Shari Lapena — Ultima ei clipa

SHARI LAPENA 


ULTIMA El CLIPĂ 


Original: The End of Her (2020) 


Traducere din engleză de: 
ALEXANDRA FUSOI 


virtual-project.eu 


VP - 


Prolog 


10 ianuarie 2009 
Creemore, Colorado 


Ninge deja de două zile, abundent, necruţător și nu e niciun 
semn că s-ar domoli. E o nebunie să plece. Dar au ieșit 
plugurile, își reamintește Lindsey. Se uită indispusă pe geam, 
simțindu-se neliniștită, prinsă în capcană, în capcana munţilor 
care o înconjoară în acest orășel din Colorado, la aproape 50 de 
kilometri de Denver. În capcana zăpezii care nu mai contenește. 
Zăpada aduce o asemenea tăcere! Uneori, liniștea o face să-și 
dorească să urle. 

Soţul ei intră în sufrageria mică și înghesuită din spatele ei; 
mobila e ieftină, rafturile șubrede se ţin laolaltă cu şuruburi. 

— E totul gata? întreabă Patrick când ea ridică privirea spre 
el, cu mâinile așezate pe burta uriașă de gravidă. 

Încă se mai poartă cu mănuși unul cu altul după cearta de- 
aseară. 

Lindsey se bucură să plece de-aici, unde senzaţia de izolare e 
totală. Cu sau fără zăpadă, o să meargă amândoi în vizită 
câteva zile la mama și sora ei în Grand Junction, unde vremea e 
mult mai blândă. Bagajele lor sunt făcute și așteaptă lângă ușă. 
Își dorește din toată inima să se întoarcă în sânul familiei - 
tânjește după compania și atenţia de care are atâta nevoie! Nu 
știuse că avea să fie așa de greu. O să se oprească în cafenelele 
familiare și o să se vadă cu prietenii de care se despărțise. Ei o 
să zâmbească și o să se mire de ea cât de mare e și o să vrea 
să-i atingă burta; o să fie entuziasmați de copilul care va veni 
curând. Și Lindsey o să se simtă mai bine. Mai bine, din toate 
punctele de vedere. Și apoi va fi în stare să se întoarcă aici. 

Sau poate că o să rămână în Grand Junction. 

— Mai bine mă apuc să deszăpezesc mașina, spune Patrick și- 
și pune cizmele și haina. 

Își mai ia și o căciulă și mănuși și adaugă: 

— O să fac cald în mașină pentru tine. 


VP-3 


Lindsey încuviinţează și se întoarce din nou spre fereastră. 


VP -4 


Capitolul 1 


August 2018 
Aylesford, New York 


Hanna Bright îl pune pe micul Teddy în leagănul de pe 
veranda din față și se așază să-și citească romanul. Mai târziu o 
să se încălzească, dar dimineaţa e plăcut pe verandă, la adăpost 
de razele soarelui. Observă două mașini parcate în faţa casei de 
peste drum și câteva uși scoase. Casa e de vânzare; probabil că 
vrea să o cumpere cineva. 

Curând e cufundată în roman, însă ridică privirea puţin mai 
târziu, când sesizează mișcare peste drum. Un bărbat masiv 
îmbrăcat în costum, despre care Hanna își dă seama că e 
agentul imobiliar, vorbește pe alee cu o femeie. Hanna îi 
privește, întrebându-se în treacăt dacă femeia e o cumpărătoare 
serioasă. Casa nu a fost scoasă la vânzare de mult și este un 
cartier căutat; își închipuie că o să se vândă destul de repede. 
Speră să o cumpere o familie tânără - vrea o grămadă de 
prieteni pentru Teddy, care are șase luni. Chiar vizavi stau fetele 
gemene de patru luni, care au o mămică foarte drăguță - 
Stephanie -, cu care Hanna s-a împrietenit deja. Femeia asta 
pare să fie singură - fără soţ și fără copii după ea. 

O ultimă strângere de mână, iar femeia îi întoarce spatele 
agentului și se îndreaptă spre mașina parcată. Când ajunge în 
stradă, se uită la Hanna și se oprește. Apoi, spre surprinderea 
acesteia, traversează strada și se îndreaptă spre casa ei. Oare 
ce vrea? se întreabă Hanna. 

— Bună, strigă femeia, pe un ton prietenos. 

Hanna constată că e ușor trecută de 30 de ani și în mod clare 
atrăgătoare. Are părul blond până la umeri, o siluetă frumoasă și 
o postură de invidiat. După o privire scurtă, ca să se asigure că 
Teddy e bine, Hanna se ridică și coboară treptele verandei. 

— Bună, pot să te-ajut cu ceva? întreabă politicos. 

— Mă uitam la casa de peste drum, răspunde femeia, venind 
pe alee. 


VP-5 


Hanna îi iese în întâmpinare, ducându-și mâna streașină la 
ochi ca să se ferească de soare. 

— Te superi dacă te întreb câte ceva despre cartier? întreabă 
femeia. 

Deci e o cumpărătoare serioasă, își zice Hanna, puţin 
dezamăgită. 

— Nicio problemă. 

— Soţul meu și cu mine suntem interesaţi de zona asta - e un 
loc bun să-ţi crești copiii, nu-i așa? 

Face un semn cu capul spre leagănul de pe verandă și 
zâmbește. 

— Văd că ai un copil. 

Hanna se deschide atunci și îi descrie cu entuziasm cartierul. 
Poate că femeia e însărcinată, dar încă nu se vede. 

La finalul discuţiei, femeia îi mulțumește și se întoarce la 
mașină. Hanna își dă seama că nu i-a reţinut numele. Ei, asta e. 
O să aibă destul timp dacă o să cumpere casa. O sâcâie un 
gând, dar nu știe ce. Atunci Teddy începe să plângă și, când îl 
ridică din leagăn, își dă seama despre ce e vorba. 

Femeia nu purta verighetă. Nu contează - acum o mulţime de 
oameni au familie fără să se căsătorească și totuși ea a vorbit 
de soțul ei. Dar cine vizitează o casă fără partenerul ei? 

e 

Stephanie Kilgour le-a dus pe gemene în pătuțurile de la etaj, 
pentru somnul de dimineață. Acum se aşază o clipă pe 
canapeaua din sufragerie, se reazemă și închide ochii. E așa de 
obosită, că nici nu știe cum de reușește să se trezească atunci 
când încep fetele să plângă după ea la 6 dimineaţa. Nimic - și 
nimeni - n-ar fi putut-o pregăti pentru așa ceva. 

Se relaxează o clipă, lăsându-și trupul ostenit să se cufunde în 
canapea, cu capul greu pe perne. Işi dă voie să se destindă. 
Dacă nu e atentă, s-ar putea să adoarmă aici. Și n-ar fi bine - 
gemenele nu dorm decât jumătate de oră dimineaţa și n-ar 
merita doar pentru atât efortul pe care l-ar face ca să se 
trezească. O să se odihnească pe la 13:30, când gemenele o să 
doarmă mai mult. 

Fetițele ei, Emma şi Jackie, sunt cel mai bun lucru care i s-a 
întâmplat vreodată. Insă habar n-avusese că o să fie atât de 
greu. N-avusese nicio idee despre preţul pe care o să-l plătească 
și corpul și mintea ei. Efectele lipsei prelungite de somn o 


VP-6 


ajungeau din urmă. Cei care știau că urmează să aibă gemene - 
nu ținuse secret - glumiseră despre cât de greu o să-i fie cu doi. 
Ea nu făcuse decât să zâmbească, încântată de sarcină și chiar 
fusese, în taină, încântată de ea, de cât de bine se simţea și de 
cât de ușor suporta schimbările organismul ei. 

Stephanie fusese întotdeauna un pic obsedată de control și-și 
petrecuse o mulţime de timp cu planul de naștere, dorindu-și să 
fie totul exact cum trebuie. Nu fusese chiar așa de încrezută, 
încât să creadă că o să se poată descurca fără medicamente, 
însă își dorea o naștere normală, chiar dacă avea gemene. 

Insă, odată ce ajunsese în sala de nașteri, se alesese repede 
praful de tot planul. Sfârșise prin a avea doi bebeluși care aveau 
nevoie de asistenţă medicală și o cezariană de urgenţă. În loc 
de muzică liniștitoare, lumină blândă și respiraţie controlată, în 
jurul ei erau aparate care ţiuiau, ritmul cardiac îi era în scădere, 
personalul medical forfotea pe lângă ea și fusese dusă rapid în 
sala de operaţii. Işi aduce aminte cum o ţinea Patrick de mână, 
alb la față de spaimă. Dar, în afară de panica pe care o simţise 
când fetele fuseseră duse pe sus la terapie intensivă înainte ca 
ea să apuce măcar să le ţină în brațe, cel mai bine își amintește 
de tremurul convulsiv și greața de după naștere. Din fericire, 
ambele fetițe erau bine - sănătoase și cu greutate bună. 

li fusese greu să nu se simtă ca o neisprăvită în acele prime 
zile, când se lupta cu lipsa somnului, cu durerile din timpul 
recuperării după cezariană și cu frustrarea de a alăpta doi copii, 
aparent tot timpul... Acele prime câteva săptămâni de după 
nașterea gemenelor fuseseră cele mai grele din viața lui 
Stephanie. Fetele începuseră repede să se hrănească așa cum 
trebuie, însă ea se gândea de multe ori la cât de stresantă 
fusese cezariana - pentru toată lumea. Nu putem întotdeauna 
să alegem, își aduce ea aminte. Important este că și ea și fetele 
sunt sănătoase. Acum, Stephanie este uluită de cât de naivă 
fusese înainte de naștere. Controlul este o iluzie. 

Și apoi, colicile... fetitele nu dormiseră bine de la bun început, 
dar apoi, pe la șase săptămâni, situaţia se înrăutăţise. Plângeau 
și se foiau și nu adormeau. Pediatra ei, doctorita Prashad, îi 
zisese că fetele o să se mai liniștească probabil pe la trei luni. 
Asta ar fi fost acum mai mult de o lună, dar situaţia nu se 
îmbunătăţise deloc. Acum Stephanie și soțul ei, Patrick, păreau 
să funcţioneze doar cu un efort de voinţă. Nu mai dormiseră o 


VP -7 


noapte întreagă de când se născuseră gemenele. Foiala începea 
seara devreme și dura până pe la 1 sau 2 dimineaţa. După care 
se trezeau la 6. Nemi/os este singurul cuvânt care putea descrie 
toate astea. 

Acum, răsuflarea lui Stephanie devine tot mai lentă și, în doar 
câteva clipe, doarme buștean. 

Dintr-odată, un sunet strident - un bip, bip, bip insistent și 
răsunător - o trezește cu o tresărire. E dezorientată, cu 
gândurile înceţoșate. E o alarmă de fum... în casă e fum... îi 
simte mirosul. Se ridică smucit, cu ochii măriţi de frică. Vine din 
bucătărie. Incremenită pe moment, se gândește la gemenele de 
la etaj, apoi fuge în bucătărie. Pe plită e o tigaie care a luat foc. 
Rămâne o clipă în ușă, buimăcită, pentru că nu-și aduce aminte 
să fi pus nimic pe plită. În grabă, intră în bucătărie și întinde 
înnebunită mâna după extinctorul aflat într-un dulap suspendat 
lângă plită. Cuprinsă de panică, nu reușește să-și aducă aminte 
cum funcţionează. Se întoarce către foc, iar pălălaia se ridică și 
mai sus acum, apropiindu-se de tavan, însă tavanul nu s-a 
aprins încă. Aude vuietul flăcărilor, iar dogoarea e aproape 
insuportabilă. Inima îi bate nebunește și are un moment de 
nehotărâre. Să rămână aici, pierzând secunde preţioase și să 
încerce să acționeze extinctorul sau să fugă sus și să ia fetele? 
Dar ar avea suficient timp să le scoată din casă? Să sune întâi la 
911? Și apoi, dintr-odată, știe ce să facă - deschide cu forță unul 
dintre dulapurile de jos și apucă un capac metalic, apoi îl pune 
peste tigaie. Fără oxigen, focul e înăbușit și în scurt timp se 
stinge. la o mănușă de bucătărie, se întinde și stinge arzătorul. 

Stephanie se destinde ușurată. Incăperea miroase a fum. O 
ustură și-i lăcrimează ochii și se sprijină de blat, tremurând 
acum, că pericolul a trecut. Alarma încă mai urlă, însă își dă 
seama că nu cea din bucătărie se aude - e alarma de la etaj. Dă 
drumul hotei de deasupra plitei, deschide fereastra din fața 
chiuvetei și aleargă sus. Trebuie să scoată taburetul din 
dormitor ca să ajungă la detectorul de fum care ţiuie în hol. In 
cele din urmă îl dezactivează, cu mâinile tremurând. În tăcerea 
așternută brusc, aude fetiţele plângând, trezite din somn și 
speriate de alarmă. 

Dă fuga în camera lor, șoptind șșșt, șșșșt... Le ia pe rând în 
braţe, liniștindu-le, sărutându-le obrăjorii moi. Nu o să mai 
adoarmă acum; sunt prea agitate. O duce întâi pe Jackie jos și 


VP-8 


apoi o ia și pe Emma și le așază pe amândouă în ţarcul din 
sufragerie, împreună cu câteva dintre jucăriile lor preferate și se 
întoarce în bucătărie. 

S-a aerisit, dar tot miroase puternic a fum. Se uită la tigaia de 
pe plită de parcă încă i-ar fi frică de ea. Işi pune mănușa și ia 
capacul. Pare că în tigaie nu era decât ulei. Voia să pună ceva la 
prăjit? Nu-și aduce aminte. Cum a putut să pună o tigaie pe 
plită, să uite de ea și să-și permită să adoarmă? Se gândește cu 
groază cât de repede s-ar fi putut întinde focul. 

Incă tulburată, se întoarce în sufragerie și se așază pe covor, 
cu spatele rezemat de canapea, strângând ambele fete la piept. 
Le sărută pe creștetele catifelate și le mângâie pe obraji, 
înăbușindu-și lacrimile. 

— Imi pare rău, îmi pare tare rău... șoptește. 

Trebuie să-și aducă aminte să-i spună lui Patrick să se uite la 
detectorul de fum din bucătărie diseară, când ajunge acasă. 


VP-9 


Capitolul 2 


Luni, imediat după prânz, Stephanie privește absentă peretele 
din biroul pediatrei, cu ochii sticloși de oboseală. Noaptea de 
dinainte a fost deosebit de dificilă. Gemenele sunt încă în 
hamuri, agitându-se în căruciorul dublu; așa e cel mai ușor să le 
ţii locului. Speră că doctorita nu o să mai întârzie mult. Unul 
dintre lucrurile pe care le-a învăţat Stephanie când a devenit 
mamă a fost că sincronizarea este totul. Speră să le ţină treze 
pe fete cât durează consultaţia și apoi pot să adoarmă în mașină 
până acasă, deși drumul e scurt. O să le ducă înăuntru pe rând, 
încă adormite, ca să-și facă somnul de după-masă, o s-o lase pe 
una în mașina încuiată cât o duce pe cealaltă în brațe... 

Ușa se deschide brusc și doctorita Prashad îi zâmbește. 
Stephanie știe că și ea e mamă, că înţelege cum e, deși nu are 
gemeni. 

— Cum ne mai merge? o întreabă doctorita plină de 
înțelegere. 

Are tot dreptul să întrebe. E o vizită neprogramată, însă nu e 
prima dată când Stephanie vine neanunţată. 

— Nu prea grozav, recunoaște ea, zâmbind nesigur. 

Simte imediat cum i se adună lacrimile în ochi. Rahat! De ce îi 
aduce lacrimi în ochi în ultima vreme până și cea mai vagă urmă 
de simpatie? E lipsa de somn, aia e, pur și simplu. Dacă nu 
începe curând să doarmă mai mult, o s-o ia razna. 

Işi mută privirea de la doctoriţă la copii. 

Doctorița Prashad o privește îngrijorată. 

— Chiar e dificil cu colicile, spune ea. Nici nu pot să-mi 
imaginez cum trebuie să fie cu doi deodată. 

— E un iad, recunoaște Stephanie cu un zâmbet șters. Sunt 
amândouă treze de la 7 seara până la 1 sau 2 dimineaţa. În-fi-e- 
ca-re-zi! Patrick și cu mine suntem nevoiți să le punem în 
leagăne și să le ascultăm plângând, dacă vrem să băgăm ceva 
în gură la cină. Și apoi le plimbăm în cerc prin sufragerie ore în 
șir. 

Se freacă la ochi. 


VP - 10 


— Am citit toate cărțile de parenting, am încercat totul, dar nu 
merge nimic, spune și apoi șovăie. Ești sigură că nu-i nimic în 
neregulă cu ele? Adică... poate că ne-a scăpat ceva? 

Nu vrea s-o acuze pe doctoriţă, dar... 

— Sunt copii sănătoși, spune doctorita oftând. Le-am făcut 
controale complete. Știu că nu ne ușurează situația faptul că nu 
știm prea multe despre colici, dar îţi promit că o să treacă. 

Stephanie își adună puterile și întreabă: 

— Dar când? Cât o să mai dureze povestea asta? 

Își aude extenuarea - ba chiar disperarea - din voce și se 
detestă din cauza asta. Pare așa de plângăcioasă, de parcă n-ar 
fi în stare să facă faţă. Nu suportă femeile de genul ăsta. 
Dintotdeauna a fost genul de persoană care face faţă 
provocărilor și încă bine. 

Doctoriţa clatină din cap. 

— Mă tem că n-avem de unde să știm. De obicei, încetează 
destul de brusc. O să crească și o să treacă. Cum ţi-am mai zis, 
majoritatea copiilor scapă pe la trei luni, dar poate să dureze și 
până la nouă luni. N-am auzit niciodată de un copil de doi ani 
care să aibă colici. 

Stephanie nu e în stare să-i spună doctoriţței ce a determinat- 
o să-i facă vizita asta bruscă. Aproape că dăduse foc la casă în 
timp ce soţul ei era la serviciu. Patrick își ieșise din minţi când îi 
spusese. Nici măcar nu-și aduce aminte să fi pus tigaia pe plită. 
Dacă doctorita Prashad o să creadă că nu e o mamă bună? 

Nu știe de ce și-a mai bătut capul să vină. Sigur că doctorița 
nu ar putea s-o ajute - doctorița Prashad i-a ţinut același discurs 
și ultima dată când venise la ea. 

— Fac ceva greșit? întreabă Stephanie, aproape disperată. 

— Nu. După cum pare, nu. Mi-ai spus ce faci de obicei. Faci 
totul cum trebuie. Doar că ai ghinion, asta-i tot, zice doctorita, 
apoi glasul i se îmblânzește. O să treacă. 

Stephanie încuviințează ostenită. 

— Important e să ai grijă de tine în perioada asta, continuă 
doctorița. Ai pe cineva care să te poată ajuta? Poţi să apelezi la 
o bonă sau la vreo rudă ca să stea cu copiii o noapte - sau 
măcar câteva ore -, ca să reușești să dormi și tu? 

— Am încercat. Dar n-am putut să dorm de zgomot. 

Plânsetele copiilor ei surescitați îi declanșa o reacţie viscerală 
pe care, pur și simplu, nu putea să nu o bage în seamă. Le 


VP -11 


aruncă o privire acum. Gemenele se foiesc mai puţin în cărucior 
și încep să pară moleșite. Trebuie să plece curând, să le ducă 
acasă și să aţipească și ea un pic. Nu poate conta decât pe cele 
două sau trei ore pe care apucă să le doarmă după-amiaza și pe 
cele patru ore din cursul nopţii, între 2 și 6. In majoritatea 
nopţilor îl trimite la culcare pe la miezul nopţii pe soțul ei, care 
protestează și se simte vinovat, iar ea încearcă să se descurce 
singură cu fetele, asta pentru ca el să fie în stare să se ducă la 
serviciu a doua zi și să fie în stare de funcţionare. 

Odată vizita la doctor încheiată, împinge căruciorul pe ușa 
clinicii până la mașina parcată în stradă. 

Le așază pe gemene pe scaunele pentru copii, întrebându-se 
dacă e sigur să conducă - reflexele ei sunt periculos de lente în 
ultima vreme. E așa de obosită, încât, după ce le pune fetițelor 
centurile și închide cele două uși din spate, e cât pe ce să plece 
fără să strângă căruciorul și să-l pună în portbagaj. lisuse, își 
zice ea observându-l în ultima clipă, părăsit pe trotuar. Ar 
însemna 1.000 de dolari risipiţi. Că doar n-ar mai fi fost tot acolo 
până și-ar fi dat ea seama ce greșeală a făcut și s-ar fi întors 
după el. Adună-te, își spune. 

Cu multă grijă, conduce cele 10 minute cât durează drumul 
din centrul Aylesfordului până în suburbia confortabilă unde 
stau. Cotește pe strada lor, apoi trage mașina pe alee și oprește 
motorul. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare și vede că 
ambele fete dorm. Slavă Domnului! 

Le duce în casă și le așază în pătuţuri. Dorm adânc 
amândouă. De ce nu pot să facă așa și noaptea? Dacă le 
îngrămădește în mașină noaptea târziu, când plâng și se plimbă 
prin oraș până adorm, se trezesc când le duce înapoi în casă. E 
cea mai frustrantă chestie. Nu s-a mai simţit niciodată așa de 
neajutorată ca în fața unui bebeluș - sau mai degrabă a doi 
bebeluşi care plâng și nu se lasă alinaţi. 

Ușurată, ia monitorul și se duce în dormitorul ei, fără să bage 
în seamă grămada de rufe nespălate din coșul aflat chiar la ușa 
spălătoriei și nici putoarea recipientului pentru scutece, care se 
umple mult prea repede. Nu vrea decât să doarmă. A auzit că 
poţi să-ți pierzi minţile dacă stai prea mult nedormit - începi să- 
ți imaginezi diverse lucruri. 


VP - 12 


Când pune capul pe pernă, se întreabă din nou de ce nu s-a 
declanșat ieri alarma de fum din bucătărie - Patrick s-a uitat și 
n-a văzut nimic în neregulă - și apoi adoarme. 


VP - 13 


Capitolul 3 


Patrick Kilgour se întoarce în birou după o întâlnire 
nesatisfăcătoare cu un client nou. Se așteptase să meargă mai 
bine. Dar se pare că și-a mai pierdut din rafinament, din 
strălucire. Patrick a simţit ochii partenerului său de afaceri 
îndreptaţi asupra lui în timpul prezentării. Niall i-a aruncat o 
privire plină de dezaprobare după aceea. 

— Adună-te, i-a zis el și s-a îndepărtat. 

Patrick se lasă în scaunul de birou și se răsucește ca să se 
uite pe fereastră, privind ca prin ceaţă priveliștea: cele două 
poduri boltite peste râul Hudson și, dincolo de ele, munţii 
Catskills, pierduţi în pâclă în depărtare. Îl ustură ochii de 
oboseală și-și simte corpul încordat. Prea multe săptămâni fără 
somn suficient și se vede. Poate că ar trebui să-l cheme din nou 
pe client când o să aibă mai multă energie și o să se poată 
concentra mai bine. 

E 4 după-amiaza și își simte deja pleoapele grele. Se 
răsucește din nou spre birou și privește o clipă plin de dorinţă 
spre canapeaua de piele de lângă peretele opus, însă apoi își 
îndreaptă atenția spre computer, lărgindu-și cravata și 
descheindu-și nasturele de sus al cămășii. Mai are de lucru până 
să plece acasă, unde este imposibil să lucreze. 

Are nevoie de cofeină. Se ridică și se duce la secretariat ca 
să-și facă o cafea la aparat. Vede o femeie care așteaptă, cu 
capul plecat, citind o revistă. O zărește cu coada ochiului - 
profilul, părul blond - și se uită mai bine. Din fericire, Kerri, 
secretara cu ochi blânzi, nu e la birou și nu observă. Patrick a 
ajuns la aparatul de cafea și acum e cu spatele la femeie, care 
nu pare să-i fi sesizat prezenţa. 

Erica Voss. Ar recunoaște-o oriunde. Văzând-o, îl trece un val 
de nesiguranţă. Ce caută aici? Au trecut mai mult de nouă ani 
de când a văzut-o ultima dată. Îl năpădește dintr-odată trecutul. 

Nu-i mai e somn; e plin de adrenalină. Se întreabă ce o să se 
întâmple când femeia o să ridice privirea din revistă și o să-l 
recunoască. 


VP - 14 


Îl aude pe Niall intrând în sala de așteptare. Patrick va trebui 
să dea ochii cu ea în drum spre birou. Se întoarce încet. Femeia 
ridică privirea și se uită la el - niciun semn că l-ar recunoaște -, 
apoi se ridică în picioare, întorcându-se către Niall, care întinde 
mâna să o salute. 

— Imi pare rău... aștepți de mult? Kerri pare să nu fie la biroul 
ei, spune Niall și atunci îl observă pe Patrick, lângă aparatul de 
cafea. Sunt Niall Foote, iar acesta e partenerul meu, Patrick 
Kilgour, adaugă, făcând un semn spre Patrick. 

Lui Patrick i s-a uscat gâtul așa de tare, că nu poate vorbi. 
Rămâne pe loc, fără să înainteze ca să-i strângă mâna. 
Zâmbește scurt, crispat. Femeia tot nu dă niciun semn că l-ar 
recunoaște, dar el nu se lasă prostit. Tipa își ascunde surpriza 
mai bine decât el. Totdeauna i-a admirat stăpânirea de sine. 

— Doamna Voss a venit la un interviu pentru postul temporar 
de asistent administrativ, spune Niall și o conduce pe coridor 
spre biroul lui, fără să bage de seamă tulburarea ascunsă a lui 
Patrick. 

Acesta aude cum se închide ușa biroului și glasul lui Niall 
ajunge până la el înăbușit. Se întoarce la aparatul de cafea, își 
pune lapte și zahăr în cană și observă că îi tremură mâinile. 

Ce caută Erica Voss în Aylesford? Din câte știa el, stătea în 
Denver. 

Se hotărăște să plece acasă mai devreme. Lasă cafeaua pe 
masă, își ia servieta din birou și pleacă. 

e 

Stephanie se trezește dintr-un somn adânc când aude 
deschizându-se ușa din față. Preţ de o clipă e dezorientată. Se 
uită la ceasul de pe noptieră: nu e nici 16:30. Se ridică repede, 
ascultând. În încăpere e întuneric, draperiile sunt trase peste 
ferestre. Aude pe cineva mișcându-se la parter. Aruncă o privire 
la monitorul bebelușilor; luminile nu clipesc, iar fetele dorm în 
continuare. 

Se dă jos din pat, puţin ametţită pentru că s-a mișcat așa de 
repede, o combinaţie de oboseală și tensiune scăzută. Pășește 
fără zgomot pe coridor, până în capul scărilor. Îl vede pe Patrick 
jos, uitându-se la ea. Nu-și dă seama exact despre ce e vorba, 
dar e ceva schimbat la el. Poate că e doar faptul că a venit 
acasă neobișnuit de devreme pentru el. 

— Te-am trezit? Speram să nu, spune el încet. 


VP -15 


— Ce s-a întâmplat? îl întreabă ea în timp ce coboară. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Am plecat mai devreme, atâta tot. 
Sunt rupt de oboseală. 

— Mie-mi spui? zice Stephanie, întinzându-se spre el, 
îmbrățișându-l călduros și sărutându-l. Cum a mers întâlnirea? 

Patrick se încruntă și ridică din umeri, iar ea simte un val de 
compătimire. 

— Nu prea grozav, recunoaște el. 

Stephanie știe că soțul ei se descurcă greu în ultima vreme. El 
nu i-a ascuns acest fapt. Întotdeauna i-a spus ce se întâmplă la 
serviciu. Lui Stephanie nu-i place să fie ţinută în beznă; vrea să 
știe totul. 

E îngrijorată pentru el - pentru un arhitect, greșelile pot fi 
costisitoare. Trebuie să se ocupe de o grămadă de detalii și, cu 
atât de puţin somn... Stephanie își spune că trebuie să treacă 
peste perioada asta cumva. Copiii o să înceapă să doarmă și o 
să poată să doarmă și ei doi și o să reușească să facă faţă mai 
bine. 

ÎI privește mai atent. Acum își dă seama ce e diferit la el; are 
maxilarul încleștat de parcă ar fi îngrijorat de ceva. Pare 
extenuat, ca și ea, dar în fundal se simte o energie nervoasă 
care nu e de obicei acolo. 

— Ce e? Pari puţin încordat, îi spune blând. 

— Da? Nu, nu sunt încordat. Doar că... parcă n-am fost eu la 
întâlnirea de azi. N-am avut energia obișnuită. Nu cred că au 
fost prea impresionați. 

Ridică din umeri. 

— Poate c-ar fi trebuit să le spun că am acasă gemene cu 
colici. 

Acum vocea îi devine puţin tăioasă, iar Stephanie simte cum i 
se încordează puţin spatele. Aproape că pare că o acuză pe ea. 
Încearcă să nu reacționeze. Trage adânc aer în piept. 

— Uite ce e, îi răspunde după o clipă, niciunul dintre noi nu e 
în cea mai bună formă acum. Suntem extenuațţi. Asta e situaţia. 
Dar o să trecem peste toate. 

Își ridică mâinile și i le pune pe umeri, privindu-l direct în ochii 
obosiţi. 

— O să fie mai bine. 

Își aduce aminte cum, acum câteva nopţi, Patrick fusese 
nevoit să-i spună ei cam același lucru. Trebuie să se ajute unul 


VP - 16 


pe celălalt, să se susţină unul pe altul. Asta au făcut în aceste 
săptămâni lungi și grele cu colici. Patrick dă din cap și zâmbește 
așa cum îi place ei. 

Apoi o sărută și spune: 

— Știu. 

— Ce-ar fi să te întinzi pe canapea și să dormi un pic? O să mă 
apuc de pregătit cina înainte să facă ochi fetele. 

Se duce în bucătărie, mișcându-se repede, pentru că 
gemenele o să se trezească în curând. Când aruncă o privire în 
sufragerie după câteva minute, așteptându-se să-și vadă soţul 
dormind adânc, constată că e treaz, cu ochii în tavan. Apoi aude 
un plânset și își adună puterile pentru noaptea lungă și 
extenuantă care o așteaptă. 


VP - 17 


Capitolul 4 


Când ajunge la birou a doua zi dimineaţă, Patrick își deschide 
e-mailul, aruncă o privire pe mesaje și încremenește. Unul este 
de la Erica Voss. Degetul îi ezită deasupra mouse-ului. Se 
gândește să șteargă mesajul fără să-l citească, însă nu ar fi 
înţelept. Îl deschide. 


Bună, Patrick, 


Îmi închipui că a fost o surpriză să mă revezi. Mă 
întrebam dacă n-am putea să ne vedem și să stăm de 
vorbă, de dragul vremurilor de demult. Poate să bem ceva? 

Toate cele bune, 

Erica 


Pare inofensiv, dar Patrick se simte nesigur. Ar prefera să nu 
zgândăre trecutul; nu vrea să intre în cușca leului. Insă pur și 
simplu nu poate să nu o bage în seamă. Șovăie și apoi îi 
răspunde. 


Bună, Erica, 


Putem să ne vedem să bem ceva. Ce mică-i lumea! 
Patrick 


Se uită o vreme la ce a scris, întrebându-se dacă face o 
greșeală. Apoi trimite mesajul. Privește neliniștit computerul 
câteva minute, așteptând răspunsul ei. Nu durează mult. 


Minunat! De fapt, stau aproape, în Newburgh. Putem să 
ne vedem azi să bem ceva după serviciu, în Aylesford, dacă 
poți. 


Erica 
| se strânge stomacul. Erica ar fi trebuit să fie în Denver. Ce 


pune la cale? Ce căuta la el la birou? De ce vrea să se vadă cu 
el? Senzaţia de neliniște devine mai intensă. 


VP-18 


Erica stă în sufrageria apartamentului ei din Newburgh și se 
uită fix la ecranul laptopului, așteptând un răspuns. ȘI-I 
imaginează pe Patrick la calculatorul din biroul lui de la firma de 
pe strada Bleeker, cu un aer de nedumerire pe chipul lui frumos. 
Întrebându-se chiar în clipa asta ce să-i răspundă. 

Fusese distractiv să-l vadă ieri la birou, să-i vadă reacția. E 
partener în propria lui firmă de arhitectură, cu birouri la etajul al 
patrulea al unei clădiri noi și strălucitoare din centru. Pare că se 
descurcă bine. Ceea ce nu o miră. A fost dintotdeauna ambițios. 
În mod evident, a fost șocat să o vadă. 

Au trecut mai mult de nouă ani de când a vorbit ultima dată 
cu el. Întoarce o clipă privirea de la computer și se uită prin 
apartamentul ei mobilat sărăcăcios. Abia s-a mutat și se vede. 
Aude un bip și redevine atentă la computer. Zâmbește. 


Cum îţi sună Pilot, la ora 17:00? E pe strada Bristow. 
Patrick 


Perfect. Ne vedem acolo. 


Erica 


Erica nici nu-și imaginase că el nu o să vrea să se vadă. Aveau 
un trecut comun prea bogat. Se întreabă cum e Patrick acum, 
dacă s-a schimbat. Cumva, nu prea crede. 

Puțin înainte de ora 17:00, Patrick pleacă de la serviciu și 
merge spre barul aflat pe o străduţă din centru. Nu se așteaptă 
să dea peste nimeni care să-l cunoască; Pilot e aproape o 
bombă - nu-i unul dintre localurile elegante pe care le 
frecventează el. Își îndreaptă agitat cravata când intră în bar. A 
întârziat intenţionat cinci minute. Își plimbă privirea prin 
semiîntunericul din jur, uitându-se după ea. 

O zărește într-un colţ, stând singură și bând o bere direct din 
sticlă. Pare aproape neschimbată, deși nu mai e chiar așa de 
suplă. La 20 și ceva de ani era o frumuseţe, o blondă naturală 
cu trăsături frumoase și piele minunată. O privește o clipă, după 
care ea se întoarce, îl vede și pare să încremenească. 

Patrick înghite în sec și se îndreaptă spre ea. 

— Erica, spune când ajunge la masă. 

Simte izul slab al parfumului ei - exotic și seducător -, același 
parfum pe care-l folosea cu ani în urmă. E tulburător. Preţ de o 


VP -19 


clipă, e din nou în Colorado și sunt cu toţii în barul lor favorit, 
râzând și bând bere, foarte tineri, având toată viaţa înainte. 
Lindsey e lângă el, cu mâna sprijinită calm pe burta de gravidă, 
iar Erica se uită la el de peste masă. 

— Patrick, arăţi bine, spune ea acum, privindu-l cum se așază 
la masă. 

Patrick își dorește să-i fi trecut prin cap să-și ia o bere de la 
bar, în loc să aștepte să vină cineva să ia comanda. Cu tot 
disconfortul, îi zâmbește șovăitor Ericăi. În mod normal, se 
descurcă foarte bine cu oamenii, însă acum nu pare să înțeleagă 
situaţia. S-a lăsat o tăcere stânjenitoare. Un chelner îl vede și se 
apropie de ei. Patrick se răzgândește și spune: 

— Un scotch, vă rog. 

| s-au schimbat preferințele; se întreabă dacă așa s-a 
întâmplat și cu ea și pur și simplu nu are încredere că paharele 
sunt destul de curate în barul ăsta. Oare își dă seama că e 
agitat? 

— Deci... stai în Newburgh acum? 

— Da, m-am mutat de curând de la Denver. Simţeam că e 
momentul să fac o schimbare. 

Patrick încuviințează, încercând să pară nonșalant. 

— E aproape, spune ea, doar jumătate de oră cu mașina. 

Patrick așteaptă, dar Erica nu mai zice nimic. 

— Ce coincidenţă, remarcă el, să apari la firma mea. 

Se instalează din nou o tăcere stânjenitoare. Chelnerul îi 
aduce băutura și el soarbe lacom din pahar. Nu-i mai trece prin 
cap nimic ce ar putea spune. De ce aici, din toate locurile unde 
ar fi putut să se mute? se întreabă el. 

Erica se apleacă puţin mai mult peste masă, cu mâinile 
elegante în jurul sticlei de bere, jupuind eticheta. Patrick își 
aduce aminte că așa făcea și înainte. 

— Știam că ești pe-aici, pe undeva, așa că te-am căutat. Când 
mi-am dat seama că erai așa de aproape, am zis: de ce nu? 

Patrick se uită la ea. 

— Nu te interesează postul de la firma mea, nu? 

Erica zâmbește: 

— Nu, am deja un job. 

Patrick mai ia o gură de scotch, tot mai neliniștit. Ce joc face? 

— Și atunci de ce ai cerut postul? 

— Voiam să văd dacă într-adevăr tu ești. 


VP - 20 


— Puteai să încerci să iei legătura cu mine pe căile normale. 

— Nu sunt sigură că mi-ai fi răspuns, spune ea. 

Patrick nu spune nimic. 

— Când ai plecat din Colorado, nu știam decât că vorbiseși cu 
Greg că te întorci la New York. 

Asta era. Plecase din Colorado cam pe fugă, după 
înmormântarea lui Lindsey, fără să lase nicio adresă de 
corespondenţă. Voia să fugă de toate. Și crezuse că nimeni - 
nici Erica - nu voia să păstreze legătura cu el. Era mult prea 
greu. Era mai bine pentru toată lumea dacă pleca. Erica fusese 
cea mai apropiată prietenă a primei lui soţii. Probabil că a venit 
să-i ceară scuze pentru felul cum s-a purtat cu el după aceea, la 
înmormântare. A avut suficient timp să se lămurească. Erau cu 
toții ieșiți din minţi. Fusese o perioadă îngrozitoare. 

— Da... ei, bine, spune el în cele din urmă, probabil că a fost 
mai bine pentru toată lumea. 

Erica îl privește gânditoare, iar el continuă: 

— După ce Lindsey n-a mai fost, nu mai voiam decât să mă 
întorc acasă. 

Plecase la câteva luni după ce își începuse stagiul de 
arhitectură; trebuise să o ia de la capăt la New York. Nu-i păsa. 
Soarbe din nou cu sete din scotch și își dă seama că a reușit să-l 
termine. Se apleacă puţin în față și coboară glasul. Se oprește o 
clipă și apoi spune: 

— Am fost absolut distrus de ce s-a întâmplat. 

— Știu. Și eu. 

e 

Când ajunge acasă, puțin mai târziu ca de obicei, își dă seama 
că Stephanie îl aştepta cu nerăbdare ca să o ajute cu gemenele. 
Trece la treabă, dar gândurile îi sunt în altă parte, are în minte 
întâlnirea cu Erica. Discuţia fusese destul de superficială. Ea nu-i 
spusese prea multe despre ea, însă el observase că nu poartă 
verighetă. Flirtase puțin cu el, dar fusese discretă. El nu-i 
răspunsese. Îi povestise că avea o căsnicie fericită și fetiţe 
gemene. 

După jumătate de oră se uitase ostentativ la ceas și spusese 
că trebuie să plece. Se gândea că poate asta a fost tot, însă 
Erica insistase să facă schimb de numere de telefon înainte să 
plece. Acum pare... ceva neterminat. Ceea ce îl îngrijorează. 


VP -21 


Capitolul 5 


Cheryl Manning îi face semn fiului ei, Devin, de pe marginea 
terenului de fotbal. Băiatul are nouă ani, intră într-a patra în 
septembrie. In august însă își petrece timpul în tabăra de fotbal. 
li place sportul, se descurcă bine, iar ea e mândră de el. Și ea și 
soțul ei. S-a dovedit că Devin e un sportiv talentat. 

Il privește alergând pe teren. Au cheltuit o grămadă de bani 
cu el. Tabăra asta specializată e scumpă și nici echipamentul nu 
e ieftin, dar și-l permit fără probleme și ar face absolut orice ca 
să-l ajute pe băiat să-și fructifice potenţialul. Le făcea plăcere să 
cheltuie bani cu el; i se părea ciudat când alte mame pe care le 
știa - și care își puteau permite și ele - se plângeau de cât de 
mult costă activităţile extrașcolare ale copiilor. 

Nu-i nimic mai satisfăcător, își zice Cheryl, decât să-ţi vezi 
copilul remarcându-se și simțindu-se într-o oarecare măsură 
responsabil. Stă pe marginea terenului, privindu-l o clipă. E un 
băiat frumos. Părul castaniu îi flutură în vânt când aleargă. 
Zâmbeşte când pasează abil mingea cu piciorul. Îi face semn, iar 
ea îi răspunde. E mulțumită că băiatul are încredere în el. Strigă 
la ceilalţi de pe teren, e un conducător înnăscut. Își face cu 
ușurință prieteni. Cheryl știe că ar trebui să plece, nu să 
zăbovească așa, însă mai rămâne un minut, ca să se bucure de 
soarele dimineţii care-i bate pe faţă și de fiul ei, căruia-i 
apreciază talentul. 

Antrenorul vine spre ea. 

— Devin se descurcă foarte bine, îi spune. E talentat. 

Cheryl îi zâmbește. Nu-i frumos să te lauzi. 

— Așa am auzit, răspunde cu modestie. 

Antrenorul îi zâmbește și se îndreaptă spre teren, suflând în 
fluier. Face prezența și începe să-i alinieze pe copii pentru 
antrenament. E momentul să plece și Cheryl. Toţi ceilalţi părinţi 
au plecat deja - de multe ori ca să aibă grijă de un al doilea 
copil sau chiar un al treilea, aflat în altă tabără, prin altă parte. 
Insă Devin e singurul lor copil, iar ea e casnică, așa că nu 
trebuie să ajungă altundeva. Întotdeauna pare să rămână mai 


VP - 22 


mult, de parcă nu-i vine să plece. De parcă încă nu-i vine să 
creadă că Devin e copilul ei. 

Ar fi fost perfect dacă ar fi putut avea și o fată. Ar fi fost și ea 
una dintre mamele care se grăbesc să-și lase copilul la fotbal, ca 
să poată ajunge la timp la cursurile de balet. Însă nu aveau 
decât un singur copil, iar ea și soţul ei, Gary, sunt extraordinar 
de recunoscători. 

Ea nu poate avea copii. 

Fusese un șoc imens să descopere că este sterilă. 

Fusese mai mult de-atât - fusese traumatizant, profund 
derutant. Anii de încercări, eforturile eroice - nimic nu avusese 
succes. Dezamăgirea cronică dusese la depresie. Se simţea o 
ratată. In jurul ei femeile făceau copii, aparent fără niciun efort. 
Se temea, în taină, că Gary ar putea să o părăsească. Fusese o 
perioadă neagră. 

Ajunseseră la adopţie numai după ce epuizaseră celelalte 
variante, inclusiv fertilizarea in vitro. Nici atunci lucrurile nu 
merseseră fără probleme. Stabiliseră să adopte o fetiță, însă 
mama biologică se răzgândise imediat după ce se născuse 
copilul. Fuseseră disperaţi - lăsaţi cu mâna goală și fără banii cu 
care îi achitaseră mamei toate cheltuielile. Fusese copleșitor. Nu 
puteau decât să o ia ca atare și să încerce din nou. 

Insă după aceea, cu aceeași agenţie de adopţii privată, 
fuseseră aleși de o altă mamă biologică. Era o adopţie deschisă, 
așa că au putut să o cunoască. Optimismul lor era prudent. 
Femeia părea isteaţă și le-a plăcut pe loc. Nu părea neserioasă; 
părea să aibă capul pe umeri. Fără probleme cu droguri sau 
alcool. Le spusese că nu era încă pregătită să aibă un copil - 
voia să termine școala întâi. Nu voia un copil crescut de o mamă 
singură fără bani și nu avea nici familie care să o ajute. Își dorea 
ce era mai bine pentru el, nu ce era mai bine pentru ea. 

Era atrăgătoare și din punct de vedere fizic; mai mult, 
semăna foarte bine cu Cheryl - blondă, cu ochi albaștri, destul 
de înaltă și de subţire, cu osatură fină. Cheryl își dorea un copil 
care să semene oarecum cu ea. Nu știau nimic despre tată, în 
afara faptului că era alb, absolvent de facultate și nu-și dorea să 
devină tată. 

Probabil că Devin semăna cu tatăl biologic, pentru că, pe 
măsură ce creștea, nu semăna deloc cu Cheryl. 


VP - 23 


Îi mai aruncă o privire lui Devin pe terenul de fotbal și-i face 
semn de rămas-bun, însă el nu se uită și nu observă. Cheryl se 
întoarce la mașină și pleacă acasă, gândindu-se cât de 
norocoasă s-a dovedit a fi până la urmă. Devin e un copil 
minunat - până și la școală e bun. Multe dintre mamele pe care 
a ajuns să le cunoască descoperă la copiii lor tulburări de 
învăţare, alergii, tot felul de probleme. Până la urmă, ea e una 
dintre cele norocoase. 

Pe-aici nu știe nimeni că Devin e adoptat; nu i-au zis încă nici 
lui. Au hotărât că o să-i spună când o să împlinească 12 sau 13 
ani. Toată lumea, în afara familiei, știe că e copilul lor biologic. 
Cheryl nu vrea de fapt să afle nimeni - nu-i treaba nimănui. 
Devin poate să spună după ce află, dacă asta vrea. 

Cheryl speră totuși că o să ţină pentru el povestea asta. Speră 
să nu vrea niciodată să afle mai multe despre mama lui 
biologică. Mulţi copii adoptați fac așa acum. Nu iese nimic bun 
din asta, se gândește Cheryl. De ce să zgândări cuibul de viespi? 
Aici, cu ei, are parte de toată dragostea și de tot ce i-ar putea 
trebui vreodată. 

Ajunge acasă și intră. E recunoscătoare pentru adierea aerului 
condiționat - e foarte multă umezeală azi. Stau într-o casă 
frumoasă; soțul ei câștigă bine pe piaţa imobiliară comercială. 
Poate că o să-și facă o cafea cu gheaţă și o să iasă să stea lângă 
piscină. 

Dar, nu știe de ce, se trezește gândindu-se la trecut. Se duce 
sus, spre camera lui Devin și deschide ușa. A văzut unele dintre 
dormitoarele prietenilor lui și au făcut-o să se înfioare. Celelalte 
mame se plâng de cât de dezordonaţi și de leneși sunt copiii lor, 
însă Cheryl crede că poate că nu-i cresc ele cum trebuie. Copiii 
au nevoie de graniţe, de așteptări bine definite. Parentingul 
făcut cum se cuvine este foarte important. Ea și Gary îl pun pe 
Devin să-și facă ordine în cameră în fiecare weekend. 

Se uită la pat, cu o cuvertură cu avioane pe el. Lui Devin i-au 
plăcut dintotdeauna avioanele. Vrea să ajungă pilot într-o bună 
zi. Cheryl crede că nu există nimic ce să nu poată face băiatul. E 
foarte ambițioasă când vine vorba de el - nu-i prea place să 
recunoască nici față de ea cât de mult ţine la el -, poate pentru 
că e singurul copil. Visează de multe ori cu ochii deschiși la 
viitorul lui - cum o să fie pentru el și cum o să fie pentru ei, ca 
părinţi. Băiatul o să se bucure de toate avantajele posibile. li 


VP - 24 


cade privirea pe comodă, unde stau câteva trofee: pentru 
atletism, fotbal, hochei. Dulapul e plin de echipamente sportive, 
iar pereţii sunt ticsiţi de postere cu sportivii lui preferați. 

Caută pe raft albumul foto. Il scoate și se așază pe pat. De ce 
se uită la el azi? Crede că știe de ce. Există un motiv pentru care 
își îndreaptă gândurile spre trecut. 

Deschide albumul, în care sunt câteva poze cu bebelușul, 
alese, printate și lipite cu grijă. Acum toate fotografiile sunt 
digitale, însă ea a vrut un album adevărat cu Devin în timp ce 
creștea. Cercetează prima poză - o fotografie cu el la spital, 
imediat după ce s-a născut. E roșu și ridat tot și poartă o 
boneţică tricotată albastră. Cheryl și Gary nu fuseseră la spital. 
Așteptau acasă, nerăbdători să primească vești și îngroziţi că 
mama biologică avea să-și ţină copilul în braţe pentru prima 
dată și să se răzgândească, așa cum făcuse și prima. 

Pentru că femeia asta, Erica, pe care o plăcuseră așa de tare 
inițial, începuse să-i neliniștească. La început, fuseseră aspecte 
minore. Avusese niște cheltuieli neașteptate când i se stricase 
mașina - n-ar fi putut ei să le achite, astfel ca ea să poată să 
ajungă la controalele medicale? Sigur că Cheryl și Gary se 
așteptaseră să-i plătească cheltuielile obișnuite - chiria, 
cumpărăturile, hainele pentru perioada sarcinii și așa mai 
departe. În definitiv, Erica renunţase la serviciu pentru binele 
copilului. Le spusese că lucra cu jumătate de normă la o 
curăţătorie și citise că substanțele chimice ar putea provoca 
anomalii congenitale, așa că își dăduse demisia imediat după ce 
aflase că este însărcinată. 

Și apoi, într-o bună zi, spre sfârșitul sarcinii, trecuse pe la ei 
pe-acasă. Fusese o vizită neașteptată, care nu se prea făcea. 
Sugerase că avea nevoie de bani sau „nu știa ce o să se facă”. 
Cheryl și Gary fuseseră profund neliniștiţi, întrebaseră delicat 
pentru ce-i trebuiau banii. Le explicase că era vorba de educația 
ei, pentru că altfel s-ar putea să fie nevoită să renunţe la visul ei 
de a se duce la Medicină și atunci și-ar crește singură copilul. 
Ceruse 100.000 de dolari. 

Uluiţi, o lăsaseră pe Erica în sufragerie, iar ei se retrăseseră în 
bucătărie ca să facă ceai și se consultaseră pe un ton scăzut. 

— Ce să facem? îi șoptise Cheryl soțului ei, agitată. 


VP -25 


Îi dădeau lacrimile. Între timp, Erica stătea în sufrageria lor, 
cu burta uriașă, așteptându-și senină ceaiul de plante în timp 
ce-i scutura de o sumă de bani imensă. 

— Avem banii, spusese Gary. Hai s-o plătim! 

Cheryl simţise cum i se scurge tot sângele din obraji. 

— Dar e ilegal... știi și tu! Nu putem să-i plătim și altceva în 
afară de cheltuielile aprobate. Trebuie să spunem agenţiei. 

Soțul ei părea amărât și trist. 

— Nu, nu trebuie. Ea nu o să spună nimănui, pentru că altfel 
ajunge la închisoare. Nu e nevoie să afle nimeni. 

— Dar... dacă-i dăm banii și ea nu ne dă copilul? întrebase 
Cheryl plângând. 

— Trebuie să ne asumăm riscul ăsta, îi răspunsese Gary. Vrei 
sau nu copilul ăsta? 

— Da, sigur că-l vreau. 

— Și eu. 

Se întorseseră cu tava cu ceai, iar soţul lui Cheryl se oferise 
să-i scrie un cec. 

Erica zisese că ar fi mai bine dacă i-ar da banii în mână. 

In mod miraculos, Erica nu se răzgândise. Luase banii și, mai 
târziu, când se născuse copilul, semnase de bunăvoie 
documentele de renunțare la drepturile părintești. Le spusese că 
s-a hotărât că, până la urmă, nu vrea să păstreze legătura cu ei 
și cu copilul; credea că ar fi mai ușor așa. Ei fuseseră ușuraţi 
când auziseră, dar desigur că nu-i și spuseseră. Perioada în care 
Erica se putea răzgândi se scursese, Devin era al lor, iar ea 
dispăruse din viaţa lor. Insă înainte să dispară, le dăduse un 
exemplar din poza de la naștere, iar Cheryl o păstrase ca pe o 
comoară. 

Se uita acum la ea, aducându-și aminte de perioada aceea, cu 
nouă ani în urmă. Şi-o amintea acum, pentru că, după atât timp, 
îi era teamă că Erica s-ar putea să se fi întors. Cheryl avea 
impresia că o văzuse cu câteva săptămâni în urmă, în parc; îl 
privea pe Devin jucându-se cu o minge și avea un aparat foto la 
gât. Insă dispăruse înainte să apuce Cheryl să se asigure că ea 
era. 


VP - 26 


Capitolul 6 


Erica face duș, își pune o fustă neagră scurtă și o bluză bleu 
mătăsoasă și se machiază cu atenţie. Se cercetează în oglindă, 
mulțumită, gândindu-se la întâlnirea cu Patrick din ziua 
anterioară. 

Nu știuse de fapt la ce să se aștepte. Trecuse multă vreme. 
Trebuia să recunoască, Patrick arăta bine. Sigur, mai în vârstă, 
dar e genul de bărbat care arată mai bine când e un pic mai 
matur. Silueta înaltă i se mai împlinise un pic. Părul lui negru era 
mai scurt, tuns frumos și purta un costum care părea scump. 

Nu se bucurase când apăruse ea la firmă, asta era evident. 
Era agitat; și asta era evident. Probabil că se temea de 
reapariţia ei în viaţa lui, se temea să nu se reaprindă vechea 
atracţie și să intervină între el și noua lui soţie. Poate că chiar 
trebuia să-i fie teamă. Nu s-a putut abţine niciodată. 

Atractivitatea fusese dintotdeauna una dintre cele mai bune 
arme ale ei. 

Patrick se străduie să lucreze toată dimineaţa, incapabil să se 
concentreze. Observă că Niall fredonează în surdină, ceea ce nu 
face decât să-l enerveze. Pe la prânz, îl aude pe Niall ieșind din 
biroul lui și vorbind cu Kerri la recepţie în drum spre ieșire. 

Patrick se uită pe fereastră la râu, cu mintea amorţită. Are o 
grămadă de treabă, însă nu face decât să-și aducă aminte cum 
a venit Erica la biroul lor, prefăcându-se că nu-l cunoaște, când 
de fapt știuse de la bun început că el e acolo. Il pusese cu bună 
știință într-o poziţie stânjenitoare. 

leri îl întrebase ca din întâmplare pe Niall cum a mers 
interviul. 

— Nu-i cel mai bun candidat, îi răspunsese Niall, iar Patrick se 
simțise ușurat. 

Erica nu o să se întoarcă la birou. Nu o să trebuiască niciodată 
să explice că de fapt se cunoșteau, deși nu lăsaseră să se vadă. 
Și, oricum, pe ea nu o interesează postul. 

Patrick se ridică de pe scaun și se îndreaptă obosit spre 
planșeta de desen. Lucrează la proiectul unei case exclusiviste 
pentru un cunoscut doctor și trebuie să se concentreze. 


VP - 27 


Niall se uită la femeia care conduce. Geamurile sunt lăsate și 
vântul îi flutură părul peste faţă, iar Niall observă că femeia 
poartă ochelari de soare de marcă. Și se întreabă din nou de ce 
a venit la interviul pentru un post de funcționar administrativ pe 
perioadă determinată. Poate că a părăsit-o de curând soțul. 
Poate că o să afle care a fost motivul. 

Fusese surprins când Erica Voss îl sunase la birou în cursul 
dimineţii, ca să-l invite la prânz. Nu era chiar comportamentul 
tipic pentru cineva care speră să obţină un post - e un pic cam 
îndrăzneț. A ezitat un pic, până când femeia a zis că poate veni 
să-l ia din faţa fântânii din centru. 

Niall simte freamătul familiar al sângelui - bănuiește că știe 
de ce l-a invitat. Observă că Erica arată foarte sexy azi. Când 
venise luni la birou pentru interviu, fusese îmbrăcată cuminte, 
într-un costum cu pantaloni, însă azi poartă o fustă strâmtă și o 
bluză mătăsoasă, lăsând la vedere câte ceva din picioare și 
decolteu. O cercetează admirativ. 

— Ce este? întreabă ea, aruncându-i o privire jucăușă. 

— Mă întreb de ce m-ai invitat la masă. 

Nu o mai sunase în legătură cu postul. De fapt, nu are de 
gând să-i facă nicio propunere. Arată mult prea bine - e prea 
sexy - ca să stea prin preajmă la birou. Nevasta lui, Nancy, ar 
lua-o razna. Niall speră să nu-și imagineze că așa ar urma să 
obţină postul. În cazul ăsta, ar fi nevoit să o dezamăgească. El 
nu are obiceiul să amestece serviciul cu plăcerile. 

— E un prânz festiv, spune ea. 

— Ce sărbătorim? 

— Tocmai am obţinut un post la spitalul din Newburgh. 

Niall zâmbește larg. Atunci nu o să fie nicio problemă. Atracția 
reciprocă pe care a bănuit-o în timpul interviului nu a fost doar 
în imaginaţia lui. 

— Am făcut o rezervare, spune ea și coboară din mașină. 

Urcă împreună treptele hotelului, trec pe lângă ușieri și intră 
în sala de mese elegantă de la primul etaj. In timp ce sunt 
conduși la masă, Niall o urmează, cu ochii pe ea în timp ce se 
unduiește printre mese. Sunt conduși la o masă de la fereastră. 
Aruncă rapid o privire în jur, să vadă dacă recunoaște pe cineva 
- Aylesford nu e un oraș mare. Nu-i nimeni cunoscut, iar el 
începe să se relaxeze. Dacă l-ar recunoaște cineva - poate 


VP - 28 


vreuna dintre prietenele soţiei lui -, ar prezenta-o drept 
potenţial client, pentru un proiect de casă personalizat. 
Categoric arată ca și cum ar fi genul ăsta. 

Erica îi zâmbește, iar el comandă vin. 

— Și acum, Niall, povestește-mi despre tine, îi spune ea. 

Prânzul decurge cum se aștepta el. Ea este interesată de el, el 
este interesat de ea. Singura întrebare e cum să ajungă din sala 
de mese în camera de hotel fără agitaţie inutilă și fără să atragă 
atenţia. Și cum să plătească. Nu poate să o lase pe ea să 
plătească și nici nu poate plăti cu cardul de credit o cameră de 
hotel în Aylesford, pentru că ar apărea în raportul de tranzacţii. 
Nancy ar verifica. Verifică totul de când l-a prins prima - și 
singura - dată când călcase strâmb. Avea opt ani de căsnicie - 
reușise să treacă de pragul de șapte ani -, dar toamna trecută 
avusese o relaţie scurtă și palpitantă cu o femeie pe care o 
cunoscuse la clubul de golf. Nevastă-sa aflase. Se lăsase cu 
lacrimi și acuzaţii; fusese îngrozitor, iar urmările se întinseseră 
pe mai multe săptămâni. Ea insistase să meargă la terapie de 
cuplu. El se dusese pentru că nu voia să pună capăt căsniciei; îi 
iubea și pe Nancy și pe băieţelul lor, Henry și nu-și putea 
imagina viaţa fără ei - iar divorțul ar fi fost și neplăcut și 
dezastruos din punct de vedere financiar, pentru că așa era 
mereu. Drept care pusese capăt relaţiei și făcuse tot ce-i ceruse 
Nancy. Îi promisese să nu mai calce strâmb niciodată. Se ţinuse 
de cuvânt, însă acum avea în față o femeie superbă care flirta 
cu el și era grozav de tentat. 

De fapt, nu se luptă să ia o decizie. Ci doar își face griji să nu 
fie prins. Își spune că lui Nancy nu are cum să-i facă rău ceva ce 
nu știe. Ce rău poate fi... câtă vreme nevasta lui nu află? 

Aruncă o privire spre hol și se întreabă dacă o fi vreun 
bancomat pe acolo. Trebuie să facă rost de niște cash. Erica îi 
întâlnește privirea și știu amândoi ce urmează să se întâmple. 

Își zâmbesc unul altuia, iar Niall plătește masa cu cardul de 
credit de firmă și apoi pleacă împreună din restaurant. El scoate 
cash de la bancomat și ia o cameră sub un nume fals, în timp ce 
ea se duce la toaletă. Când urcă în lift, Niall îi trimite un SMS cu 
numărul camerei. La etajul al nouălea, deschide cu cardul ușa 
camerei, își scoate sacoul și-și lărgește cravata. li trimite un 
mesaj scurt lui Kerri, ca să-i spună că prânzul se prelungește și 


VP - 29 


să reprogrameze întâlnirea de la ora 15:00, apoi aude o bătaie 
ușoară în ușă. 

Niall recidivează. Dar Nancy nu trebuie să afle. Deschide ușa 
și uită de nevastă-sa. 

e 

E o zi minunată de vară, perfectă pentru o ieşire la piscina 
pentru copii din parcul de lângă biblioteca publică. Stephanie și 
Hanna au stabilit să meargă împreună, iar Stephanie a invitat și 
câteva mămici din grupul ei să vină. Așa că, Amy și Jen au venit 
cu băiețeii lor, iar Barb, cu fetiţa. 

Stând pe marginea de beton a piscinei, Stephanie își 
bălăcește degetele de la picioare în apa caldă și nu prea 
adâncă. Hanna e lângă ea, stropindu-l pe Teddy, care stă 
alături. Chiar în faţa ei, Jackie și Emma gânguresc una la alta. 
Toţi copiii au scutece de înot și pălării cu boruri, iar Stephanie 
le-a pus fetelor colaci, care le ajută să plutească, pentru că nu le 
poate ţine în braţe pe amândouă deodată. Femeile sporovăiesc 
amical despre copii. Au fost deja la bibliotecă și au împrumutat 
pentru acasă cărți pentru copii - o caravană de cărucioare. Când 
o să ajungă acasă cu gemenele, se gândește Stephanie, o să le 
culce, să-și facă somnul de după-amiază și o să aibă și ea ocazia 
să doarmă puţin. 

— Nu-i grozav? întreabă Hanna zâmbind, în timp ce îl privește 
pe Teddy râzând. 

Stephanie trebuie să fie de acord. Azi se simte un pic mai 
odihnită ca de obicei, ceea ce face minuni pentru dispoziţia ei. 
S-a simţit în stare să ia legătura cu femeile astea, pe care, de 
fapt, nu le cunoaște prea bine. E greu să fii sociabil când ești 
extenuat. Se uită la fetiţele ei, la ochii lor mari, albaștri, așa de 
drăgălașe în timp ce se bălăcesc în colacii lor, chicotind fericite. 
Are noroc și o știe. Are mare noroc să-i aibă pe Patrick și pe 
Emma și pe Jackie - doi copii perfecţi, sănătoși. Are tot ce și-a 
dorit. Colicile o să treacă. 

— Ah, se pare că avem o somnoroasă, spune Hanna, 
zâmbindu-i lui Jackie, care cască. 

Incep toate să-și strângă lucrurile și să se pregătească pentru 
plimbarea până acasă. 


VP - 30 


Capitolul 7 


Spre sfârșitul programului, Patrick primește un apel pe mobil 
de la Erica. Il așteptase, însă inima tot începe să-i bată incomod 
când îi vede numărul. 

— Ne vedem la un pahar? întreabă Erica. Tot acolo? În 
jumătate de oră? X 

Se gândește o clipă să refuze. Insă știe că trebuie să se vadă 
cu ea. 

— Bine. 

Pentru el, cel puțin, atracția a dispărut; de fapt, îl înspăimântă 
un pic. O să-i spună cât se poate de clar că îi este credincios 
soției și apoi o să plece. Nu o să facă de două ori aceeași 
greșeală. lar ea trebuie să știe asta. 

Pe drumul de la birou la bar își spune că lucrurile s-au 
schimbat. Acum e cu Stephanie. Are o familie. 

O zărește în același colț ca și ieri. Işi spune să se relaxeze. Nu 
are de ce să-și facă griji. O să se asigure că Erica înțelege bine 
situaţia și după aia poate să plece. Se așază vizavi de ea - îi 
simte din nou parfumul, ceea ce îl sâcâie. 

Erica îi aruncă o privire conspirativă și seducătoare pe 
deasupra berii. Preţ de un moment care se prelungește, nu 
vorbește niciunul dintre ei. 

— Așa... probabil că te întrebi ce caut aici, spune ea în cele 
din urmă. 

Patrick zâmbește stânjenit. 

— De fapt, da. 

Erica își înclină capul spre el. 

— Ştii, Patrick, am putea continua de unde am rămas... 

Patrick zâmbește - ca și cum ar regreta - și clatină hotărât din 
cap. 

— Nu. A fost acum multă vreme, spune și expiră îndelung. N-o 
s-o înșel pe Stephanie. 

Se trage în spate, mărind distanţa dintre ei. 

— Serios? întreabă Erica, ridicând din sprâncene de parcă nu 
l-ar crede. 

— Da, serios. 


VP - 31 


— De ce nu? Nu te deranja s-o înșeli pe Lindsey. 

Parcă l-ar fi lovit trenul. 

— Atunci era altfel. 

— Cum era altfel? 

Glasul Ericăi e surprins și puţin tăios, iar Patrick ezită. 

— Atunci eram mai tânăr... aveam doar 23 de ani, pentru 
numele lui Dumnezeu! Eram un puști. Nu mă gândeam decât la 
mine. 

— N-ai de gând să comanzi de băut? îl întreabă Erica. 

Nu avea de gând, dar acum se răzgândește și-i face semn 
chelnerului. Comandă un scotch și așteaptă amândoi până se 
îndepărtează ospătarul. 

Erica îl cântărește din ochi o clipă. 

— O iubeşti? Pe noua ta soție? 

— Da, o iubesc. Din toată inima. 

— Deci asta e diferenţa de data asta. Pe Lindsey n-ai iubit-o. 

— Nu-i adevărat, răspunde el repede. Sigur că am iubit-o. 

Erica îl privește cu atenţie și spune: 

— Nu așa-mi aduc eu aminte. 

Patrick se uită la ea și simte un fior. 

S-a culcat cu cea mai bună prietenă a soţiei lui. S-a purtat 
urât, dar și Erica a făcut la fel. El și-a trădat soţia, ea și-a trădat 
prietena. O cercetează din priviri pe Erica, așa cum stă în faţa lui 
în barul întunecos. Trebuie să încheie povestea asta o dată 
pentru totdeauna. 

— Uite ce e, Erica... 

Încearcă să-i descifreze expresia când își îndreaptă și ea 
privirea spre el. L-a evitat după accident. Patrick și-a imaginat 
că avea remușcări pentru ce făcuseră. Işi aduce aminte cum l-a 
privit în ochi din cealaltă parte a încăperii, cu sicriul între ei și 
alungă amintirea. 

— Sunt căsătorit și am gemene nou-născute. Nu caut nicio 
aventură. Ar fi trebuit să spun cât se poate de clar de ieri. Am 
venit azi ca să mă asigur că înţelegi. 

— Înţeleg, răspunde ea, iar dispoziţia pare să i se fi schimbat 
brusc. 

Preţ de o clipă, ei nu face altceva decât să se uite la ea. Erica 
nu poate spera cu adevărat să reia relaţia pe care o avuseseră. 
Ce caută aici? Se simte tot mai stânjenit. 


VP - 32 


— Au trecut aproape 10 ani, spune Erica. O perioadă lungă în 
care să te gândești. 

— La ce? 

— La accident, răspunde ea, privindu-l cu atenţie. Te mai 
gândești la el? 

— Încerc să nu mă gândesc. Doar uneori. 

— Eu, da. O grămadă. 

Se lasă tăcerea. 

— Ți-e dor de Lindsey. Bineînţeles că ţi-e dor de ea, răspunde 
el în cele din urmă. Și mie. 

Erica ridică privirea spre el. 

— Nu asta voiam să spun. Mă gândesc cum a murit. 

Patrick se uită la ea descurajat. 

— Mă acuzi pe mine. 

— Sigur că te acuz pe tine. Toată lumea te acuză. 

Se simte de parcă ar fi încasat un pumn în stomac. 

— Și eu mă învinovăţțesc, răspunde cu glas înverșunat, în 
fiecare zi. Însă a fost un accident. 

— Doar pentru că s-a spus că a fost un accident nu înseamnă 
că a și fost, spune Erica în tăcerea încordată. 

Patrick se crispează surprins, cu inima bătându-i nebunește. 

— Poftim? 

Cum Erica nu reacţionează, adaugă cu glas scăzut: 

— Vrei să spui... mă acuzi că mi-am ucis intenţionat soţia? 

— Mi-a trecut și asta prin cap. 

— De ce... de ce dracu' crezi așa ceva? 

Acum inima dă să-i spargă pieptul. A fost declarat accident. 
Nu a fost nicio îndoială. Nicio bănuială. A fost un eveniment trist, 
tragic. La vremea aceea, toată lumea clătinase din cap, se 
uitase la el cu milă nesfârșită, dar nu sugerase nimeni că ar fi 
făcut-o intenţionat. Că și-ar fi ucis în mod deliberat soția. 

Erica i-o spunea limpede acum, iar în glasul ei se simțea un 
calcul rece. 

— Îți aduci aminte. Mi-ai spus că te simţeai prins în capcană, 
că erai nefericit. Am crezut că erai îndrăgostit de mine. 
Imaginează-ți cum a fost pentru mine când a murit. M-am gândit 
- mi-a fost teamă - că ai făcut-o cu bună știință. 

Apoi adaugă: 

— Și a trebuit să mă împac cu asta de-atunci încoace. 


VP - 33 


Lui Patrick îi stă mintea în loc. Ce i-a venit? Nu i-a spus 
niciodată așa ceva Ericăi și știu bine amândoi. Işi aduce din nou 
aminte cum l-a respins dispreţuitor la înmormântare, cum ea i-a 
întors spatele. 

— Ţi-ai pierdut minţile, îi spune scurt. 

— Chiar așa? 

Patrick întoarce privirea spre ea, tot mai îngrozit. Deci de-asta 
a venit. Apoi trage adânc aer în piept și vorbește, încercând să 
aibă un ton ferm: 

— Nu am omorât-o ca să pot fi cu tine și știi și tu al naibii de 
bine. 

— Și ar trebui să te cred pe cuvânt? îl întreabă ea cu glas 
insinuant. 

Nesiguranţa lui sporește; își simte inima bătând cu putere în 
piept. Îi spune, încercând să nu-i tremure vocea: 

— Nu știu ce altceva să-ţi spun, Erica. A fost un accident. 
Poliţia a considerat că a fost un accident. Presa a considerat că 
a fost un accident. Tu ești singura care pare să considere 
altceva - și știm amândoi că te prefaci. 

Patrick își spune că nu are de ce să fie îngrijorat. 

