Joseph Amiel — Dovada

Joseph Amiel 


DOVADA 


Traducere din limba engleză: 
FLORENTINA GHEORGHE 


JOSEPH AMIEL - A Question of Proof 
Copyright © Joseph Amiel, 1993 
Ediţia I 


Coperta: 
DONE STAN 


Q 
A 


Editura RAO 
1993 


Moartea lui Peter Boelter, magnat al presei din Philadelphia și 
descendent al unei ilustre familii americane, face ca soţia sa, Susan, 
să fie suspectată de crimă premeditată, pentru a-i moșteni averea și 
imperiul puterii, reprezentat de temutul cotidian Philadelphia Herald. 

Hârţuit între dragostea pentru atractiva și inteligenta Susan, morală 
și datorie, avocatul Dan Lazar se zbate să strîngâ mărturii în apărarea 
clientei sale, dar cu fiecare zi ce trece, dovada nevinovăţiei pare 
imposibil de produs. Intriga polițistă evoluează pe un foarte bine 
motivat fond psihologic și comportamental, dezvăluind dedesubturi și 
manevre oneroase ale avocaţilor, procurorilor și judecătorilor, făcute 
sub presiunea intereselor personale, de clan sau politice. Martori 
sperjuri, manipulare de bani murdari, mită, corupţie, minciună. 

Convins mai mult prin persuasiune și proprie voinţă să vadă în 
femeia iubită o victimă inocentă a unei cabale, a unei ţesături de 
intrigi, calomnii și deturnări de fapte, Dan Lazar va găsi în cele din 
urmă dovada nevinovățţiei dar, printr-o adevărată lovitură de teatru, 
aceasta este și dovada crimei. 

Mai mult decît un roman bazat pe polițism și suspans, inspirat dintr- 
un caz real, autorul fiind avocat de profesie, Dovada este o incizie 
profundă, operată fără menajamente în problematica morală, 
psihologică și sentimentală, proprie societății americane actuale. 

Din cărţile lui Joseph Amiel, cunoscut pentru talentul de a 
transforma autenticul în cazuistică epică, autor de succes în Statele 
Unite, Dovada a înregistrat în anul publicării, 1993, o remarcabilă cotă 
de public. 


PROLOG 


— E mort, izbucni vocea femeii. Nu se mișcă! E mort. 
Operatorul 911 transferă imediat convorbirea unui dispecer. 
— Ce adresă, doamnă? întrebă vocea bărbatului. 

— Trimiteţi o ambulanţă. Acum, imediat! Ajutaţi-l, vă rog! 

— Ce adresă, doamnă? repetă dispecerul. Ne trebuie adresa! 

— Adresa? repetă și ea, parcă neînţelegind întrebarea și 
rostind cuvintele cu voce tare, pentru a le mai auzi o dată. - 
Warden Drive, Chestnut Hill. 

— Ce număr? 

Auzind-o pe femeia înnebunită reluînd întrebarea, cineva de 
lîngă ea îi șopti numărul. Vocea disperată îl dictă în telefon. 

— Grăbiţi-vă! urlă. Peter e mort. 

— Un moment, doamnă. Dispecerul întrerupse. Citeva clipe 
mai tîrziu, era din nou pe recepţie. Cum vă numiţi? 

Ea îi spuse. 

— Şi numele victimei? întrebă dispecerul. 

— Peter Boelter. 

— Isuse! 

— Pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă! 

— Mașina de serviciu și ambulanta sînt deja pe drum. 

Cu gesturi nesigure, femeia așeză receptorul în furcă. Mașina 
de serviciu ajunse în trei minute, ambulanţa în cincisprezece. 
Ajutorul sosise însă prea tirziu. 

Corpul lui Peter Boelter, editorul celui mai important ziar al 
orașului, Philadelphia Herald, începuse să se răcească. 


1 


Cu șase luni înainte, într-o noapte de ianuarie, Dan Lazar fu 
trezit de zgomotul unei chei răsucite în ușa apartamentului său, 
urmat de ritmul precipitat al tocurilor înalte ale Marei de-a 
lungul holului spre dormitor. 

Mara lucra pentru micul birou de avocatură al lui Dan și al 
asociatului său și își petrecuse ziua la tribunalul din York 
Country, o oră jumătate de mers cu mașina din Philadelphia. Il 
apărase pe proprietarul unei prăvălii de mărunţișuri, acuzat de 
a-și fi ruinat afacerea, deja falimentară. 

Privind la afișajul roșu al ceasului deșteptător, Dan bîjbîi după 
întrerupătorul veiozei. 

— Nu te ridica, șopti Mara, materializîndu-se încet în lumina 
difuză, lăsînd perdele de lumină irizată în urma ei. 

Îi auzi foșnetul rochiei și o văzu răsărind deasupra capului ei, 
pentru a cădea pe scaun, asemenea unei parașute negre. 

— E aproape unu dimineaţa. 

— Regret, se scuză, anticipînd iritarea lui. Ti-am spus la 
telefon că am să întiîrzii. Accentul ei vag est-european îmbrăţișa 
senzual scuzele, ca o șoaptă intimă deasupra unei cești de 
cafea, sorbită ca în adolescenţă, la o masă pe trotuar. Venise în 
America adolescentă, împreună cu mama ei, după ce tatăl îi 
murise într-o închisoare cehă. 

— Spuneai că ai să-ntirzii puțin. Am telefonat la biroul 
procurorului din York Country la ora nouă. Toţi se retrăseseră la 
culcare. 

Replica ei veni încărcată de ciuda că Dan o verificase. 

— Am ieșit să cinăm și să punem la punct o pledoarie. 

— Aţi fi putut negocia și un tratat de pace în Orientul Mijlociu 
în restul timpului. 

— A mers bine. Suficient, însă o socoteală puţin nesăbuită, ce 
primejduiește viaţa altei persoane și procuratura, aruncă 
acuzaţia de incendiere. Clientul nostru spera că astfel pune 
mîna pe banii de asigurare. 

Dan era îndrăgostit de Mara Szarek și, deși nu avea nici un 
motiv să se îndoiască de explicaţia întîrzierii ei, știa că niciodată 
nu poţi fi sigur. Era ca o pisică, independentă și de nestrunit, 


deci fascinantă. Trebuia s-o iei aşa cum era. Pe Dan îl atrăsese 
această latură a ei, pentru că el însuși avea personalitate, 
nedepinzînd vreodată de cineva și așteptind ca nimeni să nu 
depindă de el. Simţea uneori ca asta-l face nesuferit și, de 
aceea, obișnuia să o considere doar un pic prea interesată de 
sine. 

Alunecă în pat lîngă el. Dan o sărută, atingîndu-i goliciunea și 
învăluindu-se în parfumul ei. 

— De fapt, și eu am lucrat pînă tîrziu, recunoscu el. Miine are 
loc audierea preliminară a lui Montano. 

— Şi...? 

— Cred că aş putea combate mărturia lui Feeney, dar nu sînt 
sigur. N-a vorbit cu mine, la ordinul celor din DAŁ. 

Degetul arătător al Marei aluneca ușor pe buza de jos a lui 
Dan. 

— Plănuiesc o cină minunată de ziua ta. 

Îi sărută gitul, apoi, cu limba, începu să descrie cercuri încete 
pe marginea mușchilor lui de pe piept și mai jos, pe adiînciturile 
abdomenului. 

— Nu fi nebun, șopti ea, trăgind pătura înapoi. 

Unghiile lungi desenau spirale mîngiietoare tot mai jos, chiar 
și în jurul acelei puteri ce se ridica spre ele. li sărută apoi și 
pielea fină din interiorul coapsei, provocîndu-i un ușor fior. Apoi, 
pe neașteptate, sări din pat. 

— O clipă, promise ea. 

Apăsă comutatorul din baie. Lumina izvori brusc prin ușa 
întredeschisă și înecă dormitorul, fixînd-o pe Mara ca în centrul 
unei scene. Părul întunecat îi contura faţa mică și aprinsă, ca pe 
o camee pe catifea neagră. 

— De ce lumină? întrebă el, după ce ea i se furișă din nou 
alături. 

Mara făcea puţine lucruri din capriciu. ` 

Ochii albaștri îl priveau cu sclipiri viclene. Işi umezi buza de 
sus, un mic arc sîngeriu ridicat într-un zimbet răutăcios. 

— Vreau să fi în stare să privești, spuse ea. 

Îngenunche la marginea patului, între picioarele lui, iar capul 
îi cobori între coapse. 

— La mulţi ani, Dan! 

— Este deja miine! Vino! 


1 DA (District Attorney) - Procuratura districtuală (n.tr.). 


Îi întoarse faţa, acoperind-o cu trupul său, și-i șopti: 
— Mai bine să oferi decit să primești. 


De dimineaţă, îmbrăcat de plecare, Dan se îndreptă spre ușă 
răsfoind Herald-ul, cînd Mara apăru din dormitor privindu-l 
somnoroasă. 

— Pleci la birou, întrebă. Afară e încă întuneric. 

— La clubul de sănătate. 

Avea o siluetă impunătoare, ochi întunecaţi, deasupra unui 
nas ce supravieţuise multor încăierări în copilărie, care mai de 
care mai victorioase. Capul îi era inundat de bucle negre, ce se 
opreau puţin mai jos de guler. Il purta așa nu că ar fi ţinut prea 
mult la modă, ci, mai degrabă, dintr-o comodă neglijenţă. La 
patruzeci și doi de ani, avea încă un șarm aparte, dar, 
neinteresîndu-l, nu se bucura de cine știe ce succes. 

— Putem pregăti un mic dejun pentru noi, se oferi Mara. Mai e 
ceva prin frigider? 

— Ai niște lapte pentru cafea. 

Dan mînca arareori acasă, dar nu uita niciodată de lapte, 
atunci cînd Mara rămînea peste noapte. Avea și cîteva lucruri 
acolo. 

— Îmi place atît de mult să te trezești dimineaţa aici! șopti, 
trăgind-o spre el. 

Înfășurată în halatul albastru, părea neobișnuit de vulnerabilă 
și fragilă. 

— De mult n-am mai avut timp pentru noi. 

— În dimineaţa asta aș fi vrut să-ţi ascult interogatoriul la 
audierea preliminară, se eschivă Mara. 

— Dacă ar fi să te iei după Herald, replică mohorit, n-ai mare 
lucru de făcut. Îi întinse ziarul și ea citi un titlu cu litere de-o 
șchioapă: Feeney îl desemnează pe Montano ca ucigaș al 
barmaniţei. Un titlu mai mic, imediat dedesubt, completa: D.A. 
consideră șoferul de la Herald cheia întregii afaceri. 

Cînd Ricardo Montano fusese arestat și acuzat de violarea și 
uciderea tinerei Cassy Cowell, Dan era la schi, cu fiul său, iar 
Mara rămăsese să descurce majoritatea demersurilor: îl 
reprezentase pe Montano la întîlnirile preliminare, interogase 
martori, verificase acuzaţiile și consultase biroul de procuratură. 

La întoarcere, Dan preluase totul și, curînd, descoperi surprins 
unele informaţii confidenţiale în paginile celor de la Herald. 


Ştia că sursa era procurorul districtual Gilbert Huyton. 


Aversiunea pentru Huyton își avea originea cu mulţi ani în 
urmă, într-un caz de la începutul carierei lor. De atunci, 
căpătaseră un dezgust profund și inevitabil unul față de celălalt. 
Huyton, devenit încă de tînăr asistent DA, îl numea pe Dan - un 
escroc înţelept. Dan, la rîndu-i, trecînd la Biroul de apărare 
publică, îl considera pe Huyton -, arogant și dogmatic. La 
arestarea lui Montano, vrajba se reaprinse, de astă dată, în 
presă, cu acuzaţii, contraacuzaţii și insulte, aruncate mai direct, 
mai pe la spate. 

Mara își ridică ochii de pe ziar. 

— Poate n-o să-ţi placă ce am să-ţi spun... Sigur, în cazul lui 
Feeney, Herald a cam sărit calul; pentru că lucra pentru ei. Dar 
amîndoi știm că e un ziar bun și imparţial. 

— Asta numești tu imparţial? 

— Stai puţin, Dan! Nu mai gîndi ca avocat al lui Montano. 
Huyton îl consideră un caz închis chiar înainte de-a începe. 

— Judecătorul s-ar putea să vadă lucrurile altfel. 

Tonul lui o surprinse. 

— Dan, scutește-mă! Nu cred că ai cea mai mică speranţă să-l 
scoţi basma curată pe ucigașul ăla. 

Dan ridică evaziv din umeri, își luă haina și se aplecă să o 
sărute. Ea se trase înapoi, intrigată. 

— Feeney l-a identificat pe Montano dintr-un șir de suspecți. 

— Da, dar după ce fotografia lui Montano apăruse în ziare și la 
TV. Pînă și răposata bunică-mea l-ar fi recunoscut. 

— Dan, nenorocitul ăsta de Montano e un violator înrăit, un 
ucigaș! 

Dan se îndreptă spre ușă. 

— Ne vedem la tribunal. 


Dan se dovedi neinspirat venind în sanctuarul domestic al 
sănătăţii. In timp ce alerga pe banda continuă, prins într-o 
conversaţie cu alţi doi membri, făcu un pas greșit, scrîntindu-și 
genunchiul. Incercă totuși să-și termine exerciţiul, apoi urcă 
grăbit spre birou, de unde își culese servieta și porni spre 
primărie, două blocuri mai spre nord. 

Lumina semaforului îl opri, iar el aștepta privind peste șuvoiul 
de mașini, construcţia în stil victorian-tirziu ce semăna cu un 


tort de nuntă. Cu un secol în urmă, fusese cea mai înaltă și mai 
încăpătoare clădire din oraș. 

Într-un fel sau altul, primăria reușise să înghesuie sub 
acoperișul său serviciile Consiliului orășenesc, multe birouri 
importante și, pe deasupra, o amestecătură de 49 de săli de 
judecată. 


Prima oară intrase în clădirea bogat ornamentată ca tînăr 
asistent al unui avocat, urmînd în vremea aceea cursurile serale 
ale Facultăţii de Drept din Temple University. Atunci fusese 
fascinat de ea și mai ales de idealurile ce le întruchipa în ochii 
lui. Un deceniu și jumătate mai tîrziu, el se afla pe culme, iar 
atracţia clădirii începuse să pălească; fiecare duel îl obosea 
puţin și totul se transforma, pînă la urmă, într-un joc, din păcate, 
previzibil. 


Lumina se schimbă și Dan, traversînd strada, observă că 
arhitectura clădirii simboliza perfect destinaţia ei. Fațada, 
aglomerată cu coloane și pilaștri impunători, era plină de 
ferestre întunecate, ce mascau, cu o ipocrizie impecabilă, 
egoismul ce domnea în spatele lor. 

Cocoţată pe un turn ciudat, trona statuia lui William Penn, cel 
care considera orașul, și chiar națiunea, drept un sanctuar în 
care quakerii săi și alţii puteau trăi în liniște. 

Cu capul în nori, fixînd cu privirea orizontul, statuia lui Penn 
întruchipa cele două mari calităţi ale quakerilor: toleranța 
admirabilă faţă de alte puncte de vedere și pacifismul. Din 
nefericire, ambele îi făceau nepotriviţi pe tărimul aspru al 
politicii. Terenul rămînea așadar liber pentru nou-veniţii lacomi 
și fără scrupule. 

Mergînd prin coridorul boltit, ce ducea, din cele patru direcţii, 
în curtea interioară, descoperită și pustie, Dan o găsi aidoma 
acelui gol moral care trona în inima municipalităţii. Orașul său, 
ce zămislise instituţiile democratice, îşi făcuse o tradiţie din a 
alege persoane publice incompetente și pătate, foarte atente să 
stea de aceeași parte cu familiile influente și puternice. De 
altfel, ele dominau de multă vreme viaţa politică și economică a 
orașului. Dar pentru mulţi nu era mare lucru ca, după ce se 
mînjiseră cu noroi, să apară în faţa biroului electoral. 


Se opri o clipă și privi statuia lui Penn. Localnicii se amuzaseră 
multă vreme de întîmplarea ce făcea ca degetul lui arătător, 
aflat cam la nivelul solului, să se îndrepte spre cartierul cu 
felinare roșii, aducînd din profil cu un accesoriu fizic șocant și 
atit de voluptuos. 

Probabil pentru a-l potoli pe bătrîinul Billy, cu timpul, 
prostituţia își mutase locul în spatele său. 

Clientul lui Dan, Ricardo Montano, se ocupa cu plasamentul 
de femei, la colţul Străzii 13 cu Locust. Acolo se găsea și în 
noaptea în care Cassy Cowell fusese omorită, undeva, prin 
apropiere. 

— Dan, răsună o voce. 

Se întoarse. Grăbindu-se spre el și împroșcînd abur alb în 
aerul de iarnă, se apropia figura pitorească a lui Scott Feller, 
reporterul rubricii Crime de la Herald. 

O șuviţă de păr ștrengărească, neagră, îi atîrna ca un cozoroc 
peste ochelarii cu rame metalice, făcîndu-l să pară mai tînăr 
decit cei treizeci de ani ai săi. 

— Mă mir că nu m-ai împușcat din spate, că doar ai avut 
ocazia! remarcă Dan. 

— Nu pot să controlez ce scriu redactorii mei, protestă Feller 
ridicînd din umeri. Am vrut să știi că atacul de azi n-a fost din 
vina mea. 

— Probabil că Peter Boelter l-a savurat. 

— Vinzarea merge. Chiar Boelter a recunoscut, de cînd 
Feeney a ieșit în faţă. Să nu-i porţi pică pentru asta. 

— Dar cum rămîne cu acuzaţiile lui, cînd am acceptat cazul? 

Dan fusese foarte supărat din pricina unei povești în care se 
foloseau de renumele lui în interesul unor clienţi notorii ai 
tribunalelor. 

Căpătase, de-a lungul timpului, o severitate exagerată faţă de 
cea mai mică nedreptate, alături de o neîncredere totală în 
sprijinul autorităţilor. 

In cele din urmă, toate astea îl împinseseră spre apărarea 
penală. 

— E ziarul lui Boelter, sublinie Feller. Şi, de obicei, joacă după 
regulile lui. 

— Chiar și cînd îi dă ocazia lui Huyton să deschidă gura și să 
puncteze în public? Nu era un secret că familiile celor din DA 
erau alături de cele ale editorilor. Chiar vechea familie Boelter îl 


sprijinise pe Huyton în ultimele alegeri, făcîndu-i publicitate și, 
bineînţeles, cu fonduri. 

Experienţa de o viaţă a lui Dan îl învățase că banii și puterea 
făcuseră totdeauna casă bună. 

— Nu cred că Boelter are ceva personal cu tine, Dan. S-a 
întîmplat doar să-i reprezinţi pe cei răi. Ce spune DA este o 
noutate absolută. Legea și ordinea vînd ziarele. 

Figura lui Dan deveni deodată furioasă. 

— Nu l-am întîlnit pînă acum pe acest Peter Boelter, dar sigur 
e ceva personal. Ştii, eu sînt un prăpădit de evreu crescut în 
Sud-Phily, nu pe Main Lane, ca el și gașca lui. N-am făcut 
Dreptul la Yale ca Huyton și nici n-am fost angajat la firme care- 
și scriu pe ușă că au semnat Declaraţia de Independenţă. Nu 
conduc ca tipii ăștia nici Muzeul de Artă, nici măcar Spitalul 
Universitar. Nu sînt nici membru al vreunui club de-al lor. La 
dracu, asta e o treabă personală!". 

Feller recunoscu: 

— Poate este. Dar nu Boelter. Mai degrabă Huyton. 

— A zis Huyton ceva? 

Feller încuviinţă din cap. 

— Dimineaţă, cînd i-am luat un interviu telefonic. 

— Ce a zis exact? întrebă Dan, vădit enervat. 

— Unul din motivele pentru care lucrează la D.A. ar fi să 
curețe tribunalele de tipi ca tine, care recurg la tot felul de 
trucuri ca să-i scape pe criminali. Ce zici? 

— Huyton ar trebui să-și încerce armele în sală, nu în ziare. 

Cu asta, Dan puse capăt conversațţiei, traversînd furtunos 
curtea descoperită, spre aripa sudică. 


Gil Huyton primise funcţia puţin timp după alegerile din 
noiembrie; predecesorul său demisionase din motive de 
sănătate. Prima lui pledoarie mai importantă fusese împotriva 
unuia dintre clienţii lui Dan, conducător celebru al crimei 
organizate. Cînd Dan izbutise să obţină achitarea, înnebunise de 
furie. 

Astfel, dușmănia dintre ei se transformă în ură. Cînd Dan 
acceptase să-l apere pe Montano, acuzat de violarea și uciderea 
lui Cassy Cowell, Huyton anunţase că el însuși va acuza. 

Cassy Cowell fusese o fată frumoasă și tînără, prea tînără să 
lucreze la un bar. Slujba o obținuse printr-un plasator ilegal. 


După terminarea schimbului, aproape de miezul nopţii, părăsise 
barul din Strada 12, lîngă Walnut, ca să străbată cele cîteva 
blocuri ce o despărțeau de casă. 

Cea mai mare parte a orașului și, mai ales, partea centrală, 
erau formate din clădiri vechi, roșii, cu patru etaje, între care se 
întretăiau străduţe întunecate, ţinîind loc de alei interioare. 
Probabil mersese printre ele pentru a scurta drumul. 

A doua zi, devreme, corpul fetei, jumătate despuiat, fusese 
găsit în spatele unui depozit de gunoi, pe strada Saint James, o 
alee între străzile 12 și 13. Fusese violată și sugrumată, 
probabil, în timp ce se împotrivea. 

Nimeni din clădirile din jur nu auzise nici cel mai mic zgomot. 
Laboratorul indicase spermă în vaginul victimei, dar fusese 
imposibil să se stabilească grupa sangvină a individului. 

Un polițist ce patrulase în zonă îl văzuse pe Montano, un 
proxenet al locului, plimbîndu-se singur la miezul nopţii de-a 
lungul străzii Walnut. La apariţia poliţistului, Montano se 
cufundase repede în întunericul unei alei spre Strada 12. Nu-și 
amintea care anume. Imediat, Montano fu reţinut pentru 
cercetări. 

Tim Feeney, șofer la Herald, ce transporta ziare în centru în 
acea noapte, îl identificase pe Montano. Era, zicea Feeney, tipul 
care alerga, pe la miezul nopţii, din St. James spre Strada 12. 

Dan străbătu aripa vestică spre ieșire, cotind la stînga, spre 
intrarea din nord-vest. Păși, din aerul răcoros al dimineţii, într-un 
donjon medieval. O scară largă, circulară, îmbrăţișa peretele din 
marmură roșie și blocuri de piatră, urcînd spre etajele 
superioare. 

În faţa lui, departe, se afla intrarea spre coridorul de la parter. 
La stînga, între două intrări, era un snack-bar. Dan încă nu 
mîncase. 

— Mi-e rușine să stau de vorbă cu tine. 

Figura lui Matt Rooney era profund dezamăgită, atit cît se 
putea zări peste tejgheaua de sticlă, din cauza staturii sale 
mărunte. 

— Ce mai e? întrebă Dan. 

— Cazul tău de azi. De obicei, scoteau șobolanul și-l împușcau 
imediat. 


— Toţi irlandezii la un loc nu veţi putea împiedica un avocat 
evreu să-și încaseze onorariul, se înveseli Dan, împreună cu 
Rooney. 

Fost polițist, născut și crescut în Sud-Phily, în umbra St. 
Joseph, Rooney trecuse în rezervă după o luptă în care fusese 
rănit. Căpătase un glonţ ce i se plimba încă prin cap și care era 
răspunzător pentru farsele ce se făceau pe socoteala sa. 

Se șoptea că l-ar fi împușcat un alt poliţist, pe care întîmplător 
Rooney îl descoperise implicat într-o reţea de traficanţi de 
droguri. Celălalt murise în schimbul de focuri. Rooney tăcuse, iar 
orașul se obișnuise deja cu el, ca proprietar al snackului. Deși 
retras din angrenajul legii, el devenise un împătimit observator 
al scenei proceselor criminale. 

Se cunoșteau din copilărie, și Dan pica pe acolo de fiecare 
dată cînd avea un caz nou. Chiar și numai pentru a afla 
zvonurile pe care Rooney le culegea ca un aspirator. 

— Nimic în aer despre cazul meu? întrebă. 

— Nimeni nu scoate un sunet despre el. Cu toată publicitatea! 
Foarte ciudat. De obicei, toţi vor să arate cît sînt de informați. 
Poate știu mai mult decît lasă să le scape. Îndată ce aflu cel mai 
mic amănunt, îţi spun. 

Dan cercetă vitrina. 

— Cînd ai de gînd să aduci ciocolata aia cu alune care-mi 
place? 

— Cerule! Doar nu vrei să măniînci porcăria aia! Nu pricepi că 
grăsimea și zahărul or să te omoare? Și un cap sec știe că poate 
să moară mîncînd chestia aia. 

— Un pachet de biscuiţi cu brînză și un „Trei mușchetari”. 

— Grăsime, zahăr și sare! În curînd, arterele tale or să arate 
ca niște rigole. Am altceva, cu margarină, dacă vrei. 

— A cumpărat și Huyton? 

— El cumpără numai fulgi de ovăz. 

— Prostii! În cazul ăsta, eu mă mulţumesc cu resturile. 

Luă punga plină de cumpărături și îi întinse doi dolari nevestei 
lui Rooney, care stătea la casă cu ochii pe sacoșă, ca o 
santinelă. Sări treptele în fugă, două cîte două, străduindu-se să 
ignore durerea din genunchi. Era un fel de a-și conserva 
pornirile agresive pentru confruntarea ce urma. Dan era omul 
pentru care victoria fusese o permanentă obsesie dar, de la un 
timp, îi venea tot mai greu să se concentreze. 


Ajuns la etajul șase, gifiind ușor, izbi ușa ce dădea spre 
exterior, într-un coridor întunecat. Trebui însă să-și înfrîneze 
avîntul pentru a permite unui suspect cu cătușele la miini să 
treacă grăbit pe lîngă el. Îl depăși apoi și pe avocatul acestuia, 
care șoptea ceva familiei îngrijorate. 


Îi cunoştea pe majoritatea celor care își pierdeau vremea pe 
culoarele tribunalelor: avocaţi, amploiaţi, gură-cască. Mulţi erau 
nerăbdători să-l felicite sau să-i ureze o zi bună, alţii să fie 
văzuţi în compania lui. Plecări cu unul, îl ironiză pe altul. Un 
paznic îi ceru sfatul în legătură cu vărul său, care fusese găsit 
beat la volan. Altul, un avocat tînăr, îi ceru copia unei pledoarii 
pentru a o studia. În general, morga pe care instinctiv o afișa 
avansînd de-a lungul coridorului - discuţii grăbite, încrucișări, 
agitaţie - îl înviora. 

Ajunse! Reflectoarele orbitoare sosiseră deja, iar cele două 
echipe de mutre întunecate din spatele lor împinseră camerele 
și microfoanele spre el. 

— După ședință o să am multe de declarat, promise Dan, 
evitindu-i cu dificultate, în timp ce-și croia drum spre detectorul 
sălii 675. În ciuda șirului lung de oameni ce așteptau să intre, un 
poliţist reuși să-i facă loc. Mîna lui Dan împinse brusc ușa sălii de 
judecată. Instinctiv, strînse pumnii. 

Cazul Montano era primul din cele douăzeci și cinci de audieri 
preliminare, ce urmau să se desfășoare în acea dimineaţă. 
Apărători, procurori și ofițeri de poliţie ce-și așteptau cazurile 
umpluseră deja primul rînd. Deși boxa juriului era rezervată 
reporterilor, majoritatea se înghesuiau în jurul lui Peter și Susan 
Boelter. Dan îi recunoscu după pozele din ziare. 

„Celebrităţile patriciene”, gîndi el, au venit să privească 
gladiatorii luptîndu-se. 

Soții Boelter aveau în jur de patruzeci de ani, erau înalţi, 
atrăgători - „Perechea de aur”, cum îi numise un ziarist 
monden. Porecla li se potrivea întocmai, în afară de părul negru 
al lui Peter. Ochii neobișnuit de albaștri erau pătrunzători și 
dovedeau un caracter frumos. Prins într-o discuţie, vorbea 
clătinînd din cap, adresînd un zîmbet îngăduitor reporterului 
emoţionat. De fapt, restul ţinutei sale, observase Dan, era aceea 
a unui om care își vedea de treabă. Cu miinile înfipte în 


buzunarele jachetei deschise, semăna cu un pistolar gata de 
luptă. 

Susan Boelter avea părul blond și mătăsos, o frumuseţe 
calmă, caracteristică vechilor familii. Dan n-ar fi putut spune 
dacă își aprecia soţul cu adevărat sau era numai fericită să stea 
în umbra lui. Se spunea că, după căsătorie, lucrase ca reporter 
la Herald, dar n-o vedea gindindu-se vreodată serios la cariera 
ei. Şi-o amintea fotografiată pe primele pagini, pentru donaţii și 
acţiuni de binefacere - care, în cazul ei, erau legate de un fel de 
fundaţie de familie. 

Depărtîndu-se de grup, Dan o zări pe Mara flecărind cu Gil 
Huyton. Pînă acum, fuseseră ascunși privirii sale. Ea purta un 
costum negru, bine croit, încins cu o centură lată, neagră, peste 
fusta scurtă, ce atirnase în baia lui pînă să plece. 

Privi din nou și o văzu grăbindu-se în direcţia lui, cu acel mers 
hotărît și ambițios pe care-l cunoștea atit de bine. Avea un 
zîmbet sfidător, atit din cauza mîndriei de a fi sigură de el, cît și 
la ideea că părea a-l fi trădat. 

— Cred că pot să-l determin pe Gil să cadă la învoială în 
privinţa lui Montano, spuse. 

Procurorii din Philadelphia erau bine cunoscuţi pentru zelul 
deosebit cu care pledau în cazurile de omucidere și, mai ales, în 
pronunţarea pedepsei cu moartea. Cu greu le smulgeai o 
sentință aducătoare de viaţă. 

— De cînd ești în termeni atît de buni cu Huyton? 

— Eşti la fel de rău ca și el, Dan. Îl cunosc, ca și pe soţia lui, 
de ani de zile. Orașul ăsta ar trebui să fie recunoscător că unul 
ca el își suflecă mînecile și încearcă să-l curețe. 

— Și, nu-i așa, tu crezi că ar trebui să-i ușurez munca, 
recunoscînd vinovat un client care jură că n-a făcut-o el! 

— Sper că nu ai încredere în cuvintul unui criminal care, 
întîmplător, mai are și un dosar de viol. Nu de alta, dar tocmai 
și-a încheiat pedeapsa. 

— Viol în sens statutar. Nu era cu mult mai mare decit fata, și, 
în plus, tipa era nebună după el. Mama ei a depus plingerea. Nu- 
i tot una cu violarea și uciderea unei femei, 

— L-au învinuit și de proxenetism. 

— Huyton nu-l poate cita dacă nu admit să depună mărturie. 

— Nu discutăm strategia procesului. |ţi atrag atenţia doar că 
ai putea să ajuţi la eliberarea unui criminal. Pînă l-au prins, 


femeile din oraș aproape că-și ieșiseră din minţi. Nu te-ar critica 
nimeni dacă ai reuși să-l determini să recunoască. Ar scăpa de 
pedeapsa cu moartea. 

— Să primească în schimb închisoarea pe viaţă! Ca și cînd ți- 
ai dori gheaţă în toiul iernii! 

— Dan, te-ai amestecat în cazul ăsta la insistenţele 
judecătorului de instrucţie. Nu că te-ar fi vrut neapărat pe tine, 
dar avea nevoie de un nume care să-l apere pe Montano; așa se 
explică toată vilva pe care o fac. Bineînţeles că nimeni nu 
așteaptă să cîştigi. 

Dan renunţă să-i răspundă. 

Expresia de pe fața Marei deveni glacială. 

— De fapt, nu-ţi pasă de Montano, ci de vendeta personală 
contra lui Huyton. După toate acuzaţiile pe care vi le-aţi adus în 
public, te temi pentru orice mică recunoaștere. Ar fi ca și cînd ai 
pierde teren. 

— Pot să cîştig! replică Dan. 

— Atunci, Dumnezeu să-i ajute primei femei care-i va ieși în 
calea lui Montano pe vreo alee întunecoasă. 

Spunînd așa, se răsuci spre sală. Privind spre Huyton, aflat 
acum în capătul culoarului central, îl văzu pregătindu-și hirtiile și 
vorbind în șoaptă cu Jensen, șeful cabinetului său. 

Gilbert Huyton era un bărbat slab, cam de înălțimea lui Dan. 
Maxilarul colţuros părea mai puternic din cauza fuiorului de păr 
ce se retrăgea de pe frunte spre ceafă încet și ordonat. O gură 
tăiată larg și hotărît și privirea ca săgeata îi trădau energia 
neobosită. Purta un costum albastru cu vestă. Doar în cele mai 
călduroase zile ale verii Dan și-l amintea renunţind la ea. 
Provenea dintr-o familie cu tradiţie pe scara socială, care 
dăduse generaţii întregi de avocaţi capabili și necompromiși, 
pînă cînd, trădînd cauza claselor înalte, intrase în politică. Abia 
întors din cel de-al doilea război mondial, ultimul său bunic, tobă 
de experienţă democratică, se pusese în slujba obștei, eliminînd 
politicienii corupți ai orașului și statului său. Devenind, brusc, 
din republican democrat, ales de trei ori în Senatul Statelor 
Unite, fusese un om cu o integritate de nezdruncinat, numele lui 
dobîndind rezonanţă și în afara Pennsylvaniei. Tatăl lui Gil 
intrase, la rîndul său, în politică, fiind încă un membru marcant 
al guvernului și un politician de primă mărime în oraș. Adăugase 
ambiţie politică dorințelor familiei, înţelegînd-o ca pe o afacere. 


Făcea, mai degrabă, alianţe și programe decit campanie 
electorală. 

Deși Gil moștenise prea puţin din atitudinea impozantă a 
bunicului și din experienţa tatălui, își îndreptase aspiraţiile spre 
cariera de avocat încă din copilărie. 

După un scurt stagiu ca asistent DA, se angajase la o firmă 
avocaţială cu tradiție unde cîştiga bani, își construia o influenţă 
politică, cultivînd eventuali protectori. În ultimul an, prinzînd un 
moment prielnic, plecase de la DA, propulsat de un nou val 
reformator. Era foarte aproape de capătul drumului impus de 
renumele și faima familiei sale, luptînd contra crimei și corupţiei 
și cîștigînd sprijin larg din partea cetăţenilor. 

În acel moment, Peter Boelter părea să-i spună ceva secret lui 
Huyton. Dan constată din nou bunăvoința celor de la DA cînd 
era vorba de prieteni de aceeași teapă. Cit de diferit se 
comportau însă cu oameni din afara cercului lor social. 
Atitudinea devenea ţeapănă, protocolară și încordată, discutau 
foarte puţin și numai cînd era absolut necesar. Huyton jucase 
fotbal la Princeton și Dan bănuia în el tipul de jucător care 
construia cu ardoare tot ceea ce nu se pricepea să clădească în 
viaţă - deși nu prea curajos, dorea să-și riște viaţa placînd 
adversarii și vrînd să fie acela care ţine mingea, își dezvoltase 
această tactică, urmărind, cu siguranţă, să ascundă formalismul 
și rezervarea caracteristică. Pînă și Dan recunoștea că omul nu 
era animat de ambiţie personală, ci de dorinţa de a-și pune în 
practică principiile. Dar ceea ce îl irita era că bunele intenţii ale 
lui Huyton alunecau deseori spre o supraveghere zeloasă. Ca 
procuror, se considera un cavaler imaculat, luptînd să scape 
lumea de demoni dementi, categorie în care includea pe oricine 
îi era potrivnic. Dan nu suporta oamenii care credeau că deţin o 
certitudine absolută asupra adevărului. 

O ușă îndepărtată se deschise. Încătușat și escortat de doi 
paznici care îi transportaseră de la închisoarea Holmesburg - în 
nordul Philadelphiei —, Ricardo Montano intră în sala ticsită de 
lume. Peter Boelter sări în picioare, reluîndu-și locul lîngă soţia 
sa. 

Montano era mărunţel, cu pielea oacheșă, mustață neagră și 
un păr întunecat și ondulat. Avea ochii umbriţi și mohoriţi. 
Emigrase din Columbia în adolescenţă. Odată așezat pe locul de 
lîngă Dan, îi scoaseră cătușele, iar garda se plantă în spatele lui. 


Aprodul rosti răspicat: 

— „Ridicaţi-vă!” 

Angajat să transmită ordinele, să păzească juriul și să anunţe 
sosirea judecătorului, acesta era purtătorul unei tradiţii cu 
originea în Vechea Anglie. Înaintașii lui aveau chiar un baston 
argintat. 

Judecătorul Carter intră. Era un negru corpolent, o achiziţie 
nouă susținută de partidul lui Huyton. Spectatorii puteau să se 
înghesuie cît pofteau în sala de judecată, cu prilejul acestei 
crime scandaloase; el avea o grămadă de audieri preliminare pe 
rol, așa că începu imediat procedura. După citirea listei 
cazurilor, avocaţii se declarară disponibili. 

Carter se întoarse spre aprod pentru a pronunţa prima 
audiere: Cazul cetățeanului Montano. 

Dan și procurorii Huyton și Jensen se așezară la două mese 
separate, cu fața spre judecător. Dan avea obligaţia să 
interogheze martorul acuzării. Acesta fusese chemat să-l lege 
pe Montano de crimă. Dan urmărea să-l convingă pe judecător 
că dovezile sînt insuficiente pentru a-l reţine pe Montano pînă la 
proces. 

începu Huyton, interogînd o serie de martori. Primul făcea 
parte din Brigada Mobilă Criminalistică, aceea care examinase 
locul faptei, în dimineaţa descoperirii cadavrului. După el, 
proprietarul barului de pe Strada 12, care confirmase plecarea 
lui Cassy Cowell la cîteva minute după miezul nopţii. La 
terminarea schimbului, fata îi spusese că merge direct acasă. 

Veni rîndul poliţistului care-l văzuse pe Montano puţin după 
ora douăsprezece în intersecţia Străzii 13 cu Locust. Noaptea 
era rece, cu puţini întîrziaţi pe afară. Cînd își dădu seama că 
fusese observat, povesti polițistul, Montano se afundase într-una 
din aleile ce duceau în Strada 12. Ofiţerul știa cu siguranţă ora, 
pentru că, puţin mai înainte, luase legătura prin staţie cu un 
coleg. 

Au fost chemate apoi să depună mărturie și cele două 
prostituate, protejatele lui Montano. Prima, o blondă buhăită și 
grasă, a confirmat că Montano a părăsit colţul lor cam pe la 
miezul nopţii, apucînd-o spre nord, pe Strada 13. Cealaltă, o 
negresă drăguță și bine făcută, a fost ceva mai exactă, 
declarind că tocmai o apucase o migrenă teribilă și dorea să 
meargă acasă, cînd apăruse o mașină cu doi tipi în căutare de 


femei. Montano o îmbrîncise de mai multe ori, încercînd s-o facă 
să accepte. Reușise să se împotrivească, și atunci el s-a 
îndepărtat, grăbit și foarte nervos. 

Primul interogatoriu Dan i-l luă lui Harry Sallworth, un detectiv 
corpolent, cu mustăţi și barbă deasă, cel care îl reținuse pe 
Ricardo Montano. 

Il ciurui cu o rafală de întrebări, care contestau temeiurile 
arestării. 

Sallworth încercă să pară degajat, și de aceea repeta că 
avusese suficiente motive să-l aresteze. Cînd termină era lac de 
sudoare. 

— Domnule Huyton, spuse judecătorul, mai aveţi martori? 

Dan își ţinu respiraţia. 

— Da, încă unul, Onorată Instanță, răspunse Huyton. L-am 
citat, ca ultim martor din partea Comunităţii, pe Timothy K. 
Feeney. 

Dan se relaxă. 

Tim Feeney era un bărbat îndesat, cîrn, cu ochi căprui și păr 
castaniu. In timp ce parcurgea culoarul, figura lui stîrnea risul 
Interogat de Huyton, repetă mai mult sau mai puţin povestea ce 
apăruse pe prima pagină din Herald. 

Era aproape miezul nopţii. Conducea spre sud, pe Strada 12, 
pe ruta lui obișnuită, lăsînd pachetele cu ziare la chioșcurile din 
centru. Trecînd prin Walnut, văzuse un om ţișnind dintr-o alee 
direct în stradă. Acesta îi tăiase calea înainte de a dispărea, 
după colţ, în direcţie opusă. 

Huyton întrebă patetic: 

— Acest om este prezent în sala de judecată? 

— Da, răspunse Feeney, cu același dramatism în glas. 

In acel moment se simţea purtat pe culmile gloriei. 

— Te rog să ni-l arăţi. 

Feeney își ridică braţul indicîndu-l pe Ricardo Montano, așezat 
lîngă Dan. 

Huyton adăugă: 

— Propun să consemnăm declaraţia în care martorul îl 
identifică pe Ricardo Montano, ca fiind omul pe care l-a văzut în 
noaptea respectivă fugind de la locul faptei. 

Reporterii se aplecară asupra notesurilor, în murmurul 
asistenţei. 

Intorcîndu-se din nou spre Feeney, Huyton reluă: 


— Ești absolut sigur? 

— Da, sînt absolut sigur. 

— N-ai nici un dubiu? 

— Nici unul. 

— Mulţumesc, rosti Huyton privind triumfător spre Dan. 
Martorul este al dumitale. 

Dan se ridică, apropiindu-se de boxa martorului. Așa cum se 
așteptase, Huyton era foarte grăbit să termine audierea. In loc 
să aducă minimumul de dovezi în sprijinul acuzaţiei de viol și 
crimă, cei de la DA îi oferiseră lui Dan exact mărturia de care 
avea nevoie pentru interogatoriu. 

— Domnule Feeney, nu vă supăraţi, de ce aţi așteptat atitea 
zile înainte de a prezenta poliţiei povestea dumneavoastră? 

— Realmente, n-am făcut legătura cu tipul decît cînd i-am 
văzut fotografia în ziar. 

— Spui că l-ai văzut bine cînd a ţișnit spre Strada 13, iar 
dumneavoastră vă aflaţi pe Walnut? 

— Da. 

— Sînt două alei acolo care duc spre bloc. De care din ele e 
vorba? 

— De cea depărtată, St. James. Am mers special acolo acum 
cîteva zile tocmai ca să fiu sigur, adăugă tacticos Feeney. 

— Asta ar face cam... cît? Circa 50 de metri de la colţ pînă la 
alee? 

— Cam aşa ceva. 

— l-ai văzut foarte clar faţa, nu-i așa? 

— Sigur că da! 

— La lumina felinarului dintre 12 și St. James? 

— Da. 

— Foarte clar, nu-i așa? 

— Corect. 

Dan se apropie: 

— S-ar putea să vă surprindă, dar amiîndouă felinarele de pe 
Strada 12, între Walnut și Locust, erau stinse în noaptea aia și la 
fel sînt și acum! 

Huyton sări în picioare. 

— Protestez, Onorată Instanță. Nici o comisie n-a stabilit că 
luminile erau stinse, iar domnul Feeney nu este expert în 
sistemul de iluminare a orașului. 

Ochii lui Dan sclipiră. 


— Onorată Instanță, martorul susţine că l-a văzut pe acuzat 
„bine și clar”, la lumina felinarului, de la o depărtare de circa 50 
de metri. Am aici o notă de la Departamentul Stradal, care 
menţionează că felinarele din zonă nu au fost în funcţiune în 
acea noapte. Aș zice, privind la acest om, că, în cazul în care nu 
a avut o lanternă, ar fi trebuit să apeleze la Superman. 

Un hohot de rîs sparse tăcerea asistenţei. Pentru a putea 
discuta fără să fie auziţi, Carter le făcu semn celor doi să se 
apropie. 

Huyton izbucni: 

— Onorată Instanță, se pare că martorul a avut destulă 
lumină ca să-l vadă pe acuzat. 

— La două dimineaţa? Fără felinar? continuă Dan sarcastic. 
Feeney minte! 

— Grefierul apărării nu a consemnat faptul în cauză - că 
becurile erau sparte. 

— Susţin. Domnule Lazar, vă rog, reformulaţi întrebarea. 

Deși împotriva regulamentului, Dan îi atrase atenţia lui 
Feeney, că orice mărturie falsă, privitor la lumină, i-ar fi dăunat. 

— Felinarul de la St. James funcţiona? 

— Păi... Vocea își pierduse siguranţa de mai înainte. Tot ce se 
poate. 

— Dar cel din dreptul blocului? 

— Si ăla la fel. 

Dan se apropie mai mult, blocînd privirea lui Feeney, ce căuta 
disperată spre masa procurorilor. Cel mai mic semn l-ar fi putut 
scoate din pericol. 

— Domnule Feeney, atacă, așa cum tocmai aţi declarat, 
felinarele ar fi putut să nu funcţioneze. Atunci cum a fost posibil, 
la miezul nopţii, să vedeţi, de la o distanţă de 50 de metri, 
suficient de bine pentru a-l identifica? 

Liniștea din sală devenise apăsătoare, în timp ce Feeney 
făcea faţă din ce în ce mai greu situaţiei. 

În sfîrșit, răspunse. 

— N-am spus că el e cu siguranţă tipul. Am zis că semăna cu 
ăla pe care l-am văzut în seara aia. Aceeași constituţie... 

Dan plusă. 

— Dar, de fapt, nu ești sigur că este omul pe care l-ai văzut, 
nu-i așa? 

— Cred că da. 


— Cu alte cuvinte, ar putea fi cu totul altcineva! 

— Da, poate! 

— Deci tu, acum, retractezi identificarea? 

— Retractez? 

— Adică, o iei înapoi! 

— Da. O iau înapoi. 

Zimbetul lui Dan izbucni victorios. 

— Vă mulţumesc, domnule Feeney. Nu mai am alte întrebări. 

Învins, Huyton își privi asistentul ale cărui sfaturi îi 
provocaseră eșecul, apoi, omul pe a cărui mărturie își construise 
acuzarea. Deși îl chinuise mult pe Feeney înaintea procesului, 
acesta rămăsese sigur de el. Timp de zece minute, Huyton 
încercă să reformuleze întrebarea, să readucă în discuţie 
identificarea făcută de martor, dar dezastrul se produsese. 
Trebuia să-și refacă pledoaria. 

Imediat, Dan se ridică, sustinînd că acuzaţia era nefondată. 
Nici una din mărturii nu-l asocia pe acuzat cu crima. Gil Huyton 
era la podea. 

Potolind spiritele agitate, Carter îi conduse într-un colţ 
îndepărtat al sălii, unde nu puteau fi auziţi. Disperat, Huyton îi 
șopti judecătorului: 

— Lou, ești pe cale să trimiţi în stradă un asasin periculos. 

Dan îl contrazise imediat: 

— Dar nu există nici o dovadă că Montano e ucigașul. Umerii 
lui Carter se ridicară a neputinţă, ca și cînd era nevoit să-l 
contrazică pe Dan. Acesta marșă. 

— Carter, dacă dai greș, ai să ajungi un rahat. Nu trebuie 
decît să te dau pe mîna ăstora, cu camerele TV, care așteaptă în 
hol. Hotărîrea ta nu are nici o șansă să stea în picioare. 

O clipă, Carter se gîndi că ar putea să-l pedepsească pe Dan 
pentru obrăznicie. Se întoarse însă spre Huyton. 

— Regret Gil, dar trebuie să recunosc că acuzarea tipului nu e 
destul de clară. Nici o dovadă nu-l leagă de crimă. 

Huyton își ieși din minţi. 

— E un violator nenorocit! Un ucigaș! E maniac! Pînă și 
curvele lui îl vor după gratii! Sînt îngrozite. Una dintre ele ne-a 
spus că a violat-o și a bătut-o atit de rău, încît a trebuit 
spitalizată. Nu ţi se pare nimic suspect aici? 

Dan îi întoarse lovitura: 


— Mărturia e atit de șubredă încît nici n-ai scos-o cînd fata era 
în boxă. Așa că nu-ncerca să i-o pui în cîrcă lui Montano. 

— Să-i pun în cîrcă? Dar e un pește! Și pute! 

— Deocamdată e numai un suspect. 

— Îmi pare rău, Gil, recunoscu într-un tîrziu Carter. Trebuie să 
fiu de acord cu apărarea. Nu pot admite nici un argument atita 
timp cît nu probează vinovăția lui Montano. N-am ce face! 
Trebuie să-l scot de sub acuzare. 

Huyton îl ţintui pe Dan cu o privire întunecată și plină de 
ciudă. ÎI ura. 

— Interogatoriul tău pute de departe. 

— Din păcate, ai avut un martor păgubos. De ce dracu nu i-ai 
făcut un test ADN clientului meu? 

— Da, chiar? De ce n-ai făcut? întrebă, la rîndul lui, Carter. 

— Îl aveam la mînă, mirii Huyton. Un martor ocular. 

Dan îl ironiză: 

— Ai dreptate. 

Apoi adăugă, ca să-l întărite: 

— Oricum, e prea tîrziu. 

Cei doi stăteau nas în nas, nici unul necedînd un centimetru. 

— Trucul ăsta murdar de care te-ai folosit o să mă facă să 
arăt ca un cur în ochii întregului oraș, răbufni Huyton. 

— Aș vrea să fi avut vreun merit, dar ţi-ai făcut-o cu mîna ta. 
Eu doar mi-am apărat clientul. 

— Folosind, ca de obicei, tacticile tale murdare! Ești un escroc 
fără scrupule, Lazar. Nu știu ce s-a întîmplat astăzi, dar ce știu e 
că voi merge pînă la capăt. 

— Domnilor, reluaţi-vă locurile! ordonă Carter. 

Întors la bară, anunţă decizia, lăsînd sala fierbînd de agitaţie. 

La ieșirea din sală, Dan îşi arătă deschis satisfacția în faţa 
camerelor TV. Convinsese în întregime presa că clientul său 
fusese victima unor acuzaţii tendenţioase. 

În timp ce aștepta liftul, Susan și Peter Boelter sosiră lîngă el. 

— Felicitări, spuse Peter. De citva timp, Susan îmi spune că 
Herald a mers prea departe. Și că nu e treaba noastră să avem 
o poziție atît de agresivă. Sincer îmi pare rău. 

Dar în tonul lui nu era nici urmă de scuză. Dan replică tăios: 

— Asta nu se iartă prea ușor. Vindeţi o grămadă de ziare pe 
socoteala mea. 

Refuzînd să se certe, Peter arboră un zîmbet jenat: 


— Acum, asta e... 

Ușile din aluminiu lustruit se deschiseră. 

— Ai putea pierde acești cumpărători cel puţin la fel de 
repede cum i-ai dobîndit, își mustră Susan soţul imediat ce 
intraseră în lift și ușile se închiseseră în urma lor. 

— Nici nu știi cum să le mai intri în voie! Asta-i problema! Se 
întoarse spre Dan, cu o expresie ghidușă: 

— Vreo crimă pentru noi la orizont? Măcar o otrăvire 
senzaţională. Și mai bine ar fi cu mult trafic de sex. Cea mai 
bună rămîne tot o crimă pasională suculentă! 

În ciuda iritării, Dan rise. 

— Nici crimele nu se mai fac ca pe vremuri! 

Ușile ascensorului se deschiseră la nivelul holului. Dan le făcu 
loc celor doi să iasă înaintea lui. 

După cîțiva pași, Peter își recăpătă zimbetul îngheţat și 
mișcările rigide ale capului, pe care Dan i le observase la 
intrarea în sală. Peter îi spuse pe neașteptate: 

— Domnule Lazar, am invitat o parte din familie la masă 
vinerea viitoare. Pe seară. Dacă ești liber, mi-ar face plăcere să 
vii și dumneata. Să spulberăm vrajba și să punem capăt oricăror 
porniri rele. 

Surprins, Dan încercă să se scuze. 

Interveni însă Susan: 

— Vă rog să veniţi! Ar fi o ocazie favorabilă pentru voi. Puteţi 
trece peste toate neînțelegerile. 

— Mai ales că aș vrea să te cunosc mai bine, domnule Lazar, 
adăugă Peter. E o mare diferenţă între victoria de azi și ceea ce 
știam despre dumneata. Asta mă surprinde. 

— Este un compliment grozav din partea lui Peter, observă 
Susan rizîind. Vă rog să veniţi! Ar fi minunat să avem un oaspete 
nou! 

Dar ar fi vrut să petreacă împreună cu Mara un week-end 
prelungit, cît mai departe. De mult nu mai ieșiseră împreună. 

— De fapt, aveam alte planuri. 

— Soţia? întrebă Susan. 

— O prietenă. Nu sînt însurat. 

— Puteţi veni împreună! 

Susan insistă să-l sune spre sfîrşitul săptămînii următoare. În 
cazul că se hotărau, i-ar fi îndrumat spre reședința lor. 

— Locuim în Dellwyne, adăugă ea. 


— Nu m-am îndoit nici un moment, replică Dan. 

Dacă nu era Deliwyne, ar fi fost cu siguranţă Gladwyne, 
Ardmore, Haverford, Vilamora, Marion sau oricare altă fortăreață 
bine păzită de pe Main Line. 

Era decis să o refuze pe Susan Boelter cînd va telefona. 

„Exact ce-mi lipsea”, gîndi în timp ce „Perechea de aur” se 
îndepărta: bunăvoința gentilomilor bogați. 


La terminarea programului, Dan ieși cu partenerul său, Cal 
Petterson, să sărbătorească victoria, așa că ajunse acasă într-o 
stare ușor euforică. O găsi pe Mara așteptindu-l. 

Intrînd, își aruncă haina pe scaunul din hol și se aplecă să o 
sărute. Ea îl respinse, iar ochii albaștri îi sclipiră reci, ca două 
bucăţi de gheaţă. Întorcîndu-se spre el, rosti apăsat: 

— Vreau să știi cum mi-am petrecut după-amiaza. Cu Gil 
Huyton. Mi-a oferit o slujbă la biroul DA și află că sînt hotărită să 
primesc. 

— Zău? 

Asemenea marilor avocaţi ai orașului, cariera Marei începuse 
în birourile DA Cu doi ani în urmă, părăsise brigada omucideri 
pentru a se alătura firmei „Lazar și Petterson". 

— Am fost dezgustată de ce am văzut azi la tribunal. L-ai 
intimidat atît de tare pe Feeney, încît a negat o identificare de 
care era absolut sigur. 

— Dar nu l-a strîns nimeni cu ușa. 

— Așa e. Bine lucrat! l-ai amintit numai de felinarele stinse. N- 
ai suflat un cuvint despre luna plină sau de luminile clădirilor din 
jur. Respiră adînc. O las baltă, Dan. Cu o lună în urmă, ai 
îmbrobodit juriul să-l achite pe cel mai mare cap al Mafiei, 
vinovat de crime și escrocherii, cînd puteau să-l trimită pe 
lumea cealaltă. Acum, îngerul tău păzitor a trimis în stradă o 
deplorabilă căzătură umană să poată asasina în continuare 
femei. 

— Se poate întoarce în Columbia, spuse Dan în șoaptă, în timp 
ce satisfacția victoriei începu să se risipească. 

Susan continuă agresivă: 

— Unde să violeze sau să exploateze femei columbiene, în loc 
de americane. Sau chiar să le omoare. Asta zic și eu succes! 

Vocea lui Dan deveni nesigură, ca și cînd toate îndoielile sale 
ascunse din ultimele luni căpătaseră greutate. 


— Am mai discutat asta de cîteva ori astăzi. Sistemul nostru 
contradictoriu nu reușește prea multe - amindoi o știm —, dar e 
cea mai bună cale de a ajunge la adevăr. 

— Adevărul? Ai ajuns la adevăr? Dacă unul la o sută dintre 
nenorociţii ăștia pe care îi apărăm e nevinovat, eu sînt nebună. 
Cîţi or să jefuiască, să violeze sau să ucidă din nou? 

Tonul lui Dan redeveni tăios: 

— Nu răspund de viaţa lor doar pentru că încerc să le fac 
dreptate la tribunal. 

Mara vorbea deja exact ca Huyton, constată în sinea lui. De 
ce dracu trebuia să apere el dreptul elementar al fiecăruia? 
Doar era prevăzut în Constituţie și el credea în asta; era crezul 
și justificarea lui. 

Nepăsătoare, Mara își continuă tirada: 

— Nu-ţi pasă de justiţie. Să cîştigi! Asta vrei! Nu e numai o 
slujbă pentru tine; e o competiţie, la fel ca o partidă de pocher. 
Asemenea unei arme scumpe, în permanenţă încărcată, lupţi la 
fel și pentru un criminal înrăit, și pentru un tîlhar. 

— Si tu eşti la fel. E meseria ta. 

— Și mi-e rușine pentru asta. Ceea ce-mi doresc cu adevărat 
e să trimit toate căzăturile după gratii, pentru ca noi, ceilalţi, să 
stăm departe de ele. 

Dan se holbă la ea, urmărindu-i peroraţia. Ceva suna fals. 

— Toate astea sînt timpenii! Te cunosc prea bine. Ce rahat de 
slujbă ţi-a oferit Huyton? 

Prinsă pe picior greșit, Mara nu putu să răspundă evaziv. 
Oricum, mai devreme sau mai tîrziu, gîndi ea, tot ar fi aflat. 
Răspunse: 

— Şef al acuzării în Direcţia Procese. 

>. > 

— L-a concediat pe Jensen? 

Ea încuviinţă din nou. 

— Huyton era foarte supărat. Întîi, cazul Mafiei. Acum 
felinarele defecte. Pe deasupra, i-am spus că postul lui Jensen e 
singurul pentru care plec de la voi. 

— Asta zic și eu femeie cu principii. 

— Nu-i vorba doar de chestia profesională, cobori ea vocea. 
Vreau să spun... Între noi doi... S-a terminat... 

— O! 

— Dan, hai să ne despărţim frumos... ca niște prieteni. 


— l-auzi! izbucni el. Aici nu-i vorba de slujba pe care o vrei. 
Nici că vrei să ajungi cineva. Aici e vorba de noi. Pentru prima 
dată după divorţ, am ţinut cu adevărat la cineva. Aș fi jurat că și 
tu simţi la fel! 

— Au fost lucruri frumoase între noi. Şi sentimentele mele 
pentru tine sînt încă foarte puternice, Dan. Crede-mă! Tonul ei 
era decis, chiar oficial. Dar, pur și simplu, nu mai merge. 

— Asta era? Ai sfîrșit? Pur și simplu nu mai merge? 

— Să știi că sînt hotărită. Spunînd asta îi întinse cheile și se 
îndreptă spre ușă. Abia atunci observă el și mica valiză de lîngă 
perete; își împachetase deja cîteva lucruri pe care le avea la el. 
- La revedere, Dan. 

Cu pași apăsaţi și hotăriţi, Mara ieși din casa și din viaţa lui. 
Mintea ei zbura probabil la următoarea ţintă. Nu privise înapoi; 
nici cea mai mică urmă de regret. El devenise deja o parte din 
trecutul ei, o rătăcire ciudată, pe care o va arunca într-un cotlon 
al memoriei. Dan își dădu seama că sentimentele ei nu puteau 
să aștepte cînd intervenea ambiția. Se excludeau. În plus, ea 
trebuia să obţină întotdeauna ce dorea. 

Deși egoismul Marei era dezgustător, Dan nu putea îndepărta 
tristeţea ce-l copleșea. Asemenea unei părţi amputate, prezenţa 
ei rămăsese provocatoare, calculată și mereu seducătoare. 
Ecoul glasului ei, care stătuse ascuns pretutindeni, revenea 
acum pentru a umple golul pe care mica ei prezenţă îl stăpînise. 

Tîrziu, în noapte, gîndindu-se la despărţirea lor, Dan admise 
că ea alesese cea mai bună cale. Fără lacrimi și împăcări inutile. 
Și, mai bine că se întîmplase acum, decît mai tîrziu. Poate atunci 
ar fi avut mai multă nevoie de ea, n-ar fi fost numai o simplă 
dorinţă. Sau, și mai rău, ar fi ajuns să creadă în ea. Îi permisese, 
din dragoste, să-l cunoască pînă în străfunduri. Acum știa că 
greșise, dar, oricum, nu mai era nimic de făcut. Nici enervarea, 
nici ciuda faţă de motivele ei puerile nu-i puteau alunga 
tristeţea. 

Ea stăruia peste tot, ca și parfumul Marei. 


Cîteva ore mai tirziu, în closetul unui bar, foarte aproape de 
locul asasinării lui Cassy Cowell, fu arestat Tim Feeney, în timp 
ce încerca să cumpere droguri de la un poliţist deghizat. 


2 


În zilele și nopţile următoare, Dan se simţise ca un naufragiat 
pe un banc de nisip, scăldat într-o singurătate nesfirșită: nu-și 
amintea ca singurătatea să-l fi rănit atît de adînc înainte ca 
Mara să fi trecut prin viaţa lui. Nici mai tîrziu, la obișnuita 
partidă de pocher, de marţi, nu-și revenise, așa că părăsise 
masa ca marele învins. 

În noaptea aceea dormise puţin, trezindu-se înainte de răsărit. 
Renunţă la somn, ridicîndu-se din pat, cu gîndul la un exercițiu 
reconfortant la club. Descoperi însă că genunchiul lovit se 
umflase. Îi dispreţuia pe cei care dădeau fuga la doctor pentru 
orice fleac, așa că hotărî să facă un duș fierbinte. Constată că se 
mai dezumflase puţin. Nu destul pentru un exerciţiu, dar 
suficient pentru a se simţi mai bine. Mai relaxat, se duse în 
sufragerie să citească ceva. 

Dan era pasionat de istorie. Tatăl său, împreună cu un tînăr 
profesor de la Școala Superioară îi cultivaseră această înclinaţie 
înnăscută, așa că, în timpul colegiului, strălucise la această 
disciplină. În sufragerie, umpluse un perete întreg cu cărți 
istorice. Se împliniseră anul trecut două sute de ani de la 
moartea lui Bill cel Bun, iar anul acesta se împlineau cinci sute 
de ani de la anul de răscruce 1492. Își dedica timpul liber 
studierii celor două evenimente, căutînd dovezi pentru a le 
corela într-un fel. Făcea asta pentru istoria lui și a lumii, și, mai 
ales, pentru a înfrînge acea satisfacţie spirituală măruntă pe 
care o au bilele de mercur cînd sînt adunate la un loc, într-o 
masă de care fuseseră rupte luni în șir. 

Abandoniîndu-se într-un fotoliu, luă biografia lui Columb pe 
care tocmai o citea. Credea despre Columb că mai puternică 
decit dorinţa lui de cucerire fusese fanatismul său religios. 
Dorinţa de supraglorie, cucerind noi pămiînturi pentru creștinism 
si convertind băștinașii indiferent cît i-ar fi costat pe aceștia. 
Începutul erei fusese stăpînit de o molimă crudă și sîngeroasă. 

În noaptea de început de august în care Columb pornise în 
prima călătorie spre Vest, porturile Spaniei erau ticsite de vase 
care deportau ultimii evrei ai ţării. Multe familii trăiau acolo de 
cincisprezece mii de ani. Din ordinul călugărilor catolici, orice 
evreu ce refuza convertirea la crestinism trebuia să părăsească 
țara pînă la acea dată sau urma condamnarea la moarte. 


Majoritatea copleșitoare a evreilor spanioli aleseseră exilul, 
renunţind la o parte din averile lor, aur și bijuterii confiscate de 
Coroană. 

Celelalte proprietăţi pe care nu le puteau lua erau deseori 
vindute pe nimic. Sperînd într-o reîntoarcere, mulţi își încuiaseră 
căminele, păstrînd cheile și transmiţindu-le din generaţie în 
generaţie. Mulţi exilați muriseră mult înainte de a ajunge pe 
tărimul făgăduit. 

În vremea aceea, numai conducătorii turci primiseră refugiaţi 
evrei, declarind că regii Spaniei „făceau un gest nebunesc” 
exilînd un popor atit de înzestrat: „Ceea ce pierd ei va fi cîștigul 
nostru”. Și strămoșii lui Dan călătoriseră la bordul vasului 
sultanului, stabilindu-se pe coasta de nord a Greciei, aflată 
atunci sub stăpiînire turcă. Poporul evreu se bucurase acolo de 
liniște timp de aproape patru sute de ani. Venise însă secolul al 
XX-lea, iar Turcia cedase teritoriul Greciei independente. Din 
nou, evreii au trebuit să înfrunte valul de represiuni antisemite. 
Al doilea război mondial și blestemul ocupaţiei naziste 
prăvăliseră furtuna morţii peste ceea ce mai rămăsese din 
comunitatea evreiască din Grecia. A 

Dumnezeu să ne păzească de fanatici, gîndi Dan. Incă de la 
începutul lumii, el și poporul său luptaseră să le supravieţuiască. 

Zăbovind cufundat în paginile cărţii și neavînd grija vreunei 
întîlniri matinale, Dan ajunse la biroul său, aflat în vechea 
clădire a băncii Fidelity, pe strada Broad, mai tirziu ca de obicei. 
Avea de pregătit niște acte pentru un proces ce intra pe rol. 
Familia acuzatului, pe care Dan o cunoștea de multă vreme, nu-i 
putea plăti decît un onorariu modest. Era unul din multele cazuri 
de acest fel pe care Dan le accepta. 

Împingînd ușa pe care se putea citi „Lazar şi Petterson. Birou 
de consultaţii juridice", Dan o observă pe Mary Alice, secretara 
micii sale firme, privind supărată undeva, în direcţia 
secretariatului. Partenerul său, Calvin Petterson, un negru înalt, 
stătea în mijlocul camerei citind nervos un document. 
Deschizind ușa complet, observă o a treia persoană; un om 
mărunţel, cu mutră caraghioasă și niște urechi prea mari, care-i 
ieșeau din părul negru ca ușile deschise ale unui automobil. Era 
un poliţist anchetator, Eddie Grecco, reprezentant permanent al 
Biroului Districtual. El și Dan erau cunoştinţe vechi. 

— Nu-mi place să fac asta, se scuză Grecco. 


— Să facă ce? îl întrebă Dan pe colegul său. 

Faţa lui Cal era mai degrabă o grimasă. 

— Ştii ce-i asta? Un mandat de arestare pe numele tău. 

— Pentru ce? 

— Mituirea martorului Timothy K. Feeney. 

— Fir-ar să fie! izbucni Dan surprins. Huyton nu vorbește 
serios! 

— Ce vrei mai serios ca asta? replică Cal, arătîind spre 
mandatul de arestare. 

Grecco adăugă glumind: 

— Cei de la DA sînt toţi pe baricade, iar eu trebuie să fiu cel 
care te duce la interogatoriu. 

— În biroul DA? întrebă Dan nesigur. 

Procuratura aducea la sediu pentru declaraţii numai criminalii 
recunoscuţi, mai ales atunci cînd doreau o publicitate în presă și 
TV! 

Grecco confirmă din cap. 

— El a chemat presa. Te-așteaptă cu toții. 

— La dracul! 

Grecco plescăi din buze: 

— E o partidă bună pentru presă. 

— Cum dracu a pus mina pe o astfel de acuzaţie, Eddie? 

— L-au prins pe Feeney, săptămîna trecută, cumpărînd la 
negru. 

— Coca? 

— Da! O grămadă. De vreo o mie de dolari. Poliţiştii care 
făceau rondul l-au crezut un afacerist în căutare de ciubuc. 
Temiîndu-se ca o să-l înfunde pentru complicitate, le-a spus că, 
dacă retrag acuzaţia, le șoptește ceva gras în legătură cu tine. 

— Şi l-au crezut? 

Cal îi întinse copia. 

— Eşti bănuit că l-ai plătit pe Feeney cu cinci mii de dolari 
bani gheaţă ca să-și retragă identificarea lui Montano. 

Dan citi documentul și, ridicînd privirea, spuse: 

— E o minciună mizerabilă. Tipul minte, ca să-și scape curul. 

Greco înclină capul cu părere de rău, în timp ce scotea din 
buzunar o pereche de cătușe. 

— Dan, îmi pare rău că trebuie să te întreb, dar te-ai supăra 
dacă...? 

Dan se holbă la el. 


— Bine, dă-l dracului pe Huyton! se răsti Grecco. Dar cînd 
coborîm în birou o să trebuiască totuși. 

Telefonul sună. Mary Alice ridică receptorul. 

— Pentru tine, îi spuse lui Dan. Spune că se numește Susan 
Boelter. 

După un timp, în care ea îi tot comunica ceva în legătură cu 
petrecerea, el îi spuse exasperat. 

— Spune-i odată că nu pot să vin. 

Mary Alice era pe punctul de a transmite mesajul. 

— Stai puţin! 

Luă receptorul. 

— Doamnă Boelter, aici, Dan Lazar. Făcu o pauză ascultînd, 
apoi continuă. Sînt nerăbdător. Vin sigur. Îl fixa pe Grecco. 
Momentan am o întîlnire care mă va ţine legat, dar fac tot ce 
pot ca să fiu liber după aceea. 

Işi notă adresa. 

— Apropo, puteţi să-mi spuneţi numărul de la biroul soțului 
dumneavoastră? 

Formă numărul de la Herald. Peter Boelter personal îi 
răspunse, asigurîndu-l că nu vor fi probleme. Va cerceta dosarul 
personal al lui Tim Feeney. Responsabil financiar și administrativ 
era Midge, fratele lui Peter. Oricum, urma să-l întilnească la cina 
de vineri. 


O dubă a poliţiei îl transportă pe Dan la Biroul Procuraturii 
Districtuale din strada Arch 1421, peste drum de clădirea 
serviciilor municipale și a Primăriei. Pe trotuar, o mulţime de 
ziariști și reporteri TV așteptau să imortalizeze intrarea 
umilitoare a celui încătușat. După aproape două ore de întrebări 
și declaraţii fu transportat cu aceeași mașină la Departamentul 
Poliţiei, în așteptarea deciziei preliminare. 

Locul era cunoscut sub numele de Round House?. Era o 
clădire joasă și destul de modernă, construită în semicerc, 
formînd două arii circulare pe Race Street?. Asemenea multor 
lucruri în Philadelphia, denumirile cu rezonanţă provocatoare 
aveau, de cele mai multe ori, origini prozaice. Pe vremuri, de-a 
lungul lui Race Street se organizau curse de cai, iar la începutul 
secolului trecut sergenţii de poliţie erau cunoscuţi ca „oameni 
de rond”. 


2 Casa rondului (n. tr.). 


Deși arăta dărimat, Dan se strădui să etaleze în mersul său cit 
mai multă demnitate. Tot timpul, Cal fusese în clădire, alergînd 
discret de la o oficialitate la alta, încercînd să obţină eliberarea 
partenerului său, lucru nu tocmai ușor în acest oraș cu un 
sistem legislativ atît de încurcat. Trecuseră multe ore pînă să 
reușească. 

Deși clientul său îl tachina deseori, Cal fusese odinioară 
poliţist și cunoștea părţile bune și rele ale unor asemenea locuri. 
Găsind, în cele din urmă, un poliţist, fost coleg de școală, obținu 
permisiunea specială să-l însoţească pe Dan înapoi la tribunal, 
pentru audierea preliminară. 

Zăvoriînd ușa de oţel în urma lor, paznicul îl conduse pe Cal în 
arest, spre celulele înguste de pe culoar. Îl găsi pe Dan stînd în 
picioare în colţul uneia, cu privirea aţintită în podea. Alături, un 
bărbat roșcat și gras era așezat pe toaletă, cu pantalonii în vine. 
Din interiorul vasului se auzeau zgomote puternice. Un om 
slăbuț era întins pe unul din priciurile metalice. Cu ochii închiși, 
cu braţele strînse în jurul corpului, aproape dezbrăcat, se 
răsucea de pe o parte pe alta, gemînd ușor. 

— Regret că a durat mai mult decît am prevăzut, se scuză 
Cal. Scutură capul. Nu pot să cred că te-au băgat într-una din 
astea. 

Dan ridică trist privirea: 

— Bănuiesc că la Ritz totul era reținut. 

— Comisarul de serviciu este Miller. A acceptat să te scoată 
repede și discret pentru cinci mii de dolari. 

Dan clătină din cap. Înainte de a fi numit aici, Lloyd Miller 
fusese un avocat mărunt și ratat, căruia i se plasau adesea 
clienţi pe care alţii nu doreau să-i reprezinte. Acum, ăsta 
ajunsese să-l elibereze pe Dan pe propria-i răspundere, sub 
propria semnătură și contra a cinci mii de dolari, dacă nu dorea 
să apară în faţa tribunalului. 

Inainte de a-l lăsa să iasă din celulă, grijuliu, paznicul îi prinse 
cătușele la mîinile aduse în faţă. Privind fix la oţelul care-i 
stringea încheieturile, Dan aștepta să se deschidă ușa. 

— Te simţi bine? îl întrebă Cal privindu-l cercetător. 

Ochii lui Dan se ridicară spre prietenul său. 

— Cal, și ultimul reporter din oraș aștepta în faţa biroului DA. 
Eu repetam încontinuu: „Sînt nevinovat, e o înscenare” și am 
încercat să sune cît mai credibil. Ca un gangster de duzină dintr- 


un film poliţist. Apoi m-au luat pe sus, la etajul zece, unde m-au 
zdrobit. Nu au omis nici un amănunt: amprente, salivă, 
ocupaţie; ca pentru un criminal sadea, Cal. 

La fel ca un blestemat de criminal. Vocea îi tremura de 
indignare. 

— la ascultă! Nu te omori atît. Trecem noi de asta și o să se 
lămurească totul cît ai clipi. 

Dan negă scurt: 

— Procurorul districtual este apărătorul legii și ordinii, Cal! 
Dacă el spune că sînt vinovat, atunci asta trebuie să știe lumea. 
Mă priveau ca pe un rahat. Nici o sută de achitări nu vor putea 
șterge jignirea. 

Ajuns la intersecţie Dan părăsi autostrada încadrîndu-se pe 
Drumul Naţional 1, cunoscut de toţi, pe o rază de 5 mile ca „City 
Line? Avenue”. 


Oprise motorul în așteptarea luminii verzi a semaforului. 
Constată gafa politică a miinii ce scosese din denumirea străzii 
cuvîntul din mijloc. Acum se putea citi doar „City Avenue”. Însă 
vopseaua nu putuse să șteargă acea diferenţă evidentă între 
plebei, clasa muncitoare care locuia în partea de sud a arterei 
unde, cu mult timp în urmă, erau suburbiile, și ceilalţi, care 
locuiau de cealaltă parte a străzii principale, trasată pe locul 
unei vechi căi ferate, care ducea și aducea localnicii în 
Pennsylvania. 

Prea mult rahat politic! constată Dan. Ar trebui să vopsească 
din nou și basta. Traficul greoi din acea călduroasă seară de 
vineri făcea înaintarea anevoioasă, sporindu-i iritarea. Rareori 
folosea drumul ăsta. Probabil, pentru a-și demonstra că nu-i 
pasă de poziţia și averea familiei Boelter venise cu scuterul. 
Fumul mașinilor îl învăluia ca o ceaţă. Trecu de un grup de 
magazine cochete și scurtă spre nord, pe drumul indicat de 
Susan Boelter. Curînd se afla într-o zonă împădurită, presărată 
cu case mari. In ciuda aversiunii sale pentru excursiile la ţară, se 
trezi mergînd cu viteză și respirînd aerul proaspăt; supărarea 
începuse să se risipească. Avea oroare de locurile cîmpenești; 
cu cît erau mai mulţi pomi și verdeață, cu atit devenea mai 
stingher și mai nervos. În oraş, se mulțumea să parcurgă 
distanţe scurte: pînă la birou, tribunal, restaurantele lui, clubul 


3 Line - linie de demarcaţie (n. tr.). 


de sănătate, iar cea care-l ajutase fusese mașina cumpărată de 
tatăl său. Era un Mustang 66 roșu, decapotabil, reparat, pe care- 
| folosea doar cînd mergea la vila de pe plaja Jersey. Motocicleta 
era evadarea, covorul său fermecat. Uneori, în vreo noapte 
tîirzie, mergind pe șosele sau drumuri pustii, se surprindea 
apăsînd pedala pînă la capăt, accelerînd din ce în ce mai mult, 
pînă la punctul de la care se simţea complet eliberat. 

Înţelegea acum, pe măsură ce lăsa în urmă case, copaci și 
drumuri lăturalnice, că, în timpul legăturii cu Mara, nu simţise 
această nevoie de a stîrni moartea. Răsuci cheia de contact și 
după ce opri rămase sprijinind motocicleta. În ciuda deselor 
apariţii publice, Dan era un introvertit, un om care fusese din 
copilărie un intrus. Tatăl său supravieţuise prigoanei evreilor 
greci din al doilea război mondial alăturîndu-se partizanilor 
ascunși în munţii Macedoniei. Emigrase apoi în America. Alesese 
Philadelphia doar pentru că pe vas se alăturase unei familii ce 
mergea acolo. Îndrăgise imediat acele meleaguri. Își găsise o 
slujbă modestă de chelner si se căsătorise cu fiica cea mare a 
acelei familii. Din păcate, ea se sfirșise la cîţiva ani după 
nașterea lui Dan. Crescînd fără căldura unei mame, firea lui Dan 
se asprise de timpuriu. De mic, îi rămăsese săpat în inimă că 
orice femeie pe care ar avea nebunia să o iubească îl putea 
părăsi oricînd. Răsuci cheia, pornind din nou. Mara Szarek nu 
fusese prima care-l rănise. Fosta soţie, Hannah, trădase 
înţelegerea făcută la divorţ chiar din momentul în care îl 
semnase. Plecase, împreună cu fiul lor, în California, la părinţii 
ei. Băiatul îi lipsea enorm. Ştia că, deși vorbeau foarte des la 
telefon și petreceau vacanţele împreună - schiaseră două 
săptămîni în vacanţa de Anul Nou —, cu siguranţă distanţa 
dintre ei îl va face să-l piardă. Îl pierdea într-un mod în care nici 
chiar tatăl său, un văduv sărac, nu îl pierduse pe e/niciodată. 

Încetini motocicleta, în timp ce intra în Dellwyne și opri la 
semafor. De o parte și de alta a străzii se profilau magazine mici 
și cochete. Aici nu putea fi altă planetă, gîndi el: fără negri, fără 
săraci, nici măcar unul mai prost îmbrăcat. Vederea acestor 
privilegiați îl durea ca o palmă; adăugată la ghinioanele din 
ultima vreme, era prea mult. Nervos, ambală motorul în gol 
spărgind liniștea. Mai multe capete se întoarseră îngrijorate să-l 
vadă pe gălăgiosul anonim în pantaloni negri și haină demodată. 


Trecut de postul local de poliţie și de micul magazin universal 
din capătul localităţii, acceleră de-a lungul șoselei, cotind la 
dreapta la intersecţia cu Albemarle. Se aplecă ușor în curbă. 
Pendula dintr-o parte în alta ca un dansator de tango, se 
răsucea pe drumul întortocheat, trecînd pe lîngă case, lăsînd în 
urmă pilcuri de copaci, sperînd ca vintul să-i alunge încordarea 
care-l apăsa. - „Bogătașilor! Sosesc!” își spuse în sinea lui cu un 
pic de entuziasm. 

Sătul parcă de intrările impunătoare, zidul înalt și cărămiziu 
ascundea o mică poartă. Incetini. Gravat adînc în granit, numele 
Boelter străjuia cei doi stîlpi. Pătrunse pe o alee lungă. Aceasta 
șerpuia către clădirea în stil georgian, ce se înălța în mijlocul 
unui parc plin de copaci și ronduri de flori. În spatele clădirii 
roșii, împrejmuită de un gard viu ce ascundea o pajiște mare, 
văzu un servitor ducînd un cal spre casa mare și luminată 
strălucitor. 

— Numai „prieteni”, își zise. 

In viaţa sa, Dan asistase la declinul multor familii aristocrate 
ce stăpiîniseră odată asemenea domenii. În anii din urmă, 
acestea își recăpătaseră vigoarea, iar grupurile conservatoare 
fuseseră silite să facă loc noilor veniţi în cluburile lor sau la 
conducerea fundațiilor culturale. Era o treabă la care rezistaseră 
aproape un secol. Acum, copiii lor, alături de ai altora, erau 
obligaţi să avanseze pe merit în școli care odată fuseseră ale 
lor. Pînă nu demult, urmau colegiile tatălui și bunicului, pentru 
ca acum să fie siliţi să călătorească în tot ţinutul pentru a 
dobîndi o educaţie aleasă. Astfel, deseori ajungeau să se 
căsătorească fără a ţine seama de familie și să se stabilească 
departe de Philadelphia. Cu toate acestea, multe familii sus- 
puse rămăseseră încă în fruntea ierarhiei sociale a orașului. 
Chiar și unele care își permiteau să trăiască pe picior mare, cum 
era familia lui Boelter. Asta încă din timpul lui John Boelter, 
ultimul descendent al familiei ce purtase pe umerii lui 
bunăstarea castei sale. 

Recapitulă ceea ce știa despre John Boelter. Fiu de mic 
negustor, Boelter avea pieptul lat, sprincene groase și un 
temperament fulminant. Fire dominatoare, își începuse cariera 
la Herald, ca reporter, ajungînd repede coordonator de ediţie. La 
numai două luni după moartea proprietarului, John se căsătorise 
cu văduva lui, o femeie mult mai în vîrstă decit el. Doi ani mai 


tîrziu, murise și ea lăsîndu-i întreaga avere, inclusiv ziarul. 
Circulaseră în vremea aceea zvonuri cum că o femeie atit de 
sănătoasă a murit surprinzător de repede și despre posibile 
nereguli cu privire la testamentul ei. Verii femeii îl chemaseră în 
instantă, dar nu obţinuseră nimic, iar John Boelter își 
concentrase toată energia pentru a face din Herald cel mai 
puternic ziar din oraș și din stat. 

Devenise curînd o figură marcantă a ziaristicii în orașul pe 
care-l iubea, impresionîndu-i pe unii, înspăimîntîndu-i pe alţii, 
dar păstrîndu-și în permanenţă respectul oamenilor. Schimbările 
anilor șaizeci-șaptezeci îl făcură conștient de nevoia de justiție 
socială și folosise paginile ziarului pentru a împinge orașul spre 
schimbare. Reușise astfel să reducă mult din tensiunea 
conflictelor rasiale. Dar Dan și-l putea imagina încă, la fel ca și 
pe fiul său, alergind după crime senzaţionale pentru a crește 
tirajul. John Boelter fusese mai întîi un tenace om de afaceri. 

Pînă la moartea sa, acum trei ani, Philadelphia Herald fusese 
cel mai important ziar al orașului, strivind celelalte publicaţii 
locale. Urmînd tradiţia de secole a parveniţilor, a doua căsătorie 
o făcuse într-o veche familie din Philadelphia, decăzută în 
timpuri de restriște economică. Margaret, soția sa aristocrată, îi 
aduse pe lume trei fii, dintre care doi erau încă în viaţă, Peter și 
Midge. Cel mare, Richard, murise cu ani în urmă într-un accident 
de mașină, lăsînd în urma sa un fiu și o soţie tînără, la rîndul ei 
descendenta unei vechi familii din secolul al XIX-lea. 

Oameni frumoși, ambiţioși, cu dinţi strălucitori și principii 
tradiționale, gîndi Dan, în ciuda aversiunii personale pentru 
Herald, de cînd cu cazul Montano, tot ce auzise despre Boelter 
întruchipa ce era mai bun la vechii locuitori ai vechii 
Philadelphii: rafinament, modestie, maniere elegante și, 
surprinzător, vederi liberale. Nici un scandal nu atinsese pe 
vreun membru al generaţiei de azi. Pînă și întrebarea despre 
cum ajunsese John Boelter să conducă Hera/d fusese de mult 
calificată drept un zvon invidios și neinspirat. Pentru Dan, 
familia Boelter aparțineau acelui soi de revoluționari demodaţi 
ai moralei de care orașul avea o nevoie disperată. Această 
recunoaștere Dan o făcuse foarte greu. Ghicise întotdeauna ce 
nu era de admirat în calităţile celor mai lăudaţi brahmani ai 
orașului: conformitate tinind loc de morală, naționalism, 
împotrivire la idei noi și schimbări, rasism și antisemitism 


ascuns și o politeţe arogantă faţă de cei născuţi în afara cercului 
lor privilegiat. Dan se întreba dacă vigoarea bătriînului John 
Boelter se mai simţea în urmașii săi sau fusese înlocuită de 
conservatorismul și decadenţa vechilor familii din Philadelphia. 
În special, se întreba cu cine semăna Peter Boelter. Unii îl 
considerau un exemplar de rasă, o replică șlefuită a 
scînteietorului și invincibilului său tată, care avea să extindă 
gloria familiei, să-i sporească averea și să transforme ziarul într- 
o adevărată inimă a orașului. Alţii erau mai rezervaţi. Numai o 
cercetare atentă, a unui ochi expert, putea găsi deosebirile 
dintre tată și fiu. 

Depăși un BMW 735 negru, un Lincoln negru, apoi un Lexus 
gri închis, parcate într-un scuar încăpător al aleii. „Ceilalţi 
invitaţi ai serii", gîndi el. Merse încet către intrarea albă din 
centrul clădirii - călătoria îi amorţise genunchiul, în timp ce 
bătea în ușă, din casă răzbătea o muzică discretă. 

Deschise Susan Boelter, urmată de o servitoare. ` 

Privea uimită la motocicleta albastră parcată pe alee. In ochii 
ei nu se putea citi plăcerea că îl vede. 

— Ce amabil din partea ta că ai venit, îl întîmpină ea 
prefăcută, iar servitoarea îi luă haina și mănușile. Peter și Midge 
tocmai au sosit și ei. 

Dan se destinse. Pînă la urmă poate, oamenii ăștia n-au auzit 
încă de acuzaţie. Asta făcea să treacă mai ușor de ceea ce se 
aștepta să fie o seară grea. 


3 


Holul de la intrare păstra încă măreţia vremurilor trecute. 
Coloane albe și înalte sprijineau o boltă mare. De-a lungul 
peretelui circular, busturi din marmură albă erau susţinute de 
piedestale impunătoare. Dan tocmai se pregătea să spună o 
frază amabilă, cînd observă că Susan privea încă pe ușa 
deschisă. Observă un autobuz galben făcîndu-și apariţia pe 
șosea. Se opri, în sfîrșit, pentru a lăsa să coboare o fată blondă, 
de treisprezece-paisprezece ani, cu părul ud, purtînd pe umăr o 
geantă neagră plină cu cărți. Prin haina descheiată, se observau 
primele semne ale feminităţii. Își salută prietenii din autobuz și, 
sărind scările în fugă, intră în casă. Susan i-o prezentă pe fiica 


ei, Karen. Dan ghici că, odată uscat părul fetei, mama și fiica 
aveau aceeași nuanţă de blond. La fel și faţa plină, cu obrajii 
rotunzi, părea o replică mai tînără a mamei. 

— Tatăl tău s-a întors deja, îi spuse Susan. 

— îmi pare rău. Concursul de înot s-a prelungit. 

— Și cum a fost? 

— O.K., spuse înăbușindu-și cu greu mîndria. 

— Ai cîștigat!? încercă să ghicească Susan răspunsul care se 
citea pe faţa fetei. Îmi pare atît de rău că n-am putut să fiu 
acolo. 

— Nu-i nimic. Doar e aniversarea tatei. 

— Ai face bine să te duci sus și să te schimbi. 

— Magazinul a trimis cadoul comandat? 

Susan zimbi. 

— Da. Ti-am lăsat ţie hirtia să-l împachetezi. 

Karen scoase un oftat de ușurare. 

— Mersi. Toată ziua am fost îngrijorată că n-o să ajungă la 
timp. 

— N-ar fi ajuns, dar am găsit alt magazin în care îl aveau. Aşa 
că s-a rezolvat! 

Karen îşi sărută fericită mama. 

— E grozav! Mersi, mami, îmi pare atit de bine, zise și se 
năpusti pe scări. 

— Karen! strigă Susan. 

Abia cînd ajunse la jumătatea drumului reuși să se întoarcă. 

— Ce e? 

— Voiam să-ţi spun să nu alergi. 

— O! Scuză-mă. 

Karen continuă să urce scările cu o încetineală exagerată. 
Restricţia dură exact trei trepte, pînă cînd entuziasmul îi trădă 
din nou bunele intenţii și o luă din nou la goană. 

Susan își privea fiica cu un mic suris. 

— Simpatică fată! remarcă Dan. Și, mai ales, foarte frumoasă. 

Susan murmură ceva ce aducea a mulțumire. 

— Mai aveţi copii? întrebă el. 

Zimbetul ei se transformă într-o expresie îngheţată. 

— Nu, e singurul nostru copil. 

Susan îl conduse pe Dan spre aripa stîngă, printr-un culoar cu 
pereţii acoperiţi de tablouri în ulei. Zgomotul neclar al unor voci 


deveni mai puternic. Susan îi spuse că astăzi era aniversarea lui 
Peter și ceea ce urma era o mică petrecere pentru el. 

Dan se opri. 

— Ascultă, n-aș mai fi venit dacă aș fi știut. Nu i-am pregătit 
nici un cadou. Mă simt nelalocul meu, sfîrși el încet. 

— Nici n-ar fi vrut să îi aduci un cadou, îl liniști Susan, 
trecîndu-și amabil braţul pe sub al lui și silindu-l să meargă 
înainte. Peter s-ar fi plictisit de moarte cu familia. A fost de-a 
dreptul încîntat cînd ai acceptat. 

— Nu-mi dau seama de ce m-a invitat. 

Ea rise. 

— Are încă remușcări în legătură cu articolul despre crimă. 

Expresia lui Dan deveni rigidă: 

— Şi, bineînţeles, în legătură cu repercusiunile legale ce s-ar 
putea ivi. 

— Poate, replică imediat. 

Se gîndi un moment, apoi îl privi amuzată. 

— S-ar putea să fie vorba de faptul că te admiră. Peter ţine 
neapărat să învingă oamenii pe care îi admiră. 

— Sau de care are nevoie? 

— În special, pe adversarii lui, lămuri ea. 

Dan știa că femeile din clasa Susanei Boelter făceau risipă de 
amabilităţi în timpul conversaţiei, dînd de înţeles discret 
anumite lucruri. Interpretă deci cordialitatea Susanei nu ca pe 
una nevinovată. 

— De obicei obţine tot ce vrea, nu-i aşa? continuă el. 

— 0, da, recunoscu Susan, iar zimbetul se sparse într-un 
hohot larg. 

Dan sesiză afectarea vocii cînd se referea la soţul ei. Chiar și 
atunci cînd era vorba despre ceea ce alții numeau defecte. 

— Uneori, poate fi încăpăţinat ca un puști. 

— Bănuiesc că asta moștenește de la tatăl său. 

— Probabil. 

— Am auzit că socrul dumneavoastră putea fi un om dificil 
atunci cînd voia. 

— Poţi fi sigur, dar pentru mine a fost mai mult decît un socru. 
Mergînd încet, începu să explice. L-am întîlnit la un curs la Bryn 
Mawr, în anul IV. Eram redactor la ziar și primisem o ofertă de la 
New York Times. Nu știam cine e - familia mea se trage din 
Massachusetts - dar mi-a recunoscut numele de familie și, după 


discurs, m-a invitat la masă. Era în preajma afacerii Watergate, 
iar eu eram o romantică a ziaristicii. Ştii doar: - O presă liberă 
este conștiința naţiunii, siguranţa drepturilor sociale... Mi-a 
oferit o slujbă la Herald. Prezenţa lui m-a copleșit și nu s-a lăsat 
pînă nu am acceptat. 

Apoi, gîndi mai departe Dan rîzînd în sinea lui, te-ai măritat cu 
fiul său și n-a mai trebuit să muncești pînă la sfîrșitul zilelor. 
Poate asta dorește Dumnezeu de la femeile ca Susan Boelter: să 
călărească, să-și facă masaj și manichiură. Ea și celelalte ca ea 
sînt făcute parcă pentru graţie, la fel cum caii lor sînt făcuţi 
pentru viteză. Fusese dăruită de natură cu o frumuseţe 
reconfortantă: minionă, un nas obraznic, o figură delicată, cu 
gura bine conturată și pomeţii ridicaţi. Faţa ei radia bucurie și 
mulţumire de sine, trădînd femeia căreia nu-i lipsește nimic. 

La capătul lungului culoar, ușile duble erau deschise spre un 
salon cu care se termina această aripă. Pentru ochiul nepriceput 
al lui Dan, mobila din lemn lustruit părea a fi în stilul secolului al 
XVIII-lea. Pe pereţii îmbrăcaţi în mătase galbenă, atiîrnau mai 
multe picturi în rame aurii. Interpelarea lui Peter îi spulberă lui 
Dan speranţa de a trece neobservat. 

— lată-l pe infamul Daniel Lazar, avocatul scos în afara legii. 
Zîmbi, descoperindu-și dinţii și risipind, surprinzător, o mare 
parte din ostilitatea lui Dan. 

— Au fost și timpuri mai bune, îl contrazise Dan. 

Midge îi fu prezentat primul. În toate privinţele părea inferior 
fratelui mai mare: mai scund cu cîţiva centimetri, avea o față 
mică, lipsită de distincţie, iar părul negru își pierduse 
strălucirea; chiar manierele lăsau de dorit. Numele lui adevărat 
era Michael, dar porecla Midge o purta încă din copilărie. Prima 
impresie a lui Dan fusese că-și petrecuse toată viaţa încercînd 
să nu depășească această fază. 

În timp ce explica recentul proces al lui Ricardo Montano, 
cîștigat de Dan, Peter îl prezentă celor două femei așezate pe o 
canapea îmbrăcată cu mătase verde deschis. Cea mai virstnică 
era bunica familiei, mama lui Peter, Margaret. 

Peter o tachină: 

— Mama refuză să-și sărbătorească aniversările, dar eu, ca 
să-i amintesc vîrsta, o invit mereu la ale mele. 

Într-adevăr, femeia arăta cu mult mai tînără decît se 
așteptase Dan, deși trebuie să fi trecut de șaizeci de ani. Avea 


pielea fină și o bărbie foarte întinsă, „probabil achiziționată 
chirurgical", gîndi Dan. Perlele pe care le purta erau și ele 
diferite de ceea ce se așteptase: mult mai mari decit obișnuiau 
femeile de virsta ei. Pînă și rochia, cu un decolteu foarte adînc, 
avea o croială mult prea tinerească pentru ea. 

— Peter! îi răspunse cu un suris indulgent, ca și cînd 
comentariul fiului său fusese un compliment. Dar cuvintele 
următoare le spuse fără echivoc, ca pe o mustrare. 

— Nu cred că pe oaspetele tău îl interesează glumele noastre 
de familie. 

Dan nu avu nici o îndoială; deși își admira cu siguranţă fiul cel 
mare, favoritul mamei era ușor de ghicit. 

— Ea este cumnata mea, Amelia, trecu mai departe Peter. 

Văduva celui mai mare dintre fii avea cu cîţiva ani mai mult 
decit Susan și era tot blondă. Mai scundă, avea trăsături 
neregulate, un nas cîrn, ochii de un albastru șters și o gură prea 
mare. Îi zimbi. 

— Dacă vreodată voi fi acuzată de o crimă teribilă, sînt gata 
să mă las apărată de domnul Lazar. 

— Care ar face orice pentru clientul lui, nu-i așa? întrebă 
Peter, zimbind spre Dan. Toată lumea a fost sigură că Montano 
va fi judecat și condamnat. Nu scăpă însă ocazia să o împungă: 
Mi se pare, sau observ un interes personal pentru oaspetele 
nostru? 

Ea roși, dar, la fel ca soacra, păru că savurează remarca. 

Cu paharul lui Peter pe tavă, chelnerul aștepta nemișcat, ca 
un setter în spatele stăpînului. Însă Peter nu se grăbea. 
Scotocea buzunarul jachetei, de unde trase foșnind o foaie. O 
despături cu priceperea unui magician care scoate din joben un 
pom de Crăciun. Era copia primei pagini din numărul de a doua 
zi din Herald. În centru, sub titlul: Avocatul lui Montano, acuzat 
de mituirea unui martor, trona fotografia lui Dan cu cătușele la 
miîini, urcînd scările clădirii din strada Arch. 

— Onoratul nostru oaspete, anunţă Peter cu emfază. 

— Domnul Lazar este deci un criminal, rosti surprinsă 
Margaret, iar nările ei adulmecau de parcă s-ar fi așteptat să 
pută ca un cîine care a lăsat ceva pe covor. 

— Nu neapărat, replică Peter căzînd într-un fotoliu și luîndu-și, 
în sfîrșit, paharul. 

Ascunzîndu-și cu greu iritarea și surpriza, Dan spuse: 


— Sper că răspunsul tău înseamnă că nu crezi în acuzaţia de 
mită?! 

— Acum, nu cred! Dar este prea puţin important ceea ce cred 
eu. Treaba au făcut-o reporterii. Noi publicăm știrile cît mai real 
și obiectiv. Asta-i datoria noastră, într-un sistem democratic. 

— Uneori, nu chiar așa direct. Poveștile culese și felul în care 
le scrieţi mai trec prin prelucrările și interesele voastre 
economice. În cazul Montano, aţi vrut, de fapt, să liniștiți o 
populaţie isterizată, s-o trimiteţi din nou la cumpărături sau să 
cineze în oraș, pentru că asasinul periculos fusese prins. Un 
pește de origine latină e vinovatul ideal. Problema era doar că 
dovada nu se află acolo. 

Peter se indignă: 

— Vorbești ca și cînd am fi părtinitori. Să știi că n-am fost. 

Înfruntîndu-i privirea, Dan continuă: 

— Asta este cea mai bună politică pe care o poţi adopta. 

Susan se grăbi să risipească încordarea: 

— Mi-ar fi trebuit o grămadă de timp să găsesc manevrele 
dumitale inteligente. De unde ai știut de felinarele stricate? 

— Mi-am făcut doar treaba, spuse. Asta înseamnă nouăzeci la 
sută dintr-un avocat bun. M-am dus la locul faptei cam la 
aceeași oră cînd s-a făptuit crima. Am observat că felinarele 
erau stinse și am verificat la Departamentul Stradal. Mi-au spus 
că defecţiunea tehnică era dinaintea crimei. Poliţia, descoperind 
cadavrul dimineaţa, nu observase problema cu lumina. DA și 
oamenii lui fuseseră și ei acolo, dar tot în timpul zilei. 

Ochii Ameliei străluceau, iar tonul îi devenise șăgalnic: 

— Dacă, în noaptea aceea, asasinul s-ar fi întors la locul 
crimei l-aţi fi văzut? 

Dan rise. 

— Nu, nu cred că puteam fără lumină. 

— Totul e mai degrabă macabru, interveni Margaret, cu un 
accent care condamna atit pe Dan, clienţii lui și chiar 
profesiunea de avocat la defăimare eternă. 

În schimb, Peter închină, ridicînd paharul: 

— Pentru istețimea noului nostru prieten aflat aici și pentru 
diversiunea pe care a provocat-o. 

Dan închină la rîndul lui: 

— Și pentru dreptate. Marfa asta graţioasă nu e nici pe 
jumătate așa cum pare, conchise el. 


Grupul se așezase deja în jurul mesei din sufragerie, cînd cea 
mai tînără reprezentantă feminină a familiei Boelter intră 
încheindu-și ultimul nasture al rochiei albastre. Mîna cealaltă 
ținea o cutie mică. 

- Karen, îi reaminti Susan, după masă. 

Karen privi spre mama sa, dar din moment ce tatăl ei tocmai 
desfăcea cadoul, rămăsese așteptind reacţia pe faţa lui. Ridică 
cutia pentru a-i vedea conţinutul: un joc de golf video, pe care 
începu imediat să-l joace. 

— Peter adoră surprizele electronice, îi explică Susan lui Dan. 
Biroul lui arată ca un turn de control. 

Karen îşi mută scaunul alături de al mamei sale, la capătul 
mesei lungi din mahon, dar nu scăpa din ochi faţa tatălui său. O 
secundă mai tirziu, acesta suprapuse imaginea mingii peste cea 
a cupei și strigă: 

— Ura! Bine lovit, Karen. 

Karen savură complimentul. Apoi, adăugă spre Dan, destul de 
tare pentru ca tatăl său să audă: 

— Tăticu e un jucător de golf grozav. 

Sosiră aperitivele. După ieșirea servitorilor, pe neașteptate 
Peter își întrebă musafirul: 

— Sper că nu reprezinţi vreun sindicat de ziariști? De fapt, 
Dumnezeu știe, dar unele au nevoie de un avocat criminalist. 

— Nu, îl aprobă Dan. 

Plin de siguranţă, Peter începu să explice familiei piedicile 
intervenite în negocierea unui contract cu uniunea ziariștilor. 
Recunoșteau cu toţii că veniseră vremuri grele pentru industria 
informaţiilor. Recesiunea economică provoca o cădere pe 
termen lung, fără speranţe de redresare apropiată. Peter 
propusese sindicatului scăderea costului de producţie al Herald- 
ului, dar se izbise de regulamentele lor rigide. Întorcîndu-se spre 
Dan, spuse: 

— Nici nu-ţi dai seama cu ce greutăţi ne confruntăm. Avem de 
două ori mai mulţi oameni decit ne trebuie, dar contractele cu 
sindicatul nu-mi permit să concediez nici unul. La fel, cu 
conducătorii și chiar cu reporterii. Costurile ne sufocă. Avem 
nevoie de economii. Dar crezi că vor să asculte? Se strimbă: 
Parcă vorbești cu pereţii. ÎI ştii pe Vinnie Briggs? 


Dan confirmă din cap. Briggs conducea sindicatul ziariștilor și 
era cel mai conservator dintre conducători. O brută ai cărei rivali 
din presa locală sfirșeau deseori conflictul în spital. Mulţi dintre 
ei apelaseră la Dan, dar, din păcate, nu existau destule dovezi 
pentru a-l trimite în judecată. De curînd, hotăriseră să prezinte o 
petiție comună de împotrivire la viitoarele alegeri. Dan nu 
credea că s-ar putea ajunge la vreo înţelegere cu Briggs. 
Conducătorul sindicatului nu-și permitea să fie flexibil, atît timp 
cît disidenţii reclamau concedierea. 

— Ştii ce mi-a spus Briggs azi după-amiază? continuă Peter. 
„Dacă izbucnește greva, te zdrobim, Boelter. N-ai nici o șansă. 
Halesc prostănaci de liceu ca tine, la fiecare masă. Prostănaci!” 
Zicînd asta, dădu nervos peste cap ce mai rămăsese pe fundul 
paharului și îl umplu la loc dintr-o sticlă din frapieră. Acum vezi 
de ce sînt pornit. Ţara asta plutește în derivă. Europa și 
japonezii ne trag de urechi și nici măcar nu sîntem liberi să ne 
conducem singuri afacerile. Zîmbi și el de propria seriozitate. Ei, 
adevăratul noroc al vieţii mele a fost că tata mi-a lăsat un 
restaurant chinezesc. 

Vorbindu-i despre greutăţile întîmpinate, Peter părea a-l fi 
inclus pe Dan în cercul familiei, ca și cînd i s-ar fi confesat, 
cerîndu-i sfatul. Părea să nu-i pese prea mult de trecut. Dan îi 
suspectă chiar de a fi binecuvîntat cu acea convingere naivă a 
fiilor, că sînt iubiţi de toţi, trăind cu siguranţa de a nu le fi trădat 
încrederea. De la un punct, această francheţe era nefirească și 
urmărea să-și atragă simpatia celorlalţi, dar asta îi părea lui Dan 
ca făcînd parte din farmecul lui. 

Amelia își puse la curent familia cu ceea ce făcuse fiul său la 
școală. Apoi începu să-l piseze pe Dan: 

— Aveţi copii, domnule Lazar? 

— Spuneţi-mi Dan, o îndemnă el. Da, am un fiu. Are 
doisprezece ani și locuiește cu mama lui, în California. 

— Asta nu e prea ușor. Probabil că-i simţiţi lipsa. 

— Într-adevăr, răspunse încet. 

In mijlocul acestor străini exotici, încordarea lui Dan creștea și 
regreta amarnic că acceptase să vină, așa că se mai relaxă cînd 
conversaţia alunecă către alte subiecte: o expoziţie de artă 
subvenţionată de Margaret, constatările Ameliei referitoare la 
ultimul sezon de balet, alegerea recentă a lui Midge la 
conducerea Academiei de Muzică. 


Peter întrerupse brutal conversaţia: 

— Ai vorbit foarte puţin seara asta, Dan. Mă așteptam la o 
participare mai spirituală din partea ta. 

— De fapt, replică Dan, mă întreb ce anume ţine unită o 
familie ca a voastră, astăzi, cînd alte familii vechi din 
Philadelphia s-au destrămat sau, și mai rău, s-au despărțit. 

Margaret nu dorea să răspundă, dar la insistența lui Peter 
declară că era vorba de poziţia familiei în viaţa orașului. Trebuie 
să existe un exemplu pentru ceilalţi. 

Amelia numi loialitatea tuturor față de familie, în vreme ce 
Midge și Karen îl considerau pe Peter liantul ei. 

— Cu toţi avem grijă de el, spuse Midge. 

Motivul lui Susan era altul: 

— Herald este locul unde, pentru noi, încep toate și, 
bineînţeles, este inima orașului. Sîntem legaţi de el prin 
obligaţiile pe care le avem. 

Răspunsul lui Peter sună cel mai caustic: 

— Acţiunile! Boelterii sînt legaţi de vaca asta de muls. Darvă 
previn că nu vom mai bea mult timp lapte de la Herald! O să se 
spargă buba, și iluzia de unire se va risipi. Căruţa a și început să 
scîrțiie. 

Peter deschise celelalte cadouri. Femeile se grupară curînd în 
sufragerie, iar Karen dispăru în camera ei. Peter îl rugă pe Dan 
să mai rămînă cu Susan și cu Midge la o scurtă siestă. În vreme 
ce-și turna un coniac, Peter comentă răspunsurile la întrebarea 
lui: 

— Au fost caracteristice fiecăruia. 

— Si al tău? 

— Da, dar al meu a fost si cel mai concret: testamentul tatălui 
meu ne leagă, pe toţi, unul de altul. 

Susan era hotărită să nu cedeze: 

— Bine, dar și Herald, prin poziţia lui în oraș, ne atribuie 
tuturor o responsabilitate. 

— Poate ţie, draga mea, replică Peter cu o voce care lui Dan îi 
păru că se asprește pînă la sarcasm. Noi am fost cei care am 
pierdut banii iar tu ai cîștigat responsabilitate. Vezi tu, Dan, 
Susan este întruchiparea oficială a conștiinței noastre. 

— Pe toţi ne preocupă ziarul, îl contrazise ea, într-un fel ce 
suna destul de împăciuitor pentru panta pe care alunecase 
discuţia. 


— Dar de condus, îl conduce numai Peter. 

— Soţia mea e prea modestă, spuse acesta, reîntorcîndu-se în 
mijlocul lor cu paharul în mînă. Are păreri foarte precise în ceea 
ce privește conducerea unui ziar și modul de a te face auzit. Așa 
cum știe toată lumea, tatăl meu a lăsat cincizeci de procente din 
ziar soţiei sale și fiecăruia dintre fii. Partea lui Richard a revenit 
Ameliei și fiului lor. Cu restul a ridicat Fundaţia Boelter... știi, ca 
să contribuie la organizaţii culturale și de caritate. Pe cine putea 
alege tata mai potrivit pentru aceste acțiuni benevole, decit pe 
nora sa, Susan. Cu care, de altfel, a avut o relaţie atit de 
specială! 

— Peter, îi formezi o impresie greșită lui Dan, îl întrerupse 
Susan. Tatăl tău știa că am timpul necesar să alerg pentru 
Fundatie, în timp ce tu erai ocupat cu afacerile. 

Midge interveni, dornic să împace lucrurile: 

— Cu toții recurgem la Fundaţie ca să facem donaţii. E și asta 
o slujbă, deși e mai proastă ca multe altele. Testamentul îi 
interzice Susanei să încaseze vreun salariu. 

— Vezi tu, continuă Peter, în timp ce eu și familia mea votăm 
împreună asupra problemelor, Fundaţia deţine controlul întregii 
corporaţii Herald. Şi bineînţeles că iubitoarea mea soție deţine 
controlul Fundaţiei. După cum vezi, tata a avut mai multă 
încredere în soția mea, decit în mine. 

Susan încercă să calmeze spiritele: 

— Interesele Fundaţiei au fost întotdeauna interesele familiei, 
știi doar. Cu cît merge mai bine ziarul, cu atît Fundaţia prosperă. 
Peter o privea fix: 

— Tatăl meu era atît de impresionat de tine! Aspectul, 
intelectul, corectitudinea strălucitoare și cîte altele. Era convins 
că faci mereu numai ce trebuie. Se întoarse spre Dan: Ştii, unul 
dintre strămoșii ei s-a întîmplat să facă afaceri în statul ăsta; a 
fost unul dintre investitorii care au fondat Hera/d-ul acum 
aproape un secol. Ziarul a trecut din mînă în mînă în cursul 
anilor, dar tatăl meu considera că, avînd un Winstead printre noi 
- și Peter arătă teatral spre Susan - adaugă credibilitate faptului 
că merităm ziarul. 

— Peter, asta-i o prostie, spuse Susan. 

— De fapt, sîntem cu toţii cuceriţi de Susan. 

Privirea lui Peter o fixă intens: 


— Cu toţii avem convingerea că face numai ce trebuie. De 
fapt, n-avem încotro. Se uită la ceas, apoi îl întrebă pe Dan: 

— Obișnuiești să joci? 

Dan încuviinţă din cap. In adolescenţă, își cîştiga deseori banii 
de buzunar într-o sală de jocuri din vecinătate. Mai tîrziu, în 
nopţile singuratice și plictisitoare, cîteodată se pierdea în 
calculul tacticilor de joc. 

— Excelent. Facem un joc și avem șanse să ne simţim bine, 
Peter se ridică. Trebuie să dau un telefon, dar Midge și Susan îţi 
vor ţine de urit cîteva minute. 

Spunînd asta, părăsi camera, iar Midge se retrase la baie. 
Rămas singur cu Susan, Dan profită de ocazie ca să se scuze. 

— Imi pare rău dacă am provocat... ca să zic așa, încordarea 
dintre voi. 

Incă o dată, replica îl surprinse: 

— Nu a fost vina ta. In ultima vreme, Peter a băut cam mult și 
asta îl face să spună și să facă lucruri pe care, altfel, nu le-ar fi 
spus. Deși îţi pare un om deschis, Peter este foarte ascuns. Eu 
însămi nu am înţeles asta cînd m-am măritat cu el. 

— Era vreo diferenţă? 

Ea rise: 

— M-am îndrăgostit nebunește de Peter Boelter din prima 
clipă. Şi să știi că mai sînt încă. Şi-mi place că mai are părţi 
necunoscute. Brusc schimbă subiectul: 

— Am înţeles că ești divorţat. 

— Da. 

— Parcă ziceai că te vezi cu cineva?! 

— S-a terminat. 

— O, asta-i bine! 

Surisul îi dispăru de pe faţă, cînd își dădu seama cit de 
stupidă îi fusese exclamaţia, și mărturisi: 

— De fapt, Amelia m-a rugat să aflu. Ştiu că n-ar fi trebuit să- 
ţi spun. Sau poate ar fi trebuit. Nu mă pricep deloc la astfel de 
lucruri. 

— Cumnata dumitale n-are motiv să fie atît de interesată. 

O legătură între el și Amelia Boelter i se păru absolut 
imposibilă și absurdă. 

— O să uite, după, hai să zicem, cinci minute de la ieșirea 
mea pe ușă. 

— Mă cam îndoiesc. 


— Doamnă Boelter, sînt evreu. 

lritarea ce i-o provocau aceste discuţii ocolite și acești oameni 
răzbătu din plin în vocea lui. 

— Am crescut în South Philly, între Cartierul Italian și cel 
Irlandez. Tatăl meu a fost emigrant. Nu merg la vernisaje și 
sigur nu sînt patronul vreunei companii de balet. Singurul cal pe 
care l-am încălecat a fost unul de lemn, într-un bazar, la 
praznicul bisericesc. Mai mult, mă simt bucuros să sar peste 
cină, fără să-mi înjumătăţesc dejunul. Pentru ea, sînt o partidă 
pierdută din start. 

