așa că 
link-ul nu poate fi accesat. Sunt detalii insuficiente, dar ceea ce 
este îngrijorător este că ei nu au confirmat sinuciderea - ca și 
cum nu sunt siguri că ea a sărit. Este un singur rând despre 
faptul că poliţia a interogat un suspect care a vorbit cu victima 
înainte ca aceasta să moară, cineva care ţinea copilul lui Nicole 
după ce ea a ajuns pe șine. Numele meu nu este menționat. 
Incă. Cât timp mai am până când va apărea, inclus într-un titlu 
sinistru? 

Să știu că se vorbește despre mine mă extenuează. Îmi închid 
computerul. Nu voi cerceta nimic altceva deocamdată deoarece 
mi se închid ochii. Nu pot gândi limpede. Voi dormi puţin pentru 
a mă reface, apoi voi continua să caut. 

Când sună telefonul, nu știu de ce obrajii îmi sunt uzi de 
lacrimi, sau de ce ochii îmi sunt umflaţi și inflamaţi. Păsările 
ciripesc, iar soarele strălucește prin mica fereastră la care am 
atârnat perdele transparente de culoarea piersicii. Îmi dau 
seama că pentru prima dată după mult timp am dormit toată 


10 bandă thicker - o bandă în mișcare pe monitorul computerului, unde sunt afișate pe 
scurt știri sau informații financiare (n.tr.). 


VP - 57 


noaptea și, pentru o clipă, totul pare așa cum trebuie să fie. 
Apoi îmi amintesc. Grand/State. Nicole. Amanda. Quinn. 
Înregistrarea video. 

Îmi caut telefonul pe pat și îl duc la ureche. 

— Alo, mormăi, cu ochii încă închiși. 

— Doamnă Kincaid, sunt Rick Looms. 

Îmi trec o mână prin părul încâlcit, încă somnoroasă, când el 
spune: 

— Avocatul lui Nicole Markham. 

Nodul din gâtul meu, provocat de nerăbdare și teamă, mă 
împiedică să răspund. De ce mă contactează avocatul lui Nicole? 

Ar fi trebuit să nu răspund la telefon. 

— Am fost avocatul doamnei Markham de mulţi ani. Îmi pare 
rău să vă anunţ că a murit pe neașteptate noaptea trecută. 

Nodul din gâtul meu se mărește și nu spun nimic. 

— Este un șoc, sunt sigur. Pentru că este implicat un copil, a 
trebuit să iau legătura cu dumneavoastră imediat, în cazul în 
care doriţi să începeți procesul. 

Ce proces? Despre ce vorbește? Tot ce aud este sângele 
pulsându-mi violent în urechi. 

— Doamnă Kincaid? 

Tușesc în telefon. Gâtul mi-a devenit complet uscat. 

— Scuzaţi-mă, răspund. Încerc să înţeleg ceea ce tocmai aţi 
spus. Nu sunt sigură de ce m-aţi contactat. 

— Doamna Markham a lăsat instrucţiuni foarte clare pentru 
dumneavoastră în testament. 

Mă ridic brusc. 

— Testamentul ei? întreb neîncrezătoare. 

Domnul Looms își drege vocea. 

— Doamnă Kincaid, Nicole v-a lăsat custodia fetei sale. 


VP -58 


CAPITOLUL OPT 


NICOLE 
înainte 


Nicole se întindea după o sticlă din dulapul din bucătărie când 
auzi impactul violent al sticlei care se sparge. Sări speriată, 
lovindu-și capul de colțul ascuţit al dulapului. Apoi îngheţă. Se 
afla cineva în casă? Greg era la serviciu. Quinn era în brațele 
sale. | se învârtea capul. Era atât de ameţită încât o puse pe 
Quinn pe podea și se încolăci în jurul ei. 

Apoi auzi ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se 
fără zgomot. Auzi ecoul pașilor pe gresie. Nicole scânci, 
încercând să se târască către cămară, care avea o ușă ce putea 
fi închisă. 

Pașii ajunseră mai aproape. Nu va reuși. 

— Nic! Ce faci? 

Picioarele delicate, încălțate cu sandale ale Tessei apărură în 
faţa ei. Nicole își atinse fruntea, unde avea o rană de unde se 
prelingea sânge. Tremurând, explică: 

— Am auzit un zgomot. Ceva spărgându-se, și m-am lovit cu 
capul de dulap. Sticla ușii de la intrare era spartă? Așa ai intrat? 
Tessa aruncă o privire către holul din față. 

— Nu, ușa nu are nimic. 

Își încruntă sprâncenele. 

— Am bătut, dar nu mi-ai răspuns, așa că am încercat clanţa 
era descuiat. 

Îi cercetă tăietura, ochii întunecându-i-se de îngrijorare. 

— Pare a fi o lovitură puternică. Te simţi bine? 

— Cum adică ușa era descuiată? Este imposibil! 

Tonul ridicat, strident al vocii sale o făcu pe Quinn să urle. 

— Taci, dragă. Mami este aici. Sunt aici, o liniști ea. 

Ușa fusese încuiată. Nicole era sigură. O verificase de cinci ori 
după ce Greg plecase dimineaţă, așa cum verificase în fiecare zi 
după ce caruselul apăruse în camera lui Quinn cu o săptămână 


Ș 


VP -59 


înainte - caruselul pe care ea îl smulsese din pătuţ și îl aruncase 
la gunoi, dorindu-și să nu îl mai vadă niciodată. 

Cu blândeţe, Tessa o ridică de pe podea pe Quinn, liniștind-o 
și legănând-o de parcă era propriul ei copil. 

— Cred că îţi simte stresul. Să ne liniștim. Sunt aici acum. 

Nicole trase aer în piept. Își atinse fruntea. Sângerarea se 
oprise. Tăcerea era atât de plăcută. Dar văzând cât de calmă și 
de eficientă era prietena sa cea mai bună se simţi deplasată și 
inutilă. Fusese atât de obsedată să o supravegheze permanent 
pe Quinn încât treburile zilnice deveniseră imposibil de rezolvat. 
Cine era? Abia se mai recunoștea. 

Nu trimisese nicio fotografie a fiicei sale nimănui de la 
Breathe, să le-o prezinte, așa cum făcuseră ceilalți membri ai 
personalului său când avuseseră un copil. Nu se mai simţise atât 
de epuizată, de inutilă, de zeci de ani. Avea sute de e-mailuri la 
care nu răspunsese, apeluri telefonice nepreluate. Da, era în 
concediu de maternitate, dar intenţionase să lucreze de acasă și 
să treacă pe la Breathe o dată la câteva zile. Nu călcase în 
propria companie de trei săptămâni. Nu putea să audă un 
zgomot în casă fără să se gândească că cineva le urmărea, pe 
ea și pe copilul ei. 

Nu avea încredere în Tessa în ceea ce privește evenimentele 
stranii care se petreceau de când se născuse Quinn. Ar fi părut 
dereglată. Nu îi putea spune că era paranoică din cauză că 
Donna o urmărea. Și nu îi putea spune că Donna intenţiona să le 
rănească. Nicole nu știa de ce era capabilă Donna. Sau ce 
plănuia. 

Incă ținând copilul, Tessa îi întinse un prosop. 

— Mulţumesc, Tessa, spuse Nicole ștergându-și sângele 
lipicios de pe frunte. Jur că am auzit ceva. Am fost atât de 
speriată că cineva a pătruns în casă. 

Tessa fusese întotdeauna persoana căreia i se destăinuia. 
Simţea nevoia să explice ceea ce simţea, fără a o menţiona pe 
Donna. Incercă să găsească cuvintele potrivite. 

— Deocamdată nu sunt în apele mele. Sunt atât de neliniștită 
tot timpul. Nu știu ce se petrece cu mine sau cum să o rezolv. 

Incepuse să uite mai multe de când apăruse caruselul în 
camera copilului. Să se panicheze mai des. Își sprijini capul pe 
genunchi. 

— Tess, cred că ceva nu este în regulă cu mine. 


VP - 60 


Își ridică capul și o privi pe Tessa punând-o pe Quinn în 
balansoarul cu vibrații - Nicole avea câte unul în aproape toate 
camerele, chiar dacă arareori o lăsa pe Quinn din braţe. Tessa 
veni lângă ea. O ajută pe Nicole să se ridice în picioare. Era atât 
de confuză. Reuși să ajungă la un scaun și ameţeala i se mai 
domoli. 

Tessa stătea în faţa ei. 

— Cred că hormonii tăi au luat-o razna și că ești epuizată. ȘI, 
din punct de vedere legal, ești în concediu de maternitate. 
Lucinda și ceilalți membri ai Consiliului Director nu pot să facă 
nimic în privința asta. Când te vei întoarce peste trei săptămâni, 
va fi ca și cum nu ai fi plecat niciodată. Tot ce trebuie să faci 
acum este să fii mamă. 

— Să fiu mamă este mai dificil decât să fiu director general. 

Tessa râse. 

— Acesta este doar unul dintre motivele pentru care nu îmi 
doresc copii. Dar cred că ești prea dură cu tine însăţi. 

Acum că vorbise cu Tessa, se simțea mai ușurată. 

— Lucinda a fost puțin cam rece când am sunat-o și i-am spus 
că în perioada asta nu pot să lucrez nici de acasă. 

Tessa pufni. 

— Sunt sigură. E o mică ticăloasă, spuse, apoi privi la farfuriile 
îngrămădite lângă chiuvetă, cu cruste de mâncare; la masa 
pătată de cafea și la sticlele goale, murdare, împrăștiate peste 
tot. 

— Sunt mereu alături de tine, Nicki. Oricând, bine? Este doar 
o perioadă dificilă. Lucrurile se vor îmbunătăți. 

Tessa era singura persoană care avea permisiunea de a-i 
spune „Nicki”, un nume de alint pe care mama sa obișnuia să îl 
folosească înainte de a muri. 

Nicole încuviinţă. 

— iți mulţumesc. Știu că lucrezi peste program. Și ești mereu 
aici. Trebuie să ai lucruri mai bune de făcut. 

Tessa o întrerupse. 

— Te iubesc, Nic. Muncesc noaptea cât de mult posibil, și mă 
bucur să ajut în orice fel pot. Ai fi făcut același lucru pentru 
mine. 

Nicole era atât de recunoscătoare că o avea pe Tessa. Atât de 
bucuroasă că o angajase la douăzeci și doi de ani, imediat după 
terminarea facultăţii. La vremea aceea Nicole avea douazeci și 


VP - 61 


nouă, aceeași vârstă pe care o avea Tessa acum. Nu se 
așteptase niciodată să devină atât de apropiată de o femeie atât 
de tânără, dar Tessa avea un suflet matur. 

Quinn le reaminti amândurora că se afla acolo. 

— Fata asta are plămâni puternici, nu? La fel de vehementă 
ca mama ei. 

Tessa legănă balansoarul cu piciorul până când Quinn se 
linişti. Apoi udă un prosop de hârtie, îi îndepărtă lui Nicole părul 
de pe frunte și i-l ținu la tâmple. 

— Încă plânge foarte mult. L-ai întrebat pe doctor despre 
asta? 

— A spus că probabil sunt colicile și că aceste prime trei luni 
sunt uneori iadul pe pământ. 

Tessa chicoti. 

— Acesta este alt motiv pentru care mă simt mulţumită fără 
copii. 

Apoi deveni serioasă. 

— Uite, este foarte greu după o viaţă de muncă să stai acasă 
cu un copil toată ziua. Ai putea să îţi iei o bonă din când în când. 
Doar pe timpul zilei, nu internă sau altceva de genul ăsta. 

Nicole o privi pe Tessa în ochi. 

— Ştii că nu pot să fac asta. 

Tessa încuviinţă cu înţelegere și știu că nu trebuie să 
pronunţe numele lui Donna sau al Amandei. Era clar că 
înțelegea modul în care nașterea lui Quinn îi reamintise lui 
Nicole de vara aceea îngrozitoare. 

Erau atât de multe lucruri pe care Nicole nu i le spunea. 
Atacurile ei de panică deveniseră mai rele în ciuda 
medicamentelor. Se temea să meargă la culcare. Se temea să 
stea pentru o clipă fără fiica ei. De asemenea nu putea să scape 
de indiferența sa faţă de tot ceea ce nu avea legătură cu Quinn 
- Greg, yoga și Breathe, compania care altă dată fusese toată 
viaţa ei. 

Tessa tamponă tăietura de pe fruntea lui Nicole, și fiecare 
atingere o făcu pe Nicole să se simtă protejată. 

— Haide. Să mergem să vedem ce zgomot ai auzit. Toate la 
timpul lor. 

Nicole aprobă și așteptă ca Tessa să o ridice pe Quinn. Apoi o 
urmă pe prietena ei afară din bucătărie pentru a verifica 
parterul. 


VP - 62 


În timp ce treceau prin fața ușii de la intrare Nicole se opri. 

— Ai spus că ușa era descuiată când ai ajuns aici? 

Cu cinci zile înainte Greg făcuse demersurile pentru a fi 
montată o yală nouă. O făcuse să se simtă mai în siguranţă. 
Chiar o lăsase descuiată? Işi luase Xanax-ul cu câteva ore mai 
devreme, dar asta nu ar fi făcut-o să uite să încuie ușa. 

— Poate Greg a uitat să o încuie când a plecat. Probabil că și 
el este epuizat. 

Nicole o luă pe Quinn din braţele lui Tessa, așa că putea simţi 
căldura trupului bebelușului pe propriul său corp. 

— Nu este... In ultima săptămână a stat până târziu la serviciu 
și a dormit în camera de oaspeţi. Nu se putea odihni cu Quinn în 
aceeași cameră. 

Tessa arăta înduioșată. 

— Nu ai putea să o pui pe Quinn în pătuțul din camera 
copilului? Să vă lase puţin spaţiu? 

Nicole se luptă cu iritarea care creștea rapid în ea. Greg 
sugerase același lucru, iar când Nicole refuzase, el încetase să 
se mai ofere să se întoarcă devreme acasă. Tessa și Greg pur și 
simplu nu înțelegeau ce înseamnă să fii mamă. Simţea că se 
scufundă adânc într-o mare de singurătate. 

— Poate curând, răspunse în timp ce continuau să verifice 
parterul, fără să găsească nimic spart. 

Cu toate acestea, în timp ce urcau treptele în spirală, pielea 
lui Nicole se înfioră de groază. 

In capătul scării, Nicole șopti: 

— Ce naiba? 

Ușa camerei copilului, care înainte fusese bine închisă, era 
acum deschisă. Bucăţi mici de cristal licăreau în pătuț, 
candelabrul fiind făcut bucăţi în așternuturile cu buline roz. O 
crăpătură largă distrusese tavanul, exact în locul în care lustra 
cu mărgele roz de la Petit Tresor atârna de obicei deasupra 


pătutului. 

Ochii lui Nicole parcurseră tot dezastrul. Becurile nu căzuseră 
singure. 

— Vezi și tu ceea ce văd eu, da? 

— Da. 


Tessa se opri, ca și cum și-ar fi căutat cuvintele. 
— Te temeai într-adevăr că aș fi putut să nu văd? 
— Dumnezeule! spuse Nicole. 


VP - 63 


Sărută de nenumărate ori părul mătăsos al fiicei sale. 

— Quinn ar fi putut fi omorâtă. 

Nu o vei putea proteja. 

— Nicki? 

Lui Nicole i se împăienjeni privirea. Era prea mult. 

— Pastilele. Te rog, am nevoie de pastile. Sunt în dulapul de 
medicamente. 

Cu picioarele tremurând, ea se lăsă pe podea și se așeză. 

Nu putu auzi sandalele Tessei umblând fără zgomot pe 
covorul scump crem, dar auzi zornăitul flaconului și apa curgând 
la robinetul din baie. 

— Câte pastile? strigă Tessa. 

— Două. Acum. Te rog. 

Își simţea pulsul în gât. Era pe cale să leșine. Tessa apăru. O 
luă pe Quinn, dându-i în schimb pastilele și un pahar cu apă. 

— Mulţumesc, mormăi Nicole. 

Singurul sunet care se auzi fu respiraţia ușoară a Tessei în 
timp ce se așeză lângă Nicole. Apoi Tessa o puse pe Quinn 
confortabil pe genunchii săi. 

— Nicki, a fost un accident. Atâta tot. Știu că e greu. Ascultă, 
depresia postnatală poate provoca aceste sentimente. Paranoia. 
Frică. Panică. Totul va fi bine. 

Umerii lui Nicole se scuturară, iar ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Nu este bine, Tessa. Cred că Greg muncește până târziu ca 
să mă evite. Nu îl învinovăţesc. Sunt un dezastru. 

Își mirosi tricoul. Simţi mirosul neplăcut al propriei sale 
transpirații. 

— Relaţia noastră nu a fost niciodată atât de proastă. Mă 
privește de parcă... de parcă sunt din sticlă și mă pot sparge în 
orice moment. Eu... eu nu îi pot povesti despre vara aceea și mi 
se pare că și el îmi ascunde ceva. 

Tessa o legănă pe Quinn și se ridică în picioare. 

— Greg nu s-a așteptat niciodată să fie tată. Și pentru el este 
greu, știi asta. 

Apoi zâmbi. 

— Fii blândă cu el. Își va reveni. Dacă nu, atunci va trebui să 
îmi dea socoteală. 


VP - 64 


Nicole fu nevoită să zâmbească. Tessa măsura doar un metru 
și cincizeci și opt de centimetri, însă avea atât de multă forță 
interioară. 

— Îmi vei păstra secretul, da? 

Ochii lui Nicole o implorau. 

Tessa o privi și răspunse: 

— Întotdeauna. Nu ești singură, Nic. Sunt aici pentru tine. 
Viitorul va fi atât de strălucit încât toate astea se vor pierde în 
trecut și nici măcar nu vor mai conta. 

N-ai de unde să știi, gândi Nicole. Și nu voi putea niciodată să 
îți spun tot adevărul. 


VP - 65 


CAPITOLUL NOUĂ 


MORGAN 


8 AUGUST 


Nicole Markham mi-a lăsat custodia copilului ei? Telefonul 
zăngăne pe podea, iar corpul îmi îngheaţă ca și cum mi-ar fi 
turnată pe spate apă cu gheață. Asta este o nebunie. 

Sunt încă pe jumătate adormită, și deodată îmi dau seama că 
ar putea să nu fie real. Îmi iau telefonul și întreb: 

— Asta-i cumva o glumă crudă? Cine sunteţi, de fapt? 

— Doamnă Kincaid, după cum am spus, sunt avocatul lui 
Nicole și înţeleg că este un șoc pentru dumneavoastră, dar nu 
este o glumă. Puteţi să mă căutaţi cu ușurință. Vă sun de pe 
numărul meu de la birou. 

Urmează o pauză. 

— Nu e adevărat. 

Cât de mult să îi spun acestui bărbat? Trebuie să fiu foarte 
atentă. Ştie că sunt femeia de pe peron, ultima persoană care a 
vorbit cu Nicole înainte ca ea să sară? 

— Cred că este o greșeală, spun. 

Vocea mi-e sugrumată. 

El tușește. 

— Nu este nicio greșeală, doamnă Kincaid. Am presupus că 
știți despre planurile lui Nicole. Când m-am întâlnit cu Nicole joi 
era hotărâtă să îmi ceară să pregătesc o cerere legală care vă 
acorda custodia copilului ei. Voi înregistra curând testamentul în 
registrul public, dar trebuia să vă anunţ imediat deoarece acum 
este vorba despre siguranţa psihică și financiară a copilului. 
Trebuie să semnaţi și să trimiteţi tutela în termen de treizeci de 
zile. 

Tin telefonul atât de strâns că aud un trosnet. 

— Stați puţin, Nicole și-a schimbat testamentul joi? 

Joi fusesem toată ziua la Haven House. Nu bănuiam că în 
același timp o femeie complet necunoscută scria pe o cerere 
numele meu, oferindu-mi custodia copilului ei. 

VP - 66 


— Doamnă Kincaid, sunt nelămurit. Vreți să spuneţi că nu aţi 
știut că ați fost numită tutore? 

— Nu, nu am știut. 

Sunt la fel de nelămurită ca el, dar mai simt ceva - o scânteie 
firavă de speranţă, atât de ridicolă, atât de nesăbuită încât nu ar 
trebui să îi acord deloc atenţie. Este același fir de speranță 
căruia i-am permis să înflorească atunci când, la un an după 
moartea lui Ryan, am printat o cerere de la o agenţie de 
adopţie. Am început să o completez, dar m-am blocat când am 
ajuns la secţiunea care cerea referinţe personale. Îmi pierdusem 
întregul cerc de prieteni. Incercasem chiar să găsesc puţină 
consolare pe un forum web pentru femei fără copii, ca mine. Nu 
am ţinut legătura cu niciunul dintre prietenii mei, așa că cine ar 
fi garantat pentru mine? lar dacă agenţia ar fi căutat online, ar fi 
aflat repede despre Ryan și despre tot ce se întâmplase. M-a 
verificat și avocatul lui Nicole? Nu cred. 

Știu cât de periculoasă poate fi această speranţă. Quinn 
Markham nu îmi aparţine. Este absurd. 

Imi trag plapuma mai aproape. 

— Unde este tatăl lui Quinn? 

— Domnul Markham a părăsit casa familiei cu ceva timp în 
urmă și nu pare dispus - sau poate nu este capabil - să se 
ocupe de îngrijirea de zi cu zi a lui Quinn. De aceea Nicole a 
numit un tutore supleant. 

— Domnule Looms, știți de ce m-a ales pe mine? 

El tace câteva secunde înainte de a răspunde: 

— Nicole mi-a dat de înțeles că eraţi prietene apropiate și că 
sunteţi persoana cea mai potrivită pentru a-i crește fiica. Eraţi 
prietenă apropiată cu ea, corect? 

Clipesc. Cum se poate una ca asta? Cât de speriată și 
disperată trebuie să fi fost femeia asta să aibă încredere într-o 
persoană total străină, în defavoarea oricui altcuiva din viaţa ei? 
Mă chinui să găsesc ceea ce mi-a scăpat, indicii despre ceea ce 
ar trebui să spun. Trebuie să îi spun avocatului ei adevărul. Este 
în joc viaţa unui copil. 

— Nu eram prietene. Eu - de fapt eu nu o cunosc deloc. 

La capătul celălalt al telefonului se așterne liniștea. A închis? 

— Domnule Looms? 


VP - 67 


— Sunt puţin derutat de această veste, doamnă Kincaid. Ea 
mi-a spus că eraţi de acord să deţineţi custodia fiicei sale dacă 
ar fi fost necesar. Și... 

Se oprește. 

— Și ce? Vă rog, domnule Looms. Nu înțeleg ce se întâmplă. 

— Doamnă Kincaid, dacă nu sunteţi o prietenă a lui Nicole, ce 
legătură aveţi cu ea? 

— Nu știu, șoptesc. Până când mi-a vorbit noaptea trecută pe 
peronul de la Grand/State, nu am întâlnit-o niciodată în toată 
viaţa mea. 

Urmează o altă pauză lungă. 

— Deci eraţi acolo când s-a întâmplat? Când a... sărit? 

ÎI aud răsfoindu-și hârtiile. 

— Uite ce e, trebuie să înţeleg, doamnă Kincaid. Presupun că 
nu știți nici că v-a numit executoare testamentară pentru averea 
fiicei sale? Sunt obligat să vă informez cât mai curând posibil 
deoarece Nicole are acțiuni considerabile la Breathe, și acelea 
vor trebui gestionate imediat. 

— Dar... cum rămâne cu soţul ei? 

— Domnul Markham controlează în prezent acţiunile și 
dividendele din stocurile pe care Nicole le deţinea în custodie 
pentru Quinn. Dar dacă el își pierde sau renunţă la drepturile 
parentale, iar dumneavoastră păstraţi custodia, acestea vor fi, 
de asemenea, responsabilitatea dumneavoastră. Sunt mulţi bani 
în joc aici, și un copil. Este o mare responsabilitate pentru 
cineva care nu a cunoscut-o deloc pe Nicole. 

Sună ca o acuzaţie, ca și cum ar fi o parte a planului meu 
infam. Privirea mi se înceţoșează, și mă frec la ochi. Quinn are 
un tată, iar Nicole mi-a acordat mie custodia? De ce m-ar fi lăsat 
pe mine să controlez banii lui Quinn, probabil o avere? Și cine 
este tatăl lui Quinn, domnul Markham? Este cel de care fugea 
Nicole? 

Îmi dau seama de încă un lucru. Dacă află cineva că Nicole m- 
a lăsat să mă ocup de banii lui Quinn, cât de mult aș fi în 
pericol? Dintr-odată mă simt foarte vulnerabilă și singură în 
apartamentul meu. 

— Cine altcineva mai știe despre testamentul ei? întreb în 
timp ce mă trag mai aproape de marginea patului. Există cineva 
în familia ei cu care pot să vorbesc despre asta? 


VP - 68 


Inima mi se strânge când îmi amintesc căldura delicată a 
copilului ei. 

— Quinn este bine? 

Știu că sunt incoerentă, dar nu mă pot opri din a pune toate 
întrebările care mi se învârt în minte. 

Avocatul își drege vocea. 

— Quinn este bine. Nu vă pot da datele de contact ale 
membrilor familiei. Uite ce e, nu prea știu ce se întâmplă aici. 
Nu îmi place ce am auzit, dar sunt obligat să vă trimit formularul 
pentru tutela de rezerv". 

Vocea lui nu este deloc prietenoasă. 

— Îmi puteţi da adresa de e-mail, vă rog? 

Nu mă interesează deloc banii. Mă interesează să fiu 
disculpată, iar fetița pe care mi-a încredinţat-o mama aceea să 
fie în siguranţă. 

Nu lăsa pe nimeni să o rănească. 

— Quinn este cu tatăl ei acum? 

— Nu pot să vă răspund. 

Încerc o altă abordare: 

— O cunoașteţi pe Amanda? 

— Pe cine? 

— Nu contează. Eu... eu aș dori să văd testamentul. 

— Nu vă pot trimite tot testamentul, dar vă voi trimite cererea 
pentru tutelă. 

— Mulţumesc, spun. 

După ce îi dau adresa de e-mail, el închide brusc. 

O parte din mine ar vrea să mă îngrop sub păturile mele 
confortabile și să scap de toate astea, dar nu pot. Imi trag 
computerul în poală. Căsuţa de mail se luminează când primesc 
un mesaj nou, cu subiectul: CERERE PENTRU TUTELA. Deschid 
fișierul. Este real. 


Petiţionara Nicole Markham, declar sub sancţiunea 
sperjurului: Quinn Markham, a cărei dată de naștere este 27 
iunie 2017, și al cărei loc de reședință este Illinois, Chicago, 
East Bellevue Place numărul 327, este un minor. 


11 tutela de rezervă - procedură legală care le permite părinţilor să acorde drepturile 
parentale unei alte persoane începând din momentul în care ei nu mai pot îngriji 
corespunzător copilul (n.tr.). 


VP - 69 


Este în interesul minorului să fie numit un tutore al averii 
și al persoanei minorului, din următoarele motive: 

Morgan Kincaid este o persoană iubitoare, caldă, plină de 
compasiune, dedicată, care va servi interesului superior!? al 
lui Quinn Markham, nevoilor sale emoţionale și fizice. 

Persoana care va avea custodia minorului va fi Morgan 
Kincaid, prietena lui Nicole Markham, având adresa: Illinois, 
Chicago, North Sheridan Road numărul 5450, camera 802. 


Mi se încrețește pielea. Nicole știa unde /ocuiesc. East 
Bellevue Place. Ea locuia în Gold Coast. Vechiul meu cartier. 
După ce l-am găsit pe Ryan mort, nu m-am mai întors niciodată 
în casa noastră frumoasă, spectaculoasă. Încă de la început, nu 
m-am simțit niciodată legată de locul acela. Innebunesc și nu 
îmi pot aminti de ea? 

Mă uit la ceas. Trebuie să fiu la serviciu curând, dar îmi trag 
computerul mai aproape și tastez numele companiei lui Nicole, 
Breathe. Plânsul ameninţă din nou să izbucnească: link după link 
mă direcționează spre articole despre implicarea în wellness și 
vindecarea femeilor și fetelor victime ale unor traume. Poate 
legătura dintre noi este Haven House? 

Privesc la o fotografie a lui Nicole Markham zâmbind în 
spatele unui podium în timp ce ţine în mână un premiu de sticlă. 
Arată sănătoasă, fericită, o femeie de succes. Arătă de parcă are 
totul. 

Îi urmăresc cu vârful degetului ochii albaștri luminoși și buzele 
pline. 

— Ce ţi s-a întâmplat, Nicole? Și cine este Amanda? șoptesc. 

Îmi sare în ochi un articol din Page Six. 


O sursă anonimă confirmă că Markham stă închisă în casă și 
nu se simte bine, zbătându-se să aibă grijă de fiica ei nou- 
născută. Nu a mai fost văzută în public de când a plecat, 
pentru șase săptămâni, în concediu fără plată, negociat cu 
Consiliul Director. Dacă Markham nu se întoarce la Breathe 
ca director general pe 31 iulie, riscă să fie demisă din 
compania pe care ea însăși a fondat-o. 


12 interesul superior al copilului - copilul are nevoi și drepturi distincte de cele ale 


părinţilor: interesul copilului prevalează în faţa altor interese atunci când se iau 
măsuri cu privire la copil (n.tr.) 


VP - 70 


Încerc să pun informaţiile cap la cap. Este evident că Nicole a 
suferit după nașterea fetei sale. Pe vremea când mă ocupam de 
procesele de la Haven House, am avut multe cliente care 
suferiseră de depresie postnatală. Poate era instabilă psihic. 
Poate nu o urmărea nimeni pe peron. Ar fi putut să vadă oriunde 
fotografia sau numele meu și să se convingă singură că suntem 
apropiate. Pe peron, ochii ei erau înnebuniţi de frică, obrajii 
supţi. Era neîngrijită, dezorientată. Poate suferise o cădere 
nervoasă. Dacă nu, atunci cineva a adus-o la limită. Această 
persoană ar putea fi „sursa anonimă”? 

Dar niciuna dintre aceste explicaţii nu o leagă pe Nicole de 
mine. Continui să caut, încercând să găsesc veriga care lipsește, 
dar nu e nimic. Frustrată, tastez „soţul lui Nicole Markham”, și 
deschid un link cu o senzațională fotografie din Chicago Tribune, 
de la o gală caritabilă, în urmă cu un an. Comentariul este: 
„Directorul general al companiei Breathe, Nicole Markham, 
împreună cu soțul ei, brokerul Greg Markham”. 

Tatăl lui Quinn este chipeș, probabil până în patruzeci de ani, 
cu păr șaten, ondulat și cu gropiţă în bărbie. Un broker. Deschid 
alt link, spre site-ul web al firmei lui de brokeraj, Blythe & 
Brown. Nu îl recunosc, dar ar fi putut avea cumva o legătură cu 
Ryan? Nicole îl cunoștea pe soțul meu? 

Greg le-a părăsit pe Nicole și pe fetiţa lor nou-născută. De ce? 
Cum Dumnezeu ar putea orice tată să facă asta? Dar nu ar 
trebui să mă grăbesc să trag concluzii. Ar trebui să încerc să îl 
găsesc? Să vorbesc cu el? 

Găsesc în Chicago Reader un scurt articol cu un raport despre 
moartea lui Nicole. Este menţionat Greg. Scrie că el era la New 
York ieri, în ziua în care a murit Nicole. S-a întors la Chicago 
acum? 

Tastez „Nicole Markham; familie”. Răsfoiesc primele zece link- 
uri și mă întristez când găsesc un interviu în care ea vorbește 
despre pierderea părinţilor într-un accident de mașină pe 
vremea când era adolescentă. Este menționat un frate mai 
mare, Ben Layton, medic de urgente la spitalul Mount Zion. 


Fondurile spitalului Zion în moarte clinică. Spitalul cu 
venituri modeste urmează să fie închis. 


VP -71 


Fac clic pe imagini până ajung la una recentă, de la o 
conferință medicală. Un bărbat înalt, slab, cu părul lung, șaten 
căzându-i în ochi. 

Există o mulţime de referințe extraordinare, de cinci stele, pe 
RateMDs: „Înţelegător și blând”. „l-a salvat viaţa fiului meu”. 
„Ajută persoanele nevoiașe, chiar dacă acestea nu își pot 
permite să plătească asigurarea”. 

Pare să fie un om cumsecade și un adevărat profesionist. Și 
totuși, exact așa era descris de obicei și Ryan. Oamenii își 
ascund latura întunecată sub o faţadă de lumină și bunătate. De 
asemenea, Nicole nu i-a lăsat fratelui ei custodia, iar pentru asta 
trebuie să fi existat un motiv. 

Tastez numele lui Ben Layton, și pentru 14,95$ am acces la 
toate datele lui publice. Bingo. Benjamin Layton, cu o adresă din 
Wicker Park. 

Au trecut mai puţin de douăzeci și patru de ore de când Nicole 
și-a pierdut viaţa. S-a aruncat. Nu am informaţii concrete despre 
ea. Dar am adresa ei și a fratelui său. Și știu că are un soț care 
este aici sau la New York. Mă voi duce mai întâi la serviciu, apoi 
voi merge cu mașina la casa fratelui ei. II voi întreba dacă știe 
de ce mi-a lipit Nicole de geantă acel bilet, unde se află acum 
nepoata lui, și dacă a văzut-o. 

Îmi închid laptopul. Mă mănâncă gâtul, și cred că m-am 
scărpinat fără să-mi dau seama. Stresul face ca eczema mea să 
se agraveze. Mă întind după tubul cu crema pe bază de steroizi 
din măsuţa mea de lângă pat, vopsită în galben. Deasupra 
grămezii de cărți de dezvoltare personală se află fotografia mea 
de nuntă. 

Îmi acopăr gura cu mâna, înăbușindu-mi strigătul. Din ziua în 
care m-am mutat aici, fotografia aceea cu mine și cu Ryan - 
râzând într-o îmbrăţișare pe treptele de la Keith House unde ne- 
am căsătorit - a stat cu faţa în jos în sertarul de sus al noptierei. 
Nu pot suporta să o văd, nu pot suporta să îl văd pe bărbatul 
care m-a trădat atât de profund. Dar de asemenea nu am putut 
nici să renunţ la fotografie. Deci de ce este așezată cu faţa în 
sus, chiar înaintea mea, acum? Cineva trebuie să o fi scos din 
sertar. 

Cineva care s-ar mai putea afla încă în apartamentul meu. 


VP- 72 


CAPITOLUL ZECE 


NICOLE 
înainte 


Ochii lui Nicole se deschiseră brusc la zgomotul ușii care se 
trântea. Unde se afla? Îi luă câteva momente până înțelese că 
adormise pe canapea, cu Quinn în braţe. După ce Tessa plecase, 
dorise să închidă ochii doar pentru un minut. La ce se gândise? 
Ştia foarte bine că nu trebuie să doarmă cu bebelușul în braţe - 
dacă fetița căzuse de pe canapea cât timp ea aţipise? Sau dacă 
se sufocase între perne? 

Greg o strigă de la intrare: 

— Nicole, ești aici? 

Ea aruncă o privire la ceasul de argint de pe peretele 
livingului, deasupra televizorului cu ecran plat. Era prea 
devreme pentru ca Greg să fie acasă. El apăru în ușă. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea. 

— Te-am tot sunat. De ce nu ai răspuns? 

Greg avea maxilarul încleștat. 

Ea se ridică cu grijă, să nu o trezească pe Quinn. 

— Quinn și cu mine am dormit. Dacă ai fi fost vreodată prin 
preajmă în ultimul timp ai fi știut că asta fac bebelușii și 
mămicile. 

Își ura tonul, dar era furioasă că el era supărat pentru că îi 
ratase apelurile. Treaba ei era să aibă grijă de Quinn, chiar dacă 
asta însemna să nu fie disponibilă pentru soţul său. 

Greg expiră. Era extrem de frustrat. 

— Trebuie să vorbim. 

Se așeză lângă ea. Arăta nefericit. 

— Așa nu mai merge, Nicole. Relaţia noastră nu mai merge. 

Înainte ca ea să poată să spună ceva, Quinn se trezi. Faţa i se 
schimonosi nefericită și gemu. Un miros neplăcut umplu 
camera. 

— Nu, nu acum! spuse Greg, de parcă un bebeluș ar fi putut 
să își controleze funcţiile fiziologice. 

VP - 73 


Nicole se ridică de pe canapea, punând-o pe Quinn pe 
covorașul pentru schimbat scutece de pe podea, și luă unul 
dintre scutecele ecologice de pe masa laterală. 

Flutură scutecul în faţa lui Greg. 

— Vrei să preiei tu asta? Inţelegi de ce, dacă îl îngrijesc pe 
copilul nostru, nu îmi pot verifica mereu telefonul? 

Quinn se zbătu și dădu din picioare atât de tare încât o lovi 
puternic în nas pe Nicole. 

— Încetează! se răsti ea, apoi se simţi profund rușinată din 
cauză că își pierduse răbdarea. 

Mângăâie la nesfârșit fața micuță a lui Quinn. 

— Îmi pare nespus de rău. Mami este doar supărată. Nu așa 
trebuia să fie. 

Greg se ghemui lângă ea. 

— Te rog, lasă-mă pe mine să o schimb. 

El mirosea a mosc, parfumul Straight to Heaven amintindu-i 
lui Nicole de bărbatul pe care îl iubise cu atât de mulţi ani în 
urmă. Îi plăcuseră flirturile lui îndrăzneţe și felul în care o privea, 
pe atunci. Cât de impresionat fusese când descoperise că ea era 
într-adevăr acea Nicole Layton, director general de la Breathe. 
Acum Nicole îl privi în timp ce el se lupta să schimbe scutecul 
până când strânse din dinţi și nu mai putu suporta. 

— Va curge dacă nu este strâns bine. 

Nicole se aplecă și continuă, fixând scutecul. 

— Dar îţi mulţumesc pentru ajutor. 

Se întoarse și îi zâmbi, sperând să împrăștie tensiunea dintre 
ei. Dar când îi privi costumul, văzu pe rever un fir de păr lung, 
roșcat. 

Nicole se îndepărtă de el. Un fir de păr lung, roșcat. Părul unei 
femei. 

ÎI luă de pe haină și i-l legănă în faţă. 

— Cui aparţine acest fir de păr, Greg? șopti ea, aproape 
șuierând. 

Așteptă îngrozită răspunsul. 

Greg o privi obosit. 

— Noua mea secretară este roșcată. Părul ei ajunge peste tot. 

Greg o privea atât de intens, încât Nicole se gândi că s-ar 
putea transforma în piatră. 


VP - 74 


— Nu mai pot trăi așa. Fac tot ce pot. Chiar fac. Dar nu mai 
pot continua. Ești paranoică. Ești bolnavă, Nicole. Ai devenit o 
altă persoană. Abia te mai recunosc. 

Bolnavă? Paranoică? Era adevărat? Sau era hărţuită de o 
persoană din trecut? O înșela soţul său chiar sub ochii ei? 

Îi trecu prin minte o idee. 

— A venit secretara ta la spital după ce s-a născut Quinn? 

Te rog spune da, se gândi. Paranoia ar fi fost mai ușor de 
gestionat decât gândul că Donna se întorsese să se răzbune. 

Greg încruntă. 

— Nu. De ce ar fi venit la spital? 

Nicole se luptă să oprească panica ce ameninţa să o înghită 
cu totul. Altceva o neliniștea. 

— Care este numele secretarei tale? 

Greg trase aer în piept. 

— Melissa. 

— Te-ai culcat cu Melissa? 

Avea logică. Toate nopţile în care dormise la birou de când se 
născuse Quinn. Deși venise la fiecare ecografie și montase 
pătuţul, lucrase mai mult chiar înainte de nașterea lui Quinn. 
Treburi neprevăzute la care el spusese că trebuie să alerge 
seara târziu. Nicole crezuse că el încerca să ajute pentru că ea 
era însărcinată. O minţise? Îi păsa dacă el avea o aventură? Nu 
era sigură. 

Greg își dădu ochii peste cap. 

— Pui întrebări ridicole. 

Nu o vei putea ține în siguranță. 

— Vreau doar să fii un tată și un soţ iubitor. Avem nevoie de 
tine. 

Nicole nu mai avu putere să vorbească și vocea i se stinse. 

Vocea lui Greg se înmuie, plină de autocompătimire. 

— Tocmai asta e, Nic. Eu... Eu nu mai pot continua așa. Nu 
vreau să fiu soțul tău. Și nu vreau să fiu nici tată pentru acest 
copil, nu în felul acesta, spuse el, aruncând o privire la Quinn, 
care era întinsă pe covorașul pentru schimbat scutece, uitându- 
se la ei. 

— Asta nu e normal. Noi nu suntem așa. Sunt atât de 
nefericit. 

Nicole fu lovită în plin de ceea ce el tocmai spusese. Nu își 
putu opri lacrimile care îi ardeau ochii obosiţi. 


VP -75 


— Dar ești soțul meu. Și ești tată. 

Privi la fiica ei inocentă, nepăsătoare din fericire la cuvintele 
grele pe care și le aruncau părinţii săi, cei care ar fi trebuit să o 
facă să se simtă în siguranţă. 

Greg se ridică și își frecă mâinile de pantaloni, sunetul 
neplăcut făcând-o pe Nicole să își dorească să i le rupă. 

— Știu. Dar tu nu mă lași să fiu nici soț și nici tată. 

Își ajustă cravata albastră de mătase, pe care ea o alesese 
pentru el. 

— Cred că avem nevoie să stăm o perioadă despărțiți. 

Se ridică și Nicole. Auzi sunetul loviturii palmei sale pe faţa lui 
Greg înainte de a realiza că îl lovise. El o privi uimit, cu ochii 
mari, plini de lacrimi. Palma lui Nicole îi imprimase pe obraz un 
semn roșu furios. Ea se lăsă pe podea lângă Quinn. 

Greg își duse mâna la obraz. Apoi doar scutură din cap și 
merse la etaj. 

Nicole rămase pe podea, nevenindu-i să creadă ce se 
întâmpla. Soțul ei le părăsea. Bărbatul care înrămase cu 
mândrie fiecare articol în care era menţionat numele ei. Care 
lipsise de la petrecerile de Crăciun ale firmei lui de brokeraj 
pentru a o însoţi pe ea la cele de la Breathe. Nu era sigură de 
cât timp privea peretele crem când el reveni. Ținea în mână 
geanta gri de voiaj Prada pe care ea i-o făcuse cadou cu ocazia 
celei de-a cincea aniversări a lor. 

Greg lăsă geanta pe podea lângă Nicole și Quinn. 

— Te voi ajuta cu Quinn, din punct de vedere financiar. Dar - 
își puse degetul în mica gropiţă din bărbie, pe care Nicole adora 
să o sărute. 

— Nu pot să mai trăiesc așa. Ai nevoie de ajutor, Nic, dar nu 
vrei să îl accepţi. Așa e cel mai bine. 

Dădu din umeri. 

— Cel puţin știu că vei avea grijă de ea. Ești obsedată. 

Greg se aplecă și își sărută fiica pe cap. Apoi își târî valiza 
până la ieșire, iar ea îl privi cum iese pe ușă, închizând-o în 
spatele său. 

Quinn se lovi peste gură cu degetul ei micuţ, ceea ce o făcu 
pe Nicole să plângă mai tare. 

Greg plecase. Nicole se ghemui pe podea lângă copilul ei. Se 
întinse după telefonul de pe măsuţa de cafea penetra a o suna 
pe Tessa. 


VP - 76 


Lucrurile erau atât de rele. Dar oare aveau să se mai 
înrăutăţească? 


VP - 77 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


MORGAN 


Privesc fix fotografia mea de nuntă, pe care nu am pus-o eu 
pe noptieră, iar inima îmi bate repede. Este cineva în 
apartament în acest moment? A fost aici, ascunzându-se, 
așteptând, în timpul nopţii? Sar din pat și verific furioasă 
camera. Am nevoie de ceva să mă apăr. Singurul lucru pe care îl 
găsesc este un suport de lumânări din cositor aflat pe dulap. 
Inarmată cu sfeșnicul pe care îl ţin deasupra capului, pregătită 
să-l lovesc pe intrus în faţă, mă las pe genunchi pentru a verifica 
sub pat. Nimic. 

Mă retrag cu spatele la perete și ies din camera mea în vârful 
picioarelor, așteptând ca cineva să se arunce asupra mea. 
Pereții dintre încăperi sunt groși, și dacă eu nu îmi pot auzi 
vecinii, nici ei nu mă vor auzi strigând. Scâncesc, apoi îmi ţin 
răsuflarea. Sunt complet vulnerabilă și total lipsită de apărare. 
Și dacă sun la 911 voi părea o lunatică - o fotografie a fost 
întoarsă cu fața în sus în apartamentul meu, ceea ce înseamnă 
că cineva este sau a fost aici. 

Cu inima bătându-mi gata să îmi sară din piept intru în 
sufragerie. Nu pare să lipsească ceva: televizorul a rămas 
montat pe perete, iar cutia mea de bijuterii mică, din lemn, de 
pe etajeră, încă mai conţine cele câteva piese lipsite de valoare 
pe care le deţin. Le-am vândut pe toate celelalte pentru că a 
trebuit să le despăgubesc pe victimele fraudei lui Ryan. 

