Karen Rose — Nu te poti ascunde

KAREN 
—.. T ROSEA 


KAREN ROSE 


NU TE POŢI 
ASCUNDE 


Traducere: ROXANA BUZOIANU 
YOU CAN'T HIDE 


Teroarea i-a schimbat viaţa. Un duşman fără chip şi fără 
nume vrea cu orice preţ să-i distrugă cariera, familia şi în 
final pe ea. Se pare că Tess Ciccotelli, psihiatru, este 
încolţită din toate părţile. Cineva îi chinuie pacienţii prin 
tortură psihică, împingându-i în final la sinucidere şi 


făcând-o pe ea să pară vinovată. 

Un thriller palpitant, îmbinat cu o poveste de dragoste şi 
nenumărate peripeții, o poveste plină de întorsături de 
situaţie care îl va ţine în suspans pe cititor până la ultima 
pagină. 


Prolog 


Chicago, sâmbătă, 11 martie, ora 11:45 P.M. 


Cynthia. Era o şoaptă foarte vagă, dar ea totuşi o auzi. 
Nu. Cynthia Adams închise ochii, îşi apăsă ceafa de pernă, 
moliciunea ei luând parcă în derâdere rigiditatea trupului 
ei tensionat. Degetele ei strânseră cu putere cearşaful, 
răsucindu-l până ce se strâmbă de durere. Nu din nou. Un 
suspin sălbatic şi disperat îi sugruma gâtlejul. Te rog. Nu 
mai pot face asta. Pleacă! şopti ea cu asprime. Te rog, 
pleacă şi lasă-mă în pace. 

Însă ştia prea bine că nu vorbea cu cineva. Dacă şi-ar fi 
deschis ochii nu ar fi nimic altceva decât întunericul din 
dormitorul ei. Nu era nimeni acolo. Şi totuşi, şoapta 
hidoasă o urmărea, aşa cum o făcea de săptămâni întregi. 
În fiecare noapte când stătea întinsă pe pat... aştepta. 
Aştepta apariţia vocii care era cel mai urât coşmar al ei. În 
unele nopţi vorbea. In alte nopţi doar stătea întinsă, 
încordată, aşteptând. Era vântul, erau umbrele. Nu era 
nimic. 

Dar era real. Ea ştia că era real. 

— Cynthia? Ajută-mă! 

Era vocea unui copil care cerea alinare în toiul nopţii. O 
fetiță speriată, care era moartă. 

Ea este moartă. Știu că este moartă. Ea însăşi punea 
crini pe mormântul lui Melanie în fiecare duminică. 
Melanie era moartă. 

Şi totuşi era acolo. A venit după mine. Pe bâjbâite, 
apucă flaconul de pe noptiera de lângă pat şi înghiţi două 
pastile fără apă. Pleacă. Te rog, pleacă. 

— Cynthia? Era real. Atât de real. Dumnezeule, ajută- 
mă, te rog. Imi pierd minţile. De ce ai făcut-o? Şoapta se 
îndepărtă. Am nevoie să ştiu de ce. 


De ce? Nu ştia de ce. La naiba, chiar nu ştia de ce. Se 
rostogoli îngropându-şi faţa în pernă, apoi sări din pat în 
timp ce mirosul îi ataca simţurile. Crini. 

— Nu. 

Mergea cu spatele, fără a-şi lua privirea de la perna pe 
care se vedea vârful unui crin. 

— Ar fi trebuit să fii tu, Cynthia. Şoapta era acum mai 
aspră. Eu ar fi trebuit să-ţi pun crini pe mormânt. 

Cynthia respiră adânc. Îşi tot repetă ceea ce psihiatrul ei 
îi spusese să facă atunci când îi era frică. 

— Nu este real. Nu este adevărat. 

— Ba este real, Cynthia. Eu sunt reală. Melanie nu mai 
era un copil, vocea ei suna ca a unui adult furios. Cynthia 
tremură la auzul ei. Melanie avea tot dreptul să fie 
furioasă. Am fost o laşă. Ai fugit o dată, Cyn. Te-ai ascuns. 
Nu te vei mai ascunde. Nu mă vei mai lăsa în vecii vecilor 
singură. 

Cynthia se îndepărtă mergând cu spatele până ce simţi 
uşa dură a dormitorului în spatele ei. Inchise ochii strâns 
în timp ce strângea clanţa dură şi liniştitor de reală. 

— Nu eşti reală. Nu eşti reală. 

— Tu ar fi trebuit să fii. De ce m-ai părăsit? De ce m-ai 
lăsat cu el? Cum ai putut face asta? Ai spus că mă iubeşti. 
Dar m-ai lăsat singură. Cu el. Nu m-ai iubit niciodată. 

Un hohot de plâns făcu ca vocea lui Melanie să tremure, 
iar lacrimile îi ardeau ochii Cynthiei. 

— Nu este adevărat. Te-am iubit, şopti ea disperată. Atât 
de mult. 

— Nu m-ai iubit niciodată. Melanie era din nou copil. Un 
copil inocent. M-a rănit, Cyn. L-ai lăsat să o facă. L-ai lăsat 
să mă rănească... iar şi iar. De ce? 

Cynthia încercă mânerul uşii şi ieşi împleticindu-se pe 
hol unde era aprinsă o lumină slabă. Se opri din scurt. Mai 
mulţi crini. Peste tot. Se întoarse încet şi tot ceea ce putea 
face era să se uite în jur uimită. Râdeau de ea. Îşi băteau 
joc de judecata ei. 

— Vino la mine, Cyn. Melanie era acum linguşitoare. 


Vino. Nu este atât de rău. Vom fi împreună. Poţi avea grijă 
de mine, aşa cum ai promis că vei face. 

— Nu. Îşi acoperi urechile şi fugi spre uşă. Nu. 

— Nu te poţi ascunde, Cyn. Vino la mine. Ştii că vrei 
asta. Acum era foarte duioasă, atât de suavă. Atunci era 
aşa. Acum este moartă. Este numai vina mea. 

Cynthia deschise larg uşa de la intrare. Îşi înăbuşi un 
țipăt, apoi se aplecă încet şi luă de jos poza de la 
picioarele ei. Privea cu oroare trupul neînsufleţit care 
atârna de o funie şi-şi reaminti ziua în care o găsise. 
Melanie doar... atârna acolo. Se legăna... 

— Tu m-ai determinat să fac asta, spuse Melanie cu 
răceală. Nu meriţi să trăieşti. 

Mâinile ei tremurau în timp ce se privea fix. 

— Nu merit, şopti ea. 

— Atunci vino cu mine, Cyn. Te rog. 

Cynthia se dădu câţiva paşi înapoi, bâjbâind după 
telefon. 

— Sun-o pe doctoriţa Chick. Sun-o, murmură ea. Fa îmi 
va spune că nu sunt nebună. Dar telefonul sună şi o sperie, 
scăpându-l. Se holba la el de parcă ar fi fost viu. Aştepta 
să-i apară coli şi să sâsâie ca un şarpe. Dar acesta doar 
continua să sune. 

— Răspunde, Cynthia, spuse Melanie cu răceală. Acum. 

Cu mâinile tremurând, Cynthia se aplecă şi ridică 
receptorul. 

— Aaa... lll... 0000? 

— Cynthia, aici doctoriţa Ciccotelli. 

Respirând uşurată la auzul vocii ferme, familiare şi 
reale, umerii Cynthiei se încovoiară. 

— O aud, doctore Chick. Melanie este aici. O aud. 

— Desigur că o auzi. Te cheamă, Cynthia. Este ceea ce 
meriţi. Du-te la ea. Termină odată cu asta. Pune-i capăt 
acum. 

— Dar... izbucni în plâns. Dar... şopti ea. 

— Fă-o, Cynthia. Este moartă din cauza ta. Du-te la ea. 
Fă ceea ce ar fi trebuit să faci de ani de zile. Ai grijă de ea. 


— Vino, îi ordonă Melanie, vocea ei devenind din nou 
adultă şi plină de autoritate. Vino. 

Cynthia scăpă telefonul, se îndepărtă epuizată. Sunt 
obosită. Atât de obosită. 

— Lasă-mă să dorm, şopti ea. Te rog, lasă-mă să dorm. 

— Vino la mine, îi răspunse şoptind Melanie. Apoi te voi 
lăsa să dormi. A 

Melanie îi promisese asta de atâtea ori. În decursul 
atâtor nopţi. Cynthia se întoarse şi se uita fix la fereastră. 
Dincolo de geam era noaptea întunecată. Dar oare ce 
altceva mai era acolo? Somnul. Pacea. 

Pacea. 

x 

Sufrageria era goală. Cynthia Adams nu se mai afla în 
raza vizuală a camerei de filmat. Ecranul laptopului nu o 
mai arăta pe femeie păşind frenetic. Avea de gând să o 
facă. Emoţia devenea din ce în ce mai intensă cu fiecare 
minut care trecea. După patru săptămâni, Cynthia Adams 
o va face, în cele din urmă. După patru săptămâni de efort 
susţinut, fusese adusă în pragul nebuniei. Doar un mic 
imbold o va face să zboare. Spera că va face asta în sensul 
strict al cuvântului. 

— Este la fereastră. Femeia care stătea pe locul 
pasagerului era palidă în timp ce murmura cuvintele. 
Mâinile îi tremurau în timp ce-şi aşeza cu grijă microfonul 
în poală. Nu mai pot face asta. 

— O vei face până ce voi spune eu contrariul. 

Ea tresări. 

— Va sări. Lasă-mă să-i spun să se oprească. 

Să se oprească? Fătuca asta era la fel de nebună ca şi 
Cynthia Adams. 

— Spune-i să vină. 

Ea nu făcu nimic. Furia lui începea să clocotească. 

— Spune-i să vină sau fratele tău moare. Ar trebui să ştii 
până acum că nu glumesc. Spune-i să vină. Spune-i că ai 
nevoie de ea, că îţi lipseşte, că-ţi este datoare. Spune-i că 
totul va fi mult mai bine când veţi fi împreună. Spune-i 


asta acum. Şi fă-o mai cu sentiment. Ea încă stătea, nu se 
mişca. Acum! 

Ea ridică microfonul cu mâinile tremurându-i. 

— Cyn, şopti ea, am nevoie de tine. Sunt speriată. Chiar 
aşa şi era. Nimic nu era mai bun ca realitatea pentru a 
alimenta marile tragedii. Te rog, vino. Vocea ei se frânse. 
Va fi mai bine aşa. Te rog, încheie ea cu o şoaptă 
rugătoare. 

Fereastra familiei Adams se vedea superb de pe locul 
şoferului. Uşa de sticlă se deschise încet şi Cynthia Adams 
apăru, pijamaua ei diafană flutura în bătaia vântului rece 
al lunii martie. Va fi un cadavru atrăgător. O adevărată 
Gloria Swanson. Ce film minunat a fost acela, Sunset 
Boulevard. La Hollywood nu se mai făceau filmele ca pe 
vremuri. Va fi o modalitate bună de a sărbători. Popcorn şi 
un film vechi. Dar sărbătorirea nu va fi posibilă dacă 
Adams doar stătea acolo pe balcon. Sari odată, la naiba. 

— Spune-i să vină. Fă-o să sară. Arată-mi ce poţi, 
scumpo. 

Ea înghiţi cu greu auzind imboldul sarcastic, dar totuşi 
se supuse. 

— Cynthia, încă un pas. Încă unul. Te aştept. 

— Acum vorbeşte ca un copil. Ca o puştoaică. 

— Te rog, Cynthia. Mi-e frică. Fata stăpânea bine vocile. 
Putea trece de la o voce adultă la cea a unui copil, de la 
cea a lui Melanie care era moartă, la cea a psihiatrei 
Ciccotelli. Te rog, vino. Trase aer în piept, tremurând când 
expiră. Am nevoie de tine. 

Apoi... succes. Un țipăt de oroare ţâşni din gâtlejul fetei 
când Adams se aruncă în gol. Douăzeci şi două de etaje. 
Au auzit zgomotul surd al trupului ei izbindu-se de 
caldarâm chiar şi prin geamurile închise ale maşinii. Se 
pare că în cele din urmă cadavrul ei nu va fi unul 
atrăgător. Dar frumuseţea se află în ochii celui care 
priveşte, iar văzând-o pe Adams întinsă moartă pe 
caldarâm era... îţi tăia respiraţia. Fata de pe locul 
pasagerului plângea isteric. 


— Revino-ţi. Trebuie să mai suni undeva. 

— Oh, Dumnezeule, oh, Dumnezeule! îşi întoarse faţa de 
la geam în timp ce maşina trecea doar la câţiva centimetri 
distanţă de trupul lui Adams. Nu pot să cred... 
Dumnezeule! Mi se face rău. 

— Nu în maşina mea. la telefonul. Ia-l. 

Tremurând, ea luă telefonul. 

— Nu pot. 

— O vei face. Apasă pe tasta de formare rapidă. Este 
numărul de acasă al lui Ciccotelli. Când răspunde, îi spui 
că eşti o vecină îngrijorată a Cynthiei Adams şi că aceasta 
stă pe cornişă şi ameninţă că se aruncă. Fă-o! 

Ea formă şi aşteptă. 

— Nu răspunde. Doarme. 

— Atunci sună din nou. Continuă să suni până ce 
prinţesa va răspunde la telefon. Şi pune-o pe difuzor. 
Vreau să aud. 

A treia încercare a dat rezultate. 

— Alo? 

Dormea. Era singură acasă într-o sâmbătă seara. Era 
satisfăcător să ştie că acest aspect al vieţii lui Ciccotelli 
era foarte bine ţinut sub control. O înghionti pe fată şi o 
făcu să-şi bâlbâie replicile. 

— Doctor Ciccotelli? Doctor Tess Ciccotelli? 

— Cu cine vorbesc? 

— Aaa... o vecină a unuia dintre pacienții 
dumneavoastră. Cynthia Adams. Ceva este în neregulă. Ea 
este pe cornişă. Ameninţă că se va arunca. Cu ochii închişi 
fata încheie apelul şi dădu drumul celularului în poală. Am 
terminat... 

— Pentru seara asta. 

— Dar... Ea se întoarse spre el cu gura deschisă. Ai spus 
că... 

— Am spus că-l voi ţine pe fratele tău în viaţă dacă mă 
vei ajuta. Incă mai am nevoie de ajutorul tău. Continuă să 
exersezi vocea lui Ciccotelli. Voi avea nevoie să o imiţi din 
nou peste câteva zile. Am terminat pentru noaptea asta. 


Îndrăzneşte să spui un cuvânt, iar tu şi fratele tău veţi 
muri. 
Ciccotelli venea. Să înceapă jocurile. 


1 


Duminică, 12 martie, 12:30 A.M. 


În mod normal o sinucidere atrăgea o mulţime mai 
numeroasă, chiar şi într-un cartier cu preţuri foarte 
piperate cum era acesta, gândi detectivul Aidan Reagan 
încruntându-se, în timp ce trântea portiera maşinii şi 
tresări când simţi vântul rece care bătea dinspre lac. Dar 
majoritatea oamenilor cu un pic de minte stăteau înăuntru 
într-o astfel de noapte. Aidan nu-şi putea permite un 
asemenea lux. Dispeceratul îi sunase, iar el şi partenerul 
său erau de serviciu. Pentru o afurisită de sinucidere. 

Asta îi mai distrăgea atenţia de la cazul de omor al unui 
copil la care lucrase în ultimele două zile. Ura crimele în 
care erau implicaţi copiii, dar se gândi că s-ar putea să 
urască sinuciderile un pic mai mult. Putea doar să spere 
că va scăpa repede de acest dosar de pe biroul său ca să 
se poată concentra să-l găsească pe cel care frânsese gâtul 
unui copil de şase ani de parcă ar fi fost o crenguţă uscată. 

Oamenii care priveau scena de pe bordură păreau a fi în 
jur de douăzeci şi se îndreptau spre casă după o noapte 
petrecută în oraş. Aşteptau în tăcere, cu ochii pironiţi 
asupra scenei cu un amestec morbid de oroare, fascinaţie 
şi milă. Aidan înţelegea oroarea. Niciun cadavru nu arăta 
bine, dar unul care căzuse de la douăzeci şi două de etaje 
era mai mult decât macabru. Cât despre milă... Aidan o 
simţea pentru adevăratele victime. Cine spunea că 
sinuciderea este o crimă fără victime, în mod cert nu a dus 
această veste niciodată unei familii. 

El o făcuse. 


Îşi dori ca cei cu o curiozitate morbidă să vadă acest 
aspect al problemei. Probabil că nu ar mai fi găsit o astfel 
de scenă atât de fascinantă. Dar cel puţin se comportau 
civilizat, stând în tăcere în spatele benzii galbene prinsă 
între doi stâlpi de iluminat de către ofiţerii care au ajuns 
primii la locul faptei. O bătaie din picioare pentru a-şi 
încălzi tălpile îngheţate rupse tăcerea nefirească. Unul 
dintre bărbaţii în uniformă stătea lângă banda galbenă, pe 
bordură, celălalt pe trotuar, stând cu spatele la cadavru. 

Aidan se apropie, cu insigna de poliţist în mână. Încă se 
simţea ciudat, după patru luni, apropiindu-se de cineva în 
uniformă, fără ca el să poarte vreuna. 

— Reagan, Omucideri, spuse el dur, apoi se opri din 
scurt, mai întâi din cauza duhorii, apoi la vederea trupului. 
Putea jura că stomacul lui se călise în cei doisprezece ani 
de când lucra în poliţie, când colo fu zdruncinat destul de 
nasol. Dumnezeule! 

Ofiţerul dădu din cap, cu maxilarul strâns. 

— Asta am spus şi noi. 

Aidan se uită în sus la peretele cu balcoane identice, 
apoi cobori privirea şi se uită atent la pironul de fier care 
ieşea din pieptul femeii. Acum pieptul ei era sfâşiat, 
arătând oasele sfărâmate şi... organele interne. Pentru o 
clipă el se holbă, amintindu-şi de cealaltă dată când mai 
văzuse o asemenea privelişte. Îşi îndreptă spatele. Asta nu 
semăna deloc cu cealaltă. Cealaltă victimă fusese un 
inocent. Această femeie care zăcea întinsă aici... şi-o 
făcuse cu mâna ei. Fără milă, îşi spuse el. 

Mai concret, această femeie s-a aruncat de la etajul 
douăzeci şi doi, într-un piron decorativ al gardului de fier. 
Gardul avea cam treizeci de centimetri, în mare parte 
având formă de „u”, dar cam din patru în patru picioare 
avea şi câte un piron ascuţit, ieşit în afară. Forţa 
impactului asupra pironului a despicat-o în două, sângele 
care ţâşnise ca un gheizer pătase o grămadă murdară de 
zăpadă, aflată la trei picioare distanţă. 

— L-a lovit în plin, murmură el. 


Tipul în uniformă se crispă. 

— Putem spune şi aşa. 

Aidan îşi mută privirea la faţa ştearsă a poliţistului. 

— Tu eşti? 

— Eu sunt Forbes, iar acela este partenerul meu, 
DiBello, cel de acolo care controlează mulţimea. Forbes 
rânji. Am pierdut la dat cu banul. 

Aidan studie feţele din mulţimea tăcută care nu avea 
nevoie să fie ţinută sub control, dar, la naiba, o aruncare 
cu banul era o aruncare cu banul. Pierduse partea sa la 
aruncările cu banul în anii în care purtase uniformă. 

— A văzut cineva ceva? 

— Doi puşti de şaptesprezece ani spun că a sărit de la 
etajul douăzeci şi doi pe la miezul nopţii. Forbes arătă în 
sus cu degetul învelit într-o mănuşă neagră. Este balconul 
acela de sus, cel ale cărui draperii flutură în vânt, al 
treilea de la stânga. 

— Nu a împins-o nimeni? 

— Puştii nu au văzut pe nimeni. Spun că era ca şi cum 
ea aluneca pe balustradă. 

Aidan se încruntă. 

— Aluneca? Ca o fantomă? 

Forbes ridică din umeri. 

— Asta au spus. Tot repetau asta, iar şi iar. l-am dus în 
spatele maşinii de poliţie până ce vei putea discuta cu ei. 
Sunt destul de zdruncinaţi. 

— Bieţii copii. 

Meritau mila lui. Această privelişte îi va bântui mult 
timp. Aveau numai șaptesprezece ani, doar cu un an mai 
mari decât sora lui. Îl luă cu fiori pe şira spinării la gândul 
că Rachel ar fi putut vedea o astfel de privelişte 
îngrozitoare, apoi făcu semn spre mulţime. 

— O cunoaşte vreunul dintre ei? 

— DiBello a întrebat, dar nimeni nu o cunoaşte. 

Aidan se uită la faţa femeii, la trăsăturile ei care acum 
erau nedesluşite şi spongioase. li curgea sânge din urechi, 
nas şi din gura deschisă. Gardul de fier atenuase şocul 


căderii, iar orice cădere de la acea înălţime făcea ca 
scalpul şi craniul să se zdrobească. Trăsăturile, într-un fel, 
se lichefiaseră, oferind feţei un aspect macabru, ca de 
ceară topită. 

— Nimeni nu ar mai recunoaşte-o acum, chiar dacă ar fi 
cunoscut-o. Trebuie să intrăm în apartamentul de unde a 
sărit. Administratorul este prin zonă? 

— Am bătut la uşă, dar nu este acasă. Un vecin a spus că 
este la meciul celor de la Bulls. 

— Meciul s-a încheiat acum două ore. Unde este acum? 

— L-am chemat prin pager o dată. Voi încerca să aflu pe 
unde umblă. 

— Mulţumesc, amice. De asemenea, putem muta 
mulţimea de cealaltă parte a străzii? Şi asigură-te că 
nimeni nu face poze. Spune-i partenerului tău să fie atent 
la camerele foto de la celulare. 

Aidan îşi scoase mobilul şi sună pentru a cere un mandat 
şi un medic legist, apoi se lăsă pe vine pentru a se uita mai 
atent la cadavru. Era învelită în dantelă neagră şi mătase, 
iar el se întrebă dacă nu cumva ea se îmbrăcase special 
pentru această ocazie. Dacă făcuse asta, efectul a fost 
distrus de piron şi de măruntaiele împrăştiate pe beton. 
Înghiţi cu greu. Va fi al naibii de greu de curăţat toată 
mizeria asta. Asta era problema cu sinuciderile, se gândi 
el cu amărăciune. Voiau să-şi facă o ieşire dramatică, dar 
nu se gândeau niciodată ce consecinţe va avea actul lor 
asupra celorlalţi. Asupra oamenilor pe care-i lăsau în 
urmă. Asupra oamenilor care trebuiau să facă curat. 

Egoişti. Aşa ceva poate fi evitat. La naiba. 

Realiză că-şi strânsese pumnii şi slăbi intenţionat 
strânsoare. Revino-ţi, Reagan. Respiră adânc şi-şi umplu 
simţurile cu mirosul metalic al sângelui cald şi al duhorii 
măruntaielor distruse, dar dincolo de acestea simţi un iz 
de scorţişoară în timp ce paşii cuiva zdrobeau zăpada din 
spatele lui. Sosise partenerul său. 

— Al naibii mod de a muri, declară Murphy în felul său 
calm. 


Aidan aruncă o privire dură peste umăr. 

— Un lucru al naibii de urât pe care l-a făcut familiei. 
Abia aştept să facem acea vizită. 

— Fiecare la rândul lor, Aidan, spuse Murphy neutru, 
dar privirea lui era blândă şi înţelegătoare şi-l făcu pe 
Aidan să se simtă ca un puşti. Deci, ce ştim? 

— Doar că a sărit de la etajul douăzeci şi doi. Doi 
martori spun că „plutea”, orice ar însemna asta. Nu am 
vorbit încă cu ei. Cât despre ea, era tânără. Braţele ei 
arată a fi bine construite. 

Se uită atent la picioarele ei, singurele părţi ale trupului 
care-i rămăseseră cât de cât nevătămate. 

— Poate că avea douăzeci şi ceva de ani, spre treizeci. 
Arătă spre mâna care atârna peste bucata de gard 
decorativ, în formă de „u” întors. Are o piatră mare pe 
inelarul de la dreapta, nu are niciun semn de la vreun inel 
pe stânga, aşa că, probabil nu este căsătorită. Cineva are 
ceva bani. Inelul acela costă o groază de verzişori. Braţele 
şi mâinile ei nu par a avea răni survenite în încercarea de 
a se apăra. 

Murphy se lăsă pe vine alături de el. 

— Culori spilcuite. 

Unghiile ei lungi erau vopsite într-un roşu-sângeriu. 

— Am observat. Roşul în contrast cu dantela neagră este 
chiar de efect. 

Murphy ridică din umeri. 

— Nu ar fi prima dată când un săritor ar vrea să lase o 
impresie care să dureze. Nu o cunoaşte nimeni? 

Aidan se ridică în picioare. 

— Nu. Sper ca apartamentul din care a sărit să fie al ei. 
Am sunat şi am cerut un mandat, iar medicul legist este pe 
drum. Acum să mergem la puşti... 

— Lăsaţi-mă să trec. Vocea blândă şi în acelaşi timp 
autoritară se auzi în noapte. 

— Doamnă, nu puteţi trece pe aici. Vă rog să rămâneţi în 
spatele benzii. 

Aidan se uită la timp în sus pentru a vedea braţul 


ofițerului DiBello ridicat pentru a opri o femeie cu o haină 
cafenie de lână, cu părul închis la culoare fluturând în 
vânt, acoperindu-i faţa. 

Ea vorbi din nou, cu o voce calmă şi liniştită, dar 
impunătoare: 

— Sunt doctorul ei. Lăsaţi-mă să trec, domnule ofiţer. 

— Las-o să treacă, se auzi Murphy ca un ecou, iar 
DiBello o lăsă, dar Aidan păşi în calea femeii, oprind-o încă 
o dată înainte să atingă ceva. Ea se ridică pe vârfuri, dar 
încă nu era destul de înaltă pentru a putea vedea peste 
umărul lui. Aidan îi puse mâna pe umăr şi cu blândeţe o 
împinse înapoi. Ea deveni rigidă, dar cooperă. 

— Doamnă, îl aşteptăm pe medicul legist. Acum nu mai 
poţi face nimic. 

Ea se dădu un pas înapoi, rămânând nemişcată. 

— S-a aruncat? 

Aidan încuviinţă dând din cap. 

— Îmi pare rău, doamnă. Poate ne poţi spune... dar 
cuvintele rămaseră suspendate în momentul în care ea îşi 
dădu părul la o parte de pe faţă, iar recunoaşterea 
imediată făcu să-l cuprindă un nou val de furie. Tu eşti 
Ciccotelli. 

Dr. Tess Ciccotelli. Femeia asta nu era deloc doctor. Era 
psihiatru. Numai asta ar fi fost destul de rău, dar Domnița 
Chick îşi făcuse un adevărat renume. 

Nu era doar un fel de specimen de psihiatru-de-îţi- 
urăşti-mama. Era un psihiatru fără inimă care arunca la 
gunoi săptămânile întregi de muncă ale poliţiştilor când 
venea ca martor şi declara cu calm că un cunoscut 
criminal care omorâse trei copii şi un poliţist, şi care-şi 
recunoscuse fapta, nu era capabil să suporte un proces. 
Celor patru familii îndurerate li se respinsese dreptul de a 
fi se face dreptate doar pentru că un „doctor” a spus că un 
ucigaş era nebun. 

Desigur că nenorocitul era nebun. Mărturisise cum 
ucisese cu brutalitate trei fetiţe. Copii. Cu mâinile goale 
strangulase un poliţist cu experienţă care încerca să-l 


pună la pământ. Faptul că era nebun nu-l făcea să fie cu 
nimic mai puţin vinovat. Acum, nenorocitul stătea frumos 
într-un spital de psihiatrie din Chicago făcând toată ziua 
mânere din lut, în loc să stea într-o celulă de şase pe opt 
aşteptând să primească un ac în braţ. Nu era drept. Nu 
era corect. Dar se întâmplase. lar această femeie a permis 
ca aşa ceva să se întâmple. 

Aidan fusese acolo, stând în sala de judecată alături de 
ceilalţi poliţişti, sperând din tot sufletul că Ciccotelli îşi va 
schimba părerea, sperând că ea va face ce era corect. Îşi 
reaminti cum părinţii fetelor plânseseră în tăcere în sala 
de judecată, ştiind că în acea zi nu li se va face dreptate. 
Cum soţia poliţistului stătea în faţă, în centru, înconjurată 
de o mare de uniforme care o susțineau. Ciccotelli nici 
măcar nu clipise, doar se uitase drept înainte cu ochii ei 
reci şi căprui. 

Exact aşa cum se uita acum la el. 

— Iar tu eşti? întrebă ea. 

— Detectiv Aidan Reagan. Acesta este partenerul meu, 
detectivul Todd Murphy. 

Ochii ei se îngustară un pic în timp ce-i studia faţa, iar 
tot ceea ce putea el face era să-şi menţină privirea fixă. De 
la locul său din sala de judecată, ea arăta elegantă şi 
sofisticată, inaccesibilă. Ochii lui se îngustară când ea se 
întoarse spre Murphy. 

— Todd, te rog, roagă-l pe partenerul tău să se dea la o 
parte. Cel puţin să o pot identifica. 

Murphy o prinse cu blândeţe de braţ. 

— Tess, nu vrei să faci asta. Ea este... Ea este destul de 
răvăşită. Aidan se dădu la o parte, ţinând braţul întins într- 
un gest de galanterie batjocoritoare. 

— Dacă vrea să vadă, desigur, să o lăsăm pe draga 
doctoriţă să se uite. 

Murphy îi aruncă o privire de avertizare. 

— Aidan. 

— Este în regulă, Todd, murmură ea şi înaintă fără să 
tresară. Stătu şi se uită în jos la cadavru timp de un minut 


înainte de a se întoarce spre ei, expresia feţei fiind extrem 
de calmă, ochii calmi şi reci. 

— Numele ei era Cynthia Adams. Nu are rude. Scoase 
din buzunarul hainei o carte de vizită şi i-o dădu lui 
Murphy fără să tremure. Sună-mă dacă ai întrebări, spuse 
ea. Voi răspunde la cât mai multe pot. 

Spunând aste se întoarse şi se îndreptă spre Mercedesul 
gri parcat în spatele Fordului lui Murphy. Aidan clocotea 
de nervi. 

— Şi asta-i tot? 

— Aidan, îl avertiză Murphy. Nu acum. 

— Dacă nu acum, atunci când? îşi controlă tonul vocii, 
conştient de mulţimea aflată în apropriere. Valsează pe 
aici şi identifică victima, rece ca un afurisit de castravete. 
Apoi pleacă pur şi simplu? Cum rămâne cu faptul care a 
determinat-o să sară de la etajul douăzeci şi doi, doctore? 
Ar trebui să ştii, nu-i aşa? Și ar trebui să-ți pese, la naiba, 
se gândi el răutăcios. Ar trebui să-ți pese de ceva. Ce 
dracu' de doctor eşti? termină el şuierând şi o privi cum se 
opreşte, cu mâinile vârâte adânc în buzunare. 

Ea scoase o mănuşă din buzunar şi o trase pe mână, 
stând cu spatele la ei. 

— Sună-mă dacă ai nevoie de mine, Todd, a fost tot ce a 
spus înainte de a se îndepărta. 

Ochii lui Murphy scânteiară în timp ce-şi sugea ambii 
obraji. 

— Aidan, ţi-am spus, nu acum. 

Aidan se întoarse pe călcâie, lăsând-o să plece. 

— Ce contează? De parcă i-ar păsa câtuşi de puţin. 

— Nu ai idee despre ce vorbeşti. Nu o cunoşti. 

Aidan se uită peste umăr. Murphy o privea pe Ciccotelli 
cum traversează strada, pe faţa sa fiind întipărită o privire 
amenințătoare cu totul atipică lui. 

— lar tu o cunoşti? 

Nu se aştepta la asta. Venerabilul Todd Murphy a căzut 
pradă farmecelor unei bucăţi bine realizate de gheaţă, 
cum era domniţa Chick. Ei bine, nu voi face asta. 


Murphy respiră mânios, suflul transformându-se în 
vapori, o barieră ridicându-se între ei pentru o clipă. Apoi 
bariera dispăru ca şi încruntarea, lăsându-l pe Murphy 
uitându-se după Ciccotelli cu o tristeţe care-l făcu pe 
Aidan să şovăie. 

— Da. Eu chiar o cunosc. Du-te şi vorbeşte cu 
adolescenţii, Aidan. Mă întorc într-un minut. 

Aidan îşi alungă incertitudinea. Îl va lăsa pe Murphy să 
se descurce cu ţurţurele. El avea altele de făcut. Cum ar fi 
să analizeze o scenă a crimei astfel ca medicul legist să 
poată cerceta ce a mai rămas din Cynthia Adams, iar ei să 
poată pleca acasă. li va pune pe adolescenţi să dea o 
declaraţie, va verifica apartamentul căutând un act de 
identitate, iar apoi va pleca naibii de aici. 

x 


Un minut. Încă un minut. Tess Ciccotelli îngâna 
cuvintele în minte, o mantra pentru a-şi menţine calmul 
până ce va fi singură. Cynthia era moartă. Dumnezeule 
mare! Era întinsă pe stradă, ruptă în bucăţi... 

Nu te gândi la ea. Nu te gândi la ea moartă şi mutilată. 
Fugi. Fugi repede. Încă un minut. După aceea poţi ceda, 
Tess. Dar nu încă. 

Băgă pe bâjbâite cheia în încuietoarea portierei, 
conştientă de prezenţa lui Todd Murphy şi a partenerului 
său în spatele ei, privind-o. Todd şi partenerul său foarte 
furios, oricine ar fi fost el. A spus că-l cheamă Aidan 
Reagan, îşi aminti ea, reuşind într-un final să deschidă 
portiera. Se concentră asupra imaginii oferite de ochii 
albaştri şi reci ai bărbatului. Era atât de supărat. Nu, era 
furios. Încă un... 

— Tess? 

La naiba. Mişcă brusc cheile făcându-le să cadă pe 
strada întunecată, strecurându-se sub maşina ei. Respiră 
adânc. Fusese atât de aproape. 

— Sunt bine, Todd. Du-te şi fă-ţi treaba. 

— Asta fac. Tess, tremuri. 

— Todd, te rog. Vocea ei tresări a umilinţă. Trebuie să 


plec de aici. 

O luă de braţ şi o ghidă spre locul şoferului. 

— Nu ar trebui să conduci, Tess. Lasă-mă să sun pe 
cineva să te ducă acasă. 

— Nu ai pe cine, spuse ea amorţită. De aceea mi-a luat 
atâta ca să ajung aici. Mi-am sunat partenerii, prietenii. 
Nu vin niciodată singură acasă la un pacient. Nu se face 
aşa ceva. Nu este etic. 

Acum era incoerentă şi părea că nu se putea opri din 
vorbit. 

— Nu era nimeni acasă şi totuşi am venit. 

Inchise ochii. li redeschise când tot ceea ce vedea era 
Cynthia... stând întinsă acolo... 

— Şi am ajuns prea târziu. 

— Nu este vina ta, Tess, spuse Murphy cu blândeţe. Ştii 
asta. 

Un hohot de plâns ameninţa să apară. Tess îl îndepărtă 
cu hotărâre. 

— Este moartă, Todd. 

Cât de stupid era asta? Cynthia Adams zăcea spintecată 
pe stradă, cu capul făcut terci, cu intestinele atârnând la 
vedere. Da, cu siguranţă că era moartă. 

— Ştiu. O luă de mână şi o strânse uşor. Cum de ai ştiut 
să vii în seara asta, Tess? Te-a sunat ea? 

Tess negă dând din cap. 

— Nu. Am primit un telefon anonim de la una dintre 
vecinele ei. 

— De ce a sărit? 

Vocea lui era calmă, atât de blândă, trecând dincolo de 
barajul care-i ţinea ferecate lacrimile. 

— La naiba, Todd! Lasă-mă să plec. Te rog. Vom discuta 
mâine, îţi promit. 

— Nu te las să pleci până nu mă asigur că eşti bine. 

Tess respiră din nou adânc şi expiră încet. Strângând cu 
putere volanul cu ambele mâini, se uită peste umărul lui 
Murphy la partenerul lui care stătea lângă o maşină a 
poliţiei, cu faţa sa dură luminată de luminile ei 


strălucitoare. Se uita la ei. O privea. Chiar şi de la 
distanţă, putea simţi privirea pătrunzătoare a bărbatului, 
animozitatea lui. Acei ochi de un albastru intens erau 
îngustaţi, iar maxilarul său era încleştat. 

— Ai un partener nou, murmură ea, susţinând privirea 
lui Reagan. 

— Da, Aidan Reagan. 

Aidan Reagan. 

— Este rudă cu Abe? 

Ea îl cunoştea pe Abe Reagan şi avea încredere în el. 
Avea încredere şi în soţia lui, Kristen. Erau oameni buni. 

— Aidan şi Abe sunt fraţi. 

— Atunci are sens. Aidan Reagan era un brunet la fel de 
chipeş ca şi fratele său. Aveau acelaşi păr închis la 
culoare, aceiaşi ochi albaştri, deşi cei ai lui Aidan erau mai 
pătrunzători şi mai rigizi decât cei ai fratelui său. Faţa lui 
era mai ascuţită, iar maxilarul un pic mai pătrăţos. Gura 
lui... fusese mai moale înainte ca el să-şi dea seama cine 
era ea. Era capabil de compasiune. Dar nu faţă de mine. 

— Tess, el... vocea lui Murphy ezită. 

— Nu mă place, spuse ea neutră. Este în regulă, Todd. 
Nu mă plac mulţi dintre ei. 

Suspinul lui fu profund şi trist. 

— A fost acolo, Tess, în sala de judecată. 

Nu era necesar ca Murphy să spună despre ce sală de 
judecată era vorba. O ştiau amândoi prea bine. Harold 
Green omorâse cu brutalitate trei fetiţe. Dar bărbatul care 
trăia pe străzi nu le privise ca fiind fetiţe de şase ani cu 
codițe blonde şi zâmbete ştirbe. Văzuse demoni cu coli 
sângeroşi care veniseră să-l devoreze. Ea fusese sceptică 
la început, dar după ce îl observase şi-l consultase ore în 
şir alături de doctorii de la clinica gratuită care trataseră 
schizofrenia acută a lui Harold Green de-a lungul anilor, îl 
crezu. Era cu adevărat nebun. Astfel stând lucrurile, în 
concordanţă cu legea nu era responsabil pentru actele 
sale. Aşa că ea a depus mărturie, abia reuşind să-şi 
păstreze privirea indiferentă, vocea neutră, în ciuda celor 


care o priveau cu dispreţ. 

Au crezut că este rece, toţi poliţiştii care umpleau în 
acea zi sala de judecată. Au crezut că fusese prostită cu 
uşurinţă de un ucigaş. Credeau că stătuse nepăsătoare în 
timp ce mamele acelor fetiţe plângeau cu atâta jale. 

Se înşelaseră foarte tare. 

Faptul că detectivul Aidan Reagan fusese unul dintre cei 
din sală explica multe. De partea cealaltă a străzii, Reagan 
stătea nemişcat, încă uitându-se fix cu un dispreţ pe care 
nu încerca să şi-l ascundă. Tess a fost prima care a 
întrerupt contactul vizual, uitându-se din nou la faţa 
îngrijorată a lui Murphy. 

— Înţeleg. 

— Nu, nu înţelegi. Nu în întregime. El a găsit-o pe cea 
de-a treia fetiţă. 

Ea strânse cu mai multă putere volanul. Ea fusese cu 
Green în acea zi şi aflase de la el unde era cea de-a treia 
fetiţă. El spusese că fetiţa era în viaţă. Dar când a ajuns 
poliţia, au descoperit că nu mai era vie. Nu ştiuse cine a 
găsit copila. De fapt nu a vrut să ştie. Că fusese prea 
târziu pentru acea fetiţă era o pilulă destul de amară de 
înghiţit. 

Cu atât mai greu trebuie să-i fi fost bărbatului care a 
găsit trupşorul neînsufleţit. 

— Atunci asta chiar explică multe. Are dreptul să fie 
mânios. 

— Este un om bun, Tess. Un bun poliţist. 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Este în regulă, Todd. Chiar înţeleg. Şi chiar aşa era. 
Mai mult decât putea cineva să-şi dea seama. Poţi să-mi 
dai cheile? Au căzut sub maşină. 

Murphy oftă. 

— Bine. Te sun mâine. Voi avea nevoie să am acces la 
dosarul Cynthiei Adams. 

Pipăi asfaltul de sub maşină şi găsi inelul cu chei. 

Tess dădu din cap, simțind o oarecare uşurare când 
motorul porni. Vru să închidă portiera, apoi se opri. 


— Spune-i partenerului tău... Orice ar fi spus nu ar fi 
schimbat nimic. Nu mai contează. Mulţumesc, Todd. Ca de 
obicei. 

Mâinile îi tremurau în timp ce cobora de pe bordură. 
Trecu de trei blocuri apoi opri pe o alee lăturalnică, îşi 
sprijini fruntea de volan şi lăsă lacrimile să năvălească. La 
naiba, Cynthia. De ce nu m-ai sunat? De ce fi-ai făcut una 
ca asta? 

Dar ştia de ce. Aşa cum ştia că nu ar fi putut face nimic 
ca să o oprească. Îşi ajuta clienţii care voiau să fie ajutaţi. 
Ceilalţi ar fi făcut ceea ce ar fi făcut. Ştia asta. Dar faptul 
că ştia nu o împiedica să jelească. 

Cynthia Adams dusese o viaţă plină de durere şi de vină 
contorsionată în legătură cu nişte evenimente asupra 
cărora nu avusese niciun control. Dar, în mod ironic îşi 
controlase propria moarte. 

Epuizată, Tess plecă de pe alee şi-şi îndreptă maşina 
spre apartamentul ei. În noaptea asta nu va avea parte de 
odihnă. Dosarul Cynthiei era destul de gros. Va avea 
nevoie de mai multe ore pentru a extrage faptele relevante 
pentru Todd Murphy şi pentru furiosul său partener. 
Barem atâta putea face pentru Aidan Reagan şi pentru 
Cynthia Adams. 

Şi poate că şi pentru propria ei persoană. 


Duminică, 12 martie, 1:15 A.M. 


Aidan îl privi pe Murphy uitându-se îndelung după 
maşina lui Ciccotelli înainte de a se întoarce la treabă, 
redevenind profesional. Murphy s-a ocupat de medicul 
legist şi de unitatea de criminalistică în timp ce Aidan i-a 
chestionat pe adolescenţi. 

Puştii nu au spus nimic nou, doar că Adams a plutit 
deasupra balustradei, a stat acolo timp de un minut, apoi 
s-a întors cu spatele, a întins braţele şi a căzut. I-a trimis 
pe puşti acasă la părinţii lor, ştiind că nu vor mai fi 
nicicând la fel după ce au fost martorii unei asemenea 


tragedii. 

Acum stătea împreună cu Murphy în faţa uşii 
apartamentului Cynthiei Adams privind cum 
administratorul blocului fiind beat încerca din răsputeri să 
introducă cheia în broască. Jim McNulty se pare că 
sărbătorise victoria celor de la Bulls îmbătându-se criţă în 
barul său preferat. Aproape că renunţaseră să creadă că el 
se va mai întoarce în acea seară, când a intrat 
împleticindu-se, având în mână cheia principală, exact 
atunci când tehnicienii de la medicină legală aşezau pe 
targă trupul Cynthiei Adams. Legiştii nu au reuşit să 
îndepărteze pironul, aşa că au fost nevoiţi să ia cu ei 
optsprezece inci de fier forjat. Administratorul a reacţionat 
urât când a văzut lipsa gardului până ce privirea sa a 
întâlnit trupul lui Adams. 

De atunci nu a mai scos niciun cuvânt. 

— De când o cunoşteai pe domnişoara Adams? îl întrebă 
Aidan şi se strâmbă din cauza respirației urât mirositoare 
a bărbatului. Era bine că nu existau flăcări prin jur. 
McNulty era beat criţă. 

— De trei ani. S-a mutat aici acum trei ani. Deschise uşa, 
iar Aidan a fost imediat uimit de două lucruri. Primul: în 
apartament era foarte frig şi se aşteptase la aşa ceva 
pentru că uşa care dădea spre curtea interioară era 
deschisă de mai bine de o oră. Podeaua sufrageriei 
Cynthiei Adams era acoperită cu mai multe flori decât 
văzuse vreodată într-o florărie. 

Murphy se încruntă. 

— Ce naiba? 

— Crini. Aidan intră în apartamentul lui Adams şi ridică 
intenţionat de pe podea una dintre flori. Florile morţii. 

— Dumnezeule, murmură Murphy. 

Aidan ridică din sprânceană. 

— Mai pune încă de trei ori pe atât. 

Când Murphy îi privi întrebător, Aidan ridică din umeri. 

— Am urmat un curs de horticultură când mi-am luat 
diploma. 


Ridică plicul de deasupra grămezii cu corespondenţă 
înaltă de 3 inchi care umplea măsuţa din foaier. 

— Are o groază de corespondenţă. Se întoarse spre 
administrator. A fost plecată din oraş? 

Administratorul negă dând din cap. Deasupra buzei de 
sus se vedea o dungă subţire de transpiraţie şi se uita 
când într-o parte, când în cealaltă. 

— Nu, dar rămăsese în urmă cu o lună la plata chiriei. 
Prima dată s-a trecut cu vederea pentru că locuia de trei 
ani aici. Patronul m-a pus să-i supraveghez locuinţa ca să 
se asigure că nu încearcă să o şteargă. 

Aidan păşea cu multă atenţie pe lângă flori, 
îndreptându-se spre balcon. 

— Un taburet, a strigat înapoi spre Murphy. Puştii au 
spus că aluneca. S-a urcat pe un taburet. 

— Convenabil. 

Administratorul merse împleticindu-se până la uşa de 
sticlă. 

— Acesta nu era aici înainte. Am fost aici acum o 
săptămână ca să repar un robinet care curgea, iar 
taburetul acesta nu era aici. 

— Dacă reparai robinetul cum de ai observat balconul? îl 
întrebă cu blândeţe Murphy. 

Administratorul păli. 

— Am ieşit să fumez o ţigară. 

— L-a pus acolo special pentru marele eveniment, 
murmură Murphy, apoi vocea se intensifică brusc. Aidan! 

Aidan îşi întoarse repede capul. Murphy ţinea între două 
degete înmănuşate o hârtie tipărită, strimbându-se. Era o 
fotografie, scoasă la imprimantă pe o hârtie lucioasă. 
Înfăţişa o femeie care atârna de o frânghie, degetele ei 
aflându-se la o distanţă destul de mare de pământ. Faţa 
femeii era grotescă, ochii erau ieşiţi din orbite, iar gura îi 
era deschisă ca şi cum ar fi încercat să respire. 

— Cine este? îl întrebă Murphy pe administrator. 

Administratorul se dădu un pas înapoi, faţa lui devenind 
şi mai palidă. 


— Nu ştiu. Nu am mai văzut-o pe această femeie până 
acum. Trebuie să plec. 

— Imediat, domnule McNulty. Aidan se aşeză în calea 
lui, oprindu-l. Te rog. Ai spus că ai supravegheat acest loc 
pentru patron. Ai văzut cine a adus toate aceste flori? 
Domnişoara Adams le-a adus? 

— Nu ştiu. Imi pare rău, bolborosi el. 

— Nu contează. Putem lua casetele de la camerele de 
supraveghere. 

Observase camera care era îndreptată spre uşa liftului, 
imediat ce uşa acestuia se deschisese. 

McNulty negă dând din cap. 

— Nu, nu puteţi. Camera este stricată. 

— Cât de convenabil, bombăni Murphy. De cât timp? 

McNulty se balansă de pe un picior pe celălalt. 

— De câteva săptămâni. 

Aidan îl privi fix. 

— Săptămâni? 

McNulty se uită în altă parte, obrajii săi palizi erau 
brăzdaţi de dungi stacojii. 

— Ei bine, de luni de zile. 

Aidan era sigur că McNulty ştia mult mai multe decât 
spunea. 

— A vizitat-o cineva recent pe domnişoara Adams? 

McNulty arăta jalnic. 

— Avea o mulţime de vizitatori. 

Aidan ciuli urechile. Cu colţul ochiului putu observa că 
şi Murphy sesizase ceva. 

— Ce fel de vizitatori, domnule? încercarea lui McNulty 
de a fi nonşalant eşuă. 

— Mulţi oameni o plăceau pe Cynthia. 

— Vrei să spui mulţi bărbaţi? întrebă tăios Aidan. 

McNulty închise ochii, vinovăția citindu-i-se pe chip. 
Dacă nu ar fi fost beat, Aidan nu credea că ar fi fost atât 
de transparent sau de cooperant. 

— Unii. Da. 

— Unii sau da. 


El deschise panicat ochii. 

— Ascultă, dacă află soţia mea... mă omoară. 

Murphy clipi. 

— Vrei să spui că aveai o aventură cu domnişoara 
Adams? 

— Nu. McNulty negă dând repede din cap. Nu a fost o 
aventură. S-a întâmplat doar o dată. 

Aidan ridică din sprânceană. 

— O dată? 

McNulty se mai dădu un pas înapoi. 

— De două ori. Cel mult de trei ori. 

— Te-a... taxat, domnule McNulty? întrebă Murphy 
încet. Aidan se îndoia că privirea de pură oroare de pe faţa 
bărbatului putea fi falsă. 

— Nu! Dumnezeule, nu! Ea era... recunoscătoare. Atâta 
tot. Incepea să devină interesant, se gândi Aidan. 

— Recunoscătoare. Pentru ce? 

— Eu am închis camera de la acest etaj, bine? Unii 
dintre prietenii ei nu voiau să fie văzuţi. Nu ştiu niciun 
nume. Nu am vrut să ştiu. Ea îşi vedea de treabă, iar eu 
mă făceam că nu văd. Jur cu mâna pe inimă. Te rog, lasă- 
mă să plec. 

Aidan aruncă o privire spre Murphy. 

— Am terminat cu el? 

— Pentru moment, spuse Murphy uşor şi priviră 
amândoi cum McNulty îşi croieşte cu stângăcie drum 
printre florile împrăştiate, nerăbdător să fie cât mai 
departe posibil. Vom păstra legătura, domnule McNulty, 
adăugă el. 

McNulty mai încuviinţă încă o dată dând din cap şi 
plecă. 

Aidan închise uşa. 

— Acum mă întreb ce fel de prieteni puteau fi aceia. 

— lar eu mă întreb dacă vreunul dintre ei i-ar fi putut da 
asta. Murphy ridică fotografia cu femeia moartă care 
atârna în ştreang. Asfixiere autoexcitantă? 

Aidan se strâmbă. 


— Nu am de unde să ştiu. Nu am mai dat peste aşa ceva. 

— Eu da, spuse Murphy, îndreptându-se spre dormitor. 
Când ceva merge anapoda, nu este o privelişte prea 
frumoasă. Vezi dacă poţi să găseşti o poză cu faţa lui 
Adams ca să ştim măcar cum arăta, cât timp verific pe aici. 

Aidan ascultă cum Murphy deschide sertarele din 
dormitorul lui Adams în timp ce el îi verifica geanta, 
scoțând permisul ei de conducere din portofel. Simţi o 
fărâmă de milă pentru faţa sumbră care îl privea din 
imaginea de pe permis. Această femeie arăta stăpână pe 
sine, foarte decentă, foarte reţinută. 

Acum zăcea întinsă pe trotuar, mai jos cu douăzeci şi 
două de etaje. De-a dreptul moartă. De ce o făcuse? Ce se 
întâmplase în ultima lună de întârziase cu plata chiriei şi o 
făcuse să fie atât de depresivă încât să creadă că singura 
soluţie era să-şi ia viaţa? Şi totuşi, asta era problema 
fundamentală cu sinucigaşii, se gândi el cu amărăciune. 
Nu stăteau prin preajmă prea mult timp astfel încât 
oamenii care-i iubeau să primească răspunsuri la astfel de 
întrebări. 

— Avea treizeci şi patru de ani, Murphy. Purta lentile 
corectoare şi era donator de organe. 

Murphy apăru în cadrul uşii de la dormitor cu nişte 
cătuşe cu blăniţă într-o mână şi cu un bici mic din piele în 
cealaltă. 

— Mai practica şi nişte prostii destul de excentrice. Mai 
există şi un scripete într-un colţ. Se pare că s-a ridicat de 
câteva ori. 

Aidan clipi uitându-se la bunurile personale din mâinile 
lui Murphy, apoi din nou la femeia serioasă de pe permis. 

— Nu ai fi ghicit asta uitându-te la ea. 

— Nu poţi ghici mereu. Ce are în geantă? 

Aidan sortă cu repeziciune lucrurile din micuța geantă. 

— Patru cărţi de credit, un celular, diverse rujuri şi un 
inel de chei. Îl ridică. O cheie de la o Honda, una de la 
apartament şi una foarte micuță. 

— De la o cutie de valori? 


Aidan puse cheile într-o pungă şi se uită prin stiva de 
scrisori. 

— Nu pare să fi deschis nicio scrisoare. Aici este 
extrasul de cont de la bancă. Putem verifica... La naiba! 
Murphy se încruntă uitându-se la plicul din mâna sa. Pe 
acesta l-a deschis. Nu are timbru şi nici expeditor. 

Scoase o poză din plic, strâmbându-se. 

— Altă femeie moartă. Aceasta este aşezată într-un 
sicriu. I-o dădu lui Aidan. Uită-te la mâinile ei. 

Aidan simţi cum îl trec fiori pe şira spinării. 

— Ţine un crin în mână. Arată la fel ca femeia care 

atârna în ştreang. 
_ Luă jumătate din corespondenţă şi începu să o sorteze. 
În câteva minute găsiră alte zece asemenea poze, la fel de 
hidoase. Toate cu aceeaşi femeie. Toate tulburătoare. 
Niciuna dintre ele nu era semnată şi nu avea expeditor. 

— Cineva se juca cu mintea Cynthiei. 

Murphy luă o imagine înrămată aflată pe biroul lui 
Adams. O fată tânără, cu părul în ochi, se ascundea în 
spatele unei perechi de ochelari. 

— Aceasta este femeia. Este evident că Adams o 
cunoştea. Scoase poza din ramă. Dar nu este trecut niciun 
nume pe spatele fotografiei. _ 

— Este mai tânără decât în aceste poze. În jur de 
şaisprezece ani? Arată ca o poză făcută la şcoală. Pozele 
surorii mele Rachel au acelaşi fundal gri. 

Se opri şi ridică o cutie lungă, subţire, aşezată sub 
masă. Era mărimea exactă pentru o duzină de trandafiri. 
Oarecum se îndoia că asta va găsi înăuntru. 

— Deschide-o, spuse scurt Murphy. 

Aidan ridică cu grijă capacul. 

— La naiba! 

O funie înfăşurată ca un ştreang stătea ghemuită pe un 
strat de şerveţele de un alb strălucitor. O felicitare aurie 
atârna de capătul curbat. 

— „Vino la mine. Găseşte-ţi liniştea”, citi el, apoi se uită 
în sus pentru a întâlni privirea fixă şi severă a lui Murphy. 


Să-i aducem pe cei de la criminalistă aici. 

Murphy îi sună, apoi oftă în timp ce-şi băga celularul la 
loc în buzunar. 

— Cred că Tess va trebui să răspundă mâine la multe 
întrebări. 

Maxilarul lui Aidan se încordă gândindu-se la asta. 

— Cred că ai dreptate. 


2 


Duminică, 12 martie, 10:30 A.M. 


Joanna Carmichael privea cum fotografiile ei erau 
studiate metodic, textul, pe care-l perfecţionase la primele 
ore ale dimineţii, era atent citit. După un timp care păru o 
eternitate, şeful de redacţie de la Chicago Bulletin înălţă 
capul. 

— De unde ai astea? întrebă Reese Schmidt, gesticulând 
spre poze. 

— Am fost la locul potrivit, la momentul potrivit. 

Joanna ridică din umeri. Karma, se gândi ea, dar nu 
credea că Schmidt va aprecia acest sentiment. 

— Victima locuieşte în blocul meu. Am dat colţul 
îndreptându-mă spre casă chiar după ce sărise. Am auzit 
un țipăt şi am început să alerg, alături de alţi trei oameni. 
Doi adolescenţi au văzut-o căzând. 

Ea puse degetul pe colţul primei imagini, un studiu 
complet al unei femei care avea măruntaiele împrăştiate şi 
care sângera, având într-o parte doi adolescenţi, şocul lor 
fiind perfect capturat în alb-negru. 

— Am început să fotografiez. 

El părea sceptic. 

— În faţa poliţiştilor? 

— Nu ajunseseră încă, spuse ea calmă. Când au ajuns 
acolo, am continuat să fotografiez, dar mai puţin evident. 


— Nu ai folosit bliţul? 

— Am un aparat foto bun. Nu aveam nevoie de unul. Ea 
ridică din sprânceană. Îmi place să-mi păstrez fotografiile. 

Gura lui se arcui într-un zâmbet strâmb. 

— Înţeleg. Ce e cu povestea? 

— Am scris-o. 

El dădu din cap. 

— Nu la asta m-am referit. De unde ai tăcut rost de 
informaţii? „O sursă anonimă confirmă că poliţiştii au găsit 
dovezi care indică faptul că victima a fost constrânsă să se 
arunce de la etajul douăzeci şi doi.” Cine este sursa ta 
anonimă? 

Când ea nu spuse nimic, ochii lui Schmidt se îngustară. 

— Nu ai o sursă. Ori ai scornit toată treaba cu crima, ori 
i-ai auzit pe poliţişti vorbind. Care dintre ele? 

Joanna îşi supse frustrată obrazul. 

— A doua. 

— M-am gândit eu. Se aşeză pe scaun, bătând uşor din 
degete, îmi găseşti o relaţie din interiorul poliţiei, cineva 
pe care să-l pot contacta pentru a verifica datele şi îţi voi 
publica articolul. 

Da. Exact cuvintele pe care aştepta să le audă de ani de 
zile. 

— Unde? 

Rânjetul lui apăru brusc şi un pic batjocoritor. 

— Nu fi lacomă, domnişoară... Carmichael, nu-i aşa? îmi 
aduci o declaraţie care să verifice asta şi vom discuta. 

Era cinstit, decise ea. Nu era ideal, dar cinstit. Pentru o 
fracțiune de secundă se gândi să folosească şi celălalt as 
din mânecă: tatăl ei. Dar asta nu ar fi fost corect faţă de 
Schmidt sau faţă de ea. Îşi strânse pozele, încruntându-se 
când el puse mâna pe prima dintre ele, cea cu adolescenţii 
şi cu cadavrul, făcută doar la câteva clipe de la impact. 

— Nu vreau să fiu dat în judecată pentru informaţii 
false, spuse el încet, dar tot pot folosi pozele. Ele nu mint. 

Joanna strânse din dinţi. 

— Nici eu. Mă voi întoarce. 


Ea mergea pe stradă cu pas vioi, îndreptându-se spre 
secţia de poliţie. Nu avea nici cea mai mică idee cum să 
facă rost de o relaţie. Dar o va face. Soarta i-a adus acest 
subiect la botul calului, sau cam aşa ceva. Acum trebuia să 
facă ceva folositor cu acest cadou. 


Duminică, 12 martie, 12:30 P. M. 


Aidan ura biroul medicului legist. Chiar şi într-o zi bună 
mirosul era de ajuns pentru a-i întoarce stomacul pe dos. 
Asta se dovedea a nu fi o zi tocmai bună pentru niciunul 
dintre cei implicaţi. 

Se opri chiar lângă uşă, privirea lui rămânând pironită 
asupra trupului aflat pe masa de examinare. Cel puţin 
ceea ce mai rămăsese din Cynthia Adams. Dacă s-a 
sinucis, a fost ajutată să o facă. Acum ştiau asta. Cineva a 
torturat sistematic această femeie cu imagini şi cadouri. 
Cele care purtau o semnătură erau iscălite „Melanie”. 
Murphy credea că probabil ea era femeia din poza cu 
coşciugul, iar Aidan era înclinat să fie de acord cu el. 

Medicul legist nu-l auzi când intră, atât de concentrată 
era studiind mâinile Cynthiei Adams. Din milă acoperise 
trupul lui Adams cu un cearşaf. El îşi drese glasul, iar Julia 
Vanderbeck se uită în sus, având ochii acoperiţi de nişte 
ochelari de plastic. El nu-şi putea da seama cum de putea 
ea suporta mirosul, mai ales că era însărcinată. Stima pe 
care o avea pentru Julia se mai mări cu un punct, două. 

— Ai sunat? întrebă el şi buzele ei se arcuiră. 

— Da. Unde este Murphy? 

— Ascultă mesajele vocale ale victimei şi se uită la 
camerele de supraveghere din holul apartamentului. 

Se pare că administratorul clădirii, McNulty, nu 
dezactivase toate camerele video din clădire. 

— Încearcă să afle cine a dus toţi acei crini sus. 

Julia dădu scurt din cap. 

— Adu-mi aminte de crini înainte să pleci, spuse ea, dar 
mai întâi vei vrea examenul toxic. 


— Care dintre ele a fost? întrebă Aidan, întinzându-se 
spre hârtiile prinse cu clamă de planşeta pe care ea i-o 
întindea pe deasupra trupului lui Adams. 

Găsiseră în apartamentul femeii  şaptesprezece 
recipiente de medicamente luate pe reţetă. Patru dintre 
ele erau prescrise de Tess  Ciccotelli. Celelalte 
treisprezece cutii aveau numele altor doctori, fiind datate 
în urmă cu mai bine de cinci ani. 

Julia se întinse, susţinându-şi şalele. 

— Ai noroc că-i sunt datoare cu o favoare lui Murphy. 
Nu veneam în mijlocul nopţii pentru oricine. Expiră şi se 
aşeză pe un taburet lângă masa de examinare. Testul de 
urină nu a indicat niciun medicament. Cea mai recentă 
reţetă i-a fost dată de Ciccotelli pentru Xanax. Este folosită 
la tratarea anxietăţii şi a depresiei. Asta ar fi trebuit să 
găsesc în testul de urină. Dar ceea ce am găsit a fost un 
nivel ridicat de halucinogen. 

Aidan se încruntă. 

— Se poate să fi fost dependentă? 

Ea se ridică în picioare. 

— Vino aici. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Îl scoase din morgă şi-l duse la laborator. Aici mirosea 
mai bine. Aidan respiră adânc, ignorând chicoteala ei. 

— Arată-mi. 

Scutură pe o foaie de hârtie câteva pastile din două 
sticle diferite. Una dintre sticle o recunoscu ca fiind din 
apartamentul lui Adams. Cealaltă avea eticheta farmaciei 
spitalului. 

— Xanax de la farmacie în stânga, iar în dreapta 
pastilele pe care le-ai luat din noptiera lui Adams, spuse 
ea. 

Aidan se încruntă uitându-se la pastile. 

— Arată la fel. 

— Asta a vrut cineva ca ea să creadă. Cineva i-a golit 
capsulele şi le-a reumplut cu halucinogen. 

Aidan îi întâlni privirea neliniştită. 

— Cineva s-a străduit al naibii de mult. 


— Cineva voia ca ea să o ia razna şi să fie foarte uşor de 
influenţat. 

Aidan se gândi la poze, la ştreang şi la cutia de cadouri. 
La pistolul încărcat pe care-l găsiseră în cea de-a doua 
cutie, ascunsă într-un dulap. Taburetul din balcon care nu 
fusese acolo cu o săptămână în urmă. Crinii. 

— La naiba! 

— Bine spus, zise Julia. Vino înapoi în sala de examinare. 
Vreau să-ţi mai arăt ceva. 

O urmă şi o privi cum ridică braţul drept al lui Adams. 
Cicatrici adânci şi verticale se curbau pe interiorul 
încheieturilor. 

— A mai încercat să se sinucidă, murmură el. 

— Cel puţin o dată. 

— Am găsit o armă încărcată şi un ştreang în 
apartamentul ei. Ambele în cutii de cadouri, ambele având 
aceeaşi felicitare aurie. Ambele felicitări spuneau: „Vino la 
mine”. 

Julia oftă. 

— Cineva chiar a vrut ca ea să-şi ia viaţa. 

— Aşa se pare. Mi-ai spus să-ţi aduc aminte de crini. 

— Da. Avea polen de la crini în nări. 

— Am găsit una dintre flori sub pernă. 

— Atunci are sens. Nu am găsit urme de polen pe mâini. 

— Este posibil să se fi spălat? 