— Probabil, dar ăsta nu e un motiv să fii supărat pe ea. E o 
femeie bună. Cea mai bună prietenă a mea. E doar foarte 
singură, atita tot. 

— Scuză-mă, dar mi s-au întîmplat atitea în ultima vreme. Pe 
deasupra, tocmai am fost acuzat de mituire. Nu e prea ușor. 

— Spuneai că ești nevinovat. 

— Eu susţin că cei mai mulţi dintre clienţii mei sînt nevinovați 
și unii chiar sînt. Nu, nu cred să fie multe șanse să vrea o 
întîlnire, și dacă totuși o să vrea, va trebui să se gîndească bine. 

Midge se întoarse, iar Susan cobori în hol în căutarea soţului 
ei, dar ușa spre biroul lui era încă închisă. Conversă citeva 
minute cu Midge și Dan, pînă ce Peter își făcu apariţia. Apoi 
Peter ieși împreună cu Dan. 


În mijlocul camerei, una lîngă alta se aflau două mese. Prima 
de biliard, cealaltă de joc, amîndouă luminate puternic de 
deasupra și bogat ornamentate; decupate parcă dintr-un salon 
victorian. 

Midge refuză să joace și își alese un scaun înalt, în 
semiobscuritate, la marginea camerei. Toată seara, privirea lui 
se desprinsese rareori de fratele său; chiar și atunci cînd se 
serviseră băuturile, îl fixa pe Peter, ca și cînd i-ar fi cerut 
aprobarea. Din păcate, acesta nu reacţionase, așa că fusese 
nevoit să refuze. Asta însă nu îl oprise pe Peter să bea. 

Tocmai își luă o sticlă de scotch de la bar și își turnă în pahar. 
Tonul îi deveni agresiv, iar ochii i se întunecară. 

— Biliardul este jocul meu preferat, spuse, dar văd că nu 
joacă nimeni. 

Voia să spună nimeni din cei prezenţi, gîndi Dan. Dacă 
vreodată ar fi apărut în localul lui Maxie o masă de biliard, ar fi 


trimis-o înapoi, pe motiv că au uitat să-i facă găurile. În sfîrșit, 
Dan răspunse provocării, așa că stabiliră miza. Observă că 
lichiorul îl stimula pe adversarul său la porniri bătăioase. Jucau 
relaxat, fără să ţină scorul, savurînd destinderea pe care le-o 
oferea jocul. În curînd, Peter se liniști. Paharul său rămase pe 
bar, neatins. 

— Spuneai că te uiţi în dosarul lui Feeney, îi reaminti Dan. 

Cercetind masa, în timp ce-și pregătea atacul, Peter strigă: 

— Midge! 

Midge scoase din buzunar o fiţuică împăturită și o cercetă o 
clipă. 

— Totul este strict confidenţial. Timothy K. Feeney a început 
să lucreze la noi ca șofer, vara trecută, cu cîteva luni înainte de 
povestea cu asasinatul. 

— De ce și-a ales traseul prin centru? 

— Mai mult ca să poată fi sub ochii supraveghetorilor. Am 
avut unele lipsuri, mai ales în ultimele luni. 

— În noaptea cînd a fost ucisă Cassy, a lucrat? 

— Da. lar livrarea la următorul chioșc s-a făcut mai mult sau 
mai puţin la timp. 

Interesul lui Dan se trezi: 

— Ce vrei să spui cu „mai mult sau mai puţin”? 

— Şase minute întîrziere. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Întîmplător, am verificat unul din chioșcurile lui, în noaptea 
aia. Facem asta, ca să vedem dacă șoferii nu se opresc pe drum, 
să ia ceva de băut sau treburi de genul ăsta. 

— Mi se pare mie sau supraveghetorul lui voia să-l înfunde? 
Chestia cu Montano trebuia să-i salveze curul lui Feeney. 

— E un punct de vedere! 

Peter scrișni din dinţi. Dan trimisese a zecea bilă la ţintă. 

— Trei bile în colţul îndepărtat, anunţă el. Doriţi vreo 
informaţie financiară? 

Midge se uită la Peter. Acesta, cu mîna ridicată, îi spunea 
fratelui său să nu-și facă griji în ceea ce privește legea: 

— Dan putea scoate oricum toate astea de la noi, în faţa 
tribunalului. La două săptămîni Feeney era plătit pe post de 
reporter. Un magazin electric îi prelua aproape tot salariul încă 
din a doua lună. Le lipsiseră două aparate pe perioada cit 
lucrase pentru ei. 


Midge ridică ochii: 

— Cred că e vorba de TV și radio, împreună. 

Dan lovi, pregătindu-și o poziţie bună pentru mîna următoare. 
Întrebă: 

— Ai idee de unde avea un tip lefter cinci mii de dolari 
gheaţă? 

Midge scutură capul: 

— Nu avea acces la fondurile companiei și nici nu au dispărut 
bani. 

— Asta-i tot? 

Midge adăugă: 

— În afară de un premiu de o sută de dolari dat de noi imediat 
după angajare. 

Dan tocmai terminase de jucat. 

— Şapte bile în buzunarul din colţ. Aș vrea să vorbesc cu cei 
de la Herald care îl cunosc. 

— O să aranjez, deși n-o să fie prea ușor, îl asigură Peter. Sînt 
curios, chiar accepţi orice client care-ţi vine, numai pentru că 
are bani să-ţi plătească? 

— Noi luăm mulţi și din cei care nu au. Mai mulţi chiar decît ar 
trebui, dar se pare că, în zona asta, e o criză teribilă de avocaţi 
care să-i apere pe criminali. Uneori, ne plătește și tribunalul, 
alteori nu. În general, ajungem să pierdem bani cu clienţii noștri. 

— Dar vinovăția sau nevinovăția ăstora nu te interesează. 

Dan clătină din cap. 

Peter îl presă mai tare: 

— Nici o ezitare morală? Nici o ezitare că ai putea elibera un 
individ periculos? 

— Ca Montano? Restul lumii pare mai mult tulburată de 
povestea asta decit mine - comportarea Marei era încă 
proaspătă în mintea lui Dan. 

Veni în spatele mesei și, aplecîndu-se de-a lungul ei, îl privi pe 
Peter drept în ochi: 

— Eu nu sînt procuror. Asta nu e treaba mea. Dar, între noi fie 
vorba, da, uneori mă gîndesc la asta. 

Peter replică, pe un ton filozofic: 

— Dacă cineva trebuie să aibă mustrări de conștiință, acela 
este criminalul. 

— Nu genul de criminal pe care îi apăr eu. 


Tacul alunecă de-a lungul mesei, distrugind o combinaţie a 
celor șapte bile. Dan ridică privirea spre bărbatul de lîngă el. 

— Ei, totuși cineva trebuie s-o facă și pe asta. 

Ușa se deschise brusc. Susan stătea în prag cu gura subţiată 
de furie și sfredelindu-și soţul cu privirea. 

— Aș vrea să-ţi vorbesc între patru ochi. 

— Dan și cu mine sîntem în mijlocul unei partide foarte 
importante. 

— E vorba de ceva personal, Peter. 

— S-a făcut tirziu, se scuză Dan. Lăsă tacul pe masă și se 
întinse după jachetă. Mulţumesc pentru seara asta frumoasă. 
Găsesc singur drumul. 

— Şi eu, i se alătură Midge. S-a făcut tîrziu. 

— Noapte bună, le spuse Susan apăsat, în timp ce Dan și 
Midge alunecară pe lîngă ea, ieșind. 

Intră în cameră pentru a-și înfrunta soţul și închise ușa în 
urma ei. 

— Ne-ai lăsat să te așteptăm cam mult în salon, începu ea. 
Ușa de la birou era închisă. Destul de urit din partea ta! Asta m- 
a pus pe gînduri. După un timp, am intrat. 

Peter zimbi, găsind ideea foarte amuzantă. 

— În căutare de amprente? 

— De fapt, eram mai degrabă rușinată că-ţi violasem 
intimitatea, decit să te bănuiesc. Dar erai atit de indispus în 
ultima vreme, atît de posac, încît mi-am învins scrupulele. Nu 
sînt mîndră de asta. Am mers la telefon, am ridicat receptorul și 
am apăsat pe butonul memoriei. 

Peter se holbă la soţia sa cu o înmărmurită admiraţie. 

— Ce inspiraţie! 

— Un număr necunoscut de telefon a apărut pe ecran. Apoi a 
răspuns o voce de femeie. Nici pe ea n-am recunoscut-o. 
Tăceam. După citeva secunde, femeia a spus rizind: - Tot tu 
ești, iubitule? - Și ce-a urmat? 

l-am spus: 

„Nu este iubitul tău, ci soţia lui!” Și am trîntit telefonul. 

Susan aștepta, implorîndu-l din ochi să nege totul. In schimb, 
Peter, alunecînd pe lingă masă, aruncă tacul într-unul din 
buzunarele mesei. 

— Susan, sînt și așa destul de plictisit. 


4 


Tulburat de arestare și umilit, Dan se baricadase în 
apartamentul său. Petrecu sfîrșitul de săptămînă mîncînd și 
citind. Mîncarea o comandase la un restaurant chinezesc din 
vecinătate. De-a lungul carierei sale, interogase sute, poate mii 
de martori, rezolvind astfel cazuri din cele mai grele. Nici o 
umbră de bănuială nu-i atinsese reputaţia. Trebuise să vină 
acest martor, un rahat pe care procuratura trebuia să-l 
discrediteze de la început, care să-l acuze pe Dan că-l mituise 
pentru a-și schimba declaraţia. Simpla politeţe, dacă chiar nu 
minima decenţă ar fi impus să i se ofere lui Dan posibilitatea de 
a se apăra înainte de arestare. Dan găsise explicaţia; total 
decepţionat de întorsătura cazului Ricardo Montano, incapabil 
să recunoască înfringerea, Gil Huyton trebuise să arunce eșecul 
pe umerii adversarului său. Dorind disperat să șteargă rușinea, 
Huyton se grăbise să anunţe lumii vinovăția lui Dan. 

Acum, Dan se gîndea la febrilitatea cu care, în următoarele 
luni, va încerca să adune dovezi, cît de mărunte, pentru a 
infirma acuzaţia și pentru a salva ce se mai putea din renumele 
său. 

Era convins că, și după reabilitare, lumea tot ar fi șușotit: 

— Uite-l pe Dan Lazar. Tipul ăla care l-a mituit pe martor. Eu 
aș zice că l-a și bătut. Nenorocitul! 

Duminică dimineața, tatăl său se  înfiinţă la ușa 
apartamentului, încărcat de pungi pline cu mîncare turcească, 
gătită în restaurantul său. lacob Lazar telefonase fiului său după 
ce citise ziarele, dar Dan ridicase receptorul din furcă. 

— Tocmai comandasem ceva chinezesc, spuse Dan. 

— Tocmai mîncasei ceva chinezesc! răspunse bătrînul, privind 
spre pungile bine cunoscute, care umpleau lada de gunoi. 

lacob Lazar începu să așeze masa în sufragerie, scoțind din 
mîncarea pe care o adusese. Cam de înălțimea lui Dan, lacob 
avea cîteva kilograme în plus. Părul îi căzuse în mare parte, 
purta ochelari, dar avea aerul unui om mult mai tînăr, cu o fire 
nedomolită si ambițioasă. Pe vremuri, urmase și o școală, dar 
trecuse prea mult timp pînă la sfirșitul războiului, muriseră prea 
mulţi oameni; rămăseseră talentul și agerimea minţii să-i 


călăuzească ideile. Îi fusese de-ajuns pentru viitor simpla 
existență dusă fără spectrul morţii. 

Pentru el, America era paradisul. Lucruri pe care alţii le-ar fi 
considerat piedici de netrecut, în acest ţinut nou și minunat, le 
depășea cu multă ușurință. Crescuse vorbind greaca și turca pe 
stradă, la școală - franceza, și ladino, un fel de spaniolă veche, 
acasă; deci îi era destul de simplu să înveţe o limbă nouă. Nu 
ceruse favoruri de la viaţă, se mulțumise doar să fie acceptat. 

Cînd sosi, în sfîrșit, mîncarea chinezească, lacob o așeză pe 
masă, dar nici unul dintre ei nu avea poftă să mănînce. 

— De ce te ascunzi în casă? 

— De ce aș ieși? Cu oricine aș da ochii, m-ar considera un 
escroc. 

— Chiar o să te considere, dacă te mai ascunzi ca și cînd ai fi. 

Dan ridică din umeri. 

lacob își privi îndelung fiul. Apoi oftă: 

— Sînt niște taine în inima ta pe care n-am să le înţeleg 
niciodată. 

— Prima dată cînd mi-ai spus asta a fost cînd m-am întors din 
Vietnam. 

— Și eu am trecut printr-un război. Mai lung și mai pustiitor. 
Toţi prizonierii au dispărut acolo, nu doar cîţiva. 

Dan murmură: 

— Dar cu totul altfel! 

— Așa zici tu. 

— Să știi, tată, că Huyton nu e nazist, dacă asta crezi! 

— De ce aș crede asta? întrebă lacob. 

— Vreau să spun doar că nu-i atît de simplu. 

lacob se ridică să plece: 

— Tu complici absolut totul. 


În aceeași seară, pe la zece și jumătate, apăsarea casei îi 
devenise lui Dan de nesuportat. Se duse într-un bar liniștit, la 
cîteva blocuri distanță, pe Strada 2, lîngă Lombard. Majoritatea 
clienţilor obișnuiți auziseră de arestare. Îi murmuraseră un salut, 
apoi se abţinuseră. Singur pianistul, văzîndu-i tristeţea, își părăsi 
locul, așa că Dan se așezase la pian. 

In copilărie luase lecţii, fără plăcere, din datorie faţă de tatăl 
său. Muzica prinsese, cu adevărat, viaţă pentru el în ziua cînd 
auzise pentru prima oară reage - muzica scrisă și cîntată de 


negri, la începutul secolului, în cluburile și barurile ce se înșirau 
pe Mississippi. Se putea ghici încă tristeţea ce le străbătea, în 
lumina difuză. Sufletul îi tresărise atunci. Se întorsese, stăpiînit 
de dorința de a învăţa. Ceea ce cînta acum era reage, dar atit 
de încet și de trist, încît o chelneriță blondă și tînără, cu care 
Dan ieșise din cînd în cînd, își lăsase clienţii, așezindu-se alături 
de ei. Nu mai era singur. Îl invită la un pahar, mai tîrziu, dar o 
refuză și, aproape de miezul nopţii, plecă, singur, spre casă. 


Cal Petterson aranjase cu Dan întîlnirea pentru micul dejun, la 
bistroul lui Johnny, în apropierea primăriei. Dan era o creatură 
sedentară, ce avea nevoie cel mai mult de hrană. Era un client 
obișnuit și comanda în general aceleași feluri. 

Așezîndu-se la masa preferată, îi povesti pe scurt lui Cal ce 
aflase de la Boelter în legătură cu Tim Feeney. Apoi, pe 
nesimţite, se lansă în observaţii referitoare la oamenii întilniţi 
acolo. 

Cal îl întrerupse: 

— Ce-aţi avut la cină? Am citit undeva că au o bucătărie 
nemaipomenită! 

— Să fiu sincer, nu am dat prea mare importanţă! 

— Tii minte tot ce-au trăncănit tipii ăia stupizi, dar habar n-ai 
ce-aţi mîncat! 

Dan ridică din umeri: 

— Cred că un fel de pui. 

Cal insistă: 

— Ce fel? 

— Ce naiba, Cal, cine crezi că-și amintește?! Pur și simplu, n- 
am fost atent, O.K.? 

— Pentru tine există două feluri de pui: - „recruţii” și „foarte 
crocanţi”. 

Calvin Petterson avea cu trei ani mai mult decit Dan și, era în 
comparaţie cu el, în permanenţă îmbrăcat impecabil. Costumul, 
cu dungi subţiri, gri, lăsa să se vadă suficient din manșetele 
cămășii pentru a pune în valoare butonii de aur. Totul era 
completat de o cravată roșie, din mătase. Costumele și cămășile 
lui Cal erau comandate la croitor. Adesea, Dan era surprins că, 
la sfîrșitul unei zile lungi, cînd hainele lui erau mototolite ca o 
chitanţă de telefon, ale lui Cal păreau scoase din cutie. 


La fel fusese și în facultate, unde se cunoscuseră și se 
împrieteniseră. Deși lucra ca poliţist, Cal își găsea timp, la 
sfîrşitul patrulei de douăsprezece ore, să treacă pe acasă, să 
facă un duș și să-și împrospăteze ţinuta. Pe deasupra, totdeauna 
ajungea la timp la cursuri. Dan ghicise de mult motivul pentru 
care făcea asta. Erau puţini elevi de culoare, iar Cal voia să fie 
sigur că nimic nu-i va face pe cei din jur să-l evite. 

Apoi lucrase ca asistent DA, iar Dan, găsind ideea de a intra în 
procuratură de-a dreptul ridicolă, se angajase la biroul de 
apărare civilă. Alb și negru, acoperind întreg domeniul de 
apărare criminală, se hotăriseră să-și întemeieze o firmă 
proprie. Completîndu-și obligaţiile de serviciu cu o viaţă da 
familie liniștită, Cal devenise din ce în ce mai grijuliu, ajungînd 
un adevărat protector al vechiului său prieten, al cărui cămin, 
din nefericire, se destrămase. 

— Intîi Mara, apoi asta, constată Dan, așteptind ca pe o 
consecinţă logică, în al treilea rînd, sfîrșitul lumii. 

— Apropo, în locul ei l-am angajat pe Rick Moss. 

— Moss? A, da! Tipul pe care mi l-ai prezentat. Detectiv 
particular. 

Cal confirmă din cap. 

— Ştiu că, în ce privește experienţa proceselor, nu se poate 
compara cu Mara. Dar în mai termină cursurile de Drept și, de 
altfel, mi-a plăcut cum a lucrat pentru mine. E foarte bun. Are 
rezultate excelente. Cu ceva experienţă în tribunal, scoatem din 
el un avocat pe cinste. 

— Îl putem folosi, încă, la investigaţii? 

— De fapt, asta e ideea. Are nevoie de bani ca să-și termine 
studiile. 

Johnny se apropie să le ia comanda. 

— Ce-ar fi să luaţi o baclava? întrebă. Cînd localul era prea 
aglomerat, ajuta și ea la servire. 

— Eu, ca de obicei, ceru Dan, prăjitură cu ciocolată și cafea. 

Tînăra femeie era ultima dintre proprietarii restaurantului. 
Seara, ea reușea să atragă perechile tinere cu bucătăria ei, 
considerată de toţi ca o rămășiță din „timpurile bune”. Cal își 
adusese și soţia și plecase foarte încîntat, dar Dan refuzase să 
se apropie de locul acela după orele amiezii, de cînd meniul se 
schimbase. 


— Langoși... nuci... sosuri... rulouri, repetă Dan după plecarea 
ei, pronunţind fiecare cuvînt cu o intonaţie exagerată. Isuse! 
Chiar ai ajuns să te alături tendinţelor ultraprogresiste. Pe mine 
nu contezi. Te salut din mers! 

— După tine, ar fi trebuit să ne oprim la gustări. 

Dan preferă să nu continue cearta. 

Mîhnirea continua să îl apese. Cal aşteptă o vreme în tăcere, 
pînă ce Dan se decise să-și destăinuie gindurile. 

— Cal, în locul lui Gil Huyton, aș fi mai atent la ce-mi spune 
Feeney. Dacă tipul m-a ars o dată, ar putea s-o facă din nou. Lui 
Huyton îi trebuia ceva mai mult decît cuvîntul lui Feeney ca să 
mă reţină. 

— Poate are o declaraţie scrisă, un martor ocular sau poate 
pe amîndouă. 

Tonul lui Dan deveni tăios: 

— Și tu vrei să afli de unde le are, nu? Cu alte cuvinte, cum 
naiba am făcut-o? 

— Ştii doar că e ultimul lucru pe care l-aș putea crede. 

Johnny aduse comanda. Așteptă în picioare pînă ce Cal gustă 
din baclava. 

— E chiar grozavă! exclamă Cal, încîntat. 

— Crezi că-i mai trebuia scorţișoară? 

— Nu, așa e bună! 

Tînăra se retrase, vizibil flatată. Cal se întoarse din nou spre 
Dan, gata să continue discuţia întreruptă, dar Dan căzuse din 
nou pe gînduri. Într-un tîrziu, Cal îl întrebă: 

— Vrei să te reprezint, ca avocat, în povestea asta?! 

Nu obţinu însă nici un răspuns, așa că întrebă din nou. 

— Cred că da, acceptă Dan cu întirziere. 

Brusc, Cal bătu în retragere: 

— Uite ce e, dacă preferi un altul... 

— Ce? A, nu! Haide, Cal, știi doar că nu e vorba de asta. Sigur 
că vreau, și-ţi mulţumesc. 

Încordarea dispăruse de pe faţa lui Cal. 

— O.K.! Atunci hai să-l punem la treabă pe Moss, să adune 
probe pentru tine. 

Dan tăcu un timp, apoi, brusc, izbucni: 

— Blestematul ăla de titlu! Chiar vrei să știi ce-a servit Boelter 
vineri, la cină? Friptură flambată „Dan Lazar”. 


Dan își petrecuse restul dimineţii închis în biroul său, 
împreună cu Carlo Paoluzzi, mafiotul poreclit de presă - 
„Casanova Carlo”, din cauza frumuseţii și a nenumăratelor 
aventuri cu femei, care ajunseseră să decadă din cauza lui. 
După două procese la Tribunalul Suprem, Dan reușise să-l 
scoată pe Paoluzzi din închisoare. Ultimul se încheiase cu o lună 
în urmă. Imediat însă, fusese din nou arestat de FBI și pus sub 
acuzaţie federală. Vrînd să-și însușească întreg meritul de a-l fi 
înfundat pe Paoluzzi, cei de la FBI aveau de luptat cu un Gil 
Huyton foarte furios. Faptul că ei instalaseră un microfon în 
restaurantul italian din Washington Avenue, unde Paoluzzi își 
avea cartierul general, reușind să înregistreze mai multe 
conversații, îl scotea din minţi pe Huyton. Acum, Carlo aștepta 
de la Dan un nou miracol. 

Dintre înregistrări, una singură conținea un dialog 
compromiţător, iar Procuratura Federală dăduse o copie și 
apărării. Ascultind-o împreună cu Paoluzzi și gorila lui, Dan 
recunoscu foarte repede vocea, iar cuvintele erau rostite fără 
urmă de ambiguitate. 

— Carlo, nu-i nici un dubiu că vocea îţi aparține. „Trebuie să-l 
lichidăm pe blestematul de Fischetti”. 

Celălalt se gîndi o clipă. Apoi spuse: 

— Probabil că ospătarul îmi adusese un pește nefăcut, la 
masa de prînz. Doar nu sînt japonez să mănînc pește crud. Am 
spus, e adevărat „Trebuie să lichidăm blestematul ăsta de 
pește“”. Eddie era probabil numele chelnerului. 

— Ştii doar că singurul în care ai încredere să te servească e 
Vito. În plus, trei zile mai tîrziu, Billy Fischetti - Mînă Rea - 
sfirșea la Urgentă, la Jefferson, cu trei gloanţe în el. 

Carlo se încruntă: 

— Deci nu l-a omorît nimeni. Asta dovedește că nu sînt 
implicat. 

După ce ascultară toată caseta, Dan găsi interpretarea lui 
Carlo foarte ingenioasă și, mai ales, oportună, permiţindu-i să 
construiască o apărare mai rezonabilă. 

— Orice-ai zice, spuse Carlo, încheindu-și nasturii hainei în 
timp ce se ridica, dacă mă închid, s-ar putea să împărţim 
aceeași celulă! 


+ Fish - peşte (n.tr.). 


Carlo și gorila lui se îndepărtară, zguduindu-se de ris, în timp 
ce traversau holul spre ascensor. 

Imediat după plecarea lor, Mary Alice intră, spunîndu-i că 
următoarea întîlnire fusese contramandată. Era vorba de 
reprezentantul unei bănci, cu care Dan trebuia să discute 
deschiderea unui cont de zece milioane de dolari. 

O văzu că arde de nerăbdare să-și spună părerea, așa că i-o 
luă înainte: 

— Asta nu se tratează cu un criminal deghizat, ca mine, care 
se dezvinovăţește, nu? 

— Motivul invocat n-a sunat chiar așa, dar cred că ăsta e 
adevărul. 

Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu doi băieţi de liceu. 
Mary Alice afișa un interes matern, care, din păcate, se revărsa 
și în viaţa particulară. De aceea, strinsese, în paginile unei 
agende uriașe, o sumedenie de prieteni de-ai lui Dan, care mai 
de care mai sus-puși în ierarhia socială și economică a orașului. 

— Reporterii sună ca nebunii, îi spuse ea. 

Ca de obicei, figura îi era cît se poate de serioasă, dar tonul 
avea nenumărate accente de ironie. Una din puţinele ocazii în 
care o văzuse zimbind fusese cînd aflase de plecarea Marei. 
„Dacă vrei să fii bărbat, îi spusese atunci, stricata asta nu 
trebuie să știe că mai exiști.” 

— Ce-ai crezut cînd ai aflat de acuzaţiile împotriva mea? o 
întrebă el. 

— O murdărie! 

Cal și Rick Moss, noul asociat, intrară exact înainte ca Dan să 
afle la ce anume se referise Mary Alice. La acuzație sau la el. 
Dan își permise luxul să rămînă în dubiu. 

Rick Moss era mic de statură, blond, cu trăsături regulate și 
deschise. Era foarte încîntat să lucreze cu Lazar și Petterson. 
Unul dintre profesori, la un curs de criminalistică, examinînd un 
interogatoriu al lui Dan, îi spusese: „— Nu-ţi cer să fii la fel de 
bun ca el, dar măcar vezi cum ai putea ajunge”. Din după- 
amiaza aceea, Rick începu să-l respecte pe Dan. 

Acum, se amuza să cerceteze diferenţa dintre personalităţile 
celor doi, observîndu-le interiorul birourilor. Al lui Cal era sobru, 
mobilat elegant și modern, în vreme ce în biroul lui Dan găseai 
piese vechi, dar foarte confortabile. Așezindu-se într-unul din 
fotoliile capitonate cu piele roșie, Rick puse pe biroul masiv, din 


mahon, dosarul Montano. În timpul discuţiei, Dan mărturisise că- 
și alesese biroul, care slujise timp de aproape o sută de ani în 
cabinete avocăţești, pentru că ascundea, probabil, foarte multe 
taine. Rick n-ar fi putut spune unde anume glumise Dan. 

Echipamentul firmei era de ultimul tip: computere, telefoane, 
faxuri. Rick putea să-și economisească munca, apelind la 
computerul conectat la cele mai complicate baze de date. Ar fi 
scutit multe zile de alergătură, folosind aceste noutăţi tehnice. 

— La ce bun?! îl dezarmaseră Dan și Cal, fiecare în parte. 

Cal arătă spre ușă, spunînd: 

— Paoluzzi ciripea ca un om fericit. 

— Carlos pare să considere arestarea mea ca pe un semn de 
solidaritate, glumi Dan. Acum sînt, oficial, unul dintre „băieţii de 
încredere”. Nu? 

— În legătură cu acuzaţia lui Feeney, trebuie să stabilim de 
unde începem, schimbă vorba Cal. 

— Există un singur început: Feeney. 

— Nu putem lua legătura cu el. Să vrea să vorbească, și nu 
poate. Huyton îl ţine închis, acuzat de trafic de droguri, îl lămuri 
Cal. 

— Vechiul meu amic, Peter Boelter, s-a oferit să ne lase să-i 
anchetăm colegii. Asta ne-ar putea deschide niște piste. 

— În timpul ăsta, Rick o să contacteze un avocat, 
reprezentantul băncii de lingă sediul Hera/d-ului. Majoritatea 
lucrătorilor au depuneri acolo. 

Rick interveni: 

— Biroul DA le-a trimis deja o citaţie. Solicită prezentarea 
fondurilor lui Feeney. Prietenul meu, avocatul, e de părere că 
trebuie să trimitem și noi una. 

— Ti-a spus cumva și ce-a aflat? întrebă Dan. 

Tînărul ezită o clipă: 

— Despre fonduri, da. Feeney a făcut o depunere importantă 
în cont, cu o zi înainte de a se prezenta ca martor în cazul 
Montano. 

— Cît? întrebă Dan repede. 

— Cinci mii de dolari. Bani gheaţă! 

— La dracu! făcu Dan ca pentru el. 

— Ei bine, îi reaminti Dan, doar ne așteptam ca Huyton să 
aibă dovezi puternice. Dar o simplă depunere nu se leagă 
neapărat pe tine. 


Dan alunecă pe spătar și-și pironi privirea în tavan: 

— Chestia asta arată din ce în ce mai rău. 

Cal scutură din cap: 

— Asta nu înseamnă nimic, atita vreme cît nu pot stabili o 
legătură între tine și bani. 

Dan adăugă repede: 

— Şi tu vrei să-mi verifici operaţiile bancare din luna asta, 
doar ca să fii sigur, nu? 

— Dumnezeule, Dan! 

— Lasă! Oricum, va trebui. Huyton ţi-o va cere cu siguranţă. 
Roag-o pe Mary Alice. Vocea i se aspri. Dar te asigur că n-ai să 
găsești nici o retragere de cinci mii de dolari. 

Cal se enervase: 

— Auzi, ai uitat că sîntem de partea ta? 

— Din păcate, sînteţi singurii. 


5 


Marţi dimineaţa, după ce o urcă pe Karen în autobuzul școlii, 
Susan călări o oră, prin păduricea de lîngă casă, pe calul său 
favorit. Făcu un duș, se îmbrăcă și demară spre Fundaţie la 
volanul Jaguarului ei verde. 

Iniţial, Fundaţia contribuise în folosul unor grupuri sau 
persoane cu acţiuni care îmbunătăţeau viaţa orașului. Susan 
împărțea atribuţiile cu bătrînul consilier al socrului ei. 

Cea mai mare parte a dimineţii, și-o petrecuse studiind 
proiecte cu privire la operă și conservator, care erau îndeletniciri 
tradiționale ale Fundaţiei. Dar Susan hotărî să nu mărească 
donațiile, căci ar fi putut fi utilizate de anumiţi indivizi în interes 
pur personal. Era interesată, mai degrabă, în finanţarea unor 
proiecte mici, care nu puteau naște controverse, și, mai ales, în 
organizaţii de binefacere, cum era Coaliția Antidrog. 

Pe la unsprezece, plecă spre o filială nouă a Fundaţiei „Un 
refugiu pentru cei fără adăpost”. Clădirea, cu șase etaje, era 
construită într-o zonă rău famată, în Philadelphia de Nord. Aici, 
răfuielile, jafurile și răscumpărările erau lucruri obișnuite. Pentru 
că străzile erau atît de primejdioase, în curtea interioară a 
clădirii se amenajase un loc de joacă. Acolo se adunau o 
mulţime de mame, flecărind și privindu-și bucuroase copiii, care 


puteau sta astfel departe de infernul străzilor. Susan zăbovi o 
vreme de vorbă cu ele, apoi intră să-l caute pe director. Trebuia 
să găsească împreună o cale ca să reducă taxele de rezidenţă. 

Se făcuse aproape douăsprezece și jumătate, așa că se grăbi 
spre mașină. In fiecare lună, înainte de reuniunea Consiliului 
director al Corporaţiei Herald, Margaret obișnuia să-și invite 
nora la masa de prînz, într-unul din cele mai selecte restaurante 
ale orașului. Aceste mese erau pentru Susan un timp pierdut, 
dar refuzul ei risca să transforme politeţea rigidă a soacrei într- 
un dispreţ agresiv. 

De data asta, aleseseră Le Bac-Fin, iar Susan începuse deja să 
tinjească după salata ei obișnuită, care ar fi putut reduce 
caloriile unui desert prea săţios. Reușea să facă cu greu faţă 
conversaţiei, mai ales astăzi. Se gindea la Peter. 

Peter, fără să fie ciîtuși de puţin emoţionat sau afectat de 
comportarea ei, îi explicase că ultima convorbire fusese o 
greșeală. Renunţase și lăsase pe a doua zi să verifice numărul la 
birou. Fusese atit de natural, atît de afectuos în pat în seara 
aceea, încît o convinsese că totul era o eroare stupidă. Mai mult, 
restul week-end-ului fusese destins și plăcut. 

Dimineaţa trecută adusese din nou o ușoară încordare între 
ei. După micul dejun, Peter era pe picior de plecare spre staţia 
de metrou din Strada 30. Urma să călătorească la New York, 
unde răminea peste noapte. Discutaseră cu o seară înainte 
despre petrecerea unei prietene de-a fiicei lor. Susan se 
împotrivise: era vorba de băutură, și mai ales, de prea puţină 
supraveghere. Fusese întotdeauna părintele care o strunise pe 
Karen, așa că îl rugă pe Peter să-i interzică el, de data asta. 

In timpul mesei, Peter se întoarse brusc spre Karen, spunîndu- 


— Mama ta nu este de acord să-ţi pierzi timpul cu fata asta, 
Heather, așa ca n-ai ce căuta la petrecerea ei, de sîmbătă 
noaptea. 

Karen privise un moment spre mama sa, apoi se năpustise 
afară din cameră. 

Furioasă că Peter aruncase toată vina asupra ei, Susan ridică 
vocea: 

— A fost și hotărîrea ta! 


— La dracu'! explodase el. Am o groază de treburi pe cap. Nu 
poţi să te descurci singură cu un asemenea fleac? Trebuie 
neapărat să mă amesteci tot timpul? 

In tonul lui, ea deslușise mai mult decît nervozitate. Era ceva 
ce semăna a dezinteres. Îl iubea încă, și o teamă nelămurită o 
cuprindea la gîndul că ar putea pierde dragostea lui. Peter se 
ridicase furios de la masă și plecase fără un cuvînt. Nu mai 
vorbiseră de atunci. 


Clădirea Hera/d-ului era o copie a construcţiilor secolului al 
XIX-lea, cu ferestre înalte și etaje foarte mari. Cu timpul, tradiția 
ziarului pătrunsese în fiecare cotlon al ei. Informaţiile din oraș 
sau chiar din întreaga ţară se scurgeau zilnic înăuntrul ei. Aici 
erau prelucrate și transformate în articole, care luau zilnic în 
patru ediţii, calea cititorilor, uneori și duminica. 

intilnirea Consiliului de conducere se ţinea în sala de 
conferinţe, aflată la ultimul etaj al clădirii. 

De la metroul care-l adusese de la New York, Peter venise 
direct la Herald Susan încerca să-și ascundă îngrijorarea în 
spatele unui zimbet. Fu surprinsă cînd el o sărută afectuos. 

— Sper că ţi-a fost dor de mine, îi murmură. 

Ea îl sărută repede, simţindu-i braţul în jurul taliei; imediat el 
se întoarse să le întîmpine pe mama și cumnata lui. 

Susan se destinse, respirînd ușurată că pasa proastă trecuse. 

— Aţi ajuns cu bine? le întrebă Peter. Așteptaţi un moment. 

După terminarea ședinței, în sală rămaseră numai directorii, 
toţi, membri ai familiei: cele trei femei, Midge și Peter. 

Peter îi anunţă cu un zîmbet larg: 

— Acum, ultimele noutăţi! Se ridică în picioare în capul mesei. 
Dar rămîne între noi! leri, toată ziua am discutat între patru ochi 
cu Oren Lawlor. 

Nimeni nu scoase un sunet. Oren Lawlor construise un 
adevărat imperiu editorial de ziare, reviste şi cărți. Era un 
adevărat mogul al editorilor, la scară internațională. Mai mult, 
cu doi ani în urmă, el cumpărase celălalt cotidian important al 
orașului, Daily Mirror. Cheltuise mulţi bani pentru a-i schimba 
aspectul și, bineînţeles, pentru a mări tirajul, dar fără prea mult 
succes. Rămăsese totuși al doilea ziar din oraș. Cu toate că se 
adresa în special muncitorilor, era mai puţin popular decit 
Herald Se zvonea chiar că se tipărea încă în pierdere. Perioada 


de criză din ultima vreme lovise în plin și, ce era mai rău, 
pierdea din ce în ce mai mulţi cititori, fără speranţa de a-i 
reciîștiga vreodată. 

Peter continuă să explice: 

— Lawlor nu mi-a propus direct, dar mi-a dat de înţeles că e 
gata să plătească patru sute de milioane de dolari pentru 
compania noastră. Şaizeci de milioane ne-ar reveni nouă, 
asociaţiilor, iar restul ar merge la Fundaţie. 

Margaret, complet nelămurită, ceru o explicaţie: 

— Vrei să spui că intenţionezi să-i vinzi Hera/d-ul? 

— Firește! Peter zimbea. Timpurile sînt grele, dar cred că aș 
putea scoate mai mult de la el. 

Susan interveni. 

— Cred că vrea să termine cu unul din ziare, să concedieze 
jumătate din oameni și astfel să deţină monopolul în oraș. 

— Exact. De asta ne și oferă atiția bani. Cu reţeaua noastră 
de publicaţii atît de săracă și, mai ales, cu prietenii pe care îi are 
la Washington, nu cred că va împiedica cineva tranzacţia. Ar 
vrea să continue cu Minor. A făcut deja unele îmbunătăţiri și are 
contracte avantajoase. Probabil, o să păstreze și dintre oamenii 
noștri, apoi o să lichideze ce-o mai rămîne din Herald. 

Peter privi la cei adunaţi în jurul mesei, căutînd aprobarea, 
dar ea nu veni. 

— Susan?! rosti el întrebător, privind-o insistent, parcă pentru 
a-i smulge o confirmare. Asta i-ar fi influenţat poate și pe 
ceilalţi. 

La auzul numelui său, Susan tresări. Oricine altcineva, gîndea, 
sfredelind cu privirea feţele celorlalţi, așteptind răspunsul, 
oricine altcineva, dar nu ea. În ultimele luni, încercase discret 
să-l determine să schimbe unele lucruri la Hera/d. Ştirile, în 
special cele locale, trebuiau aprofundate, iar articolele mai 
concrete. Ar fi trebuit să se adreseze mai mult tinerilor, care 
încă nu se numărau printre cititorii ziarului. Trebuia îmbunătăţit 
stilul, iar reportajele, scrise mai dinamic și mai captivant. ÎI 
sfătuise să cumpere mașini de tipărit moderne, color, chiar dacă 
profitul ar fi scăzut un timp. In ciuda diplomaţiei cu care 
procedase, el rezistase, ascultind-o deseori absent, alteori 
găsind o grămadă de contraargumente. 

Pe măsură ce severitatea lui creștea, interesul ei pentru 
conducerea companiei devenea mai puternic. Se lăsa deseori 


furat de anumite planuri, ca apoi, brusc, să le lase baltă pentru 
a începe altele. Dar acest ultim plan era o aberaţie. 

— Susan?! repetă Peter. 

Susan își alese cu grijă cuvintele: 

— Nu vreau să crezi că aș fi împotrivă, dar nu văd avantajul 
unei vînzări, mai ales unuia ca Oren Lawlor. Avem un tiraj zilnic 
de peste o jumătate de milion, ceea ce înseamnă un profit 
bunicel. Acum aproape o săptămînă, am stat de vorbă cu 
administratorul lui Lawlor de la Wall Street Journal Era de-a 
dreptul stînjenit. Mai avea foarte puţin în cont, iar încasările 
mergeau în pierdere. Nu mai vorbesc de Mirror, care pierde 
milioane în fiecare an. Nu-i de mirare că vrea să sufoce un rival 
ca Herald. Asta ar transforma Mirror, peste noapte, într-o 
adevărată bonanza’. 

Se aplecă spre Peter și-l înfruntă din nou: 

— Cu puţin efort, Hera/d ar putea să scoată din circulaţie pe 
Daily Mirror. ` 

— Asta nu e treaba noastră, răspunse Peter. In tot acest timp, 
faţa îi rămăsese imobilă. Simţea însă o revoltă mocnită. N-avem 
decit să luăm un preț bun și să ne retragem. 

Intre timp, Midge făcuse un calcul sumar: 

— In mod normal, Herald face de două ori cît ne-a oferit el, aș 
zice chiar mai mult. 

— Dar timpurile nu sînt normale, replică Peter. 

— Economia începe totuși să-și revină. Vor fi mai mulţi dolari 
pe piaţă. Zău, de ce-am vinde? interveni Susan. 

Peter se răsti la ea: 

— Ştii ceva? Am alte planuri! Nu-nţeleg de ce nu vrei și tu! 
Am termina o dată cu blestemata aia de Fundaţie! 

Pe Susan, nu numai preţul, dar simpla vînzare ar fi afectat-o 
profund. „Fără frică sau favoruri” stă scris dintotdeauna pe 
fiecare pagină a Herald-ului. Dar nu asta vrea Oren Lawlor. Nu-i 
pasă de orașul nostru sau de cetăţenii lui. A fost de două ori în 
viaţă la Philadelphia. E disperat să-și salveze investiţia în Mirror. 
Dacă îi vindem, îi dăm pe mînă o mină de aur. 

Vocea lui Peter deveni tăioasă, iar mușchii feţei se încordară, 
gata să plesnească: 

— Pe noi nu ne privește. 

Efortul aproape o doborise, așa că șopti ca pentru sine: 


5 Mină de aur (n.tr.). 


— În testament, John Boelter ne lasă ziarul nouă, tuturor. 
Avea încredere că-l vom administra așa cum el însuși ar fi făcut- 
o. Lui îi sîntem obligaţi, în primul rînd, apoi locuitorilor acestui 
oraș. 

Peter devenise stacojiu, dar rezista încă pe locul său. Ura din 
toată fiinţa lui aceste mascarade periodice, în care trebuia să 
asculte părerea acestei fuste cu creier. La dracu, în fond, ziarul 
era treaba lui și mai bine își rupea gitul decît să lase aceste 
creaturi bîntuite de hormoni să i se împotrivească. Se simţea 
îngrozitor de umilit că, în fiecare lună, acești nerozi trebuiau să 
voteze problemele lui. Mai mult, soţia lui, în loc să aibă bunul 
simţ să se retragă discret, îi disputa cea mai importantă 
problemă de pînă acum. 

Încleștîndu-și mîinile pe marginea mesei, Peter se pregăti să o 
atace din nou, dar vocea mamei sale sparse tăcerea. 

— John ar fi respins din start o asemenea propunere. Nici unul 
dintre noi nu moare de foame. În ciuda situaţiei economice, 
Herald-ul face destule. Capul i se ridicase mindru. Ce-ar 
însemna orașul nostru fără Herald și, mai ales, ce-am mai 
însemna noi? Peter, noi sîntem „Boelterii” nu pentru că avem 
bani, ci pentru că deţinem Hera/d-ul. Nu văd nici un motiv atit 
de urgent ca să te lansezi în niște negocieri pripite, care ne-ar 
face mai tirziu să regretăm. 

Peter se așeză încet pe scaun. Aluziile mamei îl încurajaseră, 
amăgindu-se cu gindul că-l va sprijini. Acum, după ce el 
demarase negocierile cu Oren Lawlor, ea se răzgîndise, ca și 
cînd ar fi fost vorba de un joc sau de puștiul pe care îl manipula 
în copilărie, dîndu-i atenţie, pentru ca apoi să-l pedepsească 
refuzînd să-i vorbească, dîndu-i o lecție pe care numai ea o 
înţelegea. 

Peter se străduia să ghicească ce anume o făcuse să se 
răzgîndească. 

— Noi sîntem Boelterii, declarase ea cu mîndrie. 

Revăzu cu ochii minţii apariţiile ei de la conservator, baluri de 
binefacere sau din sufrageria clubului, clătinînd gînditoare 
capul, ca regina Angliei care se pregătește să deschidă o nouă 
sesiune parlamentară la Londra. Hera/d-ul îi conferea prestigiu și 
putere. Şi, mai ales, control asupra lui. Cei cîțiva dolari în plus 
erau o palidă recompensă. 


Urmă Amelia, care avea nevoie de timp să cîntărească 
propunerea. Peter avea impresia că ar fi vrut să fie de partea 
Susanei, dar nu vedea nici un motiv să-l supere în felul ăsta. 

Midge nu spusese nimic, dar Peter observase îngrijorarea din 
ochii lui. Lucra la Herald, ceea ce-i dădea un scop în viaţă. Ce-ar 
fi făcut toată săptămîna fără Herald? 

Planul lui Peter fusese respins, o știau cu toţii. „Să vă ia 
dracu!” izbucni în sinea lui. Se săturase de sicîiala ziarului și de 
obligaţia de a le da socoteală. Simţea că ceilalţi fuseseră 
nehotăriți pînă cînd vorbise Susan... că i-ar fi putut învinge dacă 
n-ar fi fost ea. El îi oferise o șansă de împăcare, pe care ea o 
refuzase. Cum de nu-și dădea seama că ea nu i se va alătura? 
Totdeauna, soţia lui aborda în public o atitudine grijulie și 
interesată, tocmai pentru a-și ascunde dezinteresul pentru ziar 
și, mai ales, că el nu i se putea împotrivi în prezenţa celorlalţi. În 
schimb, era o adevărată viperă la pîndă, așteptind ocazia să-l 
lovească, în loc să-l sprijine cînd avusese atita nevoie. 

Deodată realiză adevăratul motiv. Dacă vindeau ziarul, ea ar 
fi pierdut avantajul, oferit de Fundaţie, asupra lui. Femeia asta 
avea miinile încleștate pe gitul lui și nu i-ar fi dat drumul în 
ruptul capului. 

— Bun! rosti el cu tot calmul de care era în stare, văd că 
dorința tuturor este să nu mă implic deocamdată. Am să ţin 
legătura cu Lawlor și am să vă comunic dacă apare ceva. 

Întîlnirea se sfîrșise într-o atmosferă glacială, fără obișnuitele 
flecăreli în drum spre ieșire. Susan n-ar fi vrut să plece înainte 
să împace lucrurile între ea și Peter. 

— Trebuie să fii obosit de drum, șopti ea. Ai putea veni mai 
devreme acasă, să te odihnești. O rog pe Jenny să pregătească 
ceva deosebit. 

Jenny era bucătăreasa. 

— Am de lucru, rosti el tăios. 


Dan aranjase întîlnirea de la Herald pentru ora patru. 

Mergînd împreună cu Cal de-a lungul coridorului, dădură nas 
în nas cu Peter si ceilalţi Boelteri, strînși în faţa sălii de ședințe. 
Tăceau cu toţii, părînd foarte încordațţi. 

— Dan! exclamă Amelia, recunoscîndu-l. Ce bine-mi pare că 
te văd. 


— Bună, adăugă imediat Susan. Sper că te poţi descurca într- 
o atmosferă încărcată. 

Dan simţi, sub aparenta tensiune, o glumă bine venită pentru 
destinderea spiritelor. 

— Mă descurc, răspunde Dan. Sînt gata să iau totul asupra 
mea. 

— Sînt convinsă că ai s-o faci, glumi, la rîndul ei, Amelia. 

Dan îl prezentă pe Cal, observiînd modul diplomatic în care 
Boelterii își ascundeau stupefacţia, văzînd că are un coleg de 
culoare. La fel de diplomatic aduseră și ei vorba despre 
articolele pe tema mituirii, care umpluseră tot week-end-ul 
paginile ziarului. Faptul că Feeney, cel care îl acuzase de 
mituire, era angajatul ziarului, apăruse într-un singur articol, 
care se continua pe contrapagină. Dan auzise că numai zece la 
sută dintre cititori se oboseau să citească continuarea unui 
articol pe contrapagină. 

Peter li se adresă celorlalţi. 

— Eu am să le arăt oaspeţilor noștri cîte ceva prin clădire. Vor 
să stea de vorbă cu colegii lui Feeney. 

Inainte de a se îndepărta, Midge și cele două femei tinere, le 
urară succes. 

Deși Margaret dăduse din cap în semn de rămas-bun, o 
făcuse cu un vădit dispreţ, ca și cînd recenta acuzaţie îl făcuse 
să scadă în ochii întregii lumi. 

Pentru majoritatea cunoscuţilor, Dan rămăsese același tip 
activ, impulsiv și amuzant. Toate astea erau acum o haină de 
împrumut, care încerca să-i înăbușe emoţiile, servindu-i lui Dan 
ca adăpost. Era sigur că oamenii îl priveau cu îngăduinţă. Cel 
puţin Margaret nici nu se străduia s-o ascundă. 

Cufundat în gînduri, Peter își conduse oaspeţii printr-un 
labirint de scăriţe, oprindu-se la redacţia Știri. Satisfacţia de a 
conduce ziarul îl costase mult. Problemele erau grave, iar el 
fusese prins de ele ca într-o capcană. Pe de o parte, era 
atitudinea soţiei și a celorlalţi, care se încăpăţinau să i se- 
mpotrivească, pe de altă parte, această tranzacţie destul de 
tentantă. 

Peter îi însoţi într-un hol mare, care ocupa aproape întreg 
etajul, compartimentat în diverse birouri. Aici trăia o lume 
agitată, de la redactorii de articole, pînă la reporterii de 
actualități, grăbiţi, legaţi cu toţii printr-o mulţime de computere. 


Intrară într-una din camere, aflată la capătul redacţiei Ştiri. 
Peter îi prezentă pe cei doi oaspeţi coordonatorului de ediţie, 
Leo Kucaba. 

Era un tip de virstă mijlocie, desprins parcă dintr-o redacţie a 
anilor '30. Destul de corpolent, cu o figură jovială, privea 
îngrijorat, răsucind o ţigară între degete. În faţa lui, masa era 
înțesată de hirtii, iar anunţul de pe birou, FUMATORI, nu lăsa loc 
de obiecţii. Îşi scosese cravata, iar mînecile cămășii îi erau 
suflecate. 

Kucaba primise slujba la Herald imediat după absolvirea școlii. 
Și tatăl său lucrase aici, ca ziarist. La început, John Boelter, îi 
intuise isteţimea nativă și îl angajase copist. După aproape 
patruzeci de ani, ajunsese în fruntea redacţiei Știri, pe care o 
conducea de multă vreme. 

— Cum merge apărarea? întrebă Kucaba. Figura lui părea în 
permanenţă în căutare de senzaţional. 

— Încercăm să aflăm cît mai multe despre Feeney. Chiar, în 
ce relații erați? 

Kucaba clătină din cap: 

— Treaba mea e să adun știrile. Tipografia le imprimă. Apoi, 
vin șoferii să le împrăștie. El era șofer. Cred că l-am întîlnit o 
singură dată. 

— Cînd asta? 

— Imediat după identificarea lui Montano. l-am dat o primă de 
o sută de dolari și l-am fotografiat pentru pagina întîi. 

— Probabil pentru „bun cetăţean", îngînă Dan un comentariu. 

— Cam așa suna la vremea aia. 

— Și... acum cum sună? 

— O să vă spun după proces. 

Peter îi șopti ceva. Directorul ridică din umeri și, după ce 
stinse ţigara, îi conduse prin întreaga redacţie. 

Trecură în revistă o mulţime de secţii: Cărţi, Artă, Știință și 
Editoriale, unde ziarele așteptau stivuite pînă aproape de tavan. 
Suplimentul de duminică și cel sportiv erau la alt etaj, alături de 
Administrativ. 

— Pe Scott Feller cred că-l cunoști, zise Kucaba, în timp ce 
treceau pe lîngă un tînăr ce ţăcănea tastatura unui computer. 
Insistă ca Scott să le explice ce lucra și, profitînd de ocazie, îl 
trase pe Peter într-un colț, pentru a putea discuta neauziţi. 


Feller își scoase ochelarii și privi atent la monitor. Pe el se 
putea citi un articol vechi, demult apărut în Herald. Tot ce se 
publicase în ultimii zece ani era acolo. Pentru materiale mai 
vechi, apelau la „morgă", o arhivă unde puteai găsi ce pofteai. 

Dan îl întrerupse brusc: 

— Ceva nou despre Feeney? 

Feller negă: 

— Nu lasă pe nimeni să-l vadă. lar de la DA, nu răsuflă nimic. 

— Tu ce crezi? insistă Peter. 

— Ce-am crezut întodeauna: că a minţit în legătură cu 
Montano. Un moment, chiar am crezut că o să termine cu el. 
Oricum, bine jucat! 

— Bine ar fi ca Huyton să gindească așa. 

— Am bănuit mereu că Feeney este asasinul. Dar Fred Moore, 
managerul, împiedică orice fel de investigaţie. Păcat! Ar fi fost o 
poveste pe cinste. Dar cred că și el are mîinile legate. 

Feller spuse cu regret: 

— Unde sînt sursele de altă dată!? Se opri o clipă, apoi 
continuă: 

— Dar nu e cinstit din partea lor. Banii sînt puţini, iar eu sînt 
îngropat pînă peste cap în subiecte depășite. 

— Spune-mi, Boelter are des treabă cu editarea ziarului? 
întrebă Dan. 

— Nu-l prea vezi, dar oamenii se poartă cu el ca cu un ou. S-o 
fi pricepînd la afaceri - nu-i treaba mea să judec —, dar greșește 
cînd crede că are instinctul ascuţit al tatălui său. Poate nu l-am 
observat eu! Dar Kucaba nu e prost. Cînd Boelter îi dictează ce 
să scrie, îl pupă-n fund imediat și nu-l contrazice. 

— Crezi că aș putea să stau de vorbă cu Moore? întrebă Dan. 

Feller se ridică: 

— Vino! 

Fred Moore stătea în picioare în faţa biroului său masiv, 
discutînd cu cineva un articol. 

Dan întrebă în șoaptă: 

— Cum e tipul? 

Apoi se strecură de-a lungul culoarului. 

— Deștept, vorbăreţ și din cale-afară de zelos, veni, tot în 
șoaptă, răspunsul reporterului. Cu femeile însă e foarte impulsiv. 
Două neveste au divorțat pînă acum. Dar e bun ziarist. Pot să 
spun, chiar extraordinar. A primit un Pulitzer, anul trecut, pentru 


serialul despre o mamă vitregă. E singurul cîştig de cînd a murit 
John Boelter. Dar cînd era cît p-aci să plece în altă parte, Boelter 
l-a numit manager, sub Kucaba. 

Feller îi prezentă pe cei doi, îndată ce Moore rămase singur. 
Flecăriră puţin despre problemele lui Dan. Și el simţi de la 
început o simpatie surprinzătoare pentru omul acela plin de o 
vitalitate debordantă. Moore se liniștea foarte rar, dar, la fel ca 
Dan, atunci cînd o făcea, stătea de vorbă pe-ndelete. Era de 
părere că această profesie respectabilă era la fel de importantă 
ca ziaristica. 

Profitind de ocazie, întrebară de ce fuseseră trataţi atit de dur 
în cazul lui Cassy Cowell. Răspunsul lui Moore veni prompt: 

— Dacă v-aș întreba de ce aţi procedat așa la tribunal... 

— Ei, şi... 

— O.K., acceptă Moore rizînd. 

— Ordine? întrebă Cal, observîndu-i interesul pentru discuţia 
dintre Peter și Kucaba. Explozia vînzărilor i-o datoraţi lui 
Feeney? 

Moore se gîndi o clipă, apoi răspunse: 

— Să zicem că unii dintre noi au considerat de datoria lor, 
atunci cînd crima a zguduit orașul, să-i lase pe cei de la DA să-și 
tragă sufletul un timp. Mai bine îi lași, să-și facă treaba, fără să-i 
deranjezi cu criticile. 

Răspunsul îl descumpănise pe Dan: 

— Deci crezi că eu sînt bătăușul! 

— Lazar, vorbim despre violator, iar lumea e înspăimiîntată de 
moarte. Chiar dacă nu există dovezi, tot e un motiv de 
îngrijorare: posibilitatea să fie cu adevărat un asasin. 

— Cu alte cuvinte, l-am mituit pe Feeney ca să-l scap pe 
Montano! 

— Chiar ai făcut-o? 

Dan îl privi stupefiat: 

— Bineînţeles că nu! 

Moore rise din nou. 

— Ştii, cînd vrei să capeţi un subiect e ca atunci cînd vrei să 
te așezi. Nu strică niciodată să întrebi. Habar n-ai cîți au făcut-o! 

Văzindu-l pe Peter terminînd discuţia, Feller îi conduse pe cei 
doi spre el. 

Coboriră împreună un etaj, unde Peter îi trecu prin secția 
Anunţuri. - Mică publicitate, explicîndu-le cît de utilă este pentru 


cititorii care vor să cumpere sau să vîndă ceva. Urmă imprimeria 
offset. Din loc în loc, se împiedicau de uriașe bobine de hirtie, 
care alimentau rotativele. De aici, ziarele erau tăiate, pliate și 
împachetate. Apoi se încărcau în camioane, care le distribuiau în 
oraș. Herald apărea dimineaţa, așa că tipărirea lui începea după 
miezul nopţii, pentru a putea prinde știrile de ultimă oră. În acel 
moment, se pregătea suplimentul de duminică, care nu conţinea 
astfel de știri. 

— Am putea face toate astea cu jumătate din oameni, se 
încruntă Peter, arătînd spre lucrători. Şi am putea s-o facem 
color. Dar vechii coioţi ne ţin încă în gheare. 

Un grup de șoferi, care lucraseră cu Feeney, veniseră deja să 
stea de vorbă cu Dan. Se adunaseră pe rampa de încărcare și, 
așteptind, discutau cu un individ solid, cu braţe puternice și 
mînecile suflecate. Peter îl prezentă pe Bill Nelson, cel care dirija 
distribuirea presei. Pe faţa lui se putea citi cît muncise ca să 
ajungă aici și, mai ales, că ar fi fost capabil de orice ca să 
rămînă unde era. 

Adresîndu-se lui Nelson, Dan spuse: 

— La întoarcerea din cursă, în acea noapte, Feeney a pomenit 
ceva despre tipul pe care-l văzuse fugind? 

Nelson scutură din cap: 

— Eu am aflat din ziar, cîteva zile mai tirziu. 

— Si l-ai crezut? 

Răspunsul lui Nelson păru sincer: 

— l-am spus domnului Kucaba că e o greșeală să facă un erou 
din tipul ăsta. Niciodată nu puteai fi sigur că Feeney spune 
adevărul. Era genul de om care se scuza tot timpul. In plus, atita 
publicitate i s-ar putea urca la cap. 

— Deja se vede? vru să știe Cal. 

— Dacă se vede!? De atunci, se tot învirtește pe-aici, cerînd 
să fie avansat. In plus, a început să întîrzie. Sînt sigur că nu-l 
mai putem ţine aici. Trebuie să-i găsesc un înlocuitor. 

Peter pufni, vădit enervat. 

— Bill a vrut să-l concedieze. Nu înţelege, că pur și simplu, nu 
putem - din cauza opiniei publice —, mai ales în timpul 
procesului. 

— Dar de ce n-o faceţi acum? 


— Eu sînt gata, spuse Nelson, hotărit să fie sincer cu Peter 
pînă la capăt. De altfel, am să vorbesc cu sindicatul. Tipul ne 
face probleme. 

Pînă acum, părea că nici unul dintre cei de faţă nu fusese 
prea apropiat de Feeney. Mai mult, ceea ce știau despre el nu 
prea le plăcea. 

Unul interveni: 

— Uneori era și violent. Puțin să-l fi călcat pe coadă, că sărea 
imediat la bătaie. Aici sîntem ca o familie și nu e loc pentru unul 
ca el. 

— Cred că ne datorează bani tuturor, adăugă altul. N-am 
văzut un penny înapoi. 

La un moment dat, careva își aminti: 

— Nevastă-sa era prietenă cu soţia lui Ed Malloy. Poate mai 
este. 

— N-am știut că e însurat, recunoscu, surprins, Cal. 

— Nici nu e. Dar sînt de mult împreună, așa că o consideră 
nevastă. Eu, unul, zic că, după un timp, e tot aia. 

Cal notă adresa și telefonul lui Ed Malloy. Apoi, îl urmă pe 
Peter în birou. Acesta era încîntat de mersul audierilor. Se 
gîindea că mai degrabă ar coopera cu Lazar, publicîndu-i, în 
Herald, argumentele din procesul Montano, decît să riște un 
proces de calomnie. Putea să-i aducă multe neplăceri și, mai 
ales, exista riscul ca un juriu încăpăţinat să-i ceară daune de 
milioane. Nu poţi fi sigur în ce lumină te pune un individ ca ăsta. 

Lucrătorii din schimbul de zi începuseră să plece, lăsînd loc 
celor de noapte; cele două șuvoaie umane curgeau unul pe lîngă 
celălalt prin ușile de la intrare. 

— Fascinant loc, observă Dan cu voce tare. 

— Un loc ca oricare altul, replică Peter. După un timp, tot 
ajungi să dorești altceva. 

— Ca de exemplu? 

— Nu știu. De asta sînt încă aici. 

Peter îi aminti secretarei să preia toate apelurile și trînti ușa 
biroului în urma lui. Putea, în sfîrșit, să dea frîu liber enervării 
care îl stăpinea de la terminarea întîlnirii Consiliului de directori, 
și care acum îi cotropea mintea ca o hoardă de barbari. 
Turnîndu-și ceva de băut, începu să mediteze la înfrîngerea 
suferită. 


Din prima clipă a discuţiei cu Lawlor, fusese hotărît să vîndă 
Herald și s-o lase baltă. Nu era omul care să se răzgîndească; el 
își schimba doar tactica. Trebuia să găsească ceva ca să-și 
subordoneze familia. De un lucru era însă sigur: nu va mai tolera 
nici un moment trădarea Susanei. 

Crezuse că, o dată cu moartea tatălui său, va fi cu desăvirșire 
liber. Liber să stăpînească Hera/d-ul și să facă ce-i place. Dar nu 
era chiar așa. 

După căsătorie și moartea lui Richard, devenind primul 
succesor, încercase în zadar să pătrundă sensul relației dintre 
soţia sa și tatăl lui. Legătura lor - sau ce-o fi fost - se dovedise 
prea puternică. Tatăl său îl domina încă, de dincolo de moarte, 
prin surogatul său, Susan. 

Cînd tatăl lui se încăpăţinase să clădească o dinastie, îi lăsase 
lui Susan o parte din companie. li trecuse ei întregul control al 
Fundaţiei - și aproape al companiei - și, mai ales, dreptul ca 
votul ei să cîntărească cincizeci de procente. 

Astăzi, împotrivirea ei îl împiedicase să-și convingă familia. Îl 
prinsese în plasă, înfășurîndu-se în memoria tatălui său, ca și 
cînd ea ar fi fost, de fapt, copilul lui John Boelter. 

Fără îndoială, în multe privinţe era o soţie excelentă, care 
dăduse căsătoriei lor mult credit în ochii orașului, deși zestrea 
adusă nu era pe măsura numelui. Era mîndru de frumuseţea, de 
farmecul și spiritul ei. Dar obiceiul de a i se opune mereu îl 
enerva îngrozitor. Pînă acum, își ascunsese cu abilitate 
curiozitatea și încăpăţinarea, dar, odată scoase la iveală, 
reușiseră să-l forţeze să accepte niște situaţii care nu-l mai 
interesau. Tocmai cînd venise momentul să-i dovedească 
devotamentul, renunţind la atașamentul ei stupid pentru Herald, 
acum, cînd contase cu adevărat pe ea, îl trădase. 

Realiză că, pînă și îmbrăţișarea lor îi devenise respingătoare. 
Peter era un amant pasionat, dar cu ea totul devenise previzibil. 
Atracția și dorința de a o descoperi apuseseră demult. De la o 
vreme, cînd făceau dragoste, el trebuia să bea. In sinea lui, nu 
mai conta cu cine o făcea. Era un adevăr trist, dar nu-i mai 
găsea nimic nou. Se forţase chiar, în ultimele luni, să fie cu ea, 
să vină acasă la ea, deși ar fi vrut lucruri noi în viaţa lui. 

Susan era obsedată în a-i face declaraţii, spunîndu-i în 
permanenţă că-l iubește. 

„Acum o să vedem cît de mult”, gîndi Peter satisfăcut. 


Peter ajunse la reședința lor din Dellwyne mai tirziu ca de 
obicei. Îl întîmpină George, valetul casei. Băuse, iar mersul îi era 
rigid și rău prevestitor. 

O găsi pe Susan instalată în micul ei birou, semniînd o serie de 
cecuri pentru cheltuielile casei. Îi zimbi, dar surîsul ei împietri 
expresia de pe figura lui Peter. Vocea lui șuieră plină de 
brutalitate: 

— E ultima oară cînd îţi îngădui să mă umilești în faţa familiei! 
în faţa oricui! M-am săturat să fiu servitorul tău. Plec! Spunînd 
asta, se năpusti în dormitor și începu să-și arunce cămășile pe 
birou. O clipă mai tîrziu, apăru George, ducînd micul geamantan 
cu care abia se întorsese de la New York. Golindu-l de lenjeria 
murdară, începu să așeze rufărie proaspătă pentru aproape o 
săptămînă. Peter intenţiona să trimită mai tîrziu după restul. 

— Peter, te rog, îl imploră Susan. Sînt sigură că George nu 
ţine neapărat să ne audă. Vino în biroul meu, să discutăm 
liniștiți. 

Ar fi putut să-l convingă să renunţe doar în dimineaţa 
următoare, cînd s-ar fi trezit. Acum, totul era zadarnic. El o 
ignoră. 

— Peter, nu pleca! Orice-ar fi, orice s-ar fi întîmplat, sînt 
sigură că putem trece peste totul. 

— N-ai să mă mai umilești niciodată! 

Nu era orgoliu rănit, nici o poză menită s-o facă să renunţe. 
Voia cu adevărat s-o părăsească. 

Susan izbucni în lacrimi. 

— Te iubesc! 

— Se pare că nu destul ca să mă sprijini, în după-masa asta. 

— Dar nu are nici o legătură cu viaţa noastră. Speram să mă- 
nţelegi. Eu... n-am avut de ales. 

— Eu am de ales. Te părăsesc. 

În timpul acesta, Peter trecu repede în revistă lucrurile din 
geamantan, își aruncă deasupra cartea de pe noptieră și se 
năpusti afară din cameră. Trebuia să treacă și pe la birou, în 
drum spre hotel, ca să-și programeze convorbirile telefonice. 
Ajuns în holul de la intrare, își alese din cuier o canadiană, iar 
pentru week-end, un vindiac. 

Părăsită, în culmea disperării, Susan cobori scările, așezîndu- 
se în faţa lui în momentul în care voia să iasă. 


— Te iubesc, Peter, și sînt sigură că și tu mă iubești. Te rog, 
nu mă părăsi în felul ăsta. 

— Dă-te la o parte! răcni el. 

Braţul lui o îndepărtă violent, izbind-o de perete. Era în stare 
să-i zdrobească faţa dacă i s-ar fi împotrivit. Apoi părăsi casa. 
George îl urmă, așezînd valiza în portbagajul mașinii. 

Susan rămase suspinînd și tremurînd. Era total surprinsă de 
plecarea lui. E adevărat, căsnicia lor scîrțiia de la o vreme, dar 
nu ar fi crezut în ruptul capului că s-ar fi putut să o părăsească. 

Intr-un tîrziu, găsi răspunsul. Asta era! Fusese beat. Atit de 
beat, că era cît pe-aci s-o lovească. Într-o zi sau două, după ce-i 
va trece starea asta, se va întoarce. Dorea cu îndirjire s-o 
creadă. || iubea. Ea și Karen erau doar familia lui. 

La intrarea lui George, Susan era tot acolo, iar el încercă să o 
așeze pe un scaun. Dar asta nu părea să-i facă bine. Poate un 
ceai, gîndi el, grăbindu-se spre bucătărie. 

Mintea ei se dezmetici brusc. Karen! Va trebui să-i spună. 
Copilul își adora tatăl. Dar el se putea răzgindi pînă dimineaţa, 
cînd își va veni în fire. De ce să-și facă griji degeaba!? 

Hotăriî deci să aștepte. Dacă nu s-ar fi întors pînă în seara 
următoare, avea destul timp să o anunţe pe Karen că tatăl ei le 
părăsise. 

Ajuns la Rittenhouse, Peter rugă valetul să-i ducă bagajele și 
să-i aranjeze lenjeria. Işi dăduse seama că nu pusese nimic în 
gură de la micul dejun. Planurile pentru restul serii erau făcute, 
dar îi era foame și, mai ales, simţea o greață puternică din 
cauza alcoolului. 

Intră în restaurantul elegant și select, de la ferestrele căruia 
se putea admira piaţa Rittenhouse. 

— O convorbire pentru dumneavoastră, domnule Boelter, 
anunţă recepţionerul. Tocmai voia să refuze, crezînd că era o 
nouă rugăminte a Susanei, cînd omul adăugă: Spune cai 
cheamă Donaldson și că e foarte urgent. 

Chet Donaldson, vicepreședintele executiv al Hera/a-ului, era 
însărcinat cu problemele economice ale ziarului. Era vorba de un 
telefon venit prin automatul din biroul lui Peter. Răspunse de la 
recepție. 

— Fug ca șobolanii, cu toţii, îl încunoștință Donaldson. Un 
supraveghetor a spus ceva unui muncitor de la rotativă, iar ei, 


A 


fără excepţie, au părăsit pur și simplu clădirea. La fel și 
mașiniștii. 
— Vin imediat, îi spuse Peter. 


Cînd cobori din taxi, îl întîmpinară o mulţime de muncitori 
agitaţi. În fruntea lor era Vinnie Briggs. 

— Ti-am întrerupt cina, Boelter? întrebă Briggs, rînjind larg. 
Nu vrei jumătate din sandvișul meu cu ouă? 

Spunînd asta, Briggs îi întinse un obiect învelit în hirtie. 

— Am știut eu că mănînci rahat, Briggs. 

Nervos, Peter ţișni pe lîngă el și intră în clădire. Ajuns în sala 
de consiliu, găsi aici pe majoritatea șefilor de la Herald. Trecură 
în revistă faptele. Primii ieșiseră reporterii și mașiniștii, restul 
nefiind hotăriîţi. Dar, nu peste mult timp, li se alăturaseră. Era, 
cu siguranţă, un gest menit să pregătească terenul sindicatului 
pentru următoarele negocieri. 

Avocatul era de părere că începerea grevei, atîta timp cît erau 
valabile vechile contracte, făcea posibilă angajarea legală a 
altor muncitori în locul celor de afară. Bineînţeles, cu un salariu 
mai mic. 

Mintea lui Peter se limpezise. Nu se simţise de mult atit de 
activ și decis; era hotărît ca lupta asta să-i vindece rănile. 

Prevăzuse o asemenea mișcare și pregătise cițiva oameni 
care să supravegheze mașinile. 

— A sosit momentul adevărului, rosti Peter. Briggs și ai lui îl 
provocaseră, așa că îi va trimite la podea. Dacă rezistăm acum, 
obţinem totul. Sînt gata să declar că este o grevă perfect legală. 
În noaptea asta, ne descurcăm, iar de miine începem angajările. 

În momentul acela, un om care făcea de pază la mașini sună. 
După cum bănuiseră, ameninţaţi cu pierderea tuturor 
avantajelor, muncitorii de la rotative și mașiniștii își reluaseră 
lucrul. 

Peter se apropie satisfăcut de fereastră. Jos, Vinnie Briggs 
stătea singur pe trotuarul de peste drum, uitîndu-se spre Peter. 
Ridea. 


Un taxi îi conducea pe Dan și Cal spre acea parte a cartierului 
Frankford în care locuiau familiile modeste ale muncitorilor albi. 
La tot pasul, întîlneai blocuri cu apartamente modeste. Ed și 
Fran Malloy locuiau într-unui din ele. Ed tocmai plecase la slujbă, 
dar Fran era încă acasă. 

În timp ce șoferul aștepta, ea îi invită într-o sufragerie strimtă 
și începu să le povestească destre Evie Jeeter, iubita lui Tim 
Feeney. Femeile se împrieteniseră cu ocazia unei petreceri la un 
șofer ce se pensiona. Într-adevăr, Tim o numea pe Evie soţia lui, 
confirmase Fran, pentru că trăiau de mult împreună, iar el dorea 
să se căsătorească. 

— Tim flecărea vrute și nevrute, dar Evie nu e proastă, zise 
Fran. 

— Deci, nu sînt căsătoriţi. 

— Lui Evie nu-i place băutura, nu mai vorbesc de altele, 
adăugă Fran. Așa că l-a refuzat. 

— Te referi la droguri? 

Ea confirmă din cap. 

— De obicei, Evie reușea să-l stăpînească, dar, cînd și-a văzut 
numele în ziar, a început să bea și s-a apucat din nou de 
droguri. Nu m-am mirat că l-au arestat a doua zi. 

— Mai sînt împreună? 

— Evie nu e femeia care acceptă una ca asta. A plecat din 
oraș fără să-și ia rămas bun. A vorbit totuși la poliţie în favoarea 
lui, știi, ca să-l ajute să iasă. Dar a fost ultimul lucru care l-a 
făcut pentru el. 

Cal încercă să afle unde ar putea fi. Dar fata nu știa decit că 
plecase ca să nu apară martoră la proces. 

— Nu era soţia lui, așa că ar fi trebuit să le spună despre 
droguri. 

— Dacă te caută, o rugă Dan, spune-i că am vrea să stăm de 
vorbă. 

Şoferul se întoarse, parcurgind Frankford Avenue, trecînd pe 
sub calea ferată aeriană, de-a lungul unui tunel ce șerpuia 
printre clădirile uriașe. 

Cal privea bănuitor contorul mașinii. Aveau cea mai mare 
aglomerare de taxiuri din întreg statul, iar corectitudinea 
contoarelor era deseori discutabilă. 


— Evie Jetter urma să fie martorul ocular care să sprijine 
acuzaţia de mită, constată Dan. Am văzut o femeie privind de la 
fereastra casei lui Feeney. 

Cal îngheţă. 

— Nu mi-ai spus că ai fost acasă la Feeney. 

— Uitasem. A fost cu o zi înainte de-a depune mărturie. 

— Doamne, dar știi mai bine ca oricine ce înseamnă să 
vorbeşti cu un martor fără să fie cineva de faţă. 

— N-a durat nici zece secunde. Dormisem la Mara... 

— în apartamentul de peste drum de Muzeul de Artă, nu? 

Dan confirmă. 

— Chemam un taxi să plec spre birou, cînd l-am zărit pe 
Feeney, care dădea colțul pe Strada 16. Ştii locurile, droguri, 
jafuri, răfuieli. Nu vorbea cu noi, ţii minte? Am crezut că, luat 
prin surprindere, o să scoată mai mult decît știam din interviul 
din Herald. Am sărit din mașină, alergind. L-am oprit chiar 
înainte de a intra în casă. 

— Măcar a spus ceva? 

— Da. Să mă duc naibii. Nu prea avea chef de vorbă. M-am 
întors la taxi și am plecat mai departe. Un minut mai tîrziu, 
uitasem complet incidentul. 

— Dar nu-ţi dai seama?! Era chiar ziua în care au fost depuși 
banii, cei cinci mii de dolari. Trebuie s-o găsim neapărat pe 
această Evie Jeeter. 

Dan privea la clădirile ce se perindau, lăsate în urmă de 
mersul molcom al mașinii. 

— Auzi? întrebă Cal într-un tîrziu. Neprimind răspuns, 
continuă: Poate am înnebunit eu, dar asta mi se pare al dracului 
de important. Stai pe un butoi cu pulbere. 

— Oricum... se auzi vocea lui Dan. 

— Isuse! Huyton nu glumește. Poţi să sfirșești în închisoare. 

— Ai grijă să nu se întîmple asta. Doar ești avocatul meu. 

O vreme, merseră în tăcere. Într-un tîrziu, Cal reluă: 

— Ştii ce-ţi trebuie? O companie care să-ţi relaxeze mintea. Ai 
face bine să ieși cu cineva. 

— Fii serios, Cal. Sînt acuzat de mituirea unui martor și tu mă 
trimiţi la întîlnire. 

— Adevărat, nu asta e soluţia, dar trebuie să ieși din 
amorţeala asta. Durează de cînd te-a părăsit Mara și trebuie să 
uiţi povestea cu acuzaţia. 


— Soţia ta are pe cineva în vedere! Te-am mirosit de la o 
poștă. 

Cal nu era însă supărat că fusese atit de transparent. 

— E cineva de care ţi-am mai vorbit anul trecut, înainte de-a o 
cunoaște pe Mara. Lucrează în birou cu nevastă-mea. E grozavă. 
Tot evreică, așa că aveţi destule în comun. Și tocmai a rupt-o cu 
iubitul ei. 

— Alt iubit? Sau tot ăla cu care se certase acum un an!? 

— Zău, ar fi un moment potrivit pentru amîndoi. 

— Poate ar fi un prilej nepotrivit pentru mine, Cal. 

— Dacă-ţi spun! Ai nevoie de cineva. E o tipă pe cinste! plusă 
Cal entuziasmat. Ştii ceva, sînt dispus să fac treaba pentru 
amindoi în chestia cu Huyton, chiar mai mult decit de obicei, 
numai promite-mi că-i dai întîlnire imediat ce ajungem la birou! 

Dan bombăni nemulțumit. 

— O singură întîlnire, promise Cal, și, dacă nu-ţi place, gata! 

Cunoscînd încăpăţinarea lui Cal de a-l vedea recăsătorit și 
ducînd, ceea ce numea el, „o viață normală", Dan acceptă 
resemnat. 

— Dar dacă nu-mi place, s-a terminat. Mă lași în pace! 

— Sigur. Dar îţi spun eu, o să ţi se aprindă călciiele după ea. 


A doua zi după plecarea lui Peter, Susan contramandă toate 
întîlnirile și, închisă în casă, aștepta, împlorînd telefonul să sune. 
Era speranţa împăcării, începutul întoarcerii lui. 

Firește, servitorii erau cu toţii la curent, iar atenţia lor 
prevenitoare îi adîncea disperarea, văzindu-se demnă de milă. 
Încercă să-și găsească ocupaţii care s-o obosească, dar nimic nu 
reuși să-i abată gindul de la telefon. 

Susan nu suporta să cineze singură cu Karen în sufrageria 
prea mare, așa că miîncară în camera de zi. Peter obișnuia să 
lipsească de la cină deseori, din cauza întîlnirilor de afaceri, așa 
că fata nu interpretă absenţa lui. Susan se agăţă cu disperare, 
de orice subiect din care putea înfiripa o conversaţie. 

În aceeași seară, la nouă și jumătate, Susan își zise că nu-i 
mai putea ascunde plecarea lui Peter, așa că urcă în camera 
fiicei sale. O găsi la birou, făcîndu-și lecţiile. Boxele răspîndeau 
muzică rock în toată camera. Nu înţelesese niciodată cum se 
putea concentra, dar atit timp cît școala mergea bine, îi făcea 
această mică concesie. 


— Am venit să stăm de vorbă, începu Susan. 

— O.K. 

Abia o auzea din cauza muzicii. Se aşeză pe marginea patului. 
De seara trecută, se frămîntase încontinuu, dar nici acum nu 
știa cum să înceapă. 

— Karen, știi că tata trebuia să se întoarcă ieri de la New York. 

Fata încuviinţă din cap. 

— Ei bine, s-a întors! 

Fața lui Karen deveni strălucitoare. Sări în picioare, gata să 
dea fuga în întîmpinarea lui. 

— Nu. Nu-i aici, rosti Susan cu greutate. Se ridică, apropiindu- 
se de ea. N-o să revină acasă, cel puţin pentru un timp. Ştii... 
mi-a spus că nu e fericit aici. De fapt, cu mine. Așa că a plecat. 

Disperarea punea încet stăpinire pe faţa fetei. 

— Tu l-ai gonit? 

— Nu, n-a fost așa. Eu i-am cerut să rămînă. 

— Atunci de ce-a plecat? Susan suspină descurajată. 

— A hotărît că e mai fericit fără mine. 

Karen plîngea; acum înţelesese totul. Susan o îmbrăţișă, 
lipind-o de trupul ei. Plingea și ea. 

— A plecat! ţipă Karen. M-a părăsit. 

— Dar te iubește. Ştii că te iubește. Curînd o să vrea să te 
vadă. Te iubește. 

Dar asta era numai ce voia să creadă Susan, refuzind să-și 
asculte presimţirile, care spuneau că ea era cea pe care el nu o 
mai iubea. 


Susan rămase pe marginea patului fetei, pînă cînd aceasta, 
într-un tîrziu, adormi. Deși dormi puţin în noaptea respectivă, la 
micul dejun Susan o întîmpină pe Karen ca de obicei. Incercă să 
discute ca-n fiecare dimineaţă, s-o facă să înțeleagă că viaţa ei 
trebuie să-și urmeze cursul. Ar fi vrut ca fata să-și deschidă 
sufletul, dar Karen era prea tristă. 

O conduse pîna la șosea și aşteptă să vadă autobuzul plecînd. 
Apoi se întoarse în casă, implorînd din nou telefonul să sune. 
Avea gîndurile răvășite. Recunoștea că trecuseră printr-o 
perioadă grea, mai ales în ultimele luni, cînd el începuse să bea 
mult. Era, se scuza el, din cauza tensiunii de la Hera/d, Dar 
niciodată nu refuzase să-i vorbească. Mai chinuitor însă decit 
faptul în sine era nesiguranța a ceea ce însemna el, a 


substratului. Măcar de-ar fi putut vorbi cu e// Ar fi reușit, cu 
siguranţă, să treacă peste toate piedicile și să refacă ce mai 
rămăsese din căsnicia lor. 

Tîrziu, spre seară, se hotărî să-l sune. Ar fi fost o alinare fie și 
numai să-i audă vocea, dar nu reuși să obţină legătura. 

Ora două și jumătate noaptea o găsi plimbindu-se prin 
dormitor și privind spre ceasul de pe perete. 


Dimineaţa, la volanul mașinii, se îndreptă spre sucursala 
băncii, aflată în apropiere. Avea de făcut cîteva cumpărături și îi 
trebuiau bani, așa că parcă în faţa clădirii. 

Introduse cartela personală, încercînd să decodifice de două 
ori, dar de fiecare dată aparatul afișa „Nu sînt fonduri 
disponibile". 

Susan intră în sediul băncii, în zona rezervată birourilor, îl 
cunoștea bine pe domnul Harrington, care tocmai vorbea la 
telefon, așa că îl așteptă să termine convorbirea. 

— Doamnă Boelter, o salută, după ce puse receptorul în furcă, 
oferindu-i cu un gest scaunul din faţa biroului. 

— Cred că aveţi o problemă cu aparatul, se plînse. Afişează că 
nu mai am bani în cont, dar cred că mai sînt peste zece mii de 
dolari. Nu a mai reclamat nimeni astăzi? 

— Dar, doamnă Boelter, credeam că soţul dumneavoastră v-a 
spus. 

— Nu mi-a spus nimic. 

— Înţeleg. Își căută cuvintele încurcat. Doamnă Boelter, soţul 
dumneavoastră a venit ieri dimineaţă. A lichidat toate conturile 
comune. 

— Bine, dar toate depunerile mele erau în conturi comune, 
exclamă Susan. 

Harrington ridică din umeri. 

— Ne-a cerut situaţia la zi, apoi a retras tot. 

Susan se simţi ca si cînd Peter i-ar fi scos măruntaiele în văzul 
lumii. 

— Doamnă Boelter, continuă Harrington compătimitor, așa se 
întîmplă de obicei, atunci cînd... știți... există unele neînţelegeri 
între soţi. 

Susan sări în picioare și se năpusti ca o furtună pe scări, spre 
seifuri. Paznicul o cunoștea, așa că o lăsă să intre. Desfăcu 
grăbită încuietorile seifului lor. Ceru o cameră separată pentru 


a-l deschide, dar, din momentul în care îl ridică, simțind cit este 
de ușor, își dădu seama că Peter luase toate bijuteriile. Stătea în 
mica încăpere, privind ţintă la seiful golit. Toate valorile ei erau 
pierdute. Era lefteră. 


La recepţia clubului de sănătate nu era nimeni, încît Cal 
cobori nestingherit scările spre vestiarul bărbaţilor. Trecu pe 
lîngă o sală de exerciţii, în care se găsea mai puţin echipament 
sportiv decit în sălile de sus. Era destul de demodată și 
nepretenţioasă. Aflată la subsolul clădirii, îi lipseau acele 
accesorii pe care Cal le aprecia la cluburi și, tocmai de aceea, 
era pe placul lui Dan. 

Intrînd în sala de exerciţii pentru forţă, îl găsi pe Dan lungit, 
antrenîndu-se la bara cu greutăţi. La fiecare efort, mușchii i se 
conturau sub piele, făcînd să se adincească șanțurile dintre ei. 
Cînd se ridică, încălecînd banca, Cal se așezase deja la aparatul 
de alături. Sări ca ars. 

— Fir-ar să fie! Întîlnirea! își aminti Dan. Era pentru astă-seară 
și ai venit să-mi tragi o săpuneală. 

— Ce băiat isteț! 

— Cerule, îmi pare rău. Am uitat complet. Dar telefonez chiar 
acum și mă scuz. 

— Am făcut-o eu pentru tine. Cînd m-a sunat, te-am căutat 
peste tot și, în sfîrșit, am dat de tine aici. l-am spus că ești 
foarte bolnav și aproape delirezi din cauza febrei. 

Dan se prăbuși înapoi pe bancă. 

— Mersi! 

Cal îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— De fapt, n-am fost prea departe de adevăr. 

Dan luă prosopul și începu să-și tamponeze faţa transpirată. 
Cal bănuia că încearcă să evite răspunsul. 

— Sînt convins că nu a fost vorba de întirziere. Nu e stilul tău. 
Mai bine, zi că ai vrut să eviţi. 

— Ce să evit? 

— În afară de întîlnirea din seara asta? Acuzaţia de mituire. 

Cal răsuci cuțitul în rană. 

— Gil Huyton vrea să te înhaţe și, dacă vrei să știi, el nu 
ignoră nici cel mai mic fleac. 

În timp ce se gîndea la un răspuns pentru prietenul său, Dan 
lăsă să alunece în urma lui, pe podea, bluza de trening. 


Răspunse într-un tîrziu, iar cuvintele îi erau încărcate de 
disperare. 

— Cum de m-am băgat într-o cacealma pusă la cale de justiţia 
asta. Justiţia care îmi aruncă niște acuzaţii false, după ce am 
apărat-o toată viaţa. 

Sări în picioare furios. 

— Chiar și în cele mai grele momente, am crezut în ea. Dar 
adevărul este unul singur: s-a umplut puntea vasului. Tiranii, 
dictatorii, stăpiînii feudali ca Huyton, ei stăpînesc puntea, ei 
comandă loviturile. Dacă Huyton mă poate dobori cu un simplu 
articol în presă, atunci sistemul este compromis. 

— Bine, dar Îi știi stilul! 

— Nu mai pot continua jocul ăsta, Cal. Nu mai am putere. 

— Dacă renunţi acum, ești pierdut. Ştii doar că îl putem 
învinge. 

Dan surise amar. 

— Nu mai e nimic de cîștigat. După ce-ţi petreci viaţa, zici tu, 
onorabil, apărînd legea, constaţi ca toţi sînt gata să creadă tot 
ce spune o năpircă precum Feeney. 

Cal rămase fără răspuns. Dan o luă, cu pași deznădăjduiţi, 
spre ieșire. 


Dan cutreiera străzile ca un nebun. Deși durerea din genunchi 
îl chinuia, continua să meargă. Încet, încet, amorţeala luă locul 
suferinței. Mergea lăsînd în urmă clădiri înalte, săli de concert și 
vitrine strălucitoare. Îndreptîndu-se spre est, trecu prin cartierul 
evreiesc, care-și pierduse unitatea tradițională o dată cu apariţia 
ultimilor veniți. Străbătu atmosfera cuvioasă din Society Hill, cu 
casele vechi, de două sute de ani, și ajunse, în sfîrșit, în 
Independence Hill, ale cărui idealuri nu mai erau la modă decit 
în vacanţa de vară. Merse de-a lungul aleii Elfreth locuite, din 
cele mai vechi timpuri, de familii rezidenţiale și ajunse la 
biserica ortodoxă, locul de reculegere al lui Franklin, Washington 
sau Adams. Se strecura cu greu printre femeile și bărbaţii 
adormiţi pe trotuar sau adăpostiţi sub portalul intrărilor. 

Mergea de multe ore, făcînd ocoluri largi prin North Phily, apoi 
spre vest, pentru a se întoarce din nou în sud. Ziarele aruncate 
pe stradă i se încurcau în picioare, iar el trecea pe lîngă indivizi 
care se îmbătau la colţul străzii, împleticindu-se, nepăsători la 
trecerea timpului. Indivizi care nu erau obligaţi să se trezească a 


doua zi pentru slujbă; văzu clădiri părăginite și arse, traficanţi și 
tilhari cu late murdare, însoțiți de femei în fuste scurte, cu feţe 
blazate și fără viitor. Multe automobile treceau dinspre oraș, 
altele dinspre periferie, în căutare de droguri și sex. 

Figuri dubioase și ciudate ţopăiau în jurul lui, apărînd și 
dispărînd în lumina felinarelor. Imagini de coșmar, fantastice 
apariţii nefirești, fatale, se rostogoleau ca niște monștri, 
topindu-se în întunericul care le înghiţea. 

Doamne, dar el iubea orașul ăsta; se simţea o fărîmă din el și 
ar fi vrut de mult să se implice... Crezuse că, apărînd legea și 
oamenii, își alesese un drum nobil în viață. Dar deodată își 
aminti. Asta se întîmpla atunci cînd oamenilor le mai păsa de 
Philadelphia și de America, cînd se considerau încă o părticică 
dintr-o mare idee și, în ciuda diferenţelor, erau un singur popor, 
gata să moară pentru ea. De fapt, totul se sfirșise cu acel 
Vietnam plin de iluzii spulberate al anilor '60 sau cu Watergate, 
o dată cu crimele, drogurile, familiile destrămate și, mai ales, cu 
economia distrusă de politicieni incapabili și lași. Sacrificaseră 
destinele oamenilor în loc să le construiască. 

America se  fărimițase. Valorile ei deveniseră relative. 
Libertatea cuvîntului, justiţia, toleranța, o viaţă mai bună - erau 
idealurile obișnuite în care crezuse odinioară poporul american - 
se transformaseră în rațiuni egoiste, de morală personală, care, 
în final, ajunseseră să împiedice aceste idealuri. Cu bani, se 
puteau cumpăra favoruri politice, ziua de miine a cetățeanului 
de rînd, care trebuia să plătească pentru greșelile puternicilor 
zilei. Descurajat, își dădu seama că toate acestea umpleau 
străzile asemenea traficanţilor, morfinomanilor și prostituatelor, 
dar cel mai trist era că nici măcar el nu știa cum se puteau sfirși. 

Cu siguranţă, el va continua să caute în mijlocul acestui haos. 
Era și ăsta un scop în viaţă! Nu era suficient pentru cît aer, apă, 
și mîncare consuma? Era un motiv mult mai important decit 
disperarea lui. Un motiv pe care-l descoperise în lunga și agitata 
lui confruntare cu forţele răului. Era prea realist să creadă în 
promisiunile raiului. Nu era sigur nici de credinţa în Dumnezeu; 
nu credea într-un zeu atit de nemilos, care abandonase o 
mulţime de speranţe și lăsase pradă morţii șase milioane de 
evrei, un milion și jumătate de armeni și un milion și jumătate 
de nenorociţi în Cambodgia. 


Și atunci, dacă Dumnezeu nu există, nu-i mai rămîne nici un 
ideal, doar posibilitatea unui urmaș, care, într-o zi, se va întreba, 
la fel de orb ca și el. La ce bun atunci mintea lui, cultura, dorinţa 
de perpetuare, cînd totul se rezuma la o simplă supravieţuire 
biologică? Asta era tot? 

Citeva ore mai tirziu, prea istovit ca să se mai gindească la 
ceva, pleca spre club să-și recupereze hainele și cheile casei. 
Clubul era închis. 

In apropiere, era clădirea biroului său. Găsi un paznic de 
noapte care-i deschise. Intră și adormi pe canapea. 


Cînd deschise ochii, Dan fu surprins, văzind-o pe Susan 
Boelter, care îl zgilțiia să se trezească. 

— Era deschis, se scuză ea, așa că am intrat. 

Buimac, încercă să se ridice, dar durerea din genunchi îl 
săgetă. Se agăţă de braţul canapelei să nu cadă. 

— Nu ești beat, nu? îl întrebă ea. 

Dan clătină din cap. 

— De fapt, nici nu miroase. Aș recunoaște acum și cea mai 
mică urmă de alcool. 

ÎI privise probabil mult timp înainte să se trezească. Își pipăi 
genunchiul și, constatind că poate călca, o luă șchiopătind prin 
cameră, ca un om care și-a pierdut un pantof. Ceasul din hol 
arăta opt și șase minute. Işi aruncă apă pe față, sperînd să își 
recapete vigoarea. 

Cînd se întoarse, Susan Boelter stătea pe canapeaua din 
piele. Se așeză pe fotoliul de alături. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? o întrebă. 

— Trebuie să spun cuiva. Unui avocat. Nici nu știu. Ştii... 
respiră adînc, soţul meu m-a părăsit. 

Ultimele cuvinte îi urcaseră un nod în git. Strîngînd pleoapele, 
încerca să-și rețină lacrimile. 

— Imi pare rău, o consolă Dan, dar ea nu părea să-l fi auzit. 

Lacrimile femeilor îl făceau să se simtă stingher. Se pregătea 
să-i aducă niște șerveţele din dulapul secretarei, cînd Susan 
Boelter scoase unul din geantă și începu să-și șteargă ochii din 
colţul ochilor. 

— leri, după-masă, continuă ea, am constatat că Peter a 
lichidat toate conturile comune. 


— Doamnă Boelter, o întrerupse Dan, nu sînt avocat civil. Și 
nici n-aș fi vrut. 

În toate divorţurile era vorba despre bani și lacrimi, pierderi 
care îi aminteau atita tristeţe, oferindu-i prea puţin în schimb. EIl 
făcuse pactul cu alte legi: viaţa, moartea și libertatea. În afară 
de apărarea civilă, în divorţuri, Dan avea oroare de a reprezenta 
femei aparținînd clasei sociale pretenţioase a Susanei, femei 
neproductive și răsfăţate; erau, în cel mai fericit caz, decorative 
și demodate, în cel mai nefericit. 

— Nu cunosc nici un avocat specializat în divorțuri, se 
lamentă ea. Nu știu nici măcar dacă îmi trebuie unul. Mi-ai spus 
că ai divorţat și tu. 

— Ei da, recunoscu el, dar nu trăiesc din asta și nici nu 
intenţionez. 

— Poate îmi fac griji degeaba. Se îndreptă în scaun, încercînd 
să-și înfrîngă zbuciumul interior. Poate..., poate fac din tînțar 
armăsar. : 

În ciuda principiilor sale, era, într-adevăr, impresionat. Îi spuse 
încet: 

— Ti-ar face bine dacă mi-ai povesti... 

— Mulţumesc. 

După ce își trecu în revistă gîndurile, începu. Dan ascultă 
aproape tot timpul. La fel ca în seara cînd fusese invitatul lor, ea 
vorbea obiectiv și sincer, chiar și despre evenimentele în care 
era implicată direct sau prin care ar fi putut să se pună într-o 
lumină favorabilă. 

— Problemele, în căsnicia noastră, au început în urmă cu trei 
ani. 13 martie. A fost o zi... Mi-e atît de greu să vorbesc. Dar 
rămîne între noi, nu-i așa? 

— Bineînţeles. 

Își adună puterile și continuă, aproape șoptit: 

— Eu și Peter încercam de mult să avem al doilea copil. Acum 
trei ani, rămăsesem însărcinată ca prin minune. Analizele au 
arătat că este băiat, care să continue numele familiei. Dar..., dar 
ceva era foarte grav în legătură cu sarcina. Susan își stringea 
atit de tare mîinile, încît încheieturile i se albiseră. Am pierdut 
sarcina, iar copilul era mort. A fost cît pe-aci să mor și eu. M-au 
operat, dar n-am să mai pot avea copii. După asta, interesul lui 
Peter a început să se stingă pentru noi. 


— În anul acela a murit și tatăl lui, iar Peter era nerăbdător 
să-i ia locul în familie. Asta îi dădea un imbold și un ideal. Dar 
după moartea copilului, s-a dezinteresat. A devenit brusc, dornic 
de distracţii. Deși aveam nevoie de el, l-am înţeles. Durerea lui 
era altfel decît a mea. Dar amindoi pierduserăm un copil pe 
care, deși nu-l știam, îl iubeam. În plus, el își pierduse rațiunea 
de a face parte din familie, motivaţia pentru a-și continua 
drumul. 

Dorea atît de mult ca Dan s-o înţeleagă. 

— Uneori, totul între noi e minunat, stăm de vorbă și facem 
nenumărate lucruri împreună. Dar simt cum insatisfacţia roade 
în el ca o boală. Apare brusc, și atunci, își pierde controlul. Tonul 
ei începu să fie tot mai sigur. Știu că atunci cînd trece, lucrurile 
merg din nou bine între noi. 

— S-a întîmplat ceva înainte de a pleca? 

Susan îi relată pe scurt cearta de la întrunire, plecarea lui și, 
în sfîrșit, golirea seifului. 

— Cred că, cu timpul, se va linişti. Mi-e teamă că, angajind un 
avocat, l-aș determina să facă un lucru pe care altfel nu l-ar fi 
făcut. E un pas atit de important! Măcar dacă am fi discutat... 

Privi spre Dan plină de speranţe, căutînd confirmarea spuselor 
ei. El se îndepărtă. 

— Susan, vreau să înţelegi că primul sfat pe care avocaţii îl 
dau, în cazul divorţului, este lichidarea tuturor conturilor. Este 
evident că soţul tău a angajat unul. 

Se încruntă, dar respiră adînc, împingîndu-și bărbia înainte. 

— înseamnă că am făcut bine venind. Aș vrea să mă 
reprezinţi. 

— Dar nu pot, abia apucă el să rostească, căci ea se grăbi, 
sperînd să-l convingă înainte de a refuza. 

— Eşti dintre cei care i se opun lui Peter. N-o fac prea mulți. 
Ori vor cîte ceva de la el, ori se tem de ceea ce le-ar putea 
aduce Herald. Vreau un avocat pe care să pot conta. 

Dan îi explică din nou că el și firma lui se ocupau de crime și, 
mai ales, că i-ar fi făcut un deserviciu, acum, cînd el însuși era 
implicat într-un proces. 

— Doamne, spuse descurajată. N-am pe nimeni de partea 
mea. 

Reluă într-un tîrziu: 

— Dacă așa a fost să fie! 


Suspină adînc și se ridică. Părea atit de disperată și învinsă, 
încît Dan simţi nevoia s-o sprijine. : 

— Susan, ai nevoie de un avocat expert în divorțuri. iți 
recomand cîteva nume. Şi, dacă îţi face bine, sună-mă oricînd 
vrei un sfat. 

Parcă își mai revenise: 

— Mulţumesc! 

Se așeză din nou, iar un zîmbet începu să-i coloreze obrajii. 

— Parcă mă simt mai bine. Poate crezi că sînt istericale, în 
comparaţie cu problemele tale, ale mele sînt aproape meschine. 

— Nu vreau să te sperii, dar dacă presimţirile nu mă înșală, 
problemele tale sînt abia la început. 


7 


Trei dintre avocaţii recomandaţi de Dan erau deja angajaţi de 
Peter și așteptau decizia lui, înainte de a prelua apărarea lui 
Susan. 

— Face asta ca să te-mpiedice să-i angajezi, presupuse Dan, 
cînd ea reveni la biroul lui. 

N-ar fi crezut că Peter îi putea face așa ceva. 

În ziua aceea, după-amiază, un anume Harold Ramsay se 
lăsase convins de Dan să se întilnească întîi cu Susan. Era o 
greșeală că avocatul nu era printre cei mai buni, dar nu se mai 
putea face nimic, așa că Dan se abţinuse de la orice comentariu. 
Înștiinţarea de divorţ sosi în zilele următoare. 

Săptămiînile care trecură fură confuze pentru Susan. Aluneca 
într-un labirint de emoţii: se simţea vinovată și furioasă, dar, 
mai ales, golită de speranţe. Totuși, o parte din ea niciodată nu- 
și pierdea speranţa. 

Se obișnuise să fie bogată și influentă, obţinînd totul fără pic 
de efort. Fusese o Boelter, soția editorului Hera/d-ului. 
Întotdeauna oamenii se grăbiseră să-i netezească drumul. Nu 
era vorba de dorinţa ei, ci, mai degrabă, de obișnuinţa ce 
crescuse o dată cu ea. Brusc, tot confortul acesta dispăruse. 

În clipa în care sprijinul lui Peter se năruia, era pierdută. 
Notele de plată se stringeau, iar conturile erau de mult goale. 
Încercînd să obţină mici împrumuturi, găsi toate fondurile 


bancare blocate. La fel, și celelalte sucursale din localitate. 
Încercase cu cărţi de credit, dar Peter le anulase. 

Proprietarii magazinelor îi cereau deja bani lichizi, iar ea nu-i 
avea. 

Pînă acum, nu-și pusese problema cheltuielilor casei, a 
hainelor pentru ea și Karen sau a banilor de buzunar. Peter 
plătea direct întreţinerea lui Karen, impozitele pentru casă și 
restul. Se văzu somată să achite factura de apă, în caz contrar 
furnizarea întrerupîndu-se pînă la achitarea restanţei. Nu putea 
decit să adauge și această problemă la cele pe care deja le 
pregătise pentru avocatul ei. 

Cercetă cu atenţie facturi vechi de mai bine de trei ani, pentru 
a aprecia cheltuiala totală a casei. Ambele părți urmau să-și 
declare situaţia financiară. Oricum, ea își avertizase avocatul că 
Peter va încerca să-și ascundă cît mai bine veniturile. 

În ciuda situaţiei financiare, avocatul o sfătuise să nu-și ia o 
slujbă. Ceruse în instanţă ca Peter să le întreţină în continuare. 
Fiind salariată, Peter ar fi avut un motiv serios să o destituie din 
fruntea Fundaţiei Boelter. 

Concediase toţi servitorii, în afara unui valet și a bucătăresei 
Jenny, care era în casă de la căsătoria lor. Curăţenia o făceau 
amîndouă, iar în week-end-uri Susan îngrijea cît de cît grădina. 

Vestea decăderii ei se răspîndi cu repeziciune în cercurile 
apropiate. Cît de repede, avea să constate cînd merse cu Amelia 
la Club pentru o partidă de tenis. Mulţi, pe care îi considerase 
prieteni, o tratau acum cu o răceală colţuroasă. Era clar că se 
aflau de partea lui Peter, acolo unde interesul le dicta să fie. 

Decepţionată, își întrebă cumnata: 

— De ce trebuie să fie neapărat de partea cuiva? 

— Probabil, știu că Peter asta dorește, îi răspunse Amelia. 

Era cît se poate de logic. Susan știa și o prevenise și pe 
Amelia că, dacă ar fi acceptat un împrumut de la ea, Peter l-ar fi 
considerat un amestec nedorit, de care ar fi profitat. Oricum, 
Susan n-ar fi primit niciodată. 

În timp ce mîncau în sufrageria clubului, un om intră, 
îndreptîndu-se spre masa lor. 

— Susan Boelter? întrebă el cu o voce puternică, care răsună 
în întreaga încăpere. 

Toată lumea privi cum omul îi întinde un document. Din 
motive fiscale, automobilele lor erau în posesia Hera/d-ului. 


Acum, Peter ordonase să-i fie ridicat Jaguarul. Simţi strînsoarea 
unui laţ în jurul gitului. 

Susan încerca prima dezamăgire în viaţa ei. Din adolescenţă, 
obținuse tot ce-și punea în minte. 

Pierduse din independenţă căsătorindu-se cu Peter, dar 
primise în schimb dragoste și o anumită poziţie în societate. 
Ciștigase siguranţă, drepturi și prerogative. John Boelter crezuse 
în sfaturile ei, găsindu-le cinstite și imparţiale. În schimb, putea 
influenţa, chiar dacă nu direct, foarte mult activitatea ziarului. 
Uneori, Peter dezaprobase relaţia dintre ea și tatăl lui, dar nu 
putea fi ăsta un motiv de a o scoate din viaţa sa. Sau poate 
vroia s-o vadă neajutorată, dependentă de el, înspăimîntată și 
implorîndu-i mila. 

În plus, o mare suferinţă îi provoca efectul pe care îl avusese 
despărțirea lor asupra lui Karen. Vorbind doar strictul necesar, 
Karen îi lăsase impresia că avea toate motivele s-o deteste. 

Într-o seară, telefonase diriginta. Profesorii se plîngeau de 
comportamentul ei și, mai ales, de situaţia la învăţătură, își 
făcea lecţiile neglijent, era neatentă și indisciplinată. Femeia o 
întrebă delicat dacă au probleme acasă. În mod obișnuit, Susan 
n-ar fi acceptat o asemenea violare a intimităţii lor. Dar acum nu 
era ceva obișnuit, așa că îi explică motivul tensiunii lui Karen. 
Diriginta cunoștea aceste schimbări în purtarea copiilor, în cazul 
în care familia se destrăma. Îi promise că va cere sfatul 
profesorilor și, mai ales, al unui psiholog. intilnirea acestuia cu 
Karen rămiînea în sarcina Susanei. 

Plecă să o caute pe Karen. O găsi în bucătărie, luînd ceaiul cu 
Jenny. Amîndouă purtau halate. Jenny, bucătăreasa grăsuţă, 
nemăritată, era o prezenţă plină de afecţiune și, mai ales, lipsită 
de asprime în viaţa fetei. „Biet mielușel”, spusese cînd aflase că 
tatăl său o părăsise. Va avea cel mai mult de suferit. Susan nu 
avea nici cea mai vagă idee despre ce puteau discuta 
amîndouă, uneori pînă noaptea tirziu. a 

Karen ţinea ceașca cu amîndouă mîinile. In faţa lor, pe masă, 
era așezată o farfurie cu prăjituri. Fata își ridică privirea spre 
Susan. Zimbetul i se risipi brusc. 

— Scuză-mă că dau buzna, dar trebuie să vorbim. Karen o 
urmă în camera ei fără tragere de inimă. Se așeză pe scaunul 
biroului, în fața mamei sale. Susan îi spuse despre telefonul 
primit de la școală. Karen strigă furioasă: 


— l-ai spus domnișoarei Henderson că tu și tata v-aţi 
despărţit? Cum ai putut? 

— Dar nu-i nici o rușine. 

— Acum o să afle toată școala. 

— Nu-i adevărat. Școala e foarte sensibilă la problemele 
voastre. 

— Nu înţelegi nimic. Profesorii or să fie prea politicoși și prea 
indulgenti. Colegii or să-și dea seama imediat. 

— Profesorii sînt îngrijoraţi. 

— Nu-i treaba lor! replică Karen tăios. Își încrucișă braţele. N- 
am să ţi-o iert niciodată. 

— Karen, te rog...! 

— Nu mă mai duc la școală. Și să nu te gindești că am să-mi 
deschid sufletul în faţa unei pisăloage pe care nici măcar n-o 
cunosc. 

— Ar putea să-ți placă. A sfătuit mulți tineri ai căror părinți s- 
au despărțit. 

— Tăticu nu mi-ar fi făcut asta niciodată. 

— Poate ai dreptate! Dar problemele nu vor dispărea, chiar 
dacă te faci că nu le vezi. 

— Problema mea eşti tu! Dacă eşti atît de îngrijorată de 
chestia cu școala, fă bine și ieși! Lasă-mă să mă ocup de ea! 

Susan n-ar fi putut cu nici un chip s-o facă să continue 
discuția. 


După ce o ignorase pe Karen săptămîni de-a rîndul, Peter 
începu să o întîlnească în week-end-uri. Revolta fetei împotriva 
lui Susan devenise agresivă. Toate sfaturile se transformau în 
motive de iritare. Karen făcea tot posibilul să le calce, numai 
pentru a-i vedea limitele răbdării și, mai ales, pînă unde putea 
împinge propria independenţă. 

Într-o seară, în timpul cinei, Karen o anunţă că va organiza o 
petrecere. Tatăl său era de acord și-i punea la dispoziţie o casă 
închiriată în Chestnut Hill. Refuză să spună pe cine invitase, dar 
Susan știa. 

O văzuse, de două ori, venind de la școală în mașina unui 
băiat. Trebuia să aibă cel puţin șaptesprezece ani ca să poată 
conduce, ceea ce însemna patru ani mai mult decit Karen. 
Susan încercase să o tragă de limbă, dar nu căpătase nici un 
răspuns. 


— Nu ești pregătită încă pentru băieţi - pentru prieteni —, mai 
ales atit de mari, încercă Susan să ajungă la o înţelegere. 

— N-ai nici un drept să-mi comanzi ce să fac! Mai ales cînd 
sînt cu tata. 

— Dar sînt cîteva lucruri cu care încă nu te descurci. 

— Cum ar fi fardurile? răsună vocea lui Karen. Tata nu are 
nimic împotrivă. 

Nervoasă, Susan izbucni: 

— Eşti prea mică pentru farduri. N-ai să te machiezi, ai 
înțeles? 

— Tata zice că-mi stă bine. 

— Eu sint răspunzătoare pentru educaţia ta, nu taică-tu. N-ai 
să te fardezi și n-ai să dai nici o petrecere cu prieteni care nu-s 
de vîrsta ta. 

— O să fac ce vreau, îi răspunse cu o aroganță enervantă, 
care semăna din ce în ce mai mult cu a lui Peter. 

Susan rămase pe poziţie: 

— Ascultă, domnișoară, dacă continui cu tonul ăsta, s-ar 
putea să nu-l vezi pe tatăl tău tot week-end-ul. 

Ochii fetei îi trădau agitația: 

— Zi mai bine că ești geloasă fiindcă tata mă iubește și pe 
tine nu. Te-a părăsit pentru că nu te mai suporta. Și dacă vrei să 
știi, nici eu nu te mai suport. 

Palma Susanei o plesni cu zgomot peste obraz. O clipă, 
rămăseseră înmărmurite, uitîndu-se una la alta. 

— Doamne, șopti Susan, iartă-mă! 

Mîna lui Karen se ridică încet, atingindu-și obrazul. Apoi ieși în 
fugă din cameră. Într-un tîrziu, Susan observă că ușa spre 
bucătărie era deschisă. Jenny intră cu o tavă plină. 

— Te rog, Jenny, du-i mîncarea în camera ei. 

După cîteva minute, Jenny se întoarse cu mîncarea neatinsă. 

Nici lui Susan nu-i era foame. Îi spuse lui Jenny să pună totul 
în congelator. Urcă în birou și privi multă vreme pe geam cerul 
care se înnora deasupra grădinii. Intr-un tîrziu, se duse spre 
camera fetei, cu intenţia să-și ceară scuze și să stea de vorbă. 
Dar găsi ușa încuiată pe dinăuntru, iar Karen refuză să deschidă. 


Prietenia Ameliei cu Susan începuse la scurt timp după 
căsătoria cu Peter. Susan o compătimea sincer pe femeia care 
pierduse atît de mult încă de la începutul căsniciei și în anii de 


văduvie ce urmaseră. Amelia, care știa deja cît de greu este să 
fii soţie în familia Boelter, era încîntată de rezistența Susanei și 
de ceea ce numea „francheţea ei fermecătoare”. Dar, ceea ce le 
consolida mai mult prietenia, era că amiîndouă aveau de-a face 
cu firea tiranică a soacrei, Amelia mai puţin, familia ei aparținînd 
cercului de prieteni ai lui Margaret. 

Margaret suspectase întotdeauna relaţia dintre Susan și fostul 
ei bărbat. Însă cea mai puternică aversiune i-o provoca 
inteligența ascuţită a tinerei femei. Datorită ei, Susan se 
măritase cu Peter, furindu-i loialitatea copilului favorit, pe care 
ea îl adăpostise și îl salvase de nenumărate ori de tirania soțului 
ei. 

Susan închiriase un Ford vechi, de la un garaj din apropiere. În 
dimineaţa de după incidentul cu Karen, se îndrepta, ca de 
obicei, spre locuinţa Ameliei, pentru cafeaua de dimineaţă. 
Amelia își alătura, numai acei oameni cu care-și putea împărţi 
efuziunile emoţionale și care reușeau să menţină în jurul lor o 
atmosferă plină de afecțiune. 