Dar încă nu i-a spus lui Stephanie adevărul despre ce i s-a 
întâmplat fostei lui soții. Are de gând să-i spună la un moment 
dat, totdeauna a avut de gând. Și o va și face. li spusese că 
prima lui soție a murit într-un accident de mașină. Însă Erica știe 
ce s-a întâmplat de fapt. Dacă-i spune lui Stephanie? Acum, 
când e așa de epuizată și istovită cu gemenele? Nu ar fi cel mai 
bun moment - ar fi cel mai prost moment posibil, la naiba! 
Stephanie nu ar fi în stare să facă față raţional. Nu ar înțelege. 

De ce naiba a venit el azi? Ar fi trebuit să aibă mai multă 
minte. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Erica întreabă: 

— Soţia ta știe ce s-a întâmplat? 

Patrick simte cum roșește. Nu trebuie să se dea de gol, dar îi 
e teamă că a făcut-o deja. 

— A, nu știe, spune Erica și îi confirmă astfel temerile. Nu i-ai 
spus. 

Acum îl întărâtă. 

— Sigur, cine s-ar mărita cu un bărbat care și-a înșelat prima 
nevastă? Un bărbat care a ucis-o - chiar dacă a fost un 
accident? 


VP - 34 


Patrick o privește împietrit, fără să spună nimic. 

— Mă întreb ce-ar fi dacă i-aș spune eu. 

— De ce dracu' să faci așa ceva? 

— Poate că trebuie să știe cu cine s-a măritat. Dacă ai în cap 
tot așa ceva și pentru ea? 

Patrick simte cum îl cuprinde brusc furia. 

— Javră nenorocită! Ai o minte perversă și distrusă. 

Se privesc în tăcere. Patrick simte cum i se face rău. 

— Ce se petrece aici, Erica? o întreabă cu răceală. Ce cauţi 
aici? Ce vrei? 

— Bani. 

ÎI privește cu ochii ei albaștri, reci și hotărâți. 

Revelația îl lovește cu forţa unui tren. Deci asta era. ÎI 
șantajeaza. Vrea să-i dea bani ca să nu-i spună nimic soţiei lui. 
De ce nu se așteptase la așa ceva? Cum a putut să fie așa de 
naiv? Pufnește. 

— Păi, e mare păcat, pentru că n-am. 

— Cum, un bărbat cu așa mare succes ca tine? 

Deci asta făcea, dăduse târcoale vieţii lui. Venise la el la 
birou, încercase să-și facă o idee câţi bani face. Patrick simte 
cum transpiră de nervi. 

— Uite ce e, spune, încercând să pară raţional, afacerile n-au 
mers bine în ultima vreme. N-am niciun fel de bani în plus pe 
care să ţi-i dau, chiar dacă aș vrea. 

Erica se apleacă mai aproape de el. 

— Cu cine-ţi închipui că ai de-a face? M-am documentat. Știu 
că firma merge foarte bine. Și, întâmplător, știu că nevastă-ta e 
plină de bani. 

Se trage înapoi și-l privește, stăpână pe sine. 

— Nu banii sunt problema ta. 

Patrick simte cum i se strânge stomacul. De unde știe despre 
asta? Acum îi e frică de-a binelea. Vede totul, vede cum i se 
desfășoară viitorul - foarte diferit de ce avea el în plan. Trebuie 
să înăbușe povestea asta. Işi adună fiecare picătură de hotărâre 
din el și spune limpede: 

— N-o să-ţi plătesc nimic. Trebuie să înţelegi că așa o să fie. 

— Chiar așa? 

— Da. O să-i spun totul lui Stephanie. 

O să-i spună azi, imediat ce ajunge acasă și atunci Erica nu o 
să-l mai aibă cu nimic la mână. Trebuie să spere - să creadă - 


VP - 35 


că Stephanie o să rămână de partea lui, chiar și după ce o să 
recunoască în faţa ei că și-a înșelat prima nevastă, chiar și după 
ce o să-i spună exact cum a murit ea. 

— Totul? 

Erica îl privește neîncrezătoare. 

— O să-i spun adevărul. Și o să-i spun despre tine și ce 
mincinoasă ești și ce încerci să faci. Pentru că nu-mi mint soţia. 

Se apleacă, astfel încât să ajungă în dreptul feţei ei minunate 
și spune: 

— Nu mi-e frică de tine și nu-ţi dau niciun amărât de cent. 

— Poate că nu pentru soţia ta trebuie să-ți faci griji, spune 
Erica. 

— Poftim? 

— Poate că o să mă duc în cele din urmă la autorităţi și o să 
cer să mai arunce o privire la moartea primei tale soții. 

— De ce naiba să faci așa ceva? 

— Pentru că pot. 

Patrick o privește în stare de șoc, își dă pe gât băutura, se 
ridică, aruncă pe masă câteva bancnote și iese. Nu se uită în 
urmă. 


VP - 36 


Capitolul 8 


Gemenele stau pe scăunelele lor, iar Stephanie tocmai le dă 
picul lor de cereale pentru sugari, amestecate cu lapte de sân. 
Patrick nu s-a întors încă de la birou, iar ea încearcă să nu fie 
iritată din cauza asta. Îi simţise respiraţia care mirosea a scotch 
cu o zi în urmă - fusese, în mod evident, să bea ceva după 
serviciu, dar nu spusese nimic și încearcă să nu-i poarte pică. Il 
așteaptă să ajungă din clipă în clipă. l-ar prinde bine puţin 
ajutor. E flancată de cele două fetițe și bagă linguriţa cu 
cerealele lăptoase într-o guriţă și apoi în cealaltă. Păsăre/e/e 
mele, își spune ea cu afecţiune. _ 

Se aude un zgomot la ușa din faţă, dar e atentă la bebeluşi. Il 
aude pe Patrick intrând, însă el rămâne o clipă în holul din față. 
Încă o linguriţă pentru Emma - cea mai mare parte îi ajunge pe 
bărbie -, apoi Stephanie curăţă cu lingurita mâncarea de pe fața 
fetiţei. Se întreabă ce face Patrick. De ce nu vine în bucătărie să 
o ajute? 

— Patrick? strigă ea. 

— Da, vin acum, răspunde el. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreabă în clipa în care intră în 
bucătărie, arătând de parcă ar avea vești îngrozitoare. 

Lui Stephanie i se strânge stomacul. Probabil că la serviciu e 
mai rău decât și-a imaginat ea. În definitiv, poate că el a 
protejat-o și nu i-a spus multe, pentru că e ocupată până peste 
cap cu gemenele. Pe fondul de neliniște, simte cum o cuprinde 
furia. 

Patrick își trage un scaun de bucătărie și se prăvălește pe el. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

Stephanie își închipuie ce e mai rău. O problemă gravă - 
vreun proces, o greșeală. Arhitectura e un domeniu agitat, 
dificil. lar ea, spre deosebire de Patrick, n-a avut niciodată 
deplină încredere în Niall. 

— E vorba de serviciu? 

Patrick o privește surprins. 

— Nu. 

Acum ea e cea surprinsă. Ce altceva ar putea fi? 


VP - 37 


— lisuse, nici nu știu de unde să încep, spune el. 

Stephanie a uitat de cereale, iar Jackie și Emma încep să 
scâncească. Continuă să le hrănească, încercând să rămână 
calmă și să afișeze un zâmbet fals pentru copii. 

— Uite, papa bun, spune ea cu glas cântat. 

Apoi i se adresează lui Patrick: 

— Spune-mi. Pot să fac faţă. 

— Ştii că te iubesc, Stephanie, spune el cu sinceritate. 

Stephanie întoarce capul dinspre gemene și se uită la el. 
Acum chiar e îngrijorată. Patrick are expresia chinuită a cuiva 
care e pe punctul de a se confesa. Ce a făcut? Nu au mai făcut 
sex de când s-au născut gemenele. Despre asta să fie vorba? 
Așteaptă. 

— Ştii că ţi-am spus că fosta mea soție, Lindsey - ochii i se 
umplu de lacrimi - a murit într-un accident de mașină. 

— Da, răspunde ea cu glas nesigur. 

Nu-și poate imagina ce urmează să-i spună. 

— Nu ţi-am spus totul. 

Stephanie rămâne complet nemișcată, ţintuindu-l cu privirea. 
Lui Patrick i-a fugit toată culoarea din obraji. 

— Nu ţi-am spus niciodată pentru că... a fost vina mea. 

O, Doamne, Dumnezeule! Stephanie își simte tot trupul 
crispându-se, pregătindu-se parcă pentru o lovitură. Povestea 
asta a apărut din senin; nu e pregătită pentru așa ceva. 

Patrick se gârbovește și mai tare pe scaunul de bucătărie. 

— Trebuie să-ţi spun ce s-a întâmplat. 

— Bine. 

— Era iarnă, începe el. Era viscol. Mergeam în vizită la mama 
ei. Era foarte multă zăpadă. Eu n-am vrut să mergem, dar ea a 
insistat... 

Patrick are o expresie chinuită și se oprește, de parcă nu mai 
poate continua. 

Lui Stephanie îi e greu să-l vadă suferind atât de evident și de 
tare. 

— Tu conduceai? îl întreabă în șoaptă. 

Până și fetiţele tac acum, ca și cum ar simţi încordarea din 
încăpere. 

Patrick clatină din cap. 

— Nu. N-am apucat să ieșim în stradă. 

Stephanie nu înţelege. Patrick vorbește fără noimă. 


VP - 38 


— A urcat în mașină să se încălzească. Lindsey nu avea 
niciodată răbdare. l-am spus să aștepte în casă, dar a ieșit 
înainte să termin eu. Nu am știut că era periculos, spune el și 
înghite în sec. 

— Era periculos? întreabă ea nedumerită. 

Patrick trage adânc aer în piept. 

— Trebuia să deszăpezesc mașina. A durat mult, pentru că 
zăpada ajungea până aproape de acoperiș. Era de-a dreptul 
disperată să meargă la mama și la sora ei, spune el și apoi 
șovăie. | se părea dificil să fie departe de familie - era 
însărcinată în opt luni -, iar eu lucram până foarte târziu. 

Stephanie simte cum i se întoarce stomacul pe dos. Nu știuse 
că soţia lui era însărcinată când murise. iși adună puterile 
pentru ce mai urmează. 

— N-a vrut să rămână în casă. Era foarte frig. l-am spus să se 
întoarcă înăuntru, dar ea s-a urcat în mașină. lar eu am dat mai 
departe zăpada - habar n-aveam că toba de eșapament era 
înfundată cu zăpadă, că dioxidul de carbon intra în mașină și o 
omora. 

Işi înăbușă un suspin. 

Stephanie se uită la el îngrozită, cu gura căscată, dar Patrick 
nu o privește în ochi. 

— Când... când am terminat, am pus lopata la loc, am adus 
bagajele din casă și am încuiat totul. Am pus genţile în 
portbagaj. Și apoi am deschis ușa șoferului. 

Se oprește, apoi privește spre Stephanie de parcă ar fi rămas 
fără suflare. 

— Întâi am crezut că a adormit. 

Patrick se uită fugar la ea, dar apoi își mută privirea. 

— Dar am avut dintr-odată senzaţia că nu arăta chiar cum 
trebuie, că nu arata normal. Am prins-o de umăr și am scuturat- 
o, însă capul i-a căzut în față. Și... am știut că e moartă. Am 
început să urlu. Mi-am pierdut minţile o clipă. Am coborât din 
mașină, strigând după ajutor și am bâjbâit după telefon. Am 
sunat la 911. Au ieșit în fugă câţiva vecini. Eram isteric - nu-mi 
aduc aminte mai mult de-atât, doar că niște oameni o trăgeau 
pe Lindsey din mașină și o întindeau pe zăpadă. Cineva a 
încercat s-o resusciteze. Paramedicii au ajuns foarte repede, dar 
era prea târziu. A fost declarat decesul. Și al copilului. 

Patrick își sprijină capul în mâini și adaugă: 


VP - 39 


— Dacă aș fi știut ce se petrece! Dacă m-aș fi dus întâi la ea, 
să văd ce face și după aia aș fi dus lopata la loc și aș fi urcat 
după bagaje... 

Patrick se prăbușește suspinând necontrolat. 

Stephanie se scutură din șoc și se duce la el, luându-l în braţe. 
Nu știe ce să spună. Se uită la el cum își pierde controlul, cu faţa 
îngropată în mâini. Încep să plângă și gemenele. Stephanie se 
simte amorţită. Habar nu avusese. Habar nu avusese că Patrick 
poartă povara asta îngrozitoare. Îl strânge în braţe în timp ce el 
suspină, iar trupul i se cutremură. 

E cel mai trist lucru pe care l-a auzit vreodată. Nici nu poate 
să-și închipuie... 

— A fost un accident, îi spune încet, ţinându-l strâns în braţe 
până când tremurul încetează. 

Nu l-a mai văzut niciodată așa, cuprins de o asemenea durere 
covârșitoare. De parcă ar fi fost sfâșiat. 

În cele din urmă, Patrick ridică privirea spre ea, cu ochii umezi 
Și roșii. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu ţi-am spus. 

Gemenele încep să urle, iar Stephanie și Patrick le șterg pe 
fețe și pe mâini și le ridică din scăunele. Apoi le duc în 
sufragerie și le pun în leagăne, pentru ca ei să poată sta de 
vorbă. Fetiţelor le plac leagăânele și sunt distrase cel puțin 
câteva minute. 

Patrick se prăbușește pe canapea, de parcă l-ar fi părăsit 
puterile. Stephanie se așază lângă soțul ei și-l privește. 

— De ce nu mi-ai spus? îl întreabă încet. 

El ridică privirea spre ea, sfârșit. 

— Mi-a fost prea rușine. Nu pot să-ţi spun cât de vinovat mă 
simt. Nu m-am gândit. N-am știut că poţi să te intoxici așa cu 
monoxid de carbon. 

Stephanie încuviințează. Nici ei nu i-a trecut prin cap. A fost o 
greșeală simplă, dar tragică. 

— Aveam doar 23 de ani. Am fost distrus de durere, de 
vinovăţie. După înmormântare, am plecat din Colorado, m-am 
întors la New York. A trecut mult până să încep să-mi revin. Incă 
mă gândesc în fiecare zi la toate astea, la ce s-a petrecut. 

Se uită la ea, cu o expresie disperată pe chip. 


VP - 40 


— Şi după aia te-am cunoscut pe tine, acum trei ani și am 
început să simt că trăiesc din nou, spune, întorcând privirea. Imi 
pare rău. N-a fost corect faţă de tine. Să-ţi trântesc așa toată 
povestea asta. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Aș vrea să-mi fi spus mai 
demult, dar mă bucur că mi-ai spus acum. 

Se întreabă de ce a ales el să-i povestească tocmai azi. 

— N-am vrut să ne afecteze viaţa. N-am vrut să te încarc și pe 
tine cu toate astea. Ar fi trebuit să port singur povara. 

Stephanie întinde mâna, îi prinde fața în palme și spune: 

— Patrick, te iubesc și o să te iubesc mereu. Avem două fetiţe 
frumoase. Ce s-a întâmplat e îngrozitor și-mi pare foarte, foarte 
rău. 

Se oprește, apoi continuă. 

— Nu vreau să minimalizez în niciun fel ce s-a întâmplat, dar 
ţine de trecut. Trebuie să treci mai departe, să te ierţi. Acum ne 
clădim un viitor împreună. 

Patrick se uită la ea, dar chipul lui e încă întunecat; se 
întoarce și își aţintește privirea în podea. 

— Vreau să las totul în urmă. Dumnezeu știe că am suferit 
destul. 

— Poţi să lași totul în urmă. Ai vorbit cu cineva, cu un consilier 
pentru doliu, care să te ajute? 

Patrick clatină din cap și-și trage nasul. 

— Nu. 

— Poate ar trebui, spune Stephanie cu blândeţe. 

Patrick privește tot în pământ; trage adânc aer în piept. 

— E o mică problemă despre care trebuie să știi. 

Stephanie așteaptă, îngrijorată. 

— Lindsey avea o prietenă, pe Erica. S-a mutat de curând în 
apropiere, la Newburgh. A luat legătura cu mine acum câteva 
zile și a vrut să ieșim să bem ceva. 

— Bine, spune Stephanie, aducându-și aminte răsuflarea 
mirosind a alcool a soţului ei și întrebându-se neliniștită ce 
urmează. 

— Mă ameninţă. 


VP - 41 


Capitolul 9 


Erica se cufundă în cadă, cu apa fierbinte ajungându-i până la 
gât și inhalează parfumul de levănţică. Gândurile îi fug către 
Niall. E un bărbat atrăgător și surprinzător de bun la pat. S-a 
simţit bine. 

Își depusese candidatura pentru postul de la Foote and 
Kilgour doar ca să-l sperie pe Patrick; voia să-l ia prin 
surprindere. Însă la interviu apăruse o atracţie de netăgăduit 
între ea și Niall. În plus, nu putuse să nu observe că Niall era 
căsătorit și avea un copil - îi văzuse verigheta și pozele de pe 
birou -, iar majoritatea bărbaţilor însuraţi, în special cei care 
aveau copii, nu voiau ca nevestele să afle că ei mai călcau 
strâmb câteodată. 

Gândurile i se îndreaptă către Patrick. Bineînţeles că a zis că 
nu o să-i dea bani. Dar nu vorbea serios. 

e 

Stephanie îl privește atentă pe soțul ei, îngrijorată. 

— Cum te ameninţă? 

Patrick oftează adânc, nefericit. 

— M-a amenințat că-ți spune ce s-a întâmplat, dar eu am zis 
că-tți spun eu. N-am nimic de ascuns. 

Stephanie rămâne tăcută, tot mai agitată. 

— Vrea bani, altfel zice că se duce la autorități în Colorado și 
încearcă să-i convingă să investigheze din nou accidentul, poate 
redeschid dosarul, spune el în cele din urmă. 

— Poftim? întreabă Stephanie fără să-i vină să creadă, 
încearcă să te șantajeze? 

Patrick încuviinţează. 

— Da. 

— Ce vrea să spună, cum adică să redeschidă dosarul? Ce 
dosar? ţipă Stephanie, simțind cum o cuprinde o îngrijorare 
cumplită. 

Patrick nu se uită spre ea. Și-a îndreptat iar privirile spre 
podea. 

— A fost un accident și, evident, a fost declarat oficial 
accident. N-a existat niciun moment vreo insinuare că ar fi fost 


VP - 42 


altceva! Însă acum spune că poate să se ducă la poliţie și să-i 
convingă să redeschidă dosarul. Zice că ar putea să le spună 
că... am făcut-o intenţionat. 

Stephanie e uluită. Abia poate pricepe ce aude. 

— De ce să facă așa ceva? 

— Pentru bani! Încearcă să mă sperie și să mă facă să-i dau 
bani. 

— Dar nu poate, nu? Nu poate să le ceară să redeschidă 
dosarul. E absurd. 

— Sigur că e absurd. Și-a pierdut minţile, la naiba! 

Patrick ridică privirea spre soţia lui. 

— Și asta i-am și spus. 

— Dar... - Stephanie nu știe cum să formuleze - ... poate să 
facă așa ceva? Avem vreun motiv să ne facem griji? 

— Nu știu. 

Patrick pare mai îngrijorat decât și-ar dori ea. 

— O face doar pentru că știe că avem bani. A aflat cumva 
despre moștenirea ta. Altfel n-ar fi apărut. 

Stephanie fusese foarte discretă în legătură cu moștenirea. 
Cum de aflase femeia asta? 

— N-ar trebui să aibă și niște motive ca să ceară 
redeschiderea dosarului? protestează ea. 

Patrick rămâne tăcut multă vreme. Tot nu se uită la ea. 

— N-are niciun motiv, nu? 

— Sigur că nu, dar... ea zice că are. 

— Poftim? întreabă Stephanie, simțind că abia mai respiră. E 
ridicol! 

— Mie-mi spui? 

Patrick clatină din cap, situaţia e absurdă. 

— Zice că o să le spună că voiam să scap de Lindsey. 

Acum pare îngrozitor de stânjenit și o privește jenat. 

— De ce să le spună așa ceva, Patrick? 

Stephanie simte cum i se face greață. 

— Zice că o să le spună că eram îndrăgostit de ea, ceea ce e 
o tâmpenie totală, răspunde el, înghițind în sec. Dar o să le 
spună orice minciună dacă se alege cu ceva de pe urma ei. 

O privește disperat. 

— Chiar cred că s-ar putea să fie sociopată, Stephanie. N-are 
scrupule, n-are deloc conștiință. Cine știe ce o să spună, ce o să 


VP - 43 


inventeze? E evident că nu vrea decât bani, dar când vorbește 
ai impresia că și crede propriile minciuni. E o actriţă dată naibii! 

Stephanie are gura uscată. Încearcă să înghită. 

— Cum ai cunoscut-o? 

— Era cea mai bună prietenă a lui Lindsey. 

— Și cât de bine o cunoști? 

Patrick o privește în ochi și spune: 

— Eram tânăr, doar un copil de fapt și foarte tâmpit. Nu vreau 
să crezi... începe el și apoi ezită. 

— Ce să cred? 

Stephanie e neliniștită acum, temându-se de ce o să-i spună 
el. Crede că știe. Patrick nu-i răspunde. 

— Te-ai culcat cu femeia asta? întreabă ea pe un ton tăios. 

Tăcerea lui cuprinde toate răspunsurile de care are ea nevoie. 

— O, Doamne! 

Se ridică de pe canapea și rămâne în picioare, coborându-și 
privirea spre el, îngrozită. 

— Te-ai culcat cu cea mai bună prietenă a nevesti-tii și acum 
ea spune că erai îndrăgostit de ea. Și chiar erai? Erai îndrăgostit 
de ea? îl întreabă pe ton acuzator. 

Jackie începe să plângă în leagăn. Aproape pe loc, i se alătură 
și Emma. Nu le place să o audă pe mama lor vorbind așa. 

— M-am culcat de câteva ori cu ea, recunoaște Patrick. Asta-i 
tot ce a fost. Eram beţi. Eram copii. N-a însemnat nimic. Nimic! 
Și acum crede că poate folosi asta împotriva mea, pentru că are 
nevoie de bani. 

Se ridică și el și își trece înnebunit o mână prin păr. 

— N-a zis nimic până acum. Pentru că știa că n-a însemnat 
nimic. Ştia că a fost un accident! Știe că am fost distrus de ce s- 
a întâmplat. 

Intinde mâna spre ea, rugător. 

— Trebuie să mă crezi, Stephanie. Nu te-aș înșela niciodată, 
dacă de-asta îţi faci griji. Sunt alt om acum. 

Insă lui Stephanie i se învârt gândurile în cap. Și-a înșelat 
prima nevastă. Aproape că nu-i vine să creadă. Asta a fost acum 
aproape 10 ani, își zice, dar oare oamenii chiar se schimbă? 
Spune, cu convingere absolută și cu răceală în glas: 

— Dacă mă înșeli vreodată, te părăsesc și iau și gemenele cu 
mine. 


VP - 44 


Patrick o privește surprins, ca și cum ar fi fost luat pe 
nepregătite de tonul ei. 

— In regulă. Știu. N-o să-ţi fiu niciodată necredincios, jur! Nu 
te-am înșelat și nici n-o să te-nșel vreodată. Hai să nu discutăm 
despre asta, pentru că n-o să se întâmple așa ceva. Ce trebuie 
să rezolvăm acum e... situaţia asta. A 

Stephanie trage adânc aer în piept. li e greu să gândească 
așa cum trebuie, pentru că ambii copii plâng. A trebuit să ridice 
tonul ca să se audă peste hărmălaia lor. Se duce la leagăne și 
pornește din nou cronometrele, ca să le pună iar în mișcare pe 
gemene, ceea ce le linişteşte puţin. Apoi iese din sufragerie, 
inundată brusc de o energie nervoasă, agitată; extenuarea a 
dispărut. Se întoarce către el. 

— Ce o să facem? Dacă se duce la poliţie cu minciunile ei, ar 
fi... 

Nici măcar nu-și poate imagina cum ar fi. 

— Te acuză de... crimă! spune Stephanie, cu glas forţat. 
Gândește-te ce ar însemna pentru noi, ce urmări ar avea pentru 
noi, personal, pentru reputaţia ta... 

— Ar fi în Colorado, nu aici, răspunde Patrick încordat, în cel 
mai rău caz, ar trebui să mă întorc în Colorado să prezint 
versiunea mea, ceea ce am făcut deja. Atunci m-au crezut. N-o 
s-o creadă și n-o să redeschidă dosarul. Nu cred că ar afla 
cineva de-aici. 

— Cred că e o naivitate, Patrick, ripostează Stephanie. 

Chipul lui Patrick se întunecă. 

— Fir-ar să fie! 

Incepe și el să se plimbe în sus și-n jos. 

— Nu i se poate permite să scape basma curată! Nu-s decât 
minciuni! 

— Ar trebui oare să discutăm cu un avocat? 

Patrick clatină din cap. 

— Nu încă. Poate că renunţă dacă nu-i dăm bani. 

Stephanie se gândeşte o clipă, respirând precipitat, 
superficial. 

— Ai zis că ai impresia că ar putea fi sociopată. Chiar crezi? 

— Nu știu. 

— Dacă e nebună, n-o să stea nimeni s-o asculte. 

Patrick expiră îndelung. 


VP - 45 


— Dar nu pare nebună. Pare complet normală, dar știu că 
minte, răspunde el și adaugă șovăitor: Nu știu... poate ar trebui 
să-i dăm niște bani, doar ca s-o facem să plece de-aici. 

— Categoric, nu, răspunde Stephanie. Dacă-i plătim o dată, o 
să ceară din nou. O să ne tapeze de bani tot restul vieţii. O să ne 
lase fără un chior. 

Trebuie s-o înfrunte, orice ar fi. Simte cum i se face rău când 
se gândește la ce-i așteaptă. 

— N-o să folosim banii câștigați de ai mei cu sudoarea frunţii 
ca să plătim o femeie care încearcă să te șantajeze cu ceva ce 
n-ai făcut. Gândește-te, Patrick! E o nebunie. Nu pot să cred că 
ţi-a trecut măcar prin cap să-i plătești. 

— Nu, ai dreptate, răspunde Patrick, încuviințând. 

— Poate că ar trebui să discut eu cu ea, spune pe neașteptate 
Stephanie. 

Patrick pare luat prin surprindere. 

— De ce? 

— Ca să-i arăt că te cred și că sunt de partea ta. Poate că-i 
mai taie din elan. Poate că reușesc să mă înţeleg cu ea. 

Patrick clatină din cap. 

— Nu! N-ai cum să te înţelegi cu ea. Nu vreau să se apropie 
deloc de tine sau de gemene. E toxică... și probabil periculoasă. 

Apoi adaugă: 

— Vreau să zic, ce om sănătos la cap ar inventa așa ceva? 


VP - 46 


Capitolul 10 


Nancy Foote și-a dus băieţelul la culcare și acum adună rufele 
murdare care s-au strâns peste zi, ca să le bage în mașina de 
spălat. Strânge cămașa pe care a purtat-o soţul ei în ziua aceea 
- el a aruncat-o pe pat; nu-și bate niciodată capul să pună ceva 
în coșul de rufe - și simte un iz de parfum venind din ea. 
Încremenește. 

Nu. N-ar face așa ceva. Nu după tot ce a fost data trecută. 

Nevenindu-i să creadă, duce cămașa la nas și o miroase. 
Parfum de femeie - floral și exotic, foarte slab. Işi spune că nu 
înseamnă neapărat ce crede ea. Poate că s-a scăldat cineva de 
la serviciu în parfum azi... 

Însă Nancy nu suportă să fie minţită și nu o să se mintă nici 
ea singură. N-a mai simţit un astfel de parfum la soţul ei sau pe 
hainele lui de când l-a obligat să înceteze aventura cu Anne 
O'Dowd. 

Se lasă pe pat, cu inima gonind de teama de trădare. Nu a 
mai avut încredere în el de când l-a prins înșelând-o. A stat cu 
ochii pe el, verificându-i seara buzunarele de la pantaloni și de 
la sacou, căutând indicii - o chitanță, un șervețel de cocktail, un 
bilețel... dar n-a fost nimic. Din nefericire, nu-i știe parola de la 
telefon. 

Stă pe pat, simțind că a rămas fără suflare. Nu vrea să treacă 
iar prin așa ceva. Să-l confrunte? Ştie din experienţă că el o să 
nege. O să nege până când va exista dovada de netăgăduit, ca 
ultima dată. 

l-a spus că l-a iertat pentru Anne, dar de fapt nu e adevărat. 
Nu l-a iertat. Însă vrea să-și salveze căsnicia, încă îl iubește și au 
un copil mic la care trebuie să se gândească. Henry n-are decât 
patru ani. Nu vrea să fie mamă singură, să facă înțelegeri cu el 
ca să ţină copilul fiecare câte o săptămână, să-i reamintească lui 
Niall să plătească pensia alimentară, pentru că știe... are 
prietene divorțate și știe cum e. 

De data asta o să fie și el mai isteţ, mai precaut. Pentru că și 
el vrea să menţină căsnicia lor. A fost complet distrus, data 
trecută, când și-a dat seama că mica lui aventură l-ar fi putut 


VP - 47 


costa căsnicia, familia. Fusese zdruncinat. Nu minţea în legătură 
cu asta. 

Și atunci de ce o face? De ce o înșală? 

e 

Patrick se duce în pat imediat după miezul nopții. Stephanie l- 
a gonit când ea stătea pe canapea cu gemenele, câte una la 
fiecare sân. Patrick știe că o să fie liniștite cât mănâncă, dar 
imediat după aceea încep iar plânsetele și Stephanie o să fie 
ocupată o vreme până când fetele obosesc și adorm. Asta-i 
rutina lor - el se bucură de câteva ore de dormit în plus 
noaptea, iar ea, de somnul de după-amiază. Funcţionează 
amândoi cu vreo șase ore de somn pe zi și așa se întâmplă de 
luni întregi. Chiar și așa, când vine la culcare, nu poate să 
adoarmă. 

Au dat ture toată seara și toată noaptea ţinând în braţe 
fetitele care plângeau. Patrick tânjise să ajungă în pat, însă 
acum, când e aici, nu-și poate liniști gândurile. Ar fi o prostie să-i 
dea bani Ericăi. Trebuie să o înfrunte, să-i demaște cacealmaua. 
Dar dacă nu renunță? Dacă se duce la autorități și o iau în 
serios? Ar putea, după atâta vreme? Sigur că ar avea îndoieli, 
pentru că i-a trebuit așa de mult timp până să vină. Patrick o să 
le spună că a încercat să-l șantajeze. Sigur că asta ar pune 
capăt pe loc poveștii. Chiar nu ar trebui să aibă niciun motiv să- 
și facă griji. 

Totuși chiar dacă nu se întâmplă nimic, Erica a făcut deja 
destul rău. Patrick vede îndoiala pe chipul soţiei lui - nu în 
legătură cu accidentul, ci cu el. l-a fost necredincios primei lui 
soţii; își dă seama de socotelile din spatele ochilor lui Stephanie 
- o să-i fie necredincios și ei? 

Ce spaimă a tras Patrick când ea i-a propus să se întâlnească 
ea cu Erica! Nu, nu trebuie să se întâlnească. Trebuie să se 
asigure că nu o să se întâmple asta. Totdeauna a simţit ceva 
periculos ascuns în ea. Poate că și asta reprezentase o parte din 
atracţia pe care o simţise cu ani în urmă. Însă acum are mult 
mai mult de pierdut. Dacă vine acasă, să-și verse minciunile? 
Poate fi foarte convingătoare. Trebuie să aibă încredere în 
Stephanie. Să aibă încredere că-l iubește suficient de mult ca să 
poată discerne adevărul de minciuni. 

În cele din urmă, se cufundă într-un somn agitat. 


VP - 48 


A doua zi dimineață, Nancy își toarnă o cană de cafea și 
hotărăște că nu o să se lase făcută de râs. Dacă soțul ei începe 
să se vadă cu altcineva, trebuie să știe și ea ce se întâmplă. 
Dimineaţă, când a plecat la serviciu, Niall fluiera - semn rău; 
fluiera și când se vedea cu Anne. 

Acum, Nancy stă la masa din bucătărie cu telefonul mobil în 
mână. Nu s-a descurcat niciodată prea bine cu tehnologia; 
învață doar cât e nevoie și mai departe încearcă să o ignore cât 
de mult se poate. Nu folosește aplicaţii. Poate să lucreze la 
computer și e destul de bună la social media, dar nu e genul 
care să adopte cu entuziasm noile tehnologii. Spre deosebire de 
soțul ei, care are câte o aplicaţie pentru orice și e îndrăgostit de 
noua lui Tesla Model X bătătoare la ochi, cu aripile ei de 
pescăruș și liniile futuriste. Totuși când a cumpărat-o, în primul 
val de entuziasm, i-a dat ei una dintre cartelele negre ale 
mașinii, ca s-o ţină în portofel, i-a instalat pe telefon aplicaţia și 
a încercat să-i explice cum funcţiona, însă ea îi aruncase o 
privire plictisită și nu se mai uitase la ea de-atunci. 

Acum deschide telefonul și apasă pe aplicația Tesla. O 
cercetează și decide că găsește acolo niște informaţii valoroase. 
Poate să vadă că, în momentul ăsta, mașina soțului ei e parcată 
pe strada Bleeker, la numărul 111 - e la birou. Işi dă seama că 
poate să deschidă oricând aplicaţia și să vadă exact unde e 
mașina. Ceea ce ar putea fi util. 

e 

Erica iese din apartamentul ei auster și se urcă în mașină. Se 
îndoiește că Patrick i-a spus ceva noii lui soţii, deși a asigurat-o 
că o va face. Totdeauna a fost genul secretos. Nu, soţia lui 
probabil că habar nu are. Nici nu o să-și dea seama ce i se 
întâmplă, dacă și când o să iasă totul la lumină. Ar trebui să fie 
recunoscătoare, își spune Erica - poate că Patrick urma să 
încerce într-o bună zi s-o omoare și pe ea și pe copii. Asta-i 
genul lui. Erica își spune că, de fapt, îi face femeii un serviciu. 

Întoarce pe autostrada către Aylesford, moartă de curiozitate 
în legătură cu Patrick și noua lui familie. Știe deja unde stau și 
cum arată. A fost deja acolo. Ba chiar a vizionat o casă de 
vânzare, la doar câteva uși de locuinţa familiei Kilgour de pe 
Danbury Drive. După site-urile de imobiliare, e una dintre cele 
mai frumoase suburbii din Aylesford. Știe că au bani. Azi o să 


VP - 49 


treacă iar pe-acolo, pe Danbury Drive. Să-i mai arunce o privire 
noii lui neveste. 
e 

Stephanie se trezeşte tresărind. Habar nu are cât a dormit - 
poate câteva minute, poate câteva ore. Se uită la ceasul digital 
ca să se orienteze. E 14:37. O strigă cineva pe nume. Cine o fi? 
Se ridică în capul oaselor, crezând că și-a imaginat. 

— Stephanie? 

Recunoaște glasul Hannei, care o strigă de la parter. Ce caută 
Hanna în casă? S-a întâmplat ceva? Stephanie își aduce aminte 
de incendiul din bucătărie și coboară în fugă scările - niciun 
miros de fum; aproape că a ajuns jos când o vede pe Hanna în 
holul din faţă, cu ușa larg deschisă în spate. 

— Ce faci aici? o întreabă Stephanie nedumerită. 

Hanna ridică privirea spre ea, cu o expresie îngrijorată pe 
faţă. 

— Am văzut ușa din faţă deschisă. Am venit să văd ce-i cu 
tine. 

Stephanie ajunge în hol. Credea că a încuiat ușa când s-a 
întors de la băcănie - dar poate că n-a încuiat-o. Nu reușește să- 
și aducă aminte. 

— Poate că am uitat s-o încui, spune ea neliniștită, ducându-și 
o mână la frunte. Probabil că-mi pierd minţile. 

Clatină din cap și se încruntă. 

— Sincer, dacă fetele astea nu încep să doarmă curând, o s-o 
iau razna cu totul. 

Nu i-a spus Hannei despre incidentul cu plita. N-a spus 
nimănui în afară de soţul ei. Hanna nu are decât un copil, care 
respectă programul de somn; ar putea să o judece, chiar fără să 
vrea. 

— Îmi pare rău că te-am trezit, spune Hanna în timp ce 
închide ușa, dar eram îngrijorată. 

— Nu, e în regulă, răspunde Stephanie, zâmbind ușor și 
uitându-se amețită spre ușă. 

Și-a lăsat geanta pe podea, lângă măsuţa de la intrare. E 
sigură că așa a făcut. 

— Unde mi-e poșeta? întreabă, căutând din priviri geanta 
mare, neagră. 

Hanna se uită prin vestibul, urmărind privirile neliniștite ale 
gazdei. 


VP - 50 


— Am lăsat-o exact acolo, zice Stephanie. 

E evident că acum nu mai e acolo. Se duce în bucătărie și 
verifică blatul de lucru și masa. Podeaua. Nu vede geanta 
nicăieri. Hanna a intrat în sufragerie să o caute, iar acum vine la 
ea. 

— Ar putea fi sus? întreabă ea. 

Stephanie clatină din cap, totuși se duce sus, se uită în 
dormitor, apoi străbate în grabă holul și se uită și la gemenele 
încă adormite. Însă geanta nu este nici acolo. Deja devine 
neliniștită. Și are o revelaţie: cineva a intrat în casă și i-a luat 
geanta. Ar fi putut să-i ia și copiii, iar ea habar nu ar fi avut. Și, 
la naiba, e numai vina ei, că nu a încuiat ca lumea ușa de la 
intrare. Şi și-a lăsat geanta chiar acolo, pe jos, lângă ușă. 

— Cum pot să fiu așa de proastă? întreabă furioasă, după ce 
coboară scările și se întoarce la Hanna. Aveam în ea portofelul, 
toate actele. Totul! Acum trebuie să le înlocuiesc. 

Numai gândul la efortul pe care-l implică schimbarea e 
suficient ca să o doboare. 

— Nu te învinovăţi, îi răspunde Hanna. Ar trebui să-ţi poți 
permite să lași ușa neîncuiată și să nu te aștepți neapărat să 
intre cineva și să-ţi fure geanta. 

— Ai zis că era larg deschisă. 

— Așa era când am văzut-o eu. 

— Patrick o să se supere. Își face griji pentru mine, spune 
Stephanie. Sunt tare aiurită în ultima vreme, tare zăpăcită. 

— Te ajut eu să-ţi înlocuiești actele, îi propune Hanna. Am 
avut și eu de-a face cu așa ceva. Mi-a furat cineva geanta când 
eram la New York. 

Stephanie reușește să-și înăbușe spaima. 

— Mersi, Hanna. Nu știu ce m-aș face fără tine. 

Apoi își mai dă seama de ceva. 

— Aveam în geantă și o cheie de rezervă de la casă. Trebuie 
să înlocuiesc încuietorile. 

Vrea să o imite pe Hanna la o cafea și să-i spună totul - 
despre trecutul lui Patrick și femeia care-i ameninţă. Dar nu 
poate. Trebuie să ţină totul în ea. Chiar dacă povara e prea 
grea. 


VP -51 


Capitolul 11 


Stephanie se chinuie să scoată căruciorul dublu din portbagaj. 
Peste noapte a plouat, dar acum s-a înseninat și o să fie frumos 
în cursul zilei. Nu-i încă nici ora 11, dar ea e deja trează de 
câteva ore bune. A băut două cafele, ca să-și alunge negura din 
cap. Însă azi nu o mai sâcâie doar lipsa de somn, care o face să 
fie zăpăcită și neatentă în timp ce le pregătește pe gemene 
pentru plimbare. Și ea și Patrick au nervii întinși, așteptând vești 
de la Erica Voss. lar Patrick a fost neliniștit aseară, când i-a 
povestit despre furtul genţii. A insistat să fie mai atentă și a 
chemat imediat un lăcătuș. 

Din cauza epuizării, totul i se pare chiar mai imposibil de 
rezolvat, mai copleșitor. Cum poate să fie viaţa așa de 
înșelătoare? Ea nu-i decât o soţie și o mamă normală, dar acum 
ea și soțul ei sunt victimele unei tentative de șantaj. E destul de 
rău că Patrick a înșelat-o pe fosta lui soţie - aproape că nu-i vine 
să creadă. Și restul... 

Aseară au discutat despre posibilitatea să se ducă la poliția 
din Aylesford. Patrick nu a sustinut ideea. Insă ei i se pare cel 
mai de bun-simţ plan. Poate că ar reuși să o pună sub acuzare 
pe femeia asta sau măcar să o înspăimânte și să o facă să 
plece. Deocamdată, au stabilit ca, atunci când Erica ia din nou 
legătura cu el, Patrick să-i spună că Stephanie știe totul și că nu 
o să-i plătească niciun ban. Poate că așa o să dispară. 

Stephanie își ţine telefonul aproape, așteptând un semn de la 
el. 

Fetele sunt îmbrăcate în costumașele lor adorabile în culori 
complementare. Trebuie să le scoată afară. Cel mai bine e să 
facă o plimbare la aer curat, să le arate lui Jackie și Emma 
fluturii și florile și apoi să se oprească în parcul de lângă casă. O 
să stea pe o pătură întinsă lângă groapa cu nisip, cu jucăriile pe 
care le-a adus de-acasă și o să facă tot ce poate ca să le ţină 
ocupate. De cele mai multe ori, se întâlnește în parc cu vreun 
cunoscut și, de obicei, abia așteaptă momentele acestea. Totuși 
azi nu e sigură că vrea să se vadă cu cineva. Nu poate spune 


VP - 52 


nimănui ce i se întâmplă - nici măcar Hannei, cea mai apropiată 
prietenă. 

Ridică fetiţele în cărucior, le pune centurile și încuie ușa. Apoi 
le zâmbește și le prinde de bărbie, pe urmă pornește pe alee 
vorbind cu ele. După care își scoate telefonul, face o poză 
drăgălașă cu gemenele în cărucior și i-o trimite soțului ei. 

Patrick nu răspunde. Poate o fi în vreo ședință. Işi închipuie ce 
greu trebuie să-i fie să se concentreze acum, cu toate câte se 
petrec. 

Când ajunge în cele din urmă în parc, găsește câteva alte 
mame cu bebeluși, stând pe pături întinse sub copaci, în timp ce 
copiii mai mari se joacă la groapa cu nisip. Nu sunt decât 
mămici pe care le știe din vedere. Scoate fetele din cărucior și le 
așază pe pătură. Trebuie să stea cu ochii pe ele, însă se mai uită 
și la telefon. Patrick nu a dat niciun semn și ea devine tot mai 
agitată. O fi primit vești de la Erica? L-a ameninţat miercuri, iar 
azi e vineri. Încearcă să-i facă să se îngrijoreze? 

Aude bipul telefonului și se uită rapid. 


N-am niciun semn de la ea. Te țin la curent. 


Lasă telefonul deoparte, nefericită. Crede că ar trebui să se 
ducă la poliţie. Sunt cetățeni care respectă legea, victimele unei 
tentative de infracţiune. Patrick nu a făcut nimic greșit. Poliţia 
de-aici nu ar fi interesată să redeschidă un dosar din Colorado. 
Stephanie crede că asta este cea mai bună opţiune pe care o 
au. 

— Ce drăguţe! spune o femeie, în timp ce se așază lângă ea, 
pe marginea gropii cu nisip. 

Trezită din gândurile ei, Stephanie îi aruncă o privire. 

— Ah, mulțumesc, răspunde ea, zâmbind distrat. 

Aude așa ceva de multe ori, mai ales că are gemene, însă 
nicio femeie nu se satură vreodată să audă un străin spunându-i 
cât de minunați sunt copiii ei. Femeia asta are un aer familiar. 

— Te cunosc de undeva? întreabă ea. 

— Nu, nu cred. Nu... stai... cred că te-am văzut ieri la 
farmacie. La rând la casă. 

— A, așa e. Acum îmi aduc aminte, spune Stephanie. 

— Cumpărai scutece și ciocolată neagră. 


VP-53 


Stephanie e puţin surprinsă că femeia a observat ce cumpăra 
ea. 

— Cât au? întreabă femeia. 

— Patru luni și jumătate, aproape, răspunde Stephanie, 
întrebându-se distrată unde or fi copiii femeii. 

E foarte drăguță, cu părul blond strâns într-o coadă de cal, 
blugi strâmţi și o bluză elegantă. Stephanie devine brusc 
conștientă de părul ei neîngrijit, de saliva de pe tricou și de 
faptul că încă mai poartă pantaloni pentru gravide. O să mai 
treacă o vreme până când corpul ei o să-și revină și simte un 
fior de gelozie, chiar regret, uitându-se la femeia suplă și 
atrăgătoare din faţa ei. Însă apoi se uită spre copii și nu-i mai 
pasă cum arată. Merită sacrificiul, avându-le pe Emma și Jackie. 
Înseamnă totul pentru ea. Și ce dacă a pus pe ea câteva 
kilograme? 

— Gemenii sunt tare drăgălași, spune femeia. 

Stephanie încuviințează. 

— Da, de două ori mai drăgălași și de două ori mai obositori, 
răspunde ea cu regret. 

— Sora mea are gemeni, urmează femeia. Soţul ei e avocat și 
spune că e ca și cum ţi-ai executa sentințele în același timp, în 
loc să le execuţi consecutiv. 

Râd amândouă. 

— Stai pe-aproape? întreabă Stephanie curioasă. 

— Nu încă. Soţul meu și cu mine căutăm o casă. M-am gândit 
să mă plimb pe-aici și să mă uit prin cartier și la magazine, să 
petrec puţin timp prin parcuri și cafenele înainte să cumpărăm. 
Nu cred că ar trebui să te îndrăgostești pur și simplu de o casă 
fără să știi în ce te bagi, fără să ai imaginea de perspectivă. 

— Nu, e de acord Stephanie, deși ei exact așa au făcut - au 
vizitat casa, s-au îndrăgostit de ea și au luat drept literă de 
Evanghelie tot ce le-a spus agentul imobiliar despre cartier. 

Din fericire, sunt mulţumiţi. 

— De când stai aici? întreabă femeia. 

— De vreo doi ani. Ne-am mutat imediat după ce ne-am 
căsătorit. 

Observă că femeia nu poartă verighetă. 

— Și îţi place zona? 

— A, da, ne place foarte tare. E grozav! 


VP - 54 


În acest moment, femeia își scoate telefonul, iar expresia 
plăcută pare să-i dispară o clipă de pe chip în timp ce scrie un 
mesaj scurt. 

— Vreo problemă? întreabă Stephanie indiferentă. 

— Nu, nu tocmai, răspunde femeia și ridică privirea spre ea 
zâmbind și chiar atunci îi sună telefonul. Nimic ce să nu pot 
rezolva. 

e 

Patrick nu-și poate lua gândul de la Erica și situaţia lui. | se 
strecoară în minte în fiecare clipă, chiar și când discută cu vreun 
client. Își verifică obsesiv mesajele, dar nu primeşte niciun 
cuvânt de la ea. Trebuie să rezolve problema. Trebuie să o 
depășească. 

În cele din urmă, vine un mesaj de la Erica. 

e 

Se holbează la telefon. Își dă seama că-și încleștează dinţii; 
are tot corpul încordat. Oare asta trebuie să facă? Să 
îndrăznească să-i dea pe față cacealmaua? Are un moment 
îngrozitor de îndoială. E cuvântul ei contra cuvântului lui. lar ea 
e o mincinoasă extraordinară. 

O sună pe mobil. 

— Erica? 

— Da. 

— L-am spus totul lui Stephanie. Și a fost de acord - nu-ţi dăm 
niciun ban, spune el și așteaptă răspunsul ei. 

Când vine, nu e cel la care se aștepta. 


VP-55 


Capitolul 12 


Erica închide. Apoi Patrick aude bipul de mesaj. 


Sunt în parc, discut cu soția ta. Gemenele seamănă leit cu 
tine. 


Patrick simte cum ameţește, de parcă i-ar fi fugit tot sângele 
din cap. O clipă, nu poate gândi. Apoi mintea i se limpezește și 
gândurile dau năvală. Oare Erica o să le facă ceva lui Stephanie 
și copiilor? Nu e violentă - din câte știe el. Dar este genul care 
manipulează oamenii. Știa că asta o să-l scoată din sărite... de- 
asta a și făcut-o. Probabil că s-a ţinut după Stephanie când a 
plecat de-acasă. Își dă seama că respiră neregulat și-și spune că 
trebuie să se calmeze. Trage adânc aer în piept, inspiră, expiră 
și încă o dată, uitându-se ţintă la mesaj, încercând să-și dea 
seama ce să facă. 

Se aude încă un bip. 


Chiar cred că soția ta și cu mine am putea fi 
prietene. 


La mesaj e atașată o poză. Cu Stephanie și gemenele, stând 
pe o pătură. Stephanie e întoarsă cu spatele, ridicând-o pe una 
dintre fetițe, ele zâmbesc și probabil că nu-și dă seama că e 
fotografiată. 

Stephanie știe cu cine stă de vorbă? 

Îi trimite rapid un mesaj soţiei lui. 


Ea e. Stai de vorbă cu Erica. Tocmai mi-a trimis o 
poză cu tine. la copiii și pleacă de lângă ea! 


Dar nu primește niciun răspuns. Lipsa unei reacţii e 
înnebunitoare. l-a spus lui Stephanie să-și ţină telefonul la 
îndemână. E ocupată cu gemenele sau s-a întâmplat ceva? Işi 
spune că parcul e probabil plin de lume la ora asta. Familia lui 
nu poate păţi nimic în miezul zilei. 


VP - 56 


Însă faptul că niciuna dintre ele nu dă niciun semn îl scoate 
din minţi. În cele din urmă, formează din nou tasta de apelare 
rapidă pentru numărul lui Stephanie. Aude telefonul sunând și 
tot sunând. Cât pe ce să intre în panică, când ea îi răspunde. 
Pare că abia mai răsuflă. 

— Ce se-ntâmplă cu voi? o întreabă înnebunit. 

— Poftim? Care-i problema? îi răspunde ea, pe un ton normal, 
dar defensiv. Tocmai le urcam pe gemene în cărucior. 

Patrick coboară vocea. 

— Femeia care-i cu tine... mai e acolo? 

— Nu, a plecat adineauri. De unde știi de ea? 

Patrick închide ochii. 

— Era Erica. 

Stephanie se întoarce și privește în direcţia în care a plecat 
acum doar câteva clipe femeia blondă. Nu o mai vede. 

În timp ce Patrick îi explică totul, o trece un fior. 

— N-a spus cine e? 

— Nu, răspunde Stephanie sec. A stat de vorbă cu mine, după 
care a primit un apel pe mobil. 

O îngrijorează faptul că ea era aici, cu Jackie și Emma, în timp 
ce soțul ei discuta cu șantajista, iar ea nici măcar nu știuse. 

— Părea foarte drăguță, spune ea șovăitor. 

— Nu este drăguță, Stephanie, îi răspunde Patrick hotărât. 
Încearcă să-și bată joc de noi. 

— Am mai văzut-o. leri... eram la farmacie și era la rând în 
spatele meu. Ba chiar își aduce aminte și ce-am cumpărat. 

— lisuse, mormăie Patrick abia auzit. 

— Trebuie să le duc pe gemene acasă și să le dau să 
mănânce. Trebuie să închid, spune Stephanie cu glas tremurat. 

— Bine, te anunţ dacă-mi mai dă vreun semn. 

Stephanie le așază pe gemene în cărucior, aruncând acum 
priviri nervoase peste umăr. Femeia despre care Patrick e 
convins că era Erica părea complet inofensivă, însă oamenii pot 
să pară inofensivi și să nu fie deloc așa. Nu poţi să judeci omul 
după aparente - te poate înșela. Împinge grăbită căruciorul pe 
trotuar, nerăbdătoare să ajungă în casă, unde o să încuie cu 
grijă ușa. Se gândește neliniștită cum stau lucrurile. Patrick i-a 
spus Ericăi că nu-i dă bani - în timp ce tipa stătea la nici doi 
metri de nevasta și de copiii lui. Stephanie e mai sigură ca 
niciodată că trebuie să meargă la poliţie. 


VP - 57 


Când ajunge acasă, le hrănește pe fete și apoi le schimbă și le 
duce la culcare, e prea agitată ca să se strecoare și ea în pat. În 
schimb, se duce în sufragerie, își deschide laptopul și face ceva 
ce nu a reușit să se convingă să facă până acum. Deschide 
Google și nu-i ia prea mult timp să găsească ce căuta. E un 
articol dintr-un ziar din Denver. 


Accident tragic soldat cu moartea unei femei 
însărcinate 


10 ianuarie 2009 

Un accident tragic produs în această dimineață s-a 
soldat cu moartea lui Lindsey Kilgour, în vârstă de 21 
de ani, în orașul Creemore, aflat din zona de munte a 
statului Colorado. Coronerul din comitatul Grant a 
stabilit că femeia, care era însărcinată în opt luni, a 
murit ca urmare a intoxicării cu monoxid de carbon. 
Victima se afla în mașină, cu motorul pornit, în timp ce 
soțul ei, Patrick Kilgour, deszăpezea mașina după 
viscolul produs recent. Cuplul intenționa să meargă în 
vizită la familie, în Grand Junction. 

Soțul și-a găsit nevasta fără cunoștință și a chemat 
serviciile de urgență. Personalul de intervenție a 
încercat să resusciteze victima la fața locului, însă nu a 
reușit. 

Decesul a fost considerat un accident. Monoxidul de 
carbon este un gaz incolor și inodor, care poate ucide 
în decurs de doar câteva minute. Autoritățile insistă 
din nou asupra pericolului când stăm cu motorul pornit 
într-o mașină înzăpezită. În special în perioadele cu 
căderi masive de zăpadă, trebuie avut grijă ca teava 
de eșapament să nu fie blocată, deoarece gazul letal 
poate pătrunde prin podeaua vehiculului. 


Stephanie se simte amorțită. Cel mai rău lucru, mai sunt și 
fotografii. Una, cu o mașină în zăpadă, cu un strat gros de nea 
pe plafon. Se holbează la ea. Prima nevastă a soţului ei a murit 
în mașina aceea. O trece un fior pe șira spinării. Dar a doua 
poză, mai mare, este cea pe care o cercetează cel mai mult. E o 
fotografie a soțului ei. E neclară, dar e un prim-plan, iar chipul 
lui e schimonosit de durere. Arată mai tânăr, mai suplu, cu părul 


VP -58 


mai lung, dar e inconfundabil. Preţ de o clipă, se simte copleșită 
de poză, empatică cu durerea lui evidentă. 

Se sprijină de spătarul scaunului. Nu știuse. Nu o prea pasiona 
mass-media de socializare, însă căutase o dată numele soțului 
ei pe Google, când începuseră să se întâlnească, bineînţeles. 
Dar erau așa de mulţi Patrick Kilgour, că renunţase pe loc. Acum 
îi caută din nou numele. Trebuie să treacă de mai multe pagini 
până să găsească din nou știrea. 

Se mai uită o dată la fotografia soțului ei. Expresia aceea, 
imaginea alb-negru neclară o va bântui de-acum înainte, pentru 
tot restul vieții. 

Nu se poate abține și mai caută. Găseşte și alte articole, cu 
aceleași imagini ale mașinii și ale soțului ei. Insă unele au și o 
fotografie a primei lui soţii, zâmbind spre cameră. Și ceea ce o 
frapează la poza asta este că pare foarte fericită. 


VP -59 


Capitolul 13 


Niall știe că se petrece ceva. Pe partenerul lui, Patrick, îl 
sâcâie ceva și crede că nu-i vorba doar de gemene și colicii lor. 
Își aduce aminte discuţia pe care au avut-o de curând. 

Patrick se prăbușise pe scaunul din faţa biroului lui Niall, 
părând în același timp și agitat și extenuat. Se scuzase pentru 
prestaţia proastă din ultima vreme, în special întâlnirea 
mediocră cu clientul de săptămâna asta. Dăduse vina pe lipsa 
de somn, spusese că are senzaţia că jumătate din timp merge 
prin ceaţă de oboseală. 

— Dar Stephanie nu poate să aibă grijă de copii? întrebase 
Niall. Adică a renunţat la serviciu și stă acasă cu ei, nu? 

Patrick îi aruncase o privire tăioasă, pe care Niall nu se 
obosise să o interpreteze. Bine, poate că era dur, iar propria 
soţie i-ar fi tras una peste gambe pentru chestia asta, dar nu-și 
puteau permite să facă greșeli. Performanţele lui Patrick îl 
îngrijorau pe Niall în ultima vreme. Clădiseră o afacere destul de 
bună în ultimii patru ani și nu voia să piardă totul acum. 

— Nu știi cum e cu gemeni, îi zisese Patrick. Și copilul tău nici 
n-a avut vreodată colici. 

Ceea ce era adevărat. Niall avea un băiat de patru ani și nu 
aveau de gând să mai facă copii. Henry nu fusese un copil dificil. 
Nancy stătuse acasă și se ocupase de toate, astfel încât el să se 
poată concentra asupra firmei. Evident, lucrurile stăteau puţin 
altfel acasă la Patrick. Însă era frustrant că Niall nu putea să 
facă nimic. 

Se hotărâse să adopte o abordare mai blândă. 

— Ştii cât de important ești în firma asta, Patrick, spusese el. 
Amândoi avem nevoie de tine în cea mai bună formă. 

— Știu, recunoscuse Patrick. O să... o să încerc să găsesc eu o 
soluţie. 

Și o lăsaseră așa, fără niciun plan concret de rezolvare a 
problemei. 

Acum Niall stă perfect nemișcat la planșeta de desen. Tocmai 
l-a auzit pe Patrick vorbind tare la telefon, ca și cum s-ar fi 
certat cu cineva. L-a auzit limpede întrebând „Ce se-ntâmplă cu 


VP - 60 


voi?” Niall a încremenit, ascultând, însă apoi Patrick a coborât 
glasul și el nu a mai reușit să audă nimic. 

Bagă capul pe ușa biroului lui Patrick și îl întreabă: 

— Toate bune? 

— Da, sigur, răspunde Patrick. 

Însă pare tulburat și arată de parcă s-ar strădui să nu se vadă. 

— Mi s-a părut că te aud certându-te cu cineva la telefon. 

— Ah, despre asta era vorba, răspunde Patrick, râzând un pic. 
Vorbeam cu Stephanie. Gemenele plângeau amândouă și nu 
putea să mă audă. Poate fi destul de frustrant uneori. 

— În regulă, spune Niall și se întoarce la el în birou. 

Se întreabă din nou dacă nu cumva mai e ceva, ceva ce 
Patrick îi ascunde. 

Patrick nu e singurul care are secrete, își spune el, iar 
gândurile i se îndreaptă către Erica, la cum arată întinsă pe 
spate, goală printre cearșafuri. Vrea să se mai vadă cu ea. Erica 
știe că e însurat și nu o deranjează. El nu trebuie decât să se 
asigure că nu află Nancy. 

Despre Anne aflase doar pentru că fusese el neatent. Nu o să 
mai facă aceeași greșeală. 

e 

Patrick își ia sacoul și iese din birou. Are senzația că Niall îi 
suflă în ceafă - ultimul lucru de care are nevoie acum. 

E agitat și neatent, incapabil să se concentreze la altceva în 
afară de problema lui urgentă. Trebuie să vadă ce face familia 
lui. Dintr-odată, nevoia de a le vedea, de a ști că sunt bine, e 
copleșitoare. Merge repede spre parcarea unde își ţine Audiul. 

Chiar cred că soția ta și cu mine am putea fi prietene. Ideea îi 
îngheaţă sângele în vene. Stătea la doi metri de Stephanie și de 
gemene când i-a trimis mesaj să o sune. Bănuise că s-ar putea 
să refuze să-i dea bani și exercita presiuni. Putea să o mintă pe 
Stephanie, să-i spună că se culcase cu el într-o cameră de hotel 
de pe undeva. Erica se joacă acum cu el. Îi arată că-i poate face 
praf lumea, dacă vrea. 

Își spune din nou că Erica nu vrea decât bani. Nu o să facă rău 
familiei lui. 

lese cu mașina din parcare și se îndreaptă spre casă cât de 
repede are curaj. Brusc, aude bipul telefonului. Aruncă o privire 
și vede că are un mesaj de la Erica. Încep să-i transpire imediat 
mâinile pe volan. Face dreapta în primul loc accesibil, într-o 


VP-61 


benzinărie și parchează. Stă o clipă, respirând adânc, înainte să 
deschidă mesajul. Acum îi e ceva mai frică de ea. De ce ar putea 
spune sau face. Dar o să-i spună să se ducă dracului. O să-i 
spună că se duce la poliţie. 

Citește mesajul. 


Hai să ne întâlnim. Acum. 
Detestă tonul ei fără drept de apel. Vrea să-i spună să se ducă 
naibii. li răspunde: 
Nu pot. Sunt ocupat. 


Erica îi scrie imediat. 


O să fiu în parc, la piciorul podului Skyway, în 20 de 
minute. 


E aiurea. Complet aiurea. Izbește volanul cu mâinile și simte 
durerea radiindu-i în sus pe antebraţe. Ce să facă acum? Nu a 
mai fost șantajat niciodată. Ce variante are? Poate să se ducă la 
poliţie și să spună că Erica îl ameninţă și-i urmărește și pe el și 
pe soţia lui. Poate să sune chiar acum. S-ar putea duce polițiștii 
în parc. Dar ce s-ar întâmpla atunci? 

Încă un bip pe telefon. 


Trebuie să afli ceva. 


Imediat ce citește mesajul, știe că se va duce să se vadă cu 
ea. 


VP - 62 


Capitolul 14 


Erica lasă telefonul jos și se privește în oglinda retrovizoare. E 
destul de sigură că Patrick o să apară și vrea să arate cât mai 
bine. Işi desface părul din coadă și și-l perie. Se dă cu ruj. Arată 
mult mai bine decât actuala lui nevastă. Nu-i vina lui Stephanie 
- e lăuză și durează o vreme până arăţi bine iar după ce ai 
născut. E sigură că Stephanie e o femeie atrăgătoare, numai că 
nu acum. 

Işi amintește cum s-a dus să-și vadă băiatul înainte să plece 
din Denver și să se mute la Newburgh. Nu-l mai văzuse de ani 
de zile - de când născuse. Dar avea nevoie de o fotografie 
actuală. Privise casa și apoi urmărise familia de la distanţă într-o 
seară, când se duseseră în parc. Din fericire, băiatul semăna 
mult cu taică-su. Făcuse o poză bună, o printase și o pusese în 
portofel. 

Se apropie cu mașina de podul Skyway, parchează și o ia pe 
jos către râu, unde se așază pe o bancă unde să fie vizibilă. Ştie 
exact ce o să spună. 

e 

Patrick se învârte câteva minute cu maşina, ca să treacă 
timpul. Nu vrea să se întoarcă la birou, să parcheze și să plece 
după aceea pe jos. Niall s-ar putea întreba ce pune la cale. O să 
meargă cu mașina până la pod și o s-o lase pe-aproape. 

Parchează pe o străduţă laterală și o ia pe jos de-a lungul 
râului. E încordat tot. La piciorul podului pentru pietoni, care se 
întinde peste Hudson până în Catskills, se află un părculeț. 
Uneori vine cu Stephanie și se așază pe o bancă cu câte o 
îngheţată, bucurându-se de priveliște. Povestea de-acum o să-i 
strice bucuria. 

Când intră în parc, o vede imediat. Stă pe o bancă, privind 
spre râu. Nu se uită după el; parcă ar ști că o să se așeze chiar 
lângă ea, ca un căţel cuminte. Simte cum îi clocotește sângele 
în vine. l-a spus că nu-i dă bani. Ce urmează acum? 

Ca un robot, se duce spre ea și se așază alături pe bancă. Nu 
suportă să se uite la ea. In schimb, își îndreaptă și el privirea 


VP - 63 


spre râu. Parcă ar fi doi spioni, prefăcându-se că nu se cunosc, 
pe punctul de a-și face treaba, își zice el. Totul pare suprarealist. 

— Mă bucur că ai reușit să ajungi, spune Erica. 

In cele din urmă, se întoarce spre ea. Pare foarte nevinovată - 
cu pielea ei fină, cu părul blond, cu ochii albaștri și cu zâmbetul 
senin. Aproape angelic. Dar știe el mai bine. Din amintire îi 
răsare o străfulgerare de ceva carnal, care-i zboară prin minte. 
Işi adună curajul și spune: 

— Nu știu cum să fac să-ţi intre în cap, că văd că nu pricepi. 
Nu mi-e frică de tine. N-o să-ţi dăm niciun ban. Asta-i ultima 
dată când mă mai văd cu tine. 

Erica nu face decât să-i zâmbească. 

— Dacă nu renunţi, mă duc la poliţie. O să te aresteze pentru 
tentativă de șantaj. 

— Nu cred. Nu când o să auzi ce am de spus. 

Patrick se întoarce spre ea și spune șuierând: 

— Ce crezi că ai? Ce te face să crezi că poţi să-i faci să 
revizuiască un dosar complet, deschis și închis? A fost un 
accident! Știe toată lumea. Nu poţi să schimbi asta, indiferent 
cât de tare ai vrea. Nu s-a pus niciodată problema că ar fi fost 
altceva. 

— Dar ei nu știu totul, răspunde Erica. Nu știu că aveai un 
motiv să-ți ucizi soţia. 

— Motiv! Ce motiv? Doar nu vorbeşti serios! 

— A, sunt cât se poate de serioasă, spune ea, pe un ton 
scăzut. 

Inima îi bate cu furie. Erica are de gând să meargă mai 
departe - lui Patrick nu-i vine să creadă. 

— Nu poţi să crezi sincer că, din cauză că m-am culcat cu tine 
fără să aibă nicio semnificaţie, mi-am omorât deliberat nevasta! 
N-o să te creadă nimeni. 

Vorbește încet, dar își dă seama de disperarea din vocea lui; 
știe că e cazul să se calmeze. Nu trebuie să o lase să vadă cât 
de agitat e. 

— Poate că n-a fost chiar așa de lipsit de semnificaţie cum 
spui, îi răspunde ea răutăcios. 

Patrick simte un fior rece pe șira spinării. Erica o să inventeze 
ceva ca să pară mai mult decât a fost în realitate. 

— Javră mincinoasă, spune el otrăvit. E cuvântul tău contra 
cuvântului meu. 


VP - 64 


Erica bagă mâna în geantă, ia portofelul și scoate din el o 
fotografie. 

— Ce nu știi tu e că eu am avut un copil. E al tău. 

Ține în mână poza unui nou-născut cu o căciuliță croșetată pe 
cap. Patrick privește îngrozit, apoi ridică privirea spre ea, șocat. 

— Poftim? 

Nu poate să asimileze informaţia. Trebuie să fie altă minciună. 

— E imposibil! 

— De ce să fie imposibil? Am făcut sex. 

Se apleacă spre el și adaugă: 

— Și, dacă-ţi aduci aminte, a fost foarte, foarte bine. 

Patrick se trage înapoi. 

— Minţi! N-a existat niciun copil. 

— De unde știi? Tu te-ai cărat naibii din Colorado cât de 
repede ai putut. Dar, da, cam la șapte luni după înmormântare, 
am născut un băiețel sănătos. 

— Nu-i al meu. 

— Știu că e al tău. 

— Nu poţi dovedi, spune el și imediat își dă seama, prostește, 
că nu are dreptate. 

Sigur că poate dovedi - îl poate obliga să facă un test de 
paternitate. Spaima se întețește, amenințând să-l copleșească. 

— Are nouă ani acum. 

Erica ia poza bebelușului și o pune la loc în portofel, după 
care scoate o alta, pe care i-o întinde. 

Patrick o ia șovăitor. E fotografia unui băiat cu ochii negri și 
părul la fel și cu un zâmbet strâmb. Un copil drăguţ. Starea de 
anxietate a lui Patrick atinge cote maxime. Băiatul seamănă 
remarcabil de bine cu el la vârsta aceea. 

Zguduit, se retrage de lângă ea. Asta e o veste îngrozitoare, 
cea mai proastă. S-ar putea să aibă un fiu. Un fiu în vârstă de 
nouă ani. Cu ea - o javră mincinoasă, care nu știe decât să 
manipuleze. Dacă e al lui. Însă știe că e foarte posibil să fie. 
Sincronizarea e corectă. Fotografia e convingătoare, dar dacă nu 
există niciun copil și e doar o minciună? 

— De ce nu mi-ai spus atunci? 

Erica privește din nou spre râu. 

— Mi-a fost frică. După ce a murit Lindsey, am crezut - și mai 
cred - că ai omorât-o intenţionat. Ca să putem fi împreună. Am 
vorbit despre asta, îți aduci aminte? 


VP - 65 


— Nu, răspunde el, clătinând din cap fără să-i vină să creadă. 

Nu au discutat niciodată despre așa ceva. Intre ei nu a fost 
decât sex. 

— Ce aiureală totală! 

— Am discutat despre cum să fim împreună, recunoaște ea, 
nu despre cum s-o omori. Am crezut că te refereai la divorţ. 

Patrick aude un băzâit ciudat în cap. Are senzaţia că respiră 
greu. 

— Nu. N-am vorbit, spune el îngrozit. Inventezi totul! 

Erica îl privește cu ochii mijiţi. 

— Sigur, așa spui acum. 

Patrick își simte inima bătând cu furie; îi e teamă. 

— Am crezut că ai omorât-o ca să fii cu mine, repetă ea. M-a 
afectat. M-a întors cu totul pe dos. Și tocmai pierdusem o 
prietenă apropiată. Nu suportam să mă privesc în ochi și nu 
puteam suporta nici să mă uit la tine. Imi era rău de cât de 
vinovată mă simţeam de ceea ce făcuseși tu. 

Pare foarte convingătoare, îşi spune Patrick, uitându-se 
îngrozit la ea. Oricine ar crede-o. Un juriu ar crede-o. Acum e cu 
totul înspăimântat. Înghite în sec, cu gâtul uscat și spune: 

— Categoric n-am omorât-o - a fost un accident și știi foarte 
bine! Inventezi toate astea; nu te-ai simţit niciodată vinovată de 
nimic. 

Erica îl privește cu ochii mari, zâmbește și spune cu modestie 
prefăcută: 

— Dar, vezi tu, eu nu te cred. Și chestia asta m-a sâcâit tot 
timpul. 