Deschid brusc ușa dulapului. Nu este nimeni acolo. Dar în 
baie, când mă uit în sertare, îmi dau seama că au fost deschise 
și ca s-a umblat printre cosmeticele mele. O senzaţie de 
agitaţie, de greață îmi trece prin stomac. A intrat cineva în timp 
ce eram la secţia de poliţie? În timp ce dormeam? Știu că ușa a 
fost încuiată noaptea trecută. Dar eram atât de epuizată încât 
abia puteam gândi limpede. 

Cea mai importantă întrebare este: de ce ar intra cineva în 
apartamentul meu? Nu am nimic de valoare. Există un singur 
motiv plauzibil pentru asta: Nicole sau Quinn. 


VP - 78 


Mă cutremur atât de tare încât mă doare. Îmi arunc privirea în 
jur. Ușa de sticlă către scara de incendiu este ușor 
întredeschisă. Cred că era închisă înainte să merg la serviciu 
ieri-dimineaţă. A fost cumva ieri ziua în care am fost la Haven 
House, mulțumită să plec acasă la sfârșitul unei zile reușite, să 
mă cuibăresc sub pătura purpurie, moale de pe canapea și să 
mă uit la televizor? 

Sunt singura persoană care a intrat în acest apartament, de 
când m-am mutat. Deschid ușa din spate doar dacă gătesc ceva 
și vreau să îndepărtez fumul. Există o scară care vine de la 
parter, fără camere, fără niciun fel de siguranţă. Nu am realizat 
niciodată cât de expusă sunt aici. 

Mă grăbesc să încui ieșirea de incendiu, apoi verific ușa de la 
intrare, care este închisă și încuiată. Mă mut în cel de-al doilea 
dormitor, pe care îl folosesc ca birou și spaţiu de depozitare. Nici 
acolo nu este nimeni. Apartamentul meu miroase de obicei a 
soluție pentru curățat mobila, cu lămâie. Abia acum îmi dau 
seama că în dimineața asta e un miros diferit, ca izul de 
transpirație. 

Hârtiile mele sunt încă stivuite ordonat pe biroul de lângă 
lampa vintage albastru cu alb pe care am găsit-o într-un 
magazin de vechituri. Mă apropii de birou și îmi lovesc fluierul 
piciorului de acesta deoarece sertarul de jos este deschis. 
Aveam acolo o singură bucată de hârtie - cererea mea 
neterminată pentru Centrul de adopţie din Illinois. Și a dispărut. 
Ce importanţă ar putea avea pentru altcineva în afară de mine? 

— De ce? strig în camera goală, între pereţii verzi care nu mai 
sunt liniștitori, ci sufocanţi. Mă gândesc la ce mi-a spus Nicole 
pe peron. 

Te-am urmărit. 

Trebuie să ies de aici. Acum. Alerg în camera mea, îmi smulg 
laptopul și telefonul de pe pat și mă grăbesc spre ușa de la 
intrare, purtând încă hainele din noaptea trecută. lau geanta, 
îmi împing picioarele în sandale și încui, luând-o pe scări, de la 
etajul opt. În acest moment, ideea de a fi închisă în lift mă 
îngrozește. Cobor treptele atât de repede încât mă împiedic, și 
îmi simt inima în gât. Încetinesc. 

Nu folosesc niciodată mașina pentru a ajunge la serviciu, dar 
după ce s-a întâmplat la Grand/State, nu-mi pot imagina să iau 
metroul astăzi. Îndreptându-mă spre Honda mea argintie în 


VP - 79 


parcarea subterană, îmi simt părul de pe braţe ridicat. Îmi 
amintesc metoda de autoapărare învățată de la tatăl meu și 
ascund capătul ascuţit al cheii cu degetul mare, de-a lungul 
indexului și al degetelor din mijloc. În timp ce mă apropii de 
mașină aud o portieră închizându-se, dar nu mai văd pe nimeni 
în garaj. 

Sar în Honda mea Civic veche. După trei încercări, deoarece 
nu îmi pot opri tremurul mâinilor, bag cheia în contact și dau 
înapoi atât de repede încât aproape că lovesc Toyota parcată în 
spatele meu. 

Mâinile îmi sunt alunecoase pe volan în timp ce urc pe rampa 
de ieșire din garajul întunecat. Ajung pe stradă și conduc către 
Haven House. Ating Bluetooth-ul și o sun pe Jessica. 

— Cineva a intrat în apartamentul meu. 

Îi povestesc despre fotografia de nuntă și cererea de adopţie 
dispărută, cu vocea ascuţită din cauza fricii. 

— Nu a fost luat nimic de valoare? 

— Nu cr-cred, mă bâlbăi. 

— Morgan, respiră. Noaptea trecută ai suferit o traumă. Nu 
gândești limpede, asta-i tot. 

Apoi mă întreabă: 

— Ai aplicat la o agenţie de adopţie? Când? 

— Acum ceva timp. Dar nu am completat niciodată cererea. 
Nu am putut. Nu mai am pe nimeni care să mă susţină. Așa că 
am băgat-o în sertar și nu m-am mai uitat la ea. 

Suspin în telefon. 

— Bun, încearcă să te liniștești. Ești bine. Ai o menajeră? 
Trebuie să existe o explicaţie pentru asta. 

Vreau ca ea să înţeleagă gravitatea situației, dar îmi este 
foarte clar că nu o face. 

— Crezi că îmi permit o menajeră? Îţi spun eu, Jessica, a intrat 
cineva. Și nu era acolo ca un hoţ mărunt. Cineva mă urmărește. 

Intru pe US-41, care este aglomerată și am senzaţia că fiecare 
șofer din jur mă urmărește. 

— În primul rând, dacă apartamentul tău a fost într-adevăr 
spart, ar putea avea legătură cu Ryan. Toate astea ar putea 
avea legătură cu Ryan. În al doilea rând, ar putea fi doar o 
spargere la întâmplare, iar hoţul a auzit un zgomot și a fugit 
înainte să poată lua ceva important. 


VP - 80 


Corect, îmi spun. În afară de faptul că a luat un formular, doar 
atât. 

Când nu mai spun nimic, Jessica schimbă subiectul: 

— Ascultă, am descoperit că Nicole a fost internată în spital 
pentru scurt timp înaintea primului semestru de facultate din 
cauza unor tulburări de panică severe. Instabilitatea psihică 
pare să facă parte din trecutul ei. 

Să îi spun despre convorbirea telefonică cu avocatul, despre 
testamentul lui Nicole? Știu ce va zice, așa că amân pentru o 
vreme, spunându-mi că o voi informa în curând. Știu că treaba 
lui Jessica este să mă ajute, dar cum să ai încredere în cineva 
care nu te crede? 

— Morgan? 

— Sunt aproape de adăpost, și am întârziat la serviciu. 
Trebuie să închid. 

— Sună-mă dacă se întâmplă altceva. Eu chiar cred că ești 
extenuată și cauţi conexiuni care nu există. 

— Conexiuni ca: de unde îmi știa Nicole numele? spun, 
sarcastică. 

— Uite, asta nu pot explica. Voi continua să cercetez. Trebuie 
să existe un răspuns limpede. 

Jessica închide. Aș vrea să cred că epuizarea îmi afectează 
capacitatea de a fi raţională. Dar ceva nu se potrivește. 

În timp ce întorc pe West Illinois îmi sună telefonul. Este șefa 
mea, Kate. Accelerez dincolo de depozitul de cărămidă la stânga 
mea și clădirile strălucitoare de sticlă, la dreapta. 

— Îmi pare rău că am întârziat. Sunt pe drum. Apartamentul 
meu a fost spart și... mi s-a întâmplat ceva noaptea trecută în 
drum spre casă. 

Instinctul mă face să privesc în oglinda retrovizoare. În 
spatele meu este o mașină albastru-închis pe care îmi amintesc 
că am văzut-o urmărindu-mă când am plecat de acasă. Nici 
măcar nu mă mai concentrez la Kate. Am pierdut ceea ce 
tocmai a spus. 

— Poţi să repeți? 

Ea pufnește. 

— Am spus că nu ar trebui să vii, Morgan. Îmi pare rău. Ai 
întârziat de atât de multe ori. Ai ratat termene-limită 
importante. Am înţeles că a fost din cauză că erai îndoliată. Dar 
în această dimineaţă a fost aici un detectiv care m-a întrebat 


VP - 81 


despre tine și dacă știu ceva despre relaţia ta cu Nicole 
Markham. Este deja prea mult. Trebuie să te concediez. 

Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji. Urăsc cât de slabă am 
devenit, dar să pierd locul unde merg în fiecare zi, singurii 
oameni care mai vorbesc cu mine, mă devastează. Kate e 
tăcută la celălalt capăt al telefonului. 

Schimb benzile, apoi îmi şterg faţa și îmi îndrept umerii. Nu 
vreau să implor pentru a-mi păstra jobul, dar nu știu ce voi face 
fără el. 

— Am încercat să trec neobservată. Te rog. Nu am greșit cu 
nimic. Este posibil ca Nicole Markham să mă știe de la Haven 
House. l-am cerut noi vreodată să facă o donaţie? 

Vocea lui Kate este dură: 

— La naiba, Morgan. Tocmai ţi-am spus că ești concediată. Mă 
asculți măcar? Mă bazam pe tine. Te-am păstrat pentru că tu îţi 
doreai atât de mult să ajuţi, iar eu îmi doream să te ajut. Erai 
foarte bună în cea ce făceai. Dar nu mai ești la fel de dedicată 
cum ai fost cândva. 

— Nu este adevărat! 

Lovesc din greșeală claxonul și mă abat puţin de la drum. 
Trebuie să mă calmez. Abia mai sunt atentă la șoseaua din faţa 
mea. 

lar Kate are dreptate. Nu mai sunt aceeași persoană care 
eram înainte de moartea lui Ryan. Înainte ca el să mă lase să 
sufăr pentru greșelile sale. Sunt precaută, nervoasă și nesigură 
pe mine. Mă tem să mă apropii de oameni și să îi las cu 
adevărat să intre în viaţa mea. Nu sunt cel mai bun avocat 
pentru femeile care vor să își ia viaţa de la capăt. _ 

— Nu am vrut să se întâmple nimic din toate astea, Kate. Iți 
mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. 

Mi-e inima frântă și vocea îmi cedează. Niciodată nu voi mai 
putea să ajut, chiar într-o mică măsură, femeile de la adăpost 
care sunt suficient de curajoase pentru a scăpa de agresorii lor. 
Încă un lucru care îmi este luat. 

Ea închide. La fel și eu. 

Mă apropii de bordură și parchez la umbra unui ulm. Sunt 
înfierbântată și supărată. Acum că sunt concediată, pot merge 
imediat la casa lui Ben Layton. Pot să încerc să rezolv cealaltă 
parte a vieţii mele care este un dezastru. Scot biletul purpuriu 


VP - 82 


din geantă, încercând să găsesc un indiciu în scrisul de mână 
tensionat. Sigur că nu e nimic. 

Mă gândesc la Ben Layton. Tocmai și-a pierdut sora. S-ar 
putea să fi auzit că eu am fost pe peron cu Nicole. S-ar putea să 
se gândească că sunt implicată. S-ar putea să nu fie dispus să 
vorbească cu mine. Dar dacă fratele lui Nicole deţine toate 
răspunsurile în ceea ce privește legătura ei cu mine? Pot doar să 
îl întreb dacă Nicole a menţionat vreodată numele meu. Dacă 
știe cine este Amanda și dacă există cineva care i-ar fi putut dori 
moartea surorii lui. Sau dacă Nicole era instabilă emoţional și 
avea gânduri sinucigașe. In acest moment el este singura pistă 
pe care o am. 

Îi trec adresa în GPS. Până când ajung la capătul străzii, 
aceeași mașină albastru-închis pe care am observat-o mai 
devreme este din nou în spatele meu. Acum sunt sigură de asta. 

În oglinda retrovizoare văd cele trei ovale care se 
întrepătrund, ale emblemei Toyota: este un Prius, chiar dacă 
soarele strălucește pe parbriz și nu pot să îl văd pe șoferul din 
interior. Ar conduce un detectiv un Prius? Mă îndoiesc. 
Semnalizez să intru pe 41 North, iar Prius face aceeași manevră. 
Concentrează-te, îmi spun și strâng mâinile pe volan. Sunt 
prinsă între un Infinity în fața mea și un Kia în dreapta. Sunt 
blocată. Furia îmi dispare. Acum sunt atât de speriată încât abia 
mai respir. 

Traficul se mișcă foarte repede. Vreau să păstrez o distanță 
de o lungime de mașină în spatele lui Infinity, dar trebuie să 
scap de Prius. Accelerez. Prius-ul accelerează și el. Încerc să văd 
bine plăcuța de înmatriculare, dar este plină de noroi și 
imposibil de citit din oglinda mea. 

Aș putea să apăs frâna și să provoc un accident, obligând 
persoana să iasă din mașină. Dar suntem pe o autostradă 
aglomerată. Este mult prea periculos. Tot ce mi-am dorit a fost o 
viaţă simplă, cu un soţ loial și un copil. De ce a luat-o totul 
razna? 

Ghearele fricii îmi strâng ceafa în timp ce privesc mașina 
apropiindu-se tot mai mult. Este practic deasupra barei mele de 
protecţie. În oglinda retrovizoare reușesc să disting șoferiţa - o 
femeie cu părul roșcat, lung, însă faţa îi este ascunsă de 
ochelari de soare imenși. Apoi ea mă lovește cu suficientă forță 
încât zbor înainte, ancorându-mi mâinile pe volan. 


VP - 83 


Cine dracu’ este această femeie? Și de ce încearcă să mă 
scoată de pe șosea? 


VP - 84 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


NICOLE 
înainte 


Trecuse o săptămână de când plecase Greg, și niciun telefon 
de la el. Nimic. Nicole nu avea nicio idee unde se afla soțul său. 
Îi lipsea prezenţa lui reconfortantă, dar nu era sigură că îi era 
dor de el. Nu îi răspunsese niciodată la întrebarea despre 
aventura cu secretara lui. Probabil că acum era cu ea. Melissa. 
De ce îi luase atât de mult să își dea seama? Cum de fusese atât 
de oarbă? Nu mai avea încredere în instinctele ei. Acele 
presentimente care făcuseră din Breathe o companie de top în 
athleisure aproape că dispăruseră de când avea un copil. Era 
doar o umbră a celei care fusese. 

Nu părăsise casa toată săptămâna. Se aventurase doar în 
curtea din spate așa încât Quinn să poată beneficia de vitamina 
D. Dar zumzetul neîncetat al mașinilor, chiar sunetul frunzelor 
foșnind în vânt îi zguduia nervii. Era în permanenţă atentă să 
audă când intră Donna, așteptând ca aceasta să apară. Când se 
va termina? 

Nicole îi spusese imediat lui Tessa că Greg plecase. Și 
aproape în fiecare zi de atunci, Tessa trecuse pe acolo după 
serviciu, aducând cumpărături sau cina. Ultima lor conversaţie o 
îngrijorase pe Nicole. Cu câteva seri în urmă stăteau în living, 
Quinn în brațele Tessei în timp ce Nicole împăturea rufele. 
Salopeta micuță a lui Quinn era pe dos, iar ea nu reușea să o 
întoarcă. O aruncă frustrată pe podea. 

Tessa spuse: 

— Am citit mult despre reacţiile postnatale. Este perfect 
normal să fii speriată și nervoasă. 

O privi pe Quinn, apoi din nou pe Nicole. 

— Se întâmplă frecvent să te simţi de parcă nu poți avea grijă 
de tine sau de copilul tău. 

Nicole înțepeni. 

— Ce încerci să spui? 

VP - 85 


— Nu te mai îmbraci. Nu o mai scoţi pe Quinn afară. Te simţi 
frustrată în fața unor sarcini simple. De ce să nu rămân aici cu 
tine pentru o vreme? Atât cât tu să mai dormi puţin și să ieși 
afară. 

Nicole se gândi la cele spuse de Tessa. Se temea să rămână 
singură în casă. Dar îi displăcu insinuarea că nu avea grijă de 
Quinn. Copilul ei era bine hrănit, odihnit și curat. li displăcu 
aluzia că nu era o mamă bună. Apoi se simţi imediat vinovată. 
Tessa încerca doar să ajute. 

— Voi fi bine, spuse. 

lar Tessa renunță. 

Acum Nicole privi ceasul: ora 11 dimineața. Tessa ar trebui să 
fie la birou. Luă telefonul. 

Tessa răspunse la primul apel. 

— Hei, ce e? 

Nicole putu să audă în fundal agitația de la Breathe. Nu se 
mai putea imagina acolo. Părea atât de neverosimil că se aflase 
vreodată la conducerea unei companii, când acum abia reușea 
să iasă din casă. 

— Sunt... 

Căută cuvintele potrivite. 

— Ai putea să treci pe aici și să mă ajuţi să mut o masă? Nu 
prezintă siguranță pentru Quinn acolo unde se află acum. 

— Desigur. Am doar o întâlnire rapidă cu Lucinda. Săptămâna 
asta va avea loc lansarea liniei „Aromaterapia împotriva 
Epuizării”. 

Nicole nu știa despre ce lansare vorbea Tessa. 

— Se pare că ești ocupată. Nu-i nimic. 

— Nu, e în regulă. Voi fi acolo mai târziu. Ai vreo veste de la 
Greg? 

— Niciun cuvânt. 

— Chiar sper că nu se culcă cu secretara lui. Ar fi un clișeu 
ambulant. 

— Ha! spuse Nicole, chiar dacă în sufletul ei nu râdea. Nu are 
nicio problemă să folosească contul nostru comun, totuși. A 
retras de curând o sumă mare de bani. Am încercat să verific 
portofoliul pe care îl gestionează pentru noi, dar este doar pe 
numele lui. 

La celălalt capăt al firului Tessa făcu o pauză înainte de a 
întreba: 


VP - 86 


— Ştii unde este? Vrei să vorbesc cu el? Este atât de ciudat că 
nici măcar nu a păstrat legătura cu tine. 

Pe Nicole nu o interesa unde se afla el, sau cu cine era. Dar 
avea o idee. 

— Mulţumesc, Tessa, dar nu cred că va ajuta să vorbești cu el. 
Poate că am putea sta cu tine, totuși, Quinn și cu mine? Doar 
pentru o vreme? 

Mutarea cu Tessa pentru o perioadă putea fi răspunsul. 
Apartamentul ei colorat era cald și liniștitor. Și mai important, 
Donna nu ar fi reușit să le găsească acolo. 

— Oh, dragă, nu cred că ar merge. Știi că aș face orice pentru 
tine, dar apartamentul meu chiar nu este potrivit pentru un 
copil. Nici măcar nu sunt sigură că administraţia clădirii ar 
permite asta. 

Tăcu pentru câteva secunde. 

— Dar voi trece mai târziu pe acolo. Și așa cum am spus, pot 
oricând să stau cu tine. i 

Nicole își simți obrajii arzând, de rușine. Işi dori să nu fi 
întrebat niciodată. 

— A fost o idee proastă. Îmi pare rău. Vino la cină. Poate chiar 
voi găti ceva. 

Nu voia și nu ar fi putut, dar cel puțin putea să se prefacă. 
Încheiară convorbirea, iar Nicole simți o explozie bruscă de 
energie. Având-o pe Quinn încolăcită în jurul ei, își băgă 
telefonul în buzunar și merse la intrare pentru a-și lua adidașii. 
Ea și Quinn puteau merge în parc să se uite la copiii mai mari 
care se jucau. Se opri în holul de la intrare, derutată. Pe banca 
de lângă ușă era un album foto, albumul ei foto de familie cu 
copertele acoperite cu flori, la care ea nu se mai uitase de ani 
de zile. Stătea mereu în bibliotecă. O sună înapoi pe Tessa. 

— Dintr-un motiv oarecare ai luat cumva albumul meu foto 
din bibliotecă? 

— Nu. De ce l-aș lua? 

— Nu știu. Scuză-mă. Uită de asta. 

— Eşti sigură că nu ai un „creier de mămică”? 

Nicole râse, dar fără putere. 

— Sigur, probabil că așa e. 

Închise. Nicole luă albumul, apoi o întinse pe Quinn pe spate, 
pe covorașul cu animale din living. Râse în timp ce se așeza 


VP - 87 


lângă fiica sa, care gângurea și trăgea cu degetele de leul de 
deasupra capului ei. 

— Dacă era mama aici, ar fi petrecut ore întregi jucându-se cu 
tine. Avea atât de multă răbdare. 

Nicole deschise albumul la o fotografie a ei și a fratelui său de 
Halloween. Ea avea cinci ani și stătea cu bratele slăbuţe 
încrucișate pe piept, încruntată în rochia ei de prinţesă: el avea 
opt ani, un vampir deșirat, cu un zâmbet știrb. 

— Uite-o și pe bunica. 

Arătă spre o fotografie a mamei sale, ghemuită lângă o Nicole 
de trei ani, care se afla în cărucior. Era atât de tânără și 
frumoasă, cu buclele lungi, dese, ciocolatii strânse într-o coadă, 
cu mâna pe piciorul îmbrăcat în costum de schi al lui Nicole. 

— Numele ei de domnişoară era Quinn. Așa ai primit tu 
numele. 

Își șterse lacrimile din ochi. Apoi întoarse pagina. lar inima i se 
opri. 

În mijloc era o singură poză, liberă. Mâinile lui Nicole tremurau 
fără ca ea să le mai poată controla în timp ce o ridica de un colț 
de parcă era un șarpe pe cale să atace. 

Micuța Amanda stătea pe carpeta verde cu fire lungi, pe care 
Nicole și-o amintea atât de bine. Purta o rochiță de culoare 
galben-pal, cu partea superioară șifonată și cu fusta din tul 
strânsă în talie cu o fundă frumoasă. Faţa ei strălucea de 
bucurie spre jucăria P/aysko/P din faţa ei. 

Cât de vie și sănătoasă părea Amanda în această fotografie. 
Cât de rece și nemișcată fusese când Nicole o ţinuse în brațe 
ultima dată. 

Nicole nu își amintea să fi avut vreodată o copie. Nu ar fi 
păstrat-o. Ar fi fost prea speriată că Greg ar fi putut întreba cine 
este. 

Capul i se învârtea și scoase fotografia din album înainte de a- 
| pune din nou în bibliotecă, unde îl lăsase ultima dată. Avea 
nevoie de mai multe pastile. Nu știa câte luase în ziua aceea, 
dar nu aveau niciun efect. Strecură fotografia în betelia 
pantalonilor ei de yoga, marginile ascuţite ale acesteia 
înfigându-i-se în piele. Apoi o ridică pe Quinn de pe covorașul 


15 Playskoll - companie americană care produce jocuri și jucării educative pentru copii 
(n.tr.). 


VP - 88 


pentru joacă și o băgă în marsupiu, ţinând-o atât de aproape 
încât îi putea simţi respiraţia. 

O luă pe Quinn în baie, înghițind încă două tablete. Copilul ei îi 
mușcă umărul. li era foame și ar fi avut în curând nevoie deo 
sticlă de lapte. Nicole deschise dulapul din baie pentru a 
ascunde fotografia, pe care era sigură că Donna i-o adusese în 
casă. Nu știa cum și când, dar era singura explicaţie. 

Și o îngrozea. 

Pericolul se apropia. 


VP - 89 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


MORGAN 


Prius-ul este încă în spatele meu. leșirea de pe autostradă 
este chiar în față, așa că trag brusc de volan, cauciucurile 
scârțâie în timp ce schimb banda, iar pietrele se împrăștie de 
sub anvelope, lovindu-mi geamul. Stau la pândă pe rampă, cu 
încheieturile degetelor albe din cauza forţei cu care mâinile 
mele strâng volanul. 

Femeia mă urmează. 

— Ce vrei? strig, și sângele mi se înfierbântă, din cauza 
îngrijorării. Te rog, pleacă. 

Aud zgomotul unui motor turat și Prius-ul trece în viteză pe 
lângă mine. 

Apoi dispare. 

Conduc spre o stradă liniștită, unde pot opri lângă bordură. 
Centura de siguranță mă taie și mă lupt să o desfac, blocând 
portierele în cazul în care roșcata din Prius mă găsește din nou. 
Aș putea fi ucisă chiar acum. 

Îmi caut telefonul în geantă. O sun pe Jessica. l-am ascuns 
câteva lucruri, dar situaţia e mai serioasă decât am crezut. 
Trebuie să îi spun că mă urmărește cineva. O apelez, dar ea nu 
răspunde. 

— La naiba, spun eu, terminând apelul și aruncând telefonul 
din nou în geantă. 

O voi suna mai târziu, după ce voi încerca să obţin câteva 
răspunsuri. 

Îmi dau deoparte părul de pe faţă, pornesc mașina și conduc 
spre West Evergreen Avenue, acasă la Ben Layton. Rulez până 
la o casă cu două etaje frumoasă și impunătoare, în stil 
victorian. Parchez chiar peste drum. Îmi șterg palmele de 
colanți. Fluturi îmi zboară în stomac. Știu că acţionez pripit, dar 
nu mă pot opri. Instinctul îmi spune că fac ceea ce trebuie. 

Perdelele bej subţiri care acoperă ferestrele sunt trase, dar 
este o mașină pe alee, deci mă gândesc că Ben este acasă. Mă 
uit în jos la mine și mă înfior. Arăt ca naiba și mă simt chiar mai 


VP - 90 


rău. Nici măcar nu m-am spălat pe dinţi azi-dimineaţă. Deschid 
un pachet de gumă de mestecat din geantă. Pielea mi-e palidă, 
șanțuri adânci purpurii sunt gravate sub ochii mei verzi, de 
obicei strălucitori, iar pielea de pe claviculă este atât de 
inflamată încât sunt îngrijorată că ar putea fi infectată. 

Respir adânc. 

— Poţi să o faci, îmi spun. 

Sunt pe cale să ies din mașină când pe ușa din faţă iese un 
bărbat foarte înalt, slab, într-un tricou alb cu anchior și pantaloni 
scurți gri. E chipeș și nepăsător, de parcă nu știe cât de bine 
arată. Este Ben Layton. Îl recunosc din fotografie. Își împinge 
părul șaten, ondulat, de pe frunte în timp ce se îndreaptă către 
o Altima neagră. În braţele sale este un copil. Quinn. 

Nu mă pot împiedica să suspin, ușurată. Fetiţa e într-o 
salopetă roz-pal și plânge, sunetul scoțând în evidenţă lipsa de 
zgomot de pe stradă. Dar pare să fie în siguranţă în braţele lui. 
Mă simt atrasă către fetița pe care am ţinut-o în braţe pentru 
atât de puţin timp. Trebuie să încetez să mă mai gândesc că am 
fost însărcinată să o protejez. Nu se poate. Să sper la asta este 
prea mult. Nu are niciun sens. 

Rămân acolo unde sunt și îl privesc. Chiar și de departe, pot 
să văd cât de roșie și umflată îi este fața. Sora lui abia a murit. 
Ce drept am eu să dau buzna în viaţa lui? 

El sare în mașină și iese de pe alee. Din instinct, mă hotărăsc 
să îl urmăresc. 

— Bine, Ben Layton, unde mergem? întreb cu voce tare în 
timp ce îmi pornesc mașina și îl urmez la o distanţă sigură. ÎI 
urmăresc pe fratele lui Nicole prin Chicago și ignor fiecare 
frântură din sfatul lui Jessica. În mod clar, mi-am ieșit din minţi. 

Îl urmăresc cam cincisprezece minute, apoi el întoarce pe 
North State Street. 

Încetinesc în timp ce Altima oprește în faţa unui rând de case 
superbe, cu trei etaje, pe East Bellevue Place. Parchez cu câteva 
case în spate. Adresa mi-e familiară. Apoi îmi dau seama de ce. 
Am văzut-o pe cererea lui Nicole pentru tutelă. Este strada ei. 

El parchează pe aleea unei uluitoare clădiri graystone!* și iese 
din mașină. Trag pe dreapta la o distanţă sigură, în spatele unei 
mașini parcate, dar am vizibilitate bună. Mă uit cum o scoate pe 


14 graystone - stil de clădire rezidenţială cel mai adesea întâlnit în Chicago, Illinois; 
fațadele acestora sunt construite din calcar gri (n.tr.). 


VP-91 


Quinn din scaunul pentru copii al mașinii. Mă întreb dacă la avut 
la îndemână sau dacă tocmai l-a cumpărat. Ea este tăcută, așa 
că presupun că a adormit. Atât de multă agitaţie pentru acest 
copil micut. Aştept în timp ce Ben se îndreaptă nu spre casa lui 
Nicole, ci spre cea de lângă aceasta. Bate. O femeie în vârstă 
deschide încet ușa. Ei vorbesc puţin, iar ea îi pune ceva în 
mână. Apoi el pleacă, merge spre casa lui Nicole, cu fațada ei de 
calcar și ferestrele elegante, înclinate. Urcă treptele largi dintre 
două coloane sculptate într-un mod complicat. Quinn pare că se 
simte atât de confortabil în braţele lui. Protejată. 

Nu pot să mai aștept. Îmi aranjez părul strâns în coadă și ies 
din mașină. Apoi pășesc până la marginea șoselei. 

Probabil că Ben mi-a auzit pașii pentru că se învârte și se uită 
drept la mine, ochii lui albaștri mărindu-se. Sunt obosiţi, mai 
deschiși la culoare, dar la fel de pătrunzători că ai surorii sale. 

Pe măsură ce el se apropie, eu fac un pas înapoi. Mă gândesc 
cât de puţini oameni mi-au prezentat condoleanţe când Ryan s-a 
omorât. Nimeni nu știe ce să spună după o sinucidere. 

— Doctor Layton? spun în șoaptă. 

— Da. Cine sunteţi? întreabă cu precauţie, mutând-o pe Quinn 
în îndoitura brațului și aranjând cureaua rucsacului roșu care îi 
atârnă pe umăr. 

— Îmi pare foarte rău pentru sora ta. 

Durerea este întipărită adânc pe faţa lui. Quinn deschide ochii 
și urlă în braţele sale, iar tot ce pot eu să fac este să nu mă 
grăbesc să mă întind spre ea și să încerc să o liniștesc. 

— Ce vrei? lisuse, voi reporterii chiar nu mă puteți lăsa în 
pace? 

Pare atât de debusolat și confuz, atât de insuportabil de trist, 
încât îmi pare rău că am venit. 

— Nu sunt un reporter, spun. Jur, nu sunt. 

— Atunci cine ești? 

Înghit în sec. 

— Eu... Eu am fost acolo. Cu Nicole. Vreau să spun că am fost 
acolo chiar înainte ca ea să... sară. 

— Nu-i nimic, spune Ben. De unde era să știi ce avea de gând 
să facă? 

Ochii lui albaștri se întunecă. 

— Așteaptă. Eşti femeia de pe peron? Cea care a luat-o pe 
Quinn? Tu ai vorbit cu Nicole? 


VP - 92 


Ezit. Nu vreau să îl înfurii. 

— Nicole a aruncat-o pe Quinn în brațele mele. Nu știam ce se 
întâmplă sau ce avea de gând să facă. Dacă aș fi știut, aș fi... 

Ochii mi se umplu de lacrimi. Nu mă pot abţine. 

— Sora ta m-a implorat să o protejez pe Quinn. Să fiu atentă 
la ea, să am grijă de ea. Acelea au fost ultimele cuvinte pe care 
le-a spus. Nu știam cine era. Trebuia să îţi spun asta. 

El vine către mine până suntem faţă în față pe stradă. Mă 
cercetează, și dau înapoi în faţa privirii lui insistente. Durerea și 
îndoiala încep să îi întunece faţa. 

— Morgan Kincaid, corect? 

Încuviinţez cu un semn din cap. 

— Detectivul Martinez a vrut să știe dacă cunosc o femeie pe 
nume Morgan Kincaid. Și am spus că nu. lar acum ești aici. Ştii, 
de fapt semeni puţin cu sora mea. 

— Nu am cunoscut-o pe sora ta până ieri. Crezi că m-a ales 
pentru că semănăm? 

— Te-a ales? Detectivul acela mi-a cerut să o anunţ dacă 
încerci să mă contactezi. Spunea că nu poate să își dea seama 
de unde o știai pe sora mea. Că și soțul tău s-a sinucis și că a 
fost implicat în furtul a milioane de dolari. Că erai un „martor de 
interes” în ceea ce o privește pe sora mea. 

Quinn ţipă și el tresare, îndepărtându-și părul indisciplinat de 
pe frunte, un mușchi zbătându-i-se în maxilarul puternic, 
colțuros. 

instinctiv, mâinile mele se ridică pentru a linişti copilul. El o 
trage pe Quinn deoparte. 

— Hei. Ce faci? Ce vrei de la mine? O voi suna pe detectiv 
Martinez. 

Ben trebuie să aibă în jur de un metru nouăzeci, pentru că se 
înalță deasupra corpului meu de un metru șaptezeci de 
centimetri. Nu cedez. Mă bazez pe instinctul meu că el vrea să 
audă ce am de spus. Nu a intrat în casă și nici nu a format 
numărul lui Martinez, așa că trebuie să aștepte ceva de la mine. 

Nu am nimic de pierdut. 

— Amanda, spun. 

Culoarea dispare de pe faţa lui, iar inima mea o ia la goană. 

— Ce ai zis adineauri? 

Ochii îi sunt imenși, iar pe faţă îi apare o expresie de șoc și 
neîncredere. 


VP - 93 


Bag mâna în geantă, după bilet. Îl netezesc și i-l pun chiar în 
faţa ochilor. 

Chiar atunci, se aude un scrâșnet ascuţit de cauciucuri. Ne 
întoarcem amândoi și vedem o mașină accelerând pe stradă, 
rulând din ce în ce mai repede. 

Este un Prius albastru-închis. Și gonește direct spre noi. 


VP - 94 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


NICOLE 
înainte 


Între îmbăierea și hrănirea lui Quinn, tot ce făcea Nicole de 
zile întregi era doar să se uite fix la poza lui Amanda. Nu o mai 
putea privi fără a vedea faţa lui Quinn transpusă în fotografie. 
Fără a verifica fiecare dulap și colț al casei sale pentru a găsi 
dovada că Donna fusese înăuntru. Nu simţea altceva decât un 
sentiment cutremurător al dezastrului iminent. Acum puse în 
sfârșit fotografia în partea din spate a dulapului din baie, 
promiţându-și să nu se mai uite din nou la ea. 

Quinn bolborosea în pătuţ. Nicole scoase pastilele din dulapul 
cu medicamente. Din acel moment intenţiona să le ţină la 
parter, unde își petrecea cea mai mare parte a timpului. Merse 
în dormitor, o luă pe Quinn și o strecură în marsupiu, gâdilând 
cu nasul gâtul cu miros plăcut al bebelușului ei. Apoi cobori la 
parter, unde își sprijini fruntea de frigiderul din oţel inoxidabil 
Sub-Zero'”, ușa rece a acestuia fiind un balsam pentru corpul 
său înfierbântat, slăbit. 

Ochii ei surprinseră ceva purpuriu ieșind în afară de sub 
frigider. Lăsându-se în jos cât de încet și de atent posibil, Nicole 
găsi un bilet purpuriu. „Stau până târziu la birou”, citi ea un 
mesaj mai vechi al lui Greg, cu scrisul lui dezordonat. Nicole nu 
avea nicio idee când îl scrisese Greg. 

Ceva legat de bilet îi dădu o idee. Se duse la coșul de gunoi și 
scoase de la baza acestuia pachetul cu bilețele purpurii. Stând 
pe podea, cu Quinn așezată confortabil în marsupiu, ea lipi 
hârtiile pe gresia din piatră naturală. Cu un marker subțire, 
scrise câte o idee pe fiecare bilet: 


Scrisoarea. Numele de pe cartonaș. Roșcata. Pastilele dispărute. 
Caruselul. Ușa. Candelabrul spart. Fotografia. 


15 Sub-Zero - brand american de aparate de bucătărie, fondat în 1954 în Madison, 
Wisconsin (n.tr.). 


VP - 95 


Le lipi pe o singură linie, apoi formă cu ele un cerc, încercând 
să găsească o logică pentru fiecare incident înspăimântător. 
Indiciile se aflau în cuvintele din faţa ei, și dacă le-ar fi pus pe 
toate împreună în mod corect, ar fi știut exact ce avea Donna de 
gând să îi facă. Și cum putea să o oprească. 

Dar dacă nu era doar Donna? Poate Greg avea dreptate și o 
lua razna. Insistase atât de mult că ea ar avea nevoie de ajutor, 
dar îl ignorase. Era straniu, totuși, că el nu sunase nici măcar o 
dată de când plecase, cu două săptămâni înainte. De cât timp 
era nefericit? Pur și simplu nu dorea să fie tată? Sau era ea chiar 
mai tulburată decât credea, iar Greg își dorise să fie cât mai 
departe de soţia lui? Era posibil, așa cum sugerase el, ca ea 
însăși să fi cumpărat caruselul? Deșurubase singură dispozitivul 
de fixare al lămpii și descuiase ușa? Păstrase în toţi acei ani 
fotografia lui Amanda, și uitase? Dar dacă se confrunta doar cu 
un caz foarte grav de depresie postnatală, așa cum sugerase 
Tessa? 

Bileţele stupide. Totul era lipsit de sens. 

Le puse înapoi în sertar. Privi în jos spre Quinn, care se 
odihnea liniștită la pieptul său. Cu puţin timp înainte, Nicole o 
schimbase și o hrănise. Bebelușul ei era fericit, dar avea nevoie 
de aer curat. lar Nicole avea nevoie de mișcare. Putea face față 
unei plimbări scurte. Nu mai puteau sta în casă niciun minut în 
plus. Nu se deranjă să își schimbe hainele sau să facă duș. O 
puse pe Quinn în elegantul cărucior roșu Bugaboo, luând 
frumoasa geantă albastră pentru scutece Tiffany pe care i-o 
dăduse Tessa. 

— Să mergem la plimbare, iubito. 

Nicole închise ușa în urma ei, setă alarma și încuie. Chiar dacă 
auzise ușa blocându-se, o împinse de cinci ori pentru a se 
asigura că nu se mai deschide. Făcu o poză cu ea și Quinn, apoi 
îi trimise un mesaj lui Tessa: 


Am plecat! 
Tessa îi răspunse: 
Sunt mândră de tine! Sună-mă când sunteţi acasă. 


Atmosfera era încărcată de nori denși de furtună, dar o ploaie 
ușoară nu avea să facă rău nimănui. Quinn era tăcută, foarte 


VP - 96 


speriată de inelele colorate care erau suspendate de umbrela de 
deasupra sa. Nicole își spuse că era doar o mamă ieșită la o 
plimbare cu fetița ei. În timp ce cobora cu grijă căruciorul pe 
cele patru trepte largi, Mary, vecina ei de optzeci și ceva de ani, 
ieși afară din casă. 

— Nicole, dragă. Putem vorbi o secundă? 

Nu voia să discute cu Mary, care ar fi putut-o ţine o oră pe 
trotuar vorbindu-i despre nepoți și despre șoldul ei cu probleme. 
Dar Mary nu îi dădu nicio șansă să refuze. 

— Doream să îţi spun ceva. Aseară târziu am văzut pe cineva 
uitându-se pe fereastra ta din faţă. La început, am crezut că 
poate era un prieten de-al vostru, dar oricine ar fi fost, nu a 
rămas prea mult timp. Am considerat că ar trebui să te anunț. 
Nu am vrut să sun la ușă în cazul în care tu și îngerașul 
dormeați. 

Lui Nicole îi îngheţă sângele în vene și mută căruciorul mai 
aproape de Mary. 

— Un bărbat sau o femeie? Cum arăta? Ce oră era? 

Saliva se împrăștie în jur în timpul rafalei de întrebări. 

Mary făcu un pas înapoi. 

— Ochii mei nu mai sunt atât de buni, dragă. Nu am putut să 
văd dacă era un bărbat sau o femeie, dar era în jur de ora zece. 
Mă uitam la serialele pe care fiul meu mi le-a înregistrat pe acel 
DVD. Deci nu era un prieten de al tău? Ar trebui să suni la 
poliţie? Dacă mișună vreun un hoţ pe aici, trebuie să fim 
vigilenţi. 

— Fără poliţie! spuse Nicole, prea tare. 

— Scuză-mă? 

— Nu suna la poliţie! ţipă Nicole. 

Dacă Mary ar suna la poliţie, totul se putea nărui. Nu voia ca 
nimeni să se amestece în treburile ei. Voia să își țină trecutul în 
trecut. De asemenea, dacă poliţia considera că nu era o mamă 
bună? Dacă i-o luau pe Quinn? Gândul o îngrozi. Inspiră, apoi 
expiră încet. 

— Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine, spuse cu un ton 
moderat. Trebuie să fi fost prietena mea Tessa. Îi voi da un 
telefon. 

Mary o privi pe Nicole. 

— Eşti sigură că te simţi bine, draga mea? Pari foarte 
speriată. 


VP - 97 


O asigură pe bătrână că era bine, deși nu era, și împinse 
căruciorul pe North Rush Street către East Oak, admirând 
femeile în fuste strâmte tip creion și taioare subţiri, care 
mergeau sau se întorceau de la întâlniri, ori se duceau să ia 
prânzul. Cerul se întunecă, dar aerul era parfumat cu mirosul 
ierbii proaspăt tăiate. O făcu să își dorească să mai rămână 
afară încă puţin, în ciuda ploii care o ameninţa. 

Se plimbă până când o văzu pe singura persoană de la 
Breathe cu care nu ar fi vrut să se întâlnească niciodată. Opri 
imediat căruciorul, luând-o pe Quinn prin surprindere și făcând-o 
să plângă. Te rog să nu mă vezi. Te rog du-te. 

— Nicole, ești chiar tu? întrebă o voce uimită. Lucinda Nestles 
stătea pe trotuar în faţa ei. 

Nicole își ridică privirea, cu faţa arzând de rușine. 

— Bună, Lucinda. Ce mai faci? 

Își acoperi gura cu mâna. Oare își curăţase dinţii în ziua 
respectivă? 

— Arăţi... Acesta este bebelușul tău? 

Nicole încuviinţă, fără să reușească să rostească un cuvânt. 

— Ei bine, este superbă. Felicitări! 

Se aplecă să o sărute pe Nicole pe obraji, ochii ei măsurând-o 
de sus până jos, de la tricoul pătat la pantalonii Breathe. 

— Merg să mă întâlnesc cu Consiliul Director, de fapt. 

Lucinda zâmbi rece. 

— Am fost foarte surprinsă când ai spus că nu poţi lucra deloc 
de acasă. Nu mă aștept să muncești la Breathe cu program 
normal în timpul concediului de maternitate, desigur, dar ești 
director general. Au existat unele îngrijorări cu privire la 
veniturile estimate din acţiuni, apoi a fost articolul acela din 
Page Six... Te-am sunat de câteva ori săptămâna asta. Te întorci 
la muncă pe treizeci și unu, nu-i așa? 

Înainte de a o putea întreba pe Lucinda despre ce articol din 
Page Six vorbea, simţi ochii altcuiva aţintiţi asupra sa. Pe aleea 
îngustă dintre magazinele Barneys și Hermes stătea o roșcată 
cu ochelari de soare mari, privind drept spre ea. 

Nicole scoase un sunet ascuţit și strânse mai tare mânerul 
căruciorului. 

— Trebuie să plec, spuse. 

— Te simţi bine? 

Lucinda îi puse mâna pe braț. 


VP - 98 


Nicole tresări. 

— Ai văzut? întrebă și arătă spre roșcată. Ne urmărește? 

Ochii Lucindei se măriră. 

— Cine să ne urmărească? 

Nicole își întoarse capul către alee, dar femeia dispăruse. 

— Îmi... îmi pare rău, reuși Lucinda să spună. Nu văd pe 
nimeni. 

Femeia fusese acolo cu o secundă în urmă. Nicole era sigură 
de asta. Dar acum nu mai era. Așa că se prefăcu că zâmbește: 

— Uită de asta. Nu prea am dormit. Sunt... sunt un pic 
obosită. Știi cum e imediat după naștere. 

Zâmbetul ei părea strâmb. 

Lucinda o privi cu atenţie. 

— Te pot ajuta cu ceva? Sigur te simţi bine? 

Nicole nu răspunse la întrebările Lucindei. 

— Ne mai vedem! spuse, prea tare. 

Întoarse căruciorul şi plecă, iar mușchii ei slăbiţi se încordară, 
și simţi că incizia o arde. Alergă pe trotuar, înghesuindu-se 
printre trecătorii surprinși și mașinile care claxonară furioase în 
timp ce ea se repezi pe o trecere de pietoni. 

O luă pe East Bellevue Place, și mâinile îi tremurau atât de 
puternic încât scăpă cheile pe aleea pietruită care ducea către 
treptele din fața casei sale. Cerul se despică cu un tunet 
răsunător, iar ploaia curse peste ea, udându-i părul și orbind-o. 
În genunchi, căutând printre pietre, găsi în cele din urmă cheile. 
Cu pietricele înfipte în pielea genunchilor, Nicole reuși să urce 
scările și merse să descuie ușa, împiedicându-se în timp ce 
făcea asta de un obiect pe care nu îl observase. 

Pe treptele de la intrare era o cutie albă pe care scria cu 
cariocă roz: „Nicole”. 