— Posibil, dar este puţin probabil, având în vedere 
mulţimea de crini pe care ai spus că ai găsit-o, ca ea să nu 
aibă polen sub unghii dacă s-ar fi ocupat chiar ea de flori. 
Mai ales cu astfel de unghii. 

Aidan se uită la unghiile lungi şi roşii ale lui Adams. 

— Deci ea nu s-a atins de crini. 

— Probabil că nu. 

— Deci altcineva i-a adus. 

Celularul său sună iar el îl scoase din buzunar. 

Era Murphy şi părea a fi... furios. 

— Unde eşti, Aidan? 

— La morgă. Ce s-a întâmplat? 


— Latent s-a întors cu o identificare a amprentelor pe 
care cei de la criminalistică le-au ridicat ieri din 
apartamentul lui Adams. 

Aidan aşteptă, dar Murphy nu mai spuse nimic. 

— Şi? Murphy, ce a descoperit Latent? 

— Vino imediat aici, urlă Murphy. Acum. La naiba! 


Duminică, 12 martie, 12:30 P.M. 


Tess îşi studie imaginea reflectată de oglinda de lângă 
uşa de la intrare. Un bun fond de ten făcea valoarea lui în 
aur pentru că cercurile negre de sub ochii ei erau acum 
invizibile. Era a doua duminică din acea lună şi era timpul 
să ia micul dejun cu prietenele ei la bistroul Blue Lemon. 
După ce studiase dosarul Cynthiei Adams timp de mai 
multe ore, urmase un somn scurt şi neliniştit şi era tentată 
să-şi sune prietenele şi să contramandeze, dar rezistă 
impulsului de a face asta. Nu putea permite ca pierderea 
unui pacient să-i dea viaţa peste cap. Ar fi trebuit să ştie 
asta până acum. Era o predică obişnuită venită din partea 
prietenului ei Jon, un chirurg care pierduse pacienţi pe 
masa de operaţie. 

Dând la o parte aceste gânduri, se îmbrăcă astfel încât 
să atragă privirile în acea dimineaţă, acordând mai mult 
timp părului, machiajului, scoțând şi eticheta cu preţul de 
la jacheta roşie din piele pe care o păstra pentru o ocazie 
specială. Amy va rămâne mută de uimire când o va vedea, 
decise Tess. O va implora să i-o împrumute şi, ca de obicei, 
Tess se va îmbuna şi i-o va da. Şi aşa cum ar fi făcut sora 
pe care nu o avusese niciodată, Amy va păstra jacheta 
până când Tess va face o razie în dulapul ei, şi va încerca 
să-şi recapete lucrurile. Asta se întâmpla de când Amy 
venise să locuiască cu familia Ciccotelli cu aproape 
douăzeci de ani în urmă. 

Tess închise ochii. Numai gândul la familia ei o tulbura, 
mai ales duminicile. S-ar fi strâns în jurul mesei cam pe la 
ora asta, în vechea casă a părinţilor ei din South Philly. S- 


ar fi vorbit tare, ar fi fost gălăgie şi ar fi fost minunat, plin 
până la refuz, cu excepţia scaunului ei din colţul 
sufrageriei. Era o tradiţie a familiei de a-şi aminti de cei 
care muriseră, astfel că scaunul ei va rămâne liber. Pentru 
că în ceea ce-l priveşte pe tatăl său, ea era moartă pentru 
familie. 

În majoritatea zilelor putea ignora durerea. Astăzi părea 
a fi mai rău, poate pentru că i se reamintise iar şi iar în 
timpul nopţii de existenţa solitară a Cynthiei Adams. Nu 
avea familie. Nu avea pe nimeni important. Nu exista 
cineva care să-i simtă lipsa acum când nu mai era. Asta îi 
reaminti lui Tess că în afară de fratele său, Vito, care 
sfidase decretul tatălui său, nici ea nu avea familie. Iar 
Vito era atât de departe. South Philly. Îi reaminti că nu 
avea pe nimeni important din cauza lui Phillip, să-l ia 
dracu”, care a fost un nenorocit şi jumătate. 

Dar avea prieteni. Îşi mută privirea de la oglindă, 
uitându-se la ultima poză de grup tăcută la Lemon. Amy şi 
Jon. Robin, care deţinea bistroul. Jim, care-i părăsise de 
curând pentru a se alătura cauzei umanitare din Africa. 
Inima i se strânse în timp ce-i studia chipul, sperând că el 
va fi sănătos şi în siguranţă. Mai erau Gen şi Rhonda şi 
restul care probabil că se strânseseră deja la Lemon 
întrebându-se unde naiba era ea. 

Indreptă poza de pe perete şi se întoarse spre oglindă, 
Trujându-se repede cu un roşu răpitor. Se potrivea cu 
jacheta şi era ultimul detaliu pentru o înfăţişare care spera 
că va face să se ridice câteva sprâncene. Poate va scoate 
din ascunzişuri câţiva bărbaţi. Viaţa ei sentimentală avea 
nevoie să fie un pic scuturată. La naiba! Viaţa ei 
sentimentală avea nevoie de o transfuzie completă de 
sânge. Sau poate de un medium, pentru că era cam 
moartă. Şi Jon îi spusese asta. Rutina. Chiar era 
recunoscătoare pentru prietenii pe care-i avea. Doar că 
uneori ar fi vrut să fie în mod selectiv muţi. 

Trecând pe lângă lift, cobori cele zece trepte, aşa cum 
făcea de obicei, spre holul unde domnul Hughes stătea de 


pază la biroul din hol aşa cum făcea mereu. Văzându-l, 
părea să mai regleze echilibrul acelei dimineţi. 

— Bună dimineaţa, doctore Chick. 

Tess îi zâmbi portarului. 

— Bună dimineaţa, domnule Hughes. Ce mai faceţi? 

Chicotitul bătrânului era armonios. 

— Nu mă plâng. Ei bine, aş putea să o fac, dar Ethel 
spune că nimeni nu vrea să audă asta. 

Domnul Hughes o studie îngustându-şi ochii. 

— Nu arătaţi prea bine. Sunteţi din nou bolnavă? 

Ea îşi puse servieta pe umăr. Astăzi era mai grea, avea 
în ea dosarul Cynthiei Adams. 

— Doar obosită. 

— Riggin a spus că aţi venit târziu. Şi că aţi plâns. 

Riggin era paznicul de noapte. Faptul că discutaseră 
despre ea o deranja. Nu era treaba nimănui la ce oră 
venea acasă sau în ce stare era când sosea. Dar dăduse 
intimitatea în schimbul securităţii. Ştia asta. Supărarea 
trecu cât ai zice peşte. 

— Domnule Hughes, sunt bine. Puteţi să-mi chemaţi un 
taxi? Deja am întârziat. 

Un taxi o va duce la Lemon mult mai repede decât dacă 
ar fi condus şi ar fi căutat un loc de parcare. 

Domnul Hughes încă arăta îngrijorat. 

— Unde vă duceţi în dimineaţa asta? Nu, aşteptaţi. Este 
a doua duminică, aşa că vă duceţi la Blue Lemon să luaţi 
micul dejun. 

Ea se încruntă în timp ce trecea prin uşa pe care el o 
deschise. 

— Sunt chiar atât de previzibilă? 

Era o vreme când nu era aşa. 

— Pot să-mi potrivesc ceasul după dumneavoastră, 
spuse Hughes vesel în timp ce făcea semn unui taxi. 

— La Blue Lemon în cea de-a doua duminică, la spital în 
zilele de luni, cina cu doctorul miercuri... Se întrerupse 
brusc, devenind rigid. Se uită la ea cu o privire vinovată. 
Îmi pare rău. 


Făcând un efort reuşi să zâmbească. 

— Nu face nimic, domnule Hughes. 

Cinele ei de miercuri cu doctorul ţineau de trecut. 
Pentru că însuşi doctorul făcea parte din trecut. Simplul 
fapt că se gândea la Philip o făcea să sufere, o enerva, dar 
îndepărtă furia şi durerea în timp ce un taxi opri lângă 
trotuar. Niciuna dintre aceste emoţii nu era bună. Nimic 
nu va putea schimba trecutul. 

— Nu va mai fi nevoie de taxi, spuse o voce dură din 
spatele ei, iar Tess se întoarse pe călcâie şi se trezi 
uitându-se la aceiaşi ochi reci, albaştri care reflectau atâta 
dispreţ faţă de ea noaptea trecută. Ochi care nu erau mai 
blânzi nici la lumina zilei. 

— Detectiv Reagan, spuse ea, enervată pentru că venise 
aici, invadându-i spaţiul, arătând de parcă era stăpânul 
lumii. Enervată pentru că în lumina zilei el era şi mai 
irezistibil. Enervată pentru că observase asta. Cu ce vă pot 
fi de folos? 

Murphy apăru lângă Reagan. Împreună formau un zid 
care-i bloca priveliştea spre stradă. 

— Trebuie să discutăm cu tine despre Cynthia Adams, 
Tess. 

— Am dosarul ei chiar aici, spuse ea pe un ton neutru, 
bătând uşor în servietă. Sincer, mă aşteptam să mă sunaţi 
acum câteva ore. 

Îşi mută privirea de la faţa împietrită a lui Reagan la cea 
lipsită de expresie a lui Murphy şi enervarea ei se 
transformă cu rapiditate în nelinişte. Ceva era foarte în 
neregulă. Şi totuşi, ea îşi menţinu vocea calmă. 

— Sunt un pic cam ocupată acum, domnilor. Mă 
îndreptam spre o întâlnire. Pot să vă sun când termin? 

Strângând din maxilar, Reagan îi oferi celularul său. 

— Anuleaz-o. 

Privirea lui Tess zbură spre faţa lui Murphy. Nu exista 
nici măcar o urmă de familiaritate sau de blândeţe în 
privirea sa. 

— Ce se întâmplă aici, Todd? 


— Trebuie să vii cu noi, Tess, spuse el încet. Te rog. 

Ea îşi înclină capul spre Murphy. 

— Ai de gând să-mi pui cătuşe, Todd? murmură ea. 

Reagan deschise gura, dar Murphy îi aruncă o privire 
tăioasă, iar el o închise la loc. 

— Tess, hai să terminăm cât mai repede cu asta, bine? 
apoi ne putem vedea cu toţii de treburile noastre. 

Murphy o luă de braţ şi o conduse spre Fordul său vechi 
cu care patrula. 

— Te rog. 

Ea se strecură înăuntru, conştientă că domnul Hughes 
încă mai stătea pe trotuar cu gura căscată. Ştia prea bine 
că Ethel va afla despre asta înainte ca ei să ajungă la 
următorul bloc. 

— Pot să dau un telefon? întrebă ea pe un ton acid în 
timp ce Murphy intra în trafic. 

Îi întâlni privirea în oglinda retrovizoare. 

— Către cine? 

Cui, se gândi ea, dar îşi ţinu în frâu ceea ce ar fi fost 
doar o mică corectare cinică. 

— Să-mi anulez întâlnirea, aşa cum mi-a cerut cu atâta 
amabilitate detectivul Reagan. 

Reagan se întoarse, o fixă cu ochii săi furioşi, chiar mai 
albaştri în lumina zilei. 

— Doar un telefon. El ridică batjocoritor din sprânceană. 
Mulţumesc pentru cooperare, doctore Ciccotelli. 

Strânse telefonul între degete, luptându-se cu imboldul 
de a-l arunca în el, agitată din cauza sclipirii de furie pură 
care o făcu să fiarbă şi să tremure pe dinăuntru. 

— Oricând, detectiv Reagan. 

Se concentră să apese pe taste, dorindu-şi să nu 
vizualizeze că era ca şi cum ar fi lovit faţa împietrită a lui 
Reagan. Seara trecută simţise simpatie pentru omul care 
fusese evident marcat de găsirea celei de-a treia victime a 
lui Harold Green. Asta era înainte ca el să joace rolul 
poliţistului cel rău cu ea. Să se ducă dracului şi să-şi ia cu 
el toate problemele. Ochii lui o urmăreau când începu să-i 


sune în ureche apelul către numărul format. 

Din fericire Amy răspunse la al treilea apel. 

— Unde eşti? întrebă ea fără preambul. Ai întârziat. 

Tess putea auzi agitația de la Blue Lemon în fundal, cât 
şi vocea îngrijorată a lui Jon care întreba ce s-a întâmplat. 

— Nu voi putea să mă văd cu voi, spuse ea pe un ton 
formal. Am o urgenţă. 

— Tess. Amy se opri pentru scurt timp din tânguirea 
previzibilă. Am spus că ne vom face timp. Cu toţii avem 
urgenţe cu clienţii. 

Tess întâlni privirea lui Reagan care o provoca. 

— Nu ca aceasta, spuse ea. Voi trece pe acolo dacă voi 
putea, dar continuaţi fără mine. 

— Tess, aşteaptă. Jon luase telefonul lui Amy. Am primit 
mesajul tău noaptea trecută, dar ieşisem şi nu m-am întors 
decât după trei. Eşti bine? 

Îl sunase ca să meargă cu ea, să fie martor la ceea ce 
sperase a fi o consultaţie cu un pacient în viaţă. 

— Sunt bine. Problema s-a rezolvat. 

A rezolvat-o chiar Cynthia. Numai privirea rece a lui 
Reagan o putea face să se controleze şi să nu se înfioare 
amintindu-şi de trupul Cynthiei zăcând pe trotuar cu o 
noapte înainte. Era acum la morgă, pe o lespede rece, cu o 
plăcuţă cu un număr atârnând de degetul mare, dar cel 
puţin îşi găsise liniştea. Cel puţin aşa spera Tess. 

— Jon, trebuie să închid. Te sun mai târziu, bine? 

Îşi închise telefonul. 

— Un singur telefon, detective. Aşa cum ai solicitat. 

Ochii lui scânteiară la auzul tonului ei sarcastic. 

— Mulţumesc. 

— Când îmi veţi spune despre ce este vorba? 

— Vom discuta la secţie, doctore. 

Reagan îşi schimbă poziţia în scaun, ignorând-o. 

La secţie. Avea o conotaţie amenințătoare, exact aşa 
cum intenţionase el să-i dea. Polițistul cel rău se juca cu 
mintea ei. Va afla că şi-a găsit naşul. Se întoarse spre 
polițistul cel bun. 


— Murphy? 

Murphy se uita ţintă înainte, evitându-i privirea, iar 
pentru prima dată simţi un junghi alarmant. 

— Trebuie să facem asta în mod oficial, Tess. Vom 
discuta la secţie. 


Duminică, 12 martie, 1:25 P.M. 


Aidan o studie pe Ciccotelli prin geamul cu două feţe. 
Stătea jos şi se uita fix la el, chiar dacă el ştia că ea îşi 
vedea doar propria reflexie în oglindă. Ea fusese destul de 
des de ambele părţi ale geamului ca să ştie că este privită. 
Ştia ce s-ar putea să urmeze, dar nici măcar nu tresărea. 
Ochii ei nu şovăiseră deloc. Avea sânge rece, mai mult ca 
sigur. Dar era nevoie de cineva indiferent ca să facă ceea 
ce a făcut ea. 

Dacă ea făcuse asta. Toate dovezile spuneau că aşa este. 

Era improbabil. Nu era deloc practic. Al naibii de 
aproape imposibil. 

Murphy era sigur că nu ea este vinovată. Dar se pare că 
Murphy nu putea fi în totalitate obiectiv când venea vorba 
de Tess Ciccotelli. Era greu să-l condamni, fu nevoit Aidan 
să recunoască. Stând de cealaltă parte a oglinzii era al 
naibii de frumoasă, cu blugi cu talie joasă, un pulover pe 
gât care se mula pe formele ei ca o mănuşă. Părul ei negru 
se ondula sălbatic. Astăzi arăta ca o ţigancă modernă, 
travestită într-un „doctor respectabil”. A spus că se ducea 
la o întâlnire. Ha. Nimeni nu se ducea la o întâlnire 
îmbrăcat astfel. 

La naiba! Nimeni dintre cunoscuţii lui nu se îmbrăca sau 
arăta aşa chiar şi când încercau. Scrâşni din dinţi, enervat 
pe el însuşi din cauza reacției trupului său văzând ceea ce 
Ciccotelli  ascunsese sub haina conservatoare. Era 
suspectă, indiferent cât de improbabil era. lar dacă se 
dovedea că nu era suspectă, tot era o căţea cu sânge rece. 
Faptul că era o căţea cu sânge rece remarcabil de sexy era 
doar una dintre micile farse ale destinului cu care aveau 


de-a face oamenii decenti. 

Lângă el, Murphy îşi frecă faţa cu podul palmelor. 

— Are cearcăne sub ochi. Se pare că a avut parte deo 
noapte Iară somn. 

— Asta face să fim trei, răspunse Aidan indiferent. 

Se uită peste umăr la locotenentul lor care stătea 
sprijinit de peretele negru al micii zone de observaţie, o 
privire amenințătoare curbându-i mustaţa grizonantă în 
jos. 

— Încă nu eşti de acord cu asta. 

Locotenentul Marc Spinnelli dădu din cap. 

— O cunosc pe Tess Ciccotelli de ani de zile. Este un om 
bun. Un doctor bun. Se prea poate să nu dea un diagnostic 
care să ne placă, dar nu este capabilă să se joace cu 
sănătatea mentală a acelei femei. 

— Şi să o îmbrâncească, bombăni Murphy. Hai să 
terminăm odată cu asta. 

Aidan îl privi pe Murphy intrând în camera pentru 
interogatoriu şi aşezându-se pe cel mai îndepărtat scaun 
de Ciccotelli. Privirea ei se opri pentru scurt timp asupra 
lui Murphy, apoi se întoarse la geam şi nu mai era rece. 
Acum, ochii ei căprui sclipeau de furie. Bine. Furia era mai 
bună decât răceala şi calma orice zi afurisită. 

— Este afectat de situaţie, murmură Aidan, cu mâna pe 
mânerul uşii, cu ochii la faţa inexpresivă a lui Murphy. 

— Cu toţii suntem, răspunse Spinnelli, în tonul lui 
auzindu-se frustrarea. Orice poliţist din oraş ar fi. Nu sunt 
mulţi cei care nu ştiu despre Harold Green, dar 
majoritatea nu o cunosc pe Tess. Du-te acolo şi fă-ţi 
meseria, Aidan. Aşa va face şi Murphy. 

— Şi dacă nu o face? 

Spinnelli scoase un suspin de enervare. 

— Atunci voi interveni eu. 

Având această promisiune, Aidan intră în camera pentru 
interogatoriu. Ochii ei îl urmăriră, înguşti şi... periculoşi. 

— Aici sunt, detective Reagan, aşa cum ai dorit. Mă 
urmăreşti de cincisprezece minute. Când ai de gând să-mi 


spui ce naiba se întâmplă aici? 

El se aşeză lângă ea, la capătul mesei. 

— Spune-mi despre Cynthia Adams. 

Ea clipi şi respiră, în mod vizibil luptându-se să-şi 
recapete controlul. Încetul cu încetul reuşi, în timp ce el 
privea, complet fascinat. 

— Cynthia Adams era o femeie complicată, răspunse ea 
într-un final, uitându-se direct la Aidan, ignorându-l 
complet pe Murphy. Dar ştii asta dacă ai fost în 
apartamentul ei. 

— Tu ai fost? întrebă Aidan. Adică ai fost în 
apartamentul ei? 

— Nu. Nu am fost niciodată în apartamentul ei. 

Femeia putea minţi fără să clipească. Cu coada ochiului 
putu vedea cum muşchiul maxilarului lui Murphy tresare 
în timp ce partenerul lui strângea din dinţi. Aidan îi 
compătimi pe Murphy şi pe Spinnelli. Era evident că lor le 
păsa de Ciccotelli. Ştia că le va fi greu. Așa că o voi face 
pentru ei, se gândi el. 

— Dar ai fost la apartamentul ei, doctore? spuse el 
apăsat. Afară? 

Ea îl privi cu precauţie. 

— O dată. A lipsit de la o consultaţie. Eram îngrijorată. 
Am sunat şi a intrat mesageria vocală, astfel că partenerul 
meu, doctorul Ernst, şi cu mine am mers să vedem ce face. 

Lucra alături de doctorul Harrison Ernst de cinci ani. 
Aflat aproape de vârsta pensionării, Ernst era foarte 
respectat. Asta ştia şi Aidan din investigația rapidă pe care 
o făcuse despre Ciccotelli înainte să o ridice pentru a o 
interoga. 

— Faci în mod normal asta? Vizite la domiciliu? 

— Nu. Cynthia era un caz mai special. 

— De ce? 

Maxilarul ei se lăsă într-o parte şi-şi încolăci degetele cu 
putere în poală. Expresia feţei ei era acum de nepătruns. 

— Îmi păsa de ea. 

— Când a fost asta? Vizita, clarifică el şi privi cum 


maxilarul ei se încleştează în mod reflex. 

Felul cum prezentase întrebarea şi faptul că fusese 
urmată de o clarificare, o enervă. 

— Cam acum trei săptămâni. 

— Te-a sunat înapoi? 

— În cele din urmă. 

— Şi? 

— Şi a stabilit altă întâlnire cu mine. 

Acum îi făcea jocul. Era de admirat. Răspundea numai la 
ceea ce era întrebată, fără a dezvălui nimic altceva. 

— A venit? La noua întâlnire? 

— Nu. 

Caracterul ascuns dispăruse, fiind înlocuit timp de o 
fracțiune de secundă cu o privire plină de o tristeţe atât de 
acută încât el se găsi în poziţia de a se învârti mental în 
cerc. Dacă era inocentă, atunci ei chiar îi păsa. Dacă era 
vinovată, era a naibii de bună. 

— Nu, nu a venit, murmură ea. Am sunat-o din nou, i-am 
lăsat un alt mesaj, dar nu m-a sunat niciodată înapoi. Nu 
am mai vorbit niciodată cu ea. 

Aidan îşi scoase carneţelul din buzunar. 

— De ce venea să te vadă domnişoara Adams? 

Privirea circumspectă reapăru. 

— Era deprimată. 

— În legătură cu? 

Ciccotelli închise ochii. 

— Dacă ar fi fost vie nu aş fi putut să vă spun nimic. 
Înţelegeţi asta. Ar fi fost informaţie privilegiată. 

— Dar ea nu mai este în viaţă, spuse Aidan insinuant. 
Zace întinsă pe o lespede la morgă, eviscerată chiar de ea 
însăşi. 

Ea făcu ochii mari, iar el putu vedea cum se reflectă în 
ei indignarea. Dar cu grijă o făcu să dispară. 

— Am început să o tratez pe Cynthia cam acum un an. 
Probabil că fusese la o duzină de doctori înainte de a veni 
la mine. 

Aidan se gândi la toate sticluţele pe care le găsiseră în 


dulăpiorul cu medicamente. Atâţia doctori. Şi totuşi 
Cynthia Adams era moartă. 

— Este evident că ai ajutat-o atât de mult încât s-a 
sinucis, spuse el cu asprime. 

Ochii ei sclipiră, apoi se calmară în timp ce Murphy îi 
aruncă lui o privire de avertizare. 

Ea scoase un dosar din servietă şi-l aşeză pe masă, între 
ei. 

— Cynthia suferea de o depresie severă care provenea 
din faptul că fusese abuzată când era tânără. Tatăl ei a 
molestat-o de când avea zece ani până când a fugit de 
acasă la şaptesprezece ani. Îi aruncă o privire calmă. Cred 
că ai găsit dovezi despre... un comportament sexual 
extrem în apartamentul ei, detective. 

— Am găsit cătuşe şi bice, da. Câteva fotografii. 

Continuă să-l privească destul de calmă. 

— Cynthia se ura şi-l ura pe tatăl său pentru că o 
abuzase. Uneori victimele unui abuz fac lucrul pe care-l 
urăsc cel mai mult. Incep să fie definiţi de acel lucru pe 
care-l urăsc. Uneori victimele unui abuz sexual devin 
dependente de sex. Aşa era Cynthia. Făcea sex cu cât mai 
mulţi bărbaţi putea într-o singură noapte, apoi, a doua zi, 
se dispreţuia. A promis că se va opri, dar a devenit şi mai 
Tău. 

— Deci o tratai pentru că era dependentă de sex, spuse 
Aidan, dar ea negă dând din cap. 

— Nu, o tratam pentru depresie. Am întâlnit-o pe 
Cynthia în urmă cu aproape un an. Era în spital şi se 
recupera de pe urma unei încercări de sinucidere. Îşi 
tăiase venele, aşa cum face o persoană care vrea cu 
adevărat să moară. Veţi găsi cicatrici adânci la încheieturi, 
dacă nu le-aţi şi găsit. 

El se gândi la cicatricile crestate pe care le văzuse şi 
care erau, în mod ironic, unul dintre singurele semne după 
care puteau să o identifice şi care supravieţuiseră săriturii 
lui Adams. 

— Ce a determinat-o să încerce să se sinucidă acum un 


an, doctore? 

— V-am spus, aversiunea faţă de ea însăşi. 

— Dar se ura de ceva vreme. De ce a ales tocmai acel 
moment pentru a-şi tăia venele? 

— În acelaşi timp a mai suferit o traumă. 

Deja el începea să se enerveze. 

— Care era aceea? 

— Sora ei s-a spânzurat, iar Cynthia a fost cea care a 
găsit-o. 

El îşi controlă interesul care apăruse brusc. 

— De ce s-a spânzurat? 

— Era sora mai mică. Când Cynthia fugise de acasă, 
tatăl ei a început să abuzeze de ea. Când a crescut, nu a 
mai putut suporta acele amintiri şi s-a spânzurat. Cynthia 
se simţea enorm de vinovată pentru că-şi lăsase sora 
singură cu tatăl ei. Sinuciderea surorii ei a făcut-o să 
cedeze. 

— Care era numele surorii ei, doctore? 

Ea deschise dosarul şi  cercetă conţinutul lui. 
Majoritatea paginilor erau dactilografiate, dar câteva erau 
scrise cu o caligrafie îngrijită şi sigură. Scoase o astfel de 
pagină scrisă de mână şi o studie. De sus în jos, el citi o 
dată din aprilie de anul trecut scrisă în susul paginii. 

— Numele surorii ei era Melanie. S-a sinucis... Se opri, 
cu ochii larg deschişi fixaţi pe pagină. Astăzi se face un an. 
Oh, Dumnezeule! Trebuia să prevăd că aşa ceva se va 
întâmpla. 

Gâtul ei se încordă în timp ce ea încerca să înghită, iar 
pentru moment Aidan era gata să creadă că Murphy avea 
dreptate. 

Murphy îşi frecă gura cu dosul palmei. 

— Am găsit medicamente în apartamentul ei. Multe 
medicamente. 

Ea-şi ridică privirea spre Murphy, rigidă şi fără nicio 
urmă de beligeranţă sau furie. 

— Eu i-am prescris Xanax. 

— Medicul legist a găsit halucinogene în analizele de 


toxicitate, Tess. 

Gândindu-se în urmă, Ciccotelli negă dând cu putere din 
cap, cu ochii îngustaţi. 

— Folosea halucinogene? Nu am observat niciodată 
semne cum că ar folosi droguri ilegale. 

— Numai drogurile pe care i le dădeai tu, spuse Aidan, 
pe un ton parcă prea agreabil. 

Capul ei se întoarse pentru a-l privi, pomeţii ei 
colorându-se intens. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? 

Aidan nu răspunse. În loc de asta începu să-i arate 
fotografiile pe care le găsiseră noaptea trecută în 
apartamentul lui Adams. 

Şi privi cum ei îi dispare toată culoarea din obraji. 

— Dumnezeule! şopti ea, mâinile tremurându-i în timp 
ce o lua pe fiecare şi se uita oripilată. 

Când ajunse la ultima, cea în care Melanie atârna de 
ştreang, moartă, un scâncet înăbuşit îi scăpă de pe buze, 
acum de un roşu nefiresc în discordanţă cu faţa palidă. 

— Unde aţi găsit astea? întrebă ea cu o şoaptă înăbușită. 

Murphy întâlni privirea lui Aidan, ochii lui spunând clar: 

Ti-am spus eu. Atinse colţul pozei cu ştreangul. 

— Pe aceasta am găsit-o seara trecută, lângă uşa 
glisantă de la balconul ei. Unele dintre cele cu sora ei în 
coşciug au venit prin poştă, fără a avea expeditor. 

Atenţia ei încă era concentrată asupra pozelor, vocea ei 
încă mai era o şoaptă chinuită. 

— Cine ar face aşa ceva? 

Aidan ridică din sprânceană. Se gândi din nou că dacă 
era inocentă, chiar îi păsa. Dacă era vinovată, era una 
dintre cele mai bune mincinoase pe care le întâlnise. Atâta 
timp cât Murphy era sigur de prima variantă, el trebuia să 
protejeze posibilitatea celei de-a doua. 

— Unele au venit ca ataşamente la e-mail. Ştii adresa de 
e-mail a Cynthiei, doctore? 

Ea se întoarse încet spre el, ochii ei închişi la culoare 
erau acum circumspecţi. 


— O am pe undeva. Este una dintre întrebările de pe 
noul formular pentru pacienţi. Se întoarse înapoi spre 
Murphy. De ce? 

Murphy îşi ţuguie buzele. 

— Dă-i drumul. 

Aidan ieşi din încăpere să ia casetofonul pe care-l lăsase 
afară pe podea. Aşeză aparatul lângă Ciccotelli, aşteptând 
să-şi ridice privirea înainte de a apăsa butonul PLAY. 

„Cyn-thia.” Era ca un geamăt de copil, care parcă 
bântuia într-un mod ciudat. Ciccotelli tresări când mesajul 
continuă. „Nu ai mai venit. Mi-ai promis că nu mă 
părăseşti. Verifică-ţi e-mailul, Cynthia.” 

Aidan opri caseta şi scoase una dintre pozele cu 
coşciugul din grămada de pe masă. 

— Asta se afla pe mesageria ei vocală. Aceasta era 
ataşată la e-mail. Noaptea trecută, podeaua sufrageriei 
Cynthiei era acoperită de flori ca aceea pe care o ţine 
cadavrul în mână. 

— Cineva o forţa să retrăiască moartea lui Melanie, 
spuse Ciccotelli încet, închizând ochii. Halucinogenul din 
corpul ei ar fi făcut-o să creadă că era adevărat, că auzea 
fantome. Cine ar face aşa ceva? repetă ea. 

Chiar, cine ar face-o? Aidan porni din nou caseta, 
urmărind fiecare nuanţă a expresiei feţei ei. Nu a fost 
nevoit să aştepte mult timp. La auzul primelor cuvinte 
ochii ei se deschiseseră larg. Era... cu adevărat şocată. 
Oroarea făcea ca ochii ei să sticlească în timp ce asculta. 

„Cynthia, aici este doctor Ciccotelli. Mi-ai lipsit. I-ai 
lipsit şi lui Melanie. Astăzi se împlineşte un an. Este ziua 
ei de naştere, Cynthia. Melanie ţi-a lăsat cadouri. Nu a 
sosit oare vremea să-i dai ce-şi doreşte? Nu a sosit timpul 
să-ţi ţii promisiunea? Ţine-ţi promisiunea, Cynthia. ” 

Aidan opri caseta, iar în sala de interogatoriu se lăsă 
deodată tăcerea. Ea nu spuse nimic, doar stătea şi se uita 
la casetofon ca şi cum era o cobră în poziţie de atac. Mai 
puse două poze pe masă, în faţa ei, cea cu ştreangul şi cea 
cu arma. 


— Acestea erau cadourile de la Melanie pentru Cynthia, 
spuse el neutru. 

Urmări cum privirea ei se îndreaptă spre poze. 

Şi începu să creadă că Murphy avea dreptate. Şocul ei 
total şi complet era extrem de convingător. Şi totuşi, 
femeia asta cunoştea mintea umană. Ştia exact cum să 
joace o scenă de acest gen. 

— Tess, spuse Murphy, vocea lui devenind aspră. 
Casetele de la camerele de supraveghere din holul unde se 
află apartamentul lui Adams arată o femeie cu părul negru 
şi o haină cenuşie cărând o geantă mare în lift. El ezită, 
apoi divulgă restul. Am găsit amprente pe cutiile de 
cadouri în care se aflau ştreangul şi funia. Şi pe sticla de 
Xanax. 

Încet, ea îşi îndreptă privirea spre Murphy. 

— Ale cui? 

Dar groaza din privirea ei spunea că ştie, chiar înainte 
de a auzi răspunsul. 

Murphy înghiţi cu greu. 

— Ale tale, Tess. Amprentele tale erau pe medicament, 
pe funie şi pe armă. Se potrivesc cu amprentele pe care le- 
am ridicat de pe cartea de vizită pe care mi-ai dat-o. 

Ea se lăsă cu grijă pe spate, în scaun. Apoi se uită în sus 
la Aidan cu acelaşi calm pe care el îl observase cu o seară 
înainte, când ea se întorsese după ce văzuse trupul mutilat 
al lui Adams aflat pe stradă. 

— Cred că-mi voi suna avocatul acum, detective. Acest 
interogatoriu a luat sfârşit. 


3 


Duminică, 12 martie, 2:43 P.M. 


Era pur şi simplu de necrezut. Dar era real. Și mi se 
întâmplă mie. 


Cynthia era moartă. lar eu stau de partea greşită a 
geamului, având nevoie de un avocat care să mă apere 
pentru prima dată în viaţa mea. Nu putea face decât o 
singură alegere, Tess avea încredere să sune doar un 
singur avocat. Cea mai bună prietenă a ei, Amy, era 
avocată în procesele civile, dar Tess ştia că Amy face 
muncă pro bono, din când în când, în procesele 
criminalistice. Aşa că unde naiba era ea? Blue Lemon se 
afla la mai puţin de douăzeci de minute distanţă de secţia 
de poliţie, dar cu siguranţă Tess stătea singură aici de încă 
două ori pe atât timp, aşteptând, în timp ce minutele se 
scurgeau. Şi totuşi, se lupta cu imboldul de a se uita la 
ceas, privind drept înainte. 

O urmăreau. Din spatele geamului. Ştia asta precum ştia 
că propria sa imagine se uita la ea din oglindă. Todd 
Murphy şi noul său partener arogant care era un măgar, 
cu faţa lui împietrită şi cu ochii lui reci şi albaştri. Nu-şi 
muta privirea, nu se uita în altă parte. Lasă-l] pe nenorocit 
să se uite la mine. Lasă-l să se tot întrebe. 

Credeau că ea făcuse asta. Că o determinase pe Cynthia 
Adams să-şi curme viaţa. Acest lucru o făcea să fie al 
naibii de furioasă. 

Chiar şi Murphy. Inima îi tresări în timp ce ochii ei 
rămăseseră fixaţi asupra propriei reflexii, conectaţi la 
poliţiştii din spatele geamului. La Reagan se aşteptase să 
fie agresiv având astfel de dovezi. Dar Todd Murphy? 
Faptul că îşi putuse imagina că ea ar face aşa ceva o făcea 
să se simtă... rănită. 

Erau prieteni. O astfel de ruptură a încrederii... Asta nu 
se va mai putea repara niciodată. Ştia din experienţa 
personală, încrederea era un lucru fragil şi numai idioţii o 
oferă orbeşte. 

Numai cei mai mari idioţi încearcă să o repare când este 
distrusă şi făcută bucăţi. lar Tess Ciccotelli nu era o 
idioată. E 

Nici nu sunt distrusă şi făcută bucăți. Işi miji ochii 
uitându-se la geam, imaginându-şi-l pe Reagan stând de 


cealaltă parte, cu braţele încrucişate peste pieptul larg. 
Încruntându-se la ea. Îşi folosise constituţia cu eficienţă. 
Felul în care se aplecase asupra ei, studiind-o în timp ce a 
dat drumul la casetofonul acela nenorocit. Se aşteptase ca 
el să încerce să o intimideze. El încercase să facă asta, 
însă fără succes. 

Dar reuşise să o şocheze. Asta putea recunoaşte fără 
greutate. Să-şi audă propria voce spunând asemenea 
lucruri obscene... Să ştie că amprentele ei se aflau pe 
instrumentele folosite la torturarea mentală a Cynthiei... 
încă mai era şocată, în interior. Valul de furie întrecu cu 
repeziciune şocul, făcând-o să-şi revină în simţiri. 

Cineva a făcut asta. Cineva a orchestrat uciderea 
Cynthiei Adams. lar acel cineva m-a ales pe mine tap 
ispăşitor. A făcut asta cu destulă dibăcie. Putea recunoaşte 
şi asta. Nu fusese niciodată în apartamentul Cynthiei. Nu 
se atinsese niciodată de bunurile ei personale. Nu îi 
trimisese nicicând cadouri care puteau duce la un 
asemenea sfârşit. Şi totuşi amprentele ei au fost găsite, 
împreună cu vocea sa. 

Reagan fusese foarte serios. Credea că ea făcuse acest 
lucru teribil şi josnic. Poate că nu o acuzase prin cuvinte, 
dar ochii săi spuneau totul. 

Şi făcând astfel, el o apăra pe Cynthia Adams. 

Suspinul uşor al lui Tess păru a fi un răget în sala de 
interogatorii. Aidan Reagan susţinuse drepturile Cynthiei 
Adams chiar şi atunci când zăcea moartă, întinsă pe 
caldarâm. Ce naiba de doctor eşti? întrebase el. Noaptea 
trecută existase nelinişte ascunsă de furie. I-a păsat de 
Cynthia, când a crezut că ei nu-i păsa. Este un om bun, îi 
spusese Murphy. Un bun poliţist. 

Tess chiar spera să fie aşa. Spera să fie genul de poliţist 
care să vadă dincolo de dovezile care făceau parte, în mod 
evident, dintr-o înscenare, care putea privi dincolo de 
propriile idei preconcepute în legătură cu ce fel de doctor 
era ea. 

Furia îi dispăruse destul de mult încât să se poată 


concentra, aşa că-şi luă privirea de la oglindă şi se uită la 
pozele pe care Reagan le lăsase, în mod convenabil, pe 
masă. Probabil că el spera că ea va ceda sub presiunea 
propriei vinovăţii şi va mărturisi ce a tăcut. 

Scuze, detective. Nu astăzi. Tess luă poza pe care 
Murphy o găsise pe podeaua din camera Cynthiei. Ultima 
poză pe care o primise Cynthia era o sincronizare 
impecabilă. Auzise povestea cu sinuciderea lui Melanie de 
la Cynthia, desigur. De mult ori. Melanie ameninţase că se 
sinucide, dar Cynthia nu crezuse cu adevărat că sora ei ar 
putea face una ca asta. Apoi, în urmă cu exact un an, 
Cynthia ajunsese la apartamentul lui Melanie ca s-o scoată 
la cină de ziua ei, doar ca să o găsească moartă. 
Legănându-se de un ştreang, cu un bilet ataşat de bluza ei 
albă. Tess apropie mai mult poza, o întoarse pentru a 
îndepărta reflexia luminilor de deasupra pe suprafaţa 
lucioasă a pozei. 

Ah! Asta era! Biletul ataşat de bluza lui Melanie. Deci 
această poză a fost făcută înainte ca poliţiştii să dea jos 
trupul, se gândi ea. Dar cine a făcut-o? Poliţia? Nu arăta a 
fi poză făcută de poliţişti. Cynthia? Puțin probabil. 
Descoperirea a făcut-o să aibă o cădere nervoasă până 
când poliţiştii au ajuns la scena sinuciderii lui Melanie. 
Însăşi Melanie ca un fel de lovitură bizară pentru sora ei 
mai mare? Era posibil, mai ales pentru că Melanie fusese 
foarte exactă când specificase ora la care Cynthia urma să 
ajungă în acea noapte, acum un an. Era ca şi cum ar fi 
plănuit ca Cynthia să o găsească atârnând în acel fel. 
Faptul că programase un aparat foto să facă poze după 
câteva minute de la moartea ei nu era chiar atât de 
neconceput. 

Dar cine ar fi putut pune mâna pe acele poze? Cine ar fi 
putut ştii atâtea despre trecutul Cynthiei? Cynthia fusese 
foarte clară că era nevoie de o confidenţialitate totală, 
îngrijorată că orice scurgere tic informaţii în legătură cu 
constrângerile sale sexuale ar costa-o slujba de la o firmă 
de planificare financiară de mare clasă. Cynthia nu ar fi 


dat aceste informaţii de bunăvoie. 

Cine ar vrea ca Cynthia să moară? Şi de ce? Dar 
probabil că cea mai presantă întrebare a orei îi tot umbla 
prin minte. 

— De ce s-a folosit de mine? murmură ea. 

Tess respiră adânc şi cedă tentaţiei de a-şi verifica 
ceasul. Stătea singură de şaizeci şi trei de minute. La 
naiba! Unde era Amy? 

x 

Aidan stătea de cealaltă parte a oglinzii, privind-o. După 
momentul şocului puternic, ea-şi recăpătase sângele rece 
şi nu şi-l mai pierduse. 

Uşa din spatele lui se deschise, apoi se închise, iar Aidan 
simţi un miros slab de scorţişoară şi unul puternic de fum 
de ţigară. Bietul Murphy. Mestecase gumă de scorţişoară 
timp de patru luni de când erau împreună, ca ajutor 
pentru că se lăsase de fumat. Se pare că stresul ultimelor 
ore îl făcuse să cedeze. 

— Ai fumat tot afurisitul ăla de pachet, Murphy? 

— Jumătate. Murphy îşi drese brusc glasul. Ea ce mai 
face? 

— Se pare că şi-a revenit destul de bine. Se uitase fix în 
oglindă cu un calm constant amestecat cu o provocare 
sfidătoare mai bine de o oră. El putea, ar fi trebuit să o 
lase să plece. Ştia asta. Nu aveau destule dovezi pentru a 
o reţine, era al naibii de sigur de asta. Şi totuşi stătea 
acolo, împietrit. 

Privind-o aşa cum şi ea îl privise. 

Ea îl provoca, a fost Aidan nevoit să recunoască. Nu 
credea că exista vreun bărbat în viaţă care să se poată uita 
la acea faţă, la acel trup, fără să fie provocat, iar Aidan era 
cu siguranţă viu. Dar reacţia sa avea şi alte cauze pe lângă 
ambalajul ei exterior. Exista o anumită demnitate în felul 
în care ea aştepta. 

Ea este psihiatru, îşi spuse el. Era antrenată să-şi 
ascundă emoţiile. Antrenată să aştepte în tăcere lungi 
perioade de timp. Cam la fel cum făceau poliţiştii. Avea 


ceva în comun cu Tess Ciccotelli şi nu-i plăcea asta. 

Ceva se mişcă de cealaltă parte a geamului când ea oftă, 
umerii ei lăsându-se pentru un moment extrem de scurt. 
Îşi mută privirea spre fotografiile pe care el le lăsase pe 
masă şi cu calm dădu deoparte poza cu trupul mutilat al 
Cynthiei Adams. Apoi alese poza cu sora Cynthiei care 
atârna în ştreang pentru a o cerceta amănunţit, 
sprâncenele ei negre unindu-se în timp ce privea cu 
atenţie. 

— De ce s-a folosit de mine? murmură ea, abia auzit. 

— Este o întrebare a naibii de bună, murmură Aidan ca 
răspuns. 

— Ştii că nu ea a făcut asta, spuse Murphy încet. 

Aidan îşi supse obrazul. 

— Nu ştiu încă nimic, Murphy. Şi nici tu nu ştii. Dar 
apreciez faptul că-mi acorzi timp ca să ajung la propriile 
mele concluzii. Puteai să te foloseşti de rangul tău şi să-i 
dai drumul deja. 

Dacă rolurile ar fi fost inversate, iar Aidan ar fi fost 
antrenorul şi Murphy noul puşti din echipă, probabil că 
Aidan ar fi făcut exact asta. 

— De ce nu ai făcut-o? 

Murphy oftă. 

— Poate pentru că, până când nu i-am văzut expresia 
feţei când am confruntat-o cu caseta, nu am fost pe deplin 
sigur. Este furioasă pe amândoi, dar eu am rănit-o şi nu va 
ierta uşor asta. Avocatul ei vine de pe o altă planetă sau 
ce? 

— O aşteptam să sosească acum o jumătate de oră. 
Numele ei este Amy Miller. 

Murphy se încordă aproape imperceptibil. 

— Deci o cunoşti? 

— Am mai întâlnit-o, spuse Murphy scurt. Nu am lucrat 
niciodată cu ea. 

Aidan îşi concentră din nou atenţia asupra lui Ciccotelli 
care studia atent fiecare poză. Îi lăsase pozele crezând că 
acestea o vor face să cedeze, dar nu crezuse cu adevărat 


că va funcţiona. 

— Sunt gata să recunosc că nu prea are alură de 
criminală, Murphy. Dar este posibil să fie surprinsă pentru 
că am prins-o. 

— Chiar crezi asta? 

— Nu. Cred că este mult mai deşteaptă pentru aşa ceva. 
Cred că este mult mai deşteaptă pentru toată tărăşenia 
asta. Dar avem dovezi care spun contrariul şi nu le putem 
ignora. Ce au spus cei de la procuratură? 

Faptul că-l sunase pe procurorul Patrick Hurst fusese 
scuza lui Murphy pentru a pleca, dar Aidan bănuia că el a 
vrut de fapt şi să scape de privirea fixă şi dură a lui 
Ciccotelli şi să fumeze jumătate de pachet de ţigări. 

— Era distrus. Murphy râse trist. Şi Patrick o cunoaşte. 
Nu îi venea să creadă nimic din toate astea. Spune că vrea 
un motiv. Mai multe dovezi că a avut loc o crimă. 

Aidan se încruntă. 

— O femeie este moartă. De când nu este asta o afurisită 
de crimă? 

Uşa din spatele lor se deschise, permiţând să între o 
adiere şi un miros puternic de parfum scump, urmat 
îndeaproape de o femeie de vreo treizeci de ani care purta 
un costum profesional. Părul ei blond era strâns cu grijă, 
iar mici diamante îi sclipeau în urechi. Ochii ei verzi erau 
severi, gura nu-i zâmbea, oferindu-i un aspect dur. 

— Din moment ce nimeni nu a împins-o pe femeie de pe 
balcon, nu există nicio afurisită de crimă, spuse ea. Eu 
sunt Amy Miller, avocata doctoriţei Ciccotelli, şi o iau de 
aici. Acum. Apoi se opri şi se uită la Murphy. Te cunosc. 

Murphy încuviinţă dând din cap. 

— Eu sunt detectivul Murphy. Acesta este partenerul 
meu, detectivul Reagan. Noi doi ne-am întâlnit la spital, 
anul trecut, domnişoară Miller. 

Ochii ei se îngustară reflectând, apoi se deschiseră larg 
când îl recunoscu. 

— Ai stat lângă patul ei. Ea dădu din cap cu neîncredere. 
O cunoşti. Cum este posibil să fi crezut că are ceva de-a 


face cu asta? Ar trebui să-ţi fie ruşine. De ce nu eşti plecat 
ca să-l găseşti pe cel care a determinat-o pe acea femeie 
să se arunce, pentru că este al naibii de sigur că nu a fost 
Tess Ciccotelli. Acum, dacă mă scuzaţi, aş vrea să vorbesc 
cu clienta mea. Se uită fix la întrerupătorul de pe perete. 
În particular. 

Murphy închise butonul difuzorului. 

— De ce nu m-am gândit şi eu la asta? mormăi el 
sarcastic. Să-l găsesc pe adevăratul criminal. La naiba! 

Aidan privi cum Miller se cocoţa pe colţul mesei şi cum 
Ciccotelli îi arăta ceasul de la mână, ochii ei căprui 
sclipind de supărare. Se întoarse spre Murphy, dorind o 
explicaţie despre cum de ajunsese să stea lângă patul lui 
Ciccotelli în spital, dar partenerul lui dădu obosit din cap. 

— Nu acum. Mă duc acasă să dorm un pic. Mâine putem 
verifica cutia de valori şi să investigăm cine-şi dorea ca 
Cynthia Adams să moară. 

Aidan mai rămase un minut, privind-o pe Ciccotelli 
alături de avocata ei. Femeia aceea, Miller, vorbea, punea 
întrebări, dar Ciccotelli doar arăta spre oglindă. Miller 
aruncă o privire enervată peste umăr şi-şi mută trupul 
pentru a bloca vederea lui Aidan. Desigur că un avocat al 
apărării îşi va susţine clientul. Nu era nimic şocant în asta, 
dar părea că implicarea lui Murphy era mult mai profundă 
decât voia el să spună. Aidan se întrebă dacă avuseseră 
vreo relaţie, Murphy şi Ciccotelli. Nu auzise nicio bârfa 
legată de viaţa sentimentală a lui Murphy, despre nicio 
prietenă actuală sau fostă. 

Era posibil, iar această idee îl deranja. Calmul aparent 
al lui Murphy ascundea o profundă îngrijorare faţă de 
oameni, faţă de morţii pe care-i reprezenta. Apele liniştite 
sunt adânci, obişnuia să spună mama lui Aidan. Femeia 
potrivită ar putea găsi această adâncime ca fiind... 
atractivă. 

Aidan strânse din dinţi, privind cum Ciccotelli adună 
toate fotografiile, aşezându-le într-o grămadă ordonată. Işi 
imagină cum acele curbe ar umple mâinile unui bărbat. 


Mâinile partenerului său. Nu-i plăcea deloc această 
imagine. 

O privi cum îşi strânge lucrurile şi iese din sală cu 
avocata sa alături. Nu părea deloc surprinsă să-l vadă 
stând acolo şi nici lui nu-i plăcu asta. 

— Detective, spuse ea pe acelaşi ton neutru pe care-l 
folosise şi cu o seară înainte. Ştiu că ai fost în sala de 
judecată în ziua procesului lui Green şi ştiu ce crezi despre 
mine. Să spun că greşeşti nu ar ajuta cu nimic în acest 
moment. 

Tonul ei calm făcu să i se ridice părul pe ceafa. El îi 
susţinu privirea şi încuviinţă dând din cap. 

— Trebuie să recunosc că ai dreptate, doctore Ciccotelli. 
Nu ar ajuta la nimic. Trebuie să studiem dovezile pe care 
le-am strâns. De dragul Cynthiei Adams. 

— Tess. Avocata ei o trase de braţ. Să mergem. 

— Nu, Amy. Aşteaptă. Se uită în altă parte pentru o 
clipă, apoi se întoarse, privirea ei fiind pătrunzătoare şi... 
tristă. Doar un pic. Detective Reagan, cineva voia ca 
Cynthia să moară şi nu sunt eu aceea. Te rog. Apoi făcu 
ceva cu totul neaşteptat, îl prinse de antebraţ, scuturându- 
i braţul. Inima lui o luă la galop şi deodată nu mai era 
destul aer în încăpere. Nu părea capabil să se uite în altă 
parte decât în ochii ei închişi la culoare. Descoperă cine a 
tăcut asta, şopti ea cu înverşunare. S-au folosit de mine ca 
să-mi rănească un pacient. Cynthia a murit crezând că şi-a 
pierdut minţile, că şi eu am abandonat-o. Ştiu ce crezi 
despre mine. Dar aseară ţi-a păsat de ea. Te rog, fă-l să 
plătească pe cel care a făcut aşa ceva. 

Apoi mâinile ei dispărură odată cu ea, lăsându-l să 
privească fix în urma ei. Şi să se întrebe. 


Duminică, 12 martie, 3:30 P.M. 
Încă un minut. Clopoţelul liftului sună, iar înainte ca 


uşile să se deschidă complet, Tess trecu de ele şi intră în 
holul secţiei de poliţie, respirând greu, Amy urmând-o fără 


să se grăbească. Faptul că fusese îmbrâncită într-un lift 
sufocant a pus capac unei zile şi aşa mizerabile. Tess 
aruncă o privire la uşa de sticlă care dădea spre stradă. 
Încă un minut. Peste un minut va ieşi din secţia de poliţie 
şi... 
Şi tot va fi în aceeaşi situaţie de neconceput. Tess dădu 
la o parte mâinile lui Amy care încercau să o ajute, 
vârându-şi singură mâinile în haină în timp ce mergea. 

— M-ai lăsat să stau în sala de interogatoriu timp de o 
oră pentru că te-ai dus acasă să-ţi pui afurisitul de 
costum? şuieră ea. 

Amy ridică din sprânceană, reuşind să arate insultată şi 
impunătoare în acelaşi timp. 

— M-am gândit că este mai bine să apar arătând 
profesional decât ca o târfa de la colţul străzii. 

Tess îşi încheie nasturii de la haină cu mişcări 
spasmodice. 

— Nu arăt ca o târfa de la colţul străzii, şuieră ea printre 
dinţii încleştaţi, apoi văzu cum colţul gurii lui Amy tresare 
şi ştiu că prietena ei cea mai veche îşi atinsese scopul. 

Timp de câteva secunde o făcuse să nu se mai 
gândească la încăperea anostă, cu oglinda cu două feţe 
sau la ochii acuzatori ai lui Aidan Reagan. Sau la faptul că 
Cynthia Adams zăcea la morgă. Sau la faptul că 
amprentele ei se aflau într-un loc unde ea nu fusese 
niciodată. Respiră furioasă. 

— Eşti doar geloasă că am găsit această jachetă roşie 
înaintea ta. 

Amy chicoti. 

— Ai dreptate. La Macy? 

— Marshall Fields, cu şaizeci la sută reducere. 

Zâmbetul lui Amy deveni prudent. 

— Şi mi-o împrumuţi şi mie? 

— Desigur, de ce nu? Atâta timp cât îmi împrumuţi 
puloverul tău negru. 

Tess trecu de biroul principal, ignorând privirea vulgar 
de curioasă a sergentului. Venise străjuită de doi detectivi 


posaci, iar acum pleca cu o cunoscută avocată. La naiba! 
Nu trebuie să fii geniu ca să aduni doi cu doi. Până la 
terminarea schimbului toată poliţia va afla şi ştia că nici 
un singur poliţist de aici nu va vărsa nici o singură 
lacrimă. În loc de asta vor toasta pentru Reagan şi Murphy 
pentru că i-au dat psihiatrei ceea ce merita. 

Amy o prinse uşor de cot şi o împinse spre uşă. 

— Noul meu pulover de caşmir? întrebă ea, dar veselia 
din vocea ei era falsă şi Tess ştia că ea continua să se 
poarte obişnuit dacă se întâmpla ca cineva să asculte. 
Sânii tăi sunt mai mari decât ai mei. Îl vei întinde. 

Faptul că auzi cum cea mai bună prietenă se străduieşte 
să fie amuzantă tăcu ca starea sufletească a lui Tess să 
devină şi mai sumbră. Situaţia era foarte serioasă. Când se 
va afla asta, reputaţia ei ca psihiatru va avea de suferit şi 
în acelaşi timp şi cabinetul şi pacienţii săi. Nu avea nici 
cea mai mică îndoială că se va afla. Nu exista niciun 
poliţist care nu ar fi sărit în sus de bucurie văzând cum 
cabinetul ei particular se duce pe apa sâmbetei. După 
Harold Green, ei s-au asigurat ca contractul cu biroul 
procurorului să nu mai fie reînnoit. Iar faptul că o vedeau 
pusă sub acuzaţie şi judecată? Asta ar fi cireaşa de pe tort. 

— Nu fi egoistă, Amy, spuse ea caustic. Nu numai că 
puloverul tău negru îmi va ţine de cald, dar se va potrivi 
de minune cu dungile negre de la închisoare. Care, 
mulţumesc lui Dumnezeu, cel puţin subţiază. 

— Taci, Tess, murmură Amy. Acum situaţia arată rău, 
dar vom rezolva asta. Vei vedea. Hai să luăm ceva de 
mâncare. Nu ai mâncat azi, aşa-i? 

— Nu. 

Murphy se oferise să-i aducă un sendviş cât timp o 
aştepta pe Amy, dar ea refuzase. Stomacul ei fusese prea 
supărat ca să poată mânca, dar chiar dacă nu ar fi fost aşa 
nu ar fi acceptat niciun ajutor de la Todd Murphy. Nu din 
nou. 

— Ei bine, te duc la mine şi-ţi fac nişte supă. 

Gândul la supa lui Amy îi făcu din nou greață lui Tess. 


— Nu, mulţumesc. Du-mă acasă. Voi fi bine. 

Amy îşi muşcă buza. 

— Tess, dacă nu mănânci te vei îmbolnăvi din nou. 

Tess simţi cum fierbea la foc mocnit. Amy avea intenţii 
bune. Mereu avea intenţii bune. 

— Voi mânca. Îţi promit. Acum lasă-mă singură. 

— Doctore? Doctore Ciccotelli? 

Tess se opri, nu pentru că ar fi vrut să vorbească cu 
femeia care o strigase pe nume, ci pentru că aceasta 
păşise în faţa uşii de sticlă, blocându-i drumul. Era tânără, 
poate că avea douăzeci şi cinci de ani. Arăta ca o persoană 
studioasă, cu ochii ei mari şi gri şi cu ochelari înguşti. O 
coadă împletită atârna pe unul dintre umeri şi o 
adâncitură uşoară îi încreţea bărbia. Vorbirea ei 
tărăgănată spunea „sudist”. Strălucirea din ochii fetei ţipa: 
„reporter”. Am pornit-o, se gândi Tess şi se întrebă care 
dintre poliţiştii din secţie lăsase deoparte dezgustul faţă 
de presă şi trimisese această pirania pe urmele ei. 

— Numele meu este Joanna Carmichael. Mă ocup de 
cazul Adams pentru Bulletin. Am fost la locul faptei 
aseară, locul unde a sărit Adams, un pic după miezul 
nopţii. Puteţi comenta în legătură cu poziţia poliţiei cum 
că domnişoara Adams a fost constrânsă să se arunce? 

Amy se băgă în faţa lui Tess. 

— Nu avem niciun comentariu, mârâi prietena ei. Dă-te 
la o parte din drum. Acum! 

Tess privi gânditoare ochii tinerei şi într-o clipă luă o 
decizie. Joanna Carmichael nu ştia că fusese chestionată 
pentru că ar fi pus altfel întrebarea. Când asta se va afla, 
nu i-ar fi stricat să aibă un purtător de cuvânt de partea ei. 

— Dă-mi cartea ta de vizită, spuse ea. Dacă am ceva de 
spus, Ic voi suna. 

Carmichael căută în buzunar şi scoase cartea de vizită. 

— Mulţumesc. 

Afară, Tess îşi umplu plămânii cu aer rece şi proaspăt. 
Cerul gri era aproape de aceeaşi culoare ca şi ochii 
reporteriţei. Dar gândindu-se la ochi, şi-i reaminti pe cei ai 


lui Aidan Reagan, de un albastru pătrunzător şi acuzatori. 

Era liberă să plece. Faptul că s-ar fi putut să nu fie aşa 
era ceva la care nu-şi permisese să se gândească în timp 
ce stătea în sala de interogatoriu. Îşi canalizase emoţiile 
spre furia rece care o susţinuse majoritatea orei în care 
stătuse acolo, simțind cum Reagan o priveşte prin oglindă. 
Furia fusese o emoție mai sigură decât frica. Dar acum, 
pentru că era afară, sub cerul liber, frica lovi, trimițând un 
fior pe spinarea ei rigidă. 

Acest coşmar nu se sfârşise. Nici pe departe. 

— Trebuie să merg acasă, murmură ea. Am treburi de 
rezolvat. 


4 


Duminică, 12 martie, 6:30 P.M. 


Aidan scăpă de ploaia rece de seară şi intră în spălătoria 
călduroasă a părinţilor săi. Tremura chiar şi atunci când 
mirosul a ceva delicios îi gâdilă nasul. Era friptura la 
ceaun pe care mama sa o pregătise pentru cina de 
duminică şi... el inspiră din nou cu apreciere. Plăcintă. 

Să fie cea cu cireşe, se gândi el, scoţându-şi haina udă. 
Luă un prosop decolorat din coş şi îşi şterse iute părul 
până ce-l uscă înainte de a intra în bucătăria în care mama 
sa stătea în dreptul chiuvetei încărcând maşina de spălat 
vase. Luând în considerare grămada de farfurii, probabil 
că avuseseră casa plină, se gândi el melancolic, dorindu-şi 
să fi fost şi el acolo. Trecuse ceva vreme de când nu se mai 
întrunise toată familia duminică după-amiaza. Erau cu toţii 
atât de ocupați cu vieţile lor. 

Becca Reagan se uită în sus, iar un zâmbet se aprinse în 
privirea ei, ceea ce făcu ca inima lui să se strângă. 
Imaginea Cynthiei Adams zăcând moartă pe caldarâm îi 
apăru în minte, alături de vocea lui Ciccotelli. Nu are pe 


nimeni, spusese ea. Nu avea o mamă care să-i zâmbească 
când venea acasă, iar despre tatăl care o abuzase avea 
numai amintiri monstruoase. Apoi imaginea din mintea lui 
deveni cea a crimei unui copil la care lucra înainte de a 
prelua cazul Adams. Un băiat de şase ani omorât chiar de 
propriul său tată. După ce Ciccotelli şi avocata sa 
plecaseră, Aidan o vizitase pe mama băiatului. Mama ştia 
unde se ascunde tatăl, dar proteja bruta deşi nu-şi 
protejase propriul fiu. 

Dacă ar încerca să înţeleagă asta şi-ar pierde minţile. 
Aşa că se concentră asupra vocii mamei sale, caldă şi bine- 
venită. 

— Aidan! Chiar mă întrebam când o să apari. 

Aidan o sărută pe obraz. 

— Bună, mamă. A mai rămas ceva? 

Se uită la el de sus în jos, privindu-l cu atenţie. Era o 
privire familiară, aceeaşi pe care i-o oferea în fiecare zi şi 
tatălui său când se întorcea acasă după o zi pe străzi. 
După o carieră în cadrul forţelor de ordine, Kyle Reagan 
se bucura de pensionare. Ea îşi şterse mâinile şi cuprinse 
obrazul lui Aidan în palmă, privindu-l înţelegătoare. Nu 
întreba nimic decât dacă el se oferea să-i spună. Era unul 
dintre lucrurile care-i plăceau cel mai mult la ea. Unul 
dintre lucrurile pe care nu-l găsise niciodată la o altă 
femeie. Numai Dumnezeu ştie cât încercase. Tocmai de 
aceea era încă burlac la treizeci şi trei de ani, presupunea 
el. 

— Este o farfurie cu resturi de friptură în frigider. 
Plăcinta încă se răceşte. Ea ridică din sprânceană. 
Sincronizarea ta este la lei de perfectă cum a fost mereu. 

El reuşi să zâmbească obosit. 

— Excelent. 

— Eşti ud pe păr, băiete. Poţi face pneumonie, să ştii. 

El deschise uşa frigiderului. 

— Asta pentru că plouă, mamă. lar capota de la Camaro 
s-a crăpat şi a curs apă în drum spre casă. 

Ea oftă. 


— Nu cred că are niciun rost să-ţi spun să-ţi iei o maşină 
ca lumea. 

El doar rânji şi se aşeză la masa din bucătărie. 

— Camaro are două sute nouăzeci de cai putere. 

Ea-şi dădu ochii peste cap, obişnuită cu un astfel de 
răspuns. 

— Tatăl tău are nişte bandă adezivă în garaj. Mănâncă şi 
apoi du-te şi repară-ţi mormanul acela de fiare. 

— Deja l-am reparat, spuse el cu gura plină. Când mă 
îndreptam încoace, am oprit la magazin şi am luat bandă. 

Când termină tot ce avea în farfurie, ea o luă şi aşeză o 
alta plină cu o bucată mare de plăcintă. 

— I-ai ratat pe Sean şi Ruth şi pe copii. Abe şi Kristen 
încă mai sunt aici, spuse ea. Tatăl tău încearcă să înveţe 
copilul despre propagarea punctului. 

Nepoţica lui de cincisprezece săptămâni, Kara. Fina lui. 
Inima i se strânse din nou, gândindu-se la fericirea pe care 
în sfârşit o găsise fratele său Abe. 

— Ştiu. SUV-ul lui Abe ocupă toată aleea, tocmai de 
aceea am parcat pe stradă. Unde-i Rachel? 

Sora sa de şaisprezece ani creştea mult prea repede 
pentru gustul său. 

— Este la o prietenă. Va fi acasă până-n nouă. Cred că 
are probleme cu un băiat, dar mie nu mi-a spus. Ea ridică 
din sprânceană. Poate că poţi vorbi cu ea. 

Aidan mormăi. 

— Despre băieţi? La naiba, nu! Dacă eram în locul tatei 
eu o ţineam închisă în camera ei până când împlinea 
douăzeci şi cinci de ani şi atunci nimeni nu ar mai fi 
trebuit să se îngrijoreze în legătură cu acei băieţi. 