— Prostii! Și atunci de ce ai așteptat atâta vreme? Ai venit la 
mine doar pentru că vrei bani. Toată lumea o să-și dea seama. 

Erica clatină din cap. 

— Eram tânără și proastă și-mi era teamă după tot ce se 
întâmplase. Mi-era teamă că s-ar putea crede că am luat și eu 
parte. Știi ce făceam noi. Abia aflasem că eram însărcinată cu 
copilul tău. Mi-a fost teamă chiar și de ce ai fi putut să-mi faci, 
pentru că știam ce-i făcuseși ei. Și știam că ești inteligent... 
vreau să zic, ai scăpat basma curată după ce ai comis o crimă. 

Aproape că femeia pare să-și creadă propriile minciuni. 
Patrick se trezește că-și strânge pumnii și se silește să-i desfacă. 
Îi vine să o strângă de gât. 


VP - 66 


— Așa că am mers mai departe și am născut copilul, urmează 
ea. Insă acum sunt mai bătrână și nu mai sunt așa proastă. Am 
avut timp să mă gândesc. Am pârghii și am de gând să le 
folosesc. Și nu-mi mai e teamă de tine. 

— Nu? întreabă el. Poate că ar trebui. 

Nu avusese de gând să o amenințe; doar că vorbele i-au 
scăpat. 

Erica îl privește de parcă l-ar cântări. 

— Da, poate că artrebui. 

— Și despre ce e vorba? Vrei pensie alimentară? De ce n-ai zis 
naibii așa? Am fi putut găsi o soluție. Nu e nevoie să inventezi 
toate astea despre ce s-a petrecut cu Lindsey. 

— Nu inventez nimic, spune ea. Spun doar adevărul. 

— Spui numai tâmpenii, îi răspunde el acru. 

— Cred că autorităţile ar aprecia dacă ar dispune de toate 
faptele, nu-i așa? 

Se privesc în ochi o clipă. Patrick trebuie să lămurească 
lucrurile. 

— Ti-am spus, n-o să-ţi dăm niciun ban. Stephanie știe totul. 
Știe că n-aș face rău nimănui și e foarte grijulie cu banii ei. 

Trage adânc aer în piept și apoi expiră. 

— Uite, spune, încercând să pară rezonabil, ceea ce e dificil, 
pentru că e înfuriat la culme. Un copil e altceva. Dacă e al meu 
și poţi dovedi, o să-ţi plătesc cât trebuie. Din propriile mele 
venituri. 

Erica îi aruncă o privire. 

— O să-i spui soţiei tale despre fiul nostru? 

Patrick se crispează când aude fiul nostru. Îşi înghite reacţia. 

— Îi spun totul lui Stephanie. 

Erica pufnește batjocoritor; el nu reacţionează. 

— Nu știu de ce faci toate astea, îi spune disperat. N-am 
omorât-o intenţionat pe Lindsey. Și chiar dacă aș fi vrut să te 
plătesc, nu pot să-ţi dau niciun ban - nu fără să știe Stephanie, 
iar ea n-ar fi niciodată de acord. 

— Trebuie să găsești o cale. Vreau 200.000 de dolari. Cash. 

Patrick cască gura la ea, fără să-i vină să creadă. 

— Nici poveste, spune el, clătinând din cap. Pentru ultima 
dată - n-am omorât-o... a fost un accident! 

Acum șuieră și împrăștie salivă. 

Erica îl așteaptă să se calmeze și apoi spune cu răceală: 


VP - 67 


— Dacă soţia ta ar fi moartă, ai avea o grămadă de bani. 

Patrick se holbează la ea îngrozit în tăcerea care se 
prelungește. Coboară glasul și întreabă: 

— Sigur nu sugerezi să-mi omor nevasta, nu? 

— Ai mai făcut-o, răspunde ea cu răceală. Nu te preface că nu 
te-ai gândit. 

— Ești nebună, spune el, încleștându-și din nou pumnii. Ești o 
psihopată nenorocită! 

— Ne recunoaștem între noi, ripostează Erica, lăsându-l fără 
replică. 

O privește înspăimântat. 

— Dacă ar fi să aibă un accident fatal, lucrurile s-ar simplifica 
- și pentru tine și pentru mine, spune ea după o clipă, pe un ton 
firesc. _ 

Patrick se uită în continuare fix la ea, fără să clipească. In cele 
din urmă îi răspunde, cu glasul tremurând de furie și frică: 

— Nu te apropia de ea sau mă duc la poliţie! 

— Nu, n-o să te duci. 

Tăcerea se prelungește din nou, pe măsură ce Patrick își dă 
seama cât de îngrozitoare e situația lui. 

— Ai luat banii de asigurare, spune ea în cele din urmă. Ce, 
credeai că nu știam despre ei? 200.000 de dolari. Erau bani buni 
acum 10 ani, pentru cineva abia trecut de 20 de ani. Suficienți 
pentru un nou început în New York. Poate chiar suficienţi cât să 
te lansezi în afaceri. 

— Javră afurisită, șoptește el, cu chipul schimonosit. 

— Cred că autorităţile o să fie interesate și de asta, nu-i așa? 
Și o să fie interesate și de noi. 

— De unde știi despre asigurare? se răstește Patrick furios. 

În loc să răspundă, Erica își continuă ideea: 

— Spune-mi, cine asigură o tânără soţie pentru o asemenea 
sumă? 

Patrick protestează furios. 

— Așteptam un copil. Tata lucra în asigurări. Totdeauna a 
spus că tinerele familii trebuie să aibă asigurări de viaţă. 

— Corect! 

Patrick încearcă să se calmeze, să-și recapete controlul. 

— Uite ce e, dacă spui adevărul despre copilul ăsta, o să 
găsesc o soluţie, îi spune, uitându-se furios la ea. Dar nu te 
apropia de soţia mea! 


VP - 68 


AA 


Erica nu-i răspunde. Se ridică de pe bancă, îi 
și se îndepărtează. 

Patrick o privește plecând, cu o senzaţie neplăcută în stomac. 
Își dă seama că e între ciocan și nicovală și că Erica l-a adus în 
situaţia asta. 


ntoarce spatele 


VP - 69 


Capitolul 15 


Gemenele încă dorm, iar Stephanie stă întinsă în pat în 
camera întunecată. Deși e obosită moartă, nu poate să 
adoarmă. Gândurile i se învârtejesc în cap. Vede fotografiile cu 
ochii minţii - mașina aproape îngropată în zăpadă; tânăra 
zâmbitoare, cu părul negru; versiunea mai tânără și chinuită a 
soțului ei. Lucruri care s-au întâmplat cu mult timp în urmă, dar 
care pentru ea sunt ceva nou. Au fost acolo, pe internet, tot 
timpul. Au fost în mintea soțului ei - încă mă gândesc în fiecare 
zi la toate astea, la ce s-a petrecut -, iar ea n-a știut. O face să 
se întrebe ce altceva nu mai știe despre el. 

Nu a insistat niciodată asupra subiectului morţii primei lui 
soţii. Ştia că a fost un accident - Patrick îi spusese că a murit 
într-un accident de mașină -, dar nimic mai mult. Simţise că el 
nu voia să vorbească despre acest subiect și o lăsase baltă. 
Avea să-i povestească el când ar fi fost pregătit. 

Nu-i spusese niciodată că o înșelase pe prima lui nevastă. De 
ce să-i fi zis? Stephanie știe foarte puţine despre viața lui de 
dinainte. Cum fusese căsnicia aceea? Ar trebui să-l întrebe? 
Acum a devenit foarte curioasă în legătură cu prima lui 
căsătorie. Prevestește oare ceva? O să-i fie necredincios și ei? 

Se gândește la Erica, așa cum a văzut-o în parc în cursul 
dimineţii - cât de atrăgătoare era, cât de fermecătoare trebuie 
să fi fost când s-a culcat Patrick cu ea! Işi dorește dintr-odată să 
fi știut că femeia cu care stătea de vorbă lângă groapa cu nisip 
era Erica, iubita din trecut a soţului ei. l-ar fi putut pune 
întrebări. Femeia asta știe despre soţul ei lucruri pe care ea nu 
le știe. 

E supărată pe Patrick pentru că a provocat toate astea. Nu ar 
fi trebuit să o înșele pe prima lui nevastă. Atunci nu s-ar fi aflat 
în situaţia asta îngrozitoare. Cine știe ce minciuni o să spună 
Erica? In atmosfera de azi, oamenii par dispuși să creadă cam 
orice - cu cât mai scandaloasă e minciuna, cu atât mai creduli 
par să fie oamenii. 

Se răsucește în pat, simțind că i se face rău. Presa ar adora o 
astfel de poveste. O aventură extraconjugală, o posibilă crimă 


VP - 70 


mascată drept accident, șantaj... Nu ar mai avea pace. Chiar și 
după ce s-ar dovedi, din nou, că a fost un accident, pata tot ar 
rămâne. Toată lumea ar ști că soțul ei și-a înșelat prima nevastă 
și cum a murit prima lui nevastă. Fetele lor ar crește fiind fiicele 
bărbatului ăluia, cel devenit celebru la știri. 

O să-i fie greu să-l ierte pe soțul ei că s-a culcat cu altă femeie 
în timp ce era căsătorit cu prima nevastă. Până acum nu a mai 
avut resentimente faţă de soţul ei - nu a avut niciodată vreun 
motiv. Ştie că resentimentele pot otrăvi și chiar distruge o 
căsnicie. Nu vrea să i se întâmple așa ceva. Işi spune că s-a 
întâmplat acum multă vreme. Nu o s-o înșele pe ea; nu ar 
îndrăzni. În definitiv, ea e cea care are banii. 

* 

Niall închide ușa biroului și-și scoate mobilul ca să o sune pe 
Erica. Au trecut două zile de la întâlnirea lor amoroasă de la 
hotel și nu și-o poate scoate din cap. De-abia așteaptă să o 
revadă. 

— Bună, Niall, spune Erica. 

Doar auzindu-i vocea sexy, simte un fior de plăcere. 
Zâmbește la telefon. 

— Trebuie să te văd, îi răspunde el, cu glas scăzut. Dar... 
undeva mai intim. 

— Poţi să vii la mine, dacă nu te deranjează să conduci până 
aici, propune ea. 

— Nu mă deranjează deloc, spune el și își notează adresa. 

Stabilesc o oră după program în ziua aceea și apoi el închide, 
trage adânc aer în piept și o sună pe soția sa. 

— Bună, scumpo. 

— Bună, ce faci? 

— Îmi pare sincer rău, dar trebuie să mă duc pe un șantier 
după program - trebuie să rezolv niște probleme. 

— Ah! 

Niall aude dezamăgirea din vocea ei. E vineri, singura seară în 
care ea poate conta că o să ajungă și el acasă la o oră 
rezonabilă. 

— Cât de mult întârzii? întreabă Nancy. 

— Nu sunt sigur... probabil vreo două ore. Depinde cum 
merge. 


VP -71 


Când ajunge acasă de la serviciu în seara aceea, supărat și 
ostenit, Patrick e întâmpinat de privirea neliniștită a soţiei, un 
copil în ţarc și altul în brațele ei. 

— Bună, spune ea, cu îngrijorarea întipărită pe chipul obosit, 
în timp ce Jackie o trage de păr. 

Să-i spună lui Stephanie că s-ar putea să aibă un copil cu 
Erica? Tipa s-ar putea să meargă la cacealma; s-ar putea să nu 
fie deloc adevărat. la fetiţa din braţele lui Stephanie și le sărută 
pe amândouă. Știe că Stephanie vrea să meargă la poliție, mai 
ales după ce s-a întâmplat dimineaţă în parc. Insă dacă Erica are 
un copil cu el, o să arate prost, indiferent ce spune el. Nuo să 
poată să nege că s-a culcat cu ea. Nu vrea să se ducă la poliţie, 
cel puţin nu acum. 

Are nevoie de timp să se gândească de unul singur - poate că 
Erica nici nu are cum să obţină redeschiderea anchetei asupra 
accidentului. Poate că sunt doar ameninţări goale, iar 
îngrijorarea asta nebunească nu are nicio bază. Poate că nici nu 
există copilul. Dar cum să afle? Ar fi un prost patentat să facă un 
test de paternitate dacă Erica îi cere așa ceva - pentru că dacă 
are dreptate? 

Stephanie o ridică pe Emma din tarc și se prăbușesc 
împreună pe canapea, fiecare cu câte un copil în braţe. 

— Vreo veste? întreabă Stephanie neliniștită. 

Patrick clatină din cap, jucându-se cucu-bau cu 

Jackie ca să evite privirea soţiei. Nu vrea să-i spună ce i-a zis 
Erica în parc. 

— Cred că trebuie să mergem la poliţie, spune Stephanie 
șovăitor. 

— Nu, răspunde Patrick, fără să se uite la ea. Nu încă. Eu cred 
că merge la cacealma. Nu vreau s-o înfurii. Poate că o să plece 
pur și simplu. 

— Uită-te la mine, Patrick! 

Se întoarce până la urmă spre ea și-i vede privirea îngrijorată. 

— Nu cred că o să plece pur și simplu. l-ai spus că nu-i dai 
bani. Crezi că o să se ducă într-adevăr la poliţia din Colorado? 
întreabă ea pe un ton neliniștit. 

— Nu știu, Stephanie. 

Patrick e extenuat. Își lasă capul să cadă pe spătarul 
canapelei și închide ochii. 


VP- 72 


— Te-ai culcat cu ea, insistă Stephanie. Poate să exagereze 
când povestește, poate să spună tot felul de minciuni despre voi 
doi, despre relaţia ta cu prima soţie. Poate inventa orice vrea. 

Patrick simte o picătură de sudoare alunecându-i pe spate, 
printre omoplați. 

— Mai știe cineva... că te-ai culcat cu ea? 

Patrick se dezlipește de spătarul canapelei și deschide ochii. 
Clatină din cap. 

— Nu. 

Nu reușește să se convingă să-i spună despre copil, nu până 
nu e sigur că acesta chiar există. Işi spune că Erica minte și 
aproape crede și el ce spune. 

— Prima ta căsătorie a fost... a fost o căsnicie bună? 

Îi pune întrebări, ca și cum nu l-ar crede, ca și cum s-ar îndoi. 

Patrick se apleacă spre ea. 

— Stephanie, da, am iubit-o. Ne certam un pic, însă doar 
pentru că eram tineri și încercam să ne descurcăm cu foarte 
puţini bani. Ce i s-a întâmplat a fost o tragedie. 

Glasul lui devine chiar și mai insistent. 

— Să nu te apropii de Erica, Stephanie! E o mincinoasă, e 
răzbunătoare și e foarte inteligentă. 

— Știu. De-asta mi-e teamă, răspunde Stephanie neliniștită. 
Dacă e ea împotriva ta, pe cine o să creadă lumea? 

e 

Nancy se plimbă prin casă, cu un ochi pe aplicația Tesla. La 
ora 17:00, vede că mașina se pune în mișcare. 

E un punctuleț albastru pe o hartă de pe ecranul telefonului. 
Stă neliniștită pe canapeaua din sufragerie și se uită la punctul 
albastru de parcă și-ar privi viaţa prăbușindu-se. Poate că Niall 
chiar se duce pe un șantier, îi trece prin cap că ar trebui să afle 
pe unde sunt șantierele lor. Nu pot fi chiar așa de multe - de ce 
nu le-a acordat atenţie până acum? 

Vede punctul intrând pe autostradă, spre Newburgh. Cu 
siguranţă, nu știe de vreo lucrare a lui Niall în direcţia aceea. Se 
hotărăște să-l lase pe Henry la mama ei, inventând scuza că 
Niall a chemat-o la o cină de ultim moment cu niște clienți. 

Îl ia pe Henry și câteva jucării și-i spune că o să meargă în 
vizită la bunica. După ce-l lasă acolo, se întoarce în mașină și se 
uită la aplicaţia de pe telefon. Mașina s-a oprit. Adresa e strada 
Division nr. 884. 


VP-73 


Poate să-l urmărească oriunde s-ar duce, fără să fie văzută, 
ceea ce e destul de convenabil. Introduce adresa în GPS și, după 
25 de minute, ajunge la un bloc de locuințe cu câteva etaje. 
Santier, pe naiba, își zice. Cum să afle în ce apartament e? 

Parchează peste drum și coboară din mașină. In timp ce se 
îndreaptă spre clădire, vede Tesla strălucitoare a soţului ei în 
parcare. Nemernicul! 

Se duce la multiubita lui mașină. Pornirea de a o distruge e 
copleșitoare. Nu-i nimeni prin preajmă. Poate să o zgărie cu 
cheia; Niall nu o să știe că ea a fost. Poate că dacă îi 
vandalizează mașina de fiecare dată când vine aici, nu o să mai 
vină. 

Împinge mânerul ușii șoferului și deschide ușa; cardul din 
portofelul ei descuie mașina și îi permite automat accesul - nici 
nu trebuie să-l scoată din geantă. Se așază o clipă pe locul 
șoferului; e așa de supărată, că respiră superficial și rapid. 
Mașina a pornit automat. Se uită fix la ecranul computerului o 
clipă și apoi apasă pe butonul de „navigare”. Apare un ecran 
care-i arată adresele pe care le-a introdus el în ultima vreme în 
GPS. A, uite, a introdus adresa - și numărul apartamentului - 
noii lui iubite. E bine de știut. Apartamentul 107. Scoate 
telefonul mobil ca să facă o poză cu adresa de pe monitor. 

Coboară din mașină și trântește ușa. Face o poză cu mașina în 
parcare, cu clădirea în fundal. Apoi intră în bloc - unde soțul ei 
mincinos se culcă cu o tipă în timp ce ea stă jos, în faţa ușilor 
încuiate - și verifică lista. Uite-l - numărul 107, E. Voss. 

Ei bine, măcar acum știe. Scoate telefonul și mai face câteva 
poze și cu lista. 

Și acum? Să rămână aici și să-l înfrunte când iese? Să facă o 
scenă? Să-l aștepte în mașina lui? N-ar fi amuzant să-i vadă faţa 
când vine la mașină și o găsește pe scaunul pasagerului? Sau să 
rămână ascunsă și să-l aștepte să plece, după care să sune la 
această E. Voss? Să o vadă? 

Nu se poate hotărî. În cele din urmă, se urcă înapoi în mașina 
ei, înăbușindu-și lacrimile. l-a spus mamei ei că s-ar putea să 
întârzie. Se hotărăște că nu vrea să fie acasă când se întoarce 
soțul ei; trebuie să se calmeze. Așa că se întoarce în Aylesford și 
se duce la un film. 

E singură într-un cinematograf, într-o vineri seară. In 
întunecimea sălii, își șterge discret lacrimile cu un șervetțel și 


VP - 74 


ține un ochi pe aplicaţie. Curând vede punctuleţul albastru 
întorcându-se pe autostradă. Il privește cum ajunge acasă și se 
oprește. g 

Nemernicule, se gândeşte Nancy. li trimite un mesaj. 


Sunt la film cu o prietenă. ÍI iau eu pe Henry de la 
mama când termin. 


VP -75 


Capitolul 16 


În noaptea aceea, în timp ce încearcă să le liniștească pe 
gemene, mintea lui Patrick lucrează peste normă; trebuie să știe 
cu ce se confruntă. Trebuie să afle adevărul. 

Umblă dezorientat prin sufragerie, ţinând în braţe un bebeluș 
care plânge. Și el și Stephanie au renunţat să mai încerce să se 
facă auziţi în mijlocul hărmălaiei; în plus, au vorbit până au 
rămas fără aer. Acum pare că fiecare dintre ei supraviețuiește în 
propriul con de nefericire. 

Patrick se gândește la primele zile din Colorado, când era 
proaspăt căsătorit. Lindsey era însărcinată; se mutaseră într-o 
mică suburbie de navetiști din Creemore, astfel încât el să poată 
face un stagiu în Denver. Acolo îl cunoscuse pe Greg Miller, care 
făcea și el un stagiu la Wright & Fraser Architects. Lucrau, 
socializau și beau împreună. Erica și Lindsey deveniseră bune 
prietene, după ce se cunoscuseră la un curs de fotografie, deși 
inițial ai fi zis că nu aveau multe în comun. Lindsey era 
însărcinată și își canaliza cea mai mare parte a energiei către 
pregătirile pentru venirea pe lume a copilului și îi era dor de 
familia din Grand Junction. Erica lucra cu jumătate de normă la o 
farmacie și tânjea să aibă mai mult de-atât. 

Pentru Patrick, nu se punea decât problema să se mențină pe 
linia de plutire. Era la primul lui loc de muncă, încercând să 
întreţină o soţie și așteptând și un copil. Se adapta la stilul de 
viață, întrebându-se ce îi rezervă viitorul. Nu-și planificase să se 
căsătorească și să întemeieze o familie cât era încă atât de 
tânăr. Și apoi, într-o seară, Erica începuse să-i arunce priviri 
peste masă la bar, iar ochii lui rătăciseră, ca și gândurile și o 
trădase pe Lindsey. 

lar acum plătea. 

Nu mai ţinuse legătura cu Greg. Lucraseră împreună zi de zi, 
dar nu erau așa de apropiaţi ca să-i fi spus că s-a culcat cu 
Erica. Acum se bucură că fusese așa. Patrick se întreabă, în timp 
ce încearcă să o liniștească pe mica Jackie, care are faţa roșie și 
ţipă, dacă ar trebui să dea de Greg. L-a căutat deja; știe că 
acum stă în Denver, a descoperit și unde lucrează și a obținut și 


VP - 76 


un număr de telefon de acasă. Ar trebui să stea de vorbă cu el? 
Ar putea ști Greg dacă Erica are un băiat? Să-i spună lui Greg ce 
face Erica? Sau să angajeze un detectiv particular? A încercat 
deja să dea de Erica pe Facebook, dar nu a găsit nicio urmă. 

Cum ar reacţiona Greg aflând ce face Erica? Sigur ar fi 
îngrozit. Ar fi de partea lui Patrick. Greg l-a susţinut foarte mult 
după accident. Greg a fost prima persoană pe care a sunat-o, 
după apelul la 911... Poate că e mai bine să știe mai puţină 
lume despre povestea asta. Patrick cântărește decizia ore în șir. 
Până să-i dea copiii lui Stephanie și să pună capul pe pernă, a 
hotărât, în pofida rezervelor, să-l sune pe Greg. 

e 

Stephanie stă pe canapea cu gemenele și le hrănește; o să 
adoarmă curând și o să poată și ea să se bage în pat. E tare 
obosită. li afectează capacitatea de gândire, abilitatea de a face 
faţă chiar și celor mai neînsemnate lucruri. Își aduce aminte de 
vizita la pediatră... să fi fost doar acum câteva zile? Și acum... 
cum dracu’ ar trebui să facă faţă acestor dezvăluiri despre 
trecutul soțului ei și al femeii ăsteia care îi amenință? 

Gândurile îi sunt neliniștite, încurcate. Își dă seama că soţului 
ei îi e frică de Erica. Și azi îi e și mai frică decât îi era ieri; își dă 
seama și de asta. Dar ce s-a schimbat? Să fie din cauză că Erica 
a fost aici, la groapa cu nisip? La farmacie? Sau e ceva ce nu-i 
spune? 

l-a spus că prima lui căsnicie a fost bună. 

Dar atunci de ce s-a culcat cu cea mai bună prietenă a soţiei 
lui? 

e 

A doua zi e sâmbătă - de obicei, ziua lor favorită din 
săptămână. Patrick face clătite şi lenevesc împreună cu 
gemenele aşa cum fac de obicei, însă sâmbăta asta pare cu 
totul diferită de sâmbăta de dinainte. S-au schimbat multe de 
când a apărut Erica la el la birou lunea trecută. 

Spre prânz, când gemenele dorm un pic, Stephanie îi spune 
că iese puțin cu ceva treburi, iar Patrick se închide în biroul de la 
etaj. Își pornește laptopul. În casă e liniște. Să-l sune pe vechiul 
lui prieten Greg? Sau să-i trimită un e-mail? 

Se hotărăște că ar fi mai bine să stea de vorbă cu el. În cele 
din urmă, formează numărul de-acasă al lui Greg și așteaptă. 


VP - 77 


— Alo, se aude o voce și, chiar și la telefon și în pofida anilor 
care au trecut, Patrick îl recunoaște imediat. 

Tresare de cât de familiar sună vocea. Ar putea fi din nou în 
Colorado, stând de vorbă la telefon; cei aproape 10 ani parcă au 
dispărut. Simte dintr-odată tot felul de emoţii pe care le-a 
îngropat de mult. A întârziat foarte mult să răspundă, atât de 
mult, încât Greg repetă: 

— Alo? 

— Greg, spune Patrick, încercând să pară relaxat și liniștit, 
sunt Patrick Kilgour. 

Așteaptă reacţia. Pauza de la celălalt capăt al firului indică 
surpriză, cu siguranţă. Dar și normal că e o surpriză să-l audă pe 
Patrick sunând din senin. 

— Patrick! Fir-ar să fie! Au trecut secole! 

Patrick e ușurat să audă plăcerea sinceră din glasul 
prietenului său... La ce se așteptase? Adevărul e că nu fusese 
sigur de nimic. Se întrebase dacă Erica a păstrat legătura cu el 
după tot ce se întâmplase. Sau dacă reluase legătura și cu el de 
curând. 

— Știu, a trecut multă vreme. Ce-ai mai făcut? 

— Toate bune. Dar tu... am văzut că ţi-ai înfiinţat propria 
companie acum câţiva ani. Merge bine? 

— Nu pot să mă plâng, răspunde Patrick. Ce-ţi face familia? 

S-a documentat - Greg e căsătorit și are un băieţel și o fetiță. 

— Grozav, foarte bine. Tu? 

— Căsătorit, cu gemene de patru luni. 

— Gemene! Dumnezeule! Cum e? 

— Ei, știi tu. lad. 

Râd amândoi. 

— Vii la Denver? întreabă Greg. 

Patrick simte imediat un semnal de alarmă. De ce să creadă 
Greg că se duce la Denver? 

— Nu, de ce? 

— Păi... m-am gândit că de-asta m-ai sunat. 

— Nu, n-am în plan să vin la Denver, răspunde Patrick. Dar nu 
se știe niciodată. 

— Și atunci ce este? Adică îmi face plăcere să te aud, dar pot 
să te ajut cu ceva? 

Mâna lui Patrick e transpirată pe telefon. Privirea îi zboară 
automat spre ușa biroului, care e bine închisă. Să îi 


VP - 78 


mărturisească lui Greg? A avut întotdeauna încredere în el; nu a 
căutat niciodată subterfugii, nu avea niciun plan ascuns. Când 
plonjează, are senzaţia că sare de pe o stâncă direct în apa 
aflată dedesubt, la mare distanţă. 

— O mai ţii minte pe Erica? 

Tăcere prudentă. 

— Da, bineînțeles. 

Greg nu spune nimic altceva, iar Patrick se încordează. Ce știe 
Greg? 

— Ai păstrat legătura cu ea? 

— Nu. Am pierdut orice legătură cu ea după... după aceea. 

Patrick tace și închide ochii. E greu. 

— Îmi pare rău că am plecat și n-am mai dat niciun semn... 

— Nu trebuie să te scuzi, spune Greg cu glas scăzut. Au fost 
niște vremuri cumplite. Nu știu cum ai supraviețuit. 

— Mersi. 

— De ce mă întrebi de Erica? 

Patrick ezită și apoi răspunde: 

— A fost aici, în New York. În Aylesford. 

— Serios? întreabă Greg părând surprins. De ce? 

Patrick trage adânc aer în piept. Pare că nu-și găsește 
cuvintele potrivite, iar tăcerea se prelungește. 

— A fost un pic cam dură cu tine la înmormântare, spune 
Greg. 

— A fost greșeala mea, răspunde Patrick. A fost un accident, 
dar eu sunt de vină. Ar fi... ar fi trebuit să știu mai bine. 

Are gura uscată; abia poate rosti cuvintele. 

— Oricum, acum e aici și spune aiureli. 

— Ce fel de aiureli? 

Patrick expiră profund. 

— Spune că noi doi am avut o aventură, că voiam să scap de 
Lindsey ca să pot să fiu cu ea. Spune că am omorât-o 
intenţionat pe Lindsey. 

Se oprește, după care continuă: 

— Cum ziceam, aiureli. 

— E o aiureală, da, admite Greg vorbind rar și părând șocat. 

— Mda. 

— lisuse! 

— Știu. Cred că o ia razna. Erica pare... schimbată. 


VP - 79 


— Nu știu, n-am mai văzut-o de-atunci. S-a mutat și n-am 
păstrat legătura. 

Face o pauză și apoi adaugă: 

— Rahat, Patrick. Sigur că a fost un accident. Au stabilit că a 
fost un accident și eu am considerat întotdeauna că a fost un 
accident. 

Patrick e ușurat când îl aude vorbind astfel. 

Urmează o pauză lungă înainte ca Greg să vorbească din nou 
și, când deschide gura, pare stânjenit. 

— Nu cred nicio clipă că i-ai făcut deliberat ceva soției tale, 
Patrick. Dar... 

— Dar ce? 

— Înainte să plece, Erica a spus că e însărcinată. Și a spus că 
e copilul tău. 


VP - 80 


Capitolul 17 


Patrick simte cum i-o inima ia din loc. Îşi dorește foarte tare 
să nu fie adevărat. Aude întrebarea din glasul lui Greg - vrea să 
știe dacă e posibil să fie copilul lui. Probabil că-și dorește de ani 
de zile să afle. 

— Ştii sigur că era însărcinată? îl întreabă Patrick. 

Greg rămâne tăcut o clipă, apoi oftează și spune: 

— Nu sunt sigur de nimic. A zis că doar mie mi s-a confesat. 
Poate a minţit; habar n-am. Însă știu că la vremea aia am 
crezut-o că e însărcinată. A plecat destul de repede pe urmă. N- 
am idee unde s-a dus. 

— Încearcă să mă șantajeze, Greg. Le-a urmărit pe soţia mea 
și pe fete. Cred că e dusă cu pluta. Mă... Mi-e teamă că ar putea 
fi periculoasă. 

— lisuse! Poate că ar trebui să te duci la poliţie. 

Patrick își dă seama că Greg ar vrea să știe dacă s-a culcat cu 
Erica. Trage adânc aer în piept, expiră și spune: 

— M-am culcat cu Erica de câteva ori. Eram băuţi. Ştii cum 
era ea. Dar n-a însemnat nimic. Sigur nu pentru mine. 

La celălalt capăt al liniei se lasă tăcerea. Apoi Greg îi 
răspunde: 

— În regulă. Nu eram sigur. 

— Dar restul... are halucinaţii. Au fost câteva nopţi. O iubeam 
pe Lindsey. Nu i-aș fi făcut niciodată rău cu bună știință, spune 
Patrick și înghite zgomotos. 

— Știu. 

— A aflat cumva că nevastă-mea a moștenit niște bani. Vrea 
s-o plătim și spune că altfel se duce la poliţia din Creemore și 
spune că aveam un motiv s-o omor pe Lindsey. E absurd!! 

Își dă seama că-și trece mâna prin păr. 

— Crezi... crezi că e în stare de așa ceva? 

— Nu știu. Dar cred că s-ar putea să ai nevoie să te-ajute un 
profesionist, prietene, răspunde Greg stânjenit. 

e 

Patrick nu a mai primit vești de la Erica de când s-au văzut 

vineri, în parcul Skyway. Tăcerea ei îl neliniștește. Știe că nu a 


VP - 81 


plecat; așteaptă doar să vadă ce se întâmplă. Așteaptă să pună 
frica stăpânire pe el; așteaptă să vadă ce o să facă el, cum și-ar 
putea el influenţa soţia. 

Când gemenele adorm duminică după-amiază, Patrick se 
duce și o învelește pe Stephanie, care s-a dus în dormitorul lor 
și-i spune că trece puţin pe la serviciu, să mai recupereze din ce 
are de lucru. Apoi se urcă în mașină, însă în loc să se îndrepte 
spre biroul aflat în centru, o ia pe autostrada spre Newburgh. A 
căutat deja adresa Ericăi - a găsit-o în cererea depusă pentru 
postul de la firma lui. 

Nu știe exact ce are de gând să facă. E așa de extenuat și de 
stresat, că nu poate gândi limpede. Doar că are senzaţia că 
trebuie să facă ceva. Trebuie să răstoarne cumva situaţia, dar 
cum? Trebuie să o facă pe Erica să înceteze această... această 
nebunie. 

După ce ajunge în Newburgh, nu-i ia mult să localizeze blocul. 
E o clădire cu cinci etaje, pe o stradă rezidenţială. Vrea să se 
confrunte cu ea pe terenul ei, să vadă dacă-i place. A fost prea 
pasiv; a venit momentul să zgâlțâie puţin lucrurile. Trebuie să o 
sperie el pe ea. 

Işi dă seama că s-ar putea să nu o găsească acasă. Speră 
totuși că e; are chef de ceartă. Se lasă o clipă pradă imaginaţiei 
- își închipuie cum bate la ușă, surpriza ei când îl vede, apoi 
cum își face loc să intre. Își închipuie cum ajunge pe balcon, 
arcuindu-i spatele peste margine, până când ea începe să se 
teamă pentru viaţa ei. Poate că nu ar fi nevoie de mai mult. Pare 
destul de dispusă să-l creadă capabil de crimă. 

Insă apoi își aduce aminte numărul apartamentului, 107 - 
probabil că e la parter. Intră în clădire și se uită la sonerii. Vrea 
să o ia pe nepregătite și să apară direct la ușă, dacă poate. Pe 
lângă el trece o femeie, care se îndreaptă spre lifturi; deschide 
ușa, iar el se strecoară în spatele ei. Localizează apartamentul 
Ericăi și bate hotărât la ușă, sperând că o să-i răspundă. Nu are 
noroc - nu-i acasă. Işi încleștează fălcile frustrat. Dar e la parter 
- poate măcar să se uite pe ferestre, să vadă dacă se zărește 
vreo urmă de băiat de nouă ani. lese și dă ocol clădirii, ajungând 
în spatele acesteia. E destul de ascuns. Apartamentul 107 are 
un patio la parter, cu uși glisante de sticlă. Se furișează până la 
ușă și se uită înăuntru. 


VP - 82 


Casa nu arată de parcă ar locui acolo cineva constant. Vede o 
canapea bleu, o măsuţă de cafea cu niște ziare pe ea și nu mare 
lucru în rest; abia dacă e mobilată. Dincolo de sufrageria goală - 
cu o lustră care atârnă deasupra locului unde ar trebui să fie 
masa - se văd o bucătărie lungă și un coridor care pornește spre 
dreapta. Bănuiește că are un singur dormitor. Nu se vede nici 
urmă de copil. Oftează ușurat. Probabil că Erica a fotografiat un 
copil oarecare, de vârsta potrivită, care seamănă cu el. Oare are 
vreo limită? 

Insă vede ceva ce recunoaște - pe podea, lângă canapea, se 
află geanta dispărută a soţiei lui. 

Aproape că-i stă inima în loc. Dar înainte să reușească să 
asimileze ideea că Erica a intrat în casa lui, vede ușa 
apartamentului deschizându-se. Patrick se trage în spate, cât să 
nu poată fi văzut, însă apoi se uită cu grijă pe la marginea ușii 
de sticlă. Erica a intrat în cameră, iar în urma ei se mai află 
cineva. O clipă, Erica stă chiar în dreptul acelei persoane, însă 
apoi se dă la o parte, iar Patrick are încă un șoc când îl 
recunoaște pe Niall. Acesta închide ușa în urma lui și apoi o 
trage pe Erica în braţe. Nevenindu-i să creadă, Patrick îi privește 
sărutându-se pasional și scoțându-și hainele în drum spre 
dormitor. 

Ce dracu’ caută Niall cu Erica? 

e 

Stephanie își privește soțul, cu stomacul strâns. Patrick e 
supărat. Are părul ciufulit și își tot trece mâinile prin el, cu 
mișcări grăbite și smucite. Se plimbă în sus și în jos prin 
bucătărie, unde fetiţele sunt așezate în scaunele lor speciale, 
gângurind și plesnind cu lingurile în tăvi. Patrick tocmai i-a spus 
că s-a dus la apartamentul Ericăi și a văzut acolo geanta ei 
dispărută. 

Deci Patrick nu s-a dus de fapt la birou, îi trece ei prin cap. 

— De ce face toate astea? întreabă Stephanie, pe un ton 
strident. 

Femeia asta îngrozitoare a fost în casa ei. l-a furat geanta și 
actele. Simte cum o cuprinde o neliniște cumplită. Oamenii îţi 
pot fura datele de identitate și le pot folosi ca să-ți distrugă 
viaţa. E la mila maniacei ăsteia și e vina soțului ei. 

Patrick o privește prudent. 

— Mai e ceva ce ar trebui să știi. 


VP - 83 


Stephanie îl privește cu groază. 

— Se culcă cu Niall. 

Se uită la el, mută de uimire. 

— l-am văzut în apartamentul ei. Au început să se sărute și 
după aia s-au dus în dormitor. Știu cum acţionează ea. Seduce 
bărbaţii. M-a sedus pe mine și acum e evident că-l seduce pe 
Niall. 

— Totuşi de ce? întreabă Stephanie. De ce se culcă cu Niall? 

— Din același motiv pentru care a intrat în casa noastră și ţi-a 
luat geanta - ca să ne intimideze! Ca să mă facă pe mine să mă 
îngrijorez și să mă întreb ce-i spune lui Niall. Ca să demonstreze 
ce putere are asupra mea. De-asta te-a urmărit pe tine și a 
apărut în parc. 

Stephanie se înfioară. Abia acum începe să-și dea seama cu 
cine au de-a face. Poate că Erica are de gând să-l șantajeze și 
pe Niall - poate că o să-l amenințe că-i spune soţiei lui că o 
înșală. Stephanie știe că Niall și-a mai înșelat și înainte nevasta; 
i-a spus Nancy. Aventura lui aproape că le-a distrus căsnicia. 

Patrick se plimbă în continuare de colo până colo. Stephanie îl 
privește, gândurile gonindu-i prin cap. Au refuzat să-i dea bani 
Ericăi. Poate că au făcut o greșeală. Simte cum îi fuge pământul 
de sub picioare la gândul ăsta. Și-ar dori ca Patrick să rămână o 
clipă nemișcat pentru ca ea să se poată gândi. Dar are mintea 
amorțită. 

Se uită la soţul ei, care se tot foiește prin bucătărie, fără să le 
vadă măcar pe ea sau pe gemene. Ilzbucnește furioasă: 

— N-ar fi trebuit să te culci cu ea. 

Patrick se oprește. 

— Știu! spune privind-o cu disperare. Dar n-a însemnat nimic, 
Stephanie. Schimbă totul în capul ei și povestește altfel de cum 
s-a întâmplat de fapt. De-asta e așa de înfricoșător... nu știu ce 
o să mai inventeze. 

— În afara faptului că te-ai culcat cu ea de câteva ori, nu te 
mai are la mână cu nimic altceva, nu? întreabă ea abrupt. 

Patrick întoarce privirea spre ea, iar pe chipul lui e ceva ce lui 
Stephanie nu-i place. Un amestec de rușine și teamă. Pe chipul 
lui se așterne o expresie rugătoare, iar Stephanie știe că e pe 
punctul să-i facă o mărturisire cumplită. Îi vine să-i întoarcă 
spatele, să fugă din încăpere. Nu vrea să mai audă nimic. S-a 
săturat de toate astea și, dintr-odată, aproape că-l urăște pentru 


VP - 84 


ce a adus pe capul lor. Au două fetițe minunate la care să se 
gândească... cum o să le afecteze povestea asta viitorul? 

— Spune... începe Patrick, însă vocea i se frânge și nu pare în 
stare să termine ce are de spus. 

— Ce spune? întreabă Stephanie, cu glas strident. 

Una dintre fetițe începe să plângă, iar cealaltă i se alătură 
imediat. 

— Cred că minte, dar... după ce s-a întâlnit cu tine în parc, mi- 
a cerut să mă văd cu ea șia spus că a făcut un copil și că e al 
meu. 

Îi stă inima în loc. Of, Doamne! Stephanie se prăbușește pe 
scaun și-și acoperă faţa cu mâinile. 

— Nu te uita așa, spune Patrick, cu glas rugător. 

Abia dacă-l aude; totul pare să se piardă în fundal, până și 
zgomotele făcute de gemene și nu mai aude decât bătăile 
propriei inimi, bubuindu-i în urechi. Un copil. Dacă femeia asta a 
făcut un copil cu Patrick, se schimbă totul. Ridică în cele din 
urmă privirea spre soțul ei. Își dă seama, cu o senzaţie de 
dezgust, că el e și mai înspăimântat decât ea. 

— Stephanie, probabil că nu e adevărat. De-asta... de-asta m- 
am dus la ea acasă... și acolo nu se vedea niciun semn că ar 
exista vreun copil. Probabil că minte. 

Cum ea nu spune nimic, Patrick adaugă: 

— Trebuie să aflu sigur. Trebuie să existe o cale! 

— Da, trebuie să existe o cale, îi răspunde ea cu răceală. 
Trebuie să poţi să afli dacă a făcut un copil. Angajează pe 
cineva, dacă trebuie. 

Patrick ezită și apoi spune: 

— Mi-a mai spus și câți bani vrea ca s-o facem să plece. 

— Cât? 

— 200.000 de dolari, răspunde el, îndreptându-și privirea spre 
ea, apoi uitându-se în altă parte. 

Stephanie își dă seama, citindu-l, că el consideră că e o sumă 
rezonabilă, având în vedere ameninţarea Ericăi și câţi bani au ei 
la bancă. E în puterea ei să rezolve problema lui, a lor. Insă 
Stephanie știe că, dacă o plătesc o dată pe Erica, o să se 
întoarcă să ceară și mai mult. 

— Peste cadavrul meu, răspunde ea. 


VP - 85 


Capitolul 18 


Luni dimineață, Patrick aude deschizându-se ușa de la 
secretariat și ciulește urechea. Tocmai a ajuns Niall. Noaptea 
trecută nu a fost în stare să-și ia gândurile de la Niall care se 
culcase cu Erica, la ea acasă. Oare ce-i spusese când își pusese 
capul pe pernă alături de el? 

Patrick încearcă să-și înăbușe neliniștea, însă îi e greu să nu-și 
facă griji în legătură cu ei doi. Il paralizează spaima. Erica a 
venit nonșalantă la el la firmă cu un pretext fals, făcându-se că 
nu-l cunoaște. lar Patrick s-a prefăcut și el că nu o știe. Și nu 
vrea să recunoască acum că de fapt o cunoștea. Cum ar putea 
să explice? Nu poate să-l avertizeze pe Niall în legătură cu ea - 
despre ce fel de femeie e cea cu care s-a încurcat. Cum poate 
să-l înfrunte pe Niall pe tema asta fără să recunoască faptul că, 
cu o zi în urmă, a tras cu ochiul pe fereastra Ericăi? Nu poate. 
Nu poate să spună nimic. 

Dar Erica știe diverse lucruri despre el, lucruri pe care Patrick 
ar prefera să nu le știe și partenerul lui de afaceri. 

Il aude venind pe coridor și Niall își arată în ușă chipul vesel. 

— Bună dimineaţa, spune acesta. 

— Bună dimineaţa. 

— Eşti în regulă? întreabă Niall, privindu-l mai atent. Arăţi de 
parc-ai fi văzut o stafie. 

— Sunt bine, doar... obosit. 

e 

Stephanie le duce pe gemene în pat pentru somnul de după- 
masă și apoi începe să facă ordine prin casă. E teribil de obosită 
- abia și-a făcut treburile obișnuite, o ustură ochii și o doare 
peste tot -, dar mintea îi gonește, zburând de la un gând la altul, 
incapabilă să se oprească la ceva. Știe că ar trebui să se întindă, 
dar cum să doarmă cu atâtea lucruri care-i trec prin minte? 

Oare poate să aibă încredere că Patrick îi spune totul? Ar 
trebui oare să vorbească ea cu Erica? Patrick a avertizat-o să nu 
se apropie de ea, i-a spus că e periculoasă. Dar au început să-și 
facă loc îndoielile... Dacă Patrick vrea doar să o împiedice să 


VP - 86 


stea de vorbă cu Erica? Să audă și versiunea ei? Tot ce a auzit 
până acum a fost intermediat de Patrick. 

Poate că Erica o să mai apară. Dacă o să se întâmple așa, 
Stephanie hotărăște că nu o să fugă. O să pună întrebări. Poate 
chiar o să încerce să o convingă. 

Se trezește în dormitor, dar, în loc să se întindă, aruncă priviri 
neliniștite prin camera întunecoasă. 

Aprinde plafoniera și începe să caute prin comoda soţului ei. 
Nu știe ce caută... nu-i nimic acolo; ea îi pune tot timpul hainele 
în sertarele astea. Dar tot se uită. Când termină cu comoda, se 
uită prin partea lui de șifonier, simțindu-se neloială și 
întrebându-se de ce pierde vremea. Caută prin cutiile de pantofi 
de pe podea. Patrick își ţine pistolul, un Glock 19.9 mm, într-un 
seif pe raftul de sus. Stephanie știe codul. Deschide seiful și se 
uită. Nu-i nimic înăuntru în afară de pistol și câteva cartușe. Nici 
în șifonier nu-i nimic în afară de haine. 

Apoi încearcă în biroul lui din capătul holului. Pe birou e 
computerul vechi al lui Patrick. Ea are laptopul ei și are și el 
unul; Patrick nu mai folosește calculatorul ăsta. Oare e acolo 
ceva despre vechea lui viață? Nu contează, Stephanie habar nu 
are cum să-l deschidă. E un mister și de ce-l mai ţine soţul ei. 
Stephanie se oprește și se gândește. 

De ce îl mai ţine? 

Poate că e ceva acolo. Îl porneşte, încearcă câteva parole cu 
combinaţii din numele ei, numele și datele de naștere ale 
gemenelor, dar nu merge niciuna. Oftând, îl închide și caută prin 
dulapuri, unde nu se află nimic legat de viața lui Patrick cu 
prima lui soţie. 

Pipăie prin dulapuri, e pe punctul de a renunța, când simte 
ceva lipit de fundul unui sertar. Îl atinge șovăitoare - pare să fie 
o cheiţă, acoperită cu bandă adezivă. Trage ușor de bandă, 
atentă să nu o rupă. 

O scoate și se uită la ea. A avut dreptate: e o cheiţă argintie, 
acoperită cu bandă adezivă. Nu poate fi cheia de la dulapuri, 
pentru că nu au încuietori. O cercetează cu atenţie. Nu se vede 
nimic pe ea în afară de un număr: 224. Habar nu are la ce 
folosește. Dar dacă nu e de la dulapuri, ce caută aici? Singura 
concluzie e că Patrick trebuie să o fi pus aici, unde să nu o poată 
găsi ea. 


VP - 87 


Nu seamănă cu nicio altă cheie din casă. Se întreabă dacă e 
de la o casetă de valori sau un seif. Dacă este așa, nu se află în 
casă, pentru că ar ști și ea sau poate e ascuns pe undeva. 
Coboară în grabă scările, după ce a aruncat o privire la gemene. 
Probabil că mai e vreo oră până să se trezească. Întoarce tot 
subsolul cu fundul în sus, căutând ceva care să aibă încuietoare, 
dar nu găsește nimic, nici măcar pe lângă ţevi. 

In cele din urmă, ajunge la concluzia incomodă că obiectul pe 
care îl descuie cheia nu se află aici. Și apoi are revelaţia. 
Bineînţeles! E o cheie de la o cutie de valori bancară. 

Și nu știe nimic despre ea. Patrick a ascuns-o de ea. 

a 

Stephanie e indecisă când se întoarce Patrick de la serviciu în 
seara aceea. și face griji pentru el - e palid și încordat -, dar e 
supărată și bănuitoare. De ce a ascuns cheia de ea? De ce i-a 
ascuns faptul că are o cutie de valori? Ar trebui oare să deschidă 
discuţia pe tema asta? 

S-a frământat toată după-amiaza. S-a gândit să-i bage cheia 
sub nas și să-l întrebe „Ce-i asta, Patrick?” până smulge 
adevărul de la el. Ce altceva îi mai ascunde? 

Dacă ar fi putut, s-ar fi dus la bancă și s-ar fi uitat în cutie. Dar 
știa că Patrick avea să ajungă curând acasă. În cele din urmă, 
lipise cheia în același loc, sub sertarul dulapului. 

Sinceritatea nu folosește la nimic. 

Au pus fetele în leagănele din sufragerie, ca să poată să stea 
de vorbă. 

De câte ori îl vede pe Patrick, i se pare tot mai neliniștit și se 
simte îngrijorată pentru el. Îl privește, așteptând. 

— Am vorbit cu un avocat din Colorado, spune el. 

— În regulă. 

— Dacă Erica o să continue cu povestea asta, s-ar putea să ne 
coste mult. 

O privește prudent. 

— Bineînţeles că o să coste mult, răspunde ea. Avocaţii sunt 
întotdeauna scumpi. 

Stephanie se gândește cu amărăciune că mai degrabă o să-și 
dea banii pe un avocat scump ca să-și scoată soțul din bucluc 
decât să o plătească pe fosta lui amantă. Nu se simte mai 
fericită. Îngrijorarea pentru soţul ei se mai risipește. 


VP - 88 


— Îl cheamă Robert Lange; lucrează la o firmă mare din 
Denver. 

— Cum l-ai găsit? 

— Mi l-a recomandat un prieten. 

— Ce prieten? 

— Un prieten din Colorado, Greg Miller. Am lucrat împreună în 
Denver. Am vorbit cu el. 

— Și? 

— l-am spus ce se întâmplă. O cunoaște și el pe Erica... o știe 
de pe vremea aia. E cu totul de partea mea. Știe că a fostun 
accident. 

Stephanie se simte ușurată. li prinde bine să audă că și 
altcineva, care se afla acolo când se întâmplase, crede că soţul 
ei spune adevărul. Și își dă seama cât de îngrijorată, cât de 
nesigură e de fapt. 

— Ce-a zis avocatul? întreabă ea și vede îngrijorarea din ochii 
lui Patrick. 

— Păi, știi și tu cum sunt avocaţii. Nu zice nimic decisiv fără 
să studieze povestea. Dar își aduce aminte dosarul. 

Stephanie nu i-a spus că a citit articolele alea pe laptop. 
Imaginile dau din nou năvală în mintea ei - mașina înzăpezită, 
iar Patrick, un tânăr îndurerat. Tânăra lui soţie, zâmbind spre 
camera foto. Încearcă să le alunge. 

— Ţi-a zis măcar dacă e posibil să redeschizi un astfel de 
dosar? 

Patrick o privește îngrijorat. 

— Da. E posibil, teoretic. 

Stephanie îşi mută privirea de la el spre podea, 
înspăimântată. S-ar putea întâmpla. Sotul ei ar putea fi anchetat 
pentru crimă. 


VP - 89 


Capitolul 19 


Patrick urmărește reacţia soţiei sale și se gândește stânjenit 
la telefonul dat mai devreme. Nu a fost chiar liniștitor. 

Robert Lange, penalist, păruse surprins iniţial să audă că 
Patrick își imagina că ar putea redeschide dosarul. Apoi Patrick i- 
a spus tot ce se petrecea - încercările Ericăi de a-l șantaja și 
ancheta inițială, avocatul intervenind din când în când cu 
întrebări, dar în principal ascultându-l cu atenţie, fără să spună 
nimic. 

— De ce nu te duci la poliţie? l-a întrebat. 

— Nu vreau s-o provoc, a recunoscut Patrick. Încă mai sper că 
joacă la cacealma și că de fapt n-are de gând să facă nimic. N- 
am mai primit niciun semn de la ea de câteva zile. 

Apoi a adăugat: 

— Și n-am nicio dovadă privind șantajul. 

— Am înţeles. 

— Deci am de ce să-mi fac griji? a întrebat Patrick. A fost 
considerat accident. A fost accident. Insă poate să-i convingă să 
redeschidă dosarul și să încerce să facă în așa fel încât să pară 
că n-a fost accident? 

Avocatul și-a dres vocea și apoi a spus: 

— Păi, am niște motive de îngrijorare, mai ales din ce spui 
despre cum a fost abordată problema la vremea aceea. Adică n- 
a prea fost mare anchetă, din câte se pare. S-a încheiat totul în 
câteva ore. 

În glas i se simţea tonul interogativ. 

— Da, păi, era cât se poate de evident că a fost un accident. 

— Dacă femeia asta se duce la autorități și le dă informații 
noi, s-ar putea ca polițiștii să hotărască să mai arunce o privire, 
a zis avocatul. Mai ales dacă e un coroner nou sau un șerif nou, 
cum e foarte posibil după aproape 10 ani. Faptul că avea o 
relaţie cu tine și că s-ar putea să aibă și un copil cu tine... asta 
ar putea fi, desigur... relevant. 

Lui Patrick îi stătuse inima în loc. 

— Poţi să afli dacă chiar există copilul ăla? l-a întrebat pe 
avocat. 


VP - 90 


— Ăsta-i primul lucru de care mă ocup. Nu-ţi face griji, o să 
aflu ce se petrece și te anunț. 

Acum, privind-o pe soţia sa, lui Patrick nu-i vine să-i spună ce 
a zis avocatul. 

— Și ce ţi-a zis, mai exact? întreabă Stephanie. Spune-mi 
totul. 

— Păi, are niște... motive de îngrijorare. 

Patrick se ridică de pe canapea și începe să se plimbe prin 
sufragerie. Nu poate sta locului, cu toată neliniștea pe care o 
simte. Și nu poate să stea uitându-se la Stephanie, care e așa 
de încordată. 

— Ce motive? zice că autorităţile o s-o creadă pe Erica? 

— A spus că dacă se duce ea cu informaţii noi, ar fi posibil ca 
polițiștii să mai arunce o privire în dosar, răspunde Patrick 
prudent. 

Nu vrea să-i spună și ce urmează, dar simte că trebuie. 

— E îngrijorat pentru că ancheta iniţială a fost - cum a zis el - 
„Subţire”. 

— Cum adică? 

— La vremea aia n-a fost mare anchetă, recunoaște Patrick. l- 
au luat cadavrul pentru autopsie. Șeriful m-a chemat să răspund 
la câteva întrebări. M-am dus la el în mașină. A fost un haos. Nu 
cred că eram prea logic. 

Își freacă faţa cu ambele mâini. i 

— La poliție m-au întrebat ce s-a întâmplat. Incercau să mă 
consoleze şi-mi spuneau că genul ăsta de accidente se 
întâmplă, că se-ntâmplă în fiecare an pe alocuri așa ceva. 

— Vrei să spui că n-a fost niciun fel de anchetă? întreabă 
Stephanie. 

Patrick o privește atent, puţin luat prin surprindere de tonul 
ei. 

— Evident că au crezut că a fost un accident. Au făcut 
autopsia foarte repede - cred că în după-amiaza aceea - și a 
reieșit că a murit din cauza intoxicației cu monoxid de carbon. 
Așa că de ce să mai facă și altceva? 

Nu-i place cum îl privește Stephanie, de parcă el ar fi de vină 
că nu a avut loc o anchetă mai riguroasă. Lui i se pare că e în 
favoarea lui faptul că au decretat așa de repede că a fost un 
accident. 

— N-au mai vorbit cu nimeni altcineva? 


VP - 91 


Patrick se încruntă, clătinând din cap. 

— Nu, nu cred. 

— Nu-i bine că n-au fost meticuloși, spune Stephanie, în mod 
vădit tulburată. 

— Mda, bine, nu sunt de acord. E evident că au considerat că 
nu e nimic de anchetat. 

— Dar dacă Erica... 

— Naiba s-o ia pe Erica! 

Exclamaţia a fost de-a dreptul explozivă. Fetitele tresar în 
leagănele lor. Patrick încearcă să se calmeze. 

— E o javră lacomă. N-a existat niciun semn de întrebare 
până n-a apărut ea. Ar trebui să-și vadă naibii de treaba ei. 

Se uită la Stephanie, la chipul ei palid și neliniștit. Trage 
adânc aer în piept și încearcă să-și controleze furia. 

— Avocatul o să afle dacă există sau nu un copil. Se pare că 
șeriful poate să facă din nou o anchetă, dacă vrea. Și coronerul 
poate să hotărască să redeschidă o anchetă, să cheme 
martori... chiar și după atâta vreme. 

Işi încleștează maxilarul și se uită neliniștit la soţia lui. 

— Avocatul m-a avertizat că dacă e un șerif nou sau un 
coroner nou, ar fi cu atât mai posibil. Chiar dacă a fost demult. 

— O, Doamne, șoptește Stephanie. 

— S-ar putea să-i convingă să mai arunce o privire, Stephanie 
și cred că trebuie să fim pregătiți pentru situaţia asta. Dar 
trebuie să mă crezi că nu e nimic adevărat din tot ce spune ea. 
M-am culcat cu ea de câteva ori. Asta-i tot. 

Stephanie se uită la el, încuviințând mecanic, de parcă nu ar fi 
conștientă că o face. Aproape că e în transă. 

— Mai e ceva ce trebuie să știi, spune Patrick. Nu e important, 
dar sunt sigur că o să se afle. 

— Ce? 

Patrick o vede strângând din pumni pe genunchi, de parcă s- 
ar pregăti și pentru alte vești proaste. 

— A existat o poliţă de asigurare pe numele lui Lindsey. Eram 
amândoi asiguraţi, pentru că urma să avem un copil. Era o 
dovadă de responsabilitate. 

— OK. 

— Erica încearcă să facă valuri. Spune că am avut de câștigat 
de pe urma morții soţiei mele. 

— Când ţi-a zis asta? Nu mi-ai spus nimic până acum. 


VP - 92 


Patrick își dă seama că a dat-o în bară și înjură în gând. 

— Am... am uitat să-ți spun. 

Stephanie îi întoarce privirea, fără să spună nimic o clipă. Apoi 
îl întreabă: 

— Poliţia... șeriful sau cine o fi fost... știe despre asigurare? 

Patrick clatină din cap. 

— Nu, nu cred. Atunci n-a venit vorba. Nu m-au întrebat și... 
eu nici măcar nu m-am gândit. Soţia mea era moartă. Eram în 
stare de șoc. 

După o clipă adaugă: 

— Dar nu cred că e cazul să ne facem griji. E întru totul 
justificat să ai asigurare de viață când ai o familie. Vreau să 
zic... e o prostie să n-ai. 


VP - 93 


Capitolul 20 


A doua zi dimineață, după o noapte deosebit de dificilă cu 
gemenele, Stephanie e cu totul stoarsă, mișcându-se ca un 
zombi prin bucătărie. Se surprinde întinzând mâna să pună 
laptele în bufet în loc de frigider și clatină din cap ca pentru 
sine. Trebuie să doarmă mai mult. Abia mai poate funcţiona. lar 
din punct de vedere emoţional e o epavă. Chiar și când ajunge 
în cele din urmă în pat, doarme prost și e un pachet de nervi. 

Își sărută soţul când pleacă la serviciu, așa cum face 
întotdeauna. Însă în dimineaţa asta, Stephanie întoarce privirea 
- pentru că are un secret pe care nu i-l spune și lui. În scurt 
timp, o să așeze fetele în mașină și o să se ducă la bancă, unde 
o să încerce să afle ce e în cutia de valori. 

Indiferent ce îi ascunde, trebuie să afle. O să afle și o să-l 
confrunte. Diseară. 

Le pregătește pe gemene. Verifică să fie căruciorul dublu în 
portbagaj, le așază pe fete în ţarc, îmbrăcate și pregătite de 
plecare și apoi urcă în birou. Se așază în genunchi, deschide 
sertarul și întinde mâna după cheia ascunsă. După ce pune 
mâna pe ea, îi trece brusc prin minte că Patrick s-ar putea să nu 
aibă cutia de valori la banca lor. Dacă voia să o ascundă de ea, 
probabil că ar fi ales o altă bancă. 

Coboară la parter. Fetiţele încep să se agite, dar nu le bagă în 
seamă. 

Sună la bancă de la telefonul din bucătărie, ţinând un deget în 
ureche ca să nu mai audă așa de tare planșetele fetelor. Când i 
se răspunde, cere să discute cu managerul. 

— Da, cu ce vă putem ajuta azi? întreabă acesta. 

— Am tot încercat să dau de soțul meu și să-l întreb, dar are 
întâlniri toată ziua. Puteţi să-mi spuneţi dacă a ajuns dimineaţă 
la cutia noastră de valori? Ar fi trebuit să-mi ia niște documente 
de-acolo. Îl cheamă Patrick Kilgour. 

— Așteptaţi o clipă. 

Stephanie așteaptă la telefon, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul. 

Îl aude pe manager revenind la telefon și părând nedumerit. 


VP - 94 


— Îmi pare rău, n-avem nicio cutie de valori pe numele Patrick 
Kilgour. Poate e la altă bancă? 

— Ah, sigur, răspunde ea. Am greșit. Scuze că v-am deranjat. 

Închide repede telefonul. Rămâne în picioare în bucătărie, în 
timp ce gemenele urlă de-a binelea acum; a rămas cu mâna pe 
telefon, încercând să respire. 

e 

Când Patrick ajunge la birou, Niall îi spune că trebuie să stea 
de vorbă cu el. Neliniștea lui Patrick atinge cote maxime. Dacă 
Niall știe ce se petrece? Ce i-ar fi putut spune Erica? Incă mai 
speră că o poate face cumva să plece. Insă dacă Erica i-a spus 
deja lui Niall... 

— Vino la mine în birou, îl cheamă Niall, cu glasul scăzut, 
sugerând îngrijorare. 

Patrick intră în biroul celuilalt și se prăbușește, extenuat și 
încordat, într-un scaun. 

— Care mai e situaţia pe-acasă? începe Niall. 

Patrick simte un val lent de ușurare. Poate că nu-i vorba 
despre Erica. Poate că o să fie aceeași conversaţie clasică. Ceea 
ce îl face să simtă un junghi de iritare. Niall știe deja care e 
situaţia acasă. E al naibii de greu cu gemenele și au parte de 
foarte puţin somn. Trage aer în piept. 

— Nu-i mai bine, recunoaște el. Dacă gemenele nu scapă 
curând de colici, cred că o s-o luăm razna amândoi. 

Niall strânge din buze. 

— Îmi pare rău, spune el simplu, după care adaugă: M-am 
uitat peste depășirile de buget de la proiectul Melnyk. 

— Știu. Fac tot ce pot, răspunde Patrick defensiv. 

Niall cercetează cu privirea blatul biroului și spune: 

— Kerri îmi spune că ai anulat o întâlnire ieri. 

Acum, Patrick simte cum îl copleșește furia. E ceva ce să nu-i 
spună Kerri lui Niall? Chiar trebuia să pomenească și de asta? 
Nu-i e deloc loială și /u/? 

— N-am anulat. Am rugat-o să reprogrameze. 

Niall ridică privirea de la birou și se uită în ochii lui. 

— De ce? 

— Pentru că nu mă simţeam în stare, răspunde Patrick abrupt. 
Nu mă simţeam pregătit cum se cuvine. M-am gândit că era mai 
bine să par prea ocupat și să reprogramez decât să mă duc 
nepregătit. 


VP - 95 


— Și de ce nu erai pregătit? întreabă Niall, ridicând tonul. Tu 
ești întotdeauna pregătit... sau cel puţin erai înainte. Ce dracu' 
se întâmplă? 

Patrick răsuflă ușurat. Niall nu știe... nu încă. Deocamdată, 
Erica își ține gura. 

— Nu se întâmplă nimic. Sunt nedormit, ţi-am spus. Lipsa de 
somn poate să te dea rău peste cap. E folosită ca metodă de 
tortură, nu știai? 

Niall se uită la el și mijește ochii. 

— Nu-i asta, Patrick, așa că nu încerca să mă prostești. Se 
întâmplă ceva și vreau să știu ce. 

Patrick își lasă capul pe spate și se hotărăște să scape făcând 
gură. 

— De ce nu mă crezi, Niall? Când am fost altfel decât sincer 
cu tine? 

Niall ridică din umeri. 

— Știu. Ai fost un partener de afaceri bun și un prieten bun. 
Am avut totdeauna încredere în tine. Doar că... sunt îngrijorat, 
Patrick. Pari... absent în ultima vreme, ca și cum te-ar preocupa 
ceva. M-am întrebat dacă n-ai cumva probleme acasă, dacă nu 
cumva asta te distrage. 

Se apleacă puţin și adaugă: 

— Ştii că poţi să-mi spui. 

— Poate ar trebui să te întreb eu care-i situaţia acasă, spune 
Patrick, cu o urmă de asprime în voce. 

— De ce spui așa ceva? ripostează grăbit Niall. 

Însă Patrick nu vrea să insiste; nu vrea ca Niall să afle că știe 
despre el și Erica. Nu vrea ca Niall să afle că și el are un trecut 
cu Erica. Mai bine să nu dezgroape morții. 

— Ca să văd dacă ţie-ţi place, răspunde el. 

Apoi clatină din cap și zâmbește forțat: 

— Las-o baltă! Sunt cu capsa pusă în ultima vreme. Totul e în 
regulă. Doar că am nevoie de somn. 

Se ridică. 

— O să mă mai uit o dată să văd cum să compensez o parte 
din costurile alea de la proiectul Melnyk. 


VP - 96 


Capitolul 21 


Stephanie clipește. Preţ de o clipă, a uitat complet ce făcea. 
Simte cum o cuprinde ameteala și se prinde de blatul de 
bucătărie. Le aude pe gemene gângurind în sufragerie, 
mulțumite măcar pentru moment. 

Corect, venise în bucătărie ca să-și ia o cafea. 

O să-și ia o cană de cafea și o să încerce să stea să se 
gândească o clipă. 

Intinde mâna să ia o cană curată din dulap și toarnă din bolul 
cafetierei. Se simte ca naiba. Trebuie să mănânce mai bine. 
Trebuie să doarmă mai mult. Ar fi chiar așa de greșit să 
adoarmă pe canapea, cât stau gemenele în siguranţă în ţarc? 
Inchide din nou ochii pentru o clipă, apoi clipește de câteva ori și 
deschide frigiderul să-și ia lapte. Parcă ar face totul în ralanti. Se 
simte detașată, de parcă s-ar privi făcând toate mișcările 
necesare ca să-și pregătească o cafea. Ciudat! Işi scutură capul 
și înghite repezit câteva guri de cafeină. Lipsa de somn poate să 
te dea rău peste cap. Ştie că, dacă se uită fix la modelul 
tapetului un minut, aproape că o să intre în transă. 

Situaţia e tot calmă în sufragerie. Işi trage un scaun la masa 
din bucătărie și se așază. Nu vrea să se întoarcă deocamdată în 
sufragerie, pentru că știe că, imediat ce ajunge acolo, gemenele 
o s-o vadă și o să înceapă să vrea să-i atragă atenţia. Pentru 
moment, e mai bine să rămână aici. 

Işi apasă degetele pe ochi, o ustură și o mănâncă. Trebuie să 
se gândească. Insă mintea ei e așa de dată peste cap, că nu 
poate pricepe nimic. Măcar dacă ar putea să stea de vorbă cu 
cineva, să explice totul limpede, să aibă și punctul de vedere al 
altcuiva, al cuiva obiectiv... dar nu există nimeni cu care să 
poată discuta toate astea. Patrick e prea implicat iar el și-a 
pierdut deja cumpătul. Vrea să-i spună Hannei, dar nu poate, 
deși s-au apropiat în ultimele câteva luni, de când au devenit 
mămici pentru prima dată. Patrick s-ar înfuria dacă ea i-ar spune 
Hannei. 

Cu toate că s-ar putea să ajungă totul în ziare destul de 
curând. 


VP - 97 


Gândurile i se tot întorc la cutia de valori a lui Patrick. Unde o 
fi? A sunat deja la jumătate din băncile din oraș și tot n-a găsit- 
O. 

Își scutură capul și se silește să se ridice și să se pregătească 
să le ducă afară pe gemene. Face stângaci pregătirile, aproape 
uitându-și cheile în ultima clipă, apoi revenind în casă după ele. 
Așa obosită cum e, trebuie să iasă cu fetele la aer. O să sune la 
restul de bănci când se întoarce. Nu pot să rămână toată ziua în 
casă. 

e 

Stephanie stă pe pătură în parc, jucându-se cu fetele și 
aruncând din când în când câte o privire după Erica. Patrick i-a 
sugerat să evite parcul din cauza întâlnirii de dinainte, însă ea a 
protestat. La naiba, ce altceva ar putea face cu fetiţele când e 
frumos afară? Nu poate să le ţină în casă... ar ajunge să se 
cațăre toate pe pereţi. 

Patrick îi propusese atunci să le urce în mașină și să le ducă 
într-un alt parc, ceva mai departe, ca să mai schimbe peisajul. 
Ea se întorsese spre el și spusese poate, în timp ce el o privea 
îngrijorat. Însă nu avea de gând să facă așa ceva. Nu o să 
ajungă să se teamă să meargă în propriul cartier. Și poate că și 
vrea să stea de vorbă cu Erica. Așa că iat-o stând cu copiii sub 
un copac, toată un pachet de nervi. Dar nu se vede nici urmă de 
femeia atrăgătoare cu care s-a culcat soțul ei acum multă 
vreme. 

În cele din urmă, vine vremea să se întoarcă acasă. Le ia pe 
gemene pe rând și le pune în cărucior, ridicându-le în aer, 
zâmbindu-le și făcându-le să chicotească. Dumnezeule, cât de 
tare le iubește! Și de fiecare dată când le privește simte cum i 
se strânge inima de frică... ce-o să se întâmple cu familia lor 
cândva fericită? Dacă o să fie târâți cu toţii într-o anchetă... ce-o 
să se întâmple atunci cu ea și cu Patrick? Slavă Domnului că 
fetitele sunt prea mici ca să înțeleagă ce se petrece. 

Îi sună mobilul - e Patrick. 

— Hei, ce s-a întâmplat? întreabă ea neliniștită. 

E tot timpul neliniștită în ultima vreme. 

— Tocmai m-a sunat avocatul. 

Simte cum începe să-i bată inima mai repede. 

— Ce-a zis? 


VP - 98 


— Erica a născut un copil. Dar l-a dat în adopţie privată chiar 
în ziua în care l-a născut. 

Stephanie încearcă să asimileze vestea și implicaţiile ei. 