VP - 99 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


MORGAN 


Nu e timp de pierdut. 

— Mișcă-te! strig, împingându-i pe Ben și Quinn pe alee 
înainte să mă dau la o parte, la câţiva centimetri de Prius-ul 
hotărât să ne izbească în plin. 

Rucsacul lui Ben zboară și glezna mea se izbește de bordură. 
Aterizez dur pe iarbă în timp ce mașina derapează, apoi se 
îndepărtează într-un nor de praf. 

Gem din cauza durerii intense, iar inima îmi bate cu putere. 
Mă uit înnebunită spre locul unde se află Ben și Quinn - sunt în 
siguranţă? El a rămas cu gura căscată, iar bebelușul urlă la 
pieptul lui. 

— Sunteţi bine? strig din locul unde sunt întinsă pe gazon. 

Ben se grăbeşte spre mine, cu Quinn încă ţipând. O sprijină pe 
umăr și se lasă în genunchi lângă mine, cu chipul încruntat de 
îngrijorare și șoc. 

— Noi suntem bine. Ai pățit ceva? Poţi să mergi? 

Atunci simt durerea explodându-mi în jos, pe picior. 

— M-am lovit la gleznă, dar în rest sunt bine. 

Resimt groaza care m-a cuprins la vederea mașinii 
îndreptându-se direct spre noi. Vărs lacrimi fierbinţi. Deci este 
adevărat. Temerile mele sunt reale. Cineva dorește foarte tare 
să îi facă rău acestui copil. Sau mie. Sau amândurora. 

Ben își trece o mână peste obrazul nebărbierit în timp ce 
privește fix în josul străzii, unde a dispărut mașina. Apoi mă 
privește. 

— Ne-ai împins din calea ei, spune cu uimire. Nici măcar nu ai 
stat pe gânduri. 

— Bineînţeles că v-am împins din calea ei. 

Mă privește cu alți ochi. Nu mai reprezint o amenințare, acum 
sunt o persoană care îl poate sprijini. Incerc să mă ridic, dar o 
explozie de durere îmi săgetează glezna. 

— Ai văzut șoferul? Era o roșcată? O roșcată într-un Prius m-a 
urmărit când veneam încoace, dar crezusem că am pierdut-o. 


VP - 100 


— Să fiu sincer, nu am văzut-o. S-a întâmplat atât de repede. 

Se ridică și se uită la drum, apoi la mine, cu o expresie de 
nepătruns. Făcându-și mâna căuș în jurul cefei lui Quinn, 
oftează. 

— Uite, asta este casa lui Nicole și trebuie să iau câteva 
hăinuțe și lucruri pentru Quinn. Nu știu cât timp va fi cu mine. 

Ben se mută de pe un picior pe altul. 

— Vrei să intri, și să chemăm poliția? De asemenea, îmi poți 
explica ce naiba faci aici și de ce tocmai a încercat cineva să ne 
ucidă. 

Îmi analizez opţiunile, știind că nu am niciuna. Sper doar că el 
nu reprezintă un pericol. Sper că nu este persoana de care 
fugea Nicole. 

Își ia stângaci rucsacul de pe jos și îl ridică pe umăr. Mă 
privește scurt, apoi își întinde o mână spre mine. Ezit, apoi o 
prind. În acest moment, Ben este cel mai mic din cele două rele. 
Mă trage în picioare și mă lasă să mă sprijin de el, așa că pot 
șchiopăta pe alee și pe cele patru trepte până la casa lui Nicole. 
Mă uit la Quinn care este din nou liniștită și privește undeva în 
spatele meu. Este perfectă. Atât de inocentă. Cum ar putea 
cineva să vrea să o rănească? 

Ben deschide ușa, iar eu șchioapăt în urma lui pe hol, 
sprijinindu-mă de peretele de culoarea fildeșului. Din primul 
moment sunt impresionată de dimensiunile impresionante ale 
casei și de culoarea albă, care predomină peste tot. 

— Oho! îmi scapă. 

Ben aprobă. 

— Da, știu. 

Apoi adulmecă aerul. 

— Miroase groaznic aici. 

Simt aer stătut și mâncare în descompunere. Mă sperie să fiu 
în casa lui Nicole. La dreapta holului este un living magnific, 
unde așternuturi negre de mătase acoperă toate geamurile. 

De ce trăia în întuneric? Cum era viaţa ei aici? 

Ben închide ușa, își aruncă rucsacul pe podea și îi schimbă 
poziţia lui Quinn așa încât ea este acum cuibărită în îndoitura 
braţului lui. Apoi își scoate telefonul. 

Nu vreau ca Martinez să știe că sunt aici. 

— Așteaptă. Te rog. Putem vorbi doar un minut înainte să 
chemi poliția? Cred că amândoi avem să ne spunem lucruri 


VP - 101 


despre Nicole, iar de îndată ce vor sosi ei, nu vom mai avea 
nicio șansă să vorbim. 

Privirea îi rătăcește deasupra mea, apoi se sprijină de perete 
lângă o masă de argint art deco. 

— Poţi să îmi spui de ce te sau ne urmărește mașina aceea? 

Expir prelung. 

— Nu știu de ce. Și chiar îmi pare foarte rău pentru sora ta. 
Sunt asistent social. Când am văzut cât de agitată era Nicole pe 
peronul metroului am vrut să o ajut, dar exact ca în cazul acelei 
mașini gonind pe stradă, totul s-a întâmplat foarte repede. Imi 
pare nespus de rău. Aș vrea să o fi putut opri. 

Mă bâlbâi începând să plâng, și fac o pauză să mă adun. 

Ben mă privește în timp ce îmi șterg lacrimile. 

— Vei fi alături de mine? Mă vei ajuta să înțeleg ce s-a 
întâmplat? 

Durerea profundă în ochii lui este greu de ignorat. 

Respir adânc. 

— Deci ieri veneam de la serviciu și mă îndreptam spre casă, 
la aceeași oră la care plec de obicei. Sora ta era lângă mine pe 
peron. Și-a înfipt unghiile în braţul meu și m-a implorat să iau 
copilul. A fost primul lucru pe care mi l-a spus - /a-mi copilul. Am 
fost speriată și m-am retras. Dar ea a venit chiar în faţa mea, 
aproape de marginea peronului. Privea în toate direcţiile, ca și 
cum era speriată de cineva. Apoi mi-a spus să nu las pe nimeni 
să îi facă rău lui Quinn și mi-a aruncat-o în braţe. Mi-am coborât 
privirea și, când am ridicat capul, Nicole era... Metroul era în 
stație. 

Ben tresare, apoi privește în jos spre masa din faţa lui. 

— Am văzut-o pe Nicole cu câteva săptămâni în urmă, dar 
casa nu arăta chiar atât de rău cum e acum. Eram îngrijorat de 
cât de groaznic arăta. 

— Deci îţi făceai griji pentru ea? 

El încuviințează, dar nu mai spune altceva. 

Se uită la piciorul meu, pe care îl ţin în aer deasupra 
marmurei de la intrare, pentru a nu pune presiune pe gleznă. 
Apoi o mută pe Quinn până când ea ajunge să se odihnească pe 
umărul lui, și își strecoară din nou telefonul în buzunar. 

— Să mergem să te așezi în bucătărie, spune. 

Nu știu cât timp am la dispoziţie până o va suna pe Martinez. 
Am nevoie ca el să aibă suficientă încredere în mine încât să îmi 


VP - 102 


spună cine este Amanda, dar nu știu ce altceva să mai spun 
pentru a-l convinge. 

Ben mă conduce în partea stângă a holului într-un spaţiu larg 
și aerisit, alb ca zăpada, păstrat pentru aragazul din oțel 
inoxidabil Viking și frigiderul Sub-Zero. Fiecare suprafaţă este 
acoperită cu resturi - sticle, cârpe, cutii de lapte praf, chiar și 
scutece mototolite al căror miros se poate simţi de aici. 

Brusc îmi dau seama că nu ar trebui să ating nimic. Nu vreau 
să las niciun indiciu că am fost aici. 

Ben îmi observă ezitarea. 

— Îi voi spune lui Martinez că eu te-am lăsat să intri, bine? Îi 
voi povesti tot ce s-a întâmplat. Este evident că nu ţi-ai propus 
să ne ranești. Tocmai ne-ai salvat viața. 

Mă uit în jos la piciorul meu. Sunt ușurată că el crede că nu 
am făcut nimic pentru a o răni pe sora sa. Ben trage un scaun 
de bucătărie înalt, tapițat cu piele albă, și mă așez cu mare 
grijă, atentă să nu îmi lovesc glezna care îmi pulsează de 
suportul cromat al mesei elegante de marmură. 

El o pune pe Quinn într-un balansoar cu vibrații aflat în faţa 
unui alt așternut negru de mătase care acoperă ceea ce 
presupun că e ușa spre curtea din spate. 

Casa lui Nicole este frumos decorată, dar la fel de 
dezordonată și murdară ca femeia răvășită, neîngrijită pe care 
am cunoscut-o pe peron. Sper cu disperare că există aici indicii 
care să dovedească că nu am fost implicată în căderea ei. 

Pumnii micuţi ai lui Quinn se agită în aer. E atât de dureros să 
îi auzi ţipetele. Vreau să o iau și să o ţin în braţe. 

— Ben, Nicole mi-a rostit numele. Pe peron. A spus Morgan, ca 
și cum mă cunoștea. Dar îţi jur că nu am văzut-o niciodată 
înainte. Nu știam că este director general la Breathe. Părea că 
se teme pentru viaţa lui Quinn. 

Ben se așază lângă mine și își masează gâtul. 

— Deci ea te cunoștea pe tine, dar tu nu o cunoșteai? Cum e 
posibil așa ceva? 

— Nu știu. M-am străduit să descopăr care este legătura. A 
făcut Nicole vreo donaţie la adăpostul unde lucrez - la care am 
lucrat până acum - sau avea vreo legătură cu soțul meu? Sunt 
sigură că Martinez ţi-a spus deja despre el. Probabil că par 
complet idioată, dar nu știam despre soțul meu. Despre partea 
cu frauda, vreau să spun. 


VP - 103 


Pălăvrăgind, mă foiesc neliniștită și-i privesc mărul lui Adam 
în timp ce Ben înghite în sec. Nu spune nimic. 

— Sper să îmi poţi spune ceva, sau să putem găsi ceva în 
casă care să facă legătura dintre mine și sora ta, pentru că 
lucrurile stau rău pentru mine. Martinez pare să creadă că aș 
putea fi amestecată în ceea ce i s-a întâmplat lui Nicole. Dar 
după cum poţi vedea, nu sunt. Și sunt îngrijorată pentru Quinn și 
pentru mine. lar acum, și pentru tine. Cineva vrea să ne facă 
rău. 

Înghit în sec, sperând că nu am mers prea departe. 

— Eu... 

Ben trage de gulerul tricoului. 

— Nu știu ce ar putea fi aici care să te ajute. Să ne ajute. Am 
intrat în casa asta doar de câteva ori. 

— Poliţia a percheziționat-o? întreb. 

— Nu. Avocatul meu mi-a spus azi-dimineaţă că nu a fost 
eliberat un mandat pentru reședința lui Nicole. Soţul ei, Greg, nu 
și-a dat acordul. Avocatul său a încercat să oprească criminaliștii 
până când va fi publicat testamentul, deoarece Greg are dreptul 
legal la casă. S-a invocat a/ patrulea amendamenti$. Și nu cred 
că testamentul lui Nicole va fi făcut public, pentru o vreme. 

Mi se întoarce stomacul. l-am ascuns faptul că o parte a 
testamentului lui Nicole se află în căsuţa mea de mail. Partea 
care arată că sora sa mi-a lăsat mie, nu lui, custodia lui Quinn. 
Dar cum pot să îi spun, când nu știu ce fel de om este cu 
adevărat. Nu am știut ce fel de om era Ryan până când nu a 
murit. De ce nu fusese Nicole apropiată de fratele ei? Am nevoie 
de mai multe informaţi înainte de a avea încredere în Ben. Și 
trebuie să arunc o privire prin jur pentru a găsi indicii care să 
facă legătura între mine și Nicole - rapid, înainte ca Martinez să 
afle că sunt aici. 

Ben se uită la Quinn, apoi mă studiază. Caută adevărul, 
încercând să vadă dacă îl poate găsi în ochii mei. Îl examinez la 
rândul meu, și mă prefac că nu sunt devastată când el nu spune 
niciun cuvânt. 

Ben se ridică brusc în picioare și începe să umble pe podeaua 
de piatră în culoarea nisipului. De fiecare dată când se îndreaptă 


16 Al patrulea amendament al Constituţiei Statelor Unite protejează împotriva 
percheziţiilor nerezonabile, și prevede obligativitatea ca orice mandat să fie juridic 
sancționat și susținut de o cauză probabilă (n.tr.). 


VP - 104 


către mine văd durere brută și consternare în toată fiinţa lui. 
Aceleași sentimente care m-au apăsat și pe mine după 
sinuciderea lui Ryan. 

Părul îi cade pe faţă și oftează. 

— Ar trebui să o sun pe Martinez și o voi face, dar tu ești 
ultima persoană care a vorbit cu sora mea, și nu am niciun 
indiciu despre ce naiba se întâmplă aici. Doar cu câteva 
săptămâni în urmă Nicole se simţea bine. Stresată și extenuată, 
dar nu ceea ce aș fi numit disperată sau îngrozită. Nicole era... 
ea era o forţă. Nu mi-am imaginat niciodată... Dar apoi ieri 
primesc acel telefon și mi se spune ce a făcut. Apoi secretara lui 
Greg mă sună și mă roagă să o iau pe Quinn. El nici măcar nu 
m-a sunat. Secretara a spus că Greg era în drum spre New York 
și că el și Nicole nici măcar nu mai locuiau împreună. Am fost 
uluit. Nu știam că au probleme. Abia puteam să conștientizez 
ceea ce auzeam. Nici acum nu înţeleg pe deplin. Nici măcar nu 
știu unde este Greg - aici sau în New York. Nu mi-a răspuns la 
telefoane sau la e-mailuri. Ce fel de bărbat își părăsește fiica în 
felul ăsta? Ce fel de bărbat nu se grăbește înapoi când soția 
lui... se duce? 

Stomacul mi se încordează. 

— Nu știu. 

Ben scutură din cap. 

— In fine, am alergat la secţia de poliţie, unde un detectiv mi- 
a spus că cercetează moartea lui Nicole. Martinez crede că tu ai 
împins-o. Dar e mai mult decât atât, nu-i așa? 

Mă privește cu ochii îngustați. 

— Deci cine naiba ești cu adevărat? Te rog explică-mi. Și cum 
de știi despre Amanda? 

Arată atât de derutat că mă doare inima. Ben este familia ei. 
Familia lui Nicole. Eu sunt nimeni pentru ei. 

Bag mâna în geantă și îi arăt biletul purpuriu. 

— Am găsit biletul lipit de geanta mea după ce a sărit Nicole. 
Cred că mi l-a dat cu un motiv. Nu vreau să îţi provoc mai multă 
suferinţă, dar pentru mine este limpede că suntem împreună în 
asta, indiferent dacă vrem sau nu. Cu cât mai repede aflăm de 
unde mă cunoștea Nicole și de ce mi-a dat-o pe Quinn, cu atât 
mai repede descoperim ce naiba se întâmplă. Și biletul ăsta 
trebuie să fie o parte a răspunsului. 

Umerii lui Ben încep să se zguduie. Plânge. 


VP - 105 


— Amanda este moartă. A murit de aproape douăzeci de ani. 

Aștept. Nu insist să spună mai multe. 

Își înfige mâna în buzunar, și sunt sigură că intenţionează să o 
sune pe Martinez, dar apoi spune: 

— ţi voi arata ceva pentru că nu știu cum să procedez altfel. 
Nu am mai vorbit cu nimeni despre asta. 

Scoate un portmoneu negru din pantalonii săi scurţi din care 
ia o tăietură din ziar îngălbenită, ţinând-o strâns între degete. 

— Înainte de a-ţi arăta asta, trebuie să înţelegi că am devenit 
tutorele legal al lui Nicole când aveam douăzeci de ani, iar ea 
avea șaptesprezece. Nu aveam pe nimeni altcineva. Părinţii 
noștri muriseră într-un accident. Apoi am stricat totul. 

Își priveşte fix pantofii sport. 

— Am găsit asta pe podeaua lui Nicole când am venit ultima 
dată aici. Ea m-a rugat să o iau, așa că am ascultat-o. Ar fi 
trebuit să rămân cu ea, să înţeleg că era de fapt un strigăt după 
ajutor. Dar ea era mereu atât de orgolioasă și mă ţinea mereu la 
distanță. 

Degetele noastre se ating în timp ce îmi dă tăietura din ziar. 
Despăturesc hârtia și o netezesc cu grijă. Este un necrolog din 
Kenosha News, pentru Amanda Taylor, care a murit la vârsta de 
doar șase luni, în 1998. Timpul se oprește, și mă uit de la hârtie, 
la Ben. 

— Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta. Nicole era bona lui 
Amanda. Amanda a murit în timp ce se afla în grija lui Nicole. 

— Imi pare așa de rău, spun. 

Faţa lui Ben îmbătrânește în câteva secunde. 

— Când am devenit responsabil pentru Nicole, am încercat să 
fiu ca tata, ferm și dur, dar ea nu avea niciun respect pentru 
autoritatea mea. A fugit până în Wisconsin, unde a devenit 
bonă. Apoi s-a întâmplat. Credeam că a trecut peste asta, totuși. 
Nu am discutat niciodată despre acest subiect. Dar Nicole a 
păstrat tăietura. Și mi-a dat-o în ziua aceea, ultima zi în care am 
văzut-o. 

Ben se așază și își ciupește vârful nasului. 

Imi pare rău pentru el, acest bărbat care și-a pierdut nu doar 
sora, ci întreaga familie. 

— Cum s-a întâmplat asta, Ben? 

Arăt spre articolul pe care îl ţin în mână. Sper că acolo sunt 
răspunsurile care mă leagă de Nicole. 


VP - 106 


— Nicole avea grijă de Amanda și era singură, în timp ce 
părinţii fetiţei erau la serviciu. A lăsat-o să doarmă în pătuţ, apoi 
ea a adormit pe canapea. Când s-a trezit și a mers să vadă ce 
face bebelușul, acesta murise. 

Oftează din tot sufletul. 

— Nu a fost greșeala lui Nicole, dar mama lui Amanda a făcut- 
o să se simtă ca și cum era. A acuzat-o pe Nicole încă de la 
început. A mers atât de departe încât a sugerat că Nicole a 
sugrumat bebelușul. Când a fost emis raportul medico-legal, 
care stabilea că fusese vorba despre sindromul de moarte 
subită a sugarului, mama lui Amanda tot nu s-a lăsat convinsă. 
A venit la ușa noastră, încercând să o atace pe Nicole. A spus că 
o va sugruma, așa cum Nicole o sugrumase pe Amanda. Am fost 
atât de șocat încât nu am reacționat. A fost îngrozitor. 

Sărmana, sărmana Nicole. Să treacă prin asta la 
șaptesprezece ani, nici nu-mi pot imagina. 

Privesc din nou necrologul. Pulsul îmi crește. 

— Ben, pe peron Nicole era agitată, ca și cum se uita în jur 
pentru că o urmărea cineva. lar Martinez a spus că este bizar ca 
o persoană care se sinucide să sară înapoi. 

El se apleacă înainte, ascultând cu atenţie. 

— Donna, spune. 

— Donna? 

— Mama lui Amanda. 

— Și cu femeia asta Donna, ce s-a întâmplat? 

— Cum spuneam, a hărțuit-o pe Nicole pentru multă vreme. 
Obișnuia să îi trimită surorii mele scrisori de ameninţare în 
fiecare an. Am crezut că nu au mai sosit de ani de zile, totuși. 
Nicole nu vorbea niciodată despre asta. Ar fi trebuit să fac mai 
mult pentru a mă asigura că sora mea se simte bine. Dar nu am 
făcut. Și bănuiesc că ea a ascuns toată această durere. Până 
când s-a născut Quinn. 

Imi doresc foarte mult să îl liniștesc și să îi spun că nu a fost 
vina lui. Dar nu știu asta cu siguranţă. 

— Poate că Nicole era atât de speriată pentru că Donna se 
afla pe peron, spun. 

Ben se uită la hârtia din mâna mea. Se întinde să o ia și o 
cercetează cu atenţie. Apoi mă privește cu ochi mari. 

— Sfinte Sisoe, spune. Nu am făcut legătura până acum. 

— Ce este? întreb. 


VP - 107 


— Amanda a murit pe șapte august. 
Și atunci îmi dau seama ce spune Ben. Asta fusese ieri, 
aceeași dată la care Nicole a ajuns pe șine. 


VP - 108 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 


NICOLE 
înainte 


Nicole târî cutia în casă. Apoi o duse pe Quinn, care era încă 
în cărucior, adormită, în mijlocul livingului, cât mai departe 
posibil de cutie. Ridică încet capacul. Deasupra era o bucată de 
hârtie roz cu cuvintele „Pentru Quinn” scrise în Comic Sans. 
Dedesubtul hârtiei era pătura albă, moale pe care nu o uitase 
niciodată - pătura lui Amanda. 

Nicole se simţea de parcă ar fi fost sufocată. 

Nu meriti o fetiță. Ești o ucigașă. Nu o vei putea proteja. 

Nicole aruncă pătura de parcă ar fi ars-o. Lăsând-o pe Quinn 
în cărucior, se târî în bucătărie să își ia pastilele și înghiţi două. 
Strânsoarea care îi bloca pieptul mai slăbi și putu să respire din 
nou. Acest atac de panică era la fel de grav precum cel pe care 
îl avusese când Ben o adusese acasă la Chicago, la două zile 
după ce Amanda murise, iar Donna îi arătase ușa. Nicole se 
bucurase să o vadă. Voia să își exprime durerea și 
condoleanţțele. Voia să spună cât de mult o iubise și ea pe 
Amanda. Dar înainte să poată spune ceva, Donna se aruncase 
asupra ei și o apucase de gât, urlând ca un animal în agonie, 
prins în capcană: 

— Trebuia să ai grijă de ea. 

Nicole plânsese, abia reușind să se elibereze din degetele 
puternice ale Donnei. Ben nu intervenise. Ceva înăuntrul ei se 
rupsese atunci. Cum ar mai fi putut avea încredere în fratele ei, 
singura familie care îi mai rămăsese, dacă el nu o sprijinise 
atunci când avusese nevoie? Ben îi spusese mai târziu că fusese 
în stare de șoc și că regreta că nu reacţionase. Dar Nicole se 
simţise de parcă el își dorise ca Donna să o rănească. 

Fusese internată la secția de psihiatrie, diagnosticată cu 
tulburare severă de panică, și ţinută sub observaţie trei zile. 
Apoi, cu o rețetă pentru Zoloft, pe care o luase Ben, fusese 
lăsată să plece deoarece era minoră. Și nu conta că mâinile 

VP - 109 


Donnei nu îi mai înconjurau gâtul. Sentimentul că cineva storcea 
viaţa din ea nu o părăsise niciodată. 

Se forţă să revină la realitate. Nu îi era de niciun ajutor să 
trăiască în trecut. Se întoarse în living, unde Quinn era trează și 
vioaie. Nu o putea aduce pe Amanda înapoi. Dar Quinn era vie. 
Trebuia să o protejeze. 

Nicole îndesă pătura înapoi în cutie, apoi își scoase fetița din 
cărucior, strângând-o aproape de inimă. Se plimbă cu ea pe hol. 

— Îți promit că nu voi permite niciodată să ţi se întâmple 
ceva. 

Se juca Donna cu mintea lui Nicole? Sau plănuia ceva atât de 
îngrozitor încât cu greu și-ar fi putut imagina? 

Auzi soneria. Cele mai mari temeri o copleșiră pe Nicole. Apoi 
își aminti că urma să vină Tessa, așa că poate era doar ea. Se 
îndreptă spre ușa de la intrare, legănând-o pe Quinn cu un braţ. 
Capul îi era încețoșat, și avea probleme de echilibru în timpul 
mersului. Aruncă cutia în dulap, apoi privi prin dreptunghiul de 
sticlă mată al ușii. Silueta de afară era mult prea înaltă pentru a 
fi prietena ei cea mai bună. Când înțelese cine era, totul în 
interiorul ei îngheţă. 

Fratele ei Ben. 

De ce venise? 

El bătu în geam. 

— Nic, pot să te văd. Deschide. 

Totul era bine. Putea face asta. Era foarte bună în a se 
preface. Așa că deschise ușa. 


VP - 110 


CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE 


MORGAN 


lau necrologul de la Ben, și hârtia foșnește în mâna mea. Nu- 
mi pot lua ochii de la dată: 7 august. 

— Nu mi-a trecut prin minte că este aceeași dată. 

Ben își apasă degetele pe frunte. 

— Ar putea Donna să fie implicată în toate astea? 

Se ridică din nou și se învârte prin bucătărie, atingându-și 
nervos părul rebel. 

— Sau crezi că Nicole a hotărât pur și simplu să își încheie 
viața în data de șapte? 

Mă ameţește să îl privesc. 

— Ce știi despre Donna? întreb. A luat recent legătura cu 
Nicole? 

— Nu am nici cea mai mică idee. Am lăsat totul în urmă. Fără 
îndoială că Nicole mi-a dat acest necrolog cu un motiv. Nu a mai 
pronunţat numele Donna sau Amanda în fața mea de ani de zile. 

— Poate Donna era pe peron. Dacă îi găsim fotografia, pot să 
mă străduiesc să îmi amintesc dacă am văzut pe cineva care 
semăna cu ea la Grand/State. Trebuie să fiu sinceră, întreaga 
întâmplare este puţin înceţoșată. 

Ben se oprește brusc și își frământă mâinile. 

— Merită să încercăm. 

Dacă reușesc să aflu adevărul, Martinez va fi obligată să 
recunoască că am fost doar un martor nevinovat. Și dacă îi dăm 
de capăt, Quinn va fi în siguranţă, iar eu mi-aş primi viaţa 
înapoi. 

Îmi scot telefonul din geantă, tastez: „Donna Taylor; Kenosha, 
Wisconsin”, și i-l dau lui Ben. 

Braţele și picioarele lui Quinn ies în afară ca o stea de mare, 
dar ea nu se trezește. 

Ben ia telefonul și tastează și el ceva, apoi mi-l întinde. 

— Uite-o aici. Încă locuiește la aceeași adresă și lucrează de 
acasă. O recunoști? 


VP - 111 


Fotografia în miniatură este a unei roșcate slabe, palide, cu 
un zâmbet îndurerat, care nu se regăsește și în ochii ei albaștri, 
goi. Din casa ei din Kenosha conduce o consignație. 

Îmi închid ochii încercând să îmi aduc aminte tot ce am văzut 
pe peron, dar întreaga mea atenţie era îndreptată asupra lui 
Nicole și a lui Quinn. Donna are părul roșcat, ca femeia din Prius. 
Dar nu este suficient pentru a fi sigură că era ea. Și în fotografia 
asta, părul ei este mai mult castaniu. Culoarea nu este exact 
aceeași. 

— Nu cred că am zărit-o pe peron. Și nu am văzut-o prea bine 
pe roșcata din Prius. 

Îmi iau telefonul înapoi, brusc epuizată. Mi-aş dori să dorm o 
zi, un an, până când toate astea se vor sfârși. Dar am făcut asta 
după ce a murit Ryan, și nu m-a ajutat deloc. 

Îmi chiorăie stomacul, și mă înroșesc. 

Ben zâmbește slab, și pentru un moment pare mai tânăr. 

— Nici eu nu am mâncat. S-ar putea să am niște batoane cu 
cereale în rucsac, dacă ţi-e foame. 

— Mulţumesc, spun încetișor. 

— Este doar un baton cu cereale, răspunde el și iese din 
bucătărie. 

Gluma lui stângace este aproape copilărească. Pare o 
persoană atât de onestă, dar experiența m-a învăţat că nu mă 
mai pot baza pe intuiţie. Trebuie să rămân în gardă. 

Doar un moment mai târziu, îi aud vocea din holul de la 
intrare. Pomenește de Donna Taylor, o roșcată, un Prius. Apoi 
îmi aud numele. Și știu că probabil vorbește cu Martinez. Dacă 
aș vrea să fug, aș putea. De ce am crezut pentru o secundă că 
el a avut încredere în mine? Pielea mă furnică puternic și, 
folosind masa ca pârghie, mă ridic chiar în timp ce Ben intră în 
cameră. 

Ne uităm unul la celălalt. Obrajii lui sunt roșii, iar eu îi simt pe 
ai mei fierbinți. 

— Crezi că mint, spun cu răceală, deși chiar simt nevoia să 
plâng. 

— Nu, nu cred. Dara trebuit să o sun pe Martinez. Aproape că 
am fost loviți de o mașină, iar Nicole a murit în aceeași zi cu 
Amanda. Martinez trebuie să știe. 

Nu spun nimic. Doar pentru că Donna este în fotografie nu 
înseamnă că sunt în siguranţă. 


VP - 112 


— Martinez a notat toate informaţiile și o va verifica pe 
Donna, marca mașinii ei și numărul de înmatriculare. Este în 
regulă, Morgan. 

În regulă. Habar nu are ce se poate întâmpla; ce poate să 
meargă prost. Ar trebui să ies de aici și să o sun pe Jessica. Dar 
atunci observ un set de uși duble lângă frigider. Una din ele este 
lăsată întredeschisă. Vreau să cercetez casa după indicii care 
mă vor elibera, dar știu că trebuie să mă port cu grijă. 

— Ce e acolo? întreb. 

— Cămara, cred. De ce? 

— Crezi că ar trebui să ne uităm un pic în jur înainte de a 
pleca? 

El dă din cap. 

— Eu voi pleca. Tu abia poţi să mergi. Și... 

— Și ea era sora ta. 

Ben se îndreaptă către uși și dispare înăuntru. Apoi aud o 
respiraţie puternică. 

— Morgan. 

Vocea lui este joasă. 

— Vino aici. 

Șchioapăt încet până la cămară. Este o încăpere imensă, cu o 
mulțime de rafturi pline cu conserve și cutii. Numaidecât văd de 
ce este Ben șocat Zeci de bileţele purpurii acoperă peretele. 
Bilețele ca cel pe care l-am găsit pe geanta mea. 


Nume  cartonaș. Roșcată. Pastile dispărute. Scrisoare. 
Carusel. Ușă. Candelabru sfărâmat. Fotografie. Cutie. Mesaj. 
Epuizare. Ajutor. Adăpost. văduvă. Morgan Kincaid. Mamă. 


— Numele meu! șoptesc, incapabilă să îmi dezlipesc ochii de 
la bucățelele de hârtie. Să îmi văd numele este ca și cum aș 
primi un pumn în stomac. Cuvintele se mișcă în faţa mea și mă 
sprijin de perete. 

Ben îmi atinge umărul. 

— Te simţi bine? 

Mă adun. Trebuie să gândesc rapid. Este clar că lui Nicole i s-a 
întâmplat ceva groaznic, ceva care a făcut-o să scrie aceste 
bilețele. Ceva sau cineva a determinat-o să mă găsească. 
Privesc fix la perete. 

Fața lui Ben e cenușie. 

— Ce înseamnă toate astea? 

VP - 113 


— Nu știu. Încă nu am nicio idee de unde mă cunoștea, dar 
vom afla, Ben. Și trebuie să descoperim dacă Donna este cumva 
responsabilă. Sau altcineva. 

Imi ating erupția de pe claviculă. 

— Vreau doar să se termine. 

Ben se uită la mine, și văd că se luptă să mă creadă. 

Mă ajută să ies din cămară. Glezna mă doare cumplit, iar 
capul mi se învârte. Nimic din toate astea nu are logică. 

Mergem la balansoarul cu vibrații unde doarme Quinn. 

— Nu știu ce simt. Sunt confuz. Cu siguranţă mă simt derutat 
și într-adevăr groaznic. Incerc să cred tot ce mi-ai spus, dar în 
acest moment, nu pot să cred că s-a întâmplat nimic din toate 
astea. Că sora mea a murit cu adevărat. Nu i-am spus niciodată 
cât de impresionat am fost de ceea ce a făcut cu Breathe, de 
cum și-a reconstruit viața după ce s-a întâmplat un lucru atât de 
îngrozitor. Nu am ajutat-o niciodată. 

Ochii i se împăienjenesc, dar lacrimile nu cad. Se uită dincolo 
de mine, de parcă nu ar vrea să mai fiu martoră la durerea lui. 

Mi-am dorit întotdeauna un frate. Este păcat că Ben și Nicole 
nu au avut niciodată șansa să se împace. Dacă Nicole l-ar fi 
cunoscut cu adevărat pe adultul Ben, doctorul, omul grijuliu care 
pare să fie, poate i-ar fi încredinţat-o lui pe Quinn. Poate s-ar fi 
simţit mai în siguranță dacă și-ar fi împărtășit problemele cu el. 
Sau poate că, spre deosebire de mine, ea știa și altceva despre 
fratele ei. 

Pentru un moment stăm unul lângă altul, stânjeniţi. O privesc 
pe Quinn, care doarme. Pleoapele îi tremură. Oare bebelușii 
visează? Dacă este așa, sper ca visele ei să fie frumoase. 

Atunci aud ușa din faţă deschizându-se. Ben își împinge părul 
de pe față, un gest care, am învăţat, este un tic nervos. 

Aud sunetul tocurilor pe podeaua de marmură, apoi se 
aşterne tăcerea. Mă întorc. 

Este Martinez. 


VP - 114 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


NICOLE 
înainte 


Ben stătea pe terasa ei. Nicole văzu cum ochii lui se măresc 
de surpriză în timp ce o privea. Într-o mână ţinea o sacoșă de 
hârtie; în cealaltă, un mic ursuleţ de pluș maro. 

— Ce faci aici? 

Ben o privi într-un mod bizar. 

— Tu m-ai chemat. 

Ea făcu ochii mari. 

— Nu, nu te-am chemat. 

Nicole fu surprinsă de ridurile din colţurile ochilor lui și de 
conturul ascuţit al maxilarului. Semăna atât de mult cu tatăl lui, 
era de parcă ar fi mers înapoi în timp. Nu își văzuse fratele de 
peste un an, de când el își cumpărase casa și o invitase pentru a 
i-o arăta. Nicole se dusese, dar de obicei evita încercările de 
reconciliere. Fratele ei îi amintea mereu de propriul său trecut. 

— Mi-ai trimis un mesaj noaptea trecută. 

Ben își scoase telefonul din buzunarul uniformei. 

— Uite. 

Nicole privi ecranul. Era adevărat. Ben primise un mesaj de la 
ea. 


Mi-ai putea lua reţeta, și să mi-o aduci mâine? Sunt în încurcătură. 


Nicole rămase fără cuvinte. Nu i-ar fi cerut niciodată fratelui 
său să facă ceva pentru ea. Avea suficiente pastile pentru încă 
două săptămâni, și cu siguranţă că nu l-ar fi invitat niciodată la 
ea acasă. Ben intră, pantalonii uniformei sale foșnind iritant în 
timp ce închidea ușa în spatele lui. 

— Nu arăţi prea bine. 

Ea se înfurie și îl ignoră, ducând-o pe Quinn în living. Lăsă 
punga de hârtie pe masă și își luă telefonul, verificându-și 
mesajele. lată-l: un mesaj de la ea pentru Ben, trimis la ora 


VP - 115 


unsprezece, noaptea trecută. Un mesaj pe care nu își amintea 
să îl și scris. 

Își strecură telefonul în buzunar și se întoarse pentru a-și privi 
fratele. Trebuia să își păstreze calmul în timpul vizitei lui, pentru 
ca apoi să îl scoată din viaţa ei pentru totdeauna. 

— Pot să îţi aduc ceva? Cafea? 

Capul i se învârtea, dar se putea descurca cu o cafea. 

— Desigur. Mulţumesc. Pot să...? Aș dori să o ţin pe Quinn. 

Nicole nu voia ca fetiţa să stea în preajma fratelui său. El 
dăduse greș în a-și proteja sora, deci cum ar putea-o proteja pe 
Quinn? 

— Nu îi place să stea departe de mine, îi răspunse. 

Se întoarse și se îndreptă către bucătărie, pentru a-i prepara 
lui Ben o cafea și a mai lua o pastilă. Doar că nu mai găsi deloc 
boabe de cafea, nici măcar un borcan de cafea instant. Nu își 
putu aminti când comandaseră ultima dată alimente, ea sau 
Tessa. Frigiderul era gol, cu excepţia unei cutii de suc de 
portocale, un măr stricat și câteva pere zbărcite. 

Scoase o pastilă, apoi își întoarse privirea la cutia de suc. Era 
pe jumătate goală. Cum de nu observase mai devreme? Și câte 
pastile luase noaptea trecută? Suficient de multe încât să îi 
trimită un mesaj lui Ben apoi să uite? 

Telefonul îi sună. Îl scoase din buzunar. Tessa. Slavă 
Domnului. 

— Bună, șopti. 

— Doarme Quinn? 

— Ben este aici. 

— Ben, același nume ca al fratelui tău? Ce face acolo? 

— Mi-a adus o reţetă... 

Se opri, nedorind să spună mai multe. 

— Voia să o vadă pe Quinn. 

— Ei bine, asta e chiar drăguţ, bănuiesc. Te descurci cu el? 

— Nu prea. 

— Atunci spune-i să plece. Vrei să vin să te susţin? 

Nicole râse. 

— Sunt în regulă. Ar fi mai bine să plec. 

— Bine. Voiam doar să te anunț. l-am spus Lucindei că ai 
aprobat modelele finale ale liniei de primăvară de pardesie cu 
manșete. Sper că e bine. Pot trece pe la tine diseară să 
discutăm despre asta. 


VP - 116 


Nu îi spuse lui Tessa că se întâlnise întâmplător cu Lucinda. 
Nu avea timp acum. Trebuia să se descurce cu Ben, să îl scoată 
din casă cât mai repede. 

— Te sun după ce pleacă Ben, bine? 

— Promiţi? 

— Sigur, spuse Nicole. 

Închise, apoi se ghemui, cu Quinn la piept. Nu putea respira, 
și înghiţi comprimatul fără apă, sperând că își va face efectul 
imediat. Știa că luase două pastile în plus, dar nu îl putea lăsa 
pe Ben să vadă că are un atac de panică. Ce ar fi făcut Tessa 
dacă ar fi fost acolo? Nicole se așeză și își puse mâna pe burtă. 
Inspiră adânc de cinci ori. Expiră ușor de cinci ori. 

Se calmă suficient pentru a se ridică și a se întoarce în living, 
cât de liniștită putea. 

— Am rămas fără cafea. 

Ben își împinse părul prea lung de pe frunte, o umbră de 
îngrijorare trecând pe chipul lui copilăros. O luă prin surprindere 
gândul că fratele ei, la treizeci și nouă de ani, era cu un an mai 
tânăr decât fusese tatăl lor când murise. 

— Ce mai face Greg? întrebă el. 

Nicole se hotărî să nu îi spună că Greg le părăsise. 

— Greg este bine, răspunse. 

— Dar tu nu ești, replică Ben. 

Resentimentul și toată nefericirea din trecutul ei ieșiră la 
suprafață. 

— Nu mai ești responsabil pentru mine! izbucni, cu mânie. 

Sări de pe canapea, capul lui Quinn lovindu-i-se cu putere de 
piept. 

— Nicole! Fii atentă la gâtul ei! 

— Ben! Crezi că nu știu cum să am grijă de fiica mea? De 
aceea ai venit? Să mă critici? 

Se simțea rău. Însă relaţia lor nu fusese întotdeauna 
tensionată. Lui Nicole îi era dor de băiatul care o aducea de la 
școală în fiecare zi, și care avea mereu plasturi în buzunar 
deoarece ea alerga întotdeauna înaintea lui, se împiedica și își 
zgâria genunchii. 

— Tu m-ai rugat să vin, și am venit! lisuse, niciodată nu mă 
înțeleg cu tine, nu-i așa? Nu mă vei ierta niciodată, orice s-ar 
întâmpla. 


VP - 117 


Ea fierbea. Se pregăti, pentru cazul în care el i-ar fi rostit 
numele. Amanda. Așteptă, dar Ben nu îl spuse. Nu că ar fi contat 
- era acolo între ei pentru totdeauna. 

— Pleacă. Nu avem nevoie de tine. 

Ben își duse mâna la păr. 

— Nic, sunt aici pentru că tu mi-ai cerut să fiu. Și acum că te- 
am văzut, sunt îngrijorat. Arăţi slăbită. Și acest Xanax pe care 
m-ai pus să îl iau? Să știi că lorazepam ar putea fi mai bun 
pentru tine acum, ţinând cont că ai un nou-născut. 

— Nu ești doctorul meu, Ben. 

— Ai dreptate. Te-a văzut de curând medicul tău? 

El se ridică și veni mai aproape de ea. 

— Ascultă, vedem asta tot timpul la spital. Nu este neobișnuit 
pentru proaspetele mame să se confrunte cu dificultăţi după ce 
nasc. Mi-e ușor să te iau să te vadă cineva la mine la spital, 
poate un pediatru. Sau un psihoterapeut? Pot să îţi fac chiar 
astăzi o programare. 

Ea se îndepărtă și râse batjocoritor, fără nicio urmă de 
veselie. 

— Du-te naibii. 

Faţa lui se posomori, ca a băieţelului care plânsese fără oprire 
când tatăl lui dăruise altcuiva figurinele lui de acţiune Star Wars, 
spunând că Ben era prea mare pentru ele. Nicole refuză să se 
simtă vinovată. 

El se ridică. 

— Gata. Gata. Îmi pare rău. O să te las în pace, dar dacă ai 
nevoie de ceva, sunt aici. 

O privi pe Quinn, iar ochii i se încălziră. 

— Aș dori să fac parte în viaţa ei. Și din viaţa ta. Noi suntem 
singura familie pe care o mai avem. 

Ea îi arătă ușa. Ben se pregăti să iasă, dar se opri brusc. Se 
aplecă și ridică ceva de pe podeaua de marmură. Apoi se 
întoarse, iar ea citi groază și frică pe chipul lui. 

— De ce ai asta? 

Ben îi întinse o tăietură din ziar îngălbenită. 

Nicole nu știa despre ce vorbea el. Luă tăietura, și stomacul i 
se întoarse. Necrologul Amandei. Se aflase în cutie, cu pătura? 

Privirile li se încrucișară. În ochii lui ea văzu dezamăgire și 
reproș. 


VP - 118 


— Nic. Nu te simţi bine. Pot să te ajut. Înţeleg mai bine decât 
oricine prin ce treci. 

— Nu, nu înţelegi. 

Îi întinse fratelui ei necrologul. 

— Nu am nevoie de el. la-l. 

Ben privi la hârtia care era fluturată prin fața sa, apoi la 
Quinn. Se temea să o lase singură cu Nicole? 

— Trecutul este trecut. S-a terminat, Nic. A fost o tragedie. O 
tragedie îngrozitoare, dar au trecut aproape douăzeci de ani. 
Este timpul să uiţi. 

— la asta. Scoate-o din casa mea. Fă asta pentru mine. 

El dădu din cap și acceptă tăietura de ziar. Cu mâna pe 
clanţă, spuse: 

— Te iubesc, Nic. Întotdeauna te-am iubit. Mereu am stricat 
totul între noi, dar nu pentru că nu te iubesc. 

Ben deschise ușa, se întoarse pentru a arunca o ultimă privire 
spre Nicole, apoi spre copil, și plecă. Ea încuie și apăsă clanţa de 
cinci ori pentru a se asigura că este într-adevăr blocată. 

Legănă trupul micuţ al fiicei sale și privi în ochii acesteia. 

— Nu ai nevoie de nimeni altcineva pentru a te simţi împlinită. 
Vei realiza asta de una singură. 

Ochii îi căzură pe cuierul de lângă ușă unde ţinea cheile de 
rezervă de la casa lui Ben, cheile pe care nu le folosise nici 
măcar o dată, cheile pe care Ben insistase ca ea să le păstreze, 
în caz că s-ar fi întâmplat ceva. 

lar acum aceste chei dispăruseră. 


VP - 119 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


MORGAN 


Sunt furioasă când Martinez își aranjează sacoul costumului ei 
negru și intră cu pași mari în bucătărie, îndreptându-se către 
mine. Imi întorc rapid capul spre Ben și șuier: 

— Cum îndrăznești să îmi întinzi o cursă? 

Ben își ridică mâinile. 

— Uite, nu cred că tu ai făcut ceva, și acesta este motivul 
pentru care am sunat-o pe Martinez. Astfel încât ea poate auzi 
toate astea chiar de la tine. Dacă ţi-aș fi spus, ai fi plecat și ai fi 
fost în pericol. 

Refuz să îi răspund. Îmi smulg telefonul din geantă și tastez 
furioasă un mesaj pentru Jessica, spunându-i să vină la 
reședința lui Nicole. 


Sunt pe drum. Să NU spui niciun cuvânt. 


Nu pot sta aici tremurând ca o idioată pe glezna care mă 
doare, așa că iau loc pe un scaun. Ben și Martinez se așază și ei. 

— Morgan, am câteva întrebări pentru tine. 

Expresia ei intensă este nerăbdătoare, aproape entuziasmată. 