Acum ea, Susan, era aceea care avea nevoie de afecţiune. 

— A fost groaznic că am plesnit-o, știu. Și mi-a părut rău 
imediat. Dar m-a provocat. Ca și cînd nu aș avea nici un pic de 
autoritate. 

— Cu Peter cum se împacă? 

— Minunat, dacă te iei după ce spune ea. Tot ce fac eu e rău. 
El nu face nici o greșeală. 

— E supărată pe tine fiindcă ai distrus familia, spuse Amelia. 

— Pe mine? Am făcut tot posibilul să rămînem împreună. 

— N-o să-l condamne în veci pe Peter. Fetele de virsta ei au 
mare nevoie de tată. Odată plecat din casă, ea trebuie să fie 
mereu sigură că nu-l pierde. În sinea ei, știe bine că pe tine n- 
are cum să te piardă. 

— Asta explică multe, acceptă Susan surprinsă. Apreciase 
prietenia sinceră a Ameliei, dar nu o crezuse capabilă de atita 
înțelepciune. 

— Cred și eu că explică. M-a costat o sută de dolari. Azi- 
dimineaţă am discutat problema cu psihiatrul meu. 

— Ai discutat problema mea cu psihiatrul tău? făcu Susan 
surprinsă. 

— O cunosc de mult. E o adevărată plăcere pentru amîndouă 
cînd avem ceva nou de vorbit. 


Amelia își umplu din nou ceașca. 

— Va trebui să iei în considerare o eventuală școală internă. 
Eu și Johnny ne înţelegem mult mai bine acum. 

Ceașca îi tremură un moment în mînă. 

— N-aș suporta să trăiesc departe de Karen. 

Amelia înţelese. 

— Fii totuși pregătită. N-o scoţi ușor la capăt cu ea. Ţine cu 
tot dinadinsul să fie cu taică-său. 

— lar el își joacă perfect rolul de părinte iubitor. 

Amelia încuviinţă. 

— 'Ţinînd cont de asta, va trebui, probabil, să facă alegerea 
vieţii. Amîndouă știm cît de fermecător poate să fie Peter cînd 
vrea. 

— Sigur că știm, o aprobă Susan deprimată. 

Deși plecase de acasă, Peter nu ceruse divorţul la 
Montgomery Country, de care aparţinea cartierul Dellwyne. 
Pennsylvania se număra printre puţinele state care adoptaseră 
un tip nou de divorţ, „fără vină", concomitent cu o modalitate 
rapidă, dacă una din părţi dovedea vinovăția celeilalte. Vinovat 
de adulter în fața legii, comportament violent, bigamie sau alte 
cauze. Dar, în cazul lui, toate astea erau inutile, pentru că lui 
Susan nu i se putea aduce nici o acuzaţie legală. Așa că, pentru 
a obţine un divorţ „fără vină", Peter trebuia să aștepte doi ani, 
timp în care, locuind separat, putea dovedi că mariajul lor era 
complet compromis. Ea spera că, avînd atita timp pînă la 
despărţire, el s-ar putea răzgîndi, întorcîndu-se acasă. 

Harold Ramsay, avocatul ei, ceruse tribunalului ca Peter să 
continue întreţinerea ei și a fetei. 

Într-adevăr, în Pennsylvania exista o prevedere legală prin 
care se putea obţine o pensie, dar, pentru asta, Susan trebuia 
să fie de acord cu divorțul. Ea însă nu era încă hotărită. 

Cînd aflase situaţia Susanei, optimismul lui Ramsay se stinse, 
în timp ce faţa îi devenea pe cît de lungă pe atît de neguroasă, 
asemenea unei caricaturi din secolul al XIII-lea. Deși legea 
prevedea ca toate bunurile dobiîndite în timpul căsniciei să fie 
împărţite, în cazul ei, averea aceasta nu includea reședința din 
Dellwyne și nici partea lui din Hera/d. Peter moștenise toate 
astea cu trei ani în urmă, o dată cu moartea tatălui său, așa că 
le stăpînea singur. Numai creșterile de valoare s-ar fi împărţit, 
dar preţurile lor pe piaţă fuseseră de pe atunci în continuă 


scădere. Ramsay îl credea încă pe Peter suficient de mărinimos 
ca să-i asigure Susanei banii necesari stilului ei de viaţă. Cînd 
reuși să găsească o modalitate ca Susan și Karen să poată locui 
în continuare la Dellwyne, supărarea îi mai trecu puţin. 

Orice juriu bine intenţionat era de acord că, îndepărtind 
copilul din căminul său, i-ar fi provocat o traumă psihică 
puternică, într-o perioadă și așa destul de dificilă. 

— Asta o să-l împiedice pe soţul tău să o revendice, obligîndu- 
| să plătească cheltuielile casei. După cum vezi, doamnă Boelter, 
sînt multe feluri de a jupui o pisică. Lucrurile nu sînt nici pe 
departe așa de grave cum par. 

Asta nu reuși să alunge supărarea Susanei. 

— Domnule Ramsay, nu mi-a rămas nici un ban. Aproape tot 
ce-am luat pe inelul de logodnă și pe alte cîteva bijuterii a fost 
onorariul dumitale. 

Faţa lui strălucea. 

— Vai, dar aveţi toate șansele să le recăpătaţi atunci cînd 
juriul, la cererea mea, îl va obliga pe soţul dumneavoastră la 
cheltuieli legale. 

Susan se întrebă dacă Ramsay se luptă pentru toate cauzele, 
așa cum o făcea pentru asta. 

El își reaminti brusc ceva. 

— Avocatul soțului dumneavoastră întrevede o speranţă: 
clientul lui se gîndeşte la împăcare. Dar crede că sînteţi prea 
încăpăţinată ca să acceptaţi. 

Speranţa Susanei revenise. Împăcarea. Peter din nou cu ea. 

— Asta am vrut de la început, izbucni ea. 

— Sînt foarte încîntat. Dar unde-mi notasem? Cu mișcări 
leneșe, Ramsay începu să răsfoiască tacticos agenda sa 
galbenă. 

— Aha, daluite-le. 

— Da! șopti ea nerăbdătoare. 

— Tot ce aveţi de făcut, zise el, este să fiți de acord cu 
vînzarea ziarului. 

Respirația Susanei se topi o dată cu nădejdea ce pusese 
stăpiînire pe ea. 

Ramsay o privea întrebător, așteptînd un răspuns. 

— E ceva la care veţi consimţi, doamnă Boelter? 

Reuși să tragă aer în piept și spuse: 

— În mod special, domnule Ramsay, acest subiect nu-l discut. 


__ Mason Willoughby era un bărbat trecut de șaizeci de ani. 
Impărţea biroul cu cel al Fundaţiei Boelter, ţinea registrele și 
cheltuia banii așa cum îi ordona Susan. 

Fusese consilierul socrului ei, executorul testamentar şi 
prietenul lui de încredere. Devenise, bineînţeles, și prietenul ei. 

Susan nu dormise prea mult în noaptea aceea. De dimineaţă, 
demară spre micul birou pe care îl împărțeau amindoi. El 
bănuia, probabil, de mult problemele ei, dar acum trebuia să-i 
spună că ea și Peter se despărțiseră. 

— Peter s-a săturat să fie angajatul meu, explică ea. A spus că 
se întoarce numai dacă sînt de acord cu vînzarea Heral/d-ului. 

Mason Willoughby era un om deosebit, ale cărui tact și 
politețe erau desprinse parcă dintr-o altă epocă. Se gindea 
foarte bine înainte de a întreprinde ceva sau de a da un sfat. Își 
drămuia cuvintele la fel ca și banii. 

Degetul mare și arătătorul prinseseră colțurile gurii trăgîndu- 
le în jos, prelungind ridurile adînci ce marcau începuturile 
obrajilor. Cu aceleași degete își scoase ochelarii cu rame 
pestriţe, așezîndu-i pe mapa de birou, potrivindu-i exact după 
forma pătrată a acesteia. Apoi vorbi: 

— Cred că greșești dacă cedezi în faţa lui Peter. 

— Dacă aș demisiona de la Fundaţie? Asta ar îmbunătăţi 
relaţiile dintre noi. 

— O greșeală și mai mare și, mai ales, o încălcare a 
atribuțiilor. 

— Înţelegem diferit îndatoririle mele! 

— Crezi că ai greșit cînd te-ai opus vînzării? 

— Nu, n-am greșit. Dar, să fim sinceri, nu fac parte dintre 
urmașii lui Boelter. E o nebunie ca eu să am votul cel mai 
important. 

— Exact așa a vrut John. 

— Da, știu. Pe patul de moarte, m-a pus să jur că am să votez 
totdeauna ce-mi dictează conștiința, fără să ţin seama de nimic. 
Niciodată n-am înţeles de ce m-a ales pe mine. 

— A crezut în tine. A fost convins că nu vei acţiona niciodată 
în folosul tău, ci numai al familiei, apoi al orașului și, nu în 
ultimul rînd, al gazetarilor. Erai singura persoană din familie pe 
a cărei integritate și judecată putea conta. A știut cît de 
importante vor fi într-o bună zi aceste cincizeci de procente. 


— Destul de importante ca să-mi ruineze căsnicia. 

— Vrei să știi părerea mea și în privinţa asta? 

— Da. 

— Dacă cedezi, conflictul nu se încheie și n-ai să-l faci pe 
Peter să se întoarcă. 

— Atunci ce-l poate determina? 

Mason potrivi din nou ochelarii, care erau deja aliniaţi, în timp 
ce încerca să exprime în cuvinte ceea ce simţea. 

— Susan, eu îl apreciez pe Peter mult mai obiectiv decit tine. 
Dacă această... această criză i-ar fi trecut, nu ţi-aș fi spus 
niciodată toate astea, dar mi-ai cerut părerea. 

— Şi mi-o menţin, Mason. 

— Totdeauna am bănuit că Peter s-a căsătorit cu tine ca să 
recîștige bunăvoința tatălui său. 

Susan se simţea profund rănită de caracterizarea fără 
menajamente făcută omului pe care încă îl iubea atît de mult, 
caracterizare care-i zdruncinase încrederea în el. Toată făptura 
ei se concentrase în speranţa reîntoarcerii lui. 

— S-a căsătorit cu mine din dragoste. Erau atitea femei 
frumoase și bogate în viaţa lui... 

— Dar pe nici una tatăl său nu o admira ca pe tine. 
Sentimentele tale l-au făcut mai înțelegător în privinţa lui 
Peter... Şi cred că și moartea lui Richard. 

Susan își scutură capul cu îndirjire. 

— A înţeles că Peter era gata să-și asume răspunderea și să 
se linistească. 

— Își cunoștea bine fiul. Puterea este singurul lucru pe care 
Peter îl respectă. Socrul tău a știut că într-o zi asta o să te 
salveze. 

Willoughby ignoră enervarea de pe faţa ei. 

— Dacă pierzi puterea, pierzi și ultima șansă de a-l redobîndi 
pe Peter. Bineînţeles, dacă asta vrei sau dacă așa obţii un divorţ 
avantajos, ceea ce mi se pare mai rezonabil... 

Susan nu răspunse, dar medita la cele spuse de bătrînul 
consilier. 

El îi întrerupse gîndurile: 

— Susan, dacă ai nevoie de bani... 

Ea îi atinse braţul cu un gest de mulţumire: 

— îţi mulţumesc, Mason. Ești foarte generos, dar nu împrumut 
de la nimeni nimic. Am avut nevoie numai de sfatul tău. 


— Care însă n-a fost ceea ce voiai să auzi, pot să jur. 

— Nu-l cunoşti pe Peter cum îl cunosc eu. 

— Poate. Dar, te rog, promite-mi ceva. 

El aşteptă pînă cînd Susan încuviință, și abia după aceea 
continuă. 

— Promite-mi că n-ai să faci nimic în pripă - nimic care ar 
putea să te pună în pericol. Poate crezi că nu-l cunosc pe soţul 
tău, dar îl cunosc foarte bine - din ziua în care a deschis ochii. 
Atunci cînd nu va mai avea nevoie de nimic și nici motiv să se 
teamă de tine, Peter Boelter te va strivi fără să stea pe gînduri. 


8 


Devreme, în zorii zilei, într-o parcare, aproape de intersecţia 
străzilor 13 și Locust, fusese găsită o femeie zăcînd 
inconștientă. Avea aproximativ douăzeci și cinci de ani, era 
blondă și lucra la un magazin de confecţii din apropiere. Fusese 
atacată noaptea, tirziu, și bătută cu cruzime. Lenjeria îi era 
ruptă, iar fusta ridicată pînă peste cap. O găsiseră aproape 
moartă. 

După cum era de așteptat, motivul s-a dovedit a fi violul. 
Testele indicaseră lichid seminal. Ca și în cazul Cassy Cowell, nu 
existau urme de împotrivire, unghii rupte, zgirieturi care să 
probeze că victima s-a opus și că autorul fusese necunoscut. 
Nici măcar grupa sanguină nu i s-a putut stabili. 

Victima, al cărei nume era trecut sub tăcere din cauza 
caracterului deosebit al agresiunii, părea să fie mai norocoasă 
decît Cassy Cowell: supraviețuise. Cînd, a doua zi, în sfîrșit, își 
revenise, povesti totul celor doi polițiști care răspundeau de caz, 
dar nu reuși să aducă prea multe noutăţi. Nu-l văzuse nici un 
moment. Un braţ venit din spate îi încolăcise gitul. Nemaiputind 
respira, leșinase. Își amintea frînturi, dar nu reușise să vadă 
nimic. Hainele îi acopereau faţa și simţea cum un bărbat așezat 
deasupra încerca să o violeze. Se concentrase asupra sexului 
său, pentru a-l îndepărta. În acel moment, el o plesnise puternic 
peste față și apoi, probabil cu braţul, îi astupase nările. Era 
ultimul lucru pe care și-l amintea. 

Ce doi detectivi părăsiră camera, mulţumindu-i fetei. 


Chiar înainte de a sta de vorbă cu ea, erau convinși că cel 
care o atacase era același cu ucigașul lui Cassy Cowell. Cele 
două femei fuseseră atacate asemănător, prin spate, în locuri 
aflate la mică distanţă unul de altul. De data asta însă, agresorul 
uitase un amănunt: sora care spălase victima găsise în părul ei 
pubian blond un singur fir negru. Acest lucru nu fusese dat 
publicităţii, atita timp cît poliţia îl căuta încă pe agresor. 

Harry Stallworth se ocupa de cazul Cowell și era cel care îl 
interogase pe Ricardo Montano la audierile preliminare. Trecut 
de patruzeci de ani, era un om obișnuit, care se lupta cu o talie 
cam îngroșată. Avea un început de chelie, dar arbora, foarte 
mîndru, barbă și mustăţi dese, găsind că bărbieritul era pierdere 
de vreme. Ajunsese destul de sus în ierarhie. Spera să nu-l mai 
promoveze nimeni, dar nu-i mărturisise nevestei, care ţintea un 
salariu mai mare. Nu voia să-și petreacă restul zilelor în spatele 
unui birou, privind la subalternii care se ocupau de cazuri: își 
iubea meseria. 

Colaboratoarea lui era o femeie, Kate Bascombe. Se mutase 
la Omucideri după ce descoperiseră cadavrul lui Cassy Cowell, 
pentru că, fiind tînără, frumoasă și brunetă, putea servi ca 
momeală pentru prinderea ucigașului. Dar Stallworth intui 
imediat că putea fi un detectiv excelent. 

Abia coboriseră din mașină, în parcarea spitalului, cînd le ieși 
în cale Scott Feller. 

— Aveţi ceva, băieţi? îi întrebă el. 

Stallworth pufni nemulţumit. Cei de la Da;//y Mirror aveau deja 
un articol despre asta pe una din pagini. Dar Feller observase 
asemănarea cazurilor și aflase deja, din sursele sale de la 
Departamentul Poliţiei, că aveau de-a face cu același individ. 

Ediţia de dimineaţă a Hera/d-ului avea pe prima pagină un 
titlu incendiar: Ucigasul barmanei face o nouă victimă. Scris de 
Feller, articolul în care îl poreclise pe individ „Violatorul 
Fantomă", crescuse tensiunea asupra poliţiei. 

— Cu Montano aţi discutat? îi chestionă Feller. 

— Are alibi, replică Stallworth, nemulțumit. 

Nu era cel mai puternic alibi, dar asta nu era treaba lui Feller. 

Stallworth nu era surprins că reporterul nu întrebase nimic pe 
Kate Bascombe. Ea și Feller fuseseră împreună un timp, dar ea 
pusese capăt poveștii, cînd, într-un articol, apăruseră 
confesiunile sale din liniştea dormitorului. „Porc împuţit", 


scăpase ea. Un merit trebuie să-i recunoști lui Bascombe, gîndi 
Stallworth zîmbind: „Ştie să vorbească”. 

Desi Feller continua cu întrebări, nu obţinu nici o informaţie. 

Stallworth voia să pună capăt interviului și să-și vadă de 
drum, cînd reporterul întrebă: 

— De ce nu l-aţi suspectat și pe Tim Feeney în cazul Cowell? 

— Dintr-un singur motiv: nimeni nu i-a văzut camionul parcat 
în apropiere. Cel puţin o mașină sau două au trecut. Tinînd 
seama de publicitatea cazului, aveam toate șansele să aflăm 
dacă cineva l-ar fi văzut. 

— Bine, dar un act sexual nu-ţi ia prea mult timp. 

— Harry, interveni Bascombe cu o ironie caustică, Scott 
vorbește din experienţă. 

Ignorînd bobiîrnacul ei, Stallworth îi răspunse: 

— A întîrziat doar cinci minute la următorul chioșc. Trebuia 
întîi s-o observe, să parcheze, apoi s-o tîrască jumătate de bloc, 
spre alee. Abia după aceea s-o violeze și s-o omoare, după care 
să se întoarcă la camion. Pe toţi dracii, în timpul ăsta l-ar fi auzit 
cineva. Chiar dacă ar fi ajuns acolo cu cinci minute mai 
devreme, nu avea cînd s-o facă. 

— Ce să-ţi spun, parcă trebuia să-și arate tehnica, îi aruncă 
Feller. Nu trebuia decit să-i închidă gura, în timp ce-o împingea 
pe alee, s-o triîntească, să ejaculeze și apoi să arunce corpul. 

— Exact ca o seară cu tine, replică Bascombe. 

Stallworth urmă: 

— Nu văd pe cineva în timpul cursei sărind din camion pentru 
un viol pe fugă. Fără pregătire, nici n-a avut timp să se 
înfierbinte. 

— Dar este posibil, poate se gindea la asta de multe ore, 
căutînd numai o victimă singură și vulnerabilă. 

Pe Stallworth nu-l convinseră motivele lui Feller. 

— Dacă cele două crime au fost comise de tip - am spus 
„dacă”. Asta nu înseamnă că așa a fost - dar dacă a fost, 
Feeney iese din calcul. E în închisoare de multe săptămîni. 

Feller scutură din cap. 

— Judecătorul l-a obligat ieri pe Huyton să-l elibereze pe 
cauţiune. 

— La dracu. ` 

Nimeni nu-i anunţase pe anchetatori. Intrerupînd discuția, 
Stallworth se strecură pe lîngă roata Fordului său albastru. 


— Încă una, spuse Feller, aplecîndu-se prin ușa deschisă a 
mașinii. Feeney este un irlandez brunet, ca și Montano. Ca și 
părul pe care l-au găsit la victima din parcare. 

Deja iritat, Stallworth trînti cu zgomot ușa mașinii și, coborînd 
geamul, spuse: 

— Dacă tipărești un singur cuvint despre firul de păr sau 
despre ceea ce n-am dat încă publicităţii, tu vei fi arestat pentru 
blestematele astea de crime. 

Apoi demară, apăsînd acceleraţia pînă la podea. 

— Ar fi drăguţ, remarcă Bascombe, cînd se înscriseră în 
șuvoiul de mașini. 

— Ştie mai mult decit trebuie despre caz. Lăsînd gluma la o 
parte, ar fi în stare de așa ceva? 

Potrivindu-și centura, Stallworth spuse: 

— Toţi ar fi în stare. 

Se lasă tăcerea. Stallworth simţea nevoia să se gindească la 
discuţia avută cu Feller și, mai ales, la posibilitatea care se 
impunea ca Feeney să fie trecut pe lista suspecţilor. Bănuise de 
la început că Feeney o făcuse ca să îndepărteze suspiciunile, 
dar Huyton era atit de încîntat de existența unui martor ocular, 
încît trecuse la arestarea lui Montano fără să consulte poliţia. 

Procuratura apelase direct la aliatul său politic, reușind să-l 
convingă că polițiștii tărăgănau lucrurile acum, cînd „aveau în 
mînă ucigașul”. Stallworth îl interogase, la rîndul său, pe 
Montano și devenise mai neîncrezător în temeiurile arestării. Nu 
existau destule dovezi, dar un comisar din Departamentul 
Poliţiei telefonase personal, trecînd peste mulţi, obligîndu-i să-l 
rețină pe Montano pentru crimă. 

Stallworth auzise, în secret, de la un prieten care lucra la 
Cartierul General, că, după ce acuzaţiile se dovediseră 
nefondate, Huyton aruncase vina pe tribunal, care-l făcuse de 
ris, și apoi pe poliţie. La rîndul său, generalul îl bruftuluise pe 
comisar pentru această greșeală, prevenindu-l să nu 
pomenească un cuvint despre ceartă și, mai ales, să-l 
încolțească cît mai repede pe vinovat - oricare ar fi fost - cu 
acuzaţii care să stea în picioare. 

Interogatoriul lui Feeney ar fi fost o contraofensivă grozavă. 
Biroul DA construise un caz de zile mari împotriva lui Dan Lazar, 
acuzîndu-l de mituirea lui Feeney, și n-ar fi fost prea indicat din 
partea unui poliţist să facă din Feeney un suspect. 


Dan fu trezit de sunetul strident al telefonului. Buimac, bijbii 
după receptor și deschise un ochi suficient ca să poată vedea 
ceasul. Arăta patru și treizeci și șapte de minute. 

— Bună. 

— Salut. 

— Tu ești, Jamie? Se ridică și aprinse veioza. 

— Da, tată, eu sînt. 

— E-n regulă? La noi e unu și jumătate. 

— Cred că da. 

Dan nu-i telefona niciodată fiului său, în California, după ora 
zece seara. 

— Ești bine? S-a întîmplat ceva? 

— E în legătură cu mama și acel Ronald. 

— Ronald? Dan încerca încă să-și risipească ceața din creier. 
Cel care are afacerea cu mașini? 

— Două. Forduri și Toyota. M-a dus să văd cum lucrează la 
ele. E destul de interesant. 

— Atunci ce te frămîntă? De ce ești treaz la ora asta? 

Dan renunţase la ţigări în urmă cu șapte ani. Dar erau 
momente, ca acela de acum, în care le simţea lipsa. O ţigară ar 
fi atenuat trezirea bruscă, completind discuţia cu fiul său, la 
această oră ciudată, cu un plus de normalitate. 

— Ronald rămîne la noi în noaptea asta. Ei nu știu că i-am 
observat. Au așteptat să mă urc în pat, dar îl aud urcînd scările 
și chicotind. Ştii cum chicotește mama? 

— Da. De fapt, el și fiul său aveau o părere foarte proastă 
despre chicotul ei. 

— Ei bine, sînt sigur că o fac chiar acum. Vreau să spun că 
ăsta este motivul pentru care chicotea așa, nu? 

Simţea o stringere de inimă, cînd își dădu seama că fiul său 
știa deja ce „făceau” și că oamenii mari „o făceau" ca să se 
distreze. În timpul scurtelor vizite sau telefoane, nu găsise 
necesar să discute problema. Avea nevoie de momente ca 
acestea ca să-și dea seama că fiul lui creștea cu pași mari. 

Dar cum se simţea el însuși aflînd ca Hannah făcea dragoste 
cu un alt bărbat? 

În ciuda căsniciei destul de agitate și, mai ales, a despărțirii, 
care fusese aprigă, țelul lor comun fusese totdeauna bunăstarea 


și fericirea lui Jamie. În tot acest timp, posibilitatea ca ea să-și 
găsească un iubit nici măcar nu-i trecuse prin cap. 

Surprinzător, inima i se strînse de gelozie. Hannah avea un 
corp care putea să decoreze cu succes plaja Californiei, își 
amintea perfect picioarele lungi, care îl încolăceau scufundîndu-l 
între ele, dar prea puţin despre cum era ea atunci cînd făceau 
dragoste: nerăbdătoare, lascivă, senzuală? Probabil nici una, 
pentru că nu-și aducea aminte. Era surprins de noua ei 
activitate sexuală. Cîndva, fusese a lui, și, într-un fel, dacă își 
asculta instinctele, era încă. Încălcase însă ultimul lui sentiment. 

— Mama ta este un om în toată firea, Jamie, e dreptul ei să 
aibă un prieten. 

Era adevărat, dar nu în casa ei și, mai ales, cînd Jamie era 
acolo. Dan avea de gind să vorbească cu ea, dimineaţă. 

Întregul dezgust răbufni în vocea băiatului: 

— Și mai zice că vrea să mă ducă la meciurile de la Lakers 
sau să jucăm cercuri. Crede că dacă-mi zice „hai să jucăm 
cercuri” am să-l cred un tip cumsecade - vreau să-ţi spun, tată, 
că astea sînt lucruri pe care le fac cu tine. 

O, Doamne, gîndi Dan. E la fel de șocat ca mine că cineva o 
să-mi iau locul. 

Dan se forţă să articuleze: 

— Dacă faci lucrurile astea cu el, asta nu înseamnă că nu le 
putem face amindoi. 

— Mama mă înnebunește să fiu drăguţ cu el. Dacă îl iubește 
atita, să se ducă ea să joace cercuri cu el. Vreau să spun, tată... 
cred că are ceva serios cu tipul ăsta! 

Abia acum, în sfîrșit, Dan înţelese la ce anume se referea 
copilul. Hannnah fusese cuibul lui, dar ea găsise pe cineva cu 
care începea să-l împartă. Jamie nu știa încă pe cine anume 
pierduse ea, pe Dan sau pe el. 

— Ascultă, Jamie! Eu sînt tatăl tău. Am să fiu întotdeauna tatăl 
tău. Orice ar face mama ta, sentimentele noastre pentru tine 
rămîn aceleași. 

— Mi-e tare dor de tine, tată. 

— Şi mie îmi este, Jamie. 

— Ar fi fost grozav să fii și tu aici. 

— Am să vin curînd. Îţi promit. Ne-am distrat de minune la 
schi de Anul Nou, nu-i așa? Dar nu pot chiar acum. Am niște 


afaceri foarte importante aici, încercă să glumească. Cal ar fi în 
stare să-mi ia gitul dacă n-aş rămîne. 

— Salută-l din partea mea, tată. 

— Fii sigur c-am s-o fac, Jamie. 

— Tată, te rog ceva. Nimeni nu mă mai strigă „Jamie'. N-ai 
putea să-mi spui Jim sau James? 

Dan vorbea cu greutate: 

— Sigur, nici o problemă. 

În sfîrșit, reuși să spună: 

— Mai bine fugi la culcare. Miine ai școală. 

— Bine, tată. 

Își luară rămas bun. Băiatul părea să se simtă mai bine după 
ce-și deschisese sufletul. El însă era pustiit. Nimic nu era mai 
important pentru el decît copilul, iar această blestemată de 
femeie încerca să-l scoată din viaţa băiatului, în favoarea acelui 
caracter nou descoperit, acelui... traficant de mașini! 

Era imposibil să mai adoarmă. Se gindea să iasă la o alergare 
pe malul rîului sau la clubul de sănătate. Se ridică, dar simți 
durerea săgetindu-i genunchiul. Incepu să alerge pe loc, sperînd 
că, prin perseverenţă, va reuși s-o alunge. Dimpotrivă, îl durea 
mai rău și își aminti că ortopedul îl programase pentru 
dimineaţa aceea la nouă fără un sfert. 

Se întinse după cartea pe care o începuse în aceeași seară, 
dar mîna i se opri la jumătatea drumului. Se apropie de 
fereastră, încercînd să deslușească dacă sosiseră ziarele. Cartea 
l-ar fi descurajat. Trata exodul evreilor spanioli prin Europa 
creștină după expulzare. Excluși de multă vreme din Franţa, 
Italia și Anglia, fuseseră victimele dușmăniei universale. Nu 
aparţineau nici unui ţinut, ci numai unul altuia, refugiindu-se 
într-o lume imaginară, care aștepta zadarnic un timp mesianic 
care să-i salveze. 

Din ce în ce mai mult, Dan se simţea asemenea lor. 


Mai tîrziu, în dimineaţa aceea, aflat într-un taxi care îl ducea 
de la spital, Dan se opri să-și cumpere niște gustări de la 
snackul lui Rooney. 

Fostul poliţist îi spuse, încrucișîndu-și braţele: 

— Se vede că Montano a ieșit azi-noapte în oraș. Îţi place? 

— Ce tot spui? 

Rooney îi desfășură în față un exemplar din Herald: 


— Montano trebuie să fie! 

— la stai puţin. Nici nu știi pe unde a umblat Montano azi- 
noapte și ești gata să-l spînzuri, abia după aceea îi pui întrebări! 

— La dracu, Dan, nu putem să-l lăsăm pe tip în libertate, să 
atace femei în felul ăsta. 

— Rooney, ai de gînd să persecuţi lumea sau să-mi vinzi un 
„Trei mușchetari" și un pachet de biscuiţi cu brînză? 

— Grăsimea asta și zahărul, nu mai vorbesc de... Nevasta lui 
Rooney luă banii din mîna lui Dan, dîndu-i în schimb punga cu 
biscuiţi și bomboanele. Il săgetă cu privirea pe Rooney. 

— Citeodată aș vrea să mai pun și eu un glonţ acolo! 


Cînd Dan, șchiopătind, intră în birou, Cal era deja acolo, 
așteptîndu-l. 

— Cum a mers consultația? 

— Ştiai că te închid trei sferturi de oră într-un tub? mormăi 
Dan. Un tub. Înspăimîntător ca iadul. Ai impresia că vei fi sau 
catapultat ca o torpilă sau sigilat și apoi îngropat ca reziduurile 
toxice. 

— Te operează? 

— Doctorul mă anunţă miine, cînd are rezultatul. 

— Montano încearcă să ia legătura cu tine, își informă Cal 
colegul. Am vorbit cu el. Spune că poliţia l-a abordat deja. Nu 
aleargă după femei pe stradă, dar Stallworth a aflat pe unde se 
învârte, și de cîteva ori, a încercat să-l chestioneze în legătură cu 
ultimul viol. 

— Nu i-ai spus că noi sîntem reprezentanţii lui, iar polițiștii 
trebuie să vorbească cu noi? 

— l-am spus. Jură că n-a făcut-o el. 

— Ştim amîndoi care-i problema. 

— Da, că alibiul pentru noaptea aceea nu e grozav. Noul lui 
apartament e doar la cîteva blocuri depărtare de parcarea în 
care au găsit femeia. 

Privirea lui Dan căzu pe un mesaj telefonic aflat pe biroul lui 
Mary Alice. Spuse: 

— De asta m-o fi sunat Mara! 

— Pari dezamăgit. Doar nu credeai că vrea să te sărute. Dan 
ridică nepăsător din umeri. 

Cal clătină din cap. 


— Să știi un lucru în legătură cu femeia asta: orice ar face 
acum și cu oricine ar face-o, sigur nu se uită în urmă. 

Mary Alice îi fixase întîlnirea cu Mara pentru a doua zi 
dimineaţa. 


La insistenţele Susanei, avocatul ei a înaintat o cerere 
tribunalului, chemîndu-l pe Peter la întîlnirile de conciliere. 

Deși Peter nu le dădea încă bani, avocatul Susanei avea toate 
șansele să-i obţină; totuși, nădăjduia cu disperare că aceste 
discuţii, în prezenţa unei persoane cu experienţă, l-ar fi putut 
aduce înapoi pe Peter. 

Constrîns de tribunal, Peter se prezentase la conciliere. 

Profund marcată de revedere, Susan își aminti amestecul de 
mîndrie și gelozie pe care îl încerca atunci cînd ochii femeilor îl 
urmăreau. Și cea mai rece dintre femei se topea în prezenţa lui. 
Bănuia că asta se datora acelei obrăznicii adolescentine care 
putea fi confundată cu insolenţa. 

Insolenţă și obrăznicie, ăsta era Peter. 

Privirea i se opri la ea, înainte de a se așeza. Susan zîmbi 
instinctiv, întrebîndu-se dacă se cuvenea s-o facă. Inclinînd 
capul, zimbi și el: 

— Ce mai faci? Arăţi puţin slăbită. 

„Ce-ar fi trebuit să răspundă” se întrebă ea. Că mănîncă puţin 
ca să economisească bani sau că nu avea poftă de mîncare și 
totuși nu reușea să pună nimic de-o parte? Amîndouă erau la fel 
de adevărate. 

— Tu arăţi foarte bine, răspunse ea. 

Şi asta era adevărat. 

Peter tăcu pînă cînd avocatul îi ceru să-și expună motivele. 
Enumeră multe, dar nu dorea să discute căile de rezolvare. 

Cînd ședința luă sfîrșit, Susan îi ceru direct lui Peter sprijin 
financiar, dacă nu de dragul ei, măcar pentru Karen. 

— Asta numai tribunalul hotărăște, răspunse el rece. Așa că, 
asta este. 

Spunînd asta, scoase un plic din buzunar, pe care i-l întinse. 
Apoi părăsi grăbit încăperea. 

Înăuntru erau hirtii oficiale. În timp ce le despăturea, o frază îi 
ardea privirea ca veninul viperei: „în interesul copilului, acesta 
ar trebui să locuiască împreună cu tatăl său”. 

Susan înțepenise. Peter o voia pe Karen. 


După-amiază, stabilise o întîlnire la Fundaţie cu un grup de 
artiști, dar Susan era distrusă. Telefonă s-o amine. 

Era tristă, așa că se îndreptă spre casă, conducînd încet. Totul 
îi era potrivnic. Peter încerca s-o scoată din casă și s-o arunce în 
stradă, fără să-i lase nimic. Văzînd deja ameninţată siguranţa lui 
Karen, Susan nu putea concepe ca fata să-i fie smulsă. Un gînd 
îngrozitor îi trecu prin minte. Dacă un juriu, folosind același 
motiv, i-ar fi redat casa lui Peter și astfel copilul i-ar fi revenit 
lui? Doamne, cum putea Peter s-o numească mamă denaturată? 
Susan fusese totdeauna responsabilă de creșterea lui Karen, 
deseori obligîndu-l chiar pe Peter să colaboreze. El fusese un 
tată nepăsător, foarte mindru de rezultatele și inteligenţa fetei, 
manifestîndu-și numai ocazional afecțiunea și neglijind total 
aspectele psihologice ale educaţiei. Tocmai el voia acum să o ia 
pe Karen. Ştia însă care este adevăratul motiv. Dacă altfel nu-și 
putea recăpăta proprietatea, iar preţul era convieţuirea cu 
Karen, ei bine, merita. Era o casă mare. 

Începu să tremure de frică. Evită în ultima clipă linia de tren şi 
cu greu reuși să parcheze. Lacrimile îi șiroiau pe faţă și tremura 
atit de tare, încît strînse volanul la piept. Ea fusese întotdeauna 
puternică, nici o luptă nu o intimida. Cu rezistenţa și puterea ei 
de decizie, obținuse de la viaţă tot ce dorise. Dar acum, pentru 
prima oară, era dezorientată, nu datorită lipsei de bani, ci din 
cauza lui Karen. Se temea pentru existenţa copilului sub 
îndrumarea unui părinte fără judecată, cum era Peter, și se 
temea pentru propria singurătate, dacă ar fi pierdut-o pe Karen. 

Trecuseră douăzeci de minute pînă să fie în stare să 
pornească din nou spre casă. 


Auzindu-i zgomotul pașilor pe scară, Karen ieși din camera ei, 
urmîndu-și mama în baie. Susan trebuia să se spele pe faţă. 
Așteptă, privind-o pînă ce termină. 

— Tocmai m-a sunat tata. Mi-a spus că vrea să mă duc să 
stau cu el. 

Susan simţi cum i se răcește sîngele în vine. 

— Și tu ce părere ai? 

Karen spuse ceea ce se putea ghici cu ușurință în spatele 
zimbetului ei: 


— Tata și cu mine nu va mai trebui să așteptăm week- end-ul. 
El vine la Devon să mă vadă cum călăresc. Ar putea să-l 
deranjeze dacă vii și tu. 

Lui Susan îi plăcea foarte mult să-și privească fiica călărind. 
Karen era îndrăgostită de cai. Spectacolul de la Devon era 
primul eveniment important al anului, la care venea multă lume. 
Peter voia ca prietenii să-l vadă alături de fiica lui, dar fără 
Susan. 

— Zice că va trebui să vinzi caii, adăugă Karen. 

— Nu pe Prince, o asigură Susan. Calul însemna prea mult 
pentru Karen, iar fata era un călăreț prea bun. Va face alte 
sacrificii, dar nu ăsta. 

— Mai spunea că va trebui s-o concediezi pe Jenny. 

— Poate. Nu prea avem bani. 

— Tata nu vrea ca eu să sufăr din cauza lipsei tale de bani. 
Zice că ar fi grozav dacă am sta împreună. 

Susan făcu efortul să-și păstreze calmul. 

— lubito, e greu să accepţi ce-ţi spun, dar se folosește de 
sentimentele tale ca să lovească în mine. Dacă aţi sta amindoi 
aici, ar cheltui mai puţin decît dacă rămînem amiîndouă. 
Contează pe dragostea pe care i-o porţi și, mai ales, pe teama 
de a-l pierde. 

— Mă iubește! replică ea, vizibil în apărare. 

— l-ai observat grija asta și înainte? 

— Nu putea, pentru că te băgai tu tot timpul. Mi-a spus și 
asta. 

Susan spuse, luînd miinile fetei: 

— Sînt sigură că te iubește în felul lui. Dar acum se folosește 
de sentimentele tale. 

— M-a prevenit că așa o să îmi spui. Karen continuă îndirjită: 
Că o face pentru bani. Dar el mă iubește. E singurul care vrea să 
mă facă fericită. 

Karen își eliberă mîinile cu brutalitate și fugi din cameră. 

Cele două cinară aproape în tăcere. Susan încercase să spună 
cîte ceva, dar, văzînd că primește în schimb numai mormăieli, 
renunţase. Se lăsă din nou pradă gindurilor confuze care o 
obsedau. 

După masă, se hotărî să-i spună lui Jenny că nu o mai putea 
plăti decît două săptămîni. Spera ca Jenny să-și găsească cît mai 
repede o slujbă. 


— Domnul Boelter m-a sunat deja să-mi ceară să lucrez 
pentru el. 

— O! reuși să articuleze Susan. Asta-i bine. Ai s-o poţi vedea 
în continuare pe Karen. 

— Asta mi-a spus și domnul Boelter. 

Deci Peter, atît de nepăsător de obicei la sentimentele altora, 
se gindise deja și la asta. Susan se simţea ca o piesă de șah 
ameninţată în permanenţă. 

— Nu lucrează și George tot la el? 

— Ba da, zilele lucrătoare, ca și mine. Ar fi bine să nu 
trebuiască să mă acomodez în alte părți. 

— Ei, atunci lucrurile s-au aranjat de minune. 

Faţa lui Jenny trăda îngrijorare. 

— Doamnă Boelter, cum o să vă descurcaţi singură cu o casă 
atit de mare? 

— Am să gătesc eu și am să închid, probabil, o parte din 
camere. M-am gîndit să adăpostesc și alţi cai, ca să pot plăti 
îngrijitorul. 

— E păcat că se întîmplă toate astea, doamnă Boelter. 

— Mulţumesc, Jenny. 

Reîntoarsă în liniștea biroului ei, Susan se gîndea. Peter nu 
numai că o voia pe Karen, dar încerca s-o convingă să se ducă. 
Și Karen îl asculta și îl credea. Teama că o va pierde începu s-o 
copleșească. 

Tocmai intenţiona să ridice receptorul s-o sune pe Amelia, dar 
își aminti că, în seara aceea, cumnata ei ieșea. 

Descurajată, brăzdă cu pași mari dormitorul pînă tîrziu, după 
miezul nopții. 


Susan se trezi devreme, după scurte perioade de odihnă, și o 
văzu pe Karen urcată deja în autobuz. Se sui în mașină, porni 
spre locuinţa Ameliei pentru obișnuita discuţie de la micul dejun. 

Intrînd pe aleea principală, de lîngă bucătărie, observă un 
Mercedes albastru parcat într-un mod destul de ciudat, în 
spatele unui șopron. 

Îl recunoscu imediat. Ajunse în casă prin intrarea de la 
bucătărie, trecu de fata care pregătea micul dejun și urcă 
scările. Năvăli în dormitorul încăpător. 

Amelia și Peter dormeau încă, iar pătura le dezvelea pe 
jumătate trupurile goale. 


— Ticălos nenorocit, ţipă la el Susan. 

Cei doi îndrăgostiți se treziră brusc. Peter se ridică. Amelia 
încerca să se acopere cu pătura. 

— Sînteţi niște ticăloși! Amîndoi! 

Susan se năpusti spre Amelie, care era mai aproape de ea, 
lovind-o cu pumnii și aruncîndu-i cuvinte murdare. 

In acel moment, Peter sări din pat și, îndepărtînd-o pe Amelia, 
o izbi pe Susan de perete. 

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? șuieră spre el. Cum aţi 
putut amîndoi să-mi faceţi așa ceva? 

— Cu multă plăcere, îi răspunse el zimbind. 

Incercă să-l lovească, dar o strîingea prea tare de încheieturi. 

— Faci orice ca să-ţi atingi scopurile! ţipă. Ticălosule... 
ticălosule... Cuvintele i se înecau în suspine. 

Işi smulse mîinile și se năpusti pe ușă. 

Servitoarea, care nu fusese destul de ageră să o oprească pe 
Susan cînd intrase, stătea acum în ușă. Susan trecu în fugă pe 
lîngă ea și ieși din casă. 

Niciodată în viaţa ei Susan nu se comportase atit de irațional, 
atit de impulsiv, dar niciodată nu fusese rănită atît de adînc. Se 
simţea trădată. 


9 


Dan citea pagina sportivă a Hera/a-ului. 

Alţi doi avocaţi, mai în vîrstă, care terminaseră micul dejun la 
Johnny, se opriră lîngă el să arunce o privire. Amîndoi aveau 
niște burți respectabile și umerii apăsaţi de zeci de ani, în care 
se străduiseră să facă tragediile din vieţile oamenilor mai ușor 
de suportat. 

— Te interesează cei de la „'76”, Charlie? întrebă Dan. Ai 
mers pe ,„,'76”, care au luat doar trei puncte cu Celtic la Boston? 

Mărunţelul în costum gri se încruntă supărat. Dan clătină din 
cap cu disperare prefăcută. 

— Dacă toată lumea ar fi mers pe mîna ta, ar fi trăit fără griji 
pînă la sfîrșitul zilelor. 

Omul era nerăbdător să schimbe subiectul. 

— Cum merge apărarea ta, Dan? E mult mai important. 

— Am o singură șansă să pierd. Dacă pariezi pe mine. 


Celălalt izbucni într-un hohot de ris, care se putea auzi încă, 
deși ieșiseră din local. Dan ar fi vrut să fie atît de sigur pe cit 
dorea să pară. 

Ridicînd privirea, observă o blondă înaltă, bine îmbrăcată, 
care stătea la ușa restaurantului, căutînd pe cineva. Femeia era 
Susan Boelter. In aceeași clipă, îl observă și ea și, cu un zîmbet 
șters, își plecă privirea. Trebuia să fie ceva foarte important, din 
moment ce îl căutase aici, în loc să-și fixeze o întîlnire. Expresia 
ei părea calmă, în comparaţie cu dispoziţia ei din ultima vreme. 
Ca de obicei bine crescută, gîndi el. Dacă a arăta bine, cînd îţi 
stăpînești nervii, înseamnă bună creștere. 

O salută, ridicîndu-se. 

— Mi-au indicat de la birou că s-ar putea să te găsesc aici, 
începu ea. 

Se îndreptă spre locul neocupat de pe banchetă și se așeză. 

— Mi-ai spus că dacă simt nevoia să stau de vorbă cu 
cineva... Cuvintele se pierdeau în tăcere. Adăugă repede: Dacă 
n-am voie sau ești ocupat, te rog spune-mi și... 

El observă un ușor tremur al buzelor, pe care nu și-l putea 
stăpiîni. 

— Vorbesc serios. 

— Se pare că Peter și-a dat arama pe faţă în toate privinţele. 

Ea înclină capul încercînd să-și adune gîndurile. Trecuse 
jumătate de minut pînă cînd, stăpînindu-și emoția, începu să 
depene evenimentele ultimelor optsprezece ore. Vorbea simplu 
și clar, fără să se plîngă sau să încerce să-i cîştige simpatia. În 
ciuda sincerităţii, el îi observase de două ori emoția. Prima dată, 
cînd îi comunicase intenţia lui Peter de a-și recupera fiica și, 
apoi, cînd îi povestise episodul cu Amelia. 

— Cum, i-ai găsit dezbrăcaţi în pat? vru să știe Dan. 

— Mă tem că mi-am pierdut controlul. Am lovit-o și am 
încercat să-l lovesc și pe el! 

— Lovituri adevărate? 

— Cît de tare am putut. În clipa aceea, dacă puteam să-i 
omor... respiră adînc. 

— Mă uimești, spuse el rizînd. 

— Nu e nimic amuzant. 

Gura Susanei se încleștă și încercă să se ridice. Însă mîna lui 
Dan o opri. 


— lartă-mă. N-am vrut să te jignesc. De fapt, a fost un 
compliment. 

— Modul în care am reacţionat în dormitorul ăla a fost de 
neiertat. Mă bucur că i-am văzut, astfel nu mă mai iluzionez. 

Dan se gîndi că trebuie s-o sfătuiască. 

— Asta ar putea să-ţi ajute la tribunal. Nu trebuie să continui 
cu divorţul „fără vină”, dacă nu-ţi convine. Adulterul lui te 
constituie parte vătămată. Asta se poate transforma într-un 
avantaj enorm. 

— Nu mi-a trecut prin cap. Nu vreau decit ce mi se cuvine. Am 
considerat căsnicia o colaborare. Amîndoi să ne facem partea și 
să împărțim totul în mod egal. 

— Orice femeie poate să scoată o mulţime de bani din treaba 
asta, mai ales de la un om atit de influent ca el. 

— Ramsay mi-a spus la fel. De fiecare dată cînd credeam că 
lucrurile nu pot merge mai rău, au mers. Acum, sînt aproape să- 
mi pierd fiica. În acte, Peter mă numește mamă denaturată. 
Doamne! 

Susan își înclină capul, luptîndu-se cu lacrimile. După citeva 
secunde, privi din nou spre Dan. 

— Ştii care e cel mai grav lucru din toată lupta noastră pentru 
Karen? în sufletul meu, sînt sigură că el nu o vrea cu adevărat. 

— Dar pe Amelia, pe ea o vrea? 

Susan îi privi cu atenţie faţa, ca să fie sigură că nu e vorba de 
ironie. 

— Eu... eu cred că nu. Dar nu mă întreba pe mine, eu sînt 
soţia. 

— Atunci de ce s-a culcat cu ea? 

— Are nevoie de votul ei pentru a vinde Hera/d-ul. Susan îi 
explică motivele pentru care John Boelter îi încredințase ei 
Fundaţia și bănuiala că Peter încerca acum să obțină acordul 
celorlalte părți pentru a contracara împotrivirea ei. 

— Amelia gîndeşte cu inima. A obţinut deja votul ei. 

— Asta făceaţi cu totii în ziua în care am venit la Herald? 
Hotăraţi cui să vindeţi ziarul? 

Ea îi dezvălui discuţia secretă pe care Peter o avusese cu 
Oren Lawlor, scăderea preţului din cauza recesiunii și, în sfîrșit, 
că Lawlor intenţionează să închidă ziarul în favoarea lui Daily 
Mirror. 


— De cînd mă știu am stat în calea lui Peter, continuă, calmă. 
De curînd, cineva mi-a spus că singurul mod de a mă apăra de 
el este să mă opun vinzării. Dacă Peter nu are nevoie de ceva 
de la tine, dacă se simte fără apărare, te distruge fără să stea 
pe gînduri. 

— E atit de important pentru tine ca Hera/d să nu fie vîndut? 

Ea arătă spre ziarul deschis. 

— Ai citit vreodată Mirror? 

— Mirror e un rahat. 

— Ei, vezi de ce nu-l las să vindă Herald-ul? 

Dan ar fi vrut să adauge ceva, dar tînără proprietară a 
restaurantului, observînd întîrzierea chelnerului, se grăbi spre 
masa lor. El împături ziarul. 

— Bună, Johnny, o salută Dan, prezentîndu-i-o pe Susan, care 
comandă o baclava și cafea. 

Dan se strimbă și luă ca de obicei. 

— E cu adevărat „ca la Johnny”, remarcă Susan. 

— A fost. Ultimii doi proprietari nu sînt din familie. Nevasta i-a 
fugit cu bucătarul. Era mare cit o casă, dar amîndoi bărbaţii erau 
morţi după ea. Johnny era distrus. Se holba ore întregi spre locul 
de la casă, unde stătea ea de obicei. Pînă la urmă, a vîndut 
localul. 

— Și tu i-ai spus următorului proprietar tot Johnny, pentru că 
asta era firma. 

— Corect. Așa că ea e al treilea Johnny. 

Susan rise: 

— Care e adevăratul ei nume? 

— N-am întrebat-o. Ar dăuna tradiţiei. 

— Pariez că acest rulou cu ciocolată îl comandai și pe vremuri. 

Dan confirmă rizînd. 

— Cafeaua însă nu era la fel de bună. 

Susan se opri o clipă, zimbind. 

— Cu mai puţin de o oră în urmă n-aș fi crezut că am să mai 
rîd vreodată. Înseamnă că am venit la cine trebuia. 

— Și eu mă simt mai bine. 

Deodată, fața Susanei se înnegură. 

— Am uitat. Copleșită de problemele mele, am uitat de ale 
tale. 

— Auzi, cu mine e în regulă, nici o grijă. Mincare bună, 
companie plăcută. 


Ea îl studie. 

— Eşti îngrijorat? 

Dan era pe punctul de a recurge la o nouă eschivă, cînd 
Susan ÎI opri. 

— Te rog! Fii sincer ca și mine. 

Tocmai atunci Johnny apăru cu micul dejun, dîndu-i lui Dan un 
răgaz. 

— Nu sînt tocmai îngrijorat, zise Dan într-un tîrziu, cînd 
rămaseră singuri. Dar nu e chiar cuvîntul potrivit. Dacă l-aș găsi, 
poate aș ști să ies din starea asta. 

Mîncară în tăcere, pînă ce Susan, punînd ceașca de cafea pe 
farfurie, reluă: 

— Ce să fac, Dan... mă refer la Peter și la divorț. Cum să-l 
înfrunt? 

— Spuneai că vrea voturile tale ca să vindă Hera/d-ul. Ei bine, 
ca să obţii ce vrei, va trebui să fii de acord. Se pare că e singura 
ta posibilitate. 

— Niciodată, zise scuturînd din cap. Niciodată. 

— între Karen și Herald ce ai alege? 

— Ce mod exclusivist de-a vedea lucrurile! 

— Destul de probabil să se întîmple. Dragostea, contra 
datoriei. Care din ele? 

Susan nu răspunse. 


Biroul Procuratorii Districtuale se afla peste drum de Piaţa 
Penn și Primărie. Mergînd într-acolo, pe strada Arch, Dan simţea 
durerea săgetindu-i genunchiul. Fusese la ortoped. Analiza 
dăduse la iveală o ruptură de ligament, care trebuia operată. 
Doctorul găsise, pe deasupra, și o arterită care îi mînca 
încheieturile genunchilor, dar nu avea leac împotriva ei. Îi 
prevenise în privinţa alergărilor, care ar fi putut grăbi ravagiile 
bolii. Dan se simţise dintr-o dată îmbătrînit. 

Șchiopătînd, urcă scările din faţă ale clădirii. 

Pe fațadă, o plăcuţă indica biroul Procuraturii Districtuale. 
Totuși, mult mai vizibilă era inscripţia de dedesubtul intrării, cu 
numele fostului ocupant: YMCA. 

— Mara Szarek, îi spuse Dan detectivului așezat în faţa unui 
birou mare, în hol. 

Intră și, după ce semnă în registru, așteptă pînă ce tînărul, pe 
care nu-l recunoștea, telefonă pentru confirmare. Ornamentele 


holului străluceau discret în lumina difuză, iar covorul roșu- 
închis completa senzaţia de bunăstare. Toate contrastau însă cu 
permanenta agitaţie, specifică clădirii. 

Vremea se  încălzise brusc, prinzindu-l nepregătit. Se 
îmbrăcase cu un costum de lînă, care, acum, se lipea de chiloţi 
și picioare. Din cînd în cînd, piriiașe de sudoare îi gidilau 
încheieturile. Parcă pentru a pune capac, aerul condiţionat nu 
funcţiona, făcînd interiorul clădirii mult mai înăbușitor decit 
aerul de afară. 

După ce ușile liftului se închiseră, Dan apăsă butonul șapte. 
leși într-un holișor cu luminator și, trecînd prin ușile mari de 
sticlă, intră în clădirea propriu-zisă. Căută biroul Marei de-a 
lungul coridorului sobru, luminat puternic, acoperit cu lambriuri. 
Era aproape pustiu, semn că pauza de masă nu se terminase, 
dar, din moment în moment, se aștepta să vadă avocaţii și 
detectivii grăbindu-se să-și reînceapă consultaţiile. La două, cînd 
Curtea se întilnea, etajul se anima din nou. 

— După cum văd, îţi merge bine, Dan! răsună o voce răgușită. 

Era Eddie Grecco, cel care îl arestase pe Dan din ordinul 
biroului DA 

— Mda, destul de bine, răspunse. Am o întîlnire. 

— Cu cine? 

— Szarek. Tocmai caut biroul ei. 

Grecco aruncă o scurtă privire în jur, să fie sigur că nimeni nu 
le dădea atenţie, apoi spuse cu amabilitate afectată: 

— Dă-mi voie să te conduc eu. 

Alunecă în cameră, în urma lui Dan, și închise repede ușa. 

— Dan, regret sincer că a trebuit să te rețin. 

— Ti-am spus de atunci, Eddie, nu mă ajută cu nimic. 

— Toată treaba asta pute de la distanţă. Am vrut numai să 
știi. Au deja probleme cu acuzaţiile. 

— Ce-ai auzit? 

— Ştii cine e Evie Jeeter? 

— lubita lui Feeney. 

— Corect. Au găsit-o într-un motel în Bucks County. A fost de 
acord să se întoarcă și să depună mărturie. A rupt-o cu Feeney 
și, pentru că nu mai are nici un motiv să-l protejeze, și-a 
schimbat povestea. 

— Cele-a spus? 


— Spune că, în dimineaţa aia, se uita pe geamul 
apartamentului din Strada 16 și te-a văzut împreună cu Feeney, 
dar nici vorbă de vreun schimb de bani. Banii i-a văzut prima 
oară cînd a intrat el în casă și i-a scos din buzunar. Au ţinut-o 
aici toată dimineaţa, dar n-au reușit s-o facă să te lege, direct, 
de bani. 

— lţi mulţumesc, Eddie. Cum te înţelegi cu Huyton? 

— Tipul n-are încredere în polițiști. Ştie că lucrez de mult aici 
și sînt pe punctul de a fi avansat, așa că abia așteaptă să 
greșesc. Grecco privi spre ceas. Așteaptă aici. 

O secundă mai tîrziu, plecase ca o umbră, iar Dan se 
abandonă într-unui din fotoliile moderne, din piele neagră, în 
așteptarea Marei și a lui Gil Huyton. 

Minutele treceau încet. Privirea lui Dan se oprea deseori pe 
ceasul mare de pe perete. Işi aminti că astfel de ceasuri mai 
văzuse la școală, unde, la fel, măsurau monoton un timp care nu 
se mai sfirșea. Se gindise de multe ori la acei oameni obligaţi să 
aștepte mereu. Cu timpul, aflase că motivele erau mult mai 
obișnuite decît crezuse: dacă avusesei ghinionul să te naști 
sărac, trebuia să lupţi pentru orice. Dacă nu luptai, nu căpătai 
nimic. Deci învăţai la Temple University, pentru că nu-ţi puteai 
permite Penn sau Princeton, sau ca să-ţi petreci vacanţa pe 
Jersey Shore trebuia să distribui pizza în Margate. În același 
timp, să fii sărac însemna să lupţi pentru idealuri măreţe, să 
militezi pentru drepturile cetățeanului, lăsîndu-ţi colegii să 
ocupe posturi înalte. De asemenea, atunci cînd ţara îţi cerea să 
lupti, era de datoria ta să te înrolezi în marină, chiar dacă știai 
că asta înseamnă Vietnam. 

Se hotări ca, după împlinirea unui sfert de oră, să plece. 

Exact cînd ceasul arăta scurgerea celor cincisprezece minute, 
ușa se deschise și intră Mara. In ciuda caniculei, era proaspătă, 
uscată și fermecătoare. Nu-și luă scaun și, așezindu-se pe masa 
din faţa lui, i se adresă cu o voce caldă și plină de interes. 

— Cum o mai duci, Dan? Sper că acuzaţia de mită să nu te fi 
afectat prea tare! 

— Ştii, în fiecare dimineaţă mă bucur că sînt singura persoană 
acuzată de Huyton din motive pur personale. 

— Așteaptă pînă am să-ţi comunic ce a hotărît în legătură cu 
tine. 


— Cumva pedeapsa cu moartea, cu suspendare pentru bună 
purtare? 

— Vrea să renunţe la acuzaţie. 

Privirea lui Dan se ridică spre ea sclipind. 

— Am aflat că aţi găsit-o pe Evie Jeeter, care s-a hotărît să 
spună adevărul; că nu i-am dat nici un ban iubitului ei. 

— Da, răspunse Mara surprinsă. 

— Deci, Huyton nu are încotro; trebuie să renunţe la acuzaţie. 

— Încă nu e convins să renunţe de tot. După părerea lui, au 
încă destule probe să te discrediteze la Comisia Disciplinară. 

Enervarea lui Dan izbucni. 

— Discreditaţi sînt doar avocaţii care își înșală clienţii. Nu cei 
care încearcă să afle o mărturie împotriva clientului. Asta e 
datoria lor. 

Mara se înclină provocator. 

— Exact cazul lui Montano. 

Se sprijini cu mîinile de marginea mesei, iar braţele îi apăsau 
pieptul, adîncind despicătura dintre sîni. Parfumul ei, pe care 
Dan îl cunoștea atit de bine, îl învăluia din nou. 

E absolut irezistibilă, își zise în gînd. În întregime. Buclele 
întunecate ale părului, ochii pătrunzători, încadraţi de gene 
lungi, gura seducătoare și accentul senzual. E cea mai 
enigmatică femeie pe care am întiîlnit-o și pe care o doresc încă 
cu disperare. Asemenea unei muște care tîinjește să fie devorată 
de vie de păianjenul care o ignoră. 

— Chiar, ce-i cu Montano? o întrebă. 

— înţeleg că nu s-a întors în Columbia. 

— Nu? 

— Asta nu e în favoarea lui. Să trăieşti într-un oraș unde 
lumea te crede un violator sau chiar criminal și unde, mai ales, 
nu poţi să dovedești că nu ești... 

— Tipul e proxenet și declasat, Mara. De unde atita 
compasiune? 

— Poliţia n-o să-l scape din ochi, continuă ea, interesată. O să- 
și bage nasul mereu în viaţa lui și o să-l suspecteze. Nu o să 
scape, decit dacă dovedește că e nevinovat. 

— Cum? 

— Să pună capăt, o dată pentru totdeauna, bănuielilor. Tonul 
ei deveni confidenţial. Și sînt sigură că putem face asta pentru 
el. Nu se știe încă, dar la ultima victimă am găsit un fir de păr 


de-al agresorului. Dacă l-am compara cu al lui Montano, am 
putea să-i dovedim nevinovăția. 

— Ești sigură că e nevinovat și, cine știe, poate ai dreptate. O 
confruntare a părului lui Montano cu cel descoperit ar fi ca o 
amprentă pe arma crimei. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. 

Îi zîmbi dulce. 

— Îmi cer scuze, doamnă, dar n-ai nici o șansă. Nu ai 
suficiente motive să-l bănuiești, așa că tribunalul nu-l poate 
obliga să accepte testul. Mai mult ca sigur, nu se oferă voluntar. 

Faţa Marei nu-i trădă dezamăgirea. 

— Mă gindeam numai spre binele lui. 

— Si eu la fel. Deși n-ar trebui să fac munca de investigaţie în 
locul tău. 

Expresia ei deveni prețioasă: 

— Sînt gata să fac cererea în instanţă. 

— Şi știi foarte bine că sînt în stare să te împiedic. 

Mara alunecă de pe masă. Era tristă. 

— Dan, uneori ești cel mai mare dușman al tău. Vocea ei 
deveni îngrijorată. Gil tocmai are o întrevedere cu șeful direcţiei 
DA Mă văd nevoită să-l chem. 

Reveni în cameră însoţită de Huyton, care era fără haină, cu 
mînecile cămășii suflecate si cravata strîns înnodată. 

— Mara mi-a spus că nu ești de acord să i se ia mostre de păr 
clientului tău. 

Dan încuviinţă din cap. 

Orice altceva i se putea imputa lui Huyton, dar nu faptul că 
era atit de ipocrit încît să-și piardă timpul cu saluturi de 
circumstanţă. 

— Ai luat probe și de la Feeney? E la fel de suspect ca 
Montano. 

Era, fără îndoială, implicat. Dacă Feeney era criminalul, atunci 
problema mituirii lui era o minciună; dăduse vina pe Montano ca 
să nu fie, el însuși, bănuit. 

— îţi fac o propunere, Lazar. Îl conving pe Feeney să accepte 
testul, dacă îl convingi pe Montano. Dacă faci asta - și dacă joci 
cinstit - retrag acuzaţia de mituire de la Comisia Disciplinară. 

— De unde știi că Feeney o să fie de acord? 

— Dacă nu, înseamnă că e vinovat și îl încolțesc. Vreau să-l 
prind pe nenorocit înainte de a lovi din nou, indiferent dacă e 
Montano sau Feeney. 


Dan se rezemă de spătarul fotoliului, reflectînd la ofertă. O, 
Doamne, era tentantă. Aș putea să ies din încurcătură curat ca 
lacrima și cu reputaţia intactă. Viaţa mea ar putea continua ca și 
cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar ei nu au acum nimic contra 
lui Montano, nici un motiv să-l suspecteze. Aruncă doar 
momeala. Dacă este vinovat, îl dau pe tavă acuzării, ca pe un 
purcel de lapte. Așa că n-am de ales, trebuie să apar în faţa 
Comisiei Disciplinare pentru mituire. 

Dan se ridică. 

— Aș vrea să pot accepta propunerea. Sincer aș vrea. Dar, îţi 
dai seama, îmi este imposibil. 

Huyton îl privi surprins. 

— Ai de gînd să intri la apă pentru un nenorocit ca Montano? 

— Dan, nu poţi să-ţi faci una ca asta! ţipă Mara, încercînd să-l 
convingă. Ai putea fi discreditat! 

— N-am ce face. Cred că va trebui să ne vedem la tribunal. 


În hol, în timp ce semna din nou în registru, observă numele 
lui Evie Jeeter aproape de începutul paginii. Venise cu mult 
înaintea lui și încă nu semnase de plecare. Cu siguranță că 
Huyton o ţinea într-un birou, pe undeva, așteptind să vadă dacă 
Dan va coopera. Se hotări să o aștepte afară. 

Douăzeci de minute mai tîrziu, o femeie ieși grăbită. Își aminti 
parcă figura ei privind pe fereastra locuinţei lui Feeney. Era 
foarte slabă, avea părul blond și ochi îngrijoraţi. 

— Domnișoară Jeeter? o abordă el. Sînt Dan Lazar. 

— V-am recunoscut. 

— Am vrut să vă mulţumesc că le-aţi spus adevărul celor de 
la DA 

— Nu-i nevoie. N-am să mai mint pentru Tim de acum încolo. 
Am făcut-o. Ştii, sunam la serviciu spunînd că e prea bolnav ca 
să poată veni, cînd de fapt el era prea beat sau drogat. N-a 
apreciat asta niciodată și nici liniștea căminului pe care m-am 
străduit să-l clădesc pentru noi. Așa că, gata cu minciunile! 

— Ai idee de unde putea să aibă cei cinci mii de dolari? 

— Nu mi-a spus. 

— Şi n-ai nici o bănuială? 

— Totdeauna am bănuit că vinde droguri colegilor, dar n-am 
fost sigură. De fapt, n-am chef să discut lucrurile astea. 


— Doar o singură întrebare: de ce a spus Procuraturii că l-am 
mituit? 

— Domnule Lazar, ai jucat vreodată Monopol, în copilărie? 

— Binenteles. 

— Dumneata erai pentru Tim cartea „ieși-din-închisoare”. 


Restul după-amiezii, Dan și-l petrecu împreună cu Cal și cu 
Rick, încercînd să pună la punct strategia apărării. În loc să 
despice firul în patru, Dan îl rugase pe Cal să-i aranjeze imediat 
o audienţă la șeful Comisiei Disciplinare. 

— Din nefericire, sublinie Cal, Huyton și-a făcut bine temele 
cînd te-a acuzat. Jumătate din avocaţii Comisiei Disciplinare par 
să fie împotriva ta. 

— Fii serios, îl contrazise Dan. Ca de exemplu? 

— Adu-ţi aminte de judecătorul Finegold. 

— Bine, dar este un incapabil! N-are nici un drept să se 
îndoiască de spusele mele. 

— S-a retras din barou și acum este în Comisia Disciplinară. 
Nici Ken Bosco nu te prea simpatizează. 

— Băiatul judecătorului Bosco? 

Cal încuviinţă. 

— Vrei să-ţi reamintesc cum îi porecliseși? Face toţi banii. 

— Bine, e vorba de doi, acceptă Dan. 

— Nu e vorba numai de dușmani, Dan. Uneori, într-o problemă 
disciplinară, nevinovăția nu e totul. Trebuie să 

arăţi nevinovat. Nimic mai mult, si ei vor susţine că ai sfirsit 

»I1 >>» 

prin a acţiona în concordanţă cu cele mai înalte standarde 
morale. 

Dan spuse ridicînd mîinile: 

— Mai bine mor, decit să mă cobor la nivelul lui Bosco și 
Finegold. 

Cal era îngrijorat. Mîndria exagerată a lui Dan putea îngreuia 
apărarea. 

— Am să lupt ca un leu penru tine, Dan, știi asta, răbufni Cal, 
dar trebuie să mă ajuţi și tu. 

— Dacă ei nu văd cît de stupide și de contradictorii sînt 
acuzaţiile, nu am ce face. Ce-o fi, o fi! 


A 


Dan se învirti prin apartament aproape toată noaptea. De 
dimineaţă, înainte de a avea timp să se răzgîndească, ridică 
receptorul și formă numărul Susanei Boelter. 

— Ce-ai zice să cinezi cu mine diseară? 

Văzind că ezită, adăugă: 

— Ascultă, e abia ora prinzului. 

— Mi-ar face plăcere, acceptă ea, adăugind imediat: Pot să te 
rog ceva? 

— Sigur. 

O mulţime de posibile pretenţii trecură prin mintea lui Dan. 

— Ai putea veni cu motocicleta? 


10 


Încerca să-și imagineze cum va fi comportarea ei de diseară, 
care putea să fie foarte bine, extrem de prețioasă, gindea Dan, 
în timp ce se legăna cu Harley-ul său albastru pe curbele de pe 
Albemarle Road, asemenea unui schior nautic. 

Telefonul fusese o idee de-a dreptul stupidă, se complimentă 
Dan. E adevărat că simţea nevoia de o companie, dar ca un 
asemenea cuplu nepotrivit să stea împreună o seară întreagă 
putea fi un fiesco. Despre ce am putea discuta? Mă gindesc că 
este Winstead! Sună ca un titlu de nobleţe, de ducesă sau 
arhanghel. Miles Standish și primul Winstead din împrejurimi își 
petrecuseră probabil nopţile la Colonia Plymouth jucînd rummy. 
Sau, poate, cufundațţi într-un studiu biblic. 

În timp ce intră pe aleea principală încetinind, gîndurile 
amuzante reușiseră să-i risipească o parte din stinghereala care- 
| stăpînea. De fapt, era neliniștit din pricina serii, iar căldura 
începuse să-l sicîie din nou. 

Ușa din faţă era deschisă și prin preajmă nu se vedea nimeni. 
Traversă surprins mai multe camere de la parter. Pustietatea 
acestei case uriașe îi părea nefirească și se simţea ca într-un 
film cu sfîrșitul lumii, în care eroul secundar rătăcea singur prin 
orașul golit de alte ființe omenești. Observînd că ușile mari 
dinspre grădină erau deschise, păși într-o curte mică. In faţa lui, 
straturi de flori și plante agăţătoare șerpuiau îmbinate ca într-un 
menuet printre copacii plantați ici-colo. 


Auzind un zgomot slab, o luă după primul colţ al clădirii. 
Susan, îmbrăcată într-un costum de mătase neagră cu pantalon, 
stătea pe vine în fața unui răzor de zambile purpurii. Ridică 
privirea. 

— Eram sigură că mai aveam cîteva minute. 

— Am ajuns puţin mai devreme. 

— Îmi face plăcere să le tai. Îmi imaginez la fiecare că este 
gitul lui Peter. Își plecă o clipă privirea. Scuză-mă. E urit din 
partea mea. Am fost orbită de o furie prostească. Chiar mă simt 
ca o proastă. 

Își scoase mănușile cu care lucrase și, împreună cu foarfecele, 
le puse în coșul de grădină. Se ridică. 

— Grădina asta a fost întreţinută astfel aproape două sute de 
ani. E pe cale să se sălbăticească, așa că cineva trebuie să 
tempereze vegetaţia într-un fel. 

— Numai cu ajutorul unui foarfece credincios? 

Susan ignoră ironia din vocea lui. 

— Te superi dacă vii un moment cu mine în bucătărie? 
Trebuie să pun astea undeva. 

ÎI conduse prin ușile franţuzești înapoi, în casă. Mergînd de-a 
lungul holului, ea luă un vas de cristal în care se ofileau citeva 
zambile albe. 

Bucătăria era mare și împărţită în două. De-o parte, 
străluceau tot felul de vase din inox, iar de cealaltă, în faţa 
ferestrelor care dădeau în altă grădină, se afla o masă mare, din 
lemn, înconjurată de scaune. Dan se așeză. 

— Se pare că ai rămas singură pe-aici. 

— Singura angajată care ne-a rămas e Jenny, bucătăreasa, îi 
explică, aruncînd florile moarte în lada de gunoi; și o să mai 
rămînă puţin timp. Dar Karen își petrece week-end-ul cu Peter, 
așa că i-am dat liber pînă luni. 

— Mai ești îngrijorată din cauza ei? 

Susan vărsă apa stătută în chivetă și umplu vasul cu apă 
proaspătă. 

— S-ar zice că a petrecut foarte bine cu Peter, aseară, la 
concertul de rock, spuse Susan, încercînd să pară indiferentă. 
Ti-l poţi imagina pe Peter la un concert de rock? Probabil cei de 
acolo n-au știut ce caută. 

— L-aș fi luat drept un agent de la Brigada Narcotice. 


— Înţeleg, spuse ea rîzînd și aranjînd zambilele. Bei ceva 
înainte de-a pleca? Poţi să-ţi alegi din orice cameră, pentru că 
Peter avea cîte un bar aproape în fiecare. 

— Mulţumesc, dar am vizitat deja muzeul și nu obișnuiesc să 
beau, mai ales cînd conduc. Mă mulţumesc cu apă de la robinet. 

Susan scoase două pahare. 

— Eu nu beau deloc, dar se pare că este principala activitate 
a lumii noastre. Majoritatea nu se pot exprima. Chicoti la acest 
gînd, completind: Devin mult mai interesanţi după citeva 
pahare. 

— Ca Midge? 

— Bietul Midge. Nu se acomodează în societate dacă nu ia 
ceva. Dar nici așa nu se prea descurcă. 

Susan puse un pahar înaintea lui Dan si se așeză în faţa lui. 

— Peter îmi spunea că refuzul meu în privinţa alcoolului este 
autocontrol, pentru că ţin să-i fiu superioară. Dar nu-i adevărat. 
Nu beau pentru că nu-mi place să-mi pierd controlul. El își 
modifică toată personalitatea cînd bea. Nici nu mai putem sta 
de vorbă. Mă înspăimîntă. 

— Nu ești prea ușor de înspăimiîntat și, sigur, nu de către soţul 
tău. Dacă e cineva înspăimîntat, am impresia că el se simte 
intimidat de tine. 

— De mine? se miră Susan. Cînd? 

— Cînd povestea cit era de impresionat de tatăl său, de tine. 
Mi s-a părut că sarcasmul lui se datora calităţilor tale care îl 
inhibau - de fapt tu îl inhibi. Probabil ăsta este motivul care îl 
determină să te scoată din viaţa lui. 

Se uită bănuitoare la Dan. 

— Și tu pari supărat pe mine. 

— Să privim realitatea în faţă. Te plîngi atit și-ţi acuzi soţul, 
pentru cîţiva dolari, cînd tu ești o Winstead. 

— Ce crezi că înseamnă să fii o Winstead, în cazul meu? 
lahturi în Newport? Petreceri? 

— Cam așa ceva. 

— Şi, bineînţeles, destui bani ca să-mi cumpăr „lingura de 
argint” care să mă întreţină toată viaţa. Nici o grijă pe lume în 
afară de ce să îmbrac după Labor Day sau dacă e de bonton să- 
mi iau un Rolls. 

— Cam așa ceva. 


— De fapt, pentru noi n-a însemnat nimic din toate astea. Am 
crescut într-un orășel de lîngă Boston, într-o casă mare și foarte 
veche, care aparţinea familiei mele de mai multe generaţii. 
Părea că permanent are nevoie de reparaţii pe care nu ni le 
puteam permite. Fratele meu a învăţat la Choate și Harvard. Pe 
măsură ce creșteam, bruma de bani stabilită pentru educaţia 
mea s-a dus. Nici unul dintre părinţii mei nu aveau slujbă. 

— Totuși, cum s-au descurcat? 

Susan păru să se gindească ce să răspundă curiozității lui 
Dan. li spusese deja prea multe, iar el știuse să asculte. Işi zise 
că poate destăinui și aceste amănunte despre familia ei. 

— Aveam vreo doisprezece ani. Întorcîndu-mă într-o zi de la 
școală, am văzut buldozerele rupînd pomii de lîngă casă. Am 
alergat s-o anunț pe mama, dar ea mi-a spus că acea parte a 
domeniului fusese vindută unui tip care construia case. Insemna 
că, o dată cu fiecare catastrofă financiară, părinţii mei vindeau 
cîte o bucată de pămînt. Cinci acri de aici, zece de dincolo. 
Domeniul se micșora mereu si nu mai rămăsese cine știe ce. 

— Ca aristocrații lui Cehov. 

— La vremea aia, mă simţeam că pisica Cheshire din A/ice în 
Tara Minunilor. Într-o zi, curînd, am fi pierdut totul, în afară de 
zimbet. Mama îmi spunea să privesc partea bună a lucrurilor: 
cîștigam o mulţime de prieteni apropiaţi. 

— Părea o femeie practică. Să iei ce e mai bun dintr-o situaţie 
dificilă?! 

Susan continuă sec: 

— Nu era nici pe departe atit de practică - în orice caz, nu 
ceea ce înţelegem în general prin asta - și habar n-avea de 
existența noilor noștri vecini. Ea, de fapt, ei amindoi, păreau 
detașaţi de realitatea zilnică. Mă crescuse pentru o lume sigură 
și privilegiată, care pentru noi încetase să mai existe. Alte fete 
purtau la școală jeanși. Jeanșii era pentru fermieri, îmi spunea, 
pentru sărăntoci. Eu trebuia să port rochii. 

— Ce părere avea despre băieţii cu care te întîlneai? 

— Nu mă întîlneam. Nici un băiat din oraș nu era „potrivit” 
pentru mine. Lume de proastă calitate. Nu aveam voie să merg 
la dans sau la petreceri fără ca ea să cunoască familia băiatului 
- și cum ea nu cunoștea nici o familie din oraș... chiar dacă le-ar 
fi cunoscut, tot n-ar fi fost de acord. Mă pregătise pentru acele 
petreceri din Boston la care n-aș fi fost invitată niciodată și pe 


care noi nu ne permiteam să le oferim, pentru picnicuri și ceaiuri 
dansante pe care demult nimeni nu le mai organiza. 

— Din cite înţeleg, era cam snoabă. . 

— Nu era nici pe departe snobism. In multe privinţe, era o 
femeie remarcabilă. Își petrecea timpul îngrijind grădina și citind 
Keats și Shelley, și Jane Austen, împotrivindu-se cu încăpăţinare 
vremurilor pe care le trăia. Condamna fiecare raid al războiului 
din Vietnam - ziarele îi publicau fotografia în fiecare ediţie —, 
dar nu observa niciodată că pantofii îmi rămîneau mici. 

— Nu-mi imaginez o astfel de femeie militînd pentru pace. 

— În mintea ei, războiul era simplu: cineva atacă niște 
nefericiţi care vor să fie liberi. A sprijini un asemenea război, în 
opinia ei, era o imoralitate. Am aflat, într-un mod foarte dur, că 
avea dreptate. În legătură cu astfel de lucruri, ea avea mereu 
dreptate. De fapt, esenţială pentru ea era acţiunea în sine. Era 
singurul lucru de care se preocupa în ceea ce mă privește. Nu 
numai bunele maniere - care se subînțelegeau —, ci datoria 
morală. 

— Impresionant! 

— Şi rece. Tinea cu tot dinadinsul să-ţi spună ce gindea, 
indiferent cît te-ar fi rănit. Principii, astea ţineau loc de dragoste. 

Expresia Susanei deveni radioasă. 

— Cînd eram mică, în vecini aveam o prietenă foarte săracă. 
O chema Sarah. Familia ei era minunată și plină de dragoste. 
Erau copii și animale peste tot. Mama ei, o femeie grăsuţă și 
jovială, ne ocrotea pe toţi și se purta cu mine la fel cu ceilalţi 
copii ai ei. Așa am aflat ce îmi lipsea. Trei ani la rînd, a fost 
singura care și-a amintit cînd e ziua mea. Mi-a făcut o prăjitură, 
o petrecere și, mai ales, o rochie nouă. Mama nici n-a observat. 
Visam chiar că mama lui Sarah o să mă adopte. 

— Probabil Sarah ar fi dat orice să se fi născut o Winstead. 

O umbră de tristeţe întunecă privirea Susanei. 

— Singurul lucru pe care părinţii și bunicii mei nu l-au risipit. 
Era o permanentă aducere aminte a ceea ce aș fi putut să am. 

Susan privea fix paharul cu apă, ca și cînd cristalul ar fi putut 
evoca trecutul. 

— În ziua aceea, m-am întors să privesc cum buldozerele 
mușcau din pămîntul nostru. Mai ales unul, enorm și galben, 
mușca din ce în ce mai aproape, încît părea inevitabil că va 
înghiţi curînd și casa și pe mine. Dar am refuzat să mă dau 


înapoi. M-am așezat în faţa lui, provocîndu-l să mă atace... Eram 
teribil de supărată. 

— Pe cine? 

— Pe tot. Toate lucrurile pe care nu le avusesem: părinţii cu 
care să fi stat de vorbă, să se fi preocupat de mine, colegiul care 
mi se refuza din cauza cheltuielilor cu fratele meu, petrecerile la 
care mergeau verii mei din Boston, o haină nouă, pentru că 
celelalte toate erau vechi și cu două numere mai mici, 
manualele pe care trebuia să le împrumut de la prietene, cu 
pretextul că pe ale mele le pierdusem. 

Susan se opri, lăsînd să i se risipească clocotul interior. 

— Aș putea continua la nesfîrșit. Familia mea a fost, cîndva, 
bogată. Toată lumea crede că mai este încă. Am avut companii, 
și case, și pămînt - Herald e numai o parte din ce am avut. Și 
acum, deși nu mai rămăsese nimic încă de cînd m-am născut 
eu, sînt încă o „aristocrată”, cu toate obligaţiile care decurg de 
aici. Toată lumea așteaptă cite ceva de la un Winstead, inclusiv 
părinţii mei, de altfel foarte nepăsători. 

— Îi condamni pentru multe. 

— A-i condamna nu era o soluţie și nu este nici acum. În timp 
ce buldozerul acela se îndrepta spre mine, mi-am dat seama că 
părinţii mei sînt complet neajutoraţi. Erau incapabili să mă 
protejeze sau să-mi ofere ceva, măcar dragoste. In special 
dragoste. Atunci mi-am dat seama că, dacă vreau să realizez 
ceva în viaţă și să nu sfirșesc într-o bătriîneţe ridicolă ca a lor, 
singura persoană pe care mă puteam baza eram eu însămi. 

— Așa că buldozerul s-a oprit. 

Susan rise. 

— Destul de repede ca să pot fugi. Dar am învăţat că nu 
trebuie să mă las doborită ca părinţii și bunicii mei sau ca alţii 
din familie, care și-au irosit viaţa și tot ce le-a aparţinut 
vreodată. Trebuia să-mi revendic tot ce mi se cuvenea. Şi nu e 
vorba numai de partea materială. Aveam dreptul la dragoste și 
afecțiune - toată lumea are acest drept. Și la o poziţie în viaţă, 
care să fie mai mult decît un simplu nume... 

Dan remarcă ironic: 

— Ca, de exemplu, aceste mici privilegii și Hera/a-ul? 

— Bineînţeles. Am vrut să trăiesc bine și să am o oarecare 
influenţă asupra unui ziar atît de important, doar eram ziaristă, 
răspunse sincer. Dar ce mi-am dorit cel mai mult au fost 


dragostea, afecțiunea și, mai ales, căldura unei familii pe care n- 
am avut-o. Îmi amintesc de un tablou pe care părinţii mei l-au 
vîndut, în care era surprinsă o veche familie Winstead: un tată 
grijuliu și prosper stînd pe canapea alături de o mamă 
iubitoare... Înconjuraţi de patru copii fericiţi, printre care şi 
străbunicul meu. Uneori, îl priveam ore în șir. Aveam dreptul la o 
astfel de familie... la o astfel de viaţă. Dar știam că pentru asta 
trebuie să lupt. 

Vorbea cu atita patimă despre lucruri aflate aproape de 
sufletul ei, încît scepticismul lui Dan se risipi. 

— Peste cîteva zile, își aminti ea, mi-am găsit o slujbă după 
orele de școală. Un an mai tirziu, am obţinut o bursă la o școală 
renumită, apoi alta la Bryn Mawr. Așa am ajuns în Philadelphia.. 

— Ai tăi trebuie să fie mîndri de tine. 

— Sînt morţi amîndoi. Dar probabil că li s-ar fi părut normal; 
de fapt, se așteptau de la mine. Laudele erau un lucru rar în 
familia noastră. Mama era convinsă că laudele strică sau, cum 
spunea, „umflă capul”. 

Susan zimbi tristă. 

— Îmi închipuiam o fetiță de vîrsta mea, cu capul de mărimea 
unui balon, plutind peste întreg ţinutul, fiindcă părinţii o 
lăudaseră prea mult. 

În esenţă, gîndi Dan, Susan nu avea rezerva prețioasă a „sus- 
pușilor”, ci, mai degrabă, acea înclinaţie yankee pentru cinste și 
sinceritate, care o împingeau să i se destănuie. Ca și Dan, Susan 
nu se născuse bogată, dar făcuse în așa fel încît să obţină ce 
dorea și să devină ceea ce ajunsese. Şi, la fel ca și el, refuzase 
să se mintă pe ea sau pe ceilalţi în legătură cu ce era de fapt, 
pentru că asta fusese singura călăuză din viaţa ei. 

— Nu mi-ai vorbit de tatăl tău, o îndemnă Dan. 

— Aproape tot timpul era bun, delicat și înţelegător. Mintea lui 
rătăcea undeva, pe la începutul secolului. Era istoric, mai bine 
zis ar fi putut deveni, dacă ar fi publicat ceva mai mult decit 
niște articole. 

— Tatăl tău a fost R.A. Winstead? Tonul lui Dan trăda surpriza. 

— Ai auzit de el? 

— Industrializarea și spiritul american. 

Susan bătu din palme încîntată. 

— Da, asta e. 


— Această broșură a schimbat modul de abordare a istoriei 
Americii. 

— Zău? făcu Susan uimită. N-am știut. Preocupată cu 
problemele familiei, am lipsit de la orele de istorie. 

— E adevărat că acestă nouă viziune istorică s-a dezvoltat în 
ultimii ani, dar au apărut deja cîteva cărţi bazate pe teoria lui. 

— Prietenii lui, istorici, îmi spuneau că lucrează la ceva foarte 
important, dar am fost sigură că o fac pentru ca eu să privesc cu 
ochi buni un tată atit de aerian și uituc. 

— Aveau dreptate, era foarte important. 

— Mulţumesc, spuse ea atingîndu-i ușor braţul. 

Dan căzu pe gînduri. 

— Să schimbi modul de a privi lumea. Să lași în urmă o 
asemenea moștenire... 

Atmosfera devenise sobră. Susan se ridică: 

— Spuneai ceva despre o plimbare cu motocicleta? 

— Sigur. 

Ajunși pe alee, el îi întinse o cască. 

— Ce găsești atît de grozav la motocicleta mea? 

— O fostă prietenă, cu care am locuit în timpul facultăţii, avea 
un amic cu motocicletă. Era tare frumos și purta numai costume 
din piele neagră. Eram sigură că ea făcea cele mai interzise 
lucruri cu el. O invidiam ca o nebună. În taină, firește. 

— Să nu-mi spui că revoluţia sexuală te-a ocolit. 

— Nici măcar în liceu n-am avut o experienţă propriu-zisă. 
Chiar și atunci cînd eram departe de supravegherea mamei, 
lucram sau învăţam tot timpul. Un copil foarte conştiincios. 

Dan încălecă motocicleta. Vibrind de tensiune, Susan își puse 
casca. Cu vizorul ridicat, privea fix motocicleta, iar bucuria i se 
topea vizibil. 

— S-a întîmplat ceva? 

— Cred că e o greșeală, vocea îi răsună ciudat. 

— Să chem un taxi? 

— Nu e vorba de motocicletă. Nu m-am obișnuit cu ideea că 
aș putea ieși cu un bărbat care nu e soţul meu. 

— Atunci să renunțăm. Am avut o conversaţie plăcută, am 
întîlnit-o pe fiica lui R.A. Winstead. O seară scurtă, dar deosebit 
de interesantă. 

Partea ce se mai zărea de sub cască începu să se înroșească, 
dar scutură din cap hotărită. 


— Nu, trebuie să mă obișnuiesc cu gîndul că... că Peter și cu 
mine nu vom mai fi împreună. Te deranjează tare să cinezi cu 
mine? 

El rîse. Își cobori vizorul negru, Susan făcu la fel și se urcă în 
spatele lui. El apăsă pedala și rulă încet spre șosea, în timp ce 
lăsau în urmă curtea, prinzînd viteză, braţele ei înconjurară 
mijlocul lui Dan. 


— Probabil așa te simţi cînd ești ninja, observă ea exuberantă, 
în timp ce Dan oprea motorul în parcarea restaurantului. Viteză, 
pericole, imposibil de ghicit în noapte. 

Deși considera ieșirea inofensivă, pentru ca Susan să nu fie 
recunoscută, el alesese un restaurant italian, aproape de ieșirea 
din oraș. 

Firma localului arunca sclipiri roșii și albastre pe faţa ei. 

— Toate femeile se simt teribil de neajutorate. Ar fi bine dacă 
am stăpini puterea secretă - ninja. Ne-ar da siguranţă. 

— Tu pari sigură de tine întotdeauna. 

Privirea ei trăda surprindere la auzul unei deducţii atît de 
puţin probabile. 

Intrînd, Dan își spuse numele unui tip care stătea la biroul de 
rezervări. 

Deodată se auzi o voce: 

— Angelo, banii lui nu merg aici! E invitatul meu! 

Într-unui din separeurile încăpătoare era instalat Carlo 
Paoluzzi. Era însoţit de o tînără atrăgătoare, roșcată, îmbrăcată 
cu o rochie foarte scurtă. Insistă ca Dan să li se alăture și se 
mută pe canapea pentru a le face loc. 

Şoferul capului Mafiei și încă un bărbat ocupau masa 
învecinată, de unde puteau observa nestingheriţi întreg localul. 

Dan se pregătea să facă prezentările, dar ea spuse: 

— L-am recunoscut pe domnul Paoluzzi. 

— Carlo, ea e Susan Boelter. 

Paoluzzi îl privi întrebător: 

— Nevasta tipului de la ziar? Oho, nu-i rău deloc, avocatule. 

— E un fel de clientă, Carlo. 

— Ce înseamnă „un fel de”? Paoluzzi se întoarse spre Susan: 
Sper că nu te superi pentru cîteva întrebări. Tipul este destul de 
grijuliu cu viaţa lui. Acum că, l-am prins cu o femeie frumoasă, 
sînt și eu curios. 


— Carlo, îl întrerupse Dan, Susan și cu mine plănuiam o cină 
în doi. 

— Asta poate fi lăsată pentru mai tîrziu, îl contrazise Carlo, 
privind-o pe Susan cu subiînţeles. 

Ea zimbi și spuse: 

— Compania domnului Paoluzzi va fi foarte plăcută. 

Dan ridică din umeri și se dădu la o parte ca să-i facă loc să 
treacă. În loc să fie speriată sau contrariată, ea părea fascinată. 

Paoluzzi își prezentă prietena: 

— Ritta, o mică, dar grozavă dansatoare de mambo. Apoi se 
întoarse spre patron: Angelo, vreau ca prietenii mei să ia cea 
mai bună masă din viaţa lor. 

— Las-pe mine, Carlo, promise patronul, măgulit că putea să- 
și etaleze măiestria în faţa unor asemenea clienţi. 

— Deci, avocatule? continuă Paoluzzi întrebător, turnînd vin 
roșu în paharele invitaţilor săi. 

— Susan divorţează. Eu o sfătuiesc. 

— Vineri seara? făcu Paoluzzi ironic. Ești al dracului de 
conştiincios, spuse, întorcîndu-se spre Susan. Ştii, eu și avocatul 
ne cunoaștem de mult. 

— Am crescut în același cartier. 

— E cel mai încăpăţinat evreu pe care l-am întîlnit, remarcă 
Paoluzzi fără umbră de îndoială. 

— Eram copii, Carlo, spuse Dan încercînd să schimbe 
subiectul. 

Paoluzzi se făcea că nu-l aude. 

— Aveam vreo pai'șpe-cin'șpe ani. Pierdeam vremea cu cîţiva 
tipi în colţul străzii, cînd l-am văzut venind. Eu nu prea dădeam 
pe la școală, dar l-am recunoscut. l-am spus că e locul nostru și 
că trebuie să ocolească sau să se întoarcă din drum. Acum îmi 
aduc bine aminte, eram vreo cinci; cînd îl aud că zice: 

— Ăsta e cel mai scurt drum spre slujbă. Așa că am să trec. 

Am început să-l îmbrîncim, dar el s-a proţăpit în faţa lui Joey 
di Angelo - un tip mare, care singur l-ar fi putut strivi - și i-a 
pocnit una. Joey a căzut. Vreau să spun că l-a scos din circulaţie! 
l-a mai repezit una și altuia, care s-a dat înapoi. Dar eram patru 
sau poate cinci la unu, cum îţi spun, și toţi îl înconjuram. L-am 
bătut ca dracu și i-am luat toţi banii pe care îi avea la el. Mi-am 
închipuit că și-a băgat minţile-n cap. 


Un zîmbet înflori pe figura lui Paoluzzi anticipînd finalul 
întîmplării. 

— A doua zi era sfîrşit de săptămînă și ieșiserăm mulţi afară. 
Ne strînseserăm vreo zece. Și cine crezi că venea pe stradă? 
Danny, cu faţa umflată și bătut de parcă rezistase zece runde. 
Zic: „Te duci la lucru?” El zice: „Nu, dar vreau să fiu sigur că pot 
s-o fac cînd o să fie nevoie”. Paoluzzi începu să ridă din toată 
inima. „Serios, ce dracu puteai să-i spui? Mi-am dat seama că n- 
o să-l oprim pe tip decît dacă-l omorîm”. 

— Şi ce s-a mai întîmplat? întrebă Susan. 

— l-am făcut cinste cu o bere. Un tip ca ăsta e de admirat, 
dacă înţelegi ce vreau să zic. Şi știi ce mi-a spus cînd i-am întins 
berea? Ironia dispăruse de pe figura lui Paoluzzi, care își așeză 
mîna prietenește pe braţul lui Dan. Mi-a spus: „îmi datorezi încă 
doi dolari”. A 

Susan se întoarse spre Dan, care părea destul de încurcat. Il 
auzi zicînd: 

— Locul ăsta nu e teritoriul tău, nu-i așa, Carlo? 

Paoluzzi încuviinţă din cap. 

— FBl-ul mă înregistrează peste tot, pentru că m-am ocupat 
destul de asta. Oamenii știu unde să mă aștepte. In branșa mea, 
nu e o chestie prea inteligentă. 

— N-am mai întîlnit pe nimeni care să lucreze în domeniu. Pot 
să te întreb ceva? interveni Susan. 

— Rămiîne între noi? 

— Da. 

— Dă-i drumul. 

— Totdeauna m-am întrebat: ceilalţi te aleg să le fii 
conducător; vreau să spun, cum își aleg indienii șeful? 

Paoluzzi rise: 

— Un fel de alegeri în care te descotorosești pe drum de 
ceilalți candidaţi. 

Spre amuzamentul lui Dan, între soţia ziaristului și șeful lumii 
interlope, intrigați unul de celălalt, părea să se înfiripe o 
prietenie ad-hoc. Dan observă îngrijorarea care o cuprinsese pe 
Ritta, dansatoarea de mambo, recunoscînd la iubitul ei semnele 
interesului sexual: corpul răsucit complet către Susan, intonaţia 
provocatoare a vocii, cîte un semn cu ochiul din cînd în cînd 
pentru a da greutate unei remarci. Dan recunoscu și propriile 


porniri de gelozie, așa că începu să participe mai mult la 
discuţie. 

La sfîrșitul cinei, în parcare, Susan luă casca din mîna lui Dan 
fără s-o privească. Se gîndea. 

— Eu și Carlo ne înţelegem unul pe celălalt. Amîndoi venim 
din clase sociale pe cale de dispariţie, care au un cod al onoarei 
specific. Numai regulile diferă. 

Frumuseţea ei, tristă și palidă la lumina lunii, îl învălui 
imediat. 

— ÎI găsești atrăgător? 

— Poate. Într-un fel brutal. Te lasă să simţi cît e de viril și de 
periculos și te poate încerca teama. Dar dorinţa te îndeamnă să 
greșești. 

— Nu te simţi cituși de puțin atrasă de el? o întrebă iar, 
apropiindu-se de ea. Întreaga lui făptură vibra de dorinţă. 

Susan simţea sentimentele înmugurind. Erau noi și confuze, 
iar ea încerca încă să le ţină la distanţă, în timp ce ele luptau 
împotriva stricăciunilor pricinuite de Peter, ajutînd-o să-și revină. 
Rezistă și-i răspunse lui Dan detașat și evaziv. 

— Nu, deel nu. 

— Ești căsătorită, îi reaminti el. 

— Am crezut că sînt... dar am fost singură. 

— Vreau să fac dragoste cu tine, Susan. 

Privirea i se agăţă de alui. 

— Nu mă deranjează. 

Brusc se trase înapoi, scuturînd capul: 

— E prea devreme pentru tine și prea riscant. 

Dacă privirea ei s-ar fi plecat, măcar pentru o clipă, poate s-ar 
fi răzgîndit, și-ar fi oprit nerăbdarea, dar ochii ei îi fixau privirea 
și trădau o dorinţă la fel de puternică. 

Atunci, o lipi de el, sărutînd-o și pecetluind astfel înţelegerea. 

La întoarcere, trupul Susanei îl îmbrăţișă pe al lui, iar el îl 
simţea așteptînd încordat. 


În dormitor, o îmbrăţișă din nou, sărutînd-o. Cu multă grijă, 
degetele lui desfăcură nasturii de la spate, mîngiindu-i pielea. 
Părea reţinută, chiar timidă, își zise el, ca și cînd, deși știa ce 
trebuia să facă, nu era pregătită încă. 

— Lasă-mă pe mine, șopti el, desfăcîndu-i nasturii manșetelor 
și scoțindu-i bluza neagră. Apoi, cu mișcări încete, îi dezbrăcă 


lenjeria. Susan se așeză pe marginea patului mare, așteptîndu-l. 
O lumină difuză se strecura din hol, prin ușa întredeschisă, 
învăluind-o ca spuma unui val. 

— De ce mă privești? 

— Eşti frumoasă. Ai un corp minunat. Nu-l bănuiam, acoperit 
de haine. 

— E atit de ciudat să aud un bărbat vorbindu-mi așa! 

— Te supără? 

— Nu, mă surprinde. 

Dan luă un prezervativ de pe noptieră. 

— Mulţumesc, spuse ea. Nu mi-am luat anti... _ 

El o întrerupse cu un sărut, făcînd să-i dispară încordarea. li 
înlănţui gitul, plimbîndu-și buzele pe linia lui zveltă. Ochii ei se 
închiseră pentru o clipă, lăsîndu-se purtată de plăcere, apoi îi 
deschise. 

— S-a întîmplat ceva? o întrebă. 

Ea îi privi faţa îndelung. 

— Ai ochi frumoși. Mă fac să mă simt în siguranţă. 

Mărturisirea îi declanșă pasiunea. Mina lui alunecă pe sîni, se 
opri o clipă, apoi, lent, începu să coboare. Îi simţi sînii arcuindu- 
se tari peste pieptul lui, fiorul care o străbătu, pe măsură ce 
degetele lui îi pătrundeau între coapse. 

Începu să-l sărute pătimaș în timp ce șoldurile se mișcau în 
ritmul miinii lui. 

— Nu te opri, te rog, îi șopti ea. 

Întreaga ei ființă părea să depindă acum de degetele lui. 

— Acum, șopti ea, acum. 

El se ridică, căutînd să pătrundă între coapsele ei, posedînd-o 
sălbatic. 

Plăcerea fu atit de intensă, încît ea se desprinse din 
îmbrăţișare epuizată. 

Mult mai tîrziu, lungiţi unul lîngă altul, Dan văzu o lacrimă 
licărind pe obrazul ei. 

— lţi pare rău? 

— A, nu. Se opri pentru a-și asculta parcă clocotul interior. 
Numai că... nu m-am gîndit niciodată că aș putea face dragoste 
cu alt bărbat în afară de Peter. 

— Sau că s-ar putea să-ţi placă? 

— Da, și asta. Ştii, lumea s-a schimbat deodată pentru mine. 


1 


Săptămînile următoare, Susan și Dan se întîlniră de cîteva ori, 
totdeauna în apartamentul lui și atunci cînd Karen rămînea la 
tatăl ei sau la vreo prietenă. Renunţaseră să cineze în oraș, mai 
ales după ce Dan fusese operat la genunchi. Comandau, de 
obicei, mîncare chinezească la restaurantul din apropiere. 
Odată, cînd el cumpărase friptură, ea recunoscu că nu mănîncă 
deloc carne roșie. Atunci, el o pusese în frigider și comandase 
altceva. Așteptînd mîncarea, el îi cîntă la pian melodii triste. 

In timpul acestei seri, se lăsau prinși în conversații liniștite, 
gîndind la nopţile în care își potoleau nerăbdarea unul față de 
celălalt. Educaţia lui Dan o fascina pe Susan. Pentru ea, să crești 
înconjurat de larma orașului, în mijlocul unor oameni agitaţi și 
grăbiţi, era la fel de neobișnuit cum era pentru el copilăria ei 
într-un orășel mic. Unul din motivele pentru care locuia pe Dock 
Street, îi povestise el, era că aici, în copilărie, obișnuia să ajute 
la descărcarea camioanelor. În schimb, șoferii îl lăsau să ducă 
acasă mere, pere, roșii, morcovi și pepeni. 

— Eram săraci, își amintește el, dar totdeauna aveam fructe și 
legume proaspete pe masă. 

În ciuda trecutului lor diferit, evenimentele din ultimul timp le 
demostraseră cît de multe aveau în comun: amîndoi trecuseră 
prin încercări hotăritoare, care sădiseră teamă în sufletul lui, 
dezgust și singurătate pentru o viaţă irosită și lipsită de ideal, iar 
Susan pierduse tot ce iubise vreodată. Mai mult, fuseseră 
alungaţi departe de copii, ultima bucurie sufletească care le mai 
rămăsese. Şi amîndoi suferiseră deziluzii crude în dragoste. 

Pe măsură ce petreceau mai mult timp împreună, încrederea 
și admiraţia pentru candoarea ei creșteau în sufletul lui. Acolo 
unde el își construise o mască amabilă, ca să-i ascundă 
adîncurile agitate și rănite ale eului, ea era sinceră și deschisă, 
spunînd în permanenţă ce gindea și simţea cu adevărat, dar 
totdeauna cu aceeași graţie care îi era caracteristică. 

Era atras în egală măsură de frumuseţea ei, care era directă 
ca și personalitatea ei desăvirșită și nestudiată. Asta, gîndea el, 
se datora felului în care se legase prietenia lor, într-un moment 
de singurătate pentru ea. lar el devenise, în sfîrșit, ceea ce 
știuse întodeauna că este. Un outsider. Dan o ajuta pe Susan cu 


experienţa anilor de necazuri care trecuseră peste el. Dar ea cu 
ce-l ajuta? se întrebase de multe ori. Sex? într-adevăr 
momentele de dragoste erau extraordinare. 

Dar era si altceva, care îi aducea mulţumire și de care avea 
nevoie. Plecarea Marei lăsase urme adinci în sufletul lui și multe 
semne de întrebare. Se aștepta ca Susan, care era atit de 
drăgăstoasă și naturală - oferindu-i plăceri unice - să-l considere 
încă un bărbat atrăgător. Ar fi fost destul, deși se întreba uneori 
ce ar crede aflind că trebuia să vindece rănile provocate de altă 
femeie. Clipele de dragoste erau pentru el mai mult un balsam 
decit o pasiune. 

Dan nu se simţea obligat și, era sigur, nici ea. Deși piedicile 
care îi despărţeau nu erau de netrecut, era prea devreme să 
riște o legătură sentimentală. Refuza încă să-și interpreteze 
sentimentele, considerînd prematur. În ciuda plăcerii pe care o 
observa atunci cînd făceau dragoste, Dan bănuia că lui Peter îi 
aparținea încă devotamentul ei. Nu-i era teamă că s-ar putea 
răzgindi, nu de faptul în sine, doar că o complicaţie în plus în 
viaţa lui ar fi fost prea mult. 


Audierea lui Dan în fața Comisiei Disciplinare se desfășura ca 
un exerciţiu ciudat și previzibil, într-una din sălile hotelului Ritz- 
Carlton. 

Deși îl cunoștea de mult pe Gil Huyton ca pe un tip miîrșav, 
care exagera lucrurile, și pe oamenii lui drept niște marionete 
menite să-l încercuiască și să-l doboare, acum biroul DA 
dezbătea cauza împreună cu Oficiul Comisiei Disciplinare din 
stat. Agenţia făcuse cercetări pe cont propriu și hotărise 
grăbirea procedurii. 

În ciuda acestor lucruri, mărturia lui Dan, în cursul audierii, a 
fost destul de confuză, lăsînd asupra momentului întîlnirii cu Tim 
Feeney atita îndoială, încît invita parcă la interpretări din partea 
tribunalului. În schimb, Tim Feeney fusese bine instruit ca 
martor, cîștigind mai multă credibilitate în faţa juraţilor decît în 
cazul Montano. Părea sigur de fiecare cuvînt cînd răspunsese 
întrebărilor puse de șeful Comisiei Disciplinare și rămase 
neclintit în timpul interogatoriului agresiv pe care i-l luă Cal. 
Declarase că luase banii pentru droguri și ar fi făcut orice ca să 
le obțină, dar perioada petrecută în închisoare îl dezvățase de 
ele; repetase la nesfîrșit aceste lucruri. Și, mai ales, că era 


hotărît să înceapă o nouă viaţă; spunînd acum adevărul despre 
mituire, era decis să își menţină declaraţia. 

Cu ochii fostului iubit aţintiţi asupra ei, Evie Jeeter vorbise 
nervoasă și nesigură, reușind să fie mai puţin convingătoare 
decit el. Tim ajunsese tirziu acasă de la lucru, povestise ea. 
Auzind voci în faţa intrării, privise pe fereastră. Îl văzuse 
discutînd cu un bărbat, care, aflase apoi, era Dan Lazar. Nu 
schimbaseră bani, nici măcar nu-și atinseseră mîinile, dar 
văzuse o mulțime de bani, puţin mai tirziu, cînd Tim intrase în 
casă. 

Dan se simţise umilit și jignit atunci cînd Cal îl obligase să 
respingă acuzaţia de mituire. La un moment dat, o numise „o 
pretenţie deplasată” și considerase că nu trebuie să se disculpe 
în faţa unor minciuni sfruntate și provocări evidente. Astfel, 
relaţiile lui cu Comisia deveniseră atit de încordate, încît 
trebuise să fie de două ori somat. 

Influențat de întîlnirea nefericită cu Feeney și răstălmăcindu-i 
mărturia, juriul se întoarse împotriva lui. Deși nu se putea 
dovedi nimic, Dan simţea plutind în aer ceva rău prevestitor. 

Discreditarea ar fi fost o pedeapsă prea grea, așa că îi făcură 
lui Dan o propunere, pentru a anula acuzaţia. Dacă ar fi 
acceptat să-și rezolve cazurile în cel mult două luni și apoi să nu 
profeseze alte șase luni, erau dispuși să-i claseze dosarul și să 
păstreze tăcerea. Altfel, aveau să-l discrediteze. In fond, oferta 
se voia o palmă usturătoare pe obrazul lui Dan. 

Cal era sigur că Dan va respinge înţelegerea și vor continua 
procesul la tribunalul suprem. 

— Sînt șanse să convingem juriul. Probele împotriva ta nu sînt 
concludente. Înregistrările arată că Feeney a fost în trecut un 
martor mincinos. Trebuie să ne zbatem pentru o achitare foarte 
clară. 

— Durează prea mult, observă Dan. Tribunalul rareori 
contrazice Comisia Disciplinară și, mai ales, toate comentariile 
împotriva mea vor apărea tipărite, pentru ca orice avocat sau 
reporter să le poată citi. Hai să acceptăm. Pierd și dacă accept și 
dacă nu. Dar dacă îi las să mă discrediteze, pierd mult prea 
mult. 

Cal se încăpăţină s-o ţină pe-a lui, spunîndu-i că, dacă asta s- 
ar fi întîmplat cu cîţiva ani înainte, Dan ar fi făcut orice ca să 
spele aceste lături aruncate pe integritatea lui profesională. 


Dan nu-l contrazise. Audierea fusese văpaia finală care-l 
arsese definitiv. Sugrumarea treptată a tuturor idealurilor sale 
de-o viaţă îl lăsase dezamăgit și pustiit. Privindu-și, ca de obicei, 
trecutul, își aminti de comparaţia Marei, care-l asemuise cu o 
armă scumpă, încărcată permanent, obsedată de victorie și nu 
de justiţie. Însemnătatea pe care o avusese cîndva viaţa lui se 
năruise, sfirșind prin a se risipi. 

— Accept condiţia lor, Cal. De fapt, îmi fac un serviciu, îmi dau 
timp să reflectez asupra unor lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Viaţa mea. Încotro merge? 

Scopurile lui Cal fuseseră întotdeauna clare și simple: să 
muncești ca să trăiești bine și să te bucuri de respect. 

— Si cazurile de care te ocupi? 

— ÎI am pe Paoluzzi, care e pe sfîrșite. Dacă merge, sînt gata 
să încep suspendarea imediată după el. Tu și Rick vă descurcaţi 
cu ce mai rămîne. 

— Şi tu? 

— Am să plec o vreme, să stau cu Jemie în California. Poate 
am să-mi iau o slujbă, să cînt la pian într-un oraș de pe coastă, 
cine știe, sau să merg pe bicicletă. Orice ar fi, e mai bine decit 
rahatul ăsta. 


Dificultăţile financiare ale Susanei se accentuaseră. Aproape 
tot ce avusese, chiar și inelul de logodnă, fusese de mult vîndut. 
Cumpăra deja benzină de cîţiva dolari, închinase grajdurile unui 
cuplu de excursioniști ce călăreau în week-end și aranjase să 
vîndă flori din grădină unei florării din vecinătate. In săptămiînile 
bune, reușea să obţină, probabil, șaptezeci de dolari. 
Întîmplător, Karen îi povestise toate astea lui Peter, iar avocatul 
lui pledase în instanţă împotriva ei, susţinînd că intenţionează 
să-i vindă proprietatea. 

Trebuia să se oprească. 

Citeva zile mai tîrziu, Susan și Fundaţia Boelter au fost 
înștiințaţi că acţionarii intenționau să-și vîndă acţiunile deţinute 
la Herald și la Fundaţie. Urma precizarea că Fundaţia va fi 
penalizată dacă în interval înstrăinează acţiuni. Ce reieșea 
foarte clar din hiîrtiile trimise de Peter era că va revinde 
acţiunile, împreună cu restul Corporaţiei Herald, lui Oren Lawlor. 


În aceeași zi, îi telefonă Ramsay să o anunţe că cererea ei de 
întreținere fusese pusă pe rol, la tribunalul din Montgomery 
Country, pentru sfîrșitul săptămînii. Dar restul veștilor erau mult 
mai îngrijorătoare. Un singur judecător, Arthur Bowman, audia 
toate divorțurile la acest tribunal și hotărise să restriîngă, atit 
cererea ei, cît și cea a lui Peter în privinţa lui Karen, într-un caz, 
care urma să fie audiat curînd. 

Era o săptămînă foarte grea pentru Susan. Marţi și miercuri se 
întîlnea cu Ramsay să discute depoziția și să perfecteze actele. 
In ciuda înclinaţiei ei maladive spre pesimism și renuntare, 
trebuia să recunoască că Ramsay era un avocat eficient și 
tenace, acolo unde legea îi permitea. 

li aranjase lui Karen întîlnirea cu psihiatrul, care era 
specializat în astfel de traume ale copilăriei. Femeia se 
pregătise să declare că Susan era o mamă excelentă, care 
acţiona numai spre binele copilului, iar această revoltă a fetei 
era la fel de normală pentru virsta ei, ca și efortul disperat de a 
păstra un tată, pe care se temea în permanenţă să nu-l piardă. 

Din cercetările lui Ramsay asupra veniturilor corporației, 
reieșea că ele erau mult mai mari decit le declarase Peter. 

— E posibil să nu obţinem tot ce-am cerut, dar soţul tău s-ar 
putea să plătească mai mult decit e dispus. Probabil, vom cădea 
la înţelegere. Avocatul voia să fie sincer cu ea. Dar oricare va fi 
suma pe care juriul ţi-o va acorda ţie, personal, ea va depinde 
cu siguranţă de felul în care se va acorda tutela. 

— Chiar crezi că ar putea îndepărta copilul de mamă? 

— Juriul, de obicei, îl încredinţează soţiei, doamnă Boetler, o 
încurajă Ramsay. Nu vă faceţi griji. 

Susan îl privi stupefiată: 

— Să nu-mi fac griji? Eu nu știu de unde să scot bani de 
mîncare pentru săptămîna asta, datorez mii de dolari în chitanţe 
neplătite, fără să mai pun la socoteală onorariul tău, de trei mii 
de dolari, pe care tot îmi spui că Peter o să-l plătească într-o zi, 
taxa pe autobuzul lui Karen... Incercă să-și stăpinească teama 
ce-o sugruma. Și acum poate chiar să-mi fie luată. Cum 
îndrăznești să-mi spui să nu-mi fac griji? 