— Şi tu ai fost cândva unul dintre ei. 

— Exact asta am vrut să spun. 

Ea luă o gură de cafea, având o privire serioasă. 

— M-am întâlnit cu mama lui Shelley săptămâna trecută, 
la coafor. 

Maxilarul lui Aidan se încordă. Shelley St. John era un 
subiect tabu. 


— Mamă, nu este o zi bună pentru asta. 

Becca încuviinţă dând din cap. 

— Ştiu. Dar nu voiam să auzi asta de la altcineva şi să te 
ia pe nepregătite. Se mărită. 

Cândva se simţise rănit. Acum simţea numai dezgust. 

— Ştiu. 

Mama sa deschise larg ochii. 

— Ştiai? Cum aşa? 

— Mi-a trimis invitaţie. 

O ultimă lovitură bine plasată ca o continuare la multe 
altele. Shelley fusese bine antrenată în arta de a înjunghia 
pe la spate şi cea a trădării. 

— Acum uită de asta, te rog. 

Becca oftă. 

— Mănâncă-ţi plăcinta înainte ca fratele său să-şi dea 
seama că am tăiat-o pentru tine. 

— Prea târziu, mârâi Abe din cadrul uşii. La naiba, 
Aidan! O mănânci pe toată. 

— Cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare, 
răspunse lin Aidan. 

Bombănind, fratele său luă o farfurie şi se aşeză la 
masă. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? Eşti ud tot. 

Becca aşeză cafetiera între ei. 

— Plouă, Abe, spuse ea, iar Aidan zâmbi. 

Dar Abe nu zâmbea. 

— Nu ai dormit, aşa-i? încă mai lucrezi la cazul băiatului 
Morris? 

Aidan negă dând din cap. 

— Eu şi Murphy am petrecut toată după-amiaza de ieri 
căutându-l pe nenorocitul acela de tată, dar s-a dat la 
fund. Am preluat un nou caz la câteva minute după miezul 
nopţii. Ne-a ocupat toată ziua. 

Abe se încruntă. 

— Singurul caz de pe tabela de seara trecută era un 
sinucigaş care s-a aruncat. 

Aidan se concentră asupra desertului. 


— Nu a fost sinucidere. Nu chiar. 

— Cum poate să nu fie chiar o sinucidere? vru să ştie 
Becca. E ca şi cum ai zice că eşti un pic însărcinată? 

— Cine este însărcinată? Cumnata sa, Kristen, intră în 
bucătărie, ţinând în braţe un bebeluş cu bucle roşcate. Îşi 
miji ochii uitându-se la felia de plăcintă care rămăsese, 
apoi la Abe. Hei! 

— Vorbeşte cu Ma, spuse Abe ridicând din umeri şi se 
întinse să ia copilul. 

— Cine este însărcinată? repetă Kristen, aşezându-se 
alături de ei la masă. 

Abe o săltă pe Kara pe genunchi. 

— Nimeni. Aidan se ocupă de cazul unui sinucigaş care 
s-a aruncat. 

Kristen se strâmbă. 

— O noapte grea. 

Cumnata lui ştia totul despre cazurile grele. Ca 
procuror, avusese partea ei de cadavre zilnice. 

Aidan oftă. 

— Nu ştii nici jumătate din poveste. Această femeie era 
tratată de un psihiatru care... se opri când Abe şi Kristen 
se uitară unul la celălalt. 

— Tess Ciccotelli, spuse deschis Kristen. Deci tu eşti cel 
care a târât-o în această după-amiază în sala de 
interogatoriu. La naiba, Aidan! 

Aidan se uită de la Kristen la Abe. Kristen arăta 
furioasă, iar Abe se concentra cu înverşunare să lege 
funda dintre cârlionţii lui Kara. Aidan ştia că era pe cont 
propriu. 

— Cum de ştiai? 

— Şeful meu m-a sunat în după-amiaza asta. Mi-a spus 
esenţialul şi m-a rugat să preiau cazul, să vorbesc cu 
poliţiştii care au adus-o la interogatoriu. l-am spus că nu 
pot. Eu şi Tess am lucrat împreună ani de zile. Suntem 
prietene. 

— Se pare că tu şi restul lumii. Aidan atacă enervat 
plăcinta. Femeia asta avea mai mulţi aliaţi decât NATO. 


Nu mai era nimeni în sala aia de judecată când l-a absolvit 
pe Harold Green de toată răspunderea pentru că omorâse 
trei copii şi un poliţist? 

Kristen înţepeni. 

— Nu l-a absolvit de răspundere, Aidan. 

— Nu erai acolo, Kristen, spuse Aidan, pe un ton de 
avertizare. Eu am fost. 

— Nu am fost în sala de judecată, aşa e. Am fost înainte 
şi după. Aidan, ea a venit la mine, frământată de ceea ce 
trebuia să facă. Ştia care vor fi consecinţele. Nu ar fi putut 
niciodată depune mărturie în legătură cu incompetenţa lui 
Green de a fi supus unui proces dacă nu ar fi crezut în 
întregime asta. Nu este acel gen de femeie. Ai petrecut 
câteva ore cu ea în după-amiaza asta. Cu siguranţă că ai 
observat şi tu asta. 

Aidan se mişcă în scaun, simțindu-se incomod pentru că 
nu era încă sigur de ceea ce văzuse şi auzise. 

— Ea este psihiatru, Kristen. li poate face pe oameni să 
vadă ceea ce vrea ea să vadă. 

Kristen îşi dădu la o parte farfuria. 

— Este psihiatru, nu şaman. Îţi pierzi vremea, Aidan. 
Descoperă cine altcineva dorea moartea acelei femei. Şi 
află cine o urăşte destul de mult pe Tess ca să o atragă în 
mijlocul poveştii. Ea se ridică, respirând greu. Vei 
descoperi că lista este mult mai al naibii de lungă decât 
crezi. 

Aidan îşi frecă capul obosit. 

— Kristen, te rog. 

— Te rog ce, Aidan? Te rog, uită-te în altă parte în timp 
ce-i faci pe plac drăgălaşei tale prejudecăţi. Nu prea cred. 
Ştiai că Tess Ciccotelli şi-a pierdut contractul cu 
municipalitatea pentru că uniunea poliţiştilor a protestat 
împotriva ei? 

El se gândi la Mercedesul pe care ea îl condusese 
noaptea trecută. 

— Nu, dar nu pare că venitul ei a avut de suferit. 

Ochii lui Kristen se îngustară periculos. 


— Ei bine, atunci, ştii că era să-şi piardă viaţa pentru că 
nu ştiu ce poliţist nu a reacţionat destul de repede ca săo 
protejeze de unul dintre cazurile de nebuni pe care-i 
interoga? 

Aidan tresări. 

— Nu, nu ştiam asta. 

— Întreabă-l pe Murphy. Îţi poate spune ce s-a 
întâmplat. Tess Ciccotelli a plătit destul pentru că a făcut 
ce era corect. Nu voi sta deoparte ca să văd cum este 
acuzată de asta. Nu există nici cea mai mică posibilitate, la 
dracu”, ca ea să fi făcut asta, iar tu o ştii la fel de bine ca 
mine. 

Becca suspină adânc, iar Aidan clipi, şocat de cuvintele 
care rareori apăreau din gura cumnatei sale, în timp ce 
mâinile lui Abe se ridicară pentru a acoperi urechile lui 
Kara. _ 

— Ai spus cuvântul cu „d”, spuse Abe încet. In faţa 
copilului. 

Kristen îşi ţuguie buzele, tremurând vizibil, cu obrajii în 
flăcări. 

— Îmi pare rău pentru asta, Abe. Dar pentru restul nu- 
mi pare rău. Vorbeşte cu Murphy, Aidan. Fă o listă cu toţi 
criminalii la prinderea cărora a ajutat Tess. Apoi să mă 
priveşti în ochi şi să-mi spui că nu există nimeni care să 
vrea să o vadă suferind destul de mult încât să-i însceneze 
aşa ceva. 

— Kristen, murmură Abe.  Relaxează-te. Aidan va 
descurca iţele. Oftă şi legănă copilul pe genunchi. Ai de 
gând să preiei cazul, nu-i aşa? 

Kristen negă dând din cap. 

— Nu. Nu pot fi obiectivă când vine vorba de aşa ceva. 
Cred că toată treaba asta este în mod clar injustă. Patrick 
a spus că el poate fi obiectiv, aşa că el îl va prelua de aici. 
Îi aruncă lui Aidan o privire serioasă. Numai dacă nu 
cumva investigația o absolvă de orice responsabilitate. 

Aidan îi întâlni privirea. Nu ştia să se fi întâmplat ca, 
vreodată, cumnata lui să se fi înşelat în privinţa cuiva 


pentru care lupta cu asemenea pasiune. Ea, mai mult 
decât oricine altcineva, înclina balanţa spre inocenţa lui 
Ciccotelli. 

— Înainte de a pleca astăzi, am cerut celor de la 
registratură să facă o listă cu răufăcătorii împotriva cărora 
ea a depus mărturie. Cred că o voi avea mâine de 
dimineaţă. 

Ea respiră adânc. 

— Mulţumesc. 

— Şi-l voi întreba pe Murphy despre... nebunul care a 
încercat să o rănească. 

— Care a reuşit, spuse ea încet. Verific-o pe Tess, Aidan. 
Vei descoperi că te înşeli în privinţa ei. 

— Sper să fie aşa, Kristen. Dar oricum ar fi, îmi voi face 
meseria. 

Ea ridică din sprânceană. 

— Contez pe asta. 


Duminică, 12 martie, 8:30 P.M. 


Ciccotelli era acum în siguranţă acasă. Asta se vedea 
clar prin fereastra ei. Desigur folosind binoclul. O unealtă 
atât de importantă în meseria asta. Să nu pleci niciodată 
fără el de acasă. Oamenii ar observa o armă sau un cuţit, 
dar nimeni nu ar suspecta o persoană care merge pe 
stradă cu un binoclu în jurul gâtului, iar dacă cineva 
întreba, era simplu să pretinzi că ai o fascinaţie pentru 
păsări. 

De parcă ar fi fost cazul. Erau nişte creaturi enervante 
care ciripeau. Cu excepţia păsărilor de pradă care priveau 
în linişte din înaltul cerului, năpustindu-se în jos spre ţinte 
care nu bănuiesc nimic, cu ghearele pregătite pentru a 
sfâşia carnea ca pe hârtie. Păsările de pradă erau creaturi 
de admirat. Şi pe care să încerci să le întreci. 

Ţinta care nu bănuia nimic stătea la masa din 
sufragerie, lucrând la laptop, căştile acoperindu-i urechile. 
Din când în când se uita în sus, afară, pe fereastra care 


aşeza oraşul Chicago la picioarele ei. Chiar era un fapt 
interesant. Pentru că avea o fereastră aşezată destul de 
sus, majoritatea oamenilor nu se gândeau că aşa cum ei se 
uitau afară, altcineva ar putea la fel de uşor să se uite 
înăuntru. Şi chiar era atât de uşor. lar pentru moment, 
plictisitor. 

Ea nu era în închisoare. Şi deşi asta era dezamăgitor, 
era de aşteptat. Destui oameni încă mai ţineau suficient de 
mult la dr. Tess Ciccotelli încât să o apere împotriva a 
ceea ce păreau a fi acuzaţii absurde. Care era motivul? ar 
întreba ei. Un psihiatru remarcabil, care dăduse citaţie 
după citaţie... Un chicotit sparse tăcerea. Mâine, pe 
vremea asta, poliţia va avea motivul şi numărul ci de 
apărători devotați se va micşora în curând, considerabil. 

Dar ca asigurare, ar trebui să existe mai multe. Vor fi 
mai multe. 

O singură apăsare pe tasta de apelare rapidă făcu ca 
telefonul lui Nicole să sune şi, ca o fată deşteaptă ce era, 
ea răspunse la primul ţârâit. 

— Ce este? Vocea ei parcă zgâria şi era răguşită. 

— Ce dracu” ţi-ai făcut la voce? 

Era de aşteptat ca o actriţă să aibă mai multă grijă de 
vocea ei, dar suna de parcă Nicole plânsese. Era o femeie 
slabă. Trebuie să fie urmărită îndeaproape. Poate era 
necesar să facă încă o vizită frăţiorului lui Nicole pentru a 
se asigura de serviabilitatea ei continuă. 

— Ai face bine să fii în stare să joci. 

Nicole îşi drese gâtul. 

— Nu este nimic. Sunt bine. 

— Speră să fie aşa. Am investit mult timp şi bani în 
vocea ta, Nicole. Te rog să nu uiţi că sănătatea fratelui tău 
depinde de tine şi numai de tine. 

— Ce vrei? întrebă Nicole, cuvintele ei sunând ca şi cum 
ar fi fost scoase printre dinţii încleştaţi. 

— Să fii la colţul străzilor Michigan şi Eighth pe la 
unsprezece. Adu peruca. 

Urmă o clipă de tăcere, apoi se auzi vocea lui Nicole 


înăbuşită şi temătoare. 

— Ai spus că va mai dura câteva zile. 

— M-am răzgândit. Unsprezece, Nicole. 

Noi doi vom face o vizită. Domnului Avery Winslow. Faţa 
tristă a lui Winslow, lăsată în jos ca cea a unui basset se 
uita în sus din poza aşezată în vârful teancului. Bietul 
domn Winslow, să îşi piardă astfel fiul minor! Că un tată s- 
ar simţi vinovat era cu totul de înţeles. Faptul că ar fi 
căutat ajutorul unui psihiatru era ceva raţional. Că 
psihiatrul său era Tess Ciccotelli era pieirea sa. 

Avery Winslow fierbea în suc propriu de trei săptămâni. 
Apartamentul lui era pregătit. Era timpul pentru cel de-a 
doilea act. 

Bietul domn Winslow. Chiar nu avea nimic personal. 
Oricum, nu cu el. Dar Ciccotelli... cu ea era diferit. Cu ea 
era ceva personal. 

Destul de curând, ea va muri. Dar mai întâi va suferi 
enorm. 


Duminică, 12 martie, 11:30 P.M. 


Prea târziu. Prea târziu. Am ajuns prea târziu. Refrenul 
umbla prin mintea lui Tess iar şi iar în timp ce-şi croia 
drum prin mulţime. Nu putea vedea. Nu putea vedea 
dincolo de acei bărbaţi. Bărbaţi înalţi. Cu părul închis la 
culoare. Toți erau atât de furioşi. 

Furioşi pe mine. Se împinse pe lângă ultimul bărbat şi se 
opri. La picioarele ei zăcea Cynthia Adams. Moartă. Prea 
târziu. Uliul dintre bărbaţi se aplecă şi scoase inima 
Cynthiei din trupul ci sfâşiat şi o tinu, încă mai palpitând, 
în mâna sa. 

— La-o, îi ordonă el, ochii săi albaştri strălucind în 
noapte. 

— Nu, nu. Ea se dădu înapoi. 

Inima încă mai tremura, sângele picura printre degetele 
lui şi cădea pe faţa palidă a Cynthiei, ochii ei deschizându- 
se şi uitându-se fix, morţi şi goi. 


La se întoarse cu spatele, înghițind un țipăt. Şi împietri 
acolo. Poliţia. Vine după mine. Erau uniforme cât vedeai 
cu ochii. Ochi acuzatori. Fugi. Trezeşte-te. La naiba, 
trezeşte-te şi fugi. 

— Tess, la naiba, Tess, trezeşte-te! 

Auzi un țipăt, ascuţit şi înspăimântat. Realiză că 
provenea din propriul său gâtlej. Tess îşi săltă repede 
capul de pe masa din sufragerie, deschise ochii larg, 
privirea fiindu-i încă înceţoșată. Clipi repede şi privirea ei 
descoperi o faţă familiară. Ochi căprui, păr de culoarea 
nisipului, tuns scurt. Nişte degete îi îndepărtau căştile de 
pe urechi. Mâini puternice erau acum pe faţa ei. Vii şi 
calde. 

Jon. Jon era aici. Era bine. Nu o vor prinde. Nu astăzi. 

Pulsul ei încă galopa ca vântul, dar putea respira din 
nou. 

— Dumnezeule, Jon! 

Jon Carter îi tinu faţa între palmele sale de chirurg, 
degetele sale capabile mângâind-o, degetele lui mari 
dezmierdându-i obrajii, aşteptând ca ea să-şi vină în fire. 
Tess încuviinţă dând din cap încet şi se aşeză la loc pe 
scaunul ei. Luă şi el un scaun şi se aşeză, privind-o cu 
atenţie. 

— Sunt bine. A fost doar un coşmar. 

— Eh! 

Îşi lipi degetele de carotida ei, le ţinu acolo în timp ce 
număra. 

— Am spus că-s bine. Îşi dădu la o parte părul de pe 
faţă. A fost doar un vis urât. 

— Ţipai atât de tare încât te-am auzit din hol. M-ai 
speriat ca naiba, Tess. Bine că aveam cheie. Altfel aş fi 
chemat poliţia. El se în floră. Părea ca şi cum ai fi fost 
spintecată. 

Ea se smuci, inima din vis încă fiind vie în mintea ei. 

— Nu este deloc amuzant, Jon. 

— Nici nu intenţionam să fie. Sprâncenele lui de 
culoarea nisipului se uniră într-o confuzie neliniştită. 


Trebuie că a fost un vis teribil. Ce s-a întâmplat? 

Tess se ridică enervată când îşi simţi genunchii de 
gumă. 

— Oricum, de ce eşti aici? 

— Mi-am tăcut griji pentru tine. Ai sunat-o şi ai luat-o pe 
Amy de la prânz şi nu mi-ai dat de ştire că eşti în regulă. 
Am sunat toată după-amiaza, dar nu ai răspuns aşa că am 
venit aici după ce mi-am terminat tura. 

— Am închis soneria ca să pot să dorm. 

— Nu dormeai, sublinie el. 

Încercase, de câteva ori, dar afurisitul de vis o tot tăcea 
să se trezească. Din câte ştia ea, totuşi înainte nu ţipase. 

— De fapt, chiar asta făceam acum. 

— Eh! La masă, cu faţa pe tastatura de la laptop. Sunt 
sigur că saliva nu face bine tuturor chestiilor electrice din 
interior. Ce se întâmplă, Tess? 

O privi cum face un pas şovăitor spre bucătărie, apoi 
altul. 

— Amy nu ţi-a spus nimic? 

— Nu. Tot ce mi-a spus a fost că aveai probleme, aşa că 
s-a dus să te ia, te-a dus acasă şi te-a băgat în pat. Cred că 
e mai mult de-atât. 

— Ah! Privilegiul avocat-client. Deci poate păstra un 
secret. E bine de ştiut. Tess reuşi să ajungă la frigider şi 
se sprijini de uşă, încă tremurând. Eu îmi iau un pahar cu 
vin. Vrei şi tu unul? 

O urmase, iar acum stătea în arcada de la bucătărie, 
încruntându-se. 

— Nu. Despre ce vorbeşti, privilegiul avocat-client? Amy 
a spus că ţi s-a stricat maşina. 

— Amy era discretă pentru că am reţinut-o în interes de 
serviciu. Tess găsi tirbuşonul, recunoscătoare pentru că 
avea ceva care să-i ţină ocupate mâinile care tremurau. Se 
pare că sunt suspectă. 

Încruntarea lui se accentua. 

— Cum ar fi, într-o crimă? 

Tess scoase un râs nervos în timp ce scotea dopul de la 


sticlă. 

— Cum ar fi, o crimă admirabilă, Jon. Vrei, te rog, să 
torni tu? Mâinile mele nu sunt încă sigure. 

El turnă în pahar, iar ea-l bău din trei înghiţituri 
zgomotoase. 

— Mai toarnă. 

În tăcere, el se supuse şi ea-şi luă paharul, îl puse pe 
masa din sufragerie şi se cufundă la loc în scaunul ei. 

— Unul dintre pacienţii mei s-a sinucis noaptea trecută. 

— Acesta era telefonul pe care l-ai primit azi-noapte? 
Cel pentru care aveai nevoie să merg cu tine? 

Ha flutură din mână. 

— Da, dar asta s-ar fi întâmplat oricum, aşa că nu te 
simţi vinovat. la un loc, dragul meu. Să-ţi spun o poveste. 

El se aşeză, iar ea-i spuse tot, de la ochii albaştri şi 
acuzatori ni lui Reagan şi până la reportera cea tânără de 
la uşa secţiei de poliţie. 

Timp îndelungat el nu spuse absolut nimic. Apoi pufni: 

— Este o nebunie! 

Tess râse. 

— Cred că este un cuvânt la fel de bun ca oricare altul. 
Ea îşi împinse paharul astfel încât să scoată un clinchet 
când se atinse de sticla pe care el o aşezase pe masă. Mai 
vreau. Te rog. 

El îi turnă ceea ce ar fi fost al patrulea pahar. 

— Te-au acuzat? 

— Nu încă. Ar trebui să rămâi în oraş. S-ar putea să am 
nevoie de line ca martor. 

El se posomori. 

— Nu este amuzant, Tess. 

Ea-şi înclină capul. 

— Nici nu intenţionam să fie. Am intrat într-o belea 
mare. Gesticulă spre stiva de casete aşezată lângă 
casetofon. Şi nu am găsit niciun indiciu în niciuna dintre 
ele. Nimeni nu a pomenit de Cynthia în niciuna dintre 
şedinţe. Nici în timpul celor cinci ore de casete. Am 
transcris fiecare cuvânt. 


Jon respira, reflectând. 

— Ce urmează? 

Tess ridică din umeri. 

— Mai întâi trebuie să termin vinul acesta. Apoi va 
trebui să dorm. Să dorm cu adevărat. Sper că destul vin 
mă va da gata astfel încât să nu mai fiu nevoită să am iar 
afurisitul acela de vis. Mâine îi voi duce aceste transcrieri 
lui Reagan. Apoi, dacă nu va găsi ceva peste noapte ca să 
mă aresteze, mă duc la spital şi-mi fac vizitele. Ea ridică 
din nou din umeri. După asta nu ştiu ce va urma. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? 

Ea îşi muşcă colţul buzei şi lovi uşor cu degetele sticla 
aproape goală, simțindu-se destul de ameţită încât era 
plăcut. 

— Deja am făcut-o. Patru pahare? 

— Tess? Jon îi aruncă o privire de atenţionare. Voiam să 
spun dacă tu chiar crezi că este înţelept să oferi de 
bunăvoie aceste informaţii detectivului. Poate fi unul 
dintre aceia care a ajutat la încetarea contractului tău. 

— Se prea poate să fi fost. Probabil a fost. Şi totuşi, el şi 
Murphy sunt singura mea şansă acum ca să rezolv 
tărăşenia asta. Dacă o dau în bară, mă voi duce şi mai sus. 
Spinnelli încă mă mai place. Pentru moment, voi coopera 
cu detectivii. Işi lăsă capul pe spătarul scaunului şi-şi 
închise ochii. Jon, cineva a omorât-o pe Cynthia Adams, ca 
şi cum ar fi împins-o chiar el peste balcon. Dacă-l ajut pe 
Reagan să afle cine a fost, pot face ca asta să dispară şi să- 
mi văd de viaţa mea. 

Se strădui să se ridice în picioare, fiind recunoscătoare 
de data asta pentru mâinile lui care o ajutară. 

— Acum am nevoie de somn. 

Lăsându-şi greutatea pe umărul lui, îşi croi drum până în 
dormitor. 

Chicoti când el o împinse în pat şi-i scoase şosetele. Ea 
se sprijini de coate şi zâmbi în sus spre el. Era un bărbat 
arătos, iar ea auzise mai multe presupuneri şoptite în ceea 
ce priveşte dibăcia mâinilor sale în afara sălii de operaţie. 


Dar ea şi Jon erau doar prieteni. Nu exista nicio scânteie 
între ei. După Amy, el era cel mai apropiat prieten al ei şi 
ataşat monogam. Şi totuşi, ea nu putu rezista tentaţiei de 
a-l tachina. 

— A trecut mult timp de când am avut un bărbat la mine 
în dormitor, Jon. Eşti sigur că nu vrei să rămâi? 

El zâmbi în jos spre ea. 

— Este o ofertă tentantă, Tess. Dar ce va spune Robin? 

Ea închise ochii. 

— Nu-ţi face griji. Eşti în siguranţă de ghearele mele 
diabolice. 

Ea chicoti din nou, cu simţurile încălzite şi diminuate 
exact cât trebuie ca să se simtă confortabil. 

— Spune-i lui Robin că mi-am ţinut mâinile acasă. 

Se ghemui în pernă, suspinând când mâinile lui îi 
dădură la o parte părul de pe faţă. Începu să se lase dusă 
de val. 

— Adorm singură. Din nou. 

Mâna lui Jon ezită. 

— Tess. 

Ea deschise un ochi. Expresia lui era dureroasă şi în 
schimb îi transmise un val neaşteptat de dor care-i zdrobi 
inima. Vinul era de vină, îşi spuse ea. Pentru că am 
terminat cu acel nenorocit. Dormise singură în patul ei, 
fără Phillip Parks, de mai bine de un an. Nu-i lipsea. Din 
partea ei putea să se ducă la dracu’. Dar îi lipsea... să aibă 
pe cineva, presupuse ea. Se scutură un pic, ceea ce făcu 
ca patul să se mişte. Mâine va fi destul timp pentru 
autoanaliză. Mai ales dacă Reagan chiar reuşeşte să mă 
aresteze. 

— Sunt bine, Jon. Du-te acasă la Robin. Închide uşa şi nu 
o lăsa pe Bella să iasă. 

Ca şi cum şi-ar fi auzit numele spus de Tess, pisica de 
culoarea carcasei de ţestoasă sări pe pat şi se încolăci pe 
pernă, lângă faţa ei, torcând tare. 

— Sună-mă mâine, Tess. 

Somnul veni. În sfârşit. Cu indulgență. 


— Bine. 


5 


Luni, 13 martie, 7:40 A.M. 


Daniel Morris în vârstă de şase ani şi două luni. Cauza 
morţii, asfixiere. S-au găsit fibre în plămâni, care se 
potrivesc cu buretele din pernă. Rahat. 

Aidan aruncă pe birou raportul medicului legist, simțind 
un gust amar în gât. Nenorocitul acela de tată sufocase 
copilul cu o pernă, apoi îi rupsese gâtul şi-l aruncase pe 
scări pentru a-şi acoperi crima. Aidan scrâşni din dinţi. lar 
mama acelui băieţel îi susţinuse minciuna. Cumva asta 
făcea ca totul să fie şi mai rău. IÎnchise ochii şi respiră pe 
nas. Calmează-te. Nu-i vei face dreptate băiatului dacă te 
pierzi cu firea. Putea auzi vocea lui Murphy în minte, 
liniştitoare şi calmă, exact aşa cum fusese atunci când 
stătuseră umăr lângă umăr şi priviseră cum tehnicienii de 
la medicină legală băgau, vineri seară, trupul băieţelului 
într-un sac. 

La naiba. Înghiţi cu greu şi-şi ţuguie buzele. Înjurase 
faptul că ochii îl usturau. Gândeşte-te la altceva. La orice 
altceva. Cynthia Adams şi Tess  Ciccotelli. Astăzi 
respectase promisiunea făcută lui Kristen. Se concentrase 
asupra lui Adams, ca să descopere cine dorise ca ea să 
moară. Vizitase agenţia de brokeraj unde lucrase şi aflase 
cu cine obişnuia să iasă. Se crispă. Alesese foarte prost 
cuvintele. Va urma firul crinilor. Desigur că îşi vor aminti 
de cineva care ar fi cumpărat atât de multe flori şi... 

— Detective? 

Vocea se auzi fără niciun avertisment şi-l făcu să sară în 
picioare, deschizând ochii şi văzând-o pe Tess Ciccotelli 
stând lângă colţul biroului său, având întipărită pe faţă o 
privire de îngrijorare profundă. Pulsul care începuse să se 


mai liniştească o luă la trap, iar pentru o clipă tot ceea ce 
putea auzi era propriul său sânge care-i bubuia în urechi. 
Dar bubuitul se potoli când o privi de jos în sus. 

Astăzi era îmbrăcată profesional, o haină cafenie îi 
atârna pe braţ. Blugii strâmţi şi jacheta roşie de piele 
dispăruseră şi fuseseră înlocuiţi cu un costum conservator 
şi ajustat pe corp, pantaloni de culoarea mangalului şi o 
jachetă. Părul ei nu se mai cârlionţa sălbatic. Făcuse 
cumva de-l îndreptase şi-l strânsese la ceafa, lăsând câteva 
şuviţe care să-i mai îndulcească faţa. Machiajul ei era mult 
mai subtil. Dispăruse şi rujul roşu strălucitor. Singura ei 
culoare de astăzi era oferită de o eşarfa roşie, legată uşor 
în jurul gâtului. Ghetele ei cu toc ascuţit erau acum nişte 
mocasini cu talpă plată, lustruiţi ca să strălucească. Arăta 
ca un fotomodel de pe coperta revistei anuale pentru 
femeile de afaceri, iar dacă nu ar fi văzut-o ieri în postura 
de ţigancă, nu ar fi crezut niciodată că o astfel de 
transformare era posibilă. 

Şi totuşi, conservatoare sau nu, căţea cu sânge rece sau 
nu, suspectă... sau nu, îi lăsa gura apă. Ceea ce însemna 
că era o femeie periculoasă, pe care doar să o priveşti şi 
să nu o atingi niciodată. Nu conta cine erau aliaţii ei. El îşi 
ridică privirea pentru a o întâlni pe a ei. 

— Doctore Ciccotelli, nu am auzit clopoţelul liftului. 

Ea  suportase cercetarea lui amănunţită fără să 
protesteze. 

— Asta pentru că am urcat pe scări. Detective Reagan, 
îmi pare rău să te deranjez atât de devreme, spuse ea 
încet. Am vizite de făcut la spital în această dimineaţă, dar 
am vrut mai întâi să trec să-ţi las astea. Nu aveam de gând 
să urc, dar sergentul de la birou a spus că eşti aici şi m-a 
trimis sus. Cu un umăr ridicat, expresia feţei ei deveni 
imobilă. Cred că nu a auzit noutăţile. 

El arătă spre scaunul de lângă birou. 

— Ai vrea o cafea? 

— Din vasul tău? 

Colţul gurii ei tresări, iar el fu fermecat, încercând din 


răsputeri să nu fie. 

— Acum încerci să mă otrăveşti. Nu, mulţumesc, 
detective. Revenindu-şi, scoase un plic din servietă. Mi-am 
petrecut seara transcriind ultimele mele cinci şedinţe cu 
Cynthia Adams. M-am gândit că ele ar putea oferi unele... 
indicii deoarece investighezi moartea ei. 

Nu se aşteptase ca ea să spună asta. Şi totuşi, luă plicul 
şi scutură conţinutul acestuia pe birou. Din el căzu un 
teanc de hârtii scoase la imprimantă, împreună cu cinci 
casete audio. 

— Îţi înregistrezi şedinţele? 

— Nu pe toate. Numai cu anumiţi pacienţi şi numai cu 
permisiunea lor. 

— Atunci Cynthia Adams şi-a dat acordul? 

— Nu la început, nu. La începutul primelor şedinţe, 
Cynthia refuza să accepte şi alte aspecte ale 
comportamentului ei. Mi-a vorbit despre acestea. 

— Aventurile ei. 

— Relaţiile ei de o noapte, îl corectă ea. Apoi la 
următoarea şedinţă, a negat cum că ar fi spus aşa ceva. 
Am convins-o să-mi permită să înregistrez conversațiile 
noastre ca ea să poată auzi ce am auzit şi eu. O umbră 
brăzdă chipul lui Ciccotelli. A fost... devastată. Dar în cele 
din urmă ne-a ajutat să ne concentrăm asupra problemelor 
reale. 

Ea nu era deloc aşa cum se aşteptase el să fie. Deşi 
Kristen, presupuse el, nu ar fi fost surprinsă. Nici Murphy 
sau Spinnelli. 

— Te referi la depresie. 

— Da. Avea nevoie să ţină asta sub control pentru că-i 
influenţa celelalte acţiuni. 

— Cum ar fi încercarea de sinucidere de acum un an. 

— Şi parafilia ei sexuală - dependenţa ei, lămuri ea. 
Pentru Cynthia era o constrângere. Probabil un fel de-ai 
controla pe bărbaţi şi propriul său trup în acelaşi timp. 

— Pentru că tatăl ei abuzase de ea. 

— Da. Rareori aducea acasă acelaşi bărbat de două ori, 


chiar dacă aceştia o implorau. 

Aidan lua teancul de hârtii şi se uită peste ele. 

— Cine a rugat-o? 

— Câţiva. Am subliniat prenumele celor care ştiam că 
deveniseră insistenţi, dar Cynthia nu mi-a dat şi numele 
lor. Jumătate dintre nume cred că le-a născocit. 

— Atunci de unde ştii că spunea cât de cât adevărul? 

Ciccotelli oftă. Arăta epuizată. 

— Unul dintre medicamentele pe care le lua poate cauza 
toxicitate la ficat, aşa că trebuia să-şi facă teste de sânge 
în mod regulat. A fost negativ în ceea ce priveşte 
distrugerea ficatului, dar pozitiv pentru gonoree, pe care a 
contractat-o de la unul dintre bărbaţii de o noapte. Numai 
Dumnezeu ştie câtor altor bărbaţi a mai transmis-o. Prin 
lege trebuia să raportez departamentului de sănătate. Am 
vorbit cu o domnişoară Tuttle, cea care se ocupa de cazul 
Cynthiei. Ea respiră şi expiră. Cynthia a fost extrem de 
furioasă în acea zi. Îi violasem intimitatea. Tot spunea că- 
şi va pierde slujba de la firma de brokeri. A fost a doua şi 
ultima vizită. A jurat să nu se mai întoarcă. 

— Dar aţi mai avut o şedinţă şi ea s-a întors? 

— Da, s-a întors. Se trezise alături de un bărbat pe care 
nu ţinea minte să-l fi agăţat. 

— Nu-l controlase pe bărbat. 

— Exact. A speriat-o destul pentru a se întoarce, l-am 
schimbat medicaţia şi trebuia să revină săptămâna trecută 
pentru control. Nu a mai apărut. 

— Atunci te-ai dus la apartamentul ei? 

— Da, dar fie că nu era acasă, fie nu a vrut să răspundă. 
Ea-şi miji uşor ochii. Amprentele mele ar putea fi pe 
soneria de la uşă. Probabil pe cadrul din afară, dar în acea 
noapte nu am atins clanţa uşii, detective. Am adus un 
coleg cu mine, în caz că se ivea vreo problemă. 

Aşa spusese şi ieri la interogatoriu. 

— Faci în mod normal aşa ceva? Aduci un coleg? 

— Da. Întotdeauna. Aduc un coleg sau nu mă duc. 
Închise ochii. Cu excepţia zilei de duminică. Nimeni dintre 


cei pe care-i sun în mod normal nu era disponibil. 

El se uită la carneţelul său. 

— Pe cine ai sunat azi-noapte, doctore? 

Ea deschise ochii. 

— Mai întâi l-am sunat pe Harrison Ernst, partenerul 
meu, dar nu era acasă. Apoi l-am sunat pe Jonathan 
Carter, dar nici el nu era acasă. Este chirurg la County. 
Nu va vrea să vorbească cu voi. Este un bun prieten şi un 
pic furios din cauza întregii situaţii. 

Aidan scrise numele bărbatului, ignorând junghiul de 
gelozie care-i înţepase stomacul. Deci terminase cu 
Murphy şi acum avea o relaţie cu acest Carter. Nu că ar fi 
contat. Cum să nu. 

— Spune-mi despre apelul pe care l-ai primit duminică 
noaptea. 

— A venit la 12:06. Am verificat aseară lista de apeluri, 
dar numărul apărea ca necunoscut. Poţi să-mi verifici 
apelurile de acasă, dacă vrei. Suna ca şi cum vorbea de pe 
un celular, un pic scârţâit. Cel care a sunat era o femeie, 
tânără. 

— Cât de tânără? 

— Nu era o adolescentă, dar nu cred că era nici o femeie 
de vârstă mijlocie. Nu şi-a spus numele, a spus doar că 
este una dintre vecinele Cynthiei Adams şi că trebuia să 
vin pentru că Cynthia stătea pe cornişă şi ameninţa că se 
aruncă. 

Aidan se încruntă uitându-se la notițele sale. 

— A spus că Adams ameninţă că se aruncă? 

— Cred că a folosit exact aceste cuvinte, da. De ce? 

— Pentru că am martori care spun că ea nu a vorbit cu 
nimeni. Doar a mers pe marginea balconului, s-a întors şi a 
căzut. 

Chipul lui Ciccotelli se încordă aproape imperceptibil. 
Dacă nu s-ar fi uitat după asta, nu ar fi sesizat. Nu se 
uitase după asta duminică noapte. Fusese atât de furios 
din atâtea motive şi a presupus că faţa ei inexpresivă 
reflecta ce gândea ea. Ar fi trebuit să ştie mai bine şi să nu 


caracterizeze pe toată lumea după expresia feţei. La naiba, 
nu ştiuse mai bine. Şi totuşi, erau dovezi fizice. 

— Cum crezi că au ajuns amprentele tale în 
apartamentul ei, doctore? 

Ea dădu încet din cap. 

— Nu ştiu. Mi-am bătut capul încercând să-mi dau 
seama. Ea aruncă o privire spre ceas. Acum trebuie să-mi 
fac vizitele, detective. Poftim cartea mea de vizită. Am 
scris numărul de celular pe spatele ei, dar nu-l voi avea cu 
mine în timpul vizitelor, însă dacă vrei să mai discutăm 
astăzi, secretara mea va putea să mă găsească. 

Ea se ridică în picioare şi trase uşor de eşarfa din jurul 
gâtului. Ezită, apoi se mai uită o dată la el. 

— Nu am vrut să mă uit la biroul tău, detective Reagan, 
dar am văzut raportul medicului legist pe care-l citeai 
când am intrat. Despre băieţel. 

El miji ochii. Simţea cum sângele îi năvăleşte în obraji. 

— Nu era treaba ta, doctore. Şi încă nu este. 

— Ştiu. Voiam doar să spun... îmi pare rău. Vezi multe în 
meseria ta. Îmi imaginez că te înfurie. 

Ea-l scutea de responsabilitate. Cât de ironic. 

— Şi tu vezi destule. 

Zâmbetul ei era atât autodispreţuitor, cât şi trist. 

— Nu este acelaşi lucru. Nu copii. Am încercat cândva 
să lucrez cu copii abuzaţi, la începutul carierei. Nu am 
putut. Işi înclină capul, privirea fiindu-i calmă. Asta te 
surprinde. 

Faptul că era atât de evident era un pic mai mult decât 
enervant. 

— Un pic, da. 

— Nu ai încredere în psihiatri. 

— Ai meseria ta, doctore, eu o am pe a mea. 

Buzele ei se curbară. 

— Asta înseamnă, du-te şi tratează-i pe cei bolnavi, dar 
stai cât mai departe de mintea mea. Destul de cinstit, 
detective. 

Îşi puse haina în timp ce el o privea, degetele lui 


dorindu-şi să o ajute, creierul său spunându-i să stea 
deoparte. 

— Vă voi suna dacă-mi mai amintesc ceva. Îmi veţi da de 
ştire dacă amprentele mele au mai apărut şi pe altceva? 

El zâmbi. 

— Aşa voi face. Mulţumesc că aţi venit. Şi... cumnata 
mea vă trimite salutări. 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Kristen este o prietenă bună. Spune-ţi-i că o salut şi 
eu. 

Începu să se îndrepte spre uşa care dădea spre scări şi 
se opri. 

Murphy stătea acolo, cu mâinile în buzunare, cu 
sprâncenele unite. 

— Tess. Nu mă aşteptam să te găsesc aici. 

— Nu aveam de gând să urc. 

Trecu pe lângă el, iar Murphy se întoarse odată cu ea, 
prinzând-o de braţ, privind-o intens. 

— Îmi pare rău, Tess. Nu ar fi trebuit niciodată nici 
măcar să mă gândesc la aşa ceva. 

Chiar şi din cealaltă parte a încăperii, Aidan putea simţi 
frisoane în timp ce ochii ei se închiseră şi vocea ei se 
linişti. Încă o dată vedea femeia care stătuse în sala de 
judecată, pronunţând acele cuvinte care eliberaseră un 
criminal. Cu grijă, ea-şi roti braţul, scoţându-l din 
strânsoarea lui Murphy. 

— Nu, chiar nu ar fi trebuit să faci asta. Am lăsat nişte 
materiale de citit. O zi bună, Todd. 

Apoi plecă, lăsându-l pe Murphy cu mâna întinsă şi 
posomorât. 

Întorcându-se pe călcâie, Murphy se lăsă în scaunul său 
şi timp de un minut se uită fix la biroul său înainte de a 
vedea raportul medicului legist despre micuțul Danny 
Morris. Înghiţi cu greu. 

— La dracu’! Este un fel al dracului de perfect de a 
începe ziua. 

Aidan aduse cafele pentru amândoi, cocoţându-se pe 


marginea biroului lui Murphy, care era lipit de-al lui. 

— Murphy, spune-mi ce s-a întâmplat între tine şi 
Ciccotelli. Kristen spune că ştii ceva despre un atac de 
anul trecut. 

Murphy legăna cana în mâini. 

— Este frig afară. 

— Şi aici era frig acum câteva minute. 

Murphy bombăni. 

— La dracu” şi cu asta. Dar respiră adânc şi se cufundă 
în scaunul său. Cam la două săptămâni după ziua cu Green 
în sala de judecată, Tess a fost rugată să evalueze un alt 
suspect. 

— Asta trebuie că s-a întâmplat înainte ca ea să piardă 
contractul cu municipalitatea. 

Murphy îl privi tăios. 

— Da, înainte de asta. Individul pe care ea trebuia să-l 
evalueze era un actor prost, îşi omorâse proprietăreasa şi 
pe soţul acesteia care era țintuit la pat. Pretindea că era 
schizofrenic, dar procurorul a crezut că era drogat. 
Avocatul său pleda pentru apărare pe motiv de nebunie. 
Era un tip tare. 

Murphy tăcu pentru o clipă apoi dădu din cap. 

— L-au adus cu cătuşe la mâini şi la picioare. Tess s-a 
aşezat cât mai departe de el posibil. Guy era zgarda mea, 
aşa că eu stăteam de cealaltă parte a geamului cu Patrick 
Hurst. Dar mai era un poliţist în încăpere cu ea. Gardianul 
i-a aruncat o privire lui Tess. 

Murphy se uită în altă parte, buzele sale dezvăluind o 
grimasă. 

— Al naibii nenorocit. De parcă ar fi urât-o, ştii? 

— Da, ştiu. Şi se simţi un pic ruşinat din această cauză. 
Ce a făcut suspectul? 

— A aşteptat, apoi s-a aruncat peste masă şi a prins-o. 
Îşi aşeză cafeaua pe masă. I-a pus lanţul de la cătuşele de 
la încheieturi în jurul gâtului şi a ameninţat că i-l rupe. 

Aidan tresări. 

— Ce a făcut gardianul? 


Murphy îşi lovi obrazul cu limba. 

— A intervenit după o jumătate de minut, dar tipul o 
prinsese pe Tess. Eu am intrat acolo în mai puţin de 
cincisprezece secunde, dar deja o rănise. A învârtit-o şi a 
lovit-o cu capul de peretele de beton, apoi a ţinut-o acolo, 
sufocând-o. Nu voi uita niciodată privirea ei. În acea zi, a 
crezut că va muri. 

— L-ai tras pe tip de pe ea? 

— Eu, agentul şi doi gardieni. Până să facem asta ea a 
leşinat, îi rupsese mâna şi-i fracturase craniul. Are o 
cicatrice în jurul gâtului rămasă de la lanţ. 

Aidan se gândi la eşarfa colorată pe care şi-o legase ea 
în jurul gâtului în acea dimineaţă şi înţelese. Se gândi la 
nişte mâini criminale în jurul gâtului ei şi deveni extrem 
de furios. 

— Aşa că ai stat cu ea la spital. 

— Da. L-am sunat pe fratele ei. Era în avion, venea din 
Philadelphia în acea noapte. M-am dus a doua zi să văd 
cum se mai simte şi am început să discutăm. De fapt ea nu 
putea să vorbească. A fost nevoită să scrie într-un carneţel 
pentru că îi afectase vocea. Dar după câteva zile a putut să 
vorbească. Gura lui se strâmbă. Mi-a reamintit de sora 
mea mai mică, a naibii de obraznică. Şi am devenit... 
prieteni. 

— Încă mai face asta? 

Murphy ridică din sprâncene. 

— Ce? îmi mai aminteşte de sora mea? Da. 

El se aşeză la loc pe scaun, studiind gânditor faţa lui 
Aidan. 

— Îţi reaminteşte de sora ta, Aidan? 

Aidan se gândi să mintă, dar se hotărî să nu o facă. 

— Nu. 

Murphy râse încet. 

— Ei bine, să fiu al naibii. 

— Mai spune tu ceva despre asta şi vei fi. 

— De ce? Nu ea a făcut asta, iar tu o ştii prea bine. O 
vom absolvi şi atunci vei avea drum liber. 


— Nu contează, Murphy. 

Pentru că femeile de genul lui Tess Ciccotelli erau foarte 
scump de întreţinut. Aidan se întinse îndărăt şi luă o foaie 
din imprimantă. 

— Aici sunt toate florăriile pe o rază de cinci mile de 
apartamentul Cynthiei Adams. M-am gândit că am putea 
afla dacă cineva a cumpărat în ultima vreme mulţi crini. 

— Dă-mi jumătate din listă. 

Murphy aşteptă până când Aidan se aşeză la biroul său 
înainte de a adăuga. 

— Ea este liberă. 

Aidan se opri din formarea primului său număr. 

— Ce? 

— Ea este liberă. A fost logodită, acum nu mai este. 

Las-o baltă, Reagan, îl avertiză creierul său sensibil. 
Creierul său stupid nu colabora. Schimbându-şi poziţia în 
scaun, se uită pe deasupra biroului la Murphy care-l 
ignora pentru că deja formase primul număr din lista sa. 
Stârnit şi enervat, Aidan reuşi să sune la cinci florării, apoi 
trânti jos receptorul. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— Ştii al naibii de bine ce, şuieră Aidan. Nu fi nemernic. 

Murphy privi zâmbind în sus. Ticălos îngust la minte. 

— A rupt relaţia cu tipul cu două săptămâni înainte să 
ajungă la altar. Zâmbetul lui se estompă. Se zvoneşte că 
logodnicul ei a înşelat-o. 

Aidan dădu din cap, redus la tăcere. Se pare că el şi 
Tess Ciccotelli aveau mai multe în comun decât crezuse la 
început. 

— Atunci a fost un idiot. 

— Aici sunt de acord cu tine. Ai găsit vreun crin? 

— Trandafiri, garoafe. Nu crini, cel puţin nu în 
cantitatea pe care am văzut-o în apartament. 

— Probabil că i-a cumpărat din câteva locuri diferite. 
Hai să mai sunăm până la zece. Apoi mergem să vizităm 
firma de brokeraj unde lucra Adams. 


— S-a făcut. 
Luni, 13 martie, 8:30 A.M. 


Abandonându-şi mormăind umbrela, Tess îşi scoase 
celularul din buzunar după ce acesta sună a treia oară la 
rând în tot atâtea minute. Cineva era insistent. Aruncând o 
privire la identitatea celui care suna văzu că acel cineva 
era secretara ei. 

— Da, Denise? întrebă ea mai tăios decât intenţionase, 
strâimbându-se când piciorul ei nimeri într-o groapă cu 
apă, udându-se până la gleznă. 

Se adăposti sub cornişa din faţa spitalului de psihiatrie 
şi, tremurând, scutură apa murdară din pantoful ei drept 
care era probabil compromis. Era o dimineaţă mizerabilă, 
rece şi ploioasă. Se potrivea complet cu starea ei de spirit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea mai calmă. 

— Aţi primit nişte telefoane în această dimineaţă, 
doctore Chick. 

Un fior care nu avea nimic de-a face cu ploaia rece îi 
străbătu şira spinării, iar Tess înghiţi în sec, ceea ce era 
sigur că urmau veşti rele. 

— De la cine? 

— Câţiva reporteri. Unul de la Trib, unul de la Canalul 
Opt. Vor un comentariu despre povestea din numărul de 
dimineaţă din Bulletin. 

O durere ascuţită îi fulgeră capul. 

— Bulletin? în minte îi apărură imagini ale unei tinere 
femei cu ochii gri-verzui, cu părul blond. Lasă-mă să 
ghicesc. Joanna Carmichael? 

— Nu, Cyrus Bremin este numele autorului, dar... da, 
Carmichael este numele de pe fotografii. Asta înseamnă că 
nu ai văzut articolul? 

Fotografii. Durerea se accentuă. 

— Nu. Cât de rău este? 

— Foarte rău. Ai mai primit şi două apeluri de la 
doctorul Fenwick de la comisia de stat de acordare a 


licenţei. A spus că trebuie să-l suni imediat. Denise spune 
repede numărul. l-am zis că ai consultaţii în această 
dimineaţă, dar el a insistat. 

Stomacul lui Tess făcu tumbe în timp ce-şi nota numele 
în memorie. 

— Alte apeluri? 

— Doamna Brown are atacuri de panică. Am trimis-o la 
doctorul Grace. Domnul Winslow a sunat de trei ori, 
cerând să te vadă pe tine, nu pe altcineva. Suna isteric, 
aşa că l-am programat pentru ora trei. 

— Mulţumesc. 

Îşi băgă telefonul în buzunar, inima bătându-i atât de 
tare încât părea că-i sare din piept. Cercetă repede 
împrejurimile. Era un automat cu ziare de cealaltă parte a 
străzii. Traversă în ciuda culorii semaforului, stârnind 
câteva claxoane şi ţipete iritate. Mâinile îi tremurau când 
scoase ziarul din dispozitiv. Prima pagină. Era pe prima 
pagină. 

Ploaia cădea pe capul ei descoperit, scurgându-se prin 
haină, dar nu se putea mişca. Propria ei faţă apărea pe 
prima pagină, alături de o imagine respingătoare a 
Cynthiei Adams pe o stradă din Chicago. Iar titlul 
articolului făcu ca inima să-i pulseze în gât. 

O PSIHIATRĂ CUNOSCUTĂ IMPLICATĂ ÎN 
SINUCIDEREA UNUI PACIENT. 

Celularul ei sună, iar ea răspunse automat. 

— Ciccotelli. 

— Sunt Amy. Ai văzut Bulletin-ul din dimineaţa asta? 

— Da. 

Liniştea se lăsă între ele în timp ce ploaia continua să 
cadă. 

— Unde eşti, Tess? 

Realitatea s-a conectat cumva la mintea ei şi se propagă 
într-o altă izbucnire de furie pură, iar Tess îşi reveni şi 
aruncă ziarul în cel mai apropiat coş de gunoi. Avea 
pacienţi de văzut, iar ea-şi pierdea timpul stând în ploaie 
ca şi cum nu mai ştia pe ce lume e. 


— Sunt la spital. 

Cu pas vioi începu să traverseze strada, de această dată 
aşteptând să se facă verde, nepăsându-i de ploaie. Deja 
era udă până la piele. 

— Trebuie să-mi fac vizitele acum, Amy, dar după aceea 
se pare că mă voi întâlni cu comisia de acordare a licenţei. 
Cred că voi avea nevoie de un avocat cu mine. 

— Spune-mi unde şi când şi voi fi acolo. 

Tess îşi drese glasul cu hotărâre. 

— Mulţumesc. 


Luni, 13 martie, 8:30 A.M. 


— Am venit acasă. 

Joanna Carmichael îşi mută privirea de la paginile de 
sport şi aproape că se înecă cu biscuiţii crocanţi cu cacao. 
Iubitul ei stătea în mijlocul sufrageriei, ud leoarcă de la 
ploaie, la subraţ ţinând un teanc de ziare, iar în cealaltă 
mână un buchet enorm de flori galbene. Avea rânjetul 
acela larg şi bleg care în mod normal nu apărea decât 
după sex. 

— Ce ai făcut, Keith? 

— Suveniruri. 

Teancul de ziare ateriză cu zgomot pe masă, făcând ca 
laptele să sară din castron. Trebuie că erau în jur de 
douăzeci de exemplare din Bulletin, fiecare dintre ele fiind 
o dovadă a înşelătoriei perfide a editorului ei. Fiecare îl 
avea ca autor al subiectului ei pe Bremin. Subiectul meu. 
Schmidt îi promisese un articol. Nu-i promisese niciodată 
că ea va semna articolul, se gândi cu amărăciune. 

Keith se scutură asemenea unui câine ud, apoi îi oferi 
buchetul cu o mişcare regală, amplă. 

— M-am gândit că vrei să decupezi câteva să le trimiţi 
acasă. 

Pe naiba voia. Ea scrâşni din dinţi. 

— Keith, nu este subiectul meu. 

Zâmbetul lui păli şi stătea acolo încă ţinând în mână 


florile pe care ea refuza să le ia. 

— Desigur că este. Mai este şi pe prima pagină. 

— Este subiectul lui Bremin, spuse ea cu dispreţ. Este 
autorul pentru că este reporter senior de investigaţii la 
ziar. Nemernicul acela de Schmidt i-a dat subiectul meu. 

— Numele tău este în dreptul fotografiilor, spuse el 
încet, punând florile deoparte, toată fericirea dispărându-i 
de pe chip. 

— Ei, şi! Ea rânji sarcastic. Nu sunt fotograf. Sunt 
jurnalist şi dacă ai avea cât de cât bun-simţ ai vedea 
diferenţa. 

El îşi dădu pe spate părul ud. 

— Cred că am o groază de bun-simţ, Jo. Văd şi eu 
diferenţa. Dar îţi mai văd şi numele într-un ziar important, 
pe prima pagină. Este ceea ce ţi-ai dorit. Ceea ce-ţi doreai 
ca să-i dovedeşti tatălui tău că o poţi face. Pe cont propriu. 
Acum ne putem întoarce acasă. 

Ea aruncă ziarele pe podea; menţionarea tatălui ei şi 
condescendenţa lui enervantă îi făcură sângele să fiarbă. 

— Nu sunt nici pe aproape gata să mă întorc acasă, 
Keith. Nu până nu voi avea numele tipărit deasupra 
articolului de pe prima pagină. Nu înainte de asta. 

El rămase acolo în picioare pentru o clipă, uitându-se la 
ea cu acea expresie care o făcea mereu să vrea să între în 
pământ de ruşine. 

— Ai făcut ceva bun aici, Jo. Ai demascat un doctor care 
şi-a rănit proprii pacienţi. Poate dacă ai putea vedea 
dincolo de ego-ul tău, ai vedea că este adevărat. Am avut 
răbdare cu tine, dar numele tău este pe prima pagină. Ai 
spus că atunci când se va întâmpla asta ne putem întoarce 
în Atlanta. Jo, vreau să merg acasă. 

— Atunci du-te. Dezgustată, se ridică pentru ca să-şi 
pună castronul în chiuvetă. Dar singur. Nu plec din acest 
oraş până nu voi avea numele scris deasupra. Aruncă o 
privire numelui Cyrus Bremin, care părea să-şi bată joc de 
ea din teancul de ziare de pe podea. Trebuie să-l influenţez 
cumva pe Schmidt. Un gând tinti în furia care fierbea. Un 


interviu exclusiv cu Ciccotelli ar fi numai bun. Mi-a spus să 
o sun. Se uită şi văzu spatele lui Keith în timp ce se 
retrăgea spre dormitor şi simţi un val brusc de vinovăţie. 
Keith, îmi pare rău că am sărit la tine. Eram doar atât de 
dezamăgită. 

El încuviinţă dând din cap fără să se întoarcă. 

— Nu uita să pui florile în apă. Mereu uiţi şi apoi mor. 

Joanna scutură din umeri şi alungă stânjeneala. Keith îşi 
va reveni. De şase ani de când erau împreună, îşi revenise 
mereu. Acum trebuia să se concentreze asupra a ceea ce 
era cu adevărat important. Să o facă pe Ciccotelli să fie de 
acord cu un interviu exclusiv. După articolul din această 
dimineaţă, nu va fi uşor, dar putea da vina pe Bremin 
pentru dezvăluiri, făcându-şi astfel drum. Ar putea să 
funcţioneze. Apoi va putea să-i demonstreze tatălui său că 
greşise. Putea să reuşească în jurnalism şi fără ajutorul 
lui. Va putea să-şi ocupe locul în afacerile media ale 
familiei sale cu o încredere pe care şi-o câştigase. 


Luni, 13 martie, 9:15 A.M. 


Aidan clipi când un ziar ateriză pe biroul său pe la 
jumătatea celui de-al zecelea apel la o florărie. Privi în sus 
pentru a vedea chipul locotenentului, taciturn şi sever, 
apoi îşi lăsă din nou privirea pe pagină. Şi se uită uimit în 
timp ce vocea floristului se auzea ca un băzâit în ureche. 

— Hm, doamnă, va trebui să revin eu cu un telefon. 

Închise telefonul şi ridică ziarul. Era Bulletin-ul, un pic 
mai bun decât un tabloid dintr-un supermarket. 

Iar faţa lui Ciccotelli se uita în sus spre el de pe prima 
pagină. 

— Murphy, uită-te la asta. 

Murphy se ridică în picioare, cu ochii duri şi reci. 

— Cine a tipărit porcăria asta? 

— Cyrus Bremin, spuse Spinnelli, mustaţa lui tremurând 
de furie. Spune că are o sursă anonimă din cadrul poliţiei. 
Află cine i-a confirmat subiectul. Îl vreau imediat în biroul 


meu. 

Uşa de la biroul său se trânti făcând să tremure storurile 
de la geamuri. 

Murphy încă se mai holba la pagina alb-negru. 

— Voi discuta cu Bremin, spuse el foarte încet. Îşi va 
identifica destul de repede sursa. i 

— Şi ne va crea şi mai multe probleme cu presa. Imi spui 
mereu să-mi păstrez capul pe umeri. De data asta, 
sfătuieşte-ți propriul cor, Murphy. Aidan studie fotografia 
lui Adams. Asta a fost făcută înainte ca eu să ajung la locul 
faptei, pentru că am împins mulțimea de cealaltă parte a 
străzii şi le-am spus lui Forbes şi lui DiBello să fie atenti la 
aparatele foto. Îşi miji ochii uitându-se cine era 
responsabil pentru poză. Joanna Carmichael. El tastă 
numele lui Carmichael în computerul său. Ei bine, ca să 
vezi. Uite ce înseamnă acasă pentru domnişoara 
Carmichael. 

Murphy se uită peste umărul lui. 

— Clădirea Cynthiei Adams. I-a picat subiectul direct în 
poală, cățea norocoasă. 

— Va avea o întâlnire cu noi, aşa că probabil nu este atât 
de norocoasă. 

Aidan scoase la imprimantă adresa în timp ce uşa lui 
Spinnelli se deschise. 

— Sala de conferinţe în treizeci de minute, lătră 
Spinnelli. Cheamă-l şi pe Jack Unger de la criminalistică. 
Procurorul vrea să ne vorbească. 


Luni, 13 martie , 9:30 A.M. 


La martori se aşteptase, dar la fotografi nu. 

Crăciun fericit mie. Cynthia Adams era exact pe prima 
pagină, cu inima atârnându-i pe mânecă, ca să spunem 
aşa. Dar şi mai hună era imaginea cândva faimoasei Tess 
Ciccotelli, arătând îngrijorată şi distrusă. O persoană nu 
poate cumpăra o astfel de publicitate. In general, era o zi 
bună până acum. 


Domnul Avery Winslow progresa în concordanţă cu 
graficul. Toată după-amiaza el se plimbase prin sufragerie, 
se legănase în scaunul din camera copilului şi-şi sunase 
frenetic psihiatra favorită. 

Era mult mai instabil mental decât fusese Cynthia 
Adams. I ia fusese specialistă în a nega lucrul care o 
înspăimânta cel mai mult. Fusese o treabă frustrantă. 
Părea că de fiecare dată când Adams se apropia, dădea 
înapoi, negând că auzise ceva. Uneori nega că ar fi avut o 
soră. „Medicaţia” ei a trebuit să fie mărită de trei ori 
înainte de a o face să se piardă cu firea suficient de mult. 
În cele din urmă a fost necesară folosirea chimicalelor 
nenaturale. Halucinogenul a dat-o gata. 

Crinii fuseseră o lovitură de maestru, fotografia surorii 
sale atârnând în ştreang fusese cireaşa de pe tort. De pe 
tortul de ziua ei. Calendarul fusese foarte cooperant în 
descompunerea mentală a domnişoarei Cynthia Adams. 

Calendarul va fi cheia care-l va da peste cap şi pe 
domnul Avery Winslow. 

Asta şi plânsul non-stop de copil. Lovitură de maestru. 

Şi, dacă mica şi drăguţa Nicole îşi ducea la bun sfârşit 
responsabilităţile, chiar în acest moment bietul domn 
Winslow primea încă o fotografie candidă care ar trebui 
să-l împingă dincolo de limite. 

Trăgând-o după el pe doctorul Ciccotelli, cea pe care se 
putea bizui. 


Luni, 13 martie, 9:45 A.M. 


Procurorul Patrick Hurts aruncă dezgustat ziarul pe 
masă. 

— La naiba! Asta este de rău, Marc. Foarte, foarte rău. 

Jack Unger de la calculatoare luă ziarul de pe masă şi-l 
studie. 

— Cine este sursa anonimă a lui Bremin? 

Murphy se încruntă. 

— Nu ştim. Nu era acolo noaptea trecută. Fotograful 


însă a fost. Cei doi poliţişti ajunşi primii la locul faptei îşi 
aduc aminte că au văzut-o pe Carmichael în mulţime, dar 
neagă că i-ar fi spus ceva. 

— Oricine a fost ieri în tură ar fi putut-o vedea pe 
Ciccotelli venind cu noi. Aidan ridică stânjenit din umeri, 
aducându-şi aminte cât de furios fusese el. O singură 
privire spre propria faţă l-ar fi dat de gol. Avocata ei a 
semnat jos, aşa că oricine s-ar fi uitat în jurnal ştia că ea 
este aici. Mulţi oameni le-au văzut plecând împreună. 
Niciunul dintre ei nu va recunoaşte că a vorbit cu presa, 
Marc, dar ştim cu toţii că oricare dintre ei ar fi fost mai 
mult decât fericit să o facă. 

Spinnelli împături ziarul astfel încât faţa lui Ciccotelli să 
nu se mai uite spre ei. 

— Destul de adevărat. Dar vom investiga pe unde s-a 
scurs informaţia împreună cu restul, aşa cum facem 
mereu. Deci, de ce suntem de fapt aici, Patrick? Vizita ta 
pare a fi un pic... prematură. 

Procurorul oftă. 

— Sunt aici pentru că asta are implicaţii peste inocenţa 
sau vinovăția lui Tess Ciccotelli sau chiar dincolo de a-l 
găsi pe cel care a făcut asta bietei femei. 

— Cynthia Adams, spuse Aidan cu blândeţe, apoi ridică 
din sprâncene când Patrick se încruntă la el. Acesta era 
numele bietei femei. 

Compasiunea sclipi în privirea procurorului. 

— Ştiu şi eu asta, detective. Dar acum nici măcar nu am 
decis dacă moartea domnişoarei Adams este omucidere. El 
ridică mâna înainte ca Aidan să poată argumenta. Vei 
investiga. Vei afla cine a făcut asta. Nu-ţi spun să te 
opreşti. De fapt îţi spun să te grăbeşti. Problema cea mare 
este credibilitatea doctorului Ciccotelli în legătură cu 
cazurile din trecut. Faptul că aţi adus-o aici să o interogaţi 
este acum ştiut de opinia publică, mulţumită lui Bremin şi 
Bulletin-ului. Fiecare avocat care a pierdut un caz în care 
a depus mărturie Ciccotelli va avea motive să citeze un 
apel. Asta ar putea fi devastator pentru biroul meu. Ştii în 


câte cazuri a fost implicată în ultimii cinci ani? 

Da, se gândi Aidan. Acum ştia cu exactitate câte sunt. 
Iar Kristen avusese dreptate întru totul. Harold Green era 
o aberaţie. Tess Ciccotelli îşi făcuse rolul de a pune nişte 
tipi foarte răi după gratii. Aflând asta îl cucerise. 

— Patruzeci şi şase, murmură el. 

Mustaţa lui Spinnelli se strânse deasupra buzelor 
țuguiate. 