Sunt înspăimântată, dar încerc să ascund asta, afișând, pe cât 
posibil, o faţă complet inexpresivă. 

— Nu poți vorbi cu mine în absenţa avocatului meu. 

Tonul meu este ferm, dar vocea îmi trădează nervozitatea. 

Ea râde, batjocoritor. 

Ben își pune mâinile pe masă și o privește pe Martinez. 

— Ti-am povestit deja totul despre Prius-ul albastru, Amanda 
și Donna Taylor. Însă chiar acum noi, eu, am descoperit asta în 
cămara lui Nicole. 

O conduce pe Martinez spre ușa deschisă și dispar amândoi 
înăuntru. Mă încordez să le aud vocile discrete. Știu că vorbesc 
despre mine. Nu mă pot apăra până nu ajunge Jessica. Martinez 
va folosi împotriva mea orice aș spune. 


VP - 120 


Ei sunt în cămară de aproape cincisprezece minute, când se 
aude o bătaie puternică în ușă. Martinez iese din bucătărie și 
revine după câteva secunde, cu Jessica arătând splendid într-o 
rochie roșie, pe comandă. Ea vine direct spre mine. 

— Despre ce e vorba, detective? 

— Eşti la curent cu faptul că Morgan Kincaid a fost numită 
tutore și executor pentru acţiunile Breath ale lui Quinn 
Markham? Că Nicole Markham și-a schimbat testamentul cu 
câteva zile înainte să cadă pe șine la Grand/State? 

Gura mi se deschide înainte să o pot opri. Ştie. Probabil că a 
sunat-o Rick Looms. lar eu nu am pus-o la curent pe Jessica, 
încă. La naiba, în ce încurcătură am mai intrat acum? 

Mă tem să mă uit la Ben, dar pot să îi simt privirea șocată. 

Jessica își rotește capul pentru a se uita la mine. inghit în sec, 
aproape imperceptibil. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, îi răspunde lui Martinez. 

Mă surprinde tonul ei rece, calm, pentru că înăuntrul meu e 
un infern devastator. 

— Cred că înţelegi ce vreau să spun, doamnă Clark. Ar fi fost 
în interesul clientei tale să fie sinceră în privinţa modului în care 
a cunoscut-o pe Nicole. Sau a motivului pentru care îl hărțuiește 
pe Ben Layton. Câștigarea custodiei lui Quinn și a averii ei 
reprezintă, desigur, un motiv. 

Îl privesc pe furiș pe Ben, a cărui faţă este palidă. El se 
îndreaptă spre balansoar, o ridică pe Quinn și o îmbrățișează 
strâns. Îmi evită privirea. 

— Clienta mea nu are nimic de declarat în acest moment. 
Asta este tot? 

Jessica îmi pune o mână pe umăr, întorcându-mă ușor, astfel 
încât sunt acum cu fața spre ea, nu spre Martinez. 

— Asta este tot deocamdată. Dar vom afla adevărul. Este în 
beneficiul lui Morgan să vină la noi înainte să ne întoarcem după 
ea. 

Arată spre ușa de la intrare. 

— Trebuie să părăsiţi clădirea. Echipa de criminaliști este pe 
drum. 

Se învârte pe călcâie. 

Jessica o urmează, și sunt pe cale să șchioapăt după ea, 
părăsindu-i pe Ben și Quinn. Îi simt ochii aţintiţi asupra mea, și 


VP - 121 


dacă mă întorc, sunt convinsă că mă vor străpunge cu 
neîncrederea și bănuielile lor. 

O ating ușor pe Jessica. 

— Poţi să mă lași un minut să vorbesc cu Ben? 

Ea se întoarce cu faţa spre mine și oftează. 

— Nu mă mișc de aici. 

Încuviinţez și întâlnesc privirea lui Ben. _ 

— Avocatul lui Nicole m-a contactat azi-dimineaţă. lţi jur că 
tot ce ţi-am spus este adevărat. Nu o cunoșteam pe sora ta. Dar 
ea a completat o petiție legală făcându-mă tutorele lui Quinn și 
executoarea testamentară a acțiunilor sale de la Breathe. 
Pentru mine nu are niciun sens. 

Faţa lui Ben devine roșie. 

— De ce mi-ai ascuns asta? Și de ce ar fi făcut asta dacă mă 
avea pe mine? De ce ar fi ales o persoană complet străină să îmi 
crească nepoata, și nu pe propriul său frate? 

În tot ceea ce spune se simte nu doar lipsa încrederii în mine, 
ci și propriul lui sentiment de vinovăţie. Pot să îl aud. Durerea lui 
profundă este aproape viscerală. 

— Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai devreme de petiție. Nu 
am vrut să te rănesc și mai mult. Bineînţeles, nu am completat- 
o. Nici măcar nu știu ce să fac în privinţa asta. Pari o persoană 
minunată, și am văzut cu ochii mei că ţii cu adevărat la Quinn. 
Tot ce pot să spun este că ceva îngrozitor i s-a întâmplat surorii 
tale în această casă. Și nu era ea însăși când a întocmit actele. 

Privesc în ochii lui trişti, obosiţi. 

— Nu ai greșit cu nimic. Și cu siguranţă nici eu. 

El oftează. 

— Nu pari a fi o criminală. 

— Pentru că nu sunt, îi răspund. Uite ce este, vreau doar să 
mă asigur că suntem cu toţii în siguranţă, bine? Putem face 
schimb de numere de telefon, pentru orice eventualitate? 

Ben ezită un moment, apoi acceptă. 

După ce îl adaug la lista de contacte, părăsesc imediat casa 
împreună cu Jessica. În timp ce ne îndreptăm spre șosea, 
Martinez vine pe verandă, uitându-se la noi. Spune: 

— Persoana care va deţine custodia lui Quinn va avea acces 
la banii ei. Cineva minte. 

Când ajungem la mașina mea, Jessica mă privește cu ochii 
căprui aprinși de furie. 


VP - 122 


— Să mergem la apartamentul tău să stăm de vorbă. 

Arată spre piciorul meu. 

— Poţi să conduci? 

— Mă descurc. 

Glezna îmi pulsează în timp ce conduc înapoi spre blocul meu, 
cu Mercedes-ul alb al Jessicăi chiar în spatele meu. Ajungem și 
parcăm. Jessica mă urmează în tăcere în apartament și ia loc pe 
canapeaua mea fucsia. Mă așez la celălalt capăt, cu nervii întinși 
la maxim. 

— De ce șchiopătezi? 

— E o poveste complicată. 

— Morgan. 

Îmi scarpin gâtul atât de tare încât mă arde și trag cu putere 
aer în piept. Apoi, în sfârșit, îi spun totul. li povestesc despre 
roșcata din Prius, care m-a urmărit și a încercat să ne omoare, 
pe Ben, pe Quinn și pe mine. 

— Poftim? Trebuie să mă suni imediat dacă crezi că ești în 
pericol! 

Apoi Jessica mă privește intens, bătându-se ușor cu palma pe 
picior. 

— Spune ceva, te rog. 

Ea oftează. 

— Mai este și altceva? 

Încuviinţez. 

— Tatăl lui Quinn, Greg, le-a părăsit pe ea și pe Nicole, apoi 
practic și-a încredinţat fiica lui Ben de parcă nu îi pasă deloc de 
ea. Ce fel de tată face asta? Poate că este implicat. 

Jessica își ridică mâinile. 

— Poate că este, dar noi nu suntem detectivi. Tu ești un 
suspect. Și nu ar trebui să faci nimic altceva decât să nu îi stai în 
drum lui Martinez, în acest moment. Toate astea te fac să pari 
vinovată. 

— De ce nu i-ai spus lui Martinez despre spargere și despre 
furtul cererii mele de adopție? 

— Pentru că, dacă ar afla că ai vrut să adopţi un copil, va 
părea că obţinerea lui Quinn este motivul tău. 

Simt că stomacul îmi pulsează. li povestesc Jessicăi tot ce mi- 
a spus Ben despre Donna și Amanda Taylor. Și despre tot ce am 
găsit acasă la Nicole. 

După ce termin de vorbit, Jessica plescăie. 


VP - 123 


— Cu siguranţă Barry poate să caute în evidenţele DMV”, 
pentru a vedea dacă Prius-ul este înregistrat pe numele lui 
Donna. 

Își scoate telefonul din geanta Prada, corai, și tastează. 

— Ti-am trimis pe e-mail înregistrarea de la Grand/State 
salvată de Barry, așa încât te poţi uita mai bine la oamenii de 
acolo și vezi dacă o observi. Asta ne-ar putea ajuta într-adevăr, 
dar pentru moment nu mai ieși în evidenţă. lar data viitoare, să- 
mi spui imediat înainte de a te apuca să rezolvi singură 
problema, Morgan. Lasă un mesaj dacă nu răspund. Nu știm de 
ce numele tău se află pe un perete plin de bileţele. Iți faci rău 
dacă încerci să afli ceva pe cont propriu. Înţelegi că încerc să te 
apăr, da? lar tu faci ca asta să devină aproape imposibil. 

O cuprinde nerăbdarea și vocea i se înmoaie brusc. 

— Știi că poţi să ai încredere în mine. Nu ești singură în asta. 

Dar mă simt foarte singură. Nu e vorba că nu m-a putut 
proteja ultima dată, cu Ryan. Știu că Jessica vrea doar să mă 
ajute, dar nimeni nu înţelege cu adevărat cât de singură sunt, 
cât de greu este să mai am încredere în cineva după tot ce s-a 
întâmplat. Cât de greu este să nu am niciun prieten pe care să îl 
sun, să vină și să fie alături de mine. Care să îmi spună că n- 
aveam de unde să știu ce făcea Ryan deoarece s-a ascuns atât 
de bine, și că nu ar trebui să mă învinovăţesc că nu am putut să 
îl opresc. 

Jessica bombăne supărată. 

— Doar nu te gândești să completezi cererea pentru tutelă, 
nu-i așa? 

Înghit în sec. 

— Nu știu. Nu mă vei mai reprezenta, dacă o fac? 

— Ţi-ai pierdut minţile? Îţi recomand cu tărie să nu o 
completezi. Morgan, nu ești răspunzătoare de creșterea copilului 
ei. Este treaba familiei lui Nicole. Ești prea concentrată să 
salvezi un copil care are deja persoane care să îi poarte de grijă. 
Asta îţi oferă un motiv clar pentru a-i omori mama. Nu înţelegi? 

lau o pernă de pe canapea și o pun în poală. 

— Dar nu am cunoscut fetița până ieri. Nu am știut că Nicole 
avea vreo intenţie să mi-o dea mie. 


17 DMV - Departamentul de autovehicule - în SUA, agenţie guvernamentală la nivel de 
stat, care administrează înmatricularea vehiculelor și acordarea permiselor de 
conducere (n.tr.). 


VP - 124 


— Și cum anume o vei dovedi, Morgan? Eu lucrez la asta, dar 
nu am găsit nimic. 

Degetele i se mișcă cu repeziciune pe ecranul telefonului. 

— Trebuie să ajung la tribunal, dar aruncă o privire la acea 
filmare și sună-mă dacă recunoști pe cineva, de acord? Martinez 
a avut dreptate. E cineva acolo care ar putea să vrea banii lui 
Quinn. Ai grijă în cine ai încredere. Între timp, pune niște gheaţă 
pe glezna aceea și rămâi aici. Ai înţeles? 

Mă bate ușor pe picior, apoi se ridică. 

— Incuie după ce plec. A 

Ne luăm la revedere la ușă și procedez așa cum a spus. Imi 
dau seama că Jessica este singura persoană, în afară de mine, 
care a fost în apartamentul meu de când m-am mutat, în afară 
de cel care a pătruns aici și mi-a furat cererea de adopţie. 
Lacrimile ameninţă să izbucnească, dar le scutur și șchioapăt 
spre bucătărie pentru o pungă cu gheaţă. 

Apoi, singură pe canapea, îmi iau telefonul din geantă, 
expirând lung și puternic înainte de a vedea din nou filmarea. 
Vizionarea este chinuitoare. Mi se pare greu de crezut că este 
același moment prin care am trecut, și totuși, privit din această 
perspectivă, mai degrabă dă naștere la îndoieli în privința mea 
decât le risipește. Încerc să privesc cu alţi ochi, concentrându- 
mă mai degrabă pe ceea ce nu am văzut la momentul respectiv 
- cine a fost în jurul meu și la cine se uita Nicole pe peron. Dar 
filmarea este neclară și întunecată. Nu văd nicio persoană care 
ar putea fi Donna Taylor. Ceea ce văd este cum Nicole trece 
dincolo de margine. Și chiar privind pentru a doua oară, mă 
chircesc de durere. Dacă mi-aș fi dat seama ce avea de gând să 
facă. 

Sunt prea mulţi oameni pentru a putea identifica pe cineva de 
care ea ar fi fost speriată. Orice roșcată care ar fi putut să mă 
urmărească cu privirea. O mamă care o învinovăţea pe Nicole 
pentru moartea fiicei ei. 

Ce să fac acum? Știu că ar trebui să mă dau la o parte și să o 
las pe Quinn să fie crescută de tatăl și de unchiul ei, să las 
sistemul să rezolve totul. Dar Nicole nu a vrut ca fetiţa să fie cu 
ei și ceva în legătură cu asta mă agasează. Și nu mai am 
încredere în sistem. 

Viața nu e corectă. Este scurtă, întortocheată, și e plină de 
capcane și pericole neprevăzute. lar adevărul? 


VP-125 


Îmi doresc un copil. 

O vreau pe Quinn. 

* 

Blythe & Brown, unde lucrează Greg, se află la aproape 
cincisprezece minute cu maşina de apartamentul meu. Glezna 
îmi este încă foarte inflamată, dar pot să șchioapăt. Mă schimb 
repede într-o rochie lungă, albastră de bumbac și pantofi sport 
și ajung la mașină înainte să mă pot răzgândi. Nu i-am spus 
Jessicăi ce intenţionez, și asta mă face să fiu puţin nervoasă. 
Dar este ceva ce trebuie să fac singură. Sunt prea nerăbdătoare 
pentru a aștepta răspunsuri, pentru a aștepta ca ceilalți să afle 
adevărul, ca în cele din urmă să mă învinovăţească tot pe mine. 
Prea îngrijorată că Martinez va afla înaintea mea ceva despre 
mine. 

Merg de-a lungul North Lasalle, cu ochii în patru după o 
roșcată într-un Prius albastru-închis. Până când parchez, nu văd 
nici urmă de ea. Sper că Quinn și Ben sunt bine și că roșcata nu 
îi urmărește pe ei. 

Cureaua genţii îmi taie umărul și deasupra buzei superioare 
mi se adună transpiraţie în timp ce urc cu greu, sprijinindu-mă 
pe glezna care încă mă doare, către etajul șase al clădirii din 
cărămidă roșie care găzduiește firma de brokeraj a lui Greg. 
Răcoarea de mai devreme a dispărut, și este o după-amiază 
fierbinte. Deja îmi simt pielea umedă. În faţa ușii ezit. Poate ar 
trebui să mă folosesc de acreditarea de asistentă socială în locul 
legăturii mele cu Nicole, pentru a intra. Dar dacă cineva sună la 
Haven House să verifice, voi avea probleme. 

Bruneta de la recepţie se uită la mine și zâmbește. Este acum 
ori niciodată, așa că mă apropii, privindu-i fața pentru a 
identifica orice semn de recunoaștere. Nu mă fixează și ochii nu 
i se măresc. Sunt mereu îngrijorată, mereu pregătită să văd pe 
faţa cuiva privirea aceea reținută, ofensatoare. Deși s-ar putea 
ca asta să se întâmple doar în mintea mea. 

— Pot să vă ajut? 

Arunc o privire în jur, în spaţiul deschis al biroului vast, unde 
în partea stângă a recepţiei se află o sală de conferinţe și 
rânduri de birouri modulare care umplu fiecare spaţiu disponibil. 
Toată lumea este fie la telefon, fie apasă febril tastatura. 
Tensiunea este ridicată, și îmi amintește de Ryan. Noaptea 
târziu, când stătea cu capul în mâini, sau în timp ce dădea furios 


VP - 126 


telefoane și ţipa la laptopul său. Nimeni nu se uită la mine, așa 
cum nici el nu s-a mai uitat niciodată la mine în ultima parte a 
vieţii sale. 

— AŞ vrea să-l văd pe Greg Markham, vă rog. 

Vocea mea este ascuţită și nervoasă, iar căldura îmi inundă 
obrajii. 

Ea își îngustează ușor ochii, și îmi dau seama că ar putea să 
creadă că sunt un jurnalist. 

— Îmi puteți spune cum vă numiţi? 

— Morgan Kincaid. 

Observ că își aruncă ochii spre un ziar de pe birou. 

Se apleacă spre mine. 

— Sunteţi femeia care era cu Nicole când a sărit. 

Simt că zâmbetul politicos îmi dispare de pe faţă. Privesc pe 
biroul ei și văd pe prima pagină a ziarului de azi o fotografie cu 
mine, făcută luni noaptea, când plecam de la secţia de poliţie. 
Faţa mi-e albă ca hârtia, rochia ușoară este șifonată și murdară, 
iar aparatul de fotografiat mi-a surprins panica, care ar putea fi 
cu siguranţă interpretată de un observator din afară ca o 
expresie de vinovăţie. 

— Ce tragedie. Noi nu am reușit să o vedem prea mult, cu 
excepția grătarelor din timpul verii, dar era încântătoare. 

Apoi obrajii ei devin roz. 

— Știţi de ce a făcut-o? 

Sunt în același timp dezgustată și îngrozită. Exact așa îmi 
imaginez că au vorbit oamenii despre mine și Ryan după ce el a 
murit. În mod evident incitaţi de o povestire picantă, de parcă 
eu nu eram o persoană reală, nu eram suferindă și îndoliată în 
urma pierderii lui și a înșelătoriei lui de neconceput. 

Îmi spun că nu contează. Îmi îndrept spatele și o privesc pe 
femeie drept în ochi. 

— Aş vrea să vorbesc cu Greg. 

Cu o voce mai rece acum, ea răspunde: 

— Îmi pare rău, dar astăzi nu este la birou și nu sunt sigură 
când se întoarce. Dacă îmi lăsaţi datele dumneavoastră de 
contact, asistenta lui va lua legătura cu dumneavoastră. 

Ridică din umeri, apoi se uită în jos. 

Am fost concediată. Sunt îngrijorată că o va anunţa pe 
Martinez, care o va suna pe Jessica. Ce caut eu aici? Jessica are 
dreptate. Nu fac decât să înrăutăţesc lucrurile. Ar trebui doar să 


VP - 127 


mă duc acasă și să stau liniștită. Părăsesc clădirea, descurajată. 
Simt furnicături în zona gâtului, dar nu din cauza căldurii 
înăbușitoare sau a eczemei mele. Un Prius albastru-închis este 
parcat lângă bordură în faţa mea. 

Instinctul îmi spune să fug, dar, în schimb, mă îndrept către 
Prius. M-am săturat să fiu hărţuită, să fiu o victimă pasivă. Am 
tot dreptul să mă plimb pe străzile din Chicago fără să mă tem 
pentru viaţa mea. Cu pumnii strânși și glezna pulsând, mă 
opresc lângă mașină și bat în geamul din partea șoferului. 

— Cine ești? 

Vocea mea este ridicată, iar trecătorii surprinși se 
îndepărtează de mine rapid. 

— Ce vrei de la mine? 

Geamul coboară și mă trezesc faţă în față cu o roșcată. Nu 
este Donna Taylor, sau, cel puţin, această femeie nu seamănă 
deloc cu cea din fotografia pe care mi-a arătat-o Ben. Nu am 
mai văzut-o niciodată, dar dacă a încercat să dea peste noi, a 
sosit timpul să aflu de ce. 

— De ce mă urmărești? mă răstesc la ea. 

Femeia pare șocată și îngrozită. Apasă butonul și geamul 
începe să se ridice. Fără să stau pe gânduri, îmi bag mâna în 
micul spaţiu rămas. Geamul se oprește. 

— Aș fi putut să îţi tai mâna! strigă ea, coborând din nou 
geamul cu câțiva centimetri. 

Imi apropii faţa de geam cât de mult pot. 

— Spune-mi cine ești! 

— De ce ţipi la mine? 

— Sunt femeia cu care era Nicole înainte să moară. Acum 
spune-mi de ce mă urmărești! 

— Te rog nu mă răni. 

Işi ridică mâinile de parcă am o armă. 

— Să te rănesc? Tu ai încercat să mă calci cu mașina! 

— Nu știu despre ce vorbeşti. Aici este biroul meu. Nu am 
niciun motiv să te urmăresc. De ce ești aici? 

— Ai urmărit-o și pe Nicole, așa cum m-ai urmărit pe mine? Ai 
pătruns în apartamentul meu? 

— Ești nebună! Greg Markham este șeful meu. Nu am întâlnit- 
o niciodată pe Nicole. Acum pleacă de lângă mașina mea. 

Cuvintele ei sunt ferme, dar vocea îi tremură. 


VP - 128 


Ori e speriată de mine, ori e o actriţă excelentă. Trebuie să 
mă opresc să mă întind și să o scutur până îi clănţăne dinţii. 

— Nu plec până nu îmi spui adevărul! Cum poate un bărbat să 
își lase bebelușul așa? Mama copilului a murit, iar Greg nu e de 
găsit nicăieri! 

De data asta îmi bag capul pe geam. 

— Ce fel de persoană procedează astfel? Ce i-a făcut Greg lui 
Nicole? 

Ea ambalează motorul, iar cauciucurile scrâșnesc în timp ce 
Prius-ul se îndepărtează în viteză și dispare. Sar pe stradă, 
simțind o arsură intensă pe picior, acolo unde mașina mi-a 
zgâriat pielea. 

Mă străduiesc să rămân în picioare, cu sângele curgând pe 
picior. Încerc să rețin numărul de înmatriculare. H57 3306. 

ÎI tot repet în timp ce mă poticnesc până la mașina mea, cu 
glezna pulsând și piciorul care îmi ia foc de durere. Mă strecor 
printre șantierele provizorii instalate peste tot pe stradă, iar 
zgomotul puternic al ciocanelor pneumatice se adaugă freneziei 
mele. 

Mă gândesc la filmarea de la Grand/State. Poate ea era acolo. 

lar acum, roșcata îmi scapă. 


VP - 129 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


NICOLE 
înainte 


Nicole își puse o mână pe spatele lui Quinn, aflată în 
marsupiu, iar cu cealaltă împinse mapa portocalie Breathe de pe 
masa din bucătărie. Paginile lucioase ale modelelor aparținând 
liniei de pardesie se împrăștiară peste tot pe podea. Nu mai 
putea duce la bun sfârșit nici măcar o sarcină simplă. Tessa îi 
ceruse stăruitor ca măcar să le analizeze și să ia legătura cu 
Lucinda, pe Skype. Asta fusese cu patru zile în urmă. 

— O voi lua pe Quinn la plimbare în timp ce tu te întâlnești cu 
Consiliul Director. Mă voi asigura că doarme și se bucură de 
aerul proaspăt. Te rog, o implorase Tessa în timp ce punea 
mapa în mâinile lui Nicole. Lucinda mi-a spus că v-aţi întâlnit 
întâmplător și că arătai groaznic. „De nerecunoscut” au fost 
cuvintele ei. A zis că ai intrat în panică și ai fugit. 

Nicole nu putea ieși din casă, și cu siguranță nu ar fi lăsat-o 
pe Tessa să se plimbe pe străzi cu Quinn, când Donna putea fi 
oriunde. Dar îi promisese Tessei că se va gândi la asta. 

În momentul acela, însă, ea ignora mesajele Tessei și 
neîncetatele apeluri de la Lucinda și de la ceilalți membri ai 
Consiliului. Din dulapul de deasupra chiuvetei, luă flaconul cu 
comprimate și rezervele pe care i le adusese Ben. În timp 

ce ea scotea câteva pastile, Quinn se întinse după ele. 
Tabletele îi zburară lui Nicole din mâini și se împrăștiară pe 
toată podeaua. 

— Nu! 

Nicole desfăcu repede marsupiul și o puse pe Quinn în 
scaunul ei. Sprijinită pe mâini și pe genunchi, adună toate 
pilulele pe care reuși să le găsească. Nu-și putea permite să 
piardă niciuna dintre ele. Nu mai putea comanda online altă 
rețetă, și în niciun caz nu avea cum să meargă la un doctor. 

Dorindu-și cu disperare să se liniștească, se sprijini de dulap și 
înghiţi o pastilă acoperită de murdărie și praf. Era atât de 

VP - 130 


deshidratată încât aceasta îi rămase blocată în gât, iar ea simţi 
că se sufocă. Quinn gânguri, privindu-și mama cu atenţie în timp 
ce Nicole reuși în sfârșit să o înghită. 

Totul mergea prost, Nicole nu știa cum să îndrepte lucrurile. 
Nu dorise ca fiica ei să o vadă astfel. Se ridică, se împletici până 
la sertar și netezi bilețelele pe care le îndesase acolo. Trebuia să 
le vadă din nou aliniate, dar într-un loc unde să nu le găsească 
Tessa data viitoare când va trece pe acolo. Deschise ușa cămării 
și le lipi în partea stângă a încăperii, pe peretele vopsit în alb. 
Tessa nu intra niciodată acolo. Apoi Nicole își instală din nou 
fiica în marsupiu și îi mângâie smocurile mătăsoase de păr până 
când respiraţia i se liniști. 

Arătă spre peretele cu bileţele purpurii. 

— Putem să rezolvăm asta, Quinnie. Vizualizez o lumină 
roșie'?, îmi echilibrez starea fizică, emoţională, mentală și 
energetică și le reconectez aici și acum. 

Nicole adăugase mai multe notițe, mai multe cuvinte. 

Spatele lui Quinn era ud, și trebuia schimbată. 

— Meriţi cea mai bună mămică. Cea mai puternică mămică. 

Respira cu dificultate. 

Poate ar trebui să o roage pe Tessa să stea cu ele pentru o 
vreme, să ajute un pic, doar până când se va putea aduna. 

Dar realiză, cu adâncă tristeţe, că nu i-ar putea cere acest 
lucru prietenei sale. Cât de multe să mai facă Tessa? Avea 
propria sa viaţă. Mai mult decât atât, acum avea o mulţime de 
responsabilități la Breathe. Făcea munca lui Nicole, și de 
asemenea ţinea problemele acesteia departe de Consiliul 
Director. Din acest motiv, Nicole se simțea extrem de 
recunoscătoare. Nu era sigură că merită prietenia lui Tessa. 

Quinn trebuia curățată. O luă la baie și îngenunche pe 
treptele din fața căzii, rotind la maxim robinetele de nichel 
șlefuit. Dezbrăcă hainele bebelușului, apoi pe ale sale, murdare 
și șifonate, umplu un pahar cu apă și îl bău pe nerăsuflate. Işi 
simţea gura de parcă era umplută cu vată. Bău alt pahar, apoi 
altul, în timp ce Quinn bolborosea în braţele ei. Oricât de 
nesigură se simţea ea, fiica sa era fericită. Nimic nu conta mai 
mult. 


18 Culoarea roșie este simbolul vieţii, puterii, curajului, pasiunii, iubirii și al pământului 
(n.tr.). 


VP - 131 


— Trebuie să ne spălăm, Quinn. Curăţenia te apropie de 
divinitate. 

Poate că amândouă, și ea, și Quinn, aveau nevoie să fie 
botezate. Să renască. 

Cu Quinn pe abdomenul său, Nicole se întinse în baie, 
scufundându-se din ce în ce mai adânc în căldura relaxantă a 
apei. Era așa de multă liniște și pace. Aici erau în siguranţă, 
chiar și față de propriile sale gânduri. Își dori să rămână sub apă 
pentru totdeauna. Inchise ochii. 

Se ridică brusc, strângând cu putere pielea alunecoasă a 
fetiţei, împrăștiind apă peste marginile căzii în timp ce Quinn 
scuipa și plângea. _ 

— Imi pare rău, puiule. Imi pare rău. Mămica ta a adormit. Nu 
am vrut. Nu ţi-aș face rău niciodată! suspină ea în timp ce apa 
continua să se scurgă. 

Fusese doar o clipă, dar copilul ei s-ar fi putut îneca. 

Suspinând, închise robinetul și își legănă fiica. Când realiză ce 
s-ar fi putut întâmpla simţi că i se face rău. Cu cel mai blând ton 
posibil, îi șopti fiicei sale: 

— Te voi proteja. Intotdeauna te voi proteja. 

Nicole ieși din baie și o înfășură cu grijă pe Quinn într-un 
prosop pufos, simțindu-se în continuare rău din cauza 
sentimentului de vinovăţie, al rușinii și al dezgustului față de 
propria persoană. Își întinse fiica pe podea, se aplecă și vomită 
în vasul de toaletă. Apoi își șterse gura și, fără a mai lua un 
prosop și pentru ea, o duse pe Quinn în dormitor. Reuși să îi 
pună fiicei sale un scutec curat și o rochie drăguță de jeans. 
Apoi o duse la parter și o instală în balansoarul cu vibrații din 
living, unde fetița adormi imediat. 

Nicole mângâie obrajii fiicei sale. Mâinile ei micuţe erau 
încrucișate, și părea atât de inocentă. Era perfectă, iar 
dragostea o inundă pe Nicole. 

Trebuia să facă ceva pentru a opri sentimentele permanente 
de vinovăţie și teamă. Așa că putea să o sune pe Donna și să o 
implore să o ierte. Să deschidă a doua chakră!” a Donnei. Apoi 
amândouă se vor elibera. Telefonul se afla pe măsuţa de cafea. 
ÎI luă și formă numărul, care îi rămăsese întipărit în memorie. 


19 a doua chakră - chakra sacrală - când această chakră funcţionează bine, poate 


distruge emoţiile negative precum furia și frica; când este dezechilibrată, emoțiile 
negative se extind (n.tr.). 


VP - 132 


Dar nu răspunse nimeni, nu exista nici mesagerie vocală, și se 
simţi dezamăgită. Cu pielea udă și tremurând, Nicole se înfășură 
într-o pătură purpurie de lână de pe canapea și se lovi cu palma 
peste față. 

— Gândește-te. Cum o poţi găsi? 

Își închise ochii, amintindu-și de serile călduroase de vară 
când tatăl Amandei se întorcea de la muncă. Arunca copilul în 
aer, împotriva protestelor zgomotoase ale Donnei. Râsul lui 
Nicole însoțea mereu chicotelile Amandei. Nu își putea aduce 
aminte unde lucra el, dar ţinea minte că era contabil. Căută pe 
Google „Flyn Taylor” până când link-urile începură să se 
suprapună. Se frecă la ochi, continuă, și în cele din urmă îl găsi. 
Apoi formă numărul. 

— Flyn la telefon. 

Îi recunoscu vocea răgușită. 

— Alo? Pot să vă ajut? 

— Sunt Nicole, șopti ea. 

— Cine? 

— Nicole Layton. 

La celălalt capăt al telefonului nu se mai auzi niciun sunet. 

— Donna încă mă urăște? întrebă Nicole. 

Urmă o lungă pauză. 

— Nu știu ce vrei, Nicole. De ce mă suni pe mine? 

Vocea lui era rece și inexpresivă. 

Ea se simţi de parcă ar fi înghiţit o piatră, dar vorbi, în ciuda 
durerii: 

— Am un bebeluș, și acum se întâmplă lucruri îngrozitoare. Te 
rog spune-i Donnei să se oprească. Vreau să înceteze totul. 

La capătul celălalt al firului se auzi un sunet ușor, zgomotul 
unei uși care este închisă. 

— Uite, nu știu de ce mă suni după atâta timp, dar nu vreau 
să mai aud de tine. Donna se simte bine acum. S-a pus pe 
picioare, dar nu mai suntem împreună. Eu sunt căsătorit cu 
altcineva. Am doi copii. Și nu am nevoie să îmi amintești de 
copilul pe care l-am pierdut. Lasă-ne în pace, Nicole. 

— Tu și Donna aţi divorțat? 

— Nu că ar fi treaba ta, dar da, am divorțat. 

— Donna mi-a trimis păturica Amandei. 

Nicole izbucni în lacrimi. 

Suspinele îi erau pline de durere. 


VP - 133 


— Donna nu a făcut așa ceva. Și am donat toate lucrurile 
Amandei acum nouăsprezece ani, Nicole. 

Nicole aproape că scăpă telefonul. Pătura albă din cutie 
fusese a Amandei. Fusese. 

— Alo? Alo? 

ÎI auzi închizând și apelul se încheie. 

Nicole alergă la debaraua din holul de la intrare, unde lăsase 
cutia și pătura. 

Dar acestea dispăruseră. 


VP - 134 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU 


MORGAN 


Stau în mașină și îmi curăţ sângele de pe picior, unde amo 
tăietură urâtă de vreo opt centimetri. Nu este destul de adâncă 
pentru a necesita copci, și nu vreau să merg în altă parte decât 
acasă. Sunt două roșcate - Donna și angajata lui Greg - care i-ar 
fi putut distruge viaţa lui Nicole și care ne-ar putea dori 
moartea, lui Quinn și mie. Încă nu știu ce mă leagă de Nicole. 
Adrenalina a fost înlocuită de spaimă. Am mâinile umede și îmi 
tot scap cheile de fiecare dată când încerc să pornesc mașina. 
Nu am probe solide pe care să i le pot prezenta lui Martinez. 
Sunt în același punct ca atunci când am început. În cele din 
urmă o sun pe Jessica. 

— Eu chiar cred că sunt în pericol, Jessica. Cred că am găsit 
Prius-ul care m-a urmărit dimineaţă. Am vorbit cu femeia care îl 
conduce, și a spus că Greg este șeful ei. A pornit foarte repede 
și m-a lovit! Ce ar trebui să fac? 

Bolborosesc numărul de înmatriculare, vorbind atât de repede 
încât rămân fără suflu. 

— Așteaptă, las-o mai moale pentru un moment. Eşti rănită 
grav? 

Jessica este atât de calmă încât mă face să mă simt puţin mai 
bine. 

— Sunt bine. Dar te rog, află cine este femeia asta. Sunt atât 
de speriată. 

Sunt mai mult decât speriată. Sunt isterică de frică. 

— Morgan, unde ești, mai exact? 

— Sunt... 

La naiba. Mușcându-mi degetul mare, murmur: 

— Sunt la Blythe & Brown. Firma de brokeraj a lui Greg 
Markham. 

— Spune-mi că nu ai vorbit cu el. 

Tonul ei este rece. Dar este viaţa mea, alegerea mea. Șinuo 
regret. 

— Nu era aici. 


VP - 135 


— Acesta este un motiv, Morgan. Cum pot să infirm că tu și 
Nicole nu v-aţi întâlnit niciodată dacă mai întâi te duci la casa 
fratelui ei, apoi încerci să îl găsești pe soţul ei? Practic, ceea ce 
vreau să spun este: încerci să faci în așa fel încât să fii arestată? 

— Trebuie să aflu de ce m-a ales pe mine, Jessica. Trebuie să 
îmi reabilitez numele! 

— Am înţeles că te simţi vulnerabilă și speriată. Fac tot ce pot 
pentru a găsi legătura dintre tine și Nicole. Am niște informații 
despre mașina Donnei Taylor. Deţine un Cheyy Impala din 2010, 
negru. Ceea ce înseamnă că probabil nu ea a fost aceea din 
Prius-ul care te-a urmărit. Barry verifică asta, și îi voi transmite 
noile informaţii despre roșcata pe care ai întâlnit-o la firma lui 
Greg. 

Bun. Se va ocupa de asta. Asta este tot ce mi-am dorit cu 
adevărat. Am nevoie de ajutor. Sunt prea multe piese lipsă 
pentru a ști ce să fac. 

— Te rog du-te acasă, Morgan, spune Jessica. Vom căuta 
informaţii despre această nouă roșcată, bine? Du-te acasă. 

Tonul ei aspru nu acceptă niciun refuz. 

— Da, spun. Mă voi duce. Promit. 

Mâinile nu îmi mai tremură și în cele din urmă introduc cheia 
în contact. Sunt cuprinsă brusc de disperare. Mă simt ca o 
idioată, urmărind piste care nu duc nicăieri, încercând să 
potrivesc piesele într-un puzzle dincolo de puterea mea de 
înţelegere. Pentru prima dată, urmez sfatul Jessicăi și respect 
promisiunea pe care i-am făcut-o. 

Nimeni nu mă urmărește până acasă, și sunt recunoscătoare 
pentru asta. În apartament îmi curăţ și îmi dezinfectez piciorul, 
mă schimb în colanţi negri și un tricou roz-aprins, comand un 
burger gras cu cartofi prăjiţi și mănânc pe canapea, cu jaluzelele 
trase. Glezna și gamba îmi zvâcnesc. Știu că nu ar trebui să fac 
asta, dar intru pe Internet și parcurg lista de personal a 
companiei Blythe & Brown până găsesc fotografia femeii din 
Prius. Melissa Jenkins. Secretara lui Greg. E tânără, poate între 
douăzeci și cinci și treizeci de ani, cu părul roșcat, până la 
umeri. Este în companie doar de trei luni. 

Din articolele pe care le-am citit despre Nicole reiese că, până 
s-a născut Quinn, ea era o femeie puternică, stăpână pe 
situaţie. S-ar fi putut ca angajarea recentă a Melissei să 
contribuie la prăbușirea ei? Sunt prea obosită să mai caut ceva, 


VP - 136 


sau să mă uit din nou la înregistrarea de la Grand/State, așa că 
mă întind pe canapea. Este abia ora șapte seara, dar nu vreau 
decât să dorm. 

Mă trezește un zgomot. Sar de pe canapea și urlu din cauza 
durerii din gleznă și din gambă. E întuneric beznă și mă chinui 
să îmi găsesc telefonul. Este ora trei dimineaţa. Am dormit timp 
de opt ore. 

Ochii mi se obișnuiesc cu întunericul. Mă mișc cu mare grijă și 
aprind lumina de pe hol. Pe sub ușă mi-a fost împins un plic. Nu 
are vreo adresă sau timbre. Privesc pe vizor, dar holul de afară 
este gol. Ridic plicul și mă întorc la canapea. Mă tem să mă uit 
înăuntru. 

Imi adun curajul și scot un teanc de hârtii. Este cererea de 
adopţie care mi-a fost furată din sertarul biroului. Măzgălit cu 
pix roșu, în partea de jos a ultimei pagini capsate, este un 
mesaj: 


Stai departe de Quinn. Nu o poti proteja. 


Încremenită, scap plicul. Deschid ușa și verific holul de afară, 
dar este prea târziu. Persoana care a lăsat plicul a dispărut. 
Intru înapoi în apartament, încuind ușa. Rămân nemișcată, 
verificând camera cu privirea. 

— Nu e nimeni aici, șoptesc, încurajându-mă: Sunt în 
siguranţă. 

Telefonul îmi sună. Îmi arunc ochii pe ecran. Este Ben. Mâna 
îmi tremură atât de tare încât aproape pierd apelul. 

— Ce s-a întâmplat? întreb în secunda în care se face 
legătura. 

— Trebuie să vii chiar acum. Quinn este în pericol. 


VP - 137 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI 


NICOLE 
înainte 


— Nic, deschide ușa sau o voi sparge! Oi fi eu mică, dar știi 
cât de puternică sunt! strigă Tessa prin fanta cutiei poștale. 

În oricare altă perioadă a vieţii sale, Nicole ar fi râs. În 
momentul acela însă aproape că izbucnise în plâns de ușurare. 
Tessa va avea grijă de ele. 

Apucă braţul canapelei și se ridică, lăsându-și bărbia în piept 
până îi trecu ameţeala. O ridică pe Quinn din balansoar, iar 
brațele o durură. Nu mai putea să o mai ducă pe fetiţă peste tot, 
nici măcar în marsupiu. Nicole abia mai avea energia necesară 
pentru a urca scările. Acoperise cu cearșafuri negre de mătase 
toate ferestrele de la parter, astfel încât casa sa părea la fel de 
sumbră cum se simțea și ea, în sufletul său. 

Era treizeci iulie. Ziua următoare trebuia să se întoarcă la 
Breathe. 

Deschise ușa. 

— Mulţumesc. 

Tessa se încruntă când o văzu pe Nicole. 

— Ești albă ca varul. 

Nicole încuviinţă. 

— Nu mă simt bine. 

Tessa trecu pe lângă ea și intră în bucătărie. Nicole o urmă, în 
timp ce prietena sa strânse în tăcere farfuriile murdare de pe 
masă, le puse în mașina de spălat vase și o porni. Apoi scoase 
din plasă lapte, o bucată de pâine și câteva mere și portocale. 
Când deschise frigiderul, tresări. 

— Nic, când ai mâncat ultima dată? De câteva zile te-am tot 
sunat și ţi-am trimis mesaje. Ți-aș fi adus mai multe 
cumpărături. 

Adulmecă laptele și îl vărsă imediat în chiuvetă. Mirosul acru 
umplu încăperea. 


VP - 138 


Nicole nu știa când își comandase ultima oară alimente. Uita 
să mănânce, și în cea mai mare parte a timpului nici nu îi era 
foame. Singurul lucru care o preocupa era să se asigure că fiica 
sa era sănătoasă. Copilul își mișca energic picioarele dolofane și 
Nicole zâmbi. Fiica sa era unica ei sursă de fericire. 

Tessa aruncă niște pâine în toaster. Scoase din sacoșa 
Breathe două pachete de scutece bio și un buchet de trandafiri 
galbeni superbi, aranjându-i într-o vază pe care o umplu cu apă. 

Se îndreptă spre Nicole și îi spălă cu blândeţe obrazul, apoi îi 
șterse colțul gurii. 

— Ai avut grijă să rămâi hidratată? Se pare că nu. 

Nicole își atinse cu degetele buzele inflamate. 

— Am încercat să mănânc, să beau, dar nimic nu are gust. Am 
hrănit-o pe Quinn, totuși. Arată bine, nu crezi? Sănătoasă? Nu 
pot să cred că are aproape șase săptămâni. 

Va ajunge fiica ei la șase luni? La șase ani, așa cum nu reușise 
Amanda? 

Tessa se întinse și îi gâdilă lui Quinn burtica, iar ochii fetiţei 
sclipiră de bucurie. 

— Ea arată minunat. Dar tu nu. Ai vorbit până la urmă cu 
Lucinda? 

„Am halucinaţii, își dori Nicole să poată răspunde. Apar și 
dispar lucruri, și nu înţeleg cum”. În schimb, spuse: 

— Nu am vorbit cu nimeni în afară de tine și de Ben, când a 
venit aici. 

Tessa strâmbă din nasul ei mic și drept. Apoi o luă pe Quinn 
din braţele lui Nicole și o puse în balansoarul cu vibrații. 

— Las-o puţin acolo, să mă poţi asculta cu atenţie. 

Nicole încuviinţă și se așeză pe unul dintre scaunele din 
bucătărie, cu un ochi la fiica ei, care privea vioaie maimuţica ce 
atârna deasupra ei. 

Tessa se așeză lângă ea. 

— Deci, cum a fost cu Ben? 

— A fost destul de rău. Nu îl vreau înapoi în viaţa mea, și i-am 
spus-o și lui. Dar cu Greg plecat, nu știu dacă procedez corect. 
Ben este singura familie a lui Quinn. 

Chiar având-o lângă ea pe prietena sa, Nicole se simțea mai 
singură ca niciodată. Erau atât de multe secrete care trebuiau 
păstrate. Își aminti că văzuse un articol în care scria că spitalul 
unde lucra Ben avea probleme financiare. 


VP - 139 


— Cred că voia să îmi ceară bani pentru spitalul lui. Am citit 
că s-ar putea închide. 

Era o minciună sfruntată, și ceva înăuntrul ei o duru în timp ce 
rostea aceste cuvinte. 

Tessa își strânse picioarele sub ea. 

— A venit pentru o donaţie și nu pentru a vă vedea, pe Quinn 
și pe tine? 

— Nu știu. Oricum, nu am de gând să îl mai văd. Nu ne-am 
înţeles niciodată. Nu văd de ce lucrurile ar sta altfel acum. 

— Cred că ţi-e mai bine fără bărbați. 

Făcu o pauză. 

— Greg încă nu a sunat? 

— Nici măcar o dată. Nu înţeleg, Tess. Eram totul pentru el, 
iar acum e ca și cum m-ar fi scos, ne-ar fi scos complet din viața 
lui. 

Nicole se uită tăios la Tessa. 

— Ai vorbit cu el? 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

Nicole se simţi rușinată. 

— Scuză-mă. Nu-mi ești dușman. Nu am vrut să izbucnesc. 

— Nu-i nimic. Oricum nu ai nevoie de el. Mă ai pe mine, își 
scoase telefonul din geantă. 

— Nicki, chiar trebuie să vorbesc cu tine despre muncă. 

Camera se învârtea, dar Nicole reuși să reziste. 

— Am să te pun la curent cu ceea ce se întâmplă. Trebuie să 
vii mâine la birou. Mi s-a spus că au existat discuţii în spatele 
ușilor închise. Investitorii principali vând. E grav. Sunt 
îngrijorată. 