Fudul ca un păun, cu pieptul umflat de mîndrie, Carlo Paoluzzi 
și ceilalţi doi tipi acuzaţi împreună cu el ieșeau din clădirea 
tribunalului federal încercînd să traverseze strada spre mașina 


parcată vizavi. Însă o mulţime de reporteri îi blocau calea 
cerîndu-i „un interviu”. 

— Hei, avocatule! Vino încoace 1 îi strigă Paoluzzi lui Dan, 
care încercă să se eschiveze, apoi se întoarse către camere: 
Purtătorul de cuvînt e un delincvent! 

Dan se încruntă. Regele crimei voia să facă pentru mass- 
media impresia unui om de lume, de aceea aborda un vocabular 
împrumutat din filmele moderne, pe care în particular nu-l 
folosea niciodată. Dan își croi cu greu drum spre microfoane. 

Întinzîndu-i unul, reporterul întrebă: 

— Ne puteţi spune cum de judecătorul a respins cazul? 

— Am reușit să dovedim că FBl-ul a obținut permisiunea să 
instaleze microfonul după ce începuse urmărirea, și nu înainte. 

Scriind în timp ce vorbea, Scott Feller intră rapid în miezul 
problemei. 

— De fapt, am minţit juriul. 

— Hai să spunem că graba i-a determinat să n-aibă scrupule. 
Prin această înregistrare ilegală, au violat dreptul constituțional 
la libertatea cuvîntului. Așa că judecătorul nu a acceptat banda 
drept probă. 

Paoluzzi jubila: 

— A fost genial cum a reușit să afle că federalii vor să mă 
înfunde. 

Reporterul TV nu renunţă: 

— Domnule Lazar, dumneavostră aţi ascultat înregistrarea. 
Cum a fost Carlo de acord cu crima, așa cum sună acuzaţia? 

— Ei, na! interveni Paoluzzi, cu un zîmbet fericit. Sînt un 
cetățean obișnuit, pe care guvernul îl sicîie mereu. Degetul lui 
arăta undeva, peste drum. Vedeţi chestia de colo? E Clopotul 
Libertăţii. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru justiția americană. 

Clopotul Libertăţii! se minună Dan. De unde dracu' știe 
Paoluzzi ce este Clopotul Libertăţii și, mai ales, unde se află? 
Unul din lucrurile pe care era pe cale să le piardă era acest 
continuu, chiar dacă foarte periculos, element surpriză pe care 
Carlo Paoluzzi îl adăugase vieţii lui. 

Grupul trecu pe lîngă reporteri, îndreptîndu-se spre mașină. 
Dan rămase în urmă. 

Odată așezat pe bancheta din spate, unul dintre reporteri se 
aplecă și-l întrebă: 

— E adevărat că aţi fost de curînd suspendat? 


Supărat și jignit, Dan trînti ușa limuzinei. Fără imagine și fără 
un cuvînt din partea lui, reporterul nu putea utiliza materialul în 
programul de știri. 

Nenorocitul de Huyton! pufni în sinea lui. Comisia Disciplinară 
îi făcuse cunoscut că una din condiţiile pentru care acceptase 
era tăcerea absolută în legătură cu suspendarea. Incidentul îl 
făcu mai dornic ca oricînd să renunţe la Philadelphia și chiar la 
profesia lui. 

Rugă șoferul să oprească în faţa unui bloc, peste drum de 
Independence Hall, și se pregăti să coboare. 

Paoluzzi, plin de mărinimie, îl opri: 

— Cred că ești pregătit pentru onorariul gras ce ţi-l voi oferi. 

— Am să-ţi trimit nota prin cineva, după-masă. Te-aș ruga să- 
mi plătești pe loc. Mă pregătesc pentru o excursie lungă. 

— Ai nevoie de bancnote mici, avocatule? 

Paoluzzi și amicii săi găsiră remarca foarte amuzantă. 


Karen fusese aleasă, să joace, la școală în Mikado. Era una 
dintre Cele Trei $colăriţe, așa că muncise fericită alături de 
mama ei la noul costum. Plăcerea acestei ocupaţii îi fu 
întreruptă de Ramsay, care îi ceruse să-i povestească totul, 
pentru a aduna probe despre cît de bună fusese mama cu ea. 

Peter ajunse în timpul ultimului act al operetei, mirosind a 
băutură, reușind în ultimul moment să-și vadă fiica, înainte de 
căderea cortinei. Karen abia observase prezenţa mamei ei, în 
timp ce aștepta înfrigurată comentariile tatălui ei despre rolul în 
care, de altfel, Peter nu apucase s-o vadă. 

— Trec sîmbătă dimineaţa să te iau, îi promise el, grăbindu-se 
să-și ia rămas bun. Joc în campionatul de golf și ai putea să vii 
să mă vezi. Restul zilei îl petrecem la piscina mea. Apoi te ia 
Susan pe la cinci și jumătate. Se aplecă să o sărute, un obicei pe 
care nu-l avusese înainte de proces, șoptindu-i: Am un cadou 
nemaipomenit pentru tine. 

Privind prin ușile de sticlă ale intrării, Susan avea impresia că 
Zărește silueta Ameliei în interiorul slab luminat al Mer- 
cedesului, în timp ce Peter se așeză la volan. 


— Mașina asta e oribilă, se plînse Karen cînd ea și Susan 
demaraseră spre casă din parcarea școlii. Copiii observă 
chestiile astea. 


— Spune-le că am accidentat-o pe cealaltă și nu era 
asigurată. 

Karen rămase tăcută o vreme. Susan credea că se gîndeşte 
încă la neplăcerile mașinii, cînd o auzi vorbind din nou: 

— Mamă, te-ai gindit vreodată la copilul care a murit? 

— Da. 

— M-am gîndit și eu, foarte mult. Chiar dacă nu l-am 
cunoscut, m-am gîndit foarte mult. 

Susan încetini la semafor. Se întoarse spre Karen strîingîndu-i 
mîna. 

— Și eu la fel. 

— Mă simt ca si cum as fi vinovată de ceva și el a trebuit să 
plătească în locul meu. 

— N-ai nici o vină. Răul a fost undeva în interiorul meu. 

— Ştiu, totuși, mă întreb uneori dacă a fost rău pentru el și nu 
pentru mine? 

Susan se aplecă și o sărută afectuos pe frunte. 

— Sînt foarte fericită că nu s-a întîmplat așa. Nu știu ce m-aș 
fi făcut fără tine. 

— Și eu te iubesc, mami. 

Un claxon de automobil se auzi din spate. Susan acceleră, 
trecînd prin intersecţie. 

Tocmai intrau pe alee, cînd Karen spuse deodată: 

— N-a fost grozav din partea lui tata că a venit să mă vadă? 

— Da, e cel mai bun, răspunse Susan ironică. Și generos. 
Privirea lui Karen se întoarse spre ea. Mama ei îl critica foarte 
rar pe Peter în faţa ei. 

— Procesul de divorţ începe miine, își aminti Karen. Susan 
confirmă. 

— Nu vrei cu adevărat să divorțezi, așa-i? 

— La început n-am vrut. Tatăl tău era cel care ţinea cu tot 
dinadinsul. Dar acum vreau și eu. 

Cu coada ochiului, Susan o văzu pe Karen clătinînd din cap cu 
îndîrjire. Cine n-ar fi vrut un tată atît de minunat, cum era al ei?! 


12 


— Doamnă Boetler, începu Harold Ramsay audierea, 
declarați-vă vă rog numele întreg, adresa și ocupaţia. 


Pentru a dobiîndi suportul material pentru Susan, Ramsay 
solicitase deja doi experţi financiari să depună mărturie despre 
situaţia prosperă a veniturilor lui Peter. Judecătorul Bowman 
hotări ca cererea de întreţinere și veniturile financiare să fie 
analizate în primul rînd, apoi cererea de tutelă a lui Peter și, în 
final, dacă mai era cazul, cererea de divorţ. 

Răspunzind întrebărilor avocatului ei, Susan descrise 
cheltuielile familiei, standardul ei de viaţă și ceea ce știa în 
legătură cu veniturile lui Peter. Devenise vizibil emoţionată cînd 
povestise că mariajul lor fusese unul fericit vreme de mulţi ani. 
Își iubise soţul şi fusese şocată și contrariată cînd el o părăsise. 
Pomeni și de furia lui atunci cînd i se împotrivise ca director al 
companiei. 

Judecătorul Bowman era o prezenţă imposibilă, cu o faţă 
colțuroasă, care-i părea lui Susan impenetrabilă ca o stincă de 
granit. Cu fiecare răspuns pe care îl dădea, curiozitatea în 
legătură cu reacţia lui creștea. Cu siguranţă, avea s-o afle. El îl 
întrerupse pe avocat, cerînd permisiunea să-i pună citeva 
întrebări. 

— Timpurile s-au schimbat, doamnă Boetler. În Pennsylvania 
avem drepturi egale. De cînd cu emanciparea femeii, nu mai e 
nimic nou ca o femeie să-și cîştige existenţa și ea trebuie s-o 
facă. Nu mai poate fi un parazit. Am înţeles că ai fost reporter și 
redactor la ziar. 

— Vreau să muncesc, Onorată Instanță, dar n-am mai fost 
încadrată de paisprezece ani. După căsătorie, soţul meu a 
insistat să renunţ. 

Judecătorul ridică un teanc de hirtii referitoare la acest aspect 
și continuă. 

— Avocatul lui susține că dumneata ai insistat să renunțţi la 
slujbă, tocmai ca să-ţi obligi soţul să te întreţină. 

— Nu-i adevărat. Am renunţat la cariera mea ca să-l ajut să și- 
o construiască pe a lui. Asta a vrut. Nu trebuie să fie căsnicia o 
asociere? Merit să fiu penalizată pentru că, în ultimii 
paisprezece ani, le-am purtat de grijă soţului și copilului meu? 

— Acum, de cînd v-aţi despărţit, se aplică alte reguli. Ce te-a 
împiedicat să-ţi iei o slujbă de reporter? 

— Acum, în situaţia în care se află fiica mea, am considerat că 
e mai bine pentru ea să fiu în permanenţă acasă și să încep 
slujba după terminarea școlii! Dar, Onorată Instanță, chiar dacă 


aș putea face rost de o slujbă, nu uitaţi că sînt numai două ziare 
în oraș. Unul nu mă va angaja, pentru că e condus de soţul meu, 
motiv care va fi, probabil, și al celuilalt. 

— Așa că mai bine acceptai întreţinerea din partea soţului, 
conchise el, făcîndu-i semn lui Ramsay să continue. 

Susan aștepta un nou interogatoriu, dar avocatul lui Peter, un 
tip mărunţel și îmbrăcat îngrijit, insistă numai asupra cîtorva 
chestiuni minore, apoi strînse hirtiile, așezîndu-le atent în 
servietă. În loc să-l cheme pe Peter, în primul rînd, ca martor, el 
chemă la bară un bărbat pe nume Arthur Newell. 

— Domnule Newell, declaraţi-vă profesiunea. 

— Sînt detectiv particular. Domnul Boelter m-a angajat să 
urmăresc comportamentul soţiei lui. 

— Ce presupune asta? 

— S-o filez tot timpul, ca să văd dacă nu are vreo legătură cu 
altcineva. 

— Si ce ai aflat? 

— Din prima seară în care am urmărit-o, ca să vezi, am dat 
lovitura! 

Susan devenise de piatră. 

— Obiectez! ţipă Ramsay, luat prin surprindere. Onorată 
Instanță, stabilisem să discutăm numai problemele economice. 
Viaţa personală a doamnei Boelter, după plecarea soţului, nu 
este relevantă pentru cauză. 

— Nu-i chiar așa, Onorată Instanță, răspunse avocatul. 
Comportamentul ei sexual este foarte important pînă în 
momentul divorţului. Putem dovedi că a avut atit dorinţa, cît și 
ocazia de a comite un adulter. Viaţa ei personală este cu atit 
mai importantă, cu cît o soţie necredincioasă pierde dreptul de a 
fi susţinută financiar. 

Privirea judecătorului Bowman se ridică încet. 

— Atit timp cît n-am auzit nimic prea personal, domnule 
Ramsay, obiecţia dumneavoastră nu se admite. 

— În noaptea în care am fost angajat, continuă detectivul, am 
observat-o pe doamna Boelter părăsindu-și domiciliul din strada 
Albermarle, în Dellwyne, pe șaua motocicletei unui bărbat, pe 
care mai tîrziu l-am identificat ca fiind Dan Lazar. 

— Domnul Lazar este un avocat bine cunoscut, dar nu o 
reprezintă în acest proces, tinu să precizeze apărătorul lui Peter. 


Într-un limbaj destul de colorat, detectivul povesti cum îi 
urmărise pe Dan și Susan întîi la cină, la Restaurantul Italian, 
apoi în apartamentul lui Dan. 

— Am parcat mașina la subsol, alături de a lor, apoi i-am 
urmat în lift, fără să-i pierd din ochi. Nu le-am dat atenţie, ca și 
cînd aș fi locuit acolo. Ştiţi, îmi scosesem cheile casei, niște 
scrisori, ca și cum cercetam corespondenţa. După cum se uitau 
unul la altul, nu m-ar fi observat nici dacă aș fi purtat un costum 
roz de balet și aș fi fost călare pe-o girafă. 

Ramsay sări din nou în picioare: 

— Obiectez. Asta-i o porcărie. 

— Nu se admite. 

— Ei bine, au coborit împreună, continuă Newell, așa că am 
urcat la etajul următor, apoi coborînd, am aruncat o privire 
tocmai cînd intrau în apartamentul lui. Braţul lui o ţinea strîns și 
ea îl privea cu niște ochi ca și cînd ar fi descoperit un leac 
pentru cancer sau ceva asemănător. Am făcut un instantaneu și 
mi-am petrecut noaptea pe scări, cu ușa întredeschisă, ca să pot 
observa apartamentul. Cei doi s-au zbenguit toată noaptea și n- 
au plecat pînă dimineaţa. 

Susan se ridică: 

— Asta s-a întîmplat după ce l-am surprins pe soţul meu în 
pat cu altă femeie. 

Judecătorul interveni: 

— Luaţi loc, doamnă Boelter! Dacă doriţi să spuneţi ceva, vă 
rog s-o faceţi prin avocat. 

Îi făcu semn detectivului să continue. 

Newell și colegii lui o urmăriseră pe Susan în fiecare noapte 
cînd fusese la Dan. Își încheie depoziţia prezentînd un set de 
fotografii, care se acceptară ca probe. 

Interogatoriul lui Ramsay încerca să sublinieze că, în afara 
unui sărut în parcarea Restaurantului italian, Susan nu fusese 
văzută făcînd în public vreun gest care să-i pună caracterul într- 
o lumină proastă și, mai ales, că începuse această relaţie după 
ce soţul o părăsise. 

În replică, avocatul lui Peter sublinie că detectivul nu avea de 
unde să știe cînd începuse legătura lor. 

— Se prea poate să fi început înainte ca dumneata să fii 
angajat. 

— Sigur, răspunse Newell afectat. 


Avocatul lui Peter se întoarse imediat spre judecător. 

— Onorată Instanță, dovada comportamentului sexual al 
doamnei Boelter elimină protecţia de sprijin material. Cerem 
retragerea acţiunii. 

Ramsay sări în picioare: 

— Peter Boelter nu e un puritan. E un fustangiu, care încearcă 
să deturneze procesul! 

Avocatul lui Peter îndreptă un deget acuzator spre Susan: 

— Onorată Instanță, trebuie să modificăm acţiunea de divorţ 
și să includem cererea bazîndu-ne pe adulterul doamnei Boelter. 

— Dacă clienta mea a avut o relaţie, asta s-a petrecut în 
modul cel mai discret cu putinţă și nu e cazul să fie folosită 
împotriva ei. Totul este numai o tactică a lui Peter Boelter, 
menită să-l ajute să-și păsteze banii pe care îi datorează soţiei 
sale și să-i refuze drepturile ce i se cuvin. 

Bowman păru că ignoră discuţia. 

— Trebuie să ascultăm încă multe mărturii referitoare la 
ambele pretenţii, înainte de a retrage vreo acuzaţie. 

Susan era doborită de declaraţia detectivului, care dezvăluise 
secretele ei. Acum ele deveniseră arme care îi amenințau 
stabilitatea financiară. Următoarea declarație, făcută de 
avocatul lui Peter, îi sfișie inima. 

— Onorată Instanță, este evident că aventura doamnei 
Boelter o face nepotrivită rolului de model pentru fiica ei, aflată, 
de altfel, la o vîrstă foarte dificilă. Clientul meu este foarte 
îngrijorat în ce privește psihicul fiicei lui, atita timp cît este în 
îngrijirea unei femei cu asemenea moravuri. 

Ramsay puse o mînă protectoare pe a Susanei și șopti: 

— Ne jucăm ultima carte. 

Urmă Peter la bară. Declară că se căsătorise cu Susan cu 
aproape cincisprezece ani în urmă și că despărţirea lor dura de 
cîteva luni. 

— Am părăsit-o pentru că bănuiam că-mi este necredincioasă, 
începu cu un aer melancolic. 

Intrigată, Susan mizgăli furioasă o notă de protest către 
avocatul ei. 

— Bănuielile au început, continuă Peter, cînd l-a invitat pe 
tipul ăsta, Lazar, să cineze cu noi. Și de ziua mea! adăugă, 
clătinînd din cap parcă intrigat de atita perfidie din partea ei. 
Renunțam în final la ea, spuse, din cauză că legătura ei cu Lazar 


m-a distrus... asta și faptul că o neglija pe fiica noastră. În 
schimb, avea tupeu să-mi interzică să merg la o petrecere unde 
era băutură și cine știe ce altceva. 

încheie, povestind de week-end-urile pe care le petrecuseră, 
toate lunile astea, împreună, lăsînd impresia unui soţ profund 
îndurerat și a unui tată devotat. 

După două ore de interogatoriu, Ramsay îl obligă pe Peter să 
se contrazică de mai multe ori și să admită că vinovăția lui era 
mult mai mare. Reveniră la incidentul din dormitorul Amaliei. 
Fiind sigur că Ramsay discutase cu servitoarea, Peter 
recunoscuse că soţia lui îl găsise dezbrăcat în pat, alături de 
cumnata lui, înainte ca detectivul să o surprindă pe Susan 
intrînd în apartamentul lui Dan. Dar vina pentru propria 
infidelitate, spunea el, o purta tot ea, care avea o fire violentă și 
respingătoare. 

— Ea m-a împins, insistă el. Legătura ei cu Lazar dura de 
multe luni, așa că aveam toate motivele. 

Ramsay întrebă insinuant: 

— Vrei să spui că după ce te-a găsit în pat cu cea mai bună 
prietenă a ei, ea avea toate motivele? 

Susan privi repede spre judecătorul Bowman, pentru a-i 
surprinde reacţia. Văzu o sclipire care o zdrobi. Nu contează 
asta, părea că spune, oricum ea o făcuse prima. 

Următorul răspuns al lui Peter amplifică tensiunea din sală. 

— O femeie - de fapt o soţie - trebuie să aibă mai multă 
demnitate. Își pierduse minţile, era periculoasă - exact 
comportamentul la care mă tem că e expusă și fiica mea. 

Pentru că audierea lui Peter tocmai se încheia, avocatul său 
anunţă imediat: 

— Onorată Instanță, cred că este timpul s-o chemăm pe 
domnișoara Jenny Fanning. 

Jenny, bucătăreasa, intră și se îndreptă spre bară. Era vădit 
emoțţionată și îmbrăcase una din cele două rochii de duminică. 

Primele întrebări au fost în legătură cu incidentul de la micul 
dejun, înainte de călătoria lui Peter la New York. Prin ușa 
întredeschisă, Jenny reușise să-l audă pe Peter împotrivindu-se 
și el petrecerii de sîmbătă, iar pe Susan certîndu-l pentru felul în 
care o făcuse. Povestirea lui Jenny îl făcu pe Peter să pară un 
părinte îngrijorat, iar pe Susan, criticîndu-l fără nici un motiv. 


Dar ultima întrebare pusă de avocat o arse pe Susan cu fierul 
roșu. 

— Domnișoară Fanning... ăăă, Jenny... ai văzut-o vreodată pe 
doamna Boelter lovindu-și fiica? 

— Da, am văzut-o. Obrajii i se luminară bătăios. A lovit-o 
foarte rău, peste faţă. 

— Din ce cauză? 

— Mama ei încerca să-i interzică să-și viziteze tatăl. 

— Cum aţi reacţionat? 

— Am fost îngrozită. 

În interogatoriul lui, Ramsay încercă (fără succes) să refacă 
imaginea de mamă bună și îndatoritoare. Totuși, Jenny nu 
pierdu ocazia, repetînd la sfîrșit: 

— Dar să lovești așa o dulceaţă de copil. E de neiertat. 

Bowman anunţă că pauza de prînz va fi scurtă. Dorea să 
treacă prin restul mărturiilor cît mai repede posibil. 


Susan petrecu pauza plimbîndu-se prin scuarul din faţa 
tribunalului, gîndindu-se la ce ar putea spune. Nu era în stare să 
mănînce. 

Imediat ce păși în sală, aprodul anunţă intrarea judecătorului 
și rezumă cazul. 

Reîntoarsă la bară, Susan repetă că fusese o soţie 
credincioasă toată căsnicia, dar credinţa i se spulberase în 
momentul în care își văzuse soţul în pat, alături de cumnată. 
Ramsay îi puse multe întrebări, ca să pună în evidenţă valoarea 
ei ca părinte. 

Cînd ajunse la momentele invocate de Jenny Fanning, Susan 
mărturisi că își pierduse cumpătul, lovind-o pe Karen. 

— Care a fost motivul? 

— Peter îi permite fetei să facă lucruri nepotrivite cu virsta ei. 
Am impresia că toată grija pe care i-o poartă și indulgenţa asta 
exagerată sînt cu scopul de a-i obţine încrederea. 

— E adevărat, întrebă Ramsay, că fiica dumneavoastră v-a 
provocat peste măsura răbdării omenești? 

— Da, dar îmi doresc din tot sufletul să n-o fi făcut. 

Interogatoriul continuă, avocatul lui Peter revenind obsedant 
și plictisitor asupra fiecărui amănunt al declaraţiei. 

Era aproape cinci după-amiază cînd interogatoriul se termină 
și judecătorul Bowman vorbi. 


— Am auzit astăzi mai multe pretenţii: Sînt convins că 
amîndouă părțile sînt vinovate în mod egal în ce privește 
comportamentul sexual, așa ca nici unul nu poate obţine vreun 
avantaj. 

Susan observă privirea satisfăcută a lui Ramsay, în sensul că 
ceea ce avocatul prezentase ca infidelitate nu putea fi folosit 
împotriva ei. 

Bowman urmă: 

— O problemă majoră, care a revenit deseori în discuţie, este 
cea privitoare la posibila custodie asupra copilului. Așa că 
amîinăm această problemă pentru luni, la prima oră. 

Rămase pe gînduri un moment, apoi adăugă: 

— Sînt sigur că amindoi părinţii vor aduce dovezi - declaraţii 
ale unor psihiatri și psihologi - în sprijinul obţinerii tutelei. Dar 
mi se pare că o fată de treisprezece ani este destul de mare ca 
să discearnă cu care dintre părinţi este mai fericită. Doamnă 
Boelter, vă rog s-o aduceţi pe fiica dumneavoastră, înaintea 
ședinței de luni dimineaţă, în biroul meu. Aș vrea să-i vorbesc 
între patru ochi. Pînă atunci, poate continua să-și viziteze tatăl. 

Lovi cu ciocanul în masă, semn că ședința luase sfîrșit. 

Cîteva secunde, Susan rămase împietrită, încercînd să se 
obișnuiască cu această devastatoare noutate. Problema va 
rămîne numai la latitudinea lui Karen. 

Mai exista vreun dubiu pe cine va alege răzvrătita 
adolescentă? Luînd-o spre ieșirea din sală, Susan îi aruncă lui 
Peter: 

— Pînă acum ai fost un părinte de ocazie. Acum, ca să cîștigi 
avantaje financiare, ești gata să mi-o iei pe Karen. 

Peter ridică din umeri, cu un aer nevinovat: 

— Ai auzit ce-a zis judecătorul, depinde numai de Karen. 

— E încă un copil. Nu știe ce e bine pentru ea. 

— Privești fiecare problemă ca pe o criză psihologică. La vîrsta 
ei, eram deja la liceu. 

— O, Doamne, ai de gînd să obţii tutela și apoi să te 
descotorosești de ea. Cum poţi să-i faci una ca asta? Lacrimi de 
durere și spaimă licăreau în ochii Susanei. Cine o să aibă grijă 
de ea? Cine o s-o îndrume? Tu în nici un caz n-ai s-o faci. Chiar 
dacă va rămîne lîngă tine, ai să fii tot timpul plecat la întîlniri de 
afaceri sau la ce obișnuiai să-mi spui că sînt afaceri. 

Dar Peter n-o mai asculta. 


Inima îi era frîntă, Karen însemna totul pentru ea. 

— Dacă vrei să fiu de acord cu vînzarea Hera/d-ului ca să-mi 
pot păstra copilul, ei bine, accept. 

Peter rise: 

— Prea tirziu. Dimineaţă, mama a fost, în sfîrșit, de acord cu 
mine. Midge nu-i o problemă, așa că n-am nevoie de voturile 
tale. 

Susan simţi că-și revine. 

— Deci n-o mai vrei pe Karen? 

Privirea lui Peter se aprinse. 

— Mai mult ca oricînd. Și am să te scot și din Fundaţie. Sînt 
hotărît să cîştig toate rundele. Eşti aproape terminată și am să 
continuu pînă cînd am să fiu sigur că nu-ţi mai rămîne nimic, dar 
nimic, înţelegi?, cu care să mă ai la mînă. 

— Pentru tine, totul e numai un joc! se revoltă Susan șocată, 
ca golful sau biliardul. Banii nu contează, ai destui. Toată 
tevatura asta o faci numai ca să mă domini, să dovedești că poți 
să învingi. Blestematul de orgoliu masculin. 

— Specific american, ca și plăcinta cu mere, confirmă Peter și, 
Zimbind, se îndreptă spre lift. Se spune că asta-i totul. 

In spatele șarmului, Susan începuse să-i ghicească întreaga 
putreziciune a caracterului. Doamne, ce tată periculos și 
distructiv putea fi! 

Ea ţipă în urma lui: 

— Karen nu va fi niciodată în siguranţă cu tine! Nu pot să te 
las s-o iei! 

Cei doi avocați fură nevoiţi să intervină. 

— Cum poţi să-l lași să-i facă asta unui copil? răbufni spre 
avocatul lui Peter. 

— Imi cîştig existenţa, se scuză omul, ca și cînd ar fi răspuns 
la o întrebare stupidă, și se grăbi să-și ajungă clientul din urmă. 

Abia atunci observă Susan aprodul, care ieșise pe coridor și 
asistase la toată întimplarea. 

— O să-i spună judecătorului? îl întrebă pe Ramsay cînd 
rămaseră singuri. 

— Probabil. 

— Am s-o pierd, Harold. N-am nici o șansă. 


De obicei, Karen curăța grajdul poneiului ei. Acum însă, fiind 
ocupată la școală cu pregătirea ultimei reprezentații cu Mikodo, 


Susan aduna cu o greblă gunoiul și așeza un așternut de fîn 
proaspăt pe podea. Emoţia o copleșea, așa că se opri un 
moment; chiar și această sarcină neplăcută pe care o făcea, 
pentru ea devenise prețioasă, pentru că, în curînd, Karen urma 
să-i fie luată. 

Și-o amintea cum apăruse pe scenă în seara reprezentațţiei și 
ochii i se umplură de lacrimi. Fiica ei era atît de frumoasă în 
chimonoul negru! Cît de mult o să-i lipsească. Pînă și bucuria pe 
care i-o oferea fiica ei, privind-o din cînd în cînd, urma să-i fie 
interzisă. li rămăsese atit de puţin timp, își spuse. Atît de puțin 
timp. 

Făcuse negrese cu ciocolată, o surpriză pentru Karen. Se vor 
așeza la masa din bucătărie, mîncînd prăjituri cu lapte și-i va 
spune despre ziua de luni și despre ședință. 

Dar după spectacol, cînd prietenii și rudele se înghesuiau să 
felicite actorii, Karen îi ceru voie să-și petreacă noaptea la 
prietena ei. 

— Speram să putem sta de vorbă în seara asta, spuse Susan. 
Numai noi două. 

— Putem discuta miine dimineaţă, cînd mă duci la club. Vine 
și tata, nu? 

— Da. 

Karen se linişti. 

— Grozav. Mersi că ai venit, mamă! O sărută pe obraz, era 
aproape la fel de înaltă, apoi se întoarse căutîndu-și prietena. 
Dar imediat reveni. 

— A, uitasem. Cum a fost azi la tribunal? 

— Discutăm dimineaţă. 

— În regulă. 

Susan o văzu șușotind ceva la urechea prietenei, apoi 
dispărură amiîndouă în noapte. Rămase mult timp nemișcată, în 
mașină. Se simţea ca un prizonier care-și număra orele pînă la 
execuţie. 

Răsuci, într-un tîrziu, cheia în contact și, murmurind o 
mulțumire la adresa motorului care catadicsise să pornească, 
demară în viteză. Abia pe autostradă își dădu seama că trebuia 
să-l anunţe pe Dan că numele lui fusese pomenit la tribunal. Era 
datoria ei s-o facă. Dar, recunoscu în sinea ei, era și o scuză ca 
să-l vadă. Nu suporta să rămînă singură, avea nevoie de cineva 
căruia să-i împărtășească supărarea, de cineva care să o 


înțeleagă și care s-o înconjoare cu căldură. El era singurul ei 
prieten. 

Opri mașina pe stradă, vizavi de blocul lui, și intră să 
telefoneze. Abia după ce sunase de mai multe ori și era gata să 
închidă, el răspunse. 

— Bună. 

— As vrea să urc. 

— Nu sînt singur. 

— Oh, n-am știut. 

Așteptă replica lui o vreme, care i se păru o veșnicie, apoi 
spuse: 

— Scuză-mă că te-am deranjat. 

— Dă-mi un sfert de oră. 

— Ești sigur că totul e-n ordine? Dacă deranjez... 

— Nu mai fi așa politicoasă. Doar cincisprezece minute. 

Ea se întoarse la mașină, privind spre intrarea blocului. 

După zece minute, văzu ieșind o blondă tînără, într-o fustă 
scurtă, care se urcă în taxiul oprit de portar. Dan o dusese odată 
într-un bar din apropiere. Să fi fost asta tînăra chelneriţă cu care 
se întilnise Dan pe vremuri? N-ar fi putut să spună. Alţi doi 
bărbaţi ieșiră puţin mai tirziu. Poate e; fuseseră în vizită la el. 
După ce trecură cele cincisprezece minute, urcă în apartamentul 
lui. 

El îi deschise imediat, îmbrăcat într-o cămașă albă și 
pantaloni largi, negri. 

— Scuză-mă dacă te-am întrerupt de la ceva. 

— Tocmai terminam o întrevedere. 

— Cu blonda? 

— O întrevedere. 

— Nu te-aș condamna dacă... 

O apucă de mînă și o îmbrăţișă strîns, închizind ușa. Simţise 
că voia să plîngă. Susan era jenată și încurcată. Îi apucă bărbia, 
și ridicînd-o spre el, îi sărută urmele umede ale lacrimilor care-i 
brăzdau obrajii, apoi gura lui i-o căută pe-a ei, într-un sărut 
însetat. A 

Făcură dragoste pe covorul din hol. Imbrăţișarea lor fusese 
înfierbîntată și grăbită, iar ţipetele ei erau strigăte de durere și 
disperare. 

Mai tîrziu, în pat, stînd alături de el cu capul sprijinit în mînă, îi 
mîngiîia cu mîna rămasă liberă conturul pieptului. 


— Trebuie să-ţi spun ceva, începu ea în șoaptă. Peter a 
angajat un detectiv să mă urmărească. Nu cred că mai au 
nevoie de el acum. N-am observat pe nimeni în spatele meu, 
dar nu sînt sigură. 

— Ai aflat azi, la tribunal? 

— Da. O să am probleme din cauza asta? 

— Nu mai contează. Săptămîna viitoare plec. 

Vocea ei deveni nesigură: 

— Nu mi-am dat seama că e așa curînd. 

Se întinse pe spate, privind tavanul. Am s-o pierd, Dan. 

— Eşti sigură? 

— Luni, judecătorul o va întreba cu cine vrea să rămînă. Nu e 
nici o îndoială. Nu știu cum am să suport asta. 

— Dar tu mi-ai spus că e numai o perioadă dificilă în viaţa ei. 
Peste un an sau doi, se poate răzgîndi. Atunci te poţi adresa din 
nou tribunalului. 

Vocea îi deveni aspră: 

— Cit trăiește Peter, n-o să mă lase s-o iau înapoi. Vrea să mă 
zdrobească și să mă lase fără nimic. 

Se ridică, iar privirea i se aprinse: 

— Cum să-l opresc să ne distrugă viața, mie și copilului? 
Numai la asta m-am gîndit toată ziua. Cum? Aș face orice. 

Se agăţă de braţul lui Dan, privindu-l rugător. 

— Eşti avocat, spune-mi cum. 

Se retrase însă, incapabilă să stăvilească neputinţa care-i 
rodea sufletul. Dan simţea în ea o furie și împotriva lui. Acum 
pleci și tu. O să lipsești mult? 

— Da, îi răspunse, sesizind subînţelesul cuvintelor abia după 
ce ele îi zburaseră de pe buze. 

— Cînd te întorci? 

— Nu știu. 

Susan cobori din pat și se îmbrăcă repede. Se opri, 
sprijinindu-se de canatul ușii dormitorului. 

— Ai de gînd să mă oprești? întrebă ea. 

— Nu. 

Umerii ei zvicniră. Rosti trist. 

— Doi oameni ruinaţi, care nici măcar nu-și pot aparţine unul 
altuia. 


Karen o aștepta deja, cînd Susan ajunse în fața casei prietenei 
ei. Se trezise de cîteva ore și se frămînta să găsească cea mai 
bună cale de a-i explica situaţia. 

Ca de obicei, sfîrși prin a începe direct. 

— Trebuie să vorbim despre divorţ. Judecătorul urmează să 
hotărască dacă vei locui cu mine sau cu tatăl tău. Te-a chemat 
la biroul lui, luni dimineaţă. O să te întrebe cu care din noi doi 
vrei să locuiești. 

Susan își ridică privirea spre Karen, înfricoșată de răspunsul 
pe care îl aștepta. Dar fata continua să privească tăcută prin 
parbriz, așa că Susan continuă: 

— Noi două ne-am certat, uneori, pentru niște lucruri pe care 
ești încă prea mică să le descurci singură... 

— Pentru că ești prea severă, răspunse Karen tăios. Crezi că 
ai dreptate să-mi dirijezi viaţa în fiecare clipă. 

— Incerc să fac numai ce cred că trebuie să facă un părinte, 
să te învăţ și să te protejez de greșeli, pînă vei fi destul de 
matură s-o faci singură. 

— Dar am treisprezece ani. 

Nervoasă, Susan se abţinu să răspundă. Reclame, filme, 
înregistrări, toate construiau în mintea  înfierbîntată a 
adolescenților legenda că pornirile lor instinctive erau retezate 
brutal de părinţi. Cum s-o convingă pe Karen - atit de 
independentă - de propria nesiguranţă, de nevoia de îndrumare 
și, mai ales, de neglijenţa lui Peter? 

— Dacă ai fi în locul meu, reluă Susan într-un tîrziu, cu cine ai 
fi considerat că e mai bine să locuiască o fiică de treisprezece 
ani? 

— În locul tău, n-aş fi divorţat. 

— Uneori, lucrurile nu merg așa cum vrem noi. 

— Un tată poate fi un părinte la fel de bun ca o mamă! îi 
aruncă Karen. 

— Vreau să știi numai că te iubesc și că am să te iubesc 
mereu. Sper din tot sufletul să mă alegi pe mine. 

— Tata zicea că trebuie să plecăm din casă, dacă fac asta. 

— Avocatul nu e sigur. Speră să putem locui aici pînă la 
majoratul tău. 

Susan ar fi vrut să spună mult mai multe, sperind să găsească 
un motiv cu care să-și convingă fiica. Dar fiecare gînd care-i 


venea în minte suna fie rugător, fie vinovat. Karen nu suporta 
asemenea lamentări. Ca și tatăl ei, dispreţuia slăbiciunea. 

Mercedesul lui Peter era deja în parcarea clubului. Era 
probabil la antrenament, pregătindu-se pentru meci. 

— Trec să te iau pe la cinci, spuse Susan. 

— Bine. 

Karen se aplecă și o sărută pe obraz. Din instinct, Susan o 
îmbrăţișă. Karen cercetă o clipă faţa mamei sale, cobori din 
mașină și se îndreptă spre clădirea din cărămidă roșie a 
clubului. 

Susan rămase pe loc urmărind-o din ochi, sperînd că fiica ei 
se va întoarce pentru o ultimă privire, dar Karen intră 
nepăsătoare în clădire. 

Nu se simţise niciodată atît de zdrobită și disperată, încercă 
să uite, dereticînd prin casă sau îngrijind grădina, dar teama 
continua s-o obsedeze. Fiecare minut îi părea o veșnicie. 

În sfîrșit, la cinci, ieși s-o aducă pe Karen. Peter cumpărase 
casa în Chestnut Hill, destul de departe de oraș. Deși interzis o 
vreme familiilor protestante de albi, Chestnut Hill conţinea încă 
o  amestecătură de proprietăți impunătoare și foarte 
costisitoare. 

La întoarcere, se opriră pentru cumpărături la magazinul din 
Dellmyne. Apoi ajunseră acasă. 

Trei ore mai tîrziu, se auzi soneria. Susan, îmbrăcată într-o 
bluză albă, cu mîneci lungi, și fustă neagră, deschise, în cadrul 
ușii stătea un poliţist din Philadelphia, ţinîndu-și cascheta în 
mînă. Blond, de vreo treizeci de ani, avea o figură întunecată. 
Mașina de serviciu era parcată pe alee. 

— Doamna Boelter? o întrebă. 

— Da. S-a întîmplat ceva? 

— Sînt ofițerul Blaney. Din păcate, am vești proaste. Pot să 
intru? 

Îl conduse cîțiva pași în holul de la intrare, apoi se întoarse 
spre el, așteptînd. 

El își așeză cu grijă cascheta pe măsuţa din hol, profitînd de 
fiecare clipă pentru a întîrzia ce avea să spună. 

— Doamnă Boelter, rosti într-un tîrziu, soţul dumneavoastră e 
mort. 

— O, nu! Miinile i se încleștară pe tăblia mesei și rămase 
privindu-l stupefiată cîteva secunde. Nu se poate! 


— L-am văzut cu ochii mei. 

Se lăsă să cadă încet, pe scaun. 

— Cum s-a întîmplat? Unde? 

— în casa lui. Cumnata dumneavoastră a găsit cadavrul și a 
alergat după ajutor. A sunat la 911. Trebuie să fi fost cam șase 
și jumătate. M-am dus direct acolo. Eu lucrez la staţia Gypy 
Lane, la distanţă de cîteva minute. L-am găsit pe soțul 
dumneavoastră zăcind în capătul scărilor, în costum de baie. 
Mirosea puternic a alcool. Nu mai respira. 

— E vorba de un accident? 

— Nu e de competenţa mea să mă pronunţ, doamnă. Brigada 
Mobilă Criminalistică e deja acolo și va face, probabil o autopsie. 
Dar dacă vreţi să știți părerea mea, arăta ca și cînd, fiind beat, 
căzuse pe scări. 

Susan continuă să-l privească fix. 

— Vă simţiţi bine, doamnă Boelter? 

Confirmă din cap, apoi se ridică. 

— Trebuie să-i transmit vestea fiicei mele. 

— Doriţi să vin cu dumneavoastră? 

— Nu. E mai bine s-o fac singură. Vă supăraţi dacă vă rog să 
plecaţi? 

— Nu, răspunse el, dar continuă să o urmărească cu privirea, 
îngrijorat și compătimitor, de-a lungul holului. 

După cîțiva pași, se opri. Picioarele păreau incapabile să 
continue drumul. Peter se purtase îngrozitor cu ea, dar îl iubise 
toți acești ani și voia să creadă că și el o iubise. Mult mai adîncă, 
știa, va fi durerea lui Karen. Copilul îl iubise orbește și din tot 
sufletul. 

— E-n regulă? întrebă din nou polițistul. 

— Da, răspunse ea fără să se întoarcă. 

începu să meargă de-a lungul culoarului, hotărîrea crescîndu-i 
cu fiecare pas. Era și o parte bună în ce se întîmplase. O dată cu 
moartea lui Peter, devenise o văduvă bogată. In fond, deţinea 
acum întregul control al ziarului. 


13 


Dan încercase zadarnic să doarmă în avionul care-l ducea 
spre California. Nu-și văzuse fiul din ianuarie, cînd se 


despărţiseră la aeroportul din Aspen, el zburind spre est, 
avocatul spre vest. Acum, pentru prima oară, îl vizita pe Jamie în 
California. Jim, se corectă în gînd. Trebuie să ţin minte că m-a 
rugat să-i spun Jim. Dan își pusese multe speranţe în revederea 
lor. 

Nu regreta că părăsise Philadelphia. Dacă existase o părere 
de rău atunci cînd o lăsase pe Susan să plece, se estompase cu 
o zi în urmă, cînd ea îl invitase la masa de rămas bun. Înainte de 
asta, Dan cercetase adincurile prieteniei lor, deoarece era 
convins că ceea ce-i lega era disperarea. Acum, nici măcar asta 
nu mai exista între ei. 

După citeva minute de așteptare, timp în care Susan 
pregătise salata, vorbiseră despre tragicul sfîrșit al lui Peter și, 
mai ales, cît de distrugător fusese pentru Karen, care, în acel 
moment, călărea în pădure. Deși Susan părea tulburată de 
moartea omului pe care îl iubise atîta timp, care fusese tatăl 
copilului ei, nu se prefăcea deloc că îi lipsește bărbatul care 
încercase s-o distrugă la tribunal. 

Cînd Dan adusese vorba despre plecarea lui, ea încercase să 
pară atentă, ascultînd politicoasă, dar gîndul îi era în altă parte, 
preocupat de nenumăratele probleme noi. 

Moartea fusese o baghetă magică, baghetă care o 
transformase dintr-o menajeră într-o prinţesă. Într-un testament 
pe care nu se obosise să-l modifice, Peter lăsa acțiunile ziarului 
în mod egal lui Susan și Karen. Susan moștenea și restul, 
inclusiv casa. Testamentul o desemna pe ea executor și 
administrator al moștenirii copilului. Procentele lui Peter, 
adăugate la partea Fundaţiei, îi conferea un procent de 45 la 
sută din Herald, mai mult decit celorlalți. Moartea lui fusese o 
cotitură fatală, dar care-i schimbase ei complet viaţa. 

Susan observase de multă vreme problemele de la Herald, 
dar Peter o liniștise de fiecare dată cînd discutaseră despre ele 
și cînd ea încercase să le rezolve. Acum însă, redevenind 
ziaristă, îi înfăţișă lui Dan cîteva planuri în legătură cu Herald 

Dan ghicise, sub durerea provocată de moartea soțului, o 
energie vibrantă și nestăpiînită, pe care deși Peter o înăbușise 
toţi acești ani, își găsise expresia în conducerea Fundaţiei. 
invitaţia, în ciuda atitor probleme care se aglomeraseră, îi 
făcuse, cu siguranţă, plăcere, gîndi Dan. 


Era rece și distantă, din cauza preocupării. Asta însă îi făcea 
lui Dan plecarea mai ușoară... și inevitabilă. În timp ce își luau la 
revedere, tăcuţi, Dan încerca să-și întipărească în minte figura 
ei, nasul clasic anglo-saxon, ochii sinceri, ce-l priveau 
încrezători, pentru a-și alunga din minte imaginea unei alte 
Susan, femeia care ţipase atit de senzual cînd el o posedase 
sălbatic pe covorul din hol, cu cîteva zile în urmă. 


Dan o observă pe Hannah așteptindu-l la scara avionului și, 
alături, îl recunoscu pe Jamie, care era acum la fel de înalt ca 
ea. Ciuful de păr castaniu, moștenit de la clanul Edward, era 
tuns scurt, lăsînd la vedere urechile prea mari, gitul subţire și un 
nas lung și proeminent. Miinile și picioarele îi ieșeau din tricou și 
pantalonii scurţi, făcîndu-l să semene cu o sperietoare de ciori. 
Jamie îi părea din ce în ce mai străin. 

Prima impresie în legătură cu Hannah era că devenise parcă 
mai puţin cinică și ascunsă, dar nu trebuia să se lase amăgit. 
Ultima lor convorbire telefonică îi confirmase acest lucru. Părul 
blond, nisipiu, era lung, strîns într-o coadă, iar îmbrăcămintea 
era mult mai bine croită decit cea pe care obișnuia să o poarte 
în Est. 

Fata rabinului era îmbrăcată acum ca un adult. 

Detestase toată viaţa situaţia de soţie a lui și, în mare parte, 
sentimentul era încă vizibil, pentru că nu reușise să-și recîștige 
încrederea în ea. 

O dată cu trecerea anilor, se maturizase, mai bine zis, 
obţinîndu-și diploma în psihologie și începînd să profeseze, 
scăpase, în sfîrșit, de complexe. | se părea că toate soțiile - sau 
fostele soţii - pe care le cunoștea, sfirșeau prin a-i trata pe alţii 
ca și cînd experienţa propriilor probleme le conferea 
competenţă să-i sfătuiască. In loc de ingineri sau oameni de 
știință, America producea terapeuţi care să ușureze stresul 
oamenilor, în timp ce societatea era în declin. 

Privindu-și fericit tatăl, Jamie își apucă părinţii de mînă și 
porniră toţi trei spre linia de bagaje. Ajungiînd aproape de ieșire, 
Hannah îi dădu lui Jamie niște mărunţiș si-l trimise să-și 
cumpere un suc. Imediat ce puştiul se îndepărtă, se întoarse 
spre Dan. 

— Nu-mi face nici o plăcere să te știu aici. Am vrut să știi asta. 

— Nu puteam pierde ocazia de a-mi vedea fiul absolvent. 


— Ţi-a spus că mai are încă douăzeci și două de capitole la 
matematică? 

— Douăzeci și două? 

— De fapt, douăzeci. 

— Cum de a rămas atit de în urmă? 

— Insinuezi că e vina mea? 

— Nu insinuez nimic, Hannah. 

— Nu mi-ai spus, dar asta gindești. Te cunosc. 

Conversaţia reușise deja să-l îngrijoreze. Cum de-l păsuiseră 
cei de la școală pînă în ultima clipă? 

— Are farmecul tău, slavă Domnului, însă fără să fie atit de 
ursuz cînd se supără. Oamenii vor să-l ajute și el mizează pe 
asta. Tăcu. Matematica nu e singura problemă. Sînt curioasă 
cum va afecta prezenţa ta relaţiile dintre mine și el. 

— Nu e o noutate că vrei să stau departe de viaţa ta, cu 
excepţia cecurilor lunare. 

— De cînd a auzit că vii, Jim a început să se poarte îngrozitor 
cu Ron. 

— Vînzătorul de mașini? 

— Logodnicul meu. Ron e un om bun și ar fi fost un tată 
grozav pentru Jim. Aceeași religie, aceleași calităţi. Dar venirea 
ta a reînviat toate speranţele lui Jim cu privire la noi. A făcut tot 
ce-a putut să-mi strice relaţia cu Ron. 

— Asta e problema ta. Eu am, și așa, destule. 

— Dan, băiatul are nevoie de un bărbat care să fie lîngă el tot 
timpul. 

— Tu ai vrut să te muţi în California. 

Ea se hotărî se bată în retragere. 

— Nici n-am ieșit bine din aeroport și am început să ne 
certăm. Sincer, n-am vrut asta. Da, m-am mutat aici și nue o 
modalitate să-i fii cu adevărat tată, venind din cînd în cînd să-l 
vezi. Vocea îi trăda emoția ce-o cuprinsese. Jim are nevoie de un 
cămin sigur și de o atmosferă de familie. Ron îi poate oferi toate 
astea. Îl iubesc pe Ron și știu că și el mă iubește. Dar felul în 
care Jim se poartă cu el, mă tem că îl va face să renunţe. 

— M-am gindit să mă mut aici. 

Ea îl privi, surprinsă. 

— Cred că ar fi grozav pentru Jim, mai ales acum. 

— Și pentru tine. 

— Şi pentru mine. 


— Ei, asta aduce mai mult cu Hannah pe care o cunosc și pe 
care o ador. 


— Unde mergem? îl întrebă Dan pe Jamie, după ce lăsaseră 
bagajele la Beverly Wilshire și se întorseseră în mașina 
închiriată. Am auzit că Universal City e grozav. 

— Am fost acolo de cinci ori. 

— Atunci, spune-mi ce nu faci tot timpul? 

Jamie zimbi. 

— Vreau să jucăm baschet și să mîncăm într-o autoservire. 

— Ziceai că Ron joacă inele cu tine. 

Jamie își privi tatăl tăios. 

— Mda. ÎI las, de obicei, să mă ducă numai atunci cînd vrea 
să-i demonstreze mamei cît de drăguţ poate fi cu mine. Dar 
acum, cînd ești aici, nu vreau să mai merg cu el nicăieri. 

Dan cumpără o minge de baschet și se îndreptară spre teren. 
Era liber, așa că începură să joace unu la unu. Dan încerca să-și 
ignore durerile din genunchi, străduindu-se să joace bine, așa că 
ultimele patru puncte le cîștigă. Jamie părea foarte surprins. Dan 
nu știa dacă asta se datora faptului că era încă bărbatul după 
care tinjea sau că Ron nu juca atît de bine. Dan ar fi zis că 
amîndouă. 

Se făcuse destul de tîrziu pentru a căuta un bistrou pe Fairfax 
Avenue, așa că Dan îl conduse acasă. ` 

Hannah avea un apartament mare în Santa Monica. In 
bucătărie, lăsase un bilet pentru fiul ei. 

— Dacă nu termini zece capitole în seara asta, nu te duci 
mîine la meciul de ligă. 

— Mai stai, Dan, îl rugă Jamie. Mama și Ron se întorc tîrziu. 
Îmi cînţi ceva? 

— Ai lecţii de făcut! 

— Abia ai venit. De ce să nu le facem împreună și apoi să 
stăm de vorbă ca de la tată la fiu? 

Dan clătină din cap. 

— Vreau să facem o înţelegere. Toată săptămîna ești copil, 
fără televizor sau ajutor la lecţii. 

— Atunci, mă duci miine dimineaţă la Little League? 

— Încearcă să mă oprești. 

Se îmbrăţișară. Dan îl ţinu la piept o vreme, încercînd să se 
adapteze noilor condiţii impuse de fiul lui. 


Dan conducea încet, întorcîndu-se la hotel. Încuiat în mașina 
aceea, se simţea ca o broască ţestoasă. Incercînd să nu se 
rătăcească prin labirintul de străduțe. 

Unul din motivele pentru care ieșise era să găsească un loc 
unde să se stabilească. În ciuda poluării și a tulburărilor recente 
din ghetou, locul era acceptabil. Milioane de oameni locuiau aici 
și alte mii se stabileau în fiecare an. Va încerca să fie atent. Pînă 
atunci însă, se va îngriji să consume un sandvis decent, cu 
carne de vacă. 


În repriza a patra, Jamie reuși o lovitură remarcabilă. În timp 
ce se întorcea, strîngînd mîinile colegilor de echipă, îi aruncă lui 
Dan un zimbet larg și privi o secundă și spre bărbatul roșcat, cu 
mustață, care stătea singur puţin mai departe. Dan se ridică să-l 
întîlnească pe celălalt. Părea trecut de patruzeci de ani. 

— Ron? 

Bărbatul îi întinse lui Dan o mînă lată, spunînd: 

— Dan, nu? Te-am recunoscut după fotografia din camera lui 
Jim. 

Dan îi strînse mîna și se așeză lîngă el. 

— Băiatul e grozav comentă Ron. 

— Cred că i-ai văzut cîteva meciuri! 

— Toate. Și cîteva antrenamente. 

— Ai jucat și tu? 

— Puțin, la facultate. Fotbal. Îmi plăteau cheltuielile. 

Priviră un timp în tăcere. O minge se îndreptă spre Jamie, care 
o prinse cu ușurință și o aruncă din nou. 

— Bine jucat, spuse Ron. 

— Hannah vine vreodată să se uite? 

— De obicei. Astăzi n-a vrut să te calce pe bătături. 

— Părea îngrijorată de lecţiile lui. 

— E poate prea îngrijorată uneori. De fapt, ea nu-i înţelege pe 
băieţi. Dar are dreptate cînd spune că Jamie trebuie să cunoască 
niște limite, pe care se simte datoare să i le arate. Nu vrea să-și 
închipuie că va putea să se strecoare totdeauna. Ron deveni 
deodată reținut. 

— Scuză-mă. N-am vrut să sune chiar așa. Tu ești tatăl lui. 

— Ai copii? întrebă Dan. 


— N-am fost căsătorit prea mult timp, prima oară. Apoi, cred 
că am fost prea ocupat cu afacerile. 

— Jim spunea ceva de mașini. 

— Ţi-a spus? rosti Ron încîntat. 

După meci, Dan îl invită pe Ron să-i însoţească la masă. 

Bărbatul refuză jenat. 

— Sînt în trecere. Am multe de făcut. 

Apoi îi strînse mîna lui Dan, puţin cam prea energic, și 
încheie: 

— Poate ne mai vedem! 

După ce Ron se îndepărtă, Dan remarcă: - îmi place tipul!" 
Jamie părea că nu prea știe cum să interpreteze asta. 

— E-n regulă, admise totuși într-un tîrziu. 

— Şi te place. Asta mă bucură. 

Jamie părea mai liniștit. 

Dan își dădu seama că se obișnuise deja cu ideea, care 
existase în subconștientul său de cînd venise; aceea că familia 
se lărgea cu încă un tată. 


Timpul pe care Jamie îl petrecea la școală, Dan îl folosea 
plimbîndu-se prin oraș. Avea mulţi prieteni avocaţi în Los 
Angeles. Luase chiar masa cu unul dintre ei, acesta explicîndu-i 
ce însemna munca lor într-un asemenea loc. Nu era mare 
diferență, mai ales în ce privea sectorul criminalistic, îi spunea 
el. Dar onorariile cele mai mari erau de la traficanţii de droguri, 
care plăteau foarte bine. 

Pentru absolvire, Hannah îi cumpărase lui Jamie un costum 
negru. Cînd Jamie îi ceru părerea lui Dan despre cravată, 
amindoi fură de acord că era „terminată". Merseră la Nordstrom, 
de unde luară una mai vie, apoi se grăbiră la film. 

Mai tîrziu, într-o pizzerie, Dan îi propuse să plece împreună o 
săptămînă sau două. 

— Ce-ai zice de un camping? Parcă îţi plăcea! 

Jamie începu să rîdă. 

— Ce găsești atît de caraghios? întrebă Dan. 

— Tu și campingul? Fii serios. 

— Putem să închiriem o cabană? 

— Dar am meci sîmbătă, nu pot să las echipa. 

— Uitasem. Poate mergem în Disneyland după aia. Oricum, 
mai discutăm. 


Susan programase o întîlnire, în dimineaţa aceea, cu 
directorul de ediţie, Leo Kucaba. Avea de gînd să stabilească, o 
dată pentru totdeauna, cine se ocupă de Herald. 

Cu mai multe zile, înainte, Susan încercase să-i sugereze 
cîteva schimbări, care să facă ziarul mai căutat. În ultimii ani, 
ziarele din tot statul își pierduseră constant cititorii, în favoarea 
televiziunii sau din indiferenţă, iar Herald nu făcea excepţie. Ea 
ar fi vrut să oprească această degradare. Il rugase pe Kucaba să 
pună oamenii la treabă: să conceapă o nouă aranjare în pagină, 
pentru ca ochiul cititorului să găsească mai ușor ce-l 
interesează. Ar fi vrut să includă mai mult sport, studiile de 
piaţă pe care le făcuse arătau că pagina sportivă din Daily 
Mirror era singurul lucru pentru care se vindea ziarul. Îi 
propusese și niște rubrici noi, care să-i atragă pe tineri. 

Dar moartea lui Peter îl făcuse pe Kucaba să se simtă 
indispensabil și să creadă că poate conduce ziarul după placul 
său. Pur și simplu, ignorase sugestiile ei, considerînd schimbările 
o greșeală de conducere. După treizeci de ani de activitate, nu 
accepta să fie condus de o matroană de societate. 

Cînd Susan cobori din lift, îl găsi pe Scott Feller așteptînd în 
holul clădirii. Voia să-l întrebe ceva. 

— l-am spus lui Leo Kucaba să-ţi dea mai mult timp pentru 
anchete. Ţi-a spus? 

— Probabil, glumești. De luni de zile îl rog să-mi acorde mai 
mult timp pentru investigaţii. Nici vorbă. Am fost atît de supărat, 
acum ciîtva timp, cînd nu m-a lăsat să fac o chestie, încît am 
încercat să discut cu fostul tău soţ. Același rezultat. 

— Ce chestie? 

Feller îi povesti despre zvonul, care circula, că unii de la DA se 
amestecau în ancheta poliției. 

— Leo are dreptate în ce privește economia de timp, dar asta 
este exact povestea care ne trebuie. Fă-o! 

Încîntarea lui Feller era evidentă. 

— Vrei să-i spui tu lui Leo sau mă lași pe mine? 

— îi spun eu. 

O oră mai tirziu, Leo Kucaba, șocat, își făcea bagajele în biroul 
lui Midge Boelter, iar Susan explica noile orientări ale ziarului 
succesorului său, Fred Moore. Cel care acum ocupa scaunul lui 
Kucaba era fostul manager editorial, pe care Susan îl respecta în 


mod deosebit, cunoscîndu-l de pe vremea cînd amindoi erau 
reporteri. 

Ştia că este tot atit de dornic ca și ea să împrospăteze 
demodatul Hera/d și să-l transforme într-un ziar al secolului 
următor. 

La sfîrșitul ședinței de lucru, Susan îi informă că voia să 
discute cu sindicatul în vederea noilor contracte. 

— N-aș vrea ca aceste hirtii să fie prilej de ceartă 
permanentă. Unii din liderii lor m-au lăsat să înţeleg că pot fi 
rezonabili, ca și noi. 

Se ridică, decisă să plece și să-l lase pe Fred Moore să-și 
exercite autoritatea. Se opri însă și spuse: 

— Herald a fost cîndva un ziar remarcabil și prosper. Aș vrea 
să fie din nou. Cei care împărtășesc această dorinţă sau sînt de 
altă părere pot să-l urmeze pe Leo Kucaba, care a fost pensionat 
înainte de termen. Restul, să sperăm că vom duce Hera/d-ul cu 
toate motoarele în funcţiune. 


Serbarea de absolvire a lui Jamie se ţinuse afară, cu elevi, 
profesori și invitaţi așezați pe scaune pliante, într-un fel de 
amfiteatru construit pe pista de atletism. 

Dan își amintise prea tîrziu de aparatul de fotografiat. În 
schimb, Ron, înarmat cu un Nikon de 35 mm și un Sony, îl 
asigurase că va face fotografii și pentru el. 

La puţin timp după ce intraseră în apartamentul lui Hannah 
pentru o masă în cinstea lui Jamie, sună telefonul. 

— E pentru tine, Dan, de la mare distanţă, îl informă Hannah. 

Dan răspunse din dormitor, stînd pe marginea patului. 
Singurul care știa unde poate fi găsit, era Cal. 

— Alo! 

— Domnul Daniel Lazar? întrebă centralista. 

— Da. 

— Vorbiţi, vă rog. 

— Dan? Vocea era a Susanei. Am făcut rost de numărul lui 
Hannah de la informaţii. Îmi pare rău că te deranjez... 

— Ce s-a întîmplat? 

— Gil Huyton tocmai a fost aici. A venit din politeţe, pentru că 
sîntem prieteni vechi. Mi-a spus să fiu pregătită. 

— Ţi-a spus și pentru ce? 


— Nu cu prea multe detalii, dar amîndoi am priceput despre 
ce e vorba. 

— Despre ce anume? 

— Miine sau în viitorul foarte apropiat, va trebui să mă 
aresteze pentru uciderea lui Peter. 


14 


Jamie intră în dormitor, cînd Dan tocmai spunea în receptor: 

— Ştii doar că am fost suspendat, Susan. Nu o să mă lase să 
mă ocup de caz. 

— Am nevoie de tine, Dan. 

Expresia lui Jamie deveni brusc îngrijorată. Dan bătu cu mîna 
pe pat, iar puştiul se așeză lingă el. 

— Spune-mi un lucru, și vreau să-mi spui adevărul. Tu l-ai 
ucis? 

— Nu, Dan. Jur. 

— O să mă întorc. 

— Da, trebuie să mă ajuţi. 

El așeză receptorul în furcă, după ce își luă la revedere. 
Rămase pe gînduri, contemplînd podeaua. La un moment dat, 
Jamie spuse: 

— Te întorci în Philadelphia? 

— Da. 

— Dar spuneai că o să stai aici o vreme, poate chiar mai mult. 

— S-a ivit o urgenţă. 

— Femeia de la telefon, acea Susan, te întorci pentru ea? Dan 
își puse braţul pe umeri lui Jamie: 

— ȚŢii minte cînd mi-ai spus că trebuie să mergi la meci, 
pentru că echipa contează pe tine? Ei bine, femeia asta 
urmează să fie acuzată de crimă și se bazează pe ajutorul meu. 

— Probabil că ea a făcut-o! 

— Spune că nu. Poate spune adevărul. 

— Dar și eu am nevoie de tine, tăticule. 

— Tu mă ai în permanenţă; asta n-o să dispară dacă trebuie 
să mă întorc să ajut un prieten. O să vorbim la telefon aproape 
în fiecare noapte, cum făceam pînă acum, și o să ne petrecem 
vacanţele împreună. Mama ta are dreptate într-o anumită 
privinţă. 


— În care? 

— Tu ai nevoie de ceva ce eu nu-ţi pot oferi: să faci parte 
dintr-o familie care cinează împreună, te verifică la lecții și te 
petrece la autobuz în fiecare dimineaţă. 

— Ai putea locui aici cu mama și cu mine. 

Dan privi spre fiul său cu un scepticism comic. 

— Bine, admise puştiul. Știu că nu e realist. Mama îmi spune 
asta tot timpul. 

— Ascultă, n-ai să mă pierzi numai pentru că ea l-a găsit pe 
Ron. Pariez chiar că Ron te iubește. 

Dan înţelese că Los Angeles se dovedise un oraș străin pentru 
el. În ultimele zile, petrecuse mai mult timp în mașină decît 
petrecea de obicei într-o lună și, în loc să-și găsească un ţel care 
să-i refacă existenţa, se învirtise de colo-colo, așteptînd să-și 
joace rolul de tată. Los Angeles, era probabil, ultimul loc care i 
se potrivea. 

Trebuia să clarifice însă un lucru, așa că se forţă să continue. 

— M-ai auzit spunînd la telefon că sînt suspendat. 

— Da, recunoscu Jamie, încurcat, cu vocea plină de tristeţe. 

— Crezi că as fi fost în stare să fac ceva atit de rău? 

— Nu. 

— Nici n-am făcut, dar n-am putut să dovedesc. Această 
femeie poate fi acuzată pe nedrept. De asta trebuie să mă 
întorc. Înţelegi? 

Jamie înclină capul. 

— Dar o să petrecem mult timp împreună la casa ta de pe 
plajă, nu? 

— Sigur. 

— Și o să mergem la schi, iarna? 

— Oriunde vrei, numai să-mi spui. 

— O să urmeze o nouă Olimpiadă de iarnă, peste cîțiva ani. 

— Cam greu, dar dacă asta vrei... 

Jamie clătină din cap și își îmbrăţișă tatăl. 

— Am vrut numai să văd ce zici! 


Dan îi telefonase lui Susan de la aeroportul din Los Angeles, 
cu o seară înainte, să-i spună că a doua zi, dimineaţă, va veni 
direct la reședința ei. Părerea ei, îi spusese, era că femeile din 
familia lui Peter îl presaseră pe Gil Huyton s-o acuze de crimă. 
Familiile lui Huyton, Boelter și a Amaliei erau prietene apropiate 


de zeci de ani. Amalia și Margaret, doborite de durere, erau 
convinse că moartea lui Peter îi adusese lui Susan o bunăstare 
miraculoasă. Văzindu-se gata să piardă totul în procesul de 
divorţ, ea îl omorise pentru a putea supravieţui. Era, dacă 
zvonurile despre obţinerea ziarului de către John Boelter se 
adevereau, o trăsătură de familie... sau, mai rău, o tehnică de 
familie. 

— Îţi mulţumesc că te-ai întors, Dan, îl întîmpină Susan. E un 
adevărat coșmar. 

Se aflau în camera de zi, unde serviseră băuturile la prima lui 
vizită. Susan nu-și plătise încă toate cheltuielile casei și, deși se 
obișnuise cu puţin personal, casa începuse să reintre încet în 
normal. O servitoare, pe care Dan o recunoscuse ca fiind cea de 
la prima sa vizită, îi deschise ușa. Prin fereastră, observă un 
grădinar, care îngrijea un strat de flori. Susan ridică o ceașcă și-i 
turnă cafea dintr-o cafetieră de argint. 

— Lapte, fără frișcă și fără zahăr? își aminti ea. 

— Da. 

Îi întinse ceșcuţia și își turnă și ea. 

Cu o săptămînă în urmă, se luptase să facă față sărăciei și 
pierderii fiicei, simțindu-se ca ultimul supravieţuitor al unei 
epidemii devastatoare. Moartea soţului ei o readusese la viaţă, 
dar bănuiala care plana asupra ei, că ea ar fi fost cea care a 
provocat-o, o arunca, din nou, în fundul iadului Acum însă, nici 
urmă de îngrijorare nu i se citea pe faţă, nici urmă de teamă în 
voce. _ 

— Cioc, cioc, strigase el. E cineva pe-aici? Am crezut că da. Işi 
amintea încă pasiunea cu care făcuseră dragoste ultima oară. 
Fusese oare stăpînirea ei aristocratică cea care nu-i trădase 
zbuciumul exterior, se întrebase, sau această rece detașare era 
esenţa Susanei Boelter? 

— Au vreo dovadă împotriva ta? întrebă Dan. 

— Am fost la casa lui Peter în timpul cînd poliţia crede că a 
murit. Am ajuns acolo, am luat-o pe Karen în jur de cinci și un 
sfert și am plecat o jumătate de oră mai tirziu. Rămase un 
moment pe gînduri, apoi continuă: Mai precis, la șase fără zece. 
Poliţia spune că Amalia l-a găsit la șase și jumătate. 

— O jumătate de oră mi se pare cam mult timp numai ca s-o 
iei pe Karen. 


— Ea și Peter erau încă la piscină cînd am ajuns eu. În costum 
de baie. Am stat de vorbă cîteva minute. Apoi, cît timp s-a 
îmbrăcat Karen, Peter a vrut să discutăm. 

— Despre ce? 

— Era nervos, Karen se hotărise să rămînă la mine. Avea de 
gînd să-i spună asta judecătorului. 

Dan era surprins. 

— Erai sigură că o să-l aleagă pe Peter. 

— Era atit de orbită de Peter încît am crezut... fraza se pierdu 
în tăcere. Dar, petrecînd ziua cu el, și-a dat seama cît de 
nesigură și searbădă ar fi fost viața împreună. Am fost 
stupefiată. 

— Ce-a vrut să-ţi spună, de fapt, Peter? 

— Am crezut că o ofertă de împăcare, așa că am intrat în casă 
cu el, i-am spus lui Karen să se îmbrace și să mă aștepte în 
mașină. Peter cîștigase campionatul de golf în ziua aceea și 
începuse să sărbătorească evenimentul imediat. Ca de obicei 
cînd era beat, devenise agresiv și am început să ne certăm. A 
tipat la mine. Eu i-am răspuns. Ne-am aruncat în față exact ce 
simţeam. 

— Mai era cineva în casă? 

— Nu, servitorii erau în week-end. 

— Şi era viu cînd ai plecat? 

— Viu, cu paharul în mînă. 

— Asta era în jur de șase fără zece? 

— Da. Casa lui Peter e în Chestnut Hill. Eu și Karen ne-am 
întors prin Schuylkill, în Dellwyne. Ne-am oprit la magazinul 
universal ca să cumpărăm cite ceva, apoi am luat-o spre casă. 

Dan se ridică. 

— As vrea să vorbesc cu Karen. 

— E afară, călărește în pădure. Susan privi spre mîinile care i 
se încleștaseră, lăsîndu-l pe Dan, în sfîrșit, să-i ghicească teama 
pe care încercase pînă acum s-o ascundă. 

— Cred că dacă am putea să facem înmormiîntarea și ea să-și 
ia rămas bun, i-ar fi mai ușor. 

— Încă nu l-aţi înmormîntat? 

— Corpul lui Peter nu ne-a fost returnat. Mi-au spus că o să fie 
în curînd, așa că am fixat funeraliile pentru miine dimineaţă. 

— Pot să aranjez să se facă mai repede. Lasă-mă să mă 
interesez la Biroul medico-legal. 


— Mulţumesc. Vrei să cinezi cu noi, diseară? Să zicem, pe la 
șase? Ai putea să vorbești și cu Karen. Un zîmbet reținut răzbătu 
pe faţa ei îngrijorată. Şi cu mine, bineînţeles. Mi-a fost dor de 
tine. 

— M-ai sunat doar cînd ai avut necazuri. 

— N-a fost greu să-mi dau seama. De fiecare dată cînd am 
luat masa împreună, înainte de a pleca, am avut impresia că 
erai nerăbdător să dispari. 

Probabil era adevărat, admise în sinea lui. Se pare că avusese 
destule motive să fie reținută. 

— Atunci, la șase, acceptă Dan. 

Susan se oferi să-l conducă în oraș - avea mai multe 
întrevederi la Herald cu liderii sindicali, ca să discute ultimele 
puncte ale contractului. În schimbul acestor concesii, voiau 
garanţia scrisă a familiei Boelter că nu vor vinde ziarul timp de 
zece ani. Neștiind că Susan dorea asta la fel de mult ca și ei. 

Dan îi refuză oferta, pentru că un taxi îl aștepta deja afară. 

— Îţi sînt recunoscătoare, îi spuse ea în timp ce-l conducea 
spre ieșire. 

— Nu fac decit să mă interesez. Mai mult, nu-ţi promit. 

— Dar ai să cercetezi, nu? 

— Da. Ca prieten. 

Ea se aplecă și-l sărută repede pe buze. 

— Mulţumesc. Ești singurul om în care pot avea încredere. 
Sper că nu mă crezi în stare să fac un asemenea lucru. 

Dan nu-i răspunse. 


Prima impresie a lui Dan, după ce intră în biroul ocupat de 
Mara, fu că greutatea muncii e pe cale s-o doboare. 

De-a lungul stagiului, trecuse deja prin momentele de groază 
și oroare obișnuite într-un birou de procuratură, dar acum era 
parcă mai slăbită, iar figura îi devenise serioasă. 

Dan refuză cafeaua, așa că îi turnă ei ultima ceașcă din 
cafetiera care fusese plină doar cu cîteva ore în urmă; părea 
dependentă de cofeină. 

— Am vorbit ieri cu Cal, la City Hali, începu ea. Spunea că ai 
plecat. 

— Să-l văd pe Jamie. M-am întors repede. De fapt, azi 
dimineaţă, pentru că Susan Boelter m-a anunţat că s-ar putea 
să fie acuzată de uciderea soţului ei. 


— Te mai culci cu ea? 

— Cerule! De unde știi că m-am culcat? 

— Am citit stenograma procesului de divorţ, adăugă ea. Era 
foarte pornită împotriva lui. 

Din vocea ei dispăruse interesul pentru sex. De fapt, sexul o 
interesa foarte mult, dar numai cînd o privea pe ea. 

Nu se simţea niciodată vinovată și nu cerea exclusivitate; era 
numai o necesitate instinctuală. Tu vrei să te culci cu cineva sau 
cineva vrea asta de la tine. Era și pasiune, dar și un fel de 
schimb. 

Dan insistă: 

— Se poate să fi fost supărată. Dar, uneori, am avut impresia 
că încă îl iubește. Il cunoști? 

— L-am cunoscut foarte puţin. M-a prezentat Gil, la procesul 
lui Montano. 

— Era un bărbat fascinant. 

— Povestește-mi despre el. 

— Era spiritual, fermecător, se  plictisea ușor și era 
întotdeauna sigur pe el. Pe moment, putea să fie foarte bun, 
pentru ca apoi să devină crud, fără să știi motivul. Singurul lucru 
de care puteai fi sigur cînd îl cunoșteai, era că se născuse bogat. 

— Şi crezi că nu l-a omorit ea? 

— Asta încerc să aflu. Te-a pus Huyton să aduni probe? 

— Găseşte probele destul de concludente împotriva ei. 

Gura i se subţie într-o linie. 

— ÎI știi pe Gil - nu crede în accidente. Peter Boelter îi era 
prieten. Dacă e mort, înseamnă că cineva i-a provocat moartea, 
așa că trebuie să plătească. 

— Îți pare rău că ai acceptat cazul? 

— Din contră, spuse ea cu o voce plină de ambiţie. Gil va 
candida probabil pentru Senat la alegerile viitoare și cred că are 
de gind să mă lase în locul lui. Expresia i se îmbliînzi o clipă. Sînt 
procuror prin vocaţie, Dan. lar tu continui să crezi că se mai 
poate face ceva în legătură cu asta. Eu știu sigur că nu. 

— Spui că Huyton are probe solide împotriva ei? Despre ce e 
vorba exact? 

Mara deschise un dosar, răsfoindu-l superficial în timp ce 
sorbea din cafea. Sublinia faptele, începînd cu raportul 
medicului legist în legătură cu ora la care survenise moartea. 


— Autopsia a stabilit ora între cinci și un sfert și șase fără un 
sfert. În afară de faptul că Susan Boelter a recunoscut că se afla 
în casă cu soţul ei în timpul ăsta, avem și declaraţia vecinei, 
doamna Hildreth. A stat în grădină tot timpul și a văzut foarte 
bine ce se întîmplă în faţa casei lui și în stradă. Nimeni altcineva 
nu a mai intrat în casă, cit ea, vecina, stătuse afară, pînă în jur 
de șase, cînd soțul ei a venit de la slujbă și a trebuit să intre. 

— Dar Amelia Boelter? 

— Cînd a telefonat la 911, era exact șase și treizeci și unu de 
minute. Dacă socotești timpul, două-trei minute în care a intrat 
în casă și a găsit cadavrul, n-a ajuns mai devreme de șase și 
douăzeci și cinci. 

Mara privea declaraţia dată de Amalia poliţiei. 

— Peter n-a răspuns cînd sunase, dar, găsind ușa deschisă, a 
intrat. L-a căutat, l-a strigat, dar fără succes. Observind că ușa 
de la pivniţă era deschisă și se vedea lumină, s-a uitat înăuntru 
și l-a văzut întins în capătul scărilor. A alergat imediat după 
ajutor la doamna Hildreth. 

— Nu a coborit să se convingă că e mort? 

— Spune că nu. A fugit imediat la vecini. Au anunţat poliția de 
acolo. Au venit imediat, iar ambulanţa, la șapte minute după 
mașina Poliţiei, confirmînd că era deja mort. 

— Dar cum poţi să fii sigură că n-a fost un accident? Am 
înţeles că băuse. 

— Așteptăm încă niște teste de laborator, dar ai dreptate în 
ce privește băutura. Alcoolemia era mare, șaisprezece procente. 
Însă asta nu înseamnă nimic. Peter Boelter a fost ucis cu un 
obiect greu și tăios. 

Pe faţa lui Dan se putea citi surprinderea. 

— Am crezut că a căzut pur și simplu pe scări. 

— Cineva l-a împins acolo după ce murise. 

— Aţi găsit arma crimei? 

Ea clătină din cap. 

— Dar toate celelalte pledează pentru vinovăția Susanei 
Boelter: timpul, motivul și posibilitatea. 

— Pari foarte sigură. 

— Ştiai că a atacat-o pe Amalia Boelter cînd a găsit-o în pat 
cu soţul ei? Pumni, zgîrieturi, mușcături. Asta s-a spus deja la 
divorţ. Nu e cea mai potrivită purtare pentru o doamnă! Mara 
șovăi. Aș vrea să te întreb ceva, Dan - pentru curiozitatea mea. 


Dan încuviinţă. 

— E pasionată cînd face dragoste? 

— Ce? Era surprins de întrebare. 

— Nu e sălbatică? Ştiu că îţi plăcea asta la mine. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că sînt pasiuni care mocnesc în interiorul acestei 
femei și pe care tu nu le vezi sub aparenţa ei rece. 

— Şi? 

— Susan Boelter fusese provocată prin toate mijloacele cu 
care poţi provoca o femeie: dragoste, gelozie, răzbunare. 

Mara strînse hirtiile în grabă, vădit deranjată de ceea ce-i 
apărea o viață irosită din motive atît de banale. 

— ÎI iubea, dar el a părăsit-o pentru alta. Își iubea fiica, și el 
era pe cale s-o obţină. Ziarul era viaţa ei, iar el urma să-l vîndă. 
Avusese o viaţă luxoasă, mulţi bani, și era aproape să le piardă 
și pe astea. 

— Şi crezi că, într-un moment de nebunie, a luat ce i-a căzut 
în mînă și l-a lovit? 

— A contribuit și furia, dar cred că gestul a fost premeditat. 
Probabil a adus arma cu ea. Suprimarea lui era singura cale de a 
se reabilita și de a fi sigură că nu-l va mai avea nici o altă 
femeie. De asemenea, putea împiedica vînzarea ziarului, își 
păstra fiica împreună cu toţi banii lui. 

— Mi-a spus că deja fata se hotărise să locuiască cu ea. 

Mara îi arătă o altă declaraţie din dosar: 

— l-a spus unei prietene de la școală că vrea să locuiască cu 
el. 

— S-a răzgîndit. 

Privirea Marei străluci: 

— Aparent. 

— S-ar părea că ești gata s-o arestezi. 

— O să fiu nevoită. Avem probe. 

— Prima oară cînd l-am întîlnit pe Peter Boelter, spera, în 
glumă, să-i pice o crimă pasională, care să crească ameţitor 
tirajul ziarului. Ironia soartei, nu? 

— E îngrozitor. 

El se ridică: 

— Aș dori copii ale rapoartelor Poliţiei și medicului legist. 

Ea ezită. 


— Va trebui să mi le înapoiezi, dacă mă hotărăsc să mă ocup 
de caz, îi reaminti ea. Lui Gil n-o să-i convină că te amesteci. 
Crede că ai scăpat prea ușor cu suspendarea și o să lupte pe 
viață și pe moarte să te țină deoparte. 

— Dar tu ce crezi despre crimă? 

— Eu cred că ea a făcut-o. Am să preiau cazul de una singură 
dacă vom avea probe solide. Vreau s-o fac să plătească pentru 
viaţa lui. Dar, pentru că am însemnat ceva unul pentru celălalt, 
n-aş vrea să ne luptăm la proces. 

Dan se gîndi un moment, apoi spuse: 

— Comisia Disciplinară mi-a dat cîteva luni să-mi termin 
treburile. Mai am încă destul timp. Dacă mă hotărăsc să preiau 
cazul, am să-i rog să mai amine suspendarea. 

— De ce ar face-o? 

— Crezi că ar putea să împiedice pe cineva, bănuit de crimă, 
să-și aleagă avocatul care să-l apere? 

— Nu-i vor aproba niciodată un avocat care e iubitul ei. 

— Codul moral nu interzice. 

— Dar n-o să meargă, știi doar. Și pe bună dreptate. S-ar 
putea să nu fii obiectiv, mai ales că-ţi obţii onorariul, influenţind 
nefavorabil... 

El o întrerupse. 

— Dacă accept cazul, nu va fi vorba de nici un onorariu. 

Mara rămase giînditoare citeva secunde, privindu-l, apoi 
spuse: 

— Amuzant lucru dragostea asta. 

— Nu sînt îndrăgostit de ea. 

Mara izbucni în ris. 

— Da, sînt sigură că ești aprins după cineva și sigur nu după 
mine. Asta mă deranjează. Nu-i grozav? 

Dan era de-a dreptul uimit de răspunsul ei. Nu putea uita cît 
de dureros îi simţise lipsa odată. 

— Dan Lazar, spuse ea, clătinînd capul cu o ironie pe care o 
considera mai potrivită situaţiei, frumos din partea ta să fii mort 
după o criminală. 


Dan observă imediat acel „Bine ai venit acasă, Dan!” pe care 
Mary Alice îl întinsese pe tăblia biroului. 
— De unde știi că m-am întors? 


Secretara își ridică privirea, uitîndu-se peste umăr, în timp ce 
degetele rămăseseră suspendate deasupra tastaturii. 

— De la Louis, Biroul DA. 

— Siînteti în relaţii? 

Mary Alice dădu din cap. 

— De fapt, Norma de la club mi-a spus. Zice: Dan s-a întors. 
Ea auzise de la Louise. _ 

Ușa biroului lui Cal era deschisă. Il văzu pe Dan și ieșise să-l 
întîmpine. 

— Am auzit că te-ai întors. 

— Asta zice Louise. 

Cei doi bărbaţi intrară în biroul lui Cal, unde Dan, după ce 
închise ușa, îi povesti ce se întîmplase în California. 

— Îmi pare rău că treaba cu Jamie n-a mers cum te așteptai, 
spuse Cal cu sinceritate. 

— Poate e mai bine așa. 

— Te-ai întors de bună voie? 

— Nu știu. De fapt, Susan m-a rugat să mă întorc. E pe cale să 
fie arestată pentru uciderea soţului ei. 

Cal scosese un fluierat ușor. 

— Trebuie să ceri Comisiei Disciplinare să-ți amine 
suspendarea. Il privi un moment, apoi urmă: Eşti încurcat cu ea? 

— Crezi că trebuie neapărat să fiu încurcat cu ea ca să vreau 
s-o ajut? 

Cal aștepta încă un răspuns. 

— Da, admise Dan. Cred că sînt. 

— Rahat! Atunci te sfătuiesc să n-o reprezinţi. 

— Mara spune la fel. 

Cal făcu ochii mari. 

— Vrei să spui că cei de la DA știu despre legătura voastră? 

— Da. 

— O să vă facă bucățele pe amindoi. 

— Deocamdată am acceptat să văd despre ce e vorba. Am 
nevoie de Rick, să facă niște cercetări. Ce zici? 

— Sigur. E în birou la el. 

Dan se ridică. 

— N-am acceptat nici un onorariu. Vreau să știi asta de la 
început. 

— Încă un motiv să nu preiei cazul. Am sperat să te întorci 
proaspăt după șase luni, exorcizat de toţi dracii din tine, 


vindecat de criza vîrstei sau de ce naiba e vorba, gata să te lupţi 
cu lumea întreagă. În nici un caz așa. Asta o să te doboare. 

Dan zimbi. 

— Nu ziceai tu că vrei să mă duc din nou la întîlniri? 

Prietenul său refuză să-i zimbească. 

— Dar nu cu ea. Aparține unei lumi diferite, Dan. E prea 
bogată și are probleme prea mari. Promite-mi că, dacă va fi 
inculpată, n-ai să accepţi cazul. 

Dan îl privi pe Cal liniștitor, apoi ieși din încăpere să-l caute pe 
Rick. Aranjă o întîlnire cu el a doua zi dimineaţă. 


Biroul medico-legal era amenajat într-o clădire modernă, 
roșiatică, în West Philly, pe University Avenue, peste drum de 
spital. Cele cîteva vizite de pînă acum ale lui Dan fuseseră 
neplăcute, dar, din fericire, scurte. De data asta, avea să fie mai 
rău. Cunoștea personal victima. Moartea era o condiţie sau un 
concept cu care Dan nu se putea obișnui și pe care evitase să-l 
privească pe cît posibil. 

Văzuse morţi în Vietnam la tot pasul, dar reușise să-și 
păstreze psihicul neatins, considerînd totul ca pe un coșmar, la 
sfîrşitul căruia se va trezi o dată cu întoarcerea acasă. Se 
luptase cu sine însuși, străduindu-se să nu observe ţăranii 
zdrobiţi accidental sau bărbatul pe care-l străpunsese cu 
baioneta într-o noapte, în jungla întunecată ca iadul, și, mai 
ales, pe colegii lui seceraţi, însîngeraţi, cu ochii încă deschiși. Se 
înrolase pentru că America îi oferise tatălui său un cămin și lui, 
egalitate; ţara asta merita să fie slujită loial, fără rezervă și 
întrebări. Dar recunoștinţa s-a dovedit a fi un motiv prea sărman 
pentru o aventură atit de barbară, pentru niște ordine care-i 
riscau viaţa și pentru uciderea fără pic de logică sau moralitate. 

Pardoseala holului era acoperită cu un covor albastru, iar 
pereţii îmbrăcaţi în lambriuri. Într-un colţ, o ușă dădea în 
camera în care prietenii și rudele victimelor făceau identificarea 
pe un monitor. Alături, era camera personalului. Două negrese 
erau așezate pe o canapea. Una dintre ele o încuraja pe 
cealaltă, care plîngea, înainte de a indentifica un cadavru. 

Un telefon de la Procuratura Districtuală îi netezise drumul lui 
Dan, obţinînd permisiunea de a examina el însuși cadavrul. 
Portarul, după ce telefonase, îl îndrumă de-a lungul unui coridor 
alb, spre scările care coborau la subsol, unde era morga. 


Dan păși în infern: o cameră mare, plină de aparate. Observă 
un bărbat negru care se îndrepta spre el. Era înalt, tînăr, 
îmbrăcat într-un costum alb, iar umerii i se mișcau într-un dans 
lent, în timp ce sufla într-un clarinet argintiu. O clipă mai tirziu, 
Dan observă că de fapt era un sandviș împachetat într-o folie de 
staniol; tipul mînca un prînz întîrziat, ascultînd muzică la niște 
căști minuscule. 

— Hei, omule, spuse, renunţind pe moment la sandviș și 
proiectind un deget prietenos în pieptul lui Dan. Te-am 
recunoscut de la știri. 

Își strînseră mîinile, iar Dan se întrebă, scîrbit, ce anume 
atinsese mîna lui înainte de a ţine folia de staniol. Bărbatul se 
numea Rudy și lucra ca tehnician autopsier. Dan îi spusese că se 
află acolo ca să cerceteze cadavrul lui Peter Boelter. 

Rudy se gîndi un moment. 

— E pe-aici, pe undeva. E cam dezordine la noi. 

— Am observat. 

— Avem o grămadă de aparate noi, dar ce ne-a dat peste cap 
a fost blestemata de inundație. 

— Inundaţie? 

— De la conductă. Jurai că e cascada Niagara aici. Faţa lui 
Rudy se aprinse. Își aminti acum un reper important. Inundaţia 
s-a pornit chiar înainte de a-l aduce. L-am pierdut vreo două zile. 
Cadavrele pluteau înţepenite. Trebuia să te grăbești cu 
autopsia. Nu-ţi venea să crezi. Nici nu se putea un moment mai 
bun ca să te lași omorit. 

Se întoarse și mușcă din partea dezgolită a sandvișului, 
balansîndu-se în ritmul muzicii. Fericit, îl conduse apoi pe Dan 
spre camera frigorifică, ca un cimpoier scoţian. 

Înghiţind ultima bucăţică, aruncă gogoloiul de staniol, cu 
putere, în perete, apoi deschise ușa mare de metal. 

O pală de aer îngheţat răbufni afară, ajutată de cele două 
ventilatoare fixate în tavan. Mirosul inconfundabil de cadavru îi 
asaltă nările lui Dan. O, Doamne, cît de bine cunoștea mirosul 
ăsta! Toate cadavrele pe care le văzuse vreodată începuseră să 
i se perinde prin minte. Pe cîmpuri, în tranșee sau sate. Zdrobite 
de copaci sau dezmembrate. O greață cumplită începu să-i 
chinuie măruntaiele. Se lăsă într-o rînă, sprijinindu-se de perete 
ca să nu alunece. 


Cînd își ridică privirea, Rudy stătea în mijlocul camerei 
frigorifice, privind la un rînd de cadavre ambalate în saci de 
plastic, care se înșirau ca sacii de schi pe bara de bagaje. 
Punînd degetul pe un nume de pe listă, se aplecă și desfăcu 
unul din saci. Apăru deodată corpul dezbrăcat al unei femei 
obeze. Era întinsă cu capul spre deschizătură, lăsînd să se vadă 
tunsoarea scurtă și o tăietură mare care-i brăzda gitul. 

— La dracu! îmi pare rău, se scuză, mestecînd încă. Nici unul 
nu mai e la locul lui de cînd cu inundația. Trebuia să primim 
computere noi, dar cineva le-a îndrumat ca pe copilași în altă 
direcție. Sînt unii la City Hali care încearcă să le recupereze. 

Rudy o împachetă la loc pe femeie și făcu o modificare pe 
listă. 

— Nu ţi-a fost rău niciodată? întrebă Dan. 

Rudy scutură din cap. 

— Nu ţi-e rău cînd crești unde am crescut eu. Ajunsesem pînă 
acolo, încît nu mai recunoșteam pe cei care erau lungiţi pe jos, 
în drum spre școală. Nici nu-i observam. Cînd ești mort, nu mai 
contează ce ai fost, amice, ești doar o grămadă de gunoi. 

Rudy privi din nou lista. 

— E în camera unu. 

Dan se ţinu după el în lungul coridorului, în altă cameră 
frigorifică. Priveliștea de aici îl copleși. Cadavrele zăceau 
pregătite să intre la autopsie, altele fuseseră scoase, unele 
acoperite cu cearșafuri, altele dezgolite. 

— E pe-aici, pe undeva, strigă Rudy. Ridică o pînză, lăsînd să 
se vadă o plăcuţă atîrnată de degetul mare. Dan îl urmă fără să 
privească în vreo direcţie. 

Rudy dădu încet la o parte cearșaful. Profilul, de o frumuseţe 
distinsă, al lui Peter Boelter, privind în sus, fu primul lucru care 
apăru. Apoi, corpul gol, surprinzător de bine clădit pentru un 
bărbat atît de slab. Faţa era mai palidă decit fusese în timpul 
vieţii, din cauza gravitaţiei, care depozitase tot sîngele pe spate. 
Dacă n-ar fi fost tăietura în formă de Y, care-i brăzda pieptul și 
abdomenul, ai fi putut crede că doarme. O incizie asemănătoare 
deschidea cutia craniană - pentru examinarea creierului, își 
aminti Dan —, dar aceasta era ascunsă de părul negru, destul 
de lung. _ 

— Drăguţ tip, comentă Rudy. Eu l-am cusut. || cunoști? 


Dan încuviinţă, scoţind din buzunar raportul medicului legist. 
Cauza morții a fost o lovitură în craniu, „traumatism înfundat" 
specifica raportul, dar Dan nu vedea nici o rană. Se aplecă și se 
uită în partea din spate. Simţindu-se obligat, Rudy îl ridică 
apucîndu-l de păr. Partea din spate a craniului era lovită și 
înfundată, iar prin pielea crăpată se puteau vedea osul, sînge și 
bucăţi de ţesut nervos. 

Dan închise ochii instinctiv, așteptînd valul de greață, dar își 
dădu seama că, odată trecut primul șoc, nu se mai gîndea la 
Peter cînd privea bucata aceea de carne; odată ea îl conținuse 
pe Peter, dar acum, cînd zăcea fără viaţă, nu mai era Peter. Il 
putea observa cu o oarecare detașare. 

Se aplecă să privească rana. Era adîncă, plasată orizontal, la 
baza craniului, despicată ca două buze care expuneau oase și 
creier însîngerat. O tăietură mai profundă se căsca în mijlocul 
rănii. 

— A fost lovit cu ceva greu și tăios, comentă Rudy. Cel puţin, 
așa crede doctorul. 

Dan consultă raportul autopsiei. Coloana vertebrală fusese 
aproape zdrobită, iar prima vertebră cervicală, parţial 
secţionată. 

Examenul medical scosese la iveală o rană extinsă în partea 
frontală a creierului. 

— Dacă lovitura a venit din spate, îl întrebă Dan, cum se 
explică rana din faţă? 

— Contralovitură. Așa o numesc. Cînd cineva cade pe spate, 
destul de tare ca lovitura să fie mortală, craniul este aruncat 
înainte, ca într-un accident de mașină, cînd ești aruncat în faţă. 

Conform raportului, din analiza porțiunii distruse de 
contralovitură, Peter era aproape mort cînd se lovise cu capul de 
trepte. Inima pompa cu greutate sîngele în vene; lovitura 
mortală survenise mai devreme. 

Dan examină restul cadavrului, observînd zgiîrieturi pe coate 
și genunchi, una pe frunte și alta pe omoplat. Raportul 
consemna că apăruseră după ce inima se oprise, atunci cînd 
ucigașul aruncase trupul pe scări. II întrebă pe Rudy cum își 
putea da seama numai observiînd rănile. 

— Îndeosebi după culoare. Sînt mai galbene și mai 
transparente decit ar trebui. Sîngele nu mai circulă, așa că 
micile tăieturi nu mai capătă culoarea aceea roșie-maronie. 


— Mie mi se par puţin roșii-maroniu, constată Dan. 

— Doctorul spune că nu de-ajuns. 

— Alte teste de laborator? 

— Laboratorul este mai dezorganizat ca noi. 

— Aţi făcut fotografii? 

— Dacă le-au developat, ar trebui să fie în dosar. Dar Rudy nu 
era prea încrezător că ajunseseră la destinaţie. 

Dan îi întinse o hirtie de douăzeci de dolari, spunîndu-i: 

— Fă-mi un serviciu. Mai fă un rînd, ca să fim siguri. Și la 
creier. 

O lumină jucăușă apăru în ochii tehnicianului. 

— Filmul color e destul de scump... 

Dan scotoci după încă o hirtie de douăzeci. 

— Aștept filmul afară. 

Se întoarse să privească pentru ultima oară ce mai rămăsese 
din Peter Boelter. Aici zăcea omul invidiat de bărbaţi și dorit de 
femei, care fusese dăruit prin naștere cu sănătate, putere, 
frumuseţe și farmec, dar de care nu profitase niciodată, 
risipindu-și întreaga existenţă pe nimicuri. Pînă în clipa morţii, 
fusese minunat și foarte tentant să fii în pielea lui Peter Boelter. 

Aproape ieșise pe ușă, cînd își dădu seama că evitase 
intenţionat să examineze sexul lui Peter. Dacă ar fi făcut-o, i s-ar 
fi părut o indiscreţie, o violare a ultimei lui demnităti, într-un 
moment cînd Peter nu mai era capabil să se apere. Işi aminti că, 
în raport, medicul legist consemnase o urmă de sînge pe 
coapsă, sînge care părea să aparţină victimei, dar era foarte 
departe de orice rană. Își zise că era foarte important s-o 
examineze. Se simţea vinovat și demn de dispreţ, deși își repeta 
în sinea lui că oricine ar fi căutat probe nu putea ignora o 
porţiune a cadavrului. 

Involuntar, își lăsă privirea să coboare. Un hohot de ris îi 
izbucni în gît. Sexul lui Peter era foarte mic - subţire și mic. Dan 
se simţi brusc cuprins de euforie. 

— Cred că omul nu le poate avea pe toate, rosti Dan, iar 
remarca era plină de satisfacţie vădită. 

Apoi se năpusti voios, afară din cameră. 


Dan o sună pe Susan de la un telefon public, sfătuind-o să-l 
lase să angajeze alt medic legist pentru o nouă autopsie. 


— Dar funeraliile sînt deja programate pentru miine, se 
împotrivi ea. 

— Contramandează. 

— E absolut necesară încă o autopsie? 

— Ei, e adevărat că avem fotografii și probe din țesuturile 
care ne interesează. Dar nu se știe niciodată. Încă o autopsie ar 
putea aduce ceva nou. 

— E dezgustător ca toată lumea să scormonească în corpul lui 
Peter. Vocea ei avea accente tăioase. Am trecut deja prin prea 
multe, cu toţii. E timpul să punem punct. Oamenii sînt în drum 
spre noi, pentru înmormiîntare. Totul e deja aranjat, îmi asum 
riscurile. 


15 


Vizita la morgă îl făcuse pe Dan să se simtă neajutorat, dar nu 
recunoscuse decit tîrziu, în timp ce rula încet pe șoseaua ce 
ieșea din oraș. După-amiaza era călduroasă și senină, totuși 
optase pentru mașină. În orice altă zi, s-ar fi acuzat de lipsă de 
prevedere, dar nu astăzi, cînd era atit de adînc cufundat în 
gînduri. 

Să fi fost Peter cu mult mai tînăr ca el? Fără veste, un tip care 
avea toate motivele să trăiască era mort. Dan știa că un singur 
pas greșit, o ruptură de vas sau un client nervos l-ar fi putut 
scoate și pe el din circulație. 

De ce oare își părăsise fiul și se întorsese în orașul ăsta, 
înainte de a descoperi încotro voia cu adevărat să meargă, 
înainte de a-și găsi scopul în viaţă. Fusese vina lui cînd îl 
părăsise pe Jamie? Lipsa de ideal a vieţii lui? Trebuia să fie un 
motiv. 

Să fi fost chemarea irezistibilă a femeii? Chiar dacă, așa cum 
bănuia Mara, ar fi fost îndrăgostit de Susan Boelter, simţea că 
totuși altceva îl mînase înapoi. 

Adînca neliniște pe care o simţea și mai ales nevoia esenţială 
de căutare îl stăpîneau cu mult înainte de a o cunoaște pe 
Susan Boelter. 

Apăsă acceleraţia și răsuci butonul radioului, căutînd muzică. 
Poate în felul ăsta ar fi reușit să îndepărteze toate întrebările 
care îl obsedau de atitea luni. 


Susan, sprijinită de gardul de lemn ce împrejmuia ţarcul de 
pămînt greblat, privea la Karen, care făcea un exerciţiu călare. 
Soarele iriza prin părul auriu al fetei, iar ea era pierdută în 
legănarea dansului. 

— Îşi petrece astfel ore întregi, spuse Susan cînd Dan ajunse 
lîngă ea. 

Karen cîștigase întrecerea de la Devon, dar călărea pentru a- 
și găsi un refugiu. 

— Îţi vorbește despre sentimentele ei? 

— Mai mult, nu se desparte de mine. E atit de tristă tot 
timpul. Trebuie să stau lîngă ea pînă adoarme. 

— Credea că tatăl ei e atotputernic, își aminti Dan. 

Exercițiul era pe sfirșite, iar Susan o strigă la masă. Fără un 
cuvînt, Karen își conduse calul în grajd. Susan și Dan intrară în 
casă. 

Sperind să pătrundă mai mult în personalitatea lui Peter, Dan 
îi ceru voie să-i cerceteze biroul. 

Camera era mare, cu mobilă modernă: două canapele albe 
stăteau faţă în faţă, despărțite de o măsuţă pentru cafea, în 
cealaltă parte, trona un birou și un scaun cu spătar înalt, în faţa 
lui, erau două fotolii albe. Pe cîteva rafturi se aliniau cărţi. Dan 
citi cîteva titluri. Cu precădere best-seller-uri, cele mai multe 
erau de specialitate, ziaristică. Celelalte rafturi erau pline de 
trofee de golf și premii profesionale. Trofeele păreau aranjate 
cronologic, cele mai vechi fiind de la tenis și golf. Cele din primii 
ani de colegiu erau de la golf. Ultimele, în ordine, erau un șir de 
sculpturi abstracte, identice. Erau înalte, de formă triunghiulară; 
Dan ridică unul, privindu-l în lumină. Metalul argintiu și lucios 
reflectă raze în întreaga cameră. 

— „Campionatul de golf al clubului Dellwyne - 1987", citi Dan 
cu voce tare inscripţia de pe postament. 

— Peter l-a cîștigat în fiecare an, îi explică Susan. Mă mir că 
ceilalți se mai oboseau să se înscrie. Era mult mai bun decit ei. 
Dacă s-ar fi născut în altă familie, ar fi putut să-și facă din asta o 
meserie, dar tatăl lui n-o considera o ocupaţie serioasă. 

— Peter nu era destul de flămînd ca să trăiască din asta. 

— Poate că nu. Și același lucru, săptămîni de-a rîndul, l-ar fi 
plictisit cu siguranţă. Dar tare aș fi vrut să încerce. A sfîrșit 
făcînd exact ce-l prevenise tatăl său. Uneori, aveam impresia, 


mai ales în ultimii ani, că ceva fierbea înăuntrul său. Așa fusese 
toată viața, dar numai în ultimii ani a lăsat să se vadă. 

Dan așeză la loc, cu grijă, trofeul greu. Ideea că Peter 
evoluase conform prezicerilor cuiva, fie el și tatăl său, merita 
aprofundată. 

— Și camera lui Karen e plină de trofee, spuse Susan. Pentru 
călărie, bineînţeles, și înot. Doar cîteva pentru golf. Joacă deja la 
cei de treisprezece ani. Ştia că era un lucru pe care Peter îl 
respecta. 

Dan își îndreptă atenţia spre premiile profesionale. La loc de 
onoare era o placă de la Asociaţia Americană a Publiciștilor și 
Ziariștilor. 

— A primit-o la un an după moartea lui John. De fapt, era o 
recunoaștere a lui John și a Hera/d-ului, dar Peter a fost în 
culmea fericirii. 

— Nu-l deranja faptul că nu a meritat-o? 

— Cred că da! 

Dan se apropie de biroul acoperit cu cristal. Într-o parte, se 
afla un dulap cu sertare. In spatele biroului era un suport lung și 
alb. Dan presupuse că era locul unde fuseseră amplasate faxul 
și celelalte echipamente. 

— Nu m-a lăsat inima să mă mut în biroul lui, spuse Susan. Mă 
simt mai bine sus, în al meu, deși e mai mic. 

Dan începu să deschidă sertarele, cercetind fiecare lucru. 
Căuta o agendă sau un carneţel, ceva care să-l călăuzească 
spre acei oameni care ar fi avut motive să-l omoare pe Peter. Nu 
găsi însă nimic important. Pe birou, erau aliniate o mulţime de 
jucării relevante pentru personalitatea lui: un șir de cinci mingi, 
care se balansau, și un dispozitiv de lemn cu o manivelă care 
mișca niște baghete una peste alta, fără nici un rost. 

Dan privi fix la scaunul din faţa biroului. 

— Parcă totul îl așteaptă să sosească. A rămas aici locul în 
care exista el. Am impresia că, dacă ai putea să torni plastic în 
camera asta, în scaun s-ar forma statuia lui Peter. 

— Nu sînt de aceeași părere. E exact ca mormîntul unui 
faraon, cu toate lucrurile pe care ar fi vrut să le ia în cealaltă 
viață. Vocea îi deveni tăioasă cînd adăugă: Lipsesc numai 
amantele. Apoi, fără să-și privească ceasul, anunţă: E timpul să 
mergem la masă. 


Cinau în camera în care Dan luase masa cu Susan înainte de a 
pleca în California. El știa de ce Susan și Karen mîncau acum 
aici. Sufrageria, cu mobila ei grea, era plină de amintirile 
meselor cu Peter. Susan preparase totul cu mîna ei. 

Un nou atribut se adăugase personalităţii ei: aerul de 
comandă. Casa și toate drepturile îi aparțineau acum. Voința ei, 
și nu a lui Peter, conducea de acum încolo. 

— Dan ar vrea să-ţi pună cîteva întrebări, îi spuse Susan fiicei 
ei după ce servitoarea ieși. Părea că mama și fiica discutaseră 
deja despre posibilitatea unei chestionări. 

— Încerc numai să înţeleg ce s-a întîmplat în ziua morţii 
tatălui tău, începu el, ca s-o ajut pe mama ta, dacă voi putea. 

Karen încuviinţă din cap. 

— Ai fost la club cu el, în dimineaţa aia. S-a întîmplat ceva 
neobișnuit? Poate cineva i-a făcut o observaţie jignitoare sau 
nelalocul ei? 

Karen clătină din cap. 

— Ce poţi să-mi spui despre oamenii cu care aţi fost? 

Karen răspunse cu greu, vocea ei poticnindu-se deseori. 

— Omului cu care a jucat nu-i plăceau glumele tatei, care îi 
aminteau cît de multe puncte are în avans, totuși ridea. Jucaseră 
amindoi multe partide. 

— Aţi mîncat la club? 

— Da. 

— Mai era lume? Ce discutau? 

— Directorul clubului a ţinut un discurs. Spunea că, probabil, 
nu va mai fi necesar să organizeze campionatul. Putea să-i dea 
trofeul de la început lui tata. Apoi el a făcut cinste. Se distrau cu 
toţii. 

Așa cum Dan observase deja, fața frumoasă și corpul fetei 
erau ale unei Susan tînără care tocmai devenea femeie. 

— Apoi? 

— Tata avea pregătit un cadou pentru mine. Şi-a amintit că se 
apropia ziua mea. 

Susan interveni: 

— Mai degrabă, își amintise că urma să depui mărturie la 
tribunal, peste două zile. 

Karen ignoră remarca tăioasă a mamei sale. 

— Avea cadoul în mașină și mi l-a dat în timp ce ne îndreptam 
spre casa lui. O cameră video. 


— V-aţi dus direct acasă? Nu v-aţi oprit nicăieri? 

— Nu. Am petrecut după-amiaza la piscina lui. 

— Numai voi doi? N-a mai fost nimeni, vreun angajat sau 
cineva care trecuse întîimplător? 

— Numai noi. Îşi scutură capul, încercînd să îndepărteze 
amintirile care o întristau. Am înotat și am stat de vorbă. Mi-am 
făcut lecţiile, apoi am încercat camera. 

— Ai înregistrat ceva? 

— Eu și tata în piscină. 

— Aș vrea să văd caseta, îi ceru el lui Susan. Apoi întrebă: 
Karen, te hotărisei ce să-i spui judecătorului? Cu care din părinţi 
doreai să stai? 

— Da, răspunse, cu privirea aţintită în farfurie. 

— Te superi dacă-mi spui și mie? 

Trecu mult timp pînă ce buzele fetei reușiră să rostească: 

— Voiam să locuiesc cu mama. 

— Din cite am înţeles, îi spusesei unei prietene că te hotărisei 
să locuiești cu tatăl tău. 

— Mă răzgîndisem. 

— Mi se pare ciudat. Tocmai îți cumpărase un cadou scump, 
vă distraţi bine împreună. 

Îi aruncă mamei o privire contrariată. 

— Credeam că bea numai pentru că era supărat pe mama și 
că nu o face cînd eram numai noi doi. Totdeauna m-am gîndit că 
o să se oprească dacă va fi fericit. Dar, în ziua aceea, am înţeles 
că n-o va face. Va continua să bea și să devină nervos, chiar 
dacă zicea că mă iubește. 

— Deșteaptă fată! 

— Eram... eram înspăimiîntată că nu va avea grijă de mine. 

— l-ai spus și lui că te hotărisei să locuiești la ea? 

— Da, spuse Karen, iar tristeţea și remușcările o copleșiră. 

— S-a ţinut de capul meu, așa că n-am avut încotro. 

Susan interveni: 

— Cînd am ajuns eu, i-am găsit lîngă vestiarul piscinei. Peter 
tipa la ea, aruncîndu-i tot felul de insulte. Hainele ei erau 
înăuntru, așa că am trimis-o să se îmbrace și să mă aștepte în 
mașină. 

— Cum a reacţionai Peter? 


— Cred că își dăduse seama că nimic n-o va face să se 
răzgîndească. Părea că se împăcase cu ideea. M-a rugat să-l 
urmez în casă, unde puteam să discutăm în liniște. 

— L-ai mai văzut pe tatăl tău? o întrebă el pe Karen. Trupul 
copilului începu să tremure, scuturat de suspine. 

Susan se ridică repede și veni lîngă ea, iar fata își ascunse 
capul în fusta ei. 

Susan îi șopti încet lui Dan: 

— O obsedează ideea că Peter ar fi renunţat la băutură în ziua 
aceea dacă l-ar fi ales pe el, că fusese supărat pe ea și 
continuase să bea, așa că nu fusese atent la scări și alunecase. 
Karen deveni, în sfîrșit, destul de stăpină pe ea și spuse: 

— Pot să plec acum? 

— Ar mai fi cîteva întrebări, O.K.? o opri Dan, parcă scuzindu- 
se. După ce te-ai schimbat, ai mers direct la mașină? 

Ea încuviinţă. 

— Cît a durat pînă ce mama ta a ieșit din casă? Karen șopti: 

— Cincisprezece, poate douăzeci de minute. Tipau încă unul 
la altul cînd a ieșit și s-a îndreptat spre mașină. 

— Mulţumesc, și iartă-mă că te-am răscolit amintindu-ţi toate 
astea. Dar s-ar putea să fii întrebată la tribunal. 

Inspăimîntată, Karen își ridică ochii spre Susan, care o sărută 
cu dragoste pe păr, apoi o petrecu cu privirea în timp ce fata 
pleca. 

Se întoarse la locul ei, lăsînd să treacă un lung moment de 
tăcere. Apoi spuse: 

— N-am putut s-o conving că hotărîrea ei n-a influenţat în nici 
un fel moartea lui Peter. Îl iubea atît de mult și el era atît de 
nenorocit! 

Susan sună servitoarea, anunţind-o că vor servi cafeaua în 
salonul de sus, pentru ca Dan să poată vedea caseta. 

Prima imagine înregistrată de cameră era a lui Peter pe 
gazon, urmată de o alta cu piscina. Era îmbrăcat într-un costum 
de baie albastru, foarte mulat, care-i punea în valoare corpul 
musculos. Peter zimbea, privind spre cameră și strigînd că 
tocmai cîștigase campionatul de golf - pentru a șaptea oară - 
„record”, iar fiica lui - imortaliza ziua „glorioasă”. Făcu cu ochiul 
spre cameră, zimbind într-un fel atît de caracteristic pentru el, si 
ridicînd sticla, spuse: „Beau pentru asta”. 

— Pare atît de viu, remarcă Susan. 


— Şi deja bine băut, observă Dan. 

Următoarea imagine era o jucărie care se mișca într-o parte și 
în alta pe apă; gazon și pomi, apoi sticla lui Peter pe masă, lîngă 
el. Din nou imagini cu Karen înotînd și amuziîndu-se. Unghiul 
umbrelor arăta că înregistrarea se făcuse în mijlocul după- 
amiezii. 

Karen luase camera, încercînd să se acomodeze cu ea, mai 
întîi într-un strat de flori. Apoi, dintr-o singură imagine, arătă 
curtea și intră printr-o ușă ce ducea în bucătărie., Aceasta este 
bucătăria", anunţă vocea ei. 

Caseta se termina la puţin timp după această imagine, 
imortalizînd picioarele mesei pentru micul dejun, ca și cînd 
Karen, plictisită de noua ei jucărie, se hotărise să se întoarcă la 
soare. 

— S-ar putea să-ţi trebuiască la proces, o sfătui Dan, ca să 
demonstrezi cît de mult băuse. Dar nu o da din proprie iniţiativă. 
știi, fiica fericită alături de tatăl iubitor... Reședință luxoasă. 
Juriul s-ar putea să nu creadă că se răzgindise în privinţa lui. 

— Dar tu crezi? 

— Da, însă eu știu cum era Peter cînd bea. 

Susan se ridică. 

— Vreau să mă uit o secundă la Karen. Ce-ai zice să ieșim 
apoi puţin în grădină? E o noapte frumoasă. 

Dan rămase să aștepte lîngă ușile de sticlă care duceau spre 
grădina întinsă, privind spre vest cerul, care consuma ce mai 
rămăsese din ziua aceea într-o învălmășeală de nori înflăcărați. 
Sau, mai degrabă, într-o rană de om mort, gîndi Dan. Lumea 
asta moare, iar sîngele ei se răspîndește în întreg universul. 
Moare din cauza răului pe care îl provoacă ei și unii altora, în 
nevoia oarbă de supravieţuire. 

Susan ieși grăbită și se îndreptă spre lumina purpurie. 