— Asta explică de ce nu ţi-a cerut niciodată bani pentru 
întreținerea copilului, spune ea după o clipă. 

— Maa, dar e chiar și mai bine, pentru că nu cred că o să fie 
așa de ușor să demonstreze că e al meu. 

Stephanie aude ușurarea din glasul lui, ceea ce o dezgustă. 

Împinge căruciorul până acasă, simțindu-se insuportabil de 
obosită. În cele din urmă, ajung și le spune gemenelor: 

— În sfârșit, acasă! O să mâncăm de prânz și după aia... 
Rămâne ţintuită locului, fără să mai scoată niciun sunet. Se uită 
fix la ușa din faţă. 

E larg deschisă. 

E sigură că a încuiat-o. Așa trebuie să fi fost, mai ales după ce 
s-a întâmplat data trecută. Și apoi își aduce aminte că își uitase 
cheile și a dat fuga înapoi după ele. Oare a uitat să încuie ușa 
când a ieșit? A uitat s-o închidă? lisuse! Trebuie să fie mai 
atentă. 

Împinge căruciorul până la baza treptelor spre verandă, îi 
desface centura Emmei și o ridică în braţe. 

— Mami e tare obosită și devine mult prea uitucă, Emmie, 
șoptește ea. 

O duce în braţe pe scări, intră pe ușă și ţipă. 


VP - 99 


Capitolul 22 


Țipătul reverberează în hol, iar micuța Emma se sperie și 
începe să plângă. 

Înăuntru e cineva, care stă în bucătăria ei, ceea ce o șochează 
cumplit. Apoi o recunoaște pe Erica și rămâne fără suflare. 

— Afară! șuieră ea când reușește să adune suficient aer în 
plămâni, strângând la piept copilul care urlă. leși sau chem 
poliția! 

— Serios acum, Stephanie. Liniștește-te, spune Erica, în timp 
ce se ridică și vine spre ea, părând întru totul rezonabilă. Nu-ţi 
fac nimic rău. 

— Mi-ai spart casa! 

— Ba nu, ușa era deschisă. Ar trebui să fii mai atentă. 

Preţ de o clipă, Stephanie e nedumerită. S-ar putea să fi lăsat 
ușa deschisă; nu-și aduce aminte. Insă știe că femeia asta nu 
are ce căuta în casa ei, chiar dacă ar fi lăsat ușa deschisă. 

— Știu cine ești, îi spune ea. 

Erica încuviințează. 

— Bine. Nu eram sigură. Nu știu cât de multe ţi-a spus Patrick. 

— Ai mai fost aici... mi-ai furat geanta! 

Erica ridică din sprâncene. 

— Ba nu. De ce crezi așa ceva? 

Stephanie nu o crede. 

— Pentru că a văzut-o Patrick pe fereastră în sufrageria ta. 

— A fost la mine acasă? întreabă Erica surprinsă. 

Stephanie nu-i răspunde. 

— N-ai ce căuta aici. 

— N-ar trebui să aduci și celălalt copil în casă? o întreabă 
Erica. 

Stephanie face câţiva pași în spate și se uită pe ușă la Jackie, 
care e încă în cărucior. Stă în prag, neștiind ce să facă. Erica e în 
casa ei; o așteaptă. Să ia copiii și să fugă? Să-și scoată telefonul 
din buzunar și să încerce să sune la 911? 

— Nu-ţi fac nimic rău, repetă Erica pe un ton calm. Dar sunt 
câteva lucruri pe care trebuie să le știi. Despre soţul tău. 


VP - 100 


Stephanie șovăie. Își aduce aminte de hotărârea ei de mai 
devreme - femeia asta știe despre Patrick lucruri pe care ea nu 
le știe. Erica îl cunoștea pe vremea când s-a întâmplat. Vrea să 
audă ce are de spus, chiar dacă s-ar putea să fie doar minciuni. 
Ar putea afla ceva util. Până acum nu a auzit decât punctul de 
vedere al lui Patrick. Se uită la femeia care se reazemă acum de 
tocul ușii de la bucătărie, ca și cum ar fi o prietenă care a venit 
în vizită. Sigur nu-i periculoasă? 

Nu poate să riște. Nu o să-și aducă fetele în casă cu femeia 
asta... cine știe ce ar putea face în spatele ușilor închise? 

— Putem să stăm de vorbă, spune ea în cele din urmă. Afară, 
pe verandă. 

Se întoarce și o pune pe Emma la loc în căruciorul de lângă 
treapta de jos. Se asigură că fiecare fetiță are câte o jucărie în 
mânuţă și apoi se așază pe scaunul cel mai apropiat de cărucior. 
Are telefonul în buzunar. Nu-i e foarte teamă aici, unde pot fi 
văzute; lumea trece pe stradă toată ziua. Dar e tulburată. 

Erica a ieșit din casă și s-a așezat pe celălalt scaun. 

— Frumos cartier, începe ea. _ 

Preţ de o clipă, Stephanie nu spune nimic. Incearcă să-și 
adune gândurile împrăștiate... și curajul. În cele din urmă, se 
întoarce către Erica. 

— Știu ce faci, dar n-o să-ţi meargă. N-o să-ţi dăm bani. 
Credeam că Patrick ţi-a zis clar. 

— Eşti absolut sigură? 

— N-o să scoţi niciun bănuţ de la noi, cu atât mai puţin 
200.000 de dolari. 

Erica îi aruncă o privire sâcâită. Rămâne tăcută o clipă, însă 
apoi își mușcă buza și spune: 

— Deci ţi-a spus ce se petrece? Nu eram sigură. Primei 
neveste nu-i spunea prea multe. 

Stephanie simte cum o cuprinde un val de repulsie. 

— De unde știi tu ce-i spunea primei lui neveste? întreabă ea 
pornită. 

Erica se întoarce și se uită la ea. Pe chipul ei nu se citește ură, 
în glas nu se simte răutate. 

— Ştii că am fost amanți? 

— Mi-a zis, da. 

— Atunci înseamnă că probabil te iubește. 


VP - 101 


— Sigur că mă iubește, spune Stephanie hotărât. Și eu îl 
iubesc. Și tot rahatul ăsta cu care ne ameninţi n-o să ducă 
nicăieri. Nu știu de ce te mai străduiești. Nu și-a omorât prima 
nevastă. Probabil că știi. 

Îi tremură vocea. 

— Habar n-ai cu cine ai de-a face, îi răspunde Erica pe un ton 
serios. 

— Nu mă ameninţa, ripostează Stephanie cu duritate. 

— Nu la mine mă refeream, precizează Erica. Mă refeream la 
soțul tău. 

Stephanie se trage înapoi. 

— Uite ce e, îl cunosc pe soţul meu mult mai bine decât l-ai 
cunoscut tu vreodată. Doar pentru că v-aţi culcat de câteva ori 
nu înseamnă că-l știi vreun pic. 

— Asta ţi-a spus? Că ne-am culcat de câteva ori? 

Acum Stephanie o privește prudent, temându-se de ce 
urmează să-i spună. Dar trebuie să audă. Știe că Patrick și 
femeia asta o să aibă versiuni foarte diferite ale evenimentelor, 
iar ea nu a fost de față când s-au petrecut. Nu o să știe 
niciodată cu siguranţă. 

— Care-i versiunea ta? o întreabă sec. 

— Eram îndrăgostiţi, răspunde Erica simplu. 

Stephanie îngheaţă. Femeia delirează. Delirează de-a dreptul. 

— Nu asta spune Patrick. 

— Asta vrea el să crezi. 

O privește sincer pe Stephanie. 

— Dar eu am fost acolo. Eram cu el. Eram foarte discreţi, 
pentru că el era însurat, iar Lindsey era prietena mea. Acum mă 
simt îngrozitor din cauza asta, că am tratat-o așa. Că sunt fie și 
parțial responsabilă - responsabilă moral - pentru moartea ei. 

— Astea-s aiureli, spune Stephanie, cu inima bătânau-i 
nebunește. 

Erica clatină din cap. 

— Venea la mine acasă în pauza de prânz aproape în fiecare 
zi. Le spunea tuturor că se duce acasă să mănânce, dar Lindsey 
îi pregătea pachet în fiecare dimineaţă. Mânca la mine în pat, 
după ce făceam dragoste, înainte să dea fuga înapoi la serviciu. 

Lui Stephanie i se face rău. 

— Nu te cred. 

— Cel puţin nu încă, îi răspunde Erica. 


VP - 102 


— Poţi dovedi? 

— Nu știu. Poate. N-am spus nimănui, dar aveam vecini. Poate 
că ne-a auzit cineva prin perete. S-ar putea să-l fi văzut venind 
și plecând. 

Stephanie se face mică pe scaun, parcă încercând să stea cât 
mai departe de această veste tulburătoare... și de persoana 
care i-o aduce. 

— Știu cât de supărător trebuie să fie, spune Erica. Și crede- 
mă, nu sunt încântată să-ţi fac așa ceva. 

— Nu, zău? întreabă Stephanie, cu glas înverșunat. Patrick m- 
a avertizat că, dacă vorbesc cu tine, o să-mi spui minciuni și o 
să încerci să ne îndepărtezi unul de altul. 

Erica ridică din umeri. 

— Așa ar face el! 

Se uită la fetiţele din cărucior și adaugă: 

— Eram însărcinată cu copilul lui... ţi-a povestit? 

— Da. 

— Atunci întreabă-te... dacă Patrick n-a omorât-o intenţionat 
și a fost doar un accident îngrozitor, iar eu eram însărcinată cu 
copilul lui, de ce am stat departe de el până acum? Y 

Stephanie nu știe ce să răspundă. Nu poate gândi ca lumea. li 
vâjâie mintea de oboseală și confuzie și din cauza efortului de a 
ține garda sus. 

— İti spun eu de ce, urmează Erica. Pentru că am crezut că le- 
a omorât intenţionat... pe prietena mea și pe fetița ei 
nenăscută. 

Işi mută privirea de la gemene și se uită spre stradă. 

— Discutaserăm să rămânem împreună. Voiam să-și 
părăsească nevasta. 

Erica se uită spre Stephanie și apoi își mută din nou privirea. 

— Eram foarte nerăbdătoare și foarte egoistă când aveam 21 
de ani. Nu-mi plăcea să i-l fur pe Patrick lui Lindsey, dar trebuie 
să înţelegi care era situaţia... eram îndrăgostiţi. Credeam că 
suntem meniți să fim împreună și cumva, în imaturitatea mea, 
am crezut că Lindsey o să treacă peste asta și o să meargă mai 
departe. Am crezut că ea o să meargă mai departe ca mamă 
singură după o căsnicie distrusă, mai ușor decât aș fi reușit eu 
cu inima frântă. 

Apoi adaugă: 

— Doamne, ce proastă eram! 


VP - 103 


Stephanie se holbează la ea cu privirea îngrozită, întrebându- 
se dacă spune adevărul. Nu poate fi sigură, dar cu certitudine 
Erica pare credibilă. Patrick a avertizat-o că Erica poate fi foarte 
convingătoare. 

— Mi-a tot spus ce nefericit era. Ne-am certat și a fost de 
acord că situaţia trebuie să se schimbe. Asta a fost în ziua de 
dinainte să moară Lindsey. 

Pe chip i se așterne o expresie îndurerată. 

— Dar am crezut că se referă la divorț. Nu m-am gândit nicio 
clipă că se referă la crimă. 


VP - 104 


Capitolul 23 


Stephanie se holbează la ea cu gura căscată. 

— Tu crezi că a omorât-o intenţionat, ca să fie cu tine, zice, 
apoi clatină cu hotărâre din cap. Eşti nebună! Il cunosc pe soţul 
meu și nu e în stare de ce-l acuzi tu! 

— Eu cred că toţi suntem în stare de lucruri pe care nu vrem 
să le recunoaștem, ripostează Erica. 

Se oprește și apoi continuă. 

— Îmi aduc aminte atât de limpede, de parcă ar fi fost ieri. 
Nici acum nu suport viscolele puternice. 

Stephanie nu se ridică să-i spună Ericăi să plece. Nu, ascultă. 
Vrea să audă tot, indiferent cât de înspăimântătoare ar fi 
povestea. A 

— Lindsey detesta Creemore. Ura zăpada. li era dor de familia 
ei din Grand Junction. Îi era greu, cu Patrick plecat multă vreme, 
spune ea, ridicând din umeri. Bineînțeles, ea nu știa că Patrick 
era cu mine; credea că e la serviciu. Plecau în vizită la familia ei. 
Patrick nu voia să meargă - sau cel puţin așa mi-a zis mie, iar eu 
l-am crezut, pentru că nu-i prea păsa de familia ei și drumurile 
nu erau curățate. Însă după aceea m-am întrebat dacă nu 
cumva spunea asta doar ca să semene mai mult a accident, ca 
și cum n-ar fi plănuit să se întâmple așa. O vedeam pe Lindsey 
destul de regulat, urmează ea. Treceam pe la ea când nu 
lucram, să văd ce mai face, prinsă în capcană în apartamentul 
ăla mic. O plăceam și mă simţeam vinovată, dar asta nu era tot. 
Voiam să aud de la ea cum merg lucrurile între ei. Știam că se 
certau mult și îmi sălta inima de bucurie, pentru că mă 
gândeam că e doar o chestiune de timp până o s-o părăsească. 

Erica ridică privirea spre Stephanie. 

— Bine, asta mă face să par lipsită de inimă, dar măcar îţi 
spun adevărul. În dimineaţa aceea, în ziua în care ar fi trebuit să 
plece... era într-o sâmbătă și eu eram acasă, dormeam. M-a 
sunat Greg, prietenul cel mai bun al lui Patrick și mi-a spus că a 
avut loc un accident. Până am ajuns eu, erau deja acolo 
paramedicii, iar Lindsey era întinsă pe zăpadă, moartă. Au 
încercat s-o resusciteze, dar n-au reușit. 


VP - 105 


Stephanie ascultă descurajată; Erica pare foarte sinceră, 
foarte tulburată. Işi spune că și Patrick a fost la fel de mâhnit și 
convingător când i-a spus e/ ce s-a petrecut în ziua aceea. Fie 
Erica e o actriță foarte bună, fie chiar crede ce spune, deși s-ar 
putea să nu fie adevărat. 

— Patrick era foarte tulburat... dar i-am prins privirea, doar o 
clipă și am văzut ceva în privirea aceea, doar o secundă, între 
noi doi, ceva triumfător... și am știut atunci că a făcut-o 
intenţionat. În mintea mea, nu a existat nici urmă de îndoială. 

Urmează un moment de tăcere. Apoi Stephanie spune, fără 
să-și ascundă uluirea: 

— O privire. Convingerea ta că soţul meu e un ucigaș cu 
sânge rece se bazează pe o privire. 

— Ascultă-mă până la capăt, spune Erica insistent. Plângea, 
tulburat, întru totul convingător, dar eu știam. A plecat cu șeriful 
ca să fie interogat și eu eram îngrozită. Am crezut că o să-i 
înfrângă rezistența, că până la urmă o să le spună despre noi și 
o să creadă cu toţii că am fost și eu implicată. M-am dus acasă 
și m-am ascuns în apartamentul meu. M-am tot întrebat cum de 
a putut Patrick să le facă așa ceva soţiei și copilului lor 
nenăscut. M-am gândit că eu eram de vină, că făcuse asta doar 
ca să fie cu mine. Așteptam să vină poliţia, să mă interogheze, 
iar eu aveam să le spun adevărul. Că voiam ca Patrick s-o 
părăsească, însă că n-am nicio implicare în moartea ei. Dar n-a 
venit nimeni. Am văzut la televizor în seara aia că ajunseseră la 
concluzia că a fost un accident. Patrick scăpase basma curată. 
Nu-mi venea să cred... eram îngrozită. Și apoi m-am simţit 
ușurată, pentru că nu trebuia să ajung la închisoare. Dar 
simțeam cea mai îngrozitoare vinovăţie și remușcări pentru 
Lindsey. Știam că era moartă din cauza mea. N-am vrut să-l 
văd, n-am vrut să vorbesc cu el. Nu știam cum să mă port în 
preajma lui, știind ce știam. Eram singura care știa adevărul. Imi 
era teamă că s-ar putea să mă sune, dar n-a făcut-o. Nu voiam 
să ajung în preajma lui, dar a trebuit să mă duc la 
înmormântare. Ar fi părut ciudat dacă nu mă duceam. 
Înmormântarea a fost după câteva zile. A fost îngrozitor. 

Se uită spre gemenele care moţăie în cărucior, iar Stephanie îi 
urmărește privirea. 

— Toată lumea era complet distrusă. Durerea lui Patrick era 
întru totul convingătoare și chiar m-am întrebat dacă avea 


VP - 106 


regrete, deși acum era liber și scăpase cu faţa curată. A încercat 
să stea de vorbă cu mine la înmormântare. l-am întors spatele. 
Nimeni nu părea să considere că era ciudat... eram cea mai 
bună prietenă a lui Lindsey și era vina lui că era moartă. Toată 
lumea era întoarsă pe dos. Dar eu știu că Greg a crezut că mă 
purtam urât. A venit la mine și mi-a zis să mă controlez, că toată 
lumea suferă, nu doar eu și cine dracu' mă credeam eu ca să-l 
tratez pe Patrick în halul ăsta la înmormântarea soţiei lui? 
Bineînţeles, Greg nu știa nimic. 

Se oprește, după care continuă. 

— A doua zi am aflat că eram însărcinată. Îmi întârziase 
menstruaţia cu câteva zile. Am încercat să nu dau importanţă, 
dar după înmormântare am cumpărat un test de sarcină de la 
farmacia unde lucram. 

Trage adânc aer în piept, apoi expiră. 

— Bineînţeles că era al lui Patrick. Nu mă mai culcasem cu 
nimeni altcineva de când eram cu el. 

— Unde e copilul acum? întreabă Stephanie. 

Erica se întoarce către ea. 

— L-am dat spre adopţie. N-am zis niciodată că l-am păstrat. 

Stephanie nu spune nimic. Mintea i se dă peste cap, ca un 
uscător de rufe. 

— De ce n-ai făcut avort? 

— Poate că așa ar fi trebuit. 

Erica tace și apoi reia: 

— Adevărul este că am știut că, dacă duc sarcina la termen, 
s-ar putea să mă aleg cu niște bani. O adopţie privată. Da, sunt 
lacomă. Dar știi deja. 

Stephanie se întoarce; nu mai suportă să se uite la Erica. 

— A făcut-o intenţionat, Stephanie, știu că așa a fost, spune 
Erica, apoi pare să se gândească la ceva și continuă: O să-ți 
spun de ce am venit acum, după atâţia ani. 

Stephanie se răsucește din nou și o privește, așteptând. Mai e 
ceva. Întotdeauna mai e ceva. 

— Nu l-am scăpat din ochi pe Patrick niciodată. Știam că s-a 
recăsătorit. Când am văzut că s-a căsătorit, te-am verificat și pe 
tine. 

— M-ai verificat? De ce? 


VP - 107 


— Pentru că unii bărbaţi își folosesc soțiile ca pe niște 
bancomate, spune Erica. Și am văzut că urma să moștenești o 
grămadă de bani. 

— De unde ai știut? întreabă Stephanie. 

Își punea întrebarea asta de ceva vreme. 

— Pentru că testamentele a căror validitate trebuie stabilită 
sunt publice. l-am căutat pe părinţii tăi, am văzut că erau 
bogaţi, că muriseră într-un accident de mașină. Am căutat 
testamentele lor. Și am văzut că ţi-au lăsat un fond și că o să 
primești banii când împlinești 30 de ani. Ceea ce s-a întâmplat 
abia acum câteva luni, adaugă ea tăios. 

Stephanie se uită la ea şocată. Habar nu avusese că 
informaţiile de genul ăsta sunt publice. Credea că nu știe nimeni 
de fond în afară de avocații ei... și de soțul ei. 

— Spune-mi, Patrick știa asta când s-a căsătorit cu tine? 

Stephanie rămâne tăcută. 

— Ai și tu asigurare de viaţă? Stai, lasă-mă să ghicesc... ai 
făcut-o când erai însărcinată? 

Stephanie nu răspunde; nu are ce să răspundă. Răceala din 
inimă i se răspândește în corp și ajunge la toate extremităţile. 
Se întreabă dacă Erica știe deja că viaţa ei e asigurată pentru un 
milion de dolari. 

— Deci, înţelegi, spune Erica, după o pauză lungă, că 
indiferent ce se întâmplă, ţi-am făcut un serviciu. 

Stephanie se prăbușește, zguduită, în scaunul de nuiele de pe 
verandă. Își aduce aminte incendiul, tigaia lăsată pe plită. Tot 
nu-și amintește să fi pus vasul pe foc. Apoi se adună și-și 
reamintește în gând cu cine are de-a face. 

— Hai să nu uităm de ce faci de fapt toate astea, spune ea cu 
răceală. Ne-ai verificat situaţia financiară, ai văzut că aveam 
bani și ai încercat să ne șantajezi. 

Erica încuviințează. 

— Păi, n-am zis niciodată că sunt perfectă. 

— Cred că ar trebui să pleci. 

— Bine, spune Erica și se ridică. Dar ţine minte, doar pentru 
că am încercat să te șantajez nu înseamnă că e mai puţin 
adevărat că Patrick și-a ucis prima soţie. 

Se uită în jos spre Stephanie, aruncă o privire neatentă spre 
gemenele aflate în cărucior și adaugă: 


VP - 108 


— Ai grijă. În definitiv, dacă a făcut-o o dată, poate s-o facă 
din nou. 

— Patrick nu mi-ar face niciodată rău, răspunde Stephanie 
apăsat. Sau lui Jackie sau Emmie. 

— N-aș fi așa de sigură, spune Erica. 


VP - 109 


Capitolul 24 


Imediat ce Erica dispare din peisaj, Stephanie le duce pe 
gemene în casă și se prăbușește. Se leagănă pe canapea, cu 
fața în mâini, suspinând. După o vreme, se adună, se spală pe 
fața umflată și reîncepe să sune la bănci. Aproape că-i stă inima 
în loc când femeia de la Hudson Valley Credit Union - penultima 
de pe listă - îi spune: 

— Nu, soţul dumneavoastră n-a venit azi la cutia de valori. 

Regretă că a trebuit să piardă timpul cât au dormit gemenele 
- ar fi trebuit să doarmă și ea -, însă le înfofolește repede și le 
urcă și pe ele și căruciorul dublu în mașină. 

Când ajunge la bancă, se îndreaptă cu gemenele spre una 
dintre funcţionarele de la ghișeu. Scoate cheia cutiei de valori 
din buzunar. 

— Aș vrea să ajung la cutia mea de valori, vă rog, îi spune, 
arătând cheia. 

— Puteţi să-mi arătaţi un act de identitate? întreabă femeia. 

Stephanie scoate carnetul de conducere și-și ţine răsuflarea. 

— Pe-aici! 

O conduce pe Stephanie pe un coridor - din fericire, e destul 
de lat ca să încapă căruciorul - și descuie o ușă cu grilaj care dă 
într-o încăpere lungă și îngustă, unde sunt cutii de valori 
numerotate. Stephanie le lasă pe gemene în hol și nu-și ia ochii 
de la ele. 

— Ce număr aveţi pe cheie? întreabă funcționara, trăgând un 
fișier. 

— 224. 

Femeia răsfoiește fișierul și scoate un card, cerându-i lui 
Stephanie să semneze. Funcţionara trece cu degetele peste un 
șir de cutii și găsește caseta. Inserează cardul și îi cere cheia lui 
Stephanie, care i-o întinde. Funcţionara trage caseta din perete 
și o conduce pe Stephanie într-o încăpere goală, izolată, cu o 
masă și un scaun. Stephanie o urmează în cameră cu căruciorul. 

Funcţionara pune cu grijă caseta pe masă. 

— E o sonerie pe perete; când terminaţi, mă sunaţi și mă 
întorc. 


VP - 110 


— Mulţumesc, spune Stephanie, așteptând până când femeia 
închide ușa în urma ei. 

Gemenele dorm adânc. _ 

Se așază și se uită o clipă la casetă, plină de nerăbdare. Işi 
simte inima bătând cu putere. Ce secrete se află înăuntru? 
Trage adânc aer în piept și deschide capacul. 

Primul lucru pe care îl vede este polita de asigurare. Se uită 
pe ea, dar nu face decât să vadă ce știa deja. Patrick a primit o 
primă de 200.000 de dolari la moartea primei lui soţii. Stephanie 
pune hârtiile deoparte și ia următorul document. Certificatul de 
deces al lui Lindsey, datat 10 ianuarie 2009. Până aici, nicio 
surpriză. Stephanie înghite și ia următoarea hârtie. Este 
certificatul de căsătorie dintre Patrick Edward Kilgour și Lindsey 
Paige Windsor, datat 12 august 2008. Ceva pare în neregulă. O 
clipă, Stephanie clipește și nu reușește să adune doi cu doi. Işi 
aduce aminte că Lindsey era însărcinată în opt luni când murise 
- relatările din ziare confirmau acest fapt. Stephanie se uită din 
nou la certificatul de căsătorie și socotește. Lindsey trebuie să fi 
fost însărcinată în trei luni când se căsătoriseră, în august. De ce 
nu i-a spus Patrick? 

e 

Când Patrick ajunge acasă de la serviciu, gemenele sunt în 
țarc, iar soția lui e întinsă pe canapeaua din sufragerie, cu ochii 
închiși. 

— Stephanie? șoptește el. 

Dacă doarme, o s-o lase să se odihnească cât vrea. Dar ea 
deschide ochii și se ridică brusc în șezut. 

— Când ai ajuns acasă? îl întreabă repezit. 

— Adineauri, îi răspunde el. E totul în regulă? 

— Dormeam. N-ar trebui să adorm când sunt treze fetiţele. 

— Nu mai fi așa de dură cu tine! Stau foarte bine în ţarc... nu 
trebuie să fii cu ochii pe ele în fiecare clipă. Părinţii noștri n-au 
făcut așa ceva și totuși am supraviețuit. 

— Dar nici măcar nu te-am auzit când ai intrat. 

Stephanie își dă părul la o parte de pe faţă. 

Patrick observă că soţia lui e agitată, chiar furioasă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Stephanie îl privește cu răceală și spune: 

— Am găsit o cheie. Lipită de unul dintre sertarele din dulapul 
tău din birou. 


VP - 111 


Bagă mâna în buzunarul de la blugi și scoate cheia. 

Patrick simte cum se înroșește. 

— Ce treabă ai să cauţi prin dulapurile mele din birou? 

— Poţi să mă acuzi? întreabă Stephanie cu glas tăios. Patrick 
își dă seama că are dreptate. 

— Nu. Cred că nu. 

e 

— Ti-am găsit caseta de valori secretă, spune Stephanie. E 
furioasă pe el și vrea să audă ce explicaţie îi dă. 

— Am citit tot. 

— Bine, răspunde Patrick. Am uitat de caseta de valori. O 
aveam cu mult timp înainte să te cunosc. 

Apoi adaugă, pe ton conciliant: 

— Imi pare rău că nu ţi-am spus despre ea, dar acolo nu-i 
nimic ce să nu vreau să vezi. 

Stephanie îl privește neîncrezătoare. 

— Pe bune? Și atunci de ce-ai ascuns cheia? 

— Dacă-ţi aduci aminte, am dulapurile alea de dinainte să te 
cunosc. Cheia e acolo de ani întregi. 

— De ce nu mi-ai spus că Lindsey era însărcinată în trei luni 
când v-aţi căsătorit? îl întreabă ea abrupt. 

Patrick se uită la ea ca și cum ar fi complet surprins. 

— Ce importanţă are? 

Pune întrebarea fără urmă de vinovăţie, ca și cum nu și-ar da 
seama. Lui Stephanie nu-i vine să creadă o asemenea dovadă 
de prostie. 

— E cât se poate de important, exclamă ea. Pare că te-ai 
căsătorit cu ea pentru că a trebuit, nu pentru că ai vrut. Așa a 
fost? 

— Haide, Stephanie, e caraghios. Cum poţi să spui așa ceva? 
Oamenii nu se mai căsătoresc din cauza unei sarcini 
neplanificate. 

Pare să creadă ce spune. Stephanie e uluită. 

— Ba sigur că da! 

— Ba nu! Pentru numele lui Dumnezeu! Ne iubeam, ea a 
rămas însărcinată și am așteptat până în august să ne 
căsătorim, în principal pentru că n-am avut timp până atunci. Nu 
ne era rușine. 

Apoi adaugă, în mod vădit iritat: 


VP - 112 


— Dumnezeule, nu-mi vine să cred că ești așa de modă 
veche. 

Stephanie ridică din sprâncene. 

— Nu sunt de modă veche. 

— Cu siguranţă că așa pare. 

Stephanie se înfurie dintr-odată. Sigur că Patrick nu e vinovat 
de moartea soţiei lui. Dar... cineva în situaţia lor nu ar fi fost 
îngrijorat de aparente? 

— Lumea o să creadă că te-ai căsătorit cu Lindsey din cauza 
sarcinii, pentru că aveai sentimentul că așa trebuie să faci, nu 
pentru că o iubeai. 

— Nu-i adevărat, spune Patrick încăpățânat. 

— N-are importanță dacă e adevărat, ripostează Stephanie, 
pe ton tot mai ridicat. Pentru numele lui Dumnezeu, poţi să te 
gândești doar cum pare asta? Erica știe? 

— Nu, nu cred. N-am făcut reclamă. Când ne-am mutat în 
Creemore, la începutul lui septembrie, eram deja căsătoriți. Nu 
ne-a întrebat nimeni când a fost nunta. 

Acum pare și el furios. 

— Și dacă Erica găsește certificatul de căsătorie? 

— Fir-ar al naibii, Stephanie, femeia asta nu spune decât 
minciuni! 

— Nu-s toate minciuni, nu-i așa? ripostează ea, înainte să se 
poată controla. Te-ai culcat cu ea, ai lăsat-o însărcinată. 

Patrick inspiră de câteva ori înainte să răspundă, cu nările 
fremătând. 

— Da, m-am culcat cu ea. Dar nu sunt un ucigaș, spune el, 
coborând glasul și uitându-se la ea aproape cu răceală. Poate că 
ar trebui să te întreb ce crezi tu. 

Stephanie coboară privirea și evită întrebarea. Trebuie să-i 
spună. 

— Erica a fost aici astăzi. 


VP - 113 


Capitolul 25 


Erica stă pe canapea, ciugulind din cutiile cu mâncare 
thailandeză comandată, aflate pe măsuţa de cafea și gândindu- 
se la discuţia avută mai devreme cu Stephanie. Erica e iritată. 
Stephanie nu o să plătească. Patrick ar fi plătit, dar ea, nu. Or, 
ea e cea cu banii. Dumnezeule, Erica urăște oamenii 
încăpăţânaţi, care nu-și cunosc interesul. 

Își aduce aminte că Stephanie i-a spus că Patrick i-a văzut 
geanta în apartamentul ei. Se apleacă și trage pe canapea 
geanta neagră. O să scape de ea. O s-o arunce în râu. 

Povestea asta o să dureze puţin mai mult decât se așteptase 
și o să necesite un pic de gândire creativă. Intre timp, Niall are 
potenţial, iar ea are postul cu jumătate de normă de la spital ca 
să se întreţină. Îi place să lucreze în spitale, pentru că în spitale 
sunt doctori. Și doctorii au bani. Și, după experienţa ei, au 
egouri mari, lucrează peste program și sunt predispuși la 
aventuri. Uneori au chiar și probleme cu drogurile. 

Lumea e plină de oportunități dacă ţii ochii deschiși, își spune 
Erica. 

x 

Patrick este în mod evident șocat când aude că Stephanie s-a 
văzut cu Erica. Pentru o clipă, rămâne complet nemișcat. 

— Poftim? 

— Era aici, mă aștepta când m-am întors din parc, spune 
Stephanie. 

Nu-i zice și că Erica era în casă. Că probabil iar a lăsat din 
greșeală ușa descuiată. 

— Am stat de vorbă pe verandă. 

— Şi-mi spui abia acum? izbucnește el. De ce n-ai sunat la 
poliție? 

— Tu n-ai vrut să mergem la poliție, ţii minte? ripostează ea 
aprins. Ai vrut să așteptăm și să vedem dacă nu pleacă pur și 
simplu. 

Patrick își trece agitat mâna prin păr. 

— Ce-a vrut? 


VP - 114 


— Bani, bineînţeles. l-am explicat clar că nu-i dăm niciun ban. 
Și voia să discute cu mine. 

Patrick întoarce o privire îngrijorată spre ea. 

— lisuse, Stephanie! N-ar fi trebuit să faci așa ceva. E 
periculoasă. Prefăcută. Ce ţi-a spus? 

— A zis că eraţi îndrăgostiți. Că n-aţi fost împreună doar de 
câteva ori, ci mult timp. 

De pe canapea, ridică privirea spre Patrick, care stă în 
picioare în faţa ei, atentă să-i vadă reacţia la ce urmează să 
spună. 

— A zis că te duceai în pauza de prânz la ea acasă și făceați 
dragoste și după aia mâncai în patul ei pachetul pregătit de 
soția ta. 

După panica pe care i-o citește în ochi, știe că a atins un 
punct sensibil. Nu se așteptase. 

— E adevărat? îl întreabă gâfâind. 

Patrick clatină din cap. S-a albit la faţă și, când răspunde, 
glasul îi este încordat. 

— S-a întâmplat o dată, jur. În afară de asta, m-am mai culcat 
o singură dată cu ea și a fost înainte de asta și eram beţi. Am 
terminat după aceea, spune și apoi adaugă disperat: N-a fost 
nimic, Stephanie. Mi-am dat seama ce prost sunt. N-a însemnat 
nimic pentru mine, absolut nimic. 

Stephanie îi aruncă o privire rece, mai puţin sigură acum. 

— Erica n-o să ajungă nicăieri cu povestea asta, îţi promit! 

Stephanie se uită la el, complet extenuată. Cum poate să nu- 
și dea seama cu ce au de-a face? Cum poate să-i promită așa 
ceva? Cum poate măcar să pronunțe cuvintele? Poate din cauză 
că știe că e nevinovat. Dar nici chiar asta nu e o garanţie. Tot 
timpul sunt condamnați pentru crimă oameni nevinovaţi. Simte 
că-i cade faţa. 

— Cum poţi să promiţi că o să fie totul bine? Cum poţi să 
promiţi ceva? îl întreabă pe un ton plângăreț. 

— Ce-ţi veni, Stephanie? Nu mă crezi? 

— Sigur că te cred, dar... 

— Dar ce? 

— Dacă Erica se duce la poliţie... s-ar putea s-o creadă. 

e 

Patrick se preface că doarme, dar e cât se poate de treaz, 

doar ţine ochii închiși. Stephanie le-a adormit în cele din urmă 


VP - 115 


pe gemene și a venit de câteva minute în pat. Stă cu spatele la 
ea, dar își dă seama, după respiraţie, că Stephanie a adormit 
imediat. A așteptat, sperând că în seara asta Stephanie o să 
adoarmă repede. 

Se dă jos din pat fără să facă niciun zgomot, cu grijă să nu o 
trezească. Își trage pe el blugii și un tricou și se strecoară în 
tăcere din cameră. Dacă a adormit, Stephanie nu o să se 
clintească până când nu încep să plângă gemenele, pe la 6:00. 
Până atunci, o să se întoarcă și el. Cu puţin noroc, Stephanie nici 
nu o să bage de seamă că a fost plecat. Și, dacă totuși își dă 
seama, o să-i spună că nu a putut să doarmă și a ieșit să se 
plimbe cu mașina ca să-și limpezească gândurile. 

Își ia portofelul și cheile și iese în tăcere din casă, încuind cu 
grijă ușa în urma lui. Se urcă în mașină, dă cu spatele pe alee și 
nu aprinde farurile până nu ajunge în capătul străzii. O ia pe 
autostrada spre Newburgh. 

e 

Pe Erica o trezește țârâitul strident al soneriei. Ridică puțin 
capul și se uită la ceasul cu radio - e ora 2:54. Soneria se aude 
din nou, insistent. 

Dă pătura la o parte și se duce la ușă cu picioarele goale. 
Vorbește la interfon: 

— Cine e? 

— Eu sunt. Vreau să vorbim. 

Recunoaște vocea lui Patrick. Inima începe să-i bată mai 
repede. 

— Bine. Intră! : 

Se întreabă în trecere dacă ar trebui să-i fie frică de el. li e, 
puțin, dar crede că în sfârșit e dispus să discute afaceri. S-ar 
putea să fie bine pentru amândoi - poate că începe și el să 
înțeleagă. g 

Tocmai își trage pe ea halatul când îl aude bătând în ușă. Işi 
leagă cordonul, apoi deschide ușa. 

Patrick o privește o clipă înainte să treacă pe lângă ea și să 
intre în apartament. Erica închide ușa, încercând să-și dea 
seama în ce dispoziţie e el. Patrick se întoarce către ea. 

— Ce te-aduce aici în toiul nopţii? îl întreabă. 

— Trebuie să stai dracului departe de nevastă-mea! spune el 
cu glas ameninţător. 


VP - 116 


Nu e chiar ce spera ea. Spera că Patrick o să-și dea seama că 
moartea actualei lui neveste este în interesul amândurora. 
Indiferent dacă asta ar alege el sau nu. În schimb, el o 
protejează. 

— De ce-aș face asta? întreabă ea, pe un ton la fel de ostil. 
Merită să știe adevărul... să știe de ce ești capabil. 

— Lasă tâmpeniile! tună el. 

Apoi vine mai aproape de ea și coboară tonul, spunând cu 
răutate: 

— M-am săturat de toată povestea asta... și m-am săturat și 
de tine. 

Erica nu dă înapoi; își apropie fața și mai mult de a lui. 

— Să nu încerci să-mi spui mie că n-aveai de gând nimic cu ea 
înainte să apar eu. Te-ai căsătorit cu o femeie despre care știai 
că o să moștenească o avere. Și acum a moștenit-o. Și hai să nu 
uităm de asigurarea de viaţă. 

li zâmbește cu răceală. 

— Dacă n-aș fi apărut, cum s-ar fi terminat povestea asta? 

Erica vede furia din ochii lui. 

— Am atins un punct sensibil, nu? Ti-am distrus planurile? 

— Javră nenorocită și mincinoasă, spune el clocotind de furie. 
Ești așa de scufundată în fanteziile tale, că ai ajuns să le și crezi! 

— În caz că n-ai observat, te-am prins la înghesuială, îi 
răspunde ea. Dacă zgârcita de nevastă-ta moare acum, înainte 
să mă duc la poliţie în Colorado, n-o să bănuiască nimeni nimic 
dacă faci lucrurile cum trebuie. O să scapi de ea și poţi să 
împarți banii cu mine... are o grămadă. 

Patrick se uită urât la ea, incapabil să mai articuleze ceva de 
furie. Erica urmează calm: 

— Alternativă e să fii anchetat pentru uciderea primei tale 
soţii. După ce se întâmplă asta, indiferent de rezultat, n-o să mai 
poți niciodată să scapi de Stephanie, nu-i așa? N-ai mai îndrăzni. 

Așteaptă o clipă și adaugă cu cruzime: 

— Și poate că divorțează de tine și-și ia și banii cu ea. 

— Javră egoistă, amorală și lacomă, mărâie Patrick. 

Părerea lui nu o deranjează absolut deloc. 

— Deci ce o să faci? întreabă Erica. 

Patrick se uită la ea, cu faţa aproape de a ei. Erica vede cum îi 
pulsează de încordare o venă pe tâmplă. Așteaptă să-i 
răspundă. 


VP - 117 


— Pleci de la premisa că sunt ucigaș, spune el, în disperare de 
cauză. 
— Nu ești? 


VP - 118 


Capitolul 26 


Joi dimineață, Hanna se hotărăște să o invite pe Stephanie să 
vină cu gemenele să se joace cu Teddy. E tot mai îngrijorată 
pentru vecina ei. Stephanie e în mod vădit extenuată, iar Hanna 
își dă seama că îi e tot mai greu să facă față. Cui nu i-ar fi, cu 
gemene cu colici și fără o mamă care să dea o mână de ajutor? 
Hanna îi e mai recunoscătoare decât și-ar fi imaginat vreodată 
mamei ei, care stă aproape, iar Teddy e un copil cuminte. 

Se îngrijorase zilele trecute, când găsise ușa lui Stephanie 
larg deschisă și o văzuse în asemenea hal. Cartierul lor e drăguţ, 
dar asta nu înseamnă că nu o să fii jefuit dacă lași ușa deschisă. 
Cu avântul pe care l-au luat cumpărăturile online, avusese loc 
un val de furturi de colete lăsate pe treptele caselor și probabil 
că erau prin zonă mulți care profitau. 

Pe Hanna o mai sâcâia ceva. Cu câteva zile înainte, o văzuse 
pe Stephanie discutând pe verandă cu femeia care venise să 
vadă casa de vânzare de pe strada lor. Hanna își amintea 
discuţia amicală cu ea, când venise prima dată să prospecteze 
cartierul. Însă de unde stătea Hanna - privind pe fereastra 
sufrageriei, în timp ce-l plimba pe Teddy să eructeze -, nu părea 
că și Stephanie ar fi avut o conversaţie amicală cu ea. 

Hanna nu-i băgăcioasă; nu-i place să se amestece în viaţa 
nimănui. Și a descoperit că Stephanie e o persoană discretă, 
care nu se grăbește să dezvăluie informaţii personale, așa că nu 
e sigură că ar trebui să aducă vorba despre asta. Insă dacă 
femeia aia se gândește să cumpere casa... 

Ridică receptorul și, în scurt timp, cele două femei și cei trei 
copii sunt instalaţi confortabil în sufrageria ei. Hanna bagă de 
seamă că Stephanie arată mai rău decât ultima dată când a 
văzut-o. 

— Nu mă înţelege greșit, dar arăţi groaznic, îi spune 
compătimitor. 

— Și mă simt și mai mizerabil decât arăt, recunoaște 
Stephanie. 

Hanna îi oferă o cană de cafea și o întreabă: 


VP - 119 


— Cine era femeia cu care stăteai de vorbă pe verandă zilele 
trecute? 

Stephanie își ferește privirea, luând cana de cafea. Soarbe din 
ea și spune: 

— O colegă de școală de-ale lui Patrick. 

— Ah! 

Hanna cântărește informaţia, după care adaugă: 

— Mai e interesată să cumpere casa? 

— Ce casă? 

— Cea care e de vânzare lângă tine. Am vorbit cu ea la 
începutul săptămânii și tocmai fusese s-o vadă. 

— A, nu, nu cred, răspunde Stephanie și schimbă subiectul. 

E ceva care nu se leagă aici, își spune Hanna. 

e 

Nancy încearcă să afle tot ce poate despre E. Voss. Făcuse 
toate lucrurile uzuale - căutase pe Google și pe Facebook -, dar 
nu găsise nimic util. Urmărea și aplicația Tesla. Il văzuse pe 
soțul ei mergând cu mașina spre Newburgh când ar fi trebuit să 
lucreze duminică după-masă, dar ea fusese blocată la o 
petrecere pentru ziua de naștere a unuia dintre micii prieteni ai 
lui Henry. Luase obiceiul să-l urmărească pe soţul ei de câte ori 
putea - în definitiv, Niall se putea întâlni cu femeia asta oriunde 
-, dar cu o oarecare întârziere. Când vedea unde se duce și 
parchează, se ducea și ea, uneori cu Henry în mașină. Până 
acum, fuseseră doar șantiere reale. 

Însă joi după-amiază vede punctulețul albastru în mișcare, 
îndreptându-se către Newburgh. O cuprinde furia. Faţă de el, dar 
și faţă de ea, că nu-l înfruntă. Acasă amândoi se poartă în 
continuare ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. El se preface că 
nu are o aventură, iar ea se preface că nu știe de ea. Ar putea 
câștiga amândoi Oscarul. 

Nancy stabilește cu mama ei să se ducă să-l ia pe Henry de la 
grădiniță și să-l ţină până se întoarce ea. Apoi pornește pe 
autostradă, fierbând de furie. Când ajunge la destinaţie, 
parchează din nou pe cealaltă parte a străzii și zărește Tesla 
soțului ei în parcare. Îi vine să dea cu barosul în ea. Dar rămâne 
în mașină și așteaptă, cu ochii pe ușa din față a clădirii. In cele 
din urmă, Niall iese singur, îl așteaptă să urce în mașină și să 
plece. Trage adânc aer în piept și se dă jos, intră în clădire și 


VP - 120 


apasă pe soneria de la apartamentul 107. Vrea să o vadă cu 
ochii ei pe spărgătoarea asta de căsnicii. 

Când aude vocea unei femei la interfon, se trezește dintr- 
odată că nu știe ce să spună. Dacă refuză să o lase să intre? 
Chiar atunci, iese din holul blocului un bărbat, iar Nancy se 
strecoară pe lângă el și intră, fără să mai vorbească la interfon. 

Merge pe hol până găsește apartamentul 107. Rămâne o clipă 
agitată în fața ușii. Oare femeia cu care se culcă soţul ei o să 
răspundă la ușă sau o să se uite pe vizor și o să-și dea seama 
cine a venit - soţia furioasă? Işi adună puterile și bate. 

Ușa se deschide. 

— Da? 

Nancy o fixează cu privirea. Nu-i așa de tânără cum se 
aștepta, dar cu siguranţă e frumoasă. Blondă, în timp ce Nancy 
e brunetă. Și Anne O'Dowd era tot blondă. Nancy e surprinsă de 
predilecția bruscă a soțului ei pentru blonde. In timp ce se uită 
la femeia suplă și bine făcută, îmbrăcată în colanţi negri și un 
tricou strâmt, simte, în egală măsură, gelozie, nesiguranţă și 
furie. 

— Ce dorești? întreabă femeia. 

— Vreau să vorbesc cu tine, spune Nancy hotărât. Pot să 
intru? 

Cealaltă femeie îi aruncă o privire năucită. 

— Cine ești? 

Nancy se uită în spatele femeii, spre apartamentul aproape 
nemobilat și forțează intrarea. 

— Scuză-mă... cine ești? 

Nancy vede o măsuţă plină cu plicuri. Vede numele Erica Voss 
pe unul dintre ele și ridică privirea. 

— Voiam să te cunosc, Erica. Te culci cu soţul meu - tocmai l- 
am văzut plecând - și o să încetezi să mai faci asta. 

— A, spune Erica și zâmbește. Tu ești nevasta neglijată... mă 
gândeam eu. L-ai urmărit, nu-i așa? Ce jalnic! Și crezi că poţi să 
vii aici și să-mi spui mie ce să fac? Ce... plină de încredere ești! 

Nancy își dă seama că Ericăi i se pare că încrederea ei în sine 
nu ar fi justificată. 

— Consideră că e vorba de o vizită de curtoazie, spune Nancy 
pe un ton dur. O să-i spun soţului meu că știu totul despre tine 
și o să rupă imediat relaţia. 


VP - 121 


— Ce te face să fii așa de sigură? întreabă Erica, încrucișându- 
și braţele sub sânii perfecţi. 

Dintr-odată, Nancy nu mai e așa de sigură. Femeia asta nu e 
ca Anne O'Dowd. Nu e o gâsculiță. 

— Stai la distanţă de el! o avertizează. 

— Sau ce? Ce-o să-mi faci? întreabă Erica uitându-se la ea și 
arcuind o sprânceană. E băiat mare și poate să hotărască 
singur. 

Nancy îi aruncă o privire dispreţuitoare și se întoarce cu 
spatele, îndreptându-se către ușă. 

— O să vezi că am dreptate. 

— Să conduci cu grijă, strigă Erica în urma ei. 

e 

Niall rămâne până târziu la birou, ca să recupereze orele 
libere de după-masă, când a fost la Erica. Știe că soţia lui nu o 
să se bucure, dar nici nu se plânge prea mult când el rămâne să 
lucreze seara. Ştie că muncește din greu și e mândră de 
succesul lui. Au un stil de viaţă bun. Asta e preţul: orele lucrate 
peste program. 

Când ajunge acasă, parchează pe alee și intră în casă. Nancy 
nu-l întâmpină la ușă ca de obicei. Poate că e în bucătărie, își 
zice el. Probabil că i-a ţinut mâncarea caldă; totdeauna face așa. 
Işi dă seama că e lihnit. Insă casa e neobișnuit de tăcută. Când 
trece prin camere mergând către bucătărie, strigă: 

— Nancy, am ajuns! 

Se oprește brusc când o vede stând în liniște pe canapeaua 
din sufragerie. 

— Bună, spune el. 

Insă ea îl privește într-un fel care-i face stomacul să se 
strângă. Are o expresie îndârjită - plină de reproșuri, furioasă, 
rănită -, iar el își dă seama că știe. A aflat despre Erica, sigur 
așa e. Dintr-odată, e/ e furios. L-a urmărit? Chiar nu poate avea 
niciun pic de libertate? Insă sentimentele acestea dispar într-o 
clipă, o izbucnire trecătoare de copilandru, apoi îl lovește 
realitatea. A fost un tâmpit. O s-o piardă... Simte că îi cade faţa. 
Încă nu a vorbit niciunul dintre ei. În cele din urmă, o întreabă 
încet: 

— Unde-i Henry? 

Nu vrea să audă și băiatul ce urmează. 

— E la mama, îi răspunde Nancy. Rămâne acolo în seara asta. 


VP - 122 


O să-i ceară să plece. Niall simte că-l cuprinde amețeala, 
nevenindu-i să creadă. Cum a putut să fie așa de prost? li 
promisese. Și își încălcase promisiunea. Nu o să-i mai acorde oa 
doua șansă. A făcut-o deja, iar el a dat-o în bară. 

— Nancy... începe el, cu glas șovăitor. 

Nancy așteaptă să-i spună el, dar el nu poate. 

— Cum ai putut? șuieră ea. Cum ai putut, după tot ce s-a 
întâmplat data trecută? 

Niall intră încet în cameră, de parcă s-ar apropia de propria 
înmormântare și se lasă greoi în fotoliul aflat în faţa ei. 

— Nu știu, îi răspunde. Îmi pare foarte rău. Nancy, te iubesc. 
Doar pe tine te iubesc. Nu te-am iubit decât pe tine. 

Se uită la ea, amărât și rugător. 

— Asta ai zis și data trecută, îi spune ea furioasă. 

— Știu. Dar e adevărat. 

— Am fost la ea azi. 

Lui Niall i se face rău. Nu a vrut niciodată să se întâmple așa 
ceva. Pentru el a fost ceva nesemnificativ, doar un pic de 
distracție. Nu avusese de gând să-i facă rău. Nu vrea să piardă 
totul. 

— E foarte atrăgătoare, spune Nancy pornită. 

O, Doamne, nu din nou! 

— Nancy, te rog. Știi cât de atrăgătoare ești tu. Adică uită-te 
la tine! Nu despre asta e vorba. 

— A, nu? întreabă Nancy, după care așteaptă puţin și reia: Și 
atunci de ce o faci? De ce te culci cu alte femei? De ce nu-ţi sunt 
eu de-ajuns? 

Niall aproape că-și dorește să o vadă ţipând și aruncând 
lucruri, dar Nancy e atât de furioasă și așa de rece, încât e sigur 
că s-a hotărât deja să-l dea afară. Nu poate să explice. A 
încercat, la terapia de cuplu, dar nu a reușit. 

Vrea să-i explice acum, însă nu-și găsește cuvintele. 

— Mi-a ajuns, Niall. Cred că trebuie să pleci. 

— Nu! 

Se aude ca un protest gâtuit. 

— Nu, Nancy, te rog. Te rog, mai dă-mi o șansă! 

— Poţi să te muţi în apartamentul ăla mic și ieftin din 
Newburgh, cu ea. Sunt sigură că o să fiţi amândoi foarte fericiţi. 
Sau nu. Nu-mi pasă. 


VP - 123 


Niall sare din fotoliu și se lasă în genunchi în faţa ei, clătinând 
din cap. 

— N-o vreau. Nu înseamnă nimic. Vreau să fiu aici, cu tine. Te 
iubesc, Nancy. Vreau să fiu aici, cu tine și cu Henry. Te rog, nu- 
mi cere să plec. N-o să mă mai văd niciodată cu ea. Jur! 

Apoi Nancy începe să plângă și plânge și el. După aceea, 
rămân multă vreme tăcuţi. Se lasă întunericul. 

În cele din urmă, Nancy spune: 

— Vreau s-o suni acum și să-i spui că n-o să vă mai vedeţi 
niciodată. 

— Sigur, bineînţeles, răspunde el nerăbdător. 

Își scoate telefonul din buzunar și o sună pe Erica. Inima îi 
bate nebunește. Ține telefonul la ureche. 

— Alo? răspunde Erica. 

— Erica. Sunt Niall. Îmi pare rău, dar n-o să ne mai vedem. 

— Ți-e frică de nevastă-ta, nu? întreabă ea, pe ton caustic. 

— O iubesc. 

— Sigur că da. 

Niall întrerupe convorbirea. Își dă seama că soţia lui a auzit 
tot. Se uită șovăitor la ea. 

— Și acum? o întreabă. 

— O să mă gândesc, răspunde Nancy. 

Se ridică și adaugă: 

— Poţi să dormi în camera de oaspeţi deocamdată... până mă 
hotărăsc ce o să fac. 

lese din cameră, lăsându-l pe Niall cu capul sprijinit în mâini. 

e 

Ericăi îi vine să arunce cu telefonul de perete. Se oprește în 
ultimul moment. Tocmai a fost umilită. 

Nu se așteptase la asta, până în momentul în care a apărut 
nevasta lui Niall la ușa ei, azi după-amiază. Bineînţeles că știa 
că Niall nu voia să-și distrugă familia. Nu se așteptase însă să 
afle nevasta lui, cel puţin nu așa de repede. Cum de s-a lăsat 
prins? Cum de a permis să fie urmărit? Cât de tâmpit poate fi un 
bărbat? Oare idiotul voia să fie prins? _ 

Acum nu mai poate scoate bani de la el ca să tacă. In ultima 
vreme, nimic nu merge cum se așteaptă ea. Işi spune că trebuie 
să aibă răbdare. Lucrurile astea durează. Insă răbdarea nu a fost 
niciodată punctul ei forte. 


VP - 124 


Capitolul 27 


Patrick tot reia în gând ultima lui discuţie cu Erica - discuţia 
care a avut loc noaptea tărziu, în apartamentul ei. În ultima 
vreme, uneori îi tremură mâinile. A observat și Stephanie. Il tot 
întreabă dacă se simte bine, dacă îi ascunde ceva, dacă mai are 
vești de la Erica. Dar el nu mai are și nici ea. Nu e așa de prost 
să-și închipuie că Erica a renunţat pur și simplu și a plecat - nu 
mai crede asta. 

Și Stephanie e o epavă. Are chipul tras și se târăște prin casă 
de parcă fiecare clipă e un efort. A văzut-o tresărind la orice 
zgomot neașteptat, chiar și ceva nevinovat, cum ar fi 
corespondenţa care cade prin fanta ușii. l-a spus ce i-a povestit 
Hanna - că Erica vizitase casa de vânzare de pe strada lor. 
Chestia asta a secătuit-o. l-a secătuit pe amândoi, iar el nu 
înțelege ce intenții are Erica, dar amândoi știu că nu o poate 
interesa cu adevărat casa... sau s-ar putea să o intereseze? 

Sunt amândoi pe cale să-și cam piardă minţile. Patrick își dă 
seama că nu prea au mai ieșit din oraș de când s-au născut 
gemenele. Înainte să rămână Stephanie însărcinată, mergeau 
pe munte în weekend și plecau frecvent cu bicicletele. După 
aceea, când Stephanie era gravidă, discutaseră să pună 
scăunele pentru copii pe biciclete și să meargă prin Catskills, ca 
și cum nașterea copiilor nu ar fi fost decât un obstacol minor. 
Habar nu avuseseră cât de profund urma să li se schimbe 
viețile. Ideea de a merge cu gemenele în scăunele pentru copii 
era nerealistă. Nu-și dăduseră seama cum o să fie să aibă 
gemene și nu se așteptaseră la colici, care-i dărâmaseră pe 
amândoi. Acum nu-și doreau decât să apuce să doarmă. 

— Stephanie, spune Patrick la micul dejun sâmbătă 
dimineaţă. Ce-ar fi să ne facem bagajele pentru un picnic și să 
ieșim din oraș, așa cum făceam înainte? O să fie o zi superbă. 
Putem măcar să luăm aer curat și să mai schimbăm peisajul. 

Stephanie înclină capul spre el, gândindu-se. Patrick își dă 
seama că în ea se dă o luptă: sună minunat, dar probabil că se 
gândește la toată munca necesară - să organizeze picnicul, să 


VP - 125 


facă de mâncare - și la somnul de după-amiază pierdut, pentru 
că gemenele o să doarmă în mașină pe drumul spre casă. 

— Fac eu tot ce e de făcut, o ademenește el. Mă duc la 
băcănie și iau totul gata preparat. 

Îi zâmbește lui Stephanie. 

— Salată de cartofi. Sanaviciurile alea italienești care-ţi plac 
ție. Sucul acidulat de lămâie și niște fursecuri. Mergem cu 
mașina până în locul ăla de pe munte unde mergeam pe 
vremuri... unde ne sărutam. 

Îi zâmbește și primește în schimb un zâmbet scurt și ostenit. 

— Putem să ne destindem un pic. Și tu poţi să dormi în 
mașină la întoarcere. 

Stephanie se luminează puţin la față și seamănă cu ea mai 
mult decât în orice moment de după ce se strecurase Erica în 
viaţa lor, își spune el. g 

— Sună tentant, recunoaşte ea. In regulă. Pregătesc bagajul 
pentru gemene cât te duci tu la băcănie. 

— Minunat! 

O sărută pe buze și-și ia cheile de la mașină, fredonând în 
timp ce iese din casă. 

e 

Stephanie se sprijină de spătarul scaunului din dreapta, 
ademenită de senzația de tihnă, în timp ce se îndepărtează de 
râu și încep să urce pe drumul spre Catskills. Cu pădurea tot mai 
deasă în jur, simte cum o cuprinde o liniște familiară. Soarele e 
superb. Gemenele gânguresc fericite pe bancheta din spate, iar 
Patrick, care conduce lângă ea, o privește și zâmbește. Întinde 
mâna dreaptă și o pune peste mâna ei. intr-o izbucnire 
neașteptată de bucurie, Stephanie își aduce aminte cât de 
fericiţi sunt... până când năvălesc amintirile despre lucrurile cu 
care au de-a face. Lumină și întuneric. Poţi avea una fără 
cealaltă? Uitându-se la profilul lui Patrick, în lumina care inundă 
mașina și cu gânguritul gemenelor în spate, știe ce e fericirea. 
Cu un fior de spaimă, știe și că peste vieţile lor a fost aruncată o 
umbră întunecată, își întoarce privirea de la Patrick și se uită pe 
fereastră. Privește peisajele trecând pe lângă ei, uitându-se cu 
atenţie în pădure și gândindu-se la basmele pe care abia 
așteaptă să li le citească gemenelor, cele pe care le iubea așa 
de tare în copilărie - Scufita Roșie, Hänsel și Gretel, Albă-ca- 
Zăpada și cei șapte pitici. 


VP - 126 


— Aproape am ajuns, spune Patrick, ieșind de pe autostradă 
și intrând pe un drum desfundat, care duce spre locul izolat pe 
care-l descoperiseră acum câţiva ani și pe care-l considerau al 
lor. 

Nu mai fuseseră acolo de când se născuseră gemenele, se 
gândește Stephanie. Patrick trage pe dreapta și oprește 
motorul. Sunt singuri aici; e așa de liniște, că se aude ticăitul 
motorului care se răcește. Coboară din mașină. Patrick se 
apropie de ea și rămân alături privind în jos. De aici, priveliștea 
e magnifică. Apoi Stephanie se întoarce și începe să întindă 
păturile pe iarbă, în timp ce Patrick scoate din mașină scaunele 
fetițelor. 

Curând, ţine fiecare câte o fetiță în braţe și savurează 
mâncarea, trăgând în piept aerul curat. Aici, problemele lor par 
îndepărtate, își zice Stephanie în timp ce mușcă din sandvici și îi 
zâmbește lui Jackie, care se întinde să o prindă de păr. Sunt 
departe de toate. Măcar dacă ar putea rămâne aici, unde nu-i 
poate găsi Erica! - fantazează ea. 

— Vrei să mergem să ne plimbăm prin pădure? întreabă 
Patrick după ce termină de mâncat. Am luat și hamurile pentru 
copii cu noi. 

Stephanie, somnoroasă după masă, se gândește și apoi 
clatină din cap. 

— Prefer să rămân aici. 

— Cum vrei tu, acceptă Patrick. Asta-i ziua ta. 

Se apleacă și o sărută pe gură, iar ea îi răspunde, înfometată, 
așa cum făcea înainte. 

a 

După câteva ore de leneveală și de fericire, își strâng lucrurile 
și încep să-și facă planuri să se întoarcă acasă. Stephanie 
observă că dispoziţia lui Patrick s-a înnegurat. Pare că e retras, 
încordat. Probabil că se gândește la ce îi așteaptă. Mica evadare 
s-a încheiat. În timp ce încarcă mașina, Stephanie își închipuie 
că sunt amândoi preocupaţi de același lucru. Când o să mai 
primească vești de la Erica? Ce o să se întâmple mai departe? ÎI 
cântărește din ochi în timp ce asigură fetiţele pe bancheta din 
spate. 

— Pari foarte obosit, îi spune. Poate că ar trebui să conduc eu. 

Patrick clatină din cap. 

— Nu, sunt bine. Conduc eu. 


VP - 127 


— Tu ai condus la urcare. Conduc eu spre casă. 

Patrick o privește peste acoperișul mașinii. 

— Nu, serios, sunt în regulă. Ar trebui să tragi un pui de somn 
pe drum. 

Insă Stephanie nu acceptă un refuz. Ocolește botul mașinii și 
vine pe partea șoferului. _ 

— Conduc eu. Uite, tremuri tot. Iţi vine sau nu să crezi, ești 
într-o formă mai proastă decât mine. 


VP - 128 


Capitolul 28 


A trecut o săptămână de când a venit Patrick acasă la ea, în 
toiul nopţii. Erica își dă seama că devine tot mai nerăbdătoare. 
Nu se întâmplă nimic. Mai precis... nu i s-a întâmplat nimic lui 
Stephanie, iar ei nu-i place să piardă vremea. Intră într-o librărie 
particulară din centrul Aylesfordului. E un loc fermecător, însă 
Erica nu a venit aici ca să se lase fermecată. Știe ce vrea. 
Ochește rafturile pentru copii și se duce spre ele. 

A venit momentul să cumpere un cadou pentru gemene. Și-a 
petrecut așa de mult timp gândindu-se la ele, că acum are 
senzația că aproape că face parte din mica lor familie. 
Cercetează rafturile, căutând ceva anume, ceva de care își 
aduce aminte din copilărie. S-ar putea să fie chiar povestea ei 
preferată. O clipă, e îngrijorată că nu o să găsească - și că o să 
trebuiască să comande online de pe undeva, dar chiar vrea să 
le-o dea gemenelor azi. Patrick are nevoie de un brânci. 

A, aici era. Recunoaște cărticica și o ia din raft. Găsește un 
scaun, se așază și o citește până la capăt. E exact cum și-o 
amintea și, fără să vrea, este fermecată de ea și se trezește 
zâmbind în timp ce citește, bucurându-se de cuvintele familiare, 
de ilustraţii, de morala poveștii. E perfectă. 

e 

Patrick îl vede primul - pachetul micuț, ambalat în hârtie 
pentru cadouri, cu o fundă, aşezat lângă uşa lor din față. 

Se întorc de la o plimbare de seară cu gemenele prin cartier. 
O simte pe Stephanie venind din spate. Vede și ea pachetul, 
învelit în hârtie galben-deschis cu mielușei și scoate un strigăt 
de încântare. 

— Un cadoul! 

Lui Stephanie i-au plăcut dintotdeauna cadourile - să le 
aleagă, să le împacheteze și să le primească. Patrick își dă 
seama tresărind că nu i-a mai făcut niciun cadou în ultima 
vreme, nici măcar flori nu i-a mai adus. Trebuie să se revanșeze. 
O să-i ia curând ceva. 

Stephanie urcă treptele verandei și vine lângă el, aplecându- 
se să ridice pachetul, în timp ce Patrick descuie ușa. 


VP - 129 


— Hai să ducem copiii î 
spune ea. 

Intră și așază fetele în sufragerie. 

— Are un bileţel, observă Stephanie. Pentru Jackie și Emma. 
Mă întreb de la cine o fi, adaugă ea, așezându-se pe canapea și 
despăturind biletul. 

Poate că e de la cineva de la serviciu, care-i trimite cu 
întârziere un cadou. 

Patrick e pe punctul să se așeze și el, când Stephanie azvârle 
cadoul de parcă ar fi curentat-o. Încă mai ţine biletul în mână, 
uitându-se dezgustată la el. Patrick are o presimţire cumplită. 

— Ce-i? 

Stephanie îi întinde biletul... el vede cum soţiei lui îi tremură 
mâna. 

— E de la Erica. 

Îi pronunţă numele cu repulsie. 

Patrick îi ia biletul din mână și îl privește îngrijorat. Pe el scrie 
„Un mic dar pentru voi și gemene. Erica”. 

Îl năpădește o senzaţie de groază. Se uită la pachetul pe care 
l-a aruncat Stephanie pe podea. E mic și plat, ca o carte. 

— Nu-l deschide! spune Stephanie. 

Patrick ezită. Nici el nu vrea să-l deschidă. Erica e nebună și 
încearcă să se joace cu ei. Dar, în același timp, trebuie să știe ce 
e. Se duce până la pachet, se apleacă și-l ridică, în timp ce 
Stephanie se face mică pe canapea. li aruncă o privire, cerându- 
i parcă permisiunea. Stephanie nu spune nimic, așa că Patrick 
rupe hârtia. Răsuflă ușurat. Se întoarce spre Stephanie și spune: 

— E doar o carte. O carte cu poze. 

Se întoarce și se așază pe canapea lângă ea, citind cu voce 
tare titlul. 

— Găinușa roșie. 

Stephanie îi ia cartea din mână și se uită la ea. 

— O știu. E un basm vechi. Găinușa roșie trebuie să se 
descurce singură. 

Deschide la prima pagină și răsfoiesc împreună cartea, citind- 
o repede. E despre o găinușă roșie care găsește un bob de grâu, 
dar nu o ajută nimeni să planteze sămânţa. Gâscă, pisica și 
porcul o refuză. Așa că găinușa roșie spune că o s-o planteze 
singură. Când vine vremea să recolteze grâul, nu o ajută nimeni. 
Atunci, le spune că o să se descurce singură. In cele din urmă, 


năuntru și să vedem de la cine e, 


VP - 130 


când vine vremea să mănânce pâinea pe care a făcut-o din 
grâu, toată lumea vrea câte un pic, dar ea spune că o s-o 
mănânce singură. 

Stephanie a dat paginile până la sfârșit, ca și cum s-ar fi 
așteptat să mai fie ceva. Dar nu mai e nimic altceva. Se întoarce 
spre Patrick, cu o expresie sumbră. 

— Încearcă să se joace cu noi, spune Patrick. 

Însă el știe ce face Erica și-i dă fiori. 

Erica îi trimite un mesaj și nu ar putea fi mai clar de-atât. Os- 
o fac eu. 

e 

În seara următoare, miercuri, Erica merge pe jos la serviciu, la 
spitalul Hillerest din Newburgh, unde lucrează ca secretară 
administrativă, trei zile pe săptămână. Chiar că ar fi trebuit să 
se întoarcă la școală, să-și găsească ceva care să merite. Dar nu 
a avut niciodată stare, nu a fost capabilă să se ţină suficient de 
mult de ceva. Caută mereu o cale mai rapidă și mai ușoară să 
facă bani. E în tura de noapte și e deja întuneric. Spitalul nu e 
departe de casă și se bucură că e singură cu gândurile ei. 
Totdeauna are multe lucruri la care să se gândească. 

Merge pe marginea drumului de acces care duce spre intrarea 
din spate a spitalului - nu există trotuar - și îi zboară gândul 
spre alegerile pe care le-a făcut. Nu are un soț care s-o susţină. 
Și-a dat spre adopţie singurul copil. Fusese o decizie de ordin 
practic, dar și una financiară și nu fusese greu de luat. Erica îi 
presase un pic pe cei doi, un cuplu nerăbdător, înstărit. Și apoi 
încă un pic. Totul s-a rezolvat foarte discret. S-au bucurat să o 
plătească. 

Nu era pregătită să fie mamă. Cum ar fi putut, la doar 22 de 
ani, să crească singură un copil? Când, în realitate, nici măcar 
nu se gândise serios dacă vrea copii? Acum știe că nu vrea... nu 
e genul mămos. O surprinde un pic cât de puţin o interesează 
propriul copil. 

Merge în pas vioi pe bucata de drum întunecată și pustie, cu 
capul în jos, cufundată în gânduri, cu căștile în urechi, ascultând 
muzica. Brusc, simte ceva, aude zgomotul unei acceleraţii în 
spate. Se întoarce să se uite și vede silueta întunecată și 
amenințătoare a unei mașini care se îndreaptă în viteză spre ea, 
cu farurile stinse. 


VP - 131 


Acţionând din instinct, se aruncă în șanțul de pe marginea 
drumului, căzând pe o parte și rostogolindu-se, în timp ce aude 
mașina îndepărtându-se în viteză. 

Rămâne întinsă în șanț, gâfâind, cu inima bătându-i 
nebunește. Se ridică încet în șezut, masându-și umărul. E 
zguduită, dar nu s-a rănit. A fost cât pe ce. 

Poate că l-a presat prea tare pe Patrick, își zice ea, dintr-odată 
speriată. lar el a ales. Și ea dat-o în bară al naibii de rău. 


VP - 132 


Capitolul 29 


E târziu, iar Stephanie o ţine în braţe pe Jackie, care e roșie la 
faţă, urlă și e plină de muci și lacrimi. 