Nicole auzea doar zgomotul de fond. Avocatul său personal, 
Rick Looms, o sunase de nenumărate ori, la fel și toţi membrii 
consiliului, dar ea nu răspunsese niciodată la aceste apeluri. 
Ignorase fiecare dintre e-mailurile și mesajele Lucindei, din ce în 
ce mai scurte. Își masă tâmplele pentru a risipi ceața, dar, fără 
suficientă hrană și somn, pur și simplu nu se putea concentra. 

Tessa îi întinse telefonul lui Nicole. Ea citi un articol din Page 
Six: 


O sursă anonimă confirmă că Markham stă închisă în casă și 
nu se simte bine, luptându-se să aibă grijă de fiica ei nou- 
născută. Nu a mai fost văzută în public de când a plecat 


VP - 140 


pentru șase săptămâni în concediu fără plată, negociat cu 
Consiliul Director. Dacă Markham nu se întoarce la Breathe 
ca director general pe 31 iulie, riscă să fie demisă din 
compania pe care ea însăși a fondat-o. 


Deci acesta era articolul la care se referise Lucinda. 

— Lucinda a făcut asta? 

Tessa trase aer în piept. 

— Crezi că Lucinda te-ar trăda? 

— De ce nu? În felul ăsta poate să ia ce și-a dorit întotdeauna. 
Și-ar putea angaja propriul director general sau ar putea ocupa 
ea însăși această funcţie. 

Ea și Lucinda aveau dispute de mult timp. Lucinda încercase 
să o elimine cu numai un an înainte, când Nicole refuzase să 
lanseze o linie de colanţi în carouri care semănau mult prea 
mult cu cei ai celui mai mare rival al lor. Nicole nu ar fi stat 
niciodată în umbra cuiva. Ea era un lider. O inovatoare. 

Tessa părea preocupată. 

— E de rău, Nicki. Consiliul Director va avea motive legale să 
te forțeze să pleci dacă nu te întorci la birou mâine. Nu putem 
permite asta. Nu pot să îţi ia Breathe. 

Epuizarea și neputinţa o copleșiră. Își închise ochii. O secătuia 
de puteri doar să își imagineze că se îmbrăca pentru muncă. Nu 
putea să o facă. Nu putea merge la Breathe deocamdată. Dar 
cum ar putea să stea deoparte și să permită ca firma ei, 
imperiul pe care îl ridicase din nimic să le fie furat, ei și lui 
Quinn? 

Dacă Lucinda era vârful de lance în eliminarea ei, Nicole 
trebuia să riposteze. Își opri lacrimile. Regreta că își listase 
compania la bursă. Permisese ca prestigiul și propria valoare, 
dobândite din listarea la bursă, să îi controleze logica. In 
schimbul rămânerii sale în funcţia de director general al 
companiei pe care o fondase, semnase o clauză de 
răscumpărare pentru cele 16 procente ale sale, din acţiunile de 
la Breathe. În cazul în care consiliul o concedia, Nicole putea să 
piardă totul. 

— Angajaţii nu vor să fii înlocuită. Nici eu nu vreau să te văd 
înlocuită, spuse Tessa. Nimeni nu va fi vreodată pentru mine un 
șef mai bun ca tine. 


VP - 141 


Nicole își dădu seama dintr-odată că distrugerea ei nu ar 
afecta-o doar pe Quinn, pe ea și Breathe. Ar afecta-o și pe 
Tessa. Tessa nu avea drept de vot. Ea avea dreptul, alături de 
ceilalți angajaţi de la Breathe, la doar zece procente din acţiuni. 
Nicole mai avea o singură zi pentru a-i opri pe Lucinda și pe 
membrii consiliului să o îndepărteze. 

Trebuia să facă ceva. Nu voia să trăiască astfel, încolţită de 
groază, de oboseală extremă și de halucinații. Incă se mai 
întreba dacă își imaginase toate astea. Își scoase gândul din 
minte. Femeile aveau nevoie de echilibru. Ea avea nevoie de 
echilibru. Se reinventase o dată și putea să o facă din nou. 
Dăduse totul acestei companii. Desigur, consiliul nu îi putea 
refuza câteva zile de concediu. Era dreptul ei. 

— Tessa, poţi face ceva pentru mine? 

— Orice, spuse Tessa, iar vocea sa părea mai fericită decât 
fusese cu o clipă în urmă. 

— Poţi să îi spui Lucindei că îmi iau concediu de odihnă? 

Tessa rămase tăcută. 

— Cât timp? 

— O săptămână. 

— Promiţi că te vei întoarce peste o săptămână? In ziua de 
luni? Șapte august? 

Desigur. 7 august. Data aceea o va bântui mereu. Dar Tessa 
nu își amintea semnificaţia ei. 

Nicole strânse marginea mesei pentru a-și ascunde tremurul 
mâinilor. 

— Da, răspunse în șoaptă. Mă voi întoarce pe șapte august. 


VP - 142 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI 


MORGAN 


Quinn este în pericol. 

Îndes cererea de adopţie înapoi în plic, îmi iau geanta și 
telefonul și fug pe ușă, promiţându-mi că o voi suna pe Jessica 
imediat ce pot, după ce o văd pe Quinn. 

Gonesc pe West Evergreen Avenue, necirculată, cu excepţia 
mașinilor parcate pe marginea drumului. Nervii îmi sunt atât de 
întinși încât mă tem că voi lovi ceva. 

Abandonez mașina în parcare și mă năpustesc pe aleea și pe 
treptele din fața casei lui Ben cu telefonul în mână, ignorând 
durerea din gleznă și din gambă. Probabil că m-a auzit venind, 
pentru că afară se aprinde o lumină, iar el deschide brusc ușa. 

Ben e îmbrăcat într-un tricou gri și pantaloni de pijama în 
carouri și avea o privire alarmată, cu pupilele dilatate. 

— Quinn este bine? întreb cu o voce înnebunită, ascuțită. 

— Fizic este bine, dar trebuie să îţi arăt ceva. 

Tremur atât de tare încât trebuie să mă sprijin de peretele de 
cărămidă de lângă ușa din faţă pentru a-mi menţine echilibrul. 

EI își aruncă ochii în spatele meu. 

— Te-a urmărit cineva până aici? 

— Nu cred. 

Încuviinţează și mă conduce înăuntru, încuind și blocând ușa 
în spatele meu. 

— Quinn doarme la etaj în camera mea. Să stăm pe canapea, 
să îți pot explica ce s-a întâmplat. Sunt cam răvășit acum. 

În timp ce intrăm în living, observ imediat ce anost este totul. 
Varul, podelele din lemn masiv, precum și masa de cafea și 
consola televizorului, sunt toate în nuanţe de maro-bej. Este 
foarte curat și ordonat, dar, de asemenea, lipsit de personalitate 
și monoton. Chiar fără viaţă. Singura pată de culoare din cameră 
este un pătuț roz sub fereastra amplă a unei firide. 

Mă așez, la fel și el. Apoi își ia telefonul de pe masa de cafea 
și mi-l întinde. 


VP - 143 


— Cineva mi-a trimis mesajul în noaptea asta, prin Guerrilla 
MaiP?. 

Își împinge părul de pe frunte cu o mână care îi tremură. 

— E un fel de serviciu de e-mailuri imposibil de urmărit. 

Este o fotografie făcută în livingul lui Ben, fotografia unui copil 
care doarme cu faţa în jos în pătuţul de sub fereastră. Icnesc și 
sar de pe canapea, traversând camera din câţiva pași. În pătuţ 
este o păpușă. 

Mă întorc spre el. 

— Dumnezeule. Este înfricoșător. Ce...? Nu înțeleg. 

Ben privește către bucătărie, apoi din nou spre mine. Spaima 
din ochii lui pare reală. 

— Cred că cineva a pătruns în casă în timp ce Quinn și cu 
mine dormeam la etaj. Am auzit click-ul telefonului, iar asta a 
fost fotografia aceea înfiorătoare. Am venit la parter, am văzut 
păpușa și te-am sunat imediat. Apoi, înainte ca tu să ajungi, am 
observat că ușa din bucătărie care dă spre spatele casei era 
deschisă. lisuse. 

— Adu-o pe Quinn. Te rog. Trebuie să o văd. 

El urcă în fugă scările. lau păpuşa și o arunc cu zgomot pe 
masa de cafea. Apoi mă așez pe canapea, îngheţată de frică. 

Ben se întoarce cu Quinn adormită în braţele sale și se așază 
din nou. Nu mă pot abţine. Întind mâna și mângâi părul 
incredibil de fin al fetiţei. Un sunet nervos se aude din stomacul 
meu. 

— Poţi să îmi dai un pahar cu apă? A fost o noapte cu 
adevărat copleșitoare. 

El oftează, se ridică cu Quinn și iese pe ușile negre franţuzești 
care separă livingul și sufrageria de partea din spate a casei, 
unde presupun că este bucătăria. 

Profit de ocazie pentru a scoate din geantă plicul. Scot 
cererea de adopţie și mă uit din nou la ameninţarea mâăzgălită 
pe ea. 


Stai departe de Quinn. Nu o poti proteja. 


Trebuie să i-o arăt lui Ben, ca să înțeleagă că cineva se joacă 
cu amândoi. 


20 Guerrilla Mail - serviciu de e-mailuri temporare, care permite trimiterea de mailuri 
fără a utiliza adresa de e-mail reală. Mailul este șters la o oră după expediere (n.tr.). 


VP - 144 


El se întoarce cu un pahar mare cu apă. A pus înăuntru, 
pentru mine, chiar și două cuburi de gheață. Apoi se așază 
lângă mine, își pune un picior peste genunchiul celuilalt și o 
leagănă pe Quinn, adormită în braţele lui puternice. 

Îi întind hârtiile. 

— Mi-au fost strecurate pe sub ușă azi-noapte, chiar înainte 
să mă suni. 

Le ia și își înclină capul, părul căzându-i peste ochi. Nu îi pot 
vedea expresia. 

Nu aștept să termine de citit. 

— Vreau să aflu cine a venit la mine acasă și cum de știe 
unde locuiesc. Cred că cineva ne întinde o capcană. 

Sub tricou, îi pot vedea pieptul ridicându-se și coborând. 
Pentru o clipă, îmi doresc să îi pun mâna pe inimă și să îi spun 
că sunt un om bun. Că sunt sinceră. 

— Ben, cineva a pătruns în apartamentul meu, și cererea de 
adopţie a fost singurul lucru care a fost luat. 

Ben privește în jos la hârtii, fără să înţeleagă. 

— După ce a murit Ryan, m-am gândit că aș vrea să adopt 
singură un copil. Dar apoi a murit tatăl meu, iar el era singura 
persoană care ar fi putut garanta cu adevărat pentru mine. Și nu 
credeam că mai merit un copil, așa că, de fapt, nu am aplicat 
niciodată. 

Să o spun altcuiva, cu voce tare, ar trebui să mă facă să mă 
simt jalnic. Dar e ca și cum mi-a fost luată de pe umeri o povară 
pe care nu știam că o port. 

— Uită-te la ultima pagină. 

El mă ascultă, apoi își îndreaptă ochii spre mine. Faţa îi este 
palidă. 

— „Nu o poţi proteja”. Seamănă foarte mult cu amenințările 
pe care obișnuia Donna să le scrie în acele scrisori pe care i le-a 
trimis lui Nicole ani de zile. „Ar fi trebuit să o protejezi”. 

Ben aruncă cererea pe canapea, o așază pe Quinn pe 
genunchi și îi ia capul în palme. 

— Asta e o nebunie. 

Își freacă cu putere fruntea. 

— Nu pot să înțeleg în ce fel ești implicată în toate astea, 
Morgan. 


VP - 145 


— Mi-aș dori să cunosc toate răspunsurile, îi răspund. Poate 
cineva vrea să ne îndoim unul de celălalt. Tot ce știu este că 
vreau ca fetița să fie în siguranţă. 

El mă privește cu ochii larg deschişi, obosiţi. 

— Asta e tot ce vreau și eu. 

Mă hotărăsc să îi spun puţin mai mult. 

— Avocata mea mi-a trimis o înregistrare video de pe 
YouTube, făcută de un bărbat la Grand/State, înainte ca Nicole 
să... 

Faţa lui Ben devine pământie. 

— Moartea lui Nicole este pe YouTube? 

Îmi dau seama prea târziu cât de îngrozitoare trebuie să fie 
pentru el această informație. 

— A fost retrasă. Îmi pare rău. Nu am vrut să... 

— Nu vreau să o văd. Niciodată. 

Nici eu nu îmi doresc ca el să o vizioneze. Ar putea să vadă 
ceea ce Martinez crede că vede - posibilitatea că eu am împins- 
o pe Nicole. 

— Nu cred că Donna era pe peron, dar secretara lui Greg este 
roșcata care conduce un Prius albastru-închis. 

El se încruntă și își coboară privirea, protector, spre Quinn. 

— Secretara lui Greg? Ce legătură are ea cu asta? 

Îi povestesc despre încercarea de a discuta cu Greg la biroul 
lui și despre Melissa Jenkins așteptând afară în Prius-ul albastru- 
închis. Îmi ridic colanţii pentru a-i arăta tăietura de aproape opt 
centimetri de pe gambă. 

— Vrei să spui că secretara lui Greg a încercat să ne calce cu 
mașina, te-a urmărit, apoi a pătruns în casa mea și a lăsat o 
păpușă înfiorătoare în pătuţul copilului? _ 

O spune de parcă această posibilitate este ridicolă. Intr- 
adevăr sună absurd, dar nu avem alte piese ale acestui puzzle. 
Este limpede că lui Nicole i s-a întâmplat ceva groaznic, ceva 
care a determinat-o să scrie bilețelele pe care noi le-am văzut 
pe peretele din casa ei. 

— Poate cineva se joacă cu noi în același mod în care s-a jucat 
cu Nicole. 

— Dar de ce? 

Mângâie cu mâna capul lui Quinn. 

— Uite ce este, e târziu și trebuie să dorm dacă vreau să îmi 
revin. În momentul ăsta nici măcar nu pot să înțeleg ce se 


VP - 146 


întâmplă. Sunt obișnuit să fac nopţi albe, dar ultimele două 
nopți au fost... prea mult. Nu mă descurc cu poliţia venind aici 
chiar acum. Nu e ca și cum au de gând să ne ofere vreo 
protecţie. Nu au făcut nimic pentru noi, decât să ne întărâte 
unul împotriva celuilalt. 

— Știu. 

Pentru o secundă, mă întreb dacă Martinez îl suspectează pe 
Ben, dar nu o spun. In momentul ăsta suntem chiar deasupra 
liniei de plutire. 

— O voi suna pe Martinez mâine-dimineaţă la prima oră și îi 
voi povesti totul. Nu cred că ar trebui să te găsească aici, dar nu 
cred că ar trebui să te duci acasă. Nu îţi dorești să fii din nou 
urmărită. Poţi să rămâi aici, dacă vrei. 

Obrajii i se înroșesc. 

Și ai mei. Nu vreau să mă întorc în apartamentul meu acum. 
Nu mă simt în siguranţă. Dar ce va crede Martinez dacă mă va 
găsi mâine aici? Imi dau seama că poate exact asta vrea 
persoana care i-a trimis lui Ben fotografia - ca Martinez să mă 
găsească acasă la Ben. Dar este la fel de posibil ca cineva să fie 
acolo în întuneric, așteptându-mă să intru în mașină, 
pregătindu-se de atac. Mă cuprinde un val de oboseală și iau o 
decizie, sperând că este cea corectă. 

— Rămân peste noapte. Voi pleca când mă voi trezi. 

El încuviinţează, apoi se îndreaptă spre hol și revine cu o 
pătură albă simplă și cu o pernă. 

— Astea sunt bune? 

— Mulţumesc. Este perfect. 

Le aruncă pe canapea și îmi oferă un zâmbet trist, forțat. 

— Toate astea sunt atât de nebunești. Am încuiat toate ușile 
și am setat alarma. Încearcă să dormi puţin. 

— Și tu, spun, și aştept până ce el și Quinn merg la etaj. Abia 
atunci mă prăbușesc pe pernă. Imi trag pătura până la bărbie și 
cad într-un somn adânc, fără vise. 

Când deschid ochii, la început nu sunt sigură unde sunt. 
Privesc prin livingul bej. Casa lui Ben. Amenințarea strecurată pe 
sub ușa mea. E-mailul trimis lui Ben. Păpușa. 

Mă ridic și îmi șterg urmele lăsate de somn pe ochi. Îmi simt 
gura încărcată și nici măcar nu am o periuţă de dinţi. Aud 
zdrăngănitul farfuriilor și gânguritul lui Quinn venind dinspre 
bucătărie. Simt miros de cafea. Stomacul mi se revoltă. 


VP - 147 


Împăturesc frumos pătura și o așez la capătul canapelei, apoi 
fac o oprire scurtă în baia pe care o găsesc lângă ușa din faţă. 
Urinez, apoi îmi stropesc fața cu apă rece, îmi strâng părul într-o 
coadă mică, și sunt pe cale să ies când aud o bătaie în ușa din 
față. 

îngheţ. 

Fără zgomot, întredeschid ușa băii și îl văd pe Ben lăsând un 
bărbat să intre în vestibul. 

Este Greg Markham. 

Acesta spune: 

— AȘ dori să îmi iau fiica înapoi. 

Și privesc neajutorată în timp ce tatăl lui Quinn o ia pe 
aceasta din brațele lui Ben. 


VP - 148 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU 


NICOLE 
înainte 


În cele din urmă Tessa plecă, mulţumită de promisiunea lui 
Nicole de a se întoarce la Breathe pe 7 august, și oferindu-se să 
revină mai târziu, cu cina. După ce îi schimbă scutecul lui Quinn, 
Nicole își surprinse reflexia în oglinda din vestibul. Stomacul i se 
lăsase, iar obrajii îi erau acoperiţi de o erupție de coșuri roșii, 
inflamate. Ura persoana care devenise. Când culcase trupul rece 
al Amandei pe podea, Nicole își dorise să moară și ea. Dar 
înţelesese în timpul acelui prim atac de panică din camera 
copilului că frica pe care o simţise când nu putuse respira era 
dovada a cât de mult voia de fapt să trăiască. 

Acum trăia pentru Quinn. Dar o mamă îngrozită, paranoică, și 
casa aceea - care părea mai mult o închisoare - nu îi asigurau 
fiicei sale o viaţă bună. Avea o săptămână până să se întoarcă la 
Breathe. Trebuia făcut ceva. 

Nicole o instală pe Quinn în marsupiu, merse în living își luă 
computerul de pe măsuța de cafea. Il puse pe masa mare de 
mahon, acoperită de lavetele pe care le folosea pentru a o 
șterge pe Quinn, și o curăţă cu șerveţele. Se așeză pe un scaun 
îmbrăcat cu pluș de culoarea fildeșului. Deschizând calculatorul, 
apăsă butonul de pornire. Se rugă ca Google să deţină toate 
răspunsurile. 

Făcu click pe simptomele depresiei postnatale: 
hipersensibilitate, plâns continuu, anxietate, îngrijorare, 
deznădejde, vinovăţie. Da, suferea de fiecare dintre acestea. 
Poate Tessa avea dreptate. Poate că acolo va găsi ajutor. 

Când o privi pe Quinn, fetiţa îi zâmbi. 

— O să rezolv asta, iubito! Mămica ta are de gând să îndrepte 
lucrurile. 


VP - 149 


Quinn își îndesă pumnii în gură și o privi. Nicole căută pe 
forumurile PPD?!. Aproape toate femeile care făcuseră postări 
menţionaseră că nu se atașaseră de copiii lor și că le era foarte 
greu să găsească un moment pentru ele. Dar acestea nu erau 
experienţe la care se putea raporta. Nicole dorea ca fetița să fie 
mereu cu ea; se simţea legată de Quinn ca de nimeni altcineva 
din lume. 

Tastă „paranoia” în bara de căutare. Primul link care îi apăru 
fu un alt tip de problemă postnatală: psihoza. Ar fi putut fi vorba 
despre psihoză? Cu o mână care tremura, Nicole căută 
simptomele. Era posibil, dar și zadarnic. Cum ar fi putut spune 
cuiva că era psihotică? Quinn ar fi fost luată de lângă ea. Nimic 
și nimeni nu o putea ajuta. Nu va reuși niciodată să se întoarcă 
la Breathe. Va pierde totul. 

Își puse degetul deasupra butonului de oprire, dar înainte de 
a-l apăsa, văzu un link spre Maybe Mommy?, un forum 
comunitar pentru femeile care își doreau copii, dar nu îi puteau 
avea. Lui Nicole i se opri respiraţia. Ce cumplit trebuie să fie să 
îți dorești ceva atât de mult și să nu poţi să îl obţii. Incepu să 
citească, mângâind smocurile fine de păr ale lui Quinn. 


Am pierdut trei sarcini. Cum aș mai putea trece din nou 
prin această pierdere? 


Am încercat timp de șapte ani să am un copil. După patru 
proceduri de fertilizare in vitro eșuate, sunt gata să renunt. 

Rugaţi-vă pentru copii, vă implor! Am început să iau din 
nou Clomid și mă pregătesc pentru a doua procedură de 
fertilizare in vitro! 

Voi primi vreodată ceea ce îmi doresc? 


Nicole simţi tristețe în fața durerii acestor femei. Pentru ea 
fusese atât de ușor să rămână însărcinată. Nici măcar nu o 
planificase. 

Erau sute de postări pe Maybe Mommy. Dar una în special 
ieșea în evidenţă, a cuiva care își zicea Morocănoasa din 
Chicago. 


Voi primi vreodată ceea ce îmi doresc? 


21 PPD (Posptartum Depression) - depresie postnatală (n.tr.). 
22 Mayby Mommy - posibile mămici (n.tr.). 


VP - 150 


A 43-a mea zi de naștere tocmai a trecut și încă nu am 
copii. l-ar încredința o agenţie de adopţii un copil unei femei 
singure? Știu că îi pot oferi totul unui copil: iubire, căldură și 
siguranţă. Imi doresc atât de mult un copil. Voi avea 
vreodată unul? 


Morocănoasa din Chicago merita un copil. Ce importanţă avea 
faptul că nu erau doi părinţi? Quinn avea doi părinţi, unul căruia 
îi păsa doar de el însuși și unul care nu se simţea deloc bine. 
Lacrimi căzură pe tastatură, iar Nicole nu era sigură dacă 
plângea de mila sa sau a acelor femei fără copii. 

Se uită peste niște postări mai vechi pe forum ale 
Morocănoasei, toate datate în aceeași perioadă de trei zile, cu 
șase luni înainte. Ceva la postările ei părea atât de sincer, atât 
de credibil. Această femeie era o văduvă al cărei bărbat făcuse 
ceva foarte rău. Ea nu explicase ce anume, dar era limpede că 
se simţea responsabilă pentru greșelile lui și că tot ce își dorea 
pe lume era șansa de a-și putea revărsa iubirea asupra unui 
copil. Și locuia acolo, chiar în Chicago. 

O cuprinse entuziasmul, un sentiment despre care Nicole 
aproape uitase că există, încălzind-o brusc. 

Exista o iconiţă cu ajutorul căreia puteai trimite un mesaj 
privat celei care postase. 

Nicole făcu clic pe Morocănoasa din Chicago și începu să îi 
scrie. 


VP - 151 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI 


MORGAN 


Sunt șocată. Încă privesc prin ușa întredeschisă ceea ce se 
întâmplă. Îl văd pe Greg cum o îmbrățișează stângaci pe Quinn 
în timp ce ea plânge, iar pe faţa lui trec cu rapiditate diferite 
emoţii: uimire, frică și resemnare. Dar emoția pe care nu o văd 
este iubirea. lar asta îmi sfâșie inima. 

les afară din baie, și amândoi bărbaţii se întorc spre mine. 

Greg pare surprins. 

— Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că ai pe cineva aici. Nu 
știam că te... întâlnești cu cineva. 

— Nu mă întâlnesc cu nimeni, spune Ben. 

— Bine. Atunci, cine ești tu? mă întreabă Greg, cu un ton 
dezaprobator. 

— Sunt... o prietenă. Morgan Kincaid. 

Întind mâna pentru a o strânge pe a lui. 

Dar el nu are cum să îmi răspundă la salut deoarece nu poate 
să o ţină pe Quinn, de parcă nu ar ști deloc cum se ține un 
bebeluș. Observ cum în ochii săi apar semne că m-ar 
recunoaște. 

— Așteaptă. Morgan Kincaid? Ultima persoană care a vorbit cu 
soția mea? Femeia care i-a luat-o pe Quinn la Grand/State? 

— Nici măcar nu o cunoșteam pe soţia ta. Nu știu care este 
conexiunea dintre noi două. 

El mă privește din nou, făcând eforturi să mă recunoască, dar 
fără niciun rezultat. 

Apoi se întoarce spre Ben. 

— Nu am știut că Nicole ar putea face vreodată ceva de genul 
ăsta. 

Tușește și ochii i se umplu de lacrimi. Dar expresia aceea 
dispare într-o secundă. Brusc pe faţă i se aşterne furia. 

— Detectivul mi-a povestit despre soţul tău și despre toţi banii 
pe care i-a furat. Pe care i-aţi furat împreună. Te-ai apropiat de 
soția mea pentru a-i lua banii? 


VP - 152 


Apoi, ca la un Lego, piesele încep să se așeze la locul lor. 
Martinez subliniase că oricine avea custodia lui Quinn avea 
acces la banii fetiţei. Nicole nu își dorise ca această persoană să 
fie Greg sau Ben. 

Nu îi răspund. Greg se întoarce din nou spre Ben. 

— Îţi mulțumesc pentru că ai avut grijă de Quinn. Eu am fost o 
epavă, după cum îţi poţi imagina. Nu pot să cred că Nicole chiar 
s-a dus. 

Are cercuri negre sub ochi și un strat subţire de barbă îi 
acoperă maxilarul. Poate că am greșit. Pare a fi îndurerat. 

Și Ben observă asta, deoarece spune: 

— Îmi pare rău pentru Nicole, Greg. 

— Și mie îmi pare rău. 

Vocea i se frânge. 

Niciunul din cei doi bărbaţi nu se simte în largul lui. Formează 
o familie, dar pare că nu se cunosc unul pe celălalt. 

Ben întinde mâna și o atinge pe Quinn pe spate. 

— Am avut grijă de ea cât de bine am putut. 

Greg încuviinţează, ţinând-o pe Quinn la o mică distanţă de el, 
de parcă îi este frică să se apropie prea mult. Nu sunt sigură 
dacă a observat măcar că ea a adormit. 

— Nu îmi dau seama cât de multe știi despre Nicole înainte... 

Își privește mâna, pe care nu poartă o verighetă. 

— Nicole s-a schimbat atât de mult după nașterea lui Quinn 
încât nu o mai recunoșteam. A refuzat să mă lase să o ajut. A 
decăzut, iar eu am plecat. Nu am putut trăi cu paranoia ei. Dar 
am iubit-o, și nu mi-am dorit niciodată să i se întâmple ceva rău. 

Colţurile gurii lui Greg se lasă în jos, de parcă ar fi îngreunate 
de regret. Pe vremuri mă mândream cu faptul că eram capabilă 
să judec corect familiile pe care le-am consiliat. Când un copil 
spunea că se simţea bine, că nu avea nimic, dar nu oferea nicio 
informaţie, știam să cercetez mai adânc. Dar în acest moment, 
nu am nicio idee ce e real și ce nu. Tot ce știu este că acum e 
momentul meu. 

— l-ai cerut secretarei tale să mă urmărească? îl întreb. 
Conduce un Prius. Cineva a încercat să ne omoare. Înţelegi? 

Spre surprinderea mea, Greg râde. 

— De ce i-aș cere Melissei să te urmărească? Din ce mi-a 
spus, tu ai ameninţat-o. Și ce cauţi aici, încurcată cu fratele lui 


VP - 153 


Nicole, dacă susţii că ești străină de toate astea? Cine ești, de 
fapt? Nici măcar nu te cunoaștem. 

Ben își încrucișează brațele pe piept. 

— Uite ce e, Greg. Chiar nu cred că Morgan are vreo legătură 
cu asta. Amândoi am fost hărțuiţi și s-a întâmplat ceva foarte 
ciudat. O iubesc pe Quinn. Sunt îngrijorat pentru siguranţa ei. 

Mă uit la Ben, sperând că poate să vadă cât de mult înseamnă 
pentru mine faptul că îmi ia apărarea. 

Faţa lui Greg devine roșie. 

— Ben, ești orb? 

Arată cu bărbia spre mine. 

— Ce face femeia asta aici? Concentrează-ţi atenţia pe asta. 
Quinn va fi bine. O să am ea grijă. 

Vocea lui Ben devine mai puternică: 

— Credem că Nicole ar fi putut fi în pericol. Le-a menţionat 
vreodată pe Donna și Amanda Taylor? 

Greg scutură din cap. 

— Nu am auzit-o niciodată pronunţând niciunul din aceste 
două nume. Cine sunt? 

Apoi continuă de parcă nu ar fi pus niciodată întrebarea. 

— Nicole era cea mai ambițioasă și mai neobosită persoană 
pe care am cunoscut-o. Dar din momentul în care s-a născut 
Quinn, ea... s-a pierdut. 

— Cum ai putut să o părăsești astfel? O proaspătă mamă, 
suferindă, și propria ta fiică nou-născută? întreabă Ben, venind 
alături de mine. 

— Tu mă întrebi pe mine cum am putut să o părăsesc? Dar tu 
unde ai fost, Ben, toată viaţa ei? 

Ben arată de parcă tocmai a fost lovit cu pumnul în stomac. 

— Cred că trebuie să ne împăcăm cu ideea că Nicole a sărit în 
faţa metroului. Era deprimată, avea tendinţe de suicid. Și care 
este motivul pentru care ești așa prietenos cu o persoană 
complet străină, care era din întâmplare pe peron în acel 
moment? De ce se află ea în această casă, cu fiica mea? Ce 
vrea cu adevărat? 

Furia clocotește în mine, dar de dragul lui Quinn, îmi 
temperez emoția. 

— Domnule Markham, trebuie să afli că se petrec lucruri 
foarte ciudate. 

Il urmăresc cu atenţie. 


VP - 154 


— Quinn este în pericol. S-ar putea să fii și tu. 

Greg se apleacă spre mine. 

— Mă ameninţi? 

— Nu! strig, prea tare. Îţi spun că cineva vrea să ne facă rău 
mie, lui Ben și lui Quinn. 

Quinn se trezește brusc. Plânge atât de tare că aproape se 
îneacă, zbătându-se frenetic în brațele tatălui său. Greg e 
neîndemânatic cu ea. Nu are nicio idee cum să își liniștească 
copilul. Este dureros de privit. 

— Nu vreau să o mai văd vreodată pe această femeie în 
preajma copilului meu. Sunt tatăl lui Quinn. Îmi aparţine. Am 
închiriat o casă pe North Astor Street și vom locui acolo. 

Obrajii lui Ben sunt în flăcări, dar nu spune nimic. Știu că nu 
pot împiedica asta. Dacă aș face-o, nu ar ajuta pe niciunul dintre 
noi. 

O privesc pe Quinn, încercând să îmi întipăresc în memorie 
smocurile ei fine de păr, ochii albaștri și obrajii catifelaţi. 

Greg deschide ușa. Ben îl conduce afară. Mă îndrept spre 
fereastra firidei din living și arunc o privire afară, unde îl văd pe 
Greg instalând-o pe Quinn într-un BMW roșu. 

Și atunci o observ. Roșcata. Este Melissa Jenkins. Pe locul 
pasagerului. 


VP - 155 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE 


NICOLE 
înainte 


Debusolată și confuză: Îmi pare rău pentru tot ce ai 
îndurat. 


Nicole expedie mesajul. 

Câteva minute mai târziu auzi sunetul care o atenţiona că 
primise un mesaj nou. 

Stomacul lui Nicole se strânse, cu un amestec de teamă și 
euforie. Cu degetele tremurând, deschise mesajul. 


Morocănoasa din Chicago: Mulţumesc. Aș dori să pot 
șterge trecutul. Ai simţit vreodată asta? 


Nicole își ţinu respiraţia. Da, simțea asta în orice minut al 
fiecărei zile de când murise Amanda. 


Debusolată și confuză: Mereu. Eu... 


Încetă să mai tasteze. Cât de mult îi putea spune acestei 
străine? Șterse ceea ce scrisese. Apoi tastă din nou. 


Debusolată și confuză: Este un sentiment îngrozitor când 
oamenii te acuză de ceva ce nu ai vrut sau nu ai planificat 
niciodată să se întâmple. Ce s-a întâmplat cu soțul tău? Imi 
pare rău, apropo. Pentru pierderea pe care ai suferit-o. 


Morocănoasa din Chicago: Nu vreau să vorbesc despre 
asta. Incerc să merg mai departe. Să îmi fac o viaţă nouă. 
să fiu fericită din nou. Cred că un copil mi-ar oferi un scop 
în viață. 

Debusolată și confuză: Mi-aș dori să simt și eu la fel. Mă 
tem că nu voi mai fi niciodată fericită. Sunt speriată tot 
timpul. Și nu există nimeni cu care să pot să vorbesc despre 
ceea ce simt. 


VP - 156 


Morocănoasa din Chicago: Sunt aici dacă simţi nevoia să 
vorbeşti. Este greu atunci când nu poţi vorbi cu persoanele 
din viaţa ta. Și știu ce înseamnă să fii mereu speriată. Chiar 
știu. 


Lui Nicole îi luă puţin timp până identifică sentimentul din 
pieptul său. Nu era anxietate sau frică. Era eliberarea care apare 
dintr-o conexiune instantanee cu o altă persoană. Această 
anonimă din Chicago o ajuta deja să își revină. Deci nu putea fi 
vorba de psihoză. Avea nevoie doar de puţin ajutor. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă, iar telefonul o atenţionă că 
primise un mesaj de la Tessa. 


M-am întors! 


La naiba. Nicole nu-i putea spune că îi trimitea mesaje unei 
femei complet străine, care, în acel moment, o înțelegea mai 
bine decât Tessa. Nu ar fi putut niciodată să o rănească astfel. 
Închise computerul și merse să îi deschidă ușa. 

Tessa ţinea în mâini două sacoșe și un zâmbet larg îi lumina 
faţa. 

— Am adus cina și niște vești bune. 

O privi pe Nicole. 

— Arăţi un pic mai bine. Ai puţină culoare în obraji. Nicole 
încuviinţă, iar Tessa închise ușa în spatele ei. 

— Cred că faptul că am solicitat mai mult timp până va trebui 
să mă întorc la Breathe m-a eliberat de o mare parte de stres, 
spuse Nicole și o urmă pe Tessa în bucătărie. Quinn era în 
marsupiu, mâinile sale micuţe jucându-se cu faţa mamei ei. 

Tessa lăsă plasele pe masa din bucătărie, puse ceainicul pe 
foc și se sprijini de dulap. 

— Deci, i-am spus Lucindei despre cererea ta de concediu. Nu 
a fost fericită că te vei întoarce pe șapte. 

Nicole se simți iritată. Tessa nu putea să înțeleagă că ea 
făcea eforturi pentru a se simţi mai bine? Și că adăugarea unui 
stres suplimentar nu o ajuta? 

— Mulţumesc, Tess. Voi vorbi chiar eu cu ea, mâine. Dar ai 
spus că ai vești bune. 

Tessa se îndepărtă de dulap și întinse mâinile după Quinn. 
Nicole i-o lăsă, chiar dacă nu voia cu adevărat să o facă. 

Tessa sărută năsucul lui Quinn. 


VP - 157 


— Am. Lucrez în acest moment cu un amestec de uleiuri, 
pentru o linie care se va adresa proaspetelor mame. Ar fi trebuit 
să mă gândesc la asta imediat, dar, cu tine plecată, a fost foarte 
aglomerat. 

Nicole simţi că îi arde fața din cauza rușinii. Neputinţa ei de a- 
și îndeplini îndatoririle îi afecta pe toți. 

Tessa spuse: 

— Nu te învinovăţesc. Trebuie să ai grijă de tine, pentru a 
putea avea grijă de Quinn. În fine, lavanda, iasomia, ylang- 
ylang*-ul, lemnul de santal, bergamotul și trandafirii pot 
diminua simptomele depresiei postnatale. Este o problemă 
frecventă cu care se confruntă noile mame, și cred că s-ar vinde 
foarte bine. Lucindei îi place ideea. Apoi mi-am dat seama de 
altceva. 

Dacă s-ar putea vindeca doar cu un nou ulei... Însă acum că o 
găsise pe Morocănoasa din Chicago, cel puţin avea pe cineva cu 
care să vorbească. Dacă Nicole ar fi putut reveni la computer, s- 
ar fi simţit mai bine și ar reuși să se întoarcă la Breathe. Dar mai 
întâi trebuia ca Tessa să plece. 

— Nicki, mă asculţi? Este important. 

Se concentră asupra prietenei sale, persoana care făcuse atât 
de multe pentru ea. Nu era corect față de Tessa. 

— Da. Imi cer scuze. 

Tessa schimbă poziţia lui Quinn, astfel încât aceasta era acum 
cu faţa la mama sa. 

— Dacă poţi obţine un diagnostic oficial de boală mintală, 
totul se va rezolva. Ai putea continua cu handicap pe termen 
scurt, în conformitate cu Legea federală a familiei și a 
concediului medical. lar Consiliul Director nu te-ar putea 
concedia sau înlocui, legal. Dacă membrii Consiliului ar ști că 
folosești yoga și aromaterapia împreună cu medicamentele 
pentru a combate o boală mintală, și dacă te întorci la firmă 
sănătoasă și puternică, ar putea fi chiar o publicitate 
extraordinară pentru Breathe. 

Să recunoască faptul că are o boală mintală? Înnebunise 
Tessa? Cum de nu putea să vadă ceea ce era evident - că un 
asemenea diagnostic îi punea în pericol custodia lui Quinn. Nu, 
ea se simţea bine. Se va descurca în felul său. Da, era puţin 


23 ylang-ylang - uleiul esenţial de ylang-ylang reduce stările tensionate și stresul; 
stimulează gândirea pozitivă și starea de bine (nitr.). 


VP - 158 


instabilă emoţional în ultima vreme, dar avea motive întemeiate 
- cineva îi dorea moartea lui Quinn. 

Își smulse fiica din braţele lui Tessa. 

— Nu am de gând să îmi iau concediu pentru handicap și nu 
merg la doctor. Am dat totul companiei. Tot ceea ce cer sunt 
câteva zile în plus. Măcar atâta să facă. 

— Nicole, nu este o rușine să suferi de depresie, nu-i așa? 
Asta le spunem mereu celor care ne urmăresc. Despre asta este 
Breathe. Acceptarea faptului că avem nevoie de ajutor și 
găsirea căii spre însănătoșire. De ce ești atât de speriată? 

„Dacă ţi-aș putea spune”, se gândi Nicole. Dar știa că nu ar fi 
crezut-o. 

— În primul rând, din cauza lui Greg, spuse. 

Ceea ce era adevărat, sau cel puţin era o parte a adevărului. 

— Mă tem că dacă aș fi diagnosticată cu depresie postnatală, 
Greg se va folosi de asta pentru a mi-o lua pe Quinn. 

Tessa ridică o sprânceană. Cu siguranţă, nu credea că acest 
lucru era posibil. 

— Nu a văzut-o pe Quinn de săptămâni întregi. 

Ceainicul șuieră, iar ea se ridică, turnând două căni de ceai de 
eucalipt. 

— Uite ce e, nu vreau să te presez să faci ceva cu care nu ești 
de acord. Vreau doar să știi că ţin la tine și sunt îngrijorată. 

Nicole avu imediat remușcări. Preocuparea Tessei era 
întemeiată. 

— Am nevoie doar de puţin timp să clarific lucrurile, înţelegi? 
Îți promit. În curând totul va fi bine. 

Tessa îi aduse o cană de ceai. Ea luă o înghiţitură, fără poftă. 
Era fierbinte, și sări de pe scaun. 

— Chiar trebuie să o suni pe Lucinda, spuse Tessa, pe un ton 
ciudat de dur. 

— O voi suna, zise Nicole. Mâine. 

Tessa își duse la buze propria cană de ceai și luă o înghiţitură. 
Apoi îi zâmbi cu calm lui Nicole. 

* 

În următoarele câteva zile, totuși, în loc să o sune pe Tessa 
sau pe Lucinda, ea îi trimise mesaje Morocănoasei. Pe lângă 
momentele când îi făcea baie lui Quinn, care iubea apa, sau cele 
când o legăna în braţe pentru a adormi, Morocănoasa din 
Chicago era atracţia principală a vieţii lui Nicole. 


VP - 159 


Se apropiaseră datorită pierderilor suferite, a sentimentului 
de vinovăţie din trecutul lor. Nicole nu îi povesti despre Amanda 
și Donna, pentru că nu le putea scrie numele, dar vorbiră despre 
părinţi. Tatăl Morocănoasei decedase de curând, iar ea se 
înstrăinase de mama sa. Nicole nu vru să vorbească despre 
modul în care muriseră părinţii săi, dar înțelegea durerea 
pricinuită de pierderea acestora. Conversaţiile lor deveneau din 
ce în ce mai personale. Mama Morocănoasei avea multe 
trăsături comune cu tatăl lui Nicole - modul în care își exprimau 
părerile, reproșurile și o lipsă totală de înţelegere a ceea ce 
copiii lor erau cu adevărat. În cele din urmă, Morocâănoasa 
mărturisi că soțul ei fusese un infractor care îi escrocase pe 
oameni și apoi se sinucisese. Nicole simțea atât de multă 
simpatie pentru această femeie. Morocănoasa era asistent 
social la un adăpost pentru femeile abuzate și copiii acestora. 
Făcea atât de mult bine și totuși era singură. 

Simţea că erau prietene. Prietene adevărate, care se 
întâlniseră într-un spaţiu virtual. Care se acceptaseră una pe 
cealaltă. 


Morocănoasa din Chicago: Cred că ești singura persoană 
cu care pot să vorbesc cu adevărat în ultima vreme. 


Debusolată și confuză: Și eu simt la fel. 


lar Nicole voia mai mult. Quinn era așezată confortabil în 
marsupiu, iar ea își împleti degetele sprijinindu-și bărbia pe ele 
și își închise ochii pentru un moment. Apoi tastă. 


Debusolată și confuză: Care este numele tău real? 


Așteptă sa vadă cele trei puncte care o anunțau că 
Morocănoasa din Chicago tasta un mesaj. Nimic. Mută mouse-ul 
pe numele de utilizator al femeii. Era offline. 

— Te rog întoarce-te, șopti către monitor. 

Așteptă, neliniștită. Dar Morocănoasa nu îi răspunse. 

Nicole tânji după sentimentul plăcut pe care i-l oferea 
aceasta. După bunătatea și puterea ei de înțelegere. Işi dorea să 
o găsească și să discute faţă în faţă. Voia să știe ce fel de 
persoană era cu adevărat. 


VP - 160 


Pe baza informaţiilor pe care i le oferise Morocănoasa, Nicole 
căută pe Internet articole de ziar, editoriale, orice ar fi putut-o 
conduce în direcția corectă. Căută adăposturi, și încercă chiar și 
pe forumurile de adopţii. Tastă: „bărbat; soţie asistent social; 
Chicago; fraudă; sinucidere” și găsi ceva. 


Managerul unui fond de investiţii Ryan Galloway găsit mort, 
după ce s-a sinucis. 


Articolul punea accent pe delapidare și pe moartea lui bruscă, 
tragică, cu un an și jumătate în urmă. Linia de jos preciza: 


Și-a lăsat în urmă soţia, asistentul social Morgan Kincaid. Nu 
au copii. 


Morgan Kincaid. Era cu adevărat femeia față de care Nicole se 
simțea atât de apropiată? Faţă de care simţea o legătură 
instantanee, profundă? 

Nicole își amintea cazul. Unii dintre foștii membri ai consiliului 
de administraţie de la Breathe își investiseră acţiunile în fondul 
speculativ al lui Ryan Galloway și pierduseră totul. Tastă 
„Morgan Kincaid; asistent social”. Nu găsi nimic. Continuă să 
caute până când găsi un titlu răutăcios în Chicago-at-Large. 


Morgan Kincaid, complice în cazul suspiciunii de fraudă, 
scoasă din casa ei imensă din Gold Coast 


Erau fotografii ale unei clădiri maro, dărăpănată, de pe North 
Sheridan Road, și o poză cu Morgan ţinându-și capul aplecat în 
timp ce intra pe ușile din faţă. Avea umerii căzuţi, iar spatele îi 
era încovoiat de parcă încerca să treacă neobservată. 

Morgan chiar pierduse totul. Nicole înţelegea. 

Quinn începu să sugă pe umărul său. 

— O, dragă, îmi pare rău. Te hrănesc imediat. După care voi 
face ca totul să fie mai bine pentru tine. Mămica ta va face ca 
totul să fie bine. 

Vărsă laptele praf pe masă înainte de a turna într-o sticlă o 
cantitate suficientă pentru a o mulțumi pe fiica sa, care înghiţi 
cu lăcomie. 

Nicole o ţinu strâns. 

— Te iubesc, puiule. 


VP - 161 


Auzi voci: 

Ce ai făcut? 

Ești atât de iresponsabilă. 

Își clătină capul înainte și înapoi pentru a le alunga. Se gândi 
la mesajele lui Morgan. O întâmplare fericită. Soarta. 