— S-au întîmplat atitea în mai puţin de-o săptămînă... 
murmură. Și mîine el va dispărea. 

Îl luă de braţ, conducîndu-l spre pavilionul de vară, de formă 
octogonală, spre care duceau majoritatea aleilor. 

— L-am invitat personal pe Gil Huyton la ceremonia de miine. 
Cred că l-am încurcat puţin. Dacă avea intenţia să mă aresteze, 
am mai obţinut o zi, două în plus. Rise. Le-am sunat pe Margaret 
și Amelia. 

— Au venit la telefon? 


Zimbetul i se stinse. 

— Nu. 

Urcă cele două trepte de la intrarea pavilionului. Dan se 
întoarse, privind spre straturile de flori. 

Își ridică braţele, spunînd: 

— Mă simt ca un dirijor care se pregătește să înceapă 
concertul de duminică. 

— Socrul meu îl construise, de fapt, pentru concerte. Locul din 
față e pentru scaune. 

Susan se așeză pe colţul uneia din băncile care urmăreau 
forma octogonală a construcţiei. Dan luă loc lîngă ea. Unghiul îi 
permitea întrucitva să-i privească faţa. 

— Ai aflat ceva la morgă? începu ea. 

— Nu sînt medic legist. 

— Dar trebuie să-ţi fi dat seama de ce medicul crede că Peter 
a fost ucis. 

— Profilul rănii nu se potrivește cu cel al treptei pe care a 
căzut, iar juliturile pielii au apărut după ce murise. Dan ţinu 
pentru el probele de creier. 

— Vrei să spui că Peter era deja mort cînd a căzut? întrebă ea 
încet. 

— Sau aproape mort. Raportul consemnează că cineva l-a 
lovit foarte tare, de i-a provocat o rană atit de adîncă! 

— Tu ce crezi? 

Dan ridică din umeri: 

— La proces, expertul tău va găsi o cale să infirme dovezile. 

Ea insistă. 

— Nu asta te-am întrebat, Dan. Ce crezi tu? Crezi că eu l-am 
ucis pe Peter? 

— Mai am mult de cercetat pînă să-mi dau seama. 

— Nu! ţipă ea. Nu probe, ci judecata ta! în inima ta, Dan, în 
cel mai ascuns colţișor al ei... crezi că mi-am ucis soţul? 

— Asta nu e o întrebare cinstită. Nici măcar nu e relevantă. Eu 
sînt avocat și părerea mea nu contează. Singurul lucru cu 
adevărat important este decizia juriului. 

Scînteile portocalii din ochii ei deveniră purpurii, reflectînd 
lumina roșie a cerului. 

— Contează pentru mine. Vreau ca avocatul meu să creadă cu 
tot sufletul că sînt nevinovată. 


Ea îl obliga acum să-i mărturisească un lucru la care se 
gîndise numai pe jumătate. Trecu destul timp pînă să 
vorbească. 

— Susan, rosti într-un tîrziu, nu te pot reprezenta. 

— Poţi să aranjezi cu suspendarea, nu mi-ai spus tu? 

— Nu e numai suspendarea. 

— Atunci de ce? 

El își ridică privirea spre centrul acoperișului rotund, unde opt 
raze se întilneau în punctul cel mai ridicat, ca și cînd motivul 
refuzului ar fi fost agăţat acolo, în întuneric. 

— Nu te pot reprezenta, pentru că sînt îndrăgostit de tine. 

O spusese simplu, ca pe ceva natural, fără să aștepte 
răspuns. 

Înţelegînd mai bine motivele, înţelesese și că, dacă dragostea 
era reciprocă, el purta o grea răspundere, fiind expus 
dezamăgirii. Nu avea încredere în dragoste, era numai dorinţă și 
pasiune și, de fiecare dată, îl mistuise, lăsînd în urmă dezolare. 
Și, mai ales, nu avea încredere în dragostea unei femei atît de 
diferită de el. Dintre toate femeile întîlnite, numai Hannah și 
Mara însemnaseră ceva pentru el și ele erau evreice. Dacă ar fi 
dorit să se ridice în ierarhia socială, originea și poziţia lui Susan 
l-ar fi propulsat, dar crescuse dispreţuind oamenii ca ea, 
ridiculizîindu-le idealurile sociale atît de superficiale. El era tip 
mediteranean, brunet, cu ochi întunecaţi, impulsiv și emoţional, 
trăsături ale unei rase răspindite pe tot pămîntul. 

lar, în ultimul rînd, ce învățase de-a lungul anilor era 
prezumția de nevinovăție - prezumția de nevinovăție a fiecărui 
client. Cîtă îngrijorare în plus cînd era vorba de femeia care-i 
stăpînea inima. 

— Si eu te iubesc, Dan. 

Se aplecă, iar ochii ei îl ardeau. 

— Oh, Doamne, aș vrea să fim undeva, într-o cameră, Încuiați, 
departe de toate astea. 

— La dracu, nu vreau să mă îndrăgostesc! izbucni el. Nu e 
momentul și nici cameră nu avem pentru asta. Afecţiunea 
pentru tine îmi complică viaţa. E o greșeală pentru amîndoi. 

El îi zări suferinţa de pe faţă, dar nu renunţă: 

— Susan, apărătorul tău trebuie să fie logic și obiectiv. Nu 
poate avea sentimente personale, care să-i stea în cale. 


— Nu l-am omorit pe Peter. Ăsta e adevărul. Vreau un avocat 
care să creadă asta, căruia să-i pese de salvarea mea ca de alui 
însuși. Nu poate fi numai un caz din multe altele. Viața mea e în 
primejdie. ` 

— Susan, încearcă să înţelegi. Intr-un proces nu este vorba de 
a afla adevărul, e vorba de a învinge. E o întrecere în faţa 
juriului. Toată lumea spune că ei caută adevărul, dar, în 
realitate, e vorba de ceva ce sună adevărat pentru acești 
doisprezece oameni. De fapt, adevărul este o coincidenţă. La 
sfîrșitul procesului, dacă avocaţii ambelor părți și-au făcut 
datoria, adevărul este atit de confuz sau bine deghizat, încît 
nimeni nu poate ști care este realitatea. 

— Dar asta nu are nici o legătură cu faptul că ne iubim. 

— Dragostea are nevoie de adevăr! Nu poate supravieţui fără 
el. Ne străduim să părem cît mai buni în ochii celor care ne 
iubesc sau măcar ne chinuim să fim sau să avem încredere unul 
în altul. Restul este zadarnic, un joc. 

Zimbind, ea întinse mîna, atingîndu-i faţa cu delicateţe. 

El continuă, încercînd să-i ignore mîngiierea: 

— Susan, încrederea este fragilă. Supunînd-o tuturor 
manevrelor unui proces, o vom distruge. 

— Nu cred. Refuz să cred. 

— Crede-mă, fiecare clipă minte. Dacă nu minciuni, atunci 
zone murdare, pe care încearcă să le ascundă. In timpul 
procesului, spui și faci orice lucru care te-ar putea salva - este 
un gest de primă urgenţă în acele momente și un drept natural. 
Imi ascunzi multe lucruri mie, judecătorului sau juriului. Astfel, 
tot acest „adevăr” se pulverizează. 

— Dar sînt nevinovată. N-am motive să mă tem, rosti ea 
încrezătoare. 

Privea fix în ochii lui, încercînd să-i cîntărească dragostea. 

El nu răspunse. 

Ochii ei se goliră. 

— Dacă m-ai fi iubit, m-ai fi crezut și ai fi luptat pentru mine. 

Văzind că el nu răspunde, se ridică, îndreptîndu-se spre casă. 

— Intîi a fost Peter care m-a abandonat, mai rosti ea, acum 
ești tu. 


16 


Biserica episcopală din Dellwyne, impunătoare și egoistă, pe 
gazonul mătăsos, supraveghea satul. 

În dimineaţa aceea, grupuri de oameni îmbrăcaţi în negru se 
adunau în fața bisericii, zăbovind cîteva momente pentru a 
schimba saluturi și obișnuitele cuvinte de regret în legătură cu 
moartea neașteptată a lui Peter Boelter. Apoi se scurgeau, 
asemenea unui rîu mare, pe scări, prin ușile larg deschise. 
Reporterii TV și fotografii pîndeau ca niște șacali, de ambele 
părţi, așteptind declaraţii de la oamenii zilei. Și erau strânși 
acolo foarte mulţi în ziua aceea: un șef de cabinet („Președintele 
m-a rugat să transmit sincere condoleanţe...”); doi senatori; 
guvernatorul („Lumea a pierdut un campion al libertăţii...”); 
patru reprezentanţi ai Congresului, primarul Philadelphiei, 
diverși legiuitori și judecători din oraș sau din stat; un cardinal 
(„Oamenii de toate credinţele sînt egali în faţa morţii...”); figuri 
marcante de ziariști. 

Presa descrise evenimentul, prin prisma unei „surse sus-puse 
din Procuratură”, într-un articol apărut în prima pagină a ziarului 
Mirror, exploatind raportul medico-legal care stabilise că Peter 
Boelter fusese ucis. 

Din respect pentru o asemenea ocazie, Dan se urcă la volanul 
Mustangului, renunţind la motocicletă. Promisese că va cerceta 
împrejurările morţii lui Peter și, în ciuda momentului din 
pavilionul de vară, era hotărit s-o facă. 

Considera ceremonia funebră o ocazie excelentă pentru Rick 
de a observa caracteristicile castei celor bogaţi. 

În timp ce avocaţii se îndreptau spre intrare, Dan observă un 
negru și o tînără albă, sprijiniți de o mașină albastră, peste drum 
de biserică. Cu Rick în urma lui, Dan traversă. 

— Ce mai faci, Harry? 

— Dan, răspunse detectivul fără să-și ascundă aversiunea. O 
cunoști pe partenera mea, Kate Bascombe? 

Dan nu o cunoștea și nici ceilalţi nu-l știau pe Rick Moss. Se 
făcură prezentările, apoi Stallworth lăsă să-i scape motivul 
văditei neplăceri. 

— M-ai făcut praf la interogatoriul procesului Montano. 

— Fii serios, Harry, doar nu crezi că aveai destule motive să-l 
închizi, nu? 

Stallworth nu răspunse. 


Dan plusă. 

— Am impresia că arestarea lui n-a fost tocmai decizia ta. 

— Ar fi trebuit probe mai concludente, recunoscu detectivul, 
amintindu-și că fusese obligat să-l reţină înainte de a fi convins 
de temeiurile legale. Mai ales, imposibilitatea de a-l lega pe 
Montano de violul din parcare făcuse ca întreaga vină să cadă 
pe umerii lui. 

— Dar cînd îi intră ceva în cap lui Huyton... fu singura remarcă 
pe care Stallworth o făcu. Asemenea celor mai mulţi polițiști, el 
disprețuia avocaţii apărării, pentru că încercau să elibereze 
suspecţii pe care ei cu greu reușeau să-i prindă. Dar Biroul DA 
devenise deja un motiv de mai mare iritare. 

— îmi pare rău. Am auzit de necazul tău! 

— La dracu! Era vorba de o dispoziţie confidențială, dar văd 
că mai multă lume a auzit de ea decît de Manualul de educație 
al lui Bacon! 

Dan arătă spre biserică. 

— Tot voi doi vă ocupați de cazul ăsta? 

Stallworth scutură capul, arătînd spre doi indivizi aflaţi ceva 
mai departe. Unul dintre ei fotografia grupurile care intrau. 

— Eu numai le dau o mînă de ajutor lui Corcoran și Parenzi. 
Vreau să știu mai multe despre oamenii de la Herald, pentru că 
mă ocup de Feeney în cazul Cowell. 

— S-au ivit alți suspecți? întrebă Dan. 

— Pe cine reprezentaţi? vru să știe Stallworth. 

— Susan Boelter m-a rugat să mă ocup, ca să fim siguri că 
nimeni nu trage concluzii greșite. 

Bascombe îl fixă cu privirea. 

— Părea o femeie drăguță. Păcat. Uneori, oamenii își pierd 
controlul. 

— Voi chiar credeţi că ea l-a ucis? întrebă Dan, încercînd să-și 
dea seama din privirea ei cît de mult știa despre relaţia lui cu 
Susan. 

— Cu siguranţă, n-a făcut-o valetul. El și ceilalți servitori erau 
liberi. 

Rick încercă să stoarcă o informaţie. 

— Aţi găsit vreo armă? 

— încă nu, răspunse Stallworth. 

— Aveţi ceva împotrivă dacă aruncăm și noi o privire acasă la 
Boelter? întrebă Dan. Dacă ar fi cerut un ordin de percheziţie, în 


situaţia lui, ar fi dat naștere la o mulţime de necazuri. Nu 
atingem nimic. 

Stallworth nu obiectă. O grămadă de polițiști cercetaseră deja 
totul. 

— Folosiţi-vă de numele lui Corcoran. Îl anunţ eu. 

— Mulţumesc, spuse Dan, pregătindu-se să plece, și nu mi-o 
lua în nume de rău. 

— Sigur, nu, răspunse imediat Bascombe. 

— Nu-i rea, comentă Rick, admirativ, în timp ce traversau 
strada înapoi, spre biserică. 

Cînd ajunseră, strana era deja ocupată, cu locurile distribuite 
conform unei stricte ierarhii, supravegheată de Chet Donaldson, 
directorul comercial al Hera/a-ului. Primul rînd din stînga era 
rezervat familiei, al doilea rămînind pentru rudele mai 
îndepărtate. În dreapta, primul rînd era ocupat de înalte 
oficialități guvernamentale, al doilea, de următorii. 

În spate, mai departe, prietenii apropiaţi în dreapta, în stînga, 
industriași, publiciști, bancheri. În spatele lor, de ambele părţi, 
ședeau directorii ziarului, angajaţii și, în sfîrşit, ceilalţi 
participanţi. Un loc special, lîngă conducerea Hera/d-ului, era 
destinat conducătorilor sindicatului, cu care Susan tocmai 
terminase negocierile contractului de muncă. 

Din locul unde stătea, în strana laterală, Dan nu vedea decit 
ieșirea. Gil Huyton dădea indicaţii presei. Alături o avea pe soţia 
lui, o femeie tăcută, cu faţa prelungă și dinţi mari, care îi 
cunoștea și ea pe Boelteri. Încă din copilărie. Dan era sigur că 
Huyton fusese „sursa înaltă din Procuratură” care făcuse public 
raportul medico-legal. Nici unul dintre subordonații săi nu ar fi 
îndrăznit fără acordul lui. Cum altfel ar fi putut domina presa 
aflată la ceremonie? 

Susan și Karen ajunseseră înaintea celorlalţi din familie, 
amîndouă purtau rochii negre, simple. Dan observă stinghereala 
lui Huyton cînd le întîlni pe scări, dar apoi își aminti că, de 
obicei, cei de la DA arată astfel. Susan nu-l observase pe Dan, 
așa că trecu pe lîngă el, îndreptîndu-se spre mijlocul sălii. Era în 
permanenţă atentă la fiica ei, teribil de îndurerată, dar imediat 
trebui să răspundă demnitarilor, nerăbdători să-și facă 
remarcată prezenţa, exprimîndu-și condoleanţele. 

Celelalte femei Boelter sosiră imediat după Susan. Deși erau, 
fără îndoială, devastate de durere, totuși avură grijă să 


converseze în special cu cei influenţi și puternici din asistenţă. 
Herald-ul era o instituție marcantă în stat, dar, în aceeași 
măsură, familia contribuise și la viaţa politică. Se opriră să 
discute cu Huyton, care stătuse pînă în acel moment la locul lui. 
In apropiere, Susan se întreținea cu John și Marti Rosenthal, 
niște prieteni industriași din Oregon, ale căror fabrici de hîrtie 
erau furnizoarele ziarului. 

Ultimul ajunse Midge, însoţit de o femeie de virsta lui. Ea 
purta un inel de logodnă cu diamante. 

Dan comentă în gind că pierderea hegemoniei lui Peter îl va 
face pe Midge să consolideze, în sfîrșit, legătura. 

Susan se așeză în faţa stranei, punînd-o pe Karen între ea și 
restul familiei. Vorbitorii începură să-l elogieze pe defunct. 
Primul luă cuvîntul ministrul. Un bărbat cumsecade, plin de tact, 
care nu reaminti auditoriului că Peter era pe punctul să 
divorţeze de Susan. 

La un moment dat, totuși, obișnuit cu vechiul clișeu 
„dragostea pe care el și soţia au împărtășit-o", nelipsit în a- 
semenea ocazii, se abţinu, recurgînd la un termen ceva mai 
general, de „familie iubitoare". 

De la primele cuvinte ale vorbitorului, Karen își sprijini capul 
pe umărul mamei. Susan își trecu braţul în jurul umerilor fetei și 
încercă s-o liniștească în șoaptă. 

La fel de îndurerată era și Amelia. În schimb, atenţia lui 
Margaret era concentrată asupra fiecărui cuvînt, părînd gata să-i 
cîntărească locul în frază. La sfîrșitul ceremoniei, cu o privire 
tăioasă, făcu semn către Amelia și Karen să se ridice; toată 
lumea le putea vedea feţele reci și împietrite. 

Coboriînd cele cîteva trepte ale bisericii în urma sicriului, 
femeile își ţineau bărbia ridicată corect. Numai cearcănele roșii 
le trădau suferinţa. 

Urmînd direcţia indicată de mama ei, Karen se așeză în prima 
limuzină. In acel moment, Margaret observă că Susan se aștepta 
ca întreaga familie să pornească spre cimitir în aceeași mașină. 
Atunci explodă: 

— Nu am să călătoresc alături de ucigașa fiului meu! șuieră 
aproape de Susan, pentru a fi sigură că ceilalţi nu pot auzi. 

— Văduva neconsolată! exclamă Amelia tăios. Te-ai prefăcut 
că îl iubești și încă îl mai iubești. Toată lumea știe că îl urai atit 
de mult, încît ai fost în stare să-l ucizi! 


Vocea disperată a lui Margaret izbucni în completare: 

— Dar șiretenia ta n-o să-ţi fie de folos. Ai să plătești pentru 
că mi-ai omorit fiul. 

Amelia continuă: 

— Avocaţii ne-au asigurat că nici un ucigaș nu poate profita 
de pe urma crimei. La tribunal o să-ţi luăm toate drepturile din 
testamentul lui Peter. 

Cele două femei se îndepărtară. După un moment de ezitare, 
Midge și logodnica lui le urmară. 

Susan îi văzu dispărînd în cea de-a doua limuzină neagră, 
apoi, observîndu-l pe Chet Donaldson, îl luă deoparte, spunîndu- 
i: 

— Orice s-ar întîmpla, vreau să semnezi luni contractele cu 
sindicatul și imediat să anunţi planul de restructurare a Herald- 
ului și să-l pui în aplicare. 

— Sigur. Doar așa ne-am înţeles. 

— Promite-mi. Orice s-ar întîmpla. 

— Sigur că da. 

Puțin mai liniștită, Susan se așeză lingă fiica ei, pentru scurta 
călătorie spre cimitir. 


Casa închiriată de Peter Boelter în Chestnutt Hill era 
amplasată pe Warden Drive, o ramificaţie din Henry Avenue. 

O succesiune de case mari și frumoase, înălțate pe pajiști 
bogate, se înșira de ambele părți ale străzii. 

Cea locuită de Peter era în stilul Tudor. În faţa ei, un poliţist 
tînăr, în uniformă, în poziţie regulamentară - picioarele 
depărtate, mîinile pe lîngă corp cu palmele atingînd vipușca 
pantalonilor —, păzea înţepenit ușa de la intrare. 

De lîngă Rick, Dan spuse, arătînd spre poliţist: 

— Crezi că tipii ăștia vor putea vreodată să înlocuiască 
statuile din grădină? 

In stînga proprietăţii, la aproximativ cincisprezece metri, se 
afla o femeie îngenuncheată lingă un strat de flori, îmbrăcată în 
jeanși, părea să aibă aproximativ șaizeci de ani. 

Purta niște mănuși de grădină galbene, prea mari, și era 
ocupată să sape o groapă pentru unul din răsaduri. Dan ghici că 
era vorba de Ellen Hildreth, femeia care povestise atît de multe 
despre cei care intraseră și ieșiseră din casa lui Peter în ziua 
crimei. 


În timp ce bărbaţii se apropiau, ea își ridică privirea, 
îndepărtînd cu dosul miinii, de pe frunte, o șuviţă căruntă. 

Ochelarii cu rame de aur i se odihneau pe un nas mare. Cînd 
se ridică, observară că femeia era mărunţică și slabă, iar 
expresia feţei, deosebit de amabilă. Se prezentă. 

— Am vorbit deja de citeva ori cu poliţia, îi avertiză ea. 

— Nu sîntem de la poliţie. Sîntem prieteni cu soţia lui Peter. 
Susane Boelter. Încercăm să aflăm exact ce s-a întîmplat. 

Evident, doamna Hildreth o simpatiza pe Susan, pentru că 
zimbi: 

— Am stat de vorbă cu ea de cîteva ori, cînd își aducea fata. 
Și, bineînţeles, am văzut-o în ziua aceea. 

— Dacă nu vă deranjează, ne puteţi spune ce s-a petrecut? 

Pentru că repetase de mai multe ori evenimentele acelei zile, 
atit autorităţilor, cît și prietenilor de familie, Ellen Hildreth 
vorbea concis, limitîndu-se la descrierea faptelor. Ea nu-i văzuse 
pe Peter și Karen cînd veniseră de la club, la începutul după- 
amiezii. leșise în grădină mult mai tîrziu, cam pe la cinci și un 
sfert („că doar nu era să ud florile pînă seara”). Sigur era cinci și 
un sfert, pentru că pusese o friptură în cuptor, care trebuia să 
fie gata la șase și un sfert, cînd ea si soţul ei obișnuiau să 
mănînce. Tocmai cînd ieșea din casă, Susan Boelter parca 
mașina pe stradă. Femeile se salutaseră, în timp ce Susan urca 
pe aleea ce ducea la intrarea casei. 

După ce Susan intrase, ea zăbovise în cealaltă extremitate a 
grădinii. Cînd se întorsese, auzise ţipete și, cîteva minute mai 
tirziu, o văzuse pe Karen urcîndu-se în mașina lui Susan. Apoi, 
cînd ajunsese în acea parte a grădinii vecină cu casa lui Peter, 
auzise voci ridicate certîndu-se, iar zgomotul venea, cu 
siguranţă, din bucătăria aflată cu faţa spre curtea ei. Vocea 
femeii era mult mai clară decit a soțului și, la un moment dat, 
chiar o auzise spunînd că nu va obţine niciodată tutela fetei. 

— Părea foarte supărată, își aminti doamna Hildreth. 

— Cit timp s-au certat? 

— Destul de mult. Apoi am văzut-o pe Susan întorcîndu-se pe 
alee. 

Rick întrebă: 

— Nu aţi văzut-o ieșind pe ușă? 

— Tocmai mă ocupam de gălbenele. De aici nu se vede ușa 
din faţă. 


Dan se îndreptă spre locul indicat de ea. Gălbenelele formau 
un strat care despărţea gazonul, după care se afla un gard înalt 
ce separa cele două proprietăţi. Din locul acesta, putea vedea 
ferestrele de la bucătăria lui Peter, la depărtare de aproape 
cincisprezece picioare, dar unghiul era prea înalt și înclinat 
pentru a zări înăuntru. De asemenea, așa cum spusese doamna 
Hildreth, nu ar fi putut s-o vadă pe Susan ieșind pe ușa din faţă; 
intra în raza vizuală numai de la jumătatea aleii spre trotuar. Era 
destul de greu să audă ce s-ar fi discutat pe scări, chiar dacă 
vocile ar fi fost ridicate. 

Dan se întoarse, privindu-l pe Rick, arătînd că ar vrea citeva 
fotografii din locul acela. Înainte să deschidă gura, Rick 
pregătise aparatul de fotografiat ce-i atîrna de umăr. 

— Sînteţi sigură de ora la care ea a părăsit casa? o întrebă 
Rick tocmai cînd Dan se întorcea. 

— Da. Doamna Boelter a pornit mașina la șase fără zece 
minute. M-am uitat la ceas să văd cît mai am pînă să scot 
friptura, dar mai era destul timp, așa că am rămas în grădină. E 
o doamnă atit de drăguță! E foarte trist să-și piardă soţul în felul 
ăsta, chiar dacă avuseseră unele neînţelegeri. Și pentru 
frumoasa lor fiică. 

Rick spuse: 

— A mai venit sau a mai plecat cineva după asta? 

— Numai Craig, soțul meu. A ajuns acasă de la birou cu cîteva 
minute înainte de șase, ca de obicei, și am intrat în casă să bem 
ceva. 

Cei doi mai puseră cîteva întrebări, dar nu obţinură nimic nou. 
Plecară pe aleea care ducea spre casa lui Peter, nu înainte de a-i 
mulțumi femeii. Ochii serioşi ai poliţistului îi fixau pe măsură ce 
se apropiau. Dan ridică o mînă prietenoasă și spuse: 

— Detectivul Corcoran ne-a permis să aruncăm o privire 
înăuntru. 

Polițistul scoase un oftat de ușurare recunoscînd numele, își 
relaxă vigilența de-ajuns pentru a ridica mîna de pe capătul 
bastonului ca să descuie ușa. 

Cu mișcări încete, tînărul le deschise ușa, rămînînd afară. 

— Să nu atingeţi nimic, le atrase atenţia cu un ton de 
comandă, în timp ce avocaţii treceau pe lîngă el, intrînd în casă 
și închizînd ușa în urma lor. 


În decursul carierei lui, Dan vizitase multe locuri în care se 
înfăptuiseră crime și, de fiecare dată, nu-și putea reprima 
neliniștea, senzaţia că fantomele mai biîntuie prin preajmă. 
Impresia era la fel de puternică acum, stînd lîngă Rick în holul 
din centrul casei. 

Pentru a risipi încordarea, îl întrebă pe Rick: 

— Cum ai devenit detectiv? 

În timp ce măsura interiorul camerelor, Rick spuse: 

— Am lucrat întîi pentru unchiul meu, în Trenton. Apoi m-am 
angajat la o agenţie de detectivi, în timpul școlii. Chicoti, îţi ia 
mult timp, dar banii sînt mult mai mulţi ca la McDonald. 

Dan începu să inspecteze casa. Din hol, prima cameră de pe 
dreapta era o sufragerie mare. Biroul, pe care îl cercetă primul, 
era pe stinga. Camera era plină de o reţea de computere și 
comunicații; un copiator, un fax. Nicăieri nu se zărea nici o 
fotografie; pe rafturi, cîteva cărți. Işi dădu seama că Peter 
închiriase casa gata mobilată, pentru că intenţiona să stea în ea 
o perioadă scurtă. 

Căută în sertarele biroului, sperind să găsească o agendă, 
dar, dacă exista una, cu siguranţă o luase poliţia. 

— Încearcă în momeria telefonului, îi sugetă Rick. 

Nici un buton nu fusese însă programat. Cînd Dan îl comandă 
să „reformeze" numărul, se auzi o voce de femeie spunînd: „Aici 
Philadelphia Herald". 

Dan închise. 

— Probabil sunase la ziar în ziua aceea. 

Nu găsiră nimic în birou, așa că trecură în sufragerie. Două 
canapele, scaune, masa, un bar în perete, un șemineu și cîteva 
picturi fără valoare făceau parte din inventarul casei. Și aici 
totul era lipsit de interes. 

Cei doi porniră de-a lungul culoarului. Imediat în stînga se 
deschidea un salon mic. În faţa lui era o bucătărie mare și foarte 
modernă. În capătul ei se servea micul dejun, iar Dan recunoscu 
măsuţa din înregistrarea video. Incăperea se prelungea printr-un 
glasvand, în ceea ce se putea numi un salonaș de familie. 

Întregul spaţiu forma un L, la capătul căruia două uși dădeau 
într-un patio mare, cu gazon. În mijlocul pajiștii se aflau piscina 
și vestiarele. Dan îl lăsă pe Rick să-și continue măsurătorile și 
ieși afară. 


Mai multe scaune metalice fuseseră aranjate cu grijă, ca și 
cînd n-ar fi fost folosite în ziua aceea. Se îndreptă, călcînd pe 
gazonul bine îngrijit, spre piscină. O plută din plastic se legăna 
pe suprafaţa apei. Grupate într-un colț, pe pardoseala de gresie 
care forma o ramă în jurul bazinului, se aflau șezlonguri, fotolii 
galbene și saltele pneumatice. O umbreluţă de plajă fusese 
uitată deschisă deasupra unei măsuţe rotunde. Nimic nu era 
diferit de imaginea de pe caseta video, cu excepţia pustietăţii. 
Bărbatul era acum mort, iar fata nu mai ridea. 

Dan pătrunse în vestiare. Clădirea avea o suprafaţă cam de 
douăzeci de picioare, cu cabine pentru femei și bărbaţi pe 
aceeași parte cu barul. O pereche de bikini albaștri atîrnau de 
un cîrlig în cabina femeilor. Pe etichetă erau inițialele lui Karen. 
O pereche de labe de înot spînzurau de următorul cîrlig. Alături 
era un duș. 

Dan cercetă barul. Pe o tavă, șapte pahare curate, cu fundul 
în sus, alături de alte opt de șampanie. 

Micul frigider conţinea o singură sticlă, nedesfăcută, de 
șampanie. Dan își aminti că Peter bea numai scotch, dar nu 
găsise nici o sticlă. 

Se întoarse în casă, dar, negăsind nici în barul din sufragerie, 
îl urmă pe Rick în bucătărie. 

Pereţii erau acoperiți de dulapuri albe, iar în centru se afla un 
cuptor cu hotă. Celelalte obiecte erau un frigider cu congelator, 
pe peretele comun cu holul, iar pe peretele opus, un cuptor cu 
microunde, un spălător de vase lîngă o chiuvetă dublă și, în 
sfîrșit, un radio cu ceas lîngă fereastră. 

— Nici urmă de whisky, spuse. Tipul era băutor de whisky. Un 
whisky al dracului de bun. 

Rick arătă spre tăblia dulapului de lîngă chiuvetă. Pe ea erau 
două urme rotunde, negre, de praf pentru amprente. In centrul 
fiecăreia era cite o pată albă - una octogonală, cealaltă un 
triunghi cu colţurile rotunjite. 

— Paharul cu care băuse, confirmă Dan și, probabil, sticla de 
scotch. Urma indică clar un Glenfiddich. Asta bea de obicei. 
Poliția le ridicase probabil ca probe, după ce le prelevase 
amprentele. Camera pare foarte curată. 

— Cînd ai servitori, totul este la locul lui. 

Dan începu să deschidă ușile. 


— Cred și eu. Și mai e ceva. A fost un tip obișnuit să fie servit 
în permanenţă. Dar nu reţinea pe nimeni în week-end. 

— Oamenii care lucrau pentru el spuneau că îi plăcea 
singurătatea. Poate căuta un prilej să se relaxeze. 

— Boelter nu mi-a făcut impresia unui tip care voia să fie 
singur... sau care să-și prepare el însuși mesele. 

— El și fata au luat masa la club în ziua aceea. Probabil, 
mîncau acolo în fiecare week-end și seara, în oraș. 

Dan găsi, în sfîrșit, ușa pe care o căuta. Un șir de scări 
abrupte coborau în subsolul întunecat. 

Aprinse lumina. La capătul scărilor se putea vedea conturul 
trasat cu cretă al unui corp uman, cu membrele desfăcute în 
lături. Capul era marcat aproape de colţul ultimei trepte. 

Cei doi începură să coboare, sprijinindu-se de peretele boltit 
încăperea era rece. La jumătatea drumului, fiind ocupat cu 
aparatul foto, Rick alunecă și trebui să se sprijine. 

Subsolul era sărăcăcios, nemobilat și gol, cu excepţia 
rezervoarelor de încălzire și a cîtorva lăzi de carton stivuite lîngă 
peretele din fața scării. Un aparat de aer condiţionat răcea 
subsolul și un alt dispozitiv restabilea umiditatea. Dan examină 
cutiile. Şapte din ele purtau numele unei renumite potgorii 
franţuzești. Alte trei erau etichetate - Glenfiddich. Una era 
deschisă și conţinea patru sticle. 

Cei doi bărbaţi se opriră lîngă desenul cu cretă. Colţul ultimei 
trepte avea o pată maronie. 

— Am văzut rana, la morgă, spuse Dan. Mi s-a părut că are 
exact conturul treptei. Largă și cu o despicătură mai adîncă în 
centru. Erau julituri pe tot corpul, ca și cînd ar fi căzut pe scări. 

— Tipul era beat, peroră Rick, privind spre scările destul de 
abrupte. A alunecat în timp ce cobora să-și ia altă sticlă, s-a lovit 
și s-a zgiriat în cădere, apoi și-a pocnit capul de colţul ultimei 
trepte. 

— Kieffer spune că nu. Ernest Kieffer era șeful Comisiei 
medico-legale. Lovitura nu este destul de mare, de fapt 
„contralovitura", cum o numește el, pe partea anterioară a 
creierului. Ar fi putut să fie ceva mai mare. 

Rick confirmă. Citise și el raportul. 

— Asta cu condiţia să fi fost încă în viaţă cînd s-a întîmplat. 

Dan puse mîna pe piatra scării: 


— Rece. Camera asta trebuie să fi fost îngheţată. Vreau să 
aduci un termometru și să măsurăm temperatura și pe podea. 

— Aș vrea să mai discutăm și cu alţi vecini. Poate au văzut 
sau au auzit ceva, spuse Rick. 

— Aș vrea și timpul în care a parcurs distanța pînă la 
magazinul din sat. 

— L-am măsurat deja în drum spre biserică. Paisprezece 
minute cu un trafic bun. 

Dan se ridică: 

— Hai să-i spunem lui Terminator-2, care păzește pe scări, că 
ai să revii. 

Telefonul din mașină suna în timp ce ieșeau din casă. Rick 
alergă să răspundă. 

— E de la birou, strigă așteptindu-l pe Dan. Expresia îi era 
încruntată. Ai un mesaj de la Susan Boelter. Tocmai au arestat-o 
pentru uciderea soţului ei. 


Susan fusese arestată imediat după terminarea ceremoniei la 
cavoul familiei, aflat într-unul din cele mai vechi cimitire din 
Philadelphia. 

Mara se ocupa ea însăși de aranjamentele preliminare. Se 
anunţa un caz răsunător, așa că nu voia ca totul să se 
transforme în rutină. 

— Dar știu că nu pierzi timpul! o tachină Dan, cînd el și Cal o 
întîlniră în mica sală de la Round House. Femeia abia și-a 
îngropat soţul! 

Mara rămase impasibilă. 

— Nu-mi pot permite nici un pic de milă pentru ucigaș. N-am 
vrut să aștept să iasă din cimitir. Plus că amănuntele anchetei 
au început să transpire. Ne-au sunat deja azi-dimineaţă doi 
reporteri, ca să le confirmăm că ea este suspectul. 

— Mă tot întreb de unde pornește zvonul, spuse Dan 
sarcastic. 

— Nu poţi s-o reprezinţi, Dan. 

— Tocmai de aceea se află Cal aici. 

Privirea Marei se plimba cercetătoare de la unul la altul, apoi 
îi conduse spre arest. Corcoran și Parentzi asistau pentru a 
depune mărturie, dacă ar fi fost nevoie. 


Alături de Cal, Susan își declară nevinovăția. El susținu că 
Susan nu era persoana care să apară în faţa tribunalului, așa că 
ceru audierea preliminară în faţa judecătorului. 

Dar judecătorul negru avea prea puţină simpatie pentru 
oamenii din clasa ei. 

— Chiar o femeie albă și bogată ca ea nu este decit o clientă 
obișnuită la tribunal. Apărarea se face numai la audierea 
preliminară. 

Audierea nu se putea ţine înainte de zece zile, pe care Susan 
trebuia să le petreacă în închisoare. 

Cal îl ţintui pe judecător cu o privire pătrunzătoare. 

— Chiar vrei să apară în ziare... în Herald? Că ai făcut asta 
indiferent că era albă? Acum cinci minute, te-am văzut eliberînd 
pe cauţiune o negresă care-și băgase bărbatul în spital. 

Mara interveni: 

— Onorată Instanță, am fost rugată de Procuratura 
Districtuală să vă cer eliberarea pe cauţiune. 

Judecătorul rămase un moment pe gînduri. 

— Un milion de dolari cauţiune. 

— O să completăm un cec, încuviinţă Cal. 

În timp ce trecea pe lîngă el, Dan îi mulţumi. 

— Crede-mă, replică ea, n-a fost ideea mea. Gil a fost la fel de 
convins ca și mine de temeiul arestării. Dar chiar cînd e vorba 
de o crimă, el și cei din lumea lui, oferă această mică dovadă de 
politeţe. 

Dan o conduse acasă pe Susan. Amiîndoi păstrară tăcerea 
pînă ce mașina ajunse în șoseaua care ducea spre Main Line. 

Susan vorbi prima. 

— Asta înseamnă că o să fii avocatul meu. 

Dan cerceta faptele și acum începuse să le pună cap la cap. 

— Un argument bun ar fi fost moartea accidentală, dar chiar 
dacă nu a fost așa, trebuie să dovedim că n-ai făcut-o tu. Cea 
mai mare problemă este Kieffer, șeful Comisiei medico-legale. A 
fixat ora decesului între cinci și un sfert și șase fără un sfert. Tu 
ai fost ultima persoană care l-a văzut în viaţă pe Peter - singura 
persoană care intrase în casă, din cîte știm, pînă la ora la care a 
venit Amelia, treizeci și cinci de minute după ce-ai plecat. 

— Deci, tot nu mă crezi, nu? 

— Încerc să fac rost de probe. Kieffer și-a lăsat subalternii să 
facă cercetările. Au luat temperatura cadavrului... 


— Nu-i spune așa lui Peter! îl întrerupse ea tăios. 

— Am crezut că ţi-e mai ușor așa... mai impersonal. 

— Nu, nu-mi este. 

— Temperatura corpului lui Peter a măsurat-o un criminalist 
cînd a ajuns la locul faptei, în jur de ora șapte. 

— Kieffer a făcut calculele, folosindu-se de scăderea 
temperaturii sub normal, aflind astfel ora morţii, care se 
situează între o oră și un sfert pînă la o oră și trei sferturi. 

— Exact timpul pe care l-am petrecut acolo, rosti Susan tristă. 

— Kieffer nu s-a dus personal să cerceteze casa - au făcut-o 
oamenii lui. S-a bazat pe raportul lor. 

Sesizînd exaltarea din vocea lui, îl întrebă: 

— Care-i diferența? 

— Ştii, la Biroul medico-legal a fost inundație în seara aia. 
Toată lumea de acolo a fost ocupată să mute cadavrele și să 
salveze aparatura. Probabil, oamenii s-au grăbit să se întoarcă 
și-au uitat să ia temperatura în aer și pe podea. Nu era 
prevăzută în raport. 

— Şi ce contează? 

— Bineînţeles că contează. Temperaturile caselor nu variază 
prea mult. Dar subsolul era foarte răcoros. Un cadavru într-un 
asemenea loc, fără nici un fel de îmbrăcăminte afară de un slip, 
zăcînd direct pe pardoseală, se răcește mult mai repede decit 
într-o cameră obișnuită sau la soare. Calculele lui Kieffer n-au 
ţinut cont de asta. Este un argument foarte puternic că el a fixat 
momentul morţii mai devreme decit s-ar fi petrecut. 

— Ce înseamnă toate astea? 

Privirea lui se mută de pe asfaltul șoselei pe faţa ei. 

— Că Peter s-ar putea să fi fost ucis după ce tu ai părăsit 
casa. 

Ea zimbi exaltată. 

— Trebuie să-ți arăt ceva. Am căutat-o aseară după ce ai 
plecat. Deschise poșeta și scoase o bucăţică de hirtie. E bonul 
de la magazin. Le păstrăm pentru cheltuielile casei de la sfîrșitul 
fiecărei luni. M-am oprit la magazin, după ce am plecat cu Karen 
de la casa lui Peter. Trebuia să cumpăr cite ceva. Bonul e 
înregistrat, cu data și ora la care am plătit. Citi cu voce tare: 
Şase-zero-nouă, p.m. 

Relaxat, Dan își plesni tacticos mîinile de volan. 


— Asta te îndepărtează cu cel puţin paisprezece minute de 
casa lui Peter, din Chestnut Hill. Probabil că ţi-au trebuit cîteva 
minute să tirguiești în autoservire pînă să ajungi la casă. Nu 
puteai să-l omori pe Peter nici după aceea, pentru că a trecut 
destul timp pînă ai ajuns la mașină, ai pus tîrguielile în portbagaj 
și ai demarat. Amelia ajunsese deja la Peter pînă te-ai fi putut 
întoarce tu. Așa că, dacă putem dovedi că Peter a murit după 
plecarea ta, în jur de șase fără zece, ești liberă. 

Judecata lui de avocat cerceta însă toate posibilităţile. 

— Crezi că cineva de la magazin și-ar putea aminti că ai fost 
acolo? 

— Cred că da. Am stat de vorbă cu directorul adjunct. Și 
casiera mă cunoaște. 

Dan plesni din nou volanul cu ambele miini, fericit. Cînd te 
gîndești că totul a început de la un detectiv grăbit și distrat. 
Medicul legist, cu gîndul în altă parte, confundă o crimă cu un 
accident. Apoi, procurorul care primește raportul e în căutare de 
suspecți. Și, în fine, Huyton are suspectul ideal: disperată, 
aparent impulsivă, pe punctul de a pierde tot într-un divorţ, dar 
cu posibilitatea de a recîștiga tot și chiar mai mult prin moartea 
lui. Totul se potrivește exact. Sau aproape exact, ca să pară 
adevărat, dacă nu cercetezi lucrurile în amănunt. 

Fără nici un dubiu. Asta era criteriul. Dumnezeule, 
incertitudinea în legătură cu vinovăția ei era destul de puternică 
încît să convingă o duzină de jurii puse cap la cap. Dar asta era 
tactica, nevoia de a învinge a fiecărui avocat. Ceea ce conta 
într-adevăr pentru el, acum, nu era gloria unui bun apărător, 
care fusese multă vreme singurul lui ţel, ci certitudinea că 
Susan era nevinovată. 

Dar de ce avusese nevoie de dovezi care s-o disculpe? 

De ce nu putuse, pur și simplu, să aibă încredere în ea? 

Oare toţi acești ani, în care reprezentase drojdia societăţii, să- 
| fi făcut atit de neîncrezător în orice suflet care se apropie de al 
lui, încît să lase loc numai pentru deziluzii și cinism? 

Oprind la semafor, se întoarse s-o privească pe Susan, în ochii 
care îi fixau pe ai lui. Erau sinceri, iar el încerca să nu confunde 
ceea ce simţea, cu dragostea pentru ea sau cu speranţa. 

ÎI întrebă în șoaptă: 

— Ai să preiei cazul? 


În acel moment, bărbatul care crezuse că nimeni nu-l va 
putea convinge să o judece bazindu-se pe încredere sau pe 
sinceritatea ei, răspunse: 

— Dacă îmi permite Comisia Disciplinară, am să te reprezint. 

Dar cum să-și explice această hotărire? Cum să descrie 
această nevoie interioară, care îl descumpănise și pe el? 

Într-un tîrziu, murmură: 

— Mi se pare foarte important ca, înainte de-a hotări care va fi 
viața mea de acum încolo, idealul ei, să apăr pe cineva - de fapt 
o persoană în a cărei nevinovăție să cred cu adevărat. 


17 


Casa lui Dan de pe plajă, la Barnegat Light, pe Jersey Shore, 
fusese construită pentru confortul interiorului, fără să 
impresioneze prea mult prin aspectul exterior. De la distanţă, 
părea o cabană spălată de ploi, în vîrful unei coline înverzite. 
Din interior, datorită pereţilor din sticlă care o înconjurau pe trei 
laturi și a ușilor care duceau spre mica terasă, te simţeai prins 
între nisip și mare. Dormitorul de la etaj, cu pereţi de sticlă și 
balcon, era, de asemenea, cu faţa la ocean. 

Cînd Susan și Karen ajunseră, Dan era deja acasă. Purta un 
pantalon de tenis peste costumul de baie, sandale, și tocmai 
aranja miîncarea, în timp ce ele se schimbau în camera de 
oaspeţi. Bucătăria era lîngă sufrageria largă, care ocupa cea mai 
mare parte a etajului. Susan, într-un costum de baie întreg, urcă 
și veni lîngă el. 

— Casa e minunată, îi spuse ea. Îţi mulțumesc că ne-ai invitat. 
Reporterii au făcut camping în jurul casei noastre. Abia ne-am 
strecurat pe ieșirea din spate. 

Zicînd acestea, îi arătă un exemplar din ediția de duminică a 
Herald-ului, care anunţa cu litere de-o șchioapă: Egitoarea 
Heraldului, acuzată de uciderea soțului. 

— Povestea nu e prea incisivă, spuse cu mîndrie. Am insistat 
pe asta. M-au scos complet din lat. Ştii, Fred Moore deţine 
întreaga autoritate în ceea ce privește cazul meu. 

Zimbetul îi cuprinse întreaga faţă. 

— Ce părere ai despre noul aspect al ziarului? Sincer, e mai 
tentant, mai ușor de citit? 


— Grozav. Sînt convins că toată lumea, pe o rază de 
cincisprezece mile de chioșcuri, o să vadă că ești acuzată de 
crimă. 

Susan chicoti. 

— Cînd te-am cunoscut, erai furios pe Peter și pe Herald. 
Credeai că fac abuz de putere, că în loc să protejeze și să 
promoveze adevărul, se foloseau de tine și de clientul tău în 
interesul lor. Acum, eu îți demonstrez cit este de cinstit ziarul, 
chiar dacă o face în detrimentul meu, iar tu nu vrei să iei în 
considerare. 

Dan puse capăt discuţiei, conducînd-o afară, pe terasă. Plaja 
albă era întinsă și pustie. Casele vecine se aflau la mare 
distanţă. O șalupă înainta încet, undeva, la limita dintre ocean și 
cer. 

— E atit de izolat și tihnit, spuse Susan entuziasmată. Dan îi 
povesti că toată plaja fusese de la început proprietatea unui 
singur om, care vînduse cîteva mile prietenilor, pentru case de 
vacanţă. Restul fusese donat statului, după moartea lui, pentru 
o rezervaţie naturală. 

— Soţiei tale îi plăcea casa? întrebă Susan. 

— Încerci să afli de ce nu te simţi bine și dai vina pe faptul că 
a fost casa altei femei? 

— Încerci să ocolești răspunsul? îi plăcea casa? 

Nu-i făcea plăcere să discute despre Hannah. 

— Da și nu. Îi amintea de California, unde se născuse. Dar 
plaja asta era prea izolată. Ideea ei despre o plajă este Malibu, 
un oraș-ghetou cu nisip. Cînd era aici, asculta știrile de cîteva ori 
pe zi, ca să fie sigură că nu se apropie un uragan. 

Susan rise. 

— Vorbești de rău o biată femeie care nu-i de faţă să se 
apere. 

— Mai cunoști vreo casă care să aibă la subsol o ladă plină cu 
felinare de furtună? 

— Sînt foarte diferită de ea? 

— Era tipul plin de nervozitate est-europeană și nesiguranţă 
de sine, din creștet pînă-n tălpi. Tu te potrivești foarte bine cu 
ceea ce ești. Cred că asta s-a născut o dată cu tine. 

— Ştii, cred că sînt bucuroasă că nu i-a plăcut casa, 
recunoscu Susan motivul pentru care întrebase. Dar nu reușesc 
deloc să-ţi suprapun imaginea peste locul ăsta. 


Dan îi povesti cum, în copilărie, tatăl lui obișnuia să-l ducă pe 
plaja aglomerată de la Atlantic City. Îi povestise că există 
oameni bogaţi care au propriile case cu plajă. Atunci, Dan se 
hotărise ca, într-o zi, să cîştige destui bani ca să cumpere una 
pentru el și tatăl său, ca să nu mai trebuiască să se întoarcă în 
oraș la sfîrșitul zilei. 

— Tatăl meu însă nu vine prea des, spuse el. Nu se simte bine 
aici, deși recunoaște confortul. 

În timp ce Dan vorbea, Karen își făcu apariţia, pe terasă, 
pășind încet. Purta un tricou lung peste costumul de baie. 

Dan observă că privirea ei fixase tot timpul cele trei siluete 
mici, aflate pe ocean, la un sfert de milă distanţă. Una dintre ele 
se instalase pe coasta unui val, ridicîndu-se pe scîndura surfului. 

— Faci surfing? o întrebă Dan. 

— Înî! Învăţase cu o vară înainte. 

Susan își promise în sinea sa să-i reamintească fiicei ei și 
cuvîntul „da". Vocabularul fetei nu mai era de mult pe primul 
plan. 

Dan îi oferi surful fiului lui. 

— Probabil că am uitat între timp, îi spuse ea. 

— O să-ţi amintești imediat. 

Fata se apropie de Susan. 

— Poate mai tîrziu. 

Dan își aminti cînd o văzuse prima oară. Un copil nepăsător, 
care dăduse buzna în casă după concursul de înot. Acum, după 
toate cele întîmplate, era atît de fragilă și puternic atașată de 
mama ei... 

— Ce-ar fi să mergem pe plajă și să verificăm? propuse Susan. 

Karen ridică din umeri, ceea ce Dan interpretă ca pe o 
confirmare. Fata îi urmă în garaj, unde îl ajută pe Dan să 
desprindă surful, roșu cu galben, de pe perete. 

Tinîndu-l fiecare de cîte un capăt, coboriîră pe plajă cu Susan 
alături. Ajunși pe nisip, Dan se îndreptă spre grupul de sportivi, 
către unul din băieţi, prieten cu fiul său, și le-o prezentă pe 
Karen. Aruncînd o ultimă privire mamei, Karen îi urmă intrînd în 
valuri. Urmărindu-și fiica, Susan rosti: 

— Doarme cu mine aproape în fiecare noapte. A pierdut deja 
un părinte și e îngrozită că s-ar putea să mă piardă și pe mine. 

Karen devenise o siluetă pe coasta unui val. 


— Măcar dacă ar fi fost mare! Margaret și-a ruinat propriii 
copii, iar acum n-o să lase să-i scape ocazia de-a o face și cu 
mine. Am crescut-o pe Karen îndrăzneață, spontană și 
indiferentă. Exact genul de comportare care o ofensează pe 
Margaret. 

— Pot să jur că tu și Margaret nu vă aveţi la inimă. 

— A fost rece de la început, dar a devenit realmente glacială 
după ce am pierdut copilul. Nu mi-a spus niciodată un cuvînt de 
consolare, ca și cînd supărarea mea n-o interesa. Sau poate 
crede că am greșit față de Peter, că nu i-am oferit un fiu. Orice 
ar fi fost, mă evita ca și cum aș fi avut un microb pe care l-ar fi 
putut lua. 

Lanţul de surfuri era de mult pe creste. Karen, lîngă un băiat 
ciolănos și înalt, încerca să prindă un val. După o vreme, pînzele 
se înclinară, căzînd la fel de repede cum răsăriseră. 

Dan o luă de mînă și porniră înapoi spre casă. Privirea ei nu se 
dezlipea de pe urmele lor imprimate în nisip. 

— Singurul lucru care m-a ajutat să suport ultimele douăzeci 
și patru de ore este faptul că vei fi apărătorul meu. 

În timp ce urcau scările de lemn, Susan rise: 

— Cassanova Carlo mi-a lăsat un mesaj telefonic la birou, 
urîndu-mi mult noroc. Și, dacă vreodată am să am nevoie de un 
martor... Ridică privirea spre Dan. Tu erai pe punctul de a-ţi 
schimba viaţa și eu te-am deturnat. |ţi pare rău că te-ai întors? 

Drept răspuns, Dan o apropie de el. 

— Copiii, de obicei, vin la prînz, pe la unu. Avem citeva ore 
pentru noi. Hai să le petrecem fâcînd dragoste. 

— Aha! Bine lucrat! Să ai un surf și, mai ales, să știi la ce oră 
e prinzul! Mîna ei alunecă de pe spatele lui, sub slip. 

— Venind încoace, mi-am dat seama cît de mult doream să 
facem dragoste și mă întrebam cum o să reușim. 

Îmbrăţișaţi în dormitorul lui Dan, savurau briza oceanului, 
care pătrundea prin ferestrele deschise, împrăștiind căldura. Se 
simţea atit de aproape de ea, ca niciodată pînă acum. Ultima 
dată cînd făcuseră dragoste, în seara dinaintea morţii lui Peter, 
spaima și disperarea Susanei și plecarea lui transformaseră totul 
într-o devoratoare foame sexuală. Astăzi însă, probabil pentru 
că era sigură de el, Susan fusese languroasă și senzuală, 
savurînd propriile senzaţii și pe cele dăruite lui. Plăcerea ei, de 
data asta, fusese mai tihnită, ca un cutremur, cu tresăriri și 


înfiorări ale trupului, care apoi trecuseră ca să întîmpine 
plăcerea lui. 

— Acum, cînd Peter nu mai este, nu mă mai simt vinovată că 
sînt cu tine, mărturisi ea. Mai ales că am putut să termin. Cu 
Peter se întîmpla foarte rar. Totdeauna mă gindeam că e atent 
la cît de bine mă străduiesc să îi aduc plăcere. 

În timpul ultimelor luni petrecute împreună, cînd Peter 
începuse să bea foarte mult, ea era din ce în ce mai 
înspăimîntată. Odată, în timp ce se certau, după o petrecere, din 
cauză că el băuse foarte mult, devenise agresiv și o forţase să 
îngenuncheze. Cu mîinile încleștate în părul ei, șoldurile lui se 
mișcau înainte și înapoi, părînd să-i facă plăcere nu numai 
atingerea sexului de buzele ei, cît mai ales gemetele de 
neputinţă care-i ieșeau din git. Apoi ejaculase pe faţa ei, ca și 
cînd ar fi urinat pe o insectă. În ziua următoare, jenat, dăduse 
vina pe alcool, se scuzase îndelung și promisese că nu se va mai 
repeta. Dorind din tot sufletul să-l creadă, ea îl iertase. 

Susan se răsuci pe o parte să-l primească, vrînd să-l facă să 
înțeleagă cît de mult însemna pentru ea. 

— Ceea ce iubesc mai mult la tine, cred... ce te face atît de 
diferit de Peter... este că nu trebuie să te prefaci că ești 
puternic. Nu ţi-e rușine să fii tandru. Lăsă degetele să-i mîngiie 
buzele. Te deranjează că-ţi spun toate astea? 

— Imi place să le ascult. 

Vocea ei deveni șoptită. 

— Odată, poate ai să-mi spui că mă iubești? 

— Da. 

— Mă obișnuisem să cred că Peter mă iubește, dar el 
niciodată n-a spus un cuvint. Probabil că m-am minţit în 
permanenţă. Zimbi melancolică. Asta nu e stilul meu. 

— Cu toţii ne minţim cînd vrem ca cineva să ne iubească. 
Oare asta fac și eu cu tine? se întrebă Dan. Mă iubești cu 
adevărat sau numai vrei să fii sigură că mă voi strădui destul să 
te salvez? Erau întrebări la care îi era greu să răspundă. 

— Cînd ne-am întîlnit prima oară, spuse Susan, păreai atit de 
furios pe mine, încît am fost convinsă că mă urăști. Așa era? 

— Atunci nu te cunoșteam. A 

— Dar acest „nu te cunoșteam” e foarte ambiguu. Iți simt încă 
aversiunea! 

Dan se gîndi o clipă. 


— Tu reprezinţi ceva în care niciodată nu am avut încredere: 
puterea... mai ales puterea celor sus-puși. Cunoști cumva un 
bancher pe nume Robinson? 

— Edgar Robinson? 

— Ăsta e fiul lui. 

— Intr-o seară, aveam pe atunci șaisprezece ani, tata și-a rupt 
piciorul și n-a mai putut munci. Un prieten de-al lui, care lucra 
ca ospătar la unul din cluburile de pe Main Line, mi-a făcut rost 
de o slujbă. Impingeam mesele în sufrageria clubului. Aveam 
nevoie de banii ăia. Dar, în prima sîmbătă, acest Robinson m-a 
dat afară. Spunea că mă uitasem la fie-sa. 

— Şi te uitasei? 

— Tot ce voiam era să pot plăti chiria. Dinţii lui Dan se 
încleștară. Era un porc crud și prost, dar ce conta! Întîmplător, 
se născuse cu bani și putere, iar eu mă născusem un rahat. 

Surprinzător, Susan se ridică, adresîndu-i-se indignată: 

— Pariez că m-ai fi urit în continuare, dacă nu ţi-aș fi povestit 
că am crescut în sărăcie. Atunci am devenit, pentru tine, cu 
adevărat o fiinţă umană. E îngrozitor! 

Dan reflectă o clipă, acuzaţia îl tulburase. 

__— Nu, rosti într-un tirziu. Ce m-a atras a fost sinceritatea ta... 
Inainte de a-mi povesti despre ai tăi. Dar indiferent cum am 
încercat să-ţi minimalizez, în sinea mea, calităţile, totdeauna am 
recunoscut că ești o fire deschisă și originală, îmi pare rău că n- 
am fost mai îngăduitor. Mă ierţi? 

— Da, răspunse ea, dar nu părea întru totul convinsă. 

El încercă să-i risipească supărarea. 

— Că veni vorba de ai tăi... spuse îndreptîndu-se spre peretele 
plin cu cărţi. Se întoarse cu un volum, cartea tatălui ei. 

— E pentru tine. 

li mulțumi trecîndu-și mîna peste copertă. 

— Îmi amintesc fericirea lui cînd a ieșit de la editură. O 
așteptase zile întregi. Niciodată nu era atent la lucruri atit de 
banale cum era corespondența, dar acum cerceta cutia poștală 
în fiecare zi. In dimineaţa aceea, am văzut poștașul care urca 
scările cu un colet. Tata a desfăcut sfoara, a despachetat hirtia 
maronie și am rămas cu toţii nemișcaţi, privind cele trei 
exemplare trimise de editor! M-a așezat pe genunchii lui și a 
citit prima pagină cu voce tare. N-am înţeles de ce era atît de 


fericit citind cuvintele acelea lungi și neinteresante, dar m-am 
simţit învăluită de dragostea lui. 

Îl sărută pe Dan, parcă asigurindu-l că în această veche 
afecţiune era inclus și el, apoi îl privi ridicînd capul. 

— Încerci să-i faci pe oameni să te creadă un simplu avocat, 
dar de fapt ești mult mai mult. Găsești totdeauna ceva care să 
mă surprindă. Casa asta, pasiunea pentru istorie și pian... 

— Mai ales istoria. Tata mi-a insuflat pasiunea. Era domeniul 
lui înainte de război. O dată pe săptămînă, mergeam împreună 
la biblioteca publică și schimbam cărți. 

— De ce-ţi place atît de mult? 

— Lucrurile trecute îmi dau siguranţă asupra lor, mă fac să le 
înţeleg. Prezentul e un haos. O parte din vrajă vine probabil și 
de la faptul că eu însumi am prea puţin trecut. 

— Ce vrei să spui? 

El o întrebă: 

— Cît de departe poţi să mergi pe arborele tău genealogic? 

— Din partea tatălui, pînă pe la 1500. Familia mamei, cam cu 
o sută de ani mai tîrziu. Sînt sigură că, dacă aș merge în Anglia, 
aș găsi documente și mai vechi. 

— Vezi, majoritatea oamenilor nu pot merge mai departe de 
generaţia bunicilor. Am fost refugiaţi și surghiuniţi. Istoria 
noastră e o succesiune de masacre... de fapt, pentru cei care au 
supravieţuit; revolta romană, cruciadele, expulzarea din Spania, 
pogromul, holocaustul. Chiar și în Israel sîntem încă în pericol. 

— Dar mi-ai spus, odată că familia ta a trăit în același loc, 
cinci sute de ani. 

— Pînă la al doilea război mondial. Germanii, care au ocupat 
Grecia, i-au deportat în lagărele de exterminare, le-au ars toate 
documentele și le-au devastat cimitirele. Au vrut să șteargă 
orice urmă a evreilor din acele locuri. Au folosit pietrele funerare 
să construiască piscine pentru soldaţi. 

— E îngrozitor. 

— Istoria care ne-a mai rămas e mai mult colectivă - ca 
popor, nu ca indivizi. Că sîntem evrei a fost singurul lucru pe 
care l-am știut și poate de aceea m-am agăţat atit de strîns de 
asta. 

— Deci sînt o nobilă pentru tine, spuse ea, o shicksa. Nu așa 
m-ar numi evreii? 

— Ba da. 


După-amiază, Karen plecase în vizită la băiatul ciolănos, iar 
Susan și Dan se așezară pe terasă în șezlonguri. Îl întrebă ce 
urma să se întîmple după ce o acuzaseră de crimă. 

— Ne pregătim apărarea cu probe și martori, care să te 
disculpe. Avantajul este că procuratura trebuie să ne ia în 
seamă, oricîte probe ar avea. Dacă am obţine o probă solidă, pe 
care juriul să o admită sau o declaraţie a unui martor! Nu putem 
miza pe cuvinte. O să trebuiască să cercetăm mai mult și mai 
atent ca Procuratura, să fim mai bine pregătiţi! 

Dan o întrebă pe Susan dacă bănuia că cineva ar fi avut motiv 
să-l omoare pe Peter. Nu se putea gîndi la cineva anume. 

— Dan Vinnie Briggs? întrebă Dan, cu gîndul la tirada lui Peter 
împotriva liderului sindical, de ziua lui. 

— Briggs i-a pricinuit multe necazuri, dar a fost foarte 
cooperant cu mine, cînd am semnat noul contract. M-a ajutat să- 
i conving și pe ceilalţi lideri. 

— Altcineva cu care să se fi certat Peter? Vreunul care îi purta 
pică, poate unul dintre angajaţi? 

— Peter a concediat pe cineva, după o ceartă, dar nu cred că 
asta ar putea fi un motiv să-l omoare. 

— Cine e? 

— Un tip pe nume George Jurow, șeful difuzării. Peter l-a 
concediat la o întrunire, în fața celorlalți conducători. S-au 
schimbat cuvinte grele atunci. 

— Ştii, întîmplător, unde îl găsesc? 

— La Herald. Toată lumea îl consideră excelent, de asta era 
Peter atît de nemulţumit de rezultate. L-am reangajat. 

— Probabil că va trebui să stau de vorbă și cu alții de la 
Herald. De asemenea, cu Margaret și Amelia. 

Susan nu vedea rostul. 

— Doar ele i-au spus lui Gil Huyton că l-am omorit pe Peter. 

— Ce vreau să aflu este de ce au făcut-o? 


— Toată lumea îl iubea pe Peter. Numai un monstru ca Susan 
putea să-l omoare. Batista mototolită a Ameliei nu dovedea să-i 
șteargă lacrimile. 

Stătea lîngă Dan, într-una din camerele tribunalului pentru 
orfani, din City Hall. 


Aflase de la Susan că nesiguranța Ameliei o făcea să fie 
punctuală. Dan, împreună cu Rick, erau deja acolo cînd ajunsese 
ea... Deși soacra ei nu venise să asiste la întîlnire, ea și Margaret 
ceruseră întreruperea drepturilor de executor testamentar ale 
Susanei, pînă ce tribunalul va stabili vinovăția sau nevinovăția 
ei. 

Dan o asigură însă că venise numai să stea de vorbă cu ea. 

De cealaltă parte a lui Dan, privind aiurea, Rick părea că nu e 
atent la conversaţia lor. 

— Peter era tulburat cînd a auzit de tine și Susan, își aminti 
Amelia, dar eu nu te condamn. Are această putere asupra 
bărbaţilor. O găsesc atit de dulce și deşteaptă, încît se pierd de 
tot în faţa ei. l-am spus și lui Gil Huyton... i-am spus că nici unul 
dintre noi nu o cunoaște pe adevărata Susan. Nici măcar eu, 
care i-am fost cea mai bună prietenă... 

— Dar că te culcai cu bărbatul ei, i-ai spus? 

— Viaţa cu ea era de nesuportat. Sub aparenta bunătate, se 
ascunde o femeie vicioasă. Încă mai am semnul pe umăr unde 
m-a zgiriat. 

— Ea spune că Peter s-a încurcat cu tine, pentru că avea 
nevoie de votul tău ca să vîndă ziarul. 

— Peter m-a iubit! răspunse Amelia cu înflăcărare. Mi-a spus 
că o știuse de mult. Era prea cinstit ca să mi-o spună înainte s-o 
părăsească pe ea. 

— Atunci de ce s-a căsătorit cu ea? 

— Ei, sînt sigură că-i plăcea destul de mult. Dar tatăl lui a fost 
cel care a vrut mai mult. Era nebun după ea. De fapt, tu trebuie 
să știi mai bine, nu? Era tînără, frumoasă și John era orbit de 
faptul că era o Winstead; că una din rudele ei fondase cîndva 
Herald-ul. Avînd-o în familie, ar fi îndepărtat suspiciunile în 
privinţa dreptului lui de a deţine ziarul. Și ea a știut cum să 
profite de asta. Încă de la început. l-a spus-o în scrisoarea prin 
care îl invita să ţină discursul la colegiu. 

— Ti-a arătat vreodată John Boelter scrisoarea? 

— Nu s-a oferit și nici eu n-am îndrăznit să-l întreb. Socrul 
meu ne domina pe toţi - întreaga familie era înspăimîntată de 
el. Susan însă îl avea la degetul mic. Totdeauna am fost 
convinsă că trăia cu el. 

Şocat, Dan avu nevoie de cîteva secunde să răspundă. 

— Nu putea, pur și simplu, să-i fi plăcut compania ei? 


— John Boelter nu era omul care să-și piardă timpul cu o 
femeie, dacă nu putea obţine ceva de la ea. Familia asta 
ascunde o mulțime de secrete. 

— Te referi la modul cum a obţinut Hera/ad-ul? 

— Vreau să spun că, aproape douăzeci de ani, a avut o 
amantă în casa alăturată, la care se oprea în fiecare noapte în 
drum spre casă. Nimeni, în afară de familie, n-a știut asta. Biata 
Margaret! 

Acuzaţiile Ameliei împotriva Susanei îi sunau lui Dan false, ca 
ale unei femei care încearcă să se dezvinovăţească aruncînd 
vina pe altcineva. Disperată, divulgase secretul familiei pentru a 
face verosimile invențiile despre Susan, folosind adevărul pentru 
a pune în valoare minciuna. 

— Nu cred că și-ar fi lăsat fiul să se însoare cu iubita lui. 

— Nu-i înţelegi pe bărbaţii din familia asta. Era caracteristic 
pentru John ca amanta să se alăture familiei, s-o aibă în 
apropiere, la îndemînă. S-ar fi bucurat de ea în secret, satisfăcut 
că avea un avantaj faţă de Peter, că-și trăgea fiul pe sfoară în 
felul ăsta. 

Această imagine a lui John Boelter nu era aceeași cu cea pe 
care i-o descrisese Susan. Care era cea reală? Mai important, își 
spuse el, era care imagine a Susanei era cea adevărată? 

Ca și cînd i-ar fi citit gîndurile, Amelia rosti: 

— Nu mă crezi, nu-i așa? 

— Nu. 

— Bărbaţii nu mă cred niciodată în privinţa ei. Nu te-ai 
întrebat de ce l-a concediat pe Leo Kucaba înlocuindu-l cu Fred 
Moore? 

— Ar fi trebuit? 

— A fost combinată cu Moore înainte să se mărite. Au 
continuat să se întilnească. Ea spunea că sînt numai prieteni, 
dar niciodată n-am fost sigură. 

Eu sînt sigur! își spuse Dan în sinea lui, dezgustat. O cunosc 
pe Susan și am încredere în ea. Judecase îndelung dacă s-o 
reprezinte sau nu și, cînd se hotărise, o făcuse pentru că 
avusese încredere în caracterul ei. Era convins că relaţia lor n-ar 
fi existat, dacă menajul ei rămînea intact. 

Dan lăsase să treacă aproape un minut pînă să continue 
compătimitor: 


— Cred că a fost îngrozitor pentru tine să-i descoperi 
cadavrul. 

— O, Doamne! se lamentă Amelia răscolită de amintiri. 

— Aș vrea să înţeleg ce s-a petrecut în după-amiaza cînd a 
murit Peter. Crezi că poţi vorbi despre asta? Dan nu voia săo 
sperie, vorbind ca avocat al lui Susan, pentru că ea se putea 
refugia în tăcere. 

— O să încerc. 

— La ce oră ai ajuns la el? 

— Mai erau cîteva minute pînă la șase și jumătate. Locuiesc la 
distanţă de cinci minute de casa lui, peste rîu. M-am dus numai 
să-l văd. 

— Te aștepta? 

— Nu, și nici nu m-am gîndit să-l sun. Dar cred că știi că eram 
mai mult decit prieteni. 

— Cînd îl văzuși ultima oară sau cînd aţi vorbit? 

— Cu o seară înainte. La Chez Henri, în Bryn Mawr. Am cinat 
acolo împreună. 

— Deși v-aţi despărţit cu o seară înainte, vineri, ţi s-a făcut 
dor de el și te-ai dus să-l vezi! 

— Exact. Am sunat la ușă. Nu a venit nimeni, așa că am mai 
sunat o dată. Văzind că nici acum nu răspunde nimeni, mă 
gindeam să plec, însă luminile erau aprinse peste tot. Am 
încercat ușa. Era descuiată. 

— Nu te-ai gîndit că s-ar putea să fie cu o femeie? 

Ea zimbi indulgent. 

— Ne iubeam. Dorea să se căsătorească cu mine imediat ce 
termina divorţul. Eram sigură că era la piscină și nu aude 
soneria. 

— Așa că ai intrat. 

— L-am strigat și, neprimind nici un răspuns, am început să-l 
caut prin casă. Din bucătărie, am observat ușa deschisă la beci 
și lumina aprinsă. Pe bufet era o sticlă goală. Era lîngă unul din 
paharele pe care i le dăruisem eu cînd s-a mutat Ştiam că ţine 
băutura la subsol așa că m-am gindit că a coborit să-și mai ia o 
sticlă. 

— Şi te-ai dus să vezi? 

— Da. Lacrimile îi umplură ochii. Peter... Peter era jos, în 
capătul scării. Întins. Nu se mișca. Sînge... În jurul capului. 

— Era pe spate? 


— Da. 

— Ai coborit? 

Scutură capul. 

— Am început să ţip și am alergat la casa cea mai apropiată. 
O femeie de acolo m-a ajutat să anunț poliția. 

— Ai observat cum era îmbrăcat Peter? 

— Da. Purta un slip albastru. 

— Cit timp ai stat, cu totul, în casă? 

— Cel mult cîteva minute. 

— Ai plecat imediat după ce ai văzut cadavrul? 

Amelia încuviință energic din cap, ca și cînd ar fi vrut să-și 
întipărească în memorie: 

— Ce moarte îngrozitoare! Cum poate o femeie să fie atît de 
necruțătoare, să omoare omul pe care pretindea că îl iubește? 

Bună întrebare, gîndi Dan. 

Amelia îl privi mai mult decit se așteptase Dan, apoi îl întrebă: 

— Vă vedeţi în continuare? Vreau să spun, nu ca avocat. 

— Toată lumea în picioare! izbucni pe neașteptate vocea 
aprodului din faţa sălii, scutindu-l pe Dan de un răspuns 
incomod. Așa că ţișni, grăbit, în picioare. Imediat Rick ieși, să 
meargă întîi la Chez Henri în Bryn Mawr și, de acolo, în Chestnut 
Hill, să stea de vorbă și cu ceilalţi vecini ai lui Peter. Întîlnirea pe 
care o avusese cu Vinnie Briggs nu-i fusese de nici un folos, 
liderul sindical declarind că stătuse la lucru sîmbăta respectivă 
pînă ieșise să cineze, în jur de șapte. 

Dan era surprins că Amelia nu încercase să-l evite. De fapt, 
avea tot interesul să stabilească o relaţie personală, deși știa că 
era iubitul Susanei și, mai ales, că fusese bănuit de mituirea 
unui martor, acuzaţie de care era rușinat el însuși, îi găsi totuși, 
în sinea lui, scuze: singurătate, tentaţia bărbatului iubit de 
cumnata ei și ultima, și cea mai plauzibilă, că greșelile lui nu o 
interesau. 

Ea îi spusese că Boelterii erau o familie care ascundea multe 
secrete. Dan aranjase deseori arestarea unor persoane 
suspecte, așa că avea idee despre modul în care familiile 
puternice își protejau privilegiile, împărțind favoruri, pentru a 
înăbuși eventualele scandaluri. Fără îndoială, pe John Boelter și 
pe băieţii lui îi costaseră destul să ţină departe de Herald astfel 
de noutăţi. Oamenii ca Boelter erau făcuţi să fie zeii pînă la care 
justiția muritorilor de rînd ajungea foarte rar. Amelia însăși 


crescuse într-o asemenea familie. Mica dezonoare care-i 
atinsese demnitatea lui Dan nu o deranja deloc - toţi cei din 
clasa ei ascundeau cîte o mică infamie sau altceva și nu era o 
nenorocire. Atîta timp cît Dan îi putea servi unele interese, era 
acceptabil. 

Apoi, o întrebare îi explodă în creier, ca o flacără. Oare și 
Susan considera legătura lor, nu sufletească, ci temporară și 
servindu-i interesele de moment? 


La sfîrșitul audierii de la tribunal, judecătorul ordonase ca 
Susan să-și întrerupă activitatea de executor testamentar pînă 
la hotărîrea judecătorească asupra vinovăţiei ei. Între timp, îi 
rămînea slujba de ziarist, din salariu urmînd să se întreţină 
împreună cu Karen. Consiliul Director al Hera/a-ului urma să fie 
echilibrat - cite trei directori de fiecare parte pentru ca nici o 
decizie importantă să nu poată fi luată de o majoritate. O 
persoană importantă trebuia să fie numită ca mediator, avînd 
ultimul cuvînt în deciziile majore. Ambele părţi au convenit 
imediat asupra lui Mason Willoughby, omul de încredere al lui 
John Boelter. El urma, de asemenea, să o înlocuiască pe Susan 
ca executor testamentar al lui Peter. 

Amelia se întoarse spre Dan, iar gura ei se strînse într-o 
grimasă de imensă satisfacţie. 

— O s-o oprim. S-a măritat cu Peter pentru banii lui și a ajuns 
să-l omoare pentru ei. Nu l-a iubit niciodată. Expresia i se mai 
îndulci. Ţi-a spus odată că s-ar putea să nu-mi convină faptul că 
ești evreu. Nu e adevărat. Numai că te-a vrut pentru ea. 


18 


Întreaga dimineaţă Dan cercetă pe ecranul computerului 
articole de legi, ca să-și susţină cererea către Comisia 
Disciplinară. Urmărea să cîştige timp suficient să o poată 
reprezenta pe Susan la proces. Legătura lor era un obstacol în 
plus. 

— La dracu cu nenorocita de L.A. Law! izbucni el. 

Cal, care tocmai trecea prin apropiere, se înclină prin ușa 
deschisă întrebînd: 

— Ce s-a întîmplat? 


— Paragraful lui Arnie Becker din L.A. Law. Din cauza lui, 
oamenii ne cred niște libidinoși care nu urmăresc decit să se 
culce cu clienții. 

— Pînă una alta, tu esti cel care se culcă cu clienta, și nu el. 

— De fapt, pînă la urmă nu mă afectează. Trebuie numai să 
dovedesc că nu-i adevărat, ridică privirea la ecranul 
computerului, obţinîndu-i în acest fel încrederea pentru un 
onorariu mai mare. 

— Ăsta e numai un punct de vedere, sublinie Cal. Poate că o 
constrîngi să se culce cu tine ca răsplată că ai acceptat s-o 
reprezinţi. 

Dan se holbă la colegul său. Apoi, dindu-și seama că el 
exprimase o posibilă interpretare a juriului, încuviinţă. 

— Şi asta e posibil. 

Cal însă e preocupat de altceva. 

— Ai luat în calcul posibilitatea ca examenul medical să fie 
corect și ea să-și fi ucis soţul? Cînd procuratura acuză o femeie 
atit de influentă, de obicei are dovezi puternice. Expunerea 
cazului a sunat al dracului de bine la audierea preliminară. 

— Doar am răsfoit împreună raportul medico-legal și ai fost de 
acord cu mine. 

— Am fost de acord că argumentul este bun. Dar amindoi 
știm că nu e de-ajuns. Încă nu avem probe suficiente ca să 
dovedim că el era încă în viaţă cînd Susan a părăsit casa. 

— Adevărat, încuviință Dan. 


Susan sosi la ora prînzului pentru o declaraţie care urma să 
fie înaintată Comisiei Disciplinare. Susţinea că drepturile ei, în 
baza articolului șase, care prevedea că își putea alege orice 
avocat dorea, urmau să fie încălcate în cazul în care Comisia 
Disciplinară nu dispunea prelungirea mandatului. 

EI îi explică: 

— Trebuie să adaugi că nu m-am folosit de relaţia noastră ca 
să te determin să mă alegi. 

— Te referi la sex? Dar bineînţeles că te-ai folosit. Eu care 
zăceam neajutorată, atrasă de trupul tău, pe care nu mi l-ai fi 
oferit decît dacă te angajam. 

— Susan! 

Ea deveni serioasă. 


— Este absolut necesar ca membrii comisiei să fie la curent 
cu viața mea personală? 

— In cazul ăsta, da! 

— Nu pot suferi ca alţii să dea buzna în sentimentele și 
personalitatea mea. 

— De ce? Pentru că s-ar putea să vadă în spatele fațadei 
aristocratice o ființă umană? Tulburat de acuzaţiile Ameliei, Dan 
adăugă: Sau ţi-e frică să nu iasă la suprafaţă anumite secrete în 
legătură cu tine? 

Vocea ei deveni aproape o șoaptă. 

— Pentru că mă las golită de tot ce-mi aparţine. 


Cu jacheta aruncată pe spătarul fotoliului și cravata 
desfăcută, Jurow stătea la biroul său din clădirea Hera/d-ului. 
Predispus la îngrășare, avea o expresie bonomă și faţa rotundă. 
Era șeful compartimentelor Difuzare și Marketing și avea acea 
amabilitate specifică celor ce lucrau cu publicul, dar și o hotărîre 
care îl marcase din tinereţe. Dan și Cal avuseseră de furcă pînă 
să ajungă la el. 

— Eram foarte nervos în ziua aceea, le povesti celor doi 
avocaţi. Eram angajat de mai puţin de un an, iar Boelter îmi 
căuta nod în papură și încerca să-mi bage beţe-n roate. Tipul 
era tiranic, cu apucături sadice. De obicei, la ședințe, își alegea 
un tap ispăşitor. Spunea numai prostii. E adevărat, multe 
mergeau rău la ziar, dar nu voia să schimbe nimic; aceeași 
prezentare, conţinut învechit. În schimb, dădea vina pe oamenii 
care lucrau pentru el. Voia minuni peste noapte. Nu se lucrează 
așa. 

— Dar cum? întrebă Cal. 

— Să încerci să faci un ziar de care oamenii au nevoie, să aibă 
un motiv să-l cumpere. Studiul de marketing încerca să 
găsească motivaţia potenţialilor cumpărători. Ar fi mers bine 
dacă economia se punea pe picioare, dar Boelter nu m-a lăsat 
să fac nimic. Voia tratamente rapide. 

— Ca, de exemplu, să se folosească de Tim Feeney și de cazul 
Montano, interveni el. 

— A fost o explozie de tiraj. Dar imediat ce s-a clarificat cazul, 
tirajul a căzut din nou. Bineînţeles că a dat iarăși vina pe mine. 

Dan privi pe un carneţel. 


— Cîrid te-a concediat, i-ai spus „Cineva o să-ţi vină de hac 
într-o zi și sper să fiu eu acela”. Ai mai spus că „banii și puterea 
nu-l pot proteja la infinit”. E adevărat? 

Stupefiat de implicaţiile propriei declaraţii, Jurow replică 
imediat: 

— M-am referit că odată va fi desfiinţat în afaceri, nu că-l voi 
ucide. 

— Îţi amintești ce-ai făcut în după-amiaza cînd Peter a fost 
ucis? 

Optimismul lui Jurow dispăruse brusc. 

— Nu sună prea bine. Mă refer la faptul că l-am văzut pe Peter 
în ziua aceea la clubul de golf. Mă invitase editorul lui Mirror, 
Earl Fuller, la o partidă. Era hotărît să mă angajeze și eu aș fi dat 
lovitura cu slujba asta. Aveam mare nevoie de slujbă, pentru că 
Boelter refuza să-mi plătească drepturile prevăzute în contract. 

Cal interveni: 

— Credeam că proprietarul de la Mirror e Lawlor. 

— Fuller e editorul. Lucrează pentru Lawlor. Dar fusesem 
prevenit că Lawlor își băgase nasul peste tot. Mi-era teamă că 
voi ajunge într-o situaţie fără ieșire. 

— Şi l-ai văzut pe Peter Boelter la concursul de golf? 

— De fapt, în vestiar. Tocmai cîștigase un meci mare și era 
înconjurat de o grămadă de oameni. A trebuit să trecem pe 
lîngă el spre ieșire. Am sperat că n-o să mă observe, dar n-a fost 
așa. Părea foarte satisfăcut cînd l-a sfătuit pe Fuller să mă 
angajeze, pentru ca Herald să aibă un avantaj faţă de Minor. 

— Tipul e un imbecil, i-a spus Peter. 

Fuller m-a privit restul după-amiezii ca pe un vierme. 

Dan întrebă: 

— Unde te-ai dus după ce ai părăsit clubul? 

— Direct acasă. M-am recules. Am vrut să mă calmez înainte 
să dau ochii cu soția mea. Avea mare încredere că voi obţine 
slujba la Mirror. 

— Deci moartea lui Peter Boelter a fost adevărată bucurie 
pentru tine. 

Jurow confirmă. 

— O mulţime de oameni au fost de partea mea cînd m-am 
întors. 

— Pe la ce oră ai plecat de la club? 


— Puțin înainte de șase. Oamenii de acolo pot să-ţi confirme. 
În ziar scrie că Boelter a fost omorit înainte. 

— Nu neapărat. Și unde mai pui că sediul clubului e numai la 
cinci minute de casa lui. 

— Rahat! 


Cînd Dan îl sunase pe Midge Boelter, cerîndu-i o întîlnire, 
acesta refuzase, transmiţindu-i prin secretară că nu deţine nici o 
informaţie care să-l ajute la apărarea lui Susan. Dan și Cal 
urcaseră totuși în biroul său, dar Midge rămăsese inaccesibil. 
Probabil loialitatea față de familie îl plasase în tabăra mamei și a 
cumnatei. 

Avocaţii aranjaseră o întîlnire cu Fred Moore, noul director 
editor. Se întoarseră deci la biroul lui, exact cînd ședința de 
după-amiază luase sfîrșit. 

Din cauză că Peter se îndoise de talentul lui, Moore fusese 
nevoit să aștepte în umbra servilului Leo Kucaba ocazia de a 
transforma ziarul. Acum, de cînd Susan îi oferise această ocazie, 
devenise ca o mașină în continuă mișcare. 

— Am înţeles că îl înlocuiai deseori pe Kucaba sîmbetele, 
începu Dan cînd rămaseră în sfîrșit singuri cu Moore. 

— Sîmbetele sînt de obicei mai liniștite, tirajul este mai 
scăzut. Avem pentru duminică un colectiv special, cu un director 
separat. Leo era liber week-end-urile. Eu eram subalternul lui, 
așa că lucram sîmbăta. 

— Înseamnă că erai la slujbă în ziua morţii lui Peter Boelter. 

— Așa cred. 

— Am auzit că te-a sunat aici în după-amiaza aceea. 

Moore se strimbă cînd își aduse aminte. 

— Cred că era în jur de două și jumătate, trei. Mi-a ordonat să 
scriu un articol la pagina sportivă despre performanţa lui de a fi 
doborit recordul victoriilor. Vorbea de parcă ar fi cîștigat 
Masterul. 

— Ai refuzat? 

— Bineînţeles. Am fi dat dovadă de vanitate ieftină. Dar nu 
puteai să i te împotrivești lui Peter Boelter. Doar sugerai. 
Obiecţiile puteau să-ţi dăuneze carierei. Dar a insistat, așa că 
am acceptat. 

Cal îl privi sceptic. 


— Oamenii mi-au spus că erai foarte furios după ce ai vorbit 
cu el. Ai aruncat cu un coș de gunoi. 

— Mda! Mi-am pierdut cumpănul. M-a insultat. A ţinut să 
sublinieze că eu sînt doar un sclav, angajat să îndeplinesc 
ordinele. 

Dan continuă să-l preseze. 

— Am înţeles că erai deja supărat pe el, pentru că primise un 
Pulitzer care ţi se cuvenea. 

Fața lui Moore se încruntă. 

— Eu am scris serialul ăla. Săptămiîni în șir de cercetări... 

— Dar Boelter intră în categoria Servicii Publice, iar premiile 
se cuvin ziarului, nu reporterului. 

— A fost un tilhar. 

— De ce ai rămas la el? 

— Am încercat să mă resemnez. Am consolidat Secţia 
orășenească și el știa. M-a umilit făcîndu-mă secundul lui Leo, 
răsplătindu-mă material. Deși nu era în interesul ziarului, m-a 
jucat pe degete. Era și o modalitate de a-l incomoda pe Leo. 
Peter Boelter era un escroc. Moore se opri, reflectind un 
moment. Ei bine, vreţi să știți adevărul? Îl uram pe nenorocitul 
asta. 

— Înainte de a se căsători cu Susan sau după? 

Moore îi aruncă lui Dan o privire tăioasă, ca și cînd remarca l- 
ar fi îngreţoșat, dar ezită, gîndindu-se la răspuns. Asta a fost 
demult. Dar eu n-am fost niciodată luat în seamă. Ea era cu 
ochii pe peștele mare. 

— Peter Boelter? întrebă Cal. 

Moore încuviinţă. 

— Problema era că Peter Boelter întruchipa ce era mai rău în 
tatăl lui și în familie. Ca și cu povestea campionatului de golf, 
tipul avea o notă de vulgaritate care uneori ieșea la iveală. 
Susan avea inteligenţa și creierul pe care credeau și ceilalţi că le 
au. Dar nu le aveau. Am crezut că prin căsătoria cu el a obţinut 
ce-și dorea, dar s-a acoperit de rușine. 

— Toată lumea o găsea strălucitoare. 

— Foarte mult din farmecul ei, care o făcea atit de deosebită, 
s-a spulberat după asta. Cei bogaţi joacă acest rol, iar soțiile lor 
trebuie să se conformeze. lar Peter era un tip pretenţios. 

— Am înţeles că aţi păstrat legătura, peste ani. 

Indignarea își făcu loc în tonul lui. 


— Mă suna în legătură cu articolele, uneori stăteam de vorbă 
cînd trecea pe la ziar. Ba chiar am și prînzit de cîteva ori. Dar 
dacă vreţi să împingeţi lucrurile mai departe, vă înșelaţi 
profund. 

— Poate. Dar am impresia că, din mai multe motive, moartea 
lui Peter a fost vestea bună pentru tine. 

— Ce dracu vrei să spui cu asta? 

— Moartea lui a deschis multe perspective pentru tine și 
Susan. Dan se opri o clipă, înainte să adauge: Acum ești 
managing director. Și spui că îl urai pe tip. 

Moore era deja în picioare, strigînd: 

— Nu ești în toate minţile?! Eram acasă, pregătindu-mă 
pentru o întîlnire, cînd am fost anunţat că Peter e mort. Şi dacă 
ai impresia că Susan l-a omorit urmărind să reia legătura cu 
mine, înseamnă că ești complet nebun. 

— Eu pun numai citeva întrebări. Chiar tu spuneai, pe 
vremuri, că nu strică niciodată să întrebi! 

— Eu nu omor oameni și este puţin probabil s-o fi făcut Susan. 
Ai avut prea mult de-a face cu tilhari, Lazar. Nu cunoști femeile 
ca Susan Boelter. Nu are nici cea mai mică urmă de violenţă în 
ea. E cea mai grozavă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. 

— Atunci de ce n-ai trimis reporterii să facă cercetări pentru 
ea? îi sugeră Cal. Trebuie să folosim orice ocazie ca să ieșim la 
lumină. 

— Susan n-ar fi fost de acord, replică Moore cu oarecare 
reţinere. Spunea că ar abuza de poziţia ei, obţinînd avantaje 
inaccesibile pentru cetăţeanul de rînd. Uneori este al dracului de 
cinstită cînd e vorba de binele ei. 

Ea devenise deja o creatură de legendă pentru Moore, realiză 
Dan, plină de bunătate și puritate. li exagerase calităţile într- 
atit, încît, din femeia obișnuită, cu idealurile și dorinţele ei, 
devenise o divinitate inaccesibilă, la care tînjise întotdeauna. 
Dan își imagină furia și dezamăgirea care l-ar fi cuprins pe 
Moore dacă ar fi aflat despre legătura lor. 

Amelia, pe de altă parte, își construise o imagine despre 
Susan proprie necesităţilor ei. Din cauza singurătăţii și din 
nevoia de a-și justifica dragostea pentru soţul celei mai bune 
prietene, o transformase pe Susan într-un demon. Amiîndoi 
făcuseră din ea, chiar și Peter, modelul de care aveau nevoie. 
Dan se întrebă însă dacă nu cumva făcea și el același lucru. 


Descriseseră o anumită Susan, pe care Dan refuza să o 
recunoască, în nici un caz o absolventă naivă, căreia Peter 
Boelter îi sucise minţile, ci o femeie volutară, care urmărise să 
pună mîna pe un bărbat bogat. Oare o cunoștea într-adevăr? se 
întrebă el. Sau, asemenea Ameliei și lui Moore, își lăsa 
imaginaţia să-i orbească discernămiîntul, atribuindu-i niște 
calităţi pe care el le-ar fi dorit? 

Dar oare le cunoscuse cu adevărat și pe Mara și Hannah? se 
întrebă. Sau văzuse și în ele numai idealul lui de femeie, pînă 
cînd, inevitabil, îl dezamăgiseră? 

În timp ce se ridica să plece, Dan îl întrebă pe Moore: 

— Ai idee cine ar fi putut avea un motiv întemeiat să-l ucidă 
pe Peter Boelter? 

— Aș zice că toţi cei care l-au cunoscut. 


Fata, care juca de cealaltă parte a fileului, execută o lovitură 
stîngace și pierdu punctul decisiv al meciului: Apoi, împreună cu 
adversarul său, tocmai se pregătea să părăsească terenul, cînd 
Dan o opri. 

— Annabelle Warren? 

— Da, răspunse ea, încercînd să-și amintească figura lui Dan. 
Era scundă și robustă, cu un păr negru, ondulat, prins într-o 
singură coadă. Părea mai mare decit cei treisprezece ani pe 
care-i avea. 

— Sînt Dan Lazar, avocatul mamei lui Karen. Îmi permiţi să-ţi 
ofer un sifon? 

— Sigur. 

Așezaţi pe scaunele înalte ale barului, pe terasa din fața 
terenurilor, comentară partida de tenis, în așteptarea 
răcoritoarelor. 

Dan începu. 

— Am înţeles că, în noaptea dinaintea morții tatălui ei, Karen 
a dormit la tine. 

— Da. După piesa de la școală, completă ea. 

— Şi că aţi stat de vorbă pînă tîrziu. 

— Da. 

— Şi mai știu că ţi-a spus la cine se hotărise să rămînă. 
Annabelle încuviinţă din cap. 

— Cum s-a exprimat... exact? 

— A spus-o pur și simplu... că vrea să locuiască cu tatăl ei. 


— Ştii cumva și de ce? 

Tînăra fată ezită. 

— Probabil, Karen n-ar vrea să-ţi spun toate astea. 

— Dar la poliţe ai spus, nu-i așa? 

— Da, dar ei n-au vrut să știe de ce. 

— Încerc s-o salvez pe mama ei. Ce-mi spui ar putea să-mi fie 
de folos. 

Fata desena cu unghia pe paharul aburit. 

— Ei bine, se hotărî ea, s-a întîmplat ca de obicei. 

— Ca de obicei? 

— Mamele tot timpul se conduc după reguli, iar taţii îţi 
cumpără tot felul de lucruri, pentru că vor să fii de partea lor la 
tribunal. lar tu, bineînţeles, ai impresia că te iubesc și vrei să 
menţii relaţia asta cu ei. Ca de obicei! 

— Eşti destul de critică. 

— Mama s-a căsătorit de patru ori. De două ori cu tata. 

— Karen s-a sfătuit cu tine? 

— Era deja hotărită să rămînă cu el. l-am spus ca, înainte de 
asta, să se convingă că n-o să fie mai rău așa. 

— Crezi că este posibil să se fi răzgîndit după ce a petrecut 
ziua aceea cu el? 

— Hotărtîrea ei era luată. 

— Dar nu există nici o posibilitate? 

— Ba da. Doar sîntem adolescente. 


La insistența Ameliei, Margaret acceptase să se întilnească cu 
Dan. De la club, el se îndreptă spre reședința ei din Haverford. 
Mult mai mică decit cea în care rămăseseră Peter și Susan după 
moartea soţului ei, era mai puţin impunătoare. Casa fusese 
construită din piatră cenușie, ca majoritatea celor de pe Main 
Lane, iar aripile ei formau un scuar, la capătul celor trei alei. 

ÎI aștepta în ceea ce servitorul numise salonul reședinței. Se 
așezase cu spatele la fereastră, cu scaunul plasat în așa fel, încît 
el să aibă lumina în faţă. 

După ce schimbară cîteva amabilităţi, ea începu: 

— Am acceptat această întîlnire, Dan Lazar, plecînd de la 
premisa că nu ai nici o părere preconcepută asupra caracterului 
Susanei. E o oportunistă, domnule Lazar, ceea ce numim noi „o 
căutătoare de aur”. 

— Aveaţi aceeași părere și cînd Peter s-a căsătorit cu ea? 


Gura i se strimbă dispreţuitoare, accentuînd ridurile din 
colțuri. Chiar și acum se mai puteau vedea rămășițele unei 
frumuseți remarcabile: pomeţi accentuati, git lung și ochi mari 
albaștri, cu care parvenitul John Boelter se mîndrea pe vremuri. 
Portretul ei din tinereţe era la loc de cinste pe peretele camerei 
și nu exista nici o îndoială de ce ea alesese tocmai camera de 
oaspeţi. Avea, acolo, în jur de treizeci de ani cînd fusese făcut 
portretul, care reprezenta un fel de înregistrare, ordonată de 
John, pentru ca generaţiile următoare să-i admire alegerea. 
Artistul se vedea că nu o simpatizase și nu se străduise să 
ascundă înfumurarea ei caracteristică. Sau, probabil, datorită 
împrejurărilor, Dan nu era dispus să o flateze. 

— Soţul meu l-a împins să se însoare cu Susan, spuse ea. Nici 
eu, nici Peter n-am avut vreun cuvint de spus în această 
privinţă. Totuși, la vremea aia, i-a folosit. 

— Vă referii la faptul că a reciîștigat interesul tatălui său! 

— Din păcate, soţul meu era subjugat de ea. E tipul de femeie 
pe care bărbaţii o plac imediat, dar în care femeile citesc totul. 

— Și dumneavoastră aţi citit? 

— Nu e prea greu să cunoști o femeie care se aruncă în 
braţele bărbaţilor ca să-și atingă scopul. Din nefericire, pari 
incapabil să realizezi asta. Dă-mi voie să mă îndoiesc. Chiar 
dacă legătura voastră nu a început din momentul în care ai fost 
invitat la cină, am simţit în ea interesul pentru tine. A fost doar o 
chestiune de timp. 

— Şi motivul pentru care o bănuiţi de crimă? 

— Pierduse toată influenţa pe care o avea asupra lui. 

— Aţi discutat vreodată cu el despre intenţia de a divorța? 

— Da. l-am dat binecuviîntarea. 

Dan era surprins. 

— Peter nu mi-a făcut impresia unui om care are nevoie de 
aprobarea mamei în legătură cu viaţa lui personală. 

— Poate n-a avut. Oricum, eram foarte apropiaţi. 

Sau mai degrabă așa crezi tu, conchise Dan, amintindu-și 
schimbul tăios de replici de la aniversarea lui Peter. Dan era pe 
punctul de a vorbi din nou, cînd Margaret deschise subiectul 
care îl interesa. 

— Nimeni, în afară de Susan, nu ar fi avut motive să-mi 
omoare fiul. Şi, cu siguranţă, nu era încurcat cu altă femeie cînd 
a părăsit-o. 


— Sînteţi sigură de asta? 

— Fiul meu îi era credincios soţiei, prea credincios poate și 
prea de mult timp. În orice caz, mi-ar fi spus. 

Dan observă sarcastic. 

— Probabil v-a cerut părerea și cînd s-a culcat cu cealaltă 
noră, nu? 

— Nu era nevoie. Am fost convinsă că o va face. Voia votul ei 
ca să vîndă compania. 

Luciditatea ei glacială îi provocă lui Dan un fior. 

— O ultimă întrebare, doamnă Boelter. Din pură curiozitate. 
Dacă ați fi sigură că Susan e nevinovată, ați dori totuși să fie 
condamnată? 

— Bineînţeles. 


După ce parcă mașina, Dan se îndreptă spre birou, cînd se 
auzi strigat de un negru îmbrăcat într-un costum viu colorat. 
Tipul stătea sprijinit lîngă intrarea clădirii. 

Dan îl recunoscu imediat. 

— Sper că n-ai dat de bucluc, Willy! 

Willy chicoti. 

— E încă devreme. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Omul are un mesaj pentru tine. 

Dan și Cal apăraseră pe Willy și restul bandei de traficanţi de 
droguri. De curînd, avocaţii obţinuseră o simplă condamnare de 
„deţinere ilegală de arme” pentru Nate Jenks, șeful organizaţiei, 
poreclit Omul. Fusese aproape de pedeapsa cu moartea sau, în 
cel mai bun caz, închisoarea pe viaţă, pentru crimă. Reușiseră 
să-l scoată numai cu mai puţin de un an. 

— Spune, Willy! 

— Omul spune că ar trebui să știi. Tim Feeney are buzunarele 
doldora. Tocmai și-a cumpărat o grămadă de coca. 

— Mă întreb de unde are banii!? 

— Omul era sigur că o să fii curios. Feeney face același lucru 
în prima și în a treia săptămînă din lună. Omul crede că îl 
plătesc cei de la DA. 

— Transmite-i mulțumirile mele, Willy. 

Willy încuviinţă și, într-o clipă, se topi în mulţimea trecătorilor 
de pe trotuar. 


Cînd îl văzu pe Dan intrînd în birou, Mary Alice puse 
receptorul deoparte. 

— Carmella zice că cei de la DA răcnesc atît de tare în 
legătură cu tine, încît i-a auzit prin ușă. 

— Carmella? întrebă Dan nedumerit, în timp ce răsfoia 
mesajele telefonice. 

— Secretara judecătorului Bosco. Fiul lui, Ken, este în Comisia 
Disciplinară. 

Imediat, Dan deveni atent. 

— Ce caută Huyton acolo? Nu ţi-a spus? 

— A fost o mică petrecere în biroul lui Bosco, cu ocazia 
pensionării lui. Hayton și tînărul Bosco s-au retras o vreme. 
Carmella n-a putut auzi prea multe, dar are impresia că Huyton 
l-a ameninţat că nu-l va înlocui pe tatăl său la bară, dacă cei din 
comisie îţi amînă suspendarea. 

Buzele ei schițară un zîmbet. 

— Vrei să auzi cum te-a numit Huyton? 

— Nu e nevoie, bănuiesc. Dar Carmella, care ţi-a spus toate 
astea, nu e loială judecătorului? 

— Nu mai este, de cînd l-a prins că voia să fure ceva dintr-un 
dosar. Tatăl e un nenorocit, la fel ca fiu-său. 

— Cum pot fi sigur că tu nu spui Carmellei sau lui Louise, sau 
cum dracu le mai cheamă, același lucru despre mine? 

— Foarte simplu. Verifică. 

Dan intră în biroul lui Cal. 

— Am o bombă, Cal. 

Cal își aranjă pe umeri sacoul elegant, care flutura ușor ca o 
frunză ruginie. 

— As zice că eu am una si mai mare. Dă-i drumul! 

— Ţii minte că iubita lui Tim Feeney declarase că tipul trăsese 
de nas aproape cinci mii de dolari? Ei bine, unul din băieţii lui 
Nate Jenks m-a agăţat acum și mi-a spus că prietenul nostru e 
plin de bani. Îi ajung pentru droguri de la prima săptămînă a 
lunii pînă la a treia. Jenks bănuiește că îl plătește Gil Huyton. 

— Asta ar explica multe. 

Dan era destul de sceptic. 

— Nu văd rostul ca Huyton să-l mituiască pe Feeney, ca 
Feeney să declare că l-am mituit eu. 


— Ba bine că nu. Huyton nu consideră asta mituire. El 
plătește un informator. E maniac în privinţa ta. Nu ţi-a spus 
Mary Alice ce a discutat cu Ken? 

— Sînt supărător, într-adevăr, dar nu sînt totuși o piedică 
pentru el. 

— Ba ești un obstacol în toate regula. Se simte frustrat pentru 
că ai reușit să eliberezi o groază de clienţi. In ochii lui, ești un 
evreu care face pe deșteptul, plătit să ruineze Vechea Americă 
în care el crede, făcîndu-l de ris. Și, dacă nu reușește la DA, 
speră să reușească în Senat. Singurul lucru care l-ar fi făcut să 
te urască și mai mult este să fi fost negru. Cal zimbi larg. Dar, 
din fericire, ai un partener negru. 

— Am de gînd să-i pun o coadă lui Feeney data viitoare. Pe 
Rick. Dacă tipul se duce la DA și apoi cumpără mult, o să fim 
siguri. 

Cal îi aruncă o privire cercetătoare. 

— Crezi că i-am putea ataca cu asta? 

— E prima oară cînd ne lovim de așa ceva. Afacerea poate să 
ne fie de folos. 

Cal admise, adăugind: 

— Dar tot vestea mea e mai mare. Ştii cît de greu se obţine 
un document de la DA, mai ales în cazul Peter Boelter? 

Dan încuviinţă din cap. 

— Ei bine, tocmai am pus mina pe asta. 

Cal scoase un document din mapa de birou și i-l întinse. 

— Medicul legist a trimis un raport suplimentar. Laboratorul a 
găsit spermă în uretra lui Peter Boelter. Tipul ejaculase chiar 
înainte să moară. 

— Isuse! 

— Ce zici de clienta asta a ta, care învirte milioane și care nu 
ne plătește nici un cent? Cred că va trebui să dea niște 
explicaţii! 


19 
— Vrei să știi dacă m-am culcat cu Peter în ziua aceea? 


Tocmai stabiliseră o întrevedere cu Susan și apărătorii ei, 
pentru a discuta strategia procesului. Politicos, dar foarte grav, 


Dan o invitase întîi în biroul său. Stătea aproape de fotoliul ei, 
sprijinindu-se de colţul biroului. 

— Mi-ai spus că ai rămas singură cu soţul tău în timp ce Karen 
te aștepta în mașină. 

„Bună, Susan!” replică ea cu intonaţie exagerată. „Ce mai faci 
Susan? Mi-a fost dor de tine, Susan.” „Oh, Dan, mi-a fost dor de 
tine!” 

— A intervenit ceva foarte serios. Deci, ai rămas singură cu 
soțul tău, iar Karen te aștepta în mașină, corect? 

Susan îl fulgeră cu privirea. 

— De obicei îi spuneai Peter. De ce a devenit brusc „soţul 
meu”? 

— Tocmai am primit un rezultat de la laborator, de la medicul 
legist. Peter avusese un raport sexual foarte puţin înainte să 
moară. 

— Oh! Reflectă o vreme surprinsă, apoi răspunse: 

— Şi crezi că a fost cu mine? 

— Au găsit spermă în uretra lui. E o întrebare care trebuie 
pusă. 

— Chiar crezi că aș fi putut face un lucru atît de josnic? 

— Biroul DA o să creadă că ai făcut-o. 

Susan se ridică, punîndu-și braţele în jurul giîtului lui. 

— Am fost împreună în noaptea dinaintea morţii lui Peter. Ne- 
am simţit extraordinar. Chiar mă crezi în stare ca, după ce m- 
am culcat cu tine, s-o fac cu el, chiar a doua zi? 

În loc de replică, Dan așteptă răspunsul ei. 

Își retrase braţele. 

— Era ultimul lucru pe care l-aș fi vrut. 

— Acuzarea ar putea motiva că ai făcut-o din disperare, ca să- 
| convingi să se întoarcă sau, dacă nu, să fie mai rezonabil în 
cererile din acțiunea de divorţ. 

— Asta nu l-ar fi flatat pe Peter. Mi-ar fi disprețuit slăbiciunea. 

— În orice caz, a făcut dragoste cu cineva, fără să „termine”. 

O expresie de dezgust se așternu pe faţa ei. 

— Nu era nevoie să „termine”. Nu reușea asta decit foarte 
tirziu. Peter nu era sigur de performanţele lui sexuale, 
întotdeauna simţea nevoia să-și dovedească potenţa. 

Penisul lui subdezvoltat contribuia probabil la asta, gîndi Dan. 
Dacă Susan avea dreptate și Peter își rezerva într-adevăr 


orgasmul atunci, avusese un contact sexual foarte aproape de 
momentul morții. 

— Lasă-mă să-ți prezint scenariul celor de la DA După ce 
Peter te-a determinat să te culci cu el - sau după ce l-ai sedus 
—, a început probabil să te ridiculizeze că l-ai crezut în privinţa 
întoarcerii. Te-ai enervat, ai luat primul lucru care ţi-a căzut în 
mînă și l-ai ucis sau l-ai împins pe scări cînd se ducea să-și mai 
ia o sticlă de scotch. 

Era oare Susan capabilă de asta? Și-ar fi putut seduce soţul în 
speranţa unei împăcări, pentru ca apoi să-l ucidă cînd el 
refuzase? Dan își aminti momentul în care ea își pierduse 
controlul. Fusese aceasta o ocazie asemănătoare? Brusc, îl 
străfulgeră un gînd. 

— Dacă era în viață cînd a ajuns Amelia, atunci s-ar putea ca 
ea să fi beneficiat de afecțiunea lui. Și să fie chiar ucigașul. 

— Dan, dar e sordid. 

— Asta e realitatea. Fie că o refuzăm, fie că încercăm s-o 
înțelegem, nu o putem schimba. 

— Amelia n-a stat destul cu el. A alergat la vecini după două 
sau trei minute după ce ajunsese. 

— Așa zice ea. 

Susan se gîndi un moment. 

— Dacă tot trebuie să fim dezgustători, trebuie să știi că ar fi 
fost imposibil să mă culc cu Peter. Eram indispusă, încă de 
dimineaţă. Nu mi se întîmplă să întirzie. De fapt, dacă te uiţi pe 
bonul de la magazin, ai să găsești trecut un pachet de 
tampoane și unul de șerveţele. Susan continuă plină de 
amărăciune: Asta mă disculpă în ochii tăi? 

— Medicul legist a găsit o urmă de sînge pe coapsa lui, iar în 
apropiere nu era nici o rană. Dar nu suficient de mult să i se 
poată face analiza. 

— Nu avea importanţă. Eu și Peter avem grupa O-pozitiv. 

— Ar putea să folosească metode speciale ca să cerceteze 
proba. Dar am să-i combat. 

Privirea Susanei o întîlni pe a lui. 

— De ce? Pentru că nu crezi că am să trec cu bine testul? 

— Pentru că, în cazul tău, cred că am argumente, replică el, 
lăsînd întrebarea fără răspuns. 

Apăsă butonul interfonului, pentru a-i anunţa pe Cal și Rick că 
întrevederea putea începe. 


— După părerea mea, începu Dan din capul mesei ovale, 
putem construi apărarea în două feluri. Primul, pornind de la 
premisa că Peter Boelter a căzut accidental pe scări; Kieffer, de 
altfel, a confirmat în raportul medico-legal, cu scopul de ao 
încrimina pe Susan. A doua modalitate ar fi să acceptăm ideea 
crimei, dar înfăptuită de altcineva. Pînă acum, suspecţii sînt 
Amelia Boelter și George Jurow. 

Fred Moore nu avea suficiente motive, iar alibiul lui fusese 
verificat. 

— în privinţa lui Jurow, am stat de vorbă cu Fuller, de la club. 
Spune că l-a observat în mașină, îndreptindu-se spre oraș. Deci, 
urmă Dan apăsat, am ajuns la Amelia Boelter. Am vorbit cu ea 
ieri-dimineaţă. Părea distrusă de pierderea suferită. Se întoarse 
spre Rick. Ai avut timp să verifici povestea ei? 

— Chez Henri a fost închis ieri. Acasă la ea, nu m-au lăsat să 
trec de poartă. 

Dan o privi pe Susan întrebător. 

— Crezi că servitorii ei ar sta de vorbă cu tine? 

Susan clătină din cap. Apoi întrebă: 

— Pe lista convorbirilor lui, nu se află alţi suspecți? 

— Am cerut procurorului lista, dar nu ne-a dat-o. Au o groază 
de documente, iar cînd se hotărăsc să ne trimită și nouă ceva, o 
fac cu întîrziere. 

— Nu poţi să-i determini s-o trimită? 

— Deocamdată, nu acceptă că sînt avocatul tău. Ne-au 
interzis pînă și posibilitatea să le luăm singuri. Pînă se clarifică 
cererea mea la comisie, vor discredita probabil întreaga firmă. 

— Am să înaintez totuși o cerere formală pentru listă, rosti 
Cal, cu toate că nu va fi decit o ocazie să ne treacă pe linie 
moartă. 

— Fii sigur că ăsta va fi rezultatul tuturor cercetărilor noastre, 
îi sugeră Dan, așezindu-se gînditor. Pînă cînd vom ști mai multe 
despre Amelia, ne rămîne altceva pe ordinea de zi: neclarităţile 
autopsiei lui Kieffer. Dar ca să putem dovedi asta, este esenţial 
să găsim un medic legist cu credibilitate mai mare ca a lui, 
dispus să combată rezultatele lui Kieffer. 

Cal interveni: 

— Am luat deja legătura cu cei mai buni. Nici unul nu e dispus 
să-l înfrunte. Am aflat că Kieffer e un tip influent în Asociaţia 


Medicilor Legiști și în altele de felul ăsta - fost președinte. Ar 
putea să le pericliteze cariera. 

Susan îl fixa pe Dan. 

— Poate, pur și simplu, nu cred că sînt nevinovată. 

— Mulţi dintre ei nu cred, replică Dan, înţelegind că ea îi 
ceruse propria lui părere, pe lîngă cea a medicilor legiști. 

— Eşti un bărbat dificil, Dan. Nu te compromiţi prea mult și 
nici nu-ţi arăţi prea ușor încrederea. 

Cal și Rick se scuzară imediat, lăsîndu-i singuri. 

Dan răspunse într-un tîrziu: 

— A avea prea multă încredere în oameni e o ocazie foarte 
bună să fii dezamăgit. Tata mi-a spus asta de cînd eram foarte 
tînăr. Cartierul nostru nu era cel mai bun loc pentru un copil. 
Cînd ești sărac, trebuie să privești în spate: toată lumea 
încearcă să se folosească de tine. 

— Eu mă simţeam numai foarte supărată. 

Dan o completă critic: 

— Tu nu ai fost niciodată săracă. Pur și simplu, nu ai avut 
bani. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai avut toate avantajele pe care le poate oferi America și ai 
știut cum să le folosesti. 

Expresia Susanei deveni împietrită. 

— Ascult. 

— Te-ai născut în aristocrația americană. Avantajul originii 
sociale valorează mult pe piaţă. 

— Am impresia că sînt insultată, dar nu am nici cea mai vagă 
idee de ce. 

— S-a mai întîmplat ca John Boelter să ofere altei tinere femei 
o slujbă la Herald? Sau s-o invite la masă împreună cu familia? 

— Nu știu. 

— A petrecut vreodată ore întregi, conversînd cu vreo tînără 
de șaisprezece ani, reporter sau editor? 

— Din cite stiu eu, nu. 

— Destul de ciudat că socrul tău era în relaţii atit de apropiate 
numai cu o Winstead. 

— Tonul tău e agresiv, Dan. 