Are trupușorul fierbinte, chiar dacă nu are pe ea decât un 
scutec și un tricou subţire. Și Stephanie transpiră, pentru că a 
tinut-o multă vreme la piept. Vorbește cu fetița, legănând-o în 
timp ce o plimbă prin sufragerie, dar Jackie nu se liniștește. 
Dacă încearcă să le lase jos, fetiţele plâng și mai tare și nici ea, 
nici Patrick nu suportă. Patrick o ţine pe Emma în brațe și o 
plimbă pe hol și în bucătărie. Așa fac în fiecare noapte și îi 
extenuează. Nu pot nici măcar să vorbească unul cu altul din 
cauza gălăgiei, dar poate că asta nu-i rău. Stephanie nu vrea să 
stea de vorbă cu soțul ei acum. 

E furioasă. Pe el, pe toată situaţia. E așa de obosită, că nu 
poate gândi limpede. In general, e o persoană foarte raţională, 
dar aproape că nu se mai recunoaște. 

Nu crede că Patrick și-a ucis intenţionat prima soţie. 
Stephanie îl cunoaște. E o acuzaţie revoltătoare. Dacă o iubea 
într-adevăr pe Erica, așa cum spune ea, atunci de ce nu ar fi 
părăsit-o pur și simplu pe Lindsey, așa cum susține tot ea că ar 
fi vrut? Așa ar fi făcut oricine. Nu ar fi fost un motiv s-o omoare. 

Numai că... urma să apară un copil, iar întreţinerea unei 
familii pe care ai părăsit-o e foarte costisitoare. Și mai erau și 
banii ăia de asigurare. 

Se învârte obosită prin sufragerie, cu gândurile gonindu-i prin 
cap, obositoare și ele. Erica e o șantajistă și o mincinoasă cu 
sânge rece. Insă e foarte convingătoare, foarte credibilă. Totuși, 
chiar dacă Erica, așa, cu toate minciunile ei, reușește să 
convingă poliția că aventura lor era serioasă, sigur nu-i suficient 
să dovedească faptul că Patrick și-a ucis prima soţie, nu? Insă 
apoi își aduce aminte de bani și simte cum o cuprinde un val de 
greață. Se lovește cu genunchiul de canapea și se clatină un pic. 
lar după aceea își aduce aminte de avertismentul pe carei l-a 
băgat în cap Erica: Dacă a făcut-o o dată, poate s-o facă din 
nou. Inchide ochii o clipă și rămâne nemișcată. Nu. Nu o s-o 


VP - 133 


apuce pe calea asta. Erica nu face decât să încerce să o dea 
peste cap. 

Stephanie își mușcă buza și refuză hotărât să-și lase mintea 
să o ia pe calea asta înșelătoare. Incearcă să revină la ceea ce 
știe sigur. Erica știe că nu o să-i dea bani. Cu siguranţă nu o să 
scoată nimic de la ei dacă se duce la poliţie. S-ar putea să se 
ducă oricum la poliţie, doar ca să le facă în ciudă. Dacă se duce, 
toată povestea o să capete o viaţă proprie. Cu puţin noroc, o să 
se rezolve repede în Colorado și nu trebuie să afle nimeni de- 
aici. 

Dar, dacă nu - dacă ajunge în presă, dacă nu reușește să 
doarmă puţin -, se teme că o să clacheze. 

e 

A doua zi dimineață, Erica merge cu maşina la aeroportul La 
Guardia, ca să ia avionul direct spre Denver. 

S-a gândit la toată povestea în timpul turei de noapte. Apoi s- 
a dus acasă și și-a făcut bagajul ca să se ducă în Colorado. O să 
facă o vizită la poliţia locală. E cea mai bună cale să se apere de 
Patrick. 

Doarme cât durează zborul și, după ce aterizează, ridică 
mașina închiriată - o decapotabilă. Rămâne pe locul șoferului o 
clipă, gândindu-se la ce a fost, iar acum, la ce urmează. 

Locuise cândva în Denver. Fiul ei e aici. Se mutase în centru - 
plecase din Creemore - după ce a murit Lindsey. Însă azi o să se 
întoarcă în Creemore, unde s-a petrecut totul. O să se ducă la 
șerif și o să-i spună totul. Chiar nu crezuse că o să fie nevoie. A 
apreciat greșit. 

Însă începe să se gândească și la altă variantă. Când se 
închide o ușă, se deschide alta, își spune ea. 

e 

Stephanie se mișcă haotic toată dimineaţa, uitând ce făcea, 
lovindu-se de lucruri, dojenindu-se că nu le acordă suficientă 
atenţie gemenelor. Stă în picioare în bucătărie, cu mintea 
încețoșată, știind că ar trebui să pregătească fetele ca să le 
pună în cărucior. Dar nu are suficientă energie ca să facă faţă la 
tot efortul imens necesar. Întinde mecanic mâna după încă o 
cană de cafea, dar cafeina nu ajută. Poate că ar trebui să 
renunţe cu totul la ea. Însă atunci cum dracu’ s-ar descurca? Nu- 
i ușor să ai grijă de gemene toată ziua și cea mai mare parte a 
nopții. 


VP - 134 


Își ia cafeaua și laptopul în sufragerie. Cu un ochi la fete, 
pornește computerul și caută pe Google „privare de somn”. Ce 
vede o tulbură. Pot fi efecte fizice - lipsă de coordonare și risc 
de accidente. Știe. Dar efectele psihologice sunt chiar mai 
îngrijorătoare. Neatenţie. Da. Instabilitate emoţională, dispoziție 
schimbătoare. Da, dar e greu de spus dacă e din cauza lipsei de 
somn, ţinând cont de situaţie. Pierderea perspectivei. Foarte 
posibil. Acţiuni impulsive, necaracteristice. Închipuiri, halucinaţii. 
O să i se întâmple toate astea, dacă nu reușește cât mai repede 
să le facă pe fete să aibă un program de somn? 

Oare i se întâmplă deja? In cele mai negre momente, chiar și 
l-a închipuit pe Patrick îndesând zăpada mai adânc în toba de 
eșapament, rezemându-se în coada lopeții, întârziind, așteptând 
să-și facă treaba monoxidul de carbon, iar el să scape de familia 
lui nedorită... Scutură scurt din cap; apoi mai scutură o dată. Își 
spune să înceteze. 

Nu știe dacă imaginaţia ei dezlănțuită e rezultatul lipsei de 
somn sau e o reacţie firească la ceea ce află despre soțul ei. 
Când se simte trează și lucidă știe foarte bine. Ştie că Patrick nu 
ar face niciodată rău cuiva, cu atât mai puţin cuiva pe care-l 
iubește. Începe să nu mai aibă încredere în ea, în propriile 
gânduri. Nu e de mirare că începe să nu mai aibă încredere în 
el. 

Și Patrick... și el este afectat de lipsa de somn și mai are și 
alte motive de stres. S-ar descurca amândoi mai bine dacă ar fi 
în apele lor și nu ar încerca să facă față acestui ciclu de colici și 
extenuare. 

Dar Stephanie nu vede niciun semn că gemenele și-ar 
schimba rutina în viitorul apropiat. 

Stă pe canapea, copleșită de oboseală și simte cum o apucă 
pe o cale periculoasă. Se holbează la modelul covorului și pare 
că nu-și poate desprinde privirea, nici să întoarcă capul. 
Gândurile îi zboară spre Erica și ce ar putea face ea acum. Dintr- 
odată, Stephanie se ridică, dărâmându-și cana de cafea care era 
pe podea, la picioarele ei, dar nu bagă în seamă lichidul vărsat 
și dă fuga la ușa din faţă, de unde se uită pe verandă, să vadă 
dacă nu cumva Erica e acolo. Dar veranda e pustie. Încuie ușa și 
se întoarce în sufragerie. Erica e inamicul, își spune ea, șarpele 
care a pătruns în vieţile lor aproape perfecte, ca să le distrugă. 
Soţul ei nu e vinovat de ce îl acuză ea că ar fi făcut. 


VP-135 


Se gândește să le pregătească fetelor căruciorul și să le 
scoată la plimbarea de dimineaţă. Dar dacă e acolo Erica? 
Patrick spune că e periculoasă, poate chiar psihopată. Patrick nu 
vrea ca ea să mai vorbească vreodată cu Erica. 

Stephanie se așază pe canapea, aproape cataleptică, prea 
obosită și înspăimântată să iasă din casă, iar cafeaua se îmbibă 
în covor. 


VP - 136 


Capitolul 30 


Erica pornește la drum cu mașina, face o oră de la aeroportul 
din Denver și până în Creemore. Ocolește orașul și în scurt timp 
îl lasă în urmă. Traseul o duce printre dealurile de la poalele 
munţilor din Denver; e un drum frumos, dar ea nu e deosebit de 
atrasă de peisaj. Drumul familiar se întinde în faţa ei. 

Când ajunge în oraș, se trezește făcând un ocol neplanificat 
spre locul unde s-au petrecut toate, pe strada rezidenţială unde 
stătuseră Patrick și Lindsey. Parchează mașina închiriată peste 
drum de casa veche de cărămidă unde stătuseră ei, în 
apartamentul de la etajul al doilea. Coboară din mașină și 
privește cu atenţie fereastra dinspre stradă de la etajul al 
doilea. Acolo era sufrageria lor. Erica încă și-o mai poate 
imagina perfect; cu mobilă ieftină, înghesuită cu tot felul de 
lucruri - unele noi, unele la mâna a doua - în așteptarea 
copilului. Se întoarce și se uită la mica fundătură unde era 
parcată mașina lor în ziua aceea, ziua în care a murit Lindsey. 
Acum e sfârșitul lui august și e greu să-ţi imaginezi, în 
momentul ăsta, strada asta îngropată sub mai mult de un metru 
de zăpadă. Apoi închide ochii și, dintr-odată, reușește să vadă 
totul. 

După câteva minute se urcă înapoi în mașină și pornește spre 
biroul șerifului din comitatul Grant. E o clădire masivă din beton 
și sticlă, retrasă de la stradă. Trage mașina în parcare și rămâne 
nemișcată o clipă, ca să se pregătească psihic. În cele din urmă, 
coboară din mașină, se îndreaptă cu pas grăbit spre ușa din față 
și intră. Se apropie de femeia în uniformă de la recepţie. 

— Pot să vă ajut? întreabă femeia. 

— Aș vrea să vorbesc cu șeriful, vă rog. 

— Pot să vă întreb despre ce e vorba? 

— Despre un caz vechi, răspunde Erica. Am informaţii 
importante. 

Cealaltă femeie o cercetează preţ de o clipă. 

— Așteptaţi aici, îi spune și pleacă de la birou. 

Se întoarce în scurt timp. 

— Veniţi pe-aici, vă rog! 


VP - 137 


Merg pe un coridor luminat strălucitor, unde pașii lor fac 
zgomot. Ajung în dreptul unui birou cu ușa deschisă. 

— Aici, spune femeia și pleacă. 

De la birou se ridică un bărbat înalt, musculos, cu o uniformă 
închisă la culoare și se apropie de ea. Pare să fie abia trecut de 
40 de ani, își spune ea. 

— Sunt Lorne Bastedo, se prezintă șeriful, strângându-i mâna. 

— Erica Voss, răspunde ea. 

Șeriful îi oferă un scaun, după care se așază înapoi la birou. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Am informaţii despre o crimă, spune Erica. 

În timp ce vorbește, șeriful o ascultă cu atenţie. Erica vede 
cum expresia de pe chipul lui devine mai serioasă. Până la 
urmă, după ce i-a spus totul - aventura, sarcina, privirea pe care 
i-a aruncat-o Patrick, prima de asigurare -, așteaptă să-i vadă 
reacţia. Şi-a spus bine povestea. Și are încredere că acţiunile ei 
de după aceea - faptul că a stat departe de Patrick, că a dat 
copilul spre adopţie, că a venit acum - îl vor convinge că nu a 
avut nimic de-a face cu toată povestea. Doar conștiința o 
împinge să mărturisească acum. 

— Este o acuzaţie gravă, spune gânditor șeriful, sprijinindu-se 
de spătarul scaunului. 

O cercetează o clipă. 

— Cazul ăsta e de dinainte să vin eu aici, adaugă el în cele din 
urmă. Staţi să aduc dosarul. 

lese din birou, iar Erica îl aude vorbind cu cineva pe coridor. 
Șeriful se întoarce și se așază și, curând după aceea, cineva îi 
lasă un dosar pe birou și iese. Răsfoiește în tăcere dosarul care 
pare subțţirel, în timp ce Erica privește. Ştie și ea că nu e mare 
lucru în el. 

— Se pare că nu s-a făcut o anchetă amplă, spune el, 
reluându-i gândurile. 

Ridică privirea spre ea, meditativ. 

— Lăsaţi-mă să mă ocup eu, adaugă. 

e 

După ce pleacă Erica, șeriful Bastedo se uită din nou la dosar. 
Observă numele coronerului, George Yancik. Yancik era coroner 
în comitatul Grant de aproape 20 de ani. Se părea că Yancik și 
fostul şerif, Michael Bewdly, fuseseră de acord rapid că era 
vorba doar de un accident tragic. La prima vedere, categoric 


VP - 138 


asta părea să fi fost. Însă lui Bastedo i s-a trezit curiozitatea, 
femeia care tocmai a plecat i se păruse convingătoare. Vorbise 
clar și elocvent, iar ceea ce spusese părea adevărat. 

însă mai este și altceva în afară de ce spune ea? În mod cert 
păruse un accident la vremea aceea. Pe de altă parte... dacă 
fusese crimă, autorul scăpase basma curată. Crima perfectă. 
Dacă trebuia să scapi de nevasta și copilul tău nenăscut, asta 
era o cale simplă. Genial de-a dreptul. 

Ridică receptorul și-l sună pe George Yancik. Când răspunde, 
Bastedo îl întreabă: 

— Te superi dacă-ţi fac o vizită? 

— Sigur că nu, când? 

— Acum, răspunde Bastedo. Vin imediat. 

Închide telefonul, ia dosarul, iese și se urcă în camioneta 
negru cu alb, pe a cărei portieră e inscripţionat cuvântul ȘERIF, 
după care străbate distanța nu prea mare până la biroul 
coronerului. Când ajunge, îl întâmpină Yancik și merg împreună 
în birou. 

— Despre ce-i vorba? îl întreabă Yancik după ce se așază. 

Bastedo pune dosarul subţire pe birou. 

— Cazul ăsta. Acum nouă ani și jumătate. O femeie a murit 
intoxicată cu monoxid de carbon în timp ce stătea în mașină cu 
motorul pornit, pe strada Dupont, iar soţul dădea cu lopata un 
troian de zăpadă. Femeia era însărcinată în opt luni. 

Yancik îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Da, îmi aduc aminte. A fost tragic. 

— Am câteva întrebări. 

— În regulă, răspunde Yancik, dar a fost un caz foarte clar. 

— Spune-mi ce-ţi aduci aminte. 

Coronerul se lasă pe spate în scaun. 

— Era un viscol puternic. Căderi de zăpadă record - toată 
lumea dădea zăpada. Treceau plugurile. Dacă-mi aduc bine 
aminte, plecau într-o excursie și soţia aștepta în mașină, cu 
motorul pornit. A adormit. Și gata. Autopsia a confirmat că a 
murit intoxicată cu monoxid de carbon. Foarte simplu. 

— Și soţul? Nu pare să-l fi anchetat nimeni cu de-amănuntul. 

Privirea lui Yancik devine alertă, iar el se apleacă puţin peste 
birou. 


VP - 139 


— L-a interogat șeriful Bewdly și am vorbit după aia. Am 
considerat, pornind de la ce aveam în faţa ochilor, că moartea a 
fost accidentală. 

Se lasă din nou pe scaun și întreabă: 

— De ce? 

Bastedo îi povestește despre noile informaţii. În timp ce 
vorbește, vede cum coronerului i se umbrește fruntea. 

— N-am știut nimic din toate astea la vremea aia. De ce n-a 
spus nimic atunci femeia asta? 

— Spune că i-a fost teamă să nu fie implicată, răspunde 
Bastedo și că acum vrea să facă ce trebuie. În orice caz, acum 
știm. Întrebarea este ce facem? 

Yancik se sprijină de spătarul scaunului, gândindu-se la caz. 
Se simte stânjenit. Ceea ce tocmai i-a spus șeriful e tulburător. 
Dacă e adevărat ce spune femeia asta - dacă avea o aventură 
cu soţul, dacă el i-a spus că vrea să renunțe la căsnicie, dacă au 
existat bani de asigurare -, atunci chiar trebuie să mai arunce o 
privire. Doar ca să se fie sigur. 

Nu o să arate bine dacă revine la dosar, de parcă nu și-ar fi 
făcut bine treaba de prima dată. Au fost o grămadă de critici în 
ultima vreme, despre faptul că în Colorado coronerii sunt 
funcţionari aleși. Colorado e unul dintre cele doar 16 state 
americane care încă își mai aleg coronerii, celelalte trecând la 
un sistem cu legiști calificaţi. Asta o să toarne gaz pe foc și o să 
atragă și mai mult atenţia. E sarcina coronerului să investigheze 
decesele, să determine cauza morţii și modul în care s-a produs 
decesul - fie că e vorba de cauze naturale, sinucidere, accident 
sau omucidere. Lumea o să se plângă că nu e calificat pentru 
postul pe care-l ocupă. Presa o să-l hărțuiască. Se simte puţin 
revoltat. S-a bazat pe faptul că biroul șerifului va ancheta cum 
trebuie. Autopsia în sine a fost realizată de un patolog legist 
calificat. Atunci nu dispunea de toate informaţiile astea, ca să-l 
ajute să determine cauza decesului. 

Acum e un șerif nou, care stă în faţa lui și căruia nu-i e teamă 
de greșelile din trecut - el nu era aici. Probabil că o să vrea să le 
îndrepte, să-și facă un nume. Yancik trebuie să i-o ia înainte. 

Ştie că șeriful poate începe propria investigaţie, însă și 
coronerul poate hotărî să convoace o audiere, chiar și la atâţia 
ani după deces. Poate chema martori, poate cerceta dovezi. 

— Poate că ar trebui să convoc o audiere, spune el. 


VP - 140 


— Cred că e o idee bună, răspunde șeriful. Să asculţi ce au de 
spus oamenii sub jurământ. 


VP - 141 


Capitolul 31 


Erica rezervase o cameră la un hotel din centrul Denverului 
pentru noaptea aceea. După vizita la șeriful din Creemore, se 
întoarce în Denver și se cazează. E obosită după ziua lungă pe 
drum, după tura de noapte, dar mai e ceva ce trebuie să facă 
înainte să se întoarcă dimineaţă la New York. 

Nu sentimentalismul o trimite în Washington Park, una dintre 
cele mai frumoase zone rezidenţiale din Denver. Aici stau 
familiile cu bani. Erica își parchează mașina peste drum de o 
casă de cărămidă frumos reamenajată. Știe casa, deși nu a fost 
niciodată înăuntru. Când și-a dat copilul spre adopţie, familia 
Manning stătea în altă parte, într-o casă nu la fel de 
impresionantă ca asta, într-un cartier mai puţin înstărit. l-a 
urmărit în decursul timpului; s-au mutat în casa asta când Devin 
abia învăţa să meargă. 

E evident că s-au descurcat bine, iar Erica se bucură. 

Rămâne în mașina ei închiriată și așteaptă. A luat o 
decapotabilă dintr-un anumit motiv; din fericire, e o zi plăcută și 
a deschis decapotabila. Nu pare să fie nimeni acasă - nu e nicio 
mașină pe alee -, dar e aproape ora cinei și speră să vadă 
curând pe cineva. 

După aproape o oră, pe alee trage un SUV alb strălucitor. O 
privește pe Cheryl Manning coborând de pe locul șoferului, în 
timp ce Devin sare pe ușa pasagerului și pornește în fugă spre 
ușa din faţă. Nu băiatul îi atrage atenţia Ericăi; abia dacă-i 
aruncă o privire în trecere. Nu, o fixează cu privirea pe Cheryl, 
dorindu-și să o facă să se uite la ea. Și e răsplătită - Cheryl 
aruncă o privire spre stradă când închide ușa și încremenește. 
Se holbează la Erica, în decapotabila deschisă. Se uită bine, în 
timp ce Devin îi strigă nerăbdător să se grăbească. 

Erica îi face lui Cheryl un semn nonșalant cu mâna, pornește 
motorul și pleacă. 

e 

Cheryl simte că nu poate respira. De data asta nu există nicio 
îndoială. Era Erica Voss, mama biologică a lui Devin. Stând în 
fața casei lor, dorindu-și să fie văzută. 


VP - 142 


— Mamă, strigă din nou Devin, părând frustrat. 

— Vin acum, îi răspunde ea, așa de agitată, încât a scăpat 
cheile pe fundul genţii sale mari și trebuie să le caute din nou, în 
timp ce se îndreaptă spre ușă. 

Le găsește în cele din urmă și bagă cheia în broască. Are 
mâini nesigure. 

— Ți-e bine? o întreabă fiul ei, privind-o curios. 

— Sunt în regulă, răspunde ea zâmbindu-i. 

— Arăţi ciudat. 

Cheryl se întoarce și pornește spre bucătărie. 

— Să comandăm pizza astă-seară? întreabă cu veselie 
prefăcută. Tati o să întârzie. 

— Sigur. 

Devin se duce sus, în camera lui, lăsând-o singură în 
bucătărie, cu gândurile ei tulburătoare. 

Cheryl se lasă să se prăbușească pe unul dintre scaunele din 
bucătărie. Inima îi bate cu furie. Deci nu s-a înșelat. Probabil că 
Erica era femeia pe care a văzut-o acum nu mult timp în parc, 
cu o cameră foto de gât. Gary a crezut că își imaginase ea și 
încercase să o calmeze. 

De ce? Ce caută aici, după atâta vreme? 

Primul gând e că Erica are nevoie de bani. O să apară curând, 
așa cum a făcut și înainte, punându-i într-o poziţie neplăcută și 
dându-le de ales. Ce o să fie de data asta? Și ce o să facă ei? Lui 
Gary nu o să-i placă, absolut deloc. Dar, pe bune, ce le poate 
face Erica? A renunţat deja la orice drept legal asupra lui Devin. 

Apoi gândurile îi devin mai negre. Și dacă nu vrea bani? Dacă 
vrea un rol mai important în viaţa lui Devin? Au o adopţie 
deschisă; Erica a renunţat la toate drepturile părintești și apoi a 
spus că nu-și dorește niciun fel de contact. Dar dacă s-a 
răzgândit în privinţa contactului? Știe cine sunt ei și unde stau. 
lar ei nici măcar nu i-au spus încă lui Devin că a fost adoptat. 

Devin înseamnă totul pentru ea și pentru Gary. Nu o pot lăsa 
pe Erica să se bage. Cheryl se ridică și își toarnă un pahar de vin 
alb. 

Ceva mai târziu, după ce Devin s-a dus la culcare și Gary s-a 
întors în cele din urmă de la cina de afaceri la care fusese, 
Cheryl îl duce în camera TV de la subsol și se descarcă, 
spunându-i despre toate temerile. 

— Îți spun că ea era! 


VP - 143 


— Vorbește mai încet, îi spune soțul ei în șoaptă. 

— Nu cred că ne poate auzi aici, răspunde Cheryl pe un ton 
mai firesc. 

— Nu-i bine, zice Gary, părând îngrijorat. N-am încredere în 
ea. N-am avut niciodată. 

* 

Gary Manning a avut succes din plin, pe de o parte pentru că 
e inteligent și muncitor și, pe de altă parte, pentru că poate fi 
de-a dreptul nemilos... când e nevoie să fie. Nu i-a plăcut când 
această Erica Voss a venit la ei acasă și le-a spus să-i dea 
100.000 de dolari, pentru că altfel nu le dă copilul. Ar fi putut 
spune agenției ce făcea - dar atunci Erica nu le-ar mai fi dat 
copilul. Dacă ar fi fost doar el, poate că i-ar fi spus tipei să 
dispară. Voia copilul; pe de altă parte, nu-i plăcea să profite 
cineva de el. Dar aruncase o privire spre soția lui, își adusese 
aminte prin ce trecuse până atunci, anii de frustrări, aşteptările 
şi durerea - nu se punea problema, fusese totul mult mai greu 
pentru ea decât pentru el -, și cedase, pur și simplu, oferindu-se 
să-i scrie un cec femeii. 

Fusese mult mai îngrijorat decât își permisese să recunoască, 
gândindu-se că Erica ar fi putut rupe înțelegerea după ce primea 
banii. Nu-i plăcuse că-i obligase să încalce legea - ei nu ar fi 
avut cale de atac dacă ea i-ar fi înșelat. Dar o făcuse pentru 
Cheryl. Și acum... Dumnezeule, Devin e un copil așa de grozav 
și amândoi îl iubesc la nebunie. Devin e cel mai bun lucru de 
care au avut parte vreodată. Așa că nu regretase niciodată, 
nicio clipă. Devin e al lor, a fost sortit să fie al lor și va fi 
întotdeauna al lor. Așa că Gary nu știe ce crede femeia asta că o 
să facă. 

Nu are niciun drept legal asupra fiului lor. lar el nu crede că 
Erica dă doi bani pe copil, pentru că altfel ar mai fi apărut până 
acum. 

Încearcă să-i spună lui Cheryl că nu are de ce să-și facă griji; 
pe Erica nu o interesează băiatul ei. Dar Gary e cât se poate de 
îngrijorat. 


VP - 144 


Capitolul 32 


Când vine acasă de la serviciu, Patrick o găsește pe Stephanie 
plimbându-se de colo până colo prin sufragerie. Are părul răvășit 
și pare mai tulburată decât a văzut-o el vreodată. 

— A fost Erica pe-aici? o întreabă brusc, cu o senzaţie de 
greață. 

Stephanie se uită la el, cu ochii puțin măriţi. 

— Nu. De ce? 

— Pari tulburată, îndrăznește el. 

— Sigur că sunt tulburată! 

— Ai ieșit măcar un pic azi? o întreabă Patrick, privind în jur la 
casa în dezordine, la cana de cafea de pe podea și la fetiţele 
agitate, care miros ca și cum ar trebui schimbate. 

Stephanie clatină din cap. 

— Nu. Nu vreau să dau peste ea. Nu mai ies din casă, pentru 
că s-ar putea să fie ea pe-afară. 

Patrick își simte inima grea. E numai vina lui. Soţia lui suferă 
îngrozitor, nu din vina ei, ci a lui. Cadoul pentru gemene lăsat de 
Erica la ușa lor a dărâmat-o. 

— Stephanie, trebuie să te liniștești. 

— Cum aș putea să mă liniștesc? întreabă ea ridicând tonul. 
Fosta ta iubită s-ar putea să fie o psihopată, încearcă să ne 
distrugă. Nu pot să ies din casă pentru că s-ar putea să mă 
pândească! Sunt prizonieră în casa mea, fir-ar să fie! 

Se uită înnebunită la el; Patrick nu a mai văzut-o niciodată 
așa. Soţia lui își pierde complet controlul. 

— Scumpo, trebuie să dormi puţin, îi spune el, cu glas 
tremurat. 

— Da, am nevoie de somn, îl aprobă ea. Dar somnul n-o să 
facă toate astea să dispară, nu? 

Patrick o privește alarmat. Are nevoie ca ea să fie de partea 
lui. Nu se poate descurca singur. 

— Patrick, de ce te-ai însurat cu mine? îl întreabă ea brusc. 

— Poftim? Ce vrei să spui? 

Stephanie repetă înlăcrimată, cu glas chinuit: 

— De ce te-ai însurat cu mine? 


VP - 145 


— Pentru că te iubesc. M-am îndrăgostit de tine în clipa în 
care te-am văzut, știi doar! Asta... asta e... ești doar extenuată, 
Steph, nu gândești limpede. 

Gemenele încep să plângă, iar hărmălaia devine curând 
copleșitoare. Complet atipic, Stephanie își pune mâinile peste 
urechi, ca și cum nu mai putea suporta, iar lacrimile îi curg pe 
faţă. Patrick e îngrozit, cu totul pierdut o clipă. Nu știe ce o să 
facă dacă ea nu poate face faţă. Nu se poate descurca singur cu 
copiii. Nu se poate descurca de unul singur cu toate astea. 

Se apropie de ea și încearcă să o ia în brațe, dar ea îl împinge 
și se trage de lângă el. 

— Erica mi-a spus ceva când a venit aici. 

Insă Stephanie se oprește, de parcă s-ar controla. 

— Ce? Ce-a spus? ţipă Patrick. 

— A spus așa: dacă ai făcut-o o dată, poţi s-o faci din nou. 

Patrick simte un val imens de furie urcându-i în piept. Javra 
aia! Javra aia băgăcioasă și mincinoasă. Cum îndrăznește să-i 
spună minciuni lui Stephanie și să o facă pe soţia lui să se 
îndoiască de el? inghite în sec, aproape înecându-se de furie. 

— Stephanie! N-am omorât-o intenţionat pe Lindsey. Trebuie 
că știi și tu. 

Stephanie se uită ţintă la el, părând pe punctul de a se 
prăbuși. 

— Nu poţi să crezi nimic din ce spune Erica. 

— Știu, răspunde ea, prăbușindu-se pe canapea și 
acoperindu-și fața cu mâinile. 

e 

Ceva mai târziu, în cursul serii, în timp ce Stephanie se plimbă 
cu o Emma plângăcioasă în brațe, iar Patrick o duce pe Jackie pe 
altă orbită, cu grijă să nu li se întretaie drumurile, se gândește la 
ce-și spuseseră mai devreme. Ea îi aruncase un: De ce te-ai 
însurat cu mine? Dar ce nu avusese curaj să spună fusese: Te-ai 
însurat cu mine pentru bani? Pentru că există un subiect despre 
care nu vorbește nimeni - un lucru pe care niciunul dintre ei nu 
a fost dispus să-l recunoască. Cu doar trei luni în urmă, 
Stephanie a devenit singurul administrator al fondului pe care i 
l-au lăsat părinţii ei când au murit amândoi într-un accident de 
mașină, în adolescenţa ei. Îi lăsaseră toţi banii singurului lor 
copil, iar ea primise totul - în valoare de peste două milioane de 
dolari - când împlinise 30 de ani. Fără nicio condiţie. 


VP - 146 


Asta o frământa, pe lângă toate celelalte. Erica plantase 
sâmburele îndoielii, care germinase. Patrick încasase banii pe 
asigurarea primei lui soţii. Bineînțeles, asta, în sine, nu 
înseamnă nimic. Dar acum, cu toate aceste dezvăluiri nedorite... 

E așa de obosită, că se simte ameţită; se clatină pe picioare. 
Se simte grasă și șleampătă și neatrăgătoare, plină de îndoieli 
legate de ea. O mamă care nu reușește nici să-și adoarmă 
copiii, de parcă cu ea ar fi ceva în neregulă. Nu e sigură de 
nimic. Credea că Patrick o iubește. Dar e posibil să se fi însurat 
cu ea din cauza moștenirii? Nu au contract prenupţial. 
Amândurora li s-a părut o idee caraghioasă - la urma urmelor, 
erau așa de îndrăgostiţi! Dar sunt o grămadă de bani. 

Dacă ea moare, conform testamentelor pe care și le-au făcut 
amândoi după ce s-au căsătorit, Patrick primește totul. Și mai e 
și asigurarea de viaţă... un milion de dolari. 

În aceste ceasuri întunecate, încordate, fără speranţă, toate 
astea o pun pe gânduri. 

e 

Trec în liniște câteva zile, iar Stephanie începe să spere că 
Erica a renunțat până la urmă. Nu au mai avut nicio veste de la 
ea de când le-a lăsat „darul” nedorit pentru gemene. Poate că o 
să fie totul bine. 

Stephanie e acasă; aude o bătaie în ușă. Se uită pe fereastra 
sufrageriei ca să vadă cine e. Îi e teamă că ar putea fi Erica, 
tocmai când se gândea că poate a ieșit din viețile lor. E 
poștașul. 

Deschide ușa, iar el îi întinde o scrisoare recomandată. 

— Semnati aici, vă rog! i 

Stephanie semnează și ia scrisoarea. Inchide ușa și vede pe 
plic că e de la biroul coronerului din comitatul Grant, Colorado. 
Se sprijină de ușă și se lasă să alunece pe podea, simțind din 
nou un nod în capul pieptului. Respiră adânc de câteva ori, cu 
ochii închiși, dar senzaţia nu dispare. Până la urmă, coboară 
privirea spre plicul care tremură în mâinile ei. li e adresat lui 
Patrick, dar îl deschide. Privirea i se înceţoșează, însă se 
străduiește să și-o limpezească. 

O să aibă loc o investigație privind moartea lui Lindsey 
Kilgour. 


— Futu-i! spune Patrick când vine acasă și vede scrisoarea. 


VP - 147 


Citește totul până la capăt, înjurând pe parcurs și apoi aruncă 
scrisoarea pe masa din bucătărie. 

— Nu pot să cred că face asta! 

Gemenele încep să plângă, tare și insistent. Patrick nu le bagă 
în seamă. 

— E... e al naibii de scandalos! 

Închide ochii și expiră profund. Se simte extenuat dintr-odată, 
de parcă ar duce pe umeri povara întregii lumi. Nu mai poate 
păstra tăcerea. 

— O să trebuiască să-i spun lui Niall. Nu-i pot ascunde 
investigația. O să trebuiască să-mi iau liber și probabil că o să 
apară la știri. 

Deschide ochii obosiţi și vede chipul înspăimântat al soției lui. 
Patrick adaugă înverșunat: 

— Mă întreb cum o să se simtă când o să-și dea seama cu ce 
fel de femeie se culcă. 

— Când îi spui? 

Patrick își trece agitat mâna prin păr. 

— Mâine, la sfârșitul programului. 

e 

A doua zi, Niall stă la birou, mult după ce au plecat toți 
ceilalți, copleșit de șoc și neîncredere. li e teamă să dea ochii cu 
nevastă-sa. Va trebui să-i spună. 

Știa că se petrece ceva cu Patrick - nu doar colicile 
gemenelor. Avea dreptate... Patrick era șantajat, chiar de 
femeia cu care se culca Niall. Și acum trebuie să-i spună lui 
Nancy, povestea o să ajungă la știri, iar firma lor o să sufere o 
lovitură. Și Nancy încă nu s-a hotărât dacă o să divorțeze de el. 

Patrick nu știe că Niall s-a culcat cu Erica, iar Niall o să lase 
lucrurile așa. E îngrozit de minciunile pe care zice Patrick că le 
spune Erica despre el. Erica e o șantajistă - poate că e bine că 
Nancy a descoperit pe cont propriu aventura lor, înainte să 
apuce Erica să-i ceară lui bani ca să-și ţină gura. Toată povestea 
îl face să se simtă foarte stânjenit. Patrick și Erica se cunoșteau 
și s-au prefăcut că nu se știu. lar el habar nu avusese. 

Niall pleacă acasă cu mașina și, când ajunge, intră. O găsește 
pe Nancy în bucătărie, făcând curat. Se întoarce și, pentru prima 
dată în ultimele zile, chiar are un zâmbet pe chip... până îl vede 
pe Niall. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreabă repede. 


VP - 148 


— Trebuie să stăm de vorbă, răspunde el și se așază greoi la 
masa din bucătărie. 

Nancy vine lângă el, cu o privire alarmată. 

— Am primit niște vești îngrozitoare azi, spune Niall. 

Îi povestește amănunţit despre investigația iminentă, că o 
femeie a încercat să-l șantajeze pe Patrick, inventând minciuni 
și acuzându-l că și-a ucis prima nevastă, deși decesul fusese în 
mod clar un accident. 

— O, Doamne, șoptește Nancy afectată. Sigur că n-a omorât-o 
el. Acum a făcut ce trebuie când a înfruntat-o. 

Işi duce mâna la gură. 

— Biata Stephanie! 

Niall încuviinţează. 

— Spune minciuni îngrozitoare... dar dacă o s-o creadă pe ea 
și nu pe el? 

— N-o să se întâmple asta... sigur că n-o să se întâmple. 

Niall clatină din cap și-i ia mâna. 

— Scumpo, e ceva ce trebuie să știi. 

Simte cum i se scurge culoarea din obraji, se simte ameţit, ca 
și cum i s-ar face rău. 

Nancy îl privește cu atenție. 

— Ce e? Niall, mă sperii! 

— Femeia care-l acuză... e Erica Voss. 

e 

Nancy se uită la soțul ei, rămânând fără cuvinte. Nu reușește 
să priceapă ce îi spune el. Are nevoie de câteva secunde ca să 
priceapă. Dar trebuie să fie adevărat, pentru că Niall arată 
groaznic. 

— Cum e posibil? întreabă ea prostește. 

— N-am știut nimic, Nancy, insistă Niall. N-am avut nicio idee 
de nimic din toate astea! Dacă aș fi știut ce fel de femeie este, 
aș fi stat la un milion de kilometri de ea! 

Nancy își aduce aminte atunci de confruntarea cu Erica din 
apartamentul acesteia, senzaţia ei că femeia nu era o gâsculiță, 
ca Anne O'Dowd. Nu, era cu totul altfel. 

Nancy e cuprinsă brusc de o spaimă îngrozitoare, 
copleșitoare, care alungă orice altceva. li șoptește soţului ei: 

— Crezi că știe? 

Spaima e uriașă - o vede reflectată în ochii lui și știe că a 
ajuns deja și el la aceeași idee înspăimântătoare. 


VP - 149 


— Nu. N-are cum. Cum ar putea? răspunde el. 
Dar pare înlemnit de groază. 


VP - 150 


Capitolul 33 


După sase săptămâni 


Cheryl și Gary începuseră să se relaxeze puţin. Nu o mai 
văzuseră pe Erica de câteva săptămâni, de când o găsise Cheryl 
stând într-o decapotabilă în faţa casei lor. Poate că nu o s-o mai 
vadă niciodată; așa sperau amândoi. 

In aceste ultime câteva săptămâni, Cheryl începuse să 
observe schimbări subtile la Devin - schimbări de dispoziţie, o 
preocupare de sine cu care nu era învățată. Copiii trec prin 
diverse faze, asta știe toată lumea. Dar ea urmărește cu atenţie 
lucrurile. 

Își ia ziarul și cafeaua în sufragerie. Gary s-a dus la serviciu, 
iar Devin a plecat deja la școală. Vede un articol pe prima 
pagină a ziarului din Denver: AUDIERE ASTAZI PRIVIND 
MOARTEA UNEI FEMEI ÎNSĂRCINATE ÎNTR-O MAŞINĂ 
ÎNZĂPEZITĂ. 

Citește cu interes articolul. Işi aduce aminte povestea inițială; 
fusese în toate ziarele din Denver. li atrăsese atenţia pentru că 
femeia care murise era însărcinată. Era foarte trist. Acum e 
surprinsă să vadă că există niște semne de întrebare, că s-ar 
putea să nu fi fost un accident până la urmă. 

Îngrozitor, își zice. 

Va trebui să se uite la știri la ora 6 și să afle detaliile. 

(J 

Patrick poartă un costum bleumarin bine croit, cămașă albă și 
o cravată albastră sobră. A fost sfătuit de avocat în legătură cu 
ținuta și cu toate celelalte. Stă în taxiul oprit în fața tribunalului 
local din Creemore, Colorado, ferindu-se prudent de reporterii 
care stau în apropiere, așteptându-l. A venit momentul. Aerul e 
răcoros acum; e jumătatea lui octombrie, iar la munte e 
întotdeauna mai răcoare. A ajuns aseară, împreună cu 
Stephanie, pentru o audiere care ar urma să dureze o zi. 
Gemenele au rămas în Aylesford, cu Hanna, prietena lui 
Stephanie. 

E ciudat să fie din nou aici, în Creemore. 


VP - 151 


Au fost câteva săptămâni de coșmar. Notificarea privind 
audierea convocată de coroner, întâlnirea cu avocatul din 
Denver, grijile lui pentru Stephanie. Gemenele au scăpat în cele 
din urmă, destul de brusc, de colici - singurul lucru bun care s-a 
întâmplat în ultimele câteva săptămâni de rahat. Acum adorm 
fără prea mare agitaţie în jur de ora 22:00 și dorm până pe la 6. 
Țipetele și plânsetele au încetat fără avertisment, exact cum 
spusese doctorița că o să se întâmple. Nu le venea să creadă, 
tot așteptau să se termine cu liniștea. 

Dar nu a fost binecuvântarea la care sperau, pentru că 
Stephanie pare să-și fi pierdut obișnuinţa de a dormi. Acum e 
chinuită de insomnie, totul, fără îndoială, din cauza lui. Stă 
întinsă în pat privind în întuneric sau se învârte prin casă în toiul 
nopţii ca o Lady Macbeth torturată. Pare sleită, cu părul care-i 
ajunge până la umeri pleoștit, pielea palidă și ochii umflaţi. Nu 
se mai machiază, doar azi a făcut un efort s-o facă. Avocatul lui 
a insistat că aparențele sunt foarte importante în astfel de 
momente - trebuie să arate că e odihnită, încrezătoare și își 
susține soțul. Nu arată niciunul dintre lucrurile astea, își spune 
el, aruncându-i o privire piezișă. Patrick nu voise să vină și ea. 
Se gândise că ar fi prea mult pentru ea și că ar trebui să rămână 
acasă cu gemenele. Insă avocatul considerase că e important să 
fie aici. 

Și și ea voise să vină. De fapt, insistase. 

Patrick își dorește cu disperare să se termine toate - juriul să 
constate rapid că moartea a fost accidentală, ca să poată să 
meargă acasă și să lase totul în urmă. Stephanie o să înceapă în 
sfârșit să doarmă din nou, o să-și recapete echilibrul și lucrurile 
o să revină la normal. lar Erica nu o să-i mai poată atinge. 

Au stat prea mult în taxi, iar acum reporterii se înghesuie în 
jurul mașinii. Stephanie îl privește încordată. 

— O să fie-n regulă, Stephanie, spune el. După ziua de azi, o 
să se termine. 

Intinde mâna și-i dă după ureche o șuviţă de păr, apoi o 
sărută pe obraz. Stephanie încuviinţează și se întoarce ca să-și 
deschidă centura. A 

Coboară din taxi și pornesc pe jos. li urmează echipe de 
televiziune și reporteri cu microfoane mari. Bineînţeles. E marea 
ştire în orășelul ăsta - și în Denver și chiar în tot statul. A văzut 
ziarul dimineaţă, la micul dejun: AUDIERE ASTAZI PRIVIND 


VP - 152 


MOARTEA UNEI FEMEI ÎNSĂRCINATE ÎNTR-O MAŞINĂ 
ÎNZĂPEZITĂ. 

Citise tot articolul și apoi îi dăduse ziarul soţiei sale. Nu scria 
nimic ce să nu fi știut deja; în articol nu era nimic despre Erica și 
ce ar fi putut spune ea. Ziariștii le puneau întrebări, strigând: 

Chiar a fost un accident? 

Domnule Kilgour, v-ati ucis intenționat soția? 

De ce pun asemenea întrebări, se gândește Patrick 
înverșunat, înaintând cu pași mari și ţinând-o pe Stephanie de 
mână, chiar se așteaptă să le răspundă? 

Stiti ce dovezi noi au fost descoperite? 

Aveţi ceva de spus în apărarea dumneavoastră? 

Stephanie se împiedică de două ori, strângându-l de braţ ca 
să se sprijine. Patrick o ajută să urce treptele și să intre. Au 
reușit cumva să ajungă, fără să apostrofeze pe nimeni. 

Este o încăpere modernă, cu un podium în faţă, cu o boxă a 
martorilor și mese lungi pentru avocaţi. Ar trebui să fie un act de 
procedură neconflictuală, o misiune de stabilire a faptelor, însă 
lui Patrick nu i se pare așa. Privirea îi trece peste boxa juriului, 
unde nu se află nimeni acum. Se înfioară fără să vrea. 

Audierea coronerului are loc cu ușile deschise, publicul și 
media putând să asiste. Și au profitat; sala e aproape plină. 
Presa e nerăbdătoare să audă detalii obscene despre cum s-ar 
putea să-și fi ucis el deliberat soţia și copilul nenăscut. Ce o să 
le mai placă, își spune Patrick, tot mai înverșunat. Se așază pe 
primul rând de scaune, Stephanie stând ţeapănă lângă el. 
Șeriful care l-a interogat după accident și coronerul vor fi 
chemați ca martori. Vor fi chemați și el și Erica. Nu ar trebui să 
fie nicio surpriză. Îi aruncă o privire lui Stephanie, încordată 
lângă el. 

Trece nervos cu privirea peste sala de judecată. Apoi, dintr- 
odată, îl vede pe șeriful Michael Bewdly. Patrick aproape că nu-l 
recunoaște, pentru că nu e în uniformă. Acum poartă haine 
civile - nu mai e șeriful din comitatul Grant. Avocatul lui Patrick, 
Robert Lange, i-a spus că fostul șerif va spune probabil ferm că 
au ajuns la concluzia corectă. Apoi îl vede pe șeriful în funcţie - 
îl trădează uniforma - venind și așezându-se în cealaltă parte a 
sălii. Va fi prezent la audierea coronerului ca să asculte 
mărturiile, l-a avertizat Lange, în caz că, după ce este anunţat 
verdictul juriului, trebuie să decidă dacă e cazul să continue cu o 


VP - 153 


altă investigaţie sau să formuleze acuzaţii penale. Patrick se uită 
la șerif și înghite în sec, apoi se întoarce, cercetând din priviri 
sala. O recunoaște pe Lauren, sora lui Lindsey, stând mai în 
spate, de parcă nu ar vrea să știe nimeni că e aici. Apoi... un alt 
chip pe care îl recunoaște, deși bărbatul e ceva mai în vârstă. E 
coronerul, George Yancik. Era acolo în ziua aceea, aplecat în 
zăpadă peste trupul lui Lindsey, cercetând mașina troienită. Dar 
Erica îl îngrijorează. E cuvântul ei împotriva cuvântului lui. Unde 
e? 

Aude o mică agitaţie în spate și se întoarce să se uite. Ea e, 
de parcă ar fi invocat-o în vreun fel. E îmbrăcată într-un costum 
sobru gri-închis, are părul strâns și un minimum de machiaj. 
Arată profesional, iar Patrick simte un fior pe șira spinării. Îi e 
teamă că o să fie văzută mai bine decât el - de asta i-a fost 
teamă tot timpul că o să fie crezută ea și nu el. O simte pe 
Stephanie încordându-se când Erica se așază pe rândul din faţă 
în cealaltă parte a sălii, fără să se uite la niciunul dintre ei. 

Atunci vine Lange și se apleacă spre Patrick. 

— Sunteţi bine? 

li aruncă o privire rapidă lui Stephanie, ca și cum ar fi 
îngrijorat de cum rezistă ea. 

Patrick încuviințează. 

— Suntem în regulă. 

— Bine, începem imediat. 

Lange se îndepărtează și se așază la masa avocatului. 

După câteva clipe intră cei șase juraţi și se așază la locurile 
lor, cu agitaţie minimă. Patrick, neliniștit, îi privește. Acești șase 
oameni îi pot hotărî cursul vieții. Ideea îl înspăimântă. Nu s-a 
considerat niciodată un laş, dar în clipa asta îi e frică. Simte cum 
își încleștează fălcile și se străduiește să se relaxeze când intră 
și judecătorul, pe o ușă laterală și își ocupă locul pe podium. 
Juraţii depun jurământul. Coronerul e reprezentat de o avocată 
pe care o cheamă Susan Spellman. Patrick a optat să fie 
reprezentat de avocatul său. 

Incep. Judecătorul adresează curții declaraţiile de deschidere. 
Apoi avocatul coronerului se adresează juriului și cheamă primul 
martor. Patrick știe că, pe măsură ce vor fi chemaţi martorii, 
Lange va avea ocazia să le pună întrebări relevante și să-i 
supună unui interogatoriu încrucișat. 


VP - 154 


Avocatul coronerului îl cheamă primul pe coronerul George 
Yancik. 


VP - 155 


Capitolul 34 


Yancik se îndreaptă cu pas grăbit spre boxa martorilor. Când 
se așază, Patrick observă că pare puţin agitat când depune 
jurământul. Nu asta își doresc ei. Nu vor să fie în defensivă. Il 
agită și pe Patrick. 

După ce se identifică, avocatul îl întreabă: 

— În calitate de coroner al comitatului Grant, v-aţi aflat pe 
strada Dupont nr. 712, în Creemore, în dimineaţa de 10 ianuarie 
2009? 

— Da. 

— Povestiţi-ne despre dimineaţa aceea și ce aţi găsit acolo. 

Coronerul spune, vorbind repezit: 

— La 8:29 a fost făcut un apel la 911. Am fost informat despre 
moartea subită a unei femei și m-am îndreptat imediat spre 
adresă. Când am ajuns, o femeie fusese scoasă dintr-un vehicul 
și era întinsă pe zăpadă, spune el, apoi își drege vocea. Am 
observat culoarea intensă care indică intoxicația cu monoxid de 
carbon și am declarat decesul la faţa locului. 

— Puteţi să ne spuneţi ce aţi făcut după aceea? 

— Am discutat cu soțul femeii, Patrick Kilgour. Era vădit 
tulburat. L-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-a spus că soţia lui 
aștepta în mașină, cu motorul pornit, în timp ce el dădea zăpada 
la o parte. Ninsese abundent timp de câteva zile. Am examinat 
imediat vehiculul. Era parcat în capătul unei fundături, aproape 
îngropat într-un nămete. Teava de eșapament era înfundată cu 
zăpadă. Pe această bază am stabilit că era cel mai probabil ca 
victima să fi murit intoxicată cu monoxid de carbon, însă am 
cerut o autopsie, ca să mă asigur. 

— Și cine a efectuat autopsia? 

— Am încheiat contractul cu unul dintre legiștii cu care 
colaborăm, Karen Soley. 

— Aţi mai făcut și alte investigaţii în cazul morţii lui Lindsey 
Kilgour? 

Yancik se foiește stânjenit pe scaun. 

— Păi, în calitate de coroner, este responsabilitatea mea să 
investighez decesele. M-am ocupat de locul faptei, am cerut să 


VP - 156 


fie ridicat cadavrul și dus la autopsie. Șeriful de-atunci, Mike 
Bewdly, l-a interogat pe soț, Patrick Kilgour, la sediu, pentru că 
părea să fie singurul martor direct. Șeriful mi-a spus după aceea 
despre discuţia lor. 

— Și autopsia ce a relevat? 

— Autopsia a confirmat că victima a murit în urma intoxicării 
cu monoxid de carbon. 

— Și a existat ceva în interogatoriul lui Patrick Kilgour, așa 
cum vi l-a relatat șeriful, care să vă fi trezit vreo suspiciune în 
legătură cu modul în care s-a produs decesul? 

— Nu, deloc. 

— Și, pe baza observaţiilor dumneavoastră, a investigaţiei și a 
autopsiei, ce concluzie ați tras? 

— Am ajuns la concluzia că moartea fusese rezultatul unui 
accident. 

— Mulţumesc. 

Avocatul lui Patrick se ridică și spune: 

— N-avem întrebări, onorată instanţă. 

Coronerul pleacă din boxă și se așază la locul lui. 

— ÎI chem la bară pe Michael Bewdly, anunţă Susan Spellman. 

Michael Bewdly se ridică și înaintează greoi spre boxa 
martorilor. Patrick îl privește cu atenţie. 

— Eraţi șeriful comitatului Grant la momentul decesului lui 
Lindsey Kilgour, corect? întreabă avocata după ce martorul 
depune jurământul. 

— Da. 

— Spuneţi-ne ce s-a petrecut după ce a ajuns coronerul. 

— Coronerul a ajuns și a preluat locul faptei, așa cum era 
regulamentar. După aceea l-am escortat pe Patrick Kilgour la 
sediu, ca să discut cu el despre ce se întâmplase. 

— Și ce v-a spus? 

— Ne-a spus - mie și anchetatorului meu de-atunci, Dan 
Abbott - că soția lui se urcase în mașină ca să stea la căldură 
până termina el de dat zăpada la o parte. A spus că nu știa că 
țeava de eșapament a mașinii era înfundată și nu era conștient 
de riscul producerii unei asemenea situaţii, spune fostul șerif, 
după care își drege vocea și adaugă: Se întâmplă în fiecare an în 
Statele Unite după o ninsoare abundentă... oamenii nu sunt așa 
de conștienți pe cât ar trebui de astfel de situații. 

— Aţi avut vreo bănuială că ar fi putut să fie un act deliberat? 


VP - 157 


— Absolut niciuna. 

— L-aţi întrebat dacă avea o poliţă de asigurare de viață 
pentru soția lui? 

— Nu. 

— L-aţi întrebat despre situaţia din căsnicia lui? 

— Nu. 

— Mulţumesc. 

Lange se ridică din nou și spune: 

— De ce nu l-aţi întrebat pe Patrick Kilgour despre căsnicie 
sau despre o posibilă asigurare de viață? 

— Era... era evident că fusese un accident tragic, așa că nu 
am considerat că era necesar. 

— Nu mai am întrebări, onorată instanţă, spune Lange și se 
așază. 

Până acum, totul merge cum vor ei, bineînţeles. Patrick nu are 
de ce să-și facă griji până nu vine la bară Erica. Încearcă să se 
relaxeze, dar știe că urmează să apară și ea și îi e imposibil să 
fie relaxat. 

— În continuare, aş vrea să-l chem pe Ken Dingwall, spune 
doamna Spellman. 

După ce martorul depune jurământul, avocata îl întreabă: 

— Domnule Dingwall, aţi încheiat o poliţă de asigurare de 
viaţă pentru Lindsey Kilgour? 

— Da. 

— Și care au fost condiţiile în care a fost achiziționată această 
poliţă? 

— Cei doi, Patrick și Lindsey Kilgour, au venit la mine la birou 
în noiembrie 2008. Mi-au explicat că sunt proaspăt căsătoriţi - 
era evident că așteptau un copil - și voiau poliţe de asigurare pe 
viață pentru amândoi. 

— Și pentru ce sumă au fost încheiate aceste polițe? 

— 100.000 de dolari fiecare, cu încă 100.000 de dolari pentru 
cazul decesului în urma unui accident. 

Patrick aude un murmur de agitaţie străbătând sala. 


VP - 158 


Capitolul 35 


Stephanie aude șoaptele și simte cum se înfurie pe toţi cei din 
sala de judecată. Toţi își doresc ca soţul ei să fie vinovat. 

Doamna Spellman întreabă: 

— Este... neobișnuit să existe o sumă suplimentară în cazul 
decesului în urma unui accident? 

Agentul de asigurări vorbește limpede și sigur de sine. 

— Nu, absolut deloc. Majoritatea tinerilor riscă mai mult să 
moară în urma unui accident decât din cauze naturale. Așa încât 
noi încurajăm asigurarea pentru decese în urma accidentelor. 

Din nou, Lange nu are întrebări suplimentare, iar martorul 
este trimis să-și reia locul în sală. 

Stephanie simte cum i se relaxează puţin umerii. Până acum a 
mers bine. Însă Erica nu a depus încă mărturie. 

Ca și cum i-ar fi citit cineva gândurile, este chemată la bară 
Erica Voss, iar Stephanie simte cum inima începe să-i bată 
nebunește. O privește pe Erica mergând cu un calm vizibil spre 
boxa martorilor și apoi își îndreaptă privirea spre juraţi - cum 
reacționează la vederea ei? Totul se reduce la decizia lor: pe 
cine o să creadă - pe femeia asta sau pe soţul ei? 

— Doamnă Voss, spune Spellman, îl cunoașteți pe Patrick 
Kilgour? 

— Da. 

— Puteţi, vă rog, să explicaţi natura relaţiei cu el? 

Erica încuviințează. 

— L-am cunoscut pe Patrick prin Lindsey, soţia lui. Eram 
prietenă cu Lindsey. In pofida acestui fapt - ezită și apoi 
continuă -, am avut o aventură cu soțul ei, Patrick, în 
săptămânile de dinaintea morţii ei. 

Sala este străbătută de un fior de interes sporit. Pentru asta 
se află aici cu toţii, își spune Stephanie înverșunată. Cel puţin 
asta se aflase; în ziar fusese pomenită o posibilă aventură. lar 
ea tocmai a confirmat-o. 

— O aventură amoroasă? 

— Da. 

— Era ceva ocazional sau consideraţi că era ceva serios? 


VP - 159 


Erica pare să stea o clipă ca să se adune și rostește limpede: 

— A fost serios. Eram îndrăgostiţi. 

Stephanie aude murmure și câteva exclamaţii în sală. Juraţii 
se uită cu mult interes la Erica. Stephanie îi aruncă o privire 
soțului ei; are profilul nemișcat și maxilarul încordat. O ţintuiește 
cu privirea pe Erica de parcă i-ar fi silă de ea. 

— Cât de des vă întâlneaţi? 

— A început într-o seară, când câţiva dintre noi am ieșit 
împreună să bem ceva. Lindsey se dusese acasă mai devreme. 
Patrick și cu mine ne-am îmbătat. Am ajuns la mine în 
apartament, în pat. După aceea am profitat de orice ocazie să 
fim împreună, dar nu era ușor, pentru că el era însurat, iar 
Lindsey voia ca el să stea acasă, spune Erica, apoi adaugă: Ne 
întâlneam în pauza de prânz în cursul săptămânii. Soţia lui îi 
făcea pachețel pentru la serviciu, dar el venea la mine acasă și 
făceam dragoste. 

Stephanie aude un murmur de dezaprobare trecând prin sala 
de judecată. 

— Aţi discutat vreodată despre posibilitatea de a fi împreună, 
de a-i spune soţiei lui? 

— Da. Patrick mi-a spus că n-o iubea și că detesta să fie legat 
de ea. Nu voia copilul în acel moment al vieţii. Se certau mult. 
Spunea că vrea să fie cu mine. 

— Aţi făcut vreodată planuri concrete ca să fiți împreună? 

Erica își mușcă buza. 

— Nu chiar așa de clar. A spus că voia să se elibereze de ea. 
Dar am crezut că vorbea despre divorț, nu despre crimă. 

Din nou exclamaţii în sală; judecătorul bate cu ciocănelul în 
masă și toată lumea tace, fascinată de mărturia Ericăi. 

— Spuneţi-ne ce s-a întâmplat pe 10 ianuarie 2009. 

— Am primit un telefon de la Greg Miller. Era un prieten de la 
serviciu al lui Patrick. leșeam cu toţii pe vremea aceea. M-a 
sunat și a zis că a avut loc un accident. Am ajuns acolo cât de 
repede am putut. 

— Aţi vorbit cu Patrick? 

— Nu. Eram în stare de șoc. lar el era isteric, plângea. Dar 
după aceea, când nu se uita nimeni, mi-a prins privirea și... 
privirea lui era triumfătoare. 

— Triumfătoare? 


VP - 160 


— Da. Atunci am știut că a ucis-o intenţionat și credea că o să 
scape basma curată. 

Se oprește, părând tulburată... prima fisură în calmul pe care-l 
afișa. 

— Cred că se aștepta să fiu... bucuroasă. 

Un alt murmur de șoc străbate sala. 

— Aţi vorbit cu el după aceea? 

Erica clatină din cap. 

— Nu atunci. A încercat să stea de vorbă cu mine, dar l-am 
evitat. M-am dus la înmormântare și l-am evitat și acolo. 
Credeam că a omorât-o intenţionat, din cauza mea, dar îmi era 
prea frică să spun ceva. Mi-era teamă că poliţia ar putea crede 
că eram implicată. Mă simţeam vinovată... credeam că a 
omorât-o ca să fie cu mine. Nici măcar n-am mai putut să mă uit 
la el după aceea. Știam ce făcuse, spune și face o pauză, apoi 
adaugă: lar atunci știam deja că sunt însărcinată cu copilul lui. 

Consternare și mai mare în sală. Stephanie încearcă să 
evalueze dispoziţia juraţilor, dar nu-și poate da seama ce cred, 
pentru că sorb fiecare cuvânt, fiecare gest al Ericăi. Nu știe dacă 
o cred sau nu pe Erica. Povestea ei pare exagerată. 

— Și ce s-a întâmplat cu copilul? 

— L-am dat spre adopţie la naștere. Nu știu unde se află. 

— O ultimă întrebare. Mai știa cineva despre relație? Poate 
confirma cineva ce ne-aţi spus? 

Erica clatină din cap. 

— N-am spus nimănui. Am mărturisit acum, pentru că nu mai 
pot trăi așa. E datoria mea faţă de Lindsey să spun adevărul. Și 
vreau să știe toată lumea ce a făcut el, pentru că mi-e teamă 
pentru actuala lui soţie. Mi-e teamă că el ar putea-o face din 
nou. 

În sală se aud exclamaţii. De groază? Sau de neîncredere? 

— Mulţumesc, doamnă Voss. 

Stephanie se uită agitată cum Lange se ridică pentru 
interogatoriul încrucişat. Se îndreaptă încet spre boxa 
martorilor. 

— Doamnă Voss. Spuneţi că dumneavoastră și Patrick Kilgour 
eraţi „îndrăgostiţi”. Aveţi vreo dovadă în acest sens? 

— Păi, nu. N-am spus nimănui și nu ne-a văzut nimeni, pentru 
că trebuia să păstrăm secretul. 


VP - 161 


— Așa e. Deci avem numai cuvântul dumneavoastră. Aveţi 
vreo dovadă privind întâlnirile dintre voi, de câte ori ați făcut-o? 

— Am născut copilul lui, răspunde ea, puţin sfidătoare. 

— Aţi născut un copil. N-am stabilit încă dacă era al domnului 
Kilgour, nu-i așa? 

Lange așteaptă. În cele din urmă, Erica răspunde: 

— Nu. Dar eu știu că e al lui. 

— În orice caz, un singur raport sexual poate determina o 
sarcină. Aveţi vreo dovadă reală că v-aţi culcat cu el de mai 
multe ori? 

— Nu. 

— Încă ceva. Nu este adevărat că în august, anul trecut, l-aţi 
abordat pe Patrick Kilgour în Aylesford și ați încercat să-l 
șantajaţi? Nu l-aţi ameninţat că, dacă nu vă dă bani, o să-i 
spuneţi soției lui că aţi avut o aventură cu el și că și-a ucis 
deliberat prima soţie... și, când n-a mers, nu aţi amenințat că 
veţi încerca să obţineţi redeschiderea anchetei asupra morţii lui 
Lindsey Kilgour? 

Stephanie își ţine răsuflarea. 

Erica se uită la avocat, perfect calmă. 

— Absolut deloc. Asta v-a spus? De fapt, l-am abordat în 
Aylesford ca să-i spun că mă duc să spun adevărul la poliţia din 
Colorado. Când i-am spus asta, a încercat să-mi dea bani. Cash. 
Am refuzat să-i iau și i-am spus că nu pot fi cumpărată. 

Stephanie simte că rămâne fără aer. li vine să sară și să 
strige: „Minte!” Dar e paralizată. Se uită la chipul avocatului - 
era evident că nu anticipase așa ceva și că face tot ce poate ca 
să-și revină. Se așteptase la o simplă negare. Patrick s-a albit. 


VP - 162 


Capitolul 36 


Nereușind să zdruncine povestea Ericăi, Lange spune că nu 
mai are întrebări. Judecătorul declară o scurtă pauză de prânz și, 
când revin în sală, este rândul lui Patrick să vină la bară. 

— ÎI chem pe Patrick Kilgour, anunţă avocatul coronerului. 

Stephanie își dă seama că e nervos. li strânge mâna 
încurajator când se ridică, dar Patrick nici măcar nu se uită la 
ea. Se duce și se așază în boxa martorilor de parcă s-ar îndrepta 
spre propria osândă. Cel puţin așa i se pare ei. 

Stephanie se simte năucită. Abia dacă a dormit azi-noapte, 
chinuită de insomnie, neobișnuită să fie despărțită de gemene, 
îngrijorată de ce avea să se întâmple azi. Și nu fusese în stare să 
mănânce mare lucru la micul dejun. Acum e ameţită. Erica 
tocmai a comis sperjur. Stephanie încearcă să se concentreze 
pe ceea ce se petrece în fața ei - e foarte important, dar ei îi 
plutește capul, iar nodul din piept a devenit insuportabil. 

După ce Patrick depune jurământul, doamna Spellman îi 
spune: 

— Povestiţi-ne despre dimineaţa de 10 ianuarie 2009. 

Are o încredere în sine considerabilă, iar Stephanie e ușurată 
când îl vede. 

— Ne pregăteam să plecăm la Grand Junction, în vizită la 
mama și sora lui Lindsey. Lindsey era nerăbdătoare să meargă. 
Ninsese abundent, așa că eu nu voiam să plecăm, dar ea a 
insistat. Ne certaserăm puţin pe tema asta cu o seară înainte, 
dar îmi dădeam seama cât de important era pentru ea. Ningea 
de joi noaptea și lucrasem de-acasă vineri din cauza asta. 
Sâmbătă dimineaţă, mașina era aproape îngropată în zăpadă. 
Am ieșit s-o deszăpezesc și am pornit motorul ca să-l încălzesc. 
Ea a venit jos și s-a urcat în mașină ca să aștepte. l-am spus să 
stea în casă, dar nu mai avea răbdare să plecăm. 

— Aţi observat că ţeava de eșapament era înfundată cu 
zăpadă? 

— Nu. Nici nu mi-a trecut prin cap să mă uit. Nu știam că 
poate determina acumularea de monoxid de carbon în mașină. 
Mă învinovăţesc din cauza asta în fiecare zi. 


VP - 163 


— Aţi avut o aventură cu Erica Voss înainte de moartea soţiei 
dumneavoastră? îl întreabă Spellman. 

Patrick trage aer în piept și răspunde: 

— N-am avut o aventură cu ea. M-am culcat cu ea fix de două 
ori. O dată la ea în apartament, după ce băuserăm - atunci a 
fost prima dată. Și încă o dată când m-a chemat să vin la ea în 
pauza de prânz ca să repar ceva. Am ajuns în pat împreună. Am 
pus capăt după aceea. 

— Deci contestaţi ce a spus Erica Voss. 

— Contest categoric. Am făcut sex întâmplător. De două ori. 
Asta-i tot. Nu eram îndrăgostiți. Nu mi-a spus niciodată că ar 
avea vreun sentiment pentru mine. Îmi iubeam soţia. Am avut 
senzaţia că Erica m-a sedus de ambele daţi. Aveam 23 de ani. 
Nu sunt mândru că mi-am înșelat nevasta. Am pus capăt 
relaţiei. Rapid. Nu voiam să pun în pericol ceea ce aveam cu 
Lindsey. 

— Deci aveați o căsnicie reușita? 

— Da, categoric. 

— Vă certaţi? 

— Nu. Oricum, sigur nu ne certam mult. Ne înțelegeam bine. 

— Aţi încercat să vorbiţi cu Erica după deces? 

— Nu. Am evitat-o după ce am fost a doua oară la ea în 
apartament. Am abordat-o la înmormântare - am încercat să 
vorbesc cu toată lumea, să le mulţumesc că au venit -, dar ea 
mi-a întors spatele. Nu voiam să am deloc de-a face cu ea. 

— Erica Voss v-a ameninţat vreodată și v-a cerut bani în 
schimbul tăcerii? 

— Da, de câteva ori, în august, anul ăsta. 

— l-aţi dat vreodată bani? 

— Nu. 

— l-aţi oferit vreodată bani? 

— Nu. 

— Mulţumesc. 

Avocatul lui Patrick se ridică și spune: 

— N-am întrebări, onorată instanţă. 

Stephanie își privește soţul plecând din boxa martorilor. S-a 
comportat bine. A fost credibil, poate chiar ușor mai credibil 
decât Erica. Insă Stephanie nu știe ce cred juraţii. Patrick se 
așază lângă ea, iar ea îi prinde mâna și i-o strânge cu putere. O 
strânge și el de mână. 


VP - 164 


— Onorată instanţă, o chem pe Karen Soley. 

O femeie greoaie se îndreaptă spre boxa martorilor și depune 
jurământul. 

— Spuneţi, vă rog, cum vă numiţi și ce calificare aveţi, spune 
Spellman. 

— Mă numesc Karen Soley. Sunt medic legist și lucrez pentru 
comitatul Grant. 

— Și i-aţi făcut autopsia lui Lindsey Kilgour? 

— Da. 

— Ce aţi constatat? 

— Am constatat că Lindsey murise ca urmare a unei 
intoxicații acute cu monoxid de carbon. Copilul a murit în uter. 

— A mai fost ceva de interes în cursul autopsiei? 

— Nu, absolut nimic. 

Apoi Spellman spune: 

— AŞ vrea să-l chem pe dr. Joseph Chang. A 

Stephanie îl simte pe Patrick tresărind lângă ea. li aruncă o 
privire, dar el privește înainte. Se întreabă cine este celălalt 
doctor. Nu are mult de așteptat până află. 

— Puteți preciza ce calificare aveţi? 

— Sunt medic de urgenţțe la spitalul Saint Brigid din Denver. 
Lucrez acolo de peste 12 ani. 

— Și, în cursul activităţii dumneavoastră, aţi avut vreodată 
ocazia s-o vedeţi pe Lindsey Kilgour la camera de gardă a 
spitalului Saint Brigid? 

— Da, am văzut-o noaptea târziu - face o pauză și-și consultă 
notițele -, pe 24 noiembrie 2008. Căzuse pe scări și voia un 
control pentru copil. La momentul acela, era însărcinată cam în 
șase luni și jumătate. 

— Căzuse pe scări? 

— Așa a spus. 

Din rândul publicului se aude un murmur. 

— Și aţi examinat-o? 

— Da. Am făcut o ecografie și am constatat că bebelușul era 
nevătămat. Însă ea, Lindsey, avea vânătăi proaspete, extinse, 
pe spate, precum și vânătăi și o contuzie pe ceafă, sub păr, răni 
care corespundeau unei căderi pe scări. 

— Și aţi avut vreo bănuială în legătură cu această căzătură? 

— A insistat că fusese un accident. Nu exista niciun motiv, la 
vremea aceea, să nu o cred. 


VP - 165 


Capitolul 37 


Stephanie se lasă în jos pe scaun. Încearcă să respire, peste 
durerea tot mai intensă a unui atac de panică. Nu vrea să vadă 
nimeni că e tulburată. Patrick se uită stoic drept în faţă, însă ea 
îi sesizează încordarea în maxilarul încleștat. Pare uluit. Ştie că 
nu ar trebui, dar Stephanie îndrăznește să se întoarcă și să se 
uite la Erica. Chipul Ericăi reflectă șocul. Nu a știut despre asta, 
își dă seama Stephanie și simte că i se face rău. 