Nicole intră în cămară și adăugă noi bilețele pe perete, 
devenit acum un ameţitor tablou purpuriu. 


Adăpost. văduvă. Morgan Kincaid. Ajută-mă. 


Nicole simţea nevoia să comunice. Aveau o legătură 
profundă. Dacă ar fi putut vorbi cu Morgan față în față, 
destăinuindu-se singurei persoane care ar putea-o înțelege, și-ar 
curăța chakra inimii?“ și ar fi mama pe care fiica ei o merita. 

Apoi Quinn ar fi cu adevărat în siguranță. lar Nicole ar fi, în 
sfârșit, eliberată. 


24 chakra inimii - centru energetic fundamental, aflat în zona inimii (n.tr.). 
VP - 162 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


MORGAN 


Nu pot să cred că am pierdut-o pe Quinn. De ce acum? Ce 
urmărește de fapt Greg? Și cât de mult pot avea încredere în 
Ben? Aceste gânduri mi se învârt în minte în timp ce el merge să 
se așeze pe canapeaua din living, faţa lui fiind un tablou al 
suferinței. 

Mă duc și eu acolo și mă așez cu mare grijă lângă el. 

— Ben? 

Mă privește. 

— Deci, asta a fost tot. Nu voi mai avea șansa să o iau pe 
Quinn înapoi de la Greg, iar tu cu siguranţă nu poţi. Eşti 
suspectată de poliție. 

Işi scoate telefonul din buzunar, și înainte să îl pot întreba pe 
cine sună, aud pe fir vocea răgușită a lui Martinez. 

— Greg tocmai a luat-o pe Quinn. Cred că i-ar fi putut face 
ceva surorii mele. Nu am avut niciodată încredere în el. 

Intre ei are loc un dialog. Nu disting tot ce spune ea, dare 
limpede că nu e mulțumită când aude că sunt aici. 

— Știu că are toate drepturile asupra fiicei lui! Nu înţelegi)! 
Morgan a primit ameninţări. Amândoi am primit. lar tu nici 
măcar nu le iei în serios. Ne-au fost trimise... 

O aud pe Martinez vorbind, dar nu înţeleg cuvintele. Ben 
încearcă să o întrerupă, dar nu reușește. Apoi, brusc, închide și 
își îndepărtează telefonul de ureche. 

E galben la faţă. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? întreb. 

El aruncă telefonul pe podea. 

— Tocmai m-a acuzat că sunt amestecat în toate astea. 
Vorbea întruna despre faptul că ea consideră că este suspect că 
te-am lăsat să intri în casa mea, și apoi m-a acuzat că mă 
interesează banii surorii mele. 

Mă ridic. Nu știu ce să spun. 

— Ben, îmi pare atât de rău. 

Mă sfredelește cu privirea. 


VP - 163 


— Sora mea a murit, iar ea crede că îi vreau banii. 

Totul pare familiar, modul în care Martinez trage concluzii 
pripite, modul în care își lansează bănuielile, ca niște cuțite. 

— Știu cum te simţi, spun. 

— Da, bănuiesc că știi. 

Işi răsucește părul între degete. 

— Ştii care este partea cea mai rea? Am încercat să îi spun 
despre fotografie și despre bilet, și n-a vrut să asculte. Parcă nici 
nu voia să audă. Ceva nu este în regulă aici. Ceva nu e deloc, 
dar deloc bine. 

Imi fixez cu privirea genunchii. Nimic din toate astea nu mă 
surprinde. E ca un dâjă-vu, doar că, de data asta, văd cum i se 
întâmplă altcuiva. 

— Ben, spun. Melissa era în mașina lui Greg. Și poate că ea se 
află în spatele acestor lucruri. Doar că nu știm. Nimic nu se 
leagă. Dar există și biletul acesta, iar el pare să o indice pe 
Donna. Nu putem face prea multe pentru a o urmări pe Melissa 
- nu știm unde locuiește. Dar putem vorbi cu Donna, în 
persoană. Să o prindem cu garda jos. 

— Și să nu îi spunem lui Martinez? Morgan... 

— Uite ce e, ce avem de pierdut? Am pierdut-o pe Quinn. Cu 
siguranţă că eu sunt un suspect, și se pare că și tu ai putea fi. 
Martinez nu este de partea noastră. Suntem singurii care avem 
grijă de noi și de Quinn. 

Găsesc adresa consignaţiei ei online, și este de asemenea 
adresa la care locuiește, iar Ben o introduce în GPS. Apoi plecăm 
spre Kenosha, Wisconsin, care este cam la o oră și jumătate 
distanță. 

Ben și cu mine hotărâm să luăm mașina lui pentru că ar putea 
exista mai puţine șanse ca cineva să ne urmărească. Dacă într- 
adevăr Donna se află în spatele celor ce se întâmplă, toate 
acestea s-ar putea termina curând. Ori este așa, ori totul s-ar 
putea sfârși pentru noi. 

El verifică în mod constant în oglinda retrovizoare dacă în 
spatele nostru se află o roșcată, iar eu urmăresc același lucru în 
oglinda laterală. În timp ce Ben se concentrează la drum, am 
ocazia să mă uit mai bine la el. Este mai degrabă slab decât 
musculos. Mi-l imaginez un băiat slăbănog. Știu că se simte 
foarte vinovat în legătură cu Nicole, dar nu vorbește despre 
asta. Și nu vorbește nici despre Quinn. Niciunul din noi nu 


VP - 164 


deschide acest subiect. Dar amândoi suntem îngrijoraţi pentru 
ea. 

El deschide radioul, și las melodia Ye//ow a lui Coldplay să se 
reverse asupra mea, până când Ben vorbește. 

— Încă nu pot să cred că Martinez s-ar putea gândi că i-am 
făcut rău surorii mele, pentru bani. 

Oftez. 

— Este un motiv clasic, Ben. Știu din proprie experienţă cât de 
periculoși pot fi banii. Cât de departe poate merge cineva pentru 
a-i obţine. 

Mă ia prin surprindere când mă întreabă: 

— De ce te-ai căsătorit cu Ryan? 

Mă surprind la rândul meu, când îi răspund: 

— L-am iubit. Un răspuns simplu pentru o emoție foarte 
complexă. 

Îmi amintesc prima dată când i-am văzut zâmbetul aiurit și 
cât de tare m-am îndrăgostit. 

— Mama urma să iasă la pensie în doi ani, iar tata era 
instalator independent. Ea avea un salariu de infirmieră, așa că 
trebuiau să își gestioneze banii. Ryan era consilier financiar la 
banca noastră. El i-a ajutat, iar pe mine m-a ascultat. M-a 
fermecat, așa cum poate să o facă un bun sociopat. Pretindea 
că este interesat de slujba mea de asistent social, de pasiunea 
mea pentru comediile proaste. L-am ajutat să pună bazele 
fondului de investiții și fundaţiei mele. Am fost o proastă. 

— Sau ai avut încredere. 

— E același lucru. 

— Este? întreabă el. 

Zâmbesc, și îmi zâmbește și el. Este un bărbat foarte arătos. 
Un burlac, fără o fostă soţie sau copii. Fără prietenă sau prieten. 
Singur, așa cum sunt și eu. 

Îndrept din nou conversaţia către el. 

— De ce ești singur, Ben? 

El merge spre l-90 W/1-94 W, care ne va duce la Milwaukee/ 
Interstate 94. Își ţine ochii aţintiţi drept înainte. 

— Mi-am petrecut tot timpul la spital. Nu mi-a mai rămas timp 
și pentru o viaţă socială. 

— Îţi dorești o familie? 

Se uită la mine. 

— Tu încă îţi mai dorești? 


VP - 165 


— Îmi răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare? Interesant. 

Mă opresc, apoi mă hotărăsc să îi răspund cinstit. 

— Da, încă îmi mai doresc o familie. 

Mă simt bine când sunt în mașină cu Ben. Îmi place cu câtă 
răbdare le permite celorlalți șoferi să intre pe banda lui și cum 
își așteaptă rândul fără să se supere. 

La un semafor se întoarce spre mine, iar intensitatea privirii 
lui mă neliniștește. 

— Juri că nu i-ai făcut nimic lui Nicole? 

Încuviinţez. 

— Jur. Tu juri că nu îmi ascunzi nimic din ce ar trebui să știu? 

— Dacă aș ști ceva, ai fi prima care ar afla. 

Cuvintele lui Ben par adevărate, ca și cum ar începe să aibă 
încredere în mine. Și îmi dau seama că încep să simt ceva 
pentru el, ceva ce nici măcar nu pot să descriu în cuvinte. Dar 
dacă el nu este așa cum pare? Dacă voi cădea în altă capcană, 
este posibil să nu îmi mai revin niciodată. „Te rog fii atât de bun 
cum cred eu că ești”, mă rog în tăcere. 

Incepem să încetinim și suntem prinși într-un blocaj în trafic. 

— Chiar când făceam progrese, spune el. 

Apoi mă privește fix, cu o expresie serioasă. 

— Nu te cunosc prea bine, Morgan, dar am observat că îi pui 
pe ceilalţi înaintea ta. Așa făcea mereu mama. Îi făcea pe toți să 
se simtă bine, în siguranţă, să simtă că sunt iubiţi. Tu ai fost 
acolo când Nicole a avut nevoie de tine. Putea fi oricine, dar mă 
bucur că ai fost tu. 

Îmi zâmbește. 

— Ryan a fost un idiot. 

Râd, dar cu o urmă de tristețe. 

— Și eu am fost la fel. Încă mă mai întreb dacă l-aș fi putut 
salva, dacă mi-aș fi ascultat instinctul. 

— Nu poţi salva pe cineva care nu vrea să fie salvat. 

El scutură din cap, valuri întunecate de păr căzându-i pe ochi. 

— Ar trebui să îmi urmez propriul sfat. Și da, întotdeauna m- 
am gândit că voi avea o soţie și copii, dar programul meu e 
epuizant, iar femeile cu care m-am întâlnit au obosit să fie 
trezite în mijlocul nopţii de pager-ul meu. 

Îmi aruncă o privire. 

— Ți-e dor de el? 

Strâmb din nas. 


VP - 166 


— Este o întrebare la care e greu să răspunzi. Îmi lipsește 
bărbatul de care m-am îndrăgostit. Dar nu mi-e dor de cel care 
m-a lăsat să port povara infracţiunilor sale. 

Simt că mă înroșesc și sunt stânjenită. 

— Nu pot să cred că ţi-am spus toate acestea. 

— Și pe mine mă surprinde cât de apropiat am ajuns să fiu de 
tine. 

Își scarpină barba care începe să îi acopere maxilarul. 

— Nu prea înţeleg femeile. 

Se uită la mine rapid, apoi își întoarce privirea. Traficul devine 
mai lejer și ne reluăm drumul. 

Îmi pun mâinile în poală pentru că nu știu ce să fac cu ele. Aș 
dori să îi ating pielea caldă, dar nu pot. Nu vreau. 

— Crezi că Greg are grijă de Quinn? Cum se cuvine, vreau să 
spun. O hrănește suficient? O ţine în braţe când plânge? li 
respectă programul de somn? 

EI își încordează mâinile pe volan. 

— Nu cred că e genul care să aibă grijă de un copil. Dar este 
tatăl ei. Trebuie să aibă grijă de ea, nu-i așa? 

— Chiar sper să fie așa. 

Las să îmi scape un oftat care poartă în el toată durerea din 
lume. 

— Crezi că ai putea să îl suni? Să vezi ce face Quinn? 

— Da, desigur. M-am gândit deja că aș putea. Îl voi suna când 
ajungem. 

Se încruntă. 

— Ce vom face dacă o găsim pe Donna? Dacă este 
periculoasă? 

— Am un spray cu piper. 

El râde în hohote, iar eu simt fluturi în stomac. Închid ochii, 
fără să mă mai pot gândi la ceva. Sunt atât de obosită din cauza 
lipsei de somn, a stresului, a fricii din ultimele câteva zile încât 
nu îmi dau seama că adorm decât în momentul în care mașina 
se oprește și inerția mă aruncă în faţă. Îmi revin și observ o casă 
mică pe trei niveluri, cu profile albe de aluminiu, vizibilă printr- 
un pâlc de pini aflaţi la câţiva metri distanţă. 

— Asta este casa Donnei? 

Mă uit la ceasul de pe bordul mașinii. Este doar după-amiaza 
unei zile de weekend. Donna ar putea să nu fie acasă. Acum că 


VP - 167 


suntem aici, nu sunt sigură că îmi doresc să fie acasă. Sunt 
speriată. 

Ben dă din cap și își sprijină mâna pe mânerul portierei. 

— Mă bucur că te-ai odihnit puţin. 

— Eram atât de obosită. Îţi mulțumesc că m-ai lăsat să dorm. 

Urechile i se înroșesc. 

— Ești gata? 

Încuviinţez și ating spray-ul cu piper din geantă, întrebându- 
mă, nu pentru prima dată, cum a ajuns viaţa mea în acest 
punct. Îmi strâng degetele în jurul micului tub, și ne aventurăm 
pe aleea cu pietriș, unde este parcat un Chevy Impala negru. 
Înaintăm spre partea din faţă a casei, care aproape că se 
prăbușește, neîngrijită. Dacă mi s-ar întâmpla ceva, ar lupta Ben 
pentru Quinn? Cred că da. 

— O să vedem dacă este aici și o să vorbim cu ea, spune el. 

Îl urmez de-a lungul unei alei înguste de piatră care duce la o 
verandă a cărei vopsea gri este crăpată și se cojește. Glezna îmi 
mai este un pic inflamată, dar reușesc să merg ferm. Trei 
jardiniere portocalii pline cu flori în culori pastelate mai 
înveselesc puţin casa micuță și tristă. Cerul este atât de albastru 
și de liniștit, zona atât de idilică și de pașnică; nu se potrivesc 
deloc cu ritmul alert al bătăilor inimii mele. 

Ben se oprește. 

— Ar trebui să batem la ușă? 

Respir adânc și încuviinţez, chiar dacă sunt îngrozită. 
Ciocânitul lui răsună foarte tare pe această stradă liniștită, 
tăcută. Nu se întâmplă nimic. El bate din nou, și o voce firavă 
strigă: 

— Vin imediat! 

Așteptăm timp de două minute, amândoi privindu-ne unul pe 
celălalt, apoi ușa se deschide. Este ea, în carne și oase, Donna. 
E slabă și palidă. Nu pare deloc o ameninţare. Dar ceea ce iese 
în evidenţă este părul des, ondulat, roșu-aprins. Este zburlit și 
nepieptănat, neîngrijit. Ar putea fi femeia din Prius. 

Este foarte posibil. Dar nu pot asocia această femeie fragilă 
cu agresoarea care ne-a pus viețile în pericol. 

Mâinile Donnei tremură pe tocul ușii. Deschide gura, dar nu 
scoate niciun cuvânt. 

Ben stă nemișcat. Pășesc înainte încet, să nu o sperii. 


VP - 168 


— Doamnă Taylor. Sunt Morgan Kincaid. Și, desigur, vi-l 
amintiţi pe Ben, cu toate că a trecut ceva timp. 

Ei se uită unul la celălalt. 

— Eşti fratele lui Nicole. Cel care a venit să o ia după ce ea... 
după ce a murit Amanda. 

— Da, răspunde el, apoi își coboară privirea în pământ. 

— Ben și cu mine doream să vă punem câteva întrebări, dacă 
nu vă deranjează. 

Ea tremură în fața mea, de parcă o sperii. 

— De ce sunteți aici? întreabă, ducându-și mâna la gât. Ești 
reporter? 

Își pune pe buze degetele care îi tremură și îl privește din nou 
pe Ben. Ochii i se umplu de lacrimi. 

Inainte să pot spune altceva, ea face o mișcare pentru a 
închide, dar îmi pun piciorul în tocul ușii. Și rostesc: 

— Așteaptă! Te rog! Vrem doar să vorbim cu tine. Un copil 
este în pericol. 

Funcţionează. Simt că presiunea ușii pe piciorul meu slăbește. 
Ea o deschide și rămâne în faţa noastră, agitată și nedumerită, 
dar atentă. 

Apoi se dă la o parte și ne face semn să intrăm. 


VP - 169 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT 


NICOLE 
înainte 


Era ora 6.30 dimineaţa. Nicole fusese trează toată noaptea, 
veghindu-i somnul lui Quinn. Nu mai putea dormi în dormitorul 
ei. Îi amintea de Greg, soţul despre care crezuse că o iubea, 
bărbatul despre care crezuse că se va transforma într-un tată 
grozav. Cât de mult se înșelase. În ultima vreme dormise pe 
canapea, iar Quinn fusese întotdeauna la distanță de doar un 
braţ. 

Tessa rămăsese la ele peste noapte, în camera de oaspeţi. 
Fusese încântată când Nicole o rugase să aibă grijă de Quinn în 
ziua aceea astfel încât ea să se bucure de o zi de relaxare. 
Nicole știa că fusese o minciună necesară și un punct de 
cotitură faptul că aranjase să părăsească casa fără fiica sa. Că 
preluase inițiativa și că urma să conducă înspre apartamentul lui 
Morgan Kincaid pentru a vorbi cu ea, pentru a stabili o legătură 
reală, faţă în față. Nu mai primise alt mesaj, dar în ziua aceea 
Nicole era hotărâtă să o găsească și să îi destăinuie cine era. 
Până la urmă, Morgan se oferise să o ajute. lar Nicole avea atât 
de mult nevoie de ajutor, dar doar din partea unei persoane în 
care putea deplină încredere. Cineva care o înțelegea cu 
adevărat atât pe ea, cât și durerea din trecutul său. 

Totuși, acum că sosise momentul, avea îndoieli. Cum putea să 
iasă pe ușă fără copilul său? La ce se gândise? Dacă Donna 
venea cât timp ea era plecată? Dacă fetița înceta să respire, sau 
Tessa era neatentă? Își ridică fiica și o strânse în braţe atât de 
tare încât aceasta începu să plângă. 

— Lasă-mă pe mine să o iau, îi propuse Tessa, venind în living 
cu salopeta ei Breathe melanj stropită cu apă de la farfuriile pe 
care le spăla. 

Era comod pentru Nicole să o aibă pe Tessa acolo, dar se 
simţea groaznic din cauză că fetița o trezise de nenumărate ori 
în timpul nopţii. Tessa părea epuizată. Era suficient de trează 

VP - 170 


pentru a avea grijă de Quinn toată ziua? Din fericire, momentele 
stânjenitoare ale ultimei lor întâlniri se risipiseră. Tessa nu mai 
pomeni de Breathe, iar Nicole îi fu recunoscătoare. Cu toate 
acestea, simțea că între ele există o distanță pe care nu o 
simţise niciodată înainte. Probabil că venea de la ea. Tessa era 
la fel de calmă și de înţelegătoare cum fusese întotdeauna. 

— Nu este nevoie să faci curat cât timp sunt plecată. 

Nicole își ținea strâns copilul, incapabilă să îi dea drumul. 

— Până la urmă, voi porni mașina de spălat vase. Tu doar 
supravegheaz-o pe Quinn. 

— Nu am nimic împotrivă. Acum lasă-mă să o iau, insistă 
Tessa, chiar când Quinn întinse mâna și îi apucă părul împletit. 

Tessa râse. 

— Vezi? Mă place. Încearcă să îţi spună că poţi să pleci pentru 
un timp. 

Fără tragere de inimă, Nicole i-o dădu pe Quinn, abţinându-se 
să o avertizeze să sprijine capul fetiţei cu mai multă fermitate. 

— O să fie bine, Nicki. Tocmai mi-am reînnoit certificatul de 
resuscitare cardiopulmonară. Știu cum se schimbă un scutec. lar 
tu ţi-ai făcut deja o programare la Peninsula. Tratamentele lor 
faciale sunt incredibile. Nu-i așa că vei profita și te vei bucura de 
mai mult decât un masaj? 

De ce punea Tessa atât de multe întrebări? De ce o forţa să 
stea departe mai mult timp? Era curioasă să afle informaţii? Dar 
când privi faţa prietenei sale, aceasta avea o expresie senină. 
Nicole se gândi că sentimentul de vinovăţie o făcea să devină 
paranoică. Din nou. 

În ciuda tuturor nuanţelor de purpuriu cu care se înconjura, 
Nicole nu își echilibrase niciodată chakra celui de-al treilea 
ochi?”, centrul celor mai profunde percepții ale sale. Dar știa că, 
dacă ar putea vorbi cu Morgan, va vedea în sfârșit lucrurile așa 
cum erau în realitate. 

Își privi ceasul. Dacă pleca în momentul acela, putea să o 
prindă pe Morgan în apartamentul său înainte de a pleca la 
muncă. S-ar prezenta; apoi ele ar discuta și s-ar putea destăinui. 
Nicole ar afla într-un fel sau altul dacă această femeie era cu 


25 chakra celui de-al treilea ochi - Ajna Chakra - este cea de-a șasea chakră principală 
în clasificarea celor șapte chakre majore. Se găsește la nivelul frunţii și îi sunt 
atribuite conexiuni cu vederea, imaginația, înțelepciunea, cu clarviziunea și cu visele 
(n.tr.). 


VP - 171 


adevărat persoana bună, iubitoare, caldă, protectoare și grijulie 
care părea să fie când discutau online. 

Mângăâie pielea catifelată a lui Quinn. 

— Nu știu dacă o pot părăsi. 

Tessa îi aruncă o privire pe care Nicole nu o mai văzuse 
niciodată la cea mai bună prietenă a sa. Era dură și 
neînduplecată. 

— Trebuie. Dacă nu o faci, îl voi suna pe doctorul tău. 

Nicole deschise gura pentru a răspunde, dar se gândi mai 
bine la această situaţie. Işi reaminti că prietena sa o iubea și 
dorea doar ca ea să fie bine. 

Așteptă să se instaleze apatia obișnuită, oboseala istovitoare 
care o copleșea în fiecare dimineaţă imediat după ce se trezea. 
Nu își luase Xanax-ul în dimineaţa aceea. Poate că nici nu mai 
avea nevoie de el. 

După un sărut ușor pentru Quinn și altul pentru Tessa, Nicole 
ieși singură pe ușa din faţă a casei sale, pentru prima dată de 
când se născuse fiica sa. Oprindu-se pe veranda din faţă, privi în 
stânga și în dreapta. Nu văzu pe nimeni. 

Pas după pas, continuă să meargă. Poate, cu ajutorul lui 
Morgan, ar putea în sfârșit îndrepta lucrurile, și ar putea fi 
mama pe care fiica sa o merita. 


VP - 172 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


MORGAN 


Donna ne conduce într-un living în formă de L, a cărui piesă 
centrală este o canapea din piele de căprioară, de culoarea 
ciocolatei. Nu sunt fotografii pe pereţi, nu există nicăieri detaliile 
personale care transformă o casă într-un cămin. Mă gândesc că 
Donna și Ben locuiesc amândoi în astfel de spaţii goale, sterile, 
fiind dificil să îţi dai seama imediat ce fel de oameni sunt cu 
adevărat. 

Ben și cu mine rămânem în picioare, iar eu ţin în continuare 
mâna pe spray-ul cu piper din geantă. Nu contează cât de 
fragilă pare Donna, Nicole este moartă, iar noi nu știm ce rol ar 
fi putut avea ea în ceea ce s-a întâmplat. 

— l-ai făcut ceva surorii mele? întreabă Ben în șoaptă. 

Ochii lui Donna se umplu de lacrimi, și își frământă mâinile. 

— Nu am vrut niciodată ca Nicole să moară. 

Aștept ca Ben să continue. Dar el rămâne nemișcat lângă 
peretele din faţa canapelei. 

Când nu mai spune nimic, vorbesc eu: 

— Poliţia crede că cineva o urmărea, iar noi avem motive să 
credem că ar putea fi adevărat. Ai hărțuit-o? Ne-ai urmărit și pe 
noi? 

Donna își acoperă faţa cu palmele. Umerii i se scutură, dar nu 
se aude niciun sunet. Mă dau înapoi, neputincioasă. Mi se face 
rău. 

— Donna? Ce ai făcut? întreabă Ben. 

Ea își îndepărtează mâinile de pe față și îl privește. 

— A sunat un reporter, apoi a venit să mă vadă, acum câteva 
luni. Spunea că știe niște lucruri din trecutul lui Nicole, și din 
acest motiv vrea să vorbească cu mine. intenţiona să facă o 
prezentare despre ea și despre Breathe. Văzusem deja articolul 
din Tribune în legătură cu sarcina lui Nicole și nu puteam să 
cred că are un copil. Eram furioasă. De ce ea merita un copil, iar 
al meu îmi fusese luat? 

Lacrimile îi alunecă pe faţă. 


VP - 173 


— Nimeni nu a vrut vreodată să mă asculte vorbind despre 
Amanda. Nici măcar tatăl ei, Flyn. „Toate astea s-au întâmplat 
demult. Trebuie să o lași să se odihnească”, mi-a spus el. Dar 
cum? Cum poate o mamă să facă asta? Am fost atât de fericită 
că această femeie, acest reporter voia să mă asculte, încât i-am 
povestit totul despre ziua în care a murit Amanda. l-am spus că 
am crezut întotdeauna că Nicole era instabilă psihic, de aceea 
mi-a omorât fetiţa. 

Clipește și lacrimile continuă să cadă. 

Mintea mi se învârte. 

— Continuă, spun. 

— M-a ascultat cu atenţie. Era clar că era de partea mea. 
Pentru prima dată, cineva mă credea. A plecat, dar a mai venit o 
dată. Era aproape de a preda articolul, dar, pentru cititori, 
trebuia să o facă pe Amanda mai autentică. l-am arătat câteva 
dintre rochițele fiicei mele, pe care le ascunsesem. Nici măcar 
fostul meu soț nu știa că le am. El aruncase cu mulți ani înainte 
toate celelalte lucruri ale copilului, împotriva voinţei mele. l-am 
împrumutat reporterului păturica fetiţei, singura pe care o 
păstrasem, și minunatul carusel cu fluturi, care lui Amanda îi 
plăcea atât de mult, pentru ca femeia să le poată face fotografii 
pe care să le includă în articolul ei. A menţionat că este foarte 
îngrijorată pentru fetiţa lui Nicole. Îngrijorată că Nicole nu ar 
avea grijă de ea. 

Vocea i se frânge și se sprijină de marginea canapelei pentru 
a rămâne în picioare. 

Ben și cu mine schimbăm rapid o privire. 

— l-ai trimis în fiecare an surorii mele scrisori de ameninţare? 

Donna se încruntă, iar expresia ei devine dură. 

— Da. Am vrut doar să o fac să recunoască ce a făcut. Am 
vrut să se simtă la fel de neliniștită și tulburată cum m-am simţit 
eu după ce a murit Amanda. Dar nu am mai trimis aceste 
scrisori de ani de zile. 

Apucă gulerul tricoului ei alb, larg, trăgând întruna de el. 

— Nu am mai trimis o scrisoare de cinci ani. 

Am lucrat cu tot felul de oameni. Deţin câteva noţiuni de 
psihologie. În faţa mea se află o femeie distrusă, care delirează, 
iar noi trebuie să fim prevăzători. Dar de asemenea avem 
nevoie de răspunsuri. 


VP - 174 


— Erai pe peron în ziua în care a murit Nicole? întreb, 
menţinându-mi tonul neutru. 

— Ce? Nu, spune Donna. Recunosc că i-am trimis scrisori cu 
ani în urmă, dar atât. Mă bucur că a sărit. Dar nu am nimic de-a 
face cu asta. 

Ben respiră adânc. Pare că femeia spune adevărul. Nu era pe 
peron. 

În mintea mea începe să capete contur un gând. 

— Această femeie, acest reporter despre care ne-ai vorbit. Ai 
numele ei? Numărul ei de telefon? 

— Este ciudat, spune Donna. Nu mi-a lăsat niciodată un 
număr. Întotdeauna mă apela ea; eu nu am sunat-o niciodată. Și 
nu am văzut să apară în 7ribune niciun articol sau altceva, așa 
cum spusese ea că se va întâmpla. 

Cine era acest reporter? Era aceeași persoană care m-a 
urmărit, care a încercat să ne omoare în fața casei lui Nicole? O 
urmărea și pe Nicole? De ce ar fi mers un jurnalist atât de 
departe pentru un articol? 

Ben mă privește, începând să înțeleagă și el. 

— Spune-mi, îi cere el. Cum arăta acest reporter? 

Dona se uită de la Ben la mine și înapoi la Ben. 

— Tânără. Și avea părul roșu-aprins, foarte asemănător cu al 
meu. 


VP - 175 


CAPITOLUL TREIZECI 


NICOLE 
înainte 


Nicole deschise portiera Lexus-ului său GS 350 roșu, respirând 
cu dificultate din cauza stării de agitaţie. Se strecură în mașină, 
scaunul din piele fină aproape înghiţind-o. „Mi-aș dori”, se gândi, 
dar apoi își reprimă gândul. In ziua aceea se simţea mai alertă 
decât se simţise în ultima perioadă și nu voia să permită 
gândurilor negative să îi slăbească puterile. 

leși de pe alee și cuplă pilotul automat, întorcând pe North 
Lakeshore Drive, câtre North Michigan Avenue. Mușchii ei 
percepeau fiecare neregularitate a șoselei, dar autobuzele și 
camioanele, circulând pe rutele lor obișnuite, o linișteau. Își 
aruncă ochii în oglinda retrovizoare să verifice ce făcea Quinn, 
iar când nu reuși să o vadă, frână. O mașină din spatele ei 
claxonă, și un bărbat își scoase capul pe geam: 

— Ești nebună, femeie? 

„Da, sunt!” se gândi Nicole să îi strige la rândul ei. El o depăși 
făcând un gest obscen. Nicole își aminti că fiica sa era acasă, cu 
Tessa, teafără și nevătămată. Ea trebuia doar să ajungă 
întreagă pe North Sheridan Road și să o găsească pe Morgan. 

Semnaliză când viră la stânga pe West Foster Avenue, la 
câteva minute de clădirea în care se afla apartamentul. 

— Ajung, Morgan, spuse cu voce tare în timp ce se uita în 
oglinda retrovizoare. 

În spatele ei, prea aproape de bara de protecţie, era un Prius 
albastru-închis. Femeia care conducea avea părul roșu-aprins. În 
spatele femeii, pe locul pasagerului, Nicole putu să vadă un 
scaun de copil întors cu spatele. 

„O, Doamne, o Doamne.” Aceea era Quinn cu Donna? Luă 
curba, trase pe dreapta și folosi Bluetooth-ul pentru a o suna pe 
Tessa. 

— Răspunde, răspunde, răspunde! strigă Nicole în interiorul 
vehiculului, în timp ce în spatele său mașinile claxonau furioase. 

VP - 176 


Prius-ul trecu șuierând pe lângă ea, înainte de a mai putea 
arunca o privire. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tessa când auzi vocea lui Nicole. 

— Quinn. E acolo? Este bine? 

— Poftim? Desigur. Se simte bine. Doarme în brațele mele. l- 
am cântat un cântec de leagăn, răspunse Tessa. 

Nicole își sprijini capul pe volan. 

— Slavă Domnului. 

Umerii i se relaxară. 

În fiecare zi halucinaţiile se agravau. Frica o înghiţea cu totul. 
Ce fel de mamă era? Işi dădu seama că se afla chiar în fața 
apartamentului lui Morgan. Ce naiba făcea? Dar era prea târziu 
să mai dea înapoi. 

— Ești la Peninsula? întrebă Tessa. 

Uitase că prietena sa încă mai era pe fir. 

— Da, da. Desigur. Tocmai am parcat. 

În ciuda clădirii sărăcăcioase și a trotuarelor crăpate, o 
mulțime de petunii alcătuiau un tablou vesel, în galben și 
portocaliu, pe un mic petic de iarbă între trotuar și bordură. Pe 
lângă Nicole trecură două femei care discutau fericite în timp ce 
își împingeau cărucioarele, iar niște câini alergau pe lângă ele. 
Poate că locatarii nu erau înstăriți, dar asta chiar conta? Părea 
un cartier plin de dragoste și prietenii, grătare și întâlniri de 
joacă. Nicole abia putea să o scoată pe Quinn din casă. Ce fel de 
copilărie îi putea oferi fetiţei sale? Copilul ei merita o casă plină 
de bunătate, siguranţă și iubire. 

— Bucură-te de fiecare secundă. Aici cu toţii suntem bine. 
Sunt mândră de tine că ieși din casă, Nicole. La fel și Quinn. 
Sună-mă când te întorci, și voi comanda cina. 

Nicole închise și parcă pe stradă, chiar în faţa ușii principale a 
clădirii în care locuia Morgan. Câţiva oameni ieșeau deja, dar 
niciunul nu era Morgan Kincaid. 

„Ce ai făcut?” 

Oare Morgan auzea și ea, obsedant, aceeași întrebare? Nicole 
știa că Morgan fusese acuzată pe nedrept. Știa că era cineva 
care avea mereu grijă de ceilalţi și se punea pe ea pe ultimul 
loc. Nu acesta era genul de persoană care ar putea-o ajuta să o 
țină pe Quinn în siguranță? Și își dorea un copil al său. 

Singură pentru prima dată în ultimele luni, Nicole verifică 
fiecare colț al clădirii. Braţele i se relaxară. Soarele se ridica pe 


VP - 177 


cerul albastru, o sferă galbenă strălucitoare, culorile chakrei 
destinului. Acesta era locul unde trebuia să fie. 

O femeie ieși din clădire, iar părul drept, brunet, având 
aceeași nuanţă cu cel al lui Nicole, îi încadra faţa îngustă. Era 
izbitoare, chiar dacă nu era frumoasă în mod convenţional. Ochii 
îi erau prea depărtațţi, și chiar de la distanţa aceea, Nicole putea 
distinge rețeaua fină de riduri de la colţurile acestora. 

Morgan Kincaid era o supraviețuitoare. 

Lipită de scaun, privi cum Morgan pornește pe stradă. Se 
îndepărta. Nicole se așteptase să vorbească cu ea înainte de a 
părăsi clădirea. Nu era sigură că era suficient de puternică 
pentru a alerga după ea. Și nu voia să o sperie. Morgan ar fi 
chemat poliția imediat ce ar fi observat cât de neîngrijită era 
Nicole. 

Deschise portiera mașinii și păși pe trotuar. O urmă la o 
distanţă respectabilă, dându-i lui Morgan suficient spaţiu pentru 
a nu simţi că este cineva în spatele ei, supraveghind-o și 
urmărind-o. Morgan intră în staţia Bryn Mawr, pe Linia Rosie”. 
Mergea la serviciu? Nicole o urmări până pe peron. 

Un metrou era pe cale să intre în staţie. Nicole luă o decizie 
rapidă. Se hotărî să o urmărească pe Morgan chiar atunci. Se 
urcară în metrou. Morgan stătea în picioare, lângă suportul 
metalic cel mai apropiat de ieșire, cu capul aplecat și părul des 
răsfirat pe umeri. Era clar că voia să își ascundă faţa. Nicole se 
așeză la o distanță sigură, de asemenea cu capul plecat, 
urmărind-o pe Morgan cu colţul ochiului, astfel încât să nu 
piardă momentul în care aceasta urma să coboare. Cât de tristă 
părea. Morgan încă suferea, încă plătea pentru ceea ce făcuse 
soțul său. Nicole înțelegea această suferință. Și ea plătea, în 
fiecare zi a vieţii sale. 

Un strigăt ascuţit care se auzi din partea din faţă a vagonului 
o făcu pe Nicole să sară de pe scaun. Era un bebeluș care 
plângea în braţele mamei sale. Morgan zâmbi spre copil, apoi 
privi în altă parte, de parcă nu mai putea suporta scena. 

Metroul se opri în staţia Grand/State. Morgan cobori, la fel și 
Nicole. leși din staţie și o urmări pe Morgan pe West Grand 
Avenue. Mașinile claxonau și frânau, iar ușile garajelor se ridicau 
atât de zgomotos încât simţea cum capul îi explodează. 


2 Linia Roșie - linie de transport rapid în Chicago (n.tr.). 
VP - 178 


Erau prea mulţi oameni. Atât de mult zgomot încât nu putea 
respira. Işi dori să fie în casa ei spațioasă, cu Quinn în marsupiu, 
lipită de pieptul său. Morgan o luă la stânga pe North Lasalle 
Drive și aruncă niște bani în paharul unei persoane fără adăpost. 
Discută cu el pentru un moment, iar bărbatul murdar zâmbi. 

Continuară să meargă. Morgan o luă pe West Illinois Street, 
unde erau mai puţini trecători. Nicole încetini, lăsând-o să se 
îndepărteze. Dacă Morgan se întorcea, ar fi observat-o. Dar ea 
nu era încă pregătită să o abordeze; acum că era în sfârșit atât 
de aproape, nu știa ce să spună. O urmă în timp ce Morgan 
trecu pe sub un pod, apoi pe lângă câteva magazine. In cele din 
urmă Morgan se opri în dreptul unei clădiri mici, situată în 
apropierea unei biserici. 

Nicole se lipi de zidul bisericii în timp ce Morgan înaintă pe o 
alee îngustă, cu pietriș. Acesta era adăpostul? Nu exista niciun 
indicator; nu era nimeni în jur. Din ascunzătoarea sa, o văzu pe 
Morgan sunând la ușa din față. Apoi o văzu cum se întoarse 
brusc. Simţise că o privea cineva? 

Nicole îngheţă. „Mergi la ea acum”, spuse vocea dinăuntrul 
său. Dar zări camere fixate pe clădire. Inainte să mai poată face 
ceva, Morgan deschise ușa și dispăru înăuntru. 

Nicole își sprijini capul de zidul dur de cărămidă și privi în sus 
la cerul albastru fără nori. Quinn merita ceva mult mai bun 
decât Nicole. Merita o luptătoare, o mamă care făcea lumea un 
loc mai bun. O femeie cu un trecut tragic, fără vina ei. O femeie 
care merita a doua șansă. 

Știa exact ce avea de făcut, cum să o oprească pe Donna să 
le mai hărţuiască, pe ea și pe fiica ei, cum să pună capăt pentru 
totdeauna tuturor celor ce se întâmplau. Probabil că pentru 
Morgan era mai bine să nu știe dinainte. Era mult mai sigur 
pentru toată lumea. 

Nicole trebuia să dispară astfel încât Quinn să poată să 
înceapă o nouă viaţă. Cu o nouă mamă. 

Cu Morgan. 


VP - 179 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI UNU 


MORGAN 


Suntem în mașină; ne îndepărtăm de casa lui Donna, pe care 
am lăsat-o plângând pe canapea. Ceea ce i-a făcut lui Nicole e 
condamnabil - scrisorile trimise în fiecare an, cu o precizie de 
ceasornic, însă nu ea a fost cea care o urmărea. Nu ea a fost 
cea care era pe urmele lui Quinn. 

În mașină, mă întorc spre Ben. Amândoi suntem tăcuţi, 
evident în stare de șoc, în timp ce ne gândim la cele spuse de 
Donna. Cine este reporterul cu părul roșu-aprins? Și de ce era pe 
urmele lui Nicole? De ce ne urmărește pe noi? Sunt atât de 
depășită de situaţie, iar Ben pare gata să cedeze. Are pe frunte 
riduri care sunt sigură că ieri nu erau acolo. 

— Ar trebui să o sun pe Martinez? Sau pe Jessica? Să le 
povestesc totul? 

EI își drege glasul și reglează parasolarul. 

— În acest moment eu vreau doar să îl sun pe Greg să mă 
asigur că fetița este bine. 

Işi freacă obrazul. 

— Nu știu ce să fac în legătură cu Martinez. Crede că sunt un 
idiot pentru că am încredere în tine, sau că i-am făcut ceva lui 
Nicole. A spus chiar ea că Greg are toate drepturile asupra lui 
Quinn. Așa că, în acest moment, am impresia că suntem pe cont 
propriu. Să ieşim din Wisconsin. Mă simt ca naiba. Și în 
continuare nu înțeleg ce se întâmplă. 

Încuviinţez. 

— Bine. Să mergem. 

Ajungem pe l-94 East către Chicago. Sunt pierdută în gânduri. 
Ben își aerisește tricoul albastru, ud de transpiraţie. Pare atât de 
frustrat. Și eu mă simt la fel. 

Face semn cu capul spre telefonul de pe bord. 

— Apelează numărul lui Greg. Dar stai liniștită și lasă-mă pe 
mine să vorbesc. Dacă întreb direct despre Melissa sau dacă 
pare că lansez acuzaţii, nu fac decât să îl enervez. Trebuie să 
fim atenti. 


VP - 180 


Are dreptate. Găsesc numărul lui Greg, îl apelez, apoi îl pun 
pe difuzor. Sună de trei ori înainte ca el să răspundă. 

— Ce este, Ben? Incerc să o adorm pe Quinn. 

— Voiam să te întreb de Quinn. Să văd ce mai face. 

— Au trecut doar câteva ore. 

Oftează. 

— Se simte bine. Nu prea pot să vorbesc acum. 

In fundal se aude o voce de femeie. 

Nu mă pot opri. 

— Greg, Melissa este acolo? 

— Ben, ce naiba? De ce ești atât de apropiat de femeia asta? 
Nu, nu este Melissa. Este o prietenă a lui Nicole, bine? Sunt 
oameni care au iubit-o, care se ocupă de ceea ce trebuie făcut 
acum. Nu avem nevoie de tine, mulțumesc foarte mult. 

Ben intervine: 

— Ce prietenă, Greg? 

După un moment de tăcere, el răspunde: 

— Tessa. 

— Tessa? întreabă Ben. 

— Da, cea mai bună prietenă a lui Nicole, colega ei. Tessa 
Ward. Trebuie să închid. 

— Așteaptă! Tessa este roșcată? întreb. 

— Poftim? Nu. Este blondă. De ce mă întrebi asta? se răstește 
el, și o aud pe Quinn plângând. 

Convorbirea se încheie brusc. Dacă Nicole avea o prietenă 
foarte bună, de ce ar fi completat actele astfel încât să fiu eu 
tutorele lui Quinn? 

Pentru câteva minute singurul sunet care se aude este cel al 
anvelopelor rulând pe asfaltul neted. Fără să se uite la mine, 
Ben spune: 

— Este ceva ce nu ţi-am spus. 

Inima îmi sare din piept. 

— Există un motiv pentru care mă ura Nicole. 

Schimbă benzile. 

— Când Nicole a devenit o persoană publică, Donna a mai 
încercat o dată să se răzbune. A făcut o plângere în care o 
acuza de crimă prin imprudenţă. Avocata Donnei a discutat cu 
mine, și am declarat că eu consideram că, atunci când era 
tânără, Nicole era iresponsabilă. Chiar era. Asta nu înseamnă că 
aș crede că a omorât-o pe Amanda. Plângerea nu a ajuns 


VP - 181 


niciodată nicăieri, deoarece termenul de prescripţie fusese 
depășit. Dar răul era făcut. Nicole a aflat despre declaraţia mea 
și nu m-a iertat niciodată. 

Pentru o clipă se uită la mine cu durere profundă, apoi își 
întoarce din nou ochii la drum. 

— Îţi spun adevărul, Morgan. A fost o greșeală. 

Regretele lui, și ale mele, fac ca atmosfera din mașină să fie 
apăsătoare. 

— Îmi pare rău, spun. Îmi pare rău că tu și Nicole nu aţi avut 
niciodată șansa să vă împăcați. Imi pare rău că nu i-am pus 
întrebări soțului meu și că nu mi-am ascultat niciodată 
instinctele. Că nu am încercat să descopăr ce se întâmpla cu 
adevărat cu el. Îmi pare rău că a trebuit să afli de la Martinez că 
Nicole a vrut ca eu să am custodia lui Quinn. Ar fi trebuit să o 
auzi de la mine. Mă temeam atât de tare să am încredere în 
tine. Să am încredere că această... prietenie era reală. 

— Și eu. 

ÎI privesc. 

— Deci, asta este tot? Nu mai este și altceva ce nu mi-ai 
spus? 

Ben zâmbește, un zâmbet sincer care face ca totul să fie bine, 
chiar dacă doar în acest moment. 

— Asta este tot. 

— Atunci hai să vedem ce știm până acum. Cineva ne 
urmărește. Nu știm cine. Greg a spus că a închiriat o casă pe 
North Astor Street, nu-i așa? Dacă Melissa se află în spatele 
celor ce se întâmplă, dacă a pretins că este reporter, trebuie să 
o confruntăm. 

Apoi îmi lovesc fruntea cu dosul mâinii. 

— Sunt așa de proastă. Trebuia să îi fi arătat lui Donna 
fotografia făcută lui Melissa, pentru a vedea dacă o recunoaște. 

Oftez. 

— Și, ce spui de această Tessa? Este la Greg acum. O cunoști? 
El semnalizează și schimbă banda. 

— Am întâlnit-o o dată acasă la Nicole, cu mulţi ani în urmă. 
Dar nu o cunosc. 

Chiar când este pe punctul de a spune mai multe, sună 
telefonul meu. Este Jessica. 

Răspund și îl pun pe difuzor din nou. Nu mai am nimic de 
ascuns. Și din acest motiv simt o imensă ușurare. 


VP - 182 


— Bună, spun. 

— Unde ești? Te-am tot sunat și nu ai răspuns. Am fost și la 
apartamentul tău, dar ori nu erai acolo, ori m-ai ignorat. 