— Ce? 

Aidan îşi drese glasul. 

— Doctorul Ciccotelli a depus mărturie în patruzeci şi 
şase de cazuri. leri am cerut celor de la registratură să 
verifice lista. Am luat-o pe drum încoace. 

El aruncă lista imprimată spre centrul mesei. 

— Câte condamnări, Aidan? întrebă Spinnelli. 

— Treizeci şi unu din patruzeci şi şase. 

Murphy îşi sprijini capul de scaun. 

— Oh, Dumnezeule! 

Patrick luă lista, cu o privire severă. 

— Treizeci şi unu de posibile apeluri. Ştii cât de prins va 
fi personalul meu? 

— Nici nu vreau să mă gândesc la asta, spuse Spinnelli. 
Aşa că hai să o absolvim pe Tess de orice vină şi lasă-ţi 
personalul să se concentreze la condamnarea unor noi 
nemernici. Ce altceva mai avem în afară de amprentele ei 
în apartamentul lui Adams? 

— Vocea ei pe poşta electronică a lui Adams, răspunse 
Aidan. 

— Am trimis caseta la departamentul de electronică 
pentru analiză, spuse Jack. 

Patrick dădu din cap. 

— Nu este admisibil. 

— Dar o putem exclude dacă amprentele sunt diferite, 
argumentă Jack. Tipul nostru este bun, Pat. Merită timpul 
pierdut. 

— Atunci fă-o, fu Patrick de acord. 

— Deci vom avea nevoie ca doctorul Ciccotelli să vină 


aici şi să le dea o mostră a vocii ei în direct pentru 
comparaţie. Aidan notă repede. Este foarte cooperantă, 
aşa că nu cred că va avea vreo problemă cu asta. Ce facem 
cu arma cu eticheta cadou? 

— A fost ştearsă de amprente. Seria a fost acoperită, dar 
cred că o pot ridica. Jack se uită la Spinnelli. Presupun că 
are un nivel de prioritate ridicat? 

— Presupui corect. Ce altceva? 

— Căutăm crini, spuse Murphy. Până acum avem trei 
magazine care au avut vânzări mari de crini sâmbătă. Le 
vom vizita în această după-amiază. Mai întâi vrem să 
trecem pe la biroul lui Adams. Cineva a urât-o destul de 
mult pe acea femeie ca să vrea s-o omoare. Ştim că avea 
mulţi parteneri de sex şi că probabil le-a dat unora dintre 
ei câte un mic cadou indecent de despărţire. Poate că unul 
dintre ei a urât-o destul de mult încât să vrea să o omoare. 

Aidan se uită la lista de procese în care depusese 
mărturie Ciccotelli, amintindu-şi cum stătuse ea ieri, 
singură în sala de interogatoriu. De ce s-a folosit de mine? 
întrebase ea. Poate că înţeleseseră exact invers. 

— Sau poate că Cynthia Adams a fost doar un pion. 
Poate că cineva chiar voia să facă un apel. 

Sprâncenele lui Patrick se ridicară a surpriză. 

— Se pare că sunt metode şi mai uşoare. 

— Prea mulţi poate, spuse Spinnelli. Hai să hotărâm 
ceva. Ce se aude despre e-mailurile cu ataşamente? Ştii de 
unde provin? 

— Cererea este încă la ce cei de la electronică. Iar îi dau 
prioritate. Jack se încruntă şi deschise din nou ziarul. 
Această poză a fost făcută imediat după ce femeia a căzut. 
Vreau să spun imediat după aceea. Probabil la treizeci de 
secunde după. Cel mult un minut. 

Aidan se aplecă mai aproape. 

— Cum de ştii? 

— Uită-te la betonul de lângă capul ei. Nu era încă nicio 
baltă de sânge. 

Pulsul lui Aidan se acceleră. 


— Ciccotelli a spus că a primit un apel anonim şi i s-a zis 
că Adams urma să se arunce la 12:06. Adolescentii care au 
fost mai lori au spus că Adams a sărit la 12:05. 

— Specific, comentă Patrick, dar ochii lui deveniră 
strălucitori. 

— Depăşiseră ora la care ar fi trebuit să fie acasă. Fata 
spunea că trebuia să fie acasă până la miezul nopţii şi că 
abia se uitase la ceas, pentru că-i era teamă că va avea 
probleme cu părinţii ei. Aidan se uită la Murphy. Ciccotelli 
spune că apelul părea făcut de pe un celular. 

Murphy miji ochii. 

— Cel care a sunat era acolo, privind-o cum cade. 
Nenorocitul! 

— Ciccotelli a mai spus că cel care a sunat era o femeie 
pretinzând că este vecina lui Adams şi... 

— Carmichael locuieşte în clădirea lui Adams, termină 
Murphy. Nu ar fi pentru prima dată când un reporter îşi 
fabrică propriile ştiri. El ridică din umeri. Merită să o 
trecem pe listă. 

— Cu siguranţă că merită de văzut dacă a mai făcut şi 
alte poze, adăugă Jack. Dacă făptaşul era acolo, poate că l- 
a văzut Carmichael. Sau a văzut-o? 

Aidan se lăsă pe spate în scaun. 

— Deci, suspecţii noştri actuali sunt treizeci şi unu de 
potenţiali prizonieri care vor apel, un număr nelimitat de 
dependenţi de sex cu o boală cu transmitere sexuală, un 
tânăr reporter fericit cu un aparat foto şi, din nefericire, 
încă mai este şi Tess Ciccotelli. 

Patrick se ridică. 

— Inainte de orice, dovediţi nevinovăția lui Tess, nu 
vreau să am de-a face cu apeluri. 

— Am înţeles, spuse Spinnelli. Domnilor. Arătă spre uşă. 
Duceţi-vă şi aduceţi-mi nişte chestii precise. Astăzi. Şi încă 
mai vreau „sursa anonimă”. La treabă. 

Murphy salută. 

— Mergem să verificăm florăriile. Te afli, ai fost, vei fi în 
ape tulburi cu soţia ta, Marc? Putem să-ţi culegem nişte 


flori. Cu o taxă mică pentru curierat. Soţiilor le plac florile. 

Spinnelli făcu o grimasă. 

— Sunt mereu în ape tulburi cu soţia mea. Din 
nefericire, gusturile ei se îndreaptă mai mult spre pietrele 
mari şi strălucitoare. Plecaţi. 

Aidan se uită la Murphy dintr-o parte în timp ce 
părăseau sala de conferinţe. 

— Ai fost căsătorit, Murphy? 

— Am fost. Nu mai sunt. Care este prima florărie de pe 
listă? 

Aidan studia lista proceselor lui Ciccotelli în timp ce 
mergea. 

— Conduci tu. Vreau să verific aceste nume. Unii dintre 
prizonieri au fost eliberaţi. Aruncă o privire la ceas. 
Înainte de a merge la firma de brokeri a lui Adams, hai să 
oprim pe la Departamentul de Sănătate să vedem dacă 
Adams şi Ciccotelli au enervat aceleaşi persoane. 


Luni, 13 martie, 10:30 A.M. 


O femeie de vârstă mijlocie, domnişoara Tuttle, se 
încrunta la ei din spatele unui birou mare de lemn. 

— Orice informaţie primim de la clienţii noştri este 
confidențială, detectivilor. Ştiţi asta. 

— Investigăm o crimă, doamnă, îi răspunse Murphy 
blând. Unul dintre clienţii dumneavoastră este mort. 
Intimitatea ei nu mai este o problemă. 

— Dar intimitatea partenerilor ei este. Nu vă pot ajuta. 

Aidan scoase o poză din carneţelul său. 

— Aceasta este Cynthia Adams, doamnă. După ce a 
căzut de la etajul douăzeci şi doi. 

Domnişoara Tuttle se uită la poză, apoi îşi mută privirea, 
ochii i se închiseră, iar culoarea i se scurse din obraji. 

— Plecaţi, detectivilor. Nu pot şi nici nu vă voi ajuta. 

— Cineva a determinat-o să se arunce, doamnă, spuse 
Aidan încet şi, pentru că-şi atinsese scopul, puse poza 
deoparte. Acel cineva poate fi unul dintre partenerii ei. 


Cineva care-i purta pică. Vă amintiţi de cineva care a 
ameninţat-o pe domnişoara Adams când au fost anunţaţi 
de o posibilă infecţie? 

— Detective, începu ea, privindu-l direct în ochi. Dacă aş 
deconspira ceva despre clienţii noştri, nimeni nu ar mai 
veni aici. Meseria mea este să protejez publicul. Doar 
faptul că dumneavoastră sunteţi aici face ca asta să fie 
dificil. Dacă v-aş spune ceea ce doriţi să aflaţi, slujba mea 
ar fi imposibilă. 

— Nu vrem să vă reținem şi să nu vă faceţi meseria. 
Chiar nu vrem asta. Aidan îi oferi ceea ce spera a fi cea 
mai convingătoare plivire a sa. Nu credea că va fi uşor. De 
fapt Tuttle le era de mai mult ajutor decât se aşteptase. În 
dosarele doctoriţei sale eşti trecută ca fiind persoana de 
contact a domnişoarei Adams. Ne puteţi spune măcar dacă 
vă mai amintiţi de ea? 

Scoase o altă poză a Cynthiei din carnet, aceasta fiind 
luată de pe carnetul de conducere. 

— Aşa arăta. Probabil să fi venit cam acum şase 
săptămâni. 

Tuttle îşi muşcă buza. 

— Mi-o amintesc. Da. 

— Ne puteţi spune dacă vreunul dintre partenerii ei a 
exprimat vreun fel de ameninţare, vreun fel de furie când 
au fost anunţaţi? Fără nume, doar spuneţi-ne dacă ne 
îndreptăm în direcţia corectă. 

— Fără nume, detective? 

Aidan dădu din cap. 

— Da, doamnă. 

Ea respiră adânc. 

— Unul. Era livid. A ameninţat că o va face să plătească. 

Aidan se dădu un pas înapoi. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Tuttle. Vom pleca acum. 

Murphy aşteptă până ce ieşiră în stradă înainte de a-şi 
scoate un băț de scorţişoară din buzunar. 

— Nu ai obţinut o listă cu nume. 

— Nu mă aşteptam să obţin una. 


Aidan se aşeză pe locul pasagerului din maşina lui 
Murphy şi aşteptă ca partenerul său să se aşeze la volan. 

— Dar acum ştim că merită efortul de a face rost deo 
citaţie şi la asta mă aşteptam. 

Murphy intră în trafic. 

— Atunci te-ai descurcat bine, piciule. Hai să luăm 
prânzul şi apoi să mergem la firma de brokeri unde lucra 
Adams. Apoi la Josie's Posies. 


6 


Luni, 13 martie, 3:15 P.M. 


Amy închise uşa de la biroul lui 'Tess. 

— Putea să fie şi mai rău, Tess. 

Tess se afundă în scaunul ei. Întâlnirea ei cu doctorul 
Fenwick, şeful comisiei de licenţă a statului, nu mersese 
bine. 

— Putea fi şi mai bine. Ă 

— Dar nu au scos niciun formular pentru sancţiune. Incă 
mai ai cabinetul tău. 

— Pentru că nu am făcut nimic rău, la naiba, izbucni 
Tess, apoi îşi frecă fruntea unde o migrenă era pe cale să 
apară. Îmi pare rău. Mulţumesc că ai venit. Faptul că ai 
fost aici a făcut să nu fie chiar atât de neplăcut. 

Tess suspecta că doctorul Fenwick ar fi făcut mai multe 
decât să „dezaprobe” dacă avocata ei nu ar fi fost 
prezentă. Comisia, declarase el, nu găsea acuzaţiile 
împotriva membrilor ei ca fiind acceptabile. Comisia nu 
aprecia faptul că nu au fost sunati înapoi cât timp ea şi-a 
terminat vizitele. Comisia va urmări investigația şi pe ea. 
Când va fi achitată de autorităţi ea va urma să prezinte 
comisiei o declaraţie scrisă sub jurământ. 

— Să o ia dracu' de comisie, bombăni ea. 

— Nu cred că se va ajunge la asta, o tachină Amy încet. 


Tess îi aruncă o privire caustică. 

— Nu este amuzant. Aici e vorba de cariera mea. 

Amy se aşeză pe braţul canapelei şi-şi încrucişa braţele 
pe piept, devenind serioasă. 

— Deci, ce ai de gând să faci în legătură cu asta, Tess? 

— Ce vrei să spui? 

— Adică nu poţi lăsa aceste acuzaţii să treacă 
neverificate. 'Ți-ar putea ruina cariera. 

— Da. 

— Tess, vorbesc foarte serios. 

Tess se ridică şi începu să-şi strângă servieta. 

— Voi lucra cu poliţia ca să descopăr cine a făcut asta. 

Amy se aplecă înainte, cu sprâncenele ridicate, cu o 
expresie sarcastică. 

— Ultimele ştiri, puştoaico. Poliţia crede că tu ai făcut 
asta. Tess studie conţinutul unui dosar, apoi îl aruncă în 
servietă alături de celelalte. 

— Nu cred asta. 

— Todd Murphy s-ar putea să nu creadă, dar acel 
detectiv Reagan este al naibii de sigur că o crede. 

Tess se gândi la Reagan, la felul în care-şi formulase 
întrebările în acea dimineaţă. 

— Nu, nici el nu cred că e convins de asta. Oricum ar fi, 
nu mă vor putea acuza pentru că eu nu am făcut nimic. 

Râsul lui Amy nu a fost deloc unul frumos. 

— Ca şi cum asta îi va împiedica. Trezeşte-te la realitate. 
Apăr în fiecare zi oameni care cred că nu vor fi acuzaţi 
pentru că nu au făcut nimic. Ce te face să crezi că tu eşti 
diferită? 

Tess închise încuietoarea servietei, un fior rece de frică 
îi trecu prin vene ca o rachetă. 

— Pentru că eu sunt nevinovată, de aia. 

Durerea străbătu privirea lui Amy. 

— Eu nu reprezint oamenii despre care cred că sunt 
vinovaţi, Tess. 

Umerii lui Tess se încovoiară. g 

— Îmi pare rău. Nu am vrut să-ţi rănesc sentimentele. Îşi 


puse mâna pe braţul lui Amy şi simţi cât de tensionată era 
prietena sa. 

Ştiu că etica este la fel de importantă pentru tine, aşa 
cum este şi pentru mine. 

Amy dădu uşor din cap. 

— Este în regulă. 

Dar nu era aşa. Se vedea cu ochiul liber. Şi totuşi, Amy 
îşi îndreptă umerii. 

— Uite ce e, cred că ar trebui să ataci asta direct. Sună 
la ziar şi oferă-le varianta ta. Fă-l pe Bremin să pară un 
prost pentru că a sărit repede la atac. 

Tess se gândise şi ea la un plan asemănător de-a lungul 
zilei. 

— Bine. Ai vreun contact la vreun ziar? Cineva în care să 
ai încredere că va fi drept? 

— Da, am. Lasă-mă pe mine să fac aranjamentele. Te voi 
anunţa cine şi când. Amy îi arătă un deget ameninţător. 
Nu vorbi cu nimeni altcineva decât cu cel cu care voi 
aranja interviul. Promite-mi. 

— Bine. Se uită încruntată la ceas. Aveam programată o 
consultaţie la ora trei. Cu cine era? îşi muşcă buza, apoi îşi 
aminti. Domnul Winslow. Era un bărbat atât de trist. 
Povestea lui aproape că-i sfâşia sufletul. Amy, trebuie să 
consult acest pacient. Te sun la birou când am terminat. 

Amy îşi închidea nasturii de la haină când se auzi o 
uşoară bătaie în uşă. Denise îşi băgă capul pe uşă. 

— Doctore, am cam douăzeci de mesaje pentru 
dumneavoastră. Majoritatea sunt de la reporteri şi o 
jumătate de duzină de la pacienţi. Se încruntă. Trei şi-au 
anulat programările pentru mâine. 

Tess oftă, luă teancul de mesaje pe care Denise i le dădu 
şi se uită rapid pe fiecare. 

— Presupun că ceva efecte secundare erau de aşteptat. 

— Un anume detectiv Reagan a sunat de două ori. Te-a 
rugat să-l suni imediat ce te eliberezi. Este urgent. A lăsat 
numărul de mobil. Oh, şi ai un apel pe prima linie. Cineva 
care pretinde a fi vecina domnului Winslow. Insistă să 


vorbească cu tine. Nu vrea să lase un mesaj. 

Capul lui Tess pocni, cuvântul „vecină” îi făcu inima să-i 
cadă în stomac. 

— Ce este? 

— O vecină de-a domnului Wins... 

Tess sări spre telefon. 

— Rahat! Oh, rahat! Tess fugi spre telefonul de pe biroul 
ei şi-l ridică, mâinile tremurându-i. 

— Alo? 

— Doctore Ciccotelli? 

Nu era aceeaşi femeie. Femeia asta părea a fi mai în 
vârstă decât cea care pretinsese că era vecina Cynthiei 
Adams. La naiba. Le făcu semn lui Denise şi lui Amy să 
facă linişte. Respiră adânc şi cu un efort de voinţă îşi 
calmă vocea. 

— Aici doctorul Ciccotelli. Care este problema? 

— Sunt vecina unuia dintre pacienţii dumneavoastră, 
Avery Winslow. Sunt îngrijorată pentru Avery. A stat toată 
ziua în apartamentul său plângând. Am bătut la uşă ca să 
văd ce mai face, dar mi-a spus să plec. El... el avea o armă 
în mână, doctore. 

Oh, Dumnezeule! 

— Aţi sunat la poliţie? 

— Nu, doar pe dumneavoastră. Oh, Doamne, cred că 
trebuia să sun la 911. O voi face acum. 

— Nu. O voi face eu. Mulţumesc, domnişoară... 
Telefonul i se închise în nas. Rahat! 

Cu mâinile tremurând, sortă mesajele până ce-l găsi pe 
cel al lui Reagan. 

— Rahat! La naiba! Denise, sună la 911. Spune-le 
poliţiştilor să se ducă la apartamentul domnului Winslow. 
Spune-le că vrea să se sinucidă. Apoi fă-mi rost de adresa 
lui. Te voi suna ca să o aflu când ajung la maşină. Mișcă- 
te, Denise. Palidă, Denise dispăru să facă ceea ce i se 
spusese. La naiba, unde este celularul meu? 

Amy căută în buzunarul jachetei lui Tess. 

— Chiar aici. Calmează-te, Tess. 


— Sunt calmă. 

Un suspin de groază i se ridică în gâtlej, dar ea îl 
înlătură în timp ce forma numărul lui Reagan. Îşi luă haina 
şi ieşi pe uşa biroului când el răspunse. 

— Reagan. 

— Detective Reagan, aici Tess Ciccotelli. 

— Doctore Ciccotelli, am încercat să dau de 
dumneavoastră toată după-amiaza. Vocea lui suna 
tensionată, din nou furioasă. Noi... 

— Orice ar fi, trebuie să aştepte. Ea trecu pe lângă lift şi 
fugi în jos pe scări, abia conştientizând că Amy o urma 
îndeaproape. Am nevoie de ajutorul tău. Am primit un alt 
apel. 

— Cine? 

— Avery Winslow. Secretara mea sună la 911. Sun-o 
dacă ai nevoie de adresa lui Winslow. Eu sunt pe drum. 
Hai să ne întâlnim acolo, te rog. 

— Ne vom întâlni. 

— Grăbeşte-te, detective. Ea-şi închise telefonul şi intră 
în fugă în parcare. Maşina mea este acolo. 

— O luăm pe a mea. Amy o luă de braţ şi o conduse în 
direcţia opusă. Nu eşti în stare să conduci. 

Au ajuns la Lexusul lui Amy într-un minut care păru o 
eternitate. Tess tremura în timp ce Amy ieşea din garaj şi 
intra în trafic. 

Tresări când mâna lui Amy o acoperi pe a sa. 

— Respiră, Tess. Respiră. Te duc acolo cât de repede 
pot. 


Luni, 13 martie, 3:45 P.M. 


— Are o felicitare cadou? întrebă Murphy. 

Aidan se ridică, ţinând arma lui Avery Winslow, un Colt 
45, între două degete înmănuşate. 

Domnul Winslow nu va mai avea nevoie de ea. 

— Nu. 

Erau doar fragmente de creieri şi de craniu împrăştiate 


peste tot în sufrageria bărbatului. Pe peretele din spatele 
biroului pentru computer se aflau cele mai multe rămăşiţe, 
iar monitorul lui Winslow era acoperit, tastatura era roşie, 
gri şi vâscoasă. Monitorul era dărâmat. Dincolo de sânge 
şi de ţesut, ecranul se lumina şi se întuneca în timp ce o 
serie de poze apăreau. 

Murphy se apropie destul de mult de ecran pentru a 
studia pozele care rulau printre murdărie. 

— Poze cu un bebeluş. Un băieţel. 

Un scaun cu rotile stătea într-o parte, lângă trupul lui 
Winslow. 

— Stătea în scaunul său pentru computer, cu spatele la 
ecran, spuse Aidan. 

Murphy mormăi. 

— Forţa împuşcăturii probabil că l-a aruncat în monitor. 

Aidan se lăsă pe vine lângă cadavru. 

— Are un ursuleţ în mână. 

Din nu se ştie ce motiv asta făcu ca gâtul lui să se 
strângă, înghițind cu greu, se uită în sus la Murphy. 

— Este un ursuleţ de pluş cu o felicitare cadou. Acelaşi 
tip. „La mulţi ani, Avery, Jr.”. 

Murphy surâse filozofic. 

— Dar nu sunt flori, observă el. 

— În mod evident nu l-ar fi provocat să facă nimic. 

— Uite şi cutia în care a venit ursuleţul. Murphy o ridică 
de pe măsuţa de cafea, împreună cu un carnet. Avea 
întâlnire cu Tess azi la trei. 

— Se pare că a fost tulburat, spuse Jack Unger din 
pragul uşii. Spinnelli a vrut să fiu şi eu aici, pentru orice 
eventualitate. Privi locul faptei cu un ochi critic. O să-mi 
aduc echipa aici şi vom începe treaba. 

Aidan îi indică baia. 

— Vezi dacă are vreun medicament. Pune etichetă şi 
bagă în pungă totul, chiar şi aspirina. 

Jack aruncă o privire puţin nerăbdătoare peste umăr. 

— Nu te îngrijora, Aidan. Vom cerceta locul acesta cu 
penseta. 


Murphy se mută lângă biroul computerului, mişcând 
mouse-ul cu un deget cu mănuşă. 

— Computerul este blocat pe vizionarea acestor poze. 
Dacă mişti mouse-ul tot nu se opreşte. 

— Poate că este compromis din cauza fierturii de creier. 

— Doar nu crezi asta, nu-i aşa? 

Aidan negă dând din cap. 

— Nu. Să luăm şi hard discul cu noi. Vrei dormitorul sau 
bucătăria? 

— Iau dormitorul. 

Îl lăsă pe Aidan să verifice bucătăria. Era murdară, stive 
de vase în chiuvetă. Atinse cuptorul. Era fierbinte, butonul 
fiind întors la cea mai ridicată temperatură. Dar nu fusese 
pregătit pentru priveliştea care-l întâmpină când deschise 
uşa cuptorului. Fiindu-i greață, se dădu un pas înapoi în 
timp ce începea să înţeleagă ce şi cum. 

— Murphy! Vino să vezi asta. 

Murphy nu pierdu timpul, grăbindu-se să se uite peste 
umărul lui. 

— Ce naiba? 

— Nu este real, spuse Aidan înverşunat. 

Îşi scoase batista şi roti de buton până ce rotisorul ieşi 
din cuptor. 

— Este doar o păpuşă, dar arată al naibii de real. 
Degetele păpuşii şi nasul erau topite şi mirosul de păr ars 
îi înţepa nasul şi ochii. Are păr adevărat şi toate cele. 

— Închide-l, ordonă Jack din spatele lor, iar Aidan se 
supuse imediat. S-ar putea să aflăm de cât timp stătea 
acolo bazându-ne pe temperatura dinăuntru. Jack deschise 
lumina cuptorului şi privi prin geam. Asta este... Dădu din 
cap... Inuman. Care este povestea tipului acesta? 

— Tess ne poate spune, zise Murphy, deschizând un 
sertar. Aidan, uite. 

Aidan se uită cu dezgust în jos la revolverul aşezat pe un 
teanc de mănuşi pentru cuptor. 

— Sperau că va găsi păpuşa, că-l va scoate din minţi şi 
apoi va găsi asta. 


O voce se auzi din sufragerie. 

— Detectivilor? 

Aidan păşi înapoi în sufragerie unde tehnicianul de la 
medicină legală stătea încruntându-se spre trupul lui 
Winslow. 

— Eu sunt Johnson de la biroul lui Vanderbeck. Julia a 
spus că individul acesta primeşte tratament regal. Ce 
anume caut? 

— Pentru început ora morţii, spuse Aidan. Analize 
pentru substanţe toxice, mai mult ca sigur. 

Johnson se lăsă pe vine lângă cadavru. 

— Încă este cald. Sângele nu a început să se coaguleze. 
Aş spune că a apăsat pe trăgaci acum vreo oră, cel mult. 
Care-i treaba cu ursul? Oh, omule, uită-te la asta, continuă 
el, neaşteptând un răspuns. Se uită în sus, cu o privire 
împietrită de surpriză. Mama spunea mereu că o facem să- 
şi smulgă părul din cap, dar nu am văzut niciodată pe 
nimeni care să şi facă aşa ceva. 

Aidan se aplecă pentru a privi mai îndeaproape. Winslow 
ţinea strâns în mâna stângă o şuviţă de păr şaten, împletit 
cu argintiu. Acelaşi păr care creştea şi pe o bucată de 
scalp ce încă mai atârna de spatele capului său. 

Johnson îndepărtă cu blândeţe ursul din mâna lui 
Winslow şi-l ridică pentru a-l cerceta, rotindu-l încet. 

— Părul lui se află şi pe urs. Probabil că şi l-a scos cu 
ambele mâini înainte de a apuca ursul. 

— Ce ti-au făcut, Winslow? murmură Aidan. 

— Îmi pare rău, detective, am nevoie de un pic de spaţiu 
aici. Poţi să te dai înapoi? 

Aidan se dădu înapoi cu atenţie, se concentră asupra 
mişcărilor medicului legist până când un țipăt înăbuşit îl 
făcu să-şi mute privirea spre uşa deschisă. 

Acolo stătea Tess Ciccotelli, fără haină, cu părul şi 
jacheta de la costum ude fleaşcă. Faţa ei era de-a dreptul 
palidă. Cu o mână îşi acoperea gura, iar ochii ei închişi la 
culoare erau plini de groază. Făcu un singur pas ezitant în 
sufragerie şi se opri. 


— Oh, nu! şopti ea. Oh, Avery! 

Un bărbat în uniformă care staţiona în hol o prinse de 
braţ. 

— Îmi pare rău, detective. A trecut pe lângă mine. O 
trase, dar ea se luptă, ochii ei nepărăsind trupul lui Avery. 
Polițistul o trase din nou, de data aceasta mai tare. Haide, 
doctore. 

Termenul nu era respectuos şi, simultan cu faptul că 
bărbatul pusese mâna pe ea, făcu ca temperamentul lui 
Aidan să fiarbă. 

— Ia-ţi mâinile de pe ea, ofiţere. 

În ciuda eforturilor de a-şi păstra vocea calmă, aceasta 
era mârâită. 

Polițistul fu cu adevărat surprins. 

— Aceasta este Tess Ciccotelli, detective. Ea... 

— Ştim cine este, spuse Aidan acid. Dă-i drumul. 

El se întunecă la faţă, ofiţerul se conformă, păşind 
înapoi în hol cu o privire de dispreţ total faţă de Ciccotelli, 
pe care ea nici măcar nu a observat-o. Murphy îşi scoase 
una dintre mănuşi, o luă de după umăr şi o trase după el. 

— Haide, Tess, murmură el. Acum nu mai poţi face 
nimic. Lasă-mă să chem pe cineva care să te ducă acasă. 

Ea se smulse din strânsoarea lui Murphy. 

— Şi-a pierdut fiul, spuse ea ca şi cum niciunul dintre ei 
nu ar fi vorbit. Copilul lui. 

Ea-şi ridică privirea spre Aidan şi în acel moment orice 
urmă de îndoială în legătură cu inocenta ei a fost... pur şi 
simplu ştearsă, în ochii ei se citeau chinul şi adevărul. 

— Cum şi-a pierdut fiul? întrebă încet Aidan şi privi cum 
gâtul ei se mişcă sub eşarfa de mătase pe care o purta. Se 
înşelase foarte tare. Acum putea vedea asta. 

— S-a întâmplat vara trecută, murmură ea. Era atât de 
cald, vă amintiţi? El tocmai ieşea grăbit pe uşă pentru a se 
duce la serviciu în acea dimineaţă când soţia lui îi reaminti 
că era rândul său să-l lase pe fiul lor la creşă. Ochii ei 
priviră în jos spre trupul lui Winslow, strângând din buze 
când acestea tremurară. 


Cu colţul ochiului văzu cum mâinile lui Johnson se 
opresc şi cum Jack privea din arcada de la bucătărie. 
Ciccotelli continuă, uitând de toţi, vocea ei căpătând un 
timbru eteric care făcu să i se ridice părul pe ceata: 

— El nu voia. Era ocupat. Şi întârziase. Mintea lui era 
plină cu întâlniri, dar făcu aşa cum îi ceruse soţia lui 
pentru că împărțeau în mod egal îndatoririle faţă de 
copil... gâtul ei se agită iar... şi pentru că-şi iubea fiul. A 
legat copilul în scaunul său şi s-a aşezat să conducă. 
Traficul era groaznic şi el întârzia şi mai mult. A băgat un 
CD pentru a se mai calma. În cele din urmă a ajuns la 
slujbă şi a fugit înăuntru. Avea clienţi care-l aşteptau. 
Undeva pe drum a uitat de fiul său. După câteva ore a 
auzit agitaţie afară. Era o maşină a poliţiei în parcare şi o 
ambulanţă. Unul dintre ofiţeri spărgea geamul unei 
maşini. 

Ea închise ochii. 

— Era camioneta lui, a domnului Winslow, copilul era 
încă înăuntru. Au spus că temperatura din interiorul 
camionetei atinsese o sută zece grade. Creierul copilului 
său... era... 

Ea se poticni scuturând din cap, incapabilă să continue. 
Nu era nevoie. Imaginea pe care o redase era foarte clară. 
Aidan doar îşi putea imagina scena, tatăl neajutorat, ieşit 
din minţi, stând acolo, ştiind că a făcut un lucru atât de 
teribil. Imaginea acelui tată descoperind o păpuşă care se 
cocea în cuptor deveni şi mai oribilă. 

— Au încercat să resusciteze copilul în timp ce Avery 
stătea şi privea, dar era prea târziu, încheie ea cu greu. 
Fiul său era mort de cel puţin două ore. 

Aidan inspiră adânc. Nu era timpul să se gândească la 
toate nepoatele şi nepoţii, la cât de ocupați erau adesea 
fraţii săi. Cum de o greşeală atât de tragică se poate 
întâmpla chiar şi părinţilor buni? Dar totuşi o făcu. Şi 
pentru că făcuse asta, îşi drese brusc vocea. 

— Când a venit la tine? 

— După ce a încercat să se sinucidă prima oară. Până 


atunci soţia îl părăsise. El... se ura. Şi toţi cei pe care-i 
cunoştea îl învinovăţeau. Ea deschise ochii şi-i întâlni 
privirea. A fost un accident, detective. Doar un accident 
oribil. 

Johnson începuse să lucreze din nou în tăcere. 

— Detectivilor, este ceva sub el, spuse el, scoțând de 
sub Winslow o cutie plată de mărimea unei farfurioare. 

Murphy luă cutia şi ridică capacul. Se uită în sus 
încruntându-se mirat în timp ce înclina cutia ca ei să-i 
poată vedea conţinutul. 

— Este un CD. Tema muzicală a filmului Fantoma de la 
Operă. De ce? 

Ea tresări ca şi cum ar fi fost electrocutată cu patruzeci 
de volţi. Işi apăsa buzele cu buricele degetelor în timp ce 
se uita fix la CD-ul din cutie. 

— Este muzica pe care o ascultase în acea zi. Obişnuia 
să cânte „Muzica nopţii”. Ea înghiţi din nou cu greu. După 
acea zi, numai asta auzea. Asta şi copilul său plângând. Nu 
putea dormi, nu putea funcţiona. Şi-a pierdut slujba, soţia. 
Vinovăţia l-a făcut să o ia razna. 

— Ei bine, cineva l-a împins de la spate, spuse Aidan şi 
dădu inexpresiv din cap. 

— Da. Asta au făcut. 

Murphy închise capacul cutiei şi i-o dădu lui Jack. 

— Pune-o într-o pungă, te rog. 

— Detectivilor! 

Johnson mută cadavrul într-o parte, expunând o 
fotografie color, 8 pe 11, lucioasă. Şi mult mai oribilă 
decât cea cu Melanie atârnând de ştreang. Stomacul lui 
Aidan protestă, iar el vru să-şi mute privirea, însă nu o 
putea face. Un bebeluş care purta un costum dejoacă 
albastru stătea într-un scaun pe bancheta din spate, cu 
faţa roşie şi umflată, trăsăturile sale abia putând fi 
recunoscute. 

Păşind rigidă, Tess Ciccotelli merse din cadrul uşii 
înspre Aidan şi se uită în jos. 

— Acesta este fiul lui. Vocea ei era aspră, tremurând 


acum de furie. Aşa l-a găsit poliţia în acea dimineaţă. Ochii 
ei se închiseră şi buzele ei se strâmbară cu amărăciune. 
Vrei să ştii care este chestia ironică? Oricine a trimis asta 
nu era nevoit să o facă. Avery Winslow vedea imaginea 
asta de fiecare dată când închidea ochii. 

Nimeni nu a spus nimic timp de câteva clipe. Apoi 
Murphy respiră adânc. 

— Este un plic aici, pe birou, de aceeaşi mărime ca şi 
poza. Strâmbându-se, prinse singurul colţ care nu era 
acoperit de sânge sau creier. Apoi şuieră adresa 
expeditorului: Dr. T. Ciccotelli, MD. Este scris în relief, 
Tess. Este unul de-al tău. 

Ea rămase cu gura deschisă, trupul ei îngheţând. 
Privirea ei înspăimântată se muta de la plic la poză, la 
trupul lui Avery Winslow, unde rămase pironită, o furtună 
vâjâindu-i în privire. 

— Îmi pare rău. Trebuie să plec. Se răsuci pe tocuri şi 
fugi spre uşă. 

Murphy făcu un pas să se ducă după ea, dar Aidan dădu 
din cap, scoţându-şi mănuşile. 

— Mă duc eu. Ea se îndrepta spre uşa care dădea spre 
scări. Doctore Ciccotelli, aşteaptă! 

Ea continua să meargă, faţa ei fiind în mod hotărât 
întoarsă în altă parte. O urmă pe uşă, văzându-i creştetul 
capului la jumătatea primului etaj. 

— Doctore, opreşte-te! 

Ea ezită pentru o clipă foarte scurtă, apoi mări pasul şi 
mai mult, ţinându-se de balustradă pentru a-şi menţine 
echilibrul în timp ce se înclina dând colţul spre următorul 
etaj. 

x 

Tess fugea, scările erau în ceață sub picioarele ei. 
Reagan se apropia, paşii lui auzindu-se cu ecou în spatele 
ei, din ce În ce mai tare. Dar nu se putea opri, nu putea 
respira. Avea nevoie de un minut. Doar de un minut pentru 
a-şi recăpăta suflul şi sângele rece. 

Poza aceea... bunule Dumnezeu. Cine ar face aşa ceva? 


Cine ar putea fi atât de crud? Poza aceea... acea 
obscenitate hidoasă venise în plicul ei. Cu numele meu 
gravat într-un colţ. Avery deschisese plicul pentru că 
avusese încredere în ea. Gâtul ei se strânse. La ce s-o fi 
gândit... ce a simţit? Durerea de a-şi vedea fiul în felul 
acesta... şi gândindu-se că venea de la mine. Apoi şi-a pus 
pistolul în gură şi a apăsat pe trăgaci. 

Era mort. Avery era mort. Dar pe cât de rău era asta, 
realitatea era de departe mai rea. În urmă cu o oră putuse 
să-şi spună că nu ea era de vină, că ea fusese doar o 
unealtă folosită de cineva care voia ca Cynthia Adams să 
moară. 

Acum ştia că asta nu era adevărat. Acum ştia că Cynthia 
şi Avery fuseseră uneltele. Adevărata ţintă... sunt eu. Doi 
oameni inocenți erau morţi. Din cauza mea. 

Ea respiră suspinând, se opri brusc, ţinându-se de 
balustradă în timp ce inima îi bătea cu putere în urechi, şi 
genunchii ei cedară. Se lăsă în jos ca să se aşeze pe o 
treaptă, fiecare suflu era mai greu decât ultimul. 

Sunetul paşilor lui Reagan încetini, apoi se opri. Era 
chiar în spatele ei. Acum singurul sunet de pe scară era 
acela al respirației neregulate. 

— Tess, spuse el. Nimic mai mult. Doar atât. 

Dar singura silabă a numelui ei părea să planeze între 
ei, pulsând de parcă avea viaţă proprie. Ea privi fix 
peretele din faţa ei. 

— Nu voi pleca din oraş, spuse ea şi se ridică în picioare. 
Ai cuvântul meu. Voi coopera în orice fel posibil. 

Ţeapănă, începu să meargă din nou şi reuşi să ajungă 
până la jumătatea altui etaj înainte ca el să treacă de ea 
prin stânga. El se opri pe palier, blocându-i calea cu trupul 
său mare. Tess se opri pe ultima treaptă, genunchii 
tremurându-i. 

Nu te poate aresta, îşi spuse. Nu ai făcut nimic. 

Dar ştia că el putea face asta dacă voia şi ea nu ar fi 
putut face nimic să-l oprească. 

— Îmi pare rău, detective. Vocea îi tremura şi ea-şi 


blestemă propria frică. Asta ar trebui să fie despre Avery 
şi Cynthia, dar era destul de pragmatică încât să 
recunoască faptul că nu era aşa. Totul avea legătură cu ea. 
Ai încercat să dai de mine toată după-amiaza. Ce ai 
descoperit? 

El stătea atât de aproape încât îi putea simţi respiraţia 
lângă obrazul ei. Era puternic şi solid, ochii lui erau 
pătrunzători şi  neîndurători, şi totuşi ea văzuse 
compasiunea în ei. Pentru Cynthia. Pentru Avery. Şi 
pentru o clipă se întrebă cum ar fi să fie cea care primeşte 
protecţia lui în loc de acuzaţiile lui. Momentul trecu 
repede. 

— Am găsit trei florării care au vândut crini sâmbătă, 
unei tinere, spuse el aspru. Le-a plătit pe toate cu carte de 
credit. 

Tess nu a fost nevoită să întrebe. Deja ştia. Făcându-şi 
curaj, îşi ridică privirea spre a lui. Era serios, dar nu 
acuzator. 

— A mea, spuse ea neutru. 

El dădu o dată din cap. 

— Da. 

Ea strânse din buze. 

— Nu am făcut eu asta, detective. Nimic din toate astea. 
Ea privi în altă parte. Nu mă aştept să mă crezi. 

— Nici eu nu mă aşteptam să te cred. 

Năucită, ea-şi întoarse privirea spre faţa lui care nu 
zâmbea în timp ce pulsul ei accelera din nou. 

— Mă crezi? 

Sprâncenele lui se uniră, ca şi cum calea spre acest 
punct de vedere era un mare mister. 

— Da. 

— Atunci... Aproape că-i era frică să spună cuvintele cu 
voce tare. Atunci nu ai de gând să mă arestezi? 

— Nu. El se prinse de mânerul balustradei şi se dădu un 
pas în spate pe palier, cu o privire chinuită. Dar am nevoie 
să înţeleg de ce tu. 

— Nu ştiu. Am crezut că eram doar o unealtă. Un pion. 


Dar nu sunt. 

— Am crezut că tu ai putea fi ţinta în această dimineaţă. 
Nu am fost sigur până acum. 

Ea-şi înclină capul. 

— De ce în dimineaţa asta? Ce s-a schimbat? 

El se uită în altă parte timp de câteva secunde. Când se 
uită înapoi la ea, privirea lui era calmă. 

— Ieri după-amiază am cerut o listă a cazurilor în care ai 
depus mărturie pentru acuzare. Au fost multe, mulţi 
oameni aveau de câştigat dacă îţi înscenau asta. Îţi 
datorez nişte scuze, doctore Ciccotelli. Am greşit. 

Faptul că el îi folosise titlul o făcu să reactiveze peretele 
dintre ei. Şi totuşi, formalitatea era mai bună decât 
punerea sub acuzaţie în orice afurisită de zi a săptămânii. 

— Mulţumesc. 

— Trebuie să decidem încotro ne îndreptăm de acum 
încolo, îşi verifică ceasul. Am fost plecat prea mult timp. 
Trebuie să mă întorc sus şi să termin de analizat locul 
faptei. Haide, te conduc până sus şi poţi cobori cu liftul. 

Tess negă dând din cap, stomacul i se strânse numai 
gândindu-se la asta. 

— Este în regulă. Voi merge pe scări. 

Privirea lui părea că spune că el o credea nebună. 

— Sunt nouă etaje. 

Nouă etaje sau nouăsprezece, nu conta. Tess lua liftul 
numai atunci când era absolut inevitabil. De obicei asta 
necesita o destinaţie la etajul douăzeci sau mai sus. În 
starea ei actuală, nici măcar nu voia să se gândească că ar 
putea fi prinsă într-o cutie de douăzeci şi cinci pe treizeci, 
chiar şi numai pentru nouă etaje. 

— Am coborât deja un etaj şi jumătate, deci acum nu 
mai sunt decât şapte etaje jumătate. Du-te sus şi termină-ţi 
treaba, detective. Barem atât putem face acum pentru 
Avery Winslow. Voi fi bine. Sună-mă când eşti gata să stăm 
de vorbă. Voi reciti notele de la evaluările mele de la 
tribunal. Poate va ajuta şi va evidenția vreun nume din 
lista ta. Privi în jos, apoi se uită din nou în sus pentru a-i 


întâlni privirea. Mulţumesc, detective, pentru că m-ai 
crezut. 

El dădu o dată din cap şi urcă două trepte, în timp ce ea 
cobori două. Ceva o fixa în ceafa şi privi în sus, doar ca să 
descopere că el se oprise şi se uita în jos. Gura lui era o 
linie subţire, ochii lui de un albastru luminos se uitau fix la 
faţa ei, care se încălzea sub examinarea lui minuțioasă. Nu 
era aceeaşi privire acuzatoare ca înainte, dar această nouă 
expresie era foarte intensă. Pulsul ei o luă razna. 

— Cu plăcere, doctore, spuse el într-un final, foarte 
sobru. Apoi urcă scările câte două deodată şi în mai puţin 
de un minut se auzi o uşă închizându-se deasupra ei, 
sunetul răsunând ca un ecou în casa scărilor. 

Tess expiră prelung, ameţită. Detectivul Aidan Reagan 
era un bărbat potent. Piele îi furnica din cauza efectelor 
întârziate ale privirii îndelungate pe care chiar refuza să o 
categorisească. Fii recunoscătoare că nu te arestează, 
Tess, îşi spuse. Începu să coboare scările, uşurată şi 
simțindu-se vinovată în acelaşi timp. Nu va fi arestată. 

Dar totuşi doi oameni erau morţi. Asta nu putea 
schimba. 

Incă având genunchii slăbiţi şi fiind ameţită ea reuşi să 
coboare cele şapte etaje jumătate care mai rămăseseră, 
ajungând la parter în acelaşi timp în care Amy ieşea din 
lift, având pe braţ haina cafenie a lui 'Tess. Ochii prietenei 
sale se îngustară imediat. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus? Am găsit într-un final un 
loc de parcare şi am urcat să te găsesc, dar nu m-au lăsat 
să ies din lift. Un mucos de poliţist stătea de pază şi mi-a 
spus că detectivul Reagan a alergat după tine pe scări. Am 
crezut că va trebui să ne întâlnim din nou la secţie. 

— Nu a fost aşa. Avery Winslow este mort. 

— Asta mi-am dat şi eu seama, spuse Amy. Poliţişti şi 
criminalişti peste tot. 

— S-a mai găsit o altă poză. Gândul la aceasta îi făcu 
stomacul să tresară. A fost expediată într-un plic din biroul 
meu, Amy. 


Amy ridică brusc din sprâncene. 

— Asta nu este bine, dar oricine poate fura un plic. Nu 
este sfârşitul lumii. 

— Ba este pentru Avery Winslow. 

— Nu tu ai cauzat asta şi nici nu o poţi schimba. Ia-ţi 
haina, te duc acasă. 

Tess o luă cu un zâmbet de gratitudine. Sărise din 
maşina lui Amy la jumătate de bloc distanţă atunci când 
traficul se blocase, lăsându-şi haina pe bancheta din spate. 

— Mulţumesc. Singurul lucru bun este că Reagan ştie că 
nu eu am făcut-o. 

— O ştie, nu-i aşa? Şi marele detectiv ţi-a spus asta? 

Tess se mută de pe un picior pe celălalt, stingherită de 
tonul ei insinuant. 

— Da, aşa a făcut. 

Râsul lui Amy era o încercare sarcastică. 

— Şi tu l-ai crezut? 

Tess dădu din cap. 

— Da, l-am crezut. 

— La naiba, Tess, nu fi idioată. 

Tess îşi îndreptă spatele, ofensată. 

— Nu sunt. 

Amy împinse uşile ce dădeau spre stradă. 

— Dacă crezi ceva din ce-ţi spune un poliţist, atunci eşti 
o idioată. Am parcat maşina două blocuri mai încolo. Ea 
cercetă faţa lui Tess cu un ochi critic. Eşti palidă. Vrei să 
aştepţi aici cât aduc maşina? 

Tess negă dând din cap, încă rănită din cauza insultei. 

— Mersul pe jos îmi va face bine. 

Amy ridică din umeri şi începu să meargă. 

— Nu contează. Uite ce e, îmi pare rău că te-am făcut 
idioată, dar m-am panicat. Poliţia vrea să ai încredere în 
ei. Face parte din plan. Reagan are nişte ochi albaştri 
incredibili care sunt sigură că au emanat o sinceritate 
absolută, dar cel mai important e că el este poliţist. 
Poliţiştii mint ca să te facă să mărturiseşti. li aruncă o 
privire pătrunzătoare. Ai vorbit cu el pe scări, nu-i aşa? 


Tess continuă să privească înainte. 

— Numai ca să-i spun că nu am făcut-o eu. 

— Şi te-a rugat să vă întâlniți mai târziu ca să discutaţi. 

Ea-şi ridică bărbia, tremurând în urma atacului verbal al 
lui Amy. 

— De fapt, eu m-am oferit. 

Râsul dispreţuitor al lui Amy o irită. 

— Cât am zis că o să-ţi cer? Va trebui să dublez suma. 

Tess strânse din dinţi şi nu spuse nimic. 

Amy gâfâi cu nerăbdare. 

— Acum eşti supărată pe mine pentru că eu sunt singura 
care-ţi spune adevărul. Tess, să nu ai încredere în poliţie. 
Reagan va flutura din genele sale lungi şi te va orbi cu 
zâmbetul său de star de cinema ca să te facă să spui orice. 
Şi, scumpo, orice spui, poate şi va fi folosit împotriva ta. 
Nu mă face să muncesc atât de al naibii de greu. Ţine-ţi 
gura închisă şi totul va fi bine. Nu vorbi cu niciunul dintre 
detectivi tară ca avocata ta să fie prezentă. Ultima dată 
când am verificat, eu eram aceea. Îmi dai cuvântul? 

Tess îşi vâri mâinile reci în buzunare, nefiind sigură ce o 
irita mai mult - ultimatumul lui Amy sau opinia ei care 
subaprecia abilitatea lui Tess de a judeca un caracter. Nu 
e ca şi cum aş fi psihiatră sau ceva de genul acesta, se 
gândi ea sarcastic. Faptul de a colabora cu poliţia nu era o 
greşeală. S-ar putea să fie singura ei speranţă să pună 
capăt acestei situaţii înainte de a mai muri cineva. 

— Şi dacă spun nu, domnişoară avocat? 

Amy se opri în mijlocul trotuarului, forţând-o pe Tess să 
facă la fel. Prietena ei era foarte serioasă, ochii ei luceau 
ca nişte lame, obrajii îi erau roşii de furie. 

— Atunci va trebui să-ţi angajezi alt avocat, doctore, 
pentru că eu nu te voi reprezenta. 

Apoi începu să meargă din nou, lăsând-o pe Tess stând 
pe trotuar, uitându-se la spatele lui Amy cu gura deschisă. 
În timp ce Amy dispărea în mulţime, Tess realiză că era a 
doua oară într-o oră când cineva îi spusese „doctore” pe 
acelaşi ton neprietenos. 


Mai întâi fusese polițistul din faţa uşii lui Avery Winslow 
a cărui bruscare probabil îi lăsase o vânătaie pe braţ. Dar 
Aidan Reagan îl înfruntase. li zisese să-şi ia mâinile de pe 
ea şi nu o spusese frumos. Reagan o susţinuse. Dar, se 
gândi ea, era în natura sa să facă asta. Se pare că aşa era 
el construit. 

Devenea serioasă treaba, ca şi opţiunile ei actuale de a 
ajunge acasă. Amy plecase de mult, iar Tess nu putea săo 
prindă din urmă chiar dacă alerga după ea, ceea ce nu 
avea de gând să facă. Dar plecase de la birou fără servietă 
sau geantă. În buzunar avea un dolar şi cincizeci de cenți 
mărunt, câteva scame şi celularul ei. Dacă aș fi acasă, l-aş 
putea suna pe Vito, iar el ar veni într-o clipită. 

Acest gând a fost destul de neaşteptat încât o făcu să 
clipească şi să strângă din dinţi. Acasă era acum Chicago, 
nu South Philly. Iar fratele ei, Vito, se afla la sute de mile 
depărtare. Imi lipseşte. Putea recunoaşte asta. Toți îmi 
lipsesc. Ştia că Vito ar fi venit dacă l-ar fi sunat. Dar asta i- 
ar cauza necazuri fratelui său cu tatăl lor, iar ea nu voia 
asta. Dacă ar fi fost arestată... Da, atunci l-aş fi sunat pe 
Vito. Dar nu era, aşa că ieşea din discuţie. 

Jon ar putea fi în sala de operaţii acum şi Denise a 
plecat. Se uită în sus la clădirea lui Avery. Incă mai erau 
acolo sus, Murphy şi Reagan. _ 

Ca şi ceea ce mai rămăsese din Avery Winslow. IÎnchise 
ochii amintindu-şi, îi deschise repede când văzu imaginile 
care-i treceau prin faţa ochilor. Avery zăcând acolo, cu 
capul spulberat pe jumătate. Cynthia, trupul ei făcut 
bucăţi. Şi sunetul vocii ei ghidând-o pe Cynthia spre 
moarte. Imaginile astea o vor bântui pentru totdeauna. 

Nu se putea întoarce acolo sus, nu mai putea face faţă. 

Şi oricât o deranja, avertismentul lui Amy îi tot dădea 
târcoale prin minte. Reagan era un om bun, un bun 
poliţist. Aşa spusese Murphy. Şi totuşi Murphy a permis ca 
ea să fie adusă la secţie şi interogată. În mod logic ştia că 
el îşi făcea meseria. Dar totuşi durea. Şi ilustra cât de 
repede era dată la o parte încrederea unui poliţist. 


Ea-i ajutase pe Reagan şi pe Murphy. Dar cu prudenţă. 
Pentru moment avea nevoie de un loc unde să stea jos şi 
să scape de frig. Se uită în jur şi realiză unde se afla. Era 
la distanţă de câteva blocuri de Lemon, un loc în care ştia 
că va fi bine primită fără un ban în buzunar. 


Luni, 13 martie, 4:45 P.M. 


Joanna trecu repede pe lângă o doamnă care plimba un 
basset durduliu, murmurând o scuză în timp ce se grăbea. 
Tess Ciccotelli, ca ceilalţi aflaţi pe stradă, avea capul 
plecat împotriva vântului şi a ploii. Era uşor de urmărit. 
Urmărise femeia toată după-amiaza şi acum ştia că un alt 
pacient al ei murise. Acesta va fi din nou articol de prima 
pagină. 

Cu numele lui Cy Bremin ca autor. Doar peste cadavrul 
meu. Nu intenţionase să facă un calambur. 

Miji ochii, încă urmărindu-şi subiectul care dăduse colţul 
şi se îndrepta acum spre vest. Avea nevoie de exclusivitate 
pentru a garanta că nenorocitul de Schmidt nu-i va da 
subiectul ei lui Bremin. 

Avea nevoie de acces nestingherit la Tess Ciccotelli. Se 
pare că dorinţa ei se îndeplinea. Cu o mişcare care încă-i 
mai dădea bătăi de cap Joannei, Ciccotelli îşi concediase 
avocata. Chiar acolo, în stradă. Pentru că psihiatra chiar 
voia să coopereze cu poliţiştii. 

Personal, Joanna era de acord cu avocata. Ciccotelli era 
o idioată. Sau, şi era de luat în considerare, poate că ea 
chiar nu făcuse nimic greşit şi asta era o înscenare bine 
regizată. Sincer, conta mult prea puţin care dintre 
variante era adevărată, atâta timp cât la numele autorului 
scria „Joanna Carmichael”. 


7 


Luni, 13 martie, 4:45 P.M. 


Aidan se întoarse exact când tehnicianul de la medicină 
legală trăgea fermoarul de la sacul în care se afla trupul 
lui Winslow. Se dădu la o parte din calea tărgii şi se duse 
spre 
Murphy. 

— Ea este bine, spuse Aidan vorbind încet. l-am spus 
despre cărţile de credit. Nu a trebuit să-i spun că erau ale 
ei. Deja ştia. 

— Spinnelli m-a sunat cât timp ai fost cu ea. Murphy îi 
arătă carneţelul, în care notase numărul unei căsuțe 
poştale din cealaltă parte a oraşului. A localizat adresa de 
pe chitanţa cărţii de credit în acest loc. Au deschis până la 
şase. 

Aidan aruncă o privire la ceas. 

— Abia avem timp să ajungem. 

— Spinnelli a spus că are veşti de la Patrick. A fost 
anunţat că cinci avocaţi completează citaţii. 

— Rahat! 

— Tocmai a căpătat proporţii, termină Murphy. Unde 
este Tess? 

— A spus că se duce acasă să înceapă să verifice vechile 
evaluări de la tribunal. I-am zis că o sunăm mai târziu. 

— Murphy! Jack ieşi repede din holul care dădea spre 
dormitoare, făcându-le semn să vină. Şi tu, Aidan. Veniti. 
Veţi vrea să vedeţi asta. 

Îl urmară pe Jack spre ceea ce fusese cândva camera 
pentru copii. Leagănul încă se mai afla într-un colţ, masa 
pentru înfăşat avea scutece de unică folosinţă şi pudră 
pentru copii. Un strat gros de praf acoperea totul. Unul 


dintre oamenii lui Jack stătea pe un taburet, cu faţa într-o 
gură de aerisire, grilajul ventilaţiei sprijinindu-se de 
perete. 

— Acesta este Rick Simms. Arată-le ce ai găsit, Rick. 

Rick se întoarse, ţinând între degetul mare şi arătător o 
cutie mică, neagră, lată de un inch şi jumătate şi groasă de 
un inci. 

Aidan se ridică pe colţul taburetului pentru a vedea mai 
bine. Un cablu lung de un inch ieşea dintr-o parte a cutiei 
şi deodată ştiu ce găsise Rick Simms. Se uită înapoi spre 
Murphy, amândoi uimiţi şi furioşi, surprinşi că puteau 
simţi aşa ceva după ce văzuseră în acea după-amiază. 

— Este o cameră video. 

— Bun ochi, spuse Rick. O cameră fără fir, cu o rezoluţie 
bună. Întoarse uşor cutia. Şi capabilă de a transmite 
sunete. Aici este microfonul. 

— Nenorocitului îi place să privească, mormăi Murphy. 
Cum de ai ştiut că era acolo? 

— Rick a observat că nu era praf în colţul unde se afla 
gura asta de ventilaţie, spuse Jack, cu o notă de mândrie 
în glas. Bună treabă. 

Rick zâmbi. 

— Mulţumesc. 

— Câte alte camere mai sunt pe aici? întrebă Aidan, 
coborând de pe taburet. 

— Şi noi ne-am întrebat acelaşi lucru. Jack îi conduse 
înapoi în sufragerie. Nu ar fi vrut să rateze marele final, 
spuse el şi arătă spre gura de ventilaţie de deasupra 
biroului care era acum gol pentru că computerul fusese 
dus la laborator. Să încercăm acolo. 

Rick se strâmbă în timp ce încerca să ajungă la gura de 
ventilaţie, care era stropită de sânge şi materie cenușie. 

— Omule, asta este dezgustător, Jack. 

Chicotitul lui Jack a fost sec. 

— Face bine să-ţi mai murdăreşti mâinile din când în 
când. Rick este unul dintre experţii de la divizia de 
electronică, îi spuse el lui Aidan. În mod normal stă în 


laborator, dar i-am chemat pe toţi cei disponibili. 

Rick îi dădu grilajul ventilaţiei lui Jack care-l aşeză cu 
grijă deoparte. 

— Ai avut dreptate, spuse Rick. O altă cameră video cu 
microfon şi... Lumină cu lanterna deschizătura întunecată, 
apoi se întoarse tulburat... Şi un difuzor montat în 
interiorul peretelui, îl scoase ca ei să-l poată vedea - o 
mică boxă de mărimea unei prune. De ce un difuzor? 

— O vecină a trecut pe aici când erai cu Tess, Aidan. A 
spus că auzea un copil plângând toată ziua. Am crezut că 
probabil se uita la vreo filmare video. Acum ştim ce şi 
cum. 

Rick se încruntă uitându-se la boxa din mâna sa. 

— Ne-am pricopsit cu un nenorocit al naibii de bolnav. 

— Unde se duce transmisia video? întrebă Aidan. 

— Va trebui să găsesc receptorul, spuse Rick, dar vrei să 
ştii care e părerea mea? Se duce spre Ethernet!. Şi apoi... 
el flutură din mână. Pe undeva pe afară. 

Murphy clipi. 

— Ethernet? 

— Este o modalitate de a accesa internetul, murmură 
Aidan, mintea sa lucrând rapid, implicaţiile fiind prea 
copleşitoare. 

Rick încuviinţă dând din cap. 

— Redare video. Totul stă în raza de acţiune, omule. În 
mod normal văd camerele video ieşind direct din podea 
sau puse pe pantofi pentru ca perverşii să se poată uita 
sub rochiile femeilor. Aceasta a fost pusă pentru 
supraveghere. 

Murphy scutură din cap. 

— Deci asta este pe internet? repetă el. Adică pe un site 
sau ceva de genul acesta? Vrei să ne spui că oricine putea 
privi cum Winslow îşi zboară creierii? 

— Se poate. Rick ridică din umăr. Depinde de ce vrea să 
facă infractorul. Dacă este un spectacol privat, nu va 
apărea atunci când cauţi ceva pe Google. El ridică din 


1 Reţea locală de calculatoare (n.tr.). 


sprâncene. Dar dacă nu este privat... 

Stomacul lui Aidan se revoltă când conştientiză ceea ce 
voia să spun Rick. 

— Oh, Dumnezeule! Ca şi cum ai plăti ca să vezi? 

Îl privi pe Murphy şi văzu că şi el trăsese aceeaşi 
concluzie. 

— Filmele secolului douăzeci şi unu, cu omoruri şi 
torturi. Un muşchi de pe falca întinsă a lui Murphy se 
contractă. Este de necrezut. 

— Ai idee de cât timp se află asta acolo? întrebă Aidan. 

Jack se lăsă pe vine pentru a inspecta grilajul ventilaţiei. 

— Este praf în orificii, dar abia dacă este un pic în jurul 
şuruburilor. Poate de o săptămână, două? 

— Deci va trebui să aflăm cine a avut acces la acest 
apartament în ultimele două săptămâni, spuse Murphy. Ce 
fel de persoană căutăm? Ar avea nevoie de unelte 
speciale? 

Rick cobori. 

— Sincer, orice hacker adolescent ar putea face treaba 
asta. 

Aidan scoase un suspin obosit suflând în sus. 

— Jack, trebuie să căutăm astfel de dispozitive şi în 
apartamentul Cynthiei Adams. 

Jack se uită în sus spre Rick. 

— O poţi face în seara asta? 

Rick încuviinţă dând din cap. 

— Ca să-l prindem pe tipul acesta? Oh, da. 

— Trebuie să urmărim o pistă în legătură cu florile din 
casa lui Adams, spuse Murphy. Poţi încheia tu aici, Jack? 

Jack le dădu liber cu un gest din mână. 

— Duceţi-vă. Ne întâlnim în biroul lui Spinnelli la opt. 
Spune-i lui Spinnelli să comande mâncare chinezească. Va 
fi o noapte lungă. 


Luni, 13 martie, 8:30 P.M. 


Ea era încă acolo. Stând la masa ei din sufragerie într- 


un halat roşu de mătase şi şosete albe, cu o jumătate de 
pahar de vin lângă cot, uitându-se prin dosare. 

Incă mai era aici. Nu unde ar fi trebuit să fie - 
tremurând de frică într-o celulă, înconjurată de paraziți 
nespălaţi, aşteptând ca unul dintre aşa-zişii ei prieteni să 
vină să o scoată pe cauţiune, sau să stea în faţa unui 
judecător. 

Dar răbdarea era o virtute. lar expresia feţei lui 
Ciccotelli avea urme de încordare. Mâna ei tremură când 
luă paharul de vin şi din când în când o privire de oroare 
făcea ca pielea ei să devină palidă şi ochii ei sticloşi. Îşi 
amintea cum arătau cadavrele. Se gândea cum s-au simţit 
înainte să moară, crezând că ea i-a trădat. Se întreba cine 
va fi următorul. 

Asta va trebui să fie îndeajuns pentru moment. 

Cât despre poliţie, erau norocoşi dacă-şi găseau 
fundurile cu ambele mâini. În cele din urmă vor verifica 
dosarele financiare ale victimelor şi vor găsi cuiele care 
vor ajuta la zăvorârea micului coşciug al lui Ciccotelli. 
Până atunci, mai era şi punctul de vedere al comisiei de 
stat pentru acordarea licenţelor. Interveniseră mai repede 
decât se aşteptaseră, mulţumită lui Cy Bremin şi a 
propagandei de pe prima pagină. Cât de distractiv fusese! 

Ei bine, merita o reluare. Un click cu mouse-ul pe fișier 
aduse la viaţă vocea iritantă a doctorului Fenwick. Comisia 
găseşte că astfel de afirmaţii sunt atât serioase, cât şi 
inacceptabile. 

Nu. Chiar aşa? Nu şi serioase şi inacceptabile. Era unul 
dintre cele mai prosteşti comentarii pe care îl înregistrase 
microfonul de săptămâni de zile de când îl ascunsese în 
spatele unui dulap cu dosare din biroul lui Ciccotelli. 
Comisia nu avea nimic concret împotriva lui Ciccotelli şi 
toţi cei din încăpere ştiau asta. Fenwick, Ciccotelli şi 
avocata ei care scăpase cu dibăcie de aceste scheme 
vechi. 

Dar vizita în sine crease un precedent pe care se putea 
construi ceva. Imperiosul doctor Fenwick va găsi moartea 


lui Avery Winslow chiar şi mai serioasă şi inacceptabilă. A 
doua lovitură, asta era. A treia aruncare va avea ca ţintă 
comisia de licenţă, nu poliţia. Nu era ultimul rezultat, dar 
putea să mai ia din plictiseală în timp ce poliţia bâjbâia 
prin împrejurimi. 

Şi va fi, mai mult decât orice, foarte amuzant de privit. 


Luni, 13 martie, 8:30 P.M. 


— Ei bine?  Spinnelli se aşeză în capul mesei, 
încruntându-se în timp ce ei mâncau. 

În jurul mesei se aflau Aidan, Murphy, Jack, Rick şi 
Patrick, care-i informase cu un aer posomorât că numărul 
cererilor de apel crescuse acum la opt. 

— Lasă-ne un minut să mâncăm, Marc, protestă Jack. Nu 
am mai mâncat de la prânz. 