Ce-o să se întâmple acum? 

Parcă răspunzându-i la întrebare, judecătorul lovește cu 
ciocănelul în masă și spune: 

— Luăm o scurtă pauză. Revenim în 20 de minute. 

Stephanie și Patrick se retrag în grabă într-o sală privată, 
conduși de Lange, care închide ușa în urma lor. E roșu la față. 
Stephanie încearcă să își dea seama ce înseamnă asta. 

— Staţi jos, îi îndeamnă avocatul. 

Se așază amândoi fără întârziere. Lange rămâne în picioare, 
uitându-se în jos către Patrick, cu o expresie severă. 

— De ce nu mi-ai spus dinainte? 

— Nu-mi place tonul tău, răspunde Patrick, arătând de parcă 
ar fi gata să sară la bătaie. 

— În clipa asta, ai motive mai serioase de-atât să-ţi faci griji, 
ripostează tăios avocatul. 

Stephanie își vede soțul înghițind în sec; nodul din piept e 
aproape insuportabil. Dar cei doi nu observă suferinţa ei; a ajuns 
să se ascundă tot mai bine. 

— Mi-a ieșit din cap, spune Patrick îmbufnat. 

— Și te aștepți să te cred? întreabă furios avocatul. 

Patrick păstrează o tăcere necilintită, refuzând să se uite la el. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat! 

— A căzut pe scările care duceau de la bucătărie la ușa din 
spate. Era obosită și a alunecat pe prima treaptă când ducea 
gunoiul afară. 

Stephanie duce o mână la gură, simțind cum i se ridică bila în 
gât. Nu le spusese până acum niciunuia dintre ei. De ce ducea 
Lindsey gunoiul? De ce nu-l ducea el? Era însărcinată în șase 


VP - 166 


luni și jumătate. Patrick duce întotdeauna gunoiul în locul ei. Și a 
uitat pur și simplu că Lindsey căzuse pe scări și fusese la spital 
cu câteva săptămâni înainte să moară? Nu-și dă seama cât de 
incriminator pare? Se întreabă dacă nu cumva Patrick minte. 

— Tu unde erai? 

— In bucătărie. 

— Vă certaserăţi? întreabă Lange. 

Patrick ridică privirea și se uită cu răceală la avocatul lui. 

— Nu. Nu eram lângă ea. A căzut singură. 

Stephanie se uită la avocatul lui Patrick. Pare îndârjit și ei îi 
stă inima. Știe acum că au probleme. Se simte de parcă ar pluti, 
de parcă ar ieși din corp. Știe că oboseala îi poate da peste cap 
percepțiile și este aproape o ușurare să simtă că plutește 
departe de ce se petrece în încăperea asta claustrofobică din 
tribunal. Se întreabă, ciudat, detașat, dacă se certau, dacă se 
luptaseră, deși soțul ei neagă și dacă a împins-o pe soția lui pe 
scări. Patrick nu a fost niciodată violent cu ea. A fost violent cu 
prima lui soţie? Este posibil? Momentul de tăcere pare să se 
prelungească la infinit, de parcă s-ar afla toţi pe muchia 
dezastrului și nimeni nu vrea să facă un pas înainte. 

Insă în cele din urmă avocatul aruncă o privire la ceas și 
spune: 

— Va trebui să explici. 

Patrick încuviinţează. 

— Și va trebui să fii convingător. 

e 

Când Patrick este chemat din nou la bară, se ridică și face cei 
câţiva pași. Are senzaţia că toate simţurile i s-au ascuţit. Işi 
spune din nou că nu trebuie să pară furios. Nu trebuie să arate 
cât de furios este că se află aici, apărându-se în faţa acestor 
acuzaţii, indiferent cât de justificată este furia lui. N-ar fi trebuit 
să se ajungă niciodată aici. Totul e din cauza Ericăi. Cum 
îndrăznește să mintă în legătură cu șantajul? Dar nu trebuie să 
se gândească la Erica, pentru că ea îl înfurie cel mai tare. Nu o 
să se uite la ea când ajunge în boxă; se întoarce cu faţa spre 
oamenii din sala aglomerată. O să se uite doar la avocatul care 
îi pune întrebări. O să vorbească pe un ton echilibrat, egal și o 
să explice ce s-a întâmplat. lar ei o să-l creadă. Trebuie. Inainte 
l-au crezut - și-a dat seama. A reușit să simtă, cu puţin timp în 
urmă, în sala de judecată, cum juriul era de partea lui, nu a 


VP - 167 


Ericăi. Dar știe că povestea asta cu vânătăile i-a îndepărtat de 
el. Știe cum par lucrurile. Avocatul lui e îngrijorat, iar soţia lui... 
își dă seama că a început să se îndoiască de el, ceea ce l-a făcut 
să se simtă nesigur. Pe Stephanie a supărat-o chestia asta. Nu 
mai știe ce crede despre el. 

Işi amintește seara aceea. O văzuse pe Lindsey căzând pe 
scări, văzuse totul petrecându-se parcă în ralanti. Acum îi fusese 
teamă că ar putea dezgropa cineva vizita la spital și să încerce 
să scoată ceva din ea. Dar nu a crezut că o să se și întâmple. 

Avocata coronerului întreabă, cu glas solemn: 

— Puteţi să explicaţi cum s-a ales soția dumneavoastră cu 
vânătăile acelea? 

e 

Cheryl dă drumul la televizorul din bucătărie, ca să asculte 
știrile în timp ce pregătește cina. Aude un reporter începând să 
vorbească despre ancheta judiciară de azi din Creemore și se 
întoarce să se uite la ecran. Urmărește imaginile cu un cuplu 
brunet, care pare hărțuit, grăbindu-se să intre în tribunal și apoi 
cu o femeie blondă, care intră după ei. Tot trupul i se încordează 
când o recunoaște pe Erica Voss. Ce dracu' are ea de-a face cu 
povestea asta? 

Dă televizorul mai tare și îl ascultă pe reporterul care 
relatează aspectele principale ale anchetei. Ascultă tot. Erica 
Voss susține că avea o aventură cu Patrick Kilgour, a cărui soţie 
murise în mașina aceea. Erica spune că Patrick și-a ucis 
deliberat soţia. Ea a născut copilul lui. Cheryl pune totul cap la 
cap. Copilul e Devin. lar tatăl lui este, foarte posibil, un ucigaș. 

a 

Ancheta chinuitoare s-a încheiat. S-au retras la un restaurant 
italienesc din apropiere pentru cină. Au ales o masă în spate, 
care le oferă mai multă intimitate. 

Patrick a explicat calm și convingător cum a căzut Lindsey pe 
scări. Lange părea mulţumit de cum s-a comportat el, ba chiar îl 
bătuse scurt pe umăr când se terminase totul. 

Stephanie comandă un pahar cu vin alb și, imediat ce vine 
comanda, dă pe gâtul uscat aproape jumătate din el. Acum 
trebuie să aștepte verdictul. Toţi sunt agitaţi. Stephanie e așa 
de stoarsă, că nu face decât să se bucure că s-a încheiat tortura 
anchetei. Nu se poate gândi la ce urmează. Lange vrea să 


VP - 168 


discute despre ce s-ar putea întâmpla în continuare. Ei îi vine să 
urle. 

Comandă toţi trei de mâncare, dar Stephanie abia dacă poate 
înghiţi ceva. Gândurile îi fug la Jackie și Emmie. li e dor să le țină 
lipite de ea, să le simtă mirosul, să le simtă pielea pe obraz. 
Vrea să fie acasă. Pleacă mâine-dimineaţță la prima oră, 
indiferent dacă juriul ajunge sau nu la o concluzie și indiferent 
de rezultat. 

Știe care sunt posibilitățile. Juriul poate constata că moartea 
lui Lindsey a fost un accident. În mod clar, asta speră ei. Însă 
acum se gândește că e ca la loterie. Erica a fost convingătoare 
și a mai fost și căzătura aia îngrijorătoare. Dacă juriul nu dă 
verdictul de moarte în urma unui accident, actualul șerif o să 
înceapă, probabil, propria investigaţie. Ar putea chiar să-l 
aresteze pe Patrick pe loc. Își dă seama, ridicând paharul acum 
gol, că s-ar putea să plece singură acasă mâine. Oare ar fi un 
lucru chiar așa de rău? 

Simte un junghi în piept. Nu-i vine să creadă că gândește așa 
ceva. Dar căzătura pe scări - și faptul că Patrick le-a ascuns-o - 
a schimbat situația din punctul ei de vedere. Lasă jos paharul de 
vin. Mai vrea unul, dar o să se abţină. Are senzaţia că a trecut în 
taină un fel de graniţă și e îngrozită de ea însăși. 

Sigur că n-a făcut-o. 

ÎI iubește pe Patrick, își spune ea. E tatăl fetelor ei. Numai că 
îi e greu să simtă asta la fel ca înainte, ţinând cont de tensiunea 
în care au trăit. Nu crede nicio clipă că e un ucigaș. Așa ceva e 
imposibil. Prea bizar și să te gândești serios. Nu a dat niciodată 
vreun semn că ar avea o înclinare spre violenţă față de ea. 
Probabil că Lindsey a căzut, așa cum a spus Patrick. Nu a 
împins-o el în timp ce se certau. Nu-și iese ușor din fire - ea nu l- 
a văzut niciodată. Nu e lacom și nici egoist. Nu e impulsiv. E 
blând și răbdător și generos. Totul e din vina Ericăi. Erica e o 
mincinoasă răzbunătoare, motivată de propriile dorinţe egoiste 
și perverse. Nu are nici urmă de conștiință. Nu-i pasă cui face 
rău. 

E foarte posibil ca juriul să dea verdictul „indecis”. Ceea ce 
înseamnă că juriul nu reușește să decidă, pe baza celor auzite, 
dacă moartea a fost provocată de un accident sau intenţionat. 
Juriul nu poate stabili vinovăția. Atunci ar depinde de șerif. Ar 
putea începe o investigaţie sau nu. Probabil că ar începe-o. 


VP - 169 


Stephanie nu crede că poate să se împace multă vreme cu atâta 
nesiguranță fără să-și piardă minţile. Trebuie să fie o mamă 
bună pentru copiii ei. Are nevoie să înceteze toate astea. 

Se aude bipul unui telefon, iar Lange își scoate mobilul din 
buzunarul sacoului. Stephanie își dă seama, după expresia lui, 
că este ceea ce așteptau. Încremenește, privindu-i chipul. 

— Juriul s-a întors, spune el. 

Pleacă în grabă de la restaurant, după ce au terminat de 
mâncat și merg cu mașina până la tribunal, care nu e departe. 
Se așază în timp ce intră în sală membrii juriului. 

Judecătorul îl întreabă pe prim-jurat dacă au stabilit un 
verdict. Răspunsul e afirmativ. 

Stephanie simte că îi vine să leșine. 

— Care este verdictul? întreabă judecătorul. 

— Indecis, onorată instanţă. 

Stephanie se uită la Patrick; îl vede cum tresare. Îi aruncă o 
privire lui Lange. Expresia de pe chipul lui e sumbră. 

Tăcerea care se lasă e încărcată de groază. Nu s-a terminat, 
nu s-a terminat deloc. S-ar putea să fie doar începutul. 
Stephanie îl fixează cu privirea pe soţul ei. l-a fugit tot sângele 
de pe chip. Își dă seama, privindu-l, că se așteptase la altă 
concluzie. Se așteptase să fie exonerat. 

In cele din urmă, Patrick îl întreabă pe avocat, cu glasul 
tremurând: 

— Ce facem acum? 

— Depinde de șerif, răspunde avocatul încet și de procurorul 
districtual. Mergeţi acasă și așteptați. 


VP - 170 


Capitolul 38 


În seara aceea, șeriful Bastedo stă la birou, în beznă, adâncit 
în gânduri. Nu e deosebit de bucuros că tărășenia asta a ajuns 
pe biroul lui. Ştie că e o ocazie. Și asta-l și îngrijorează. E o 
ocazie care îl poate ridica sau dobori, iar el ar fi preferat să nu 
iasă în evidență. E serios și metodic - și asta i se potrivește -, 
dar își dă deja seama că acest dosar are toate elementele 
necesare să se transforme în circ. Însă nu poate să închidă ochii 
pur și simplu. Asta a făcut fostul șerif și s-ar putea ca rezultatul 
să fi fost că Patrick Kilgour a scăpat basma curată după ce a 
comis o crimă. 

A urmărit cu mare atenţie ancheta judiciară și și-a luat notițe 
cu grijă. Când s-a terminat, era la fel de nesigur ca juraţii. E 
prudent din fire, însă e conștient de presiunea exercitată asupra 
lui ca să facă ceva. Trebuie să discute cu procuroarea 
districtuală mâine-dimineaţă, la prima oră. 

[] 

A doua zi dimineaţă, Patrick se străduiește să se trezească în 
momentul în care pornește alarma telefonului, la 5:30. A 
adormit abia după ora 3. Se simte ca naiba. Stephanie se foiește 
lângă el. 

— Haide, trebuie să prindem avionul, spune el, ridicându-se 
din pat și îndreptându-se către baia camerei lor de hotel. 

Intră la duș și lasă apa fierbinte să-i limpezească mintea. Dar 
când vede limpede e și mai rău. E îngrozit de ce ar putea urma. 
Încearcă să-și aducă aminte ce a spus avocatul lui aseară, dar 
era așa de tulburat, că nu a priceput tot. Gândurile încep să-i 
scape de sub control. Dacă e arestat, iar cazul ajunge la proces, 
probabil că nu o să poată ieși pe cauţiune. S-ar putea să fie 
nevoit să petreacă luni în șir în închisoare, departe de soţie și 
copii. La proces, acuzarea va trebui să dovedească, dincolo de 
orice îndoială rezonabilă, că și-a ucis soţia. Însă există o 
grămadă de îndoieli în cazul ăsta. Nu faptele sunt puse în 
discuţie; nu au de ce să-și facă griji pentru probele 
criminalistice. Știu că soţia lui s-a urcat în mașina cu motorul 
pornit și că ţeava de eșapament era înfundată cu zăpadă. 


VP - 171 


— Nu pot dovedi că ai înfundat tu ţeava de eșapament, 
spusese abrupt avocatul sau că ai lăsat-o să stea în mașină 
știind că e înfundată și că o să moară. 

E vorba despre intențiile lui și cu siguranţă că nu au cum să 
demonstreze intenţia dincolo de orice îndoială rezonabilă. Asta i- 
a spus Lange aseară, încercând să-l liniștească, în timp ce el 
simţea cum se îndepărtează de el, pe un tsunami de spaimă, 
viața lui cândva confortabilă. 

— S-ar putea să simtă nevoia să te citeze, spusese Lange. Dar 
n-ar trebui să se ajungă la proces. N-au suficiente dovezi. 

Însă stigmatul... toată lumea o să creadă că el a făcut-o. 
Reputația lui o să fie pătată tot restul vieții. Nu are cum să 
demonstreze că nu a vrut s-o omoare. 

Nu are cum să dovedească... nici măcar soției lui. 

Nu era rezultatul la care speraseră. Stephanie nu o să poată 
să meargă acasă acum și să-și scoată toate astea din minte - o 
să aștepte să se mai întâmple ceva. Nu o să aibă nicio șansă să- 
și recapete echilibrul. 

Și Niall... partenerul lui fusese foarte înțelegător când aflase 
despre ancheta care urma, însă nu-i plăcuse cum arată lucrurile. 
Patrick îi spusese că înțelege. Dar între cei doi se căscase o 
prăpastie care se tot adâncea de când îi spusese. 

Patrick știe că pentru Niall nu ar fi suficientă decât o 
exonerare totală. Și el nu o obținuse. 

Acum... oare Niall o să vrea să dizolve parteneriatul? Cum ar 
primi Stephanie așa o veste? Nu prea bine, bănuiește el. 

S-ar putea să fie nevoiţi să trăiască în perioada următoare din 
banii lui Stephanie. lar cheltuielile judiciare... o să fie 
exorbitante dacă povestea o să continue. 

Se întoarce în dormitor, unde Stephanie s-a ridicat din pat și 
se îmbracă. Nu vorbește cu el. Nu i-a spus aproape nimic de 
când s-a terminat ancheta. Patrick vrea să știe ce-i trece prin 
cap. 

— Steph? 

— Da? îi răspunde ea, cu spatele la el, în timp ce-și trage o 
bluză peste sutien. 

Nu-i aruncă nici măcar o privire. 

— Stephanie, repetă el, uită-te la mine! 

Ea se întoarce încet, stând de cealaltă parte a patului nefăcut. 


VP - 172 


— O să fie în regulă. N-am făcut-o, iar ei n-au cum să 
demonstreze că aș fi făcut-o. 

Stephanie încuviințează, iar Patrick ocolește patul și o ia în 
braţe. 

— Steph, te iubesc. Știi, nu-i așa? 

Ea ridică privirea spre el, cu lacrimi în ochi. Una dintre ele i se 
prelinge pe faţă, iar Patrick o șterge blând cu degetul. 

— O să trecem peste asta, știu că așa o să fie. 

Stephanie îi întoarce spatele. 

(J 

— Nu-mi vine să cred, spune Niall. La naiba, nu-mi vine să 
cred. 

Nici lui Nancy nu-i vine să creadă, dar s-au trezit devreme și 
au citit amândoi știrile online - tot ce au reușit să găsească 
despre ancheta judiciară din Colorado. Acum Nancy ridică 
privirea din laptopul așezat pe masa din bucătărie și spune: 

— Ai face bine să mănânci ceva. 

Niall clatină din cap, vizibil tulburat și se reazemă de blatul de 
bucătărie. Nancy își împinge scaunul și se duce la filtru, toarnă o 
cană de cafea proaspătă și i-o aduce. Niall se întoarce spre ea 
fără să-i vină să creadă: 

— Vreau să zic că trebuie să fi fost un accident. Patrick nu și- 
ar ucide soția! 

Verdictul nu fusese cel pe care îl așteptaseră ei. 

— E evident că Erica minte, aprobă Nancy, însă informaţiile 
dezvăluite în timpul anchetei judiciare au fost destul de șocante. 

Se întreabă cum face faţă Stephanie. Îi e teribil de milă de ea. 

Dar cel mai puternic sentiment este cel de alarmă. 

— Cu siguranţă și-a ales greșit femeia cu care să se culce, 
spune ea înciudată, ca și tine, de altfel. 

Niall închide ochii și spune: 

— Nancy, nu începe! 

Nancy trage adânc aer în piept. Niall are dreptate. Trebuie să 
rămână uniţi; nu se pot sfâșia unul pe celălalt, cel puţin nu 
acum. 

— Va trebui să rupi orice legătură cu Patrick, spune ceva mai 
calmă. 

Niall deschide ochii mari. 

— Nancy, poate că ar trebui să așteptăm și să vedem ce se 
întâmplă. Nu l-au arestat. 


VP - 173 


— Nu l-au arestat încă. Trebuie să scapi de el. Și, mai 
important, trebuie să ne distanţăm de Erica. Câtă vreme ești de 
partea lui Patrick, dacă el mai lucrează cu tine, o să fii în vizorul 
ei. Te tot sună... e la limita hărțuirii, adaugă ea îngrijorată. 

Niall încuviinţează, părând neliniștit. 

Nancy știe că are dreptate. E și el la fel de îngrijorat ca ea din 
cauza Ericăi. 

— Doar că detest să lovesc într-un prieten când a căzut, 
spune el furios. 

— N-ai de ales. Poţi să pui capăt parteneriatului. Să aduci pe 
altcineva. Dar fii îngăduitor cu el; sigur o să înțeleagă. 

e 

În Denver, Cheryl se plimbă prin bucătărie frângându-și 
mâinile, în timp ce Gary se uită ţintă în podea. Ziarul e întins pe 
masa din bucătărie. Sunt singuri - Devin a plecat la școală mai 
devreme pentru un antrenament de fotbal. 

— E evident că minte în legătură cu șantajul, spune Gary în 
cele din urmă. Ne-a făcut-o și nouă... n-am niciun dubiu că l-a 
șantajat. 

— Să le spunem? întreabă Cheryl șovăitor. 

— Nu putem. 

Cheryl își ascunde faţa în mâini și izbucnește în lacrimi. 

— Nu pot să cred ce se petrece, spune ea printre suspine. 

Aude hârșâitul unui scaun și apoi simte îmbrăţișarea soțului 
ei. După ce se oprește din plâns, se desprinde de el. 

— Ce fel de femeie face așa ceva? S-ar putea să fi spus numai 
minciuni la ancheta aia. E mama lui Devin. S-ar putea să fie o 
sociopată. Dacă e ceva genetic? 

Simte cum își pierde controlul. Copilul ei perfect. Gary îi 
întoarce privirea; Cheryl își dă seama că și el e profund tulburat. 

— Dar dacă e adevărat că și-a ucis intenţionat nevasta... 
nevasta însărcinată? adaugă ea. Nu poate fi nici el normal și e 
tatăl biologic al lui Devin. Nu pot să fac față. Nu pot! 

Gary se uită în ochii ei și-i spune: 

— Ascultă-mă! Devin e un copil grozav. A avut parte de o 
educaţie grozavă. O să fie în regulă. Ești o mamă foarte bună... 
o să fie un om minunat, știi bine. Te rog, nu-ţi face griji! Ne are 
pe noi. O să ne aibă întotdeauna. 


VP - 174 


Șeriful  Bastedo se îndreaptă spre biroul procuroarei 
districtuale. In dimineaţa aceea, devreme, a avut o convorbire 
telefonică scurtă cu coronerul Yancik. Au discutat verdictul, ce 
înseamnă. 

— E complicat, a spus Yancik nefericit. Cum de i-a scăpat lui 
Mike? Ne pune pe toţi într-o lumină proastă. 

Bastedo își aduce aminte ce încurcat păruse fostul șerif în 
ziua aceea la tribunal, dar nu empatizează prea tare cu el. Ştie 
că Yancik simte că trebuie să se apere; dar niciuna, nici alta nu-l 
pun pe Bastedo într-o lumină proastă. Nu era aici la vremea 
aceea. Insă știe ce vrea să spună Yancik. Biroul coronerului 
suportă suficientă presiune în ultima vreme și fără genul ăsta de 
încurcături. Și are dreptate când spune că e complicat. 

— Intrebarea e ce facem acum, spune Bastedo. 

La asta s-a gândit toată noaptea. 

— Mă întâlnesc cu procuroarea districtuală azi, adaugă el. 

— Ce crezi că o să vrea ea să facă? 

— Nu știu. Dar o să-ţi povestesc ce zice. 

Acum, când ajunge la biroul procuroarei, îi vede numele pe 
plăcuța de pe ușă. Aurora Lydia Dominguez. In comunitatea lor 
rurală nu au loc multe crime, dar cazul ăsta e complicat. O să 
vrea să-l cerceteze cu atenție. Și ea trebuie să se gândească la 
poziţia ei. Toată lumea trebuie să ia în considerare propriul 
punct de vedere, își zice Bastedo, puţin cinic. 

— Intră, spune Dominguez când el bate la ușă. 

Se apropie de 40 de ani, are părul negru strâns într-o coadă 
de cal și poarta un costum de calitate și pantofi comozi. Bastedo 
zărește într-un colț o pereche de pantofi cu toc negri. E prea 
deşteaptă să-i poarte toată ziua. Are încredere în ea că o să ia 
decizia corectă. Bastedo nu știe care e decizia corectă... speră 
că știe ea. 

— Inchide ușa, spune ea. 


VP - 175 


Capitolul 39 


Zborul spre casă e un coșmar. Stephanie tot vede oameni 
care îi aruncă câte o privire, apoi se uită din nou; o recunosc. 
Ştirea e în ziarele de dimineaţă, împreună cu fotografiile lor. Au 
fost la TV, montaje cu ei la intrarea în tribunal și la ieșire. Deși 
și-a strâns părul și poartă ochelari de soare închiși la culoare, 
lumea știe cine e, pentru că Patrick arată exact la fel ca ieri. 

Când ajung în cele din urmă acasă și parchează mașina pe 
alee, Stephanie nu vrea decât să-și lase lucrurile și să dea fuga 
vizavi, la Hanna, să ia fetiţele. Nu-l așteaptă pe Patrick să vină 
cu ea; preferă să se ducă singură. 

— Poţi să pregătești tu totul aici și eu să le aduc pe gemene 
acasă? O să trebuiască să le dăm să mănânce. 

Apoi traversează strada, cu inima spărgându-i pieptul de 
neliniște. Cum s-au descurcat gemenele fără ea? S-a simţit rău 
că le-a lăsat acasă. Dar i-a lăsat Hannei lapte de sân pentru ele 
și are mai multă încredere în Hanna decât în oricine altcineva să 
aibă grijă de fete. Însă acum, când merge spre casa ei, 
disperată să-și vadă fetele, șovăie. Cum o să reacționeze 
Hanna? Nu a fost verdictul la care spusese Stephanie că se 
așteaptă. 

Acum câteva săptămâni îi spusese despre ancheta care urma. 
Se dusese la Hanna cu fetiţele. 

Le pusese, împreună cu Teddy, pe covorașe așezate pe 
podeaua sufrageriei. Stephanie nu-i mai povestise nimic Hannei 
înainte, dar se apropia data audierii și știa că trebuie să-i spună 
adevărul despre motivul pentru care avea nevoie să aibă ea 
grijă de gemene două nopți. Ştirea avea să fie la TV. Oricum 
Hanna urma să afle cât de curând. 

Privind diversele emoţii oglindite pe chipul Hannei în timp ce-i 
spunea  poticnit povestea - neîncredere, stânjeneală -, 
Stephanie simţise intensificându-se descurajarea acută pe care 
o simţise în ultimele săptămâni. Ştia că Patrick avea o discuţie 
similară, dificilă, cu partenerul lui de afaceri. li spusese că Niall 
primise bine povestea. Stephanie nu era sigură că-l crede. Insă 
Hanna o sprijinise surprinzător de mult după ce-și revenise din 


VP - 176 


şoc. Acum i se pare că se poate sprijini pe umărul ei. Stephanie 
își dorește din nou să fi avut familie - să fi trăit părinţii ei, să fi 
avut fraţi. Se simte îngrozitor de singură pe lume. Singura 
persoană pe care a ajuns să se bazeze era Patrick. 

Hanna răspunde la ușă cu o încruntătură de compasiune pe 
frunte și întinde imediat mâinile să o îmbrăţișeze. Stephanie se 
prăbușește în îmbrăţișarea mângâietoare a Hannei. Cele două 
femei se desprind una de cealaltă și, fără să discute despre 
verdict - pe care Hanna trebuie să-l fi aflat deja de la știri -, 
Stephanie o întreabă încordată: 

— Unde sunt? 

Hanna face un pas în spate și Stephanie le vede pe gemene în 
sufragerie. Își scoate pantofii și se repede la ele. Se lasă pe 
podeaua mochetată și-și trage fetiţele lângă ea, adulmecându-le 
mirosul, simţindu-le trupurile calde lipite de ea. Încearcă să nu 
plângă, dar lacrimile tot se revarsă. Și atunci își zice, la naiba, 
ce mamă nu ar plânge când își vede copiii după o zi întreagă și 
două nopţi? Le îmbrățișează, știind că ar face orice pentru copiii 
ei. Înseamnă totul pentru ea. 

Ridică privirea când Hanna intră în sufragerie și-i zâmbește. 

— Au fost grozave. Au mâncat bine și au dormit bine. Dare 
limpede că se bucură că te-ai întors. 

Stephanie își privește fetiţele care zâmbesc și gânguresc, 
începând să-i caute pieptul. Trebuie să le ducă acasă. 

— Te ajut eu să le strângi lucrurile, spune Hanna, începând să 
adune jucării și pături în geanta copiilor. 

— Mulţumesc mult, Hanna. Dacă pot să mă revanșez 
vreodată... 

— Ah, te rog, nu-ţi face griji! Mi-a făcut plăcere. 

— Știu, dar, dacă vrei vreodată să-l lași pe Teddy la noi, ne-ar 
face plăcere să avem grijă de el. 

Stephanie observă ceva pe chipul Hannei, dar dispare repede. 
Și își dă seama că Hanna nu l-ar lăsa niciodată pe Teddy cu ei. 
Pentru că e posibil ca Patrick să-și fi ucis soția. 

Răceala pe care o simte Stephanie o urmărește până acasă și 
i se instalează în inimă, urmând să se stabilească pentru 
totdeauna acolo. 

e 

Șeriful Bastedo o așteaptă pe procuroare să se așeze la birou 

și apoi se instalează și el greoi pe scaunul din faţa ei. 


VP - 177 


— Ce complicaţie, spune Dominguez. Un caz clasic de „el zice, 
ea zice”. Cine spune adevărul? 

— Sau, dacă privești altfel lucrurile, care dintre ei minte? 
răspunde Bastedo. 

Vede cum procuroarea ridică din sprâncene. 

— E clar că unul dintre ei minte, spune el. Va trebui să-l citez 
pentru interogatoriu. 

Dominguez încuviințează gânditoare. 

— Da, categoric, citează-l, aprobă ea, încruntându-se. Dar nu 
vreau să declanșez urmărirea penală într-un caz pe care nu am 
șanse serioase să-l câștig. 

Se apleacă peste birou. 

— Nevastă-sa era în mașină, cu motorul pornit, țeava de 
eșapament era înfundată cu zăpadă. Oare el știa? Oare a făcut-o 
intenţionat? O să fie practic imposibil să dovedesc intenţia 
pentru o condamnare pentru crimă cu premeditare dacă nu ne 
spune cineva ce punea el la cale. Și sunt sigură că n-a făcut-o. 

— Poate putem merge cu o acuzaţie mai puţin gravă? 

Dominguez clatină din cap încet. 

— Nu. Fie a făcut-o deliberat, știind ce face, fie nu. Dacă nu, a 
fost un accident. Nu putem să-l tratăm diferit de alte cazuri 
similare dacă nu a făcut-o cu intenţie. 

Șeriful încuviințează. 

— ÎI citez și-i cer să facă un test cu poligraful. 

Procuroarea e de acord. 

— Încearcă să-l presezi. Poate reușești să-i trezești interesul 
pentru o înţelegere. 

e 

Patrick știe că Niall nu se așteaptă să vină la lucru azi, dar 
vrea să scape odată și de asta. Trebuie să-i explice verdictul 
neașteptat. Stephanie ţine câte o fetiță pe fiecare braț. 

— De ce nu încerci să te odihnești? o întreabă el cu blândeţe. 
Pari extenuată. 

Stephanie încuviinţează absentă. El o sărută pe creștet și o 
întreabă: 

— Te descurci dacă ies un pic? 

— Unde te duci? 

— La birou. 


VP - 178 


Tensiunea din cameră e brusc mai intensă decât cu o clipă 
înainte. Unul faţă de celălalt, se prefăcuseră tot timpul că nu era 
posibil decât un singur verdict - că fusese un accident. 

— Cum crezi că o să reacționeze? îl întreabă. 

Patrick ridică din umeri. 

— Nu știu. Niciunul dintre noi nu s-a gândit că s-ar putea 
întâmpla așa. Chiar n-am discutat. 

Se întoarce să iasă din cameră și spune: 

— Nu lipsesc mult. 

e 

Stephanie se plimbă prin sufragerie, imaginându-și ce se 
petrece la birou. Niall o să vrea să scape de Patrick. Oricine ar 
face aşa. Nu poți să ai un partener de afaceri asupra căruia 
planează o posibilă acuzație de crimă. 

Aude mașina lui Patrick trăgând pe alee. Se oprește și rămâne 
în picioare în sufragerie, așteptându-l să vină în casă. Patrick 
intră, aruncă cheile pe măsuţa de lângă ușă și se întoarce să se 
uite la ea. După expresia de pe chipul lui, își dă seama că veștile 
sunt proaste. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O să dizolve parteneriatul. 

— Poate? 

— Sigur că poate, conform termenilor acordului de 
parteneriat, răspunde Patrick și adaugă: O să-mi cumpere 
partea. 

— Cu prieteni ca ăştia, cine mai are nevoie de dușmani? 
întreabă ea înverșunată. 

(J 

Erica stă în apartamentul ei, trăgând de o cană de cafea. 

Indecis. Acum mingea e în terenul șerifului. Va trebui să facă 
ceva, după ce a ascultat mărturiile. Patrick trebuie să fie 
înspăimântat. Se gândește o clipă la soţia lui, Stephanie. Arăta 
îngrozitor la audiere. Mai subțire, dar nu într-un sens bun. Era 
trasă la faţă. Probabil că trece prin iad, se gândește Erica. Işi 
spune că de fapt nu-i problema ei. Îi face un serviciu lui 
Stephanie. Trebuie să afle cu cine s-a măritat. Speră să fie 
arestat. 

Își spune că tot răul e spre bine. Categoric crede că de data 
asta așa e. 


VP - 179 


Capitolul 40 


Pentru Stephanie, prima zi după întoarcerea acasă e ca o 
ceață cu oboseală, văzut de gemene și griji neîncetate pentru 
viitor. Vremea s-a întunecat și e umezeală, iar lumea a început 
să-și amenajeze curţile pentru Halloween. 

Stephanie nu-și poate lua gândul de la vânătăile de pe trupul 
lui Lindsey. Oare a împins-o Patrick pe scări? Ar fi posibil? Vede 
la el semnele stresului, fisuri în fațadă care o fac să-și pună 
întrebări. S-a răstit la ea în după-amiaza aceea pentru că n-a 
fost atentă și au rămas fără lapte. l-a răspuns și ea răstit. 

Mai târziu, în cursul nopţii, privind în beznă, se trezește 
întrebându-se cum o fi fost pentru Lindsey să se căsătorească 
așa de tânără, să fie însărcinată, să fie singură toată ziua într-un 
loc aflat departe de familie. Nu aveau mulți bani. Dragostea 
zboară pe fereastră când mori de foame. Oare știa că Patrick a 
înșelat-o? A bănuit ceva? L-a acuzat? Poate că da, iar lui nu i-a 
plăcut. Poate de-asta a împins-o pe scări... Nu. Nu poate să 
gândească în felul ăsta, pur și simplu nu poate. Gândește așa 
din cauza furiei, furia împotriva lui, împotriva întregii situații. 
Furie că Patrick și-a înșelat prima nevastă și a adus toate astea 
pe capul lui, al ei, al fetelor lor frumoase. Pot pierde totul pentru 
că el s-a culcat de câteva ori cu o femeie atrăgătoare, când ar fi 
trebuit să se abţină. Cea mai intensă furie e îndreptată 
împotriva Ericăi - pentru că s-a culcat cu soțul unei prietene, 
pentru că insistă cu povestea asta nebunească despre crimă. 
Pentru că a minţit în boxa martorilor în legătură cu șantajul. 

Încearcă să nu-l învinovăţească pe Patrick pentru ce a făcut. E 
de neiertat să te culci cu cea mai bună prietenă a soţiei. Atunci, 
ea de ce l-a iertat? 

Oare l-a iertat? 

Tot nu s-a hotărât. Se plimbă de colo până colo. Pe ea nu a 
înșelat-o, din câte știe. Ar trebui să-l părăsească oricum, din 
principiu? Pentru că dacă ai înșelat o dată, o să înșeli de fiecare 
dată? Chiar dacă nu se mai întâmplă nimic cu cazul și totul 
dispare - cea mai bună situaţie la care pot spera -, lumea tot o 
să se uite la ea, tot restul vieţii ei, întrebându-se dacă e 


VP - 180 


măritată cu un ucigaș. Își aduce aminte expresia de pe chipul 
Hannei când s-a oferit să-l ia pe Teddy la ei. 

Dacă-l părăsește acum, o să pară că nu l-a crezut, că și-a 
imaginat că este un ucigaș. Nu-i poate face așa ceva. Și trebuie 
să se gândească și la copii... e tatăl lor. Nu pot crește convinse 
că mama lor crede că tata și-a ucis prima soţie. Mai alescănue 
adevărat. 

e 

A doua zi dimineaţă, Patrick e la băcănie să ia câte ceva când 
sună telefonul și răspunde Stephanie, fără tragere de inimă. 

— Alo? 

— Pot să vorbesc cu Patrick Kilgour? întreabă o voce 
bărbătească. 

Stephanie simte cum i se încordează tot corpul. Vocea e 
serioasă, autoritară. 

— Nu-i aici. Cine întreabă? 

— Sunt șeriful Bastedo de la biroul șerifului din comitatul 
Grant. Îi puteţi spune să mă sune imediat ce se întoarce? 

Îi dă un număr, iar ea îl scrie cu mâna tremurând și mintea 
năpădită de panică. Când închide telefonul, se duce în 
sufragerie și se prăbușește pe canapea. Se întâmplă... o să-l 
aresteze. Simte cum o cuprinde amețeala. Işi pune capul pe 
genunchi înainte să se întunece totul. 

După câteva clipe, îl aude pe Patrick întorcându-se. Probabil 
că o vede, își spune ea, aplecată parcă într-un leșin, dar nu 
poate să-și ridice capul. 

— Stephanie, ce s-a întâmplat? strigă Patrick și 
îngenunchează în faţa ei, întrebând-o cu glas îngrijorat: Ești 
bine? 

Însă ea nu-și poate recăpăta răsuflarea. Are senzaţia că are o 
greutate pe piept, iar în faţa ochilor îi joacă pete negre. 

— Respiră, îi spune Patrick. 

Momentul a trecut. Petele negre se retrag, iar ea reușește să- 
și ridice capul și să se uite la el. Patrick îi dă la o parte o șuviță 
de păr de pe față. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? o întreabă cu glas încordat. 

— Te-a sunat cineva, îi răspunde ea. De la biroul șerifului din 
comitatul Grant. 

Vede cum lui i se întipărește teama pe chip; sunt amândoi 
îngroziţi. 


VP - 181 


— Vrea să-l suni. A lăsat un număr. 

Patrick se ridică repede și se uită în jos spre ea cu ochi 
înnebuniți. 

— Ce voia? 

Stephanie îi întoarce privirea, speriată. 

— N-a spus. Doar că vrea să-l suni. 

Patrick începe să se plimbe prin cameră. 

— Futu-i! Futu-i! 

N-avem cum să scăpăm, își spune Stephanie, intrând în 
panică. O să-l aresteze. O să se ducă la închisoare. O să meargă 
la proces. Stephanie nu crede că poate supravieţui unui proces. 
Aproape că ancheta a fost mai mult decât putea îndura. 

— O să-l sun pe Lange. Să-l întreb ce să fac, spune Patrick. 

Stephanie încuviințează în timp ce el își scoate mobilul și 
sună. 

ÎI privește în timp ce discută cu avocatul. E o convorbire 
scurtă. 

— Ce-a zis? îl întreabă neliniștită. g 

— Mi-a zis să nu intru în panică, răspunde Patrick sarcastic. li 
e ușor să zică. Vrea să aflu ce vor și să-l sun înapoi. 

Patrick se mai învârte de câteva ori prin cameră, prea agitat 
ca să-l sune pe șerif. Stephanie îl privește cum se duce în 
bucătărie, îl aude turnându-și ceva de băut. Se întoarce în 
sufragerie cu un pahar de tărie și-l dă pe gât din două înghiţituri. 
Așteaptă câteva clipe și apoi întreabă: 

— Unde-i numărul? 

Stephanie îi găsește bucăţica de hârtie cu numărul. Patrick 
înghite în sec și apoi sună. Stephanie nu aude decât o parte a 
conversației, dar e ușor de pus cap la cap ce se petrece. 

— Și ce înseamnă asta, mai exact? întreabă Patrick. Mă 
arestați? 

Stephanie vede cum pe chip i se instalează din nou paloarea. 

— Bine, sigur. 

Închide. Se întoarce încet spre ea. 

— Vor să fac un test la poligraf. 

e 

Patrick stă complet nemișcat, cu mobilul încă în mână. Simte 
transpiraţia pe frunte. Ridică mecanic mâna, ca pentru a-și lărgi 
gulerul cămâășii, dar poartă doar un tricou - nu mai trebuie să se 
îmbrace ca să se ducă la serviciu -, și-și lasă braţul să cadă. 


VP - 182 


Soția lui îl privește. 

— E în regulă, nu? îl întreabă șovăitor. Nu te arestează. O să-ți 
facă poligraful și, după ce-l treci, poate că o să renunțe la tot și 
o să ne lase în pace. O să știe că n-ai făcut-o tu! 

Patrick se întoarce spre ea, cu glas încordat. 

— Nu-i chiar așa de simplu, Stephanie. 

Ea ezită, trasă la faţă, palidă. 

— Ce vrei să spui? 

Urmează o pauză lungă, încărcată. 

— Testele astea nu sunt de încredere. Nici măcar nu sunt 
acceptate la tribunal. 

— Și atunci de ce le mai fac? 

Patrick se uită la ea, simțind cum îl cuprinde un val de furie. 
Nenorociții! Încearcă să rămână calm. 

— Îți spun eu de ce. Poliţia le poate manipula. Mă pot face să 
ies prost. 

— Sigur nu te pot face să pici... nu și dacă spui adevărul. 
Patrick se întoarce; nu vrea să se uite la ea. Se întoarce spre 
telefonul mobil. Trebuie să discute cu avocatul. 


VP - 183 


Capitolul 41 


A doua zi, joi, Stephanie se trezește devreme. Se uită la soțul 
ei, care încă doarme. Fetițele încă nu s-au trezit, îi privește 
silueta adormită, umărul familiar, părul brunet, profilul lui clasic 
frumos. Se gândește cât de mult îl iubea cândva. Nici măcar nu 
era cu multă vreme în urmă. O face să se întrebe dacă 
dragostea e doar o iluzie, care dispare când realitatea devine 
prea întunecată. Nu, se hotărăște ea. Dragostea este reală. 
Dragostea pe care o simte pentru fetiţele ei e reală. Dar 
dragostea romantică... poate că nu e decât o iluzie. 

Trebuie să le pregătească devreme pe gemene și să le ducă 
la Hanna. Azi pleacă spre Denver. O să se întâlnească la biroul 
lui Lange din Denver și apoi o să se ducă la biroul șerifului din 
Creemore. Nu știe ce o să se întâmple. Încordarea i se pare 
aproape insuportabilă. A fost un moment groaznic, când făceau 
rezervările de bilete online și Patrick nu a știut dacă să rezerve 
un singur bilet sau două pentru zborul de întoarcere din aceeași 
zi. Lange îl avertizase că s-ar putea să nu se întoarcă. Până la 
urmă, biletul de întoarcere nu era mult mai scump decât unul 
doar dus, așa că și l-a rezervat și pe cel pentru drumul înapoi 
spre casă. 

Stephanie știe că ea se va întoarce sigur cu zborul de seară. A 
asigurat-o și pe Hanna. O să ajungă seara târziu, să-i ia 
gemenele de pe cap. 

Patrick se contrazisese cu ea în legătură cu plecarea. Fusese 
foarte insistent - ba chiar inflexibil -, spunând că ea nici nu ar 
trebui să vină. Nu-l putea ajuta cu nimic; ar fi trebuit să stea 
acasă și să aibă grijă de fete. Nu mai era ca la ancheta judiciară, 
unde aparențele contau. Aveau să meargă la biroul șerifului, așa 
cum li s-a solicitat și, indiferent ce se întâmpla, era departe de 
ochii publicului. Nu era nevoie să fie și ea acolo, o asigurase el. 

Dar Stephanie nu se lăsase. Ce nu înţelegea el era că ea voia 
să fie acolo. Voia să audă cu urechile ei ce avea de spus 
procurorul. 

Și, cel mai mult, voia să fie acolo când Patrick făcea testul cu 
poligraful la biroul șerifului. 


VP - 184 


Se ridică din pat în liniște și coboară să pună de cafea. 

Timpul se scurge ca prin ceaţă - le dă de mâncare fetelor, le 
îmbracă, mănâncă pâine prăjită cât Patrick face duș și apoi duce 
gemenele vizavi, chiar înainte să plece. Sunt în mașină la ora 
6:00, ca să ajungă să ia avionul la 8:00. Nu vorbesc deloc pe 
drumul lung spre aeroport. 

Stephanie stă tot timpul rezemată de geam, cu mintea golită. 
Îi spusese Hannei că se duc să discute cu procurorul la Denver și 
că poliţia voia să-l interogheze pe soțul ei. Hanna nu știuse ce să 
spună. Doar o îmbrăţișase strâns. 

Avionul aterizează la timp și curând se află într-un taxi, în 
drum spre procuratură. Stephanie se uită fix, cu stoicism, în 
faţă. Nu o interesează deloc Denverul. 

Firma de avocatură e strălucitoare și modernă și zumzăie cu o 
energie discretă. Lange îi întâmpină la recepție. 

— Cum a fost zborul? îi întreabă. 

E conversaţie politicoasă și niciunul dintre ei nu e în dispoziţia 
potrivită pentru așa ceva. 

— Veniţi cu mine, spune el și îi conduce în biroul lui. 

Au mai fost acolo, când se pregăteau pentru audiere. 

Odată intraţi și așezați pe scaune, avocatul trece direct la 
subiect. 

— Îmi pare rău de toate astea, dar nu sunt surprins. Cum v- 
am spus și la audiere, după un verdict incert, trebuie să fie 
văzuţi că fac ceva. Interogatoriul e următorul pas. Trebuie să-l 
facă. Și, în Colorado, e destul de obișnuit să i se ceară 
suspectului să vină și să facă un test cu poligraful. 

— Și dacă nu-l fac? întreabă Patrick. 

Stephanie se uită speriată la el. 

— Atunci s-ar putea să te aresteze, răspunde avocatul. 

— Nu înţeleg nimic, spune Stephanie. De ce să facă testul, 
dacă nu-l pot folosi? 

Lange își îndreaptă privirea spre ea. 

— Hai să vă explic despre poligraf. Funcţionează măsurând 
diverse modificări fiziologice - numărul de bătăi ale inimii, 
tensiune, transpiraţie, respiraţie și așa mai departe - când 
anchetatorul pune fiecare întrebare. Pe baza rezultatelor, 
anchetatorul poate decide dacă o persoană minte sau nu. De 
multe ori, testele nu sunt de încredere. Și, da, din cauza asta, în 
general nu sunt admise ca probe la tribunal. 


VP - 185 


— Și atunci care e scopul testelor? întreabă Stephanie. 

— Chiar dacă nu sunt probe admisibile la tribunal, poliţia 
crede că le oferă informaţii valoroase, răspunde avocatul 
prudent. 

— Deci poliția le crede, doar că nu le folosește la tribunal, 
spune ea, citind printre rânduri. 

Fără să răspundă, avocatul se întoarce către soţul ei. 

— Dacă treci testul, probabil că o să se termine totul. Așa se 
întâmplă de obicei. Și ar fi aproape imposibil să dovedească la 
proces că a fost crimă. 

Stephanie se uită la soțul ei, care este atent la avocat. 

Lange se apleacă peste birou. 

— Hai să vă mai spun ceva despre poligraf. E foarte riscant. 
Nu-i lăsăm niciodată pe clienţii noștri să facă un test la poliţie 
fără să facă întâi unul cu anchetatorul nostru. 

Îi lasă să digere ce le-a spus, privindu-i pe amândoi cu o 
expresie serioasă pe chip. 

— În orice caz, faptul că ai fost de acord să vii și să faci un 
test cu poligraful la poliţie este echivalent cu un interogatoriu la 
poliţie. Poţi fi manipulat sau indus în eroare ca să oferi informaţii 
incriminatoare - pentru că, deși rezultatele testului nu sunt 
admise la tribunal, întrebările și răspunsurile pe care le dai tu 
sunt. Uneori e mai bine să nu discuţi deloc cu ei. E o decizie 
importantă, care nu trebuie luată cu ușurință. În majoritatea 
cazurilor, un test cu poligraful nu e util, dar uneori poate fi. 

Urmează o tăcere apăsătoare, pe care o întrerupe Patrick: 

— Și atunci ce o să facem? 

— Cum ţi-am spus la telefon, o să te conectăm la aparat și o 
să facem un test aici, răspunde avocatul. Stați puţin, mă întorc 
imediat. 

Patrick nu i-a spus lui Stephanie că o să facă întâi un test la 
firma de avocatură. Acum ea stă pe scaun, amețită. Avocatul nu 
pare să creadă că Patrick o să treacă testul. Corect - probabil că 
majoritatea clienţilor lui sunt vinovaţi; probabil că de obicei pică. 
Dar Patrick cu siguranţă nu și-a ucis soţia. Asta o să le fie de 
ajutor. Trebuie să fie. 

Se uită la Patrick, care stă agitat pe scaun; refuză să-i 
întâlnească privirea. O străbate un fior, ca niște degete reci 
care-i trec peste trup. 


VP - 186 


Când se întoarce, avocatul e însoţit de un bărbat care cară 
niște echipamente. Așază repede totul pe o masă din colţul 
încăperii spaţioase. În scurt timp, Patrick stă faţă în față cu 
examinatorul. Are două benzi de cauciuc prinse peste piept și un 
clips pe degetul arătător. 

Stephanie și avocatul privesc dintr-o parte. 

— Relaxează-te, îi spune Lange lui Patrick. Roddy e unul 
dintre cei mai buni, e fost poliţist ieșit la pensie. Știe ce face. 

Soţul ei îi aruncă o privire nervoasă examinatorului. 

— Roddy o să-ţi pună o serie de întrebări pe care le-am 
pregătit împreună. Tu răspunzi doar cu da sau nu. 

Examinatorul îi face semn cu capul lui Lange, iar acesta 
spune: 

— În regulă, hai să-i dăm drumul. 

Când vorbește, examinatorul are glasul calm și măsurat. 

— Suntem în octombrie? 

— Da. 

— O să-mi dai răspunsul adevărat la toate întrebările? 

— Da. 

— Ai minţit vreodată ca să scapi dintr-un bucluc? 

O ușoară ezitare. 

— Da. 

— În ianuarie 2009 locuiai în Creemore, Colorado? 

— Da. 

— Înainte să moară soţia ta, Lindsey Kilgour, pe 10 ianuarie 
2009, știai că este periculos să stai într-o mașină cu motorul 
pornit dacă ţeava de eșapament e înfundată cu zăpadă? 

— Nu. 

— În ziua când a murit soţia ta, i-ai spus să aștepte în mașină 
în timp ce tu dădeai zăpada? 

— Nu. 

— Înainte să moară soţia ta, pe 10 ianuarie 2009, știai că 
țeava de eșapament a mașinii era înfundată cu zăpadă? 

— Nu. 

— În prezent locuiești pe Danbury Drive nr. 17, în Aylesford, 
New York? 

— Da. 

— Ai împins-o pe soţia ta, Lindsey Kilgour, pe scări? 

— Nu. 


VP - 187 


— Aveai intenţia ca soţia ta, Lindsey Kilgour, să moară, 
punând-o să stea într-o mașină cu motorul pornit și ţeava de 
eșapament înfundată cu zăpadă? 

— Nu. 

— Înainte de 10 ianuarie 2009, ai auzit vreodată de o situaţie 
în care o persoană a murit în interiorul unei mașini cu motorul 
pornit, deoarece ţeava de eșapament era înfundată cu zăpadă? 

— Nu. 

În cele din urmă, examinatorul închide aparatul și ridică 
privirea spre Lange. Clatină din cap, cu colţurile gurii coborâte. 

Stephanie vede pete negre jucându-i în faţa ochilor. 


VP - 188 


Capitolul 42 


Uluit, Patrick rămâne așezat pe scaun, dar se îndreaptă brusc 
de spate, sprijinit de braţele scaunului și cu inima bătându-i 
nebunește. Nu. Nu poate fi ce pare să fie. Insă Lange stă lângă 
examinator, cercetând rezultatele. Are o expresie sobră pe chip. 

Pe neașteptate, o aude pe Stephanie icnind. Inspiră adânc, cu 
mâinile strânse la piept și toată lumea își îndreaptă atenţia către 
ea. Patrick o privește, incapabil să se miște. Lange se apleacă 
spre Stephanie. Patrick e tot conectat la echipamente, de parcă 
s-ar afla deja în scaunul electric. Se uită la soţia lui fără să-i vină 
să creadă; are unul dintre atacurile ei de panică. 

Avocatul îi spune să respire; Stephanie stă cu capul în jos, 
aplecat pe genunchi. Așa face când situaţia devine dificilă, își 
zice Patrick. Știe despre atacurile de panică. Stephanie i-a 
povestit, i-a descris ce simte. Patrick știe că a picat testul cu 
poligraful - își dă seama după reacţia examinatorului și a 
avocatului. 

Sunt toţi concentrați asupra soţiei lui. Ce nu pare să-și dea 
nimeni seama e șocul prin care trece el. 

Treptat, sunetele chinuite care vin dinspre soţia lui încetează, 
iar ea începe să respire ceva mai regulat. 

— Asta e, spune Lange, cu glas ferm. 

Patrick simte mâinile examinatorului, care-l deconectează de 
la echipament. Ar vrea să vorbească, dar pare să nu fie în stare 
să scoată vreun sunet. 

Își dă seama că atmosfera din încăpere s-a schimbat. Se uită 
fix la soţia lui. Nu voise să vină și ea. Ar fi trebuit să rămână 
acasă, așa cum i-a spus el, își zice și ar fi fost scutită de toate 
astea. 

Lange se îndreaptă de spate, cu mâna pe umărul lui 
Stephanie. Ea e tot aplecată, probabil ca să nu trebuiască să se 
uite la el. Lui Stephanie i s-au confirmat cele mai negre spaime, 
bănuiește Patrick. Ce tare se înșală! 

Lange își îndreaptă atenţia către Patrick, expiră profund și 
spune ceea ce știu deja toţi. 

— Mă tem că n-ai trecut testul, Patrick. 


VP - 189 


Patrick clatină din cap. 

— Nu. E imposibil. Testul e eronat! 

Stephanie își ridică încet capul, dar chipul ei pare să fi 
împietrit. De ce crede aparatul, în loc să-l creadă pe el? l-a spus 
doar că nu se poate pune bază pe testele astea. 

Eliberat acum de fire, Patrick se îndreaptă, împleticindu-se, 
către soția lui și îngenunchează lângă ea. 

— Stephanie, știi cât de inexacte sunt testele astea. A fost un 
accident! 

Stephanie nici măcar nu se uită la el. 

— Uite ce e, trebuie să luăm niște hotărâri, spune Lange. 

Îi face un semn din cap examinatorului, care iese tăcut din 
încăpere, cu echipament cu tot. 

— Mersi, Roddy. 

Lange se întoarce către Patrick. 

— Stai jos, îi spune, ducându-se înapoi la birou. Avem treabă. 

Stephanie se întoarce spre avocat. Lui Patrick nu-i place 
expresia de pe chipul ei. Nici măcar nu se uită la el. Îşi poate 
închipui ce îi trece prin cap. Crede că el a făcut-o. Poate că s-a 
terminat totul între ei, se gândește Patrick amorţit. După asta, 
Stephanie nu o să mai aibă încredere în el. Se întreabă cât o să 
treacă până o să-l părăsească. Gândul îl înspăimântă și-l 
secătuiește. 

— Ne așteaptă șeriful. Uite ce propun eu, spune Lange. Știm 
că o să-ţi ceară să faci un test cu poligraful. La sugestia mea, o 
să refuzi. În cazul ăsta, probabil că o să te reţină, cu acuzaţia de 
crimă cu premeditare sau ucidere din culpă. Va depinde de cât 
de premeditată cred ei că a fost. 

Patrick nu poate decât să se holbeze la avocat, încremenit și 
fără să-i vină să creadă. 

— O să fii preluat în custodie apoi. Nu e nevoie să vorbești cu 
ei. O să fiu acolo, cu tine. Propun să acceptăm un scurt 
interogatoriu, în care o să respingi categoric acuzaţiile. Explici, 
din nou, că a fost un accident. Și asta-i tot. N-o să le permit să 
te interogheze mai departe. E treaba lor să dovedească la 
proces acuzaţiile, astfel încât să elimine orice îndoială 
rezonabilă. Nu le dăm nimic cu care să lucreze, te-ai prins? 

Patrick încuviinţează, incapabil să vorbească. 

— Nu te întorci acasă diseară. 


VP - 190 


Avocatul se uită la Stephanie, iar Patrick îi urmărește amorţit 
privirea. 

— Nu cred că am avea ceva de câștigat dacă vii cu noi la 
șerif, spune Lange. 

Patrick nu poate să nu fie de acord cu el. Stephanie arată ca 
și cum ar crede că s-a stabilit dinainte ca soțul ei să fie 
condamnat pentru crimă. Patrick vrea să o vadă plecată acasă. 
Cu siguranţă, nu îi este de ajutor aici. 

Avocatul se întoarce către el, iar Patrick probabil că arată pe 
cât de înspăimântat se simte, pentru că Lange spune: 

— Fruntea sus! E treaba statului să demonstreze că a fost 
crimă, fără niciun dubiu rezonabil. Stai liniștit. Povara e pe 
umerii lor. Și, sincer... nu cred că o să meargă până la capăt cu 
procesul. 

Patrick se întreabă dacă propriul lui avocat crede că e 
vinovat. Oare lui Lange îi pasă? Pentru el, Patrick nu este decât 
un client. 

Lange vine de la birou și o ajută pe Stephanie să se ridice, 
sprijinind-o cu mâna pe cot. 

— Îmi pare rău, dar cred că e cel mai bine să te duci la 
aeroport. O rog pe secretara mea să-ţi cheme un taxi. Hai să 
mergem la ea. 

Patrick o privește ieșind din încăpere cu avocatul lui, fără să 
arunce nicio privire în urmă. Se simte cumplit de singur și, în 
pofida asigurărilor date de avocat, îl îngrozește ce îl așteaptă. Și 
totul e din cauza javrei ăleia trădătoare de Erica. 

e 

Stephanie se învârte prin aeroport, pierzând vremea până la 
ora de plecare. Ce ciudat, să fie pe un aeroport nefamiliar, 
intrând și ieșind din magazine, în timp ce soțul ei e la biroul 
șerifului, unde e pus sub acuzare pentru crimă. 

În cele din urmă, extenuată, se oprește la un Starbucks, își ia 
o cafea și se așază la o masă. Ce-i trebuie ei e cineva cu care să 
stea de vorbă. Cineva în care poate avea încredere. E un tumult 
teribil în ea și nu are pe nimeni în fața căruia să se descarce. Se 
gândește la Hanna. Oare poate să aibă încredere în ea? Poate 
să-i spună ce s-a petrecut azi în biroul avocatului? Nu, decide 
ea. Nu poate. 

Abia poate înţelege ea însăși. 


VP-191 


Patrick nu a trecut testul cu detectorul de minciuni. Ce-i arată 
ei asta? Că el a făcut-o. Și-a ucis intenţionat soţia și copilul 
nenăscut. Se războiește cu informaţia asta, încercând să o 
asimileze într-un mod care să aibă noimă. Nu se poate pune 
bază pe testele la poligraf. Ştie oricine. Patrick nu a vrut să o 
omoare. Nu avea cum. 

Însă poliţia crede în teste. Dacă află vreodată de test, o să 
creadă că soțul ei e vinovat. După ce au ieșit din birou, avocatul 
s-a întors către ea și a asigurat-o, pe ton scăzut, că poliţia nu va 
afla niciodată că Patrick nu a trecut testul. Informaţia e 
confidențială. 

Poate că ea vrea să afle poliţia. 

A fost un moment bizar, suprarealist. 

E singura, în afară de Patrick și avocatul lui - și examinator -, 
care știe. E o povară grea de purtat. Însă știe că nu poate spune 
nimănui. Trebuie să o ţină pentru ea. 

Și acum trebuie să decidă ce are de făcut. 


VP - 192 


Capitolul 43 


Patrick se îndreaptă de umeri și merge spre clădirea unde se 
află biroul șerifului. Își compune o expresie hotărâtă. Este un om 
nevinovat, care este tratat nedrept și care face ce l-a sfătuit 
avocatul lui să facă. 

— Gata? întreabă Lange, aflat lângă el. 

Când urcă treptele, Patrick se gândește la ultima dată când a 
urcat aceleași trepte, în dimineaţa în care a murit Lindsey. 
Atunci era iarnă. Nu-i vine să creadă că s-a întors aici. Simte 
cum i se face rău. În ziua aceea îi era. Vomitase în zăpadă. 

Poliţiștii îl așteaptă. Este condus într-o sală de interogatoriu, 
iar Lange e cu el. Acolo se află șeriful și un poliţist în uniformă. 
Totul e doar o formalitate. Ce îl îngrozește este ceea ce 
urmează. Noaptea petrecută în închisoare. Procesul. Işi 
imaginează viitorul, abia capabil să fie atent la ce se întâmplă în 
prezent. Îl aude pe avocat explicând că, la sugestia lui, nu va 
face testul cu poligraful, pentru că acesta nu este sigur și 
oricum nu poate fi admis ca probă. Patrick își îndreaptă spatele 
și îl privește hotărât pe șerif drept în ochi, nedorindu-și să pară 
vinovat. Vede zâmbetul atotcunoscător al șerifului și își dă 
seama când acesta presupune că a făcut deja un test și nu l-a 
trecut. Se simte de parcă ar fi încasat un pumn în stomac. Dintr- 
odată, situaţia lui i se pare mult mai proastă. Șeriful, care stă de 
cealaltă parte a mesei, îl consideră deja vinovat. 

— Am vrea să vă punem câteva întrebări, dacă n-aveţi nimic 
împotrivă, spune șeriful. 

— O să facă o declaraţie, dar asta-i tot. Patrick? 

Avocatul se sprijină de spătarul scaunului și îl așteaptă să-și 
spună poezia. Au discutat deja despre ce trebuie să spună, în 
mașină, pe drum încoace. 

Patrick își drege vocea și vorbește pe un ton hotărât, cu 
convingere. 

— N-am intenţionat să-mi ucid soția. A fost un accident. N-am 
știut că țeava de eșapament era înfundată sau că soția mea se 
afla în pericol. 


VP - 193 


— Vreţi să mai adăugaţi și altceva? întreabă șeriful după o 
clipă. 

Patrick îi aruncă o privire nervoasă lui Lange. 

— Nu, cred că asta-i tot, spune încet avocatul. 

Șeriful se ridică și spune: 

— Patrick Kilgour, ești arestat pentru uciderea lui Lindsey 
Kilgour, pe data de 10 ianuarie 2009... 

Lui Patrick îi fug toate gândurile din cap și nu mai aude și 
restul. Apoi cineva îl înghiontește. 

— Te rog să te ridici. 

Patrick se ridică împleticindu-se. 

— Mâinile la spate, te rog, spune încet polițistul în uniformă. 

Patrick își duce mâinile la spate și simte cătușele închizându- 
se. Și, pur și simplu, e arestat pentru crimă. Merge la închisoare. 

* 


Stephanie apreciază anonimatul călătoriei cu avionul, fără 
celebrul ei soț alături. E arătos și ușor de recunoscut; singură, 
poate să treacă drept o femeie obișnuită, obosită. Nu o sâcâie 
nimeni și nici nu se uită de două ori la ea, nu așa cum i se 
întâmplase când se întorseseră de la audiere. Patrick atrăsese 
câteva priviri curioase și, din cauza asta și ea. Ştia ce se 
întrebau oamenii care o priveau: Cine s-ar mărita cu un bărbat 
care și-a ucis prima soție? 

Citiseră ziarele, văzuseră imaginile la TV și presupuseseră că 
era vinovat. Și acum ea știe ceva ce ei nu știu. Știe că a picat 
testul la poligraf. Acum ar vrea să urle: N-am știut nimic. N-am 
știut! 

Îi vine să plângă, cu capul lipit de geam, dar nu-și dă voie. O 
să plângă diseară, acasă, singură, după ce adorm gemenele. O 
să dea drumul lacrimilor așa cum nu s-a simţit în stare să o facă 
atunci când era în casă și Patrick. Poate că o să fie cathartic și 
poate că după aceea o să fie în sfârșit în stare să doarmă. Și să 
se gândească limpede la situaţia ei. 

Primise un mesaj de la avocat, care-i spunea că lucrurile au 
mers cum se așteptau, că Patrick a fost reţinut și e acum în 
arestul local. Nu o să mai aibă vești direct de la el, decât dacă o 
sună de la un telefon din arest. ȘIi-l imaginează într-o celulă, 
îmbrăcat cu salopetă. Își imaginează că i-au luat cureaua și 
șireturile - orice ar putea folosi ca să se sinucidă. Însă nu-și 
poate imagina ce-i trece prin cap. Pentru că habar nu are ce e în 


VP - 194 


capul lui. Se înfioară când se gândește că un aparat l-ar putea 
cunoaște mai bine decât ea. Oare l-a cunoscut măcar un pic 
vreodată? 

Poate că e mai în siguranţă dacă el e la închisoare. Și ea și 
Emmie și Jackie. Dacă este într-adevăr un ucigaș, le e mai bine 
tuturor cu el închis, undeva, departe. Se gândește cu groază la 
focul din bucătărie. Tot nu-și aduce aminte să fi pus tigaia pe 
plită în ziua aceea. E posibil să o fi făcut Patrick? Oare avea 
dreptate Erica? Oare Patrick voia să scape de ea și de gemene, 
ca să rămână cu banii ei - peste trei milioane de dolari cu totul? 

Nu-i vine să creadă. Nu-i vine să creadă că ar fi putut avea o 
părere așa de greșită despre cineva pe care-l iubea, însă i-au 
rămas suficiente îndoieli ca să o facă să se simtă de-a dreptul 
mizerabil. 

Nu mai știe ce e adevărat sau cum să se poarte. Avocatul lui 
Patrick se așteaptă să-l susțină pe soțul ei, să fie uniţi. Dar oare 
e în stare? Ar trebui s-o facă? Și dacă el chiar e vinovat, dar 
scapă basma curată și se întoarce acasă? Sigur Patrick nu ar fi 
făcut-o... 

Chiar s-ar putea să fie nevinovat. 

Cum o să ştie ea vreodată cu siguranță? g 

Până să aterizeze avionul, s-a făcut deja târziu. Işi 
recuperează mașina din parcarea aeroportului și conduce o oră 
și jumătate până acasă, ochii usturând-o de oboseală. Casa e 
întunecată; și-ar dori să se fi gândit să lase aprinsă lumina de pe 
verandă. În cele din urmă, descuie ușa și intră agitată în casă, 
cu toate simțurile în alertă. O sperie să stea singură în casă 
seara. E obișnuită să-l aibă pe Patrick - el îi dădea un sentiment 
de siguranţă. Acum, orice zgomot, cât de mic, o face să tresară, 
fiecare umbră sare la ea. Se întreabă dacă o să se mai simtă 
vreodată în siguranţă. Insă apoi își spune că trebuie să-și revină. 

Reglează repede termostatul ca să facă mai cald, aprinde 
luminile în toată casa, își trage pe ea niște pantaloni de trening 
și dă fuga vizavi să le ia pe gemene. Se gândește ce să-i spună 
Hannei. Nu trebuie să-i spună despre poligraf, indiferent cât de 
tare tânjește să se confeseze. 

Când Hanna deschide ușa și o întâmpină cu un zâmbet, 
Stephanie se surprinde izbucnind în lacrimi. Hanna o 
îmbrățișează și apoi o trage din răcoarea de-afară în casa 
încălzită. O privește compătimitor. 


VP - 195 


— Haide, copiii dorm cu toţii sus. Îţi aduc ceva de băut. 

— Eşti sigură? E târziu, spune Stephanie. 

— Sunt sigură. 

Simţindu-se prea obosită să protesteze și cu totul singură pe 
lume, Stephanie se ţine după ea spre bucătărie. Vrea totuși să-și 
vadă întâi fetele. 

— Urc în vârful picioarelor și arunc o privire la ele, bine? 

— Sigur că da, răspunde Hanna, schimbând direcţia. O să 
facem liniște totuși... hai să nu-i trezim. 

Țarcul gemenelor e așezat în camera copiilor, lângă leagănul 
lui Teddy, iar fetiţele dorm adânc. Stephanie se strecoară în 
cameră și se uită atentă la ele. Veioza aruncă o lumină blândă. 
Sunt culcate pe spate, cu capetele întoarse una spre cealaltă, cu 
pumnișorii strânși, genunchii îndoiţi, piepturile ridicându-se și 
lăsându-se. Sunt tare inocente. | se frânge inima când le 
privește. 

— În regulă? șoptește Hanna. 

Stephanie încuviințează și ies tăcute din cameră, întorcându- 
se jos. Stephanie o urmează pe Hanna în bucătărie. E surprinsă 
să-l vadă acolo pe Ben, soțul Hannei. Dar, bineînțeles, locuiește 
acolo. Ea e intrusul, care se bazează pe bunătatea unor străini. 

— Nu-l lua în seamă pe Ben, spune Hanna. Se uită la ceva la 
subsol. 

Ben o salută cordial dând din cap și este suficient de politicos 
ca să nu se holbeze în timp ce-și ia o bere din frigider. Probabil 
că se așteaptă să afle totul mai încolo, își spune Stephanie cu 
cinism. Însă nu ar trebui să fie cinică față de ei, își zice ea. S-au 
purtat frumos cu ea. Nu poate lăsa ceea ce i se întâmplă ei să-i 
influenţeze viziunea asupra tuturor celorlalţi. 

Ben se retrage la subsol cu berea lui, iar Hanna întreabă: 

— Ceai? Sau ceva mai tare? 

— Ai vin? 

Se așază în sufragerie cu o sticlă de vin roșu și două pahare, 
în penumbră, iar Hanna deschide discuţia: 

— Ce s-a întâmplat? 

— L-au arestat, spune Stephanie abrupt. 

Expresia Hannei e un amestec de șoc, compasiune și groază. 

— Și ce-o să faci? 

— Nu știu. 


VP - 196 


În seara aceea, târziu, în celula lui, Patrick stă întins pe pat, 
gândurile gonindu-i prin cap. Și-o imaginează pe Stephanie 
stând trează în patul lor, holbându-se la tavan. Sau se învârte 
prin casă, așa cum face de când au început toate astea, 
gândindu-se la el? Oare crede că a făcut o crimă? Crede 
poligraful? Sau s-a calmat până acum și gândește logic? 

Poligraful ăla nenorocit! Stephanie nu ar fi trebuit să fie acolo. 
Totuși el se așteptase să treacă testul. Fusese o lovitură 
cumplită să vadă că nu a fost așa. 