— Sunt cu Ben. Am fost la Kenosha să vorbim cu Donna. 

— Ce ai făcut? _ 

Ea ridică vocea, neîncrezătoare. li povestesc totul - cum a 
venit Greg să o ia înapoi pe Quinn, Melissa, reportera roșcată, și 
Tessa Ward. Îi spun despre scrisoarea strecurată sub ușa mea și 
despre e-mailul cu fotografia acelei păpuși înfiorătoare. 

— Guerrilla Mail este o adresă de e-mail imposibil de detectat, 
de unică folosinţă. Ar fi greu de dovedit că nu i-ai trimis chiar tu 
lui Ben această fotografie. 

Ceva nu îmi place la tonul ei. 

— Nu mă asculţi. Ar trebui să o găsim pe această reporteră 
roșcată, spun. 

— Noi? Nu crezi că ar trebui să mă lași pe mine să o fac? 

Oftează, exasperată. 

Dar nu îmi mai pasă. Știu că nu sunt vinovată. Știu că nu am 
greșit cu nimic. 

— Cât va dura până te întorci aici, Morgan? Avocatul lui Nicole 
a trimis testamentul la legalizare. Acum este public. lar Martinez 
a obținut un mandat de percheziţie pentru computerul și pentru 
telefonul tău. 

Stomacul mi se strânge. 

— Un mandat de percheziţie? Ce motiv ar putea să aibă? 

— În urma autopsiei lui Nicole cauza morţii a fost declarată 
necunoscută, și nu s-a prezentat nici macar un martor care să 
spună că nu tu ai împins-o - cel puţin până acum. 

— Nu am făcut-o, spun, cu tonul mai ridicat decât 
intenţionam. 

— E o simplă ipoteză. Dacă nu există nicio dovadă că ai avut 
vreo legătură cu Nicole înainte de șapte august, Martinez va 
trebui să cerceteze sinuciderea și să caute alţi suspecți. Dar 
trebuie să îi predăm dispozitivele tale. Universitatea Statului 
California a făcut o cercetare despre Nicole. Bileţele din cămară, 
pe care este scris numele tău, reprezintă deja o problemă. Au 
mai găsit un dispozitiv de localizare montat sub caroseria Lexus- 
ului lui Nicole și o aplicaţie spion în telefonul și în computerul ei. 
Au nevoie să te excludă. 


VP - 183 


Pot să îi aud îndoielile. Se strecoară în vocea ei. Niciuna dintre 
aceste vești nu este bună. Oricine ar fi fost persoana care o 
urmărea pe Nicole, ar putea să știe acum cine sunt. 

— Găsește-o pe Melissa Jenkins, îi spun. 

— Nu am suficiente informaţii pentru a continua cercetările. 
Era la New York cu Greg când a murit Nicole, deci nu s-ar fi 
putut afla pe peron. Singurul lucru ciudat, totuși, este că am 
reușit să obţin o înregistrare a Prius-ului albastru care te-a lovit 
pe autostradă. Și știm deja că Donna deţine un Chevy. Numărul 
de înmatriculare nu se potrivește cu cel pe care mi l-ai dat, al 
mașinii Melissei. Dar Prius-ul de pe Lake Shore Drive este 
închiriat pe numele lui Nicole. 

Mă cutremur. Nicole este moartă, iar eu sunt încă în pericol. 
La fel și Quinn. 

— l-a furat cineva identitatea pentru a închiria mașina? 

— Am să verific. Ne vom întâlni în faţa clădirii apartamentului 
tău. În cât timp poti ajunge? 

— Cam într-o oră. 

— Bine, ne vedem peste o oră. 

Închid și mă uit la Ben. 

— Ai auzit-o? îl întreb. 

— Da, răspunde el. Perfect. 

Mi se învălmășesc în minte imagini din trecut, într-o dezordine 
totală. Ryan lăsându-se într-un genunchi și cerându-mi să mă 
căsătoresc cu el. Telefonul primit la miezul nopţii, care mă 
anunța că tatăl meu a murit. Nicole punând-o pe Quinn în 
brațele mele înainte de a sări. Ben stând între mine și Greg, 
apărându-mă. 

Cred că Ben este aliatul meu. 

— Mulţumesc, îi spun. 

— Pentru ce? 

Ochii i se încreţesc la colțuri. 

— Pentru că ai încredere în mine. 

Zâmbește, și petrecem restul călătoriei într-o tăcere amicală. 
Vieţile noastre s-au intersectat datorită surorii lui și unui copil la 
care amândoi ţinem foarte mult. 

Ben oprește în faţa casei sale, unde mi-am lăsat mașina. Ne 
uităm unul la celălalt și râdem nervos. Totul e atât de absurd. 

— Acum ce facem? întreabă el. 

— Mă voi întâlni cu Martinez și Jessica, la mine acasă. Tu? 


VP - 184 


— Presupun că o să aştept. 

— Desigur, spun, deși sunt dezamăgită. 

M-am obișnuit să fie lângă mine. Dar nu ne datorăm nimic 
unul altuia și mă pot descurca cu partea asta pe cont propriu. 

Pun mâna pe mânerul portierei. 

— Bine, atunci te voi anunţa dacă se întâmplă ceva. 

El încuviinţează, cu amândouă mâinile pe volan. 

— Și eu. O să mai întreb o dată de Quinn, mai târziu, și te voi 
ţine la curent. 

les din mașină, la fel și el. Apoi, ciudat de însingurată, îl 
privesc cum intră în casă și închide ușa. 

Când ajung la clădirea mea și parchez, observ că atât berlina 
neagră a lui Martinez, cât și Mercedes-ul alb al Jessicăi așteaptă 
lângă bordură. Ambele femei, una înaltă și slabă, cealaltă mică 
și cu forme frumoase, stau pe trotuar. Încheie discuţia când 
observă că mă apropii. 

Jessica își netezește părul negru. 

— Am informat-o pe detectiv Martinez despre toate dovezile 
pe care le-ai descoperit. 

Chipul lui Martinez e de piatră. Crede toate astea? Va cerceta 
cu adevărat noile piste? 

Fără amabilităţi, scoate din buzunar un formular galben. Mi-l 
flutură în faţă. 

Citesc literele negre. „Mandat de percheziţie” scrie în partea 
superioară a documentului. 

Vreau să lovesc mandatul din mâna ei. Din nou, sunt 
marioneta cuiva. 

„Fii puternică, îmi spun. Fii curajoasă”. 

Martinez îmi permite să îmi aduc calculatorul din apartament 
și i-l predau, împreună cu telefonul. Folosind mănuși de latex, le 
pune în pungi pe care le închide strâns. 

— Vă rog, detectiv Martinez, chiar cred că eu și Quinn suntem 
în pericol. Și Ben. 

Ea mângâie pungile cu probe. 

— Sociopaţii sunt mincinoși excelenți. Dar sunt prinși tocmai 
pentru că sunt convinși că sunt mai inteligenţi decât toţi ceilalți. 

Se îndepărtează cu pași mărunți, rigizi, luând cu ea singura 
mea legătură cu Ben. 

Imediat cum dispare, îmi masez stomacul, unde simt o 
crampă. Jessica pare încordată. 


VP - 185 


— Dar dacă o să găsească ceva, Jessica? 

— Dacă nu ai făcut nimic, nu trebuie să îţi faci griji, nu-i așa? 

O spune ca pe o întrebare, și nu îmi place. 

— Pentru mine, toate astea nu se vor sfârși până când nu aflu 
ce mă leagă de Nicole. 

— De fapt nu este cel mai important lucru în momentul 
acesta. Acum trebuie să dovedim că nu ești implicată în niciun 
fel în moartea lui Nicole. 

Își pune o mână pe braţul meu. 

— Uneori nu primești toate răspunsurile pe care le vrei. Ştii 
asta. 

Îmi strânge braţul în semn de încurajare, apoi se urcă în 
Mercedes și mașina se îndepărtează. Mă așez pe bordura dură 
din faţa apartamentului meu. În toată povestea asta, e o singură 
persoană cu care aș dori cu adevărat să mă întâlnesc. „Cea mai 
bună prietenă” a lui Nicole. Tessa Ward. 

Dacă știe cineva ceva, atunci ea este aceea. Poate că are 
toate răspunsurile. Trebuie să îmi dovedesc nevinovăția. 

Tot ce trebuie să fac este să o găsesc. 

* 


Merg până la cel mai apropiat T-Mobile”, cumpăr un telefon 
cu cartelă și o rog pe casieră să caute adresa sediului companiei 
Breathe. Apoi le trimit, lui Jessica și lui Ben, noul meu număr de 
telefon. L-am memorat deja. Ea îmi răspunde, confirmând 
primirea mesajului. De la Ben nu primesc niciun răspuns. 

Îmi ia douăzeci și cinci de minute să conduc pe West Armitage 
Avenue și pe North Halsted Street, unde au sediul atât 
magazinul, cât și birourile firmei Breathe, și să găsesc un loc de 
parcare. 

Sunt îngrozită la gândul că mă voi întâlni cu prietena lui 
Nicole. 

— Poţi să faci asta, pentru Quinn. Și pentru tine, șoptesc. 

Îmi simt mâinile transpirate în timp ce mă îndrept, pe strada 
pitorească, către West Armitage și intru în clădirea Breathe. 
Curajul îmi dispare, acum că sunt în magazinul pe care l-a creat 
Nicole, care i-a aparţinut, și trebuie să mă sprijin de un raft cu 
îmbrăcăminte, deoarece ameţesc brusc. Niciodată nu m-am 
simţit atât de apropiată de ea, de Nicole. 


27 T-Mobile - operator de reţea wireless (n.tr.). 
VP - 186 


Magazinul, cu pereţii săi calzi din spumă de mare, cu 
parfumul discret al uleiurilor esenţiale care plutesc în aer, este 
animat, plin de cumpărători și vânzători. Nu văd nicio intrare 
către birouri, de aici. Mă duc din nou afară și intru în clădirea 
alăturată, unde privesc în sus și văd patru etaje separate de 
balustrade de sticlă, și un luminator revărsând razele de soare 
pe podeaua de bambus de dedesubt. La recepţie este un 
gardian, și sunt sigură că sunt și camere. 

— Am venit să o văd pe Tessa Ward, spun, încercând să par 
cât mai încrezătoare. 

— Numele dumneavoastră, doamnă? mă întreabă el. 

Acum Sau niciodată. 

— Morgan Kincaid, spun. 

El dă un telefon, apoi spune scurt: 

— Veniţi cu mine, și trece o cartelă de acces prin faţa 
butonului corespunzător etajului patru. 

Am reușit să intru. 

Ușile liftului se deschid și pășesc într-o recepţie elegantă. Pe 
pereţii albastru-deschis sunt fotografii cu femei și bărbați 
pozând în echipament de yoga pe plaje aurii, sub apusuri de 
soare portocalii. Pentru o fracțiune de secundă îmi doresc ca 
Ben să fie lângă mine. 

Sunt foarte surprinsă când, doar un minut mai târziu, o 
femeie cu părul alb-blond și cu ochii roșii vine spre mine. Este 
micuță, poartă o rochie de plajă înflorată, și măsoară cu 
siguranţă mai puţin de un metru șaizeci. Abia îmi ajunge până la 
umăr. 

Îmi întinde o mână subţire, pe care o strâng. Pielea îi este 
moale, iar mâna rece. 

— Sunt Tessa Ward. 

— Îți mulțumesc că ai acceptat să ne întâlnim. Sunt... Nu am 
vrut... 

Mă bâlbâi, luată prin surprindere de comportamentul ei calm. 

— Să mergem în biroul meu. 

O urmez, încercând să par cât mai mică, pentru a nu mă 
înălța mult peste silueta ei minionă. Tessa îmi face semn către 
două scaune portocalii într-o încăpere plină de umerașe cu 
echipament sportiv și rafturi înţesate cu sticluțe de ulei și tuburi 
de cremă. 


VP - 187 


Mă așez și o privesc, căutând semne de mânie sau dușmănie, 
dar faţa îi este calmă, deși durerea sa este ușor de observat în 
cercurile negre din jurul ochilor. Îmi duc mâna la gât. 

— Îmi pare sincer rău că am dat buzna aici în felul ăsta, îi zic. 
Înţeleg că deja știi cine sunt. 

— Femeia de pe peron, răspunde ea. L-ai sunat pe Greg mai 
devreme în cursul zilei de astăzi. 

Privesc în pământ și mă întreb cât de multe i-a spus Greg. 

— Da. Eu sunt. Uite ce este, spun. Nu o cunoșteam deloc pe 
Nicole. Și mă simt ciudat venind aici, dar am neapărat nevoie de 
niște răspunsuri. Nicole era într-adevăr speriată pe peron, 
înainte să sară. Era foarte, foarte speriată. 

Privesc cu atenţie în ochii ei turcoaz, sperând să citesc 
adevărul. 

Ea nu răspunde la aberaţiile mele. În schimb mă întreabă: 

— Pot să te servesc cu niște ceai? Avem o linie minunată de 
ceaiuri de plante pe care am creat-o atunci când Nicole a fost 
bolnavă. E încă în curs de dezvoltare. Vom hotărî astăzi data la 
care va fi pregătit să iasă pe piaţă și îl vom numi „Nicole”. 

Femeia asta a fost cea mai bună prietenă a lui Nicole și pot să 
văd că suferă din cauza pierderii suferite. Simt brusc nevoia să 
plâng, dar rezist. Ş 

— Este un gest foarte frumos, spun. In acest moment nu pot 
să beau niciun ceai, dar vă mulțumesc pentru amabilitate. 

Mă străduiesc să găsesc cuvintele cele mai potrivite. 

— Îmi pare rău pentru Nicole. 

Îmi doresc ca acesta să fi fost primul lucru pe care să i-l fi 
spus. 

— Mulţumesc, Morgan. A fost singura mea familie și nu pot să 
cred că a murit. 

Își trece mâna peste biroul acoperit cu sticlă. 

— Spune-mi ceva: dacă erai o străină pentru ea, de ce ar fi 
vrut să ţi-o dea pe Quinn? 

Deci știe despre testament. Nu a spus-o cu răutate, dar doare. 

— Nu am nicio idee. 

Se joacă cu capătul cozii sale lungi. 

— Știu cine ești, ca oricare persoană care urmărește știrile 
zilele astea. Dar Nicole nu a rostit niciodată numele tău. Totuși, 
te-a ales pe tine în locul meu. Este destul de clar. 


VP - 188 


De ce nu a ales-o Nicole pe această femeie pentru a avea 
grijă de Quinn? Da, este tânără, probabil că nu are nici măcar 
treizeci de ani, dar pare echilibrată. Arunc o privire la ceasul de 
culoarea lămâii, cu o floare de lotus în centru, aflat pe peretele 
din spatele ei. Minutele trec. Quinn este încă cu Greg și Melissa. 

— lartă-mă, dar de ce crezi că Nicole a făcut asta - să mă 
numească pe mine tutore? 

Ea tresare, iar mie îmi este rușine că am fost atât de directă. 

— Știa că nu îmi doresc copii. 

Expiră prelung. 

O femeie de la recepţie aduce niște dosare, apoi pleacă. 
Telefoanele sună fără oprire, iar oamenii se agită în afara 
biroului ei, dar Tessa își concentrează toată atenţia asupra mea. 

— Nicole mi-a strecurat un bilet cu un nume scris pe el, 
înainte să mi-o dea pe Quinn. Înainte să moară. 

Tessa clipește. 

— Ce nume? 

— Amanda. 

Ea încuviințează. 

— A, da. Bebelușul care a murit când era în grija ei. Mi-a spus 
odată, apoi nu a mai vrut să vorbească din nou despre asta. Dar 
ar fi trebuit să o conving să o facă. Ar fi trebuit să îmi dau 
seama că este vorba despre mai mult, nu doar de o depresie 
postnatală. 

Mâinile încep să îi tremure, iar ea și le împreunează pe 
genunchi. 

Trebuie să insist. 

— Am descoperit câteva lucruri în legătură cu secretara lui 
Greg, Melissa Jenkins. Conduce un Prius albastru-închis. Cred că 
a încercat să mă lovească cu mașina, dar avocata mea spune că 
nu era mașina ei. Totuși, poate fi implicată în toate astea. O 
cunoști? 

Ochii Tessei se măresc. 

— Nicole credea că Greg avea o aventură cu Melissa. Dar, 
sinceră să fiu, nu știu dacă era adevărat sau se întâmpla doar în 
mintea ei. 

Își încruntă sprâncenele. 

— Locuiesc pe North Vine, nu departe de sediu, și îmi place să 
merg pe jos acasă, după muncă, mai ales vara. Zilele trecute m- 


VP - 189 


a urmărit cineva într-o mașină albastră, cu ochelari mari de 
soare. Poate era Melissa. Dar de ce m-ar urmări? 

Imi ridic umerii, apoi îi las să cadă. 

— Aș vrea să știu. Nu eu am împins-o pe Nicole de pe peron. 
Și cred că mi s-a întins o cursă pentru a fi învinovăţită de 
moartea ei. Cineva a încercat să ne omoare, pe mine și pe 
Quinn. 

Observ cum de pe faţa ei deja palidă dispare orice urmă de 
culoare. Pare sincer afectată. 

— Și pe Ben, spun cu blândeţe. 

— Ben? întreabă ea. 

Atmosfera devine tensionată. 

— Da, fratele lui Nicole. Îl cunoști? 

Chipul ei este acum mai dur, mai rece. 

— Morgan, știi că Nicole îl ura pe Ben, nu-i așa? Între ei 
existau neînțelegeri. 

— Da, mi-a spus Ben. 

— Ţi-a spus că i-a adus o reţeta? Că i-a dus medicamentele 
chiar acasă? 

Tessa îmi susţine privirea. 

— Înainte de a muri, Nicole mi-a spus că l-a dat afară și că nu 
voia să îl mai vadă niciodată. Dacă Ben are vreo legătură cu 
asta? Am auzit că spitalul lui are probleme mari, și că au nevoie 
de bani. 

Mâinile încep să îmi tremure. Simt că încăperea se 
micșorează. Tot ce am crezut că știu ar putea fi complet greșit. 

— Nu poate fi adevărat. A fost devastat de moartea lui Nicole. 
Și s-a purtat minunat cu Quinn. A fost la fel de îngrijorat pentru 
ea cum am fost și eu. _ 

Nimic nu se leagă. Mă simt ciudat. Imi amintesc articolul pe 
care l-am citit când căutam informaţii despre Nicole. Scria că 
spitalul lui Ben urma să se închidă. Ar fi putut pune el păpușa în 
pătuţul copilului, apoi să își trimită singur fotografia, pentru a 
mă induce în eroare? 

Tessa vine în fața mea și se reazemă de birou. 

— Acum testamentul ei este public. Nicole i-a lăsat lui Ben 
banii pe care el i-a vrut, și sunt o avere. O avere lăsată unui 
frate care nici măcar nu făcea parte din viaţa ei. 


VP - 190 


Simt că mi se face greață, iar corpul mi se răcește. l-am spus 
lui Ben tot adevărul, dar el nu mi-a spus nimic despre bani. Mă 
gândesc la tot ce i-am mărturisit despre Ryan. 

Cele mai profunde temeri ale mele. Probabil că deja a cerut 
custodia lui Quinn și nu mi-a spus. 

Prea multe gânduri mi se învălmășesc în minte, și îngheţ în 
scaunul meu. Mi-e rău și sunt înspăimântată. Și atât de furioasă 
pe mine însămi. Cum am putut să mă las din nou dezamăgită de 
un bărbat? 

— Ben și Melissa se cunosc, spune Tessa. Indiferent ce ar 
crede toată lumea, el nu este doctorul perfect. 

— Ce vrei să spui? întreb, cu voce ascuţită. 

— Doar că... Tessa scrie ceva pe o bucată de hârtie de 
culoarea fildeșului. Niciodată nu poţi cunoaște cu adevărat pe 
cineva, înţelegi? 

la bucata de hârtie și mi-o întinde. 

— Acesta este numărul meu. Mă poţi suna oricând. Stai 
departe de Ben. Dacă există altceva la care mă pot gândi, 
pentru a te ajuta, o voi face. 

— Multumesc, îi răspund. 

lau o bucată de hârtie din geantă, mâzgălesc pe ea numărul 
meu de telefon, și i-o dau. 

Îmi iau rămas-bun de la cea mai bună prietenă a lui Nicole și 
ies din holul sediului Breathe. 

Sunt epuizată din cauza emoţiilor amestecate. Am două 
posibilităţi: să îl confrunt pe Ben sau să o confrunt pe Melissa. 

Dau repede un telefon la Blythe & Brown, recunoscătoare că 
numele meu nu este legat de acest telefon cu cartelă. Răspunde 
o secretară. 

— Bună, mă întrebam dacă Greg și Melissa sunt acolo astăzi, 
spun cât mai degajată. 

— Îmi pare rău, dar nu sunt aici. Pot să le transmit un mesaj? 

— Nu, este în regulă. Voi reveni, spun, și închid. 

Există un singur loc unde pot să îi caut. North Astor Street, 
unde ne-a spus Greg că locuiește. Vreau să mai văd o dată fața 
acestei femei - femeia care ar putea colabora cu Ben pentru a 
mă distruge. 

Mă întorc la mașină, iar inima îmi bate cu putere când intru pe 
Lake Shore Drive, unde se circulă bară la bară. Mintea mea 
continuă să se întoarcă la Ben. Chiar ar face asta? Este posibil? 


VP-191 


Traficul se reduce și trec pe banda din dreapta pentru a folosi 
ieșirea spre IL-64/LaSalle Drive/North Avenue. Cerul este noros 
și întunecat, de parcă se apropie o furtună. 

North Astor Street este chiar lângă autostradă, și nu este o 
stradă lungă. Dar este o stradă cu sens unic, așa că ocolesc, 
intrând pe North Astor din celălalt capăt. Parchez și ies din 
mașină. 

Zona este suspect de liniștită; ar trebui să fie foarte 
convenabil să lucrezi de acasă, aici. Nu este nici o singură 
persoană afară. În timp ce ies din mașină și merg pe stradă, îmi 
arunc privirea spre ferestrele de la parter ale fiecărei case. Dacă 
mă vede cineva, sunt într-o mare încurcătură. Dar am deja atât 
de multe probleme, că nici nu mă interesează. 

Observ în fața mea un Prius albastru-închis. Mă uit cu atenţie. 
Numărul de înmatriculare este diferit de cel pe care l-am 
memorat în faţa firmei de brokeraj. Aud pași în urma mea. Ceva 
îmi este apăsat pe gură, apoi simt o lovitură puternică în ceafă. 

Mă prăbușesc. 

Și totul se întunecă. 


VP - 192 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI DOI 


NICOLE 
înainte 


Când Nicole ajunse acasă, totul era tăcut. Mintea și trupul îi 
erau liniștite, pentru prima dată după o lungă perioadă de timp. 
Fără gânduri amestecate; fără ca panica să îi mai strângă 
pieptul. Hotărâse cum să își rezolve problemele. Și se împăcase 
cu ideea. 

— Nicki? strigă Tessa. Suntem în living. _ 

Ea intră și o văzu pe Quinn culcată în braţele lui Tessa. Într-o 
zi, când prietena sa va fi puţin mai bătrână și mult mai calmă, 
probabil că va fi o mamă minunată. Dar nu își dorea copii, iar 
Nicole trebuia să îi respecte alegerea. 

Întinse mâna după Quinn, care deschise ochii și îi zâmbi larg 
mamei sale. 

— Bună, scumpa mea, spuse Nicole. 

Inima sa era plină de dragostea pe care o poate simţi doar o 
mamă care pune fericirea copilului ei înainte de fericirea sa. 

— Cum a fost masajul? întrebă Tessa. 

Nicole o legănă ușor pe Quinn. 

— Mi-a schimbat viaţa. 

— Mă bucur, spuse Tessa. Arăţi... diferit. Pari odihnită. Quinn 
a fost un înger. 

Pe canapea era o carte. Goodnight Moon. Fusese cartea 
preferată a lui Nicole din copilărie. Tatăl său era cel care 
obișnuia să i-o citească și împreună spuneau noapte bună lunii 
și stelelor de dincolo de fereastra dormitorului ei. Pe Nicole o 
copleșiră amintirile. 

— Vino în bucătărie. Am comandat cina de la un restaurant 
vegetarian după care era înnebunită Lucinda. 

Nicole o urmă pe Tessa în bucătărie, inspirând mirosul 
pătrunzător de lămâie proaspătă. Părea că toate simţurile îi erau 
28 Goodnight Moon - carte americană de povești pentru copii scrisă de Margaret Wise 
Brown în anul 1947 și ilustrată de Clement Hurd (n.tr.). 

VP - 193 


brusc suprasolicitate. Tessa, desigur, făcuse curat. Farfuriile 
murdare dispăruseră: rămăseseră doar blaturile strălucitoare. 
Petrecuse atât de mult timp și cheltuise atât de mulţi bani 
pentru redecorarea și proiectarea acestei case astfel încât să se 
potrivească cu stilul ei de viaţă, și al lui Greg. Dar ce 
însemnătate mai aveau toate aceste lucruri în momentul acela? 
Niciuna, înţelese ea. Locul său nu mai era acolo. 

Nicole o îmbrăţișă strâns pe Tessa, cu Quinn între ele. Când 
se retrase din îmbrăţișare, Tessa păru şocată. 

— Pentru ce a fost asta? întrebă ea. 

— Ești un înger, îi răspunse Nicole. Pentru mine, ai fost o 
prietenă extraordinară. Nu ţi-am mulţumit niciodată cu 
adevărat. M-ai ajutat la muncă. Ai fost mâna mea dreaptă. M-ai 
ajutat chiar când am avut atacuri de panică, și ţi-ai respectat 
promisiunea. Nu ai spus nimănui. 

Se opri și înghiţi în sec, cu greutate. 

— Eşti cea mai bună prietenă a mea, Tessa. Să nu uiţi 
niciodată asta. 

Tessa veni mai aproape și șterse cu blândețe o lacrimă de pe 
obrazul lui Nicole. 

— Și tu ești cea mai bună prietenă a mea, Nicki. Doamne, 
niciodată nu ai devenit sentimentală. Masajul acela trebuie să fi 
fost incredibil! 

Râse, iar faţa frumoasă i se lumină. 

— De altfel, aș face orice pentru cineva pe care îl iubesc. 

* 


Tessa plecă puțin mai târziu, iar Nicole închise ușa, știind că 
aceasta ar fi putut fi ultima oară când o vedea pe cea mai bună 
prietenă a ei. În aer plutea încă mirosul lemnului de santal pe 
care Tessa îl purta mereu cu ea. Setă alarma, încuie și blocă 
ușa, apoi o verifică de cinci ori. Trebuia să o ţină pe Donna - și 
propria sa frică - la distanță suficient de mult timp pentru a-și 
pune planul în aplicare. Își strânse cu putere fiica la piept, 
dorind să transfere în trupul micuţ al acesteia toată dragostea, 
speranţele și visurile sale. 

Dar nu era momentul. Încă nu. Mai întâi, trebuia să facă totul 
să fie legal. Așteptă pe canapea până când avocatul ei, Rick, îi 
trimise un mesaj în care o anunţa că ajunsese în fața ușii. li 
spusese că soneria ar fi putut-o trezi pe Quinn, dacă dormea. 


VP - 194 


„Să nu trezești niciodată din somn un bebeluș”, se gândi ea, cu 
lacrimile curgându-i pe față. 

Le șterse repede și îl lăsă pe Rick să intre. 

EI fu luat prin surprindere când o văzu. 

— Pari extenuată, îi spuse cu vocea lui profundă, guturală. 
Bănuiesc că e de așteptat. Soţia mea este încă epuizată, iar 
băieţii noștri sunt la facultate. 

Nicole surâse, sperând ca avocatul să nu observe cât de fals îi 
era zâmbetul. De obicei, totuși, Rick trecea direct la afaceri. Se 
așezară la masa din sufragerie, iar el scoase documentele din 
servieta sa elegantă, din piele maro. 

— Așa cum ţi-am spus la telefon, acum că sunt mamă, m-am 
gândit că ar fi mai bine să îmi pun afacerile în ordine. 

— Bineînţeles, răspunse el. De fapt, este foarte înțelept. Mulţi 
oameni nu gândesc astfel atunci când au copii, și ar fi important 
să facă un plan pentru scenariul cel mai pesimist, însă ei speră 
doar ca acesta să nu se întâmple niciodată. 

— Da, exact, replică Nicole. Dacă totul este pus la punct, 
atunci mă voi putea odihni știind că, indiferent ce s-ar întâmpla, 
Quinn va fi în siguranță. 

— Este un bebeluș foarte simpatic, spuse Rick, zâmbind la 
Quinn în timp ce aceasta gângurea în brațele mamei sale. Ai 
menţionat la telefon că vrei un alt tutore și executor al fondului 
lui Quinn? Ești sigură că Greg nu va contesta această decizie? 
Nu sunteţi despărțiți legal sau divorţaţi, spuse el. 

Nicole mângâie gâtul fin al lui Quinn. 

— Greg ne-a părăsit pentru că nu și-a dorit acest copil. Sunt 
de acord să își vadă fiica, dar nu vreau ca el să fie tutorele sau 
executorul fondului acesteia. 

Rick își arcui sprâncenele. 

— Înţeleg. Și buna ta prietenă Morgan Kincaid este dispusă să 
preia această îndatorire în cazul în care va fi necesar? 

Nicole încuviinţă. 

Nicole o rugă pe Mary, vecina sa, să fie martoră la semnarea 
actelor, iar Rick fu de acord ca el să fie al doilea martor. Se 
termină repede, iar Mary plecă acasă. Nicole rezistă suficient de 
mult timp pentru ca Rick să pună actele înapoi în servietă și să 
își ia rămas-bun de la ea. 

Se terminase. 


VP-195 


Simţi în piept primele înțepături ale atacului de panică, așa că 
înghiţi două pastile și fu nevoită să se târască până la computer. 
Mâinile îi tremurau în timp ce tasta, sperând să transmită ceea 
ce își dorea cu atâta disperare ca Morgan să înțeleagă. 


Debusolată și confuză: Meriti un copil. Eşti bună și blândă. 
Curând, vei fi o mamă minunată. Spun asta din tot sufletul. 


Privi computerul, așteptând un mesaj. Dar nici după o oră nu 
primise niciun răspuns. Quinn adormise, cu capul pe umărul 
mamei sale. Un oftat ușor se desprinse de pe buzele fiicei sale, 
respiraţia ei caldă gâdilându-i lui Nicole pielea. 

— Te iubesc, Quinn. Mai mult ca orice pe lume. Mai mult 
decât pe mine, șopti ea. Te iubesc atât de mult încât trebuie să 
renunţ la tine. 


VP - 196 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI TREI 


MORGAN 


Sunt culcată pe o parte, cu faţa lipită de o podea dură. Mă 
Mișc, și o durere ascuţită îmi sfâșie capul. Mă așez, cu ochii 
încețoșați, și îmi ating ceafa, unde s-a format un cucui cât o 
nucă. Îmi privesc degetele. Sânge. 

Ochii mi se obișnuiesc cu întunericul. Sunt într-o casă, în 
living, judecând după canapeaua de lângă peretele mai 
îndepărtat și televizorul instalat pe partea opusă. Aud mișcare în 
altă încăpere, apoi un șuierat ciudat și zgomotul făcut de cineva 
care aleargă. Ridic privirea exact la timp pentru a vedea o 
roșcată ieșind în goană pe ușa din spate a ceea ce pare să fie 
bucătăria, și trântind-o în urma sa. Deasupra televizorului este 
un ceas. Este ora două noaptea. 

Unde naiba mă aflu? Și cine este persoana care tocmai a ieșit 
pe ușă? 

Încerc cu disperare să mă ridic, dar oricât m-aș strădui, trupul 
meu refuză să mă asculte. Îmi ia o secundă să recunosc mirosul 
înțepător care îmi face ochii să lăcrimeze. Fum. Vine din 
bucătăria din care roșcata tocmai a fugit. Apoi, prin valurile de 
ceață, văd la baza scărilor un trup care nu mișcă, așezat cu fața 
în jos. Fumul devine din ce în ce mai dens și mă târăsc până 
acolo, fiind prea nesigură pe picioare. li întorc capul pentru a-i 
vedea faţa. 

— Greg! spun, tușind în timp ce fumul îmi umple plămânii. 
Ochii îmi ard. Nu se mișcă, dar îi simt la gât pulsul, bătând cu 
putere sub degetele mele. Este casa lui Greg. Îmi amintesc 
totul. Dar dacă el este inconștient pe podea, unde este Quinn? 

Propriul meu puls crește rapid, și încerc să îl trag pe Greg 
către mine, dar este prea greu să îl pot mișca. 

— Quinn! Unde este Quinn? răcnesc, apucându-mă de gât, în 
timp ce fumul dens mă sufocă. 

Îmi pun o mână la gură și mă lipesc cu burta de podea, 
amintindu-mi deodată de nenumăratele exerciţii de incendiu pe 
care părinţii mei obișnuiau să le facă cu mine când eram copil. 


VP - 197 


Lasă-te jos; fumul urcă. Din încăperea alăturată izbucnesc 
flăcări. Nu mai avem timp. Sprijinită pe abdomen, îmi folosesc 
coatele pentru a mă propulsa către scări, ca să pot să ajung la 
etajul al doilea. Quinn ar putea să fie acolo. 

Aud pocnetele și trosnetele focului în timp ce înghite totul în 
calea lui. Datorită căldurii, transpiraţia îmi picură în ochi până 
când abia mai reușesc să văd ceva. Apuc balustrada scării și mă 
ridic, urcând treptele cât de repede pot, strigând: 

— Quinn! Quinn! 

Nu văd nimic prin fumul gros. 

— Trebuie să ieșim! strigă cineva. 

Este vocea lui Ben, chemându-mă, dar nu îl pot vedea. 

— Unde este Quinn? urlu eu. 

— Nu știu! Trebuie să ieșim de aici! 

În bucătărie se produce o explozie și un fascicul luminos cade 
exact pe zona în care Greg este întins la pământ. Flăcările urcă 
pe pereţi. Mă întorc și alerg în jos pe scări. Cu o putere pe care 
nu știam că o am, îl trag tare pe Greg, de picioare. Apoi, brusc, 
el devine mai ușor, și îmi dau seama că Ben l-a apucat de brațe. 
Împreună, ne luptăm să ajungem la ușa din față, prin fumul 
dens. O găsim, o deschidem și îl târâm pe Greg pe iarbă. 

În depărtare se aud sirene. 

Chiar și afară, unde este mai puțin fum, abia pot să respir. Mă 
uit la Ben, care s-a prăbușit, luptându-se și el pentru aer. In 
secunda în care intru din nou pe ușă, flăcările ajung atât de 
aproape încât înțeleg că mă vor ucide în scurt timp. Dar nu pot 
pleca fără Quinn. Nu o pot lăsa să moară. Mă las jos și mă târăsc 
mai departe. 

Un braţ apărut de nicăieri mă prinde și mă ridică în picioare 
de parcă aș fi un fulg. Cineva mă duce pe umăr. Numai când 
sunt afară, întinsă pe iarbă, îmi dau seama că a fost Ben. Stă în 
fața mea, strigându-mă. În spatele lui, doi pompieri intră în 
infern, trăgând după ei furtunuri. 

— Poţi să respiri? mă întreabă Ben. 

— Sunt bine, îi răspund, tușind și scuipând, chinuindu-mă să 
vorbesc, în timp ce apare un paramedic și îmi așază pe față o 
mască de oxigen. O dau deoparte. 

— Unde este Quinn? strig. 

Se sparge o fereastră la etajul al doilea și flăcările șuieră. Mai 
mulți pompieri intră alergând în casă. 


VP - 198 


— În casa aceea este un copil! le strig în timp ce trec pe lângă 
mine. Vă rog salvaţi-o! 

— Știm, doamnă. Pompierii fac tot ce pot, spune paramedicul. 

Mă uit în ochii lui Ben, a cărui față este plină de funingine. 
Inima mi se frânge. 

Paramedicul mă ajută și îmi ţine geanta. 

— Este a dumneavoastra? Cum vă numiţi? 

— Morgan Kincaid. 

Ben rămâne acolo în timp ce un alt paramedic îl consultă. Alţii 
se ocupă de Greg, în apropiere. 

— Doamnă, îl ducem pe acest bărbat la spital. Are o 
intoxicație severă cu fum și arsuri pe braţe și pe picioare. Știţi 
cine este? 

— Numele lui este Greg Markham, spun. Vă rog, trebuie să 
vorbesc cu el. 

Mă lupt să trec de paramedic, care strigă în spatele meu: 

— Doamnă! Vă rog! 

Mă prăbușesc la pământ, lângă Greg. 

— Unde este Quinn? îl întreb. 

Ochii lui Greg se deschid. Mă recunoaște. Geme și își ridică 
masca de oxigen de pe gură. Șoptește, răgușit: 

— A luat-o. 

— Poftim? spun, fără să înțeleg. 

— Ea... a făcut asta. Și a luat-o pe Quinn. 

Ben ajunge, poticnindu-se, lângă noi. 

— Greg, întreabă el. Melissa a luat-o pe Quinn? Asta încerci să 
spui? 

Dar Greg nu poate să respire, nu poate să vorbească. Işi pune 
din nou masca cu oxigen scuturându-și capul înainte și înapoi. 

Ben îmi pune mâna pe umăr și plâng, fără să fiu în stare să 
fac altceva decât să privesc, în timp ce pompierii sting flăcările 
până când doar un fum negru gros se ridică spre cer. Doi 
pompieri ies pe ușa din față cu o targă. 

În timp ce se apropie, observ că duc o femeie cu părul roșcat, 
cu faţa acoperită de o mască de oxigen. Melissa. 

Alerg spre ea, cu Ben în spatele meu. 

— Unde este Quinn? spun. E înăuntru? 

— Nu, răspunde ea cu respiraţia șuierătoare. A dispărut. 

— Cum a dispărut? 

Mă cuprinde groaza. 


VP - 199 


— Tessa, spune ea, chinuindu-se să respire. Ea a făcut asta. ȘI 
a luat-o pe Quinn. 

* 

Quinn a dispărut, cu Tessa, iar Ben și cu mine suntem blocaţi, 
întinși unul lângă celălalt pe tărgi în holul supraaglomerat al 
Secției de Urgenţe a Spitalului Northwestern Memorial. Ni s-a 
luat sânge, pulsul și nivelul de oxigen, și așteptăm radiografiile 
toracice. Inima îmi bate cu putere, plămânii îmi ard, iar gâtul mă 
doare de la inhalarea de fum și de la plâns. Dar tot ce mă 
interesează este să o găsim pe Quinn. 

Imi ridic masca de oxigen. Mă doare când vorbesc, dar nu 
renunţ. 

— Spune-mi adevărul, îi cer. Ai drogat-o pe Nicole? Când i-ai 
dus reţeta acasă? 

Gura lui Ben se deschide. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

Işi masează stomacul, necăjit. 

— De ce nu mi-ai spus că Nicole ţi-a lăsat banii de care aveai 
nevoie pentru spital? Când ai aflat despre ei? 

— Nu i-am cerut niciodată bani lui Nicole. De unde ţi-a venit 
ideea asta? Lucrez în unul dintre domeniile cu veniturile cele 
mai reduse dintr-un motiv. Avocatul ei m-a contactat în 
dimineața următoare, după ce ea a murit, și mi s-a făcut rău 
când m-a anunţat. Dumnezeule, dacă a crezut că asta e tot ce 
voiam de la ea... Imi doream doar să fac parte din viaţa ei. 

Vocea îi cedează; pare înfrânt. 

— Tot ce îmi doresc este ca fetița să fie bine. Mi-am pierdut 
sora. Nu mai suport. 

Lacrimile îi cad în interiorul măștii de oxigen. 

Mânia îmi dispare, întind mâna și îi ating braţul. 

— Mi-ai salvat viaţa, spun. 

— Tu ai salvat-o pe a mea. Și ai intrat într-o casă în flăcări 
pentru a o găsi pe Quinn. Ne-ai împins din calea unui șofer 
dement. Trebuie să avem încredere unul în altul, pentru că în 
acest moment nu ne-a mai rămas nimeni altcineva. 

Lacrimile încep să-mi curgă pe faţă și capul mă doare. 
Degetele lui le găsesc pe ale mele și le strâng. I le strâng și eu. 
Au fost distruse atât de multe vieţi. Tessa a luat-o pe Quinn. Și 
nu știm unde sunt ele acum. 


VP - 200 


Ne ridicăm privirea și o vedem pe Jessica, rochia ei în dungi 
roșii și albastre pierzându-se în mulţimea de oameni în timp ce 
înaintează spre noi. Se oprește, cu telefonul în mână, în timp ce 
ochii ei mă cercetează din cap până-n picioare. 

— Am plecat imediat după ce m-ai sunat, dar traficul a fost 
infernal. V-a văzut vreun doctor până acum? ne întreabă ea. 

Dau drumul mâinii lui Ben și îmi ridic masca de oxigen. 

— Am făcut doar niște analize. Martinez știe? Au găsit-o pe 
Quinn? 

— Martinez știe despre incendiu. A ajuns acolo imediat după 
ce voi ați fost preluaţi de ambulanță. O urmărește pe Tessa, dar 
nu a găsit-o. Însă tu nu mai ești un suspect în acest caz, Morgan. 

Nu îndrăznesc să cred că e adevărat. 

— Și știm care este legătura dintre tine și Nicole. Ai făcut 
postări pe un site web numit Maybe Mommy, în legătură cu 
dorinţa ta de a adopta un copil. Nicole ţi-a scris un mesaj privat, 
iar tu i-ai răspuns. Toate acele mesaje au fost găsite în contul 
tău de pe Maybe Mommy, în telefonul tău. Echipa de criminaliști 
a verificat harddisk-ul computerului lui Nicole, și a făcut legătura 
cu mesajele pe care ţi le-a trimis. Numele ei de utilizator este 
Debusolată și confuză. = 

O, Doamne. O, Doamne. Site-ul acela. Imi pun mâna pe piept 
și mă uit la Ben, ai cărui ochi sunt larg deschiși. lar acum totul 
se explică. Debusolată și confuză. 

— Da, acum îmi amintesc! îi răspund Jessicăi. Eram două 
străine, dar între noi s-a creat o legătură. Totuși, nu e suficient 
ca ea să îmi acorde custodia lui Quinn. Și se presupune că era 
un forum pentru femeile care nu au copii. Și nici măcar nu știam 
că era în Chicago, cu atât mai puţin numele ei... Probabil că era 
atât de singură. 

Așa eram și eu. Dar o îndepărtasem. 

— Ei bine, ăsta este lucrul cel mai ciudat, și, de asemenea, 
motivul pentru care nu mai ești un suspect. Există un mesaj 
între Nicole și cineva care se presupune că ești tu, pe șase 
august. Nicole a scris că vrea să ţi-o încredințeze pe fiica ei, iar 
„M din Chicago” a acceptat. Persoana aceasta a scris că o va lua 
pe Quinn și că se vor întâlni la Grand/State, ziua următoare. Dar 
numele tău de utilizator este „Morocănoasa din Chicago”. 
Numele de utilizator corespunzător acestui nou cont este „M din 
Chicago”. Inteligent, dar nu suficient de inteligent. 


VP - 201 


Nicole nu îmi era complet străină. Simţisem ceva pentru ea. Și 
o dezamăgisem. 

— O, Dumnezeule, m-a contactat. Voia să știe care este 
numele meu. lar eu m-am speriat și m-am retras. Poate dacă i- 
aș fi răspuns... 

Simt niște degete calde pe obraji. 

— Morgan, oprește-te. Nu ai greșit cu nimic. Cineva a piratat 
contul lui Nicole. 

Telefonul Jessicăi sună, iar ea răspunde. Ascultă un minut, 
apoi îmi întinde telefonul. 

— Morgan, Martinez vrea să vorbească cu tine. 

— Cu mine? De ce? 

Scutur din cap. A 

— Nu vreau să vorbesc cu ea. Intotdeauna răstălmăcește tot 
ce spun astfel încât să fie vina mea. Probabil că încă mai crede 
că sunt implicată. 

— Te rog, Morgan. Crede-mă, vrei să vorbești cu ea. 

Ben se apropie de marginea tărgii sale și se ridică pe o parte. 

— Răspunde, Morgan. Sunt alături de tine, și te cred. 

Încuviinţez spre Jessica, iar ea îmi dă telefonul. Îl pun pe 
difuzor. 

— Morgan, îmi pare foarte rău că s-au întâmplat toate astea. 
Tu sau Ben aveţi vreo idee unde s-ar fi putut duce Tessa? 

Scuzele ei ar fi remarcabile dacă nu aș fi atât de 
înspăimântată pentru Quinn. 

— Nu am nicio idee. Tot ce știu este că Tessa este cea mai 
bună prietenă a lui Nicole și că lucrează la Breathe. Nu știu de 
ce a luat-o pe Quinn. Te rog. Trebuie să o găsești. 

— Așteaptă, spune Ben, cu o voce răgușită. 

Îmi face semn să aduc telefonul mai aproape de el. 

— Donna este cea care ne-a spus despre reportera roșcată. 
Poate că este și ea implicată. Tessa trebuie să fie cu Donna. 
Quinn este la ele. 