— Nu am mâncat la prânz, bombăni Aidan. Fuseseră 
prea ocupați cu florăriile. Dar îţi putem arăta câteva 
înregistrări video cât timp mâncăm. Se ridică şi luă discul 
de la camera de securitate unde se afla cutia poştală, apoi 
luă cutia de carton cu General Tso când Murphy aruncă o 
privire lacomă mâncării sale. Nu a trebuit să dăm prea 
mult înapoi. Băgă discul, apăsă PLAY, apoi se dădu înapoi 
astfel ca grupul să poată vedea ecranul televizorului. Asta 
s-a întâmplat joia trecută după-amiaza. 

O femeie apăru în cadru, purtând o haină cenușie. Părul 
negru îi cădea în valuri pe umeri. Era aproximativ de 
aceeaşi înălţime ca Tess Ciccotelli, dar haina largă îi 
ascundea formele. 

Femeia părea a fi de origine latină. lar faţa ei, deşi era 
mai subţire un pic decât cea a lui Ciccotelli, era destul de 
asemănătoare încât putea trece drept italiancă în memoria 
unui funcţionar sau din cauza calităţii slabe a înregistrării 
video. 

— Tess poartă o haină de aceeaşi culoare, spuse 
Murphy. Partea asta m-a enervat, adăugă el. Priviţi-o cum 
îşi desface haina, destul încât să-şi arate eşarfa din jurul 


gâtului. A vrut să se asigure că funcţionarul a văzut eşarfa 
pentru că Tess poartă mereu una. 

Doar dacă nu cumva poartă un pulover pe gât care i se 
potriveşte ca o a doua piele, se gândi Aidan, apoi alungă 
cât mai departe acea imagine din mintea lui. 

Maxilarul lui Spinnelli se încordă. 

— Din cauza cicatricii de la atacul de anul trecut. 

De data asta, imagina mentală pe care Aidan o îndepărtă 
era cea a mâinilor sale în jurul gâtului condamnatului care 
aproape că o omorâse. 

— La naiba! murmură Patrick, privind ecranul. Arată ca 
ea. 

— Când o îngheţa iadul arată asta ca Tess, ripostă 
Murphy. Eşti cumva orb? 

Patrick negă dând din cap. 

— Nu, nu sunt, dar un judecător ar putea vedea destule 
asemănări ca să permită ca acele apeluri să treacă. Mai 
ales cu toate celelalte dovezi fizice care se tot adună. Fără 
motiv, nu prea avem de ce să o acuzăm, adăugă el, dar 
avem destule pentru a agita apele. Rahat! Nu este de bine. 

Aidan privi cum femeia se îndreaptă spre cutie, se 
apleacă şi bagă cheia. 

— Nimeni în toate minţile nu ar crede că este ea. 
Femeia asta nu se mişcă deloc ca Tess Ciccotelli. 

— Nu prea mă văd folosind un astfel de argument în faţa 
unui judecător, Aidan, spuse Patrick, cu o notă de umor 
negru în voce. Deşi trebuie să recunosc că doar câteva 
femei se mişcă precum Tess. 

Aidan se uită peste umăr spre locul unde stătea Patrick, 
având pe faţă ceva asemănător unui zâmbet cum nu mai 
văzuse până atunci. Murphy manifestă un interes subit 
faţă de fundul cutiei sale de carton cu carne de porc 
reîncălzită. Jack rânjea de-a dreptul şi Rick arăta de parcă 
ar fi vrut să o facă. Simţind cum îi iau obrajii foc, Aidan îşi 
dădu ochii peste cap. 

— Am vrut să spun că ea... Nu contează. 

Mustaţa lui Spinnelli tresări. 


— Ştim cu toţii ce ai vrut să spui, Aidan. Îşi drese glasul, 
calmându-se. Dar în ciuda fluidităţii mişcărilor acestei 
femei, Patrick are dreptate. Tot va trebui să demonstrăm 
că nu este Tess. Putem lua vreo amprentă de pe cutia 
poştală? 

— Voi trimite o echipă acolo, Marc, spuse Jack. Dar se 
pare că a purtat tot timpul mănuşi. 

Femeia din înregistrarea video băgă conţinutul cutiei 
poştale în buzunarul lateral al servietei pe care o căra. 

— Deci ea ar putea fi creierul operaţiunii? spuse Patrick 
gânditor. 

— Nu ştiu, spuse Aidan. Mie mi se pare că arată extrem 
de... nervoasă. Iritabilă. 

Patrick ridică din umeri. 

— Şi eu s-ar putea să fiu nervos dacă aş plănui să omor 
doi oameni. Dar nici mie nu mi se pare a fi în regulă. Este 
prea expusă. Ştie că este filmată şi se expune. Trebuie să 
aflăm cine este. 

Murphy îşi  încrucişă mâinile pe piept, având 
sprâncenele unite. 

— Era şi pe caseta din holul clădirii unde locuia Adams. 
Administratorul clădirii a dezactivat camera de lângă liftul 
de la etajul lui Adams, dar nu şi pe cea de lângă liftul 
primului etaj. Vom descoperi dacă a văzut-o cineva în 
apartamentul lui Winslow. 

Spinnelli îşi puse degetele sub bărbie. 

— Ce se aude cu camerele video pe care le-aţi găsit 
chiar în apartamente? 

Rick dădu la o parte resturile cinei. 

— Am găsit o cameră video asemănătoare în 
apartamentul lui Adams. Una deasupra patului, una în 
sufragerie şi una în baie, adăugă el, uimit. 

— Prima oară când a încercat să se sinucidă şi-a tăiat 
venele, spuse Aidan, scoțând din aparat discul cu ceea ce 
filmase camera de securitate. Se aşeză alături de Rick. 
Oamenii fac de obicei asta în cadă. Poate tipul nostru s-a 
gândit că o va face din nou. 


— Poate. Oricum ar fi, am găsit dispozitive similare în 
ambele apartamente. Camere video fără fir şi boxe. Totul 
era curat şi oricine le-a instalat nu a lăsat nicio amprentă 
în urmă, nici pe grilajele gurilor de aerisire. Şi înainte să 
întrebi, ar fi aproape imposibil să localizezi fiecare 
dispozitiv ca să afli de unde a fost cumpărat. În general 
sunt sisteme de supraveghere. De bună calitate. Le poţi 
cumpăra din orice magazin de electronice sau de pe 
internet şi se vând ca pâinea caldă. Este un ac în carul cu 
fân. 

— Cum rămâne cu transmisiunile? întrebă Aidan. Le 
putem localiza? 

— Atâta timp cât sunt alimentate putem încerca. 
Alimentarea din apartamentul lui Adams nu mai 
funcţionează, dar camerele din apartamentul lui Winslow 
încă mai transmit. Am găsit routerul care alimentează 
camera. Pot pune un pachet-tampon în reţea ca să citesc 
adresa IP către care se duce. 

Patrick clipi. 

— Pe înţelesul nostru, Rick. 

Rick chicoti. 

— Îmi pare rău. Transmisia prin internet se descompune 
în pachete, trimise oriunde merg ele. Şi se reasamblează 
la celălalt capăt. Pachetul-tampon sparge fiecare pachet în 
părţile sale componente. Una dintre aceste părţi este 
adresa de IP - acolo unde se îndreaptă. Pot citi adresele IP 
pe monitorul meu în timp ce mesajul trece prin reţea. 
Totuşi există două mari probleme. Prima sunteţi voi, îi 
spuse lui Patrick. Este ca şi cum ai pune un microfon la un 
telefon. Am nevoie de un mandat chiar şi pentru a începe. 

— M-am gândit eu că vei avea nevoie. Patrick bătu 
ritmic cu degetele în masă. Ce altceva? 

— Aici intervine cea mai mare dintre probleme. Odată ce 
voi descoperi adresa de IP, nu există nicio garanţie că este 
reală. Orice hacker care-şi merită renumele nu-şi va 
trimite această transmisiune video. Dacă este deştept, va 
avea un prim zombie care-o va trimite celui de-al doilea. 


Ridică din umeri. Când voi descoperi adresa de IP finală, 
va trebui să o conectez unei persoane, iar furnizorii de 
internet nu vor coopera. Ar însemna un alt mandat. 

— Tampoane şi zombi, bombăni Spinnelli. Cât va dura 
asta, Rick? 

— Poate câteva zile. Dar trebuie să ştii că unele dintre 
aceste adrese IP trec prin companii străine bine plasate. 
Cele deştepte aşa fac. 

— Asta mi se pare al naibii de deştept, mormăi Patrick. 
Dacă este străin, este ca şi cum ne-am lovi de un zid de 
cărămidă. 

Aidan îşi frecă tâmplele. 

— Ai făcut asta de multe ori, Rick. 

— Din nefericire, da. Una dintre cele mai mari arii 
pentru noi acum este crima pe internet, pornografia cu 
copii fiind prima pe listă. Aceşti pedofili cunosc sistemul, 
omule. Te pot învârti cum vor ei până când eşti prea 
ametit să vezi drept. Şi până ajungi la capăt, eşti terminat 
pentru că au luat-o de la capăt din altă parte. Voi face tot 
ce pot, să fiţi siguri de asta. 

— Dar nu prea ai multă speranţă, spuse Aidan. 

Rick negă dând din cap. 

— Nu. Aş vrea să pot spune contrariul. 

Patrick respiră adânc. g 

— Dar este tot ceea ce avem pentru început. Iți voi da 
mandatul în mai puțin de o oră, Rick. Du-te înapoi la 
apartamentul lui Winslow şi aşteaptă. 

Rick îşi strânse lucrurile şi le făcu cu mâna. 

— Mulţumesc pentru cină, locotenente. Oh, încă ceva. 
Tipul a închis alimentarea de la camerele video ale lui 
Adams. Mă aştept să facă acelaşi lucru în curând şi cu cele 
ale lui Winslow. Odată ce se va întâmpla asta, nu voi mai 
avea nimic. 

Spinnelli scoase un sunet frustrat în timp ce Rick părăsi 
încăperea. 

— Mereu este la fel de optimist? 

Jack ridică din umeri. 


— Majoritatea timpului are de-a face cu vânzători de 
pornografie cu copii. Cât de optimist te aştepţi să fie? 

Patrick se îndepărtă de masă. 

— Trebuie să mă duc să fac rost de mandatul acela, 
spuse el. Ţine-mă la curent. Marc, sună-mă de îndată ce 
afli ceva ce pot folosi pentru a putea respinge şi scăpa de 
afurisitele alea de apeluri. 

Când procurorul ieşi, Spinnelli se uită la Aidan, Murphy 
şi la Jack, ochii lui arătând obosiţi. 

— Putem demonstra că nu este Tess sau putem afla cine 
se află în spatele poveştii. Până acum, nu ne descurcăm 
prea bine cu prima variantă, aşa că să ne concentrăm 
asupra celei de-a doua. Cine ar face aşa ceva? 

Murphy se uită la Aidan. 

— Ne-am gândit că s-ar putea să fie unul dintre iubiții 
iritaţi ai lui Adams, dar fiind vorba şi de Winslow, nu are 
niciun sens să luăm o citaţie pentru dosarele 
Departamentului de Sănătate. 

— Nu, a fost Aidan de acord. Ai dreptate. Acum putem 
merge în aceste două direcţii diferite. Opţiunea A: cineva 
vrea să o discrediteze pe Ciccotelli. 

— De ce? întrebă Spinnelli. Care este motivul? Cineva ar 
trebui să o urască al naibii de tare şi să fie inteligent ca să 
facă aşa ceva. Majoritatea oamenilor pe care i-a evaluat nu 
sunt destul de deştepţi ca să pună la cale o asemenea 
înscenare. 

— Un apel este un motiv destul de bun, spuse Murphy. 
lar aceşti oameni au familii. 

Aidan scoase lista proceselor din carnet. 

— Deci ne-am întors la unul dintre numele de pe listă. 
Nu am avut timp să le verific, dar Tess a spus că va 
cerceta propriile dosare în noaptea asta. Poate că a găsit 
ceva. Se uită la listă, apoi dădu din cap, încă deranjat de 
ceea ce spusese Rick Simms. Dar mai există şi opţiunea B 
care mă tot sâcâie. Şi dacă ea nu este o ţintă personală? 
Ce ar fi dacă cineva şi-a dat seama că ea este o sursă bună 
de oameni care pot fi manipulaţi să se sinucidă? 


Specialitatea ei sunt oamenii care au încercat să se 
sinucidă. Şi dacă cineva îşi alege victimele din rândul 
pacienţilor ei şi-i stoarce de puteri, îi chinuie folosindu-se 
de propria lor vinovăţie până ce aceştia se sinucid? 

— Apoi să prindă totul pe o înregistrare video, termină 
Jack pe un ton sinistru. 

Spinnelli nu părea a fi convins. 

— Pare a fi prea complicat. 

— Cuiva îi place ce face, Marc, spuse Aidan tăios. Şi 
având în vedere publicul care este dispus să plătească 
preţul cerut... Motivul ar putea fi simpla lăcomie. 

— Nu este nimic simplu în toată treaba asta, spuse 
Spinnelli. Dar ţi-ai expus ideea, Aidan. Cu toţii am avut de- 
a face cu sociopaţi care nici nu ar clipi dacă e să abuzeze 
de o altă persoană pentru a scoate un profit. Deci, despre 
cine vorbim? 

— Dacă Tess este doar conducta şi pacienţii ei sunt 
adevăratul produs... Aidan ridică din umeri. Atunci nu 
avem nicio legătură. Am putea discuta despre oricine. 

Spinnelli respiră profund. 

— Eşti la fel de optimist ca şi Rick Simms. Daţi-mi veşti 
mai bune, domnilor, înainte ca EU să devin sinucigaş. 

Jack împinse o foaie de hârtie spre centrul mesei. 

— Am fost să văd ce mai face Julia când am venit 
încoace şi avea raportul despre toxine al lui Winslow. Julia 
Vanderbeck, medicul legist, era şi soţia lui Jack. A găsit 
halucinogen în sângele lui, acelaşi ca la Adams, continuă 
Jack. 

— Pastilele au fost schimbate? întrebă Murphy, iar Jack 
încuviinţă dând din cap. 

— Da, iar numele lui Tess era pe sticla de Xanax ca 
doctor care a prescris-o, iar amprentele ei erau pe sticlă, 
la fel ca la Adams. 

Spinnelli se încruntă. 

— Am spus veşti mai bune, Jack. 

— Răbdare, Marc. Ceea ce era în exteriorul cutiei nu 
este la fel de interesant ca ceea ce era în interior. Am 


făcut o analiză spectrală a reziduului de pe fundul sticlei. 
Era doar praf care se prinsese în dunga bazei sticlei. Nu-l 
puteai vedea cu ochiul liber. Vestea bună, Marc, este că 
nu era nici Xanax, nici halucinogen. Era Soma. Julia spune 
că este un relaxant muscular. Şi este în ambele sticle. 

Spinnelli încuviinţă din cap. 

— Atunci cineva a refolosit sticlele. 

— Şi din moment ce amprentele ei sunt pe sticlă, poate 
că au fost de la început ale lui Tess, spuse Murphy. Dar 
asta nu o dezvinovăţeşte, Jack. De fapt, face să fie şi mai 
Tău. 

Jack ridică din sprânceană. 

— Doar dacă nu cumva au fost furate. 

Spinnelli negă dând din cap. 

— Prea mulţi de „poate”, oameni buni. Aflaţi dacă Tess a 
luat vreodată Soma şi când. Îl vom pune în grămadă, la un 
loc cu restul de „poate”. Ce altceva mai avem, Jack? 

— Facem cercetări ca să aflăm cât timp a stat păpuşa în 
cuptor luând în calcul cât din ea s-a topit şi am aspirat 
ambele apartamente. Căutăm fibre comune care să-l pună 
pe făptaş în ambele locuri. 

— Presupunând că este unul singur, spuse Aidan. Tess a 
spus că cea care a sunat astăzi avea o voce diferită de cea 
de sâmbătă noaptea. Părea mai bătrână. 

— Ai verificat apelurile telefonice? întrebă Spinnelli. 

— Avem apelurile ei telefonice de acasă. Apelul de 
sâmbătă noaptea se pare că a fost dat de pe un telefon 
celular. Astăzi a primit apelul la birou, aşa că am cerut 
lista şi cu acele apeluri. Raportul nu era încă gata când am 
venit noi. Te voi anunţa ce şi cum. Ce ne poţi spune despre 
seriile de pe arme, Jack? 

— Oamenii mei nu au putut ridica numărul de pe arma 
lui Adams aşa că am trimis-o la laboratorul biroului de 
informaţii. Au echipament mai bun, dar vor trece câteva 
zile până se vor ocupa de el. Şi cel al lui Winslow este 
şlefuit. Aceeaşi poveste, îmi pare rău. 

Jack împinse o altă foaie de hârtie şi un teanc de 


fotografii în faţa lui Spinnelli. 

— Aici este un inventar cu ce am ridicat din ambele 
apartamente. Ursul de pluş pe care-l avea Winslow în 
mână este un model standard. Nu este nimic special la el. 
L-am găsit într-un supermarket la jucării, aşa că este mai 
mult ca sigur o fundătură. 

Aidan se aplecă peste masă, tulburat de amintirea 
ursului aflat în mâna mortului. 

— Dă-mi să văd poza ursului. 

Când Spinnelli i-o dădu, Aidan deschise dosarul pe care-l 
luase de la registratură în acea seară, în drumul său spre 
sala de conferinţe. 

— La naiba! Ba chiar este special. Acesta este raportul 
poliţiei de la moartea copilului lui Winslow. 

Impinse o poză din dosar alături de poza ursului astfel 
ca toată lumea s-o poată vedea. Era o imagine mai amplă a 
locului faptei, arătând întreaga banchetă din spate a 
camionetei. O pungă cu scutece era aşezată în partea 
stângă a scaunului de maşină, iar în dreapta un ursuleţ de 
pluş. 

— Este acelaşi cu cel găsit lângă scaunul de maşină al 
copilului în ziua în care a murit. 

— Nenorocitului nu-i scapă nimic, bombăni Murphy. Îşi 
mută privirea de la fotografii, pe faţa lui citindu-se 
dezgustul. Ai dosarul despre Melanie Adams? 

— Da. Le-am scos pe amândouă. 

Aidan împinse poza pe care poliţia o făcuse, când 
Melanie murise, spre mijlocul mesei, în timp ce Murphy 
căuta în teancul lui Jack o copie a pozei pe care o găsise în 
apartamentul Cynthiei Adams. 

— Sunt la fel, se pronunţă Murphy. Aceeaşi postură, 
aceleaşi haine. Aceiaşi pantofi. Singurul lucru diferit este 
fundalul. Poza făcută de fotograful poliţiei arată mai anost. 
Acesta, lovi cu degetele noua fotografie, este lucios. 
Îndrăzneţ. 

— Poţi face asta în Photoshop, spuse Aidan, apoi întâlni 
privirea uimită a lui Murphy. Am făcut nişte cursuri de 


grafică pentru gradul meu. Este un program pentru 
calculator. Poţi lua o fotografie, o poţi tăia, chiar să-i 
schimbi culorile. Cineva cu experienţă ar putea face în 
această poză ca Melanie să pară că s-ar fi spânzurat de 
Turnul Eiffel dacă ar fi vrut. 

— Deci cineva are acces la dosarele noastre, murmură 
Spinnelli. Nenorocitul! 

Se sprijini cu spatele de scaun, cu maxilarul încordat, 
evident nemulţumit de implicaţie. 

Urmă o tăcere absolută pentru un timp îndelungat. Apoi 
Aidan rosti cuvintele pe care nimeni altcineva nu părea să 
vrea să le spună. 

— Mai există un alt grup care ar avea motiv să o urască 
pe Tess Ciccotelli. 

Spinnelli îi întâlni privirea, iar Aidan putu observa că 
şeful său ajunsese la aceeaşi concluzie. 

— Noi, spuse el. 

Aidan încuviinţă dând din cap. 

— Noi. 

Spinnelli îşi mută privirea, închise ochii dând uşor din 
cap. 

— Murphy, du-te la registratură, pretinde că tu şi Aidan 
nu v-aţi înţeles şi te afli acolo ca să verifici dosarele. Cere 
să ţi se dea registrul. Trebuie să aflăm cine a văzut acele 
dosare. Se uită la cei trei, cu o privire pătrunzătoare. lar 
pentru moment, ţinem asta numai între noi. Le voi da de 
ştire celor de la Afaceri Interne când va fi cazul. 

— S-ar putea să nu se oprească doar la doi, spuse 
Murphy încet. Şi ceilalţi pacienţi ai ei sunt în pericol, 
indiferent cine se află în spatele întregii poveşti. Va trebui 
să vedem o listă cu pacienţii ei. 

Jack se crispă. 

— Nu ţi-o va da. Privilegiul doctor-pacient. 

— Să fim amabili cu ea şi mai întâi să i-o cerem, decise 
Spinnelli. Va spune nu, apoi vom cere o citaţie. Pentru 
moment, căutăm pe cineva care să aibă cunoştinţe despre 
medicină şi electronică, şi care ar putea să fie sau nu 


femeia din înregistrarea video. Acum duceţi-vă şi aduceți- 
mi ceva cu care să pot lucra. Ne întâlnim din nou aici 
mâine la ora opt fix. 

Cu asta, erau expediaţi. Murphy îi aruncă lui Aidan o 
privire în timp ce se întorceau la birourile lor. 

— Sună-mă când termini de vorbit cu ea. 

— Cum adică după ce vorbesc cu ea? Vii cu mine. 

Murphy negă dând din cap. 

— L-ai auzit. Trebuie să mă duc la registratură. 

— Laş ce eşti, mormăi Aidan. Nu vrei să te confrunţi cu 
ea. 

— Nu va vorbi cu mine. Este încă rănită. Pe lângă asta, 
tu eşti cel căruia îi place să o privească cum se mişcă. 

— Tacă-ţi fleanca, Murphy. Ajunseră la birourile lor, iar 
Aidan îşi luă haina de pe scaun. Nu am făcut nimic legat 
de Danny Morris toată ziua. Târâtura de taică-său este 
încă undeva pe acolo în timp ce Danny este la morgă. 

— Atunci, în drumul tău spre Tess, treci pe la barul unde 
Morris îşi pierdea vremea. Poate vei fi norocos şi a trecut 
să bea o bere. 

— În timp ce tu-ţi pierzi vremea la registratură. Nu este 
drept, Murphy. 

— Vechimea, Reagan. Ne vedem mâine. 


Luni, 13 martie, 11:15 P.M. 


Tess se aplecă peste teancul de dosare aflat pe masa ei 
din sufragerie pentru a umple paharul lui Jon cu un merlot 
bun. 

— Nu trebuie să mă tot verifici, ştii asta. Pot avea grijă 
de mine. 

Cu toate că după ore în şir de citit dosare cu evaluările 
cerute de tribunal şi ştiind că unul dintre numele din acele 
dosare ar putea fi responsabil pentru moartea a doi 
pacienţi ai ei... ei bine, era recunoscătoare atât pentru 
pauză, cât şi pentru compania lui Jon. Apartamentul ei era 
prea liniştit. In mod normal se putea obişnui cu liniştea, 


uneori chiar îi plăcea, dar în noaptea asta fiecare mic 
scârţâit, ciocănit şi zornăitul vântului în geamuri o făceau 
să tresară. 

Jon se încruntă la ea pe deasupra paharului cu vin. 

— Desigur că poţi avea grijă de tine. Doar că alegi să nu 
o faci. Ai mers distanţă de zece blocuri spre Lemon, prin 
ploaie. La naiba, Tess! Robin a spus că erai îngheţată 
bocnă când ai ajuns acolo. Nici măcar nu aveai pălărie, ce 
să mai spun despre o umbrelă. 

Se îndreptase spre bistroul Blue Lemon al lui Robin 
după ce Amy plecase, iar Robin o primise cu braţele 
deschise, aşa cum se aşteptase. 

— Mi-am lăsat umbrela la muncă împreună cu geanta. 
Uite ce e. Am avut de-a face cu o vreme şi mai rea toată 
iarna. Îmi era frig, dar m-am încălzit destul de repede. 
Robin a fost ca o cloşcă cu mine şi mi-a dat supă. Eram 
bine. Îi aruncă un zâmbet obraznic care spera să-i 
îndepărteze încruntarea de pe faţă. Apoi Thomas mi-a 
făcut masaj pe umeri. Robin iroseşte talentele omului în 
bucătărie. Are nişte mâini minunate. 

Buzele lui Jon tresăriră. 

— Aşa am auzit şi eu. Dădu din cap suspinând excesiv de 
răbdător. Dar data viitoare când te trezeşti pe stradă fără 
bani, sună-mă, bine? Am voie să-mi fac griji pentru tine. 

— Ei bine, pentru seara asta ajunge. Robin mi-a 
împrumutat bani de taxi şi m-am întors la birou să-mi iau 
lucrurile şi am condus spre casă. Am fost udă până la piele 
şi nu era prea confortabil. Vezi? îi arătă picioarele 
acoperite de şosete groase. 

Jon râse. 

— Numai tu poţi face ca mătasea şi şosetele groase să 
se potrivească. Dar zâmbetul îi dispăru repede din privire. 
Cât de mare este necazul în care eşti, Tess? Mi-am făcut 
griji pentru tine toată ziua. Apoi când a apărut şi povestea 
cu cea de-a doua sinucidere... A fost peste tot la ştirile de 
la televizor şi fiecare reporter s-a asigurat că-ţi 
menţionează numele. 


Tess înghiţi cu greu, momentul de relaxare pe care-l 
împărţiseră dispăru, oroarea după-amiezii îi luă locul. 

— Poliţia spune că nu mai sunt suspectă. 

— Asta este bine. Dar? 

— Dar a fost cumplit. El stând întins acolo, ţinând 
ursuleţul. Jumătate din capul lui dispăruse, Jon. 

El îi acoperi mâna cu a sa. 

— Nu este vina ta, Tess. 

Ea îi privi mâna. 

— Toți cei din viaţa lui îl părăsiseră. Soţia lui nu-l putea 
ierta. El nu se putea ierta. Majoritatea prietenilor săi nu-l 
mai puteau privi în ochi. Eu eram singura cu care putea 
vorbi. Mâna lui Jon deveni neclară în timp ce ochii ei se 
umpleau de lacrimi, prima dată în acea zi în care-şi 
permisese să facă asta. Nu se putea gândi decât la cum 
trebuie să se fi simţit el, văzând fotografia. A fost oribil, 
termină ea într-o şoaptă răguşită. Respingător. 

— Tess, uită-te la mine. Vocea lui Jon era arareori atât 
de tăioasă aşa că ea făcu ce i se ceruse. Expresia de pe 
faţa sa era un amestec de loialitate înverşunată, furie şi 
îngrijorare. Cu blândeţe îi şterse ochii înlăcrimaţi cu 
degetul mare. Nu-ţi poţi face una ca asta, scumpo. De câte 
ori am discutat despre faptul că te implici prea mult în 
relaţia cu pacienţii? 

Ea simţi cum îi creşte tensiunea şi prinse curaj să 
vorbească. 

— Pentru tine este diferit. Pacienţii tăi sunt reci 
majoritatea timpului. Ar putea fi şi bucăţi de carne de vită. 

Jon primi critica cu seninătate. 

— Exact aşa îmi place mie. Nu mă pot gândi la ei aşa 
cum o faci tu, Tess. Asta m-ar sfâşia. lar data viitoare când 
voi avea un bisturiu în mână, aş putea ezita. Acea ezitare 
ar putea costa viaţa unui pacient. 

Ea oftă. 

— Ştiu asta. Distanţă profesională. Tu o poţi face, eu nu 
am putut să o fac niciodată. Ai câştigat. 

El zâmbi trist. 


— Unii ar spune că tu ai câştigat. Ce vreau eu să spun 
este că trebuie să joci la categoria ta, puştoaico. Eşti un 
doctor bun pentru că-ţi pasă, dar cât te costă asta? Eu aş 
spune că prea mult. Poate că ar trebui să reconsideri 
populaţia cu care ai de-a face. Toţi aceşti pacienţi 
sinucigaşi îţi mănâncă sufletul. Deodată el se lumină la 
faţă, arăta chiar adorabil, se gândi Tess. Până când 
continuă. Ce ar fi dacă ai trata nişte cazuri de fobie, să 
zicem? 

Ea-l privi mijindu-şi ochii. Era unul dintre puţinii oameni 
care ştiau despre fobia ei stânjenitoare. 

— Cum ar claustrofobia? 

Colţul gurii lui se ridică un pic, iar ea ştiu că era o 
tentativă de zâmbet. 

— Poate. La naiba, poate că ai nevoie de o vacanţă. 
Când a (ost ultima? 

Maxilarul ei se încordă în mod automat. 

— Luna mea de miere. 

Croaziera pe care o făcuse cu Amy pentru că ar fi 
preferat să meargă pe cărbuni aprinşi până în China decât 
să-l lase pe nenorocitul de Phillip să-şi ducă târfa de două 
parale şi pentru că, desigur, biletele nu puteau fi 
returnate. 

Jon tresări. 

— Îmi pare rău. Eu şi Robin mergem în Cancun luna 
viitoare. Vino cu noi. 

Ea râse sec. 

— Nu, mulţumesc. Singurul lucru mai rău decât acela de 
a merge în luna de miere cu cea mai bună prietenă este 
acela de a fi a treia roată la căruţă. 

Jon rânji, mişcându-şi sprâncenele. 

— Haide, Tess. Trăieşte un pic. Pentru Robin nu e un 
deranj. Ţi-am putea găsi pe cineva. 

Îi răspunse la zâmbet. 

— Du-te acasă, Jon. Sunt extenuată. 

El puse paharul deoparte şi se ridică, trăgând-o şi pe ea 
în picioare. 


— Condu-mă şi... 

— Încuie uşa. Ea deschise uşa. Eşti mai rău decât a fost 
vreodată Vito. 

Jon se opri în pragul uşii cu ochii măriţi de uimire. 

— Ai sunat acasă? 

Zâmbetul ei dispăru. 

— Nu. 

— Tess... 

— Du-te acasă, Jon, repetă ea, de data asta fiind 
serioasă. 

El ezită, uitându-se la degetele de la picioare. 

— Mai este un motiv pentru care am trecut pe aici, în 
afară de faptul că Robin era îngrijorată. 

El expiră adânc şi se uită în sus, din spatele unor gene 
pentru care multe femei ar fi omorât ca să le aibă. Cele ale 
lui Aidan Reagan erau mai lungi. Şi mai închise la culoare. 
Ochii lui erau mult mai albaştri. 

Tess clipi repede, concentrându-se din nou la faţa lui 
Jon. De unde apăruse asta? Prea puţin somn şi prea mult 
stres, decise ea. Şi prea multe nopţi în care dormise 
singură, având numai pisica să-i ţină de cald. 

Jon se aplecă mai aproape. 

— Tess, ce s-a întâmplat? Faţa ta a devenit palidă. 

— Nu este nimic. Sunt mult mai obosită decât credeam. 
Ce voiai să spui? 

— Doar că Amy m-a sunat acum câteva ore. 

Buzele lui Tess se subţiară. 

— Oh? Ţi-a spus că m-a concediat ca şi client? 

— Mi-a zis că a spus unele lucruri pe care ar fi dorit să 
nu le spună. Era atât de speriată că ai fost dusă la 
închisoare de detectivul acela, încât nu gândea corect. 
Voia ca eu să aflu dacă încă mai eşti supărată pe ea. 

Tess negă dând din cap. Era ca şi cum încă mai aveau 
şaisprezece ani şi împărțeau aceeaşi cameră în casa 
părinţilor ei. 

— Nu i-a dat prin cap să mă sune chiar ea? 

— A crezut că o să-i închizi telefonul în nas. 


— Poate că aş fi făcut-o. 

— Şi a mai spus că a sunat ca să se asigure că ai ajuns 
cu bine acasă, dar nu ai răspuns. Nu vreau să fiu tipul care 
tot transmite mesaje între voi, aşa că sun-o, bine? Spune-i 
că vreţi să vă pupaţi şi să vă împăcaţi. Şi ascult-o, Tess. 
Ştie mai multe despre asta decât tine. Şi chiar dacă s-a 
purtat ca o netrebnică, este o netrebnică bine intenţionată 
care nu vrea să te vadă în închisoare. 

Avea dreptate. Amy avea intenţii bune. Tess ajunsese şi 
ea la aceeaşi concluzie în timp ce mersese până la bistroul 
lui Robin. 

— Bine. Ne vom pupa şi ne vom împăca şi te vom scoate 
pe tine de la mijloc. Dar nu i-ar fi promis să facă aşa cum 
zice Amy. 

Se gândise mult la asta în orele ce au urmat după 
plecarea de la apartamentul lui Winslow şi era şi mai 
convinsă de faptul că era vitală cooperarea ei cu poliţia. 
Dar Jon era atât de îngrijorat. În mod impulsiv se ridică pe 
vârfuri şi-l sărută pe obraz. Mulţumesc. 

In momentul în care buzele ei îi atinseră obrazul, spatele 
lui se îndreptă şi braţul său o cuprinse de umeri în mod 
protector. Lia-i urmări privirea şi inima-i săltă în piept. 

Detectivul Reagan stătea în holul de lângă lift. Şi nu 
arăta deloc fericit. Ea strânse marginile halatului, ridicând 
mătasea peste gât. Era pur şi simplu ceva instinctiv. Jon 
văzuse cicatricea. Puţini erau cei care o văzuseră. 

Reagan se apropie încet, uitându-se la umerii ei unde 
încă mai era mâna lui Jon încleştată, vârându-şi mâinile în 
buzunarele de la haină. Se opri la o distanţă destul de 
respectabilă. Dar era destul de aproape încât să-i simtă 
mirosul deodorantului pe care-l folosise după bărbierit. 
Pentru că el să bărbierise înainte să vină. 

— Doctore Ciccotelli? 

— Detective Reagan. Acesta este doctorul Jonathan 
Carter, colegul despre care ţi-am vorbit. 

Işi înclină scurt capul spre Jon. 

— Dacă se poate aş vrea să vorbesc cu dumneata, 


doctore. 

Degetele lui Jon se adânciră în braţul ei, avertismentul 
său fiind la fel de subtil ca şi încruntarea sa feroce. 

— Nu fără ca avocatul ei să fie prezent. 

Reagan îşi ridică ochii pentru a-i întâlni pe ai ei, privirea 
sa fiind de nepătruns. 

— Dacă chiar asta doreşti, doctore, putem chema şi 
avocatul. Vocea lui era destul de rece încât să-i transmită 
fiori de teamă pe spate. Dar, în noaptea asta, am nevoie de 
nişte răspunsuri la anumite întrebări. 

Tess îl bătu uşor pe Jon pe piept. 

— Voi fi bine, Jon. O să o sun pe Amy. Promit. Du-te 
acasă. 

— Nu ştiu... 

— Te sun când pleacă pentru ca să ştii că încă mai 
trăiesc şi respir, îl întrerupse ea, intenţionat păstrându-şi 
tonul glumet. Nu voi spune nimic ce ar putea el folosi la 
tribunal. Se retrase din strânsoarea lui şi-l înghionti uşor, 
ţinându-şi încă strâns halatul în jurul gâtului. Du-te acasă, 
Jon. 

Privirea de despărţire a lui Jon era la fel de tăioasă ca 
bisturiele sale. Dar nu spuse nimic, iar un minut mai târziu 
cobora cu liftul. 

Era singură. Cu Aidan Reagan şi genele sale lungi. 

— Unde este Todd? 

— Urmăreşte alte piste. 

— Înţeleg. Ei bine, te deranjează dacă discutăm în 
apartamentul meu, sau preferi să stăm în hol? 

— Asta decideţi dumneavoastră, doamnă. 

Deci acum sunt „doamnă“. Cuvântul „doamnă” rostit de 
Reagan suna mai degrabă a insultă. 

— Atunci să mergem înăuntru. Prefer să nu stau în hol, 
în halat. 

El închise uşa în urma sa. 

— Îmi cer scuze pentru ora târzie, spuse el înţepat. 
Speram să mai fiţi trează. 

Ea-şi flutură mâna liberă spre teancul de dosare de pe 


masa din sufragerie. 

— M-am uitat prin dosare. Mă duc să mă schimb, dacă 
nu te deranjează. Va dura câteva minute. 

Se întoarse în mai puţin de trei minute, halatul ei fiind 
înlocuit de o bluză groasă pe gât şi blugi. Şosetele groase 
rămaseră. Îl găsi stând în sufragerie, examinând schiţele 
în cerneală de pe perete. 

— Îmi daţi haina dumneavoastră, detective? 

El negă dând din cap. 

— Nu, mulţumesc. 

— Atunci pot să-ţi aduc nişte vin, sau încă mai eşti de 
serviciu? 

El se întoarse, ochii săi oprindu-se asupra celor două 
pahare de vin de pe masa din sufragerie înainte de a se 
uita la ea. 

— Nu, mulţumesc. Vocea lui era politicoasă, dar rece şi 
distantă. Îţi suni acum avocatul? Aş vrea să terminăm cât 
mai repede cu asta. 

— Nu. Dă-i drumul şi pune-mi întrebări, detective. Dacă 
îţi pot răspunde, o voi face. 

Tresărirea de surpriză apărută în ochii săi a fost atât de 
scurtă încât ea se întreba dacă nu cumva şi-o imaginase. 

— I-ai spus iubitului tău că o vei suna. 

— Şi o voi face. După ce vei pleca. Avocata mea şi cu 
mine nu avem aceeaşi relaţie de lucru cu poliţia, detective. 
Ea zâmbi trist. Oricum nu cred că mai este încă avocata 
mea. Ea ridică din sprânceană, privindu-i faţa cu atenţie. 
Iar doctorul Carter nu este iubitul meu. 

De această dată tresărirea din acei ochi albaştri a fost, 
neîndoielnic, ca un fulger. Intensă. Privirea lui o surprinse 
pe a ei şi pentru o clipă era ca şi cum se aflau din nou pe 
scări. Apoi clipa se termină. 

El îşi mută privirea, îndreptând-o spre teancul de dosare 
de pe masă. 

— Ai găsit ceva? întrebă el pe un ton aspru. 

Tess inspiră adânc. Gura de oxigen făcu ca rotiţele 
creierului ei să repornească. Avertismentul lui Amy se 


strecură din nou în mintea ei, cum că Reagan se va folosi 
de felul în care arată ca să o determine să-şi lase garda 
jos. Pentru o clipă, garda ei fusese anihilată, iar acest fapt 
o zgudui. 

— Înainte să răspund, detective, am şi eu o întrebare. 
Aşteptă până ce privirile lor se reîntâlniră, el având 
sprâncenele ridicate, aşteptând. Am nevoie de un avocat? 

El nu tresări. 

— Nu. 

Ea cântări riscurile, apoi continuă cu planul iniţial. 

— Bine. Am verificat dosarele. Mai întâi am căutat 
procesele în care condamnarea a depins de mărturia mea. 
Dintre cele treizeci şi unu de condamnări, cinci dintre ele 
corespund. Toți sunt bărbaţi. Patru dintre ei erau ucigaşi, 
unul violator. Ea dădu din cap, sceptică. Dar niciunul 
dintre ei nu a reieşit că ar avea capacitatea intelectuală 
pentru a înscena aşa ceva. Aceşti indivizi erau criminali, 
nu genii criminale, oricât de mult ţi-ai folosi imaginaţia. Şi, 
pe lângă asta, toţi cinci ar mai trebui să fie încă în 
închisoare, numai dacă nu cumva vreo comisie de 
eliberare condiţionată nu a fu... vreau să spun nu a 
încurcat oalele. 

Crezu că vede cum buzele se curbează la auzul scăpării 
ei. 

— Le vom cerceta familiile, spuse Reagan. Să vedem 
cine făcea campanie susţinută pentru un nou proces. 

Lui Tess i se strânse stomacul. 

— Deci vom căuta apeluri? 

— Da. 

Ea oftă. 

— Pot să pun pariu că Patrick Hurts nu este un om 
fericit în noaptea asta. 

— Ai câştiga pariul, doctore. Ai auzit de Soma? 

Schimbarea bruscă a subiectului o făcu să clipească 
repede. 

— Da. Este un relaxant muscular. 

— Ai luat vreodată aşa ceva? 


Ea încuviinţă dând încet din cap. 

— Da. Am avut un accident anul trecut. Un condamnat 
cu un lanţ, a cărui amintire încă mai avea puterea de a-i 
face praf tăria de caracter. Se concentră asupra ochilor lui 
Reagan, dorindu-şi ca panica să dispară. Spatele meu a 
cedat, iar doctorul meu mi l-a prescris atunci. 

— Cât timp l-ai luat? 

Expresia feţei lui era din nou de nepătruns şi auzi iar 
vocea lui Amy. Nu fi idioată, Tess. 

— Cu totul cam şase luni. De ce? 

— O mai ai? Reţeta. 

— Nu. Nu am mai vrut să iau. Mă ameţea prea tare când 
lucram. Chiar dacă durerea fusese cumplită şi încă mai era 
câteodată. De ce mă întrebi despre Soma? 

El ezită, apoi ridică din umeri. 

— Pentru că s-au găsit urme în sticlele pe care le-am 
găsit în apartamentele victimelor. 

Genunchii ei se înmuiară pur şi simplu. Prinzându-se de 
marginea mesei, Tess se aşeză pe scaun, fără să-şi poată 
muta privirea de pe faţa lui. 

— Cele care aveau amprentele mele. 

— S-a dat vreodată spargere în apartamentul tău? 

Ea negă dând din cap, ochii mărindu-i-se numai la 
gândul că sadicul acela fusese în apartamentul ei, în 
propriul ei spaţiu. 

— Nu, nu, aş fi raportat asta. 

— Ce s-a întâmplat cu sticluţele? 

Ea se ridică, devenind deodată neliniştită şi luând-o cu 
frig. Merse de la masă spre fereastră, frecându-şi braţele, 
uitându-se orbeşte la traficul de jos, din stradă. 

— Nu-mi aduc aminte. Trebuie că le-am aruncat. 

Îl auzi mişcându-se, apoi veni în spatele ei, cu mâinile 
sale calde pe umerii ei. Puternice. Căldura îi cobori în 
braţe şi pe spate şi pentru o clipă extrem de scurtă ea-şi 
dori să se poată întoarce şi să-i simtă braţele strânse în 
jurul ei. Îşi dori să-şi poată pune capul pe umărul său lat. 
Dar dorinţele rămâneau dorinţe. Realitatea era acest... 


coşmar care devenea din ce în ce mai rău cu fiecare 
informaţie nou apărută. 

— Aşază-te, murmură el. Eşti palidă. 

El o împinse cu blândeţe înapoi pe scaun şi se lăsă pe 
vine în faţa ei, ochii lui albaştri fiind mijiţi. 

— Eşti bine? 

Amorţită, ea dădu din cap. 

— Asta face să accentueze şi mai mult faptul că eu am 
făcut-o. El se ridică şi nu spuse nimic. Înghiţind cu greu, 
ea-şi ridică privirea spre el. Nu eu am făcut-o. 

El nici măcar nu clipi. 

— Te-a ameninţat vreodată cineva, doctore? 

— Ce vrei să spui? Cum adică vreodată? 

— În ultimul... an. 

Ceea ce voia să insinueze el o lovi ca o cărămidă. 

— Vrei să spui de la procesul lui Green. Te referi la... 
poliţişti. Stomacul ei se agită numai gândindu-se la asta. 
Oh, Dumnezeule! 

Din nou el nu spuse nimic, ceea ce spunea mai mult 
decât ar fi făcut-o orice fel de confirmare. 

— Am primit nişte scrisori, spuse ea. Niciuna dintre ele 
nu era semnată. Majoritatea erau insulte personale, multe 
mă făceau în toate felurile. „Ucigaşă de copii.” „Ucigaşă 
de poliţist.” Aceste denumiri o răniseră atunci şi încă o 
mai răneau. A existat o persoană care mi-a scris de mai 
multe ori. Spunea că voi regreta. O lună mai târziu am 
primit o scrisoare care spunea că nu se mai reînnoia 
contractul meu. Am crezut că la asta s-a referit. Cineva mi- 
a aruncat o piatră în geamul maşinii când eram la mall, 
dar nu au prins niciodată făptaşul. Am crezut că şi asta 
făcea parte din ameninţare. 

Reagan părea furios. 

— Ai raportat ceva din asta? 

— Geamul spart l-am raportat. Nu şi scrisorile. Nu era 
nicio ameninţare fizică. 

— Mai ai scrisorile? 

— Pe undeva. Îmi pare rău. Nu prea pot să gândesc 


acum. 

— Este în regulă, spuse el încet. Nu te grăbi. Luă sticla 
de vin. Vrei puţin? 

— Nu. Se concentră asupra gândurilor, dorindu-şi să 
încetinească, imaginându-se primind scrisorile şi punându- 
le în dulapul din birou. Aşteaptă aici. Mi-am amintit ce am 
făcut cu scrisorile. 

Aidan o privi plecând, strângând din pumni. Ştiind că va 
simţi mirosul ei în palme dacă ar fi cedat dorinţei de a le 
ridica spre faţă. Ultimele cincisprezece minute dovediseră 
dincolo de orice îndoială că era un bărbat cu autocontrol. 
Când ieşise din lift şi o văzuse în halatul de mătase roşie, 
un val de dorinţă îi atacă simţurile. Văzând-o că se ridică 
şi-l sărută pe doctorul acela blond pe obraz simţi un val de 
furie şi gelozie care pentru o clipă îi înceţoşă gândirea. 

Când o auzise spunând că tipul acela blond nu era 
iubitul ei, ar fi vrut să o tragă spre el şi să afle dacă 
privirea aceea prelungă pe scări o afectase la fel de mult 
ca pe el. 

Numai faptul că-i pusese mâinile pe umeri îl făcu să-şi 
dorească mai mult. Dacă ar fi atins-o aşa cum voia el... 

Dar nu o făcuse şi nu ar face-o. Se uită în jur la 
apartamentul ei. Situat pe Michigan Avenue, într-un 
cartier elegant, numai apartamentul ei făcea cam un 
milion, asta fără a pune la socoteală mobila şi obiectele de 
artă care ar face-o pe sora sa Annie, care era designer de 
interioare, să sară în sus de bucurie. O femeie obişnuită să 
locuiască astfel voia mai mult decât era pregătit Aidan 
Reagan să ofere. Acest Aidan învățase prin metoda grea. 
Prosteşte-mă o dată... 

Gândul se evaporă, împreună cu fiecare picătură de 
umezeală din gura sa. 

— Le-am găsit. Ciccotelli apăru cu un plic mare, limba ei 
lingând banda adezivă, iar simţurile lui o luară razna. 

Vrând să ia plicul, el întinse mâna, dar fu oprit. 
Exclamaţia ei îl surprinse la fel ca şi mâna ei pe a sa. 

— Ce ai făcut? 


Aidan respiră adânc. Încheieturile degetelor erau 
jupuite şi zgăriate, salutări din partea lepădăturii de 
prieten al tatălui lui Danny Morris, bărbatul pe care ei îl 
suspectau că-şi asfixiase fiul, apoi îi aruncase trupul pe 
scări. Aidan se oprise în locul pe care Morris îl frecventa 
adesea, după ce plecase de la birou. Lepădătura de 
prieten al lui Morris era acum la închisoare după ce 
beţivul încercase să-i dea un pumn în faţă lui Aidan. Dar 
Morris nu era de găsit. Soţia lui Morris mai făcuse rost de 
un ochi învineţit, dar încă mai nega implicarea soţului ei în 
moartea băieţelului. 

Şi Tess Ciccotelli încă îi mai ţinea mâna. 

— Am lovit un zid de cărămidă, spuse el, şocat că vocea 
sa era încă liniştită. N 

Inima sa mai mult ca sigur că nu era. Incercă să-şi 
elibereze mâna, dar ea i-o ţinea cu fermitate. Privind în 
sus, ochii ei închişi la culoare erau plini de îngrijorare. 

— Acel zid era cumva fața cuiva? 

— Nu. Chiar era un zid de cărămidă. Un suspectat s-a 
opus arestării, iar eu m-am zgâriat încercând să-i pun 
cătuşele. El mai trase o dată şi ea-i dădu drumul. 

— Era suspect în acest caz? 

— Nu, în altul la care lucrez. 

Ea dădu din cap, preocupată. 

— Copilul al cărui raport de la autopsie l-am văzut de 
dimineaţă. 

— Da. Reuşi să rostească cuvântul deşi gâtul lui părea a 
fi acoperit cu clei. 

Buzele ei se lăsară în jos, iar Aidan strânse din dinţi. 
Femeia avea nişte buze care parcă implorau un bărbat să 
afle dacă erau la fel de moi pe cât păreau. 

— Îmi pare rău, spuse ea încet. Mă laşi să-ţi pun ceva pe 
mână? Este o tăietură destul de urâtă. Când el ezită, ea-şi 
forţă acele buze pline să zâmbească. Să ştii că sunt doctor. 

Ar trebui să plece. Chiar acum. Dar picioarele lui nu 
voiau să se mişte. 

— Cred că aşa este. Mereu uit că psihiatrii sunt şi 


medici. 

— Majoritatea uită asta. Ea se duse în bucătărie şi se 
întoarse cu o trusă de prim ajutor. Dar am făcut 
Facultatea de Medicină ca toţi ceilalţi doctori. De fapt, 
acolo l-am întâlnit pe Jonathan Carter. Suntem prieteni de 
multă vreme. 

Capul ei se aplecă deasupra mâinii lui, părul ei formând 
o perdea întunecată şi ondulată care-i ascundea faţa. Părul 
ei era încă umed la ceafă, mirosul şamponului ei plutea în 
aer pentru a-l chinui. Nu era nevoie de supraputeri de 
detectiv ca să presupui că făcuse duş, ceea ce însemna că 
probabil fusese goală sub halatul acela roşu. El strânse din 
dinţi când îşi imagină acele curbe ude şi pline de săpun. 

— El mă protejează, continuă ea, apoi se uită în sus, 
înlăturând părul de pe faţă. Obrajii ei se înroşiră, iar orice 
ar fi vrut să spună dispăru. Brusc, ea-şi lăsă capul în jos şi- 
şi drese vocea. Ei bine... umerii ei se ridicau şi coborau în 
timp ce ea respira adânc. Cel puţin nu este murdară. Asta 
ar putea să usture. 

Şi ustura, dar usturimea era localizată în altă parte. 

— Tipul mi-a aruncat o bere-n faţă aşa că a trebuit să fac 
duş după ce l-am dus la secţie. Am curăţat-o. 

Chicotitul ei gutural îi trimise un fior pe şira spinării, iar 
mâna lui tresări în mod reflex. Ea o ţinu nemişcată, apoi 
continuă să tamponeze încheieturile degetelor. 

— Ei bine, se spune că berea face bine la ten. 

Puse nişte tifon în jurul încheieturilor degetelor şi lipi 
capătul. Se dădu înapoi şi se uită în sus, privirea ei fiind 
calmă. În urmă cu două zile interpretase greşit când 
spusese că nu exista emoție în privirea ei. Acum ştia că 
acesta era scutul ei. Faptul că ştia că ea avea nevoie de 
unul îl făcu să vrea să facă tot ceea ce nu ar fi trebuit să 
facă. 

— Să nu o uzi, murmură ea. Cred că vei supravieţui. 

Aidan ridică plicul cu mâna stângă. 

— Voi verifica aceste scrisori. Ai mai primit vreun 
telefon? 


— Nu. 

— Ai vrea să ne permiţi să-ţi interceptăm convorbirile ca 
să le putem asculta în caz că mai sună? 

Ea tăcu un moment. 

— Da. Dă-i drumul. Dar numai pentru telefonul de acasă. 
Nu şi pentru linia de la birou. 

Era mai mult decât se aşteptase el. 

— Mai avem nevoie şi de o mostră a vocii tale pentru a 
face o comparaţie cu mesajul de pe voicemail-ul lui Adams. 

— Voi veni mâine de dimineaţă. Primele mele două 
întâlniri au fost anulate. 

— Îmi pare rău. 

Ea ridică din umăr. 

— Era de aşteptat după ce a apărut articolul acela în 
Bulletin. 

El amânase destul de mult să aducă vorba de lista cu 
pacienţi şi oftând îl trimise din nou la dracu' pe Todd 
Murphy. 

— Asta s-ar putea întâmpla din nou. Ştii asta. 

Bărbia ei se ridică, dar privirea ei rămase calmă. 

— Ştiu. 

— Avem nevoie să putem anticipa următoare sa mişcare. 
Va trebui să te rog să-mi dai o listă cu pacienţii tăi. 

Ea nici măcar nu clipi. 

— Ştii că nu pot face asta. Confidenţialitatea pacientului 
nu este o joacă. Aşa cere legea, detective. 

Nu părea a fi furioasă, se gândi el, ci resemnată, ca şi 
cum se aşteptase de la început la întrebarea asta. 

— Ne-ai spus despre Adams şi Winslow. 

— Mi se permite să divulg când este critic pentru 
detectarea unei crime sau atunci când clientul se află în 
pericol şi nu poate consimţi la asta. În ambele situaţii eu 
judec dacă cerinţele pentru o divulgare sunt îndeplinite. 
Pe lângă asta, nu ţi-am spus mai mult decât ai fi putut afla 
din raporturile de la poliţie dacă ai fi săpat destul de 
adânc. 

— Mi-ai spus că Cynthia Adams contactase o boală 


venerică. 

Ceva se schimbă în privirea ei, derutant şi de scurtă 
durată. 

— Asta a fost atunci când am crezut că ea este ţinta şi 
că, ştiind acel fapt, aţi avea un motiv. Şi oricum aţi fi aflat 
asta din raportul autopsiei. Ea inspiră. Astăzi am primit 
vizita comisiei de stat pentru licenţe. Nu au fost de acord 
cu raţionamentul meu. 

Aidan se încruntă. 

— De unde au ştiu că ai vorbit cu mine? 

— Cea care se ocupă de caz de la Departamentul de 
Sănătate i-a sunat. Nu-ţi cere scuze, detective, spuse ea 
tăios când el deschise gura să facă exact asta. Am ştiut 
care sunt riscurile în momentul când am făcut dezvăluirea. 

Dar fusese o altă lovitură, el putea vedea asta. Nu era 
sigur ce formalitate de cenzură ar putea lua o comisie de 
licenţă. 

— Ei... au făcut ceva? 

— De data asta nu. Avocata mea era acolo şi asta se 
pare că a mai calmat un pic situaţia. 

— Dar se vor întoarce mâine. De îndată ce vor vedea 
ştirile despre Winslow. 

— Probabil. La fel ca şi reporterii care staţionau în faţa 
uşii clădirii când am ajuns în seara asta acasă. Vocea ei se 
înmuie pe alocuri. Nu-ţi face griji pentru mine, detective 
Reagan. Pot să-mi port şi singură de grijă. 

El se întreba dacă poate. Se întreba cum va primi vestea 
că sinuciderile pacienţilor ei au fost înregistrate, poate 
pentru profit. Amintindu-şi privirea din ochii ei când se 
uitase la cadavrul lui Winslow îşi dori ca ea să nu fie 
nevoită să afle despre camere, dar ştia că mai devreme 
sau mai târziu va afla. Dar nu trebuia să se întâmple în 
noaptea asta. i 

— Atunci te las să dormi, doctore Ciccotelli. Îşi ridică 
mâna bandajată. Mulţumesc. 

Ea zâmbi trist. 

— Mulţumesc că nu mi-ai târât fundul din nou până la 


secţie. Se crispă. Îmi cer scuze. Când sunt obosită 
vocabularul meu se deteriorează. 

Existau multe alte locuri mai bune în care i-ar fi plăcut 
lui să-i târască fundul. Se întoarse înainte ca libidoul său 
în creştere să transforme în realitate orice alternativă şi se 
trezi că se uită din nou la schiţele în stilou pe care le 
studiase mai înainte pentru a nu se mai gândi la faptul că 
ea se schimba în dormitor. 

— T. Ciccotelli, citi el în colţul de jos al tuturor. Tu ai 
făcut astea? 

— Nu, fratele meu Tino le-a făcut. 

Surprins, se întoarse pentru a o privi. 

— Ai un frate pe care-l cheamă Tino? Pe bune? 

De data asta zâmbetul ei chiar ilustra amuzament. 

— Am patru fraţi mai mari - Tino, Gino, Dino şi Vito. Şi 
nu, niciunul dintre ei nu este Soprano, aşa că nu întreba. 

Patru fraţi mai mari - şi, mai mult decât probabil, 
protectori. Era un gând care aproape că-l dezumfla. 
Aproape. Halatul roşu era încă prea proaspăt în memorie. 

— Vreunul dintre ei locuieşte prin apropiere? 

Zâmbetul ei deveni din nou trist. 

— Nu, sunt cu toţii acasă. 

— Philadelphia? 

Ochii ei se măriră de surpriză. 

— Cum de ai... M-ai verificat. 

El încuviinţă dând constant din cap. 

— Tocmai de aceea fundul tău stă într-un apartament 
elegant şi nu într-un scaun tare de la secţie. 

Se uită fix la el pentru o clipă, apoi îl surprinse cu un râs 
care părea să umple fiecare colţ al încăperii şi care făcu ca 
pulsul lui să o ia din nou razna. 

— Touche, detective. Noapte bună. 

El îşi permise să zâmbească. 

— Noapte bună, doctore. 

El aşteptă până ce auzi cum trage zăvorul, apoi se 
întoarse spre lift. Se va duce acasă să doarmă şi el. Dar 
mai întâi avea nevoie de un alt duş. Şi de data asta de unul 


foarte rece. 


8 


Luni, 13 martie, 11:55 P.M. 


Tess îşi sprijini trupul de uşa de la intrare şi-şi apăsă 
podul palmei în dreptul inimii. Fără să zâmbească şi 
furios, 

Aidan Reagan era cel mai potent bărbat pe care nu 
crezuse că-l va cunoaşte vreodată. Dar zâmbind... era pur 
şi simplu frumos. Şi era ultima distragere de care avea 
nevoie acum. 

Sau poate că nu. Trecuse ceva vreme de când inima ei 
bătuse atât de repede, de când pielea ei se simţise ca şi 
cum fiecare bucăţică adormise, iar acum se trezea. De 
când fusese atât de stârnită. IÎncepuse să se teamă că nu 
se va mai simţi niciodată aşa. 

— Dă-i drumul şi spune-o, Chick, murmură ea cu voce 
tare. 

Trebuie să te sui din nou pe bicicletă. Trebuie să faci 
sex. Dar nu o putea spune. Avea probleme numai 
gândindu-se la asta. Trădarea lui Phillip o rănise mai 
profund decât ar fi putut-o face un deţinut cu un lanţ. Işi 
spusese că va uita de el, faptul că o înşelase nu o afectase. 
Ce glumă. Desigur că o afectase. Alesese un bărbat 
incapabil să-şi ţină promisiunile. Cel puţin ea obținuse asta 
fiind sinceră. Cum e mama, aşa e şi fiica. 

Şi cel puţin ca avusese destulă mândrie să-l arunce pe 
infidel afară în şuturi. Spre deosebire de mama ei. Dar 
mândria era un prost înlocuitor pentru atingerea umană 
după care tânjea în fiecare noapte. După Phillip, existaseră 
bărbaţi care  încercaseră să-i atragă privirea. Din 
nefericire, ochiul ei nu fusese interesat. 

Până acum. Ochiul ei fusese interesat, împreună cu 


restul fiinţei ei. Şi el era interesat. Şi dacă ştia să judece 
un caracter, nici el nu voia să fie interesat mai mult decât 
îşi dorea ea. Dar ce fel de judecător de caractere putea ea 
să fie? Doar îl alesese pe Phillip. 

Ce gând plăcut. Poate că Amy avea dreptate. Ar trebui 
să o sun acum. Să ne pupăm şi să ne impăcăm şi toate 
prostiile alea. Îi promisese lui Jon, un fapt pe care Reagan 
părea să-l considere important. Un punct pentru băieţii 
buni. Se îndepărtă de uşă, apoi sări când soneria de la uşă 
sună. Uitându-se prin vizor înjură şuierând. Micuța 
domnişoară Carmichael stătea de cealaltă parte a uşii, 
ţinând o cutie de pizza. 

— Ştiu că eşti acolo, spuse Carmichael tare. L-am văzut 
pe poliţist plecând. 

— Pleacă de aici, domnişoară Carmichael. Nu am nimic 
de comentat. 

— Am o propunere. 

Tess crăpă uşa. 

— Propunerea ta necesită  vaselină, domnişoară 
Carmichael. Acum te rog să pleci înainte de a suna la 
poliție. 

Carmichael o privi în ochi prin deschizătura uşii. 

— Vreau un interviu în exclusivitate. 

Tess râse auzind afirmaţia pur şi simplu absurdă. 

— Ai luat-o razna. Şi crede-mă, ştiu ce spun. 

— Voi scrie un articol cu sau fără ajutorul dumitale, 
doctore. Dacă îmi acorzi exclusivitate, cuvintele vor fi ale 
tale. 

Tess negă dând din cap. 

— De parcă aş putea crede orice ai spune. Cum naiba ai 
ajuns până aici sus? 

— L-am spus portarului că livrez o pizza vecinului tău. 
Apropo, securitatea clădirii tale e de rahat. 

Avea dreptate în privinţa asta. 

— E bine de ştiut. Pleacă. Tess trânti uşa şi trase 
zăvorul, apoi ţipă spre uşă. Dacă mai eşti acolo în cinci 
secunde, sun la poliţie şi-ţi poţi scrie articolul dintr-o 


celulă. Cinci, patru, trei... 

Joanna se dădu înapoi rânjind. Nu se aşteptase ca 
Ciccotelli să fie de acord cu un articol exclusiv, dar nici nu 
se aşteptase la un limbaj atât de acerb. Când, într-un final, 
Ciccotelli va ceda, articolul va fi excepţional. Pentru 
moment, se va întoarce la apartamentul ei şi va mânca ea 
pizza. 

Avea mult de lucru până dimineaţă. Mama ei mereu 
spunea că prinzi mai multe muşte cu miere. Tatăl ei insista 
mereu că hârtia pentru muşte era o idee mult mai 
deşteaptă. Oricât de mult ura să recunoască, de data asta 
tăticul avea dreptate. Va trebui să vadă câte muşte va lăsa 
Ciccotelli să se zbată în hârtie înainte să recunoască faptul 
că a fost înfrântă. 

Nu va fi frumos şi Ciccotelli nu va coopera liniştită. 

Dar va coopera. Iar atunci când praful va dispărea, eu 
voi fi autoarea articolului şi Cy Bremin va fi doar un 
zumzet enervant în urechea mea. 

Mestecând fericită o felie de pizza, cobori cu liftul şi, 
când ieşi, îi făcu semn cu mâna fraierului de portar. 


Marţi, 14 martie, 12:35 A.M. 


Aidan îşi recăpătase controlul până când parcă pe alee, 
ceea ce era bine pentru că duşurile reci dureau şi oricum 
nu erau prea eficiente. Spera ca Dolly să nu fi făcut vraişte 
în sufragerie. Era o căţea bună, bine dresată, dar o lăsase 
singură mult timp astăzi. Avea un aranjament cu vecinul 
său de doisprezece ani, care îi dădea drumul lui Dolly când 
el era plecat pentru mai mult timp, dar Aidan uitase să-l 
sune pe puşti. Intră prin bucătărie şi fu întâmpinat de un 
rottweiller de patruzeci şi opt de kilograme. 

Aidan se sprijini într-un genunchi pentru a o scărpina 
între urechi şi râse când limba lui Dolly îi scăldă faţa. 

— Eşti adorabilă, faţă de păpuşă. 

Dându-i o palmă de afecţiune pe spate, se ridică şi luă 
lesa din cuierul de pe perete. Era târziu, dar lui Dolly îi 


plăcea să se plimbe, iar Aidan avea încă destule urme de 
stres pe care trebuia să le elimine. 

— Deja am plimbat-o. 

Speriat, Aidan se întoarse, cu arma în mână înainte să 
recunoască vocea. Apăsă pe întrerupătorul de pe perete, 
camera luminându-se. 

Sora lui, Rachel, stătea în pragul uşii, cu ochii larg 
deschişi, ameţiţi de teroare, cu o mână pe piept. 

— Ce naiba faci aici? vru el să ştie. Nu ştii altceva mai 
bun decât să te strecori în spatele meu? Puteam să te 
împuşc. 

— Eu... Ea respiră sacadat. Îmi pare rău. Nu m-am 
gândit. 

Aidan îşi băgă pistolul la loc în toc. 