VP - 197 


Capitolul 44 


Cheryl are senzaţia că e prinsă în capcana unui coșmar 
adevărat. Acum, când știe mai multe despre părinţii biologici ai 
lui Devin, se trezește cercetându-l pe băiat și punându-și 
întrebări despre orice, oricât de neînsemnat. În ultima vreme a 
văzut la el comportamente pe care poate le-a ignorat voit până 
acum. Uneori Devin se pune pe el pe primul loc, înaintea 
prietenilor lui. Are un farmec considerabil, la care recurge ca să 
obţină ce-și dorește. Ea nu și-a făcut niciodată griji din cauza 
asta. Abia dacă recunoaște față de sine, dar caută trăsături de 
sociopat. 

Gary îi spune că-i joacă feste imaginaţia și caută să găsească 
probleme care nu există. O asigură că dragostea e de-ajuns; 
dragostea poate rezolva orice. L-au crescut pe Devin cum se 
cuvine. Sunt oameni buni. O să treacă peste toate astea. 

e 

A doua zi dimineață, Erica Voss stă în apartamentul ei și 
derulează știrile pe telefon când se oprește brusc. Arestare în 
cazul Kilgour. Simte valul de adrenalină; apasă pe link și citește 
în fugă articolașul. Apoi se reazemă de spătar, cu un zâmbet 
care îi apare încet pe buze. 

Așa îi trebuie. Așa păţești când te pui cu ea. 

la telefonul mobil și sună la familia Manning. Și-a pregătit deja 
ce are de spus. 

— Alo, se aude glasul lui Cheryl la telefon. 

— Bună, Cheryl, spune Erica. 

— Cine e? 

Erica aude tonul suspicios, ba chiar teama din vocea celeilalte 
femei. A pregătit-o cu vizita la ei acasă. 

— Sunt Erica, mama lui Devin. 

Se lasă o tăcere îndelungată și încordată. 

— Ce vrei? 

— Nu știu dacă v-aţi uitat la știri... începe Erica și apoi 
așteaptă. 

— Te referi la audiere, răspunde Cheryl, cu glas tremurat. 


VP - 198 


— Probabil că a fost un șoc să aflaţi despre tatăl lui Devin, 
spune Erica. 

— Spune-mi adevărul, ripostează Cheryl răgușit. Chiar i-a 
omorât? 

— Sigur că da. 

— Ce vrei? întreabă din nou Cheryl. 

— AŞ vrea să-mi văd mai des fiul, răspunde Erica. 

— Nu-i fiul tău. E al nostru. Ai renunţat la toate drepturile 
părintești când l-am adoptat. 

— Nu-mi pasă de drepturile juridice. N-aveţi decât să-l ţineţi. 
Dar cred că trebuie să știe de unde vine, nu? Aș putea să mă 
întâlnesc cu el, să-i spun că e adoptat - pun pariu că nici măcar 
nu i-aţi spus că e adoptat, nu-i așa? - și să-i povestesc despre 
tatăl lui și de ce am renunţat la el, deși nu voiam. 

Așteaptă o clipă și apoi adaugă: 

— Aţi văzut că Patrick a fost arestat azi-dimineaţă? 

De la celălalt capăt al firului se aude un icnet. 

— Pentru crimă. 

— Inchid, spune Cheryl. 

— Ba nu închizi, ripostează Erica. O să mă asculți. O să te duci 
să-i spui lui Gary că mai vreau 100.000 de dolari, altfel Devin o 
să afle curând lucruri pe care nu cred că vreţi să le știe. Nu-l 
puteţi supraveghea în fiecare clipă, în fiecare zi. Vă mai sun 
peste câteva zile. Până atunci, adunaţi banii. Când Patrick 
ajunge la proces, chiar nu vreau să le spun că de fapt știu unde 
se află fiul meu și să vă fac să treceţi prin toată povestea cu 
testul de paternitate. Ar fi foarte greu pentru Devin să afle așa 
adevărul. 

e 

Stephanie ia ziarul din fața casei și se întoarce cu el în 
bucătărie. Afară e frig și umezeală. Se așază la masă și-l 
răsfoiește, căutând vreo referire la arestare. O găsește în cele 
din urmă, îngropată spre sfârșit. Măcar aici nu a ajuns pe prima 
pagină. Se întreabă cât o să dureze până se aruncă presa locală 
pe ea. 

Işi apasă palmele pe ochi, o ustură. Aseară a stat la Hanna 
mai mult decât avusese de gând și a băut mai mult decât ar fi 
trebuit. l-a prins bine să se sprijine pe Hanna, să se bucure de 
alinarea și normalitatea ei. 


VP - 199 


Voia să îi mărturisească totul. Acum se teme că a lăsat să-i 
scape un pic prea mult... despre îndoielile ei. Dar nu i-a zis nimic 
despre poligraf. 

Revine la prima pagină a ziarului. Mai are câteva minute, cu 
fetitele vesele în sufragerie înainte să le pregătească să iasă. O 
să meargă pe jos până la băcănie azi, să ia câte ceva. Speră să 
nu dea peste nimeni cunoscut, deși probabil că așa o să se 
întâmple. Totdeauna se întâmplă așa. 

Îi atrage atenţia un articol de pe pagina a doua. E o știre 
șocantă despre un bărbat din Albany care și-a ucis cei doi copii 
și soția, apoi s-a sinucis. Îşi spune să nu citească, dar bineînţeles 
că citește. Nu se poate abţine, întotdeauna există știri de-astea 
și întotdeauna le citește. Bărbatul și-a asfixiat cei doi copilași 
înainte ca fosta soţie să se întoarcă de la serviciu. Când a ajuns 
acasă, a înjunghiat-o de câteva ori în piept. Și apoi s-a urcat 
liniștit în mașină și s-a aruncat cu ea de pe un pod. 

Se reazemă de spătar, ameţită de oroarea poveștii. 

Genul ăsta de lucruri se întâmplă tot timpul. Și nimeni nu pare 
să se aștepte. g 

Telefonul din bucătărie începe să sune, făcând-o să tresară. li 
aruncă o privire, nedorind să-l ridice. Oricine ar fi, nu pot fi decât 
vești proaste. Nu-și poate imagina nimic altceva în ultima 
vreme. 

Răspunde. 

— Da? 

— Bună, Stephanie, sunt Robert Lange. 

Stephanie simte că-i stă inima. Ce mai e? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Voiam să-ţi spun că Patrick o să ajungă în dimineaţa asta în 
faţa unui judecător, pentru punerea sub acuzare. 

Nu-i vine în cap niciun răspuns. 

— Dacă vor merge mai departe cu asta - și, realist vorbind, 
nu văd cum ar putea - probabil că o să avem o dată a procesului 
cam la primăvară sau începutul verii. 

Stephanie închide ochii și se sprijină de blat. 

— Bine. 

— O să am nevoie de un avans. 

* 

Ziua se scurge greu. Chiar și când totul se prăbușește, soarele 

tot răsare și apune, iar Stephanie tot are nevoie de mâncare și 


VP - 200 


somn. Fetiţele trebuie îngrijite - hrănite, îmbrăcate și schimbate. 
Trebuie să răspundă la telefon când sună Patrick din închisoare. 

Conversaţiile lor au un ton fals, poticnit, nefiresc. Cum ar 
putea fi altfel? Timpul petrecut despărțiți îi face să devină tot 
mai distanţi, pentru că-și împărtășesc tot mai puţine lucruri cu 
fiecare zi. Așa se întâmplă mereu când cuplurile sunt despărțite, 
își spune Stephanie; e mult mai rău când unul dintre ei e în 
închisoare, acuzat de crimă, iar celălalt nu e întru totul convins 
că acesta nu e vinovat. 

— Stephanie, spune întotdeauna Patrick, trebuie să mă crezi. 
N-am făcut-o. 

— Știu, răspunde ea mecanic. 

Știe că nu pare foarte convinsă. Pare detașată, indiferentă. 

— Trebuie să renunţe la acuzaţii. O să ies de-aici și o să vin 
acasă, spune el. 

— Știu, repetă ea fără nicio inflexiune, uitându-se pierdută pe 
fereastră. 

Nu simte nimic când stă de vorbă cu el. 

— Lange spune că, dacă nu reușesc să găsească alte dovezi, 
nu o să fie suficient ce au ca să ajungă la proces - o să fie 
cuvântul ei împotriva cuvântului meu în privinţa aventurii, iar o 
aventură nu e o dovadă suficientă că mi-am ucis soţia. Și nici 
asigurarea. N-au nicio dovadă directă că am intenţionat s-o ucid 
pe Lindsey. 

Nici nu-l ascultă, de fapt. 

Dintr-odată, Stephanie își aduce aminte ceva ce i-a spus 
Erica, în ziua aceea pe verandă. Că vecinii ei s-ar putea să-l fi 
văzut venind și plecând de la ea, s-ar putea să-i fi auzit în pat, 
prin perete. Dacă ar găsi un singur vecin care să-l fi văzut acolo, 
își spune ea, de mai mult de două ori... s-ar dovedi că Patrick 
minte. El spusese că a fost la ea acasă doar de două ori. 

— Stephanie, trebuie să fii puternică pentru mine, bine? 
Pentru mine și pentru gemene. 

Sesizează o notă de disperare în vocea lui acum; masca i-a 
alunecat un pic. Lui Patrick îi e frică. Sigur că îi e. 

— Lange voia un avans, îi spune. 

— Mda, mi-a spus că te-a sunat. 

— Sunt o mulţime de bani. 

— Știu. Şi-mi pare rău. 

Patrick pare plin de regret. 


VP - 201 


— Când se termină toate astea și mă pun din nou pe picioare, 
n-o să conteze, Stephanie. Nu sunt decât bani. O să-mi pornesc 
propria firmă, o să-i recuperez. Lumea are memorie scurtă. In 
câţiva ani, n-o să mai pară decât un vis urât. 

e 

În timp ce merge cu camioneta pe strada principală din 
Creemore, șeriful Bastedo se gândește că nu au scos absolut 
nimic de la Kilgour - a avut grijă avocatul ăla isteţ al lui. Și dacă 
Kilgour nu vorbește, nu o să aibă suficiente probe ca să meargă 
mai departe, până la proces. 

Chiar și așa, șeriful Bastedo își parchează mașina în fața 
farmaciei K & R. Acolo lucra Erica Voss pe-atunci. E o afacere de 
familie. Se îndreaptă spre partea din spate a farmaciei, unde 
găsește un bărbat în vârstă în spatele tejghelei. Acesta ridică 
privirea, iar Bastedo își scoate legitimaţia. 

— Sunteţi proprietarul? 

Bărbatul încuviinţează și spune: 

— Cu ce pot să vă ajut, domnule șerif? 

— Aș vrea să vă pun câteva întrebări despre o fostă angajată, 
Erica Voss. Vă aduceţi aminte de ea? 

Bărbatul îi aruncă o privire plină de înţelesuri. 

— Chiar mă întrebam când o să veniţi. 

Bastedo încuviinţează. Cazul a apărut peste tot la știri; l-ar 
interesa să afle ce crede omul ăsta. În apropiere nu se mai află 
nimeni care să-i poată auzi. 

— Ce-mi puteți spune despre ea? 

— Era o angajată excepţională, răspunde farmacistul, după 
care adaugă: Din câte știu eu. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Era foarte isteață, de încredere, se descurca bine cu 
clienţii. Învăţa repede. Ambiţioasă. 

— Simt un „dar”, spune Bastedo. 

Farmacistul îi aruncă o privire apreciativă. 

— Am avut câteva spargeri pe vremea aia. Medicamente 
furate. În principal, oxicodonă. Chestii pe care poţi să le vinzi pe 
stradă. N-aţi reușit să-l prindeţi pe hoț. 

— Și? 

— Și nu pot dovedi nimic. Dar am crezut tot timpul că ea era 
sau că era implicată cumva. l-am spus atunci șerifului, ca 
posibilitate, dar n-au găsit nimic. Cum am zis, era isteaţă. 


VP - 202 


— Aţi pus-o pe liber? 

— Nu. Cum aș fi putut? Nu puteam s-o dau afară fără dovezi și 
n-aveam niciuna. Însă am întrebat-o direct. A negat. Fie spunea 
adevărul, fie e o mincinoasă foarte pricepută. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— A plecat din oraș - destul de repede după povestea aia 
îngrozitoare cu familia Kilgour. Soţia mea și cu mine ne-am 
bucurat că a plecat. N-am mai avut furturi după aceea. 

Ridică din sprâncene spre șerif. 

— Știţi ce cred? 

— Ce? 

— N-aș crede o vorbă din ce spune. 

— Vă mulțumesc pentru timpul acordat. 

— Cu plăcere. 

Șeriful Bastedo conduce înapoi până la secţia de poliție, șocat 
de ce a aflat. Ar face bine să verifice dacă așa e. 

e 

În seara aceea sună Erica. Gary simte cum i se adună 
transpiraţia la subsuori și în jos pe șira spinării. Cheryl îl privește 
neliniștită din cealaltă parte a camerei. Știau că o să sune din 
nou; așteptau. Coborâseră la subsol, ca să nu-i audă Devin, în 
caz că nu dormea. 

— Bună, Gary, spune Erica. Bănuiesc că știi că am vorbit cu 
soția ta zilele trecute. 

— Am probleme să strâng așa de mulţi bani, se răstește Gary. 

— Da, sigur, spune ea, ca și cum nu l-ar crede. 

— Așa e. 

Chiar așa e și din cauza asta transpiră atât de abundent. Au 
avut pierderi cu câteva clădiri comerciale în ultimele două 
trimestre. 

— Sunt strâmtorat pentru moment. 

— Aiureli. Nu te cred. 

— De ce să nu mă crezi? Asta-i America. Toată lumea e 
strâmtorată! 

Trage adânc aer în piept. 

— Uite ce e, o să capetți banii. Doar că am nevoie de ceva mai 
mult timp. Nu vrem să vorbești cu Devin și să-i distrugi viaţa. Să 
ne distrugi și nouă viețile. Știi bine. 

Așteaptă o clipă, în timp ce Erica pare să se gândească. 

— Bine. Ai mai mult timp la dispoziţie. Vă sun în câteva zile. 


VP - 203 


Capitolul 45 


Soarele iese în sfârșit, după zile în șir de ploaie neîntreruptă. 
Patrick e în închisoare de aproape o săptămână. E marţi 
dimineaţă, iar Stephanie a stabilit să se vadă cu Hanna și Teddy 
ceva mai târziu în cursul dimineţii și să meargă împreună în parc 
și apoi la o cafenea. Se simte mai în siguranţă când iese dacă e 
și Hanna cu ea, acum, când știe toată lumea că Patrick a fost 
arestat. Hanna i-a devenit un fel de protector - tamponul dintre 
ea și restul lumii. Stephanie a fost sâcâită de presă, dar măcar 
ziariștii nu și-au făcut tabără la ușa ei. 

Gemenele sunt în scaunele lor de bucătărie, iar Stephanie le 
vâră piure de mazăre în guriţe, gândurile fugindu-i în toate 
părţile, așa cum i se tot întâmplă de când Patrick a picat testul 
cu detectorul de minciuni. 

Dacă într-adevăr a făcut-o, dacă și-a ucis cu sânge rece prima 
soţie... Trebuie să se confrunte cu posibilitatea ca soţul ei să fie 
ucigaș. Cât de profund i s-au schimbat gândurile de când au 
început toate astea! La început, crezuse că Patrick a fost 
necredincios pentru scurtă vreme și că Erica nu face decât să 
încerce să-i scuture de niște bani. Stephanie și-a pierdut 
săptămâni întregi din viaţă într-o pâclă de panică paranoidă că 
soțul ei e acuzat pe nedrept. Dar acum... 

Ce speră? Vrea să fie eliberat? Vrea să fie condamnat? Și dacă 
se întoarce acasă? 

Se uită fix la perete și-și zice: Chiar dacă scapă, nu înseamnă 
că n-a făcut-o. 

Sunt prea multe lucruri care o fac să se îndoiască de el. 
Căzătura pe scări. Poligraful. Nu se mai poate amăgi singură - 
dacă este un ucigaș, nu-și poate permite să se pună în pericol și 
pe ea și pe gemene. Se hotărăște: Wu se poate ca el să se 
întoarcă aici. 

În cele din urmă, a recunoscut faţă de ea. Nu crede că soţul ei 
e nevinovat. 

(J 

Patrick e escortat în încăperea folosită de deținuți pentru 

consultările cu avocații. Are senzația că a îmbătrânit cu câţiva 


VP - 204 


ani în zilele de când se află aici. Cum reușesc oamenii să 
supraviețuiască 20 de ani? Toată viața? De câte ori se gândește 
la asta, i se strânge stomacul și îl trec sudorile de frică. Și el și 
ținuta lui de închisoare duhnesc. Nu face față pe cât de bine 
credea. Dar cum poţi să știi cum o să faci faţă în închisoare, 
acuzat de crimă, până nu încerci? E un tărâm străin. Unul în care 
el nu își are locul. Nu e cum sunt ceilalți de-aici, în majoritate 
infractori înrăiţi, duri, needucaţi. El iese în evidenţă. Încă se mai 
luptă cu neîncrederea, în fiecare zi. Se întreabă dacă o să 
asimileze vreodată ideea. 

— Patrick, spune Lange, ridicându-se. 

Patrick se îndreaptă spre el târându-și picioarele și se așază 
greoi, în timp ce gardianul se retrage și închide ușa în urma lui. 
Avocatul îl privește îngrijorat, ceea ce Patrick apreciază. Are 
senzația că nici propriei soţii nu-i pasă așa de tare, că ea o să-l 
părăsească. Nu poate să o învinovăţească, la cum arată 
lucrurile. 

— Ce faci? întreabă Lange, îngrijorarea citindu-i-se pe chip. 

— Ce crezi? îi răspunde Patrick, după care se înmoaie și 
adaugă: Sunt speriat de moarte, dacă vrei să știi. Detest locul 
ăsta. Trebuie să mă scoţi de-aici. 

Știe că pare disperat. 

Avocatul încuviinţează, încercând să-l liniștească. 

— Așa o să și facem, Patrick. Trebuie să reziști. Se poartă bine 
cu tine? 

Patrick încuviinţează obosit. 

— Cred că da. 

— In cazul în care o să se meargă mai departe cu asta... 
trebuie să trecem în revistă totul, orice ar putea fi dăunător 
pentru tine. Dacă există cineva, oricine, care îţi poate face rău, 
trebuie să aflu acum. Putem discredita martorii dacă știm la ce 
să ne așteptăm, dar nu ne permitem să avem surprize. Ințelegi? 

Patrick se uită la el, simțindu-se nedreptăţit. Lange crede că e 
vinovat. 

— Cum e cu prietenul tău Greg Miller? insistă avocatul. 

— Ce-i cu el? 

Avocatul se apleacă peste masă. 

— Uite ce e, un proces de crimă e ceva cu totul diferit de 
ancheta coronerului. Nu mai e cu mănuși, mă înţelegi? El te 
cunoștea la vremea aceea. E ceva ce știe și ţi-ar putea face rău? 


VP - 205 


l-ai spus vreodată, fie și în glumă, că ai vrea să scapi de soția 
ta? 

Patrick e luat prin surprindere. 

— Nu, sigur că nu. 

— Nu există nimeni, ascuns în umbră, care o să apară și o să 
spună că ai încercat să-l angajezi ca s-o lichideze? Pentru că se 
întâmplă porcării de-astea. 

Patrick se așază, sudoarea ieșindu-i din toţi porii. Se îneacă în 
propria duhoare. Nu se teme de așa ceva. Dar adevărul e că, 
deși nu a fost marea poveste de dragoste pe care o prezintă 
Erica, el a minimalizat în faţa lui Stephanie amploarea poveștii: 
s-a culcat cu ea de mai multe ori, iar apoi a trebuit să spună la 
fel și mai departe, la audiere. E un mincinos. lar Erica știe. 

Clatină din cap. 

— Nu. Jur! Nu-i nimic de genul ăsta. 

e 

— Așa, Revin, îi spune șeriful Bastedo bărbatului bine legat, 
îmbrăcat cu blugi nespălaţi din sala de interogatoriu. 

Au interogat toți dealerii și foștii dealeri de droguri cunoscuți 
din zonă. 

— Ce-ar fi să-mi spui de ce sunt aici? N-am mai făcut nimic de 
ani întregi. 

— N-ai probleme cu noi. Vrem doar să discutăm cu tine. 

— Despre ce? întreabă bărbatul agitat. 

— Erai activ pe piaţa drogurilor acum vreo 10 ani. 

— Mda și mi-am ispășit sentinţa. Acum lucrez. Sunt curat. 
Întreabă pe cine vrei. 

— Am întrebat și știm. Nu ești în nicio belea. Vrem doar să 
discutăm cu tine despre Erica Voss. 

Bărbatul încremenește. Se gândește. Înghite. 

— Bine. 

— Ştii despre cine vorbim. 

— Mda, sigur. Apare în toate știrile despre bărbatul care și-a 
omorât nevasta în mașină. 

— Ce ne interesează pe noi e ce punea la cale la vremea aia, 
spune Bastedo, aplecându-se peste masă. Spune-ne despre 
droguri. 

Kevin înghite din nou. 

— Mi-am ispășit deja sentinţa. Nimic din ce spun aici n-o să 
mă bage în bucluc, nu? 


VP - 206 


— Așa e. Ești liber și fără probleme. Doar ne ajuţi. 

— Bine, mda, a fost implicată, nu pe scară largă. Doar o 
perioadă scurtă. 

— Distribuţie? 

Bărbatul încuviinţează. 

— Distribuia oxi. Am luat și eu de la ea. 

— De unde avea drogurile? 

— Le fura. Lucra la o farmacie. De-acolo le avea. 


VP - 207 


Capitolul 46 


A doua zi dimineaţă, procuroarea aruncă dezgustată dosarul 
gălbui pe birou. 

— O să trebuiască să-i dăm drumul lui Patrick Kilgour, spune 
Dominguez. N-o să câștigăm niciodată, decât în cazul în care 
cedează el și mărturisește. 

Bastedo încuviințează. 

— Mda. Și nenorocitul lui de avocat nu-l lasă să vorbească. N- 
am fost în stare să scoatem nici măcar un piuit de la el. 

— Și singurul nostru martor a fost acuzat că a furat și 
distribuit opioide. 

Procuroarea se gândește o clipă și apoi spune: 

— Păcat că prescripţia nu ne lasă s-o urmărim pentru droguri. 

— Hai să privim partea bună, zice Bastedo după o clipă, cu o 
expresie plictisită de moarte. Gândește-te la toţi banii pe care-i 
economisește statul dacă nu avem proces și nu trebuie să 
plătească pentru condamnarea la închisoare pe viaţă pe care ar 
primi-o. 

Dominguez pufnește dispreţuitor. 

— Mda, dar am sentimentul că nenorocitul chiar a făcut-o. 

— Și eu. 

Bastedo se ridică să plece. 

— Le zic să renunţe la acuzaţii și să-l elibereze. 

e 

Robert Lange primeşte un telefon pe mobil. Au retras 
acuzațiile împotriva lui Patrick și îl eliberează. Era și momentul. 
Lange se îndreaptă către închisoare să-i dea clientului său 
vestea cea bună. 

Când ajunge, șeriful Bastedo îl întâmpină în zona de primire. 
Se duc împreună la sala de interogatoriu, unde e adus Patrick. 
Pare prudent și speriat când își vede avocatul împreună cu 
șeriful. E ceva neașteptat; pare să presupună ce este mai rău. 

Lange se grăbeşte să-l liniștească, zâmbindu-i. 

— Patrick, vești bune. Au retras acuzațiile. Ești liber. Te duci 
acasă. 


VP - 208 


Patrick aude cuvintele, dar nu le înțelege cu adevărat. 
Avocatul lui vine spre el și îl îmbrățișează. Apoi pricepe, iar 
ușurarea e copleșitoare. Preţ de o clipă, se sprijină de Lange. 
Credea că o să moară aici. În pofida asigurărilor avocatului, era 
îngrozit că o să ajungă la proces, că o să fie condamnat, că nu o 
să mai vadă niciodată lumina zilei. 

— Chiar plecăm? Acum? reușește să spună. 

— Da. Poţi să ajungi acasă diseară. E un loc liber la zborul de 
după-amiază - am verificat deja. 

Începe să digere informaţia. Șocul cedează, înlocuit de 
încântare. Abia așteaptă să-și scoată hainele mirositoare de 
închisoare, să-și spele duhoarea de închisoare de pe piele, să 
doarmă din nou în patul lui. 

— Hai să-ţi facem actele. 

Patrick se întreabă cum o să reacționeze Stephanie la 
întoarcerea lui așa de neașteptată. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, avocatul spune: 

— O s-o sunăm pe soţia ta să-i dăm vestea cea bună. 

e 

Stephanie stă pe canapeaua din sufragerie, uluită. Tocmai a 
vorbit cu Patrick la telefon. E în drum spre casă. Nu-i vine să 
creadă. Își imaginase că e în închisoare, că îl aşteaptă un proces 
pentru crimă. Acum i-au dat drumul, au retras acuzaţiile. O să 
ajungă acasă diseară. 

Credea că o să aibă mai mult timp la dispoziţie ca să-și dea 
seama care este situaţia. Nu știe ce să creadă, ce să facă. 

Erica e o mincinoasă. Stephanie știe sigur că tipa a minţit la 
audiere în legătură cu șantajul. 

Sotul ei e un mincinos. Asta a spus detectorul de minciuni. 

Pe cine ar trebui să creadă? Vrea să scape de amândoi. Se 
gândește neliniștită la Patrick. Nu l-a mai văzut de când a picat 
testul la poligraf. Când dispare încrederea, dragostea se mistuie 
rapid și îi ia locul spiritul de autoconservare. 

Ar putea să-l părăsească. Ar putea să plece acum, să le ia pe 
gemene și să dispară înainte să ajungă el și să nu-i spună unde 
s-a dus. Stă tremurând pe canapea, gândindu-se bine. Nu are 
mult timp la dispoziţie și îi este greu să gândească, din cauza 
presiunii. Dacă fuge, o s-o găsească până la urmă. Și ar avea 
legea de partea lui - ea nu are dreptul să-i ia fiicele și să fugă. In 
ochii legii, el e nevinovat. Și are drepturi asupra copiilor lui. 


VP - 209 


Se gândește la gemene, cu inima în gât. Păsăre/ele ei. Simte 
cum o năpădește groaza. Dacă e adevărat că el și-a ucis prima 
soţie - și copilul nenăscut -, dacă e capabil de așa ceva... dacă 
ea ar încerca să ia fetele și să-l părăsească... le-ar ucide pe 
micuțele Jackie și Emma? Ar ucide-o pe ea? Incepe să i se 
învârtă capul și simte cum o copleșește greaţa. În ultima vreme 
s-a tot gândit la bărbatul de la știri, care și-a sufocat cu perna 
cei doi copii și și-a înjunghiat soţia... E ceva ce trebuie să ia în 
considerare. 

Oare Patrick era violent înainte să se căsătorească? A împins- 
o pe scări pe prima lui nevastă? Oare ea și Patrick au trăit o 
minciună înainte să se întâmple toate astea... și tot timpul ei a 
fost un om capabil de crimă? Se știe că părinții - de obicei, 
bărbaţii - își pot ucide copiii ca să se răzbune pe soţul de care s- 
au despărțit. Nimeni nu pare să se aștepte vreodată la așa ceva. 
lar el se pare că a făcut-o deja o dată. 

Și se întoarce acasă diseară. 


VP - 210 


Capitolul 47 


Patrick bâjbâie să bage cheia în ușă. Stephanie a lăsat lumina 
aprinsă pe verandă. E târziu, e trecut de ora 23:00. Drumul spre 
casă a fost lung - a închiriat o mașină la La Guardia în loc s-o 
pună pe Stephanie să le trezească pe gemene și să conducă 
până la aeroport ca să-l ia pe el. A avut o mulţime de timp de 
gândire. Încântarea de mai devreme - Lange l-a dus cu mașina 
direct la aeroportul din Denver și au sărbătorit cu o băutură la 
bar, înainte să se îmbarce în avionul spre casă - s-a șters pe 
măsură ce se gândea la ce urmează. 

Dar măcar s-a terminat. De tot. Și asta nu se mai poate 
schimba. Erica nu-i poate face nimic. Nu au destule probe ca să 
meargă la tribunal și, în plus, Erica a fost complet discreditată. E 
o mincinoasă și o infractoare. Patrick e liber... eliberat de ea și 
de trecut. 

Trebuie să o convingă pe Stephanie că totul o să fie în regulă 
de-acum încolo, că o pot lua de la capăt și că nimic din toate 
astea nu trebuie să le facă rău. Sunt liberi! A fost exonerat - o 
să apară la știri că acuzaţiile împotriva lui au fost retrase. La 
vremea aia, habar nu avea de afacerile cu droguri ale Ericăi. De 
fapt, abia dacă o știa și pe ea - cu excepţia celor mai carnale 
moduri. O să se ridice deasupra tuturor acestor lucruri, o s-o ia 
de la capăt. O să-și înființeze propria firmă... să-i arate lui Niall 
ce poate să facă. Lui Niall o să-i pară rău că l-a dat la o parte. Și 
o să-i arate lui Stephanie că are motive să fie mândră de el. 

Dar acum trebuie să stea de vorbă cu Stephanie, să-i explice. 
Încearcă să nu se simtă deranjat de aparentele ei îndoieli - deși 
lui Stephanie i-a fost foarte clar că Erica a minţit la audiere. 

Poate să explice testul cu detectorul de minciuni. Știe că 
Stephanie a încetat să-l mai creadă în ziua aceea, în biroul 
avocatului. Încă o mai vede - reacţia ei când și-a dat seama că a 
picat testul. A tot revăzut-o în minte cât a fost în închisoare. Ea 
a crezut atunci că el și-a ucis deliberat propria soţie. Probabil că 
încă mai crede asta, chiar dacă i-au dat drumul. Speră că o să-l 
ierte și că vor putea merge mai departe. L-a iubit odată şi nu a 


VP - 211 


fost demult. Trebuie să se gândească la gemene. Au de clădit o 
viață împreună. 

Deschide ușa. Din sufragerie vine o lumină palidă. Probabil că 
gemenele dorm la etaj. Pune cheile pe măsuţă, își scoate haina, 
o agaţă în cuier și se îndreaptă încet spre sufragerie. Soţia lui îl 
așteaptă, așezată pe canapea în semiîntuneric și, când se uită la 
el, nu se mișcă. Nu vine în fugă spre el și nu-și aruncă brațele în 
jurul lui. El nici nu se prea aștepta să o facă, dar tot se simte 
dezamăgit. 

Rămâne nemișcat cât se privesc unul pe altul. Nu-i place 
expresia de pe chipul ei. Pare prudentă, aproape ca și cum i-ar fi 
frică de el. Așa ar trebui întâmpinat, după ce a fost exonerat? 
După toate prin câte a trecut? Nu i-a dat niciodată vreun motiv 
să-i fie frică de el. Avocatul se bucurase pentru el. Avocatul lui 
știe că testele la poligraf nu au nicio importanţă. Ar trebui să fie 
și ea bucuroasă. E soţia lui - ar trebui să aibă puţină încredere în 
el sau să-i acorde măcar beneficiul îndoielii. 

— Stephanie, spune el, cu glas întretăiat. 

Înaintează în cameră. 

— Sunt aici. E-n regulă. Totul o să fie bine de-acum. S-a 
terminat. Nu ne mai poate face nimic. 

Soţia lui se holbează la el, cu ochii mari. Trebuie să o facă să-l 
asculte, să-l înţeleagă. Mai face un pas. 

— Erica e o mincinoasă, spune, cu glas ceva mai puternic. Știi 
deja. Voia bani, voia să-mi facă rău, asta-i tot. Mi-au dat drumul 
pentru că nu au nimic împotriva mea. Știu și ei că ea a inventat 
totul. Nu e credibilă și nu se poate avea încredere în ea. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea, cu voce răgușită. 

Patrick îi explică. 

— Au aflat că Erica a furat medicamente de la farmacia unde 
lucra și le-a vândut. Au dovezi. Martori. 

Vede pe chipul ei șocul când aude asta; e clar că nu se 
aștepta la așa ceva. 

— Ar face orice pentru bani, adaugă el înverșunat. Nu-i pasă 
cui îi face rău. 

Stephanie rămâne tăcută, de parcă nu poate pricepe ce-i 
spune el. 

— E o veste bună, Stephanie, adaugă Patrick, încercând să nu 
se simtă prea dezamăgit de reacţia ei. 


VP - 212 


— N-ai trecut testul la poligraf, Patrick, zice Stephanie în cele 
din urmă. Ce-ar fi trebuit să cred? 

Patrick simte un val de iritare. De câte ori nu trecuse prin 
asta? Se apropie și se așază lângă ea. 

— Ştiu. Și pot să explic. 

li îndepărtează părul de pe faţă cu un gest familiar, iar ea se 
ferește de atingerea lui. Lui Patrick îi stă inima. Se retrage puţin 
de lângă ea, lăsându-i puţin spaţiu. 

— Nimeni n-a fost mai șocat decât mine că n-am trecut testul, 
spune. 

Se uită la ea și așteaptă până ridică privirea și se uită la el. 

— Dar oameni nevinovaţi pică adesea testul. 

Tace o clipă și apoi continuă. 

— Poate că l-am picat pentru că eram agitat... fiindcă te-am 
minţit în legătură cu altceva, Stephanie, în legătură cu cât a 
durat aventura cu Erica. 

Inchide ochii o clipă, ca să nu fie nevoit să o privească în față, 
însă îi deschide ca să-i cântărească reacţia. 

— Ti-am spus că m-am culcat cu ea de două ori, când, în 
realitate, a fost mult mai mult decât atât. 

Stephanie arată de parcă i-ar veni să vomite. Patrick continuă, 
simțindu-se ca și cum ar sta pe marginea unei prăpăstii. Totul 
depinde de cât de mult îl crede ea acum. 

— Nu voiam să te pierd... tu și gemenele însemnați totul 
pentru mine. Știu că nu sunt ucigaș, dar m-am gândit că dacă ai 
fi știut cât de des m-am culcat cu Erica m-ai fi părăsit și că s-ar 
fi putut să nu mă mai crezi nici în legătură cu restul. Și după ce 
ţi-am spus că m-am culcat cu ea doar de două ori, a trebuit să 
spun același lucru și la audiere. 

Descurajat de felul cum îl privește, se ridică brusc și începe să 
se plimbe prin faţa canapelei, dintr-un capăt în celălalt, așa cum 
făcuse de multe ori de când Erica revenise în viaţa lui. 

— După aia au vrut să fac testul la poligraf și am fost îngrozit. 
Eram foarte agitat. Cred că de-asta n-am trecut testul. 

Se întoarce către ea, cu disperare în voce. 

— Dar nu e cum a spus ea. Nu eram îndrăgostiţi. N-a fost 
niciodată altceva decât sex, asta-i tot. Aveam 23 de ani. Soţia 
mea era însărcinată... nu mai făceam sex. Este de neiertat, știu. 
Dar sub nicio formă n-aveam cum s-o omor pe Lindsey. Nici 


VP - 213 


pentru Erica, nici pentru nimic altceva. Nu sunt ucigaș! Ideea ar 
fi caraghioasă dacă n-ar fi așa de al naibii de înspăimântătoare! 

Stephanie ridică privirea spre el, îngrozită. 

— Ai minţit la audiere, spune ea. A fost sperjur. 

Patrick încuviințează. 

— Știu, dar acum s-a terminat. N-o să se afle niciodată. 

Și nu o să se afle decât dacă le spune ea, se gândește Patrick. 

Stephanie se uită fix la el, cu ochii mari. În cele din urmă, îl 
întreabă cu voce aspră, în șoaptă: 

— Ai împins-o pe scări? 

Patrick o privește îngrozit. 

— Nu! Nu, cum poți să crezi așa ceva? O iubeam! 

Apoi spune, cu glasul întretăiat: 

— Îmi pare rău, Stephanie. Îmi pare foarte, foarte rău pentru 
tot ce ţi s-a întâmplat din cauza mea. Îţi promit, o să-mi petrec 
tot restul vieții revanșându-mă faţă de tine. 

O privește, cu ochi rugători. Totul depinde de ce urmează să 
se întâmple. 


VP - 214 


Capitolul 48 


Stephanie îl privește în ochi pe soțul ei și se întreabă dacă 
sunt ochii unui ucigaș. Cuvintele lui nu au niciun sens pentru ea. 
li tot spune că i-a povestit totul - așa a spus tot timpul -, dar 
întotdeauna mai e ceva. Ce ar putea să mai urmeze? O să vină 
peste ea într-o noapte, cu un cuţit în mână și o să spună, chiar 
înainte să-i spintece beregata: A, da, mai e ceva, eu am înfundat 
țeava de eșapament cu zăpadă și am așteptat să moară? 

Simte cum se înfioară. Işi încleștează mâna pe marginea 
canapelei ca să revină la realitate. Işi dă seama că nu e în stare 
să vorbească. 

— Stephanie, spune ceva, te rog, o imploră el. 

— Nu știu, răspunde ea în cele din urmă, încordată. Nu știu ce 
să spun. 

Dar se gândește la cât de ușor îi este lui să mintă. A minţit-o 
pe ea, a minţit în boxa martorilor - a comis sperur și nici chiar 
asta nu pare să-l impresioneze prea tare. Ridică privirea spre el. 

— M-ai minţit tot timpul, spune în cele din urmă, cu glas ceva 
mai puternic. De ce să te cred acum? Cum crezi că mă simt? 

Cuvintele ei chiar îl iau prin surprindere. De ce ar trebui să-l 
surprindă? Crezuse că avea să-l creadă? Doar pentru că Erica s- 
a dovedit a fi o mincinoasă, nu înseamnă că el ar fi mai puţin 
mincinos. Sunt ca două picături de apă, își spune Stephanie. La 
fel. Poate că merită unul pe celălalt. Poate că erau meniţi să fie 
împreună. 

— Ai tot dreptul să fii supărată, spune Patrick. 

— Supărată! strigă ea, apoi coboară vocea. Sunt puţin mai 
mult decât supărată, Patrick. 

Se întreabă cât de mult poate să-l preseze pe acest soț posibil 
criminal. Se întreabă cât de departe să îndrăznească să meargă 
ca să-l testeze. Ca să afle adevărul pur. Ca să vadă cât de tare 
se poate el înfuria. O s-o împingă și pe ea pe scări? Poate că ar 
trebui să afle, își spune ea nesăbuit. E foarte important să știe. 
Să știe ce s-a întâmplat în realitate cu ani în urmă, în zăpadă. 
Acum se simte mai apropiată de Lindsey decât de oricine 


VP - 215 


altcineva - mai apropiată de soţia lui moartă decât de soțul ei. A 
fost manipulată de amândoi - de Patrick și de Erica - tot timpul. 

— Se mai întâmplă și altceva decât înțeleg eu, Patrick? 
întreabă ea pe neașteptate. 

— Ce anume? răspunde el. Ce vrei să spui? 

Stephanie se simte extenuată și fizic și emoţional, prea 
năucită ca să gândească limpede. Toată lumea urmărește banii. 
Banii ei. li vânează împreună banii? Gândurile i se bulucesc într- 
o succesiune paranoidă. Oare Patrick și Erica încă se mai 
iubesc? Sau poate că nu sunt capabili de iubire adevărată, sunt 
capabili să-și vadă doar interesul propriu, doi psihopaţi care 
lucrează împreună. Nu... n-au cum să fie în cârdășie. Ideea e 
nebunească. Stephanie trebuie să se adune, să înceteze cu 
toate astea. Trebuie să facă faţă lucrurilor cu care se confruntă, 
nu să-și imagineze inimaginabilul. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Patrick insistent. 

— Nimic. Totul. 

Patrick se așază din nou lângă ea și o trage prudent spre el. 

— O să fie în regulă, Stephanie. 

Il lasă să o tragă la pieptul lui și să o cuprindă în braţe. O ţine 
așa multă vreme. Stephanie îi simte bătăile inimii. Îi simte 
buzele sărutând-o pe creștet. Probabil că-și închipuie că o să-l 
ierte. Dar nu o să-l ierte. Incearcă să găsească o cale de 
scăpare. 

e 

A doua zi dimineaţă, Stephanie e în bucătărie, împreună cu 
Patrick și gemenele și iau cu toţii micul dejun, prefăcându-se că 
totul e normal, deși nu este, cel puţin nu pentru ea. Nu-și poate 
imagina lucrurile revenind la normal. Patrick pare să creadă că 
ar putea fi așa. Stephanie tocmai își mai toarnă o ceașcă de 
cafea când se aude soneria. Ridică privirea de la aparatul de 
cafea, se uită prin vestibul spre ușa din faţă și vede o siluetă 
deformată prin sticla jivrată. Crede că ar putea fi Erica. Îi stă 
inima. 

— Răspund eu, spune Patrick și își împinge scaunul în spate. 

Stephanie privește cum se deschide ușa, înăbușindu-și 
panica, apoi vede chipul familiar al Hannei care exclamă șocată: 

— Patrick! 

Stephanie își revine și se duce în fugă spre ușă. 

— Bună, Hanna, se repede ea să spună. 


VP - 216 


Probabil că prietena ei își dă seama că Stephanie nu se 
bucură neapărat de întoarcerea lui Patrick. 

— Te-ai întors, îi zice Hanna lui Patrick, încercând să se 
adune. 

Stephanie sesizează în vocea Hannei și altceva, dincolo de 
surpriza evidentă - nervozitate poate sau chiar dezamăgire. 

— Da, răspunde Patrick blând. Au retras ieri acuzaţiile. Am 
venit acasă aseară. Am fost complet exonerat, exact așa cum 
ne așteptam. 

Stephanie simte cum i se strânge puţin stomacul când aude 
cum explică el situația. Am fost complet exonerat. Asta o să le 
spună tuturor. Dar nu e tocmai adevărat, nu? Nu o să fie 
niciodată în stare să demonstreze că nu a făcut nimic 
intenţionat. Hanna îi aruncă o privire prietenei sale, parcă 
încercând să-și dea seama în tăcere ce crede ea. Stephanie mai 
face un pas spre ea. 

— Vrei să intri să bem o cafea? 

Hanna clatină din cap. 

— Nu, n-am timp. Ben are grijă de Teddy un pic, înainte să 
plece la serviciu. Am trecut doar să te invit, cu fetele, să ieșim la 
joacă mai încolo. Pe la 10? Fac brioșe. 

— Sigur, cu plăcere, răspunde Stephanie, afișând un zâmbet. 

Abia așteaptă să iasă din casă. Departe de Patrick, fie și 
numai pentru câteva ore. Nu poate gândi ca lumea când e cu el. 
Simte că trebuie să fie permanent atentă, să evalueze. E 
extenuant să nu aibă nicio pauză. Trebuie să se poarte firesc, 
dar nu mai știe ce înseamnă asta. Nu există firesc, cel puţin nu 
aici. Are nevoie să stea cu cineva lângă care că se poate 
destinde, chiar și numai pentru scurt timp. 

Noaptea trecută a împărţit patul conjugal cu Patrick, cu 
spatele la el și cu el lipit de ea, cu o mână peste mijlocul ei. lar 
Stephanie detestase totul. Patrick adormise repede, însă ea 
rămăsese trează multă vreme. Imediat ce începuse el să sforăie, 
îi dăduse mâna la o parte și se îndepărtase ușor de el, pe partea 
ei de pat. 

e 

Erica află vestea în același mod în care pare să afle orice 
lucru de regulă - din fluxul ei de știri de pe net. Tocmai își ia 
micul dejun acasă când vede știrea pe telefon. Acuzaţiile 
împotriva lui Patrick au fost retrase. Nicio explicaţie. 


VP - 217 


Sună la șeriful din Creemore. E abia ora 8:00 în Colorado. Are 
noroc; șeriful e la birou. Așteaptă nerăbdătoare să i se facă 
legătura. 

În cele din urmă, el răspunde. 

— Chiar mă întrebam dacă o să dai vreun semn, spune șeriful 
Bastedo. 

Îi povestește că nu au suficiente dovezi ca să meargă mai 
departe. Apoi Ericăi îi îngheaţă sângele în vine când șeriful îi 
spune că i-au descoperit trecutul de mic dealer de droguri. 
Credea că trecutul ei e mort și îngropat. Că nu știe nimeni. 

— Nu-i nimic adevărat, protestează. 

— Sigur că da. 

Închide telefonul fără să mai spună niciun cuvânt. Apoi 
pornește năvalnic prin apartament, furioasă de întorsătura pe 
care au luat-o lucrurile. Apucă pernele de pe canapea și le 
aruncă în cealaltă parte a camerei. E așa de înfuriată, că 
răstoarnă masuţa de cafea, cu tot ce era pe ea. Işi iau zborul 
cărţi, reviste, un bol cu bomboane. Apoi se prăbușește pe 
canapea și încearcă să se calmeze. 

De fapt, nu contează dacă Patrick va fi judecat sau nu. Ar fi 
fost plăcut să-l vadă zvârcolindu-se. Dar, din punct de vedere 
financiar, nu are nicio importanţă. Familia Manning tot nu o să 
vrea s-o vadă în preajma băiatului, spunându-i adevărul. Tot o 
să-i dea banii. Și o să-i tot dea bani. 

e 

Stephanie tocmai dă să plece spre Hanna cu gemenele, când 
Patrick o oprește în prag, pentru un sărut de bun-rămas. Il lasă 
să o sărute pe gură, deși până și atingerea lui i se pare 
dezgustătoare. Nu se poate abţine - se gândește la el sărutând- 
o pe Erica. Încearcă să nu-și arate repulsia. Nu vrea să-l lase să 
vadă ce simte, la ce s-a gândit. Mai are nevoie de timp. 

Doar pentru că Erica e o mincinoasă nu înseamnă neapărat că 
tipa asta a minţit și în legătură cu Patrick. lar Stephanie nu e 
mulțumită de explicaţia lui legată de poligraf. Totuși măcar 
acum știe că i-a tras-o Ericăi de multe, multe ori și că pe ea a 
minţit-o în legătură cu asta. Și mai știe de sperjurul lui. 

Dacă îl părăsește, nu știe cum o să reacționeze el. A părut 
mai posesiv de când s-a întors, încercând tot timpul să o atingă. 
Poate că nu observase ea înainte, pentru că nu o deranja. Poate 
că i-a fost dor de ea în închisoare. Sau poate că o simte cum se 


VP - 218 


retrage de lângă el. Dacă ar încerca să-l părăsească, oare la ce 
s-ar ajunge? 

Oare ar deveni violent? 

Cu siguranţă, ar fi supărat. Stephanie nu știe ce ar putea face 
Patrick. Dacă l-ar părăsi și ar încerca să ia gemenele - și banii... 
Chiar nu știe ce-ar fi în stare să facă el. 

Să rămână sau să plece? Nu se poate hotărî. Poate că soluția 
va deveni mai clară, mai evidentă cu timpul. 

Azi-noapte stătuse întinsă în pat trează aproape până în zori, 
gândindu-se cum i s-ar rezolva toate problemele dacă Patrick ar 
muri într-un accident de mașină, poate lovit de un șofer beat. 
Dar lucrurile astea nu se întâmplă când ţi le dorești. Și parcă 
întotdeauna cei care dispar astfel mult prea devreme sunt 
oameni buni. 

E prinsă în capcană. 

Stephanie își amintește toate astea în timp ce stă în prag, 
aproape clătinându-se pe picioare de oboseală și sună la ușă. 
Hanna deschide și o invită să intre. Stephanie le așază pe 
gemene pe podeaua sufrageriei, iar prietena ei se duce în 
bucătărie să facă o cafea. Stephanie simte aroma brioșelor. 
Închide ochii o clipă, încercând să-și stăpânească lacrimile. Îşi 
aduce aminte de vremea când viaţa ei era simplă. Se întâlnea 
cu Hanna, discutau despre copii... cafea, brioșe și făceau 
planuri. Cum de au luat-o toate razna? O aude pe Hanna 
întorcându-se în sufragerie și deschide ochii, clipind des ca să 
alunge lacrimile. 

— Cafeaua e gata într-o clipă, spune Hanna, apoi o privește 
mai atent. Spune-mi ce se petrece. 

Stephanie nu știe ce să spună. S-a gândit și azi-noapte. Ce să- 
i spună Hannei. 

Să se prefacă și să-i spună că totul e în regulă? Sau să fie 
sinceră cu ea? Nu e pregătită pentru așa ceva. In cele din urmă, 
se străduiește să zâmbească și spune: 

— Totul e-n regulă. _ 

Îi povestește de ce au fost retrase acuzaţiile. Îi explică despre 
Erica, despre trecutul ei infracţional. 

Hanna o privește îngrijorată. Nu s-a lăsat prostită. 

— Dar tu ce crezi? o întreabă în cele din urmă. 

Stephanie înghite în sec. 


VP - 219 


— Și-a înșelat prima nevastă. Știu că așa a fost. Am reușit să-l 
iert... cred. Dar e clar că Erica e o mincinoasă. N-a spus decât 
minciuni despre accident. Și acum știe toată lumea. A fost doar 
un accident îngrozitor și tragic. 

Se oprește, apoi adaugă: 

— Dar Patrick știe că, dacă mă înșală vreodată și pe mine, î 
părăsesc. 

Hanna o privește în continuare nesigură, însă Stephanie îi 
zâmbește. 

— Nu cred că mai am de ce să-mi fac griji. Totul e-n regulă. Și 
mor de poftă să gust din brioșele tale. 


VP - 220 


Capitolul 49 


Nancy își ia geanta și sacoul și iese din casă, să se ducă la ora 
de gimnastică. Tocmai deschide ușa mașinii, când vede o 
femeie care se apropie de ea, venind dinspre o mașină parcată 
vizavi. O recunoaște imediat pe Erica și simte cum i se strânge 
stomacul. Ce caută aici? Nancy vrea să urce în mașină și să 
pornească în trombă, dar simte brusc că nu se poate mișca. O 
privește pe Erica venind în grabă pe alee, cu părul blond în vânt. 
Cum poate o femeie să arate așa de angelic și să fie totuși atât 
de respingătoare? 

— Bună, Nancy. 

— Ce dracu' vrei? 

— Soţul tău nu-mi mai răspunde la telefon. 

— Sigur că nu-ţi răspunde. Ți-am spus că o să te lase în clipa 
în care-i zic că știu. Nu vrea să te mai vadă niciodată. Nu vrea să 
mă piardă pe mine. 

Erica o privește cu scepticism, ceea ce o înfurie pe Nancy. 
Acum știe din ce stofă e făcută femeia asta - înainte nu știuse, 
când o înfruntase acasă la ea - și e îngrozită. Nu vrea decât să 
iasă din vieţile lor. Cum ar putea oare să scape de ea? 

— Dacă ești așa de sigură, atunci de ce ești atât de agitată? o 
împunge Erica. 

— Nu sunt. 

— De ce ţi-e frică? o întreabă Erica, rostind cuvintele rar. Ce 
ascunzi? 

— Nimic, răspunde Nancy prea repede. 

Işi revine și adaugă: 

— De ce e așa de greu de crezut că un bărbat și-ar putea dori 
să pună capăt unei aventuri prostești și să rămână însurat? 

— Spune-i să mă sune. 

— Pleacă naibii din vieţile noastre! strigă Nancy. 

— Spune-i doar să mă sune, bine? spune Erica zâmbind. 

Se întoarce și se duce la mașină. Nancy o privește cum 
demarează și apoi, tremurând vizibil, trântește ușa mașinii și 
intră în casă. 


VP - 221 


Încuie ușa în urma ei și se prăbușește pe canapea, 
ghemuindu-se în poziţie fetală. O cuprind frica și groaza. E 
înspăimântată că Erica va afla ce ascund ea și Niall de șase ani. 
Nu vrea să se gândească la asta, însă vinovăția și frica o trag în 
trecut. 

S-a întâmplat într-o seară ploioasă de sfârșit de noiembrie. Se 
hotărâseră să iasă la cină la un restaurant din Westchester, la 
un pic mai mult de o oră de mers cu mașina de Aylesford. 
Sărbătoreau, pentru că o revistă de arhitectură publicase un 
articol deosebit de favorabil despre Niall - și băuseră o grămadă 
de vin la cină. 

— Poţi să conduci? întrebase Nancy când își luau hainele. 

— Mda, sunt în regulă, răspunsese Niall. 

Și chiar părea în regulă. Cu siguranţă, nu părea beat. Pe de 
altă parte și ea băuse și probabil că nu judeca foarte limpede. 

Destul de repede după ce plecaseră, începuse să plouă 
torențial. Niall stătea aplecat peste volan, străduindu-se să vadă 
în beznă. In mașină era cald. Sunetul făcut de ștergătoarele care 
treceau zgomotos și metodic peste parbriz era hipnotic, 
trăgând-o pe Nancy la somn. 

A trezit-o pe neașteptate o bufnitură puternică. A simţit 
mașina schimbând direcţia și apoi revenind pe mijlocul benzii. 

— Ce-a fost asta? a strigat. 

S-a uitat la soţul ei, care părea confuz. 

— Nu știu. Probabil că am lovit ceva. N-am văzut nimic. 

A mers mai departe, cu degetele strânse pe volan. A fost cât 
pe ce să-i propună să se oprească, dar nu a făcut-o. S-a convins 
singură că nu a fost nimic. Și, după ce merseseră câteva 
secunde, devenise imposibil să se mai întoarcă. 

— Probabil că era vreun iepure, a spus Niall după un minut. 

Dar știau amândoi că nu s-ar fi auzit așa dacă ar fi fost doar 
un iepure. 

Au ajuns acasă și nu au mai discutat pe tema asta. S-au 
culcat și au adormit. 

Nancy se trezise a doua zi dimineaţă și luase ziarul din faţa 
ușii. Văzuse o știre scurtă în josul primei pagini, iar viaţa i se 
schimbase pentru totdeauna. Un tânăr care mergea prin ploaie 
pe marginea autostrăzii, la marginea comitatului Westchester, 
probabil făcând autostopul, fusese lovit și ucis pe loc cu o seară 
înainte. Şoferul mașinii fugise de la locul faptei. Nu existau 


VP - 222 


înregistrări sau martori. Poliţia făcea apel la oricine ar fi avut 
vreo informaţie. 

Nancy a citit știrea de două ori, având o convingere cumplită. 
S-a dus în bucătărie și s-a apropiat cu groază de ușa care dădea 
spre garaj. l-au trebuit câteva minute ca să-și facă în sfârșit 
curaj și să o deschidă. S-a gândit să-l cheme pe Niall, dar voia să 
vadă singură întâi. În garaj, s-a aplecat, îngheţând în cămașa de 
noapte și desculță și a cercetat mașina. Bara din faţă era puţin 
îndoită în dreptul locului pasagerului, dar nu se vedea prea tare. 

Apoi a dat fuga sus și l-a trezit pe Niall, băgându-i ziarul în 
ochi. 

— E posibil să fi fost noi? l-a întrebat cu teamă. 

L-a privit citind articolul, văzând cum îl cuprinde aceeași 
groază. 

A ridicat privirea spre ea, vădit cutremurat. 

— Nu știu. Credeam că n-a fost nimic. 

— Dar locul... e chiar unde eram noi când ai dat peste ceva, a 
insistat ea. 

— Și ce vrei să fac? a întrebat Niall, întorcându-se către ea. 

— Nu știu. 

— Răul a fost făcut, a spus Niall cu glas tremurat. A murit un 
om. Dacă eu l-am lovit... Dumnezeule! 

S-a dat jos din pat și a început să se plimbe prin dormitor. 

— Probabil că depășisem limita de viteză. Am fugit de la locul 
faptei. Probabil că o să ajung la închisoare. X 

— Nu, nu, nu, a strigat Nancy, lacrimile curgându-i pe obraji. I 
sun pe tata. O să ştie el ce-i de făcut. 

— Nu, a răspuns Niall. Nu-l băga în asta! 

— Poate să ne ajute, Niall! E judecător. O să știe ce-i de făcut. 

— O să vrea să mă predau, a protestat Niall. 

— Doar dacă asta-i cel mai bine. Il sun. 

Niall rămăsese neajutorat, cu capul în mâini, în timp ce Nancy 
îl sunase pe tatăl ei. Îi spusese doar că era o urgenţă. Venise în 
mai puţin de o oră, fără mama ei, așa cum îi ceruse Nancy. 

— Ce s-a întâmplat? întrebase el, în stilul lui direct. Care-i 
problema? 

l-au spus totul. l-au arătat relatarea din ziar. Expresia 
judecătorului se întunecase. 


VP - 223 


— Cum ai putut să conduci dacă băuseși? i s-a adresat el 
dezgustat lui Niall. Cum ai putut să pleci de la locul faptei? Ce-a 
fost în capul tău? 

— Tati, trebuie să ne ajuţi, l-a rugat Nancy. 

Vedea conflictul din privirea tatălui ei. Se lupta cu ce avea de 
făcut. Știau cu toţii că Niall trebuia să se predea. Dar ce voia ea 
de la tatăl ei era permisiunea să nu o facă. Să-i ajute. Așteptase. 

— Hai să văd mașina! 

Se târâseră până în garaj, iar el se uitase multă vreme la 
mașină, fără să spună nimic. 

— Ai zice că rămân mai multe urme când lovești un om, a zis 
într-un târziu. 

Nancy a lăsat în cele din urmă aerul să-i iasă din plămâni. 

— Poate că l-a lovit altcineva. 

Judecătorul s-a întors și a intrat în casă, cu capul plecat. După 
ce s-a așezat într-un fotoliu din sufragerie, a zis: 

— Nu pot să vă spun ce să faceţi. Singura cale să vă asiguraţi 
e să vă predaţi și să-i lăsaţi să se uite la mașină, a adăugat, 
uitându-se direct la Niall. Chelnerul de la restaurant o să poată 
spune cât de mult ai băut. Probabil că riști o condamnare la 
închisoare. 

Nancy începuse din nou să plângă. 

Judecătorul a așteptat o vreme înainte să vorbească din nou. 

— Pot să vă spun și că procentul de soluționare a cazurilor de 
accidente cu fugă de la locul faptei e caraghios de mic. Nu 
există nici înregistrare video, nici martori. 

A rămas din nou tăcut o vreme și în cele din urmă a spus, 
vizibil nefericit: 

— Indiferent ce hotărâți voi, eu n-o să zic nimic. 

Nancy i-a aruncat o privire lui Niall. Oare el ce voia să facă? Își 
dorea ca tatăl ei să fi spus mai clar ce să facă. 

— Ce facem cu mașina? a întrebat Niall în cele din urmă. 

— Nimic, a răspuns judecătorul obosit. N-o duce la atelier ca 
s-o repari. De fapt, n-are nevoie și asta o să urmărească poliţia. 
N-o să observe nimeni nimic la mașina voastră. 

Și așa a fost. Multă vreme, Niall s-a trezit în fiecare zi sperând 
că făptașul va fi prins și că o să fie altcineva, cu o mașină grav 
avariată - dovadă clară că nu fuseseră ei. Dar nu se întâmplase 
așa. Cazul dispăruse în scurt timp din atenţie. 


VP - 224 


Acum, Nancy, ghemuită pe canapea, cu genunchii la piept, 
trebuia să reziste pornirii de a-i telefona tatălui ei. 


VP - 225 


Capitolul 50 


Patrick simte o oarecare satisfacție văzând privirea șocată a 
secretarei când intră în birou. 

— Patrick! 

— Bună, Kerri, răspunde el, cu un zâmbet triumfător. Niall e 
prin zonă? 

Probabil că Niall îl auzise, pentru că vine cu pași mari spre 
secretariat. 

— Patrick! repetă el, părând la fel de surprins ca și secretara. 

E un moment stânjenitor. Ultima dată când au vorbit, Patrick 
anticipase arestarea, iar Niall îi spusese că anulează 
parteneriatul; fusese o discuţie aprinsă. Niall pare în continuare 
foarte prudent. Dă-l naibii, își spune Patrick. De ce nu poate să 
se bucure pentru el? Oare mai are vreun prieten adevărat? 

— Am vești bune. Acuzaţiile au fost retrase. Am fost complet 
exonerat, exact cum mă așteptam. 

— Asta-i grozav! Vești cu adevărat bune! spune Niall, în mod 
vădit ușurat, însă cu mai puţin entuziasm decât și-ar fi dorit 
Patrick. 

— Ai o clipă? întreabă el. 

— Sigur, hai la mine în birou. 

Patrick îl urmează și se așază pe scaunul pe care se așezase, 
aproape zilnic, timp de patru ani. Se gândește o clipă că ieri, pe 
vremea asta, era încă în închisoare, închipuindu-și că s-ar putea 
să și moară acolo. Ce repede se pot schimba lucrurile, în bine 
sau în rău! 

— Hai, spune-mi ce s-a întâmplat, zice Niall, lăsându-se pe 
spătarul scaunului. 

— N-aveau dovezi. Absolut niciuna. Și când s-au apucat să 
ancheteze pe bune, au descoperit că Erica Voss este o 
infractoare și o mincinoasă. 

Îi explică ce aflaseră despre trecutul Ericăi. Patrick dă din cap. 

— A spus o grămadă de minciuni; ar fi putut să mă bage la 
închisoare pentru tot restul vieţii. 

Niall e îngrozitor de alb la față. 

— Uau, spune. O pot acuza de ceva? 


VP - 226 


— Nu știu, răspunde Patrick. Însă eu sunt liber și am scăpat 
de ea. Sunt gata să mă întorc la lucru... fără alte distrageri. 

Niall pare stingherit. 

— Ce este? întreabă Patrick, nedumerit. Am fost exonerat, 
Niall. Complet. Și-au dat seama că nici n-ar fi trebuit să mă 
aresteze. Ba chiar mi-au și spus, minte el. 

— Cred că a fost o neînțelegere, începe Niall. 

— Cum adică o neînțelegere? A 

— Am fost deja de acord să anulăm parteneriatul, Patrick. Iți 
primești banii. 

— Dar asta era înainte. Acum e cu totul altceva, protestează 
Patrick. Nu poţi să vrei încă să anulezi parteneriatul! 

Însă exact asta vrea să facă Niall, își dă seama Patrick, 
simțind cum îi năvălește adrenalina în organism. 

Niall roșește. 

— Nu mă înțelege greșit, Patrick. Mă bucur foarte tare - sunt 
fericit și ușurat pentru tine - că a funcţionat. Femeia aia ar 
trebui să putrezească în iad pentru ce ţi-a făcut. Dar... lucrurile 
nu arată bine. Adică toată lumea din oraș a vorbit doar despre 
tine. Este... un adevărat scandal. 

— Și acum o să vorbească despre cum au fost nevoiţi să-mi 
dea drumul. N-am făcut-o, Niall! 

— Știu și-mi pare rău. Dar, ca să fiu întru totul sincer, mă 
gândeam să fac o schimbare dinainte să se întâmple toate 
astea. Te descurcai tot mai prost de luni întregi, Patrick, știi 
bine, nu poţi să negi. 

— Din cauza gemenelor! Nu mai dormisem luni în șir! Aveau 
colici, dar au scăpat acum. Totul a revenit la normal. Pot să mă 
întorc la lucru și să dau sută la sută. O sută zece! 

— Îmi pare rău să-ţi spun, răspunde Niall, ferindu-și rapid 
ochii, dar am găsit deja alt partener. 

Patrick se încruntă la Niall, nevenindu-i să creadă. 

— Ticălosule! 

— Nu-i cazul să fii măgar, Patrick, spune Niall zbârlindu-se. 

Lui Patrick îi vine să-i tragă un pumn în figură fostului său 
partener - fostului său prieten. Deci aşa se termină... patru ani 
în care au clădit împreună o afacere. Işi dă seama că acum nu 
mai are nimic de pierdut. 

— Te-ai culcat și tu cu ea, recunoaște, spune el, cu glas 
acuzator. 


VP - 227 


Niall e și mai palid și pare dintr-odată foarte încurcat. 

— Te-a făcut să te simţi mândru de tine, nu? continuă Patrick. 
Hai să-ţi dau un sfat - stai departe de ea. E periculoasă... habar 
n-ai cât de periculoasă. 

— Nu știam ce-ţi face, spune Niall cu glas tremurat. Nancy a 
aflat și am rupt relaţia. Și apoi, când mi-ai spus despre anchetă 
- și rolul Ericăi în ea -, mi s-a făcut scârbă de toate. Nancy mă 
ameninţase deja că mă părăsește. Voiam să mă îndepărtez și de 
tine și de ea. 

Se face mic în scaun, rușinat. 

— Laș nenorocit ce ești, spune Patrick. 

Își înăbușă furia. Se hotărăște să joace corect. O să se 
descurce pe cont propriu. Se ridică și pleacă, refuzând să se uite 
la Kerri când trece pe lângă secretariat și trântind ușa în urma 
lui. 


VP - 228 


Capitolul 51 


În casa de pe Danbury Drive trec câteva zile stânjenitoare. 
Patrick e afectuos cu Stephanie și gemenele, prefăcându-se că 
totul e la fel ca înainte. Însă pentru Stephanie nimic nu mai e la 
fel. 

Nu a reușit să ia nicio decizie. Parcă ar fi paralizată, așa că 
alege calea minimei rezistenţe, ceea ce înseamnă că nu face 
nimic. Îşi îndreaptă toată atenţia asupra gemenelor - le 
hrănește, le face baie, le îmbracă, le schimbă hainele. Le scoate 
la plimbare, le citește povești, se joacă numărându-le degeţelele 
de la picioare. 

Parcă ar suferi un fel de cădere interioară, care i-a secat toată 
energia. Sau poate că e doar din cauză că-i e greu să doarmă. A 
revenit la vechile obiceiuri, bântuind noaptea prin casa 
întunecată, cugetând, privindu-și fetiţele adormite, imaginându- 
și ce e mai rău despre oameni, închipuindu-și că se întâmplă 
lucruri. Lucruri îngrozitoare. 

E momentul să-și limiteze pierderile și să-l părăsească. Dar îi 
e teamă. Îi e teamă în principal pentru gemene. Gemenele au 
nevoie de o mamă puternică. lar ea trebuie să supraviețuiască, 
indiferent ce s-ar întâmpla și să aibă grijă de copii. Trebuie să-i 
protejeze. E chinuită de imagini cu ea și fetiţele murind într-un 
incendiu. Se gândește la tigaia de pe plită. Nu știe cine a pus-o 
acolo. Poate că ea. Poate că nu. 

Patrick o trezește din gândurile morbide: 

— les puțin. 

E așa de cufundată în gânduri, că abia dacă îl bagă în seamă. 

e 

Erica tocmai a ieșit din casă și se îndreaptă spre mașină când 
îi sună telefonul. Se uită pe ecran și vede cine o sună. E Patrick. 
Ezită, dar apoi răspunde. 

— Erica, spune el pe ton scăzut. 

Răsuflă greu, de parcă ar merge pe jos repede. Erica simte 
cum începe să-i bată mai tare inima și, involuntar, se uită peste 
umăr prin parcarea din fața blocului. Patrick nu e acolo. Nu, stai. 


Inima bate să-i spargă pieptul. II vede în cealaltă parte a 


VP - 229 


parcării, venind spre ea. Încearcă să vorbească pe un ton ferm, 
să-și regăsească vechea încredere în sine. 

— Ce cauţi aici? 

Când Patrick se apropie, Erica închide telefonul și-l pune în 
geantă. Patrick vine și mai aproape, până când ajunge la câţiva 
centimetri de ea. E prima dată când se văd după anchetă. 

— De ce dracu' te-ai dus la coroner? șuieră Patrick furios. 
Credeam că avem o înțelegere. 

Erica îl privește surprinsă. 

— Și eu... până m-ai trădat. La ce te așteptai? 

— Ce naiba vrei să spui? 

O ţintuiește cu privirea. Erica îi simte mirosul - ușor asudat, 
foarte familiar. Își apropie faţa de a lui și șuieră și ea: 

— Cineva a încercat să dea peste mine cu mașina. Nu te 
preface că nu erai tu. 

Își lasă toată furia să se simtă în voce. 

— Ar fi trebuit s-o omori pe ea, nu pe mine, spune ea, 
răsuflând greu și apoi se răstește: Sigur că m-am dus la poliţie, 
era singura cale să mă apăr. 

Chipul lui Patrick e schimonosit de furie și agitaţie. 

— Prostii! N-am încercat să te calc cu mașina! Încetează cu 
nenorocitele astea de minciuni, ești în stare? Nu mi-ai lăsat 
destul timp. Trebuia să mă asigur că n-o să fiu prins. Acum, din 
cauza ta, n-o să pot să scap niciodată de Stephanie... și e numai 
vina ta... te-ai dus la poliţie, la naiba! Ne-ai tras-o amândurora. 

— Nu, tu ne-ai tras-o amândurora, răspunde ea înverșunat. 
Sper să ai o viaţă mizerabilă cu snoaba ta de nevastă obsedată 
de control. Dacă o mai vrea să stea cu tine. 

Trece pe lângă el, se urcă în mașină și demarează. 

e 

Patrick se îndreaptă furios spre mașină. În timp ce merge spre 
Aylesford, îi revine în minte tumultul trăit după ce Erica l-a pus 
în faţa unei alegeri clare: să-și omoare nevasta, altfel se duce la 
poliţie. Fusese aproape paralizat din cauza situaţiei în care se 
afla, incapabil să gândească din cauza lipsei de somn și a 
spaimei. Trăia în ceața nehotărării. _ 

În ziua picnicului cu Stephanie, fusese agitat și indecis. În 
timpul prânzului, își făcuse planul să conducă el la întoarcere, cu 
Stephanie și gemenele adormite în mașină, să răsucească brusc 
volanul - putea pretinde că aţipise și pierduse controlul asupra 


VP - 230 


mașinii - și să iasă de pe drum într-un loc pe care-l știa, de unde 
să lase mașina să cadă în lac. Nu le-ar fi ajutat pe Stephanie și 
pe gemene să iasă din mașina plină de apă - le-ar fi împiedicat 
să iasă dacă era nevoie -, dar ar fi făcut în așa fel încât să pară 
că a încercat să le salveze. Insă Stephanie insistase să conducă 
ea la întoarcere. Încercase să protesteze, dar parcă Stephanie ar 
fi simţit ceva, parcă ar fi știut. In cele din urmă, fusese ușurat. 
Probabil că nu ar fi avut cum să scape basma curată. Fusese 
doar o idee disperată, născută într-o situaţie disperată. Până să 
se decidă că ar fi o idee mult mai bună să scape de Erica - sursa 
tuturor problemelor lui -, aceasta se dusese deja la coroner. 