— Amelia crede că te culcai cu el. 

Fața Susanei se albi. Buzele i se strînseră într-un rictus. 

— Şi o crezi? 


— Se pare că el se culca cu toate celelalte. 

— Te asigur că dacă m-aș fi culcat cu el, nu m-ar mai fi 
respectat niciodată... și, cu siguranţă, nu m-ar fi lăsat să mă 
căsătoresc cu fiul lui. 

— Amelia e de părere că bătrînul ar fi gustat farsa asta. 

— Amelia are o părere deformată despre bărbaţii Boelter. Ţi-a 
spus că bărbatul ei era beat cînd s-a strivit de un pom cu 
mașina, la o sută de mile la oră, ca și femeia goală pe care au 
găsit-o pe locul de lîngă el? Așa a fost întotdeauna. Richard a 
fost ridicat în slăvi, fiul cel bun și plin de demnitate, iar Amelia 
ţine capul sus, cum se cuvine unei văduve iubitoare. 

— Mai spunea că familia asta ascunde o mulţime de secrete, 
adăugă Dan încet. Apropo, crede că ai avut o relație strînsă cu 
Fred Moore. 

— Amelia are prea mult timp liber și prea puţine de făcut. Se 
grăbește mereu să vadă idile, care s-o scoată din plictiseală și 
monotonie, chiar acolo unde nu există. Bănuiește peste tot 
numai conspirații sexuale. Dacă și tu crezi la fel, n-am ce-ţi face. 

— Dar Margaret? întrebă Dan sarcastic. O face cumva cu 
șoferul? 

— Mă îndoiesc, negă Susan încet. Margaret este, probabil, 
frigidă. 

— Ştii tu asta? 

— Nu sînt sigură, dar bănuiesc. John mi-a spus odată că are 
altă femeie pentru necesităţile lui. 

— Şi oare ce făceaţi voi doi, cînd ţi-a făcut această mărturisire 
intimă? 

— Asta e o insultă. 

Dan era deja în picioare, cu palmele sprijinite de tăblia 
biroului, aplecat înainte și cu faţa la cîțiva centimetri de Susan. 
Vocea îi era stridentă și încărcată de emoție. 

— La dracu! înțelege odată că trebuie să conving un juriu de 
doisprezece oameni că mai degrabă ai fi mîncat sticlă pisată 
decit să te atingi de un fir de păr din capul soţului tău. 
Încrederea în onestitatea ta este singurul lucru care poate sta 
între tine si acuzaţia de crimă. Ei trebuie să vadă în tine o 
femeie fără cusur, virtuoasă și credincioasă, care i-a rămas 
fidelă soţului ei, în ciuda tuturor eforturilor lui de a o izgoni. 

— Grea treabă, îi întoarse ea lovitura, ţinînd seama de faptul 
că știu că ești iubitul meu. 


— Dar numai după ce soţul te părăsise, completă Dan. Nu 
numai juriul, ci el însuși trebuia să creadă asta. Ce dracu ai făcut 
înainte? 

Susan se cutremură, ca și cînd ar fi lovit-o. 

— Cuvintul meu nu te convinge că i-am fost credincioasă? Sau 
cauţi pur și simplu o scuză, pentru că nu mă crezi? 

— Singurul lucru pe care-l caut este adevărul. 

— N-am nici o vină în legătură cu zvonurile răspîndite de 
ceilalţi în legătură cu mine sau că sînt ceea ce sînt. Trebuie să 
prezint scuze pentru asta? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci nu le mai folosi împotriva mea. Am simţit 
întotdeauna o părticică ostilă în tine. Dar Inchiziția a fost acum 
cinci sute de ani, Dan. 

— Dar sînt îngrijorat. Datorită acestui lucru am supravieţuit. 

— Dan nu sînt dușmanul tău! ţipă ea. Te iubesc! 

În acel moment, ea văzu cu claritate tot ceea ce era ascuns în 
inima lui. 

— Asta era, nu-i așa? Toată viaţă te-ai definit cu ajutorul 
acelor lucruri pe care nu le-ai avut. lubindu-mă, ai impresia că 
trădezi, ceea ce crezi că te face unic. 

— Nu, spuse el încet. Mă înspăimîntă numai cît de mult îmi 
doresc asta. 


În seara aceea, era comemorarea morţii mamei lui Dan. ÎI 
însoți pe tatăl său la sinagoga Mikveh Israel. 

În timpul ceremoniei, Dan încercă să se concentreze asupra 
singurei amintiri a mamei sale, zăcînd întinsă în pat, cu bărbia 
ridicată. Dan se trezi gîndindu-se la Susan și la sentimentele lui 
nedefinite pentru ea. Cum pot să iubesc pe cineva în care nu 
sînt sigur că pot avea încredere? se întrebă. Dar răspunsul 
întîrzia să apară. 

După slujbă, plecară împreună spre restaurantul tatălui său. 
Acesta servise acolo mulţi ani, iar după ce fostul proprietar se 
mutase în Florida, îl reconstruise, cu ajutorul lui Dan, și îl 
botezase Kavala, după numele orașului în care se născuse și 
copilărise. Micul local prosperase, atrăgînd greci expatriaţi din 
Orientul Mijlociu, dar și localnici. 

Citeva perechi tinere serveau cina tirzie. Alţii, mai bătrîni, cu 
mînecile cămășilor suflecate, beau rachiu sau cafele în ceșcuţe 


mici. Tatăl și fiul luară cașcaval, măsline și salată. Ansamblul 
Elias Ladino se auzi tot timpul la staţia de amplificare. Tatăl său 
refăcuse o lume, care acum mai dăinuia numai în amintirile sale. 

Abia spre sfîrșitul mesei bătrînul dădu glas întrebărilor ce-l 
frămîntau. 

— Femeia aceea, Susan Boelter, ziarele scriu că-ţi este ceva 
mai mult decit clientă. Adevărat? 

— Da. 

— Dar nu e evreică! 

— Știu tată. 

— Și, pe deasupra, e și foarte bogată femeia asta? 

— Da. 

— Cu asemenea diferenţe, nu e ușor pentru doi oameni să fie 
fericiţi. 

Dan nu răspunse. 

Totuși, altceva îl tulbura pe lacob. 

— Pentru crimă, în statul ăsta se dă pedeapsa cu moartea, 
nu? 

— Probabil nu pentru așa ceva. Poate douăzeci de ani sau 
poate eliberarea condiționată. 

Bătrînul clătină din cap. 

— Danny, niciodată n-ai știut să faci în așa fel încît să-ţi fie 
bine. 


Lumina roșie a telefonului clipea asemenea unui semnal 
morse, cînd Dan intră în casă. Apăsă butonul mesajelor. 

— Salut tată, sînt Jim. Sîntem în Las Vegas. N-am vrut să te 
îngrijorezi dacă suni acasă. Sîntem aici pentru că mama și Ron 
s-au hotărit să se căsătorească. Cred că m-au luat cu ei ca să nu 
mă simt neglijat. Am crezut că e mai bine să afli de la mine că 
mama se recăsătorește. Oricum, cred că nu te afectează, așa că 
totul e în regulă. 

Vocea lui Jemie se opri. Dan auzi un zgomot de fond, un 
murmur și ghici că băiatul sunase din holul vreunui hotel. Crezu 
că înregistrarea se terminase, dar Jamie continuă. Băiatul, ca și 
bunicul lui, citise în ziare despre relaţia lui cu Susan. 

— Un prieten mi-a adus un articol, din USA Today; despre 
femeia pe care o aperi tu. Scrie că e prietena ta și are o fată 
cam de-o seamă cu mine. E adevărat? Vreau să spun, e prietena 
ta? Îţi place fiica ei? 


Urmă o tăcere destul de lungă și vocea lui Jamie se auzi din 
nou. 

— Mă strigă acum, trebuie să merg la nuntă. E în regulă? Te 
iubesc! 

Clic! 

Dan se așeză la pian, cîntînd încet, ore în sir. Dar Jamie nu 
reveni, iar Dan nu știa unde să-l caute. Intr-un tîrziu, începu să 
sune la hotelurile din Las Vegas. După cum bănuise, pentru 
amuzamentul lui Jamie, Hannah și Ron se instalaseră la hotelul 
Circus Circus. 

Tatăl și fiul vorbiră mai mult de o oră, fiecare crezînd că-l 
liniștește pe celălalt. 


Intrînd la Hi'Johhny, Dan îl recunoscu imediat pe bărbatul 
impunător, cu sprîncene groase și o cicatrice adîncă pe frunte. 
Se numea Tom Karp și Dan îl cunoscuse în urmă cu mulţi ani, 
după ce Karp și cîţiva colegi fuseseră bătuţi crunt, pentru că 
încercaseră să se opună conducerii lui Vinnie Briggs, liderul 
sindical al ziariștilor. Karp era conducătorul fracțiunii disidente. 

— Ce mai faci, Tom? îl întrebă Dan, așezîndu-se pe banchetă 
alături de el? 

— Mai bine, de cînd am aflat ceva care te-ar putea interesa. 

— Ce anume? 

— Vinnie Briggs a minţit. N-a rămas la birou pînă la șapte, în 
ziua morții lui Peter Boelter. 

— De unde știi? 

— Cineva ne-a adus o fotocopie de pe agenda secretarei lui. 
Scrie că a plecat imediat după cinci. Mai mult, i-a spus că iese 
să se întilnească cu Peter Boelter și ea a notat. 

Karp îi întinse fotocopia. 

Dan o cercetă, apoi întrebă: 

— Ştii cumva de ce voia să-l vadă pe Peter Boelter? 

— Auzise un zvon, că Boelter voia să vîndă Hera/d-ul lui Oren 
Lawlor. Lawlor urma să combine cele două ziare și să 
concedieze personal. Bineînţeles, asta l-a speriat pe Briggs. 
Pierzîndu-și slujba atiţia oameni, risca să nu fie reales. 

Dan îl întrebă ce mănîncă. 

— Prăjitură cu miere și cafea. Mulţumesc. Dan comandă. 
Așteptind ospătarul, continuă. 

— Ai idee cine știe mai multe despre afacerea asta? 


— Sam Knowland. E un fel de asistent al lui Briggs. Spune că 
Briggs l-a sunat întîi pe Boelter, apoi s-a dus la reședința lui, 
urmînd să iasă împreună. 

— De ce ar fi dispus Knowland să vorbească? 

— Din mai multe motive. Dacă Briggs pierde alegerile, el nu 
vrea să-și piardă slujba. 

Dan insistă. 

— Și alt motiv? 

După ce privi în jur, pentru a fi sigur că nu-l aude nimeni, Karp 
spuse. 

— Crede că Vinnie Briggs l-a ucis pe Peter Boelter. 

Pentru început, Rick luă legătură cu Sam Knowland, care îi 
confirmă cele relatate de Tom Karp. Apoi, așteptă în parcare 
pînă văzu venind mașina lui Vinnie Briggs. Îl sună pe Dan. Un 
sfert de oră mai tirziu, cei doi avocaţi intrau în biroul liderului 
sindical. 

— Îmi pare rău, le răspunse secretara grijulie. Are întîlniri 
toată ziua. Dar puteţi lăsa un mesaj să vă caute. 

Era blondă, drăguță, în jur de treizeci de ani, fără verighetă. 
Cunoscîndu-l pe Briggs, care ţinea cont de meritele oamenilor la 
angajare, Dan presupuse că se culcase cu ea sau se străduia s-o 
facă. Așa că orice dovadă de sîrguinţă din partea ei era un punct 
în plus. 

— Spune-i că e vorba de Peter Boelter și, dacă nu ne poate 
primi, următoarea escală o facem la Procuratură. 

Cîteva secunde mai tirziu, un Vinnie Briggs deosebit de 
amabil deschise ușa să-și întîmpine oaspeţii. Surprinzător, două 
scaune erau așezate deja în faţa biroului. In afară de el, nu mai 
era nimeni. Briggs tocmai își citea ziarul. 

— Firma noastră o reprezintă pe Susan Boelter, începu Dan 
foarte atent la exprimare. l-ai spus lui Rick, colegul meu, că ai 
stat în birou toată ziua în care a fost omorit Peter Boelter. N-a 
fost așa, nu? 

Privirea lui Briggs se plimbă de la unul la altul. 

— Vă referiţi la sfirsitul zilei. La naiba, era sîmbătă. Se poate 
să fi plecat puţin mai devreme ca de obicei. Patru... patru și 
jumătate. 

— Unde te-ai dus? 

Din nou privirea lui Briggs oscilă între cei doi avocați. 

— Cred că asta e treaba mea. 


— Ai vorbit la telefon cu Peter Boelter în ziua aceea? întrebă 
Dan. 

— Cerule, crezi că pot să-mi amintesc fiecare convorbire din 
ziua aceea? 

— Poate înregistrările convorbirilor îţi vor reîmprospăta 
memoria! 

— Mda, admise Briggs morocănos. Am vorbit cu Peter Boelter 
în după-masa aia. Nimic important. Probleme sindicale, una, 
alta. Știi doar cum e! 

— Nu cumva aţi discutat și despre intenţia lui de a-i vinde lui 
Oren Lawlor? 

— De unde puteam să știu asta? 

— Am de gînd totuşi să stau de vorbă cu oamenii de pe-aici. 
Poate își amintește cineva ce-ai vorbit cu el. 

Briggs alunecă ușor pe spătarul scaunului. 

— Ce vrei să știi? 

— Auzind că Boelter vrea să vîndă lui Oren Lawlor, te-ai 
îngrijorat, nu-i așa? 

— Tu nu? Să reducă jumătate din slujbele de ziariști din oraș? 
Vine o vreme cînd trebuie să slăbești șurubul. M-am arătat 
dispus să ne întîlnim și să discutăm cîteva clauze din contract. Îi 
ofeream mai multe avantaje decit ar fi visat vreodată. 

— Ce-a spus? 

Briggs izbucni furios. 

— Porcul mi-a rîs în nas. Mi-a spus că pot să mă şterg la fund 
cu contractul ăla. Apoi a închis. Briggs sări în picioare: Arogant 
împuţit! 

Incepuse să se liniștească, iar ochii lui mici priveau fix 
covorul. 

— Trebuia să-l văd neapărat și să-l conving că înţelegerea cu 
noi i-ar fi adus mai multe avantaje decît vînzarea. 

Dan înțelese acum de ce sindicatul fusese dispus să 
negocieze în favoarea Susanei. Se temuseră că familia ar putea 
vinde ziarul. Clauza cea mai importantă fusese că Boelterii erau 
obligaţi să păstreze ziarul cel puţin zece ani. 

— Deci, îl presă Dan, după ce Boelter ţi-a închis, te-ai hotărit 
să te duci la el. 

— Da, așa am avut de gind, dar aveam de făcut citeva 
cumpărături. Cînd am terminat, eram în zona King of Prusia și 
am ocolit spre Chesnutt Hill. 


— La ce oră l-ai văzut pe Boelter? 

— Nu l-am văzut. Cînd am ajuns, erau o mulțime de mașini ale 
poliţiei parcate în jurul casei. Așa că am mers înainte. 

— La ce oră ai trecut pe lîngă casa lui? 

— Să fi fost puţin după șapte. Ştii, e încă lumină la ora aia. 

Rick interveni: 

— N-ai fost curios ce căuta poliţia acolo? 

— Mi-am închipuit că s-a întîmplat ceva rău. Nu ţin morţiș să 
fiu implicat în treburi din astea. 

Dan se ridică să plece. 

— Vrei să spui că ţi-a luat două ore să faci un traseu de cel 
mult douăzeci de minute, spre Chestnutt Hill?! Vinnie, cred că 
ești implicat pînă peste cap. 


20 


Cîteva zile mai tirziu, în biroul său, Dan privea pe fereastră, 
distrat. În faţa lui, deschise, se aflau mai multe ziare din orașele 
învecinate, continînd fiecare altă versiune despre proces. Un 
titlu mare, pe prima pagină a lui New York Post, anunţa: lubitul 
reabilitat o poate apăra pe Susan. Cal dădu buzna în biroul lui. 

— Încă n-am primit decît cîteva documente de la Procuratură. 

Era de-a dreptul furios. 

Dan întoarse capul spre colegul lui, dar privirea îi rămase 
vagă în continuare. 

Cal urmă. 

— Le-am dat termen pînă astăzi să ne trimită copii după 
rapoartele Poliției, depoziții. Și pînă acum, nimic. 

— l-ar dovedi oare nevinovăția, Cal? 

»7 

— Tot ce mă interesează este să aud „Nevinovat'. Picioarele 
lui Dan, care stătuseră sprijinite, unul peste celălalt, pe tăblia 
biroului, coborîră. 

— Nu-i de ajuns, fir-ar să fie. La dracu, Cal, eu nu știu cine 
este ea. Spune că l-a lăsat pe soţul ei în viaţă, dar nici cea mai 
mică dovadă nu există în sensul ăsta. Aseară m-am întîlnit cu 
cineva care a urmat cursurile la Haverford în același timp cu ea. 
Nu era sigur, dar și-a amintit că s-ar putea să fi fost una dintre 


cele mai căutate animatoare de la Bryn Mawr. O studentă 
eminentă, și ziaristă, dar sălbatică. Are oare circumstanţe? 

— Sigur, nu asta e impresia pe care ne-a lăsat-o ea despre 
anii de școală. 

— Cine dracu e cu adevărat? Aristocrata doamnă din înalta 
societate sau o aventurieră care și-a sedus soţul și pe toţi 
ceilalți? Dacă o întilnești în societate, ai impresia că e Sfinta 
Fecioară, misterioasă, încît simţi nevoia să îngenunchezi. Să fie 
doar o faţadă? În pat, este de-a dreptul nimfomană. 

Sprîncenele lui Cal se încruntară. 

— Atunci, nu mă mir că ai refuzat onorariul. 

— Am preluat cazul pentru că am avut încredere în ea. Acum 
însă, nu mai știu ce să cred. 

Practic, ca de obicei, Cal începu să analizeze temeiurile 
apărării. 

— Am găsit lucruri interesante în literatura medicală și mai 
avem și alţi suspecți. Este, probabil, cel mai bun lucru de pînă 
acum, în favoarea ei. Știm că Vinnie Briggs a încercat să 
ascundă că a fost la Boelter în ziua aceea. Și Amelia Boelter a 
început să devină și ea din ce în ce mai interesantă. 

— Ce vrei să spui? 

— Din cînd în cînd, pentru binele tuturor, fă bine și mai 
răsfoiește dosarul, îl îndemnă Cal îngrijorat. Rick a stat de vorbă 
cu ospătarul unde au mîncat Amelia și Peter, cu o seară înainte 
de a muri. 

— Chez Henry. 

Cal aprobă. 

— Părerea mea este că locul e mizerabil. Nu dau nici un ban 
pe sosurile lor. Grele și făinoase. 

— Cal, parcă vorbeai de chelner. 

— Tipul zice că Amelia a avut de așteptat jumătate de oră 
pînă să apară Peter Boelter și că s-au certat toată seara. Rick i-a 
luat o declaraţie. Cal începu să scotocească prin dosar. Spune 
că Amelia se enervase și țipa. Supărată ca dracu. O ţinea una și 
bună că Boelter are altă femeie. L-a întrebat dacă are de gind să 
se căsătorească cu ea sau o folosește numai pentru că are 
nevoie de votul ei. Cal găsi declaraţia și i-o puse pe birou. 
Chelnerul nu știa despre ce vot e vorba, dar își amintește că a 
auzit-o repetind asta de cîteva ori. Văzind că Peter refuză să 
răspundă, a plecat furioasă. 


Nerăbdător, Dan se înclină peste birou. 

— Ea a pomenit vreun nume? Al femeii cu care bănuia că se 
întîlneste? 

— Da. Al nevesti-si. 

— Rahat! 

Dan încercă să analizeze problema într-o nouă lumină. 
Ecuația devenea complicată, cu prea multe necunoscute. 

Amelia susținea că ea și Peter erau ca în luna de miere, că 
moartea lui o distrusese. Deodată, cu o seară înaintea morţii lui, 
ea îl părăsește minioasă, reproșîndu-i că se întorsese la Susan și 
că se folosise de ea pentru a-i obţine votul. Umilită de Peter, 
geloasă pe ea, Amelia se putea răzbuna, omorîndu-l, știind că 
vina va cădea pe Susan. Pe de altă parte, dacă bănuielile 
Ameliei erau adevărate, iar Peter și Susan se vedeau în 
continuare, atunci Susan minţea. Îl minţise și pe el și Poliţia. Cu 
care dintre cele două femei făcuse dragoste Peter înainte de a 
muri? Care spune adevărul? 

— Avem nevoie de mai multe dovezi, exclamă Dan. lar cei de 
la DA trag de timp. Sări în picioare, îndreptindu-se spre ușă. 

— Unde te duci? îl întrebă Cal. 

— Să vorbesc cu Mara. Ea ţine în mînă tot ce trebuie să ne 
trimită Procuratura. 

— Probabil au făcut public raportul medicului legist, ca s-o 
pună pe Susan într-o lumină proastă. 

— Oricum ai lua-o, mirii Dan, ei încearcă să împiedice, pe 
toate căile, apărarea. Ştii ce mă neliniștește? 

— Ce? 

— Gil Huyton, care o cunoaște pe Susan cu mult înaintea 
tuturor, n-are nici o îndoială asupra vinovăției ei. 


În timp ce intra în clădirea Procuraturii, Dan dădu nas în nas 
cu Scott Feller. 

— Tocmai i-am luat un interviu lui Huyton, începu Feller. 
Printre altele, mi-a spus că vrea să te citeze ca martor. 

Dan era contrariat. 

— Ce dracu știu eu în legătură cu moartea lui Boelter? 

— Huyton crede că, avind în vedere legătura cu Susan, ai 
putea fi complicele ei. 

— Nenorocitul! Dacă sînt martor, nu mai pot apărea ca 
avocat. Dan respiră adînc. Mă simt încolţit din toate părțile. 


— Amuzant este că Huyton se simte cel asediat. 

— Asta face parte din tactica lui. 

— Ai idee despre un conflict pe care l-a avut cu 
Departamentul Poliţiei? întrebă Feller. £/ spune că poliţia 
boicotează cercetările. Ei susțin că el pierde procesele, încerc să 
lămuresc afacerea asta. Datează de la începutul anului, de pe 
vremea cazului Montano. 

Dan ridică din umeri. 

— Singurul lucru pe care l-am auzit este că Hary Stallworth ar 
fi vrut mai mult timp pentru cercetări, înainte de a fi forțat să-l 
rețină pe Montano. 

— Se aude că mulţi polițiști sînt de părere că Huyton nu dă 
rezultate. 

Dan îl contrazise. 

— Orice altceva poţi spune despre el, dar trebuie să recunoști 
că se străduiește. 

— Ştii ce-l omoară pe el? Că departamentul lui e apreciat prin 
prisma ultimelor cazuri pierdute. De asta ţine morţiș s-o 
condamne pe Susan Boelter. 


Furia lui Dan nu se potolise cînd se îndreptă spre biroul Marei. 
Pe coridor, observindu-l pe Eddie Grecco stînd de vorbă cu un 
procuror, încercă să-i prindă privirea. Grecco însă se făcu că nu-l 
vede. Dan era, fără îndoială, o persoană prea cunoscută acolo 
pentru a nu merita nici măcar un salut. 

Secretara Marei lipsea, așa că intră direct în birou. 

— Ce dracu e rahatul ăsta cu citarea mea ca martor?! izbucni 
el. 

— Avem o mulţime de nelămuriri. Stătea la birou, citind un 
document. 

— Ca de exemplu? continuă el trîntind ușa. 

— Nu sînt dispusă să discut despre asta. 

— Tactica asta a fost ideea ta sau a lui Huyton? 

— Nu e vorba de tactică. E vorba de motive serioase. 

— Şİ asta vă dă dreptul să nu trimiteţi documentele care 
trebuiau transmise de cîteva săptămîni și, mai ales, să mă 
împiedicaţi s-o apăr pe Susan Boelter? 

Interfonul bizii, iar Mara ridică receptorul. Se răsuci cu 
scaunul, dîndu-i de înţeles că este ceva confidenţial. Dan se 


retrase lîngă fereastră, privind spre piaţa de lingă clădire. Un 
bărbat își scosese cămașa și stătea la soare. 

Auzind ușa, Dan se întoarse. Cu mînecile suflecate, Gil Huyton 
se năpusti în birou. Fără să-l observe pe Dan, care se afla în 
partea opusă a încăperii, se grăbi spre Mara, care tocmai punea 
receptorul în furcă. 

— lubito, am cîștigat cazul Dorsey! izbucni încîntat. 

O luă în braţe și foarte fericit o sărută apăsat pe gură. 

— In unanimitate! exclamă el în continuare. Ce-ai zice să 
mîncăm la tine diseară? Probabil că o să stau peste program, iar 
nevastă-mea este încă la ţară. 

In sfîrșit, Huyton observă disperarea din privirea Marei și ochii 
ei care priveau fix peste umărul lui. Se răsuci la timp pentru a-l 
vedea pe Dan Lazar holbindu-se la ei. 

— Isuse! 

Dan își reveni primul. 

— Nu poţi să nu admiri genul de procuror devotat, care își ia 
treburile - ca de altfel și colaboratorii - cu el în pat. 

— Viaţa mea personală nu te privește, șuieră Huyton. 

— Amuzant este cum de nu procedezi la fel în privinţa relaţiei 
mele cu Susan Boelter. 

— Ce vrei să spui? 

— Mai devreme, am dat nas în nas cu Scott Feller. E interesat 
de modul în care conduci departamentul. Nu crezi că ar fi 
bucuros să afle de relația ta sexuală cu conducătoarea Direcţiei 
Procese? 

— Mă șantajezi? 

— Hai să zicem că rezumăm cazul Susanei Boelter numai la 
probe concrete. 

Mara explodă. 

— Susan Boelter este o căzătură care ucide cu sînge rece. Are 
impresia că e dreptul ei să ucidă, atunci cînd cei de teapa sa 
încearcă să o înlăture ca pe o măsea stricată. Dacă ar fi după 
mine, aș închide-o pe viaţă. 

Dan ghici în Mara revolta emigrantului care luptă pentru 
statutul său; Susan Boelter dobiîndise aceste privilegii de cînd 
deschisese ochii, în timp ce Mara se lovise de multe pînă să le 
obţină. 

— Nu-mi pasă nici dacă ar fi Jack Spintecătorul în carne și 
oase, replică Dan. Are dreptul să fie apărată. 


— Uite, Lazar... Dan, vorbi Huyton. Relaţia dintre mine și Mara 
nu e ceea ce crezi. Sîntem prieteni buni, colegi, dar n-am mers 
mai departe. Sînt un bărbat însurat și să știi că iau în serios 
aceste obligaţii. 

— Ştii ceva, Huyton, eu sînt un tip înţelegător. Cred tot ce-mi 
spui în legătură cu modul în care vă petreceţi nopţile în 
apartamentul ei. Că tu locuiești departe și nu are rost să faci 
atita drum, seara, tîrziu. Sau că ea are aer condiţionat și tu n-ai. 
Orice. Dan se așeză, lăsîndu-se pe spătar. 

— Problema este alta. Pariez că portarul de la blocul ei nu 
este la fel de înțelegător ca mine. Şi mai pariez că tipul are altă 
impresie. Și anume că de fiecare dată aţi fost în apartamentul ei 
să faceţi dragoste. lar reporterii care-l vor interoga pe portar vor 
crede același lucru. La fel și soția ta — nu mi s-a părut genul 
înțelegător. 

— Bine, acceptă Huyton. Ce vrei? 

— Numai două lucruri: renunţi să mă citezi ca martor şi-mi 
sprijini cererea la Comisia Disciplinară, pentru a putea prelua 
cazul. 

Huyton îl privi îngrozit. Dan își putea imagina această 
groaznică problemă, chinuindu-l pe Huyton ca loviturile unui 
ciocan. Ar fi legală o înţelegere cu Lazar? Și dacă da, pot avea 
încredere în escrocul ăsta că nu va scăpa o vorbă? În ultimă 
instanţă, nu va începe să-mi ceară și altceva? 

Amintindu-și pretenţiile de moralitate ale lui Huyton, Dan își 
spuse că acest aranjament nu i-ar fi trecut vreodată prin minte. 

Huyton rosti într-un tîrziu: 

— De unde pot să știu că n-ai să sufli o vorbă? 

— Ti-e teamă că voi păstra secretul la fel de confidenţial cum 
ai făcut-o cu suspendarea mea? 

Procurorul făcu jumătate de pas spre el, cu pumnii strînși. 

Mara interveni: 

— Gil, dacă Dan își dă cuvîntul, să știi că și-l ţine. 

— Tot ce-ţi cer este ca procesul Susanei să fie cinstit, îl 
asigură Dan. Dar nu se putu abţine și adăugă: Sau tocmai asta 
te descurajează? 

Huyton răspunse mai puţin furios decit era de așteptat: 

— Ceea ce nu știi, Lazar, este cît de tare mă doare că o acuz 
pe Susan. Oricare ar fi fost motivul, ea nu are dreptul să ia viaţa 


cuiva fără să plătească. Și nu pot să las prietenia noastră să 
stea în calea datoriei. 

Dan se miră în sinea lui cît de radicale pot deveni principiile 
unui om, atunci cînd nu sînt implicate organele genitale. 

— Dar nu trebuie să-i faci favoruri, reveni Dan. Alegerea unui 
avocat e dreptul fiecăruia. 

Reconcilierea își făcu apariţia pe figura lui Huyton. 

— Bine. Accept. O s-o poţi reprezenta. 

— Şi mai vreau să ne trimiteţi pînă diseară toate 
documentele. 

— Miine dimineaţă, spuse Mara. Trebuie să le pun în ordine. 

— Bine, admise Dan, îndreptîndu-se spre ușă. 

— Dan! strigă ea. Îmi pare rău că a trebuit să afli despre mine 
și Gil în felul ăsta. 

Faţa lui Dan îi trăda întregul dezgust. 

— Şi cînd te gîndești ce minciună mi-ai vîndut cînd ai plecat 
din viața mea. Mi-e ciudă numai că am suferit din cauza asta. 

— Dan, nu m-ai înţeles. 

— Din clipa în care mi-ai spus de slujba asta, trebuia să-mi 
închipui că ţi-ai luat o măsură de siguranţă. Mina lui răsuci 
clanţa, dar, înainte să iasă, spuse privind spre Mara: Huyton, 
vreau să-ți dau un sfat: păzește-te de loviturile pe la spate. 


A doua zi dimineaţă, trei detectivi autorizați de Procuratură se 
prezentaseră la casa Susanei, cu mandat de percheziţie. Căutau 
arma crimei. Căutaseră citeva ore în toată casa, fără să 
găsească ceva, așa că Susan abia reuși să ajungă la Herald la 
timp pentru un prînz cu Mason Willoughby. El fusese 
împuternicit de tribunalul pentru a supraveghea activitatea. 
Susan se simţea din ce în ce mai frustrată, pe măsură ce 
bătrînul, conservator prin definiţie, refuza să autorizeze sumele 
pentru un nou program de echipamente. 

Totuși, nu reușise s-o împiedice să facă unele schimbări - 
două pagini în plus la „Realitatea orașului” și două la „Sport”, 
pentru a reduce astfel avantajul lui Mirror. Cît despre 
achiziționarea unor rotative color, nici nu voia să audă. Ea îl 
prevenise că erau în competiţie cu revistele și televiziunea și, 
dacă tirajul urma să scadă, nu puteau concedia personal din 
cauza contractelor cu sindicatul. 


În schimb, Willoughby o informă că vorbise mai devreme cu 
Oren Lawlor, care dorea încă să cumpere Hera/d-ul și ar fi vrut 
să se întîlnească cu ea în aceeași zi, înainte să plece din oraș. 

— Herald nu e de vinzare, accentuă Susan, observind o 
sclipire de teamă în ochii bătrînului. Probabil ai vorbit cu 
Margaret și cu Amelia. Ele vor să vîndă. 

Se gîndeşte, presupuse Susan, că, dacă mă vor condamna, 
familia va obţine controlul asupra acţiunilor mele și asupra 
Fundaţiei. Atunci Herald va fi cu siguranţă vîndut și el va fi 
criticat pentru că a aprobat cheltuielile pe care i le cer. 

Willoughby mărturisi: 

— Ştii, și Midge va fi de acord, dacă ele insistă. 

— Eşti sigur? 

Willoughby confirmă din cap. 

Deși se așteptase, trădarea lui Midge o întristă. Ei doi se 
apăraseră întotdeauna în faţa familiei și acum colaborau foarte 
strîns la Herald. Crezuse că aveau aceleași interese și că el îi 
respectă hotăririle. 

— Susan, vînzînd ziarul își asigură un viitor fără griji. Era cu 
totul altfel dacă trăia Peter. 

— El era bărbat, nu? lar eu sînt doar o biată femeie. 

— Susan, era fiul lui Margaret. Fratele lui Midge. 

Și iubitul Ameliei, completă ea în gînd. 

— Lawlor e disperat, continuă Susan. E ultima șansă de a 
salva Mirror de la faliment. 

Privirea lui Willoughby trăda neîncredere în strategia ei. 

— Cred că ar trebui totuși să te întîlnești cu el, insistă cu 
încăpăţinare. Măcar să vezi ce zice. 

Susan acceptă într-un tîrziu. 

— Bine. Acasă la mine, la patru. Dacă ne întîlnim aici sau la 
Mirror, o să știe tot orașul că vindem. 

— Aranjez eu tot. 

Susan telefonă la biroul lui Dan, imediat ce plecase 
Willoughby, pentru a-l ruga să fie de faţă la întîlnirea cu Lawlor. 
Avea nevoie de suportul lui moral. 

— De obicei, mă ajuta Mason, dar acum el e mai mult decit un 
asistent, îi explică ea. 

— Bine, la patru la tine, acceptă el laconic și închise. Nu voia 
să-i dea timp să-l întrebe dacă era de partea ei. 


Parcă pentru a contrazice egoismul lui proverbial, Oren Lawlor 
se arătă foarte amabil și îndatoritor cu Susan, Dan și 
Willoughby, care îl așteptau în salonul ei. Avînd în vedere 
perioada de criză prin care trecea, el ar fi vrut să preia o parte 
din responsabilitate și chiar să-i plătească o sumă mare, dacă 
era de acord cu vînzarea. Datorită relaţiilor ei cu sindicatele, ar 
fi acceptat chiar și personalul Hera/d-ului, urmînd ca Mirror să fie 
închis pe parcurs. 

— Ce se întîmplă atunci cu restricţiile de vînzare pe zece ani? 
întrebase el retoric. Dar avocaţii lui pot găsi imediat 
contraargumente legale, care să-i transfere beneficiile și 
controlul. 

Cu înfățișarea vulturului care încearcă să ascundă cît de mult 
are nevoie de pradă, Oren Lawlor pronunţă oferta. Era cu zece 
procente mai mică decit cea anterioară. 

— Ştii doar cît de mult s-au agravat problemele în branșa 
noastră, adăugase el. 

Mina Susanei era cordială. 

— Am aflat deja pe pielea noastră. Așa că am scăzut tariful 
pentru reclame. Probabil ale noastre sînt încă destul de mari. 
Am primit deja o mulţime de cereri de reclamă de la magazine 
și firme. 

— Oferta mea e încă foarte generoasă, Susan. 

Gura ei se strînse, sceptică: 

— Asta din cauză că, o dată cu moartea lui Peter, familia 
noastră are o gură mai puţin de hrănit? 

Dan o cerceta. Nu zărea nici urmă de teamă. Părea la fel de 
relaxată ca Lawlor. Avea nervii unui jucător de pocher. Erau 
oare și nervii unui criminal? se întrebă Dan. Această femeie, 
care jongla cu milioane de dolari, mizind pe experienţa ei în 
afaceri, fusese oare în stare să-l împingă pe bărbatul ei pe scări 
sau să-l lovească? 

Lawlor scoase un hohot de ris, gilgiit și scîrbos. 

— Bine, sînt dispus să dau mai mult. Dar gindește-te bine, sînt 
un client lucid. E ultimul preţ pe care îl accept. 

— Dacă Mirror nu dă faliment între timp, replică ea. 

Lawlor se ridică să plece. 

— Avocaţii mei ar putea cerceta probele împotriva ta și 
probabil vor constata că sînt mai mult decît concludente ca să fii 
condamnată. Dacă se va întîmpla, voi plăti mai puţin decit sînt 


dispus să dau acum și, mai ales, nimic pentru tine. Așa că mai 
gîndește-te. 

Gravitatea tonului său și sclipirile lacome din ochii lui nu erau 
nici pe departe atît de caritabile pe cît voiau să pară. 

Urmat de Willoughby și Susan, el se îndreptă spre ieșire, dar 
se opri, făcîndu-i loc lui Karen să intre. Fata purta un costum de 
călărie și cizme din piele maro. Susan făcu prezentările. 

— O tînără foarte frumoasă, observă el, apoi repetă privind 
spre Susan. Mai giîndește-te. Mai ales la ce e mai bine pentru ea. 

Susan o rugă pe Karen să conducă oaspeţii și închise ușa în 
urma lor. 

— Te simţi bine? întrebă Dan, observînd încordarea de pe faţa 
ei. 

— La dracu! Nu pot să-l scot din competiţie atita timp cît 
Mason are pîinea și cuțitul. Hera/d-ul valorează mult mai mult 
decit îmi oferă el. Dar el contează pe acuzaţia de crimă pentru a 
mă intimida. 

Dan încercă să-și amintească acea soţie și mamă grijulie care 
îl întîmpinase cînd venise pentru prima oară în casa asta. 
Observase atunci, sub aparenta ei fragilitate, ambiția de a 
rezista la presiunile lui Peter. 

De atunci, tensiunea crescuse, Procuratura, restul familiei și 
acum Oren Lawlor. Lunile care trecuseră lăsaseră urme. 

Gura i se subțiase, pomeţii slăbiseră, iar ochii se adînciseră în 
orbite. 

Respiră adînc și se întinse într-un fotoliu. 

— Viaţa nu e tocmai ușoară, Dan, nu-i așa? Cu puţin timp în 
urmă, eram îngrijorată că îmi voi pierde fata și banii. Acum e 
vorba de viața mea. Vocea i se topi. 

Intoarse capul privind spre perete. Plingea. 

Nemișcat, Dan încercă să ghicească ce anume o făcuse să-și 
piardă controlul: tensiunea întîlnirii care tocmai se terminase 
sau dorinţa de-a redobîndi încrederea lui. 

Se aplecă după servietă și scoase documentele trimise de 
Mara. Voia ca Susan să recitească declaraţiile date de 
anchetatori și martori, pentru a nu se strecura greșeli. Cunoștea 
vreunul dintre martori? Dar lista convorbirilor telefonice? Lista 
conţinea apelurile făcute de Peter, începînd din prima săptămînă 
a lui iunie pînă în ziua morţii. Rick Moss consultase o carte de 


telefon, notînd numele și adresele proprietarilor. Fiecare nume 
era trecut în dreptul numărului și al datelor respective. 

Dan o lăsă pe Susan în salon și ieși să-i țină companie lui 
Karen. O găsi în faţa casei, privind motocicleta lui. Dan zîmbi și 
spuse: 

— Îţi place? E destul de veche. Nu se mai fabrică modelul 
ăsta. 

— Mama mi-a povestit cum ai plimbat-o cu un Harley, dar n- 
am crezut-o. 

— Facem o plimbare? 

Fata șovăi un moment, în timp ce Dan îi întinse casca. Apoi, 
ca și cînd și-ar fi adunat tot curajul, se sui pe locul din spate. 
Dan se așeză în faţa ei și porni. Karen îl îndrumă de-a lungul 
aleilor întortocheate spre ieșire, apoi se întoarseră, făcînd un 
viraj înainte de a opri, din nou, în faţa scărilor. 

— Brr, e destul de răcoare, exclamă Karen. 

Dan cobori și se așeză pe scări, iar Karen trecu pe locul lui. 

— Mă înveţi s-o conduc? întrebă ea. 

— Dacă mama ta e de acord. Dar numai pe aleile casei, pînă 
cînd ai să fii destul de mare ca să-ţi iei carnet. 

Karen acceptă. 

— Ştii, bunica mea din partea mamei mi-a povestit odată că, 
în adolescenţă, mama avea un prieten cu motocicletă. Venea s- 
o ia la plimbare cu ea. Bunica îi spunea „Tilharul”. Nu putea să-l 
sufere. 

— Mama ta mi-a spus că prietena ei se întilnea cu tipul ăsta. 

— Hm, mama a ris cînd am întrebat-o despre asta și a 
schimbat subiectul, așa că mi-am închipuit că era adevărat. Nu 
mai făcuse așa pînă atunci, vreau să spun nu mai schimbase 
vorba. 

— Vă înţelegeţi bine amîndouă? Karen confirmă din cap. 

— A fost groaznic să fiu la mijloc, între ea și tata. 

— Ti-e dor de el? 

— Uneori, răspunse, apoi adăugă tăios, luînd miinile de pe 
ghidon: De fapt, nici nu vreau să învăţ să conduc. 

— Karen, să știi că nu încerc să-l înlocuiesc pe tatăl tău. 
Sîntem doar prieteni. E nemaipomenit să ai prieteni. 

Ea îl privi cîteva secunde. _ 

— Cred că dacă ai vrea să mă înveţi, n-am să te refuz. Işi puse 
din nou mîinile pe minerele negre. 


Ușa casei se deschise și Susan cobori. Fu speriată văzind-o pe 
Karen pe motocicletă. 

— Dan m-a luat la plimbare, îi explică. Nu-i nimic, nu? 

— E periculos, pufni Susan. Dan, știi mai bine decît mine că 
fata nu trebuie expusă unor asemenea riscuri. 

El o privi circumspect. 

— Mama ta i-a spus odată că și tu te întîlneai cu o lepădătură 
care avea motocicletă. 

— lubitul unei prietene m-a condus o dată acasă. Asta-i tot. 
Dar mamei îi plăcea să creadă că era mai rău, cînd era vorba de 
mine. 

Îi netezi fetei o șuviţă rebelă. 

— La ce oră vin să te ia Amy și ceilalți? 

— La șase. Mergem la pizza înainte de film. Tonul lui Karen se 
ridică, ca și cînd i-ar fi cerut voie. 

— Mai bine te-ai duce să faci un duș și să te îmbraci. 

Karen îi zimbi timid lui Dan, apoi intră în casă. 

— Ai găsit ceva în documentele alea? întrebă el, ridicîndu-se 
în picioare. 

— Sînt fotocopii. 

El încuviinţă. 

— Procuratura deţine originalele și ne trimite fotocopii. 

— Şi lista convorbirilor telefonice la fel? 

— Da. Procuratura a copiat-o de la centrală și ne-a trimis și 
nouă un exemplar. Ceea ce contează sînt oamenii pe care i-a 
sunat Peter. E cineva necunoscut? 

— Nu, răspunse ea, iar enervarea răbufni din nou. Procuratura 
pare să aibă iniţiativa. Eu trebuie numai să aștept să-mi facă ce 
vor. Azi-dimineaţă au năvălit în casă ca lăcustele. 

— Au găsit ceva? 

Susan se holbă la el stupefiată. 

— Bineînţeles că n-au găsit nimic. 

— Te simţi bine, Susan? 

— Nu. Nu mă simt bine, rosti apăsat, dînd frîu liber nervilor. 
Cum aș putea să mă simt bine? Sînt aproape condamnată 
pentru crimă. Şi am un avocat care nu este covins că sînt 
nevinovată. Treburile astea sînt peste puterile mele. 

— Dar n-am spus asta! 


— Bănuiala ţi-e scrisă pe faţă. Probabil te întrebi - spune 
adevărul? Sînt convinsă că încă mă crezi vinovată și că te-am 
minţit ca să scap. 

Dan nu răspunse. 

Ochii ei îl priveau cu aceeași furie ca în salon, lăsîndu-și capul 
pe un umăr și contemplindu-l dispreţuitor. 

— Dacă tot pui atita preţ pe cinste, fii sincer cu mine, Dan. Nu 
ţi-e teamă că te culci cu o criminală? 

Nici de data asta Dan nu răspunse, așa că Susan se răsuci pe 
călcîie și se năpusti în casă, trîntind ușa în urma ei. 


21 


Dan conducea absent motocicleta și se trezi pe drumul ce 
ducea la reședința lui Peter, așa că pe Waiden Drive coti și 
încetini cînd trecu pe lîngă casă. 

O bandă de plastic galbenă bloca accesul pe ușa din faţă, 
ţinînd oamenii la distanţă și secretele înăuntru, gîndi Dan. Se va 
afla vreodată ce se întîmplase? Vor destăinui oare acești pereţi 
și ultimul secret al familiei Boelter? Dan chicoti la amintirea 
misteriosului Peter, care rămăsese astfel și după moarte, chiar 
dacă în final fusese doar un accident stupid. 

Nu găsiseră nici o urmă de forţare a ușii. Cineva, pe care 
Peter îl înfuriase, îi zdrobise craniul sau căzuse din cauza 
băuturii. Să se fi sinucis astfel Peter Boelter? Motivul celor 
întîmplate, crimă sau accident, trebuia căutat în timpul vieţii lui. 
Dan realiză că nu avea cea mai vagă idee ce ar putea fi. 

Ce om ciudat! își spuse Dan în sinea lui. Avocatul simţise în 
caracterul lui Peter - modul în care trăise, idealurile lui - cheia 
morţii lui. Pentru a o putea apăra pe Susan, conchise el, trebuia 
să-l cunoască pe Peter Boelter. 

Dan rulă în jurul casei și se întoarse, traversînd podul spre 
Main Line. Își aminti că locuinţa Ameliei se afla la cîteva minute 
distanţă. Ea îi vorbise deschis pînă acum. Trebuia s-o facă și în 
continuare. 

Camerista îl rugă să aștepte puţin în faţa ușii. Amelia apăru 
imediat. Tocmai făcea gimnastică pe bicicletă și purta un șort și 
maiou. Are picioare frumoase, observă el. Toate femeile bogate 
au picioare frumoase. 


— Ești în drum spre Susan? îl întrebă ea. 

El clătină din cap. 

— Ne-am contrazis puţin, recunoscu el. Aș vrea să stăm de 
vorbă. 

— Intră, îl invită Amelia fericită. Putem flecări liniștiți în 
bibliotecă. 

Amelia făcu un pas înapoi pentru a-l lăsa să intre, iar Dan 
observă, pe braţul ei, o dungă roșietică. 

— Te-ai tăiat? o întrebă. 

— Acum citeva săptămîni. 

— Cum s-a întîmplat? 

— De-a dreptul stupid. Am alunecat în seră și am spart un 
ghiveci. 

Parcă ezitase puţin înainte de a răspunde, dar nu putea fi 
sigur. 

— Pe la începutul lui iunie? 

— Cam așa. Arată mai rău acum, dar n-a fost mare lucru. Mă 
bucur că ai trecut pe aici. E aproape ora mesei și spersănu mă 
refuzi. 

— Mulţumesc. 

— Pleci undeva în vara asta? 

— Cînd termină Johnny școala. La vila noastră în Maine. Nu 
vreau să mă duc singură. Margaret nu vine, s-a hotărît să 
meargă în Europa - sînt prea multe amintiri acolo. Midge și 
logodnica lui cred că rămîn în oraș pînă spre sfîrșitul lui august. 

— Frumoasă casă, comentă Dan. 

Deși de afară părea întunecată și greoaie, în interior era 
frumoasă, poate chiar mai frumoasă ca a Susanei, decorată cu 
picturi impunătoare. O scară largă urca din hol, spre etaj. Dan 
și-o imagina pe Amelia, într-o rochie strîmtă și lungă, coborînd 
scara, la vreuna din petreceri. În sinea lui, nu o condamna 
pentru viaţa ei atît de superficială. O punea pe seama 
singurătăţii, care îl chinuia și pe el. Se simţi puţin vinovat că se 
folosea de singurătatea ei și de atracţia lui pentru a o face să 
vorbească. 

— Sper să aflu multe despre Peter. Nu știu de unde să-l apuc. 
Ştii ceva despre copilăria lor? 

— Puțin. Soţul meu nu prea vorbea despre asta. O singură 
dată însă, după o aniversare penibilă a părinţilor lui, mi-a spus 


că toată copilăria lor a fost un cîmp de luptă, pe care s-a 
desfășurat căsnicia părinţilor. 

— înseamnă că băieţilor nu le-a fost prea ușor. 

— Cit au fost mici, au avut o guvernantă pe care o adorau. 
Asta i-a ajutat. O femeie cărora îi spuneau Hanny Gilda. 

— Ştie cineva unde o pot găsi? Dacă mai trăiește? 

— E la un azil. Margaret susţine că e senilă. Dar Midge, care a 
vizitat-o la a optzecea aniversare, mi-a spus că e bine. 

Intrînd în încăperea lambrisată, Amelia sună: 

— Maureen o să ne servească o băutură. Intre timp, am să mă 
schimb în ceva mai arătos. 

Puțin mai tîrziu, intră în încăpere o tînără cu păr vaporos, 
îmbrăcată în uniformă de picoliţă. Amelia îi ceru să le aducă un 
cocteil de martini rece și se grăbi pe scări. 

Dan privea rafturile cu cărţi. Erau, în majoritate, lecturi 
ușoare. Unul din rafturi conţinea cărți de autoterapie 
psihologică, în ale căror titluri predomina cuvîntul „dragoste”. 

Maureen se întoarse, ducînd o tavă cu două pahare înalte, un 
shaker cu martini, cîteva vase mici cu măsline verzi, iar alături, 
o farfurie cu cuburi de brînză înconjurate de biscuiţi. 

Dan îi zimbi: 

— Lucrezi de mult la doamna Boelter? 

— De aproape trei ani. Cadenţa din glas îi trăda originea 
irlandeză. 

Dan își aminti că îi mai auzise numele. 

— Maureen, erai aici în dimineaţa cînd a venit Susan Boelter 
pe neașteptate? 

Roșind, Maureen încuviinţă jenată. 

— Tot aici te aflai în seara morţii lui Peter Boelter? 

— Eram la film, spuse ea mai degajată că trecuseră de 
episodul din dormitor. Înainte să iasă în oraș, în seara aceea, 
doamna Boelter, mi-a dat liber. 

— Vrei să spui, înainte de a pleca spre casa domnului Boelter? 

— Da. 

Maureen îi turnă lui Dan un martini. 

— La ce oră a plecat de aici? 

— In jur de șase. 

— Ești sigură? întrebă, încercînd să-și controleze exaltarea și 
surpriza. 


— Prietenul meu a trecut să mă ia imediat după ce l-am 
anunţat că sînt liberă. Ne grăbeam să ajungem la 
cinematograful din Ardmon, la șase și un sfert. Am plecat o dată 
cu doamna Boelter, care pornise spre casa domnului Boelter. 

Brusc, Dan observă cu coada ochiului o pată de culoare. Se 
întoarse să privească într-acolo. În cadrul ușii stătea Amelia, cu 
o expresie de groază pe faţă. 

— leşi afară! ţipă spre el. leşi afară imediat! 

— Îmi pare rău, se scuză el încet. 

— Tot timpul n-ai fost decît spionul lui Susan, deși te-ai 
prefăcut că veniseși pentru mine. O iscoadă nenorocită. 

Își închipuia cum mintea ei caută cel mai oribil invectiv pe 
care i-l putea arunca. 

— Şi eu care am avut încredere în tine, ţipă într-un tîrziu. 


Încercînd să-și adune gîndurile risipite, Dan  încălecă 
motocicleta și porni spre Fairmount Park, balansîndu-se pe 
muchie de cuţit, între viață și moarte, cu motorul turat la 
maximum, în cele mai periculoase curbe, pentru ca fiecare 
neuron să se concentreze asupra dorinţei de supravieţuire. 

Își aminti de o culme, de unde se puteau vedea șinele de cale 
ferată și rîul care lega parcul de restul orașului. De la înălțimea 
aceea, clădirile păreau mici și oamenii neînsemnaţi, iar gîndurile 
care îl copleșeau spera să devină mai puţin demoralizatoare. 

Încetini și opri pe culmea dealului, fără să stingă motorul. 
Reflectă o clipă, apoi porni la vale, încercînd să-și menţină 
echilibrul. Motocicleta luă viteză pe gazonul îngrijit, iar el încercă 
să facă faţă, dar, în cele din urmă, fu nevoit să frîneze. 

Mașinăria albastră rămase în urmă, iar el fu aruncat în aer. 
Pentru moment, păru să depăşească toate întrebările 
chinuitoare. Încet, asemenea unui vultur cu aripile strînse ca 
pentru rugăciune, se arcui în aer, începînd apoi să se 
răsucească, pînă cînd căzu pe o porţiune pietroasă. Pentru a 
atenua impactul, continuă să se rostogolească printre smocuri 
de iarbă și tufișuri, dispărînd într-un piîlc de arbuști. 

El iubea viaţa, realiză într-un tîrziu, nu pericolul. O iubea mai 
mult decit slujba, la fel ca adevărul și dreptatea care îi dăduseră 
un ideal și aproape mai mult decit pe fiul său, care îi ducea o 
parte din fiinţa lui mai departe. Ştia să se bucure de ea și 
avusese grijă ca mulţi alții să și-o păstreze. Moartea, cînd îi va 


veni timpul, va trebui să se lupte cu el, pentru că avea să i se 
împotrivească cu toate puterile. 

Dan se așteptă să audă, dintr-un moment în altul, explozia 
rezervorului de benzină, ca pe un joc de artificii, dar nu auzi 
nimic, doar o liniște profundă care pusese stăpinire pe tot. 

Trebuia să se mulţumească cu gloria apusului de soare. Se 
așeză privind cerul, care devenea din ce în ce mai întunecat, și 
stelele ce se iveau încet, asemenea unor lacrimi ale universului 
de deasupra. 

Casa Susanei, rămasă undeva, foarte departe, a Ameliei, care 
era în apropiere, și a lui Peter, de cealaltă parte a rîului, erau 
acum acoperite de același întuneric. 

Amelia, încîntată de vizita lui neașteptată, fusese atît de 
ospitalieră, încercînd să-i alunge problemele cît timp rămînea la 
ea... Fără îndoială, atunci cînd îi văzuse zgirietura de pe braţ, 
care ar fi putut fi rezultatul unei lupte cu Peter, îi venise ideea s- 
o interogheze pe servitoare. Fusese obligat s-o facă pentru 
triumful dreptăţii și pentru clienta lui. Un avocat care refuză o 
astfel de verificare este mai mult decit neglijent și, în ciuda 
faptului că aflase un lucru atît de important, că Amelia ajunsese 
la Peter cu aproape douăzeci de minute mai devreme decit 
declarase - probă care o punea într-o lumină favorabilă pe 
Susan —, el simţea încă un gust amar că trebuise să procedeze 
astfel pentru a o obţine. 

Ar fi procedat la fel și dacă n-ar fi fost avocatul ei? se întrebă. 
Ştia sigur că răspunsul era afirmativ. O iubea și ar fi făcut orice 
ca s-o protejeze. Totuși, vechile îndoieli asupra caracterului ei 
reveneau obsedant. 

Era într-adevăr persoana pe care o iubea, sau o alta, calculată 
și prefăcută, a cărei ambiţie îi modela personalitatea, 
transformînd-o în femeia de care el avea nevoie? 

Susan susținea că îl lăsase în viaţă pe Peter, dar nu putea 
dovedi decît că ajunsese la magazin la șase și zece. Casiera și 
directorul confirmaseră cele declarate de ea; tirguise de la ei un 
sfert de oră mai tîrziu, iar cînd citiseră în ziar despre uciderea lui 
Peter, își amintiseră imediat de ea. 

Amelia spunea că îl găsise pe Peter mort, puţin după șase și 
jumătate. Dar, de fapt, plecase cu douăzeci și cinci de minute 
mai devreme pentru a parcurge un drum de numai cinci minute. 
Însemna deci că avuseseră timp să facă dragoste și să-l omoare 


sau să alunece singur pe scări. În ambele cazuri, intrase în 
panică, construind o poveste pentru a nu fi acuzată de crimă. 
Fusese probabil o luptă, iar Amelia se zgiriase, lăsînd urma 
aceea de sînge pe coapsa lui Peter. Sau poate sîngele provenea 
de la Susan, care fusese indispusă în ziua aceea. Pe de altă 
parte, Amelia se certase cu Peter, cu o seară înainte, ca, de 
altfel, și Susan, în ziua anterioară. Care dintre ele minţea? 
Amelia sau Susan? L-a ucis una dintre ele? Și dacă da, care 
anume? 

Dan simţea nevoia unei confirmări, într-un fel sau altul, pentru 
vinovăția sau nevinovăția Susanei. Trebuia să știe dacă apără și 
se culcă cu o criminală. După ce meditase îndelung, se ridică și 
cobori ce mai rămăsese din pantă, spre șosea. Odată ieșit din 
parc, trebuia să convingă vreun șofer întîrziat să-l ia. 

Brusc, în timp ce.se afla pe autostradă, își aminti de 
promisiunea făcută lui Karen de a o învăţa să conducă 
motocicleta. 

— A cui e vina? strigă tare, în noapte, și trase un șut în praful 
drumului. Vina, înainte de orice! Dacă nu e una, e alta Perfect! 

Privi în zare. 

Și nebunie, recunoscu, rizind. Lovi cu piciorul un coș de gunoi, 
expediindu-l în spatele lui. Cred că-mi pierd minţile! Întîi am 
distrus o motocicletă de cinsprezece mii de dolari și acum încep 
să vorbesc singur. 


A doua zi dimineaţa, Dan era din nou în Chestnut Hill. Ca 
executor testamentar, Willoughby se simţea obligat să 
reînchirieze casa lui Peter pe durata procesului. Procuratura nu 
se împotrivise, iar menajera lui Peter urma să vină pentru a face 
curăţenie. Dan voia să facă o ultimă trecere în revistă. 

Parcă pe șosea. Banda galbenă fusese luată, iar ușa de la 
intrare era întredeschisă. În interior, muzica luase locul liniștii 
apăsătoare care îl însoţise pe Dan în timpul ultimei vizite. 
Urmărind muzica, ajunse în bucătărie. O femeie de vîrstă 
mijlocie, cu mîinile în șold, era aplecată, căutînd ceva în dulapul 
de lîngă chiuvetă. Din radio se revărsa muzică rock. 

Femeia îi aruncă o privire, apoi își continuă treaba în dulap, 
bombănind: 

— Poliţia a luat tot. Nu-mi găsesc bureţii și mănușile de 
cauciuc. Se ridică. Cum vor să fac curăţenie? 


— Nu sînt de la poliţie. Mă numesc Dan Lazar, avocatul 
Susanei Boelter. 

— Eu sînt Brenda, se recomandă ea, cu aerul că fusese 
anunţată de sosirea lui. 

— Ai mai fost pe aici de la moartea domnului Boelter? Ea 
scutură capul, încă supărată pentru dispariția accesoriilor ei. 

Dan întrebă ceea ce îi nedumerise pe el și pe Rick la prima 
vizită: 

— De ce nu răminea nimeni să lucreze noaptea sau în week- 
end-uri? Nici tu, nici valetul, nici măcar bucătăreasa. Toată 
săptămîna eraţi trei pentru un singur om în casă, iar la sfîrșitul 
săptămînii, nimeni. Domnul Boelter nu mi-a făcut impresia unui 
bărbat care se descurcă singur. 

Expresia serioasă de pe chipul femeii se mai îndulci, 
aducîndu-și aminte cîtă nevoie avusese fostul proprietar de 
serviciile ei. 

— Era, într-adevăr, cel mai neîndemînatic bărbat din lume. 
Cînd mă întorceam lunea, găseam un dezastru în toată casa. 

— Dar dormitorul? își aminti Dan de patul acela uriaș. 

— Asta nu e treaba mea, răspunse ea cu asprime. 

— Găseai deranjate amîndouă părțile patului cînd intrai să faci 
curat, luni dimineaţa, nu-i asa? 

Femeia se luptă cu propria conștiință. 

— Sînteţi sigur că trebuie neapărat să aflaţi? Omul e mort și 
îngropat și n-aș vrea să vorbesc despre viaţa lui intimă. 

— Trebuie neapărat, o asigură el. 

— De fapt, spuse cu reţinere, da, amîndouă părţile. 

— Ai văzut vreo femeie aici? 

— Pe cumnata lui, doamna Boelter. Venea din cînd în cînd. 
Am rămas odată mai tirziu, George fiind bolnav, și le-am servit 
cina. 

— Cum ai găsit dormitorul dimineaţa? 

Brenda părea îndurerată. 

— Doamna Boelter era tare drăguță. Citeodată, o ajuta pe 
menajera ei. Ea m-a recomandat pentru slujba asta. 

— Ştii, s-ar putea să trebuiască să răspunzi la întrebările 
astea, la tribunal. 

— Aţi fost deja în camerele de sus? 

— Mă pregăteam. Domnul Willoughby m-a rugat să pun 
așternuturi curate și să deretic puţin. 


— Mă lași întîi pe mine să arunc o privire? 

Brenda îl privea bănuitoare. 

— Ești sigur că n-o să se audă nimic? Sper că nu ești unui din 
ăia de la TV, nu? 

— Nu. În pivniţă ai fost? 

— Încă nu, răspunse cutremurîndu-se și se îndreptă spre 
debara, unde găsi cîțiva bureţi și cîrpe. Dar trebuia s-o facă pînă 
la urmă. Turnă detergent într-un lighean și-l ridică la chiuvetă ca 
să-l umple cu apă. 

Dan observă în fugă bucătăria, dar nimic nu-i reţinu atenţia. 
Deschise ușa pivniţei și privi mica paltformă cu care începeau 
scările. O bandă de aluminiu fixa linoleumul. Cu siguranţă, un 
om nesigur pe mersul lui și încă îmbibat cu alcool ar fi alunecat, 
rostogolindu-se pe scări. Dan examină prima treaptă. Înălţimea 
părea să fie cu cel mult trei centimetri mai înaltă decit prima. Va 
verifica totuși, ca să fie sigur că Rick nu greșise. 

Aprinse lumina și începu să coboare încet, căutînd acel 
amănunt care i-ar fi putut scăpa. Nimic nu părea diferit. Camera, 
la fel de rece, era goală, cu excepţia cutiilor cu vin și whisky. 
Privi cu atenţie pata întunecată de sînge de pe colţul ultimei 
trepte, conturată încă de creta care marcase cadavrul, încercînd 
să-i descifreze secretul. Muchia propriu-zisă era tăioasă și 
curată. Ar fi putut provoca o rană, pătrunzind în adincime. 
Problema era să găsească medicul legist care să-l susţină. 

Erau atitea posibilităţi! Dacă totuși Susan fusese amestecată? 
Și în ce fel? În cel mai rău caz, bazîndu-se pe faptul că Peter era 
beat, să-l fi împins pe scări. În cel mai bun caz, să fi alunecat ea 
însăși și, sprijinindu-se de el, să-l fi îmbrincit fără să vrea. Intre 
crima calificată, activă, și moartea accidentală se afla a treia 
posibilitate: „omorul prin imprudenţă", cum îl numea legea, care 
nu implica intenţia și premeditarea. 

Toate trei puteau fi provocate de Susan, dar intenţia ei era 
diferită în fiecare caz. Cum să afle care i-a fost intenţia? 

Negăsind nici un răspuns după cîteva minute, Dan urcă 
scările. Brenda freca cu sîrguinţă, cîntînd de zor împreună cu 
radioul. 

La etaj, începu cu dormitorul. Pătura, de pe una din părţile 
patului, era îndoită și cearșaful neatins. De cealaltă parte, la fel. 
Nici un semn care să dovedească o împerechere grăbită. 


Casa asta! Această casă liniștită, ascunsă și blestemată, 
bombăni în sinea lui. Dacă ar fi putut s-o ridice și s-o scuture, 
probabil că s-ar fi rostogolit din ea o grămadă. Dar era sigur că 
într-un fel sau altul le va afla. 

Întors în mașină, se gîndi că ar fi trebuit să meargă totuși pe 
colina din Fairmount Park, să constate starea motocicletei și, 
mai ales, dacă se mai putea reface. Dar hotărît, respinse ideea. 

Fără să-și dea seama, se trezi îndreptindu-se spre birou, prin 
Rising Sun Avenue, și încetinind pe lingă magazinul Harley. 
Măcar una folosită, își spuse. S-o păstreze numai pentru mers la 
casa de pe plajă. Dacă ar fi folosit-o cu grijă pînă în limita de 
viteză, s-ar fi putut servi încă de ea. Brusc, simţi o repulsie 
puternică care părea să înăbușe unul din cele mai solide 
principii ale vieţii lui. 

Se strădui însă să se amuze de ironia ascunsă în denumirea 
străzii, pe care se afla standul de motociclete. 


Dan pătrunse în morgă, la subsol, prin rampa de descărcare. Îl 
zări pe Rudy, autopsierul cu care se împrietenise, rostogolind un 
cadavru învelit într-un sac de plastic. 

— Am nevoie de niște informaţii. 

Conversaţia era laconică. 

— Dar ţine minte, îl avertiză Rudy văzîndu-și de treabă, n-ai 
auzit de la mine nimic. 

Dan străbătu hala uriașă și, băgînd capul pe ușa sălii de 
autopsie, strigă tare numele doctorului Armbruster, pentru a 
acoperi larma dinăuntru. Zgomotul se opri brusc. Cei doi bărbaţi 
în alb, aflaţi la capătul unei mese mari, se întoarseră spre el. 
Unul dintre ei ţinea într-o mînă un ferăstrău electric, iar în 
cealaltă o bucată de craniu. Pe masă, se afla un cadavru cu 
creierul la vedere. 

— Esti liber cîteva minute? întrebă Dan. 

Armbruster încuviinţă și-i întinse celuilalt ferăstrăul, spunîndu- 
i că va veni imediat. Îl urmă pe Dan pe coridor. 

Ronald Armbruster, medicul legist, avea aproximativ 
patruzeci de ani, era înalt, foarte slab, cu trăsături ascetice, 
ascunse parțial de o mustață rară, roșcată. Avea părul rar și 
purta ochelari cu rame subţiri. 

Văzîndu-l, Armbruster se înnegură. Depusese mărturie într- 
unui din cazurile lui Dan. 


— Ştii că n-ai voie aici! 

— Vreau să stăm de vorbă despre cazul Peter Boelter. 

— Ce vrei să știi? 

— O păsărică mi-a spus că nu prea îl înghiţi pe șefu'! 

Dan aștepta o reacţie pe faţa lui Armbruster, dar, fără 
îndoială, omul nu era făcut pentru spectacolele de pantomimă. 

— Părerea mea în legătură cu autopsia lui Kieffer în cazul 
Boelter este că n-a fost cea mai strălucită din istoria medicinei 
legale, că probabil s-a cam grăbit. 

— N-ar fi prima dată. 

Dan rămase surprins de remarca: „Vrei să spui că Kieffer nu e 
destul de serios?” 

Armbruster privi îngrijorat în jur. 

— Vino la mine diseară, pe la opt. Vorbim atunci. 

— Aș vrea să-mi aduc și colegul care se ocupă de caz. 

— Nu. Vino singur. 

Spunînd asta, Armbruster îi scrise grăbit adresa și se întoarse 
în sala de autopsie. 


Tot restul zilei, Dan încercă să-i telefoneze lui Susan în 
legătură cu cina plănuită pentru seara următoare. Pînă să plece 
spre clubul de sănătate, nu reușise încă s-o găsească. 

Își făcu exerciţiile cu frenezia neputinței, înfulecă ceva la un 
snack din apropiere și, la ora opt, ajunse la adresa indicată de 
Ronald Armbruster. Se afla în faţa unei proprietăţi destul de 
mari, aparţinînd unei singure familii. Casa părea destul de nouă, 
în comparaţie cu celelalte clădiri din vecinătate, și oarecum 
izolată. În jur, cîteva terenuri își așteptau noile construcţii. 

Motivul izolării îi deveni foarte clar cînd îi deschise o femeie 
de aproape treizeci de ani, roșcată. Era cu cinsprezece ani mai 
tînără decît doctorul. Din atitudinea ei plictisită și iritată, Dan 
deduse că știa motivul pentru care venise. Cu pași mici, îl 
conduse în biroul unde îl aștepta Armbruster. 

— Beţi ceva, domnule Lazar? îl întrebă el formal, așteptind de 
fapt un refuz. 

— Nu, mulţumesc. 

Se așezară faţă în faţă, în două fotolii despărțite de o măsuţă 
rotundă, pe care se aflau cîteva reviste de specialitate. ' 

Armbruster își mîngiie mustata îngîndurat. 


— M-aţi întrebat despre profesionalismul lui Kieffer, începu el, 
vorbind rar, cu pauze lungi, asemenea unui calculator vechi, cu 
memorie greoaie. Știți probabil că a venit de curînd la noi, așa 
că am avut la dispoziţie doar cîteva luni ca să-mi formez o 
părere. 

— Înţelesesem că a fost numit de actualul primar. 

— Practic, noi sîntem o parte din Departamentul Sănătăţii, 
care a ales o comisie să-l numească. 

— Dar, dacă primarul îl sprijinea, fără îndoială, urma să fie 
numit. Nu? 

— Într-adevăr. 

— În funcţia în care vi s-ar fi cuvenit. 

— Primarul îi era obligat și presupun că avea nevoie de o 
persoană politică, care să facă rost de banii pentru dotarea de 
care aveam atita nevoie. Știţi doar că orașul e la pămînt. Avem 
nevoie de un cromatograf cu gaz și un spectrometru pentru 
testele toxicologice. În plus, nu aveam nici un fel de computere. 
Crede-mă, toate astea i-au luat ceva timp lui Kieffer. Dacă 
politica a avut de-a face cu numirea lui... 

— V-aţi retras candidatura? 

— Eu sînt medic legist, domnule Lazar. Nu am de-a face cu 
viaţa, ci cu cei morţi. Mi-am dedicat întreaga existenţă cercetării 
unui singur lucru. 

— Cauza morții. _ 

— Cu precizie matematică. lţi trebuie o experienţă 
îndelungată ca să înţelegi cînd cineva moare natural sau dintr-o 
cauză exterioară - să-i spunem omucidere. Ernest Kieffer, 
trebuie să înţelegi că este un altfel de medic, patolog. Și-a 
petrecut toată viaţa examinînd sînge și ţesuturi ale oamenilor 
vii, ca să găsească germenii bolilor. 

— Deci nu este cu adevărat un patolog - legist? 

— Teoretic, este. A făcut ceva medicină legală în armată și s-a 
hotărit, în '56, cînd abia se înfiinţa secţia de medicină legală, să- 
și ia diploma, pentru orice eventualitate. Imediat după aceea, s- 
a ivit un post, într-un spital, mai potrivit pentru pregătirea lui, 
așa că a renunţat la medicina legală. 

Dan înţelesese. 

— Înseamnă că doctorul Kieffer a întrerupt de atunci legătura 
cu domeniul ăsta. 

Expresia lui Armbruster se înăspri. 


— A încercat să se pună la curent, dar e dezorientat și nesigur 
pe cunoștințele lui. 

— Și totuși face autopsii, deși nu are competenţa necesară. 

— îl cunoașteţi pe Kieffer? 

— Nu. 

— Atunci aflaţi că nu e genul care să asculte un sfat. Are 
impresia că știe tot. Şi nimeni nu are timp să-l asiste la autopsii. 

— Şi a fost nerăbdător să facă autopsia lui Peter Boelter. 

Armbruster confirmă. 

— Cazul Peter Boelter era pe primele pagini, dar noi aveam 
multe altele de rezolvat. Şi, ca să pună capac, s-a spart o țeavă, 
care ne-a inundat. Un haos total. Incercam să oprim apa și să 
mutăm cadavrele la care nu terminaserăm autopsia. A trecut 
destul timp pînă Kieffer s-a putut apuca de treabă. 

— Din raport, am înţeles că s-a apucat noaptea, tirziu. Nu 
putea s-o facă altcineva? 

— Cine altcineva te așteptai s-o facă? Doar el e șeful. 

— Şi a dat rasol. 

Armbruster ezită, apoi spuse: 

— Concluziile lui sînt, hai să zicem, îndoielnice. 

Dan îl presă: 

— Ai fi dispus să depui mărturie că dovezile lui sînt greșite? 

— A, nu. N-aș putea să fac asta. E superiorul meu. Loialitatea 
profesională și toate celelalte... 

Dan se enervase. 

— Mai bine așteptați deoparte, în siguranţă, pînă îl desfiinţez 
eu pe Kieffer, ca apoi să-i iei locul. Pentru că asta s-ar putea 
întîmpla, gîndi Dan, dacă doctorul Ernest Kieffer e atît de 
incompetent cum mi-l descrii tu. 

— Fac abstracţie de motivele pe care le vezi dumneata, Dan 
Lazar. 

— Dar ăsta este motivul. Asta vrei să faci. Dacă concluziile lui 
sînt false, o femeie va fi condamnată pe nedrept. 

— M-am gindit că aveai nevoie de un punct de plecare. 

— Doctore Armbruster, eu nu sînt ziarist. Nu pot ataca 
rezultatele lui Kieffer fără dovezi sau fără declaraţia unui 
martor. Am nevoie de cineva, la tribunal, care să cunoască 
amănuntele și să le combată. 

Armbruster își împreună degetele, sprijinindu-și bărbia pe 
arătătoare. Într-un tîrziu, spuse: 


— Atunci nu te pot ajuta. 

Dan se ridică. 

— Mulţumesc pentru ajutor, doctore! rosti ironic. 

Armbruster ridică palmele ca pentru rugăciune: 

— Regret că nu înţelegi în ce poziţie m-ai pune. 

— Poate totuși ai să confirmi cum stăteau lucrurile la morgă și 
faptul că echipa operativă nu a luat temperatura aerului și a 
solului la locul faptei?! Simple afirmaţii! 

Armbruster rămase pe gînduri. 

— Bine... Dacă voi fi citat... Va trebui, de fapt, nu? Atunci 
nimeni n-o să poată spune că am dat informaţiile cu rea 
intenţie. 

— Slavă domnului, doctore. 

— Un singur lucru, mai ales, va trebui să-l întrebi pe Kieffer. 
Modul în care a stabilit cauza morţii, îl sfătui Armbruster. 

— Oh, doctore, fii sigur c-am să-l întreb! 

Dan abia aștepta să plece. Chiar înainte de a se închide ușa, 
auzi pașii precipitaţi ai soţiei doctorului, coborînd nerăbdători să 
afle ce se întîmplase. 

Întorcîndu-se în oraș, tot drumul ţinu deschisă instalaţia de 
aer condiţionat, din cauza zăpușelii. Se opri la Border, o librărie 
mare de pe Walnut, care avea la etajul doi o cafenea cochetă. 
Pentru a-și calma neliniștea, citi pînă se făcu prea tirziu pentru 
a-i telefona Susanei. 

Abia atunci se îndreptă spre casă, încărcat cu o mulţime de 
cărţi, și îi telefonă lui Jamie în California. 

Nici măcar vestea că Jamie se mutase de la echipa Phillie la 
Dodger nu reuși să-i risipească deprimarea. 


A doua zi, dimineaţa, abia trecuse de zece cînd Rick Moss 
apăru pe neașteptate în pragul ușii de la biroul lui Dan. Faţa îi 
era luminată de un zîmbet larg și nerăbdător. 

— L-am găsit! izbucni el. 

— Pe cine? 

— Ben Ralston. Omul care ne rezolvă cazul. L-am găsit! Rick 
se așeză precipitat pe scaunul din faţa lui Dan. Dimineţile, 
șefule, uneori la sfîrșit de săptămînă, cum prindeam un pic de 
timp liber, mă întorceam în Chestnut Hill. Umblam din casă în 
casă, căutînd pe cineva care să fi trecut prin apropierea casei lui 
Boelter în după-amiaza aceea. 


— Şi Ben Ralston ăsta, zice c-a fost? 

— Mai mult! spuse Rick, plesnindu-și mîinile de tăblia biroului. 
Ralston este administratorul unui magazin care-și făcea 
publicitate la Herald, așa că îi cunoștea din vedere pe Susan și 
Peter. Casa lui e pe Coulter, la cîteva clădiri de cea a lui Peter. 
Fusese la golf în ziua respectivă, vremea era frumoasă și s-a 
gîndit să scurteze pe lîngă casa lui Peter. A auzit ţipete și a 
încetinit pasul. Și ce crezi c-a văzut? Pe Susan Boelter, care 
stătea pe trepte ţipînd la soţul ei prin ușa deschisă. 

— Isuse! Exact cum a spus Karen. Se potrivește. 

— Îi spunea că nu va obţine niciodată custodia fiicei lor, 
pentru că ea se hotărise să locuiască cu mama ei. Ralston e 
sigur că a auzit-o spunînd asta. N-a putut să audă ce anume 
răspundea el, dar l-a auzit clar cum ţipa din interiorul casei. 
Apoi, ea a trîntit ușa îndreptîndu-se spre mașină. 

Dan, era de-a dreptul agitat și se aplecase peste birou, 
sprijinindu-și mîinile pe tăblia lui. 

— Fii binecuvîntat, Ben Ralston. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

Dan completă conspirativ. 

— Înseamnă că avem un martor ocular, independent, care 
confirmă că Peter Boelter trăia cînd Susan a părăsit casa. 
Înseamnă că nu l-a omorit ea. E nevinovată și voi avea dovada. 
Doamne, așa cum a spus, e nevinovată. 

Rick zîmbi din nou: 

— Ne-a promis o declaraţie scrisă. Chiar acum mă duc s-o iau. 

— Grozavă treabă. Grozavă! 

Dan telefonă la biroul lui Susan. 

— Te-am sunat ca să fiu sigur că nu întirzii diseară. 
Sărbătorim ceva, o anunţă, cînd Susan răspunse. li povesti apoi 
ce aflase Rick. 

— Crezi că Gil vrea să mă scoată de sub acuzare? întrebă ea 
exaltată. 

— Mă îndoiesc. Are prea multe dovezi și, mai ales, a mers 
prea departe cu cazul ca să mai poată da înapoi. Ar fi luat din 
nou de fraier. Mara îl va ataca probabil pe Ralston că se înșală 
asupra orei, asupra celor auzite, orice. Dar Ralston este 
dezinteresat și dacă este într-adevăr atît de puternic cum i-a 
făcut impresia lui Rick, juriul îl va crede aproape sigur. Dan ezită 


un moment, dar simţi totuși că trebuie să-i spună mai mult, 
după ultima ceartă. Vocea îi deveni șoptită: 

— Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. 

— Nu știam ce să mai fac să te conving. 

Un singur lucru rămăsese nerostit, totdeauna cel mai greu de 
spus. 

— Și, dacă mai este încă important pentru tine, vreau să știi 
că te iubesc. 

Urmă o tăcere lungă. Dan crezuse că probabil închisese, dar 
ea se gîndise un timp. 

— E foarte important, rosti într-un tîrziu. Sînt la tine la șase, 
bine? 

— Bine. Dan se pregătea să-și ia rămas bun, cînd ea vorbi din 
nou: 

— Chiar trebuie să mîncăm întîi? 


22 


Pînă în august, luna în care urma să înceapă procesul, mass- 
media din toată ţara își  concentrase atenţia asupra 
Philadelphiei. Publicul era fascinat de uciderea senzaţională a lui 
Peter Boelter. Nu numai presa de scandal, dar pînă și publicaţiile 
serioase speculaseră că legătura lui Dan cu Susan fusese 
motivul uciderii lui Peter Boelter. 

Era acuzată de crimă de gradul unu - omucidere premeditată. 
Condamnarea urma de la sine, fără nici o îndoială. 

Dan și Susan evitau cu grijă contactul cu presa, folosind ieșiri 
de serviciu, coridoare de subsol, drumuri și garaje subterane. 
Pentru a nu amplifica trista notorietate de care se bucurau deja, 
evitau să fie văzuţi împreună în public. Asta limita și punea la 
încercare relaţia lor. De la început, Dan fusese împiedicat să 
împartă cu ea bucuriile Philadelphiei, pe care le iubea atit, la 
care ea nu fusese niciodată părtașă: micile cluburi cu formaţii 
de jaz, cină tirzie la Pat, piaţa la Reading Terminal, restaurantele 
ascunse cu specific și magazinele cu lumea aceea pestriță. Ea 
tinjea să-l ducă în săli de concerte, la operă sau vernisaje, locuri 
care străluceau ca niște bijuterii. Avea sentimentul că ea nu 
cunoaște decît jumătate din el și, la rîndul lui, jumătate din ea. 


Chiar și așa, era mai fericit decit își amintea să fi fost 
vreodată cu o femeie și voia să creadă că și Susan era și, mai 
ales, avea nevoie de fericirea lor la fel de mult ca și el. Viaţa lui 
dobiîndise o rutină stabilă și domestică. La insistenţele Susanei, 
începu să dea mai multă atenţie mîncării, evitînd grăsimile și 
prăjeala, mîncînd multe legume și puţină carne. 

Acceptă, cu greutate, să se supună unui control, la medicul ei, 
primul din ultimii ani, iar cînd medicul se dovedise a fi femeie, 
se lăsase o tăcere jenantă. Susan nu-și putea păstra expresia 
feţei serioasă, în timp ce ea îl întreba despre hernia și testele 
prostatei. _ 

Cei doi, de obicei însoțiți de Karen, cinau împreună. In week- 
end-uri, se urcau în Mustangul lui și plecau la casa de pe plajă, 
pe care presa, surprinzător, nu o descoperise. De cîteva ori 
chiar, merseră de-a lungul litoralului, spre nord, și cinaseră 
liniștiți la Old Mull Inn, în Spring Lake Heights. Proprietarul, un 
vechi prieten de-al lui Dan, le păstra totdeauna o masă retrasă, 
unde puteau trece neobservaţi. Era ca o alianţă a celor trei 
pentru a-și păstra siguranţa, intimitatea dobîndită și, mai ales, 
afecțiunea. Ca și cînd Dan ar fi avut din nou o familie. 

Totuși, existau două probleme majore care tulburau trinitatea. 
Prima și, bineînţeles, cea mai gravă, era posibilitatea ca Susan 
să fie condamnată. Dan nu se mai îndoia de nevinovăția ei. Dar 
putea interveni oricînd ceva rău. O nouă dovadă, un martor sau 
un jurat încăpăţinat: orice fisură în apărarea ei o putea costa 
libertatea. 

El, împreună cu colegii din mica firmă își dedicau majoritatea 
timpului cazului ei. Se străduiau să elimine, pe cît posibil, 
neprevăzutul. 

Dan însuși interogase toţi martorii potenţiali, pregătindu-i 
pentru proba de foc, care urma să aibă loc la tribunal. Trebuiau 
să fie în stare să relateze faptele așa cum se derulaseră, fără să 
se lase influenţaţi de juriu, de prezenţa publicului și, mai ales, 
de interogatoriul acuzării. Capetele legale, care ar fi ieșit la 
iveală în timpul procesului, erau notate și analizate, pregătindu- 
le contraargumentele necesare. În tot acest timp, cei trei 
avocaţi continuau să consulte lucrări medicale, articole de 
specialitate, vechi sau noi, căutînd dovezi în sprijinul teoriei lui 
Dan - moarte accidentală - sau, cel puţin, acea dovadă care să 
nu o implice pe Susan. 


Pentru a-i aprecia șansele, Dan insistă să ceară părerea unui 
consultant al juriului, Ida Lawrence, cu care mai colaborase pe 
vremuri. 

Treaba ei era să analizeze potenţialii juraţi și, cunoscîndu-i, să 
aprecieze poziția lor pentru sau împotriva lui Susan. 

Trebuia să treacă în revistă sute de oameni, ale căror 
răspunsuri le corela cu datele personale, vîrstă, sex, nivel 
educaţional și experienţă etică. Pe baza acestor rezultate, urma 
să facă o listă de întrebări, pe care Dan le putea folosi în timpul 
procesului. Cazul se bucurase de o publicitate spectaculoasă și 
era de așteptat ca toţi cei trecuţi în revistă să fi citit măcar o 
dată despre el. Aproape toţi își formaseră deja o opinie. 

— Aici funcţionează o anume neclaritate, fu de părere Ida 
Lawrence la întîlnirea cu Dan și Cal. Copilăria într-un orășel din 
sud-est îi lăsase unele accente în exprimare. Ceea ce s-a 
petrecut într-adevăr în zona aceea a fost atit de vag, încît 
oamenii pot desluși aici propriile temeri și complexe. Dacă n-au 
încredere în femei, vor crede că și-a omorit soţul pentru bani. 
Dacă au încă resentimente în legătură cu Peter sau familia lui, și 
sînt destui care au, sau chiar în legătură cu tatăl lui, care nu s-a 
sfiit să-și răspindească faima în oraș, atunci vor crede mai 
degrabă că totul este o înscenare împotriva ei. Aveţi nevoie de 
un juriu cu cît mai mulţi oameni de felul ăsta. 

Se opri un moment, gîndindu-se cum să formuleze 
următoarea remarcă, adresată lui Dan. 

— Mai există încă un factor. Mulţi oameni, mai ales cei în 
vîrstă și cei credincioși, dezaprobă din principiu ca o femeie 
măritată să aibă o legătură. Ei cred că, avind o moralitate 
îndoielnică, este capabilă să ucidă. Mai ales cînd bărbatul 
respectiv e chiar avocatul ei, atunci problema capătă 
semnificaţii noi. 

— Probabil vor crede că mă aflu acolo ca s-o acopăr. 

Ida Lawrence încuviinţă: 

— Au văzut prea multe filme cu procese la TV. Noi trebuie să 
eliminăm toate astea. Totuși, va trebui să fii pregătit. 

— Voi fi. Cal, ai vreo problemă? 

— Clienta noastră n-o fi plătind onorariul nostru, bombăni Cal, 
dar poate foarte bine să plătească aceste cheltuieli. 

Cercetările duraseră șase săptămîni și costau o sută cincizeci 
de mii de dolari. 


Dan simţi puţină ostilitate în spatele cuvintelor lui și licăriri 
sceptice în privire. 

Cal încerca să cîntărească obiectivitatea lui Dan, temîndu-se 
că sentimentele pentru Susan îi umbreau judecata și dăunau 
apărării. 

A doua problemă majoră, care îl apăsa pe Dan și din cauza 
căreia tremura gîndindu-se la consecinţe de cite ori se întilnea 
cu ex-familia sa, mai ales cînd Karen era de faţă, era fiul lui. Il 
aștepta să sosească la sfîrşitul lunii. Cum va reacţiona Jamie, 
trebuind să-și petreacă timpul cu noul lui clan? 


Susan nu o întîlnise niciodată pe Gilda Bechmann, guvernanta 
angajată de Boelteri pentru copiii lor. Dar auzise de la ei că 
bătrîna locuia într-un cămin și era senilă. 

De fapt, Dan o găsi pe fosta guvernantă lucidă și sănătoasă, 
ocupînd un mic apartament într-un cămin de bătrîni, în afara 
orașului. 

— Să vorbesc despre Margaret? E ultimul lucru pe care și-l 
dorește. Îmi trimite cîte un cec de o mie de dolari de fiecare 
Crăciun. Are impresia că-mi cumpără tăcerea. 

— Si reușește? întrebă Dan. 

— Nu. Pur și simplu nu m-a întrebat nimeni pînă acum. 

Se aflau pe gazonul din fața micului ei apartament. Gilda 
Bechmann se sprijinea în baston, dar părea în stare să meargă 
și fără el dacă era nevoie. Era o femeie înaltă, cu o ţinută 
dreaptă și ţeapănă, care îi trăda disciplina originii sale germano- 
americane. Dan își dădu imediat seama că Margaret avusese 
motive să se teamă de Gilda Bechmann. Angajată imediat după 
nașterea lui Peter, femeia aceasta inteligentă și meticuloasă 
văzuse, auzise și, mai ales, înţelesese multe în decursul anilor. 

Amintirile Gildei în legătură cu Margaret descriau o femeie 
rece, insensibilă și ușor de manipulat, înspăimiîntată de 
personalitatea puternică a soţului ei. In același timp, dispreţuia 
lipsa lui de educaţie și suferea din cauza indiferenţei cu care o 
trata. Gilda era sigură că în primii ani Margaret încercase să 
trezească interesul soţului ei, dar nu reușise. El se plictisise 
repede de compania ei și de genul de activităţi sociale care o 
preocupau. 

Nu mai avea nevoie de soţia lui nici măcar pentru sex; 
servitorii sesizaseră relaţia formală dintre cei doi. Totuși, pentru 


că soția lui își făcuse datoria dînd naștere celor trei fii. el îi 
asigurase în schimb o viaţă confortabilă și luxoasă. 

Richard, cu trei ani mai mare decit Peter și decit Midge cu 
patru, era un copil independent, încrezut și obraznic. La venirea 
Gildei era deja la grădiniţă. Petrecea mult timp alături de tatăl 
său, care era încîntat de mica fiinţă, replica fidelă a caracterului 
său, simțindu-se în siguranţă că avea cine să continue dinastia 
pe care o pregătise. 

Margaret se temea prea mult de soţul ei pentru a încerca să-l 
înfrunte direct. In schimb, înţelegînd că fiul cel mare era deja 
pierdut pentru ea, a făcut din al doilea balsamul cu care să-și 
aline suferinţa provocată de el. 

Peter era un copil adorabil, care semăna cu cei din familia ei. 
Margaret se străduia să și-l facă aliat împotriva soţului. Deși era 
foarte rar afectuoasă și foarte indiferentă cu el, obținuse 
adoraţia copilului, pedepsindu-l foarte rar și atunci cînd nu era 
cazul. 

Richard, chiar și cînd crescuse, era înspăimintat de 
temperamentul tatălui său și-i dobîndise chiar admiraţia pentru 
tenacitatea de care dădea dovadă. Peter însă era mult mai 
sensibil. În parte, datorită influenţei mamei, trăia terorizat de 
severitatea distantă și dezaprobatoare a tatălui său, care nu 
reușea decît să adincească ruptura dintre ei. Gilda simţise 
atunci că Peter tînjea după dragostea și încurajarea părinţilor. 
Cînd ei îl ignorau sau îl pedepseau, își îndrepta furia asupra 
lucrurilor din jur, incapabile să reacționeze: jucării, servitori sau 
fratele mai mic. Uneori și Richard îl teroriza sau, mult mai 
dureros, ca și părinţii lui, îl ignora. 

Midge nu avea nici energia răzbătătoare a lui Richard, nici 
farmecul inteligent al lui Peter. Așa că era neglijat de ambii 
părinţi sau, uneori, batjocorit pentru micile greșeli datorate 
gîndirii lui încete. Exasperat de cei doi fii mai mici, John Boelter, 
încerca să le trezească temperamentul masculin, dar nu reușea 
decit să provoace aversiunea. 

Gilda încercase să echilibreze oarecum lumea atît de 
tulburată și nesigură a copiilor, dar îi fusese foarte greu. In fond, 
nu erau copiii ei. Se străduise să fie dreaptă cu ei, protejindu-l 
pe cel slab de teroarea celui puternic. Și, mai ales, să 
compenseze afecțiunea pe care Midge nu o primea de la nimeni. 
De aceea, spuse mîndră, el încă o mai vizitează. 


— De ce ai plecat de la ei? o întrebă Dan. 

Gilda tăcea, gîndindu-se la răspuns. Apoi, ridicîndu-și privirea, 
se hotări: 

— Cineva trebuie totuși să știe ce s-a întîmplat cu adevărat în 
Ziua aceea. 

Richard era la școală, iar ea, împreună cu cei doi băieţi 
plecaseră într-o excursie, de o zi, în pădure. O furtună izbucnise 
din senin, iar Gilda rugase un fermier să-i ducă înapoi acasă. 
Midge găsise un pui de pasăre, căzut din cuib. In timp ce Gilda 
le punea hainele la uscat, băieţii se luaseră la întrecere pe scări 
spre dormitorul mamei, ca să-i arate ce găsiseră în pădure. Abia 
cînd auzise vocile lor răsunînd în celălalt capăt al casei, 
realizase unde dispăruseră. Urcase scările alergînd, în speranţa 
că-i va putea opri. Dar era prea tirziu. Se năpustiseră amindoi în 
camera mamei lor, iar Gilda ajunsese, gifiind în spatele lor. 

Margaret era întinsă în pat, dezbrăcată. In ciuda trecerii 
anilor, Gilda își amintea cu precizie fiecare amănunt. Altă 
femeie, o prietenă de-a ei, dezbrăcată și ea, o săruta între 
picioarele desfăcute. Midge, bietul de el, se apropiase deja ca 
să-i arate puiul de pasăre. Ea ţipase și, sărind din pat, zbiera 
cele mai îngrozitoare cuvinte și îi lovea pe amindoi. Midge nu 
putea ridica mîinile să se apere pentru că încerca să 
adăpostească pasărea. Ea i-o smulse din mînă aruncînd-o pe 
podea și omorînd-o. Apoi începu să-l lovească din nou. Peter, 
dintr-o săritură, se așezase în faţa lui, încercînd să preia 
loviturile. 

— Eram înmărmurită atît de ceea ce văzusem, cît și de 
comportarea ei cu băieţii. l-am cerut scuze și i-am scos din 
cameră, dar, bineînţeles, era prea tîrziu. 

— Te-a concediat? 

— Da, și m-a condus imediat la gară. N-a avut încredere că nu 
voi spune cuiva din casă ce am văzut, mai ales soţului ei, cînd s- 
ar fi întors. La gară mi-a dat un cec de o mie de dolari și mi-a 
promis că-mi va trimite unul de fiecare Crăciun. 

— Prevenindu-te, bineînţeles, să nu mărturisești cuiva ce se 
întîmplase. 

Gilda încuviinţă. 

— Dar dacă spunînd cuiva aș fi făcut un bine băieţilor, aș fi 
spus. Ridică din umeri. În fond, am fost o simplă angajată. 


Conducînd spre oraș, Dan încercă să lege ceea ce aflase de 
ceea ce știa despre Peter Boelter și despre misterul care îi 
învăluia moartea, dar nu reuși. 


Era a treia săptămînă din august. Luni dimineaţa, Dan și Rick 
înlocuiseră echipa de detectivi care supravegheau casa lui Tim 
Feeney. Parcară mașina lui Rick pe Strada 16, cu un bloc mai 
departe de locuinţă, de unde puteau observa intrarea prin 
oglinda retrovizoare și începură să aștepte. 

Pe la șapte și jumătate, Feeney cobora scările blocului. 

— Arată ca dracu, comentă Rick. 

Nebărbierit, cu cearcăne vinete, fostul șofer arăta ca după o 
noapte nedormită. Se opri un moment ca să-și bage cămașa în 
pantaloni. Pescuind cheile dintr-un buzunar, se îndreptă spre un 
Chevy roșu, parcat la colţul străzii. 

Cei doi alunecară în scaune pînă la nivelul parbrizului cînd 
mașina îi depăși, dar Feeney nu se obosise să verifice dacă e 
filat. Rick aşteptă cîteva clipe, apoi îl urmă. Observînd în oglindă 
un Ford albastru, îi atrase atenţia lui Dan. Intorcîndu-se, îi 
recunoscu pe cei doi din mașina albastră. 

— E Stallworth și colega lui, spuse Dan. Blonda. 

— Kate Bascombe. 

— Ai o memorie foarte bună. 

— Ne-am întîlnit întîmplător, acum cîteva săptămîni, într-un 
bar. Am băut ceva împreună. 

— Pari interesat. 

— Poate mai tîrziu. Deocamdată, n-am terminat cu o fată pe 
care am cunoscut-o în facultate. 

— Așa sînt femeile, Rick. 

— Doamne, las-o baltă. Mai bine le-am numi persoane de gen 
feminin pentru că femeia“ îl conţine și pe bărbat. Chiar și 
femelă” conţine suferință. Oricum, Bascombe se întilnește încă 
cu Scott Feller... reporterul. 

— İl cunosc. 

— Au fost împreună o vreme. Acum se pare că tipul îi dă din 
nou atenţie. Ea știe că e un ticălos și că o face doar pentru 
serialul despre Departamentul Poliţiei, la care lucrează, dar... 


€ Woman - femeie; man - bărbat (n. tr.). 
7 Female - femelă (male - boală, suferinţă) (n. tr.) 


— Credeam că numai eu am avut o viaţă agitată. Ti-a spus 
ceva despre Feeney? 

— Nu. De fapt, ne-am tachinat la un pahar. Dan privi din nou 
în urmă. 

— Mda, se pare că ea și Stallworth sînt interesaţi de prietenul 
nostru Feeney. Parcă am fi la paradă. 

Feeney parcă lîngă un aparat de taxare, iar Rick, surprins, coti 
imediat. În timp ce-i depășeau, cei doi poliţişti le făcură semn 
că-i observaseră, continuîndu-și mersul pe lîngă mașina lui 
Feeney. Parcară și ei puţin mai departe, pentru a nu trezi 
bănuieli. 

Feeney scotoci în buzunarele pantalonilor după o monedă 
pentru aparat. Dar nu scoase nimic, fie pentru că nu avea, fie 
pentru că aparatul îi mai lăsa puţin timp. Dan și Rick erau 
convinși că va trebui urmărit pe jos, așa că porniră. Dan în 
spate, iar Rick, cu mai multă experienţă, făcea treaba cea mai 
grea, încercînd să fie permanent în faţa lui. 

Feeney traversă strada spre un mic părculeţ, dar nu intră. Se 
sprijini de gardul care îl împrejmuia, așteptind. Ocupanţii celor 
două mașini se făcuseră mici pe locurile lor și așteptau și ei. 

Se scurseră astfel două ore, iar Feeney părea să fie preocupat 
numai de șuvoiul de mașini care trecea pe lîngă el. La un 
moment dat, se uită la ceas și traversă, în fugă, strada. Dan se 
pregătea să intervină, dar Feeney băgase doar o monedă în 
aparatul de taxare și se întoarse la locul său, lîngă gard. 

Într-un tîrziu, cînd ceasul indica aproape ora zece și văzînd că 
persoana așteptată nu ajunsese încă, Feeney trase un șut într- 
un ghemotoc de hirtie și apoi scuipă nervos în direcţia șoselei. 
Se îndreptă spre un telefon public, dar, îngrijorat parcă, se 
răzgîndi. Realizase probabil că persoana avusese motive 
întemeiate să nu se arate. 

Înainte de a se urca în mașină, se opri să privească 
magazinele care se înșirau pe stradă. Privirea i se opri pe un 
bufet. Scotocind în buzunar, privi dezamăgit mărunţișul din 
palmă, apoi îl băgă înapoi în buzunar; fără îndoială, era prea 
puţin pentru un corn și o cafea. Lovi cu pumnul capota mașinii, 
vizibil enervat. Apoi se urcă la volan și porni spre casă. 

Cele două mașini renunţară la urmărire cînd o coti pe strada 
unde locuia, iar el parcă în apropierea blocului. In schimb, 
mașinile se opriră și cei patru coboriîră să se sfătuiască. 


— Cine ţi-a vîndut pontul? întrebă Harry Stallworth. 

— Un traficant de droguri de la care cumpără, spuse Dan. Tie? 

— Patronul unui local deocheat, unde priza cînd nu avea 
destui bani. 

— Are un nas foarte pretenţios și costisitor. 

— Așa se părea, dar azi-dimineaţă nu și-a permis nimic. 

— Ai idee cine ar putea să-l plătească? 

Stallworth îl privi pe Dan o vreme. 

— Tu îl supraveghezi. 

— Cerule, Harry, parc-ai fi Huyton. Crezi că tocmai mă 
pregăteam să-l mituiesc cînd ai apărut tu cu mașina și mi-ai 
stricat aranjamentul? 

— Nu cred asta, conchise detectivul. Nu ar avea nici un rost 
să plătești în continuare un tip care te-a umplut deja de noroi la 
tribunal. 

— Mă bucur că mai există cineva în domeniu care să 
gîndească logic. Îmi imaginez că Procuratura îl plătește pentru 
mărturia împotriva mea. 

— Asta credem și noi, confirmă Bascombe. N-am avut destule 
probe ca să-l legăm pe Montano de cazul Cassy Cowell și cu atît 
mai puţin de violul din parcare. 

Stallworth izbucni furios. 

— Ticălosul ăla de Huyton scapă din mînă un proces și dă vina 
pe noi. Apoi violatorul fantomă lovește din nou, iar Huyton ne 
bagă în gura presei, ca și cînd noi n-am vrea ca tipul să fie prins. 
Dar în tot acest timp protejează lepădătura asta, care e cel mai 
nimerit suspect. 

— Feeney, confirmă Dan, care a primit suspendarea pedepsei 
pentru trafic de droguri, după ce a depus mărturie împotriva 
mea la Comisia Disciplinară. 

Stallworth urmări privirea lui Dan, așteptind confirmarea. 

— Comisarul a preferat ca Huyton să nu știe că îl urmărim pe 
Feeney. Așa că insist să rămînă între noi. 

— Ştii, eu și Huyton nu sîntem tocmai intimi, glumi Dan. 

Stallworth înclină capul, semn că a priceput, și continuă: 

— Dan, sîntem siguri că avem de-a face cu același tip. Același 
modus operandi în ambele cazuri. Feeney n-a mai fost acuzat de 
viol, dar nu prea îi plac femeile, dacă te iei după ce spune fosta 
lui prietenă. 


— Violatorul lovește numai de două ori, observă Bascombe, și 
totdeauna în liniștea nopţii. E posibil ca, fiind părăsit de prietena 
lui și fără o slujbă stabilă, Feeney să devină un pic agitat 
noaptea, așa că i-am agăţat o codiţă. Dar poate dulciurile care 
le ia pe nas să-l facă fericit. Sau liniștit. 

Rick izbucni în rîs. Ea îi zimbi. 

— Tare mi-ar plăcea să înregistrez convorbirile lui Feeney, 
rosti Stallworth, dar numai Procuratura are dreptul să ceară 
autorizaţia la tribunal. 

— Dacă afli ceva în legătură cu Feeney, îl rugă Dan, mă 
anunţi și pe mine? 

— Sigur, îi promise polițistul. 

Rick îi spuse lui Bascombe: 

— Am să te sun într-una din zilele următoare. 

— Mai bine peste vreo lună, O.K.? replică ea. Kate Bascombe 
era o tipă pragmatică. Avea o părere foarte realistă despre cit 
anume se putea conta pe interesul lui Scott Feller. Următoarea 
lună, serialul publicat de el în ziar urma să se încheie. 


În noaptea aceea, Stallworth și Bascombe fuseseră treziți de 
dispecerul de serviciu și plecaseră direct spre parcarea de la 
intersecţia Străzii 13 cu Loscut. Corpul fără viaţă al tinerei Tara 
Martin (născută Gertrude Kunkel), o prostituată blondă care 
lucrase pentru Ricardo Montano, fusese găsit la mai puţin de 
douăzeci de picioare distanţă de locul unde fusese descoperită 
ultima victimă. Purtase o fustă mini neagră, și o bluză scurtă și 
decoltată, de culoare albă. Bluza îi fusese îndesată în gură, 
sufocînd-o. De data asta, unghiile victimei conţineau semne 
vizibile de împotrivire. Părea că își întilnise atacatorul față în 
faţă, pe trotuar, iar el o tîrîse în parcare, în spatele celor cîtorva 
mașini, unde o violase și o bătuse. Probabil din cauză că îl putea 
identifica, o strangulase - se puteau observa citeva urme pe 
gitul ei. Autopsia scosese la iveală ruptura osului hioid. 

Nu existau martori oculari. Dar, pe la ora cinci dimineaţa, 
cealaltă prostituată care lucrase pentru Montano, negresa, 
dădea buzna în localul poliţiei, cerînd protecţie. Tocmai auzise 
de crimă și era înspăimîntată. Cei doi detectivi se grăbiră s-o 
interogheze. În seara aceea, se întîlnise cu Tara. Ea era 
nervoasă din cauza unui conflict cu Montano, avut într-un bar 
din zonă, cu citeva ore mai devreme. El încercase s-o convingă 


pe Tara să lucreze din nou pentru el. Îl refuzase, pentru că se 
descurca mai bine singură. El se înfuriase. Proprietarul barului 
fusese nevoit să cheme Poliţia, iar Montano plecase, dar 
promisese că o va căuta și o va „convinge”. Negresa era 
speriată, pentru că Montano o sunase și pe ea, cu o zi înainte. 
Voia să o întîlnească si să stea de vorbă. 

Montano nu mai locuia la adresa știută de ei, așa că 
Stallworth și Bascombe căutară cîteva ore ca să afle noul 
domiciliu. Deși se grăbiseră să-l ridice pentru interogatoriu, 
ajunseseră cu aproape cincisprezece minute după plecarea lui. 
Un vecin îl văzuse părăsind clădirea, ducînd o valiză. 

Cam în același timp, Montano era la staţia de benzină 
Camden, făcînd plinul. Vorbea cu Dan de la un telefon public. 

— Cînd am auzit la radio despre Tara, mi-am închipuit că vor 
veni să mă ridice, așa că am fugit. 

— Au sunat și aici. Vreau să-ți pun cîteva întrebări. 

— Rahat! 

— Nu ești obligat să răspunzi la întrebările lor. Am să fiu lîngă 
tine să te susțin. Poți să-mi spui ce-ai făcut după ce te-ai 
despărțit de Tara, în bar? 

— Am mai fost în cîteva localuri. Ştii, să mă răcoresc. Unde e 
recunoştinţa ei? M-am ţinut departe un timp, așa cum mi-ai 
spus. Dar sînt aproape lefter. M-am oferit să reluăm afacerea. 
Curva m-a trimis la plimbare. 

— Ai mai văzut-o după asta? 

— Nu. Montano răspunse cooperant: Am ajuns devreme 
acasă. 

— Nici nu-mi trece prin cap că cineva îţi poate sprijini alibiul. 
Dan nu avea încredere în tonul lui. Montano ar fi dat orice ca 
avocatul să-l creadă. 

— Nu. 

Orice ar fi făcut Ricardo Montano noaptea trecută, Dan era 
mai mult ca sigur că era ilegal și nu fusese făcut acasă. Montano 
putea să se ascundă undeva, s-o urmărească pe Tara la locul 
unde „lucra” și să-și verse furia pe ea. Dan îl considerase 
întotdeauna pe Montano periculos, imprevizibil și impulsiv. 
Întărîtat mai ales, era în stare de orice. 

Dan îi oferi o alternativă: 

— Lasă-mă să ajung la o înţelegere cu polițiștii, cînd te 
întorci... 


— Nu mă întorc. 

— Eşti în pericol mai mare pe stradă. Poliția mai întîi împușcă 
un violator criminal și abia după aia îi citește drepturile. 

Astea erau numai o parte din temerile avocatului. Posibilitatea 
ca Montano să fie violatorul fantomă era dintr-o dată foarte 
reală. 

— Nu, repetă Montano hotărît. Nimeni n-o să mă creadă că n- 
am omorit-o eu. Dar îţi spun un lucru, tîrfa aia a primit ce 
merita. 

— La dracu, murmură Dan. 

Mara și toţi ceilalţi îl imploraseră să nu se străduiască atit, să 
nu-l scoată de sub acuzare pe Montano în cazul Cassy Cowell. 
Ca urmare, el înnebunise o femeie și o omorise pe a treia. 

— Ascultă, Ricardo, te-am scos o dată, o pot face din nou 
dacă îmi spui adevărul. 

— Plec din oraș. M-am hotărît. 

— Dacă dispari, polițiștii vor fi siguri că tu ai făcut-o. 

— Oricum, vor crede că am făcut-o. Blestemata aia de Tara! 

Dan nu putea spune exact de unde izbucnise furia peștelui. 
Din cauza pornirii interioare care-l făcuse să-și piardă controlul 
și s-o omoare, sau pentru că pierduse o sursă de cîştig. 

— Ricardo, lasă-mă să încerc o înţelegere cu polițiștii. Sună- 
mă peste un sfert de oră. 

Montano stătu pe gînduri un moment, apoi refuză: 

— Nu, sînt mult mai în siguranţă așa. 

— Ricardo... 

La celălalt capăt al firului nu mai era nimeni. Închisese. 

— Oh, Doamne, își spuse Dan, ce dracu am făcut? 

Ziarele de dimineaţă anunțau că Ricardo Montano se 
sustrăsese cercetărilor, iar Poliţia alertase toate jurisdicţiile 
statului în căutarea lui. 


23 


Pe măsură ce luna se apropia de sfîrșit, Susan petrecea din ce 
în ce mai puţin timp la Herald și Fundaţie și mai mult cu Karen. 
În spatele gardurilor înalte, care înconjurau proprietatea, mama 
și fiica jucau tenis, călăreau ore întregi prin pădure sau se 
odihneau la piscină, citind ori ascultind muzică la radio, fiecare 


mutînd periodic butonul pe postul preferat. Neînţelegerile din 
trecut păreau de mult uitate. 

Cînd mergeau la casa de vacanţă a lui Dan erau nedespărțite. 
Cînd Karen făcea surfing, Susan își lua un prosop și, de pe plajă, 
îi urmărea fiecare mișcare, bucurindu-se de fiecare clipă și 
tremurînd pentru siguranţa ei. Uneori era atît de deprimată, încît 
exagera cu sfaturile, gîndindu-se la un viitor cînd fata putea să 
rămînă fără mamă. 

Dan îi cumpărase lui Karen un surf și nu se mai arătă așa de 
încîntat cînd ea aduse vorba despre motocicletă. Susan nu avea 
nevoie de alte probleme și, uneori, dimineaţa, durerile de 
genunchi și nu numai din cel bolnav, îl îndemnau să reflecteze. 
Se gindea să renunţe la motocicletă nu din cauză că durerea 
creștea, ci pentru că el era prea bătrîn pentru a mai accepta, 
între perechea de roţi și șosea, un simplu sentiment de 
solidaritate. 

Noaptea, tirziu, după ce Karen adormea, cei doi făceau 
dragoste pe colinele înverzite. Chiar și atunci cînd Susan atingea 
paroxismul senzaţiilor, o mică parte din ea părea că veghează 
lîngă patul fiicei sale, ascultîndu-i respiraţia liniștită, zdrobită de 
durerea gindului că, în curînd, acolo nu va mai fi nimeni să 
vegheze. 

Din cînd în cînd, între Susan și Dan izbucneau certuri, care 
creșteau în intensitate asemenea brizei care se transformă în 
furtună. La început, crezuseră că e vorba de tensiunea 
procesului. Dar, cercetîind mai atent, începură să înţeleagă că 
ele se datorau unor motive mult mai adînci: provocările. Erau 
supăraţi din cauza situaţiei lor provizorii și a forţelor care 
încercau în permanenţă să-i despartă. În mod obișnuit, Susan își 
controla pornirile - nu era nici elegant și nici folositor. Dar, în 
momentele de tensiune, își ieșea din fire. Se supăra uneori pe 
inerția părinţilor ei, care îi dăduseră atitea titluri și prea puţine 
drepturi și, mai ales, pe ceea ce oamenii așteptaseră tot timpul 
de la ea, care era o simplă femeie. In ultimii ani, se trezea 
uneori  gîndindu-se dacă meritase să-și sacrifice propria 
independenţă pentru siguranţa și bogăţia oferite de un soț, chiar 
și atunci cînd îl iubea. Acum, cînd era atît de puternică, se 
întreba dacă i-ar putea face faţă și, mai ales, în cazul fericit în 
care ar fi putut să plaseze o putere și mai mare dobîndit-o pe 
deplin. 


Cînd Mara îl părăsise, Dan își închisese aproape toate 
sentimentele. Ştia că era o femeie ambițioasă, dar tot timpul își 
imaginase că avea o inimă romantică, pe care el singur o 
descoperise. Aflind că plecarea ei fusese o mișcare cinică, 
plănuită cu mult înainte, căzuse pe gînduri. Îşi dăduse seama că 
întreaga lui viaţă fusese de o tristeţe teribilă. 

Se bucurase întotdeauna de avantajele pe care Cal le 
obținuse cu greu - cumpărind bunăstarea și confortul, dar 
ignorînd cu bună știință adevăratul lor preţ. Fiul unui om care 
fusese acceptat de această ţară, Dan sperase la mai mult. 
Făcuse numai ceea ce alţii nu doreau de la el, fără să-i pese de 
părerea pe care o aveau. Sperase să fie acceptat în toate 
straturile sociale, în timp ce el își menţinuse identitatea originii. 
Un cavaler care să desființeze tirania, pentru ca, apoi, să-l 
ovaţioneze cu toţii. Și, mai ales, își dorise dragostea celor pe 
care-i iubea, dar și libertatea de a alege unde și cînd să poarte 
această răspundere. 