— La naiba! Chiar că nu ai gândit. Dar ea era palidă şi 
tremura aşa că se duse la ea şi o luă în braţe. Eşti bine? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Da. Lasă-mă un minut. Se dădu înapoi şi se lovi de 
perete, cu sprâncenele ei maro unite în semn de 
încruntare. Ca şi Aidan, Rachel avea părul şi ochii tatălui 
lor, dar trupul ei delicat era moştenire directă de la mama 
lor. Ca şi expresia dictatorială de pe chipul ei. Ai întârziat. 

— Iar tu eşti plecată fără să fi cerut voie, se răsti el. De 
ce nu eşti acasă, în pat? Mama şi tata se vor îngrijora ca 
naiba dacă se trezesc şi descoperă că ai plecat. 

— Nu, nu se vor îngrijora. Ei cred că sunt la Marie. 

Aidan se uită în jos la ea. 

— I-ai minţit? Rachel! 

— Nu i-am minţit. Am fost la Marie. Ea a dat o petrecere 
la care eu am decis... să nu particip. 

Încă supărat, Aidan luă o sticlă cu lapte din frigider. 

— Vrei? 

Ea strâmbă din nas. 

— Câh! 

— Ai nevoie de lapte, puştoaico. Vei face osteoporoză şi 
atunci îţi va părea rău. O imită pe mama lor pentru ao 
face să zâmbească, dar gura ei rămase închisă cu 


fermitate. Deci de ce ai fost împotriva petrecerii? în afară 
de faptul că este într-o noapte din timpul zilelor în care 
mergi la şcoală, adăugă el, apoi miji ochii. Mama şi tata te 
lasă să ieşi în timpul săptămânii? Pe noi nu ne lăsau 
niciodată să plecăm când aveam şcoală a doua zi. 

Ea ridică din umeri. 

— Urma să învăţăm pentru un test la istorie. 

— Dar nu faceţi asta. 

— Credeam că suntem acolo ca să învăţăm, Aidan, spuse 
ea încet. Chiar am crezut. Apoi a apărut prietenul lui 
Marie şi... lucrurile au scăpat de sub control. 

Aidan bău un pahar cu lapte şi-şi şterse gura cu dosul 
mâinii. 

— Au scăpat de sub control, cum aşa? 

— Nu contează. Important este că eu nu m-am alăturat 
lor. Îşi ridică mâneca şi mirosi. Deşi miroase ca şi cum aş 
fi făcut-o. 

Aidan se aplecă, mirosi, apoi se lăsă pe spate şi se 
încruntă. 

— Bere şi marijuana? Rachel, cine sunt puştii ăştia? Şi 
unde erau părinţii lui Marie? 

Rachel se aşeză pe unul din scaunele de bucătărie 
cumpărate de la o vânzare dintr-un garaj. 

— Nu erau acasă. Ea ridică mâna când el ar fi trebuit să 
înceapă să o bombăne. Nu o face. Ar fi trebuit să plec 
imediat, dar în primele două ore am fost doar eu şi Marie 
şi chiar am învăţat. Ochii ei îl implorau. Jur, Aidan. 

— Te cred, Rachel. Se aşeză lângă ea. Ce s-a întâmplat, 
scumpo? apoi împietri când ochii ei albaştri se umplură de 
lacrimi. Rachel? 

— Sunt bine, spuse ea şi-şi şterse ochii cu palmele. A 
fost înfiorător acolo. Au venit o grămadă de băieţi şi... 
Tremura. Am plecat strecurându-mă pe uşa din spate. 

Inima lui sălta cu fiecare bătaie, putându-şi imagina 
mult prea bine toate consecinţele posibile. 

— De ce nu i-ai sunat pe mama şi pe tata? 

Ea scutură din cap. 


— Unul dintre tipi a vărsat bere pe mine şi eu... nu am 
vrut să creadă că i-am minţit. Aşa că am mers pe jos până 
aici. 

— Ai mers pe jos? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Trei mile. Zâmbetul ei era patetic. Aşa că să nu mai 
aud prostii cum că jocurile video mă fac să-mi pierd forma. 
Nu aveam de gând să stau aici. Aveam nevoie de un loc să 
stau şi să scot mirosul acesta din hainele mele. Dar Dolly 
cerşea să fie plimbată, apoi m-am aşezat să mă odihnesc 
un pic şi am adormit pe canapea. 

— Ar fi trebuit să mă suni, Rachel. M-aş fi ocupat de 
toate. 

Ea-şi dădu ochii peste cap. 

— Cu siguranţă, fratele meu mare, care este poliţist, 
grăbindu-se să salveze situaţia. Aidan, nu mă duc la 
petreceri unde se bea, dar aş vrea să-mi păstrez o bucăţică 
din viaţa mea socială. Aşa că nu-i spune mamei şi tatei, te 
rog? 

El se gândi. Abe şi Sean îl acoperiseră de multe ori când 
erau mai mici. 

— Petrecerea încă mai continuă? 

— Nu. Părinţii lui Marie trebuiau să ajungă acasă pe la 
ora douăsprezece, aşa că toată lumea a plecat de mult 
până la ora asta. 

— Promiţi să nu te mai vezi cu Marie? 

Ea tremură din nou. 

— Oh, da. N 

— Atunci ne-am înţeles. Du-te şi fă un duş. Iți caut un 
trening şi vom vedea dacă putem scoate berea din hainele 
astea. Zâmbi spre ea. Şi eu am de spălat haine pătate cu 
bere, aşa că mai economisim nişte apă. 

Ea ridică din sprâncene. 

— Ai petrecut, Aidan? 

— Nu. M-am bătut într-un bar. 

Buzele ei tremurară. 

— Ai câştigat? 


— Scumpo, eu câştig mereu. 

Îi atinse nasul cu buricul degetului şi privirile 
amândurora se opriră pe mâna bandajată. Fi bine, nu 
întotdeauna, se gândi el. Nu atunci când era vorba de o 
doctoriţă de pe Michigan Avenue care era mult prea sus 
pentru el, chiar dacă era interesată. Foarte interesată. 

Rachel mirosi, apoi îi duse mâna la faţă. 

— Forevermore. 

— Poftim? 

— Parfumul de pe mâinile tale. Se numeşte 
„Forevermore”. Şi mai este şi superscump. Ochii ei 
deveniră alunecoşi. Ai petrecut. Spune tot, Aidan. 

El râse, ciudat de stânjenit. 

— Du-te şi fă duş, puştoaico. 

Ea se ridică, dar se opri în pragul uşii, cu o privire 
serioasă. 

— Mulţumesc, Aidan. Nu ştiam unde altundeva să mă 
duc în seara asta. 

Inima îi galopă în piept. Sora sa cea mică fusese 
surpriza târzie a părinților săi şi o răsfățaseră la culme cu 
toții. Dar era un copil bun. Un copil foarte bun. Ura faptul 
că ea văzuse partea cea mai urâtă a vieții atât de repede. 

— Poţi veni mereu aici, Rachel. Dar să nu te mai strecori 
altă dată în spatele meu, bine? 

— Bine. 


Marţi, 14 martie, 8:09 A.M. 


Aidan se aşeză pe scaunul de lângă Murphy, evitând 
privirea enervată a lui Spinnelli. 

— Ai întârziat, Aidan. 

— Îmi cer scuze. 

Fusese prins în traficul din faţa şcolii lui Rachel după ce 
se strecurase în casa părinților săi pentru a-i lua surorii 
sale nişte haine. Berea de pe hainele ei dispăruse, dar 
mirosul de iarbă încă mai persista. 

Jack împinse peste masă o cutie pe jumătate goală cu 


gogoşi. 

— Ai întârziat, ai pierdut. Eu şi Murphy le-am mâncat pe 
toate cele cu jeleu. Se uită speculativ la Aidan. Ai obţinut 
lista ei de pacienţi? 

— Nu. Aidan luă o gogoaşă cu glazură şi-şi linse 
degetele. A refuzat, foarte politicos. Dar a primit scrisori 
de ameninţare după Green. Sunt aici înăuntru. Cu mâna 
curată împinse plicul de-a latul mesei. Plicul care mirosea 
a Forevermore. Se simţise ridicol să miroasă un plic, dar, 
nu se ştie din ce motiv, nu se putuse abţine. Şi a confirmat 
că a luat Soma. Din nou, după Green. Nu mai avea nicio 
sticlă şi nu şi-a putut aminti dacă le-a aruncat sau nu. Se 
uită la Spinnelli. Vine în dimineaţa asta ca să dea o mostră 
a vocii ei şi să semneze o procură ca să-i putem intercepta 
convorbirile de acasă. 

Spinnelli oftă. 

— Cooperează cât de bine poate. Dacă ar da dosarele 
pacienţilor, îşi va pierde licenţa. 

— 'Tipii de la licenţe sunt deja pe urmele ei. Au vizitat-o 
ieri. Aidan aruncă o privire spre Murphy. Doamna de la 
Departamentul de Sănătate a trâmbiţat. 

Murphy tresări. 

— La naiba! Devine din ce în ce mai bine. 

— Ai descoperit ceva la registratură? 

Murphy se uită la Spinnelli care dădea foarte sobru din 
cap. 

— Continuă, Todd. 

— Atât dosarul lui Admas, cât şi cel al lui Winslow au 
fost verificate acum trei luni. El respiră adânc. De către 
Preston Tyler. 

Aidan dădu buimac din cap. 

— Nu se poate. El este... Mort. 

Dar desigur că ştiau cu toţii asta. Harold Green îl 
omorâse cu mâinile sale. Ceea ce fusese mult mai 
îndurător decât fusese ticălosul cu cele trei fetiţe. Aidan 
scrâşni din dinţi în timp ce se lupta cu furia care ameninţa 
să-l consume de fiecare dată când se gândea la trupul 


mutilat al fetiţei. 

lar Harold Green scăpase de la a fi judecat mulţumită 
doctoriţei Tess Ciccotelli. Care a trimis la închisoare 
treizeci şi unu de alţi oameni periculoşi. Işi reaminti asta. 
Îşi reaminti agonia din privirea ei în timp ce se uita la 
trupul lui Avery Winslow, că în spatele acelei faţade reci 
se afla o femeie căreia îi păsa. Pentru că era umană. Şi 
pentru că era umană, făcuse o greşeală. O greşeală 
teribilă şi tragică. 

Realizând că toată lumea tăcea uitându-se la el, respiră 
şuierând: 

— Cine i-ar permite cuiva să semneze un raport 
folosindu-se de numele lui Preston Tyler? 

— O nouă funcţionară. Ea nu ştia, Aidan, spuse Murphy. 
Am adus-o aici de dimineaţă şi a spus că era un poliţist şi 
că avea act de identificare. A mai spus că raportul nici 
măcar nu a părăsit tejgheaua, dar polițistul s-a întors din 
nou la următoarea ei tură pentru a se uita iar. 

— Cei de la Afaceri Interne se vor ocupa acum de ea, 
spuse Spinnelli neîndurător, îi vor arăta fotografii. 

Expresia feţei lui Jack deveni mai dură. 

— Şi dacă nu poate sau alege să nu identifice pe nimeni? 

— Este o posibilitate, recunoscu Spinnelli. Dar cei de la 
Afaceri Interne au metodele lor. 

— Camerele de securitate? întrebă Aidan. 

Murphy ridică din umeri. 

— În mod convenabil, lipsesc. 

— Cam atâta despre faptul că cei de la registratură 
păstrează registre, bombăni Jack. 

— Cei de la AI? vor verifica şi asta. Spinnelli arăta 
obosit. Va fi o anchetă. 

— Ai dreptate, Murphy, spuse Aidan. Devine din ce în ce 
mai bine. Vreo veste bună de la Rick? 

Jack negă dând din cap. 

— A muncit toată noaptea, dar tipul nostru este deştept. 
Transmisiunile practic au ca itinerar Marte. Dar eu am 


2 Afaceri Interne (n.tr.). 


nişte veşti. Unul dintre băieţii mei a găsit fibre negre pe 
unul dintre crini. Sunt din nailon. Am găsit ceea ce para fi 
aceleaşi fibre şi pe păpuşa din locuinţa lui Winslow, dar 
căldura cuptorului a topit fibra de nailon în pielea de 
plastic a păpuşii, aşa că nu le putem separa pentru o 
analiză sigură. 

— Poate sunt de la o geantă? întrebă Murphy. Ceva 
folosit ca să le aducă înăuntru? 

Jack încuviinţă dând din cap. 

— La asta ne-am gândit şi noi. Nu ne va duce la geantă, 
nu neapărat, dar dacă găsim geanta, probabil că vom găsi 
polen de la crini în ea. 

Aidan îşi aminti de numărul mare de crini împrăştiaţi pe 
podeaua lui Adams. 

— Cineva ar fi trebuit să facă o groază de drumuri dacă 
ar fi cărat crinii într-o singură sacoşă. Putem pune poze 
ale femeii de la cutia poştală în clădirea lui Adams, ca să 
vedem dacă a văzut-o cineva. Şi cât suntem acolo să o 
găsim pe Joanna Carmichael şi să vedem dacă mai există 
şi alte poze de la scena cu Adams. Ieri după-amiază nu a 
fost acolo. 

— Sună bine, spuse Spinnelli. Altceva? 

Murphy mestecă din gogoaşa lui gânditor. 

— Avem cheia de la căsuţa de valori a lui Adams. 

— Şi o listă cu cinci dintre cei condamnaţi în cazul 
cărora Tess crede că mărturia ei a fost decisivă. Aidan 
surprinse privirea întrebătoare a lui Murphy. Mi-a dat-o 
aseară. Dar toţi cinci sunt încă în închisoare. Pentru că 
nicio comisie de eliberare condiționată nu a sfeclit-o sau 
nu a încurcat lucrurile, se gândi el, amintindu-şi felul în 
care obrajii ei se înroşiseră când era aproape să facă o 
gafa. Murphy încă se mai uita la el. Ce este? 

Murphy îşi mută privirea. 

— Nimic. Cine va cita lista ei de pacienţi? Marc? 

Mustaţa lui Spinnelli se pleoşti. 

— O să-i spun lui Patrick să se ocupe de asta cât mai 
repede. 


— Fă-l să ia un mandat şi pentru cutia de valori a lui 
Adams, spuse Murphy. 

Spinnelli notă. 

— Mai vrea cineva să comande înainte să se închidă 
bucătăria? întrebă el sarcastic. Aidan, când vine Tess? 

— În dimineaţa asta. Te sun când ajunge. 

Jack se ridică. 

— Voi pregăti totul în cabina de sunet. 

Spinnelli îl privi cum pleacă, încă încruntat. 

— Avem prea multe posibilităţi. Duceţi-vă şi restrângeţi- 
le. 

Murphy se opri în dreptul uşii. 

— Ştim cu toţii că cei de la Al nu ne vor spune pe cine a 
identificat funcţionara de la registratură, Marc. 

— Du-te şi fă-ţi treaba, Murphy. Vocea lui Spinnelli a 
fost tăioasă. Mă voi ocupa eu de cei de la Al. 

Murphy dădu din cap în timp ce se îndreptau spre 
birourile lor. 

— Mai bine el decât noi. Eşti bine? 

Aidan se încruntă la el. 

— Sunt bine. De ce? 

— Articulațiile degetelor tale sunt varză. 

lar ea le-a bandajat, a fost tot ceea ce a putut el să 
gândească. Apoi se forţă să se concentreze. 

— Amicul lui Morris a decis să fie erou noaptea trecută. 
Acum îşi calmează propulsia în celulă. Încă mai trebuie să 
completez hârtiile. A opus rezistenţă la arest şi a atacat un 
poliţist. 

Murphy îl studie în timp ce mergeau. 

— Faţa ta încă arată bine. Unde te-a lovit? 

Aidan se strâmbă. 

— Am primit una în măruntaie. Omul are o lovitură de 
stânga dată naibii. 

— Vei supravieţui. 

Exact aşa spusese şi ea. 

Murphy se aşeză la biroul său, încă studiindu-l, iar 
examinarea minuțioasă îl făcu pe Aidan să vrea să între în 


pământ de ruşine, aşa că se concentră să găsească un 
formular gol pentru interceptarea convorbirilor. Un minut 
mai târziu privi în sus mârâind. Murphy încă se mai uita la 
el. 

— Ce este? 

— I-ai spus Tess. 

Aidan deschise gura să nege, dar Murphy avea dreptate. 

— Şi ce? 

— Deci începe să-ţi placă şi ţie. 

Aidan se gândi la visul care-l trezise chiar înainte de a se 
crăpa de ziuă. Fusese în patul lui, părul ei întunecat se 
răspândise în valuri pe abdomenul lui în timp ce-l săruta 
coborând în jos pe trupul său. Acele curbe şi acea gură 
voluptuoasă... Telefonul de pe biroul său sună, salvându-l 
de la replică. 

— Erau cei de la biroul de jos, spuse el scurt. Doctorul 
Ciccotelli este aici. 

Un colţ al gurii lui Murphy se ridică. i 

— Atunci, chiar te rog, escorteaz-o până sus. Il sun pe 
Jack să-i spun că venim. 

x 

Tess stătea În holul secției de poliție, foarte conştientă 
că fiecare polițist îi urmărea orice mişcare. Inainte, era 
ură şi dispreţ. Acum, trebuia să se întrebe dacă nu cumva 
oricine purta insignă ţintea spre o răzbunare personală. 
Gândul o ţinuse trează mai toată noaptea. Ca şi 
speculaţiile cu privire la care dintre pacienţii ei s-ar putea 
să fie următorul. 

Pe de o parte ar fi vrut cu disperare să-i dea lui Reagan 
lista cu pacienţi pe care i-o ceruse azi-noapte, ca ei să fie 
protejaţi. Astfel încât ea să nu mai fie nevoită să privească 
în ochii stinşi ai altui pacient. Dar nu era etic. Reagan 
ştiuse asta. Intimitatea pacientului trebuie protejată. Era 
un stigmat asociat cu şedinţele la un psihiatru. Mulţi 
dintre pacienţii ei credeau că vieţile lor vor fi ruinate dacă 
se va afla că au nevoie de ajutor. 

Ea se ruga ca nu cumva vieţile lor să se sfârşească. Nu-i 


putea da lui Reagan numele lor, dar îi putea suna chiar ea, 
pe fiecare în parte. Asta va face când va termina cu 
obligaţiile ei de aici. Un formular pentru a-i intercepta 
convorbirile şi o mostră de voce. 

Uşile liftului se deschiseră, iar Reagan ieşi. După cum 
era de aşteptat, pulsul ei o luă razna. Era un bărbat 
incredibil de arătos. Acum putea recunoaşte asta. Păşea 
fiind înconjurat de o putere care spunea că el era o forţă 
de apreciat. Ea era sigură că el aşa va fi. Scana încăperea 
în timp ce se apropia şi-i întâlni privirea. O evalua, aşa 
cum făcea şi ea. Apoi ochii săi se opriră asupra eşarfei din 
jurul gâtului ei şi ea se întristă. Ştia. Şi o deranja că el 
ştia. 

— Doctore Ciccotelli, spuse el, vocea sa fiind moale. 
Mulţumesc că aţi venit. 

— Am spus că voi veni. Îşi strânse lucrurile. Fac ceea ce 
spun. Îl urmă, stomacul strângându-i-se de frică când el se 
opri în dreptul liftului. Am ratat alergatul de dimineaţă. Ea 
surâse afectat. Erau reporteri peste tot. Te superi dacă 
mergem pe scări? 

El se uită în jos, cu sprâncenele uşor încruntate. 

— Sunt patru etaje până la divizia tehnologică unde vei 
da mostră din vocea ta. 

— Nu face nimic. 

Ochii lui se îmblânziră. 

— Atunci să mergem pe scări. [i-ai sunat avocata? 
întrebă el când terminară de urcat primul etaj. 

Faptul că-i păsa atât de mult dacă şi-a ţinut promisiunea 
era de-a dreptul înălţător. 

— Da, am sunat-o. Amy aşteptase să o sune şi îşi ceruse 
scuze de mai multe ori. Dar conversaţia fusese ciudată şi 
niciuna dintre ele nu adusese în discuţie restabilirea 
relaţiei avocat-client. Poate că era mai bine aşa. Ea şi Amy 
trecuseră prin atâtea împreună. Prietenia lor primise o 
lovitură şi, la urma urmei, era prea prețioasă ca să fie 
supusă pericolelor. Mai existau şi alţi avocaţi dacă va avea 
nevoie de unul. Am sunat-o după ce l-am alungat pe 


reporterul de la Bulletin. 

Reagan se uită surprins la ea. 

— Cyrus Bremin a venit la apartamentul tău? 

— Nimeni atât de faimos. Numele ei este Joanna 
Carmichael. 

— Ah. Fotografa. Pot să-ţi car servieta? 

Ea negă dând din cap. 

— Nu, mulţumesc. Vrei să spui că o cunoşti pe 
Carmichael? 

— Nu încă. Am verificat-o când am văzut articolul în 
ziarul de ieri-dimineaţă. Am trecut pe la ea ca să aflăm 
dacă mai sunt şi alte poze de când s-a aruncat Adams. El 
ezită, apoi ridică din umeri. Locuieşte în aceeaşi clădirea 
cu Cynthia Adams. 

— Deci i-a picat subiectul în braţe, dar Cy Bremin şi-a 
pus numele pe articol. Nu e de mirare că voia un articol în 
exclusivitate. 

— Un articol în exclusivitate? Râsul său scurt ca un 
lătrat se lovi de pereţi în timp ce urcau încet. Este nebună. 
El tresări. Scuze. Nu a fost foarte frumos din partea mea. 

Tess chicoti. 

— Este în regulă. Şi eu i-am spus acelaşi lucru, doar că 
un pic mai colorat. 

— O altă deteriorare a vocabularului? 

— Cred că am folosit cuvântul vaselină. Se strâmbă. 
Probabil că voi regreta asta. 

Ajunseră la etajul patru, iar el îi deschise uşa. O 
plimbare scurtă îi conduse spre studioul de sunet unde 
părea că aşteaptă o întreagă distribuţie. Spinnelli, Patrick 
Hurst şi Murphy stăteau lângă geamul studioului în timp 
ce Jack era înăuntru, vorbind cu tehnicianul. 

— Deci voi cânta singură, spuse ea vesel, iar Spinnelli 
zâmbi. Unde este numele meu de pe firmament? 

— Vrem să facem asta ca la carte, Tess. Pentru binele 
tău şi al nostru. 

— Apreciez asta, Marc. Am auzit că te lupţi cu apelurile, 
Patrick. 


Patrick se încruntă, dar mereu părea că se încruntă 
când era ea prin preajmă. Când preluase biroul, după ce 
ultimul procuror demisionase din cauza unui scandal, ea 
se întreba dacă nu cumva îl ofensase. Acum ştia că asta 
era expresia sa normală. 

— Mai erau două care mă aşteptau pe fax în dimineaţa 
asta, se plânse el. 

— Îmi pare rău. Aş vrea să pot face ca toate astea să 
dispară. Pentru noi toţi. Ea înghiţi cu greu. Mai ales 
pentru Cynthia Adams şi Avery Winslow. Dar ştii că nu-ţi 
pot da lista mea de pacienţi, Patrick. 

El încuviinţă dând din cap. 

— Iar tu ştii că voi face rost de un mandat. 

— Sunt obligată să mă opun. 

Patrick ridică din umeri. 

— Aşa e jocul. Sper să nu mai moară nimeni până ce-l 
descurcăm. 

Ea tresări. Era o lovitură josnică, îndreptată cu grijă 
spre ţintă. 

— Aşa că hai să aflăm cine face asta înainte să se 
întâmple aşa ceva. 

Spinnelli interveni: 

— Mi se pare o idee bună. Băieţii sunt gata. Hai să 
terminăm cu asta. 

Jack ieşi pe uşă. 

— Ştii ce ai de făcut, nu-i aşa, Tess? 

Ea luă o gură de aer. 

— Vrei să spun acelaşi mesaj pe care l-ai găsit pe 
mesageria ei vocală. Ştiu cum merge treaba, Jack. 

— Atunci ştii că nu este ceva exact. Vom compara 
amprenta vocală vizual, apoi experţii noştri vor face o 
analiză auditivă. Va mai trebui să spui o varietate de 
sunete. Chiar şi atunci când vom termina, s-ar putea să nu 
avem nimic decisiv. 

— Am crezut că ai spus că tipul tău e bun, zise sever 
Murphy. 

— Sunt. Vocea veni din interiorul cabinei, făcându-i pe 


toţi să se întoarcă pentru a se uita. 

Omul din interior deschise uşa şi se sprijini de ea. 

— Acesta este sergentul Dale Burkhardt, spuse Jack. 
Este dublura mea de la Unitatea Tehnologică. Ei sunt cei 
care dau undă verde noilor dispozitive şi mecanisme. Dale 
depăşeşte standardele FBI pentru evaluarea vocilor. Este 
cel mai bun pe care-l avem. 

Burkhardt zâmbi. 

— Dacă mă pupi în fund nu va şterge totul cu buretele, 
Jack. Încă îmi eşti dator. Se întoarse spre Murphy. Teoria 
spune că două voci nu sunt exact la fel. Vocile vin din 
cavitatea vocală, gât, corzile vocale şi din mişcarea gurii în 
timpul vorbirii. Imitatorii pot fi dificil de detectat pentru că 
chiar dacă este foarte puţin posibil ca ei să aibă aceeaşi 
dimensiune a cavităţii vocale, ei studiază poziţia buzelor şi 
a limbii şi... imită. Aceste aspecte vor fi la fel. Vom cânta 
după ureche. 

Jocul său de cuvinte era bun, iar în orice altă zi, Tess 
poate că ar Fi zâmbit. Dar nu şi astăzi. Prea multe se 
bazau pe această analiză. 

— Doctore Ciccotelli, dacă sunteţi gata, să începem. 

Il urmă pe Burkhardt înăuntru şi se aşeză pe scaunul 
indicat de el. Un teanc de cartonaşe era aşezat lângă un 
microfon montat pe un suport aflat pe masa ca un raft care 
era lungă cât încăperea. Pe primul cartonaş era scris 
mesajul de pe căsuţa vocală a Cynthiei Adams. Dând încet 
din cap, Tess îl luă. 

— Încep acum? îl întrebă ea. 

— Aşteaptă până ce ies. 

Se aşeză la consola din afara cabinei şi-i făcu semn să 
înceapă. Ea încercă, dar închise ochii când vocea ei se 
frânse. Auzind acele cuvinte hidoase spuse din nou cu voce 
tare şi-o imagină pe Cynthia Adams ascultându-le, iar în 
starea ei drogată, crezându-le. 

Vocea lui Burkhardt scârţăi prin interfon: 

— Ia-o de la capăt, doctore. 

Urmă un moment de tăcere, apoi se auzi din nou vocea 


lui Burkhardt, de data asta mai amabilă. R 

— Încearcă să nu te gândeşti la victimă. Încearcă să o 
spui aşa cum era în mesaj. Cu blândeţe şi cu fineţe. 

Cu fineţe. Tess îşi îndreptă umerii şi-l reciti. 

— Mai bine, dar din nou. Şi cu mai multă fineţe. 

Îl reciti, uitându-se cu coada ochiului, şi descoperi 
privirea lui Aidan Reagan fixată pe faţa ei. El dădu din cap. 

— Te descurci bine, mimă el. 

Nervii ei erau agitaţi, dar sentimentul de rău din stomac 
se mai calmă puţin, astfel încât ea reuşi să găsească tonul 
folosit de cel care sunase înainte de a trece la celelalte 
cartonaşe, pe care erau o serie de cuvinte la întâmplare, 
alese pentru sunetele pe care vorbitorul trebuia să le 
rostească. Le citi pe toate, apoi reciti teancul. O dată la 
câteva minute se uita la Reagan. De fiecare dată el 
încuviinţa dând din cap. Nu zâmbi niciodată, nu mai spuse 
nimic. Şi totuşi, se simţea mai puţin singură de cealaltă 
parte a geamului. 

Într-un final termină. Burkhardt se ridică, faţa lui fiind 
inexpresivă. 

— Mulţumesc, doctore. Poţi ieşi acum. 

Tess ieşi din cabină, mâinile şi genunchii ei fiind stabili 
printr-un exerciţiu de voinţă. Dar nimeni nu spuse nimic. 
Bărbaţii se uitau la monitorul computerului lui Burkhardt. 
Niciunul dintre ei nu voia să o privească în ochi. In cele 
din urmă nu mai putu suporta. 

— Ei bine? 

Jack dădu din cap. 

— Este aproape, Tess. Foarte aproape. 

Ea expiră încet. La ce se aşteptase? Vocea era destul de 
asemănătoare cu a ei, destul de mult încât să o păcălească 
pe propria ei mamă. 

— Ei bine, atunci. Ce va urma? 

Privirea lui Burkhardt era un amestec de respect şi 
simpatie. 

— Nici măcar nu am început să o analizez, doctore 
Ciccotelli. M-am gândit că vor fi atât de apropiate. Nu-ţi 


pierde speranţa încă. 

Patrick îşi puse haina pe braţ. 

— Sună-mă când descoperi ceva. Ar fi frumos dacă asta 
s-ar întâmpla până în prânz. Am o întâlnire cu judecătorul 
Doolittle atunci şi aş vrea să nu arăt complet ca un idiot. 

Burkhardt pufni când uşa se închise în urma lui Patrick. 

— Prânz? Glumeşte? E 

— Nu, spuse Spinnelli. Vom rezolva asta, Tess. Încearcă 
să nu te îngrijorezi. 

Ea dădu rigid din cap. 

— Bine. 

Ar fi avut mai mult succes dacă nu încerca să respire. 

Spinnelli plecă dând din cap. 

— La naiba! Chiar speram... 

Tess îşi puse haina pe umeri şi-şi luă servieta. 

— Mulţumesc că aţi încercat. Trebuie să semnez 
formularul cu interceptarea convorbirilor şi să vă las, 
domnilor, să lucraţi. 

Trecu pe lângă Murphy, care spusese foarte puţine în 
timpul testului. Arăta aproape la fel de devastat cum se 
simţea ea şi deodată fu prea obosită ca să mai fie supărată 
pe el. Se opri la câţiva centimetri în faţa lui, astfel încât să 
nu-i vadă faţa. ` 

— Înţeleg, Todd, murmură ea. Şi chiar înţelegea. Încă 
doare că nu m-ai crezut, dar înţeleg. Şi eu aş fi putut crede 
la fel având în vedere dovezile. 

Îi auzi pe Reagan şi Murphy vorbind încet în timp ce ea 
ieşea, apoi Reagan mergea în urma ei. Ştia că era el doar 
după felul cum păşea, după cum mirosea aftershaveul. 

Merseră în tăcere spre biroul lui Reagan. Fără să spună 
nimic, îi dădu formularul pentru interceptarea 
convorbirilor şi ea se uită în jos la el. Singurele cuvinte pe 
care le putea auzi erau cele ale lui Amy. Nu fi idioată, 
Tess. Ea semna de bunăvoie dreptul ei civil la intimitate. 
Dar dacă femeia suna din nou, vor avea vocea ei. Si nu 
imitându-mă. Presupunând că cea care sunase era aceeaşi 
femeie, ceea ce în momentul acesta părea a fi corect. Va 


merita riscul. Semnă repede formularul, iar atunci când fu 
sigură că ochii ei nu spuneau nimic, privi spre Reagan. 

— Mulţumesc. Ai făcut să-mi fie mai uşor acolo, 
înăuntru. 

El zâmbi scurt, dar totuşi îi trimise un fior pe şira 
spinării. 

— Ai trecut prin nişte zile dificile, doctore. Nu sunt prea 
sigur că am fost de ajutor. 

Asta o făcu pe ea să zâmbească. 

— O zi bună, detective. Găsesc drumul şi singură. 


Marţi, 14 martie, 11:55 A.M. 


După ce toată dimineaţa a avut de-a face cu oficialii de 
la bancă, Aidan înţelegea acum popularitatea în creştere a 
bancomatelor. Erau impersonale, ce-i drept, dar 
dispozitivele erau prompte şi nu aveau bețe băgate-n fund. 

Chiar şi cu un mandat, a trecut ceva timp pentru a afla 
la ce sucursală alesese Cynthia Adams să aibă cutia de 
valori. Într-un final, erau escortaţi la seif de o femeie cu 
faţa subţire numită doamna Waller. Îi amintea vag lui 
Aidan de profesoara de algebră din clasa a opta. Nu era o 
amintire plăcută. 

Doamna Waller scoase o cutie de mărime medie dintr-o 
deschizătură şi o aşeză pe o masă. 

— Aveţi cheia? 

Murphy o scoase. 

— Parcă am fi Geraldo care sparge seiful lui Capone, ştii 
tu, bombăni el în timp ce deschidea capacul. Nişte acţiuni. 
Testamentul ei. I-l dădu lui Aidan care-l cercetă repede. 

— Majoritatea averii o lasă surorii ei. 

— Probabil că nu l-a reînnoit de curând. Murphy se uită 
la doamna Waller. Când a venit ultima dată să-şi verifice 
cutia? 

Femeie îşi strânse mâinile strâmbând din nas. 

— Vinerea trecută. 

— Chiar aşa? Aidan se încruntă. A luat ceva sau a pus 


ceva? 

— Nu păstrăm acest gen de informaţii. Noi ţinem la 
intimitatea clienţilor. 

— Ştii ce? M-am cam săturat de intimitatea tuturor, 
mormăi Aidan. 

— Atunci mă bucur că nu-mi aperi drepturile garantate 
de cel de-al patrulea amendament. Murphy zornăi un plic 
mic. Cred că a pus ceva. El rupse capătul plicului şi 
scutură două minicasete pe masă. Minuscule. 

— Se folosesc la un reportofon pe care se dictează, 
spuse Aidan. Cumnata lui nu pleca nicăieri fără micuțul ei 
reportofon. Kristen mereu bolboroseşte într-unul. Una 
dintre secretarele din biroul lui Patrick ar trebui să aibă 
un aparat care să redea ce e pe ele. 

Murphy strânse conţinutul cutiei. 

— Şi Burkhardt ar trebui să aibă. 

— Vrei doar să verifici dacă a luat vreo decizie în ceea 
ce priveşte amprenta vocală. 

Zâmbetul lui Murphy a fost efemer. 

— Mi-a trecut prin minte. Hai să luăm ceva de mâncare, 
apoi mergem la Burkhardt pentru o audiție. 


Marţi, 14 martie, 12:35 P.M. 


— Ai de gând să-mi tragi ţeapă? 

Tess îşi ridică privirea din dosar şi clipi pentru a se 
concentra la bărbatul care stătea în pragul uşii, apoi la 
ceasul de pe perete. Ceasul era o antichitate la fel ca şi 
doctorul mai în vârstă din cabinetul lor, Harrison Ernst. 
Aveau fixată o întâlnire de prânz în fiecare marţi. 

— Harrison. Îmi pare rău, am pierdut noţiunea timpului. 
Te superi dacă nu mergem astăzi la prânz? 

Harrison îi luă haina şi geanta din cuier. 

— Chiar m-aş supăra. 

— Trebuie să verific aceste dosare. 

Se ocupa de ele de ore întregi, încercând să descopere 
care dintre pacienţii ei actuali erau în pericol de a fi 


manipulaţi mental, împinse dosarul pe care-l citea 
deoparte, un pic susceptibilă. 

— Ai nevoie de o pauză, Tess. Ochii tăi... pulsează. Fă-i 
pe plac unui om în vârstă. O luă de mână şi o trase-n sus. 
Vezi că nu a fost aşa de greu. 

— Harrison, te rog. 

El aruncă o privire spre biroul ei. 

— Încerci să afli cine este următorul, nu-i aşa? 

Tonul său uşor indulgent o făcu să dea înapoi. 

— Asta făceam. 

— Ai fi suspectat că cei doi care au murit ar fi atât de 
susceptibili? 

Tess închise ochii şi îi ţinu strâns mâna bătrână şi 
noduroasă. 

— Nu mai mult decât jumătate din pacienţii mei. Nu pot 
găsi nicio legătură evidentă, decât că amândoi au avut 
tendinţe sinucigaşe provenite dintr-o traumă. 

— Aşa sunt jumătate din pacienţii tăi. Pot să-ţi sugerez o 
abordare diferită? 

Cumva îi pusese haina şi o îndrepta spre lift. Ea se forţă 
să zâmbească. 

— Pot să te opresc? 

El chicoti şi apăsă butonul spre garaj. 

— Probabil că nu. Tess, încetează să mai încerci să 
citeşti mintea cuiva. Fii psihiatru. 

Uşile se închiseră şi pulsul ei deveni mai rapid. Două 
etaje, încă un etaj. Uşile liftului se deschiseră, iar ea 
respiră adânc, fără să-i pese că aerul mirosea a ulei de 
maşină şi era umed. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă nu ai fi fost suspectă, iar aceşti doi detectivi ar fi 
venit la tine pentru o consultatie, ce ai fi făcut? 

O ajută să urce în maşina lui. 

— Aş fi pregătit un profil, spuse ea când el se aşeză în 
spatele volanului. 

— Atunci fă asta, spuse Harrison cu blândeţe şi ieşi din 
locul său de parcare. lar eu te voi ajuta. Oh, am anticipat 


că vor fi reporteri care te aşteaptă la ieşire. 

— Îmi pare rău. 

Privirea lui era plină de reproş. 

— Linişte, Tess! Uită-te în interiorul pungii. 

Tess deschise punga maro care stătea pe locul dintre ei 
şi fu nevoită să râdă. Înăuntru era o pălărie neagră din 
pâslă şi ochelari Groucho, cu tot cu nas şi mustăţi. 

— Deghizarea mea? 

Buzele lui tresăriră. 

— M-am gândit că vrei să mergi incognito. 

— Ai un paşaport fals şi zece mii de dolari pe aici? 

— Nu mergem în Mexic, Tess. Mergem doar să luăm 
masa. 

Inima ei se strânse. 

— Harrison, ţi-am spus vreodată că te iubesc? 

El o lovi uşor peste coapsă. 

— Nu, dar mi-am dat seama singur. Eleanor nu ar vrea 
să te fâţâi de colo-acolo, autodistrugându-te. 

Tess se gândi la femeia care o învățase atâtea. 

Eleanor Brigham fusese mentorul ei şi cea mai bună 
prietenă a lui Harrison. Împreună, Eleanor şi Harrison, 
înfiinţaseră cabinetul în urmă cu douăzeci de ani. Tess ştia 
că fusese aleasă ca moştenitoare aparentă, dar nu fusese 
pregătită când Eleanor murise în somn din cauza unui 
atac, cu trei ani în urmă. 

— Îmi lipseşte. Mi-aş dori să fie aici. Îmi pare bine că tu 
eşti aici. 

El se angajă în trafic, nici măcar nu clipi la reporterii 
care încercaseră să-i oprească. 

— Chiar am ajuns să urăsc presa din zilele noastre. 

— Ştiu ce vrei să spui. Deci cine este acest monstru, 
Harrison? 

— Spune-mi tu. Ai mai multe date decât mine. 

— Nu le am pe toate. Detectivul Reagan ascunde multe 
de mine. Se lăsă pe spate în scaun şi-şi muşcă buza. Dar, 
ştiu destule pentru a-mi forma o impresie. Este vorba de o 
persoană care simte nevoia de a deţine controlul şi se 


pricepe atât la detalii, cât şi la dramă. Are o abilitate de a 
înţelege vulnerabilitatea şi o capacitate de a o exploata 
fără milă. Au acces la numele pacienţilor mei şi la 
rapoartele poliţiei. 

— Bărbat sau femeie, Tess? 

— Nu ştiu. Persoana care m-a sunat de două ori era în 
mod sigur femeie. Persoana care mi-a imitat vocea era cu 
siguranţă femeie. 

Privirea lui rapidă exprima şocul. 

— Cineva ţi-a imitat vocea? 

— Pe mesageria vocală a Cynthiei Adams. Am fost de 
dimineaţă să dau o mostră a vocii mele, sperând să mă pot 
exclude din investigaţie, dar până acum se pare că nu se 
prea poate. 

— Atunci acest cineva plănuieşte asta de ceva timp. 

— Aşa se pare. 

— De unde ştiu numele pacienţilor tăi? 

— M-am gândit şi la asta. Unul dintre lucrurile pe care 
Winslow şi Adams îl aveau în comun este faptul că 
amândoi au fost recomandati de spital atunci când au fost 
internaţi pentru încercările de sinucidere. Dar, din nou, la 
fel sunt jumătate din pacienţii mei. 

— Dar spitalul are dosare cu trimiterile la medic. 

— Da, ar avea. Tehnic vorbind, aceste dosare sunt 
private, păzite, aşa cum protejăm dosarele noastre. Dar... 
Ea ridică din umeri. 

— Dosarele tale sunt în ordine? întrebă el grijuliu. 

— Şi eu m-am gândit la asta. Nimic nu este nelalocul 
său, iar fișierele mele electronice nu au fost accesate 
decât de mine şi de Denise. 

El se încruntă. 

— Este la noi de cinci ani. De când ai venit la cabinet. 

Tess oftă. Nu se simţise niciodată confortabil în prezenţa 
lui Denise, dar Harrison chiar ţinea la ea. 

— Ştiu. Pe lângă asta, această persoană are acces şi la 
dosarele poliţiei. Ştiau despre sora Cynthiei, aveau o copie 
a fotografiilor ei de la scena morţii. Şi pozele cu copilul 


mort al lui Winslow. Cu siguranţă că eu nu am aşa ceva în 
dosarele mele. In apartamentul Cynthiei erau crini. Eu nu 
am ştiut nimic despre asta. 

— Deci cineva are un poliţist la degetul mic? 

— Sau un poliţist ţine frâiele. 

Harrison respiră adânc în timp ce parca maşina în 
parcarea restaurantului. 

— Deci avem de-a face cu un sociopat organizat şi 
teatral. 

— Care se pricepe la medicamente. 

— Ah, asta este interesant. 

Ea se gândi la tragedia celor două morţi. Sinucideri, 
când amândoi luptaseră din greu ca să iasă din noroiul în 
care se cufundaseră. Aici era vorba de o cruzime care era 
mai presus de simpla violenţă. 

— Şi căruia nu-i place să-şi murdărească mâinile. 

— Căruia i se scoală la tine. 

Tess făcu ochii mari auzind vulgaritatea necaracteristică 
lui. 

— Harrison. El nu spuse nimic, iar ea ridică din umeri. 
Cred că aşa e. 

— Se pare că ai începutul unui profil, doctore, spuse el 
zâmbind. lar eu am poftă de o friptură de porc. 

* 


Era un lucru bun de spus despre traficul de la amiază, 
din Chicago, se gândi Joanna în timp ce scotea lentila de la 
aparatul de fotografiat. Nimeni nu mergea atât de repede 
încât un biciclist să nu poată ţine pasul cu el. Călare pe 
bicicletă făcuse zece poze bune cu Ciccotelli şi însoţitorul 
ei. 

După ce o urmărise pe Ciccotelli toată ziua, cardul de 
memorie al aparatului era aproape plin, iar hârtia ei de 
prins muşte era bună şi lipicioasă. 


9 


Marţi, 14 martie, 12:35 P.M. 


— Nu e gata, sări Burkhardt înainte ca Aidan sau 
Murphy să poată spună vreun cuvânt. 

— Nu am venit să te hărţuim, spuse Aidan şi scoase o 
pungă albă de hârtie din buzunarul de la haină. Dar am 
dori să te mituim. 

Burkhardt ridică din sprânceană. 

— Ce este în pungă? 

Aidan o ţinea exact cât să nu ajungă la ea. 

— Baclava. Din aceea cu adevărat bună. 

Intenţionase să o păstreze pentru gustarea sa de la 
prânz, dar Burkhardt arăta frustrat, avea părul ridicat în 
ţepi de parcă ar fi tras de el în mod repetat. Mama lui 
Aidan spusese mereu că prinzi mai multe muşte cu miere 
şi baclavaua era îmbibată în aşa ceva. Burkhardt se 
încruntă. 

— Lupţi murdar, Reagan. Bine, dă-o încoace. Smuci 
punga şi o deschise, mirosind apreciativ. Există nuanţe. 

— Ce înseamnă asta, „nuanţe”? întrebă Murphy. 

— Înseamnă că văd unele diferenţe în diferite sunete, 
dar ele nu apar destul de frecvent pe casetă ca să fiu 
sigur. Acest imitator este foarte, foarte bun. Ezită, se uită 
la Aidan, apoi la Murphy. Sunteţi siguri că psihiatra 
voastră nu este vinovată? 

Aidan îl auzi pe Murphy cum scrâşneşte din dinţi. 

— Suntem siguri, izbucni Murphy. 

Burkhardt ridică din umeri. 

— Ei bine, tipa asta o imită la perfecţie pe psihiatra 
voastră. Termenul „imitator” atinse o coardă şi viziuni cu 
imitatori proşti ai lui Richard Nixon apărură în mintea lui 
Aidan. 

— Crezi că ar putea fi o profesionistă? 

Burkhardt ridică din umeri. 


— Probabil. Merită să încercaţi. Cei mai buni imitatori 
de obicei ajung în zona comediei. Unii sunt vocile actorilor 
pentru desene, dar nu vei găsi atât de mulţi în Chicago. 

— Actriţele de teatru imită şi ele, spuse Murphy încet. 

Scoase, din buzunarul de ia cămaşă, plicul care conţinea 
minicasetele şi i le dădu lui Burkhardt. 

— Dar chiar nu am venit să te hărţuim sau să te mituim. 
Poţi pune astea pentru noi? 

Burkhardt scutură minicasetele în palmă. 

— Nu cu acest echipament. Se duse la un dulap şi 
răscoli până când se îndreptă, având în mână un mic 
reportofon pentru dictat. Asta este tot ce pot face pentru 
voi. 

Introduse una dintre casete în aparat şi apăsă pe 
butonul PLAY. 

Aidan se încruntă auzind plânsetul ascuţit şi foarte 
intens. 

— Ce naiba este asta? 

Burkhardt duse aparatul la ureche. 

— Pare a spune: „Cynthia, Cynthia, de ce ai făcut-o?” 

Îi dădu tulburat aparatul lui Aidan. 

— Sună înfiorător. Parcă e un copil, dar este greu să-ţi 
dai seama. Aceste dispozitive micuţe nu redau o calitate 
prea bună. 

Aidan ascultă, derulă şi ascultă din nou. 

— Cynthia Adams a pus aceste casete în cutia ei de 
valori cu două zile înainte să moară. Îi surprinse privirea 
lui Murphy. Boxele. 

— Ai dreptate, spuse Murphy pe un ton sever. O chinuia 
pe Adams ca să creadă că sora ei o chema din mormânt. 
De ce ar face ea o casetă? 

— Poate că credea că-şi pierde minţile şi-i era frică să 
spună cuiva. Tess spusese că Adams se pricepea să nege 
ceea ce nu voia să creadă. Nu voia să creadă că auzise 
voci, iar caseta ar fi fost o dovadă că nu-şi imagina. 

Murphy se uită la Burkhardt. 

— Dacă este acelaşi imitator, o poţi compara cu imitaţia 


vocii lui Tess Ciccotelli? 

Burkhardt încuviinţă dând din cap. 

— Caseta este prost înregistrată, dar voi face tot 
posibilul. 

Aidan se uită la casete. 

— Ştii că mai era un alt mesaj înregistrat. Cel care o 
zorea pe Adams să-şi verifice e-mailul. Ai analizat-o? 

Burkhardt se încruntă. 

— Nu ştiam despre ea. 

— Am fost cu toţii atât de concentrați asupra mesajului 
lui Tess încât am uitat de ea, spuse Murphy cu un aer 
posomorât. 

— Ei bine, cel puţin am aflat acum despre ea. O voi lua 
de la Jack şi poate că din toate adunate pot afla ceva 
decisiv. 


Marţi, 14 martie, 3:15 P.M. 


Doamna Lister plângea, cu suspine sălbatice, delirante 
de jale şi furie. Dar pentru urechile lui Tess era ca o 
muzică frumoasă. De trei luni această femeie venea la 
terapie pentru simptome care porneau de la dureri în 
piept până la insomnie. Realitatea fundamentală era faptul 
că ea nu putea face faţă sinuciderii bruşte a fiului său de 
treisprezece ani. Făcuse faţă emoţiilor, îl înmormântase, îl 
jelise. Dar furia ei era atât de profundă. 

Într-un fel sau altul, faptul că decesele Cynthiei Adams 
şi a lui Avery Winslow au fost făcute publice a dus la 
dezlănţuirea întregii furii, iar acum, în sfârşit, doamna 
Lister recunoştea cât de furioasă era. Cât de mult îl ura 
pentru că o părăsise în acest fel. Cât de mult îl iubea şi-şi 
dorea ca el să se întoarcă acasă. Ar fi trebuit să-l 
protejeze, dar nu a făcut-o. Niciodată nu suspectase nimic. 
Până când a fost prea târziu. Acum nu mai exista o a doua 
şansă. 

Era o temă destul de obişnuită printre cei lăsaţi în urmă, 
dar mereu reuşea să-i aducă lacrimi în ochi şi să-şi simtă 


gâtul uscat. Pentru moment, îi dădu nişte şerveţele 
doamnei Lister şi o lăsă să plângă. După aceea se va simţi 
golită pe dinăuntru, dar nu va fi neapărat gata să facă 
următorul pas. Fiecare pacient era diferit, nevoile lor erau 
unice. 

În timp ce Tess aştepta în linişte, pagerul din buzunarul 
din faţă al pantalonilor largi începu să vibreze. Era Denise. 
Nimeni altcineva nu mai avea numărul. Pagerul era felul 
discret în care Denise o contacta când se afla într-o 
şedinţă de terapie. Nu acum, Denise. Treizeci de secunde 
mai târziu pagerul vibră din nou. Tess se ridică şi pe 
ascuns îl scoase din buzunar sub pretextul că se uita pe 
fereastra biroului, jos în stradă. 

Inima i se opri în piept. O serie de „911 ” umplea micul 
ecranul pentru mesaje. Un singur „911” era codul lor 
pentru o stare de urgenţă. Cu mâinile tremurând, se 
întoarse spre femeia care plângea pe canapea. 

— Doamnă Lister, voi ieşi o clipă, ca să vă las să vă 
reveniţi. 

Tess se strecură afară, inima ei fiind cât un purice. 
Denise stătea la biroul ei, cu faţa albă ca varul. 

— Îmi pare rău, dar aţi primit un alt telefon. Pe linia doi. 
Ea nu vrea să vorbească decât cu dumneavoastră şi spune 
că veţi vrea să staţi de vorbă cu ea. 

Tess ridică receptorul, îşi îndreptă umerii şi-i făcu iute 
lui Denise un semn cu capul. Denise apăsă butonul pentru 
linia doi, iar Tess auzi paraziţii unui telefon celular şi mult 
zgomot de fond. Un claxon trâmbiţă, iar un al doilea îi 
răspunse în acelaşi mod. Cu înverşunare, îşi dori să-i fi 
permis lui Reagan să-i intercepteze şi convorbirile de la 
birou chiar dacă ea ştia că nu ar fi putut face asta 
niciodată. 

— Aici doctor Ciccotelli. Cu ce vă pot ajuta? 

— Doctore Ciccotelli, sunt o vecină a unuia dintre 
pacienţii dumneavoastră. 

Cuvintele termină cu rahaturile, cucoană, stăteau pe 
vârful limbii lui Tess, dar ea le îndepărtă, nevrând să o 


facă pe femeie să închidă. 

— Care pacient, doamnă? 

— Malcolm Seward. 

Tess respiră adânc şi gesticulă spre Denise ca să-i dea 
un stilou. Scrise numele pe un carneţel, iar Denise tastă 
numele în computer. 

Asta va fi chiar foarte greu. 

— Care este problema domnului Seward? 

— Are o ceartă violentă cu soţia sa, spuse femeia 
sfioasă. Se pare că... da, tocmai a pălmuit-o de a aruncat-o 
la podea. Spune că o va omori, adăugă ea, ca şi cum 
comenta starea vremii. Vă las pe dumneavoastră să vă 
ocupați de asta de acum încolo, doctore. 

Femeia închise, iar Tess se uită la uşa biroului ei unde 
doamna Lister încă stătea jos, ştiind ce avea de făcut. 

— Sună-l pe Harrison, spune-i să vină şi fă ceva cu 
doamna Lister. 

— Ce să fac? 

— La dracu’! Nu ştiu! Mâinile lui Tess tremurau. 
Termină şedinţa. Reprogrameaz-o pentru mâine. El va şti 
ce e de făcut. Dă-mi adresa lui Seward. Ea luă carneţelul 
pe care Denise trecuse două adrese. Ce? 

— Are două case, spuse ea neajutorată. Una în oraş şi 
una în afara oraşului, pe malul de nord. Unde crezi că e? 

— Se auzea trafic în fundal, spuse Tess. Voi fi la adresa 
din oraş. La mai puţin de trei blocuri distanţă. Sună la 
911. Spune-le să se grăbească. 

Ea ieşi fugind din birou, în jos pe scări, rugându-se ca 
reporterii să fi plecat, ştiind că nu însemna nimic chiar 
dacă ei ar fi făcut asta. 

Malcolm Seward era o ştire. O ştire de senzaţie, dacă 
presa nu ştia asta acum, cu siguranţă că o va afla în 
curând. leşi în fugă în stradă şi o luă la goană, ignorând 
ţipătul înfundat al unui trecător. Reagan. Faţa lui se 
materializă în mintea ei. Sună-l] pe Reagan. 


Marţi, 14 martie, 3:30 P.M. 


Din fericire, soţia lui Spinnelli era o patroană a artelor 
într-o varietate de forme. Din fericire, îl forţase săptămâna 
trecută pe Spinnelli să meargă cu ea la un spectacol cu 
imitatori, iar locotenentului îi plăcuse destul de mult încât 
rămăsese treaz, ceea ce se pare că nu era la fel în cazul 
fiecărei reprezentații la care-l ducea ea. Peste câteva 
minute după ce-şi sunase soţia, locotenentul lor le-a 
înmânat o listă cu contacte de la studioul de teatru din 
Chicago, un foarte cunoscut teren pentru antrenarea 
imitatorilor, iar acum Murphy şi Aidan intrau împreună în 
teatru, cu insignele la vedere. O repetiţie era în plină 
desfăşurare, iar toate privirile se încruntară spre ei. 

— Eu sunt detectivul Murphy, iar acesta este partenerul 
meu, detectivul Reagan. 

— Despre ce este vorba? întrebă un bărbat mai în 
vârstă, aflat pe scenă. 

— Aveam doar câteva întrebări, spuse Aidan. Căutăm o 
femeie care imită voci şi am fost îndreptaţi în această 
direcţie. 

Bărbatul în vârstă se lăsă în jos pe scenă şi cobori pe 
podea. 

— Eu sunt directorul de scenă. Numele meu este Grant 
Oldham. 

— Ei bine, cum spuneam, domnule Oldham, căutăm o 
femeie care poate imita voci. Este foarte bună. Credem că 
ar putea lucra pe undeva în lumea teatrului. 

Oldham se îndreptă cât era el de înalt. 

— Nu am de gând să vă dau o listă cu actorii noştri ca să 
porniţi la vânătoare de vrăjitoare. 

— Investigăm o crimă, domnule Oldham, nu este o 
vânătoare de vrăjitoare, îi răspunse calm Aidan. Desigur 
că dumneavoastră nu sunteţi obligat să ne spuneţi nimic. 
Nu-i aşa, Murphy? 

— Da, dar am auzit că actorii şi actrițele sunt foarte 
boemi. Cine ştie ce am putea găsi ascuns în culise când ne 
vom întoarce cu un mandat? 


Era greu să-ţi dai seama în semiîntunericul din încăpere, 
dar se pare că Oldham păli. 

— Nu puteţi face rost de un mandat să ne 
percheziţionaţi doar aşa. Nu este constituţional. 

Aidan oftă. Toţi erau dintr-odată experţi în ceea ce 
priveşte Constituţia. 

— Încercăm să găsim un criminal care a ucis deja de 
două ori şi nu pare să se oprească. Am dori să ne ajutaţi, 
iar asta are o prioritate destul de mare astfel încât, dacă v- 
am duce la interogatoriu, nimeni nu ne va învinovăţi. Vă 
rog. Faceţi ceea ce este corect şi ajutaţi-ne. 

Oldham respiră adânc. 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— Femei care pot imita voci, spuse Murphy, cele 
talentate. 

Oldham îşi frecă chelia din vârful capului. 

— Să vedem, este Jen Rivers, Lani Swenson, Nicole 
Rivera... Aruncă o privire peste umăr la ceilalţi actori de 
pe scenă. Altcineva? întrebă Oldham. 

— Mary Anne Gibbs, spuse un bărbat cu un cioc care 
arăta murdar. O imită nemaipomenit pe Liza. 

Ceilalţi dădură negând din cap, încă încruntaţi. 

Aidan scrise toate numele în timp ce Murphy scoase din 
buzunar o imagine a femeii de pe caseta video de la cutia 
poştală. 

— O cunoşti? întrebă Murphy. 

Oldham se uită mijindu-şi ochii. 

— Hei, Egypt, deschide farurile, vrei? 

Actorul cu barbişon se duse în spatele scenei şi, brusc, o 
lumină strălucitoare invadă teatrul, făcându-i să clipească. 
Oldham luă poza şi o studie atent. 

— Părul nu este bun, dar... Ar putea fi Nicole. Pe de altă 
parte, este destul de întunecată poza. Imi pare rău, 
detectivilor. 

Pe Aidan îl furnica pe şira spinării. Mai făcuseră un pas 
înainte. 

— Ştii unde o pot găsi pe Nicole? 


Oldham se uită din nou peste umăr. 

— Ştie careva dintre voi pe unde-şi face Nicole veacul? 

— Obişnuia să şteargă mesele la o cafenea din Sears 
Tower, spuse bărbatul cu cioc. Nu ştiu dacă mai face asta. 
Nu am mai văzut-o pe Nikki de câteva luni. 

Celularul lui Aidan sună. 

— Scuzaţi-mă o clipă. 

Se îndepărtă un pic în timp ce se uita la identitatea celui 
care suna. Tess Ciccotelli. 

— Ce este? spuse el, sărind peste salutări. 

— Trebuie să ne vedem, spuse ea cu respiraţia tăiată, 
vocea ei fiind la un pas de a deveni frenetică. Am primit alt 
apel. 

— Murphy, ţipă Aidan tăios. Trebuie să plecăm. Cine 
este de data asta, Tess? 

— Malcolm Seward. 

Aidan se opri brusc în holul teatrului cu Murphy chiar în 
spatele lui. 

— Jucătorul de fotbal? Şi nu era un jucător de fotbal 
oarecare. Era o legendă. Malcolm Seward era unul dintre 
clienţii ei? 

— Da. Te rog, detective, te rog grăbeşte-te. Notează 
adresa. Ţinând telefonul la ureche, sprijinindu-l de umăr, 
Aidan mâzgăli adresa pe carneţelul său, sub numele celor 
patru femei. Era o locaţie scumpă, nu departe de cea a lui 
Ciccotelli. 

— Unde eşti? El auzi o maşină claxonând şi cauciucuri 
scrâşnind şi ceva ce suna ca şi cum Ciccotelli spusese 
„găozarule”. Tess? Eşti bine? 

— Sunt bine, sunt în regulă. Fug chiar acum spre 
clădirea unde se află apartamentul lui. Este la etajul şapte. 
Grăbeşte-te. 

— Tess, aşteaptă. Aşteaptă-ne. Dar ea închisese. Să 
mergem, Muprhy, spuse el şi o luă la fugă. 

x 


Inima ei bătea să-i spargă pieptul. Se zbătea. Păşea la 
fel de repede în timp ce intra ca o vijelie deschizând uşa 


de sticlă de la clădirea unde se afla apartamentul lui 
Seward. 

Portarul uimit întârzie câteva secunde pentru a o mai 
putea opri. 

— Opreşte-te! Nu poţi urca! 

— Sunt doctor, îi aruncă ea peste umăr. Urgenţă 
medicală. Uşa unui lift tocmai se deschidea şi, după ce 
ezită o secundă, sări în el şi apăsă butonul pentru etajul 
şapte. Sunetul slab al sirenelor se auzi dincolo de bubuitul 
din capul ei în timp ce uşile se închideau. Poliţia aproape 
că ajunsese. Erau la distanţă de un bloc. 

Numai şapte etaje. Acum şase. Işi fixă privirea pe 
ecranul digital, numărându-şi bătăile inimii în timp ce liftul 
se ridica. 

Malcolm Seward, un jucător de fotbal, adunase atâta 
furie. Ea luă o gură de aer, având plămânii înfierbântaţi. 
Doctorul echipei îl trimisese la terapie când lovise în faţă 
un alt jucător într-o dispută în afara terenului şi, din 
fericire, nu în faţa camerelor. Ea îşi dădu repede seama 
care era problema lui, deşi trecuseră săptămâni înainte ca 
el să poată fi pregătit pentru a putea vorbi. 

Uşile liftului se deschiseră, iar Tess ieşi împleticindu-se 
pe palier. Apartamentul lui Seward era destul de uşor de 
detectat din cauza înjurăturilor frenetice, întrerupte numai 
de tipetele înspăimântate care-i dădură fiori. 

— Nu, Dumnezeule, nu. Malcolm, te rog. Ţipă o femeie. 

Spune că o va omori. Dar nu era moartă încă. Nu am 
întârziat. 

Uşa de fier atârna de cadru. Pentru o clipă se uită fix la 
ea, încercând să gândească. El spărsese uşa. Unde sunt 
poliţiştii? Ar fi trebuit să ajungă înaintea mea. Dar ei nu 
erau aici, iar ţipetele se opriseră. Acum se auzeau numai 
scâncete speriate, ceea ce era şi mai rău. 

— Te rog, Malcolm. Şoapta femeii era încordată şi 
răguşită. Te rog. Nu te voi părăsi. Nu voi spune. 

— Minti. Târfa nenorocită. Nu mă minţi. 

— Nu te mint. Eu nu sunt... un țipăt acoperi restul. 


Fără a mai putea aştepta, Tess împinse uşa şi rămase 
împietrită. La trei paşi dincolo de uşă stătea Malcolm 
Seward, un metru nouăzeci şi trei de pură musculatură şi 
furie în fierbere, ţinându-şi soţia minionă ţintuită la 
pământ, antebraţul lui strivindu-i gâtlejul. Avea un pistol 
îndreptat spre capul ei. Numele ei, se gândi Tess cu 
disperare. Care este numele ei? Gwen. Numele ei este 
Gwen. Tess respiră, liniştindu-se. Era greu de făcut asta în 
timp ce ochii lui Gwen aproape că ieşiseră din orbite, 
îngroziţi. Mâinile ei micuţe se agăţau fără niciun folos de 
braţul lui. Ea se uita direct la Tess, rugămintea ei 
frenetică nefiind rostită. 

— Malcolm, îi rosti Tess calmă numele. Dă-i drumul. Te 
pot ajuta dacă-i dai drumul. 

Gwen suspina acum convulsiv încercând să respire, 
picioarele ei lovindu-le pe ale lui. Dar bărbatul era ca o 
stâncă, capabil să fugă cu mingea în braţe având atârnat 
de el un bărbat de două sute cincizeci de livre. Micuța sa 
soţie era la fel de amenințătoare ca o insectă. 

Seward se uită în sus cu o privire sălbatică. Acuzatoare. 
Transpiraţia îi acoperea trupul, udând tricoul pe care-l 
purta. 

— I-ai spus. Ai promis că nu-i vei spune, dar i-ai spus. 

Tess îşi ridică mâinile. 

Inima ei bătea din nou cu putere, de data asta de frică. 
Din nou femeia aia. Femeia care lăsase mesajul pe căsuţa 
vocală a Cynthiei Adams îi imitase din nou vocea. 

— Las-o pe Gwen să plece, Malcolm. 

— Nu. El negă dând din cap cu mişcări frenetice. Nu. 
Mă va părăsi. Va spune. Îşi mări strânsoarea, strivind-o şi 
mai mult pe Gwen de podea. Nimeni nu mă părăseşte. 

— Nimeni nu te va părăsi, Malcolm. Tess făcu ca vocea 
ei să fie liniştitoare, melodioasă şi-l privi cum începe să se 
înfioare. Nimeni nu va spune nimic. 

Acum tremura de-a binelea, lacrimile curgându-i pe faţă. 

— I-ai spus. Ai sunat-o şi i-ai spus. Mi-ai promis că nu vei 
spune niciodată, dar ai făcut-o. El suspină ridicându-şi 


soţia şi apoi strângând-o la pieptul său. Gwen nu se mai 
zbătea. Atârna pur şi simplu ca o păpuşă moale. 