— Am văzut o roșcată micuță ieșind pe ușa bucătăriei lui Greg 
chiar înainte ca focul să se intensifice, și știm cu toţii că nu era 
Melissa. Ar putea fi la Donna. În Kenosha, spun, deja în picioare, 
pregătită să plec. 

Îi dăm lui Martinez adresa. 

— Bine, plec chiar acum. Rămâneţi acolo unde sunteţi, spune, 
și închide. 


VP - 202 


Jessica își pune telefonul în buzunar. 

— Voi doi trebuie să așteptați medicul. Este tot ceea ce puteți 
face în momentul ăsta. Vă voi ţine la curent. 

Mă atinge ușor pe picior și pleacă. 

Ben și cu mine rămânem singuri, într-o mulţime de oameni 
bolnavi și răniţi. Și noi suntem răniți și afectaţi de cele 
întâmplate, dar nu avem nimic fracturat. Dar am fi distruși dacă 
nu am putea-o găsi pe Quinn. 

— Trebuie să mergem, Ben. 

EI își scoate telefonul din buzunar. 

— Bine, vom ieși de aici. 

Vom lua copilul acela înapoi, chiar de ar fi ultimul lucru pe 
care îl vom face. 


VP - 203 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI PATRU 


NICOLE 
înainte 


— Eşti raza mea de soare, singura mea rază de soare... 

Așezată pe canapea, Nicole o ţinea în braţe pe Quinn, 
adormită. Lampa Tiffany de pe masa laterală arunca o lumină 
aurie pe fața frumoasă a copilului. 

— Te iubesc, fetița mea. Atât de mult. Vei ajunge într-un 
cămin sigur, unde nu ţi se va întâmpla nimic rău. 

Cel mai corect lucru pe care putea să îl facă era să renunţe la 
copil. Dar durea atât de mult. 

Consiliul de administraţie îi trimisese o scrisoare oficială, 
cerându-i demisia din funcţia de director general și oferindu-i o 
plată forfetară pentru a-și răscumpăra acţiunile. Ea aruncase 
scrisoarea la gunoi. Nu putea și nu voia să permită nimănui să îi 
ia fiicei sale Breathe. 

După ce ziua se va sfârși, toată lumea va afla că fetița ei 
făcea pentru totdeauna parte din Breath. Nicole avusese grijă 
de asta. Se uită pe telefon la mesajul primit de la Morgan. 
Fusese copleșită de fericire când îl primise, cu o noapte în urmă. 


M. din Chicago: Mi-am dorit un copil de foarte mult timp, și 
îți voi accepta oferta de a-l lua pe al tău. Ne întâlnim pe 
peronul inferior de la Grand/State luni 7 august, la 5.30 
după-amiaza. 


Cu recunoștință, 


Morgan Kincaid 


Nicole zâmbi în sinea ei. Totul era pregătit. 

Realizase ceva mult mai important decât un imperiu în 
industria confecţiilor și în wellness. Devenise o adevărată mamă 
pentru copilul său. Era cel mai bun lucru pe care îl făcuse 
vreodată în viața ei. Nu era sigură unde ar fi putut merge după 


VP - 204 


ce Quinn va fi în braţele lui Morgan, dar va fugi. Se va ascunde. 
Va dispărea. Asta era tot ce conta. 

Așteptă, cu Quinn întinsă pe pieptul ei, până când fiica sa 
adormi liniştită. Îndată ce Quinn se trezi, îi făcu baie în cada 
pentru bebeluşi, spălându-i cu grijă gâtul și degetele micute, 
masând ușor șamponul în smocurile negre de păr, care stăteau 
mereu ridicate. Copilul ei aplauda bucuros în apă, nepăsător la 
ceea ce era pe cale să se întâmple. Cu toate că știa că fiica sa 
nu-și va aminti niciodată acele momente, Nicole își revărsă 
toată dragostea asupra micuţei persoane care însemna totul 
pentru ea. 

Spre deosebire de celelalte zile petrecute acasă cu Quinn, 
aceasta trecu foarte rapid, și dintr-odată sosi timpul să plece. Cu 
Quinn în marsupiu, merse la bucătărie pentru a-i prepara 
bebelușului ei biberonul. Trecu pe lângă prăjitorul de pâine 
argintiu, și își privi imaginea, atât de distorsionată, și totuși 
conformă cu ceea ce simţea. Îi trecu prin minte că pe peronul de 
la Grand/State ar fi putut fi recunoscută ca fiind directorul 
general de la Breathe. Nu putea să riște ca cineva să o 
oprească. Își așeză cu blândețe fiica în balansoar și scoase 
foarfecă. Apoi începu să își taie părul frumos. Tăie și tăie, până 
când lamele foarfecilor îi zgâriară scalpul. 

Acum nu mai semăna deloc cu Nicole Markham. Sau cu Nicole 
Layton. 

Merse în cămară și se uită la bilețelele care acopereau acum 
un perete întreg. O mare de purpuriu, care nu o ajutase 
niciodată să clarifice ceva. 


Nume cartonaș. Roșcată. Pastile dispărute. Carusel. Ușă. 
Candelabru sfărâmat. Fotografie. Cutie. Mesaj. Epuizare. 
Ajutor. Adăpost. văduvă. Morgan Kincaid. 

Mai adăugă un bilet. 


Mamă. 


Era comemorarea morții lui Amanda, ultima zi când Nicole își 
mai vedea fiica. 
Era pregătită să își ia rămas-bun. 


VP - 205 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI CINCI 


MORGAN 


După ce suntem externaţi, cu un diagnostic de intoxicație 
minoră cu fum, Ben și cu mine ieșim din spital în lumina 
puternică a soarelui. Suntem epuizați. Ni s-a spus să ne odihnim, 
dar vrem cu disperare să o găsim pe Quinn. Nu știm ce să 
facem, sau unde să mergem. Luăm un taxi și călătorim în tăcere 
până la mașinile noastre, pe North Astor Street, unde casa lui 
Greg este o ruină mistuită de flăcări. 

— Acum ce facem? întreb, dorind să fac ceva, orice, să o 
găsesc pe Quinn. 

Ben ridică din umeri. 

— Cred că trebuie să așteptăm să ne apeleze Martinez și 
Jessica. 

Telefonul lui sună și tresărim amândoi. Ben se grăbește să îl 
scoată din buzunar. 

— Este Martinez, spune. 

Inima este gata să îmi sară din piept. 

— Detectiv Martinez, v-am pus pe difuzor, îi spune Ben, și își 
ațintește ochii asupra mea. 

— Am ajuns acasă la Donna. Ea nu este aici. Dar am găsit un 
altar ciudat cu Nicole și Amanda. Era o rochie de copil întinsă pe 
masa din bucătărie, cu decupaje vechi din ziar, în care era vorba 
despre cazul morții lui Amanda. Ușa din faţă era larg deschisă, 
iar mașina Donnei era pe alee. 

Apoi face o pauză. 

— Nu știu cum să vă spun asta, dar am găsit sânge în holul de 
la intrare, de parcă ar fi existat un fel de luptă, spune Martinez. 
Vă rog, dacă aveţi vreo idee unde ar putea merge Donna... 
Trebuie să acţionăm rapid. 

— Nu, nu, nu! strig, apoi îmi șterg imediat lacrimile. Nu este 
timp pentru lamentări sau panică. 

Apuc braţul lui Ben. 

— Dacă Donna le-a luat pe Tessa și pe Quinn, unde poate să 
meargă să se ascundă? 


VP - 206 


Înainte ca el să deschidă gura, îmi dau seama: 

— Acasă la Nicole! Dacă Donna este cea care a instalat 
aplicaţia spion în telefonul și computerul lui Nicole, trebuie să fi 
avut acces la ele, sau Tessa să îi fi facilitat accesul! De 
asemenea, ar fi cel mai bun loc unde să meargă pentru că 
nimeni nu locuiește acolo. 

— Bine, vin imediat, dar va dura ceva timp până mă întorc din 
Kenosha. Rezistaţi. Și rămâneţi exact acolo unde sunteți. 

Martinez închide. 

Bat din picior, cu disperare. 

— Suntem la cinci minute cu mașina de casa lui Nicole. Putem 
ajunge acolo primii. 

Ben ezită. 

— Pentru Quinn. 

Sărim în Altima lui și zburăm pe West North, gonind pe străzi 
până când ne oprim cu scrâșnet strident de roţi chiar pe North 
State, în acest cartier sobru, luxos. Picioarele mi se agită în timp 
ce el virează la stânga pe East Bellevue Place. 

Îmi scot centura și apuc spray-ul cu piper. leșim din mașină și 
alergăm spre casa lui Nicole. Pe alee, înainte de a ajunge la ușă, 
Ben mă trage înapoi. 

— Aşteaptă. Trebuie să acționăm cu grijă. Dacă Donna este 
înăuntru cu Quinn și Tessa, nu vrem să o speriem. 

Mă eliberez din strânsoarea lui. Dacă Donna a rănit-o în vreun 
fel pe Quinn, îmi voi pune mâinile în jurul gâtului ei și voi 
strânge cu toată puterea. Dar Ben are dreptate. 

— Să mergem în spatele casei și să ne uităm pe geam. 

Mergem în vârful picioarelor pe lângă casă, ghemuindu-ne 
sub balustrada terasei, chiar lângă o ușă de sticlă glisantă. La 
etajul al doilea, este un mic balcon. Ușa acestuia este larg 
deschisă. De deasupra răsună plânsetul unui copil. 

Ridic privirea. O roșcată care stă cu spatele la noi o ţine pe 
Quinn. lese pe balcon, iar Quinn este atât de aproape de 
balustradă, și de o cădere de la o înălțime de șase metri, încât 
îmi ridic instinctiv brațele să o prind dacă se prăbușește. 

Femeia se întoarce. 

Nu este Donna. 

E Tessa. 

Cu o perucă roșie. 


VP - 207 


Ben și cu mine o luăm la goană spre partea din faţă a casei, 
dar ușa este încuiată. Înnebunită, caut alt mod de a pătrunde în 
interior. Împiedicându-mă de tufișuri și alunecând pe pietre, 
gonesc spre o latură a casei și observ o fereastră dublă. Lovesc 
cu cotul sticla groasă, dar nu reușesc nici măcar să o fisurez. 

Ben vine rapid lângă mine. Fără a-și proteja pumnul, izbește 
sticla până când aceasta se sparge într-o ploaie de cioburi 
ascuţite. Mă împinge prin fereastra spartă și sare și el înăuntru. 

Suntem într-o baie. 

— Să mergem, îi spun lui Ben. 

El încuviinţează, și pornește în fața mea, în timp ce sângele îi 
picură din mână. Cu pulsul bătându-mi cu putere în gât, ne 
îndreptăm spre etajul al doilea, către un dormitor. Apoi 
înmărmuresc. Ghemuită lângă perete, aproape de balcon, stă 
Donna, cu genunchii strânși la piept și lacrimile șiroindu-i pe 
față. Atunci observ că are mâinile legate și o tăietură 
însângerată se întinde pe toată lungimea obrazului ei. Pe podea, 
lângă un flacon de medicamente deschis, se află o perucă roșie. 

— Nu am făcut-o eu! spune Donna, în șoaptă. 

— Nu mișcaţi! aud din spatele meu. 

Ben și cu mine ne întoarcem. Tessa stă în picioare, cu părul ei 
blond încâlcit și despletit. Quinn este în braţele ei, strânsă prea 
tare. 

— Lipiţi-vă cu spatele de perete, lângă Donna. 

O lovește pe aceasta atât de puternic, încât capul lui Quinn i 
se izbește de brațe. 

Încet, Ben și cu mine mergem la Donna, care tremură pe 
podea, la picioarele noastre. Ea ne privește cu ochii albaștri 
înlăcrimaţi, plini de durere și atât de multe regrete. 

Stăm lângă perete în timp ce Tessa ne dă instrucţiuni. Pot să 
îl simt pe Ben tremurând lângă mine. Mă concentrez la Quinn, ai 
cărei ochi frumoși sunt plini de teamă. 

Ben se apleacă în faţă. 

— Tessa, ce vrei să faci cu Quinn? 

— O salvez. Voi povesti poliţiei cum a hărţuit-o Donna pe 
Nicole. Pentru că știa că Nicole a ucis-o pe Amanda. Am găsit-o 
pe Donna aici, dar era prea târziu. Supradoză. Quinn era singură 
și plângea, spune Tessa. 

Faţa îi este calmă, dar ochii îi sunt sălbatici. 

— Atunci mătușa sa Tessa va primi custodia ei. 


VP - 208 


Donna este ghemuită pe o parte. Scâncește: 

— Este numai vina mea. Îmi pare rău. Ea este reporterul. 

Mă uit la flaconul portocaliu de pe podea. Îi ating braţul lui 
Ben și îmi îndrept ochii spre pastile. 

— Ce medicamente sunt în flacon, Tessa? întreabă el încet, 
precaut. 

Ea lovește sticluţa cu piciorul, împrăștiind câteva pilule. 

— Ar trebui să știi, Ben. Tu i le-ai adus lui Nicole. 

Ben privește cu atenţie spre medicamentele rotunde, albe, și 
inspiră atât de brusc încât îl aud. 

— Aceste pastile nu sunt Xanax-ul pe care m-a rugat să i-l 
aduc. Acestea sunt zolpidem. Somnifere. Nicole nu ar fi trebuit 
să ia niciodată somnifere. 

— Toată lumea știe că ţi-a scris și că tu i-ai adus somnifere în 
loc de Xanax. Brandurile ieftine sunt toate atât de 
asemănătoare, dar ai zice că un doctor ar putea să spună care 
este diferenţa. Doar dacă nu își dorea ca sora lui să devină 
paranoică. 

— Și sinucigașă, spune Ben. 

Îl aud cum se străduiește să își controleze furia din voce. 

— Din păcate deja avusese tulburări de panică. Aceste pilule 
chiar au împins-o dincolo de limită. Literalmente. 

Tessa o leagănă neglijent pe Quinn pe un singur braţ, astfel 
încât gâtul copilului se înclină spre spate. 

— Tu mi-ai trimis mesajul de pe telefonul lui Nicole, nu-i așa? 
Cerându-mi să îi iau rețeta. 

Îmi înfig unghiile în palmă până când îmi dă sângele. Dacă aș 
putea-o lua pe Quinn de la Tessa. 

Ben spune încet, cu vocea încărcată de durere: 

— Tu ai înlocuit pastilele surorii mele. 

Tessa o izbește pe Quinn de pieptul său, făcând-o să urle. 

— Dar tu ce naiba ai făcut vreodată pentru Nicole, Ben? 
Nimic! Eu nu am însemnat nimic pentru ea? Ce crezi? 

El nu răspunde. Mă uit la peruca roșcată de pe podea și îmi 
amintesc groaza din ochii lui Nicole pe peron, căutând peste tot 
pe cineva care le-ar fi putut face rău, ei și lui Quinn. 

— Ne-ai urmărit, pe Nicole și pe noi, prefăcându-te că ești 
Donna sau Melissa, spun încet, temându-mă să nu o provoc și 
mai tare. 


29 zolpidem - medicament utilizat în tratamentul de scurtă durată al insomniei (n.tr.). 
VP - 209 


— Nu aveți dreptul să mai puneţi întrebări, șuieră Tessa. Nu 
aţi făcut parte din viața lui Nicole. Eu ar fi trebuit să fiu director 
interimar. Nicole nu mi-a cerut asta niciodată, și nici nu mi-a dat 
drept de vot. Eu ar fi trebuit să o primesc pe Quinn. Și acele 
acțiuni Breathe? Ar fi trebuit să fie ale mele. 

Tessa înaintează rapid spre mine. Copilul geme, iar sunetul 
îmi sfâșie inima. 

— Ce fel de mamă își încredinţează copilul unei femei complet 
străine? 

O mamă care nu avusese încredere în niciuna dintre 
persoanele pe care le iubea. O mamă care lua medicamente 
care provoacă paranoia și depresie. 

Cu o voce tremurândă, mă aventurez: 

— Tu ai convins-o pe Nicole că Greg are o aventură cu 
Melissa, nu-i așa? 

Merg puţin mai departe. 

— Te-ai culcat cu el? 

— Nicole ar fi trebuit să îi acorde mai multă atenţie soţului 
său. Am intervenit doar pentru a ajuta. 

O apasă pe Quinn cu putere la pieptul ei. Sărmanul copil nu se 
mai oprește din plâns. 

Deci Greg și Tessa aveau o aventură. Era și el implicat în 
moartea lui Nicole? Nu întreb deoarece Donna geme și încearcă 
să se ridice, dar Tessa o doboară la pământ. Îmi înăbuș ţipătul, 
groaza ţintuindu-mă de perete. Simt că Ben îmi atinge mâna, și 
îi răspund, apucând-o pe a lui. Imi doresc cu disperare să iau 
spray-ul cu piper din geantă, dar Tessa mă va vedea și mă va 
lovi înainte să ajung la el. 

Mă tem să o presez mai mult, dar nu am de ales. 

— Știm că tu ești „M. din Chicago”, Tessa. 

Își întoarce repede capul și mă privește cu ochi lipsiţi de 
umanitate. 

— Întotdeauna soţul e vinovat, nu-i așa? Greg este cel carea 
accesat telefonul și computerul lui Nicole. Și este mort. 

— Nu, nu este mort, spune Ben. 

Tessa își smucește capul, șocată. 

— Greg ne-a spus totul, Tessa, mint eu. Nouă și polițiștilor. 
Vor ajunge dintr-un moment în altul. 

Quinn ţipă fără oprire, și Tessa o scutură. 

— Taci odată! 


VP - 210 


— S-a terminat, Tessa. Nu ai unde să fugi. Nu mai este nimeni 
pe care să îl acuzi. 

Ben înaintează puțin. 

Ea vine mai aproape de noi. Apoi o mută pe Quinn într-o 
singură mână și își atinge buzunarul din spate. Scoate un pistol 
mic, argintiu cu negru. 

Privirea mi se înceţoșează, și îmi propun să mă concentrez. 
Nu pot să văd altceva decât pe Ryan întins pe podea, într-o 
baltă de sânge. Mă simt lipsită de vlagă. Ben e complet înghețat 
lângă mine. 

Tessa îndreaptă pistolul spre noi doi. 

Mi se pare că aud în depărtare sunetul sirenelor. 

Ochii lui Tessa devin lucioși, și flutură arma cu violenţă. 
Pistolul o lovește pe Quinn în tâmplă. 

Sângele îmi clocotește în vene, cum nu am mai simțit 
niciodată până acum. 

— Nu! urlu, și mă reped la Tessa, apucând copilul, în timp ce 
pocnetul asurzitor al unei împușcături răsună în cameră. 

Donna ţipă, iar Ben o trântește pe Tessa la pământ. Pistolul 
aterizează lângă ea. Tessa se întinde după armă, dar Ben îl 
lovește cu piciorul, îndepărtânau-l. 

Simt că pământul îmi fuge de sub picioare, dar nu mă 
prăbușesc. Nu cu Quinn în braţe. 

— Te-am prins, draga mea. Ești în siguranţă. 

O strâng în braţe, simţindu-i fața lipită de inima mea agitată. 

Ben o ţine pe Tessa jos în timp ce se aud pași urcând în fugă 
scările. Imi întorc capul spre ușă și o văd pe Martinez dând 
buzna în cameră, cu o echipă de polițiști. Mă uit la Donna, care 
zace pe podea, sângele revărsându-se pe covorul crem. Are o 
gaură de glonţ în picior. 

— Toată lumea la pământ! Acum! strigă Martinez. 

Mă las pe podea, cu Quinn sub mine, plângând, dar în 
siguranţă. Ben se întinde și el la pământ, iar Tessa se zbate să 
se ridice, dar Martinez îi pune un genunchi pe spate. 

— Nu te mișca! 

Le face semn polițiștilor de la ușă, care îi încătușează mâinile 
la spate. 

— Tessa este vinovată, Tessa singură! spune Ben. Ea a 
împușcat-o pe Donna. Donna are nevoie de o ambulanţă. 

— Bine, se răstește Martinez. 


VP - 211 


Transmite mesajul într-o staţie pe care o are fixată pe umăr. 
Poliţiști sau membrii echipei de intervenţie în cazuri de urgență 
- este greu de spus - intră grăbiţi în cameră și se îndreaptă 
direct spre Donna. 

Martinez se uită de la Ben la mine. Face un pas înainte și o ia 
pe Quinn din braţele mele, ajutându-mă să mă ridic. Îi simt 
mâna pe braţul meu. 

— Este în regulă, Morgan. Știm totul. Îmi pare rău. 

Încerc să vorbesc, dar nu reușesc. Tot ce pot să fac este să o 
legăn pe Quinn și să o liniștesc. 

i Greg a abandonat-o pe Tessa și a încercat să încheie o 
înţelegere cu noi, spune Martinez. A mărturisit că a avut o 
aventură cu ea. Au plănuit să o distrugă pe Nicole și au vrut să 
preia controlul asupra companiei Breathe. 

Nu-mi vine să cred. Cum ar putea un tată să facă asta? Și cum 
a putut să facă asta cea mai bună prietenă a ei? Au uneltit să o 
distrugă pe femeia pe care amândoi pretindeau că o iubesc. Mi 
se face rău, sunt îngrozită și atât de tristă pentru Nicole, această 
mamă care avea probleme și care a devenit prietena mea 
online. A avut dreptate tot timpul. Nu putea avea încredere în 
cei mai apropiaţi oameni din viaţa sa. 

Fața Tessei este roșie de furie în timp ce polițiștii o duc afară 
din încăpere, apoi în jos pe scări. 

Sunt atât de slăbită încât îmi simt braţele ca niște greutăţi cu 
plumb. Plânsul lui Quinn s-a mai potolit. Sunt transpirată și 
agitată, și nu-mi pot opri corpul să tremure. Mi-e așa de frig. 

În timp ce noi toţi ieșim din casă, Ben se oprește și se uită la o 
legătură de chei de pe perete. 

— Cheile mele nu erau aici. 

Arată spre cuierul gol. 

— Nicole avea o dublură a cheilor casei mele. Probabil că 
Tessa le-a luat și a pus păpuşa în pătuţ. 

— Cred că a găsit o modalitate de a pătrunde și în 
apartamentul meu, spun printre dinţii care îmi clănţăne. 

Martinez se întoarce. 

— Bânuim că ţi-a forțat ușa de la ieșirea de incendiu. Chiar 
aveţi nevoie de un grad sporit de siguranţă în clădirea aceea. 

Odată ajunși cu toţii afară, doi paramedici se grăbesc să 
ajungă la Donna cu o targă, ridicând-o pe ea. Ben mă trage spre 
el. Stăm umăr lângă umăr, protectori în jurul lui Quinn. 


VP - 212 


Tessa este escortată până pe locul din spate al unei mașini de 
poliţie, iar Donna este luată de aici cu o ambulanţă, în timp ce 
alta oprește lângă bordură. Ben și cu mine urcăm și ne așezăm 
împreună pe o targă, în timp ce un paramedic o consultă pe 
Quinn, care pare speriată, dar altfel este nevătămată. 

— Poftim, spune el, punând-o pe Quinn în braţele mele, apoi 
dezinfectează și bandajează mâna lui Ben. 

Martinez se ghemuiește în fața mea. 

— Ţi-a spus Greg dacă Tessa era pe peron în ziua în care a 
murit Nicole? o întreb. Vreau să știu adevărul. 

— Nu am avut timp să întreb, răspunde Martinez. Greg mi-a 
mărturisit că el și Tessa intenționau să fie împreună. Dar nu știa 
cât de departe va merge Tessa. Era îngrijorat pentru Quinn. 
Eram gata să îl întreb dacă Tessa era pe peron în ultima zi de 
viaţă a lui Nicole, nu am mai avut ocazia. După ce a mărturisit, 
Greg a murit din cauza insuficienţei respiratorii acute. 

Simt gustul sării în timp ce lacrimile îmi intră în gură. Atât de 
multe pierderi fără rost. Ben mă învăluie într-o îmbrăţișare care 
nu mai are nevoie de cuvinte. Dar Quinn este în siguranţă cu 
noi, acolo unde îi este locul. 

Martinez mă observă. 

— Ai intervenit într-o anchetă. Ţi-ai pus viaţa în pericol. 

Furia și resentimentele mele se ridică la suprafață, și 
răbufnesc: 

— Eu... 

— Dar ai salvat-o pe Quinn, pe Ben și pe tine. Nu spun că ai 
procedat inteligent, dar a fost curajos. 

Pe faţa ei apare un mic zâmbet. 

— Într-o bună zi, vei fi o mamă foarte bună. 

Simt un nod în gât, și încuviințez. 

— Da, voi fi, într-o zi. 


VP - 213 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘASE 


NICOLE 
înainte 


Nicole o îmbrăcă pe Quinn într-o salopetă curată și o înveli 
într-o pătură de pluș galbenă, pe care propria sa mamă o făcuse 
pentru ea atunci când era doar un bebeluș. Obișnuise să doarmă 
cu pătura aceea după moartea părinţilor săi. Voia să se asigure 
că fetița ei va avea ceva special, lucrat de bunica ei. Picioarele 
lui Quinn ieșeau la un capăt. In timp ce îi îmbrăcă cu grijă 
piciorușele mici cu șosete albe, își înghiţi lacrimile. 

Despărţirile nu erau niciodată ușoare. 

Morgan ar ști să nu pună niciodată o pătură în pătuţul 
copilului ei. Nu îi va face niciodată rău lui Quinn, așa cum Nicole 
îi făcuse Amandei. Donna ţinea aerul condiționat pornit 
deoarece citise undeva că bebelușii ar trebui să doarmă în locuri 
răcoroase, dar în ziua aceea fusese atât de rece în camera 
Amandei. 

Nicole o învelise pe Amanda cu pătura în timp ce fetița 
dormea liniștită, atentă să nu o ridice aproape de gura și nasul 
acesteia. Apoi se dusese în living și adormise pe canapea. Când 
se trezise și mersese să o verifice pe Amanda, păturica 
acoperea faţa copilului. Nicole o îndepărtase și ridicase 
bebelușul pentru a se asigura că era bine. Insă Amanda nu era 
bine. Era moartă. Și totul se întâmplase din vina lui Nicole. 

Inainte de a suna la 911 și înainte ca Donna să sosească, 
Nicole îndesase pătura într-un sertar, apoi așteptase să se 
întâmple ceea ce merita. Dar când sosise raportul autopsiei, 
sindromul morții subite la sugari fusese singura cauză a morții. 

Nicole nu povestise niciodată nimănui despre pătură. Dar 
crezuse mereu că Donna știa. Chiar și fără dovezi clare, o mamă 
întotdeauna știe. 

Povara amintirii acelei pături o sufocase pe Nicole aproape 
douăzeci de ani. Nu avea să știe niciodată dacă Amanda murise 


VP - 214 


din cauza sindromului morţii subite la sugari sau în urma unei 
sufocări accidentale. 

Își închise ochii și văzu lumina violetă a chakrei ochiului 
celest. Și se abandonă necunoscutului. 

Dar oricât de atentă era Nicole cu Quinn, nu ar fi încetat 
niciodată să se teamă pentru viața fiicei sale. 

Indesă laptele praf și câteva sticle în geanta cu scutece și și-o 
aruncă pe umăr. Indiferent dacă o făcuse sau nu, în momentul 
acela nu mai conta. 

Ajunseră la Grand/State. Inima începu să îi bată nebunește 
acum, că se întâmpla cu adevărat. Quinn se afla în marsupiu, la 
pieptul ei. 

— Ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. 

Işi căută telefonul în geanta cu scutece și verifică ora. 

5.15 după-amiaza. Văzu bileţelele autoadezive și luă unul. 

Morgan nu va vedea niciodată biletele de pe peretele din 
cămara ei. S-ar putea să nu fie niciodată conștientă de pericolul 
care o pândește. Dacă Donna urmărea într-adevăr să se 
răzbune, Nicole trebuia să o avertizeze, doar pentru cazul în 
care Donna nu se oprea. Era aproape ora 5.20. Avea timp 
pentru un singur cuvânt, așa că, pentru prima dată în aproape 
douăzeci de ani, Nicole scrise numele Amandei. Plăti biletul și 
rămase în partea de sus a scărilor care duceau la peron. În ziua 
aceea nu funcţiona niciun lift. Ochii i se înceţoșară când privi în 
jos, foarte speriată că fetița ei îi va cădea din braţe și se va 
prăbuși până la baza scărilor înainte ca ea să se poată asigura 
că Morgan va fi mama lui Quinn. 

Quinn începu să respire zgomotos. Pe Nicole o cuprinse 
groaza, rapid și brusc. „Te rog nu plânge. Te rog nu atrage 
atenţia asupra noastră”. 

O femeie se aplecă și spuse cu o voce blândă și amabilă: 

— Vai, ce copil superb! Uite ce păr! Ce vârstă are? 

— Șase săptămâni. 

— Ei bine, este absolut adorabilă! Bucuraţi-vă de ea. Totul 
trece atât de repede. 

Femeia dispăru în jos pe scările rulante. 

După ce femeia plecă, Nicole respiră adânc și cobori pe 
peron. Se uită în stânga și în dreapta, până când Morgan ajunse 
în sfârșit în staţie. Nicole își mușcă buzele atât de tare încât 
simţi gustul sângelui. Părul negru lucios al lui Morgan îi cădea pe 


VP - 215 


spate în valuri, iar rochia ei de vară, albă, era simplă și drăguță. 
Își ţinea capul plecat, evitând mulţimea de navetiști. Putea să o 
vadă în orice moment. 

Nicole urma să i-o dea pe Quinn. 

Quinn va fi în siguranță. 

Morgan va avea ceea ce își dorise mereu. 

La fel și Nicole. 

Era nevoie doar de câţiva pași. 

O siluetă mică în negru, ca o umbră, le pândea de după 
coloana din spatele lor. Purta pantaloni negri de yoga și un 
hanorac, cu gluga trasă peste cap astfel încât faţa nu îi era 
vizibilă. Era Donna? Le urmărise până acolo? 

Sosise timpul. 

— Știu cine ești. Nu lăsa pe nimeni să îi facă rău. lubește-o 
pentru mine, Morgan. 

O aruncă pe Quinn în braţele lui Morgan, iar Morgan o prinse. 
Nicole se retrase câţiva centimetri, astfel încât era prea departe 
pentru a-și lua fiica înapoi. 

Nicole se gândi că miroase a lemn de santal. Privi din nou 
spre coloană. 

Persoana îmbrăcată cu hanorac își ridică fața. 

Nicole gemu. Nu, nu era posibil. Dacă se înșelase în tot acest 
timp? 

Metroul se apropie. 

Probabil că pentru toată lumea care privea a părut că s-a 
întâmplat rapid, însă pentru Nicole timpul încetini. O privi pe 
Morgan strângându-i la piept fetița. Știa că o va proteja și o va 
iubi. 

Nicole avu un ultim gând înainte de a se lovi de șine: „Noapte 
bună, lună. Noapte bună, copilul meu”. 


VP - 216 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘAPTE 


MORGAN 
Sapte luni mai târziu 


— Ben, poţi să iei colanţii cu buline de pe uscător? strig din 
camera copilului, în timp ce îi schimb lui Quinn scutecul, pe 
masa albă simpatică pe care Ben și cu mine am cumpărat-o 
imediat ce m-am mutat la el. li împăturesc scutecul, o sărut pe 
frunte și mă amuz când sunt recompensată cu un zâmbet plin 
de salivă. Lui Quinn îi ies doi dinţi. 

Camera fetiţei este văruită într-o nuanţă strălucitoare de 
galben. Pe peretele din fața pătuţului ei sunt flori purpurii, iar pe 
perdelele ondulate care acoperă fereastra sunt desenate luni 
micuţe. Pe bibliotecă este înrămată o fotografie cu Ben și Nicole 
de Halloween, un frate având grijă de sora lui mai mică. Acum 
are grijă de nepoata lui, iar eu îi sunt alături. 

Greg fiind mort, Ben și cu mine am reușit să solicitam 
împreună tutela nonparentală asupra lui Quinn, declarându-ne 
de acord să împărţim aceeași locuinţă pentru a-i oferi lui Quinn 
un cămin cât mai sigur și mai stabil. După patru luni, dacă nu 
dăm greș, vom primi custodia deplină și o vom putea adopta 
oficial. Tatăl său biologic nu a vrut-o niciodată, dar, furnizând 
probe împotriva lui Tessa, a făcut să fie posibil ca noi să o 
putem iubi. 

Și au ieșit la suprafață mai multe despre el. Martinez i-a 
verificat documentele financiare. Fusese unul dintre clienţii lui 
Ryan. Ca atât de mulți alți oameni pe care soțul meu i-a distrus, 
Greg își investise și își pierduse toate economiile în acea 
escrocherie. Greg a fost de acord cu planul lui Tessa de a prelua 
acţiunile Breathe ale lui Quinn deoarece avea probleme 
financiare foarte mari. Nicole nu a știut niciodată. Dar Tessa 
știa. 

Biata Melissa a fost o simplă victimă. Lucra pentru Greg doar 
de câteva luni când Tessa și-a dat seama că era momeala 
roșcată perfectă. Nouă și lipsită de experienţă, voia doar să își 

VP - 217 


impresioneze șeful, și a acceptat să aibă grijă de Quinn în ziua în 
care Tessa a incendiat casa lui Greg. De aceea ocupa locul 
pasagerului când Greg a luat-o pe Quinn. Melissa s-a recuperat 
complet, din punct de vedere fizic, după tragedia aceea 
îngrozitoare, dar eu știu cu certitudine că cicatricile traumei sunt 
cele care se vindecă mult mai greu. 

Se pare că Tessa sperase să ne ucidă pe toţi în incendiul 
acela. Să distrugă cât mai mulţi martori ai trădării ei. 

Încă îmi este greu să înţeleg acţiunile lui Tessa și ale lui Greg, 
cât de departe au mers pentru dragoste și bani - dacă se poate 
numi dragoste relația dintre ei. Cred că într-adevăr nu se poate. 
A fost mai degrabă o obsesie, o nebunie. 

Pentru rolul pe care l-a avut, Donna a fost plină de regrete și 
vinovăţie. Nu a vrut să contribuie la prăbușirea lui Nicole, și știe 
că ce a făcut în trecut a fost greșit. Nicole nu a omorât-o pe 
Amanda, și acceptând asta, Donna a început să se vindece. Noi 
am păstrat legătura cu ea până în ziua de azi. Are o slăbiciune 
pentru Quinn și se luminează la faţă de fiecare dată când fetița 
noastră chicotește. 

Cât despre mine, Martinez a emis o declarație oficială care 
mă absolvă de orice legătură cu moartea lui Nicole. Eczema de 
pe piele mi-a dispărut. Am devenit un caz de studiu la 
Facultatea de Drept a Universităţii din Chicago, despre cum un 
spectator nevinovat poate deveni un acuzat pe nedrept. Au 
urmat bloguri și podcast-uri. Cât de rapid se schimbă lucrurile în 
mass-media. 

Mama m-a sunat din Miami după ce numele meu a fost 
reabilitat. Am vorbit de câteva ori. Nu sunt pregătită să o iert în 
întregime pentru că a crezut ce e mai rău despre mine, dar 
familia e familie. Pentru noi toţi, e timpul să mergem mai 
departe. 

— Ben! Colanţii, te rog! 

Îmi dau ochii peste cap, presupunând că stă iar cu ochii într- 
un text medical, așa cum se întâmplă de obicei când nu îmi 
răspunde imediat. lau colanţii gri cu fusta din tul pe care Quinn 
a purtat-o mai înainte. Arată atât de drăgălaș. O ridic și o 
îmbrăţișez, uimită ca întotdeauna că acum am un copil, că sunt 
mamă și că am dreptul și privilegiul de a o iubi. 

„Nu lăsa pe nimeni să îi facă rău. lubește-o pentru mine, 
Morgan”. 


VP - 218 


Când cobor la parter cu Quinn, o găsesc acolo pe Martinez, 
stând lângă Ben. Prima mea reacție este să mă supăr, dar ea 
zâmbește, de fapt zâmbește pentru a-și arăta gropițele din 
obraji. 

— Ce s-a întâmplat? A fost eliberată Tessa? 

O strâng mai tare în braţe pe Quinn. 

Incă îmi este greu să am încredere în sistemul menit să îi 
protejeze pe cei nevinovați. 

Tessa a fost inculpată și a pledat „vinovat” la acuzaţiile de 
crimă de gradul întâi și incendiere a casei lui Greg. Este acuzată, 
de asemenea, de răpire și reţinere ilegală, și de tentativă de 
omor asupra Donnei, a lui Ben și asupra mea. A pledat 
„nevinovat” la toate acuzaţiile referitoare la hărţuirea lui Nicole. 
Este arestată fără drept de eliberare pe cauţiune și este posibil 
să apară mai multe acuzaţii după ce totul va fi descoperit. 

— Data procesului este în sfârșit stabilită pentru iunie. M-am 
gândit să fiu prima care vă anunţă, spune Martinez. 

Expir prelung, ușurată. Faţa lui Ben se înroșește și își strânge 
pumnii. 

— Tessa mi-a omorât sora. Ar trebui să fie condamnată pentru 
crimă de gradul întâi și pentru mult mai multe. 

Martinez își aranjează părul strâns într-o coadă. 

— Acesta este celălalt motiv pentru care sunt aici. Putem să 
ne așezăm un minut? 

Mergem cu toţii în living. O pun pe Quinn în scaunul cu jucării 
care îi place atât de mult, încât sare imediat în sus și în jos, 
bucuroasă. Mă așez pe canapea, iar Ben se așază lângă mine și 
îmi ia mâna. 

Martinez începe să vorbească: 

— În cele din urmă, legistul a închis cazul lui Nicole ca 
sinucidere. Nu este nicio dovadă, pe înregistrările camerelor de 
supraveghere, că Tessa a fost vreodată pe peronul acela. 

Detectivul îl privește pe Ben. 

— Credem că Nicole s-a sinucis. Îmi pare foarte rău. 

M-am uitat de nenumărate ori la înregistrarea video, pentru a 
încerca să o recunosc pe Tessa în fiecare umbră, în fiecare zonă 
neclară. Dar am văzut cu certitudine doar călcâiul lui Nicole 
atârnând pe marginea peronului și frica din ochii ei înainte de a 
ne privi pe mine și pe Quinn. Apoi dispare. 

Ating cu blândeţe brațul lui Ben. 


VP - 219 


— Îmi pare atât de rău. 

Îmi promit că voi fi alături de Ben așa cum nimeni nu a făcut 
pentru mine. Nu este vina lui că Nicole a murit. Așa cum nici 
moartea lui Ryan nu a fost din vina mea. Acum cred asta. 

Martinez își încrucișează picioarele. 

— Este clar că Tessa și Greg au provocat decăderea surorii 
tale. Ei doi sunt responsabili pentru asta. Procurorul general va 
adăuga o acuzaţie de omor prin imprudenţă. Este cea mai 
corectă decizie la care putem spera. În cursul procesului Tessei 
se va afla totul, dar am simţit că voi doi meritaţi să fiți informaţi 
înainte. 

Tușește și își netezește nelipsita fustă-pantalon neagră. 

— Vrei un pahar cu apă? o întreb, apoi aproape că încep să 
râd cu poftă. 

Dacă cineva mi-ar fi spus cu doi ani în urmă că o voi invita pe 
Martinez în casa mea și îi voi oferi ceva de băut, aș fi intrat în 
stare de șoc. 

— Nu, mulțumesc. Nu vreau să vă rețin prea mult. 

Se joacă cu gulerul bluzei sale albe. 

— După cum știi, dispozitivul GPS montat pe mașina lui Nicole 
era identic cu cel pe care l-am găsit și pe mașina ta. Am 
localizat în sfârșit laptopul Tessei, pe care îl ascunsese într-o 
magazie la Breathe. Am găsit o copie a scrisorii pe care am 
descoperit-o în noptiera lui Nicole. Nu Donna a trimis-o; cu ani în 
urmă, ea chiar încetase cu toate prostiile astea. Și am găsit pe 
harddisk-ul lui Tessa e-mailuri cu adrese diferite, pe care le 
trimisese prin Guerri/la Mail. Și, desigur, toate mesajele dintre 
tine și Nicole de pe Maybe Mommy, și dovada că Tessa era „M. 
din Chicago”. Practic, laptopul lui Tessa a fost o mină de aur în 
ceea ce privește dovezile. 

Zâmbește cu tristeţe. 

Mă cutremur când mă gândesc cât de aproape de moarte am 
fost cu toții. 

Quinn gângurește către mica oglindă din faţa ei. Ca de obicei, 
sunt copleșită de dragostea pe care o simt pentru ea. Eu și Ben 
ne uităm unul la celălalt, fără să avem nevoie de cuvinte. Noi 
suntem cei norocoși. 

Quinn își ridică braţele spre mine ca să o iau în brațe. O ridic 
astfel încât ajunge faţă în față cu Martinez. Detectivul zâmbește. 

— E frumoasă. 


VP - 220 


— Seamănă perfect cu sora mea, spune Ben. Sora mea a fost 
un om bun. 

— Un om bun care a avut încredere în cine nu trebuie. | se 
poate întâmpla oricui. 

Martinez își fixează ochii asupra mea, cu o expresie amabilă și 
blândă. 

Am un vis care se repetă, în care Nicole și cu mine suntem pe 
platformă. Îi apuc braţul și o trag către mine, departe de șine. O 
îmbrăţișez strâns și șoptesc: 

— Te voi ajuta. 

lar ea nu moare. În schimb, o leagănă pe Quinn și îmi arată 
undeva înainte, pe cineva de pe peron. Dar nu pot să văd cine 
este. 

Martinez pleacă. Ben și cu mine stăm în ușă, privind-o cum se 
îndepărtează. Quinn este în brațele mele. Aerul este neobișnuit 
de cald pentru luna martie. Coronamentul ulmului învăluit de 
razele soarelui creează o boltă deasupra grădinii. Un adevărat 
paradis pentru noi toți. 

Ben îmi ia mâna. 

— Ești fericită? 

Simt pentru acest bărbat afecţiune, căldură și recunoștință. 

— Da, sunt fericită. Dar măcar din când în când ai putea să 
cobori capacul de la toaletă. 

El râde, și râde și Quinn. Sunt foarte norocoasă că îi am. Sunt 
norocoasă că sunt în viață, și liberă. Și că, în sfârșit, am aflat 
adevărul. Nu mă mai învinovăţesc pentru lipsa de moralitate a 
lui Ryan, pentru lăcomia și minciunile lui. Am învăţat că oamenii 
buni nu recunosc întotdeauna răul, pentru că nu îl înțeleg. 

Nu mă voi mai întoarce niciodată la munca în domeniul 
asistenţei sociale. Dar nu din cauză că nu îmi place. M-am 
hotărât să fac un master în consiliere psihologică online. In felul 
acesta îmi voi putea lua diploma și voi putea petrece cât mai 
mult timp posibil cu Quinn. 

Ben s-a întors la Mount Zion, la noua secţie de urgenţe 
„Nicole Markham”, iar acum că ne-am liniștit, își dedică tot 
timpul rezolvării numeroaselor probleme ale spitalului. Marja de 
profit din acest an ar trebui să fie în cele din urmă peste cel mai 
mic dintre cele 25 de procente ale spitalelor pentru cei fără 
asigurare medicală, care îi vor permite lui Ben să angajeze încă 
trei medici de urgente și două asistente pentru triaj, și să 


VP - 221 


adauge o zonă de examinare rapidă care va reduce timpul de 
așteptare și va crește fluxul de pacienți. 

Breathe a primit o lovitură serioasă pe bursă, dar Lucinda 
Nestles, președintele executiv al consiliului de administraţie, a 
fost desemnată noul director general. Ea a recunoscut că Tessa 
îi dăduse informaţii despre instabilitatea psihică a lui Nicole. S-a 
simţit groaznic pentru că poate i-a accentuat lui Nicole panica, 
trimițându-i scrisoarea în care îi solicita demisia. Doar un alt 
pion inocent în jocul lui Tessa. Lucinda a reușit să vândă mai 
multe acțiuni Breathe noilor investitori, și, deși redresarea este 
lentă, compania își va reveni. Ben și cu mine deţinem în 
custodie acţiunile lui Quinn. Deși nici el, nici eu nu suntem 
experți financiari, învăţăm, pentru că amândurora ne este 
teamă să avem încredere într-un broker. 

Quinn se zvârcolește, așa cum face când vrea să o las jos. 
Acum folosește tot mobilierul pentru a se ridică și a sta în 
picioare. Înainte să ne dăm seama, va începe să meargă. 
Coborâm treptele și mergem pe iarba umedă, și o ţin în picioare 
pe fetița noastră independentă, cu o voinţă atât de puternică. 
Apoi mă întorc spre Ben. Și îl sărut. 

Ben îmi cuprinde faţa în palme și mă sărută și el. Quinn își 
desprinde mâinile din ale mele, și îmi deschid ochii. Ben și cu 
mine ne întoarcem atenţia spre fiica noastră. Ea întinde mâna 
spre ceva ce zboară în faţa ei. 

Este un fluture cu desene purpurii pe aripi. Vine atât de 
aproape de obrajii lui Quinn încât ar putea chiar să o atingă. 

Apoi fluturele se înalță deasupra noastră, din ce în ce mai sus 
și mai departe. 


VP - 222 


VP - 223