Avusese dintotdeauna de gând să scape cumva de Stephanie 
la un moment dat... dar Erica îi forțase mâna. 

Işi aduce aminte cum a început totul - cum intrase stângaci în 
Lindsey în capul scărilor, în timp ce ea era întoarsă cu spatele. 
Făcuse să pară un accident, însă știa exact ce face. Lindsey 
alunecase zbătându-se pe scări până pe podeaua de la parter, 
iar el crezuse că e gata. Rămăsese nemișcată o clipă lângă ușa 
din spate, dar apoi începuse să se miște. Și... nu avea nimic. |și 
aduce aminte cum nu-i venise să creadă, cum îl copleșise 
dezamăgirea, însă își dăduse repede seama ce trebuia să facă și 
coborâse în fugă scările ca să o ajute să se ridice, spunând că-i 
pare rău. Agitându-se pe lângă ea, prefăcându-se îngrijorat. 
Lindsey nu bănuise nimic. Fusese doar îngrijorată pentru copil și 
insistase să se ducă la spital să facă o ecografie. Luaseră un taxi 
până la spital, iar el își făcuse griji în sala de așteptare de la 
camera de gardă, întrebându-se cum o să reușească până la 
urmă să scape de nevastă și copil. 

Abia după câteva săptămâni, în timpul viscolului, stând întins 
în pat în noaptea de dinaintea drumului până la mama ei, îi 
venise ideea. Ţeava de eșapament. Era perfectă. Ce mulţumit 
fusese de el că se gândise la asta! Ce ușor fusese să o facă și ce 
puţin riscant! Işi aduce aminte privirea pe care i-a aruncat-o 
Erica la înmormântare. De parcă ar fi știut. Dar cum ar fi putut 
să știe? 

Din clipa aceea i-a fost tot timpul teamă de ea. 


VP - 231 


Capitolul 52 


Când se întoarce Patrick, Stephanie e pe alee, punându-le 
centurile gemenelor aflate pe bancheta din spate. Privind spre 
spatele mașinii, îl vede venind și parcându-și mașina lângă a ei. 
Se întreabă unde a fost în ultimele câteva ore. 

— Hei, spune el, coborând din mașină și venind în spatele ei. 

Stephanie încă are capul în mașină, instalându-le pe gemene. 
Patrick pare conciliant. Dar ei nu-i pasă. Nu știe ce așteaptă de 
la ea. A întors vieţile amândurora cu fundul în sus, a transformat 
căsnicia lor într-o înșelătorie și nu pare să priceapă că e numai 
vina lui. 

— Unde te duci? o întreabă când își retrage capul din mașină 
și se întoarce spre el. 

— Cumpărături de la băcănie. 

— Nu e nevoie să le iei cu tine. Acum sunt eu acasă. Poţi să le 
lași cu mine. 

— Nu, le-am instalat deja. E-n regulă. 

Observă că Patrick pare necăjit, deși încearcă să pretindă că 
nu e. Are privirea rece, distantă. 

— Nu. Lasă-le cu mine. Totdeauna te plângi că e o pacoste să 
faci cumpărăturile cu ele. 

Așa e. Dar nu vrea să le lase acasă cu el. E prima dată când i 
se cristalizează în minte gândul ăsta și o face să tresară. Îi e 
teamă să-l lase să aibă grijă de copii. 

— Știu, răspunde ea întorcându-se, dar le prinde bine. Au 
nevoie de o ieșire și în parc mergem în fiecare zi. Băcănia e 
altceva. Le las să pipăie portocalele și pungile cu orez. Le place. 

Și lumea mă oprește întotdeauna să-mi spună ce adorabile 
sunt, își zice ea și exact de asta am nevoie acum, mă ajută să 
suport totul mai ușor. Indiferent ce face, indiferent ce hotărăște, 
o să fie pentru ele, pentru Jackie și Emma. Poate o să se urce 
acum în mașină cu gemenele ei, o să ia geanta cu scutece și 
poșeta și o să conducă până departe... 

— Vrei să vin și eu? îi propune Patrick. 

Stephanie reușește să-i zâmbească. 

— Nu, e-n regulă. Totdeauna fac așa. 


VP - 232 


— Bine, în regulă. 

Patrick o privește o clipă, apoi se întoarce și intră în casă. 

Stephanie conduce până la băcănie, mintea fremătându-i. 

e 

În cursul serii, după o cină încordată și după ce le-au culcat pe 
gemene, Stephanie își ia laptopul pe canapeaua din sufragerie 
și-l privește pe Patrick urcând în dormitor. 

Stephanie stă pe canapea fără să plângă. l-au secat lacrimile. 
Lacrimile sunt un semn de slăbiciune, își spune ea. Ce simte 
acum e răceală, hotărâre, o fermitate pe care nu o avea înainte. 
Un fel de forță care vine când nu ai de ales și trebuie să faci față 
situaţiei direct și să o rezolvi. 

E târziu, aproape 23:00. Închide laptopul, îl lasă pe măsuţa de 
cafea și se îndreaptă încet spre etaj. E foarte obosită; din cauza 
extenuării, are impresia că urcă un munte. Se oprește sus. 
Deocamdată, încă doarme în același pat cu soțul ei. Ar trebui să 
se mute în patul din camera de oaspeţi? l-ar plăcea. Dar 
îndrăznește oare? 

Se îndreaptă încet spre dormitorul lor comun, covorul 
amortizând zgomotul pașilor ei. Ajunge la ușa dormitorului și se 
oprește. Patrick e la șifonier. E cu spatele la ea, dar ușor întors, 
așa că-l vede ce face. Ține pistolul în mâna dreaptă, ca și cum l- 
ar verifica. Inima începe să-i bată nebunește. Cum de a uitat de 
pistol? E acolo dintotdeauna. Încuiat, în seif. Patrick îl ţine acolo 
în caz că le sparge cineva casa în timp ce dorm - ar ajunge la el 
în doar câteva secunde. 

Se uită ţintă, incapabilă să se miște, cu inima bătând să-i 
spargă pieptul. Seiful unde ţine Patrick arma, aflat în șifonier, e 
deschis. Ştie că are și gloanţe acolo. Oare a încărcat pistolul? 
Asta e? Așa se termină totul? Patrick nu știe că e și ea acolo; 
pare să nu-și dea seama de prezenţa ei. Stephanie face o 
socoteală rapidă - nu se poate întoarce și fugi; nu ar avea cum 
să ajungă la gemene și să le scoată suficient de repede din 
casă. E ţintuită locului. 

Patrick pune arma la loc în seif, îl încuie și se întoarce, 
surprins să o vadă. Probabil că a observat cât e de palidă, 
pentru că o întreabă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunde ea. Doar că nu mă simt prea bine. Mă 
gândeam să mă bag în pat. 


VP - 233 


Patrick o privește atent. 

— Da, nu arăţi prea bine. 

Stephanie se îndreaptă spre pat, își scoate cămașa de noapte 
de sub pernă și îi întoarce spatele. Incepe să se dezbrace. Nu 
vrea să-l provoace. Nu îndrăznește să se mute în camera de 
oaspeți. Se strecoară în pat fără să-și mai bată capul să se spele 
pe față sau pe dinţi și se întoarce pe o parte, cu faţa spre 
perete. Încearcă să adoarmă, dar inima îi bate cu putere. 

După ce se întinde și Patrick în pat și orele nopţii se scurg, ea 
nu poate dormi, pentru că se gândește la pistol. 


VP - 234 


Capitolul 53 


Patrick privește în beznă spatele soţiei lui, care este tot ce-i 
oferă ea în ultima vreme. Se preface că doarme, dar nu-l 
prostește. 

Expresia de pe chipul ei când a văzut arma - lisuse, parcă s-ar 
fi așteptat s-o împuște. Situaţia e mai gravă decât își închipuise 
el. 

Dacă nu ar fi fost nenorocita de Erica Voss, Stephanie habar 
nu ar fi avut. Ar fi fost fericită și nu ar fi bănuit nimic, cu 
gemenele care acum dormeau și un portofoliu de investiţii de 
peste două milioane de dolari. lar acum el ar putea pierde totul. 

Simte cum o ia razna. E furios până peste poate pe Erica. E 
furios pe Niall și dezamăgit de Stephanie. Crezuse că poate să 
învingă poligraful. Studiase cum se face, cum să-ţi muști obrazul 
pe dinăuntru ca să obţii o durere acută care să dea peste cap 
testul. Crezuse că o să meargă. Ar fi trebuit să meargă. 

Dacă Erica nu s-ar fi întors în viaţa lui, dacă nu ar fi venit la 
Aylesford... 

Își aduce aminte cum s-a încurcat cu Erica prima dată. leșise 
cu Greg la bar după serviciu, într-o vineri seară. Venise și 
Lindsey, aducând-o cu ea pe prietena ei Erica. Fusese acolo și 
iubita lui Greg. Lindsey zisese că e obosită și se dusese acasă 
devreme, după vreo două cocktailuri fără alcool, ieșind pe ușă 
cu mers legănat, gravidă în ultimele luni. li lăsase singuri pe cea 
mai bună prietenă și pe soțul ei, fără să-și facă niciun fel de griji; 
ce motiv ar fi avut să-și facă griji? Îi spusese, în fața tuturor, să 
rămână și să se simtă bine, pentru că, după ce vine copilul, nu o 
să mai aibă ocazia. El îi zâmbise, dar permisiunea acordată, ca 
și avertismentul, îi lăsaseră un gust amar. 

Avea 23 de ani, avea prima slujbă adevărată și nu era 
pregătit să fie tată. Își privise soţia cum merge greoi prin bar și 
apoi iese pe ușă, întrebându-se dacă ar trebui să o ducă acasă, 
dar fusese curând distras de ceva ce spunea Erica. O mai 
văzuse și înainte, dar nu prea vorbise cu ea. Insă în seara aceea 
berea îi dezlegase limba și se simţea iresponsabil, iar după ce 
plecase Lindsey, Erica a părut să flirteze un pic cu el. Lui îi făcea 


VP - 235 


plăcere și părea totul nevinovat. În definitiv, era prietena lui 
Lindsey. 

Hotărâseră să mai ia încă un rând, doar unul, iar el încercase 
să-l convingă pe Greg să mai rămână, dar și el și iubita lui voiau 
să plece. Nu au părut să se gândească la nimic când i-au lăsat 
pe Patrick și Erica împreună, pentru un ultim pahar. 

După ce rămăseseră singuri totuși, dinamica se schimbase 
rapid. Patrick își dăduse seama că Erica voia să se culce cu el și 
că era foarte posibil să ajungă în pat cu ea. Se luptase puţin cu 
el. Erica era cea mai bună prietenă a soţiei lui. Incă o băutură și 
acum chiar era probabil să se întâmple. Erica îi șoptise că 
Lindsey nu o să afle niciodată. Și apoi fusese inevitabil. 

Plecaseră de la bar și, odată ajunși afară, Erica îl luase de 
mână și-l trăsese după colţul clădirii. Se rezemase de zid în 
beznă și-l trăsese spre ea. Fusese ca... un salt în gol. Genul ăla 
de îndrăzneală, de euforie. Era mai excitat decât fusese 
vreodată cu Lindsey. Se întrebase cum de a ajuns cu Lindsey, pe 
punctul de a devenit tată, când ar fi trebuit să le-o tragă unor 
femei ca asta. 

L-a dus la ea acasă. Era aproape - totul era aproape într-un 
orășel cum e Creemore. Fusese atent să se uite după cunoscuți 
care i-ar fi putut vedea împreună, dar nu era niciunul prin 
preajmă. Când ajunseseră la blocul ei și în lift, singuri, aproape 
că-și desfăcuse fermoarul. Dar nu avusese timp. Ușa se 
deschisese, iar el își imaginase cum intră în ea. 

Odată ajunși în apartament - nu era mare lucru, niciunul 
dintre ei nu avea mare lucru la vremea aia -, îl dusese în 
dormitor. Curând, totul devenise o pâclă de zvâcniri excitate și 
ștergere a granițelor. După, rămăseseră întinși în patul ei, 
extenuați, iar el o mângâiase pe păr și-i spusese că e uluitoare. 

Erica îi zâmbise și spusese: 

— Știu. 

Râseseră amândoi. 

Dar nu spusese la fel despre el. 

— Lindsey nu trebuie să afle ce s-a întâmplat, spusese el, 
devenind serios. 

Nu avea nevoie de probleme. S-a uitat la ea, cum stătea goală 
lângă el, la trupul ei alb și suplu și i-a apărut în minte o imagine 
a soției lui. Nu era corect să le compare, nu era vina lui Lindsey 
că era umflată, cu pielea întinsă, înnegrită și cu vene vizibile - 


VP - 236 


era pe punctul de a deveni mamă. Dar, Dumnezeule, cât de tare 
își dorea și mai mult, lângă femeia asta perfectă întinsă alături! 

— Nu, fusese ea de acord. Ar ucide-o. 

Oare se aștepta să spună și el ceva? 

— O mai facem? o întrebase. 

Erica nu-i răspunsese. Zâmbise și spusese: 

— Ai face bine să te întorci la soţia ta. 

Așa era ea. li plăcea să controleze ea situaţia. Nu se 
schimbase. Patrick se întorsese acasă cu senzaţia că fusese 
gonit și întrebându-se cum dracu' o să fie în stare să se 
comporte normal lângă Erica și soţia lui când o să fie împreună. 

Dar în lunea aceea Erica îl sunase la serviciu - Patrick nu 
fusese în stare să se gândească la nimic altceva - și-l chemase 
la ea în pauza de prânz. Și asta devenise rutina lor. O aventură 
plăcută, excitantă, dar fără nicio miză - pentru amândoi. 

Stă întins în pat, treaz, uitându-se la spatele lui Stephanie și 
gândindu-se la trecut și la tot ce l-a adus în acest moment. Nu a 
iubit-o niciodată pe Erica - avea în ea ceva de neiubit. Probabil, 
faptul că ea însăși părea incapabilă să iubească pe cineva. ÎI 
speria un pic, chiar și pe-atunci. 

lar acum, după 10 ani, Erica a distrus totul. Soţia lui, care 
cândva îl adora, crede că e un ucigaș. Îi e teamă că o să-l 
părăsească și o să ia moștenirea cu ea. 


VP - 237 


Capitolul 54 


A doua zi dimineaţă, Stephanie se dă jos din pat clătinându-se 
și urmează mecanic rutina de dimineață. A simţit privirea soţului 
în spinare în timpul nopţii, în timp ce se prefăcea că doarme. S-a 
întrebat la ce se gândea el în timp ce ea se gândea la armă. 

Nu mai poate continua așa. 

Face un plan. O sperie, dar are nevoie de o cale de ieșire. S-a 
gândit la el în cele mai întunecate ore de dinaintea zorilor, când 
mintea se îndreaptă spre lucruri care nu ar supravieţui în lumina 
rece a zilei. 

Dar acum e dimineaţă, soarele se revarsă pe ferestre, iar ea 
încă se mai gândește la el. 

Hanna a invitat-o iar la ea. Stephanie nu a chemat-o la ea, 
pentru că Patrick e acasă și-și dă seama că Hanna nu mai vrea 
să pună piciorul în casa lor. Hanna crede că Patrick e vinovat, 
indiferent cât de tare s-a prefăcut Stephanie că nu este așa. 
Lăsase garda jos atunci, imediat după arestare, iar acum se 
teme că Hanna știe ce crede ea în realitate. 

O să se ducă la Hanna în dimineața asta pentru că așa vrea - 
e disperată după normalitate -, dar și pentru că, deși nu știe, 
Hanna face parte acum din planul lui Stephanie. 

la gemenele în cărucior și bate la ușa Hannei. Lasă căruciorul 
pe verandă, le ia pe gemene în braţe și intră în casă. Le pune pe 
păturile de joacă de pe covorul din sufragerie. Hanna a început 
să pregătească ceva de mâncare pentru vizita lui Stephanie, 
ceva care să fie ca o consolare - azi se simte aromă de fursecuri 
cu ciocolată, iar ea îi e absurd de recunoscătoare Hannei pentru 
încercările de a o face să se simtă mai bine. 

— Uite, ia unul, spune Hanna când se întoarce în sufragerie cu 
o farfurie cu fursecuri proaspăt scoase din cuptor. Am pus și de 
cafea. 

— Eşti un dar din ceruri, Hanna, spune Stephanie și vorbește 
serios. 

Nu mai există nimeni la care să poată apela sau măcar cu 
care să-și poată petrece timpul în tihnă. Înainte, nu-și dăduse 
seama cât de izolată era. Își spune că nu a făcut suficient efort 


VP - 238 


să ţină legătura cu colegii de la serviciu când plecase în 
concediul de maternitate. Le-a lăsat pe femeile din grupul ei de 
mămici să se îndepărteze, incapabilă să facă vreun efort, cu 
toate câte i se întâmplaseră. Se întreabă ce or crede. Ca și 
Hanna, probabil că și ele cred că soţul ei e vinovat. Știu toate că 
și-a înșelat prima nevastă și cum a murit ea. E sigură că se 
întreabă de ce mai rămâne cu el. Stephanie nu e sigură dacă 
Hanna discută despre situaţia ei cu alte mame din cartier. 
Probabil că da, își dă ea seama, terminând fursecul și întinzând 
mâna să mai ia unul. Sigur o face. 

Vorbesc despre copii, despre ce au mai făcut, despre cum 
dorm și despre ultima vizită a micului Teddy la pediatru. Dar 
apoi urmează o pauză, iar Hanna o privește întrebător. 

Se lasă o tăcere îndelungată, întreruptă doar de gânguritul 
copiilor. Stephanie își face curaj și spune: 

— O să-l părăsesc pe Patrick. 

Hanna nu pare surprinsă - ci, mai degrabă, ușurată. 

— Mi-am dat seama că, pentru mine, s-a terminat, chiar dacă 
nu și pentru el, adaugă Stephanie. Nu mai am încredere în el. A 
înșelat-o pe Lindsey. Știe toată lumea. Și toată povestea despre 
accident... ne-a distrus, Hanna, mai mult decât își poate da 
seama cineva. 

— Te înțeleg întru totul, răspunde Hanna. Cred că faci ce 
trebuie. Când dispare încrederea... 

— Nu cred că a omorât-o intenţionat pe Lindsey... ideea e 
caraghioasă, precizează Stephanie. Nu mi-e teamă de el, Hanna, 
dar... nu-l mai iubesc. Sunt prea supărată pe el pentru că m-a 
făcut să trec prin toate astea, chiar dacă nu e numai vina lui. 

— A ales greșit femeia cu care să aibă o aventură, confirmă 
Hanna. 

— Asta-i sigur. Și acum plătim cu toţii prețul, adaugă 
Stephanie înverșunată. O să-mi fac luni o programare la un 
avocat pentru divorț. Trebuie să pun totul la punct înainte să-i 
spun. 

— Când o să-i spui? întreabă Hanna, cu îngrijorare. 

Stephanie trage adânc aer în piept. 

— Cât mai curând. Cred că după ce mă întâlnesc cu avocatul. 
Nu vreau decât să se termine. 

— Cum am zis, cred că faci ce trebuie, spune Hanna ferm. Știi 
că sunt alături de tine, da? 


VP - 239 


Stephanie îi zâmbește cu tristețe. 

— Știu. Și apreciez. Nu prea am pe altcineva cu care să stau 
de vorbă. E foarte greu, spune și își cuprinde obrajii cu palmele. 
Mă îngrijorează Patrick, cum o să primească vestea, adaugă ea. 

— S-ar putea să considere că este o trădare, răspunde Hanna 
neliniștită. 

— Poate. Și deja e foarte deprimat. A fost oribil, Hanna. 

Își mușcă buza ca să nu izbucnească în plâns. Se oprește și 
scoate un șerveţel din geanta pentru scutece. 

— A fost îngrozitor când a fost arestat. Nici măcar nu vrea să 
vorbească despre asta. 

Face o pauză, ca să se adune. 

— Am crezut că, după ce-i dau drumul, o să depășească 
momentul. Dar Niall l-a lăsat baltă. Nu mai are afacerea și cum 
s-o ia de la capăt? Reputația lui a fost distrusă, chiar dacă au 
fost retrase acuzațiile. 

Ştie cât de deprimat trebuie să fie. 

— E foarte nedrept. Și când o să-i spun că-l părăsesc... 

Hanna se uită la ea neajutorată și spune: 

— Stephanie, Dumnezeule, nu știu ce să spun. 

— Nu mai e el însuși. 

— Ce vrei să spui? 

— Se învinovăţește pentru tot ce s-a întâmplat. E indispus, 
deprimat, spune diverse lucruri. 

— Ce fel de lucruri? întreabă Hanna, aplecându-se 
nerăbdătoare spre ea. 

— Spune că ne-ar fi mai bine fără el, răspunde Stephanie, 
întorcând o privire îngrijorată către Hanna. Mi-e teamă că, dacă-l 
părăsesc, s-ar putea să facă ceva. Ceva drastic, să-și facă rău. 

Hanna se apleacă și mai mult și spune apăsat: 

— Lasă-l baltă pe el! Eu sunt îngrijorată pentru tine. 
Stephanie, trebuie să-l părăsești. la gemenele și mută-te! Acum! 

Ar trebui să-i spună Hannei despre pistol? Nu, ar fi prea mult. 
Clatină din cap. 

— O să mă duc întâi la avocat. 

— Bine. 

— Ar putea să mai clarifice lucrurile, e de acord Stephanie. 

— Dar dacă... dacă-ţi face rău ţie sau gemenelor? întreabă 
Hanna, în mod evident îngrijorată. 

Stephanie clatină din cap. 


VP - 240 


— Știu că n-ar face niciodată ceva care să ne rănească pe 
mine sau pe gemene. Dar, dacă-i spun că-l părăsesc, o să se 
simtă complet abandonat. Mă simt foarte vinovată. Nu... nu sunt 
sigură că sunt în stare. 

— N-ai niciun motiv să te simţi vinovată, Stephanie, spune 
Hanna apăsat. Trebuie să faci ce e bine pentru tine și pentru 
fete. 

Stephanie se uită la singura ei prietenă. Hanna crede că soțul 
ei e un ucigaș. Hanna are dreptate. Probabil crede că, dacă soţul 
ei s-ar sinucide, ar fi cel mai bine pentru toţi cei implicaţi. Și aici 
are dreptate. 

Hanna o privește neliniștită. 

— Serios, Stephanie, cred că trebuie să-l părăsești, dacă asta 
vrei, indiferent de cât de deprimat o fi el sau de cum o să 
primească vestea. Mai gândește-te și la tine. Gândește-te la 
copii. 

Aruncă o privire agitată spre gemenele care se joacă pe 
păturile lor. 

— Dacă e periculos? 

Stephanie clatină din nou din cap. 

— Nu e. O să fim în regulă. Ne iubește și pe mine și pe copii. 
N-o să ne facă nimic. Pentru el îmi fac griji. 

e 

Patrick stă la masa din bucătărie cât timp e Stephanie la 
Hanna cu gemenele. Bea în neștire cafea, gândindu-se. l-a spus 
lui Stephanie că a avut o aventură de durată cu Erica, dar și că 
nu a iubit-o și că moartea lui Lindsey a fost un accident. Nu 
consideră că ea l-a crezut. 

A avut suficient noroc să cunoască o femeie care moștenise o 
grămadă de bani. Dacă nu ar fi revenit Erica în peisaj, situaţia ar 
fi fost diferită. 

Când se gândește la Erica, simte cum i se încordează tot 
trupul de furie. Își dă seama că ar ucide-o bucuros pe Erica Voss. 
Ar fi trebuit să o omoare când încă mai avea ocazia, înainte să 
se ducă la poliţie. Dar nu a acţionat decisiv, nu a avut timp să 
facă un plan suficient de bun, un plan cu care să fie sigur că 
poate să scape. 

Însă acum răul a fost făcut. Nu mai are rost să o omoare și, în 
plus, toată lumea ar ști că el a făcut-o. Deja cred toţi că și-a 
omorât prima nevastă. Chiar dacă ar reuși să facă să pară un 


VP - 241 


accident, lumea tot pe el ar da vina. Ar zice că ăsta-i modul lui 
de operare, să facă să pară un accident. 

lar Stephanie ar ști ce a făcut. i 

Stephanie o să-l părăsească. E sigur. Işi dă seama că îi e frică 
de el. Și să-l părăsească ar fi cel mai rău lucru care i s-ar putea 
întâmpla lui acum. 

Toată lumea o să creadă că l-a părăsit pentru că și-a ucis 
prima soție. 

Patrick trebuie să se ducă la un avocat. Trebuie să afle ce 
drepturi are. Cât de repede poate divorța Stephanie de el? Dacă 
se separă, dar nu divorțează, ar mai primi el moștenirea în caz 
că ea moare? 

Se încruntă, privind cafeaua. Dar nu-și poate ucide soţia, după 
cum nici pe Erica nu o poate ucide. Nu o să mai scape cu fața 
curată. Nu și de data asta. 


VP - 242 


Capitolul 55 


Ceva mai târziu, Stephanie e în faţa șifonierului din dormitor. 
Trebuie să se gândească, să facă planuri. Mintea îi merge febril 
tot timpul. La asta se gândește când le hrănește pe gemene. Se 
gândește când schimbă scutece, când gătește. Cum să scape de 
mănuși? 

S-a hotărât că soțul ei trebuie să se sinucidă. E singura cale 
de ieșire din dezastrul ăsta. lar el nu o s-o facă de bunăvoie. Va 
trebui să o facă ea în locul lui. 

La asta s-a ajuns, într-o perioadă scurtă, de doar câteva luni. 
Au ajuns de la un cuplu fericit și înstărit la un cuplu de ucigași 
cu sânge rece. Ce repede se schimbă lucrurile, își spune ea. Ce 
nebunească și imprevizibilă e viaţa! E ca un circ - numere de 
echilibristică la înălțime și oameni care se ascund în spatele 
unor măști de clovni. Ce puţin control avem, se gândește ea; ce 
multe ne scapă din mână! 

_ Dar nu totul. Poate să o facă. Poate să preia din nou controlul. 
Işi poate proteja fetele. O face pentru ele. 

Nu întotdeauna putem să alegem. 

Dar uneori poţi, își zice ea. 

Nu-l mai iubește. Nu e dispusă să-și petreacă restul vieţii 
alături de el și să-și împartă moștenirea cu soţul ei trădător și 
mincinos, care și-a ucis prima nevastă. Nu e dispusă să trăiască 
în spaimă, așteptând să le omoare într-o bună zi și pe ea și pe 
gemene. A scăpat deja odată cu faţa curată. 

Măcar dacă ar putea să-l părăsească pur și simplu. Dar nu 
consideră că e o opţiune viabilă. In cel mai bun caz: în ochii 
legii, e un om nevinovat. Are drepturi. Dreptul de a-și vizita 
copiii. Ar face parte din viaţa lor pentru totdeauna. Dar ea știe 
ce a făcut Patrick. În cel mai rău caz: s-ar putea înfuria așa de 
tare dacă-l părăsește, încât să o urmărească și să le omoare și 
pe ea și pe gemene. Ca bărbatul care și-a sufocat copiii cu 
perne și și-a înjunghiat mortal soția care se despărțise de el. Ca 
toți bărbaţii care-și ucid familiile. Sunt foarte mulţi. Bărbaţi 
furioși, frustraţi, care-și omoară soțiile și copiii. 


VP - 243 


Așa că trebuie să găsească repede o soluţie pentru povestea 
asta cu mănușile, cum să scape rapid de ele. Și o mai sâcâie și 
partea cu gloanțele. 

Se uită ţintă la șifonierul din dormitor. Patrick a ieșit și e 
singură în casă. Rotește discul cu combinaţia de cifre corectă și 
deschide seiful. Poartă mănușile de latex pe care le-a cumpărat 
exact în acest scop. Se uită la pistolul Glock de 19,9 mm pe care 
l-a văzut ultima dată în mâna dreaptă a lui Patrick. Ştie că arma 
are amprentele lui pe ea, că a ţinut degetul chiar pe trăgaci. E 
ca un dar. Insă acum, când cercetează pistolul, vede că nu e 
încărcat. Va trebui să-l încarce ea - nu-i o problemă imensă, 
pentru că poartă mănuși și știe cum. A mai tras cu arma. Dar își 
face griji că gloanțele s-ar putea să nu aibă amprentele lui pe 
ele, pe când arma, da. Oare asta e o problemă? Cealaltă grijă a 
ei e că Patrick s-ar putea să-și mai verifice pistolul și să 
descopere că e încărcat înainte să apuce ea să-l folosească. Așa 
că va trebui să o facă foarte curând. Cu cât mai curând, cu atât 
mai bine. Pune gloanțele în armă. 

e 

Luni dimineaţă, Stephanie îi spune că le duce pe gemene la 
plimbare. Are o poveste pregătită în caz că se interesează unde, 
dar Patrick nu o întreabă. 

O să se ducă la o firmă de avocaţi specializată în divorțuri. Nu 
are programare, însă își imaginează că dacă apare și spune că e 
ceva urgent o s-o primească. S-a gândit să le lase pe gemene la 
Hanna, dar Hanna a stat deja o grămadă cu fetele, iar ea nu a 
reușit să se revanșeze. 

Impinge căruciorul dublu în lift și urcă la ultimul etaj. S-a 
documentat și a aflat că Thompson Doyle e cea mai bună firmă 
juridică pentru divorțuri din Aylesford. Se scuză că a venit fără 
programare și îi spune secretarei că are nevoie să discute cu un 
avocat de divorțuri. Tânăra îi cere să aștepte. Stephanie se 
așază. Sala de așteptare are o priveliște superbă spre râu, însă 
ea abia dacă o observă. E atentă să nu le lase pe gemene să se 
agite și se concentrează pe ce urmează să spună. 

— Vă poate primi Gabriel Thompson, îi spune secretara după 
câteva minute. 

E condusă în birou. Se uită în jur și își dă seama că o să fie 
scump, dar nu-i pasă. Işi permite. 


VP - 244 


— Cu ce vă pot ajuta? întreabă avocatul după ce Stephanie a 
intrat cu gemenele și s-a așezat în fața biroului. 

— Vreau să divorțez, declară ea direct. 

— Atunci aţi venit unde trebuie, îi răspunde sec avocatul, cu 
un zâmbet blând. 

E un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat în costum sobru, cu 
cravată și cu părul argintiu îngrijit. 

— Soţul meu este Patrick Kilgour, spune Stephanie. 

Avocatul ridică din sprâncene și se apleacă spre ea să o 
asculte. Stephanie se întreabă cât de atent a urmărit cazul. 
Ezită o clipă și înghite. 

— Am înţeles, răspunde avocatul. Sunt oarecum familiarizat 
cu cazul. 

O privește încurajator. 

— A pus o presiune enormă pe căsnicia noastră. 

Șovăie și stă o clipă să se adune. 

— Toată lumea știe că și-a înșelat prima nevastă. A 
recunoscut și el. Nu știu dacă m-a înșelat și pe mine, zice, după 
care adaugă: În orice caz, căsnicia s-a încheiat și vreau să știu 
ce pot face. 

— Bineînţeles. 

— La ultima aniversare am primit o moștenire semnificativă. 
Nu are niciun drept la ea, nu? 

— Niciunul. În New York, bunurile moștenite nu sunt 
considerate bunuri dobândite în timpul mariajului care să se 
împartă la desfacerea căsătoriei. Nu aveţi de ce să vă faceți griji 
din punctul ăsta de vedere. 

— Bun. 

Avocatul se uită la ea cu francheţe: 

— Aveţi testament? 

— Da, în momentul ăsta, tot ce am îi revine lui Patrick la 
moartea mea. 

— Cred că trebuie să-l schimbăm. Vreo asigurare de viață? 

Stephanie începe să creadă că avocatul a urmărit cazul destul 
de atent. Nu e surprinsă - a fost cause célèbre nu doar în 
Colorado, ci și în Aylesford. 

— Da. 

Chipul avocatului este serios, iar tonul, preocupat. 

— Sunteţi îngrijorată pentru siguranța dumneavoastră 
personală? 


VP - 245 


Stephanie își aduce aminte ce a venit să facă. 

— Nu, deloc. Însă sunt îngrijorată de cum o să primească 
Patrick vestea divorțului. E deja foarte deprimat, după tot ce s-a 
întâmplat. A fost o hotărâre grea, dar trebuie să fac ce-i bine 
pentru mine... și pentru gemene. 

— Bineînţeles, o aprobă avocatul cu compasiune. Haideţi să o 
facem cât mai rapid cu putinţă. 


VP - 246 


Capitolul 56 


În aceeași seară, după ce adorm gemenele, Stephanie 
încearcă să-l convingă pe soţul ei să bea ceva împreună. L-ar 
ajuta dacă ar avea și ceva whisky la bord. lar ea are nevoie de 
ceva care să o calmeze. 

Trebuie să-l ducă în bucătărie. Pe un scaun cu spătar și cu un 
pahar de whisky în față. 

— Îmi trebuie ceva de băut, spune Stephanie și se ridică de 
pe canapea. 

Patrick ridică privirea. 

— Vrei să vii și tu? îl întreabă, iar el pare aproape mulţumit că 
îl invită. 

Stephanie ar trebui să se simtă rău pentru ce are de gând să 
facă, dar nu-i așa. Pentru că nu o face doar pentru ea. Ci pentru 
Emma și Jackie. Fetele merită ceva mai bun decât să crească 
având un tată mincinos, infidel și ucigaș. 

— Sigur, răspunde el și vine după ea în bucătărie. 

Stephanie se așază pe scaunul la care stă întotdeauna la 
masă, cel cu faţa spre intrarea în bucătărie, lăsându-i lui Patrick 
scaunul lui, cu spatele spre ușă. 

Se uită la el cum deschide dulapul unde ţin băuturile tari. 
Scoate două pahare. 

— Ce vrei să bei? o întreabă. 

— Beau ce bei și tu. 

Când Patrick întoarce surprins privirea spre ea, Stephanie 
spune: 

— Mi-ar prinde bine ceva tare. 

Patrick încuviinţează. De obicei, el bea whisky sec. Toarnă 
generos pentru amândoi. Stephanie își zice că e bine că umblă 
el cu sticla și cu paharele. Se gândește că, atunci când o să se 
termine, o să-și spele bine paharul și o să-l pună la loc în dulap, 
dacă o să aibă timp până apare ambulanta. Ar fi fost mai bine 
dacă ar fi băut singur, în timp ce ea era la duș, își spune. Are 
noroc că gemenele sunt așa de mici încât se află în siguranţă în 
leagănele lor. Ar fi fost mult mai complicat să o scoată la capăt 
dacă ar fi fost mai mari. 


VP - 247 


Nici nu o să și-l aducă aminte pe tatăl lor, sunt prea mici. 
Stephanie poate să controleze povestea, s-o facă așa cum vrea 
ea. O să trebuiască să se mute de-aici totuși, să o ia de la capăt 
în altă parte, dar nu prea departe. Poate că o să revină și la 
numele de fată. Da, așa o să facă. 

— Stephanie, începe Patrick, așezându-se la masă, în faţa ei. 
Știi cât de rău îmi pare. 

Stephanie încuviințează fără să se uite în ochii lui. Nu vrea să- 
i audă din nou scuzele și explicaţiile. E prea târziu pentru așa 
ceva. Cum se zice? Până să ajungă un cuplu la terapie, de obicei 
unul dintre parteneri a hotărât deja că s-a terminat. 

— M-am gândit la viitor, spune el în cele din urmă. 

O să-i facă pe plac, ca să-l oblige să stea la masă și să bea. 
Nu-i mai pasă de ce spune el. Și-a găsit soluţia proprie. 

— Poate că ar trebui să pornesc propria mea firmă de 
arhitectură. 

Stephanie încuviințează. Oricum nu o să-l mai primească 
nimeni; nu prea are de ales. Soarbe din băutură, îi coboară pe 
gât, calmându-i nervii întinși. Are nevoie de whisky - doar cât 
să-i dea curaj, dar nu prea mult, ca să nu devină neglijentă. 

— Probabil că o să fie nevoie de o grămadă de bani la început, 
până să devină profitabilă. 

— Ce surpriză! spune Stephanie. 

Nu se poate abţine. 

Patrick își mușcă buza, parcă rănit de tonul ei. Apoi își ridică 
paharul și-l dă pe gât. Se întinde după sticlă și-și mai toarnă un 
pahar. 

Bun, își spune Stephanie. Nu are idee ce urmează să se 
întâmple. Nu o să mai fie nicio firmă nouă. E nevoită să-și 
ferească privirea în timp ce Patrick vorbește. Se hotărăște să-i 
facă pe plac. Ce importanţă are? Nu o să se întâmple nimic din 
toate astea. Se preface că se gândește la ce îi spune Patrick. 
Mai soarbe din pahar, uitându-se la el cum i se luminează puţin 
chipul la perspectiva că o atrage de partea lui. Măcar o să fie 
fericit când moare. 

Patrick se apleacă puţin peste masă, povestindu-i despre 
planurile lui, dar Stephanie doar se preface că ascultă. Trebuie 
să se prefacă destul de bine, pentru că lui Patrick nu-i mai tace 
gura și își tot toarnă de băut. Stephanie nu o să aibă niciodată o 
ocazie mai bună. 


VP - 248 


— Ține minte unde ai rămas, spune. Trebuie să mă duc la 
toaletă. Mă întorc imediat. 


VP - 249 


Capitolul 57 


Dă fuga pe scări în sus. Simte cum i se schimbă expresia de 
pe chip imediat ce iese din bucătărie. E rece, hotărâtă, 
neîndurătoare. Se duce repede la baie și închide ușa, suficient 
de tare, dar de afară, din hol. Intră repede și fără zgomot în 
dormitor, unde își scoate toate hainele și le aruncă pe pat. După 
ce e dezbrăcată, ia mănușile de latex din noptieră și le trage pe 
mâini. Se duce la șifonier și formează cu mâinile tremurând 
combinaţia de la seif. Ușa se deschide, iar ea scoate arma. Se 
întoarce spre baie, deschide foarte încet ușa și intră. Işi zărește 
imaginea reflectată în oglinda dulăpiorului. Abia dacă se 
recunoaște. E complet dezbrăcată, cu excepția mănușilor bleu 
de latex cumpărate de la băcănie. Și ţine un pistol în mâna 
dreaptă. Trage apa și deschide robinetul; vrea ca lui Patrick să i 
se pară totul normal. Nu vrea să trezească nicio bănuială, el 
chiar crede că ea s-a dus sus, la toaletă. 

Coboară în liniște treptele mochetate. Se roagă să nu cumva 
să se întoarcă Patrick spre ea când intră în bucătărie. Nu ar 
trebui... de ce ar face-o? Ajunge la ușa bucătăriei în liniște, cu 
picioarele goale. Patrick e întors cu spatele spre ea și nu pare 
să-și dea seama că ea e acolo. Stephanie își aduce aminte să 
întoarcă pistolul puţin în sus și apoi, dintr-o mișcare rapidă, 
înaintează, împinge ţeava hotărât în tâmpla lui dreaptă și apasă 
pe trăgaci. Totul se întâmplă foarte repede. 

Se așteaptă la reculul armei, dar împușcătura pare să răsune 
mai tare decât crezuse ea. Patrick cade în față, prăbușindu-se 
peste masă. Blatul, podeaua și ușile dulapurilor albe de 
bucătărie sunt împroșcate cu sânge roșu-aprins și materie 
cenușie. Își înăbușă pornirea bruscă de a vomita când coboară 
privirea spre el, în timp ce sângele din rana de ieșire începe să 
băltească pe masă. E clar că e mort. Işi aude sângele zvâcnindu- 
i în urechi și aproape că intră în panică. Trage de câteva ori 
adânc aer în piept ca să-și recapete controlul. Se examinează 
rapid și nu vede nicio urmă de sânge care să sară în ochi. Nu i-a 
sărit sânge pe mâna cu care ţine arma - a avut grijă să împingă 
cu forță țeava în craniu. Işi verifică picioarele. Curate. Nu trebuie 


VP - 250 


să lase nicio urmă sus. Pune arma pe podea, lângă mâna lui 
dreaptă, lăsând cartușul unde a căzut. 

Apoi o ia la fugă pe scări, cât de repede poate, scoțându-și 
mănușile și le aruncă pe rând în toaletă. Dă drumul la duș și 
intră repede, săpunindu-se bine, se spală și pe cap, tot cât 
poate de repede. 

Când iese, cu apa șiroind, își pune halatul fără să se usuce și 
coboară în grabă, lăsând urme de apă în urma ei. Ajunge în 
bucătărie, ia telefonul și formează 911. 

— Ce fel de urgenţă aveţi? 

— Soţul meu s-a împușcat! Veniţi repede, vă rog! 

— Unde vă aflaţi, doamnă? 

— Danbury Drive nr. 17. 

— Îmi spuneţi cum vă cheamă, doamnă? 

— Stephanie Kilgour. 

— Soţul dumneavoastră respiră? 

— Nu... nu cred. 

Trebuie să se ocupe de pahar. 

— Vă rog, grăbiţi-vă! 

— Echipa de intervenţie e pe drum, doamnă. Vă rog să vă 
păstraţi calmul și să rămâneţi la telefon. 

Stephanie abia dacă mai ascultă ce-i spune operatorul de la 
911. Repetă întruna „O, Doamne, o, Doamne” la telefon, în timp 
ce privește măcelul. Trebuie să ia de pe masă paharul ei și să-l 
spele. Dar apoi își dă seama că probabil că nu ar trebui să 
deschidă dulapurile și să deranjeze lucrurile de-acolo și nici nu 
vrea să o audă operatorul că spală paharul. 

— Vă rog, grăbiţi-vă! suspină ea la telefon, după care închide. 

Ridică paharul și îl strecoară în mașina de spălat vase. Apoi se 
întoarce și cercetează bucătăria. Patrick e căzut peste masă, cu 
o rană căscată în cap. Are ochii larg deschiși. Pe masă se află o 
sticlă de whisky și un singur pahar - și pe ambele se află 
amprentele lui. Ea era la duș când a auzit împușcătura. E în 
regulă că a venit în bucătărie și că are sânge pe poalele 
halatului. Orice soţie ar fi venit să se uite. 

ÎI ţintuiește cu privirea pe soţul ei până devine conștientă de 
luminile roșii intermitente din bezna de-afară, care se văd prin 
sticla jivrată a ușii din faţă și aude pași grei venind pe alee. 
Ajunge cumva la ușă și o deschide larg. Poliţia și ambulanţța au 
ajuns în același timp; intră toţi în hol. 


VP - 251 


Acum, că a făcut-o, se instalează șocul. Începe să tremure 
necontrolat în timp ce îi îndrumă spre bucătărie. Un poliţist și 
paramedicii intră în bucătărie; o polițistă rămâne cu ea, aproape 
de ușă, să o păzească. Stephanie își permite să se lase copleșită 
de durere. Crede că e convingătoare. Trebuie doar să fie atentă 
la ce spune. 

Poliţista o ajută - în timp ce ea plânge și e incoerentă - să 
ajungă în sufragerie și să se așeze pe canapea. 

— Puneţi-vă capul între genunchi, îi spune femeia, după care 
se așază lângă ea, preocupată și îngrijorată, punându-i ușor o 
mână pe spate. 

Stephanie își ține capul jos și încearcă să asculte. În bucătărie 
e liniște. Nu au cum să-l ajute. Mai vin și alţii; dintr-odată, în 
casa ei sunt o mulţime de oameni, iar ea nu mai poate ţine 
socoteala. Se întâmplă prea multe, e prea mult zgomot. Nu 
poate gândi raţional. Trebuie să se adune. Trebuie să fie atentă 
acum, să nu facă vreo greșeală. Aude voci șoptite și sunetul 
aparatului de fotografiat. 

E tot prăbușită pe canapea; nu știe de când stă acolo - timpul 
s-a oprit - când îi vede aducând o targă cu un sac mortuar, ca 
să-l ia pe soţul ei. Și conștientizează. A scăpat de el și de tot 
bagajul lui. Nu-i mai poate distruge viaţa. lar ea e tot aici, 
împreună cu gemenele. Incă mai are casa și banii. Totul o să fie 
bine, câtă vreme nu se pierde cu firea. 

Polițistul care a fost în bucătărie vine spre ea. Se așază pe un 
fotoliu în faţa ei și se apleacă. 

— Condoleanţe, îi spune, părând epuizat și sincer. 

Ridică privirea spre el și înghite în gol. Se poate concentra din 
nou. Incepe să-și revină din șocul propriilor acţiuni. 

— Puteţi să ne spuneţi ce s-a petrecut aici în seara asta? o 
întreabă polițistul. 

Stephanie trage adânc aer în piept. Strânge în mâini 
șerveţelele pe care i le-a dat poliţista la un moment dat. 

— Eram la duș. 

Işi trage halatul mai strâns în jurul ei, de parcă ar fi jenată că 
nu mai are nimic pe dedesubt. Are părul încă umed și încurcat 
pe spate - i-a udat halatul și-i e frig. 

— Patrick bea în bucătărie când am urcat. Tocmai terminam 
dușul când am auzit împușcătura. Am coborât în fugă în 
bucătărie și... l-am găsit... 


VP - 252 


Cedează, suspinând și chiar e o reacţie sinceră. A trecut prin 
prea multe, a pierdut prea mult. 

— Nu vă grăbiţi, spune polițistul și așteaptă răbdător. 

In cele din urmă, Stephanie se adună și le spune: 

— A avut de suportat presiuni foarte mari în ultima vreme. 

Apoi se oprește. Probabil că polițiștii nu-și dau seama cine e 
Patrick. 

— Ce fel de presiuni? 

— l-am spus astă-seară, după cină, că o să divorţez, răspunde 
ea, pe ton mohorât. 

Și apoi le povestește totul, le spune cine e el, le spune 
aceleași minciuni pe care li le-a spus Hannei și avocatului 
despre starea lui de spirit. Când termină, polițistul o privește de 
parcă și el ar fi copleșit de necazurile lor. În cele din urmă, 
întreabă: 

— Știţi de unde provine arma? 

— Probabil că e arma lui, șoptește Stephanie. O ţine în seiful 
de sus, din șifonierul din dormitor. 

— Puteţi să ni-l arătați? 

Se ridică de pe canapea și îi conduce în dormitorul de la etaj. 
Face semn spre șifonier - ușa e deschisă și, pe raft, în partea lui 
Patrick, se află seiful, larg deschis, așa cum l-a lăsat ea. Poliţiștii 
îl cercetează. 

Când se întorc la parter, cadavrul e scos din bucătărie pe 
targă, într-un sac mortuar închis. 

Ofiţerul aruncă o privire la leagănele neocupate, se uită apoi 
la ea și întreabă: 

— Aţi verificat ce fac copiii, doamnă? 

Și dintr-odată se simte așa de cufundată în propriile minciuni, 
fantezii, spaime și justificări, încât intră în panică în legătură cu 
gemenele. Simte cum se albește la faţă. Urcă în fugă scările 
spre camera fetelor, smucește ușa și aprinde lumina. Gemenele 
sunt acolo, în leagăne, neatinse. Sigur că acolo sunt. Polițistul 
stă în spatele ei, suflând greu; e așa de aproape, că-i simte 
răsuflarea caldă pe gât. 

— Sunt bine, spune el, vădit ușurat. 


VP - 253 


Capitolul 58 


Joi, 1 noiembrie, anatomopatologul stabilește că Patrick 
Kilgour s-a sinucis. Ştirea apare în toată presa. Impreună cu o 
recapitulare a informațiilor despre moartea lui Lindsey, 
investigaţie, arestare - totul. lar sunt toate proaspete în mintea 
opiniei publice și pe limbile tuturor. Dar e în regulă, își spune 
Stephanie; toată lumea crede că s-a sinucis. Curând, povestea o 
să se stingă de-a binelea. O să se stingă odată cu dispariţia lui 
Patrick. 

Stephanie nu se așteptase de fapt să apară întrebări, dar, 
chiar și așa, ușurarea pe care o simte la decizia oficială e 
profundă. S-a terminat. Poate să meargă mai departe. Totuși, de 
când a făcut-o, se simte nesigură, confuză, parcă nu ar fi ea 
însăși. Mintea nu-i merge chiar cum ar trebui. Nu ar fi putut 
prevedea niciodată nimic din toate astea. Toate trebuie să aibă 
un efect, își spune, privindu-le fix, în stare cataleptică, pe 
gemene. O să dureze ceva vreme până o să se obișnuiască. 

În seara în care s-a întâmplat, poliţia a rămas în casă aproape 
toată noaptea. Bucătăria fusese delimitată. li propuseseră să se 
mute la vreo rudă, dar ea nu are rude la care să stea. Hanna, ca 
majoritatea vecinilor, fusese atrasă pe stradă de luminile 
intermitente și de mașinile de intervenţie. În cele din urmă, i-au 
dat drumul în casă. A insistat să le ia pe gemene și să vină la ea 
acasă, iar Stephanie a fost bucuroasă că are un loc unde să se 
ducă. 

După ce polițiștii terminaseră, a doua zi, au venit echipele 
speciale de curățenie și și-au făcut treaba. Stephanie a fost 
ușurată că nu trebuia să facă ea curat. 

În seara aceea s-a întors și a fost singură în casă cu 
gemenele. S-a silit să intre în bucătărie și să-și facă un ceai. 
Toată lumea plecase, lăsând în urmă o liniște descurajantă. A 
rătăcit prin casă până spre dimineaţă, incapabilă să doarmă, la 
fel ca înainte. 

Și noaptea trecută fusese la fel, dar acum nu se mai 
torturează singură cu îndoieli privind vinovăția lui Patrick. Nu se 
mai gândește întruna, obsesiv, la ce are de făcut. A făcut deja. 


VP - 254 


Însă tot vede, la nesfârșit, momentul în care a apăsat pe trăgaci. 
Felul cum a împins pistolul în părul lui, apăsând pe craniu și 
ploaia de sânge și cheaguri care a erupt pe partea cealaltă. Nu-i 
vine să creadă că a făcut așa ceva. Parcă ar fi fost altcineva. 

Hanna vine să vadă ce face. Nu mai trebuie să stea departe, 
acum, că Patrick nu mai e. A venit cu Teddy în cărucior și o 
lasagna pe care a făcut-o chiar ea. Stă pe trepte ţinând tava de 
mâncare, evident preocupată de binele lui Stephanie. Stephanie 
ezită, pentru că e cât se poate de conștientă de bucătăria din 
spatele ei. Echipa specială de curățenie a frecat și lustruit totul 
și acum bucătăria e perfect prezentabilă. Nici nu-ți poţi da 
seama că acolo s-a întâmplat ceva cumplit acum trei zile. Dar 
tot o să fie straniu să o ducă pe Hanna în bucătărie. 

— Pot să vin mai târziu, dacă nu-i momentul potrivit, spune 
Hanna. 

Dar Stephanie clatină din cap și răspunde: 

— Nu, intră. Mă bucur să te văd. N-a mai venit nimeni 
altcineva. 

Pe cine aștepta? Pe Niall? Pe soţia lui? S-au ţinut deoparte. Ca 
și prietenele ei de la serviciu, unde și-a petrecut patru ani din 
viață înainte să intre în concediul de maternitate. Chiar nu 
există nimeni în afară de Hanna, iar în momentul ăsta îi este 
recunoscătoare că există. 

— Îmi pare tare rău, spune Hanna stânjenită, după ce intră în 
casă cu Teddy. 

Rămâne pe loc, cu copilul în braţe, parcă neștiind ce să facă 
sau să spună. Stephanie, cu tava cu mâncare în mâini, se 
întoarce și o duce la bucătărie. Hanna o urmează șovăitor. Ştie 
că s-a întâmplat în bucătărie; a fost aici în noaptea aceea 
îngrozitoare și a stat cu Stephanie în sufragerie. Stephanie se 
întoarce și o vede pe Hanna uitându-se în jur, fără să știe unde 
să se așeze. 

— Poţi să-l duci pe Teddy în sufragerie, cu fetele, îi spune. 

lar Hanna se întoarce, parcă ușurată și intră în sufragerie. 
Stephanie pune de cafea. Își dă seama că-i tremură ușor mâinile 
în timp ce pune cafeaua. E important ce crede Hanna. Acum e 
neliniștită: a exagerat când i-a spus că-și face griji pentru Patrick 
să nu-și facă rău? A insistat oare un pic prea mult? Ar fi trebuit 
mai bine să nu fi spus nimic, să lase să fie mai degrabă o 


VP - 255 


surpriză? Acum se bucură că nu a pomenit nimic de pistolul lui 
Patrick. 

Trage adânc aer în piept și-și spune să se relaxeze. Hanna nu 
o să bănuiască adevărul. A fost aici în noaptea aceea, a văzut 
cât de tare suferea. Nu o să-i treacă prin cap că Stephanie este 
capabilă să-i pună pistolul la tâmplă soţului ei și să-i zboare 
creierii. Hanna are intuiţie și s-ar putea să aibă o bănuială că 
Stephanie e ușurată în sinea ei - ba chiar bucuroasă - că soţul ei 
a dispărut așa din viaţa ei, dar nu o să creadă că Stephanie a 
apăsat cu mâna ei pe trăgaci. 

Aduce cafeaua în sufragerie. Rămân tăcute o clipă, niciuna 
dintre ele neștiind cum să înceapă. Vorbesc despre copii ca să 
spargă gheața. In cele din urmă, Hanna își adună curajul să o 
întrebe: 

— Și acum ce se întâmplă? 

Stephanie expiră și-și lasă cana de cafea jos. 

— E înmormântarea, mâine-dimineaţă. O să fie privată. Te rog 
să nu te simţi obligată să vii. 

O să-l incinereze. 

— Vin dacă vrei, se oferă Hanna. 

— Aș prefera să nu. De fapt, speram că o să ai tu grijă de 
gemene. 

— Sigur. 

Hanna e în mod evident ușurată că nu trebuie să meargă și e 
dornică să facă ceva util. 

— Știi că sunt alături de tine, da? întreabă ea, întinzând mâna 
și punând-o blând pe braţul lui Stephanie. 

Stephanie încuviinţează recunoscătoare. Nu este cazul să-și 
facă griji în legătură cu Hanna. Deși amândouă știu acum că 
toate problemele lui Stephanie s-au rezolvat. 


VP - 256 


Capitolul 59 


Erica nu merge la înmormântarea lui Patrick. Dar a doua zi stă 
în mașină în faţa casei de pe aleea Danbury. Nimic nu a mers 
cum plănuise ea. Nu poţi niciodată să prezici corect cum o să se 
petreacă lucrurile. Totdeauna există un joker în pachet. 

Ştie că Stephanie e acasă. E ora prânzului, iar căruciorul 
dublu e gol, pe veranda din faţă. Ea e înăuntru, probabil în 
bucătărie și le dă de mâncare gemenelor. Erica se dă jos din 
mașină. 

Traversează hotărâtă strada și sună la ușă. Nu așteaptă mult 
până când Stephanie răspunde. Când apare, Erica își dă seama 
că Stephanie e șocată să o vadă pe veranda ei. În plus, 
Stephanie arată groaznic - are părul pleoștit, nu e machiată, iar 
hainele îi sunt nespălate. Pare extenuată, stoarsă. Erica speră că 
are mai multă grijă de gemene. 

— Ce dracu' cauţi aici? 

— Pot să intru? 

e 

Stephanie o privește intrigată pe Erica. Nu ar fi vrut să o mai 
vadă niciodată. 

— De ce dracu’ să te las în casa mea? întreabă tăios. Nu faci 
decât probleme. 

Inima îi bate tare și dă să-i închidă ușa în nas Ericăi. Însă Erica 
e prea rapidă pentru ea și reușește să blocheze ușa. 

— Liniștește-te. Am venit doar să vorbim. 

Stephanie se uită urât la ea, răsuflând greu; nu o poate 
scoate pe Erica din casă fără violenţă și nu vrea așa ceva. 
Bănuiește că e mult mai puternică decât ea. Se gândește să 
sune la 911, dar ceva o oprește. 

— Deci acolo s-a întâmplat? întreabă Erica, privind peste 
umărul lui Stephanie către bucătărie și făcând semn cu bărbia 
spre locul unde stau gemenele, în scăunelele lor asortate. 

Stephanie nu spune nimic când Erica trece pe lângă ea și se 
îndreaptă spre bucătărie. Inchide ușa și vine în urma ei. 

— Și așa, toate problemele tale sunt rezolvate, spune Erica, 
întorcându-se spre ea. 


VP - 257 


— Dar știu că ai tupeu, ripostează Stephanie tăios. 

— Nu spun decât adevărul și tu știi foarte bine, răspunde 
Erica. Ai scăpat de soțul tău infidel și ucigaș. 

Stephanie își ferește privirea. Erica o face să se simtă agitată. 

— Mie, personal, nu-mi pasă, spune Erica. Cale bătută lui 
Patrick. A căpătat ce merita, nemernicul. Lumea arată mai bine 
fără el, nu crezi? 

Stephanie nu reușește să-și dea seama ce vrea. Ce caută aici? 

— Ce vrei? 

— Am venit doar să-ţi spun bravo. 

Stephanie simte cum i se strânge stomacul. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să zic că, dacă tu l-ai omorât, ai binecuvântarea 
mea, răspunde Erica cu un zâmbet mic. 

— Ce dracu’ spui acolo? S-a sinucis. l-am zis că divorțez şi-mi 
iau gemenele și moștenirea cu mine. Fusesem deja la un avocat 
pentru divorțuri. 

Erica îi aruncă o privire rece. 

— Hai să nu ne prostim singure, spune. Patrick nu era genul 
care să se sinucidă. 

Se distrează lăsând tăcerea să se prelungească. 

— Nu-ţi face griji, n-o să spun nimic. Nu încă. 

Apoi zâmbește din nou și spune: 

— Găsesc singură ieșirea. 

După ce pleacă, închizând ușa din faţă în urma ei, Stephanie 
se întoarce spre chiuveta din bucătărie și vomită violent până 
când nu-i mai rămâne nimic în stomac. Apoi își clătește gura și, 
fără să le bage în seamă pe gemene, care au început să se agite 
și să plângă pe scăunele, începe să măsoare bucătăria în lung 
și-n lat. 

Erica ştie. Erica știe. Erica știe. 

Încremenește în loc. Ar fi trebuit să prevadă. De ce n-a 
prevăzut? Crezuse că Erica a ieșit din vieţile lor - Patrick 
eliberat, Erica discreditată. Făcuse tot ce putuse mai rău și 
dăduse greș. Stephanie fusese cât se poate de concentrată să 
scape de Patrick... Copiii plâng tare, dar ea tot nu-i bagă în 
seamă. 

Erica îi vrea banii. Erica o să încerce să o șantajeze. O să-i 
facă și ei ce-i făcuse lui Patrick. Erica vânduse droguri, își 


VP - 258 


dăduse propriul copil pe bani. Sigur că Erica va încerca să o facă 
să plătească. 

Până la urmă, Stephanie obosește. Se prăbușește pe scaunul 
din fața gemenelor - scaunul unde stătea Patrick când a apăsat 
ea pe trăgaci - și ia în mână lingura pe care o lăsase jos când 
venise Erica la ușă. Emma și Jackie s-au înroșit amândouă la faţă 
și urlă pentru că nu au fost băgate în seamă; au feţișoarele 
nefericite acoperite de lacrimi, muci și mâncare. Stephanie 
ridică lingura cu piure de morcovi spre gurița deschisă lacom a 
Emmei. Însă apoi privirea îi fuge dincolo de chipul fetiţei și se 
oprește pe dulapul alb din spatele ei. Işi aduce aminte de 
sângele împroșcat acolo. Închide ochii. Fetitele protestează. 

Apoi, cu un efort de voinţă, deschide ochii și își îndreaptă 
privirea spre gemene. la câteva șerveţele umede de pe masă și 
o șterge pe faţă întâi pe Emma și apoi și pe Jackie. Afișează o 
expresie veselă și vorbește cu vocea ei cântată. Trebuie să fie o 
mamă bună. Trebuie să fie alături de fetele ei. O să găsească ea 
o soluție. 

— Uite! E ora pentru morcovi! Papa bun! 

Le duce piureul de morcovi, de un portocaliu-aprins, la 
guriţele deschise. Acum nu mai plâng și amândouă stau cu ochii 
albaștri rotunzi aţintiţi pe faţa ei. Parcă ar fi niște păsărele 
bucălate într-un cuib, cu gurițele deschise, în așteptare. 

— Tăticul vostru ne-a iubit foarte mult, le spune ea, cu vocea 
ei piţigăiată. V-a iubit tare mult pe amândouă. Lumea spune 
lucruri îngrozitoare despre el, dar nu-s decât minciuni. Era un 
om bun. N-a făcut nimic rău. Toate le-a făcut o vrăjitoare rea. 

Le bagă fetițelor în gură mâncarea, în timp ce ele zâmbesc și 
gânguresc la ea. Își aduce aminte cum a încercat să o calce cu 
mașina pe Erica în seara aia. După ce Erica lăsase cadoul pentru 
gemene și Patrick fusese speriat - știa că trebuie să o împiedice 
pe Erica să se ducă la poliţia din Creemore. In seara aia îi 
spusese lui Patrick că nu mai suportă plânsetele, așa că ia o 
pauză și se duce la un film, lăsându-l singur o vreme să se 
descurce cu gemenele. Se dusese cu mașina până la cinema și 
cumpărase un bilet, dar apoi plecase. Îi spusese după aia lui 
Patrick că dormise tot timpul - două filme la rând. Dar se dusese 
în Newburgh. Ştia unde stă Erica, îi spusese Patrick mai 
devreme. Nu avea niciun plan; era prea stresată și nedormită ca 
să pună ceva la cale. Stătea în mașină, neștiind dacă să sune la 


VP - 259 


interfon și ce să-i spună, când o zărise pe Erica ieșind din bloc. 
Când a văzut-o pornind pe jos spre șosea, Stephanie a urmărit-o 
de la distanţă cu mașina. 

Acţionase impulsiv. Erica mergea singură, pe marginea unui 
drum întunecat. Nu era nimeni prin apropiere. Stephanie s-a 
trezit strângând volanul, apăsând acceleraţia până la podea, cu 
toată furia îndreptată spre silueta singuratică din faţa ei. Nu 
avusese de gând s-o lovească pe Erica, doar s-o sperie, dar a 
fost cât pe ce... în furia ei, Stephanie aproape că era să nu 
vireze la timp. 

Se întorsese acasă, tremurând tot drumul, șocată de ce 
făcuse, șocată că-și pierduse controlul. Dar ce făcuse avusese 
exact efectul opus celui pe care îl scontase ea. Erica se dusese 
direct la coroner. 

Însă măcar Stephanie știe acum adevărul despre Patrick. Și 
chiar îi este recunoscătoare. Exact cum a spus și Erica. E mai 
bine să știi. 

Gemenele zâmbesc și gânguresc la ea. Însă Erica a devenit 
din nou o problemă. 

Stephanie o să găsească o soluţie. E nevoită. 


VP - 260 


Capitolul 60 


Erica se întoarce la Newburgh, destul de mulțumită de ea și 
de cum s-au petrecut toate. Nu ar fi putut să prevadă 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, dar ea știe cum să se 
adapteze la orice situaţie nefavorabilă. Se duce acolo unde apar 
ocaziile. 

Patrick nu însemnase niciodată nimic pentru ea. Se culcase cu 
el, atâta tot. Nu ţinuse la el deloc, iar el nu ţinuse la ea. Fusese 
pentru amândoi ceva pur fizic, satisfacerea egoistă a unor nevoi. 
Însă când murise Lindsey... o surprinsese și o pusese pe 
gânduri. Se gândise cât de convenabilă era moartea lui Lindsey 
pentru Patrick. Îi trecuse prin minte că s-ar putea să fi fost crima 
perfectă. 

În ziua aceea, la locul accidentului, nu existase nicio expresie 
triumfătoare, niciun schimb de priviri tăcut. Dar îl urmărise și își 
pusese întrebări. Credea că Patrick joacă un rol. Nu-i spusese 
niciodată că nu era fericit cu soţia lui, dar dedusese singură. 
Dacă ar fi fost așa de fericit, de ce s-ar fi culcat cu ea? 

Și de ce păruse așa de puţin entuziasmat de copil? Nu era 
nevoie să fii geniu ca să-ţi dai seama. Nu știa sigur, dar imediat 
ce a început să aibă bănuieli că Patrick și-a ucis în mod deliberat 
soţia, s-a hotărât să-l ignore și să pună bine informaţia, pentru 
când o să aibă el bani. Patrick era inteligent și ambițios, iar Erica 
știa că într-o bună zi o să aibă și succes. A fost doar un simplu 
bonus că s-a și însurat cu o femeie cu bani. N-ar fi trebuit să se 
mire - Patrick nu era chiar așa de diferit de ea. Era la fel de 
oportunist ca ea. Doar că avea mai mult noroc. Mă rog, până 
când norocul l-a părăsit. 

A așteptat liniștită ca Stephanie să-și primească moștenirea. 
Și atunci și-a pus în aplicare planul. Nu a mers cum se aștepta, 
pentru că Stephanie fusese încăpăţânată și deloc dispusă să 
plătească. 

Dar încă are șanse ca totul să meargă bine, își spune Erica, 
după ce Stephanie l-a omorât pe Patrick. Nu are nicio urmă de 
îndoială în privinţa asta. 


VP - 261 


Între timp are alte lucruri de făcut. Niall i-a evitat apelurile. S- 
a dovedit mult mai alunecos decât se așteptase ea. Dar o să 
discute cu el până la urmă și, când o să se întâmple, lui Niall nu 
o să-i placă ce are ea de spus. 

Și îi mai are și pe soţii Manning la mână. O să facă orice ca să- 
| protejeze pe băiat să nu afle adevărul. 

e 

Nancy se uită pierdută pe fereastra sufrageriei, ascunsă după 
draperii. Și ea și Niall își pierd cumpătul. 

Erica a încercat din nou să-l sune pe Niall; ba chiar s-a dus și 
la firmă, însă Kerri primise instrucțiuni să spună că nu e la birou. 
Funcţionase, însă doar pentru că nu se mai ducea cu Tesla la 
serviciu, așa că Erica nu avea cum să știe când e acolo. 

Niall apelează deseori la Uber în ultima vreme. Dar e o soluţie 
pe termen scurt. 

Erica i-a făcut să trăiască într-o spaimă continuă, iar ei 
detestă situaţia; în privinţa asta, sunt uniți. 

Nancy e conștientă că, dacă o împiedică pe Erica să ajungă la 
Niall la serviciu, sunt mai expuși acasă. Erica știe unde stau. A 
fost deja aici. E doar o chestiune de timp să apară din nou. 
Nancy își petrece mare parte din zi uitându-se pe geam. 

Singura parte bună e că Nancy nu crede că soțul ei o să mai 
calce strâmb curând. 

Amândoi percep prezența înspăimântătoare a Ericăi drept o 
amenințare serioasă. Nu pot trăi veșnic cu spaimă. Trebuie făcut 
ceva. 

e 

Gary Manning stă tăcut în mașină - un Lexus închiriat - în 
parcarea subterană a clădirii de birouri unde lucrează, în centrul 
Denverului. Afară e deja întuneric. Tot amână să se ducă acasă. 
Urmează încă o noapte cu lacrimi și cabotinism la subsol și nu 
știe cât mai suportă. 

O iubește pe Cheryl și îl iubește și pe Devin. E băiatul lor. E un 
băiat bun, iar ei nu o s-o lase pe mama lui biologică să-l dea 
peste cap spunându-i lucruri pe care nu are nevoie să le audă. 

Gary își amintește cum l-a urmărit pe Devin pe terenul de 
fotbal ieri - ce mândru l-a făcut să se simtă! Nu ar fi putut fi mai 
mândru de el nici dacă Devin ar fi fost sânge din sângele lui. 

Și acum, balamucul ăsta înfiorător. Erica vrea alţi bani ca să-și 
țină gura. Gary s-ar duce la poliţie, dar nu poate. Işi imaginează 


VP - 262 


ce efect ar avea publicitatea asupra firmei. l-au dat Ericăi 
100.000 de dolari ca să-l ia pe Devin. Au făcut pactul cu diavolul 
acum mulţi ani. Erica știe că nu o să se ducă la poliţie. 

Gary detestă să o vadă pe Cheryl așa de nefericită tot timpul, 
dar o înțelege. E îngrozită că o să-l piardă pe Devin, că legătura 
cu mama lui biologică - și adevărul despre părinţii lui biologici - 
o să-l traumatizeze. L-ar putea chiar întoarce împotriva lor. 
Probabil că nu greșește. Gary nu suportă să-și piardă familia pe 
care au întemeiat-o cu atâta efort, în timp. lar Devin știe că se 
întâmplă ceva; ieri l-a întrebat de ce se poartă toată lumea așa 
de ciudat în ultima vreme. E un puști isteț. 

Gary are probleme să strângă banii. Poate să o facă, doar că 
va fi greu. Însă familia e pe primul loc. 

Dacă Erica Voss ar fi moartă, toate problemele lui ar fi 
rezolvate. 


VP - 263 


Epilog 


Aylesford Record, 9 noiembrie 2018 

Autorităţile au stabilit identitatea femeii al cărei trup 
neînsufleţit a fost scos din Hudson azi-dimineaţă devreme. 
Femeia decedată este Erica Voss, în vârstă de 31 de ani, din 
Newburgh, New York. 

Poliţia din comitatul Orange a recuperat cadavrul azi- 
dimineaţă în apropiere de podul Newburgh-Beacon, după ce a 
primit un apel cu puţin înainte de ora 7:00, de la un bărbat care 
făcea jogging și observase cadavrul plutind pe râu. 

Numele doamnei Voss a fost recent în atenţia presei, când 
aceasta a dat informaţii în investigația privind moartea lui 
Lindsey Kilgour, în Colorado, în 2009. 

Cauza morții nu a fost încă stabilită. 


VP - 264 


[TI 


AS 
virtual-project.eu 


iolin 


VP - 265