— Nu, Malcolm. Nu am spus. 

— Ea ştia. Ea ştia. 

Inima lui Tess se opri. Ştia. Nu ştie. Ştia. 

— Nu o răni. Te rog. 

— A spus că mă va părăsi şi că va spune. Voi pierde 
totul. El se linişti. Nimeni nu mă părăseşte, nimeni nu 
spune. Rosti cuvintele cu atenţie, cu precizie. 

Apoi apăsă pe trăgaci. Ţipătul îngheţă în gâtlejul lui 
Tess atunci când trupul lui Gwen Seward se contractă, 
apoi deveni imobil. Malcolm îşi aruncă soţia pe podea şi, 
şocat, se opri în timp ce privirea lui Tess urmărea cum 
cade. Sângele se prelingea din capul lui Gwen, udând 
covorul Berber de culoarea vaniliei. Gwen Seward nu 
mişca. Era moartă. 

Reuşi să-şi adune gândurile. leşi. Fugi. Se întoarse pe 
călcâie ca să fugă, dar el era mai rapid, iar într-o clipită o 
prinsese. Tess se zbătu şi-l lovi, dar antebraţul său se 
strânse în jurul gâtului ei şi-i puse pistolul la tâmplă, li 
putea auzi vocea cum îi şopteşte calm în ureche. 

— Nimeni nu spune, zise el. Nici ea. Nici tu. 

* 


Aidan îşi strânse pumnii. Al naibii lift era ca melasa, iar 
stomacul lui ca apa. Murphy nu spusese nimic, dar mâinile 
lui erau ferme. Totuşi, ochii lui spuneau o cu totul altă 
poveste. Focuri de armă. Situație cu ostatici. Tess 
Ciccotelli. 

Şi dacă am ajuns prea târziu? se gândi Aidan. Bunule 
Dumnezeu, fă să nu fi ajuns prea târziu. 

În cele din urmă uşile liftului se deschiseră, iar tot ce 
putea face Aidan era să se apropie de locul faptei cu 
prudenţă şi calm. Planul clădirii blocului era ca cel al unui 
hotel, având coridoare aproape la fel de lungi. Şase 
oameni în uniformă erau înşiraţi pe holul din afara unei uşi 
deschise, cu armele scoase. Unul dintre poliţişti se 
îndreptă spre ei, uitându-se grav. 


— Eu sunt Ripley. Eu şi partenerul meu am ajuns primii 
la locul faptei. 

— Care este situaţia? întrebă Murphy, vorbind încet, dar 
pe un ton apăsat. 

— Şi-a împuşcat soţia în cap şi nu lasă niciun medic să 
între să o consulte. Dar nu am văzut niciun semn cum că 
ar mai respira. 

— Şi doctoriţa? întrebă Aidan şi-şi ţinu respiraţia. 

Ochii lui Ripley pâlpâiră. 

— O ţine de gât cu un pistol la tâmplă. 

Aidan tresări, imaginea trecându-i prin faţa ochilor mult 
prea reală. 

Murphy înghiţi cu greu. 

— Ca înainte. 

Ripley îşi înclină capul. 

— Poftim, detective? 

— A mai fost atacată, spuse cu asprime Murphy. De un 
deţinut pe care-l evalua. Se îndreptară spre apartamentul 
lui Seward. Ai chemat un negociator pentru ostatici? 

— L-am chemat, dar este la distanţă de jumătate de oră 
de aici. Ripley se opri la câţiva centimetri de uşă, vorbind 
încet. În spatele lui este o fereastră mare. Dacă am putea 
amplasa un lunetist într-unul din apartamentele de vizavi, 
ar putea avea o ţintă bună. 

I-am evacuat pe toţi de la acest etaj şi de la etajele de 
dedesubt şi de deasupra. 

— Îl sun pe Spinnelli, spuse Murphy şi se îndreptă spre 
partea palierului unde nu putea fi auzit. 

Aidan îşi dădu jos haina. 

— Lasă-mă să încerc să vorbesc cu el. 

Ofiţerul negă dând din cap. 

— Nu cred că va ajuta. Este drogat cu ceva. 

— Nu putem aştepta o jumătate de oră până vine 
negociatorul. Deja şi-a omorât soţia. Nu are niciun motiv 
ca să o ţină pe doctoriţă în viaţă. Ştie cineva de ce face 
asta? 

— Când am ieşit din lift l-am auzit spunând ceva despre 


faptul că doctoriţa i-a sunat soţia şi i-a spus ceva ce 
promisese că nu-i va spune. Soţia l-a ameninţat că-l 
părăseşte. Şi-a împuşcat soţia. Masxilarul lui Ripley se 
încleştă. Doctoriţa ta era mută de uimire. S-a întors ca să 
fugă şi el... a prins-o. Nu am putut face nimic. 

Aidan privi peste umăr, în celălalt capăt al holului unde 
stătea Murphy vorbind la celular. Partenerul său a ridicat 
capul, având o privire vigilentă. Într-un final îi făcu semn 
de încuviinţare dând din cap şi Aidan se îndreptă spre 
cadrul uşii. Uşa de fier atârna de cadru. Ar fi fost nevoie 
de doi oameni ca să o dărâme. 

Sau de un fotbalist foarte furios. Care în acest moment o 
strangula pe Tess Ciccotelli, ţinându-i pistolul la tâmplă. 
Era un pistol de calibrul 45, dar totuşi arăta ca un pistol 
de jucărie în mâna mare a bărbatului. Ochii ei erau închişi, 
trupul liniştit, dar pieptul ei se ridica şi cobora cu 
respiraţii egale. Mâinile ei erau încleştate pe antebraţul lui 
Seward, trăgându-se destul de sus pentru a putea respira. 
Degetele ei de la picioare abia dacă atingeau podeaua. 
Unul dintre pantofii ei aterizase în hol, celălalt era lângă 
trupul doamnei Seward. 

Se luptase cu el, dar acum stătea într-un repaus forţat. 

Insuşi Seward se uita direct spre el, privind aiurea. 
Bărbatul se legăna încet pe un ritm pe care numai el îl 
putea auzi. 

— Seward, spuse Aidan încet, iar ochii bărbatului 
deveniră imediat atenţi. 

Tess deschise ochii, iar în ei Aidan văzu o teroare 
controlată. Şi rugăminte. Şi încredere. Trebuia să-şi ţină 
spatele drept pentru a-şi ţine propriii genunchi stabili. 
Viaţa ei era în mâinile lui. 

— Nu, spuse Seward. Ea a spus. Şi-a încălcat cuvântul. 

Urmă o schimbare în expresia feţei lui Seward şi Aidan 
emise o ipoteză rapidă. Malcolm Seward era destul de 
coerent încât să asculte faptele şi prea aerian ca să 
accepte platitudini şi promisiuni. 

— Ea nu a spus nimic. Altcineva a sunat-o pe soţia ta, 


Seward, dându-se drept doctoriţa. 

Privirea lui cobori pentru a-şi privi o clipă soţia moartă, 
apoi se ridică pentru a-i întâlni privirea lui Aidan. 

— Minti, spuse el şovăitor. 

El începea să conştientizeze enormitatea faptei comise. 

— Citeşti ziarele, Seward? Te uiţi la ştiri? Ai auzit 
despre cele două sinucideri de săptămâna asta? 

Ceva se mişcă în spatele ochilor săi. 

— Da. Şi? 

— Şi aceia au fost pacienţii ei. Cineva i-a sunat. Avem 
dovezi că nu era doctoriţa Ciccotelli. Doar cineva care-i 
imită vocea. Nu era chiar adevărul adevărat, dar în acest 
moment lui Aidan nu-i păsa. 

Privirea lui Seward mai cobori încă o dată spre podea, 
spre soţia lui micuță care acum zăcea într-o baltă a 
propriului ei sânge. Mâna lui tremură pe trăgaciul armei, 
iar Aidan o văzu pe Tess respirând adânc. Dar ochii ei 
negri erau concentrați asupra lui, aşa cum fuseseră şi în 
dimineaţa asta când stătuse în cabina de sunet, imitând 
cuvintele criminalului. 

— Ea ştia, spuse Seward iritat. Avea de gând să mă 
părăsească. 

— Îmi pare rău, Malcolm, spuse Aidan, încă vorbind 
încet. Dar doctoriţa Ciccotelli nu i-a spus. Dă-i drumul. Fă 
ceea ce este corect şi dă-i drumul. 

El închise ochii. 

— Am omorât-o. Gwen a mea. Aidan nu spuse nimic, iar 
bărbatul cel mare începu să plângă cu suspine. 
Strânsoarea asupra lui Tess se mări şi mai mult, iar ea se 
strâmbă de durere în timp ce el împingea şi mai tare 
pistolul în tâmpla ei. Am omorât-o şi este numai vina ta. 

O strânse şi mai tare de gât, iar Tess respiră convulsiv, 
întinzându-se pentru a se ridica şi mai mult pe vârfurile 
degetelor, dar nu reuşi. Seward încă mai plângea în 
hohote, lacrimile scurgându-se printre stratul de sânge şi 
murdărie de pe faţa lui. 

Aidan se luptă cu panica, gâtul amorţindu-i. 


— O femeie inocentă este deja moartă, Seward, spuse el 
tăios. Nu face să fie două. Acum îi captase atenţia lui 
Seward şi îşi domoli glasul. Nu ar fi vrut asta, Gwen a ta. 
Te rog, Malcolm. Dă-i drumul înainte să fie prea târziu. 

Pe neaşteptate, Seward se îndreptă şi dintr-o singură 
mişcare o aruncă pe Tess cât acolo şi se lăsă în genunchi 
lângă soţia sa. Tess se împletici înainte, respirând 
convulsiv, iar Aidan o prinse de mână şi o îndepărtă din 
calea lui Seward. Ea se lovi cu putere de pieptul lui, 
înfiorându-se, tremurând, scuturându-se ca şi cum s-ar fi 
sfărâmat. 

Sau poate că propriul său corp tremura. Braţele lui 
Aidan se strânseră în jurul ei şi continuară să o ţină pe 
când ea se lupta să-şi recapete respiraţia în timp ce 
Seward îşi ridica soţia în braţele sale masive şi o legăna ca 
pe un copil. Suspinele lui se potoliseră, dar lacrimile încă-i 
mai curgeau pe faţă. 

Poliţiştii din spatele lui Aidan luaseră poziţie. Armele 
erau îndreptate spre Seward care îngenunchease, 
legănând-o pe Gwen, încă mai ţinând pistolul într-o mână. 

Murphy apăru alături de Aidan şi printr-o înţelegere 
nerostită preluă controlul situaţiei. Aidan se dădu la o 
parte din drum, luând-o pe Tess cu el, iar Murphy îi luă 
locul în cadrul uşii, având propria armă scoasă. 

— Lasă arma jos, domnule Seward, spuse Murphy cu o 
voce neutră. 

Aidan nu era sigur că vocea sa va mai fi vreodată atât de 
neutră. 

Malcolm Seward îşi aşeză cu grijă soţia jos şi cu o mână 
îi aranjă cu blândeţe braţele de-o parte şi de alta a 
trupului. Apoi îşi puse arma în gură şi trase. 

În braţele lui Aidan, Tess tresări, îl prinse de cămaşă şi 
se tinu strâns. Un moment îndelungat nimeni nu spuse 
nimic. Apoi Murphy îşi vâri cu grijă arma la loc în toc şi 
oftă. 

— La dracu’! La naiba! 

Holul explodă de mişcare, paramedicii intrară repede în 


apartamentul lui Seward. Dar la fel de repede se opriră, 
clătinând din cap. 

— Amândoi sunt morţi, spuse unul dintre ei. Cheamă 
medicul legist. 

Tess se retrase, se sprijini de peretele de pe palier şi se 
prelinse fără vlagă pe podea. Se uită în apartament la 
Seward, apoi la Aidan, cu faţa palidă. Pulsul ei bătea tare 
în scobitura gâtului, sub care se afla o cicatrice roşie. 

— Mulţumesc, şopti ea. 

Neavând încredere în propria voce, el doar încuviinţă 
dând din cap. 

Murphy se aplecă pentru a ridica ceva strălucitor de pe 
podea. Eşarfa ei. Dar eşarfa pluti înapoi pe podea când 
Murphy îi dădu drumul. 

— Este... Se strâmbă. Nu o mai vrei, Tess. 

Vocea ei era rigidă. 

— Mai aveţi nevoie de mine aici? Sau pot pleca? 

Aidan nu credea că ea se poate sprijini pe propriile 
picioare, cu atât mai puţin să ajungă singură acasă. 

— Te vom duce acasă. Dar mai întâi vom avea nevoie de 
declaraţia ta. 

Nu avea nevoie cu adevărat, oricum nu în acest moment. 
El doar voia ca ea să stea acolo unde era până ce-i mai 
revenea culoarea în obraji. 

Uimindu-l, ea se ridică în picioare. 

— Hai să terminăm cu asta ca să mă pot duce acasă să 
mă spăl. Trase de jacheta ei, mânjită cu sângele lui Gwen 
Seward şi cu transpiraţia lui Malcolm Seward. Inghiţind 
cu greu, se clătină. Cred că sângele ei este în părul meu. 
Se uită în jos la degetele de la picioare acoperite de dres. 
Şi pe picioare. Oh, Dumnezeule! Ea se cutremură, ridicând 
mâna pentru a-şi acoperi gura înainte de a şi-o retrage, 
uitându-se fix la palma ei plină de sânge. Oh, Dumnezeule! 

Se uită repede în sus, oprindu-se pe cămaşa lui albă 
care acum era brăzdată de roşu acolo unde ea o strânsese 
de parcă s-ar fi agăţat de viaţă. 

— Te-am murdărit şi pe tine. Îmi pare rău. 


Lui Aidan i se strânse gâtlejul, amintindu-şi cum mâinile 
ei se prinseseră de el de parcă el ar fi fost ancora ei de 
salvare. 

— Este în regulă. Am fost şi mai rău. 

El înaintă ca să o aşeze la loc pe podea înainte ca ea să 
cadă, dar unul dintre paramedici ajunse primul la ea. 

— Hai să-ţi facem un control înainte să pleci. 

— Sunt bine, protestă ea slab. 

— Ehe, răspunse paramedicul evaziv şi începu să-şi facă 
meseria. 

Îl lăsă să-i verifice pulsul, presiunea arterială, chiar îi 
trecu o luminiţă prin faţa ochilor. Dar se retrase când 
paramedicul îşi puse degetele pe gâtul ei. 

— Este o cicatrice mai veche, spuse ea neutru. Dă-mi un 
formular în care să te absolv de orice responsabilitate 
dacă vrei, dar eu sunt bine. Vreau doar să merg acasă. 

* 

Doi oameni nu mai aveau cap. Ar fi trebuit să fie trei. 
Dar ca o afurisită de pisică cu mai multe vieţi, Ciccotelli 
încă mai trăia. Ea încă mai respira. Pur şi simplu nu era 
drept. Dar probabil că aşa era mai bine. Când va muri, 
vreau să fiu eu însumi acolo. Pentru a savura momentul, 
fiecare nuanţă. 

Şi mai era o altă parte proastă a zilei. Detectivul Reagan 
îi spusese lui Seward că aveau dovezi că vocea lui 
Ciccotelli era imitată. Reagan minţea. Nu exista absolut 
nici cea mai mică îndoială că Reagan minţise cu 
neruşinare. Asemănarea cu vocea lui Ciccotelli era 
impecabilă, confirmată de către unul dintre cele mai bune 
studiouri de sunet din Germania. Nicole era destul de 
bună pentru a o păcăli până şi pe mama lui Ciccotelli. 

Poate că făcuse o eroare de calcul când lăsase mesajul 
vocal pentru Cynthia Adams, dar fără el poliţiştilor le-ar fi 
luat zile întregi pentru a compara amprentele de pe cutie 
cu cele ale lui Ciccotelli. Dacă ar fi ajuns atât de departe. 

Nu, adevărata eroare de calcul era faptul că Ciccotelli 
încă mai avea atâţia poliţişti dispuşi să o creadă. Era 


evident că ura din interiorul departamentului de poliţie nu 
era atât de profundă sau de extinsă cum pretindea poliţia. 
Faptul că detectivul Reagan devenise unul dintre 
apărătorii ei era... dezamăgitor. Mă aşteptam la mai mult 
de la el. Dar judecând după felul în care se luptase pentru 
a o elibera, el nu o ura. Din contră. Judecând după felul în 
care o ţinuse în timp ce Seward se sinucidea, îi păsa mai 
mult decât voia să recunoască. 

Era dezgustător. Ce avea femeia asta de-i făcea pe 
bărbaţi să-i cadă la picioare? Bărbaţi care ar fi trebuit să 
ştie mult mai bine să nu se lase păcăliţi de o faţă drăguță 
şi un fund săltăreţ. Majoritatea bărbaţilor erau slabi. 

Eu nu Sunt aşa. 

Erau necesare două acţiuni. Prima, eliminarea drăguţei 
de Nicole. Dacă poliţia suspecta faptul că vocea lui 
Ciccotelli era imitată, era numai o chestiune de timp 
înainte de a o găsi pe Nicole. Se putea lipsi de ea. Din 
fericire ea nu mai era de niciun folos pentru că planul 
trebuia acum schimbat. Ciccotelli nu se va duce la 
închisoare. Cel puţin nu în sensul tradiţional. Nu într-o 
construcţie de beton cu pereţi înalţi şi bare de fier. 

Era o dezamăgire amară. Inscenarea fusese atât de 
atent plănuită. Atâta timp pierdut pentru fiecare etapă 
având ca scop expres să o vadă pe Ciccotelli în spatele 
gratiilor. Singură şi izolată. Fără carieră şi fără prieteni. 
Iar în cele din urmă, fără viaţă. 

Dar existau şi alt fel de închisori. Alte feluri de a induce 
izolarea. Teama. Agonia. Inchisoarea lui Ciccotelli le va 
avea pe toate. 

Pentru că ea le merita pe fiecare în parte. 


Marţi, 14 martie, 4:45 P.M. 


Nu o întrebaseră despre secretul lui Seward, se gândi 
Tess amorţită, privindu-i pe Murphy şi pe Reagan cum 
dirijează activitatea din interiorul apartamentului. 
Veniseră o jumătate de duzină de indivizi de la 


criminalistică, conduşi de Jack Unger. Cei din biroul 
medicului legist veniseră cu tărgi şi saci pentru cadavre. 
Şi, în afară de paramedici, toată lumea o lăsase, din milă, 
în pace. Nimeni nu ceruse să ştie ce insistase Malcolm 
Seward că divulgase ea. Cel puţin nu încă. Dar o vor face. 
Sunt nevoiţi să o facă. lar ea le va spune. 

Nu părea să mai aibă vreo importanţă acum. Malcolm 
era mort. Gwen era moartă. Nu aveau copii. Nu mai 
rămăsese nimeni pentru ca adevărul să doară. 

Tess stătea afară pe hol, pe podea, un bărbat în 
uniformă stătea lângă lift, altul poziţionat la capătul 
scărilor pentru a ţine la distanţă de locul faptei persoanele 
neautorizate. Şi, presupuse ea, să o împiedice să plece 
înainte de a le spune poliţiştilor ce voiau să ştie. De parcă 
asta se va întâmpla. După ce auzise cum Seward apasă pe 
trăgaci asupra lui, un flux de adrenalină pură îi alimentase 
mişcările. Acum, nu era sigură că s-ar putea mişca dacă... 
Ea înghiţi cu greu în timp ce restul expresiei îi trecu 
repede prin minte. Dacă cineva mi-ar pune pistolul la 
tâmplă. 

Mâinile şi picioarele ei erau acum curate, ciorapii plini 
de sânge îi fuseseră scoşi de un paramedic cu mâini 
blajine şi cu un zâmbet încurajator. Picioarele ei erau 
goale. Paramedicul îi dăduse o pereche de şosete cu tălpi 
de cauciuc, dar acum nu avea destulă energie pentru a se 
apleca să şi le pună în picioare. 

Unul dintre pantofii ei nu mai putea fi folosit, fiind 
acoperit de sângele şi creierul lui Malcolm şi cel al lui 
Gwen Seward. Pe celălalt îl aruncase pe hol şi acum zăcea 
pe podea. Oricum nu i-ar mai fi purtat vreodată. Când va 
ajunge acasă fiecare piesă de îmbrăcăminte pe care o 
purta va fi aruncată la gunoi. Va face duş sub un jet de apă 
fierbinte, frecându-şi părul şi pielea până când se va 
termina ultima picătură de apă. Dar nici măcar asta nu o 
va face să se simtă curată. Poate va termina sticla de vin 
pe care Reagan i-o oferise noaptea trecută până ce 
evenimentele din ultima oră vor dispărea în inconştient. 


Dar asta nu va ajuta. Pentru că atunci când se va trezi, 
ea încă va mai fi în mijlocul acestui coşmar. Malcolm şi 
Gwen tot morţi vor fi. La fel ca şi Cynthia şi Avery. 

Din cauza mea. In mod logic ştia că asta nu este 
adevărat, dar la fel de logic mai ştia că ceea ce era 
adevărat nu va conta prea mult când oraşul va citi ziarele 
de mâine. Când va încerca să doarmă în această noapte. 
Ceea ce era adevărat era faptul că aceşti oameni 
avuseseră încredere în ea ca să-i ajute. Ceea ce era 
adevărat era faptul că patru oameni nevinovaţi muriseră. 
Din cauza mea. 

Tehnicieni de la medicină legală împingeau tărgile cu 
cadavrele pe lângă ea. Un sac mare şi unul mic. Îşi sprijini 
capul de perete şi închise ochii. Era o imagine pe care nu 
voia să o adauge celorlalte, dar una care ştia că va stărui 
timp îndelungat în ciuda a ceea ce-şi dorea ea. În ciuda 
faptului că-i comanda creierului să uite. 

— Tess? 

Ea deschise ochii şi-l văzu pe Aidan Reagan dominând-o 
cu statura sa. Privirea sa era atentă, ca şi cum i-ar fi fost 
teamă ca nu cumva ea să cedeze. Ea-şi apăsă buricele reci 
ale degetelor de obrajii reci. 

— Acum vrei declaraţia mea. 

— Dacă crezi că poţi. 

— Pot. Se strădui să se ridice, apoi se uită uimită când el 
se ghemui şi-i puse şosetele în picioare ca şi cum ea ar fi 
fost un copil. Apoi se întoarse, se dădu un pic înapoi până 
ce se sprijini de perete pentru a se aşeza lângă ea. 
Căldura radia din trupul său, iar ea tremură, încercând din 
răsputeri să nu-şi amintească cum se simţise în braţele lui. 
Cât de strâns o ţinuse. Cât de bine se simţise. Cât de în 
siguranţă. Cum inima lui bubuise cu putere în urechea ei. 
Şi lui îi fusese frică. Şi totuşi îşi făcuse meseria cu 
încredere şi calm. li datora viaţa ei. Gândul la un altfel de 
sfârşit o făcu să tremure din nou. 

— ţi este frig, spuse el pe un ton neutru. Dumnezeule, 
femeie, ai fugit tot drumul de la birou până aici fără haină? 


El îşi scoase haina de pe el şi o strânse în jurul umerilor ei 
înainte ca ea să poată protesta. Nu te lupta cu mine, Tess, 
o avertiză el când ea încercă să-i înapoieze haina. Arăţi de 
parcă şi un puşti de cinci ani te-ar putea dărâma acum. 

— Se va murdări de sânge, murmură ea, iar el îi luă 
mâna între palmele sale şi începu iute să i-o frece pentru 
a-i face sângele să circule din nou. 

— Este în regulă. Dumnezeule! Mâinile tale sunt reci ca 
gheaţa. De ce nu ai spus nimic? 

Ea se sprijini de perete, deodată simțindu-se atât de 
obosită. 

— Eraţi ocupați. Toată activitatea din jur părea că se 
transformă într-un bâzâit surd pe care-l recunoscu drept 
epuizare. 'Ţi-am mulţumit? 

Îi luă cealaltă mână, încălzind-o. 

— Da, spuse el, acum cu blândeţe. Ai făcut-o. Spune-mi 
despre apelul telefonic. 

— Eram cu un pacient. Cine era? Doamna Lister. Aşa 
este. Denise a răspuns la telefon. Femeia voia să 
vorbească doar cu mine. De data asta părea plictisită. 

— Părea a fi aceeaşi femeie? 

— Nu. De data asta nu părea a mai fi nici tânără, nici 
bătrână. Doar plictisită. A spus că Malcolm Seward şi soţia 
sa se ceartă. El termină de frecat mâinile, iar acum îi ţinea 
în palmă mâna dreaptă. Putea să şi-o retragă dacă ar fi 
vrut, dar nu voia. Nu putea. A spus că Malcolm tocmai şi-a 
trântit nevasta la podea. 

— Când a fost asta? 

— Cu câteva minute înainte să te sun pe tine, poate. I- 
am spus lui Denise să sune la 911 în timp ce ieşeam fugind 
pe uşă. Ea se încruntă. Le-a luat atâta să ajungă aici. Am 
crezut că vor ajunge cu mult înaintea mea. 

Se uită în sus pentru a descoperi că el o privea. Ochi de 
polițist, se gândi ea. Cu grijă, lipsiţi de expresie. 

— Nu am plănuit să devin erou, detective. Dar nu era 
nimeni altcineva care să poată ajuta. El doborâse uşa şi 
ştiam cât de violent poate fi când era furios. Ştiam cât de 


frică îi era de faptul că într-o zi îşi va folosi forţa asupra 
soţiei sale. O ţinea de gât... Vocea ei se frânse şi el îi 
strânse mâna. 

— Nu te grăbi, Tess. 

Ea-şi îndreptă umerii şi se forţă să termine. 

— El tot tipa că eu am sunat-o pe soţia lui şi i-am spus 
secretul său. Ea-l ameninţase că-l părăseşte şi nimeni nu-l 
părăsea pe el, a spus el. Apoi a împuşcat-o. Un fior o 
cuprinse, iar ea-i ţinu mâna şi mai strâns. Apoi a aruncat-o 
deoparte. Am încercat să fug. Dar el era prea rapid. Apoi 
el... Respirația ei deveni agitată, iar ea o controlă cu 
încăpățânare. Mi-a pus pistolul la tâmplă. Cam pe atunci 
au apărut şi poliţiştii. 

— De ce îl tratai? 

Ea râse trist. 

— Controlul furiei era ceea ce el pretindea la început. 
Fusese amendat pentru că spărsese nasul unui jucător 
într-o luptă în timpul unui meci. 

— Îmi amintesc asta. 

— Se pare că şi conducerea echipei îşi amintea. Ei au 
insistat să se ducă la consiliere. 

— Aşa că a venit la tine. 

— Nu, s-a dus la doctorul echipei de ochii lumii. Apoi a 
venit la mine pentru a-l ajuta. Ea-i întâlni privirea. Era 
homosexual, detective. Ascundea asta de ani de zile, o 
nega faţă de toată lumea, inclusiv faţă de el. Dar aceste 
nevoi personale deveniseră prea greu de controlat. Avea o 
soţie, o carieră. Era înspăimântat că le va pierde dacă va 
afla cineva. Şi pentru că era Malcolm Seward, nu se putea 
încurca cu oricine. Aşa că nu a făcut nimic. Şi devenea din 
ce în ce mai furios pe zi ce trece. 

Ochii lui sclipiră din cauza surprizei, dar erau din nou 
inexpresivi. 

— Era şantajat? 

— Nu cred, dar mă îndoiesc că ar fi recunoscut asta faţă 
de mine. Sincer, nu ajungeam nicăieri cu terapia. El tot 
insista că poate nega. Fusese capabil să-şi... satisfacă soţia 


destul de des încât ea nu suspecta, dar asta se schimba. 
Ea voia un copil, iar el nu. Ea îl acuza că are o aventură. 

— Ironic, spuse Reagan încet. 

— Da. El devenea din ce în ce mai furios, ajungând să 
lovească necunoscuţi. Ea oftă tristă. Lovind-o pe Gwen. Îl 
măcina de viu. O iubea pe Gwen, chiar o iubea. Nu voia să 
o rănească sau să o facă de râs. Erau iubiţi încă din liceu. 
Ea era de modă veche. Nu ar fi fost de acord cu 
homosexualitatea lui. Ea înghiţi în sec. Cred că acum nu 
mai contează. 

El îi strânse din nou mâna, dar nu făcu nicio mişcare 
pentru a o consola spunând fraze goale, iar ea aprecie 
asta. 

— Cum te-a găsit Seward? 

— În Pagini Aurii. Malcolm nu avea destulă încredere în 
niciunul dintre prietenii lui pentru a le cere o 
recomandare. Nu voia ca ei să ştie că era vorba de mai 
mult decât de controlul furiei, ceea ce puteau înţelege 
majoritatea colegilor săi de echipă. Cu siguranţă că nu 
voia ca Gwen să afle. 

Tess închise ochii. Senzaţia de amorţeală începea să 
dispară, iar creierul ei reîncepea să funcţioneze, făcând-o 
să-şi amintească conversaţia de la prânz pe care o avusese 
cu Harrison. Acum trei ore se gândise că cineva i-ar fi 
putut descoperi pacienţii prin unitatea de psihiatrie de la 
spital. Acum, trebuia să înfrunte adevărul. 

— Singurul mod în care cineva ar fi putut afla despre 
toţi trei este dacă ar fi urmărit uşa de la biroul meu 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru sau dacă a 
ajuns cumva la dosarele mele. Numai gândul la asta îi făcu 
Tău, şi chiar trebuia să aibă aşa ceva în vedere. Toate 
dosarele pacienţilor ei... compromise. Scrâşni din dinţi şi 
se luptă cu starea de greață. Luând în considerare toate 
câte s-au întâmplat, înclin să cred a doua variantă. 

El tăcu o clipă. 

— Unde-ţi păstrezi dosarele? 

— Într-un seif, împreună cu cele ale lui Harrison. 


Doctorul Harrison Ernst. El este... 

— Partenerul tău. Deci, cine are acces la seif în timpul 
orelor de lucru şi după aceea? 

— Doar eu, Harrison şi Denise - recepţionera noastră. 

El îi eliberă mâna şi-şi scoase carneţelul din buzunar. 
Tess îşi întinse degetele, simțindu-se părăsită. 

— Seiful acesta arată ca unul obişnuit? 

— Nu, este ca un dulap mare. 

— Păstrezi şi notițe electronice? 

Tess îl privi cu băgare de seamă. 

— Câteodată. Nu cu fiecare pacient. 

Probabil că exista vreun pacient, de acum cinci ani, ale 
cărui dosare nu erau păstrate în format electronic, aşa că 
din punct de vedere tehnic nu minţea. 

El îi aruncă o privire dură. 

— Nu am de gând să-mi bag nasul în dosarele tale, 
doctore. Patrick va face asta cu un mandat. Unde ţii aceste 
fișiere electronice? 

— În computerul meu de la serviciu. Îmi tastez propriile 
mele notițe, le scot la imprimantă şi le pun la dosar, în... 

— În seif, ştiu. Ştergi acele fișiere de pe hard? 

Ea ezită. 

— În fiecare vineri după-amiază. Păstrez dosarele pe un 
stick de memorie. El ridică întrebător din sprânceană. Pe 
care-l ţin pe inelul cu chei, adăugă ea, aşa că este tot 
timpul cu mine. Cu excepția zilei de ieri, se gândi ea. Îşi 
lăsase cheile la birou, în geantă. De fapt, se gândi ea, 
fiindu-i din ce în ce mai greață cu fiecare secundă care 
trecea, de fiecare dată când nu avea cheile în mână, 
fișierele ei erau neprotejate. 

— Mai există o posibilitate, doctore, spuse Reagan, 
privind-o atent. Se poate ca cineva să-ţi fi ascultat 
şedinţele de terapie. 

Tess făcu ochii mari de uimire. 

— Vrei să spui... Vrei să spui că tu crezi că în biroul meu 
sunt microfoane? Oh, Dumnezeule! Tu crezi asta. Işi mută 
privirea spre uşa deschisă a lui Seward de unde ieşea 


Murphy împreună cu Jack Unger. Semnul din cap pe care 
Murphy i-l făcu lui Reagan a fost aproape imperceptibil. 
Ce este? Cum Reagan nu spuse nimic, Tess îl prinse de 
mână. Spune-mi. 

Reagan oftă. 

— Am găsit camere video în toate cele trei apartamente. 
Şi microfoane. 

Tess se lovi de perete, abia simțind lovitura la cap. 

— Camere video? 

El încuviinţă dând din cap. 

— Conectate la internet. 

Prânzul pe care abia reuşea să-l ţină în stomac îi 
provocă greață şi ea se împletici pe picioare. 

— Nu. Nu poate fi adevărat. El stătea pur şi simplu în 
picioare, privind-o cu o resemnare tristă. Doamne 
Dumnezeule! De ce? întrebă ea cu greu. 

— Nu ştim încă. Ne-am gândit că aparatele video au fost 
instalate pentru a înregistra sinuciderile. Acum, nu mai 
suntem atât de siguri. În drum încoace, ne-am gândit că el 
s-ar putea să utilizeze camerele şi pentru a-şi alege 
victimele. Dacă-ţi spionează pacienţii, te poate spiona şi pe 
tine. ÎI laşi pe Jack să-ţi verifice biroul? 

Tess încuviinţă dând nesigură din cap. 

— Da. Da, desigur. Să mergem acum. 

— Nu acum, spuse el cu blândeţe. Acum te duci acasă şi 
te speli. Apoi vom merge la biroul tău. Işi strecură mâna în 
spatele ei, întorcând-o spre lift, lăsând o urmă de căldură 
acolo unde o atingea, chiar şi prin haina pe care încă o mai 
purta. Haina lui mătura podeaua şi ea ar fi trebuit să i-o 
dea înapoi, dar nu o făcu. El îi ridică bărbia în sus, 
studiindu-i din nou faţa. Eşti zdruncinată. Poţi să faci faţă 
liftului sau o luăm pe scări? 

Ea-şi lăsă privirea în jos, ruşinată că el îşi dăduse seama 
de teama ei atât de repede. 

— Stupid, nu? Un psihiatru cu o fobie comună. Medicii 
se vindecă pe ei înşişi şi câte alte porcării. 

Mâna lui îi strânse mai tare braţul. 


— Nu este stupid. Te face umană, Tess. 

Ochii ei se ridicară şi-i întâlniră pe ai lui. În ochii lui 
albaştri se putea citi doar înţelegere şi simpatie. Nu 
condescendenţă. Nu acuzaţie. Pe neaşteptate ochii ei se 
umplură de lacrimi. 

— Mulţumesc, şopti ea. Pentru tot. 

El îi zâmbi. 

— Cu plăcere. Cred că-ţi eram dator. 

Ea respiră sacadat şi-şi reveni. 

— Atunci suntem chit, detective. 

Zâmbetul lui deveni o umbră. 

— În regulă. Jos se află o armată de reporteri. Vrei să 
mergi singură, sau ai nevoie de ajutor? 

Tess îşi îndreptă spatele. 

— Voi ieşi singură. Dar hai să o luăm pe scări. 

El tăcu în timp ce coborau scările, oprindu-se când ea 
avea nevoie să se odihnească, ceea ce se întâmplă mai des 
decât ar fi crezut ea. Vestibulul apartamentului era plin de 
poliţişti care-i ţineau pe reporteri deoparte. Aidan dădu 
din cap înspre unul dintre oamenii în uniformă. 

— Îi poţi lăsa pe vecini să meargă înapoi în 
apartamentele lor, spuse el, apoi deschise uşa din faţă. Nu 
face niciun comentariu. Nu spune nimic. 

Parcă ar fi Amy, se gândi Tess. Bănuia că nici Reagan, 
nici Amy nu ar fi apreciat comparaţia. Dar gândul se 
pierdu în marea de oameni şi de bliţuri în timp ce intra în 
aglomeraţia făcută de presă. Erau cel puţin treizeci de 
oameni, unii cu microfoane, alţii ţinând camere video pe 
umeri. 

Camere video. Asta o făcu să se gândească la cele pe 
care poliţia le găsise în toate apartamentele, captând 
ultimele momente ale pacienţilor săi. Microfoane. S-ar 
putea să fie unul şi în biroul ei. Doamne Dumnezeule! Era 
destul încât să-i fie din nou rău, ceea ce era tot ce-i lipsea 
acum. Să vomite în timpul unei transmisiuni în direct. Aşa 
că se înarmă pentru a trece de chinuri. 

Un microfon îi fu vârât în faţă. 


— Malcolm Seward este mort? Ai fost ameninţată cu 
pistolul? 

Cu o mână prinse mai strâns haina lui Reagan în jurul 
gâtului. 

Cu cealaltă împinse microfonul într-o parte şi continuă 
să meargă cu Reagan alături. Se uită spre stradă, acolo 
unde Todd Murphy aştepta cu maşina lui. Doar un minut. 

— Ai fost împuşcată? 

— Ai văzut-o murind pe Gwen Seward? 

— Este adevărat că Malcolm Seward s-a sinucis? 

Întrebările se împleteau în mintea ei atunci când o 
brunetă bine făcută îi apăru în cale. Avea o strălucire în 
privire, zâmbetul îi era ascuţit, ceea ce trase clopoței de 
alarmă în urechile lui Tess un pic prea târziu. 

— Doctore Ciccotelli, sunt Lynne Pope de la Chicago On 
The Town. Faptul că Malcolm Seward ascundea un stil de 
viaţă homosexual a condus la tragedia de astăzi? 

Suspine şocate făcură valuri prin mulţime urmate de un 
murmur de neîncredere. 

Numai mâna lui Aidan Reagan care se afla pe braţul ei o 
împingea înainte în timp ce trupul ei părea să fi împietrit 
acolo unde stătea. Revenindu-şi, Tess se strădui să pară 
impasibilă, dar se temu că-şi arătase propriul şoc destul de 
mult pentru a stimula apetitul lui Pope pentru bârfe 
lascive. 

— Nu am niciun comentariu de făcut. 

Lynne Pope o urmă, zâmbind forţat. 

— Dar Malcolm Seward era homosexual, insistă ea. 
Chiar dumneavoastră aţi confirmat acest fapt, chiar în 
această după-amiază, doctore. 

Masca impasibilă i se topi de pe faţă în timp ce tot 
sângele părea să i se scurgă din cap. 

— Poftim? 

Murphy deschise portiera. 

— Intră în maşină, Tess. 

Pope îi blocă drumul. 

— Nu ştiu ce joc încerci să faci, doctore, mormăi 


reportera printre dinţii zâmbitori, dar nu voi accepta să te 
joci de-a v-aţi ascunselea cu mine. Dacă crezi că mă poţi 
chema aici promiţându-mi subiectul anului, apoi oferindu- 
mi un „fără comentarii”, ai face bine să te mai gândeşti. 
Până la ora opt în seara asta îmi voi face cunoscută 
povestea, completă, împreună cu o înregistrare în care-mi 
spui că Malcolm Seward a devenit violent şi ameninţător 
din cauză că-şi reprima propria homosexualitate. 

Tess împietri în timp ce un nou set de implicaţii îi 
explodă în minte. 

Presa. Nenorocitul  dezvăluise presei secretele 
pacienţilor ei. Ceilalţi pacienţi vor afla despre asta şi se 
vor întreba dacă nu cumva secretele lor erau următoarele. 

Doctorul Fenwick şi comisia nu vor fi încântați. Îmi va fi 
anulată licența. Cariera mea a luat sfârşit. Ceea ce părea 
acum a fi motivul principal. 

Imagini ale pacienţilor ei morţi îi apărură în minte. 
Trupuri mutilate, ochi fără viaţă. Vor mai muri şi mai mulţi 
pacienţi? Au terminat acum? Faptul că mi-au distrus 
cariera este destul sau vor continua? Cine va fi următorul? 

Pope o privea cu atenţie, cu o sprânceană ridicată 
sarcastic. 

— Eşti surprinsă, doctore? Să nu fii. Îmi înregistrez 
toate apelurile pe care le primesc. Pentru dosarele mele 
personale, desigur. 

Asta trebuie să se oprească. Acum. Pacienţii ei trebuiau 
avertizaţi, indiferent ce consecinţe va avea de suportat. 
Tess îşi ridică bărbia. 

— Nu, nu ai o înregistrare cu mine, domnişoară Pope. 
Ceea ce ai este o fraudă deşteaptă. 

— Doctore, o  avertiză Reagan  mormăind. Fără 
comentarii. 

Tess îi aruncă o privire cu colţul ochiului. 

— Nu pot lăsa ca aceste alegaţii să rămână nelămurite. 

El dădu o dată din cap a acceptare înainte ca ea să se 
uite din nou la Pope care, spre cinstea ei, acum arăta mult 
mai interesată de turnura pe care o luaseră evenimentele 


şi nu atât de mânioasă. 

— Domnişoară Pope, nu am alt comentariu de făcut 
decât să neg categoric că te-am contactat în legătură cu 
vreun subiect. Sunt terapeut. Nu ar avea niciun sens să te 
contactez în felul în care ai descris. Mă tem că ai fost 
păcălită. 

Ochii lui Pope străluciră, mulţumită că provocase un 
răspuns. 

— De către cine, doctore? 

— Nu ştiu. Mijindu-şi ochii, Tess se uită direct în 
cameră. Dar intenţionez să aflu. 


10 


Marţi, 14 martie, 5:10 P.M. 


Aidan îşi vâri celularul la loc în buzunar. 

— Patrick face rost de un ordin de la tribunal pentru a o 
opri pe Pope să difuzeze înregistrarea în seara asta. 

Murphy îi aruncă o privire, apoi se uită din nou la drum. 

— Va lua caseta? 

— Da. Acum Burkhardt va avea şi mai multe de 
comparat. 

— Ce vrei să spui, mai multe de comparat? 

Întrebarea veni de pe bancheta din spate unde Tess 
stătea tăcută de zece minute cât le luă să străbată o 
distanţă de două blocuri. Traficul era aglomerat, din cauza 
tuturor carelor de reportaj din oraş. 

Aidan se întoarse pentru a o privi mai bine. Era palidă şi 
tremura, părul ei era încă încâlcit, iar cu o mână strângea 
haina lui în dreptul gâtului. Buzele ei păreau fără vlagă cu 
excepţia urmelor pe care dinţii ei le lăsaseră. Dar ochii ei 
erau senini. Se menținea pe linia de plutire cu o forţă 
interioară pe care el nu credea că ea o are înainte de 
sâmbătă după-amiază şi realiză că acum înţelegea cum de 


obținuse o asemenea loialitate de la cele câteva persoane 
care păreau să o cunoască bine. 

— Cynthia Adams a făcut o casetă, spuse el. 

Ea înghiţi cu greu. 

— Cu mine? 

— Nu. Nu se auzea prea bine, dar părea a fi vocea unei 
fetiţe. 

Tess închise ochii şi-şi mută privirea. 

— Torturând-o. 

— Da. l-am dat caseta lui Burkhardt ca să o putem 
compara cu vocea de pe mesajul vocal. 

Ea deschise ochii auzind asta. 

— Ai vorbit serios când i-ai spus asta lui Malcolm? Că 
poţi dovedi că nu sunt eu pe caseta aia? Aidan se uită la 
Murphy. Ea văzu privirea şi oftă. I-ai spus asta doar ca să- 
mi dea drumul. Ea zâmbi cu jumătate de gură ceea ce făcu 
ca inima lui să se strângă. Nu că m-aş plânge, să ştii. Sunt 
doar dezamăgită. 

— Nu era o minciună, spuse Murphy, privind-o prin 
oglinda retrovizoare. 

— Doar că nu era tot adevărul, adăugă Aidan. Burkhardt 
a observat unele diferenţe, dar a spus că mai are nevoie de 
mostre de voce pentru a fi sigur. 

— A plănuit ca voi să-mi găsiţi vocea pe mesageria 
vocală a Cynthiei, murmură ea. A vrut să vă îndrume în 
direcţia mea, să-mi identificaţi amprentele. Să vă facă să 
mă suspectaţi. 

Şi ar fi putut funcţiona, se gândi Aidan posomorât, dacă 
ea nu ar fi avut în spate suporteri atât de înflăcăraţi cum 
erau Kristen şi Murphy. 

— Mă întreb dacă ştie că Cynthia şi Lynne Pope au făcut 
casete, continuă ea. 

— Îmi imaginez că nu. Murphy îşi drese glasul. Tess, 
Aidan ţi-a spus despre camerele video? 

Ea tresări. 

— Da. l-am spus să-mi controleze biroul. 

Aidan ştia unde vrea Murphy să ajungă cu asta. 


— Ar trebui să-ţi verificăm şi apartamentul, spuse el, cu 
cât mai multă blândeţe posibil. Ea încremeni, cu gura 
căscată, cu ochii larg deschişi, iar el putea vedea că acest 
gând încă nu-i trecuse prin minte. Îmi cer scuze, spuse el 
încet. 

— Este... este în regulă. 

Dar nu era în regulă. Putea vedea felul în care se luptă 
pentru a-şi recăpăta sângele rece. Se legăna inconştient, 
încheieturile degetelor ei fiind albe din cauza forţei cu 
care strângea haina lui, până când el crezu că se va 
sugruma. 

— Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! 

— Tess. Aidan ţipă, iar ea îşi ridică privirea, încă 
buimacă. Aproape că am ajuns la apartamentul tău. Aici va 
fi şi mai multă presă. 

Ea dădu din cap, iar înainte ca privirea lui să o facă încă 
o dată să-şi revină, ea se relaxă vizibil, iar faţa ei palidă 
deveni inexpresivă, ochii ei negri erau reci. 

— Înţeleg. Poate că aş putea să-mi iau câteva lucruri şi 
să mă duc la un hotel. Am nevoie... buzele îi tremurară 
pentru o clipă înainte de a le face să fie ferme în mod 
hotărât. Trebuie să fac un duş undeva. Incă mai simt 
mirosul sângelui din părul meu. 

— Tu rămâi cu ea, îi spuse Murphy lui Aidan pe un ton 
scăzut. Pune-i pe Jack şi pe Rick să-i verifice locuinţa după 
ce ea pleacă. Apoi du-i maşina la garajul pentru sechestru 
şi pune-l pe Rick să o verifice. 

Aidan dădu din cap în timp ce Murphy parcă pe bordura 
din faţa blocului lui Tess unde o mulţime mai mică, dat 
insistentă de reporteri aştepta. 

— Tu unde te duci? 

— Spinnelli a verificat adresa actriţei, Nicole Rivera, 
atunci când am cerut un lunetist. Mă duc să văd. Murphy 
opri maşina. Nu o lăsa din ochi. Oricine ar fi în spatele 
poveştii tocmai a mai marcat un punct. 

— Ce vrei să spui? întrebă Tess. 

Murphy se întoarse astfel încât să-i poată vedea faţa. 


— Vreau să spun că orice reporter de pe stradă a auzit-o 
pe Pope spunând că ţi-ai dat drumul la gură. 

— Dar nu am făcut asta. Ea respiră adânc. Nu contează. 
Voi avea parte de nişte pacienţi foarte supăraţi. 

Aidan se încruntă. 

— Dar periculoşi? 

— Unii. Nimănui nu-i place ca cele mai ascunse secrete 
ale lui să fie dezvăluite într-o transmisiune în direct. 
Tuturor ne place să credem că sunt unele lucruri pe care 
le putem ascunde, unele locuri unde ne aflăm cu adevărat 
singuri. Ea-şi îndreptă spatele şi deschise portiera. Şi eu 
obişnuiam să cred asta. 

Aidan ieşi după ea, prinzând-o din urmă în timp ce 
dădea la o parte primul microfon. Se mută în faţa ei, 
făcându-i drum printre reporterii care ţipau spre intrarea 
blocului unde aştepta un portar nerăbdător. Aidan îl 
recunoscu de sâmbăta trecută. 

Se pare că şi memoria portarului era destul de bună, 
pentru că faţa sa deveni formidabil de amenințătoare 
imediat ce Aidan intră în micuțul hol. Bărbatul mai în 
vârstă se repezi înainte, apoi se opri brusc, ameninţarea îi 
dispăru de pe chip, fiind înlocuită cu o privire paternală 
îngrijorată. 

— Doctore Chick, spune-mi doar că eşti bine. 

Ea-i zâmbi. 

— Sunt bine, domnule Hughes. A fost o zi de pomină, 
dar sunt bine. 

— Eu nu i-aş lăsa să între, spuse el privind furios 
reporterii de afară. Îşi întoarse chipul furios şi spre Aidan. 
Nici pe el nu l-aş lăsa să între, dacă nu aş fi obligat. 

Ea-l surprinse chicotind. 

— Oh, domnule Hughes, îmi pare atât de bine să te văd. 

— Ethel zice că ar trebui să-ţi spun că ea nu crede nimic 
din toate astea, niciun cuvinţel. 

— Spune-i lui Ethel că apreciez orice articol favorabil pe 
care-l primesc. Dar nu cred că trebuie să-ţi faci griji în 
privinţa detectivului. Expresia ei se înmuie. Mi-a salvat 


viaţa în după-amiaza asta. 

Hughes îl cercetă pe Aidan, apoi dădu din cap încă 
purtându-i pică. 

— Bine atunci. l-am lăsat pe prietenii dumneavoastră să 
urce. Doctorul Carter şi domnişoara Miller. Vă aşteaptă 
sus. Trebuie să-l sun pe doctorul Carter pe celular atunci 
când ajungeţi. 

— Ei bine, sună-l, domnule Hughes. Şi-ţi mulţumesc încă 
o dată. 

De data asta Aidan nu a fost nevoit să întrebe. Deschise 
uşa scărilor şi aşteptă ca ea să treacă. Ea rămase la baza 
scărilor şi privi în sus oftând. 

— Ai vreo fobie epuizantă, detective? 

El ezită. Apoi ridică din umeri. 

— Nu-mi prea plac înălțimile. Era o subestimare. 
Înălţimile extreme îi dădeau amețeli, fapt pe care nu-l mai 
spusese nimănui. Vrei să încerci să mă vindeci? 

Ea zâmbi uşor şi totuşi îi transmise un fior prin tot 
corpul. Îl ispitea pe prea multe planuri. Duminică crezuse 
că e o ţigancă sexy cu o inimă de piatră. Şi o dorea atât de 
mult încât durea. Acum, stând alături de el cu părul 
murdar şi o faţă periculos de palidă, îl atrăgea şi mai mult. 
Avea o inimă blândă şi grijulie şi totuşi voinţa ei era mult 
mai puternică decât a multor bărbaţi pe care-i cunoştea. 
Când se aflase la mila lui Seward, cu un pistol la tâmplă, el 
crezuse că nu va mai putea respira vreodată normal. 

— Mulţumesc, spuse ea domol. Chiar dacă minţi, 
apreciez gestul. 

Reuşi să ajungă la jumătatea palierului, apoi se întoarse 
pentru a se aşeza pe treaptă, întorcându-se astfel încât 
capul să i se poată sprijini de bara de fier. Două pete roşii 
îi colorau obrajii palizi, iar broboane de transpiraţie îi 
apărură pe frunte. Respira greu, iar mâna care strânsese 
haina lui în jurul gâtului deveni moale. Haina îi căzu de pe 
umeri, dezvăluind cicatricea pe care se străduise din greu 
să o ascundă. Acum părea a fi prea epuizată pentru a 
observa. 


— Îmi pare rău. Câteva trepte amărâte nu ar trebui să 
mă obosească în halul acesta. 

El se aşeză lângă ea. 

— Este în regulă. Ai avut o zi infernală. Cred că ai 
dreptul la puţină oboseală de pe urma luptei. Probabil că 
ai alergat până la blocul lui Seward în exact patru minute. 

— Probabil că aşa am făcut. Nu m-am prea gândit la asta 
pe atunci. 

Vocea ei plăpândă îl alarmă. 

— Ai luat prânzul? 

— Mm-hmm. Am fost cu Harrison. 

— Să reformulez. Ai ingerat mâncare? 

Ea strâmbă uşor din buze. 

— Am molfăit nişte biscuiţi săraţi. Harrison a mâncat 
friptură de porc, dar eu eram prea supărată ca să mănânc. 
Cred că am genunchii un pic slăbiţi din cauza lipsei de 
combustibil. 

— Crezi? 

Buzele ei se  arcuiră auzind asta, amenințând 
autocontrolul lui. 

— Mai lasă-mă un minut. Voi fi bine. [inându-se de 
cuvânt, un minut mai târziu era în picioare. Îşi luă haina 
de pe umeri şi i-o dădu lui. Poţi să ţii asta? Este grea, 
spuse ea, apoi urcă scările care mai rămăseseră cu 
încăpăţânarea unui alpinist. 

Aidan mergea cu două trepte în urma ei, intenţionând să 
o prindă dacă ar fi căzut, dar, în loc de asta, se trezi că are 
o privelişte a funduleţului ei frumos în timp ce ea urca. 

Foarte frumos, se gândi el, mâinile lui dorindu-şi să 
atingă curbele care se mişcau atât de excitant cu fiecare 
treaptă pe care o urca. Instinctiv, el ştiu că ea s-ar fi 
potrivit perfect în palmele sale şi pentru o clipă imaginaţia 
lui explodă de imagini erotice. Cum s-ar simţi ea când el 
şi-ar pune mâinile pe fundul ei şi ar trage-o cu putere spre 
el. Cum s-ar fi zvârcolit şi ar fi gemut de plăcere şi l-ar fi 
înnebunit. Cum s-ar simţi ea în braţele lui când ar fi plină 
de dorinţă. 


Nu tremurând de fiică. Brusc, imaginea se estompă, iar 
mintea lui se limpezi. Deja ştia cum era să o ţină în braţe 
când era înspăimântată. Tocmai de asta te afli aici, 
Reagan, îşi spuse el caustic în timp ce ajungeau la etaj. 
Aşa că mai bine concentrează-te să o protejezi şi nu mai 
visa la fundul ei. 

Tess îl conduse la apartamentul ei, apoi se opri cu mâna 
pe clanţă. 

— Prietenii mei se vor aştepta să rămân acasă ca ei să 
poată avea grijă de mine. Le voi spune că tu crezi că este 
mai sigur dacă aş dormi în altă parte în noaptea asta din 
cauza reporterilor. Nu voi pomeni nimic despre camerele 
video. 

Mintea lui Aidan se umplu deodată cu imaginea exactă a 
locului unde ar fi trebuit ea să doarmă la noapte. Cu mine, 
şi spre surprinderea sa nu era în întregime o imagine 
sexuală. Nici pe departe. În mare parte voia să o ştie în 
siguranţă. Apoi voia să o vadă dezbrăcată. Reuşi să dea 
calm din cap. 

— Aşa ar fi cel mai bine. 

Prietenii ei se uitau la ştiri când ei intrară. Ambii săriră 
în picioare instantaneu. Jon Carter traversă sufrageria în 
doi paşi şi o strânse în braţe. Strângerea lui posesivă îl 
făcu pe Aidan să scrâşnească din dinţi. 

Sunt doar prieteni. Aşa spusese Tess şi se putea să şi 
creadă că este adevărat, dar era evident pentru Aidan că 
bunul doctor Carter credea cu totul altceva. Carter se 
retrase, pe faţa lui apărând o grimasă. 

— Dumnezeule, Tess! Arăţi de parcă ai fi fost în operaţie 
cu mine şi miroşi chiar şi mai rău. Ce este în pă... Se 
întrerupse când Tess deveni rigidă. Privirea înspăimântată 
a lui Carter se ridică spre Aidan, iar Aidan încuviinţă dând 
din cap, confirmându-i ceea ce bărbatul ghicise. Carter se 
albi la faţă. Atunci este adevărat. 

— Este al ei, spuse Tess mohorâtă. Era pe el, iar atunci 
când m-a prins... 

Carter îi puse mâinile pe umeri. 


— Hai să te curăţăm, scumpo. 

Se îndepărtă de el, încă rigidă. 

— O voi face, dar nu aici, Jon. 

Sprâncenele lui Carter se uniră. 

— De ce naiba nu? 

Aidan interveni: 

— Ce ai auzit mai exact la ştiri? 

— Că cel de-al treilea pacient al lui Tess şi-a omorât 
soţia, apoi s-a sinucis, spuse Amy Miller. Nu se mişcase 
niciun centimetru de unde stătea. Şi că Tess a spus presei 
despre homosexualitatea lui. Ea-şi ridică bărbia şi-l privi 
direct în ochi pe Aidan, provocându-l să o dezaprobe. Dar 
noi ştim că nu este adevărat. 

— Nici el nu crede că este adevărat, Amy, dar unii dintre 
pacienţii mei ar putea crede asta, spuse Tess, iar privirea 
lui Miller se mută stânjenită spre faţa lui Tess, iar Aidan 
îşi aminti ce spusese Tess noaptea trecută. Nu sunt sigură 
că ea mai este încă avocata mea. Se certaseră, Tess şi 
prietena ei, iar acum atmosfera din încăpere era încărcată 
de cuvintele rămase nerostite. Mă voi caza la un hotel. Vă 
voi anunţa unde sunt de îndată ce mă voi aranja. 

Miller dădu din cap cu maxilarul încleştat. i 

— Cred că asta are sens. Se uită suspicios la Aidan. Incă 
mai ai nevoie de un avocat, Tess? 

— Nu. Ea înghiţi cu greu şi-şi drese glasul. Dar sunt 
sigură că mi-ar prinde bine o prietenă. 

Auzind asta, Amy urmă acelaşi drum ca şi Carter, 
îmbrăţişând-o pe Tess şi ţinând-o strâns mai mult timp. 

— Jon are dreptate, Tess, spuse ea în timp ce se 
îndepărta. Tu treci la duş şi eu îţi voi face bagajul. 

Tess negă dând din cap. 

— Chiar vreau ca mai întâi să ajung la un hotel. Odată 
ce voi fi curată mă bag în cel mai apropiat pat. 

Sângele îi bubuia ca o tobă în cap lui Aidan în timp ce ea 
se ducea în dormitor cu prietena ei, avocata, fără să-şi dea 
seama cât de perfect pronunţase fiecare gând pe care 
libidoul său prea activ îl invocase. 


— Ştii că ea nu a făcut asta, spuse Carter, aducându-l cu 
picioarele pe pământ. 

— Nu pot discuta cu tine despre ceea ce ştiu sau nu ştiu, 
spuse Aidan neutru, apoi un gând pervers îl făcu să arunce 
o bombă în mijlocul conversaţiei. Din câte ştiu, ai putea fi 
implicat. 

Buimac, Carter se holba la el. 

— Ai înnebunit. 

— Atunci presupun că am noroc că ea este psihiatră. 

Brusc, Carter îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. 

— Eşti bun, Reagan. Pentru un minut m-ai făcut. Încă 
zâmbind dădu din cap. Crezi că eu şi Tess...? Lăsă 
întrebarea neterminată. 

Ei bine, nu suntem. Deveni extrem de serios. Dar ea este 
una dintre cele mai bune prietene ale mele din lume şi nu 
vreau să o văd rănită. 

— Cu asta sunt şi eu de acord. 

— Este în pericol, detective? 

— Nu, în acest moment, nu este. Aidan ridică din umăr. 
Sunt doar precaut. 

Carter încuviinţă dând din cap. 

— Aşa să faci. 

Brusc, se întoarse pe călcâie şi deschise un sertar de la 
una dintre mesele ornamentate care se aflau în spatele 
canapelei lui Tess. Era ca la el acasă, remarcă Aidan 
posomorât. Carter scoase o foaie de hârtie şi o mâăzgăli pe 
jumătate înainte de a i-o da lui Aidan. 

— Aici este adresa mea de acasă şi nişte telefoane în caz 
de urgenţă. Dacă ea are nevoie de ajutor, te rog să mă 
suni. 

Aidan studie foaia. 

— Sau Robin? 

— La orice oră din zi sau din noapte. Vom veni. Carter 
ezită, uitându-se peste umăr înainte de a continua, vorbind 
încet. Familia ei este în Philly. 

— Mi-a spus. 

Carter ridică surprins din sprâncene. 


— Chiar aşa a făcut? Se uită din nou peste umăr. [i-a 
spus şi că nu-şi vorbesc? 

Aidan se uită şi el spre dormitor împreună cu Carter. 

— Nu. Mi-a spus doar că are patru fraţi care par a fi 
propria Mafie. 

Jon zâmbi. 

— Fratele ei, Vito, este poliţist în Philadelphia. Restul 
sunt profesori, artişti sau arhitecţi. Tess este sora lor mai 
mică. Încă mai vorbeşte cu Vito. Zâmbetul lui Carter păli. 
El este cel care a venit când a fost rănită anul trecut. 

— Părinţii ei nu au venit? Aidan era şocat numai 
gândindu-se la asta. 

— Nu l-a lăsat pe Vito să le spună. Oricum, dacă are 
nevoie de ajutor, sună-l pe Vito. Nu-i ştiu numărul pe 
dinafară, dar dacă ne suni acasă, eu sau Robin îl putem 
găsi pentru tine. Te rog să ai grijă de Tess, detective. Face 
parte din familie. 

— Aşa voi face. 

Şi în acel moment, Aidan ştiu că va face tot ce-i stătea în 
putere. 

Femeile apărură din dormitorul din spate, Miller cărând 
o geantă cu lucruri pentru noapte. Tess purta aceleaşi 
lucruri murdare, dar şosetele îi dispăruseră din picioare, 
având în locul lor o pereche de tenişi. 

— Doamnele s-au întors, spuse Carter gesticulând. Amy, 
eu mă întorc la spital. Vrei să te las la birou? 

— Nu, am venit cu maşina. O îmbrăţişă din nou pe Tess. 
Sună-mă după ce te cazezi. 

Îi dădu geanta lui Aidan şi-l urmă pe Carter afară. Uşa 
se închise în urma lor, iar umerii lui Tess se încovoiară. 
Gura ei se deschise, apoi se închise cu fermitate în timp ce 
ochii ei priveau în jur, căutând camerele video. 

— Stai să hrănesc pisica înainte să plecăm. 

Aidan o urmă în bucătărie, strângând din dinţi când ea 
se aplecă pentru a ajunge la dulapul de sub chiuvetă, încă 
o dată torturându-l fără să ştie cu priveliştea fundului ei 
bombat. Mâinile, aşezate de o parte şi de alta a corpului, 


deveniră pumni, înfrângând nevoia lui de a atinge. Dar nu 
ar face-o. 

Nu aici, unde camerele video le-ar putea urmări fiecare 
mişcare. Nu acum, când şocul după-amiezii era încă foarte 
prezent în privirea ei. Până ce ea se ridică, ţinând în mână 
o pungă cu mâncare uscată pentru pisici, Aidan avea sub 
control atât gândurile, cât şi trupul. 

O pisică drăguță, maro cu galben, intră în bucătărie, 
atrasă de sunetul mâncării care lovea bolul. Tess luă pisica 
în braţe şi-şi apăsă obrazul de blana ei moale. 

— Cât timp am fost bolnavă, pisicuţa asta nu m-a părăsit 
nicio secundă. Aş vrea să te pot lua cu mine, Bella, spuse 
ea, dar nu pot. Niciun hotel nu te-ar accepta. Va trebui să- 
ţi găsesc un adăpost. 

Era o decizie luată pe loc. Ea nu se va duce la un hotel. 
Ea nu va fi singură. 

— Ai vreo cuşcă în care să o cari? 

Ea clipi spre el. 

— Da. O urăşte. 

— Vrei să vină cu tine? 

— Nu pot să... 

— Tess, pierdem timpul. Vrei să faci duşul acela sau nu? 

Ea-şi ridică bărbia, ochii sclipindu.-i. 

— Nu îmi da ordine, Aidan. Am pierdut destul control 
asupra vieţii mele în ultimele zile. Respiră, în mod vizibil 
încercând să se calmeze. Da, aş vrea să o ţin cu mine dacă 
este posibil. Ştii vreun hotel care permite accesul 
pisicilor? 

Nu fusese pregătit pentru valul posesiv care-l măcina, 
doar pentru că o auzise spunându-i pe nume. 

— Da. Ştiu un loc. Haide! Vom lua maşina ta. 


Marţi, 14 martie, 6:30 P.M. 
Tess strânse cordonul halatului în jurul taliei şi parcurse 


mica distanţă dintre baia lui Aidan Reagan şi bucătărie 
unde-i auzise vocea profundă. Bărbatul era cu siguranţă 


nebun. Era singura apărare pe care ar putea să o adopte 
ca ea să nu-l omoare. _ 

Era destul de rău că a adus-o aici, în casa lui. li 
promisese că o duce la un hotel. De fapt ţi-a promis un loc 
unde va fi şi Bella acceptată. 