Hannah descoperise în el ceea ce el nu bănuise niciodată. 

Dacă obținea ceva, imediat ţintea contrariul; această dorinţă 
a contrastelor îi umbrea în permanenţă satisfacţiile. De fapt, ea 
respinsese un soț care nu voia să fie soţ cu adevărat. Abia acum 
înțelesese Dan că a fi un „lup singuratic” înseamnă inevitabil să 
suporţi singurătatea. 

Acest ultim adevăr îi venise în minte într-o noapte de august, 
după ce aflase de aprobarea Comisiei Disciplinare, care 
acceptase ca suspendarea lui să fie amînată pînă după procesul 
lui Susan. Stăteau dezbrăcaţi, mîngiiaţi de razele lunii, 
înconjurați de iarba care acoperea ca un zid marginile pădurii. 
Făcuseră dragoste și Dan înţelese că, în ciuda pericolului de ao 
pierde, se simţea mai bine decit se simţise vreodată. 

Cu Mara cunoscuse acea nervozitate incitantă, dar niciodată 
plăcerea unei iubiri sigure. Străjuiți de universul nesfirsit sub 
care Dan tocmai avusese un scurt extaz, aproape fatal, lui i se 
părea ciudat cîte contradicții omenești și, mai ales, cu cîte feluri 
de ginduri fuseseră binecuvîntaţi oamenii. Pentru a fi fericit, ar 
trebui să ajungă la o înţelegere cu firea sa contradictorie. 

Intr-un tîrziu, ajunse la concluzia că, pentru fericirea lui, care 
ar spulbera singurătatea, va trebui s-o facă. Dragostea pentru 
Susan nu însemna totul. Dacă voia să-și permită luxul de a fi 
fericit, cum îţi permiţi să ai un cont în bancă, trebuie să-și 


dorească fericirea mai mult decît izolarea. lubirea pentru cineva 
putea liniști conflictele lui interioare: dragostea pentru fiul său, 
care i-o împărtășea fără rezerve; cea pentru tatăl lui, în ciuda 
rezervelor. Și acum, dragostea pentru Susan și pentru ceea ce 
iubea în ea - cinstea și frumuseţea caracterului, bunele intenții, 
umorul, frumuseţea și iubirea pentru el. 

— Vreau să te căsătorești cu mine, Susan, rosti, ridicîndu-se 
într-un cot, privindu-i ochii, atît de întunecaţi și misterioși. Te 
iubesc si vreau să mă căsătoresc cu tine. 

— Şİ eu vreau, spuse ea, ridicîndu-se să-i mîngiie obrajii, o 
siluetă care se contura în întuneric. E multă vreme de cînd n-am 
mai întîlnit un om cu adevărat bun. Asta mă face mai bună. 

— Nu simţeai același lucru cu Peter? 

— Peter a fost un porc! 

Glasul îi devenise tăios și dur sub povara cuvintelor. Apoi, la 
adăpostul întunericului, ea deveni din nou tandră, îmbrăţișîndu- 
l. 

— Cînd totul se va sfirși, Dan, cere-mă în căsătorie. Am să 
accept. 


Două zile mai tîrziu, telefonul Marei îl găsi pe Dan la birou. 
Vocea îi tremura de furie și de nerăbdare. 

— Te anunţ oficial că Gilbert R. Huyton, reprezentant al 
Procuraturii Philadelphia, s-a hotărit să pledeze în cazul Susan 
Boelter. Eu îi voi fi asistentă. 

Ranchiuna ei era explicabilă. Dacă ar fi reușit condamnarea 
într-un caz atît de important și cunoscut, ar fi căpătat un 
renume în procuratură, plasînd-o în capătul listei de candidaţi la 
funcţia lui Huyton, cînd acesta ar fi fost avansat. 

Cu vocea încărcată de ură, continuă: 

— Susţine că o face din datorie. Poţi să-l crezi? Datorie. 

Trebuie să demonstreze opiniei publice că onoarea lui e mai 
presus decit prietenia pentru Susan. Să-l ia dracu! Era cazul 
meu. Mi-a dat cuvîntul. Trebuia să-mi dau seama c-o să mă dea 
la o parte. Pur și simplu, n-a putut rezista publicităţii. 

— Mara, de cînd am devenit confidentul tău? 

Dar el știa că Mara nu avea nici un alt confident. Nu era genul 
care cultiva prietenie. Ea trăia numai în lumea bărbaţilor, care-i 
erau fie rivali fie iubiţi, iar uneori și una și alta. Pentru că nu-și 


putea vărsa amărăciunea pe Gil, o făcea cu Dan. Continuă cu o 
voce înverșunată: 

— Are impresia că oamenii rîd de el, că nu-l vor lua în serios 
decit dacă te va învinge într-un caz răsunător. Asta e singura lui 
preocupare. Bărbaţii! Totdeauna trebuie să-și demonstreze că 
sînt cei mai buni. 

Dan știa că nu avea nevoie de un răspuns, așa că aștepta cu 
respiraţia tăiată. Un moment mai tîrziu, ea adăugă: 

— Ne întîlnim deci cu juriul, pentru o ședință preliminară, 
vineri. Apoi închise. 

Dacă ar fi reprezentat pe oricine în afară de Susan, Dan ar fi 
fost bucuros să-și demonstreze talentul faţă în faţă cu Gil 
Huyton, ca între campioni de categorie grea. Invingătorul ia tot. 
Dan avea motive să se răzbune: arestarea pentru mituire, care îi 
distrusese ireparabil reputaţia, modul în care îl scosese de sub 
acuzare și, în plus, vestea despre suspendare, care fusese 
răspîndită în toate colţurile orașului. 

De data asta, Dan nu era nerăbdător să înceapă lupta. 
Primejdia în care se afla Susan făcea lucrurile foarte periculoase. 


Într-una din după-amieze, în timp ce Dan răsfoia meticulos, ca 
un școlar, revistele de medicină legală, care îl puteau ajuta să-și 
construiască apărarea - și încerca, pe cît posibil, să ignore 
fotografiile și detaliile groaznice - îi atrase atenţia o notă care îi 
arse privirea. Autorul făcea referire la ultimele cercetări ale unor 
medici canadieni, care susțineau că scăderea temperaturii unui 
corp este, fără îndoială, o metodă sigură de a depista momentul 
morții. 

După patru telefoane, Dan reușise să-l depisteze pe autor, 
vorbise cu el și fixase o întîlnire pentru a doua zi, dimineaţa, la 
Toronto. 


Înainte de a intra în biroul medicului legist, Dan îl salută: 

— Nici nu știți ce plăcere îmi face să vă cunosc, doctor 
Mallory. 

Bărbatul își deșiră statura înaltă si uscată, întinzîndu-i mîna. 

— Am citit acel raport de autopsie pe care mi l-aţi trimis prin 
fax. Dar nu înţeleg de ce? 

Alan Mallory abia trecuse de patruzeci de ani, cu părul odată 
castaniu, acum cărunt. Avea trăsături puternice și frumoase și 


un zîmbet pe care îl au mai degrabă directorii de magazine, 
decît chirurgii morţii. 

Vorbiră cîteva minute despre călătoria lui Dan și apoi despre 
experienţa lui Mallory ca legist în diferite orașe canadiene, și 
anume ca cercetător consultant și profesor, dar amîndoi erau 
nerăbdători să ajungă la subiectul întîlnirii. 

— Nota pe care am citit-o, spuse Dan, mi-aţi spus la telefon că 
se baza pe o discuţie avută cu autorul articolului. 

— Da, un student. Cercetările mele sînt aproape gata, dar mai 
am nevoie de cîteva luni de muncă pînă să pot trage concluziile 
și să le public. 

— Aţi putea să mi le spuneţi, ă... pe înţelesul unui avocat? 

Pe Dan îl interesa nu numai ce urma să spună Mallory, dar și 
cum suna pentru urechile juriului. Folosea termeni de 
specialitate care ar fi făcut de neînțeles expunerea? Sau urma 
să fie atît de arogant, încît ar fi avut aerul că pedepsește 
apărarea? 

— E foarte simplu, începu Mallory. Sînt atît de multe variabile 
care influenţează temperatura unui cadavru, încît este imposibil 
să găsești o regulă sau o simplă formulă ca să poţi calcula 
căldura pe care o pierde corpul, o dată cu trecerea timpului. Se 
poate pierde mai repede sau mai încet. 

— Puteţi fi mai explicit? 

Atitudinea lui Mallory era prietenoasă, iar explicaţiile lui 
căpătau ușurința unei conversații. 

— De exemplu, unii oameni au temperatura corpului mai 
ridicată, alții mai scăzută. Chiar si asta variază în cursul zilei și, 
bineînţeles, cînd persoana e bolnavă. Un alt factor îl reprezintă 
condiţiile mediului în care a fost găsit cadavrul, într-o cameră 
foarte călduroasă, este posibil să nu se răcească deloc. Într-una 
rece, ca în cazul nostru, el va pierde căldura mult mai repede 
decit în formula obișnuită. Și, mai ales, zăcînd direct pe 
pardoseală. Indivizii slabi se răcesc mai repede decit cei grași, 
cei goi mai repede decit cei îmbrăcaţi. Toţi factorii sînt prezenţi 
aici. 

Dan era încîntat de ce auzea. Știa că un juriu care credea în 
mărturia unui medic legist va reacționa favorabil în cazul lui 
Mallory. 

— Parcă pentru a amplifica lucrurile, continuă Mallory, se pare 
că e o regulă generală ca temperatura rectală să crească puţin, 


imediat după moarte, nu să scadă. În altă ordine de idei, un 
medic legist care folosește formule rigide pentru a constata că 
temperatura scade cu un grad pe oră, după moarte, este 
periculos de simplist în concluzii. Victima, în cazul nostru, poate 
să fi murit mai tîrziu decit a presupus medicul legist. 

Alegîndu-și cuvintele care-i puteau fi adresate la tribunal, Dan 
întrebă: 

— După ce aţi examinat fotografiile pe care vi le-am trimis, v- 
aţi putut forma o idee, cu un grad destul de rezonabil de 
siguranţă, despre cauza morţii? 

— După părerea mea, teoria lui Kieffel că victima a fost ucisă 
mai degrabă cu un obiect tăios decit accidental, lovindu-se de 
marginea treptei, este neconcludentă. Mai sînt și alte aspecte 
care mă preocupă. 

— Doctore, aţi fi dispus să vă deplasaţi la Philadelphia ca să 
depuneţi mărturie la tribunal? Veţi primi onorariul și cheltuielile 
care vi se cuvin. Va fi nevoie de dumneavoastră, probabil, la 
mijlocul lunii viitoare. 

— Bucuros. Ar fi o gravă nedreptate ca cineva să fie 
condamnat pe baza unor dovezi atît de puţin concludente. 

Dan se rezemă de spătar, zimbind. Observase de-a lungul 
anilor că venea un moment în care fiecare apărare solidă 
începea să se contureze, potrivindu-și piesele ca macheta unui 
arhitect. O puteai prezenta juriului sau întoarce pe toate feţele, 
arătind toate camerele, ușile și holurile. Totul se potrivea și 
căpăta un sens. Procuratura își construise și ea propriul model, 
dar acesta avea altă structură. lar tu, ca un arheolog, trebuia să 
convingi juriul că al tău e cel mai apropiat de ceea ce existase 
demult. 

Timpul acela venise. În sfîrșit, putea prezenta juriului 
evenimentele acelei sîmbete fatale, de început de iunie, 
suficient de verosimile pentru a sta în picioare. Fundaţia fusese 
pusă, pilonii și încheieturile erau la locul lor, iar pereţii și 
acoperișul începuseră să se ridice. Construcţia lui urma să 
reziste și celui mai furtunos atac. 

Găsise, în sfîrșit, expertul, martorul de care avea atita nevoie. 


În primele cîteva zile de vacanţă, Jamie își petrecuse aproape 
tot timpul cu bunicul său sau în compania cîtorva prieteni care 


nu erau plecaţi din oraș. Apoi Jacob plecase, ca în fiecare an, în 
vacanţă la Poconos, iar Dan și Jamie plecară la casa de pe plajă. 

Primul lucru pe care îl observase Jamie, cînd intraseră cu 
mașina în garaj, fusese cel de-al doilea surf agăţat pe perete. 

— Te-ai apucat și tu de surfing? își întrebase tatăl, știind 
instinctiv care era proprietarul, dar așteptind confirmarea lui 
Dan. 

— E al lui Karen. 

— Frumoasă scîndură. Karen e bună? 

— Pentru valurile de pe coasta estică. 

— E cu totul altceva acolo, confirmă Jamie cu hotărire. 

— Hai înăuntru. Ai să stai în al doilea dormitor pînă în week- 
end. 

Ridicîndu-și geanta pe umăr, Jamie își privi tatăl. Al doilea 
dormitor fusese dintotdeauna dormitorul lui. Nici măcar nu-l 
numise „cameră de oaspeţi”. 

— Asta pentru că vin Karen și mama ei? 

— Da. Poţi să dormi cu mine atunci. 


Dan pomenise de Susan și Karen cu două zile înainte de 
venirea lor. Stăteau amîndoi pe șezlonguri, pe terasă, cu spatele 
la mare, privind apusul de soare. 

— Sper să-ţi placă, spuse Dan. 

— Cîţi ani are? _ 

—E cu aproape un an mai mare ca tine. Implinește 
paisprezece în curînd. 

— Nu trebuie neapărat să mă împrietenesc cu ea, nu? 

— Nu. Sper să vă împrieteniţi, dar faci cum vrei. 

— Ştii ce nu-mi place? izbucni Jamie. Că n-a avut cu adevărat 
un tată. 

— Cred că i-a fost destul de greu. 

— Probabil, replică Jamie, mai puţin pornit. 

— Ești îngrijorat că ea e aici tot anul și tu nu? 

Dan interpretă tăcerea fiului ca pe o confirmare. Se întinse și 
strînse mîinile băiatului. 

— Nimic nu se va schimba între noi, Jamie. 

Băiatul zîmbi satisfăcut, dar spuse doar: 

— Jim, nu Jamie, tată. O să creadă că sînt un copil. 


Cînd ajunseră la casa de vacanţă, Susan îi întinse un cadou lui 
Jamie. Era un walkman pentru casete audio. Jamie știa că era o 
încercare de a-i face o impresie bună, dar cadoul nu era prea 
atrăgător ca să poată ţine garda sus. 

— N-am știut dacă ai casete, spuse Karen, așa că ţi-am adus 
cîteva de la mine. 

II privea la fel de îngrijorată ca și el. Jamie crescuse repede tot 
anul, totuși Karen era mai înaltă. 

— Cui îi e foame? întrebă Dan. 

— Eu vreau să înot întîi, spuse Karen. 

— Noi am înotat deja, declară Jamie. 

Cei doi păstrară distanţa pînă la începutul după-amiezii. 

— Nu vrea nimeni să încerce valurile? sugeră Dan, observînd 
că briza se înteţise. 

Se lăsă o tăcere lungă, în timpul căreia cei doi adolescenţi se 
măsurară unul pe celălalt. 

— Nu există vreme mai bună ca asta, prin partea locului, 
sublinie Dan. 

Valurile oceanului erau într-adevăr grozave. 

— Nu mă deranjează, spuse Jamie. 

— O.K., consimţi Karen. 

Stînd pe terasă, părinţii îi urmăriră cum vorbeau de-a lungul 
drumului spre malul apei. Nu se întoarseră decit peste citeva 
ore. Din acel moment, flecăreau ca doi vecini apropiaţi. 

— Cum a mers? îl întrebase Dan mai tîrziu. 

— Destul de bine. 

După cină, cei patru jucară cărţi. Copiii formară imediat o 
echipă împotriva părinţilor. Apoi stătură de vorbă pînă tirziu. 

A doua zi, plecară din nou împreună pe ocean. Susan îi 
spusese lui Dan că fata era mai înviorată decit fusese vreodată 
în ultimele luni. 

— Totdeauna și-a dorit un frate sau o soră. Nu i-a plăcut să fie 
singură. 

După masa de seară, Jamie și Karen se apropiară de părinţii 
lor. 

— Ne-am tot gîndit, începu Karen. 

— Da, da, adăugă Jamie, înţelegind nevoia de a afișa 
solidaritatea în propunere „ne-am gîndit la ceva”. 

Se întoarse spre Karen, îndemniînd-o să explice. 


— Eu și Jim credem că ar fi bine dacă aţi sta împreună, în 
aceeași cameră, noaptea, vreau să spun, dacă vreţi și voi. Nu ne 
deranjează să dormim în aceeași cameră. 

— Aţi discutat voi asta? întrebă Dan amuzat. 

— Înî, rosti Jamie, luînd conducerea, pentru că cel care 
întrebase era tatăl lui. Ni s-a părut că ar fi mai natural pentru 
voi. 

— Natural, repetă Dan. Reuși să-și stăpinească stinjeneala, 
privind spre Susan. Tu ce zici? 

— Cred că e foarte bine. 

— O.K., spuse Dan, întorcîndu-se spre cei doi copii: dacă vreţi 
voi. 

— Hai, tată, fii realist. 

Fusese cel mai fericit week-end din viaţa lui Dan. 

Luni seara, de sărbătoarea muncii, își conduse fiul la aeroport. 
A doua zi, dimineaţă, începea selecţia juriului în procesul lui 
Susan. 


24 


— Aș vrea să cunoşti un prieten de-al meu, îi strigă Dan 
Susanei, în timp ce ea intra în clădirea primăriei City Hall, Matt 
Rooney, Susan Boelter. 

Omul care servea la bar se ridică peste tejgheaua înaltă, care 
îi ascundea jumătatea de jos a feţei, pentru a strînge mîna lui 
Susan. lzbucniră cîteva flashuri. Dan aranjase ca fotografii să o 
imortalizeze mergînd singură prin piaţa din faţa clădirii, urmînd- 
o apoi înăuntru. Voia ca publicul și potenţialii juraţi, care vor 
vedea în ziare figura unei femei obișnuite, doborită și fără 
apărare, să o simpatizeze, în ciuda acuzațiilor. 

Nevasta lui Rooney, Millie, își scoase capul din spatele mașinii 
de cafea. 

— Sper că o să le explici unde ne aflăm! arătă ea spre 
fotografi. 

Majoritatea proprietarilor de magazine alimentare căutau să 
cîştige simpatia reporterilor, oferindu-le gratuit cîte-o gustare. 
Millie îi privi furioasă. 

Dan făcu prezentările pentru cele două femei. Susan 
comandă chifle de ovăz și o cafea slabă. 


— Citești Heral/d-ul? observă Susan, privind un exemplar 
împăturit. 

— Cumpăr și Mirror, spuse fostul poliţist, dar în ultima vreme 
am găsit tot ce mă interesa în Herald. 

Susan radia de fericire la vederea succesului politicii sale. 

— Mă bucur că-ţi place ce facem noi. 

Rooney căută sub tejghea. 

— Dan, am pus deoparte niște prăjituri cu ciocolată. 

Susan rise. 

— Nu-l încuraja să măniînce asemenea chestii oribile. 

— E prima dată, în atiţia ani, de cînd mă oprește cineva, îi 
explică Dan. Ești îngrijorat, Rooney? 

— Prost judecător. E cu Pocuratura și îi este obligat lui 
Huyton. 

Dan nu putea să nu fie de acord. Hector Vellarde era prima 
dintre figurile marcante ale legii, conducător, timp de mai multe 
mandate, al unei direcţii din Procuratură. Pentru a-l cîștiga de 
partea lui și a nu pierde voturile populaţiei hispanice, Gill 
Huyton îi aranjase lui Vellarde un post de judecător imediat ce 
predecesorul său se retrăsese din motive de sănătate. In cel 
mult doi ani, dacă Vellarde nu deranja interesele partidului, 
urma, fără îndoială, să obţină propriul mandat. 

— Credeam că ai să fii prea ocupat în dimineaţa asta, ca să 
mai treci pe aici, spuse Rooney. 

Dan zimbi. 

— De ce să-mi atrag ghinionul, începînd un caz fără să trec pe 
la snack-barul favorit? 

Expresia îngheţată a lui Millie se topi încet, auzind 
complimentul. În timp ce punea capacele automatului de cafea, 
începu să-l descoase: 

— O grămadă de ziariști te așteaptă sus, Dan. Am auzit că au 
blocat coridorul. 

— Millie, am o clientă frumoasă. Sînt foarte încîntat că presa 
vrea să stea de vorbă cu ea. 

— Inteligent lucrat, observă Rooney. Ar putea chiar să nu mai 
ajungă la bară. Oricum, povestea se știe. Nu mai e nevoie de 
interogatoriu. 

— Rooney, tu ar fi trebuit să fii avocat. 

— Ai auzit Millie? chicoti Rooney. Dan spune că ar fi trebuit să 
mă fac avocat. 


Gura lui Millie formă ceva care la altă persoană s-ar fi numit 
zimbet. 

— N-o să mai ai trai cu el, Dan. 

Dan o conduse pe Susan prin ușile de sticlă, spre lift. Imediat 
ce pășiră pe coridor, o avalanșă de reporteri și camere TV se 
năpusti spre ei. Lumini strălucitoare, flashuri îi înconjurau, de 
parcă ar fi fost vedetele unui club de noapte. La fiecare pas, cei 
doi se opreau să răspundă la întrebări, sustrăgîndu-se politicos 
de la cele prea personale, chiar ignorindu-le, dacă deveneau 
prea insistente. 

Reporterii ăștia trebuiau să înveţe să-și măsoare cuvintele 
dacă voiau să obţină ceva. 

Dan o convinsese pe Susan că aceasta era ocazia de a-și 
spune povestea nestingherită de regulile din sala de judecată 
sau de cei doisprezece juraţi, plus patru, care urmau să fie aleși 
din sutele de oameni care așteptau acum să răspundă 
întrebărilor, în birourile tribunalului. Foarte curînd, își spuse el, 
aceste coridoare vor deveni cîmpul de bătaie pe care îl va 
înfrunta pe Huyton. 


Judecătorul Hector Vellarde era un bărbat serios, chiar sever. 
Dan îl cunoștea bine, cel puţin pe plan profesional. Fuseseră 
colegi de an la facultate. Procuror înflăcărat, devenea agresiv 
cînd avea în mînă dovezi puternice. Zvonul care circula prin 
tribunal era că arăta aceeași autoritate ca judecător, avînd 
tendinţa să conducă procesul împotriva apărării și să impună 
pedepse grele. 

Dan îl întîlnise de multe ori în faţa juriului, dar niciodată în 
societate; nu și-l putea aminti pe Vellarde relaxat. De 
asemenea, foarte rar îl văzuse zimbind. Dacă Vellarde avea 
cumva simţul umorului, atunci îl ascundea la fel de bine cum își 
ascundea gindurile. 

Stînd în picioare, așteptind intrarea lui Vellarde, Dan se 
întreba dacă judecătorul va încerca să obţină favoruri politice, 
favorizind subtil Procuratura, sau se va strădui să demonstreze 
integritatea faţă de alegători, refuzînd verdictul de vinovăţie? 

Dan avea nevoie de o persoană flexibilă și foarte sigură pe 
cunoștințele sale juridice, care să-i accepte mărturiile și să-i 
permită alte alternative și suspecți. Spera ca Vellarde, care se 
lovise de atitea nedreptăţi în timpurile carierei sale începute 


într-un ghetou de emigranţi, să fie imparţial. Dar, deocamdată, 
avea impresia că Huyton este singurul care se bucură că 
Vellarde va fi judecătorul cazului. 

La una din întîlnirile preliminare, Vellarde îl întrebase pe 
Huyton dacă intenţiona să aducă în discuţie relaţia dintre Dan și 
Susan în timpul procesului. Huyton răspunse că avea de gînd 
„Numai pentru a demonstra că ea nu se mai simţea legată de 
soţul ei”. 

— Isuse, dar asta nu înseamnă că l-ar fi omorît! intervenise 
Dan, înţelegînd că justificarea lui Huyton era numai un pretext 
pentru a se admite acel subiect. 

Vellarde fusese de acord. 

— Nu-l folosi, domnule Hyton, pînă cînd nu reușești să 
demonstrezi că prin asta ar fi avut motive să-l ucidă. 

— Nu poate fi un motiv, argumentă Dan, dacă nu am fost 
acuzat de complicitate. 

Înainte ca Dan să savureze această mică izbîndă, Vellarde 
spuse, întorcîndu-se spre el: 

— Domnule Lazar, nu cădea în greșeală. Dacă ar fi fost după 
mine, nu te-aș fi lăsat, în nici un caz, să reprezinţi o femeie cu 
care întreţii relaţii intime. Asta pune sub semnul întrebării 
credibilitatea dumitale ca avocat dezinteresat, în detrimentul ei. 
Nu-i faci nici o favoare reprezentind-o. 

După terminarea discuţiei, Huyton îl luase deoparte pe Dan și 
îi plasase un plic. 

— Vreau să știi că nu le-aș fi folosit, oricum. 

înăuntru, Dan găsi cîteva fotografii alb-negru, împreună cu 
negativele lor, executate cu un aparat ascuns, noaptea. 
Fotografiile îl înfățișau pe el și Susan stind dezbrăcaţi pe 
balconul dormitorului de la casa de vacanţă. Intr-una dintre ele, 
erau chiar îmbrăţișați. 

Dan aruncă plicul în servietă, furios din cauza tacticii lui 
Huyton, știind sigur că asta nu însemna nimic. Motivul nu era 
nici prietenia cu Susan, nici buna-cuviinţă, ci numai teama că 
Dan va divulga legătura lui Huyton cu Mara, dacă procurorul le- 
ar fi folosit în instanţă. 

Această intrigă sexuală complicase foarte mult cazul, creînd 
confuzie. Murise un om, iar asta era probabil singura privinţă în 
care toată lumea era de acord. Cum se întîmplase? Procuratura 
va insista să considere omucidere. Dan va argumenta că fusese 


un accident sau, ca alternativă, clienta lui nu era mai suspectă 
decit ceilalţi doi oameni. 

Dan privi spre Susan: frumoasă, mîndră, încercînd să-și 
ascundă îngrijorarea în spatele unei aparente destinderi. Părea 
imposibil ca o femeie atît de sinceră să fie vinovată de crima 
odioasă de care era acuzată. Simţindu-i privirea, Susan îl fixă la 
rindul ei, încercînd să-l sprijine mai degrabă decit să fie 
sprijinită. Nu fi îngrijorat, părea să spună. Am încredere în tine. 
Ai să le dovedești tuturor că sînt nevinovată. Datorită ţie, totul 
va fi bine. 

Dan se întoarse să rupă vraja. Trebuia să se giîndească logic, 
fără să fie influenţat de sentimente. Să-și concentreze toate 
gîndurile spre martori, mărturii, probe și juriu. 


Zi de zi, apărarea și acuzarea veneau la tribunal pentru a 
pune întrebări potenţialilor juraţi. Procuratura căuta acea 
categorie de juraţi pe care Huyton îi numea în particular 
„credincioși”, care, instinctiv, favorizau autorităţile. Apărarea, în 
schimb, avea nevoie de cei cu o educaţie mai solidă și mai 
independenţi în gîndire. 

Ida Lawrence stătea tăcută la masa apărării, consemnînd 
fiecare răspuns al juraţilor și comparîndu-l cu profilul pe care i-l 
schiţase deja. În ciuda tuturor metodelor ei, Dan, lăsîndu-se 
condus numai de intuiţie, citea în inima fiecăruia. Oare doctorul 
cu cravată elegantă s-ar fi simţit bine în boxa juriului? Dan se 
temea că da. Nu cumva tînăra și drăguţa secretară, care se tot 
uita spre Huyton după fiecare răspuns, urma să voteze mai 
degrabă cu acuzarea? Dar tipul care repara mașini de 
multiplicat, foindu-se nervos pe scaun, care răspundea încet, 
lipsit de imaginaţie, ţinîndu-și picioarele sub el, nu demonstra 
oare lipsa de personalitate atît de necesară unui jurat 
proacuzare? Oare șoferul de autobuz ar fi sprijinit autorităţile 
orașului, pentru care lucra, sau o femeie bogată întreţinută de 
un soţ sus-pus? Dar bătrîna negresă, care conducea o mică 
firmă de servicii sociale, lucrînd cu familii nevoiașe, ar fi apreciat 
activitatea Fundaţiei, care se îngrijea de minoritățile sărace, sau 
s-ar fi împotrivit acestei femei albe, privilegiate, care se 
prefăcea interesată în proiecte de binefacere? 

Cu acordul Idei Lawrence, Dan îi respinse pe primii trei. Cînd 
șoferul recunoscu că fratele său fusese înjunghiat recent de 


prietena lui, judecătorul îl scosese din cauză, scutindu-l pe Dan 
de a-și irosi o posibilitate de alegere. 

Dan voia neapărat juraţi cu slujbe sociale. O absolventă de 
colegiu, care se străduia să obţină fonduri pentru organizaţia ei 
de probleme umanitare și se lovise de birocraţia administraţiei, 
care era, în plus, mamă și ar fi fost probabil interesată de 
problemele lui Karen, fusese eliminată. Huyton folosise una din 
posibilităţile de alegere ca s-o excludă. 

Continuară așa aproape două săptămîni. Cazul dobîndise atita 
publicitate, încît Vellarde acordase avocaţilor mai mult timp și 
libertate în alegerea lor decit se obișnuia. 

În afara unui salut politicos, cînd Dan îi prezentase fiecare 
potenţial jurat, Susan păstrase o tăcere distantă. O singură dată 
își destăinuise gîndurile în privinţa procesului de selecţie. Se 
întorseseră în biroul lui, după o zi plină de audieri, în care se 
prezentaseră candidați  imposibili. Majoritatea erau greșit 
informaţi, mulţi - săraci sau prea pasionaţi, alţii de-a dreptul 
ostili. 

— Am fost și eu citată de două ori să mă prezint ca jurat, își 
aminti Susan. Prima dată Peter era îngrijorat că, indiferent cum 
aș vota, ar dăuna imaginii Hera/d-ului. Dar a doua oară nu i-am 
spus că fusesem chemată și m-am dus. Am trecut de prima 
selecţie. Fusese jefuită o bancă. Avocatul apărării, după ce a 
citit formularul cu numele și biografia, m-a întrebat dacă mă 
informasem în legătură cu cazul. Mi s-a părut normal ca toți 
locuitorii orașului să fi citit despre el. Fusese pe prima pagină. 
Poliția înconjurase banca, iar oamenii dinăuntru fuseseră ținuți 
ostatici ore întregi. Bineînţeles, i-am răspuns că citisem. 

— Şi, firește, te-a respins imediat, presupuse el. 

Ea confirmă. 

— Ti-am mai spus, îi explică el calm, rostul procesului tău nu 
este de a descoperi adevărul, ci de a convinge acești 
doisprezece oameni că nu ești vinovată de acuzaţiile care ţi s-au 
adus, orice s-ar întîmpla. Asta trebuie să dovedesc eu. 

Susan era intrigată. 

— Ce fel de justiţie e asta care depinde de cei mai puţin 
credibili indivizi ai societăţii ca să decidă soarta cuiva? Se opri 
un moment, apoi adăugă înfricoșată: Chiar crezi că acești 
oameni, pe care i-ai chestionat, sînt cei mai potriviti? 


Pe măsură ce boxa juriului se completa, Dan începu să 
lucreze intens, schiţind pledoaria de deschidere, adăugind 
însemnări și note unui dosar pe care îl purta zi de zi în servietă. 
Se găseau acolo toate documentele inventariate și conspectate 
cu grijă. În timp ce se adăugau mărturiile martorilor, materialul 
ameninţa să se transforme într-o „geantă de voiaj”. 

Începutul procesului urma să fie atuul lui, singura posibilitate 
de a face propria mărturie. Dan știa că depoziţiile martorilor, de 
cele mai multe ori, le păreau juraţilor incoerente sau chiar 
contradictorii. Deschizind procesul cu propria depoziție, urmărea 
să creeze în mintea lor o poveste cursivă, în care ei să plaseze 
următoarele evenimente și probe, să încerce să potrivească 
piesele, dar în varianta /u;. Ştia din experienţă că ei se vor arăta 
neîncrezători într-o pledoarie sufocată de termeni juridici sau de 
un limbaj bombastic și preţios. Alesese deci să le vorbească 
direct, privindu-l pe fiecare în ochi, cu toată sinceritatea, 
încrezător în nevinovăția lui Susan. Trebuia să le cîştige 
încrederea, să-i convingă că le vorbește din suflet și le spune 
adevărul. 

— A părea sincer, este o artă, glumise cu Susan, în timpul 
mesei pe care o luau împreună cu Cal, la Hi Johnny's. Ştii cum 
numesc avocaţii nuanţa asta de albastru de la costumul meu? 
Albastru-sinceritate. 

— Sinceritatea ta e unul din motivele pentru care te-am ales 
să mă reprezinţi, spuse Susan. Aș cumpăra chiar și o mașină la 
mîna a doua de la tine. 


În după-amiaza aceea, se adăugă juriului și ultimul jurat, care 
era mult mai bun decit ar fi putut spera Dan. Mult mai educat 
decit ceilalţi, nu era dispus să accepte orice dovadă numai 
pentru că venea din partea autorităţilor. Audierea martorilor 
urma să înceapă a doua zi. 

Susan era grăbită să ajungă acasă la Karen, care devenea, pe 
măsură ce se apropia procesul, dezorientată și înfricoșată. Dan 
promisese că le sună în seara aceea, ca să le liniștească. 

Trecea împreună cu Cal prin holul mare de la parterul clădirii, 
cînd văzu o siluetă măruntă ieșind din spatele unei coloane și 
potrivindu-și pașii cu ai lor. 

— Ce s-a întîmplat Eddie? îl întrebă Dan, recunoscîndu-l pe 
Eddie Grecco, detectivul Procuraturii. 


Grecco începu să vorbească fără să se întoarcă, cu privirea 
aţintită drept înainte. 

— M-au pus să cercetez cazierul martorilor. Fii atent, nu-l 
folosi pe Ralston. 

Dan se opri o clipă uluit, întrebîndu-l: 

— Ce-i cu Ralston? 

— A fost condamnat! 

— La dracu! exclamă Cal în locul lui Dan. Martorul de bază. 

— De ce l-au condamnat? continuă Dan reluîndu-și mersul. 

— Delapidare și mărturie mincinoasă, spuse Grecco. 

Ajunși pe trotuar, ce trei se despărțiră. Dan se întoarse spre 
Cal: 

— Rick trebuia să verifice tot. 

— A fost vina mea, recunoscu Cal. Avea atitea pe cap, încit 
am crezut că putem merge pe încredere. 

Dan trase un șut în peretele clădirii. 

— Delapidare și mărturie mincinoasă. Ne-a spulberat cel mai 
solid alibi. Să-l ia dracu! 

Dan scoase o monedă și se îndreptă spre un telefon public, 
să-l sune pe Ben Ralston la magazinul în care lucra. După citeva 
minute, se întoarse cu rezultatul. Cu zece ani în urmă, Ralston 
era directorul unei mici sucursale care dăduse faliment. După ce 
mărturisise sub jurămînt că nu-și însușise banii, se descoperise 
totuși că luase opt mii de dolari, pe care compania se angajase 
să-i plătească pentru anul respectiv. 

Nu-l considerase furt - banii i se cuveneau. Dar juriul fusese 
de altă părere. Fusese condamnat pentru delapidare gravă și 
sperjur. 

— A scăpat cu suspendare, încheie Dan, dar ca martor e 
terminat. 

Mărturia mincinoasă era, de departe, cea mai nimicitoare. 
Ralston era un mincinos dovedit, a cărui mărturie că o văzuse 
pe Susan certîndu-și soțul ei înainte să plece era inutilă sau 
chiar riscantă pentru cazul ei. 

Huyton ar fi comentat imediat că un mincinos condamnat 
avea atit de puţin respect pentru adevăr, încît Susan l-ar fi putut 
convinge să mintă din nou în instanţă. 

— La dracu! La dracu! La dracu! izbucni Dan. Sîntem din nou 
la podea. 


Fusese totdeauna la fel de cinstit și direct cu Susan, cît era cu 
el însuși. Trebuia deci s-o informeze că apărarea devenise din 
nou anevoioasă. Singurul succes pe care se putea baza era ca 
Allan Mallory, medicul legist, să spele podeaua tribunalului cu 
Kieffer. 


— O crimă pasională, dragostea transformată în otravă, iată 
despre ce este vorba, doamnelor și domnilor juraţi, spuse Gil 
Huyton în deschiderea pledoariei sale. Pasiune fatală. 

Miîinile erau încleștate pe carneţelul galben, figura semeaţă, 
îndreptată spre juriu. Dădea impresia avocatului districtual, în 
cel mai deplin înţeles al cuvîntului: agresiv, neîndurător și 
corect. Dorind să le cîştige simpatia, le mulțumise pentru timpul 
afectat în slujba „democraţiei adevărate" și pentru atenţia și 
răbdarea dovedite în lungul și obositorul proces de selecţie, cînd 
fuseseră obligaţi, uneori, să răspundă la întrebări indiscrete, 
legate de problemele lor personale. 

Mara stătea înţepenită în scaunul ei, la masa acuzării, cu faţa 
ca o mască lipsită de expresie. Fusese cazul ei de la bun 
început. Își bazase deducţiile pe faptul că era crima unei pasiuni 
monstruoase și otrăvite. Cu unele mici schimbări, Gil Huyton 
urmase calea deschisă de ea. Furase toate preparativele, toate 
extrasele legale pe care le adunase ea, sublinierile și aprecierile, 
pînă și listele de întrebări pregătite pentru martori. El, pur și 
simplu, pășise în urmele ei, unde ar fi trebuit să calce numai 
paşii ei. Într-un fel, ştia că preluarea integrală a muncii ei de 
către Huyton fusese cea mai bună dovadă de apreciere, dar, 
chiar după atitea săptămîni, supărarea ei nu se domolise. 

După ce va termina de vorbit, va trebui, bineînţeles, să-l 
felicite și, mai tirziu, cînd rămîneau singuri, s-o facă din nou, 
urmărind în permanenţă aceleași scopuri: primul, de a-și 
menţine întîietatea pentru a fi sprijinită și avansată, iar al doilea, 
condamnarea lui Susan Boelter. 

Dan asculta neatent, notînd rareori cîte ceva. Mai degrabă 
căuta ceva deosebit în tactica acuzării. Puterea lui Huyton nu 
stătea în cuvinte preţioase, ci în tehnica în care construia 
acuzarea, piesă cu piesă. Era cel mai puţin spectaculos procuror 
criminalist, dar cel mai capabil. Vocea lui era convinsă de 
vinovăția lui Susan, în timp ce prezenta cazul juraţilor. 


— Probele vor arăta că modul în care era implicată Susan 
Boelter urma să-i provoace pierderea veniturilor, a casei, a 
influenţei de care se bucura la Herald și, ce e mai important, a 
fiicei sale, Karen. Era disperată, într-o situaţie fără ieșire, în 
sfîrşit, cu numai cîteva zile înainte de stabilirea custodiei, care 
putea face ca lumea să se prăbușească pentru ea, Susan 
Boelter a ales singura cale care îi permitea să păstreze toate 
aceste lucruri pe care le dorea cu pasiune: și-a ucis soţul. 
Pasiunea ei, într-adevăr, a fost cauza tuturor. Martorii vă vor 
confirma pasiunea ei pentru bani, pentru poziţia socială din care 
urma să fie aruncată, pentru prestigiul și puterea ziarului condus 
de soţul ei și, bineînţeles, pentru fiica ei, care era pe cale s-o 
renege. Veţi întîlni la tot pasul dovezile pasiunii ei, sentiment 
care a ars mocnit, transformîndu-se în moarte, care a împins-o 
să-și ucidă soţul pe care susţine ca l-a iubit, soţul care era pe 
cale s-o abandoneze, luîndu-i totul. 

În acel moment, fiecare ochi din sală alunecă de la Huyton la 
Susan. Stătea dreaptă, nemișcată, așteptind ca valul de atenţie 
și tensiune să treacă. Dar Huyton vorbi din nou. 

— Denumirea cazului este Republica contra Susan Boelter. 
Asta însemnă că mă aflu aici în numele dumneavoastră pentru a 
deferi justiţiei o femeie acuzată de o crimă premeditată, 
înfăptuită cu sînge rece. Nici chiar o femeie puternică, 
proprietara celui mai important ziar din oraș, nu se poate 
sustrage rigorilor legii. 

Huyton deja nu se mai uita pe notițe. Memorase fiecare cuvînt 
și acum discursul izvora din el. Cel mai bun medic legist al 
orașului, care a examinat corpul victimei, va depune mărturie în 
fața dumneavoastră că Peter Boelter a fost ucis cu un obiect 
greu, cu margini tăioase, iar cadavrul i-a fost dus ulterior la 
subsol. Apărarea va încerca, poate, să vă inducă în eroare cu 
faptul că arma crimei n-a fost găsită. Dar lumea e mare, iar 
armele sînt ușor de ascuns. Noi, de fapt, nu avem nevoie de 
armă, pentru că există dovezile folosirii ei, rana pe care a 
provocat-o. Medicul legist o va dovedi. Și, de asemenea, nu 
există dubii în privința momentului morţii, fixat între cinci și un 
sfert și șase fără un sfert, după-amiază, cum nu ne îndoim nici 
de identitatea singurei persoane care a fost în casă în această 
jumătate de oră. Însăși Susan Boelter va depune mărturie că în 
tot acest timp a fost singură cu victima. lar vecina va confirma. 


Gil Huyton sublinia metodic probele pe care urma să le 
prezinte, pentru a-i convinge s-o condamne pe Susan. După cum 
prevăzuse Dan, nici o surpriză, în schimb nici o posibilitate de 
scăpare pentru acuzată. Pledoaria se apropia de sfîrșit, cînd 
Huyton rosti ceva care îl stupefie pe Dan. 

— Doamnelor și domnilor juraţi, în cursul acestui proces, va 
trebui să aflați că Susan Boelter este o femeie care și-a sedus 
soțul, chiar înainte de a-l ucide. A fost în stare să-l tenteze cu 
asta, în ciuda faptului că el o părăsise cu citeva luni mai 
devreme și începuse acţiunea de divorţ împotriva ei, în timpul 
căreia îi denunţase dezechilibrul sexual. Domnul Lazar, prezent 
aici... 

— Obiectez! ţipă Dan. Ne putem consulta, Onorată Instanță? 

Vellarde confirmă 

Dan începu: 

— Asta este o intenţie clară de a aminti juraţilor despre relaţia 
mea cu acuzata, un domeniu care e scos din cauză. 

— Dacă m-ai fi lăsat să termin, rosti Huyton, m-ai fi auzind 
spunînd numai că domnul Lazar, care vorbește în interesul 
acuzatei, va susţine probabil contrariul, dar juraţii vor trebui să 
judece singuri faptele. 

— Toţi oamenii ăștia au citit despre caz sau măcar au auzit la 
TV, înainte de proces. Cum crezi că ar putea trece cu vederea 
un asemenea fapt? Ai folosit termenul „dezechilibru sexual”, iar 
ei l-au asociat imediat cu numele meu. Domnule judecător, aș 
vrea să întrerupeţi procesul. 

Vellarde își aţinti privirea spre Dan: 

— Ne-a luat două săptămîni să alegem juriul, domnule Lazar. 
Nu avem motive să întrerupem un proces abia început. 

Judecătorul se întoarse adresîndu-se juriului: 

— Sînt convins că știți că aceste pledoarii nu constituie probe. 
Ele au rolul de a vă prezenta înșiruirea logică și coerentă de 
fapte a fiecărei părţi. Va trebui să daţi aceeași greutate 
cuvintelor domnului Lazar, ca și celor ale procurorului. Ambii se 
află aici ca să-și prezinte punctele de vedere asupra cazului. Se 
întoarse spre Dan, părînd să-i spună: E tot ce pot să fac. Apoi 
rosti: Domnule Huyton? 

Urmară citeva fraze și Huyton își încheie pledoaria. Era 
încîntat. Își asumase un risc la sfîrșit, dar fusese răsplătit 
împărătește. Era încă surprins de ușurința cu care se aruncase 


adversarul său în luptă, ușurință pe care, în sinea lui, o 
considera o mare imprudenţă și aștepta pledoaria lui, curios să 
afle ce motive putea invoca Lazar. 

Indreptîndu-se spre juriu, pentru a lua cuvîntul, Dan zări o 
umbră de zîmbet superior și scîrbos fluturind pe buzele lui 
Huyton, în timp ce trecuseră unul pe lîngă celălalt. Și încă ceva, 
o anumită ridicare a bărbiei procurorului: mîndria încrederii în 
superioritatea sa morală. În comparaţie cu Dan, care se 
destrăbăla cu o femeie măritată și, pe deasupra, acuzată de 
crimă. Deși adulter, al lui rămăsese totuși pur. 

Ciudat om, gîndi Dan. Numai onoare ipocrită și zel de prost 
gust. Un om care-și putea ierta propria infidelitate, dar nu și pe 
a celorlalţi. Mersese chiar cu bunătatea pînă acolo, încît îi 
înapoiase fotografiile, dar în numele legii era necruţător. 

Privirea lui Dan trecu în revistă juraţii. Cunoșteau problemele 
de bază ale cazului și înţeleseseră perfect comentariile mascate 
ale lui Huyton. Ochii tuturor erau măriţi, feţele pline de 
nerăbdarea așteptării: erau dornici să afle amănunte picante în 
legătură cu relaţia dintre el și Susan. Numai insinuînd, Huyton 
reușise să facă din relaţia avocatului cu acuzata punctul de 
atracţie al procesului. 


25 


Dan aşteptă să-și adune gîndurile. Putea ignora cu ușurință 
efectul cuvintelor lui Huyton, ecoul lor în mintea juraţilor, care le 
distrăgea atenţia de la remarcile lui. Dar nu putea evita să li se 
adreseze. 

— Domnul Huyton v-a vorbit despre farmecul acuzatei, despre 
caracterul ei. Ei bine, vreau să știți că farmecul Susanei Boelter 
provine tocmai din caracterul ei, un caracter pe care îl preţuiesc 
atit de mult, încît atunci cînd m-a rugat s-o reprezint am 
acceptat imediat. Susan Boelter este o femeie bună și caritabilă. 
Aș vrea să sper că, dacă soția sau soţul sau un prieten foarte 
apropiat ar fi fost acuzat de crimă, nu v-aţi fi îndoit de 
nevinovăția lui mai mult decît mă îndoiesc eu. 

Simţind că trecuse destul de bine prin cîmpul minat de 
Huyton, Dan începu depoziţia: 


— Susan Boelter nu se află în faţa instanţei pentru 
comportamentul ei sau pentru relaţiile personale. Se află aici 
pentru o faptă pe care Procuratura vrea să vă convingă că a 
comis-o: uciderea soţului ei. Dar probele pe care le are, ca să 
dovedească asta, sînt pur întîmplătoare. Asta înseamnă că nu 
există nici o dovadă puternică. Nici un martor ocular. Nici măcar 
o urmă. Doar părerea medicului legist. Ceea ce acuzaţia 
consideră a fi probă este plină de goluri ca o strecurătoare de 
spaghete. 

Dan era foarte grijuliu să nu știrbească autoritatea lui Huyton 
sau Kieffer, folosind titlurile lor - niciodată „procurorul 
districtual”, ci „domnul Huyton”; niciodată „legistul șef”, 
totdeauna „medicul legist șef“. 

— Domnul Huyton v-a spus că detectivii, deși au căutat în 
dreapta și-n stînga, n-au găsit arma crimei. Ştim că asta 
contează foarte mult. Nu poţi fabrica o armă numai pentru că ai 
nevoie neapărat de ea. Libertatea unei femei este ceva 
important. Motivul pentru care poliţia n-a găsit arma este foarte 
simplu, pentru că nu a existat nici o armă. Peter Boelter a murit 
într-un accident, un accident provocat de el însuși. Era beat, fără 
îndoială. Alcoolemia a fost cu șaizeci de procente peste limita 
admisă de lege. Dacă poliţia vă descoperă conducînd cu numai 
o zecime din acest procent de alcool în sînge, vă duce din 
mașină direct la închisoare. Constituiți un real pericol de 
accidente. Imaginaţi-vă atunci cît de beat putea să fie Peter 
Boelter, dacă procentul alcoolemiei a fost atît de ridicat. Gîndiţi- 
vă, apoi, cît de probabilă era accidentarea. Nu trebuie să vă 
surprindă că un om aflat într-o asemenea stare a alunecat pe 
treptele subsolului și a murit. 

Dan se așeză pe marginea mesei acuzării, o manevră care 
urmărea să demonstreze juraților că Procuratura Districtuală și 
deci acuzaţiile nu constituiau un tărîm sacru. Işi fixă privirea pe 
unul dintre juraţi, apoi trecu la următorul. 

— Susan Boelter tocmai plecase să-și conducă fiica acasă. El 
rămăsese singur în bucătărie. Terminînd sticla, avea nevoie de 
alta, iar sticlele de scotch erau depozitate la subsol. Intră deci în 
pivniţă, dar băuse prea mult. In capătul scărilor, a alunecat 
probabil pe banda de aluminiu care mărginea treptele, după 
cum veţi vedea în fotografii, și s-a rostogolit, izbindu-se cu ceafa 
de ultima treaptă. Nu-i vorba de crimă, nici de vreo faptă 


smintită a unei femei demonice, ci de un accident tragic, 
provocat de viciul victimei, de însuși Peter Boelter. 

Tonul lui Dan părea să exprime întregul regret față de 
imprudenta ființă umană. 

— Domnul Huyton v-a spus că, după părerea medicului legist 
al orașului nostru, Peter Boelter a murit între cinci și un sfert și 
șase fără un sfert după-amiaza. Dar noi vă dăm posibilitatea să 
aflați momentul morţii direct de la un criminalist judiciar, unul 
dintre cele mai importante personalităţi ale lumii în acest 
domeniu. Tineți minte acest termen - patologie judiciară - 
știința recunoașterii și interpretării afecțiunilor și structurilor 
corpului omenesc. Foarte simplu, acest bine cunoscut expert vă 
va explica, dintr-un punct de vedere riguros științific, faptul că 
formula folosită pentru determinarea momentului morţii lui 
Peter Boelter este categoric și absolut fără sens. Este ca și cînd 
medicul legist ar fi dat cu banul. 

Dan își sprijini mîinile, relaxat, pe bara care împrejmuia boxa 
juriului. 

— Cu alte cuvinte, este foarte probabil ca Peter Boelter să fi 
murit după ce Susan Boelter a părăsit casa. Toată lumea a fost 
de acord asupra momentului plecării. Este posibil ca moartea să 
fi intervenit chiar în timp ce cumnata ei, Amelia Boelter, care 
susține că a găsit cadavrul, se afla singură cu el. Făcu o mică 
pauză pentru a permite juraţilor să se obișnuiască cu ideea unui 
nou suspect. Apoi adăugă: Dacă, din întîmplare, se va decide că 
moartea lui Peter Boelter n-a fost accidentală, atunci trebuie să 
vă giîndiţi că Amelia Boelter este la fel de suspectă ca și 
acuzata. 

Vocea i se domolise, ca și cînd li s-ar fi destăinuit. 

— Nu este datoria Susanei Boelter să explice moartea soţului 
ei sau să-si dovedească nevinovăția. Procuratura trebuie să 
demonstreze că este vinovată și aș vrea ca și dumneavoastră să 
procedaţi la fel, indiferent de suspiciunile pe care le aveţi. Da, 
va trebui să aveţi mari dubii asupra vinovăţiei ei, chiar și asupra 
variantei că Peter Boelter a fost ucis. 

Intonaţia lui crescu brusc. 

— Mai important, gîndiţi-vă, decît orice presupunere este 
însuși adevărul. Va trebui să o găsiți pe Susan Boelter, 
nevinovată pentru că ăsta este adevărul... și în timp ce procesul 
se va desfășura, vă veţi convinge. Probele vor arăta clar și 


incontestabil că ea nu are nici o legătură cu moartea soţului ei. 
Vor demonstra... și va trebui să acceptaţi... că este nevinovată. 

Emoţia i se simţea în fiecare cuvînt, în fiecare gest. Apoi încet, 
rosti patetic: 

— Oameni buni, sînteţi singura speranţă a Susanei Boelter de 
a-și dovedi nevinovăția, singura nădejde de a evita o gravă 
eroare judiciară. 

Pledoaria lui durase mai puţin de cinci minute. 


Primul martor al acuzării era dispecerul de la 911, care 
recepționase apelul Ameliei. Înregistrarea convorbirii era redată 
de un casetofon. Vocile se auzeau clar. 

Vocea unei femei izbucni: „E mort! Nu se mișcă. E mort!" 

Părea înspăimîntată și derutată. La insistenţele dispecerului, 
ea își dăduse adresa și își spusese numele. Apoi afirmase că 
victima este Peter Boelter. Bărbatul declarase că, în timpul 
convorbirii, luase legătura cu ambulanţa, prin radio. Un poliţist 
aflat în patrulare, auzind mesajul, alertase  dispeceratul, 
îndreptîndu-se spre locul faptei. 

Semnalul Ameliei fusese înregistrat la șase și treizeci și unu. 

Apărarea nu avea întrebări. 

Apoi se înfăţișă la bară șoferul ambulanţei și, după el, ofițerul 
de poliţie Paul Blaney, care ajunsese primul la locul crimei și 
apoi îi adusese Susanei vestea morţii lui Peter. Era îmbrăcat în 
uniformă, iar Dan avea citeva întrebări. 

— Ofiţer Blaney, subsolul în care aţi găsit victima era mai rece 
decit restul casei? 

— Da, răspunse el ușor surprins de întrebare. 

— Cam cit de rece, după părerea dumitale? 

— Obiectez, izbucni Huyton. Ofiţerul nu este expert în condiţii 
climatice. 

— Onorată Instanță, se împotrivi Dan, nu este genul de 
întrebare care să necesite studii universitare. Ne dăm cu toţii 
seama cînd este frig sau cald. Ne punem o haină sau o 
dezbrăcăm. Publicul rise. 

Vellarde încuviinţă. 

— De acord. Vă rog răspundeţi la întrebare. 

— Era destul de frig. 

— Destul de rece ca să ai nevoie de jachetă? 

— Absolut. 


— lar afară era cald? 

— Era o seară călduroasă. 

— Aţi declarat că bărbatul purta numai un slip, pe care l-aţi 
identificat mai devreme, nu? 

— Da. 

— Spuneaţi că era întins pe podeaua subsolului. Aș vrea să-mi 
daţi cîteva explicaţii; întregul spate și picioarele erau lipite de 
ciment? 

— Da. 

— Şi cimentul era rece? 

— Trebuie să fi fost rece! 

— Încă o întrebare. Aţi declarat că, auzind apelul dispecerului 
către ambulanţă, aţi părăsit imediat sediul Poliţiei de pe Gypsy 
Lane din Chestnut Hill și ați avut nevoie de trei minute ca să 
ajungeţi la locul faptei. Corect? 

— Da, domnule. 

— Mai tîrziu, aţi plecat spre casa Susanei Boelter ca s-o 
anunţaţi de moartea soţului ei. 

— Da. 

— Cît a durat drumul de la casa lui Peter Boelter pe Warden 
Drive și pe lingă magazinul din Dellwyne, care, dacă nu mă 
înșel, este la două blocuri depărtare de intersecție? 

— Nu prea mult. Am mers destul de bine. Aș zice 
cincisprezece minute, cel mult un minut sau două diferenţă. 

— Vă mulţumesc. Nu mai am întrebări. 


În următoarele zile, Huyton își croia drum, ajutîndu-se de 
Poliţie și detectivii care fuseseră la faţa locului. 

Unul dintre membrii Brigăzii Mobile Criminalistice declară că 
găsise o sticlă goală de scotch și pahare goale pe dulapul din 
bucătărie. Testele de laborator stabiliseră că lichidul rămas pe 
fundul sticlei era scotch. Pe ele se găseau numai amprentele 
victimei. De asemenea, peste tot în bucătărie, inclusiv pe clanţă 
și pe tocul ușii ce ducea spre subsol. Brenda, menajera, lăsase 
amprente prin toată bucătăria, ca și ceilalţi doi angajaţi, Jenny și 
George. Urma unei palme, neclară, pe dulapul din bucătărie, nu 
fusese identificată. 

Dan îl rugase să confirme faptul că pivniţa care conţinea cutii 
pline cu sticle de vin și scotch era singurul loc din casă în care 
exista băutură. 


— Trei cutii, chicoti martorul. Băutură scumpă! 

— Instalaţia de aer condiţionat a subsolului funcţiona? 

— Da. 

— Dar în restul casei? 

— Nu. 

— Atunci, era mai frig acolo, jos, decit în casă? întrebă Dan. 
— Da, era. 

— Mult mai frig? 

— Da. 

— Mulţumesc. 


Unul dintre membrii Brigăzii judiciare fusese întrebat care era 
starea și poziția cadavrului cînd ajunsese la locul crimei. 

— O mulţime de martori au declarat că subsolul era foarte 
rece. Aţi consemnat în raport? 

— Nu, n-am consemnat, recunoscu tehnicianul cu vădită 
amărăciune. 

— Dar ești de acord că era frig? 

— Din cite îmi amintesc, era. 

— Ai măsurat temperatura aerului sau a pardoselii? 

— Nu. Ar fi trebuit, dar tocmai se spărsese o ţeavă la morgă și 
am fost nevoit să mă grăbesc. Cred că am uitat. 


Urmă la bară Joe Corcoran, unul dintre detectivii care 
investigaseră cazul. Părea în jur de treizeci și cinci de ani, cu 
alură robustă, de fotbalist, cu o faţă lată și cărnoasă și păr 
ondulat ce se închidea de la roșcat la brun. Detectivul, pe care 
Dan îl interogase deja, povesti cum ajunsese împreună cu 
colegul lui, Parenzi, la reședința lui Peter, imediat după plecarea 
Brigăzii Criminalistice și ce anume văzuseră acolo. Huyton 
conduse apoi discuţia spre împrejurările arestării Susanei în 
cimitir, inclusiv citirea drepturilor și deplasarea spre Round 
House. Apoi cedă martorul apărării, pentru interogatoriu. 

La întrebările lui Dan, Corcoran confirmă că singurul loc unde 
exista scotch în casa lui Peter Boelter era subsolul, dar cînd Dan 
îl întrebase dacă Peter se putea duce la subsol, avînd nevoie de 
altă sticlă, Vellarde se împotrivi. Răspunsul îl obliga pe martor 
să-și exprime o părere, ceea ce era împotriva regulamentului. 

Dan nu insistă si trecu la alt subiect. 


— Domnule Corcoran, aţi găsit dumneavoastră sau vreunul 
din colegii de departament, arma agresiunii? 

— Nu, n-am găsit-o. 

— Dar vreo dovadă care să demonstreze că această armă 
există? 

— Nu. 

— Cînd aţi percheziționat casa acuzatei, ați găsit arma? 

— Nu. 

— Mulţumesc. Asta e tot. 


Karen părea încordată, pregătindu-se să povestească 
evenimentele acelei zile fatale. Stătea înțepenită, mușcîndu-și 
nervoasă buzele, cu mîinile atîrnînd nefiresc pe lîngă corp. 
Rochia albă, cu imprimeu floral, flutura largă pe corp. Tinereţea 
ei, aflată la graniţa dintre copilărie și maturitate, alături de 
frumuseţea figurii și a părului blond, diafan, confereau accente 
dureroase și patetice situaţiei. 

Gil Huyton o cunoștea pe Karen de cînd se născuse. Vorbi cu 
blîndete: 

— Karen, știu că ţi-e foarte greu. Am să încerc să fiu scurt. 

În cîteva întrebări, Huyton o determină să schiţeze cronologic 
evenimentele zilei: meciul de golf și prînzul de la club, apoi 
după-amiaza petrecută la piscină. Ea citise și înotase, ascultase 
muzică, își făcuse temele și flecărise cu tatăl său. 

— Ţi-a pomenit tatăl tău de faptul că s-ar putea să apari în 
procesul de stabilire a custodiei? 

— Da, șopti ea. 

— Ti-a spus și în ce scop? 

— Da. 

— Care era scopul? 

— Să spun judecătorului cu care din părinţi vreau să locuiesc. 

— Te-a întrebat cumva dacă te-ai hotărît? 

Răspunsul ei veni cu întîrziere. 

— Da. 

— Karen, te rog să repeţi juriului ce i-ai spus tatălui tău. 

Rămase tăcută cîteva secunde, apoi rosti. 

— l-am spus că vreau să locuiesc cu mama. 

— Dar nu-i spusesei prietenei tale, cu o zi înainte, că îl 
alesesei pe tatăl tău? 

— Mă răzgîndisem. 


— Karen, știi de ce ne-am adunat aici - mama ta e acuzată de 
crimă... 

Dan era în picioare. 

— Obiectez, Onorată Instanță. 

Aflat alături de Huyton, în fața judecătorului, pentru o scurtă 
consultare, Dan spuse: 

— Am impresia că domnul Huyton încearcă să-și discrediteze 
propriul martor. 

— Este exact ce am de gînd să fac, confirmă Huyton. 

Urmărea ca, prin atitudinea lui, mărturia fetei să fie 
contradictorie. 

Vellarde întrebă. 

— Ce intenţionezi, domnule Huyton? 

— Cu mai puţin de douăzeci și patru de ore înaintea morții lui, 
martora i-a destăinuit unei prietene că intenţionează să rămînă 
cu tatăl ei. Declaraţia în favoarea mamei e suspectă. E clar că 
fata îi oferă un alibi. Dacă declară că a dezvăluit părinţilor 
hotărîrea de a locui cu mama înseamnă că Susan avea foarte 
puţine motive să-l ucidă pe tatăl ei. Trebuie să-i contest 
mărturia. 

Vellarde încuviinţă. 

— Aveţi permisiunea. 

Huyton se întoarse imediat spre Karen. 

— Nu vrei ca mama ta să fie condamnată pentru crimă, nu-i 
așa Karen? 

— Nu, nu vreau să se întîmple asta. 

— Și dacă pentru asta ar trebui să spui o mică minciună, ai 
face-o, nu? 

Karen privi spre mama ei, neștiind cum să răspundă unei 
asemenea întrebări. 

— Da, dar acum nu mint, spuse într-un tîrziu. 

— Karen, cine este Annabelle Warren? 

— Prietena mea. 

— Sînteti confidente? îi destăinui secretele tale? 

— Da. 

— l-ai spus, cu o seară înainte, că te hotărisei să rămii cu tatăl 
tău? 

— Da, i-am spus, dar... 

— Deci, ai minţit-o? 

— Nu. 


— Atunci ne minţi pe noi? Nu i-ai spus tatălui tău că te-ai 
răzgîndit? 

— Nu mint. 

Huyton adresă o privire lămurită spre juriu. 

În cursul următoarelor cîtorva minute, procurorul află de la ea 
că tatăl ei vorbise o dată sau de două ori la telefon în după- 
amiaza aceea, dar nu primise nici o vizită pînă la sosirea mamei 
sale, în jur de cinci și un sfert. 

Tonul lui Huyton deveni nerăbdător. 

— Ce s-a întîmplat apoi? 

Privirea fetei devenise goală, iar vocea își pierduse 
inflexiunile. În timp ce vorbea, părea terorizată de cruzimea 
amintirii. 

— S-au certat din cauza mea și a divorţului. 

— Vrei să redai dialogul? 

— Tata era supărat. Spunea că va obţine custodia mea cu 
orice preţ, iar mamei nu-i va rămîne nimic, nici bani, nici 
altceva. Mama m-a trimis să-mi schimb costumul de baie cu 
hainele de stradă și să o aştept în mașină pînă ce termină de 
discutat. 

— Cît timp ai așteptat în mașină? 

— Aproape douăzeci de minute. 

— Spuneai că tatăl tău era furios. Mama ta se enervase și ea 
sau părea că flirtează cu el? 

Dan izbucni: 

— Obiectez asupra formulării, Onorată Instanță. Este o 
întrebare dublă. Și, mai mult, este rău-voitoare. 

Vellarde se aplecă spre Karen: 

— Ştii ce este acela un flirt? 

— Da, răspunse ea. 

— Juriul se retrage cinci minute, anunţă Vellarde. 

— Care este scopul întrebării, domnule Huyton? întrebă 
Vellarde cînd ieșise și ultimul din juraţi. 

— Onorată Instanță, autopsia a arătat că Peter Boelter 
avusese o relaţie sexuală cu puţin înainte de a muri. Acuzata 
este o femeie perfidă, care, văzindu-se ameninţată, a făcut o 
ultimă încercare disperată: corpul ei, dispusă să facă orice 
pentru a se salva. Încerc să demonstrez starea de spirit în care 
se afla cînd și-a expediat fiica în mașină. Juca rolul seducătoarei, 
pentru a-și convinge soţul să devină mai înţelegător în procesul 


de divorţ, poate chiar să-l determine să se întoarcă la ea. Înţeleg 
foarte bine că domnul Lazar poate avea motive personale, ca să 
mă ţină departe fiind destul de implicat în treaba asta. 

Dan apucă umărul lui Huyton, întorcîndu-l astfel încît să se 
poată privi în faţă: 

— Insinuezi că eu și Susan am pus la cale uciderea soţului ei? 

— Domnilor! se răsti Vellarde. Destul! 

Vellarde îl privi pe Dan bănuitor. Dan își putea imagina cu ce 
sentimente privea judecătorul adulterul Susanei și relaţia cu 
avocatul ei. 

Reporterii urmăriseră discuţia și notau totul în carnete. Orice 
jurat curios, care ignora restricția impusă de judecător, de a nu 
citi ziarele sau de a privi la televizor, va afla exact ce se 
întîmplase cît timp lipsise din sala de judecată. 

— Onorată Instanță, reveni Dan. Întrebarea are intenţia să 
stîirnească juriul împotriva acuzatei. Cere de la martoră o 
anumită concluzie asupra unei fapte, pe care la cei treisprezece 
ani ai săi, nu-l poate aprecia. 

— Copiii știu mai mult decit știau pe vremuri, conchise 
Huyton. 

Dan era consternat. 

— Simpla formulare a întrebării în instanţă influenţează juriul. 

Vellarde scutură capul. 

— Întrebarea e valabilă, iar copilul înţelege. Este perfect 
capabilă să-și exprime opinia dacă mama ei era furioasă sau 
încerca să flirteze cu el, să fie drăguță. Se admite. 

În timp ce Huyton îi mulțumea lui Vellarde pentru respectarea 
regulamentului, Dan se răsuci pe călciie, întorcîndu-se la locul 
lui. 

După ce juriul își reluase locul, Huyton o rugă pe stenografa 
tribunalului să repete întrebarea. 

— Nu, nu flirta, răspunse Karen. 

— Ne-ai fi spus dacă ar fi făcut-o? 

— Da, rosti ea destul de nesigur. 

Huyton ședea la masa acuzării, privind lista de întrebări. 

— Karen, mama ta te-a lovit vreodată? 

Ochii înspăimîntaţi ai fetei îi căutau pe cei ai mamei. Murmură 
un răspuns, pe care judecătorul o rugă cu blîndeţe să-l repete. 

Se întoarse spre el: 

— Da. 


— Ti-a spus și de ce te-a lovit? întrebă Huyton. 

— Era supărată din cauza vizitelor la tata, explică Karen. 

Privirea i se îndreptă vinovată spre Susan. 

— ȚŢi s-a părut foarte furioasă cînd te-a lovit? 

— Da. 

— Te așteptai? 

— Pur și simplu, a izbucnit. 

Mara șopti ceva la urechea lui Huyton, care confirmă din cap, 
apoi se adresă din nou lui Karen. 

— Cînd mama ţi-a spus să te îmbraci și să o aștepți în mașină 
ca să poată sta de vorbă cu tatăl tău, era la fel de supărată ca 
atunci cînd te-a lovit? 

— Oh, nu! 

— Dar spuneai că a izbucnit brusc și te-a lovit. Asta înseamnă 
că atunci cînd e supărată nu-i poţi prevedea următoarea 
mișcare, nu-i așa? 

— Da. 

— Deci, Karen, comportamentul mamei tale se poate 
caracteriza ca imprevizibil și violent? 

Karen tăcu, privind fix spre masa apărării. 

— Domnișoară, se înclină Vellarde spre ea! Trebuie să 
răspundeţi la întrebare. 

Capul fetei se ridică mîndru. 

— Mama e o persoană minunată. Nu i-ar fi făcut niciodată rău 
tatălui meu. 

— Lăudabil! rosti Huyton, pe jumătate întors către juriu. 
Nimeni nu se îndoia că acest compliment nu era pentru Susan, 
ci pentru modul curajos în care fata minţea, ca să acopere 
mama. 

— Nu mai am întrebări, spuse mindru el. 

Dan se ridică. 

— Karen, o iubești pe mama ta? 

— Da, reuși să-i zimbească slab. 

— Dar pe tatăl tău, îl iubeai? 

— Da. 

— Ai minţi ca să aperi memoria tatălui tău? 

— Nu. 

— Sau siguranţa mamei? 

— Nu. 

— Cînd a revenit în mașină se purta neobișnuit? 


— Nu. 

— Era grăbită să plece? 

— Nu. 

— Ai observat la ea vreun obiect greu? 

— Nu. 

— Avea hainele răvășite... mototolite? 

— Nu. 

— Dar pete de sînge? 

— Nu. 

Dan se opri o clipă, înainte de a pune o ultimă întrebare, 
apropiindu-se de ea. 

— Karen, în după-amiaza aceea, tatăl tău băuse? 

Karen confirmă din cap. lIncordarea trecuse, dar acum 
intervenise intimitatea tatălui, pe care trebuia să o trădeze. 

— Cu voce tare, îi aminti judecătorul. 

— Da. 

— Ce anume bea? 

— Scotch, ca de obicei. 

— Ţi s-a părut beat? 

— Da. 

— Obiectez, răsună vocea lui Huyton. Un copil nu poate 
aprecia starea de ebrietate a unui adult. 

Vellarde reflectă un moment, apoi spuse: 

— Nu se admite. După cum spuneaţi chiar dumneavoastră, 
domnule Huyton, copiii din ziua de azi știu foarte multe. Prea 
multe. 

Dan repetă întrebarea, încîntat de această izbîndă, după toată 
tensiunea dinainte. 

— Era beat, răspunse Karen. 

— Ne poţi descrie mai amănunţit starea lui? 

— Nu era... ca de obicei. N-avea echilibru și era nervos și 
irascibil, ba uneori incoerent. 

— Îţi amintești ceva anume, care ţi s-a părut fără sens? 

Ea clătină din cap, plecîndu-și privirea. 

— Te rog, amintește-ţi cum ai judecat în ziua aceea, insistă 
Dan cu blîndeţe. Motivul care te-a făcut să te răzgindești și să o 
preferi pe mama ta. A fost din cauză că îl văzusei atît de beat? 

— Da, murmură ea. 

— lar motivul pentru care ai luat această hotărire a fost 
teama că, astfel, nu va fi un părinte potrivit? 


Își ridică ochii plini de lacrimi. 

— Da. 

— Nu mai am întrebări. 

Huyton se ridică brusc. 

— Dar îl mai văzusei si altă dată beat, nu-i așa Karen? 
— Da. 

— Foarte beat? 

— Da. 

— Mulţumesc. Nu mai am întrebări. 


26 


Acuzarea adusese în instanță acei martori care urmăreau 
discreditarea Susanei pe toate planurile; o descriau ca pe o 
femeie fără scrupule, impulsivă și lucidă, capabilă să-și lovească 
soţul pe la spate, răzbunătoare și periculoasă, a cărei crudă 
pasiune o împinsese spre crimă. 

Menajera, Jenny Fanning, povesti întîmplări care descriau 
atașamentul stăpînei față de reședința lor, mai ales sîrguință cu 
care lucra să o întreţină, după dispariţia soţului ei. Apoi, așa 
cum declarase și la audierea pentru stabilirea custodiei, Jenny 
descrise incidentul dintre Susan și Karen, cînd fata fusese lovită. 

Următorul martor era colega lui Karen, Annabelle Waren, care 
dezvălui intenţia fetei de a locui cu tatăl său. 

— Mi-a spus că mama ei era imposibilă. 

Apoi, se prezentă avocatul angajat de Peter în procesul de 
divorț. La întîlnirea preliminară, Dan încercase să excludă 
mărturia lui privind declaraţiile Susanei la ieșirea din sală, după 
înfățișarea în procesul de divorț. Vellarde însă considera necesar 
ca juriul să cunoască starea de spirit în care se afla Susan cu o 
zi înaintea morții lui Peter. 

După epuizarea întrebărilor propriu-zise, Huyton adăugă: 

— Ne-aţi relatat că Susan Boelter era foarte agitată la 
terminarea ședinței. 

— Într-adevăr, confirmă avocatul. 

— Ne-aţi mai spus că și-a înfruntat soţul. Asta înseamnă că 
era extrem de furioasă, nu? 

— Da. 


— S-a întîmplat ceva anume care i-a pricinuit această 
enervare? 

— Era vineri, iar judecătorul voia să stea de vorbă cu fata, 
luni, despre problema custodiei. Domnul Boelter a afirmat că 
dorește foarte mult să locuiască cu fiica lui și că soţia nu va 
obţine nici un ban după divorţ. A mai spus că o va determina să 
plece și de la conducerea Fundaţiei familiei Boelter. l-a spus că 
este „aproape terminată”. A folosit chiar cuvintele astea. 

— Cum a reacţionat doamna Boelter? 

— A devenit agresivă. A ţipat la el, vreau să spun că a auzit-o 
toată lumea din jur. 

— Ai putea să ne redai cuvintele ei? 

— A zis: „Karen nu va fi niciodată în siguranţă cu tine! Nu pot 
să te las s-o iei!” repetă Huyton încet, privind spre juriu. 

— Sînteţi sigur? 

— Da. Am notat imediat după aceea. Intenţionam să o 
folosesc împotriva ei la ședința de luni. 

— A rostit-o cu hotărtîre? 

— Mi s-a părut că își pierduse complet stăpînirea de sine. 

— Mulţumesc. Nu mai am întrebări. 

Huyton și Mara schimbară priviri satisfăcute, în timp ce el se 
întoarse la locul lui. 

Dan se ridică. 

— Domnule Osborne, începu el. Ai multă experienţă în cazuri 
de divorț, nu-i așa? 

— Da. 

— Ai întîlnit situaţii cînd una din părţi a ucis în urma acestor 
ameninţări? 

— Nu. 

— Mulţumesc. Nu mai am întrebări. 


Ellen Hildreth, vecina lui Peter, a deschis ședința de după- 
amiază, neaducînd surprize. Povestise cum ieșise în grădină să 
lucreze la straturile de flori, la cinci și un sfert, tocmai cînd 
ajunsese Susan. Un timp, stătuse în colţul îndepărtat al grădinii, 
iar apoi venise pe partea vecină cu proprietatea lui Peter. Puțin 
mai tîrziu, o văzuse ieșind pe Karen, care așteptase apoi în 
mașina mamei ei, parcată la colţ. Imediat, auzise cearta celor 
doi, aflați în bucătăria casei. Doamna Hildreth nu înţelesese 
prea mult din ce-și spuneau, dar părea că e vorba de Karen. 


Ajutîndu-se de schema celor două proprietăţi, ea sublinie faptul 
că din locul acela nu se putea vedea în bucătărie, nici măcar 
curtea din spate sau scările de la intrare. În continuare, relată că 
pe la șase fără zece o văzuse pe Susan coborînd pe alee și 
îndreptîndu-se spre mașină. Apoi mama și fiica plecaseră. Pe la 
șase, ca de obicei, domnul Hildreth se întorsese de la slujbă și 
intraseră împreună în casă. După asta nu mai văzuse nimic din 
ce se întîmpla alături. O jumătate de oră mai tirziu, Amelia 
Boelter dăduse buzna în casa lor, țipînd că Peter e mort. Ellen 
Hildreth, formase 911 întinzîndu-i receptorul, apoi îi ţinuse 
companie pînă la sosirea poliției și a ambulanţei. 

In replică, Dan demonstrase Susan îi adresase, la venire, un 
salut amabil doamnei Hildreth. Nici urmă de supărare sau furie. 
Nu părea o femeie cu intenţii agresive. La plecare, deși o văzuse 
din spate, doamnei Hildreth i se păruse perfect normală. 

Meticulos ca de obicei, Huyton adusese un expert în acustică, 
iar acesta stabilise că din locul răzorului de gălbenele, se putea 
auzi foarte bine dacă cei doi se certau în bucătărie. Un alt 
expert confirmă apoi ce anume putea vedea doamna Hildreth 
din acel loc și ce nu. 

— Se face tirziu, observă Vellarde cînd expertul se retrase. 

Adresîndu-se procurorului, spuse: 

— Programaţi-vă următorul martor pentru miine dimineaţă. 
Ştiţi deja care va fi? 

Huyton se consultă cu Mara un timp destul de lung, cercetînd 
lista martorilor. 

— Da, Onorată Instanță. Amelia Boelter. 


— Amelia a avut întotdeauna o slăbiciune pentru dramatic, îi 
șopti Susan lui Dan, zîmbind, în timp ce cumnata ei se îndrepta 
spre bară. Era îmbrăcată cu un costum din mătase neagră și o 
pălărie mică, de aceeași culoare. Voia ca nimeni să nu se 
îndoiască de atașamentul ei pentru cel dispărut. 

Prima mărturie a Ameliei sublinia că Susan era săracă atunci 
cînd se căsătorise cu Peter și era foarte încîntată de noua ei 
situație. Apoi descrise cîteva ocazii care îi creaseră convingerea 
că Susan se măritase cu Peter pentru bani. Înfăţișă apoi 
„pasiunea” Susanei pentru Herald. 

— Ar fi făcut orice să nu piardă ziarul. Aproape înnebunea 
cînd Peter aducea vorba despre vînzarea lui. 


În final, întrebările lui Huyton se concentrară asupra celor 
două incidente legate de caz: descoperirea cadavrului și 
conflictul din dormitor, cînd Susan îi găsise în pat. 

— Doriţi să știți amănunte? întrebă Amelia vizibil stingherită. 

— Da, aș vrea. 

Amelia se întoarse spre judecător, care confirmă din cap. 
Aduniîndu-și puterile, femeia își săltă capul, vrind să 
demonstreze că durerea și dragostea pentru Peter erau mai 
presus de orice umilinţă. 

După ce s-a stabilit că Peter era despărţit de Susan la acea 
dată, Huyton o aduse pe Amelia la subiectul din dormitor, 
accentuiînd tirada Susanei și agresiunea fizică. 

— M-am temut cu adevărat pentru viaţa mea, mărturisi 
Amelia. Era înnebunită de gelozie, pentru că Peter mă dorea pe 
mine în locul ei. 

Deși Dan obiectase cu privire la motivul Susanei, iar obiecţia 
fusese admisă, era prea tirziu. Juriul auzise deja răspunsul 
periculos. 

Văziîndu-se împiedicată să depună mărturie, Amelia se ridică 
să plece, dar Vellarde o opri. 

— Am relatat faptele, domnule judecător, explică ea. 

— Domnul Lazar are dreptul să te contrazică. 

Ea privi spre Dan cu neîncredere și dezgust, apoi își schimbă 
repede atitudinea. Se așeză din nou. 

— Doamnă Boelter, începu Dan. Sînteţi cumnata acuzatei. Mai 
mult, aţi fost foarte bune prietene? 

— Da, recunoscu Amelia șovăind, sesizînd destul de vag unde 
voia să ajungă. 

— Vi se destăinuia, vă spunea totul. Era foarte nefericită, nu-i 
așa? 

— Da. 

— Era distrusă cînd a părăsit-o soţul ei și v-a spus că 
intenţiona să divorţeze, adevărat? 

— Cred că da. 

— În schimb, i-aţi destăinuit vreodată, în tot acest timp în 
care ea vă povestea necazurile ei, că vă întîlneaţi în secret cu 
soţul ei? 

Amelia strînse furioasă din buze, iar nările i se dilatară. 

— N-am considerat că e treaba ei. 


— Dar e vorba de soțul ei, doamnă Boelter, replică Dan. 
Stupefiat, ocolind cu grijă orice urmă de cinism, pentru a nu 
atrage compasiunea publicului. Ea vă povestea cît de nefericită 
era din cauza despărțirii, iar dumneavoastră consideraţi că a vă 
culca cu soţul Susanei, nu era treaba ei? 

— Peter mă asigurase că totul se terminase între ei și că mă 
iubea. 

— Şi nu v-a cerut nimic în tot acest timp? 

— Eu... rosti ea încurcată. 

Dan atacă direct: 

— V-a cerut să-l sprijiniți la vînzarea Hera/d-ului? 

— Asta, da. 

— Înainte de a începe relaţia cu el, votaseţi pentru vînzare? 

— Nu. 

— Numai după ce v-aţi culcat cu el? 

Huyton interveni: 

— Obiectez, Onorată Instanță. Neconcludent. 

Dan se întoarse spre el. 

— Nu înţeleg, domnule Huyton. A mărturisit deja că acuzata a 
surprins-o în pat cu soțul ei. Sînt convins că juraţii n-au impresia 
că se aflau acolo pentru o partidă de bridge. Relaţia dintre ei și 
brusca schimbare în privinţa votului sînt motivele care au 
determinat-o să se întoarcă împotriva acuzatei. Intenţia mea 
este să demonstrez că Peter Boelter era un escroc sentimental, 
care, folosindu-se de sentimentele acestei femei, s-a culcat cu 
ea ca să-i obţină votul în consiliul de familie. 

— Obiecţia se respinge, hotărî Vellarde. Răspundeţi, vă rog, la 
întrebare. 

— Peter mă iubea, declară Amelia. Și îl iubeam și eu. 

— Aţi declarat de mai multe ori că vă iubeaţi. Și că aveaţi de 
gînd să vă căsătoriți. 

— Da, așa este, îndată ce se termina divorţul. 

Dan se apropie, iar vocea i se umplu de un regret emfatic. 

— Dar lucrurile nu stau chiar așa, nu? Peter Boelter nu avea 
de gind să se căsătorească cu dumneavoastră și v-a spus-o 
verde în faţă în seara dinaintea morţii. Nu-i așa? 

Amelia nu răspunse. 

— Nu-i așa? insistă Dan. Nu aţi cinat împreună vineri seara, la 
restaurant, unde i-ai pus întrebarea? 

Văziînd că tace în continuare, Dan o presă din nou. 


— Nu aveaţi impresia că are pe altcineva, poate chiar pe soția 
lui? 

Așteptă un moment și reluă. 

— Nu doreaţi un răspuns hotărît, o dată pentru totdeauna, în 
privinţa căsătoriei? 

Amelia tăcea cu încăpăţinare. Dan era acum foarte aproape 
de ea. 

— Vă reamintesc, doamnă Boelter, că sîntem în instanţă. 

— Chelnerul! își aminti brusc, șocată. 

Expresia ei, pînă acum rezistentă și arogantă, dispăru, lăsînd 
locul disperării. Cuvintele se rostogoleau. 

— Aveam impresia că Peter se întîlnește din nou cu Susan și 
că mă folosea ca să obţină votul meu. l-am spus-o. A negat. Am 
vrut să-mi dovedească dragostea lui, anunţind oficial viitoarea 
noastră căsătorie. 

— A acceptat? 

— Nu. Şi, după cum se comporta, nu l-aș fi crezut, oricum. Am 
plecat. 

Dan se îndepărtă de martoră, apropiindu-se îngîndurat de 
juriu. Cînd era aproape de boxa juraţilor, se întoarse acuzator 
spre ea. p 

— Ne mai ascundeți ceva, doamnă Boelter. In seara cînd ați 
descoperit cadavrul lui Peter, nu ați plecat de acasă la șase și 
douăzeci și cinci așa cum aţi declarat, nu? 

— Nu. 

— Era în jur de șase. 

— Da. 

Alibiul ei fusese spulberat de menajeră care, fără să vrea, îi 
spusese adevărul lui Dan. 

— Așa că aţi ajuns la reședința lui Peter Boelter cu cinci 
minute după ora șase. 

— Da. 

— De ce aţi minţit în privinţa orei, doamnă Boelter? 

— Mi-a fost teamă că, spunînd adevărul, se va crede că eu l- 
am ucis. 

Vorbea atit de încet, încît publicul din sală murmura întrebări 
la urechea vecinului, cu privire la spusele ei. 

— Cu alte cuvinte, v-a fost teamă că autorităţile vă vor bănui 
de crimă, pentru că rămăseseţi singură cu Peter Boelter, timp 


de douăzeci și cinci, douăzeci și șase de minute, înainte de a 
anunţa vecinii de alături, nu-i așa? 

— Nu, răspunse ea cu voce încrezătoare. Nu așa s-a întîmplat. 
Am ajuns acolo puţin după șase. Mașina lui Peter era în garaj, 
așa că am sunat la ușă. Dar nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat 
din nou și apoi am auzit dinăuntru soneria telefonului. Un singur 
apel... Am crezut că e acasă și tocmai a răspuns... Vocea i se 
stinse. 

— Credeaţi că poate fi cu altă femeie și de asta n-a venit la 
ușă, nu-i așa? 

Își plecă privirea cu tristeţe. 

— Incepusem să cred asta, așa că m-am hotărît să plec. 
Telefonul a sunat din nou, în timp ce mă întorceam la mașină, și 
iarăși cineva a ridicat după un singur apel, așa că am știut că e 
cineva acolo. M-am învirtit o vreme cu mașina. Chiar dacă ar fi 
fost vorba de Susan, nu voiam să renunţ așa de ușor în favoarea 
ei. Eram hotărită să lupt, așa că m-am întors. 

— Cit era ceasul? 

— Puțin înainte de șase și jumătate. Am sunat din nou la ușă. 
Mașina lui Peter era tot acolo. N-a răspuns nimeni. Am încercat 
ușa și era deschisă. 

— Și aţi intrat? 

— Da. Sus, în dormitor, nu era nimeni. 

— Acolo ați intrat prima dată? 

— Da. Stingherită, lăsă privirea în jos. Așa că am coborit să-l 
găsesc. Ușa spre pivniţă era deschisă și lumina aprinsă. Am 
intrat să mă uit și l-am văzut întins la capătul scărilor. Era 
îngrozitor. Am alergat alături. 

— Să telefonaţi după ajutor? 

— Da. 

— De ce n-aţi ridicat, pur și simplu, telefonul din bucătărie? 
Erau telefoane în toate camerele. 

— N-am vrut să ating nimic. Ştiţi, pentru poliție. 

— Foarte bine aţi reacţionat în asemenea împrejurări dificile. 
Păreaţi totuși foarte agitată la telefon. 

Dan se îndreptă spre una din laturile boxei, astfel încît Amelia 
era acum faţă în faţă cu juraţii. Puteau observa cele mai mici 
ezitări în comportamentul ei. 

Vecina lui Peter Boelter, Ellen Hildreth, a declarat că primul 
lucru pe care i l-aţi spus a fost că Peter e mort. De asemenea, 


au fost primele cuvinte pe care le-aţi rostit dispecerului de la 
911. 

— Da. 

— Dar n-aţi coborit pînă la ultima treaptă, să verificaţi? 

— Nu, n-am coborit. 

— Atunci cum puteaţi fi sigură că e mort? 

— Păi... arăta ca un mort, replică Amelia evaziv. 

— Nu putea să fie inconștient sau în stare de șoc, ori doar 
leșinat? 

— Dar arăta ca un mort. 

— Cîţi oameni morţi aţi văzut pînă acum, doamnă Boelter? 

După o tăcere lungă, ea răspunse: 

— Nici unul. 

Dan privi o vreme podeaua, ca și cînd s-ar fi gîndit la cele 
declarate de ea, apoi o privi din nou. 

— Un lucru nu mi-e clar. La cină, cu o seară înainte, eraţi atit 
de supărată pe el, încît l-aţi părăsit în restaurant. Și deodată, 
seara următoare, i-aţi făcut o vizită. De ce? 

— Simţeam că-mi pierd minţile, spuse, iar buzele îi tremurau 
printre lacrimi. Speram să rezolv neînțelegerile. Eram dispusă să 
fac orice mi-ar fi cerut. Trebuie să mă credeți. 

— Eu totuși cred că lucrurile stau în felul următor: v-aţi dus 
să-l vedeţi pe la șase. Aţi făcut dragoste, apoi cînd l-aţi întrebat 
din nou despre căsătorie, v-a refuzat în continuare. Bănuind că 
avea de gind să se întoarcă la Susan, aţi devenit atit de furioasă 
și, de gelozie, aţi înșfăcat primul obiect la îndemiînă și l-aţi lovit 
cu toată puterea. Nu exact așa s-a întîmplat în cele douăzeci și 
cinci de minute atît de misterioase, doamnă Boelter? 

— Onorată Instanță, obiectă Huyton ţipînd, martora nu este 
pe post de acuzat. 

Vellarde se împotrivi. 

— Întrebarea este bine venită, mai ales că infirmă declaraţia 
iniţială dată poliţiei. Se admite. 

— Din gelozie și disperare, continuă Dan, l-aţi împins pe scări 
sau l-aţi izbit în cap cu ce aţi nimerit? 

— Nu. 

— Nu l-aţi ucis pe Peter Boelter pentru că vă spusese că nu vă 
veţi căsători niciodată? 

— Nu. 

Amelia plingea deja, iar suspinele o făceau greu de înţeles. 


— L-am iubit. L-am iubit foarte mult. 

— Sînt sigur de asta. 

Dan își încheie interogatoriul, adresînd ultimele cuvinte 
juriului. 

— Dar nu vom ști niciodată ce s-a întîmplat cu adevărat în 
cele douăzeci și cinci de minute, nu-i așa? 


La insistența Susanei, Dan aranjă, în sfîrșit, o întîlnire între ele 
și tatăl său. Se hotărise pentru o cină la restaurantul lui, Kavala, 
sperînd ca bătrinul să fie mai amabil cu Susan într-un loc unde 
își manifesta de obicei ospitalitatea. Totuși, atmosfera era 
încordată. Jacob o privea pe iubita creștină a fiului, acuzată de 
crimă, cu multă suspiciune. Se înmuiase un pic numai cînd 
fusese vorba de Karen. Fata îi relatase că Jamie, cu care vorbise 
la telefon de curînd, îi povestise de bunicul lui și de telefoanele 
lor nocturne. 

— Sîntem prieteni, rosti Karen, și un zîmbet timid îi încolţi pe 
faţă. 

Deodată, un val de reporteri TV, care aflaseră de prezenţa lor, 
încercau să intre în restaurant cu o cameră video. Jacob se grăbi 
să le bareze drumul. 

— leșiţi afară, îi avertiză bătrinul luptător de gherilă. Am 
omorît bărbaţi adevăraţi, doar cu mîinile goale. 

Dan se ridică să discute cu ei, în timp ce Susan și Karen se 
strecurară pe ieșirea din spate, îndreptîndu-se spre casă. 

Tîrziu, în aceeași seară, Dan îi telefonă lui Jamie și-i lăudă 
grija pentru suferința lui Karen. Fata trecuse printr-o perioadă 
grea de cînd îi murise tatăl, iar Dan era mîndru că Jamie o ajuta 
să depășească situaţia. Păstră însă pentru el satisfacția acestei 
apropieri, care se potrivea de minune cu planurile lui de viitor. 

Mai tîrziu, pe la unsprezece, Dan porni televizorul pentru știri. 
Primul reportaj se referea la procesul Susanei. Imaginea lui Dan, 
răspunzind întrebărilor reporterilor pe culoarele tribunalului, 
apăru prima. Deși toate se refereau la relaţia lui cu acuzata, își 
dădu seama că imaginea cazului nu era aceea a unei birfe 
suculente, demnă de o revistă de scandal, ci a unei femei 
nevinovate, care luptă pentru libertatea ei, împotriva unor false 
acuzații. 

Acum, Dan redusese sonorul, privindu-și gura care se mișca în 
gol, ca într-un film mut. 


Urmă imaginea restaurantului Kavala. Faţa tatălui său acoperi 
ecranul, iar Dan se grăbi să pornească sonorul. 

— leșiţi afară! izbucni, cu accentul său puternic 
mediteranean. Am omorit bărbaţi adevăraţi, doar cu miinile 
goale. 

Reporterul alăturase atitudinile belicoase ale tatălui și fiului 
pentru a stîrni rîsul sau chiar să dovedească înclinația barbară a 
familiei, dar efectul fusese cu totul altul. Spectatorul era 
surprins de noblețea incisivă a lui lacob, de firea lui hotărită, 
care venea în ajutorul femeii apărate de fiul său. 

— Le-ai zis-o, tată, jubilă Dan: Le-ai arătat din ce aluat sîntem 
făcuţi. Se amăgea să creadă chiar că propria afirmaţie de pe 
culoarul tribunalului, conţinea o mică pretenţie de nobleţe. 

Pentru o clipă, Dan se consideră etern și intangibil. Se simţea 
ca și cînd existenţa sa se întorsese înapoi cu milioane de 
generaţii, la începuturile omenirii; la primele încarnări Adam și 
Noe, și Abraham, Eva și Rachel sau Sarah. Pînă la Daniel cel 
adevărat, care scăpase nevătămat din peștera leului, înapoi, la 
vieţile întrerupte, dar niciodată sfirșite prin moarte. Era o 
părticică dintr-un lanţ nesfirșit, care va dăinui, prin fiul și nepoţii 
lui, apoi, prin copiii lor, timp de alte milioane de generaţii. Era 
convins că toţi cei care muriseră trăiau încă cu el. lar el, 
asemenea lor, va trăi pentru totdeauna în cei ce vor urma - cîte 
puţin în fiecare, parte indestructibilă și indispensabilă a 
universului. 

Dan  minimalizase în discuţiile cu Susan importanţa 
adevărului, zugrăvindu-l mai mult ca pe o tehnică decit ca pe un 
ideal. Dar procesul lor era în slujba adevărului și a unei femei 
nevinovate. Atunci cînd presa îl provocase, izbucnise asemenea 
unui profet ieftin, transformîndu-se în campionul dreptăţii și al 
drepturilor democratice. Bănuind că frazele sale ar putea suna 
bombastic și pline de înfumurare, renunţase la ele în final. Dar 
acum realiza că nu avusese nici un motiv să se teamă. 

Totul în viaţă: încăpăţinarea și hotărîrea; religia lui atît de 
contestată, atitudinea faţă de lege și morală; pînă și idealismul 
ocazional atît de desuet îl pregătiseră pentru acest moment, 
acest scop al dreptăţii și adevărului. Chiar dacă tot restul vieţii 
n-ar fi realizat nimic, știa că pînă acum nu trăise degeaba. 

Răzvrătirea fusese scopul întregii sale existenţe, unicul său 
loc în univers; idealul spre care tindea, bucurîndu-se în sinea lui 


de această disidență. Strădania pentru garantarea drepturilor 
omului era mai mult o protejare de sine împotriva amenințărilor 
viitoare. Totuși se simţea în siguranță datorită acestor lucruri, 
pe care le iubea cel mai mult în viaţă: libertatea de gîndire, de 
alegere și exprimare - esenţa stabilităţii americane, certificată 
de Declaraţia drepturilor omului, drepturi pe care oamenii din 
lumea întreagă se străduiau să le asigure. 

Stinse lumina și se întinse în pat. În ultimele secunde înainte 
de a adormi, gîndul îi zbură la apărarea Susanei. Marţea 
următoare era rîndul lui Ernest Kieffer, medicul legist, să depună 
mărturie. În mod normal, depoziţia lui ar fi trebuit să deschidă 
procesul, dar fusese păstrată pentru sfîrșit. 

Urmăreau ca mărturia lui să rămînă întipărită în mintea 
juraţilor. Fiind cel care stabilise cauza și momentul morții lui 
Peter Boelter - probe care o incriminau pe Susan—, medicul era 
sufletul întregii acuzări. Soarta ei depindea de mărturia lui 
Kieffer. 

Și, de asemenea, își aminti Dan exact înainte să adoarmă, 
depindea de modul cum reacţiona el. 


27 


Legea permite experţilor știinţifici, tehnicienilor sau altor 
specialiști să depună mărturie asupra unor probleme pe care 
juraţii nu le cunoșteau. Reputația lor însă trebuia să fie 
neștirbită, pentru că un asemenea martor putea influenţa cu 
ușurință juriul, acesta neavînd cunoștințele necesare. 

Bărbatul din fața lor era foarte înalt, robust, cu trăsături 
puternice și sprîincene cărunte foarte bogate. Părul era aproape 
de culoarea costumului gri pe care-l purta. Ernest Keiffer era o 
figură impunătoare, părînd mult mai tînăr decît cei șaptezeci de 
ani pe care-i avea. Dan îl observase șușotind cu Huyton și cîțiva 
reporteri înainte de începerea ședinței. Bărbatul era un 
politician înnăscut. 

Ca răspuns la întrebarea lui Huyton privind referinţele, Kieffer 
începu: 

— Sînt membru și fost președinte al Colegiului Patologilor 
Americani și, de asemenea, fac parte din Colegiul Judiciar 
American. Am activat ca șef al secţiei de patologie la Spitalul 


Universitar din Pennsylvania. Pînă de curînd, am fost profesor de 
patologie la Facultatea de Medicină a Universităţii din 
Pennsylvania. 

Timp de citeva secunde, continuă să înșire comitetele în care 
activase sau pe care le condusese și, în sfirșit, numeroasele 
tratate si articole scrise în decursul anilor. 

— Cînd aţi venit la conducerea Direcţiei de Medicină Legală 
din Philadelphia? 

— La începutul anului. Am fost numit de către primar, imediat 
după alegeri. M-au cooptat și în viaţa publică și am acceptat. 

Kieffer afișa o îngimfare menită să dovedească vastele 
cunoștințe pe care le stăpînea, împletite cu o amabilitate umilă. 
Dan observa cum juraţii îi cîntăreau comportamentul. 

După ce Huyton terminase de descris activităţile lui Kieffer, 
Vellarde se întoarse spre Dan. 

— Acceptaţi recomandările doctorului Kieffer și competența 
sa ca expert legist? 

— Nu, nu accept! respinse Dan, ridicîndu-se. 

Vociferări puternice izbucniră în sală. Bătălia începuse mai 
devreme decit era de așteptat. 

— Doctor Kieffer, întrebă Dan, patologia legală este o ramură 
a patologiei? 

— Da. 

— lar dumneavoastră susțineți că  sînteţi specialist în 
patologie legală, nu? 

— Atit în patologie, cît și în patologie legală, răspunse Kieffer, 
iar condescendenţa tonului său îndepărtă umilinţa iniţială. 

— Cînd v-aţi luat diploma în patologie legală? 

— Prin anii '50. 

— E adevărat că de atunci pînă la începutul acestui an nu aţi 
ocupat nici un post care să vă dea posibilitatea să practicaţi 
patologia legală? 

— M-am străduit în permanenţă să fiu la curent în domeniu. 

— Deci recunoașteţi că s-au făcut progrese foarte mari între 
timp? 

— Cu siguranţă. Și v-am spus că sînt la curent. 

— Permite-ţi-mi să repet ce v-am întrebat mai devreme. Aţi 
profesat ca medic legist, de-a lungul acestei perioade de peste 
treizeci de ani? 

— Nu... n-am profesat. 


— Aţi predat cumva patologie legală? 

— Nu. 

— Vreunul din articolele pe care le-aţi amintit se referă la 
acest domeniu? 

— Nu. 

— E adevărat că, în toată această, perioadă specialitatea 
dumneavoastră a fost nu patologia legală, ci hematologia, 
studierea sîngelui, care este altă ramură a patologiei? 

Huyton sări în picioare: 

— Permite-ţi-mi să vă aduc aminte că martorul a fost atestat 
de Colegiul American de Patologie Legală și este încă unul dintre 
membrii săi. 

— Da, atestat acum aproape patruzeci de ani și neprofesînd 
specialitatea pînă acum cîteva luni, nu se putu abţine să adauge 
Dan. Singura specialitate în care pacienţii nu te mai pot acuza 
de incompetenţă! 

Remarca lui Dan fu răsplătită de un chicot al juriului. 

Dar Huyton nu ridea. Referințele eminente ale doctorului 
Kieffer și numirea sa la conducerea Direcţiei de Medicină Legală 
a orașului îi conferea întreaga credibilitate pentru a depune 
mărturie. 

— Din nou acest „eminent", observă Dan, nimeni nu poate 
contesta că acest om știe ce are de făcut în specialitatea lui, dar 
asta este hematologia și nicidecum patologia legală. 

lritarea din vocea lui Huyton reflecta întreaga lui îngrijorare că 
disputa ajunsese-într-un punct în care juriul începea să-și piardă 
încrederea pentru martorul-cheie. 

— Doctorul Kieffer a făcut autopsia, Onorată Instanță. Tot el a 
întocmit raportul medico-legal. 

Dan zimbi îngăduitor. 

— Nu era cel mai în măsură s-o facă. Nu este specialist. 

— Onorată Instanță! se adresă Huyton rugător. 

— Pot să pun următoarea întrebare? i se adresă Dan lui 
Vellarde, care consimți. 

Dan își concentră din nou atenţia asupra lui Kieffer. 

— Prietenia dumneavoastră cu primarul am impresia că 
datează de multă vreme. 

— Am copilărit în același cartier. Am fost coleg de clasă cu 
fratele lui. Sînt cu câţiva ani mai mare. 


— Am aici un articol dintr-un ziar, care demonstrează că aţi 
contribuit cu cincisprezece mii de dolari la campania electorală 
a primarului. E adevărat? 

Kieffer se arătă jignit. 

— Asta n-are nici o legătură cu numirea mea. Am fost un 
profesor renumit și un practician... o personalitate naţională în 
medicină, dacă las modestia deoparte. Primarul era îngrijorat 
din cauza consiliului local, care nu era dispus să aprobe 
fondurile pentru echipamente noi de medicină legală. Bănuia că 
prezența mea în fruntea acestei instituţii va convinge membrii 
consiliului. Sînt mîndru că avem acum tot echipamentul care ne 
trebuie. 

— Deci, faptul că nu eraţi la curent cu patologia legală și că 
aţi fost nevoit să părăsiţi catedra și spitalul din cauza vîrstei n- 
au fost motive suplimentare ca să vă doriţi această slujbă? 

Faţa lui Kieffer deveni stacojie. 

— Nu mă simt afectat de vîrstă. Am părăsit catedra și spitalul 
pentru că primarul a insistat să iau conducerea. 

Dan aruncă o privire spre juriu. Scrijelise oare suficient faţada 
lui Kieffer, ca ei să privească mărturia lui cu suspiciune? Va reuși 
să-i împiedice pe juraţi să accepte orice argument al doctorului 
ca pe un adevăr științific? Dan nu spera ca judecătorul, a cărui 
viitoare candidatură depindea de sprijinul partidului, să-l 
discrediteze pe omul numit de primar. 

Imediat Vellarde îi confirmă temerea. 

— Totuși, atestarea doctorului Kieffer și poziţia pe care o 
ocupă îl recomandă ca expert, mai ales că este cel care a făcut 
autopsia și a întocmit raportul. Așa că este și martor direct în 
procesul de faţă. Obiecţia dumneavoastră în privinţa lui se 
respinge, domnule Lazar. 

Procuratura încercă în continuare, pe lingă acreditarea 
profesională a lui Kieffer, să evidenţieze faptul că acesta fusese 
jignit de avocatul apărării. Dan îl urmărea pe Huyton cum îi 
ataca argumentele, aruncînd juriului priviri ironice, care 
subliniau cît de ridicole fuseseră aprecierile lui la adresa acestui 
martor remarcabil. 

Intorcînd, rînd pe rînd, paginile agendei sale, Huyton îl purtă 
pe Kieffer, sistematic, prin toate concluziile autopsiei. 

Kieffer susţinu de la început că Peter Boelter fusese lovit în 
cap pe la spate cu un obiect greu și tăios, fiind apoi aruncat pe 


scări. Își exprimă părerea că simplul impact cu marginea treptei 
nu putea provoca victimei asemenea leziuni, în special 
secţionarea măduvei și ruptura, aproape completă, a coloanei 
vertebrale. Moartea survenită dintr-o astfel de lovitură ar fi 
produs o contralovitură mai puternică în partea anterioară a 
creierului. Rana ar fi urmărit mai precis conturul colţului treptei 
pe care fusese găsit cadavrul. Şi ar fi existat mai mult sînge în 
zgîrieturile și rănile de pe frunte sau umeri, dacă ele ar fi apărut, 
într-adevăr, înainte de moarte. 

Cînd Huyton îl întrebă cum stabilise momentul morţii în 
intervalul cinci și un sfert - șase fără un sfert, martorul repetă 
formula de pierdere a căldurii corpului o dată cu trecerea 
timpului. Trecu apoi la celelalte elemente: alcoolemia, evidenţa 
unui act sexual recent și o urmă, ce părea să fie sînge, pe 
coapsa victimei. 

— Martorul vă stă la dispoziție, domnule Lazar, îl anunţă 
Huyton, semn că rolul lui era deocamdată încheiat. 

Dan trebuia să urmeze altă cale. Discreditarea lui Kieffer fără 
să pară deplasat în ochii juriului, făcîndu-l să se îndoiască de 
concluziile atît de controversate ale mărturiei. Ultima lovitură 
urma s-o dea cu apariţia lui Mallory, care să desființeze toate 
concluziile lui Kieffer. 

Fără să se grăbească, stabili pentru început că nu fusese 
găsită arma crimei și nici alte urme de sînge în casă, în afară de 
cele existente la subsol. li ceru lui Kieffer să admită că o 
persoană cu o asemenea concentraţie de alcool în sînge putea 
aluneca foarte ușor pe banda de aluminiu de pe prima treaptă, 
rostogolindu-se apoi restul scărilor. 

Dan prezentă o fotografie color care înfățișa ultima treaptă. 

— Mai mulţi polițiști au declarat că au găsit victima așezată 
cu capul pe colţul acestei trepte. E adevărat că triunghiul format 
de colţul treptei se potrivește perfect cu rana din craniul 
victimei? 

— Numai pentru un ochi neavizat. 

— De asemenea, s-a găsit pe această treaptă ţesut cerebral și 
sînge aparţinînd victimei, așa este? 

— Da. Dar asta poate însemna foarte bine că victima a fost 
așezată pe colţul treptei după moarte și chiar presată de colț, 
adîncind rana și lăsînd acele urme de sînge și creier. 


Dan nu era prea sigur că-l va putea prinde în cursă pe Kieffer 
în prima parte a interogatoriului său, așa că insistă pe punctele 
cheie ale autopsiei. Scopul lui era să pregătească juriul să 
accepte mărturia lui Mallory, care urma s-o conteste pe cea 
iniţială. 

Avocatul citi un extras dintr-un articol semnat de citeva 
personalități ale medicinei legale, care demonstra că o cădere 
de la șase picioare înălțime putea genera o forţă suficientă 
pentru a provoca zdrobirea craniului, mai ales cînd corpul cădea 
pe beton. Adăugă că examinarea microscopică a rânii nu 
excludea această cauză a morţii. Folosind o serie de fotografii 
ale cadavrului, Dan insistă că multiplele zgirieturi și ceea ce 
numeau contralovitura din partea anterioară a capului erau tot 
atitea semne că Peter era viu cînd căzuse, că inima lui pompa 
încă sînge în toate organele cînd craniul său s-a izbit de trepte. 

— Posibil ca inima să-i mai fi bătut, foarte slab, în momentul 
căderii, interveni Kieffer, dar era aproape mort în clipa aceea și 
probabil intrase în comă. Criminalul a avut grijă să-l lovească 
aproape mortal, înainte de a-l arunca pe scări. 

Dan preferă să nu dezbată subiectul. Era destul timp după ce 
Mallory își va prezenta punctul de vedere. Arborînd un zîmbet, 
Dan urmă: 

— Peter Boelter a murit sîmbătă, 6 iunie. A fost un week-end 
cu ghinion pentru Biroul medico-legal. Aţi avut o mulţime de 
cazuri și v-aţi instalat și noile echipamente. In seara respectivă, 
lucrurile au mers și mai rău. S-a spart o conductă de apă, carea 
inundat clădirea. Cadavrele au trebuit să fie mutate repede. 
Documentele s-au amestecat - din cauza asta nici n-aţi început 
încă să le computerizaţi. Autopsiile s-au amiînat. Chiar 
dumneavoastră, domnule Kieffer, a trebuit să fiţi într-o duzină 
de locuri în același timp. Un moment foarte dificil. 

— Da, e adevărat. 

— Așa că au trecut cîteva zile de confuzie, pînă cînd presa a 
început să pună întrebări despre moartea lui Peter Boelter. Dar 
cadavrul său se rătăcise, încît, în cele din urmă, cineva a fost 
obligat să verifice fiecare corp în parte pînă l-a găsit, nu-i așa? 

— Din cite știu eu, nu. Imediat ce am avut timp, am făcut 
autopsia. 


— în raport, menţionaţi că aţi început autopsia lui Peter 
Boelter, aproape de miezul nopţii. Aţi terminat-o în jur de unu 
fără un sfert. E corect? 

Kiffer zîmbi: 

— După cum spuneaţi, avusesem o zi obositoare... 

— Nu e puţin cam repede pentru autopsie? 

Zimbetul lui Kieffer se topi. 

— Dacă insinuaţi că am dat rasol, vă asigur că nu aveţi 
dreptate. 

— Doctore, agenda dumneavoastră arată că în ziua aceea, 
dimineaţa, foarte devreme, aveaţi întîlnire cu primarul. E vorba 
de ora șapte, deci doar peste cîteva ore. Mă înșel oare 
presupunînd că, fiind atît de tirziu, v-aţi grăbit să terminaţi 
autopsia lui Boelter pentru a mai prinde cîteva ore de somn 
înainte de întîlnirea de la primărie? 

Kieffer era furios. 

— Îmi tratez responsabilităţile cu foarte multă seriozitate, 
domnule... 

— Lazar, doctore, Daniel Lazar, spuse Dan amabil, dar mintea 
sa încerca să citească gindurile martorului. 

Probabil n-ai dat importanţă acestor lucruri pînă ieri, gîndi 
Dan. Ai venit pur și simplu și ai repetat concluziile. In ultimă 
instanţă, tu ești expertul. Dar acum, am reușit să te neliniștesc. 
Ti-am pus sub semnul îndoielii credibilitatea. Ai putea ieși rănit 
de moarte din povestea asta și, mai ales, discreditat profesional. 
Ai parcurs un drum lung în viaţă, știind cum să te faci plăcut, iar 
acum nu înţelegi de ce eu atac un tip atît de admirat ca tine. 

Dan își privea notițele, ca și cum n-ar fi dat atenţie 
răspunsului pe care îl aștepta de fapt cu sufletul la gură. 

— Doctore, raportul autopsiei menţionează că Peter Boelter a 
murit între cinci și un sfert și șase fără un sfert. Cu excepţia 
scăderii temperaturii corpului, nici un alt element fizic nu a 
indicat momentul morţii. Cum aţi dedus că acesta este 
intervalul de timp în care a survenit moartea? 

Kieffer își repetă formula conform căreia temperatura corpului 
scădea cu anumită valoare în fiecare oră. Adăugă imediat că 
fusese informat verbal de către colaboratorii săi că „aerul și 
podeaua erau un pic mai reci, așa că am ţinut seama de 
acestea”. 


Cu siguranţă, colegii lui Kieffer îl informaseră de greșeala pe 
care o făcuseră, uitînd să măsoare temperatura. Dar mai avea 
destul de parcurs pînă să-i întindă cursa. 

— Doctore Kieffer, subsolul era mai mult decît un pic mai 
rece. Peter Boelter îl menținea foarte rece cu instalația de aer 
condiţionat, pentru a-l folosi ca pivniţă de vinuri. lar podeaua 
era din ciment - din ciment foarte rece. N-ar fi trebuit totuși să 
specificaţi acești factori în raportul dumneavoastră - eventual 
valorile exacte - dacă într-adevăr le-aţi avut în vedere? 

Kieffer deveni agresiv. 

— Sînt sigur că le-am avut în vedere. 

Vocea lui Dan lovi tăioasă. Trebuia s-o facă să pătrundă pînă 
la sînge. 

— O să vă surprindă, dar această așa-zisă formulă pe care ați 
aplicat-o dumneavoastră, patologia legală modernă o respinge 
ca inexactă și lipsită de valabilitate științifică. 

Kieffer deveni nervos. Îl ţintui pe Dan cu degetul arătător. 

— Sînt om de știință, domnule Lazar. Concluziile mele sînt 
bazate pe cunoștințe științifice solide. Indiferent ce fel de 
întrebări alunecoase folosești, încercînd să îmbrobodești juriul, 
sînt absolut sigur că Peter Boelter a murit între cinci și un sfert și 
șase fără un sfert. Fără nici o îndoială. 

Judecătorul Vellarde se lăsă pe spate în scaunul său înalt. 
După ce privi la ceasul de perete, se înclină înainte. 

— Ne apropiem de pauza de prînz, domnule Lazar. 

— Incă o întrebare sau două și am terminat cu martorul, 
Onorată Instanță. 

Vellarde se relaxă din nou. 

Dan se apropie mai mult de Kieffer. Acum se aflau faţă în faţă. 

— E adevărat că primul dumneavoastră raport nu includea 
momentul morții? 

Kieffer ezită. 

— La ce vă referiţi? 

— La raportul original, cel pe care l-aţi dictat secretarei după 
terminarea autopsiei. Este adevărat că nu conţinea momentul 
morții și, mai ales, că nu aţi adăugat constatarea decît mult mai 
tîrziu în ziua aceea? 

— Nu-mi amintesc. 


— Daţi-mi voie să vă împrospătez memoria. Dan îi întinse 
raportul original, aflat printre hirtiile pe care le copiase din 
dosar, în timpul vizitei făcute la Biroul medico-legal. 

— Îl recunoașteţi? 

— Da, rosti Kieffer, neștiind unde voia să ajungă avocatul. 

— Conţine menţionarea momentului morţii? 

— Nu. 

— E adevărat că aţi adăugat paragraful după ce aţi primit un 
telefon de la cineva din Procuratură? 

Pentru o clipă, Kieffer rămase împietrit, mușchii săi pierzîndu- 
și capacitatea de mișcare. Reuși totuși să răspundă: 

— Vorbesc foarte des cu Procuratura. 

Vocea lui Dan deveni tăioasă și acuzatoare, folosind 
informaţia furnizată în secret de Armbruster. 

— Nu discutăm despre oricine de la Procuratură, domnule 
Kieffer. E vorba de cineva foarte important de acolo... cineva 
care v-a spus că ar considera o mare favoare dacă raportul 
dumneavoastră ar fixa ora morţii lui Peter Boelter în timpul cit 
acuzata, suspecta lor, fusese singură cu victima! 

Kieffer se îndreptă cu demnitate. 

— Probabil că sînteţi obișnuit să aveţi de-a face cu mincinoși, 
domnule Lazar. Dar eu nu falsific probe și resping acuzaţia că aș 
face-o. Peter Boelter a murit în cursul acelei jumătăţi de oră. 
Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Cu puţin înainte de moarte a 
avut contact sexual. 

— Sînteţi sigur de asta? 

— Absolut. 

— Vă cred, admise Dan, afișînd o expresie batjocoritoare, 
astfel încît să poată fi observată de juriu. 

— Nu există nici o îndoială. Am găsit spermă în uretră, insistă 
Kieffer. Apoi le explică juraţilor: Este vorba de un canal de-a 
lungul penisului, prin care circulă sperma. După ejaculare, 
întotdeauna rămîne acolo puţină. 

— Doctore, reluă Dan, întorcîndu-se spre el, probabil că nu se 
descoperise cînd v-aţi luat dumneavoastră diploma, dar acum 
este stabilit foarte clar că prezenţa spermei în uretra unui om 
mort nu este o dovadă că respectivul a avut raport sexual 
înaintea decesului. 

Vocea lui Dan lovi ca un ciocan. De asemenea, este 
binecunoscut că, în unele cazuri, rigor mortis poate întări 


glandele sexuale, veziculele seminale provocînd ejacularea 
spermei, după moarte. 

— Domnule Lazar... replică Kieffer răstit. Reușise să-și 
recapete calmul... Eu nu trăiesc în lumea dumitale fantastică, de 
presupuneri legale, cu asemenea ipoteze. Îmi mizez întreaga 
reputație pe aceste probe. 

— Aţi făcut-o deja, doctore! 


— Huyton va încerca după-amiază să refacă părţile șubrede 
ale mărturiei lui Kieffer, îi explică Dan lui Susan, așteptind 
alături de ceilalţi avocaţi să li se aducă prînzul. Dar, una peste 
alta, îmi place cum merge. Cred că juraţii vor avea cel puţin 
unul sau două motive să se îndoiască de credibilitatea lui 
Kieffer. E momentul ca Mallory să dea lovitura decisivă. 

Discutau ordinea prezentării probelor. 

— Este absolut necesar să-l aducem cît mai repede pe Mollory 
la bară, sugeră Cal. Astfel îl poate contracara pe Kieffer imediat. 
Tot ce poate surveni nu face decit să împiedice apărarea. 

Dan fu de acord. 

— Procuratura va încheia probabil astăzi, iar noi vom începe 
mîine-dimineaţă. Cel mai devreme, îl putem programa pe 
Mallory la sfîrșitul săptămînii. 

Rick se ridică. 

— Mai bine l-aș anunţa să se pregătească. 

— Spune-i că o să-l chemăm cu o zi înainte, ca să trecem în 
revistă împreună mărturia. 

Mary Alice intră în sala de ședințe cu o pungă maronie, care 
conţinea prînzul. Porţia lui Dan era într-o caserolă transparentă. 

— Ce e chestia asta? întrebă el circumspect. 

— Salată de legume, îl informă Mary Alice. 

— Am comandat un sandviș cu salată de ouă, cu multă 
maioneză și cartofi. 

— Ronney are dreptate. Felul în care măniînci e pe cale să te 
omoare. De acum încolo, numai prînzuri sănătoase. Și să nu mai 
aud că trimiţi pe cineva după îngheţată, la ora patru. 

— Cal ce a comandat? 

— Sandviș cu curcan. 

— Grozav. Măniînc și eu. 

Susan îi aminti. 


— Diseară o să mîncăm carne. Ne-am înţeles că proteinele o 
dată pe zi sînt de-ajuns. 

— De unde regulamentul ăsta? ridică el mîinile disperat. 

— Doar tu mi-ai spus cît de bine te simţi cînd mănînci ceva 
uşor. 

— Dar nu prînzul și micul dejun. Vă am în biroul meu pe voi 
două și un vînzător de ciocolată. Asta miroase a complot. 

— A fost ideea mea, recunoscu Mary Alice. N-ar fi fost 
creștinește să te las să te sinucizi. 

Dan își ieși din fire. 

— Dar să nu lași un evreu să măniînce ce-i place găsești că 
este creștinește? De cînd ai devenit atît de credincioasă? 

— Totdeauna am fost. Numai că nu m-ai întrebat niciodată. 

— Da, cit ai colesterolul? întrebă Susan. 

— Ce contează? 

— Parcă spuneai că doctorul ţi-a făcut o listă lungă cu ce nu ai 
voie să măniînci. 

— Destul, bombăni Dan, ridicînd palma ca s-o oprească. Am 
să mănînc porcăria asta de dragul tău. Dar, te avertizez, încă un 
prînz ca ăsta și încep să lucrez pentru Procuratură. 


În cursul după-amiezii, Huyton se strădui să reabiliteze 
imaginea lui Kieffer. Spre regretul lui Dan, șeful Biroului medico- 
legal susținu că fusese indus în eroare de un avocat ieftin, care 
încerca să-l discrediteze și să umbrească faptele și probele. 

Gil Huyton declarase același lucru reporterilor cu camere TV, 
la încheierea ședinței. Dan le reaminti, la rîndul lui, că probele 
apărării vor fi prezentate foarte curînd. 


A doua zi dimineaţă, Susan ajunse devreme la sediul firmei și 
intră direct în biroul lui Dan. Deasupra notelor pe care el le 
studia, ea aruncă un exemplar din Herald, împăturit astfel încît 
să se vadă partea de sus a primei pagini, cu titlul: 

Dezbinarea dintre Procuratură și poliție împiedică bătălia 
pentru elucidarea crimei. Articolul era scris de Scott Feller și era 
primul episod dintr-o serie de trei. 

Susan avea un zimbet trist: 

— Drăguţă coincidenţă momentul apariţiei, nu crezi? 

— Tot ce trebuie este ca jurnaliștii să creadă că îţi folosești 
ziarul ca să-l terorizezi pe Huyton. 


Zimbetul ei se lărgi. 

— Dar juraţii nu au voie să citească ziarele. 

— S-o crezi tu! 

— Gil apare ca o combinaţie de fanatism și publicitate - 
alatoiahul Huyton. Reiese că de la început a încercat să 
acapareze controlul întregului aparat legislativ. Şi-a împins 
oamenii să numească șefii poliţiei, dar primarul era și el 
proaspăt ales, așa că n-a vrut să piardă voturile populaţiei de 
culoare, concediind un comisar de poliţie negru, care obținuse 
postul cu cîteva luni înainte. Așa că Huyton s-a comportat ca și 
cum polițiștii ar fi fost slugile lui. Erau gata să-l linșeze. Acum, 
primarul încearcă să negocieze un tratat de pace. 

— Am crezut că nu erai dispus să folosești Hera/d-ul în cazul 
tău. 

— Nu pot să opresc publicarea ştirilor numai pentru că 
această coincidenţă ne este prielnică, nu? _ 

Dan cîntări multă vreme cuvintele și expresia Susanei. In cele 
din urmă, fără să fi aflat pînă unde mergea sinceritatea ei, puse 
ziarul deoparte. 

— Trebuie să-mi pregătesc martorii. 

Ea îi întinse din nou ziarul. 

— Mai bine te-ai pregăti pentru Huyton. Îţi garantez că o să-ţi 
sară în git. 


Susan subestimase totuși furia lui Gil Huyton. El și Dan își 
petrecură primul sfert de oră al ședinței în biroul lui Vellarde, 
certîndu-se din cauza articolului. Huyton susţinea că e o lovitură 
dată Procuraturii și o încercare de discreditare a lui. 

Dan contraatacă cu propriile arme. 

— Mă mir să te aud sugerind că Hera/d-ul ar fi trebuit să 
cenzureze un articol, doar pentru că te pune pe tine într-o 
lumină proastă. Tu ţi-ai fi cenzurat procedura ca să nu 
discreditezi ziarul? 

— Aici e vorba de o încercare de a submina o autoritate legal 
constituită, care o judecă pe proprietara ziarului. 

— E vorba de cenzură. Cu siguranţă, ești gata să dai declaraţii 
presei cînd crezi că te avantajează. Clienta mea refuză orice 
amestec în privinţa libertăţii presei. 

Cu mîinile în șold, Huyton răcni: 

— Curată tîmpenie! 


Dan izbucni în ris, privindu-și adversarul cu admiraţie. 

— Numai bătrînii se mai pot exprima astfel. 

Lui Vellarde problema i se părea lipsită de importanţă. 

— Am să avertizez din nou juriul să nu citească ziarele si să 
nu asculte știrile. 

— Cu ceva noroc, poate vei reuși! îi ură Dan. 

— Ce-a fost asta, domnule Lazar? 

— Grozav, domnule judecător, grozav! 


Pe măsură ce juraţii își reluau locurile în sală pentru începerea 
ședinței apărării, Dan căuta în ochii lor acea sclipire de 
așteptare, care însemna că hotărîrea nu fusese încă luată. O 
observă în ochii unora, lipsind din ai altora. Printre ultimii intrati, 
era un fost vînzător de mărunţișuri, acum șomer, pe care Ida 
Lawrence fusese de părere să-l respingă, dar pe care Dan totuși 
îl acceptase. Bărbatul începu să privească nerăbdător la ceas la 
numai cîteva secunde după ce își reluase locul. Aștepta să 
telefoneze pentru un interviu la vreo slujbă, plictiseală sau era 
deja hotărît? 

Dan își notă în minte să se ocupe de el. Şi mai era femeia de 
la compania de asigurări, care dăduse din cap aprobator la unul 
sau două dintre răspunsurile lui Kieffer. 

Dan chemă primul martor. Era directorul supermagazinului 
din Dellwyne. Bărbatul povesti vizita Susanei la magazinul său, 
în sîmbăta cu pricina, identificînd bonul de casă, care demonstra 
că ea tirguise la ora șase și nouă minute. Urmă casiera, care își 
aminti cum  verificase cumpărăturile Susanei care, deși se 
grăbea, părea agreabilă și calmă, flecărind chiar cu ea cîteva 
minute. 

Părăsise casa lui Peter la ora la care declarase, șase fără zece 
minute seara. Dacă voiau să obţină condamnarea ei pentru 
crimă, trebuiau să demonstreze că fusese înfăptuită înainte de 
ora aceea. 

Următorul martor se prezentă Anton Desmarais, chelnerul 
care îi servise pe Amelia și Peter, la Chez Henri, în seara 
anterioară morţii lui Peter. Una din cele mai importante victorii 
obținute de Dan la audierile preliminare era că Vellarde 
acceptase mărturia chelnerului cu privire la discuţia celor doi. 
Totuși, acum devenise mult mai importantă, după ce Amelia 
recunoscuse totul într-un moment de enervare. Dan urmărea să 


sublinieze juriului diferența dintre declaraţia făcută poliţiei și 
ceea ce mărturisise la tribunal. 

Desmarais era un francez simpatic și vorbăreţ, puţin trecut de 
treizeci de ani, cu o mică mustață care vorbea bine englezește. 
Nu le ascunse faptul că, fiind o seară cu lume puţină, se 
plictisea. Îi servise și cu alte ocazii și, știind cine sînt, interesul îi 
sporise. 

Dan îl conduse pe martor pas cu pas prin întreaga poveste, 
inclusiv la cererea hotărită a Ameliei de a fi sigură de viitoarea 
căsătorie. Apoi urmă aluzia ei că Peter ar fi fost încurcat cu altă 
femeie. Juraţii izbucniră în rîs, alături de martor, la ironia sa 
specific franceză, cînd acesta povesti cît de sigură era Amelia că 
amantul ei era încă îndrăgostit de soţia lui. 


— Un început cît se poate de bun, decretase Dan, stînd alături 
de Cal și Susan într-un separeu de la Hi'Johnny, pentru masa de 
prînz. Rick era la telefonul public. Voi ce părere aveţi? 

Printr-o înţelegere tacită, presa îi lăsase în pace la prînz, în 
schimbul promisiunii lui Dan de a le acorda un interviu la sfîrșitul 
ședinței. 

— Desmarais i-a lăsat pe juraţi în dubiu, rosti Cal. Parcă îi 
vedeai cum se întreabă: „Dacă Boelter era îndrăgostit de soția 
lui, de ce ar fi avut nevoie să-l omoare? Oricum putea obţine 
ceea ce își dorea”. 

— Le-am oferit alt suspect, pe care să-și concentreze atenţia, 
și ăsta este lucrul cel mai important, spuse Dan. 

Cal însă îi comunică Susanei întreaga îngrijorare pe care o 
simţea. 

— Nu te ajută la nimic, din cauza doamnei Hildreth, care te-a 
auzit certîndu-te cu el în bucătărie. Huyton poate argumenta că 
Amelie se înșelase în privinţa sentimentelor lui Peter pentru tine 
și că l-ai omorît în timp ce vă certati. 

— Poate reuşim să demonstrăm că certurile erau ceva 
obișnuit pentru el, sugeră Dan. Că asta nu înseamnă lipsă de 
dragoste. Era un tip impulsiv, imprevizibil. Nu e nici o îndoială în 
privinţa asta. Am putea aduce ca martor unul dintre servitorii 
lui, care să confirme. 

Susan era foarte interesată. 

— Dar cum demonstrezi că n-am sfîrșit cearta prin a-l ucide? 


— Asta va demonstra mărturia lui Mallory: fie că Peter a murit 
accidental, fie că a fost crimă, ea s-a petrecut după plecarea ta. 

— Dacă voi fi achitată, întrebă Susan neîncrezătoare, crezi că 
Gil o va acuza pe Amelia de crimă? 

— Nu poţi fi sigur, spuse Cal. Probabil că nu. E prea rușinos 
pentru el să accepte că a judecat întîi o persoană nevinovată. 

— Bine, spuse Susan. 

Dan o privi întrebător. 

— Vreau să spun că n-aș vrea să treacă prin ce am trecut eu 
și trebuie să trec în continuare. Mai ales pentru un ticălos ca 
Peter. 

Ceilalţi tăcură, pînă cînd Dan schimbă subiectul. 

— Cînd crezi că e mai bine să-l chemăm pe Vinnie Briggs? 

Dan și Cal începură să discute asupra momentului celui mai 
prielnic pentru a dezvălui juriului că bărbatul acela impulsiv și 
nervos, liderul sindical al ziarului, fusese să-l vadă pe Peter în 
după-amiaza fatală. 

— Putea fi el acela pe care Amelia l-a auzit ridicînd receptorul 
în casă sau, dacă Peter trăia încă, atunci îl ridicase chiar el în 
timpul întâlnirii cu Briggs, remarcă Cal. 

— Adăugîndu-l pe Briggs, Susan devine o suspectă din trei, 
completă Dan. Mai multe îndoieli în mintea juraţilor. El ar fi 
putut s-o vadă pe Susan plecînd înainte de șase, ca apoi să intre 
și să-l omoare pe Peter. Amelia a declarat că ușa era descuiată 
cînd a ajuns ea. 

Lipsa unui alibi puternic pentru Briggs îi permitea lui Dan să 
prezinte juriului un nou scenariu. Amelia și Briggs puteau să-l 
omoare pe Peter la fel de probabil ca Susan, cu condiţia ca 
teoria lui Kieffer asupra momentului morţii să fie discreditată. 

— Să mai așteptăm puţin cu Briggs, fu de părere Dan. Era 
vorba să-l aducem cît mai repede pe Mallory. Așa plănuiserăm. 
Ca Mallory să conteste mărturia lui Kieffer. Doar medicul legist e 
martorul lor cheie. 

— Așa cum al nostru a fost Mallory, spuse Rick în șoaptă. 

Cu o expresie şocată întipărită pe faţă, tînărul stătea pri- 
vindu-i pe cei trei așezați la masă. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Susan. 

— Tocmai am sunat la biroul lui Mallory să-i spun să vină 
mîine ca să pregătim împreună mărturia. 

Dan simţea apropierea unei catastrofe. 


— Doar ne-a promis că o să-și facă timp! 

— Nu e vorba de asta, răspunse Rick, scuturînd din cap. E 
mort. 

Cei trei de pe banchetă se holbau la el, încercînd să 
deslușească ce voia să spună. Rick urmă: 

— A... A fost ucis ieri, într-un accident de mașină, în timp ce 
se întorcea de la slujbă. N-a știut nimeni că trebuie să ne 
anunţe. 

Involuntar, cei trei bărbaţi își îndreptară privirile spre Susan. 
Nici unul nu știa ce să spună. 

Ochii ei nu părăsiseră nici un moment pe ai lui Rick. 
Rămăsese nemișcată. Dar, după un timp, buzele ei începură să 
se deschidă ca și cînd ar fi vrut să rostească un O, iar mîinile i se 
ridicară încet, în tăcere, încercînd să le acopere și să oprească 
ceea ce simţea că urma să se transforme într-un țipăt de 
groază. 


28 


Cînd Curtea se adună din nou, după prînz, Dan și Cal cerură o 
întrevedere cu judecătorul. Explicîndu-i ce se întimplase, îi 
cerură lui Vellarde o amiînare de două săptămîni pentru a găsi 
un martor care să-l înlocuiască pe Alan Mallory. Ar fi acceptat și 
o săptămînă, dar obţinuseră numai două zile. Procesul urma să 
se rezume vineri la mărturiile celorlalți martori, lăsînd astfel 
apărării alte cîteva zile libere, la sfîrșit de săptămînă, pentru a 
găsi expertul legist. 

— Avem nevoie de mai mult timp, domnule judecător, ceru 
Dan. Întreaga apărare se sprijină pe greșelile făcute de Kieffer în 
timpul autopsiei. Trebuie să găsim pe cineva care să studieze 
cazul și care să aibă credibilitatea necesară pentru a-l 
contrazice. 

— Nu intenţionez să întrerup desfășurarea cazului. Ar fi o 
pauză prea lungă, iar memoria juraţilor ar avea de suferit. Dacă 
aveţi nevoie de mai mult timp ca să găsiți martorul, chemaţi-l la 
încheierea cazului. 

— Mai lasă-ne în pace! izbucni Dan furios. 

Vellarde îi aruncă o privire sălbatică, dar ceva îl reţinu și nu 
răspunse. 


— Domnule Lazar, aș vrea să-ţi amintești că eu personal n-am 
fost de acord să reprezinţi acuzata... din mai multe motive și m- 
am îndoit, nu în ultimul rînd, de obiectivitatea dumitale. Sper că 
ești destul de realist să-ţi dai seama de ceea ce am să-ţi propun. 

Vellarde se aplecă, sprijinindu-se cu coatele pe biroul negru 
din mahon, învăluind cu privirea întregul grup, pentru a-i 
convinge că propunerea lui îi privea pe toți. 

— În acest moment, clienta dumneavoastră este pasibilă de 
închisoare pe viaţă, în cel mai bun caz, zece ani. In funcţie de 
decizia juriului privind intenţia de a ucide, Procuratura a 
prezentat dovezi care demonstrează că ea și-a pregătit crima cu 
sînge rece, după ce făcuse dragoste cu soțul ei și el îi respinsese 
din nou eforturile de împăcare. Au afirmat chiar că ea plănuise 
asta demult, aducîndu-și probabil și arma. 

Se opri o clipă pentru a se asigura că fusese înţeles, înainte 
de a face propunerea. 

— Dar juriul ar fi, de asemenea, îndreptăţit să decidă că 
acţiunea ei nu a fost neapărat premeditată. Intr-un moment de 
furie, ieșindu-și din fire, ar fi putut apuca orice obiect - un vas, o 
tigaie - cu care să-l lovească. Dar, în ambele cazuri, nu avem 
de-a face cu un criminal înrăit. 

Vellarde îsi trecu încet privirea peste semicercul din faţa lui. 

— Aș vrea să cădem de acord cu o condamnare pentru omor 
nepremeditat. Sentința ar fi mai ușoară și nu cred că ar 
contrazice probele. Statul ar economisi o mulţime de timp și 
bani. 

— Involuntar, bineînţeles, adăugă Cal repede, sperind să 
influenţeze gîndurile judecătorului. 

— Voluntar, îl contrazise Vellarde, scuturînd capul. O izbucnire 
de furie? Dar, practic, ea a avut intenţia să-l omoare. 

Mara era contrariată. 

— Pentru omor nepremeditat o eliberează după cel mult doi 
ani și jumătate! Pentru uciderea soţului! Onorată Instanță, noi 
cerusem închisoarea pe viaţă. 

Huyton însă avea alt punct de vedere. 

— Le-am promis cetăţenilor de culoare din orașul ăsta că 
justiția va fi cinstită și imparţială și nu îi vom favoriza pe albii 
bogaţi ca Susan Boelter. E foarte important ca prin ea să dăm 
un exemplu și nu s-o acoperim. 


— Important pentru ce? întrebă Dan sarcastic. Pentru cariera 
ta? 

— Nu-ţi permit, Lazar. 

— Domnilor! îi temperă Vellarde. 

Tonul i se domoli, îndreptîndu-și atenţia spre Dan. 

— O sentinţă de cinci ani închisoare fără suspendare e tot ce 
pot face. Domnule Huyton? 

— Nu promit, se eschivă Huyton, dar vom reflecta. 

Lui Vellarde i se păru destul de conciliantă remarca 
avocatului, așa că i se adresă din nou lui Dan. 

— Discută cu clienta dumitale. Dacă ar fi să mă iau după ceea 
ce cred că este în mintea juraţilor, nu mi se pare un viitor 
promiţător pentru ea. 

— Ai de gînd să o aduci la bară? îl întrebă Huyton pe Dan. 

— Încă nu ne-am hotărît. 

Susan insistase, dar el nu voia să o expună întrebărilor 
incomode ale lui Huyton, mai ales că majoritatea mărturiilor le 
fuseseră potrivnice. 

— N-am să mă port cu mănuși cu ea, îl avertiză procurorul. 

— Am auzit că ai declarat deja asta la televiziune. 

Vellarde își privea palmele. Mara i se adresă. 

— Dorim să-l readucem pe doctorul Kieffer la bară. Probabil, 
vă amintiţi că apărarea contestase concluzia sa asupra 
momentului morţii, pe baza faptului că el nu cunoscuse 
temperatura subsolului unde a fost găsită victima. Ca să fie 
sigur, doctorul s-a întors la locul faptei și a făcut măsurătorile. E 
pregătit să depună mărturie că primele calcule au fost absolut 
corecte. 

— Cum? interveni Dan, adresîndu-se lui Vellarde. După ce i- 
am distrus credibilitatea? Nu poţi să-l lași să și-o recapete cu 
ajutorul unei formule abracadabrante. 

Expresia lui Vellarde se înăspri și, ridicînd tonul, rosti: 

— Dă-mi voie să fiu eu judecătorul care stabilește ce să fac și 
ce nu, domnule Lazar. Nu văd nimic rău în faptul că medicul 
legist își clarifică mărturia. Noi încercăm aici să aflăm adevărul. 
Apoi, asigurînd Procuratura, spuse: 

— Puteţi să-l aduceţi. 

Dan sări în picioare furios. 

— Parcă nu era suficient că aveam Procuratura împotriva 
noastră. 


— Destul, domnule Lazar! mirii Vellarde printre dinţii încleștațţi 
de enervare. Vă trec cu vederea ieșirea, de data asta, numai 
pentru că îmi dau seama cit de apropiat sînteţi de acuzată și cît 
de îngrijorat. Exact de ce îmi era teamă. Dar vă avertizez! Ţineţi 
seama de ce e bine pentru ea și nu de ceea ce vă face să 
creșteți în ochii ei. Dacă e de acord cu propunerea mea, am să 
văd ce am să pot face ca să conving Procuratura. 


Susan îl aștepta pe Dan pe canapeaua de piele din biroul lui. Îi 
comunică vestea cea rea, că Vellarde le acordase numai două 
zile pentru a-și găsi medicul legist care să depună mărturie în 
favoarea ei. 

— Dar Armbruster? întrebă Susan. E colegul lui Kieffer. Nu 
este un legist remarcabil? Ar putea depune mărturie pentru noi. 

Dan, care luase deja legătura cu Armbruster, îi explică: 

— Nu riscă să-și atace șeful pînă cînd nu e sigur că Kieffer e la 
pămînt. Și pentru asta, aveam nevoie de Mallory. 

Susan dădu glas unui gînd trist: 

— Curat ghinion, nu-i așa? 

— La începutul procesului, contam pe mărturia lui Ralston, 
care ar fi confirmat că Peter trăia cînd ai plecat, și pe cea a lui 
Mallory, care l-ar fi discreditat pe Kieffer. Chiar dacă pierdeam 
una din ele, tot ne mai rămînea o șansă. 

— Dar nu pe amiîndouă. 

— Nu, într-adevăr, nu pe amîndouă. 

Dan, încrezător, dădu un ton optimist vocii sale: 

— Foarte bine, vom pune din nou responsabilitatea morţii pe 
seama lui Peter. Avem menţionată în raport alcoolemia, care 
poate dovedi că era destul de beat ca să-și piardă echilibrul și să 
cadă pe scări. Putem să-i aducem pe ceilalți membri ai clubului 
de golf, care să declare că începuse să bea zdravăn încă din 
timpul prînzului. Mai avem mărturia lui Karen despre asta, pe 
care juriul o poate crede sau nu, acum, după ce Huyton a 
atacat-o. Dar cea mai bună probă a noastră este caseta video. 
As vrea să le-o arăt, Susan. Vor vedea cu ochii lor cît de beata 
fost în ziua aia. Tot timpul e înregistrat ţinînd paharul în mînă. E 
foarte convingător, crede-mă. 

— Karen va trebui să depună mărturie din nou? 

— Da... Să spună că ea a făcut înregistrarea... și să ne descrie 
ce se vede. 


— Atunci răspunsul e nu. E suficient să amintești juraţilor 
cantitatea de alcool pe care o avea în sînge. N-aș fi adus-o să 
depună mărturie nici prima dată, dacă aș fi știut ce avea să facă 
Huyton. A doua oară, ar fi de-a dreptul devastator pentru ea. 

— Înregistrarea aceea ar putea juca un rol foarte important în 
achitarea ta. 

— Dan, tu n-ai văzut-o în noaptea după ce a depus mărturia. 
Era ca o fantomă, privind în gol, cu lacrimile curgîndu-i pe obraji. 
E încă pradă unei depresii teribile. 

— Gîndește-te cît de deprimată ar fi dacă mama ei ar fi 
condamnată pentru douăzeci de ani. Trebuie să le arătăm 
caseta și ea să ne explice ce se întîmpla în timpul ăla. 

Susan răspunse pătimaș. 

— N-am s-o chinuiesc din nou! 

— Bine, acceptă Dan, trist, într-un tirziu. O să încercăm fără 
caseta video. 

— Dar nu ești prea bucuros... 

— Aș vrea ca acum să te gindești mai mult la tine și la 
problemele tale. El continuă nesigur: Am putea să-l aducem 
totuși pe Ben Ralston. Totdeauna există o șansă să fie crezut de 
juriu. 

— Lucrurile merg într-adevăr foarte rău, nu? Vocea ei era 
înspăimiîntată. 

— Mult mai rău decit crezi. 

— Dar cred că există și partea bună a lucrurilor. 

— Mi-ai cerut să fiu sincer cu tine. Ei bine, situaţia este 
dezastruoasă. Procuratura are „eminenţa” medicinei legale care 
declară că Peter a fost ucis și că asta s-a întîmplat cît timp ai 
rămas singură cu el. Tipul s-a întors chiar la locul faptei și 
susține că măsurătorile pe care le-a făcut nu au schimbat cu 
nimic primele concluzii. lar eu nu am temeiurile științifice ca să-l 
combat. 

— Nici o probă palpabilă! răspunse Susan. 

— Într-adevăr, nici martori. Numai un raţionament banal, care 
nu demonstrează că un beţiv lungit la capătul scărilor s-a 
sinucis accidental. 

— Atunci? 

— Vellarde nu vede lucrurile așa și cred că juriul îi calcă pe 
urme. Mi-a cerut să vorbesc cu tine să recunoști omorul 
nepremeditat. 


— Ce înseamnă exact acest omor nepremeditat? 

— Cu alte cuvinte, că l-ai lovit pe Peter, acţionind sub 
impulsul unei pasiuni bruște și intense. 

In ciuda tristeţii, Susan își lăsă capul pe spate și izbucni în ris. 

— Ce formulare minunată! „O pasiune bruscă și intensă”. 
Totul se reduce mereu la pasiune, nu? Acumulăm atitea lucruri 
în minte, pentru ca, la sfîrșit, totul să se reducă la instinctele 
noastre animalice. 

Dan o readuse cu picioarele pe pămînt. 

— E vorba de o pedeapsă mai scurtă. 

— Cîţi ani? 

— Cinci. Şi trebuie să-i faci pe toţi. 

— Cinci ani din viaţa mea! Karen va fi adultă, iar eu voi fi o 
criminală în ochii tuturor. 

— Alternativa poate fi închisoarea pe viaţă. 

— Dan, nu am de gind să mă recunosc vinovată de o crimă pe 
care n-am comis-o. Doar nu crezi că sînt vinovată, nu? 

— Nu. 

— Şi n-ai să renunţi? 

Îi cuprinse umerii, dorind să o liniştească. 

— Te iubesc și, Doamne ajută, n-aș vrea să te pierd. 
Deocamdată nu știu cum, dar într-un fel sau altul o să te ajut să 
ieși din asta. 

— Şi dacă nu poţi? întrebă ea cu o voce îngrozită. O să-mi 
petrec restul zilelor în închisoare? 

Spunînd asta, rămase tăcută, privind de cealaltă parte a 
camerei, la o mică statuetă pe care Dan o ţinea pe unul din 
dulapuri. Era reprezentarea Justiţiei în poziţia tradiţională: 
femeia legată la ochi, ţinînd într-o mînă balanţa și în cealaltă o 
sabie. 


Pînă joi seara, avocaţii apărării găsiseră doi medici legiști care 
acceptaseră să studieze materialul trimis. Reușiseră totodată să 
convingă un profesor pensionar din California, cu care vorbiseră 
deja de mai multe ori, să revadă materialul și să-i facă 
eventualele corecturi. Dar nici unul dintre ei nu părea 
nerăbdător să participe. 

Dan nu-și părăsi biroul decît tîrziu, după unsprezece seara. Nu 
cinase, dar miîncarea era ultimul lucru la care se gîndea. Avind 
atitea probleme, se hotărî să meargă pe jos. După cîţiva pași, în 


ciuda faptului că purta costum și cravată, începu să alerge, 
căutînd să-și risipească energia, dar durerea îi săgeta 
genunchiul și descoperi că e prea descurajat. Cu cîteva luni în 
urmă, ar fi considerat bine venită ocazia de a alerga cu mintea 
absentă spre necunoscut. Dar miza era prea mare, iar el avea 
prea puţine arme cu care să contraatace. Tot ce fusese solid, se 
năruise. 

— Vă așteaptă cineva, domnule Lazar, îl anunţă portarul, 
deschizînd ușa de la intrare. 

Pe o banchetă, în hol, îl aștepta Scott Feller. La apropierea lui 
Dan, bărbatul se ridică. 

— Am sunat la biroul tău. Cineva de acolo mi-a spus că 
tocmai plecaseși spre casă. 

Dan încuviinţă din cap. Îi lăsase acolo pe Rick și Cal, care 
încercau în continuare să dea de un posibil martor, medic legist. 

— Am ceva pentru tine, rosti reporterul. 

— Puteai să le lași la portar. 

— N-am vrut să risc. 

Braţul lui Feller strîngea un plic. l-l întinse lui Dan. 

— Ce e aici? întrebă Dan. 

— O să vezi. Mi l-a dat un poliţist. Crede că ţi se cuvine. 

— E în legătură cu serialul tău? 

Feller încuviinţă. Amîndoi știau că acela care trimisese plicul, 
prin reporter, era astfel protejat de secretul profesional, avînd 
dreptul să nu dezvăluie sursele. Polițistul se pusese la adăpost 
într-un mod foarte inteligent. Sursa putea fi oricine, începînd cu 
Stallworth sau Bascombe și terminînd cu reporterul. Nimeni nu 
va afla niciodată. Dan îl avertiză. 

— Nu vreau să fiu folosit de poliţie într-o vendetă care să-l 
pună pe Huyton într-o lumină proastă. 

— Citește-le! îi repetă Feller, adăugind în timp ce se îndrepta 
spre ieșire: Cu atenție! 


Imediat ce rămase singur în sufrageria apartamentului, Dan 
deschise plicul. 

Speranţele însă i se spulberară, cînd recunoscu conţinutul. 
Era lista convorbirilor lui Peter. 

Dar lista aceasta era mult mai mare. Conţinea convorbirile din 
ultimele șase luni - aproape de la începutul anului - în loc de 
convorbirile primei săptămîni din iunie. Săptămină care fusese și 


ultima din viaţa lui. Asta însemna că erau notate aici atit 
convorbirile făcute de la numărul nou al lui Peter - din Warden 
Drive, cît si de la vechea adresă din Albertmarle Street, în 
Dellwyne. 

„Cu atenţie!” îi sugerase Feller, iar Dan privea fix teancul gros 
de hirtii. Acum își dădea seama ce anume era diferit în legătură 
cu lista. Cea pe care o adusese Procuratura ca probă la proces, 
ca și cea care fusese repartizată apărării era o fotocopie; cea pe 
care o avea în faţă era originalul. 

Deloc entuziasmat, Dan se prăvăli într-un fotoliu și începu să 
treacă în revistă convorbirile din ultimele zile de viaţă ale lui 
Peter. Dacă polițiștii consideră că lista asta e mare revelație, 
atunci băieţii nu știu prea multe despre probele unui proces, 
gîndi el. 

Dar imediat, Dan rămase stupefiat. La ora de șase și șase 
minute, pe data de 6 iunie, sîmbătă, de la telefonul lui Peter se 
făcuse o convorbire. Această ultimă convorbire nu apărea însă 
pe versiunea scurtă a listei. 

— Da! exclamă Dan în culmea fericirii. Asta e! 

Presupunînd că Amelia și Briggs spuseseră adevărul, numai 
Peter putea face această convorbire. Insemna că fusese în viaţă 
la șase și șase minute, moment în care Susan făcea cumpărături 
la cinsprezece minute distanţă de casa lui. Dacă nu mai trăia, 
însemna că Amelia sau Briggs sunaseră undeva și minţiseră în 
legătură cu momentul sosirii la proprietatea lui Peter. 

Dan avea, în sfîrșit, dovada nevinovăţiei lui Susan. 

Primul impuls fusese să o sune, dar modificarea listei îl 
neliniștea. Din cîte știa, postul ei era urmărit. Acum, orice 
surpriză era posibilă. Îl sună în schimb pe Rick la birou, rugîndu-l 
să nu plece. Urma să se întoarcă imediat și el cu un taxi. 
Probabil, îi spusese, aveau să lucreze toată noaptea. 

Așteptind liftul, Dan recapitulă toate posibilităţile. Cea mai 
probabilă era aceea pe care o crezuse întotdeauna, că Peter 
Boelter alunecase pur și simplu și căzuse pe scări, la puţin timp 
după ce folosise telefonul, la șase și șase minute. Un accident. 
Chiar dacă Peter și Amelia făcuseră dragoste cu puțin înainte, 
nu însemna că ea îl și omorise. In orice caz însă, Dan știa că 
Susan era salvată. 

Insă știa ceva mai mult decît atît. Recunoscuse ultimul număr 
la care sunase Peter Boelter. 


A doua zi, de dimineaţă, foarte devreme, Susan tocmai își 
îndulcea cafeaua cînd telefonul sună. 

— Ai avut dreptate, exclamă Dan, îndată ce Susan răspunse. 
Presimţirea ta în legătură cu fotocopiile. 

Ar fi vrut să ajungă la ea și să o îmbrăţișeze. Intuiţia ei fusese 
cea care îi spusese că ceva nu era în regulă cu documentele 
Procuraturii. Temîndu-se încă să dezvăluie ceva la telefon, el 
spuse numai: Grijile s-au sfîrșit. Avem dovada care ne trebuie. 

— Oh, Doamne. Sper că nu glumești. Ești sigur? 

— Foarte sigur. 

— Dan, te iubesc. 

— Sună minunat. Apoi dădu glas celuilalt motiv pentru care 
sunase. Susan, ai spus cuiva că Feeney era încă suspect și că ÎI 
urmăream? Probabil pe la mijlocul lui august... 

— Stai puţin, să mă uit în agendă. 

Un moment mai tîrziu, ea vorbi din nou: 

— Mi-am amintit. S-a întîmplat cînd eu și Midge ne-am întîlnit 
la o ședință de buget cu Fred Moore. Fred a adus vorba. 

— Cum? 

— Treceam în revistă cheltuielile editoriale și Midge a întrebat 
cît ne costă invetigaţiile lui Scott Feller. Scott nu lucra la altceva 
de cîteva săptămîni. Apoi, Fred ne-a explicat că povestea este 
pe cale să devină foarte interesantă și, strict confidenţial, că 
Tom Feeney era încă suspectat ca fiind violatorul fantomă și, ca 
urmare, era încă urmărit de poliţie. 

Ea ezită. 

— A făcut ceva rău? 

— Susan, nu pot să intru în amănunte la telefon. 

— Ne întîlnim la biroul tău? 

— Am o grămadă de probleme de rezolvat pînă miine la 
începerea ședinței. Una dintre ele este să-l văd pe Vellarde. 

— Dan, ai putea să-mi spui ce se întîmplă? 

— Da. La tribunal. 


29 


Bărbatul corpolent își ridică mîna dreaptă, pregătindu-se să 
depună jurămîntul. Martorul neașteptat se numea Irwin Hollings 
și era unul dintre directorii companiei telefonice. 

Dan scoase lista convorbirilor din servietă, rugindu-l pe 
Hollings să o identifice. 

Supărat, Huyton obiectă: 

— Lista există deja, Onorată Instanță. 

— Atunci nu văd de ce v-ar deranja o nouă copie, domnule 
Huyton, răspunse Vellarde tăios. 

Descumpănit de reacţia neașteptată, Huyton căzu înapoi pe 
locul său. 

— La ce perioadă se referă lista? întrebă Dan întinzînd-o spre 
Hollings. 

— De la începutul anului pînă la prima săptămînă din iunie... 
aproape jumătate de an. La sfîrșitul lui ianuarie, domnul Boelter 
ne-a rugat să-i transferăm linia de la reședința lui din Dellwyne 
la casa din Chestnut Hill. Lista conţine convorbirile din amîndouă 
locurile. 

— Asta înseamnă un numărul nou, cînd s-a mutat, nu? De la 
cel din Dellwyne la Chestnut Hill? 

— Exact. 

— Mulţumesc. Aţi putea, vă rog, să spuneţi Curţii ce anume 
conţine fiecare înregistrare? 

— Numărul chemat, data și ora la care s-a făcut și cît timp a 
vorbit cel care a făcut apelul. 

— Chiar și apelurile locale? 

— Da. Chitanţele domnului Boelter erau trimise direct la 
Herald, așa că foloseam același sistem ca pentru birourile 
companiei. Notam fiecare convorbire, indiferent de distanţă. 

— Mulţumesc. Nu mai am întrebări. Onorată Instanță solicit ca 
această listă să fie acceptată la dosar. 

Huyton nu puse întrebări. Din punctul lui de vedere, această 
nouă dovadă era pierdere de timp. 

Privirea lui Dan alunecă de pe figura lui Huyton. 

— Onorată Instanță, as dori ca al doilea martor să fie Mara 
Szarek. 

Stupefiat, Huyton se grăbi să obiecteze. 

— Nu știu ce urmărește domnul Lazar, dar Instanţa cunoaște 
că un avocat implicat în proces nu poate depune mărturie. Este 
total împotriva... 


Vellarde îl întrerupse: 

— Se acceptă. 

— Onorată Instanță, insistă Huyton, învirtindu-se în jurul 
mesei în timp ce vorbea, consiliera mea nu poate depune 
mărturie în această cauză. Cer apărării dovada care... 

Vellarde îl întrerupse din nou: 

— Vă rog să luaţi loc. 

— Dar, domnule judecător... 

Vellarde lovi puternic ciocanul de masă pentru a-l opri pe 
Huyton, și, ignorîndu-l, se aplecă înainte. 

— Din acest moment, domnișoara Szarek nu mai face parte 
din echipa Procuraturii. Vă rog să poftiţi la bară. 

Murmurul sălii izbucni asemenea unei emisii radio perturbate 
de furtună. Privirea aruncată de Vellarde înăbuși însă reacţia 
publicului, și o obligă pe Mara să vină la bară. 

Privirea întrebătoare a procurorului încercă fără succes s-o 
prindă pe-a ei în timp ce se ridica. Dar Mara părea să nu 
observe pe nimeni în jurul ei. Se îndreptă încet spre scaunul 
martorilor, ca o fantomă. Buzele ei șopteau cu greu jurămiîntul. 

Dan îi întinse lista telefoanelor. 

— Aș vrea să fii atentă la ultimul apel făcut de Peter chiar 
înaintea morții. La ce oră scrie că a avut loc? 

— Seara, la șase și șase minute. 

O nouă rumoare se ridică din sala aglomerată, ca o respiraţie 
șuierătoare. 

— Asta se întîmpla după ce acuzata părăsise casa, nu? 

— Da, răspunse Mara. 

— Recunoști numărul la care a sunat? 

— Da. 

— Al cui număr este, domnişoară Szarek? 

— Al meu. 

Încă o dată, reacţia sălii izbucni ca un val care se spărgea de 
stînci. 

— Acum, bubui vocea lui Dan, am să vă arăt copia acestei 
liste, care a fost prezentată de Procuratură ca dovadă în 
instanță. Priviţi vă rog aceeași pagină. Este trecută ultima 
convorbire? 

— Nu... n-o văd. 


— Greșesc cînd spun că aţi acoperit ultimul număr, folosind 
pastă de corectat sau o fișie de hirtie, astfel încît fotocopia listei 
să nu conţină acest număr? 

Mara își adună toate puterile. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. N-aș fi făcut așa ceva. 
Probabil am primit o copie greșită de la centrala telefonică. 

— Pentru binele tău, Mara, o avertiză Dan în șoaptă, nu 
adăuga mărturia mincinoasă la fals de documente și tăinuire de 
probe. Sînt convins că biroul tău va fi scotocit foarte bine înainte 
de a ţi se permite să intri din nou în el. 

Mara aruncă o privire rugătoare spre Vellarde, apoi spre Dan. 
Dar toate ușile îi erau închise. 

— Am modificat listele, recunoscu ea. Am acoperit rîndul care 
conţinea numărul meu. 

— Şİ ai distribuit apărării numai porţiunea care conţinea 
convorbirile primei săptămîni din iunie, săptămîna 
premergătoare morții lui Peter Boelter, corect? 

— Da, încercă ea să zimbească. Am considerat că cele 
dinainte nu sînt prea importante. 

— Vă rog să priviţi apelurile din 9 ianuarie, la începutul anului. 

Dan răsfoi paginile în locul ei. 

— Asta este tot numărul tău, nu? 

— Da. 

Ea nici măcar nu-și cobori privirea. 

— De fapt, a fost numai primul dintr-o mulţime de telefoane, 
pe care Peter Boelter ţi le-a dat... am găsit aici zeci de 
telefoane. 

— Da. 

— Cu ce ocazie a început să te caute? 

Prea multe lucruri ieșeau la iveală, într-un timp atît de scurt, 
ca Mara să se poată ascunde în spatele minciunilor. Numai 
sinceritatea mai putea salva puţina onoare care-i mai rămăsese. 

— Eram angajată încă la firma ta, iar tu tocmai acceptasei 
apărarea lui Montano, după care plecasei în vacanţă, îți 
amintești? Așa că m-am ocupat de pregătirea cazului, asistindu-l 
pe Montano la audierea preliminară! Peter și unul din reporterii 
lui au venit la tribunal. 

— Asta s-a întîmplat pe 9 ianuarie? 


— Da. Peter mi-a spus că Hera/d-ul era foarte interesat de 
caz. Am mers cu el la o cafea și am stat mult timp de vorbă. În 
aceeași seară m-a sunat acasă. 

— Nu ţi s-a părut că încearcă să-ţi smulgă unele informaţii 
confidenţiale, în legătură cu cazul Montano? 

Ea ridică din umeri: 

— Mi-am dat seama după un timp, dar nu-mi păsa. Mă 
îndrăgostisem de el. 

Era pe vremea cînd Dan o iubea nebunește și era sigur că și 
ea era îndrăgostită de el. Tonul lui deveni rece și tăios ca o lamă 
de cuţit. 

— Ești de acord că Peter Boelter era un bărbat pe care 
femeile, fără excepţie, îl găseau atrăgător... fermecător, frumos 
și puternic? 

— Da. 

— lar tu, din cîte îmi amintesc, ești o femeie care apreciezi 
aceste calităţi. Aveai acces la o mulţime de informaţii cu privire 
la caz. Deci, atunci cînd eu eram îngrijorat că cineva furnizează 
materiale secrete, celor de la Herald, el le obținea de la tine. 

— O parte din ele probabil că da. 

— Bănuiesc că n-ai pierdut timpul și ai început o legătură cu 
el. În ce zi anume? 

— Nu-mi amintesc exact. Cam o săptămînă mai tirziu. Am 
cinat cu el în apartamentul meu. 

— În seara aniversării mele nu-i așa?... Cînd ai ajuns foarte 
tirziu, spunîndu-mi că ai zăbovit la York County, pregătind o 
pledoarie. 

— Da. 

— Şi legătura cu Peter Boelter a durat pînă la moartea lui? 

— Da. 

— Peter Boelter a fost cel care te-a prezentat prietenului său 
din Procuratură, nu? 

— Da. 

— Şi i-ai spus cumva șefului tău, procurorul prezent în sală, că 
trăiai cu cel mai puternic editor de ziar din stat? 

— Nu. N-am... n-am putut să-i spun. 

Prea surprins să poată reacţiona, Gil Huyton părea cioplit în 
piatră. Dan promisese să nu discute despre legătura lui cu Mara 
și nu vedea nici un motiv să-și încalce promisiunea. Ştia prea 
bine puterea de seducţie a Marei și cît de adînc putea pătrunde 


cu ea în sufletul unui bărbat. ÎI ţinuse pe pasionatul Huyton 
pentru a reuși să avanseze în carieră, în timp ce-și continua 
legătura cu Peter Boelter. 

— Peter Boelter nu ţinea servitorii la sfîrșitul săptămînii. Asta 
pentru că îţi petreceai multe nopţi la el și voia să rămînă secret. 
Adevărat? 

— Da. 

Privirea lui Dan nu o lăsa pe a Marei să scape, în timp ce 
enumera concluziile pentru juriu. 

— Și, după moartea lui Peter Boelter, pentru ca nimeni să nu 
te suspecteze că ai vreo legătură cu el, ai șters numărul tău de 
pe listă, ascunziînd totul, în afară de prima săptămînă a lunii 
iunie. 

— Dă-mi voie să vorbesc eu, Dan. Cu cuvintele mele. 

— Poftim. 

— Tot ce ai spus este adevărat. Peter și cu mine ne iubeam. 
Era la fel de îndrăgostit de mine, cît eram și eu de el. Însă 
trebuia să păstrăm secretul pînă la pronunţarea divorțului. Dar 
mi-a spus de zeci de ori că vrea să se căsătorească cu mine. 
Asta așteptam. 

—Deci tu erai cealaltă femeie cu care bănuia Amelia că se 
întîlnește Peter. 

— Nu-mi păsa de ea. Ne băteam joc de ea împreună. Peter 
avea nevoie de votul ei, dar n-ar fi putut niciodată s-o iubească. 
El avea nevoie de o femeie la fel de puternică ca și el. Zîmbi 
trist, amintindu-și. Ne potriveam! 

Dan o readuse brusc la realitate. 

— În afară de asta, trebuie să recunoști că el avea bani, 
putere și faimă, iar tu erai încîntată de toate trei! 

Mara strînse din buze. 

— Recunosc că ultimul număr de pe listă este al meu, dar n- 
am vorbit cu Peter în ziua morţii lui. Nici măcar nu mă 
întorsesem în oraș. Fusesem plecată la San Francisco aproape o 
săptămînă, pentru o conferinţă de criminalistică. Am plecat cu 
avionul duminică, în ultima zi din mai. Pentru că nu știam cînd 
voi putea fi găsită în cameră, am stabilit să-l sun eu. 

— Asta explică de ce lista nu conţine nici un apel pentru tine 
toată săptămînă. 

— Exact. La sfirsitul conferinţei de sîmbătă, am luat avionul, 
ajungînd acasă noaptea, tirziu. Am găsit cîteva mesaje pe 


robotul telefonului, dar nici unul nu era de la Peter. Mai era un 
apel întrerupt. Am crezut că este o greșeală. A doua zi 
dimineaţă, cînd am luat ziarul de la ușă, am aflat de moartea lui. 

Faţa ei se încruntă, trădînd întreaga emoție a acelei zile. Pe 
moment, am crezut că Peter mi-a jucat o festă, tipărind citeva 
exemplare din Herald ca să mă păcălească. Asta era genul lui de 
umor. Putea să-ţi facă asemenea farse care să-ţi provoace un 
atac de cord, ca apoi să ridă de tine că i-ai dat crezare. Am 
alergat la radio, dar știrile anunțau același lucru. Murise. Il 
iubeam atît de mult și el murise. Vocea și figura ei deveniră 
feroce. 

— Am jurat atunci că-l voi face pe ucigaș să plătească. Viaţă 
pentru viaţă. Pe măsură ce treceau zilele, eram convinsă că 
soția lui îl omorise. Totul o incrimina. Nu era nici urmă de 
îndoială în mintea mea. 

Cele două femei se priveau intens: soția acuzată de crimă și 
amanta aflată în boxa martorilor. Ura făcea să vibreze aerul 
dintre ele. Dan își aminti acum că cea mai puternică antipatie 
împotriva Susanei o simţise întotdeauna nu din partea lui 
Huyton, ci a Marei. 

Dan o îndemnă să continue. 

— Problema a apărut în momentul cînd ai primit lista de la 
centrala telefonică și ai observat că ultimul apel făcut de Peter 
fusese pentru tine. Adevărat? 

— Era, fără îndoială, o greșeală îngrozitoare. Susan Boelter își 
omorise soţul fiindcă nu fusese capabilă să-l păstreze, pentru că 
el mă iubea pe mine și nu pe ea. Femeia asta mi-a distrus viaţa. 
Acum o să fie liberă din cauza unei greșeli apărute pe lista 
convorbirilor. 

— lar cariera ta va fi ruinată, reaminti Dan ei și juriului. 

Mara confirmă din cap. 

— Așa că am șters numărul cu pastă albă și apoi am făcut 
fotocopii. 

Roșu la faţă și furios, Vellarde o întrerupse. 

— Te-am ascultat destul, domnişoară Szarek! Procuraturii îi 
revine obligaţia sacră de a furniza toate probele, chiar dacă ele 
demonstrează nevinovăția acuzatei. Ţinind ascunsă această 
ultimă convorbire, făcută de la telefonul lui Peter Boelter, după 
ce inculpata părăsise casa, i-ai prejudiciat cu bună știință 
situația. Vellarde se adresa acum întregii săli. Dovada 


demonstrează că Peter Boelter a făcut acest ultim apel pentru a 
afla dacă iubita lui, Mara Szarek, se întorsese de la San 
Francisco. A închis după ce robotul a răspuns în locul ei. Moartea 
lui, la puţin timp după asta, a fost probabil un accident, dar a 
survenit cu siguranţă după șase și șase minute, cînd acuzata, 
Susan Boelter, se afla la cîteva mile depărtare, făcînd 
cumpărături într-un supermagazin. Privirea lui furioasă se 
îndreptă din nou asupra Marei. Domnișoară Szarek, am să trimit 
stenograma procesului la Procuratura Federală, care va decide 
capetele de acuzaţie împotriva dumitale. În sfîrșit, privirea lui 
Vellarde se opri la masa apărării: 

— Doamnă Boelter, n-ar fi trebuit să treceţi niciodată prin 
toate astea. Primiţi din partea mea cele mai sincere scuze 
pentru supărarea și disprețul cu care v-a tratat, pe nedrept, 
statul. 

— Mulţumesc, șopti ea și un zîmbet lumină faţa tristă. 

— Îmi imaginez că vestea achitării dumitale va primi locul de 
cinste pe prima pagină a Hera!/d-ului. 

Ciocanul lovi scurt, imediat după ce judecătorul rosti: 

— Cazul se suspendă. 

Susan își aruncă braţele de gitul lui Dan și îl sărută cu 
pasiune. Oamenii se grăbiră să-i felicite pe cei doi pentru 
succes, vocile răsunau în jurul lor, dar bărbatul și femeia se 
aflau parcă pe o insulă pustie, neobservînd nimic din ceea ce se 
petrecea în jurul lor. 

— Mulţumesc, Dan, șopti ea, lipindu-și obrazul de al lui. Ai 
reușit, mi-ai salvat viaţa. Iti mulţumesc. 

— Te iubesc. 

— Și eu te iubesc. M-ai salvat. Mi-ai salvat viaţa. Ai fost 
minunat. Trebuie să sărbătorim. 

— Diseară, promise el fericit. Acum mai am ceva de rezolvat. 

— Ea îl sărută din nou. Apoi se întoarse spre Rick și Cal și spre 
ceilalţi care îi felicitau alături de reporteri. 


Cei trei oaspeţi parcurseră anticamera fără să răspundă 
strigătelor secretarei. Ea încercă să-i oprească, dar Stallworth îi 
arătă, din mers, legitimaţia. 

Midge Boelter stătea la biroul lui, iar pe scaunul din faţă se 
afla Fred Moore. 


— Sînt vești grozave în legătură cu Susan, îi spuse Midge lui 
Dan. Fred tocmai a urcat să mi le spună. 

Moore se ridică și îi strînse mîna lui Dan. 

— Dumnezeule, am fost cu toţii foarte îngrijoraţi. Bănuiam că 
totul este o înscenare. Felicitări! 

— Mulţumesc, replică Dan. 

— Vreţi să chem pe cineva aici pentru interviu... cîteva 
comentarii pe marginea celor întîmplate? O să fie un articol pe 
cinste. 

— Nu acum, Fred. Ai putea să ne lași singuri cu Midge? 

— O, sigur că da. 

Dan închise ușa în urma lui Moore și îi prezentă lui Midge 
Boelter pe cei doi detectivi. 

— Păreţi foarte serioşi, băieţi, rosti Midge. Avem probleme cu 
cineva de la Herald? 

— Da. 

Dan se așeză în fotoliul din faţa lui Midge, iar ceilalţi doi, pe 
scaunele laterale. Cînd îl cunoscuse pe Midge Boelter, îl 
considerase o copie nereușită a fratelui său, inferior în toate 
privinţele. Acum, cînd Peter nu mai exista ca termen de 
comparaţie, Dan îl vedea mai degrabă slugarnic, lipsit total de 
personalitate. Dar bănuia că, undeva, dedesubtul acestei 
fațade, clocotesc instincte stranii și impulsive, ca un monstru cu 
anatomie perfectă. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, spuse Dan scoţind lista din servietă. 
l-o întinse lui Midge, deschisă la una din pagini, explicîndu-i 
despre ce era vorba. 

— Domnule Boelter... i se adresă Stallworth, fiind însă imediat 
întrerupt de vocea nervoasă a lui Midge. 

— Spune-mi Midge, te rog. Toată lumea îmi spune așa. 
Nervozitatea lui încerca zadarnic să se transforme în ceea ce 
Peter considera un servilism înnăscut. 

— Midge, confirmă Stallworth cu înclinarea capului, îl cunoști 
bine pe un anume Timothy K. Feeney? 

Stupefiat, Midge răspunse îngrijorat. 

— îl cunosc pe Feeney. Era șofer și distribuia ziarul. 

Dan îi arătă ceva pe listă. 

— Privește la 7 ianuarie. De la casa lui Peter s-au făcut două 
apeluri la numărul tău. Primul, timp de aproape o jumătate de 
oră, iar celălalt, de numai trei minute. 


— Da, confirmă Midge. 

— Dar între cele două convorbiri, fratele tău a mai făcut una... 
la numărul lui Tim Feeney. 

— Îmi amintesc, spuse Midge, încercînd să pară indiferent. 
Peter era înnebunit să rezolve cazul Cassy Cowell. Spunea că ar 
putea să arunce în aer tirajul Hera/a-ului cu povestea asta. 
Aflase că mașina lui Feeney trecuse prin apropierea locului 
crimei și că tipul îl văzuse pe criminal fugind... știi, tipul 
interogat de poliţie, Montano. Peter l-a sunat pe Feeney ca să-l 
convingă să meargă la poliţie. 

Stallworth intră în subiect. 

— Feeney susţine altceva. Că fratele tău l-a sunat să-i ofere 
bani, ca să-l identifice pe Ricardo Montano ca ucigaș al fetei. Noi 
îl interogasem deja pe Montano și, oricum, numele și fotografia 
lui apăruseră imediat în Herald. 

Pus în faţa evidenţei că Peter Boelter îl sunase înainte de a se 
duce la poliţie, pînă la urmă, Feeney cedase; mărturisise că 
Boelterii îl plătiseră să facă identificarea. Acum, detectivii voiau 
să afle versiunea lui Midge. 

Bărbatul îi privi pe rînd, încercînd să le ghicească intenţiile. 

— Îmi amintesc acum. Îngrijorarea i se topi într-un zîmbet 
ingrat. Peter mi-a spus să-i dau lui Feeney cinci mii de dolari ca 
primă. Zicea că Feeney nu prea voia să vină la tribunal și să se 
implice fără să fie plătit. 

— Şi plata asta trebuia să fie secretă? întrebă Bascombe. 

— Da, cu excepţia a o sută de dolari. A fost un fel de premiu 
pe care i l-am dat în faţa colegilor. 

— Pentru că era un bun cetăţean... replică Dan sarcastic. 

— Nimeni nu trebuia să știe de restul banilor, spuse Midge. 

— Peter zicea că s-ar putea crede că Feeney n-o face din 
motive caritabile. 

— l-ai dat personal cei cinci mii de dolari? întrebă Stallworth. 

— Ei bine... da, din partea lui Peter. 

— Și i-a mai dat și alţii după aceea? 

— Da. 

— Cînd? 

— Feeney a venit la biroul meu... să fi fost vreo două zile 
înainte de a depune mărturie în cazul Montano. Mi-a spus că nu 
se duce la tribunal decît dacă îi mai dăm bani. M-am dus în 
biroul lui Peter să-i spun și a fost de părere că Hera/a-ul ar fi 


într-o lumină foarte proastă dacă Feeney renunţă. Mi-a dat voie 
să-i plătesc încă cinci mii de dolari. 

— Şi i-ai dat? 

— Nu aveam atiţia bani lichizi. Plătisem în ziua aceea o 
mulţime de cecuri. Așa că i-am dat banii a doua zi dimineaţă, la 
mine în birou. 

— Cu o zi înainte să depună mărturie? vru să știe Dan. 

— Da. 

Dan ridică vocea. 

— Nu o considerai mită? 

— Peter spunea că este numai un supliment la premiul 
acordat de noi. A fost ideea lui Peter. Eu n-am știut ce s-a 
întîmplat. Pur și simplu, i-am dat banii din partea lui. 

Midge își plecă privirea. 

— Îmi pare rău, Dan. 

— Ah, te referi la mituirea de care am fost acuzat eu, dar pe 
care ai făcut-o tu? Nu-i nimic. Vocea lui Dan îl sfredeli pe 
bărbatul din faţa lui. Nu-i nevoie să te frămînţi atît pentru că 
cineva a fost arestat în locul tău... zău... chiar dacă am cinat 
împreună în aceeași seară. 

— Peter m-a asigurat că erau două feluri diferite de plăţi. 

Dan ignoră scuza. 

— Ai continuat să-i dai bani lui Tim Feeney, nu-i așa? 

— Da. 

— Cit? 

— Două mii cinci sute de dolari, de două ori pe lună. 

— Era angajat la Herald în timpul ăsta? 

— Nu. Midge își ascunse privirea, apoi se strădui să se 
concentreze din nou. 

— Peter m-a îngrijorat. Feeney îl ameninţa că va dezvălui 
aranjamentul, iar el credea că ar fi periculos. Mai ales atunci 
cînd negocia vînzarea ziarului. 

Midge explică apoi cum stabilise cu Feeney să se întîlnească 
în drum spre birou în prima și a treia săptămînă a fiecărei luni. 
De fiecare dată, îi dădea un plic cu bani. Aflînd de la Moore, la 
ședința de buget, la care participase Susan, că poliţia l-a pus pe 
Feeney sub urmărire, sistase întîlnirile. 

— Între timp, Peter a murit. El încheiase afacerea cu Feeney. 
Nu voiam să am de-a face în continuare cu el. Mi-am imaginat 


că Feeney va avea mai mult de suferit decît Hera/a-ul dacă va 
încerca să spună ceva... 

Dan îl privi multă vreme pe Midge înainte de a i se adresa. 

— Povestea pe care mi-o înșiri nu este cea adevărată, nu-i 
așa? 

Midge părea uimit. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu fratele tău l-a căutat pe Feeney, ci chiar Feeney a venit 
la tine... Înainte de a face toate acele convorbiri telefonice, în 
noaptea de 7 ianuarie. 

— Nu-i adevărat. Ce să caute la mine? simulă Midge surpriza. 

Stallworth îi răspunse: 

— Pentru că Tim Feeney nu l-a văzut pe Ricardo Montano 
ieșind din alee în noaptea aia. A văzut pe cu totul altcineva... 
cineva pe care-l văzuse de foarte multe ori, la slujbă, așa că n-a 
avut nevoie de prea multă lumină ca să-l recunoască. Bărbatul 
acela erai tu. 

Midge rămase tăcut, cu ochii dilataţi de spaimă. 

Bascombe interveni. 

— Apartamentul tău e la numai cîteva blocuri depărtare de 
parcarea și aleea unde au fost găsite cele trei femei. 

— N-a fost vorba de așa ceva, păli Midge. 

Dan atacă din nou. 

— Feeney susține că te şantaja și îl plăteai ca să nu spună că 
te văzuse ieșind din alee. Ai alergat la Peter. El s-a gindit foarte 
bine. Poliţia era pe punctul de a-l elibera pe Montano, din lipsă 
de probe. Așa că, atunci cînd Peter l-a sunat pe Feeney ca să 
accepte tîrgul, a făcut-o cu condiţia ca el să se ducă la poliţie și 
să declare că îl văzuse pe Montano. În felul ăsta, erai salvat. 

— Nu! Isuse, nu! îl imploră Midge. Montano a fost. Jur! 

— De unde știi? 

Midge își ascunse faţa în palmă. 

— L-am văzut cînd a făcut-o! 

— L-ai văzut? întrebă Stallworth neîncrezător. 

Midge își ridică cu greutate capul. 

— In noaptea aceea mă aflam pe alee. 

— De ce n-ai venit la poliţie? întrebă Bascombe. 

— Pur și simplu n-am putut. Așa că l-am trimis pe Feeney. Și, 
într-adevăr, l-am plătit, dar, după ce și-a primit banii prima dată, 


a continuat să ceară si mai mulţi, ameninţind că va spune 
poliției că l-am mituit. Niciodată nu era mulțumit. 

— De ce l-ai plătit, totuși, prima oară? 

— N-am vrut să lăsăm liber un criminal. Mi-am închipuit că 
unul din camioanele noastre trebuia să treacă pe acolo, 
aproximativ pe la miezul nopţii. Apoi fusesem sigur că Feeney 
fusese acela. Așa că l-am plătit să declare că-l văzuse pe 
Montano. Faţa lui Midge se contorsionă dezgustată. Dacă aţi fi 
văzut ce i-a făcut Montano... 

— Spune-ne, îl îmboldi Bascombe. 

— Ştiţi cît de întortocheate sînt aleilea alea? Eram într-un 
intrînd, în întuneric. Montano era grăbit și a trecut pe lîngă mine 
fără să mă observe. Cassy Cowell venea din direcţia opusă, dar 
n-a lăsat-o să treacă. A început să tragă de ea... știi ce vreau să 
zic, s-o sărute, s-o îmbrăţișeze. Ea încerca să se întoarcă din 
drum, dar, într-o fracțiune de secundă, el și-a încolăcit braţul în 
jurul gitului ei, prin spate, trîntind-o la pămînt. Și-a ţinut braţul 
apăsat pe gitul ei cu toată greutatea, ca să nu ţipe, chiar și 
atunci cînd a lovit-o peste faţă de două, trei ori... și cînd a violat- 
o. Apoi a aruncat corpul în spatele gunoaielor și a fugit pe alee. 
Totul a durat cam două, trei minute. 

— Exact cum am reconstituit, confirmă Stallworth. 

— M-am dus lîngă ea, dar era moartă. 

— Nenorocitule, ţipă Beascombe. Dacă încercai să-l oprești... 
sau măcar să fi venit să ne spui... Inainte să ucidă din nou. 

— N-am putut. Pur și simplu, n-am putut. 

— Nu s-ar fi sinchisit nimeni dacă erai cu vreo pipiţă, rosti 
Dan. 

Teama îl cuprinse pe Midge. 

— L-am văzut pe Montano. Ştiam că era el. N-aveam nici o 
îndoială. Feeney n-ar fi minţit spunînd că Montano e ucigașul. 
Eu... eu nu puteam să spun nimic. 

Faţa lui Stallworth se lumină. 

— Agăţasei ceva, dar nu era o pipiţă, nu-i așa Midge? Pusesei 
mîna pe unul din băieţii ăia care se învirtesc pe acolo? Este? Ești 
un nenorocit de pederast. De asta nu puteai să-ţi riști reputaţia 
familiei, identificîndu-l pe Montano. 

— Aţi fi vrut să știți motivul pentru care mă aflam acolo și mai 
ales cu cine. S-ar fi aflat. 


— Așa că ai stat pur și simplu ascuns în întuneric, cu gura 
copilului încleștată pe sexul tău, privind cum o femeie este 
ucisă. Ca la un spectacol porcos. 

— Ascultă, încercă Midge o explicaţie, băusem mult în seara 
aia. Simt nevoia să fac lucrurile astea atunci cînd beau, dar e 
treaba mea. Eu și Peter puteam să nu-l plătim pe Feeney să facă 
identificarea și să uităm pur și simplu totul. Dar am vrut să-l 
oprim pe Montano. Făceam un serviciu public. Era datoria 
noastră. 

— Ai încercat să te pui la adăpost! zbieră Dan furios. 

— De asta insistaţi amindoi pentru condamnarea lui Montano. 
Aţi fi vrut să opriţi cercetările, înainte ca polițiștii să-l dibuiască 
pe puștiul cu care ai fost. 

Dan derulă rapid în minte restul scenariului. Probabil, Peter își 
convinsese prietenul din Procuratură să-l acuze pe Montano și își 
folosise ziarul ca să influenţeze opinia publică. Asistase chiar la 
audierea preliminară, ca să fie sigur că totul mergea bine, 
căutînd ocazia de a se împrieteni cu avocatul lui Montano. Intii 
cu Mara, apoi cu Dan, care preluase totul. Devenise amantul ei 
și, după ce o convinsese de vinovăția lui Montano, ar fi 
influenţat-o, probabil, să anuleze cercetările împotriva lui Midge, 
dacă s-ar fi aflat ceva. Probabil o iubise, așa cum voia să creadă 
ea. 

Dan se încruntă. 

— Asta este familia Boelter, cea fără pată! lar logodnica ta e 
doar un paravan. g 

— Ascultă, mă străduiesc cît pot. E o femeie tare bună. Incerc, 
într-adevăr, să știi. Dar mi-e foarte greu. 

— Midge, nu i-ar fi păsat nimănui că ești homosexual. 

— Nu sînt homosexual! izbucni Midge. Numai că uneori, am 
aceste... aceste porniri. Știu că sînt anormale. Cum m-ar privi 
oamenii dacă ar ști? 

Pentru un moment, Dan își imagină băieţelul faţă în faţă cu 
mama lui, care sărise dezbrăcată din pat, urlînd la el și strivind 
puiul de pasăre pe care i-l adusese. 

— Michael Boelter, pronunţă Stallworth apăsat, ești arestat. 
Pentru mituirea lui Feeney. 

Apoi începuse să-i citească drepturile. 

Brusc, detectivul își aminti. 

— Montano e încă liber. 


Se întoarse spre Dan. Acum, cînd știi că Montano e un 
criminal periculos, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi unde 
se ascunde. Poţi să faci asta, nu-i așa? 

— Dacă aș ști unde este, da. Dar nu știu. Se ascunde și poate 
fi oriunde. 

Stallworth ridică mîinile neajutorat. 

— Cerule! Cine știe cîte femei va mai ataca și l-am avut în 
mînă... Idioții de noi, l-am avut în mînă! 

— Dar tu mi-ai spus doar că n-ai avut destule probe, protestă 
Dan. 

— Feeney mintea. Asta se numește sperjur. 

— Cui dracu îi pasă! Numai ţie. Montano violează și ucide. Dar 
tu trebuie să găsești o cale să-l scapi pe rahatul ăla. Asta zic și 
eu justiţie! 

Dan se considerase întotdeauna mai presus de toţi. Acum 
însă, inteligența și încrederea oarbă, chiar arogantă, în 
integritatea lui profesională  omoriseră o femeie și o 
traumatizaseră pe alta. Undeva, printre milioanele de americani, 
se ascundea un criminal. Probabil, într-una din nopţi, cînd 
Ricardo Montano va fi destul de furios și aprins, va lovi din nou. 
Pentru prima oară în viaţa lui, lui Dan îi era rușine de el. 


30 


Prînzul la Hi'Johnny trebuia să fie o sărbătoare veselă. În ciuda 
amărăciunii, Dan încerca să intre în atmosferă. 

Cal insistase să-l servească cu un rulou cu alune, avînd în 
vedere că începea o viaţă nouă, fiind scos de sub acuzaţia de 
mituire. Contrazicînd-o pe Mary Alice, Cal comandase un festin 
cu şuncă și ouă din belșug și crochete cu brînză. In schimb, 
Johnny adusese obișnuita salată pe care Dan o alesese, spre 
surprinderea tuturor. 

În timp ce mîncau, gîndindu-se la evenimentele neașteptate 
ale dimineţii, Cal își ridică privirea spre Dan, zimbind. 

— Extraordinară întorsătură! 

Mary Alice, care n-o avusese la inimă niciodată pe Mara, 
remarcă cinic: 

— Şi apoi a căzut pe scări... ceea ce l-a salvat de la o soartă 
mai groaznică decît moartea. 


— Soartă e cuvintul cel mai potrivit, aprobă Dan. Mara, pur și 
simplu, nu putea crede că soarta i l-ar fi luat pe Peter. A crescut 
într-o ţară a conspiraţiilor, unde autorităţile înscenau accidente 
ca să acopere asasinatele. Trebuia să dea vina pe cineva. 

Rick urmă: 

— Şi cine putea fi mai suspectă decît Susan, soţia părăsită de 
atita timp, care stătea între ea și căsătoria pe care o dorea atit 
de mult? Așa că, văzînd pe listă apelul telefonic care ar fi salvat- 
O, pur și simplu l-a șters. 

Cal își aminti. 

— Ai verificat cînd s-a întors avionul de San Francisco? 

Rick confirmă. 

— N-a aterizat în Philadelphia decît noaptea, tirziu. Cei de la 
companie mi-au arătat lista pasagerilor și biletul, ca să mă 
conving că a fost în avion. 

— Ştii ce e ciudat? făcu Dan. John Boelter voia să construiască 
o dinastie. Așa că, ce a făcut acest tip atît de inteligent? Şi-a 
luat o nevastă frumoasă și cu pedigree, ca și cînd ar fi ales o 
cloșcă. Doi oameni nepotriviţi de la început. Abia își dădeau 
atenţie unul altuia, ce să mai vorbim de copii! Rezultatul? Trei 
copii alcoolici: doi se sinucid beţi, în accidente, iar al treilea 
preferă să mituiască decît să admită că atunci cînd a căzut din 
cuib a nimerit în braţele unui bărbat. 

— Într-o singură direcţie nu s-a înșelat John Boelter, observă 
Cal. Susan era singura din familie în al cărei caracter a avut 
încredere și, iată, i-a adus mai departe ceea ce construise el. 

Se lăsă tăcerea. 

— Te frămiîntă ceva, observă Cal. 

Stingherit, Dan recunoscu: 

— E vorba de Susan. 

— Aţi trecut prin multe greutăţi... 

— M-ai avertizat, dar n-am crezut că va fi atît de greu să 
reprezint o persoană pe care... la care ţin..., cît de mult mă va 
afecta. 

Cal ar fi vrut să glumească pe seama lui Dan și a felului în 
care l-ar fi afectat onorariul de jumătate de milion ce i se 
cuvenea pentru apărare, dar se opri, simțind tristeţea 
prietenului său. 


— Uneori, nu știu ce să cred. Era atît de simplu să cred că 
minte. Dar caracterul ei era puternic ca granitul. E o femeie 
remarcabilă. 

— Atunci, ce ai de gînd? întrebă Mary Alice. 


Ajungând în birou, Dan găsi mesajul lui Gil Huyton. Ceru 
secretarei să-i facă legătura. 

— Dan, nu știu cum să-ţi spun... cum să te conving cît de rău 
îmi pare pentru acuzaţia de mituire, începu el. Primește cele mai 
sincere scuze. O să merg personal la Comisia Disciplinară să 
clarific problema. Te-am pus într-o situaţie groaznică. 

— Mulţumesc Gil. N-a fost o zi prea bună pentru tine. 

— Apreciez că-mi spui asta. Am stat aici gindindu-mă la Mara, 
la ce a făcut, la toate minciunile ei și, mai ales, la legătura cu 
Peter Boelter. Nici nu știi cît de dezamăgit mă simt. 

— Știu. 

— Intre noi fie vorba, continuă Huyton, îţi mulţumesc că nu m- 
ai amestecat... ştii, relaţia mea... cînd Mara a fost la bară. 

— Nu era nevoie să pomenesc de asta. 

— În privinţa lui Susan, știi... În afară de ultimul apel de pe 
listă, totul pleda împotriva ei. Raportul medico-legal, martorii. 
De unde să știu că e nevinovată? 

— N-aveai de unde. 

— Eram atit de sigur că ea l-a ucis... Și, ca să fiu sincer... chiar 
și acum, după dezvăluirile de azi-dimineaţă, încă mai cred că ea 
l-a omorît. Ah, știu că e ilogic. Dar, în adiîncul sufletului meu, sînt 
absolut convins că ea a făcut-o. Și totuși a scăpat. 

Dan răspunse doar: 

— Ştiu că ţi-a fost greu să mă suni, Gil. Dar apreciez gestul. 
Pe curînd. 

— La revedere. 

După ce Huyton închise, Dan rămase multă vreme cu 
receptorul în mînă. Din cauza aluziilor lui Gil și a faptului că îl 
apărase prea bine pe Montano, simţea că ceva rămăsese 
nelămurit în graba lui de a o salva pe Susan. Se gindea la 
convorbirea telefonică. Cînd ajunse la siguranţa lui Huyton cu 
privire la vinovăția ei și la toate dovezile care o incriminau, Dan 
își aminti ceea ce rămăsese încă nelămurit; urma de sînge de pe 
coapsa lui Peter și certitudinea lui Kieffer că victima avusese 
contact sexual înainte de moarte. 


Dan îl discreditase pe Kieffer ca să demonstreze cît de 
neglijenţi sînt uneori subalternii lui. Dar știa foarte bine și cît sînt 
de atenţi acești oameni. lar părerile lui despre rigor mortis care 
provoacă ejacularea post mortem fuseseră de-a dreptul ridicole. 

Acum, cînd totul fusese încununat de succes, Dan rămăsese 
pradă unei neliniști crescînde. 


În loc să-și conducă Mustangul roșu direct la casa Susanei, 
Dan o luă prin Chestnut Hill, parcînd în faţa fostei reședințe a lui 
Peter. Tot drumul fusese chinuit de sentimentul că ceva 
rămăsese încă neobservat acolo. 

Casa era de vinzare, așa că o femeie îl conduse să-i arate 
reședința. Crezîndu-l un potenţial cumpărător, ea îi descrise 
avantajele, ocolind cu bună știință faptul că autorităţile o 
consideraseră, pînă din dimineaţa aceea, scena uciderii 
ultimului locatar. 

După ce descuie, Dan pătrunse în casă, încercînd să observe 
totul. 

Bucătăria albă era, ca de obicei, curată. În afară de dulapuri și 
un mic prăjitor de piine, nu se mai afla nimic. Doar radioul pe 
pervaz. Scaunele erau așezate cu grijă sub masa de lîngă ieșirea 
spre curtea interioară. 

Deschise ușa pivniţei și aprinse lumina. Femeia de alături se 
înfioră ca și el. li șopti că preferă să-l aștepte la ușa din faţă. 

Treptele din ciment și pardoseala sclipeau de curăţenie. Ca și 
apa, care devine nemișcată imediat după ce arunci o piatră în 
ea, ele nu mai păstrau nici o amintire vizibilă a morţii lui Peter. 
Dan însă știa că trăirile clocotitoare ale acestui bărbat - amant 
pasionat, duplicitar și scîrbos - vor dăinui de-a lungul anilor, 
ridicînd pe unii, coborînd sau chiar zdrobind pe alţii. Odihnește- 
te în pace, Peter Boelter. 

Dan se întoarse pe coridorul central spre biroul lui Peter, 
oprindu-se în prag. Încerca să alunge părerile preconcepute și 
să-și plimbe pur și simplu privirea de la un capăt la altul al 
camerei. Ochii i se mutau încet de la rafturile cu cărţi, la fotolii, 
apoi spre veioza aflată lîngă setul de birou, pe aceeași latură cu 
ceasul de marmură și, în sfîrșit, telefonul... 

— O, Doamne, nu! exclamă el. 

Rămase privind fix telefonul. Un moment mai tîrziu se grăbea 
spre ieșire. 


— Dar nici nu v-aţi uitat la etaj! exclamă femeia. 
— Am văzut totul, răspunse el. 


Dan se grăbi de la reședință spre magazin, mai bine-zis spre 
parcarea din spatele acestuia. Imediat lîngă intrarea din dos, pe 
peretele exterior, era telefonul public pe care îl căuta. 

ÎI privi o vreme, apoi ridică receptorul, formînd numărul lui 
Irwin Hollings, directorul centralei telefonice, care depusese 
mărturie pentru apărare, în dimineaţa aceea. 

— Irwin, vreau să verifici ceva pentru mine, spuse Dan, cînd 
Hollings primi legătura. Niște apeluri făcute de la un telefon 
public din Dellwyne, pe 6 iunie, imediat după ora șase după- 
amiază. 

— Să nu fie un post particular sau ceva asemănător! 

— Nu. 

— Atunci, nici o problemă. 

— Bănuiesc că ai să găsești trei apeluri făcute la același 
număr. Dan îi spuse numărul. 

— Dacă aștepți un moment, le caut pe computer. 6 iunie 
spui? 

— Da, confirmă Dan repetînd ora. 

După cîteva secunde, Hollings rosti: 

— Uite-le! Trei apeluri la casa lui Peter Boelter de la telefonul 
acela, toate între șase și cinci și șase și șase. 

Neprimind nici un răspuns, Hollings întrebă. 

— Vrei o copie? 

— Nu, mulţumesc. 


Zărind Mustangul roșu, Susan tresări și alergă la ușă să-l 
întîmpine pe Dan. 

— Am aflat de Midge. E atît de trist! 

Dan trecu furtunos pe lîngă ea, îndreptindu-se spre biroul lui 
Peter. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă ea urmîndu-l. 

— Ai fost foarte inteligentă. N-aș fi văzut niciodată ce era 
acolo și nici n-aş fi bănuit ce nu se vedea. Inchizînd ușa în urma 
lor, Dan o atacă. 

— Bănuiesc că ai aruncat caseta video după ce ţi-am cerut-o 
ca probă. 

— Da. 


Se îndreptă spre rafturile de pe perete și luă ultimul din cele 
șapte trofee de golf, identice, pe care Peter le cîștigase de-a 
lungul anilor. O sculptură abstractă, înaltă, din oţel. O cîntări un 
moment. Era destul de grea. Apoi citi inscripţia de pe suport. 

— Șase iunie, rosti cu voce tare, apoi adăugă: Trofeul care nu 
se afla unde trebuia să fie; acasă la Peter. Cum a ajuns aici? 

— Peter m-a rugat să-l aduc aici, să-l pun lîngă celelalte. 

— Parcă spuneai că v-aţi despărţit certîndu-vă. De ce i-ai fi 
făcut un serviciu? De cite ori am discutat despre cele întîmplate, 
nu mi-ai pomenit de asta. 

Dan urmări cu degetul conturul celei mai proeminente și mai 
ascuţite margini a prismei. 

— Aș zice că această mică proeminenţă are cam trei 
centimetri lungime. 

Privirea îi alunecă pe figura Susanei, iar vocea îi deveni 
tunătoare. 

— Ce zici? 

Spriîncenele ei se ridicară trădînd îngrijorare, dar rămase 
tăcută. Dan continuă. 

— Karen a minţit pentru tine, nu-i așa? Nu i-a spus niciodată 
lui Peter că vrea să rămînă cu tine. Era subjugată de el. Doar tu 
mi-ai spus ce mult își dorea dragostea lui și cît de înspăimîntată 
era la gindul că-l va pierde. Mai tîrziu însă, cînd condamnarea 
pentru crimă i-ar fi răpit mama, a minţit pentru ca juriul să 
creadă că nu avea nici un motiv să-l omoare. 

Ochii Susanei, îl fixau cu o privire de nepătruns. 

— Erai disperată cînd ai trimis-o să te aștepte în mașină, ca să 
rămii singură cu el. Și îngrozită că divorţul te lăsa fără Karen și 
fără o leţcaie. Toate teoriile mele inteligente despre momentul 
morţii și alunecarea accidentală au fost apă de ploaie. Raportul 
lui Kieffer a fost corect de la cap la coadă. 

— Dan, nu face asta! 

— La fel și Gil Huyton. După ce ai trimis-o pe Karen în mașină 
l-ai sedus pe Peter, sperînd să-l convingi - pe unul din șezlonguri 
sau poate chiar pe podeaua din bucătărie. Doar podeaua e 
punctul tău forte... 

La fel de ascuţită ca sarcasmul era tristețea din vocea lui. 

— O repriză scurtă îi era de-ajuns lui Peter. La dracu, nici nu 
se putea mai bine - nu trebuia decit să-și dea jos slipul. Probabil 
era prea beat ca să observe sau să-i pese că ai ciclu. 


Cunoscîndu-l, probabil a obţinut un suspin în plus, avînd în 
vedere că te putea salva. Dar imediat după, te-a trimis la 
plimbare și ţi-a întors spatele. lţi jucasei ultima carte, dar 
pierdusei lamentabil. Te simţeai înjosită, acoperită de rușine. 
Atunci, probabil, ca să te răzbuni, ai apucat primul lucru care ți- 
a fost la îndemină: trofeul de golf pe care îl lăsase pe masa din 
bucătărie, în drum spre piscină. E același pe care l-aș fi văzut la 
sfîrșitul înregistrării lui Karen, dacă tu n-ai fi șters ultima 
imagine. Trebuia să-mi dau seama că nimeni nu închide camera 
video în timp ce comentează. Totdeauna termină o imagine 
oprindu-se asupra unui lucru. 

Dan apucă trofeul cu amîndouă mîinile, ca pe un baston de 
base-ball. - L-ai lovit cu trofeul cît ai putut de tare. Apoi i-ai tîrît 
corpul pînă la ușa subsolului și l-ai împins pe scări. Ai coborit 
chiar să-i aranjezi corpul pe ultima treaptă să pară că s-a lovit 
de ea. A trebuit să speli, probabil, sîngele din locurile unde nu 
trebuia să fie. 

Dan își frămînă bărbia gînditor. 

— Dar în bucătărie era dezastru. Trebuia să cureţi sîngele și, 
mai ales, trebuia să pară că Peter era viu cînd ai părăsit casa. 
Bănuiala mea este că ai dat radioul tare, pe un post vorbit, și ai 
început să zbieri la el. Tocmai atunci doamna Hildreth s-a întors 
la straturile de flori de lîngă casa lui și a auzit ceea ce a crezut 
că este o ceartă între tine și Peter. Cu puţin înainte de plecare, 
ai programat radioul să pornească după un minut sau două și ai 
stat pe treptele casei ţipînd pînă cînd a pornit. Ca și cînd Peter 
ar fi fost încă în viaţă. 

Doamna Hildreth nu te putea vedea sau auzi de acolo, dar 
norocul ţi-a suris! Tocmai trecea Ben Ralston. Păcat că mai tîrziu 
n-a putut să depună mărturie. Juriul l-ar fi crezut, cu siguranţă! 

Dan chicoti sarcastic. 

— Şi încă ceva care ar fi trebuit să fie acolo și nu era... bureţii 
cu care ai curăţat și mănușile de cauciuc ale menajerei, pe care 
le-ai purtat ca să nu lași amprente. Cînd menajera a venit din 
nou, cîteva săptămîni mai tirziu, a fost surprinsă că nu și-a găsit 
lucrurile. O problemă neimportantă, mi-am zis. A uitat unde le-a 
pus. 

Dan se opri un moment. 

— Mănușile și bureţii ti-ar fi încăput foarte ușor în geantă. La 
fel puteai să ascunzi și trofeul sau să-l bagi, pur și simplu, sub 


fustă. Colţul gurii i se ridică dispreţuitor. Cine s-ar fi gîndit că o 
femeie atit de serioasă e capabilă de asemenea trucuri sub 
fustă? 

Susan se întoarse cu spatele, ca și cînd acuzaţia ar fi lovit-o. 
Dan o apucă de mînă răsucind-o spre el. 

— În viața mea n-am întîlnit un mincinos mai perfect ca tine, 
Susan. Îți dai seama? Nici unul între atîţia ucigași, tîlhari și 
depravaţi cîți am apărat. Această minunată rasă aristocratică, 
rece și stăpiînită... Arăţi și te porţi ca o ducesă. Am fost de-a 
dreptul copleșit. 

— Sînt nevinovată, Dan. Trebuie să mă crezi. 

— Te-am crezut, pentru că eram îndrăgostit de tine. Din cauza 
asta am fost fraierul perfect. Îmi spuneam că cinstea ta este 
singurul lucru pe care puteam conta; îmi spulbera toate 
îndoielile. 

Dan așeză trofeul pe măsuţa de cafea, privind biroul de pe 
care lipsea încă telefonul, de cînd Peter își transferase postul la 
noua reședință. 

— Telefonul a fost într-adevăr partea cea mai inteligentă. Ti-a 
furnizat un alibi perfect. i 

— Ai acelaşi fel de telefon la birou, spuse ea. In vocea ei se 
simțea ecoul ultimelor luni de tensiune. 

— Abia acum, cînd am văzut telefonul în casa lui Peter, s-a 
legat, în sfîrșit, totul în mintea mea. 

Un zîmbet trist îi lumină fata. 

— Puteai să aranjezi în așa fel lucrurile, încît să pară că Peter 
mai trăia atunci cînd tu erai deja departe de casa lui. Cred că 
ideea ţi-a venit în timp ce te întorceai în Dellwyne. Nu aveai 
decit să cumperi ceva de la magazin și să păstrezi bonul, care 
să dovedească ora la care te aflai acolo. A, da, bineînţeles că 
flecărești puţin cu angajaţii, pentru ca a doua zi, ei să-și aducă 
aminte că ai fost acolo. Dar, întîi de toate, trebuia să dai trei 
telefoane la casa lui Peter de la telefonul public aflat în spatele 
magazinului. Pentru că sistemul telefonic fusese nu demult în 
biroul lui, tu știai codul care îl activa de la distanță. Așa că, 
primul apel în Chestnut Hill trebuia să activeze acest sistem 
pentru a putea forma alt număr. Dar era necesar să găsești un 
număr pe care Peter să-l fi format înainte, așa că l-ai ales pe cel 
din seara cînd am fost eu în vizită. Un număr pe care nu-l puteai 
uita. Nu știai cine era femeia pe care o sunase și nici că era 


procuror. Dar erai sigură că era iubita lui și poliția va găsi și alte 
apeluri făcute de el la numărul ăsta. 

— Şi al doilea apel? întrebă Susan, fără urmă de mîndrie sau 
tăgadă în voce. 

— Al doilea apel a avut rolul de a forma automat numărul 
Marei și de a-l transmite mai departe. Pe înregistrarea 
convorbirilor lui, apărea ca și cum el ar fi telefonat Marei la șase 
și șase, cînd tu, puteai dovedi că te aflai la cîteva mile distanţă, 
la magazinul din Dellwyne. Robotul Marei a răspuns. Ai ţinut 
deschis suficient ca să pară că Peter ar fi vorbit, apoi ai închis. 
Mara a declarat la tribunal că auzise parcă un zgomot ca și cum 
cineva ar fi închis. 

— lar al treilea? 

— A fost să anulezi sistemul. Acum nimeni nu putea să-și dea 
seama că apelul fusese făcut din cu totul altă parte decit din 
casa lui Peter. 

— Nu se putea întîmpla să-l sun pe Peter ca să continuăm 
cearta... sau pentru ceva legat de divorţ? Putea fi orice altceva. 
Era posibil să-mi închidă, iar eu să încerc din nou. 

— Asta mi-ai fi sugerat să declar dacă Procuratura ar fi dat 
peste ele. Ai impresia că Vellarde m-ar fi crezut? 

— Amelia a auzit telefonul sunînd de cîteva ori. Peter ar fi 
putut răspunde. 

Dan nu-i luă în seamă scuzele. 

— Ai prevăzut totul. Nu trebuia decit să aștepți ca Procuratura 
să cerceteze lista de telefoane si erai salvată. Dar ceva n-a 
mers. Apelul de la șase și șase nu se afla pe lista trimisă de 
Procuratură. Nu-ţi venea să crezi. Alibiul tău, pur și simplu, nu 
exista. Ai insistat atunci să obţin lista originală, nu fotocopia, dar 
eu n-am dat atenţie faptului. 

— Dar concluziile autopsiei? Doar tu ai spus că erau 
imprecise. Mallory, medicul legist, urma să contrazică dovezile 
lui Kieffer și, astfel, să mă dezvinovăţească. 

— Nu imprecise, Susan. Nu erau sigure din punct de vedere 
medical. lar o cît de mică îndoială în mintea juraţilor era tot ce-ţi 
trebuia ca să fi achitată. Dar, o dată cu moartea lui Mallory, 
intrasei în încurcătură. Unul după altul, lucrurile mergeau prost. 
Aveai nevoie de o dovadă solidă. Așa că l-ai rugat pe Scott Feller 
să obţină o copie după originalul listei aflate la poliţie. Huyton le 
provocase celor de la poliție numai necazuri, așa că erau fericiți 


să ajute un reporter care îl făcea praf pe procuror în paginile 
Herald-ului. O dată ce examinam lista, problemele tale ar fi luat 
sfîrșit. Trebuia numai să aștepți în umbră și eu să te absolv deo 
crimă de care erai vinovată. 

— Eşti convins de asta? 

— Am toate dovezile. 

— Cîndva credeai în nevinovăția mea. 

| se păruse totdeauna că Susan nu se lasă copleșită, deși tot 
timpul avusese cele mai groaznice decepţii. O iubise și avusese 
încredere în ea. Dar acum știa că ea nu îl iubise niciodată. Ca și 
Mara, îl folosise pînă cînd nu mai avusese nevoie de el, pînă cînd 
fusese achitată. 

— Ştii, eu și Gil Huyton, medită el, n-aş fi crezut că avem ceva 
în comun, dragostea ne-a orbit pînă la prostie. 

— N-ai fost nici orb, nici prost, Dan. 

— Pentru prima oară în viaţă, recunoscu el, mi-e scîrbă că am 
salvat un client. 

— Te iubesc. În privinţa asta nu te-am minţit niciodată. 

— Pe lîngă atitea minciuni, ce ar mai conta încă una? 
Dumnezeule, ai o stăpiînire extraordinară. Eşti într-adevăr 
persoana ideală să conduci o companie uriașă. Ai fost capabilă 
chiar să te înfurii cînd eram îngrijorat că mă îndrăgostisem de o 
criminală. 

Scîrbit de minciuni și de diavolul pe care îl descoperise 
înăuntrul ei, Dan îi întoarse spatele, îndreptindu-se spre ușă. 
Susan alergă să-l oprească. 

— Dan, ne-am iubit. Te rog să crezi că sînt nevinovată. Ti-e 
atit de greu? 

Pe neașteptate, ușa se deschise. Karen tocmai se întorcea de 
la călărie. Zîmbi cînd dădu cu ochii de el. 

— Ti-am văzut mașina afară. 

Privirea-i căzu pe trofeul așezat pe măsuţă. Un țipăt izbucni în 
gitul ei, transformîndu-se în suspine, ca zgomotul unui vas spart. 
Copleșită de amintirea acelor clipe, ea mărturisi ceea ce credea 
că Dan descoperise deja. 

— Ai aflat! Ai aflat că l-am ucis! Eu l-am ucis pe tata! Susan 
alergă, punîndu-i mîna la gură. 

— Nu știi ce vorbești! 


Dan îi dădu mîna la o parte și o conduse pe fată în cameră, 
apoi, în timp ce Susan închidea ușa, o ajută să se așeze pe un 
scaun. 

— Karen, spune-mi ce s-a întîmplat, o rugă el. 

— Era atit de beat, Dan... mai beat decit îl văzusem vreodată. 
Karen scotea cu greu cuvintele printre suspine. Mi-a fost într- 
adevăr frică să aleg să rămîn cu el. Am încercat să-i spun. Dar 
răsuflarea îi mirosea a whisky, iar ochii... erau două bucăţi de 
gheaţă. Pe moment, am crezut că o să mă lovească. Darela 
început să plingă. 

— Să plingă? 

— Lacrimile îi șiroiau pe obraji, mi-a spus că l-am trădat, că el 
mă iubea, dar eu, lipsită de inimă, îl trădasem. Am încercat să-l 
conving că nu era așa. Pur și simplu nu știam cum să procedez 
cînd era atit de beat. Aș fi vrut să pot plinge. Era atit de trist... 
Dar, cînd am încercat să-i explic, s-a înfuriat îngrozitor. A 
început să tipe că eram nerecunoscătoare și, dacă îl părăseam, 
nu-l mai vedeam niciodată. 

Mă speriase. Așa că i-am promis că n-o să-l părăsesc 
niciodată și o să locuim împreună. 

— Şİ atunci am ajuns eu, interveni Susan. Am trimis-o la 
vestiar să-și schimbe costumul. Peter m-a chemat în bucătărie 
să discutăm. 

— Despre ce? 

— Era... cel mai bine zis exaltat. Și agresiv, ca la tribunal cu o 
zi înainte, numai că acum nu era nimeni în jur ca să-i atragă 
atenţia sau să-l oprească. Mi-a spus că fata o să locuiască cu el 
și că, în sfîrșit, m-a învins pe toate planurile. Apoi a rostit 
triumfător: „Nu poți să-mi mai faci nimic”. Deodată mi-a tras un 
pumn. Am ridicat braţele să-mi apăr faţa, așa că m-a lovit mai 
jos. Putea fi foarte crud atunci cînd bea. N-am reușit să fug. Am 
tipat să se oprească. Dar avea pe faţă acel zîmbet larg... se 
bucura de slăbiciunea mea, de faptul că eram fără apărare și că 
îmi era frică. Imi repeta cît de neputincioasă eram, apoi îmi 
repezea din nou cite un pumn și ridea. 

— Apoi te-a violat! realiză Dan îngrozit. 

— De fapt, ideea violului i-a venit pe parcurs, ca rezultat al 
satisfacției pe care o avea pentru că reușea să mă domine. 
Susan privi speriată spre Karen. Nu-i nevoie să continuăm, nu? 

— Dimpotrivă! Ce s-a întîmplat după asta? 


Susan o privea încă pe Karen. 

— M-a trîntit la pămînt, sub el, și mi-a ridicat fusta. Mi-a smuls 
chiloţii și tamponul... Asta probabil în timp ce își dădea jos 
slipul... nu-mi amintesc prea bine. Dar știu că era deasupra mea, 
încercînd să-mi desfacă coapsele, iar eu ţipam. 

Dan rosti spre Karen: 

— lar tu ai auzit și te-ai întors. 

Cu ochii larg deschiși și privirea rătăcită, Karen se întorsese 
cu gindul la acele zile, părînd la fel de înspăimîntată pentru 
viața mamei ei, ca atunci cînd o văzuse brutalizată pe podeaua 
bucătăriei. La fel de vie era amintirea conflictului violent dintre 
părinţii ei. 

— Tata era dezbrăcat și o lovea în continuu cu pumnii, ca un 
nebun. Mama își acoperise faţa cu mîinile. Intii o înjura, apoi o 
lovea... 

— Ce spunea? 

— Unele erau în legătură cu tine. Spunea că mama e o... 
tirfă... pentru că se culca cu... Vocea i se stinse. Işi ridică 
privirea cerînd iertare... cu o puţă mică și murdară. Am crezut că 
o s-o omoare. 

— Trofeul era pe masă în bucătărie, continuă Dan în locul ei. 
Ca să-l oprești, l-ai apucat și ai lovit. 

Karen izbucni din nou în plins, suspinînd, mișcînd din cap 
pentru a confirma. Susan își strînse fiica în braţe. 

— Nu știu dacă m-ar fi omorît pînă la urmă, șopti Susan. Dar 
Karen așa a crezut. 

Intr-un acces de isterie, Karen a ridicat trofeul cu toată 
puterea de care era în stare construcţia ei atletică și a zdrobit 
capul lui Peter. 

Acum, în sfîrșit, Dan înţelesese totul. Tot timpul, Susan își 
acoperise fiica, fiinţa pe care o iubea cel mai mult și pentru care 
și-ar fi dat viaţa fără să stea pe gînduri. 

Dan spuse: 

— Ai fi putut explica poliţiei că l-a omorit Karen ca să te 
salveze. Ar fi fost legitimă apărare. 

Susan zimbi trist peste capul fetei, care tresărea suspinînd pe 
pieptul ei. 

— Dar cum puteam justifica rușinea pentru tot restul vieţii de 
a-și fi ucis tatăl... pentru că l-a surprins bătîndu-i și violindu-i 
mama? Omorind-o poate. Era de o mie de ori mai bine să intru 


eu în închisoare decit să poarte ea întreaga vină. Destul că va 
trebui să trăiască cu amintirea ei. Mai groaznic decit închisoarea 
este disprețul celorlalţi. Vocea ei îl ruga să înţeleagă. 

— Își iubea tatăl, Dan, nu putea să dezvăluie întregii lumi ce 
monstru era... și, mai ales, ce i-a făcut ea. 

Singurul ţel al Susanei devenise ocrotirea fetei. Derulînd 
faptele, Susan o trimisese apoi pe Karen în mașină cu toate 
lucrurile. Încă ameţită de lovituri, i-a tras din nou slipul lui Peter 
și l-a tîrît pînă la ușa pivniţei, rostogolindu-l pe scări. 

A aranjat repede corpul să pară că avusese un accident. După 
ce a curăţat, a luat bureţii, mănușile de cauciuc și trofeul, s-a 
certat cu vocea de la radio pînă s-a oprit, apoi a plecat. 

Tremurînd încă în braţele mamei, Karen bolborosi. 

— L-am omorît. L-am omorît pe tata. 

Dan se apropie de ea. 

— N-a fost vina ta, o îmbrăţișă el. N-ai avut de ales. Băutura îl 
făcuse violent și periculos. Li se întîmplă multora, îl iubeai și te 
iubea și el, dar ţi-ai ajutat mama. Ar fi omorit-o! 

— Acum, gîndește-te..., rosti ea îngrozită. 

El le îmbrăţișă pe amîndouă. 

— Acum sînteţi în siguranţă. N-o să afle nimeni, niciodată. 

Karen ridică sfioasă capul, iar privirea ei întîlni ochii lui Dan. 

— Tu ştii! 

— Va rămîne secretul nostru. N-am să las pe nimeni să vă 
facă vreun rău. _ 

O umbră de ușurare licări pentru o clipă pe faţa ei. In decursul 
ultimelor luni, cît Dan o apărase pe mama ei, ajunsese să aibă 
încredere în el, ba chiar să-l înlocuiască oarecum pe tatăl ei. 
Dan o încuraja fără să fie obligat, așa că începu să creadă că 
este în siguranţă. 


Karen urcase în camera ei să facă un duș și să se schimbe, în 
tot acest timp, Dan rămase cufundat în gînduri. In această 
familie care ascundea atitea taine, Karen continua tradiţia, în 
ciuda vîrstei fragede. Inima ei se zbătea între remușcare și 
fericirea de a se ști protejată de Susan, cu orice risc. 

Dar o emoție mult mai puternică îl răscolea. Era nevoia de a 
se ști protejat și cu reputaţia neștirbită, ca un mic diamant în 
mijlocul sufletului său. Fusese totdeauna mindru că făcuse tot 
ce era legal în apărarea unui client. Nimic împotriva principiilor 


sale morale. Dar acum, cînd apăruse femeia pe care o iubea, le 
încălcase pe toate. În tot acest timp, trăise cu impresia că 
urmează scenariul scris de femeia asta pentru el. Susan i se 
împotrivise. Se împotrivise bărbatului care se credea mai 
deștept decît muritorii de rînd și mai presus de toţi. Îl învinsese 
pe toate planurile și, mai mult îl făcuse să o iubească în timpul 
ăsta. Nu îl durea numai necinstea ei, ci și mîndria lui rănită. 

După plecarea lui Karen, observîndu-i mîhnirea, Susan întinse 
mîna să-i mîngiie obrazul. Dar el își feri capul. 

— M-ai minţit! 

Cuvintele ei încuviințau pline de tristeţe. 

— Ştii bine că aș fi făcut-o. Doar tu mi-ai spus că oricine ar 
minţi ca să se apere. 

O avertizase doar că dragostea are nevoie de adevăr, dar 
acest adevăr nu însemna neapărat o confruntare juridică. Așa 
cum apărarea nu însemna totdeauna căutarea adevărului; acest 
adevăr se putea schimba sau estompa pînă la achitare. lar ea îi 
spusese că nu se teme pentru că era nevinovată. 

Dan încercase să o convingă că simpla nevinovăție nu este 
suficientă uneori și nu poate totdeauna să păstreze adevărul, și 
împreună cu el, dragostea lor. Și ea totuși fusese nevinovată, 
așa cum mărturisise. Dar numai în privinţa lui Peter. În privinţa 
celor întîmplate însă după aceea... minţise. Apoi Karen, la 
îndemnul ei, îi trădase încrederea pe care o avusese în ea și 
dragostea bazată pe adevăr, singurul fel de dragoste pe care îl 
dorea. Un sentiment care susține și deschide sufletul, plin de 
adevăr și, deci, de neclintit. 

— De ce n-ai avut încredere în mine? întrebă el. 

— Erai avocatul meu... și iubitul meu. Nu puteam să te implic. 

Privirea lui era plină de reproș. 

— Te-ai gîndit că o să par mai convingător dacă te cred. 

Ea avusese cele mai bune intenţii, realiză Dan; pentru fiica ei, 
pentru binele ei... și chiar pentru al lui. Toate astea pentru 
Susan fuseseră justificate, dar îi spulberaseră încrederea în ea. 
Spulberată era și dragostea pentru Susan. De acum înainte, nu 
mai putea avea niciodată încredere în spusele ei. Ca și Peter, 
Dan ar fi făcut orice ca să cîştige. Și, la fel ca el, urmărind 
victoria pierdea totul. 

— Te-am iubit prea mult ca să mă mulţumesc cu puţinul care 
mi-a rămas, îi spuse el. 


— Dan, tu aștepți mult prea mult decit îți poate da cineva. 
Dacă nu se întîmpla acum, mai devreme sau mai tîrziu, oricum 
te-aș fi dezamăgit. Dar și tu m-ai fi dezamăgit. Nimeni nu poate 
fi atit de perfect cum vrei tu. Abia cînd această iluzie moare, 
începe adevărata dragoste... adevărata luptă. 

— Tot ce mi-am dorit de la noi a fost să fim sinceri unul cu 
altul. Să nu ne minţim. Dragoste clădită pe cinste și adevăr. Am 
trăit destul în minciună cu Mara. Și m-am minţit cînd m-am 
căsătorit cu Hannah. Destul, și scuturînd capul, repetă ultimul 
cuvînt pentru sine „Destul!”. 

| se părea că doi oameni total diferiţi rămăseseră împreună cît 
timp interesele lor fuseseră comune. Apoi erau aceste 
diferenţe... aceste diferenţe fundamentale, care avuseseră pînă 
la urmă puterea să-i despartă. 

Se ridică și încet, ca și cînd ar fi pășit pe nisipuri mișcătoare, 
ieși din cameră. 

Susan îi urmări silueta dispărînd în spatele perdelei. Deodată, 
dîndu-și seama de iminenta despărţire, strigă „Dan!” și alergă 
după el. Il ajunse imediat după ce ieșise. 

— Unde pleci? 

— Într-un loc nou, cred. 

— Dan, cum poţi să părăsești locul în care ești atit de iubit? 

El o privi intens. 

— Nici nu știu sigur cine ești. 

— Aceeași care am fost întotdeauna. Nu te-am minţit în 
privinţa asta. Tu ești cel care continui să minţi, Dan. Te minţi pe 
tine însuți. 

— Pe mine? 

— Acum, cînd în sfîrşit toate piedicile dintre noi au căzut... 
soţul meu, acuzaţia de crimă... ceea ce cauţi de fapt este o 
scuză ca să poţi pleca fără să te simţi vinovat. 

El clătină din cap. 

— Nu, s-a terminat. 

— Atunci hai să o luăm de la capăt! Și dacă vom cădea, ne 
ridicăm din nou. Pentru că vom cădea de multe ori. Asta se 
întîmplă cu majoritatea oamenilor. 

El însă se îndreptă spre Mustangul roșu, scoţind cheile din 
buzunar. 


— Ce o să-i spun lui Karen? ţipă Susan. Omul care tocmai a 
asigurat-o că va avea grijă de ea... care pune atita preţ pe 
sinceritate... o minte și pleacă. 

E| se opri. Susan vorbi din spate. 

— Stiu că ai multe motive să nu mă iubeşti. Sîntem foarte 
diferiţi. Incepind cu carierele care ne pot despărți. Uneori fac 
lucrurile de capul meu și tu te înfurii că n-ai nici un cuvînt de 
spus. Şi poate, din cînd în cînd, te-ai ascunde de mine, refuzînd 
să-mi spui ce te frămiîntă, pînă cînd eu te-aș scutura puţin. 
Ghicind o nouă îndoială în sufletul lui, ea adăugă. Și poate în 
sinea ta ești chinuit de grijă că oamenii te vor disprețul văzînd 
că eu am mai mulţi bani decit ar avea cineva dreptul. E vorba și 
de asta, nu-i așa? 

Foarte încet, ca și cînd ar fi ţinut pe umeri întregul univers, 
Dan se întoarse spre ea. 

— O, da, își aminti ea. Nu sînt evreică. Asta e cea mai mare 
piedică. Şi nici nu vreau să fiu. Dacă vreodată ai încerca să-mi 
impui asta, aș fugi mai repede decit o faci tu acum. 

li captase atenţia și era hotărită să-i spună totul. 

— Copii noștri se plac într-adevăr, Dan. Și, mai ales, ne 
îndrăgesc. Asta înseamnă foarte mult... 

— Nu e de-ajuns. 

Lacrimile începură să se rostogolească pe faţa ei... voia atit 
de mult să-l păstreze. 

— Atunci nimic, niciodată, nu va fi de-ajuns. 

Încerca să găsească ceva care să-l învăluie ca un lasou. 

— Dan, nu înţelegi? E suficient că te voi face fericit. 

După un moment de tăcere, Dan recunoscu: 

— Asta mă sperie. 

— Fericirea? 

— Compromisul cu fericirea... Va trebui să port 
responsabilitatea fericirii tale. Viaţa alături de tine ar însemna 
sacrificarea tuturor principiilor mele. 

— Oh, rosti ea. Sînt cîteva lucruri la care nici eu nu pot 
renunţa. Peter nu accepta asta. Dar tu poţi. Nu mă aştept să 
renunti la ceea ce consideri important în viaţă. Și tocmai de 
aceea te iubesc. 

Ea îi cuprinse mîinile într-ale sale. 


— Știm amîndoi că începutul va fi greu... nici nu ne așteptăm 
la altceva. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu da cu piciorul 
la tot ce am clădit împreună. 

Simţind o mișcare deasupra capului, Dan ridică privirea. 
Draperia de la camera fetei era dată la o parte. Karen îl privea 
de la fereastra dormitorului cu o figură miîhnită și gravă. 
Rămăseră privindu-se multă vreme. 

Într-un tîrziu, Dan îi făcu un semn prietenesc cu mîna, apoi îşi 
plecă privirea. Cealaltă mînă era încă în cea a Susanei. Închise 
ochii,  ascultind tremurul emoţiilor, al principiilor și al 
compromisurilor. Dar, în același timp, își asculta inima și 
singurătatea, și toate lucrurile după care plingea. Cînd îi 
deschise, ochii Susanei îl priveau. 

— Rămin, spuse el. 

Punîndu-și cheile mașinii înapoi în buzunar, îi î 
cu braţul și se îndreptară împreună spre casă. 


nconjură umerii 


JOSEPH 
AMIEL 


DOVADA 

«O capodoperă 
de suspans.» 

Gregg Jarrett, ziarist 


af 


«este un roman 
impresionant, care 
ține cititorul sub ten- 
siune,  stimulindu-l 
să presupună în- 
continuu înlănțuirea 
faptelor, pînă la ulti- 
ma filă, dar să pre- 
supună greșit !» 

Fred Graham, scriitor 


RAO International 


«este un thriller 


palpitant ! 
Nu-l puteți lăsa 
din mînă !» 
Barry Reed, scriitor 
E. 


Publishing Company 


ISBN 973-96204-%-0 


F