Era destul de rău că a adus-o aici, dar să se strecoare în 
baie în timp ce ea făcea duş şi să-i fure halatul... Şi când te 
gândeşti că am avut încredere în el. 

Se opri în pragul uşii de la bucătărie. 

— Detective Reagan. 

Două capete se întoarseră pentru a o privi, iar Tess îşi 
lăsă umerii rigizi să se relaxeze un pic. 

— Kristen. 

Cumnata lui Reagan îşi aşeză cu grijă cana jos pe masă, 
cu buzele ţuguiate. 

— Închide gura, Aidan, sau o să-ţi între muştele. 

Reagan închise gura, dar încă se holba, arătând de 
parcă-şi înghiţise limba. Conştientă de asta, Tess strânse 
şi mai mult halatul şi apropie şi mai mult reverele astfel ca 
ele să-i acopere baza gâtului. Deşi aşa i-ar fi trebuit, să se 
sufoce cu afurisita aia de limbă. 

Kristen îi privea cu atenţie, iar Tess încercă să ignore 
roşeaţa care ştia că-i ardea obrajii. 

— Tu ai pus asta în baie? o întrebă Tess. 

Kristen îşi supse obrajii. 

— Eu. Mai sunt şi alte lucruri pe pat, în camera lui 
Aidan. Am pus şi pisica acolo. Arătă spre rottweilerul 
întins la picioarele lui Reagan. Dolly este o scumpă, dar nu 
voiam ca pisicuţei tale să-i fie frică. 

Tess dădu din cap, aruncând o privire precaută spre 
câinele mare care ascultase fiecare comandă a lui Reagan 
atunci când sosiseră. 

— Mulţumesc. Unde este halatul meu? Cel pe care l-am 
pus în bagaj? 

— În portbagajul maşinii tale, răspunse Kristen. 

— De ce sunt hainele mele în portbagaj, Kristen? 

Prietena sa se uită spre celălalt capăt al mesei. 


— Aidan? 

Reagan studia atent conţinutul cănii. 

— Du-te şi schimbă-te, Tess. Kristen ţi-a pregătit nişte 
ceai şi supă. Când te întorci, trebuie să mănânci. 

Ea negă dând din cap, groaza îndepărtându-i zâmbetul 
de pe faţă. 

— Spune-mi acum, Aidan. Trebuie să ştiu. 

El oftă. 

— Atunci aşază-te. 

Fără să spună un cuvânt ea-l ascultă, aşezându-se lângă 
Kristen, care-i lovi uşor mâna. 

Reagan îşi ridică privirea solemnă şi obosită. 

— Jack ţi-a verificat locuinţa după ce am plecat. 

Tess îşi ţinu respiraţia. 

— Şi? 

— Camere video în fiecare încăpere. 

Ea simţi cum sângele i se scurge din obraji. 

— În fiecare încăpere? 

El încuviinţă dând din cap. 

Ea înghiţi cu greu. 

— Chiar şi în baie? 

El doar se uită la ea fără să spună nimic. Nu era nevoie. 

— De cât timp erau acolo? 

— Jack nu a putut spune cu exactitate. De mai mult timp 
decât celelalte. Poate de câteva luni. 

Cineva o urmărea de... luni de zile. Stomacul ei se 
strânse, iar ea trase aer în piept pentru a se linişti. 

— Deci de ce sunt hainele mele în maşină? 

— Jack a făcut o verificare foarte amănunţită, spuse 
Reagan. Unele dintre jachetele tale aveau microfoane 
cusute în căptuşeală. 

Stupefiată, se holba. Nevenindu-i să creadă că auzise 
corect. Dar auzise. Plămânii ei zvâcniră, iar ea realiză că 
uitase să respire. 

— Vrei să spui că cineva mă putea spiona oriunde aş fi 
fost? 

— Nu neapărat, murmură el. Depinde cât de departe 


erai de receptor. 

Tess se uită în sus, spre tavan. Prea multe gânduri îi 
treceau prin minte ca să le poată da de cap. Camere video. 
Microfoane. Receptoare. Şi patru oameni morţi. Tavanul 
se transformă într-un mare cerc, iar ea închise ochii, 
dorindu-şi ca încăperea să nu se mai rotească. Nu vei 
vomita. Vei sta calmă. 

— Deci toate hainele mele au fost verificate. 

— Mă tem că da. 

Kristen îi strânse mâna. 

— Aidan m-a sunat imediat ce Jack i-a spus veştile. Ţi-am 
pus hainele şi valiza în maşina ta. Jack va trimite un 
camion să o remorcheze. Vor verifica hainele şi maşina. 
Am trimis-o pe Becca la supermarket să cumpere nişte 
lucruri de schimb până ce hainele tale vor fi verificate. 

Sufletul i se umplu de recunoştinţă. 

— Frumos din partea ei. Dar cine este această Becca? 

— Mama mea, răspunse Reagan. O privea, urmărindu-i 
răspunsul. Mazxilarul său era încleştat, ochii deveniseră 
duri. Era de parcă ar fi dezaprobat. Este fericită să ajute, 
aşa că prefă-te că eşti încântată de orice ar aduce. 

Tess se încruntă la el. 

— Şi de ce nu aş fi? 

Kristen se ridică de la masă. 

— Cred că mă duc să-ţi aduc supa acum, Tess, spuse ea 
repede. Vrei un bol sau o cană? 

— Cred că un bol, răspunse ea, neluându-şi privirea de 
la faţa lui Reagan, fierbând de indignare. Spune-mi, 
detective, de ce m-aş preface că apreciez gestul drăguţ al 
mamei tale? 

Reagan nici măcar nu clipi. 

— Nu mă îndoiesc că apreciezi gestul. Doar că nu este 
niciun secret cum că gusturile tale sunt un pic mai scumpe 
decât produsele dintr-un supermarket, doctore. Atâta tot. 

Ochii ei se măriră de uimire. 

— Crezi că sunt o snoabă. 

El nu spuse nimic, doar stătea acolo privind-o, ochii lui 


albaştri fiind duri. Strângând poalele halatului, se întoarse 
pe scaun spre Kristen care, lângă aragaz, punea supă într- 
un bol. 

— El crede că sunt o snoabă. 

Dintr-un motiv sau altul, după toată teroarea şi revolta 
prin care trecuse astăzi, acest adevăr părea să doară. Spre 
ruşinea ei, lacrimi fierbinţi îi ardeau ochii şi ea-şi lăsă 
privirea în jos, spre bolul pe care Kristen i-l pusese în faţă. 

Mâna lui Kristen îi mângâia spatele. 

— Supa este din conservă, dar este mai bună decât ce 
am înţeles că ai mâncat astăzi, adică nimic. Aşa că 
mănâncă. Apoi Kristen o surprinse întinzându-se peste 
masă şi lovindu-l pe Reagan în cap. Şi nu este o snoabă. Ai 
priceput? 

El îşi masă capul. 

— La naiba, Kristen. Asta a durut. 

— Asta şi intenţionam. Acum mă duc acasă. Abe este de 
serviciu în noaptea asta, iar Rachel stă cu Kara. Este ora 
de somn a lui Kara, iar Rachel are şcoală mâine. Tess, 
mănâncă supa, apoi du-te şi îmbracă unul dintre 
treningurile pe care le-am pus pe patul lui Aidan. Becca ar 
trebui să ajungă cu o pereche de blugi cam peste o 
jumătate de oră. Se opri la uşă, privind înapoi îngrijorată. 
Aidan, Rachel este bine? 

Pe sub gene, Tess îl privi pe Reagan tresărind. 

— De ce nu ar fi? întrebă el. 

Kristen ridică din umeri. 

— Părea a fi preocupată. A spus că nu este nimic în 
neregulă, dar ştiu că o supără ceva. 

— Voi vorbi cu ea, spuse el încordat şi se ridică pentru a 
închide uşa în urma ei. 

Dar nu se întoarse când Kristen plecă. În liniştea 
bucătăriei sale emoţiile lui păreau să ia amploare. Era 
furios. Nu mai fusese aşa încă din acea noapte, de la 
scena... sinuciderii Cynthiei. 

Tess se uita în jos, la supă. Când a crezut că sunt o 
criminală. Cel puţin nu mai credea asta. Acum credea că 


era o snoabă arogantă. 

Ceea ce credea despre ea nu ar trebui să conteze deloc. 
Dar conta, iar ea era prea al naibii de obosită încât să 
pretindă că nu era aşa. Se aplecă deasupra supei. Mâna îi 
tremură şi ea-şi dădu seama că trecuse mai bine de o zi de 
când mâncase ceva. Ultima mâncare pe care o consumase 
a fost supa lui Robin de la Blue Lemon. Lui Tess chiar 
începea să-i displacă supa. 

Respirația lui tăioasă făcu ca ea să-şi ridice privirea. 
Reagan stătea în picioare uitându-se fix sub bărbia ei. 
Încet, el îşi ridică privirea, iar supa fu uitată. În ochii săi 
nu se vedea doar furie. Era şi dorinţă, pură şi nealterată. 
Pulsul îi suna în urechi în timp ce el stătea acolo, 
zbătându-i-se un muşchi pe maxilar. Brusc, el se întoarse 
cu spatele, iar atunci când vorbi, vocea lui era răguşită şi 
respira greu. 

— Voi fi în garaj. Când termini de mâncat şi de îmbrăcat, 
ne vom întâlni cu Jack la biroul tău. Vrea să cerceteze 
toate zonele, inclusiv seiful. Dolly, vino. 

Tess clipi repede privind cum spatele lui dispare dincolo 
de o altă uşă, câinele urmându-l ascultător. Pulsul care-i 
bubuia în cap se linişti, iar ea privi în jos, o roşeaţă 
încălzindu-i instant obrajii. Aplecarea asupra bolului cu 
supă făcuse ca halatul să se desfacă dincolo de ideea 
oricui de decenţă. Nu numai că o credea a fi snoabă, acum 
credea că este şi o uşuratică ce-l tachina. El văzuse mai 
mult din sânii ei decât arătase oricui de când cu Phillip, 
să-l ia naiba. 

Cu excepţia celui care o spiona în propria ei casă. 
Văzuseră chiar destule. Luni de zile. Să-i ia dracu’ şi pe ei. 

Dar acum nu se va gândi la asta. Kristen avea dreptate, 
avea nevoie să mănânce, aşa că făcu asta cu sârguinţă. 

Camere video. Ea ridică din umeri. În casa mea. Imagini 
cu ea pe site-uri porno de pe internet făcură ca supa pe 
care o mâncase să amenințe că va reapărea. 

Şi totuşi, asta nu era la fel de rău ca dispozitivele video 
din biroul ei. Microfoane în căptuşelile jachetelor. 


Intimitatea fiecărui pacient în parte fusese violată fără 
milă, informaţii personale au fost folosite pentru a abuza 
de ei. 

Ea dădu deoparte bolul. Cu cât mai repede ştia tot 
adevărul, cu atât mai bine, se gândi ea şi ieşi să caute 
treningurile lui Kristen, sperând că erau mai mari decât 
halatul. 


Marţi, 14 martie, 6:55 P.M. 


În spatele lui, Dolly stătea şi mârâia încet. Peste o 
jumătate de secundă Tess apăru în dreptul uşii de la 
bucătărie. 

— Pot să intru? 

Aidan îşi luă privirea de la motocicleta lui, tresărind, 
uşurat că ea purta haine adevărate. Erau ale lui Kristen şi 
tot îi erau mici, dar, din fericire, părţile vitale ale trupului 
ei erau acoperite. Nu era sigur că va mai putea supravieţui 
unei alte privelişti a sânilor ei. Deşi erau la fel de frumoşi 
pe cât îşi imaginase el. Fini, plini şi tari. Fusese nevoie de 
toată tăria de care dispunea ca să se întoarcă, să-şi reţină 
mâinile să nu se strecoare în interiorul halatului să afle 
cum se simțeau la pipăit. 

Foarte stârnit şi extrem de frustrat, atârnă cheia fixă pe 
care o folosise pentru a îndepărta un şurub ruginit de la 
şasiul motocicletei. 

— Desigur. Poftim, dar vezi ce atingi. Este murdar aici. 

Ea-i studie motocicleta de la câţiva metri distanţă. 

— Un nou proiect? 

El aruncă o privirea evaluativă motocicletei pe care o 
adusese în urmă cu o săptămână. Orice numai să nu se 
mai uite la ea. 

— Posibil. Depinde de ce voi găsi când voi intra în 
interiorul ei. 

El se crispă dându-şi seama de cuvintele rostite. Va 
trebui să rabde, pentru că oricât de mult o dorea, nu o va 
avea. 


Faţa ei devenise rece atunci când realiză că nu o duce la 
hotel. Dar nu se certase cu el, intrase în tăcere în casa lui 
şi apoi în baie ca şi cum ar fi fost o regină. Îl deranja asta, 
trebuia să recunoască. Crezuse că va aprecia că nu va 
avea de-a face cu un hotel anost. Se înşelase. Şi totuşi, 
văzând-o în halatul lui Kristen, o dori. Aşa că-şi reaminti că 
ea locuia pe Michigan Avenue, iar el era vecin cu un 
supermarket. Se aşteptase ca ea să fie un pic supărată, 
dar nu rănită. Nu intenţionase să o rănească. 

Ea stătea acum cu spatele la el în timp ce studia 
fotografiile pe care el le făcuse automobilului său, Camaro, 
în diverse faze ale reparării. 

— Repari lucruri. Ea aruncă o privire peste umăr. 
Maşini, motociclete. Se întoarse cu privirea spre el şi dădu 
din cap spre motocicletă. Fratele meu are una la fel. E 
făcută pentru viteză. 

El se gândi la ceea ce-i spusese Carter. Că ea nu vorbea 
cu familia sa. 

— Care dintre ei? Dino, Tino, Gino sau Vito? 

Un zâmbet forţat îi apăru pe buze. 

— Vito. El este băiatul cel rău al familiei. Mama mea 
mereu şi-a făcut griji în legătură cu el, pentru că mergea 
prin oraş pe două roţi ca un apucat. 

— Şi mama mea s-ar îngrijora. Dacă ar şti. 

— Înţeleg. Ai secrete faţă de mama ta? Să-ţi fie ruşine, 
detective. 

Aidan ridică din sprânceană. 

— Ai de gând să mă pârăşti? 

— Nu eu. Eu pot păstra un secret. Zâmbetul dispăru. 
Păcat că până mâine nimeni nu va mai crede acest lucru. 

El nu ştiu ce să spună, aşa că nu spuse nimic în timp ce 
luă o cârpă şi-şi şterse mâinile unsuroase. 

— De ce ai crezut că-i voi răni sentimentele mamei tale? 

Aidan oftă. 

— Nu am crezut asta. Oricum nu intenţionat. Uite ce e, 
tu ai un alt stil de viaţă. Faci cumpărături la buticuri 
exclusiviste. Conduci un Mercedes, pentru numele lui 


Dumnezeu! în timp ce capota de la Camaro stă locului 
datorită benzii adezive. Apartamentul tău costă cât cinci 
case ca aceasta. El îşi deschise larg braţele. Mama mea nu 
ştie nimic despre modă şi despre buticuri scumpe. Dar are 
o inimă bună şi nu vrea să fie rănită. 

— Vorbeşti despre mama ta, detective? Sau despre tine? 

El aruncă la gunoi cârpa, enervat că ea-l citise atât de 
bine. 

— Sigur nu vrei să stau pe vreo canapea pentru asta? 

Ea se crispă auzindu-i tonul vocii, dar el nu intenţionase 
să fie atât de caustic. 

— Îmi pare rău. Nu trebuia să spun asta. Eşti gata de 
plecare? 

— Am crezut că o aşteptăm pe mama ta să-mi aducă 
nişte lucruri. 

El se încruntă. 

— Bine. Poţi aştepta în bucătărie. Am câte ceva de 
rezolvat pe aici. 

— Într-un minut. 

Ea traversă garajul, croindu-şi drum printre piesele pe 
care el deja le dezmembrase de la motocicletă, oprindu-se 
atunci când doar motocicleta îi mai despărţea. Acum era 
destul de aproape pentru a-l atinge, destul de aproape 
încât el îi putea simţi parfumul pielii plutind deasupra 
mirosului de ulei de motor. Destul de aproape încât el îi 
putea vedea pulsul bătându-i cu putere la baza gâtului. 

— Vreau ca între noi să fie clare anumite lucruri, 
detective. Nu sunt snoabă şi nici nu am obiceiul de a jigni 
oamenii care încearcă să mă ajute. Când eram mai mică 
visam la hainele de la supermarket. Mama avea două 
slujbe pentru a putea ţine cinci copii în haine la mâna a 
doua. Orice altceva nou, mi-l făceam cu mâna mea. Ştiu 
care este valoarea unui dolar. Ea se opri, cu maxilarul 
încleştat. Mercedesul meu este o moştenire. La fel şi 
apartamentul. Imi place să-l conduc. Imi place să locuiesc 
acolo. Am un cabinet sănătos şi câştig destul de bine. Ea 
scrâşni din dinţi. Cel puţin câştigam. 


— Tess... 

— Nu am terminat încă. Nu-mi voi cere scuze nici în faţa 
ta, nici în faţa altcuiva pentru felul în care trăiesc. Dar să 
fiu a naibii dacă te las să te foloseşti de aceste lucruri ca 
să mă transformi în ceva ce nu sunt. 

Se simţi silit să se apere. 

— Nu ai vrut să vii aici. 

Ea-şi dădu ochii peste cap. 

— Desigur că nu am vrut. Eram mizerabilă având în păr 
sângele şi creierul altcuiva. Poate că tu ai de-a face cu aşa 
ceva în fiecare zi, detective, dar eu nu. Nu am putut face 
duş în propriul meu apartament pentru că un nenorocit de 
criminal care trage cu ochiul mă fotografiază zi şi noapte. 
Nu am putut nici să-ţi spun de ce voiam la un hotel, pentru 
că am crezut că nenorocitul mi-a pus microfoane şi în 
maşină. Tot ce-mi doream era un loc unde să mă pot spăla 
şi să nu mă îngrijorez că voi murdări baia altcuiva. Expiră 
aerul pe care-l reţinuse, regretând că-şi pierduse calmul. 
Îmi pare rău, m-am înşelat mai înainte. Mi-ai oferit 
ospitalitatea casei tale, iar eu am fost nepoliticoasă. 

Având în vedere prin ce trecuse în acea zi, acţiunile ei 
erau complet de înţeles şi, din nou, el fusese un prost. 

— Îmi pare rău. Încă o dată m-am înşelat în privinţa ta. 
Am crezut că tu... El ridică stânjenit din umeri. Mă priveşti 
de sus. 

— Ei bine, nu este aşa, spuse ea calmă. Nu aş face aşa 
ceva. Furia, confuzia şi faptul că o rănise dispăruseră, iar 
în tăcerea care urmă simţurile lui deveneau din ce în ce 
mai puternice. 

— Mulţumesc. 

— Apropo, mi-a plăcut baia ta. Buzele ei se curbară în 
sus. Tapetul cu răţuştele de cauciuc este o abordare 
drăguță. 

El simţi cum obrajii îi iau foc. 

— A venit odată cu casa. Din când în când îmi mai 
supraveghez nepoatele şi nepoţii. Lor le place, aşa că-l 
păstrez. 


— Ce drăguţ. Zâmbetul ei păli. Tu chiar eşti drăguţ. Nu 
aş fi crezut asta acum câteva zile. 

El simţi o strânsoare în piept. 

— Acum câteva zile nu ţi-aş fi oferit motive să o faci. 

— Îţi făceai meseria. Ea-şi ridică bărbia. Am înţeles asta. 
Fusese sinceră cu el, clarificând lucrurile. El nu putea fi 
mai prejos. 

— A fost mai mult de-atât. Acum câteva zile voiam să te 
urăsc. Ea tresări şi se dădu un pas înapoi, dar el se întinse 
peste motocicletă, o prinse de antebraţ şi o ţinu locului. 
Nu am terminat încă. El îşi slăbi strânsoarea până când 
mâna lui o prinse de încheietură. Am vrut să te urăsc 
pentru că părea că nu-ţi pasă de nimic şi de nimeni. Dar 
nu mă puteam uita la tine fără să te doresc şi am urât asta 
chiar mai mult. 

El privi cum linia cicatricii ei se mişcă atunci când ea 
înghiţi. 

— Înţeleg. Acum ai terminat? 

Tonul ei era autoritar, iar cândva ar fi confundat 
atitudinea ei cu o indiferenţă arogantă. 

Dar îi putea simţi pulsul de la încheietură accelerându- 
se şi-i dădu curaj să continue. 

— Nu chiar. Era mai uşor să urăsc faptul că te doream 
când credeam că te pot uri din cauza lui Green. Apoi am 
aflat de câte ori ai ajutat la trimiterea multora după gratii, 
unii dintre ei fiind chiar mai răi decât Green. 

— Îmi fac meseria, detective. 

— Apoi a fost mai uşor să urăsc faptul că te doream 
când am crezut că ai putea fi vinovată. Îmi făcusem un mic 
obicei din a crede că erai rece şi fără inimă. Până când ai 
intrat şi ai dat peste domnul Winslow ieri după-amiază, 
atunci nici asta nu am mai putut crede. 

— Îmi pare rău că nu sunt cooperantă, spuse ea rigidă. 

Aidan zâmbi şi îi duse încheietura mâinii la buze în timp 
ce ochii ei se măreau de uimire. 

— Inima ta bate repede, murmură el. 

Buzele ei se depărtară, dar nu ieşi niciun cuvânt. 


Încurajat, el îi sărută pulsul încheieturii, puls care o luase 
la trap, apoi îi puse mâna peste pieptul său. Mai întâi ea se 
retrase, apoi cedă depărtându-şi degetele peste inima lui. 

Un zâmbet de felină apăru pe buzele ei. 

— Şi a ta. 

— Ştiu. Face asta cam des în ultima vreme. El zâmbi în 
chip jalnic. Şi nu întotdeauna din motive la fel de plăcute 
ca acesta. 

— Îmi pare rău că nu sunt atât de cooperantă, repetă ea, 
de data aceasta vocea ei fiind răguşită. 

Mai vedem noi. 

— Ultimul bastion al speranței era acela că puteam să 
urăsc faptul că te doream pentru că erai o tipă din centrul 
oraşului. 

— Şi ce este în neregulă cu fetele din centrul oraşului? 

El o privi direct. 

— Au gusturi costisitoare. Cine simandicoase. Pietre 
strălucitoare. 

Ea-şi miji un pic ochii. 

— Şi? 

Mazxilarul lui se încleştă. 

— Nu-mi pot permite... 

El se întrerupse când ochii ei îi transmiseră un 
avertisment, iar degetele se încordară, strângându-i 
cămaşa. 

— Fii atent, Aidan. Nu cred că vrei să spui din nou ceva 
ce nu crezi. 

Îl luă de cămaşă trăgându-l în jos până ce feţele lor erau 
la acelaşi nivel. Ea-şi puse mâna liberă pe motocicletă şi se 
aplecă. 

— Nu sunt o târfă de pe stradă pe care şi-o permite 
orice bărbat. Eu îmi permit să mă întreţin. Dacă vreau o 
cină simandicoasă la un restaurant, mă duc. Dacă vreau să 
stau acasă pot găti foarte bine şi singură. Dacă vreau o 
piatră strălucitoare, mi-o cumpăr singură. E totul clar 
acum? 

Pentru moment el doar se uită fix, fascinat. Apoi îşi 


trecu mâna prin părul ei umed şi luă ceea ce îşi dorea să 
aibă, gura sa. Ea-l întâlni la mai bine din jumătatea 
drumului, mâna ei lăsându-i cămaşa şi întinzându-se spre 
ceafa lui, trăgându-l mai aproape. Gura ei era fierbinte şi 
flămândă şi exact aşa cum visase el că va fi, deschizându- 
se sub gura sa fără ezitare. Tess gemu atunci când el 
adânci şi mai mult sărutul, jumătate susur de plăcere, 
jumătate scâncet de frustrare. Ea se aplecă înainte, iar 
motocicleta se balansă periculos, făcând-o pe Dolly să se 
dea la o parte. 

Tess se retrase, punându-şi ambele mâini pe ghidon 
pentru a o stabiliza, pieptul ei ridicându-se şi coborând 
datorită respirației rapide. Buzele ei erau ude, sfârcurile 
erau excitate, văzându-se prin tricoul mulat. Bărbia ei era 
ridicată a provocare ca şi cum l-ar fi îndemnat să se 
oprească, iar Aidan fu nevoit să facă un efort ca să poată 
înghiţi. Ocoli motocicleta, privind-o fix. Nu spuse nimic. 
Doar o cuprinse cu braţele, îşi cobori gura peste a ei şi se 
rugă să poată continua de unde rămăseseră. 

Apoi le mulţumi forţelor ancestrale când braţele ei se 
aşezară în jurul gâtului său, iar buzele ei se deschiseră din 
nou pentru el. Într-o clipită ardoarea reveni cu intensitate. 
Sălbatică. El îşi aşeză mâinile deschise larg pe spatele ei, 
mişcându-se în sus şi în jos în timp ce ea se apropie şi mai 
mult, sânii ei fiind striviţi de pieptul său. Cu un mic mârâit 
drăguţ, ea se trase mai sus, torturându-l cu mişcarea 
oscilantă a şoldurilor ei, încă prea jos pentru a le fi de 
folos vreunuia dintre ei. Trupul lui pulsă, mâinile lui fiind 
prea goale. 

El se retrase suficient de mult ca amândoi să poată 
respira. Respirația ei consta din mici gâfâieli lângă obrazul 
lui, fiecare dintre ele înfierbântându-i şi mai mult sângele. 

— Vreau să te ating, şopti el lângă buzele ei. Lasă-mă să 
te ating. 

Ea-şi dădu capul pe spate, dezgolindu-şi curba gâtului, 
iar el profită de avantaj, apăsându-şi gura sa fierbinte pe 
pielea ei. 


— Unde? 

Gura lui încremeni. 

— Ce ai spus? 

— Am spus: unde? Şoapta ei era răguşită. Unde vrei să 
mă atingi? 

El îşi apăsă faţa de gâtul ei şi se înfioră. 

— Dumnezeule, Tess! 

Ea-şi desfăcu braţele din jurul gâtului său şi-i cuprinse 
faţa în palme. 

— Vorbesc serios. 

El era uimit să vadă îndoială în privirea ei. 

— Spune-mi unde. Te rog. 

Rugămintea ei era o şoaptă răguşită, iar Aidan îşi aminti 
ce spusese Murphy. Fusese logodită, iar logodnicul ei o 
părăsise. O înşelase. Cum era posibil aşa ceva? Cum putea 
un bărbat măcar să se gândească la asta? 

Dar Aidan ştia că mai important decât orice motive era 
faptul de a îndepărta vulnerabilitatea din privirea ei. Felul 
în care va acţiona în următoarele clipe putea face să-i 
crească încrederea în sine sau să i-o distrugă şi mai mult 
într-o zi în care deja trecuse printr-un adevărat iad de mai 
multe ori. Unde voia să o atingă? Doamne Dumnezeule! 
Unde nu voia să o atingă? 

— Peste tot, reuşi el să spună. Peste tot pe unde-mi dai 
voie. Mâinile lui coborâră pe spatele ei şi îi prinseră 
fundul. Aici. Ochii ei se închiseră, cu mâinile pe umerii lui 
în timp ce degetele lui îi frământau carnea prin materialul 
moale al pantalonilor. Deşi stătea pasivă, exista puţină 
tensiune în trupul ei, o foame pe faţa ei în timp ce o 
mângâia iar şi iar. El îşi ridică o mână pentru a-i cuprinde 
sânul. Aici. Degetul său mare trecu peste un sfârc întărit, 
iar spatele ei deveni rigid. La fel şi el. Şi pentru că nu mai 
avea încredere că nu va vrea mai mult, îşi ridică ambele 
mâini pentru a-i cuprinde obrajii şi o sărută pe frunte. Eşti 
frumoasă, Tess. 

Ea deschise ochii, întunecaţi din cauza dorinţei 
nesatisfăcute. 


— De ce te-ai oprit? 

El se abţinu să nu geamă. 

— Pentru că ai avut o zi dată naibii şi nu am de gând să 
profit de tine. Nu te uita aşa la mine, îi ceru el când 
neîncrederea reapăru în privirea ei. 

O prinse de fund şi o trase spre el, frecându-i trupul de 
umflătura erecţiei sale o dată, de două ori, de trei 
chinuitoare ori, aşezând-o la loc pe podea, departe de el. 

— Crede-mă, spuse el în chip jalnic. Să mă opresc este 
ultimul lucru pe care vreau să-l fac acum. Dar nu vreau să 
te grăbesc. Nu având în vedere aceste circumstanţe. 

Ea se holbă la el, ochii ei erau plini de dorinţă şi 
circumspecţi, iar faţa ei se înroşi. 

— Ce circumstanţe? 

El oftă din nou. 

— Sunt primul de când... el. Nu-i aşa? 

— Înseamnă că ştii. Ochii ei deveniră duri. Despre 
Phillip, să-l ia dracu’. 

— Tess, a fost un prost. Nu-mi pasă ce scuză ţi-a oferit. 
Cu blândeţe îşi cobori degetele pe obrazul ei. Dar trebuie 
să spun că-mi pare bine că a dispărut din peisaj. În trei 
este aglomeraţie. 

O sărută apăsat pe gură chiar în momentul în care Dolly 
începu să mârâie. 

Aidan se alertă imediat. O trase pe Tess în spatele lui în 
timp ce se aplecă să-şi scoată arma de rezervă din 
suportul de la gleznă. Uşa dinspre bucătărie se deschise şi 
un chip familiar apăru. Aidan lăsă arma jos. 

— La naiba, mamă! 

Ea se încruntă la el. 

— Nu înjura, Aidan. Şi pune chestia aia deoparte. 

El îşi plecă privirea. 

— Îmi pare rău, mormăi el. 

În spatele său o auzi pe Tess chicotind şi-şi dădu seama 
că era doar a doua oară când o auzise râzând. Primise 
multe şocuri în ultimele zile. Dacă râdea pe socoteala lui, 
era în regulă. 


Mama lui zâmbea larg. 

— Tu trebuie să fii prietena lui Kristen. Am hainele tale. 
Kristen s-a uitat la celelalte lucruri ale tale şi mi-a dat 
mărimile. Sper ca toate să se potrivească. 

Tess îl ocoli, având un zâmbet întipărit pe faţă. 

— Mulţumesc, doamnă Reagan. A fost drăguţ din partea 
dumneavoastră să vă deranjaţi atât de mult. Se îndreptă 
spre mama lui, atentă să nu calce pe piesele de la 
motocicletă. Aidan tocmai îmi arăta casa. 

— Şi lăudându-se cu noua sa motocicletă? întrebă ea cu 
asprime, iar Tess ridică din umeri. 

— Adu-ţi aminte că eu nu am spus nimic, Reagan. 
Deschise uşa pentru mama lui, aruncând o privire spre 
pistolul pe care el încă îl ţinea peste burtă. Este ca şi cum 
a venit din nou Crăciunul, doamnă Reagan. 

— Îşi va rupe gâtul pe chestia aia, spuse mama lui în 
timp ce Tess o ghida spre bucătărie. 

Aidan se uită fix la uşă. Apoi începu să râdă în timp ce se 
împleticea pe podeaua garajului. Când se aplecase pentru 
a lua arma de rezervă, fiind excitat, mişcarea aproape că-l 
omorâse, dar auzind-o pe Tess râzând devenise un pic mai 
suportabilă. Intră în casă calm ca să-l sune pe Jack Unger. 
Criminalistul va trebui să se întâlnească cu ei la biroul lui 
Tess. Cu cât opreau mai repede acest criminal, cu atât mai 
repede Tess îşi putea vedea de viaţă. Care va face cumva 
parte din viaţa mea. 


11 


Marţi, 14 martie, 7:45 P.M. 


Tess se uită în sus la capota lipită cu bandă adezivă a 
maşinii lui Reagan şi se rugă ca banda să ţină pentru că 
iarăşi ploua. Dar nu îndrăznea să spună nimic, îngrijorată 
că el va crede din nou că este o snoabă. Cineva l-a rănit, se 


gândi ea. A pus problema banilor. L-a făcut să se simtă 
stânjenit. Ea-şi muşcă buza de jos. Orice femeie care ar 
crede că el nu este potrivit, evident că nu l-a sărutat. Chiar 
şi dând dovadă de o stăpânire de fler, o copleşise. Avusese 
dreptate, desigur. Nu era înţelept din partea ei să se 
implice în nimic fizic cu el sau cu altcineva. Nu astăzi, în 
orice caz. Dar avea nevoie ca el să-i arate că era dorită. 
Doar că nu ştiuse cât de mult avea nevoie de asta până 
când o luase în braţe. 

Se întrebă cine fusese femeia. Cea care-l rănise, care 
apreciase banii mai mult decât îl apreciase pe el. Dar nu 
se simţea comod să-l întrebe. Nu încă. Şi totuşi, tăcerea 
începuse să o afecteze. 

— Mi-a plăcut mama ta. 

Aidan privi într-o parte, apoi îşi întoarse privirea spre 
şoseaua udă şi întunecată. 

— Toată lumea o place pe mama. Buzele sale se curbară 
într-un zâmbet. Dar îţi mulţumesc. A fost atât de încântată 
că ţi-a plăcut tot ceea ce ţi-a cumpărat. 

Tess mângâie puloverul moale pe care-l purta. N 

— A ales aceleaşi lucruri pe care le-aş fi ales şi eu. Itți 
mulţumesc că i-ai spus să-mi cumpere bluze pe gât. 

— Cu plăcere. 

Ea respiră adânc. 

— Şi-ţi mulţumesc că tu eşti cel cu autocontrol. De 
obicei nu mă arunc în halul ăsta asupra bărbaţilor. 

El nu spuse nimic, dar putea vedea, în lumina slabă a 
maşinilor care treceau, cum maxilarul său se încleştează. 
Apoi el oftă. 

— Tess, dacă-ţi ceri scuze, nu o face. Şi nu crede că 
dacă în seara asta m-am oprit data viitoare o voi mai face. 

Pielea ei se înfioră. 

— Data viitoare? 

Privirea lui fu rapidă, dar directă. 

— Va exista şi o dată viitoare, Tess. 

Ea se aşeză la loc în scaun cu un zâmbet satisfăcut pe 
faţă. 


Râsul lui scurt a fost tot ceea ce s-a auzit până când a 
parcat maşina în locul ei în garajul de la birou. Tess ieşi 
din maşină şi se încruntă. 

— Maşina lui Harrison este încă aici. Nu lucrează 
niciodată atât de târziu. Stomacul i se strânse. Oh, nu! 

Alergă spre scări, cu Reagan pe urmele ei şi-l găsi pe 
Jack aşteptându-i la uşa biroului. 

Reagan luă cheile din mâinile care-i tremurau, descuie 
uşa din afară şi aprinse lumina, apoi imediat blocă cadrul 
uşii cu trupul său. 

— Nu intra. 

Ea se uită pe lângă el, iar respiraţia ei făcu ca trupul ei 
să devină agitat. 

— Oh, Dumnezeule! 

Biroul lui Denise era distrus, computerul ei era făcut 
bucățele. Cărţi şi reviste sfâşiate împânzeau podeaua, iar 
uşa de lemn care acoperea seiful fusese smulsă din ţâţâni. 
Seiful însă era închis. 

Reagan şi Jack intrară încet, cu armele scoase. 

— Poliţia! Vocea lui Reagan se auzi ca un ecou, apoi nu 
se mai auzi nimic. 

Tess arătă spre uşa lui Harrison, întredeschisă. El nu o 
lăsa niciodată descuiată. 

— Aidan, te rog, verifică biroul lui Harrison. 

El deschise larg uşa. 

— Nu este nimeni aici, Tess. Dar a avut loc o luptă 
teribilă. Dulapurile lui Harrison erau distruse, canapeaua 
era făcută bucăţi. Monitorul computerului său era pe 
podea cu ecranul spart. Jack deschise uşa de la biroul ei. 
Şi al tău este la fel, Tess. Cineva căuta ceva. 

Ea înghiţi anevoios. 

— Camere video? 

Jack negă dând din cap. 

— Probabil că nu. Asta este o treabă murdară. Oricine ar 
fi pus camerele a fost foarte meticulos. Ai spus că nu 
păstrezi niciun dosar în birouri? 

— Nu. Doar în seif. 


Reagan îl studia intens. 

— Jack, vino aici. 

El arătă către o balama grea, iar Tess îngheţă. 

Marginea balamalei era de un maro-închis. Sânge uscat. 
Jack îi aruncă o privire. 

— Vino şi deschide-l. Dar fii atentă. Este sticlă spartă 
peste tot. 

Ea dădu tremurând din cap şi-şi forţă mâinile să fie 
ferme în timp ce forma combinaţia şi trase de mâner. 
Respiră convulsiv. Fiecare clasor fusese scos de pe rafturi, 
fiecare dosar golit, fiecare cutie întoarsă cu fundu-n sus. 
Podeaua era acoperită de hârtii, în unele locuri fiind 
teancuri înalte de şase inchi. Era împachetat sub unul 
dintre rafturi, formând un dâmb lung. De lungimea unui 
om. 

— Harrison. Cu inima cât un purice, Tess se lăsă pe 
genunchi, dând hârtiile la o parte, descoperind un păr alb 
acoperit de sânge, îi descoperi faţa lui Harrison şi-i apăsă 
degetele de carotidă. Îşi tinu respiraţia până ce-i găsi 
pulsul. Era slab, dar era. 

Reagan se ghemui alături de ea. 

— Trăieşte? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— De-abia. Ajută-mă să dau hârtiile astea la o parte. 
Trebuie să văd dacă mai este rănit şi în altă parte. Fii 
atent! Nu-l mişca. 

În spatele ei putea auzi pârâitul staţiei radio a lui Jack, 
aflat în biroul alăturat, care solicita o ambulanţă, în timp 
ce Reagan descoperea trupul bărbatului în vârstă, dând 
hârtiile deoparte. 

— Rana de la cap încă mai sângerează, spuse ea. Am 
nevoie de ceva ca să opresc sângerarea. 

— Ai vreo trusă de prim ajutor? întrebă Reagan. 

— În dulapul cu cele necesare. Se scotoci de chei, apoi 
îşi reaminti că erau încă la el. Este una dintre cheile de 
mărime medie. Numărul şaizeci. Mulţumesc. 

Harrison gemu, deschizând ochii. 


— Tess. 

Ea-l pipăi, mâinile ei încă verificând dacă există răni 
deschise. 

— Sst, Harrison! Acum sunt aici. Vom avea grijă de tine. 

— Tess. Mâna lui slăbită o prinse de mânecă. 

Negăsind nicio altă rană care să sângereze, se târî spre 
capul lui şi se aplecă aproape de faţa sa. 

— Cine ţi-a făcut asta? 

El se strâmbă. 

— Un pacient. Al tău. M-a prins la maşină. Avea un cuţit. 

Inima ei se opri pentru o secundă. 

— Îmi pare rău. 

— Taci... din gură, Tess. Ascultă. Şi-a luat dosarul. Apoi 
a spus... el se strâmbă din nou. A spus că nu vrea ca tu... 
să-i dezvălui secretele. A spus că... mai întâi te omoară. 

Mâinile ei îi deschiseră nasturii de la haină. 

— Voi fi atentă, Harrison. Îţi promit. 

Reagan îngenunche alături de ea, deschizând trusa de 
prim ajutor cu mişcări ferme. Îi dădu nişte tifon. 

— Care pacient, doctore Ernst? 

Buzele lui Harrison tremurară formând un zâmbet 
patetic care-i frânse inima lui Tess. 

— Unul dintre cei nebuni... presupun. Se încruntă. Nu l- 
am mai văzut... de curând. Tânăr. Tuns periuţă. Urechi 
mari. Tuşea lui devenea din ce în ce mai rea. La naiba, 
doare. 

— Unde? Reţinuse descrierea şi acum se concentra 
asupra lui Harrison. Termină de deschis nasturii de la 
haină, apoi cămaşa de sub ea şi se crispă. Vânătăi urâte îi 
întunecau bustul. Unde te doare? 

Din nou încercă să zâmbească. 

— Unde nu doare? Cu ochii încă închişi, el gemu. 
Coaste. Spate. Nu am vrut... să deschid seiful... aşa că m-a 
bătut zdravăn. Într-un final a trebuit să-i spun... El trase 
cu efort aer în piept apoi horcăi ameninţător. Sun-o pe Flo. 
Spune-i... 

Gâtul lui Tess se încordă. 


— O voi suna, Harrison. Ne vom întâlni cu ea la spital. 

— Spune-i că o iubesc. 

Lacrimile îi înţepau ochii în timp ce apăsa cu nişte 
pansament curat rana de la cap. 

— Nu fi prostuţ, Harrison. l-o vei spune chiar tu. Este 
doar o tăietură urâtă la cap. 

El doar o privi, iar ea văzu că el ştie că minte. Vânătăile 
închise la culoare indicau sângerări interne masive care 
vor fi mult mai dificil de tratat. 

— Cine este Flo? întrebă Reagan încet. 

— Soţia lui. Poţi să o suni? Celularul meu este în 
buzunarul jachetei. Numărul este stocat sub numele de 
„Ernst acasă”. Spune-i că ne întâlnim la spital. Nu ai 
semnal aici. 

Dând din cap, îi strânse din nou umărul şi-i luă celularul. 

Plămânii lui Harrison şuierară. 

— Este un drăcuşor frumos... polițistul tău. 

Tess clipi, ştergându-şi ochii, apoi îşi şterse obrajii 
umezi de umeri. 

— Ssst! 

— L-am văzut cu tine la ştiri. Arată aproape la fel de 
bine ca mine. El făcuse o glumă, dar râsul lui Tess semăna 
mai mult cu un suspin. 

— Linişte, bătrâne, spuse ea pe un ton glumet. 
Păstrează-ţi farmecele pentru Flo. 

El deschise ochii, stăruința amestecându-se cu durerea. 

— Să-i spui, Tess. Te rog. 

Ea-i dezmierdă obrajii. 

— Îi voi spune. Îţi promit. 

Atunci el se potoli, fiecare respiraţie superficială suna 
de parcă inhala printr-un şerveţel de hârtie. Era un semn 
foarte rău. 

Reagan reveni în spatele ei, ridicând-o în picioare. 

— Paramedicii sunt aici, Tess. Lasă-i să-şi facă treaba. 

Uluită, privi cum îl iau pe Harrison. Reagan stătu în 
spatele ei în tot acest timp, cu mâinile pe umerii ei. O 
întoarse spre el, iar ochii lui albaştri, care cândva o 


priviseră acuzatori, acum o mențineau pe linia de plutire. 

— Nu este vina ta, spuse el. 

— Plămânul lui este perforat, murmură ea, ignorându-l. 
Le-am spus asta? 

El o scutură uşor. 

— Le-ai spus. Acum adună-te. Am nevoie să gândeşti. O 
strânse cu putere de umeri. Tess! 

Ea clipi şi-şi încordă umerii. 

— Ce este? 

— Despre cine vorbea? Tânăr, tuns periuţă. Urechi mari. 
Nu mai fusese pe aici în ultima vreme. 

Ea închise ochii şi văzu chipul bărbatului în negura 
minţii. Va fi atât de uşor. Un nume şi va fi închis. Pedepsit. 
Va fi atât de uşor. Dar nu ar fi drept. 

— Nu-ţi pot spune. 

— Cum adică nu-mi poţi spune? 

Ea deschise ochii şi-i văzu expresia de neîncredere 
deplină. 

— Adică, dacă greşesc, atunci am dezvăluit în mod inutil 
identitatea unui pacient. 

El lăsă mâinile în jos şi se dădu un pas înapoi. 

— Glumeşti? 

Cu genunchii slăbiţi, ea se uită în jur, dar nu avea unde 
să se aşeze. 

— Aş vrea să fi glumit. 

— Ai auzit ce-a spus prietenul tău. Oricine a făcut asta a 
ameninţat că te va ucide. 

Epuizată, se duse spre perete şi se sprijini de el. 

— L-am auzit. 

Era aproape sigură că ştia la cine se referise Harrison. 
Mare, tânăr, rău, unul dintre puţinii pacienţi care o 
înspăimântaseră cu adevărat. M-ar omori fără să 
clipească. Lacrimi începură să se formeze la baza gâtului, 
iar ea înghiţi cu greu, nevrând să cedeze. 

— Mi-e frică, şopti ea, iar vocea ei se frânse. E bine? 

Reagan se aşeză alături de ea, lângă perete şi-i ridică 
bărbia cu degetul. 


— Atunci spune-mi, murmură el. Nu voi zice nimănui că 
tu ai spus. Îţi promit. 

Ea negă dând din cap, atât de tentată să-i spună. 
Tentată să se cuibărească în braţele lui şi să-i spună să o 
ţină strâns. 

— Nu pot. Astăzi am fost acuzată că am încălcat etica 
profesională, dar eu ştiam că nu este adevărat. Dacăcţi 
spun, va fi adevărat. 

— Tess, nimeni nu ar şti. 

— Eu aş şti. Ea-şi mută privirea. Și tu ai şti. 

Echipa lui Jack sosi şi ea-l privi paralizată cum îi 
conduse în seif. 

— Jack nu poate avea dosarele fără o decizie 
judecătorească, Aidan. 

Reagan îşi încleştă maxilarul şi dădu din cap. 

— Nu atinge nicio hârtie până nu obţinem un ordin 
judecătoresc, Jack, strigă el. 

Jack scoase capul afară. 

— Nici nu intenţionam să o fac. Vom căuta amprente pe 
toate suprafeţele de aici, pe rafturi şi pe pereţi. Dacă 
numai trei oameni au avut acces aici, va fi destul de uşor 
să-i eliminăm. 

— Dacă nu cumva a avut mănuși, spuse Reagan. 

Jack ridică din umeri. 

— Eu sunt optimist. 

Reagan se postă astfel încât să stea cu spatele la perete, 
apoi îşi întoarse doar capul pentru a se uita în jos la ea. 

— Cel puţin mă poţi îndrepta în direcţia corectă? 

Ea ezită apoi dădu din cap. 

— Dacă găseşti vreo amprentă, vei vedea că se 
potriveşte cu una din baza de date a poliţiei. 

— Asta înseamnă că are cazier? 

Zâmbetul ei nu avea nici pic de umor în el. 

— Mai lung decât braţul tău. Dacă este persoana la care 
mă gândesc eu. Ea-şi verifică ceasul. Trebuie să ajung la 
spital. Cât îi va lua lui Jack să caute amprente? Trebuie să 
închid seiful înainte să plec. 


Privirea lui se întunecă. 

— Nu ai încredere în noi că ne vom abţine să nu ne 
atingem de bunătăţi, aşa-i? 

Ea strânse pumnii şi-şi păstră vocea scăzută. 

— Chiar vreau să te pălmuiesc pentru asta. La naiba! 
Asta nu are nimic de-a face cu încrederea mea în tine. Are 
de-a face cu legea. Fiecare bucăţică de hârtie dinăuntru 
este protejată, detective. Dacă vi le dau fără ordin 
judecătoresc atunci am încălcat nenorocita de lege. 
Contează asta pentru tine? 

El scrâşni din dinţi. 

— Ceea ce contează este faptul că un bărbat 
dezechilibrat mental, cu un cazier mai lung decât braţul 
meu, plănuieşte să te omoare. Asta contează pentru mine. 
Trase aer în piept şi scoase un oftat. Ne vom grăbi cu 
treaba pe aici şi te vom lăsa să închizi. 

Propria ei frustrare dispăru. 

— Sunt din nou necooperantă, aşa-i? 

— Da. Dar te înţeleg. Nu trebuie să-mi placă, dar 
înţeleg. El pescui celularul ei din buzunarul său. Am 
observat că ai nişte apeluri pierdute atunci când am sunat- 
o pe doamna Ernst. 

Tess se uită indiferentă la telefon, apoi îşi aminti. 

— L-am pus pe silențios când am avut o şedinţă în după- 
amiaza asta. Il deschise şi rămase cu gura căscată. Am 
treizeci de apeluri pierdute? 

— Probabil că majoritatea sunt de la reporteri. 

— Cum mi-au aflat numărul de mobil? 

— Cum află ei orice fel de informaţie? 

— Bine spus. Se încruntă uitându-se la telefon. Acesta 
poate avea microfon? 

De data asta el arăta consternat. 

— Nu am nici cea mai mică idee. Nu atinge telefoanele 
de aici, dar îl poţi folosi pe al meu să-ţi apelezi căsuţa 
vocală dacă vrei. El îşi strecură mâna sub părul ei şi-i 
mângâie ceafa cu degetul mare, găsind fără echivoc locul 
unde muşchii ei erau foarte tensionaţi. Un fior îi cobori pe 


spate. Încearcă să nu-ţi faci griji în legătură cu prietenul 
tău, murmură el, bine? 

Îi dădu telefonul şi se duse să-şi vadă de treabă. 

— Treizeci de mesaje, mormăi ea pentru sine în timp ce 
forma numărul pentru căsuţa ei vocală, sperând că va fi 
destul pentru a nu se mai gândi o vreme la Harrison, în 
timp ce Jack punea în aplicare trucurile sale magice, dar 
ştiind că nu va reuşi. 


Marţi, 14 martie, 8:50 P.M. 


Aidan se aşeză pe locul pasagerului în maşina lui 
Murphy şi tuşi, vânturând fumul din interior. 

— La dracu’, Murphy! Ai fumat tot pachetul deodată? 

— Îmi pare rău. Murphy deschise geamul, mai trase un 
ultim fum din ţigară înainte de a o stinge într-o scrumieră 
plină până la refuz. De ce naiba ţi-a luat atât? 

Ratase primul apel al lui Murphy pentru că Tess îi 
folosea celularul, ceea ce va ţine pentru el. 

— Ai văzut-o pe ea? întrebă el. Fa fiind Nicole Rivera, 
actriţa cu voce extraordinară. 

— Nu, dar lucrează acolo. El arătă cu mâna un 
restaurant de vizavi. 

— Scump. 

Aidan ştia asta din experienţă. Simpla vedere a locului îi 
lăsa un gust amar. 

— Smochinguri şi tot tacâmul, a fost Murphy de acord. 
Directorul ne-a confirmat că lucrează aici, deşi nu a fost 
prea încântat să vorbească cu mine. Acum va fi şi mai 
puţin încântat. A întârziat douăzeci de minute la lucru. 

— Să o fi avertizat cineva? 

— Posibil. Am ajuns aici acum două ore. Atunci am 
vorbit prima dată cu directorul. Mi-a dat adresa pe care a 
trecut-o în contractul de muncă. 

— Falsă? 

— Veche. Femeia care a răspuns la uşă a spus că s-a 
mutat acum două luni când nu a mai putut plăti chiria. 


— Dacă lucrează aici, câştigă bani frumoşi. A lăsat vreo 
altă adresă? 

— Da, şi am verificat-o, dar nu era acasă şi nu aveam un 
mandat pentru adresa aceea încă. Acum îl am. 

— Ai fost ocupat. 

Murphy încuviinţă dând din cap. 

— Nu mi-ai spus de ce ţi-a luat atât să ajungi aici. 

— A trebuit să o las pe Tess la spital. 

Deja îi spusese detaliile despre spargere, asaltul asupra 
lui Ernst şi ameninţarea la adresa lui Tess. 

Asta îl mai calmă pe Murphy. 

— Ai informat paza spitalului? 

— Da. Aidan se încruntă. Un tip mare, tuns periuţă, 
urechi mari. Încheieturile degetelor jupuite după ce a 
bătut zdravăn un bătrân. Fără un afurisit de nume. 

Ea nu spusese nimic şi deşi înţelegea, îl făcuse să fie 
destul de frustrat încât să vrea să lovească ceva... sau pe 
cineva. Spera să fie acolo când Jack va găsi numele lui din 
baza de date a poliţiei. 

— Ernst va supravieţui? 

— Este încă într-o stare precară. Ea a făcut treabă bună 
când a oprit sângerarea înainte să ajungă paramedicii. Şi-a 
păstrat calmul. El îşi controlă propriile încheieturi de la 
degete, amintindu-şi cum îl bandajase cu o noapte înainte. 
Tot uit că este o doctoriţă adevărată. 

Murphy zâmbi strâmb. 

— Eu nu i-aş spune-o chiar aşa. 

El râse scurt. 

— Nu o voi face. Priveşte, restaurantul se va umple în 
curând. Dacă vrem să discutăm din nou cu directorul, ar 
trebui să o facem acum. 

leşiră din maşină, iar Aidan respiră recunoscător aerul 
proaspăt. Murphy îi aruncă o privire posacă. 

— 'Ţi-am spus că-mi pare rău. 

— Nu am spus nimic. 

— La naiba, mormăi Murphy. Şi cum de ştiai că locul 
acesta se va umple imediat? 


— Fosta prietenă obişnuia să mă târască aici. După 
simfonie. 

Murphy fluieră în timp ce deschidea uşa. 

— O prietenă cam costisitoare. 

Mie-mi spui? se gândi Aidan morocănos, iar vederea 
feţelor de masă de odinioară îi aduse în minte o mulţime 
de amintiri costisitoare din mai multe puncte de vedere. 
Acest local fusese unul dintre locurile preferate ale lui 
Shelley. O cină cu cocktailuri şi vin putea costa pe puţin 
salariul pe două zile atunci când purtase uniformă. Aşa că- 
i pusese capăt. Iar ea se îmbufnase. 

Shelley putea să-şi câştige existenţa oferind lecţii de 
îmbufnare. Dar acum nu mai avea nevoie. Îşi atinsese 
scopul, căsătoria cu un bărbat care o putea întreţine aşa 
cum făcuse şi tatăl ei. Bietul nenorocit. Viitorul ei soţ, nu 
tatăl ei. Tatăl lui Shelley era un nenorocit bogat. El trase 
aer în piept. Iar Shelley era acum problema altcuiva. 

Aidan nu se simţise niciodată confortabil în locuri ca 
acestea, fiindu-i mereu teamă că va folosi furculiţa greşită. 
Dar Tess s-ar simţi în elementul ei aici, se gândi el, şi 
brusc îşi dori să nu o fi făcut. Se putea întreţine şi singură, 
spusese ea, şi deşi fusese foarte atrăgătoare când spusese 
asta, Aidan nu ar fi lăsat nici în ruptul capului o femeie să 
achite nota de plată. 

Cât de şovinist, intonă conştiinţa lui. Și ce? replică el. Ce 
e cu asta? 

— Poveste veche, spuse Aidan scurt, privind feţele 
ajutoarelor care se mişcau repede. Mă scuzaţi. li atrase 
atenţia amfitrionului în smoching care-i aruncă o privire 
superioară. O căutăm pe Nicole Rivera. 

— Bine aţi venit în club, spuse rânjind amfitrionul. Dacă 
o găsiţi, spuneţi-i că este concediată. 

— Pentru că a întârziat douăzeci de minute? întrebă 
uşor Murphy. 

— Nu, pentru că asta este a treia tură pe care a ratat-o 
în ultimele două săptămâni. 

— În ce zile? întrebă Aidan. 


Omul oftă nerăbdător. 

— Nu-mi amintesc. 

— Încearcă, îl sfătui Murphy. Sau vom sta mult mai 
mult. Acesta îşi dădu ochii peste cap. 

— Ieri şi sâmbătă noaptea. Acum, dacă mă scuzaţi, vă 
TOg. 

Le arătă uşa cu un dispreţ care-l făcu pe Aidan să vrea 
să-i tragă una-n faţă. În loc de asta îi dădu tipului o carte 
de vizită. 

— Dacă apare, ne suni. 

Omul ţinu cartea de vizită de un colţ. 

— Desigur. 

Înapoi în stradă, Murphy dădu din cap. 

— De cât te goleşte o cină acolo? De o sută de dolari? 

— Fiecare. Fu nevoit să chicotească când văzu ochii lui 
Murphy ieşiţi din orbite. Înmulţeşti cu trei dacă iei şi vin. 

— Tocmai de aceea este o fostă iubită. 

— Hai să verificăm din nou apartamentul lui Nicole. 
Poate că a fost tot timpul acasă şi nu a răspuns la uşă. 


Marţi, 14 martie, 9:40 P.M. 


— La dracu’! bombăni Murphy. La naiba! Am ajuns prea 
târziu. Nu auzise nicicând cuvinte mai adevărate. Nicole 
Rivera fusese tot timpul acasă, se gândi Aidan, evaluând 
situaţia. Dar exista un motiv al naibii de bun pentru care 
nu răspunsese la uşă. 

O găsiră îngenuncheată lângă pat, purtând pantaloni 
negri, largi şi un tricou şifonat care fusese cândva alb, 
uniforma ei de muncă. Mâinile ei erau prinse în cătuşe la 
spate, corpul ei stând sprijinit pe o cuvertură de pat care 
fusese cândva acoperită cu flori albastre. Acum, atât 
tricoul ei alb, cât şi cuvertura albastră de pat erau 
acoperite de sânge. 

Aidan îşi băgă telefonul în buzunar. 

— Medicul legist este pe drum. Se lăsă pe vine aproape 
de cadavru, inspectând singura rană de glonţ din spatele 


capului. În stilul unei execuţii. Repede şi milostiv. Oricum 
mult mai milostiv decât fusese în cazul lui Adams, Winslow 
şi Seward. Se pare că un pistol de douăzeci şi unu şi-a 
făcut treaba. Nu există rană de ieşire, deci glonţul este 
încă înăuntru. 

Murphy verifica debaraua. 

— Este rece? 

Aidan îşi puse o pereche de mănuşi şi-i atinse gâtul. 

— Călduţă. Nu e moartă de mult timp. Incepu să 
deschidă sertarele şifonierului. Şosete, bluze, lenjerie şi 
iar lenjerie... Hei! Ce avem noi aici? Scoase un teanc de 
chitanţe care fluturară din interiorul cupei unui sutien de 
lycra, împăturite şi ascunse în alte patru. Sunt copii. Cutia 
de jucărie. O păpuşă Linda. Se uită rapid şi prin altele. Şi o 
tigaie pentru prâjit şi un urs de pluş de la supermarket, 
toate cu data de ieri-dimineaţă. Le-a plătit pe toate cu bani 
lichizi. Le aşeză alături pentru a fi puse în pungi. Probabil 
că au ştiut că vom descoperi cartea de credit. 

— Sau cartea de credit era o momeală, spuse Murphy 
din interiorul debaralei. Crinii erau singurii cumpăraţi cu 
cardul. La naiba, femeia asta avea o groază de pantofi 
pentru cineva care nu-şi putea plăti chiria. 

— S-ar putea să mai existe şi alte cărţi de credit. Am 
depus o cerere să se verifice toate activităţile cărţilor de 
credit care sunt pe numele lui Tess. Sper să găsesc 
raportul în cutia mea cu dosare când ne întoarcem. 

— O idee bună. Murphy ieşi din debara, o geantă neagră 
sport balansându-se pe degetul lui. Era rulată şi ascunsă 
într-o cutie de pantofi. Mie-mi miroase a flori. 

Aidan se uită în jos la cadavru. 

— De ce s-o ucidă acum? se întrebă el, apoi scoase un 
oftat de frustrare. Ne urmărea în această după-amiază. I- 
am spus lui Seward că aveam probe cum că vocea lui Tess 
era imitată. Eu i-am dat pontul. 

— Nu aveai de ales. Seward îi ţinea pistolul la tâmplă, 
Aidan. Ai făcut ce trebuia. 

— Dar fetele moarte nu pot depune mărturie că au 


imitat-o pe Tess. 

Murphy ridică din umeri cu un aer filozofic. 

— Să sperăm că geanta şi chitanţele vor fi suficiente 
pentru a-l face fericit pe Patrick. Eu îl sun pe Spinnelli. Tu 
sună-l pe Jack. 


Marţi, 14 martie, 10:55 P.M. 


Aidan ştiuse câte camere video găsise echipa lui Jack în 
apartamentul lui Tess, dar faptul că le vedea aliniate pe 
masa din sala de conferinţe a lui Spinnelli era o lovitură la 
care nu se aşteptase. După ce avusese o zi ca un roller- 
coaster de adrenalină, atât personal, cât şi profesional, 
autocontrolul lui începuse să se zdruncine. Ştia prea bine 
că nu ar fi trebuit să-l ia pe Rick deoparte şi să-l întrebe 
unde găsiseră fiecare cameră video din apartamentul şi 
biroul lui Tess, din maşină şi din haine, pentru numele lui 
Dumnezeu, dar ceva din interiorul lui trebuia să ştie. 

Pe lângă asta, dacă nu întreba făcea să pară că el este 
prea implicat, iar el fusese foarte precaut în legătură cu 
asta toată seara. Dacă Spinnelli ar crede că se implicase 
prea mult, atunci ar desemna pe altcineva să aibă grijă de 
Tess. 

M-am implicat prea mult, se gândi el. Pentru că la asta 
se ajunsese acum. Să aibă grijă de Tess Ciccotelli. Şi din 
această cauză, nu-şi putea muta privirea de la mormanul 
de camere video din mijlocul mesei, în special singurul 
model care stătea mai departe de celelalte. Nenorocitul o 
instalase în gura de aerisire din tavanul băii, unde era 
ventilatorul, îndreptată direct spre duş. Sonorul ar fi 
trebuit să fie distrus de ventilator, dar imaginile video 
fuseseră clare. 

Dezgustul făcu să i se încleşteze stomacul, iar gândul că 
el o privise îi cutreiera mintea ca un şarpe care aluneca. 
Câţi alţi onanişti care salivau au privit-o? Nu-şi mai putea 
controla gândurile, aşa cum nu-şi mai putea controla nici 
bătăile puternice ale inimii. 


Intimitatea ei fusese violată şi doar pentru asta 
nenorocitul trebuia să moară. 

Spinnelli stătea aplecat peste masa din sala de 
conferinţe, cu pumnii în şold, dând din cap. 

— Dumnezeule! Avem un inventar mai ceva ca cei de la 
magazinul de electronice. 

Era adevărat. Aidan se concentră, controlându-şi furia 
care clocotea. Jack şi Rick aranjaseră toate camerele video 
şi microfoanele pe care le găsiseră în ultimele două zile, în 
şapte grămezi. Primele trei erau din apartamentele celor 
trei victime - Adams, Winslow şi Seward. A patra, cea mai 
mare grămadă, erau cele luate din apartamentul lui Tess. 
A cincea, jumătate ca mărime, erau cele din biroul lui 
Tess. Cea de-a şasea era mai mică, cu microfoane găsite în 
maşina ei în primele cinci minute în care Rick o cercetase. 
Era posibil să fie mai multe şi probabil că mai erau. Cea 
de-a şaptea era cea mai mică - microfoane de mărimea 
unui ac de cusut pe care Rick le găsise în căptuşeala 
fiecărei jachete pe care o avea ea. Chiar şi în jacheta roşie 
de piele pe care ea o purtase duminică. Când am acuzat-o 
de crimă. 

— Vorbeşte cu mine, Rick, spuse Spinnelli. Ce ştii 
despre toate porcăriile astea? 

Rick se ridică în picioare. 

— Nu atât de multe cât ai vrea tu să ştiu, dar să-i dăm 
drumul. Mai întâi, nu am reuşit să dau de urma 
transmisiilor sau a e-mailurilor din apartamentul lui 
Adams. Am lăsat câte o singură cameră în fiecare 
apartament în caz că încep să transmită din nou, dar acum 
toate sunt moarte. Oricine le-a pus trebuie să ştie că le-am 
găsit. 

— Aşa că renunţăm? se burzului Spinnelli. 

— De la început aveam puţine şanse de reuşită, se animă 
Rick. Dar am nişte informaţii despre micuţele astea. Arată 
spre primele două grămezi. Dispozitivele pe care le-am 
găsit în apartamentele lui Adams şi Winslow sunt acelaşi 
model, cu numere de serie consecutive. 


Spinnelli dădu din cap. 

— Asta înseamnă că au fost cumpărate în acelaşi timp. 

— Probabil. Până acum două săptămâni, acest model era 
cel mai bine vândut produs al acestei firme. Acum două 
săptămâni au băgat pe piaţă modelul acesta. Rick arătă 
spre grămada de circuite găsite la Seward. Acum, acesta 
este cel mai bine vândut. Asta nu înseamnă că 
videocamera pe care am găsit-o în locuinţa lui Seward a 
fost cumpărată mai târziu, dar s-ar putea să fie adevărat. 

— Deci Seward nu făcea parte din planul original, gândi 
Aidan cu voce tare. Concentrează-te, Reagan. Vederea 
acestor camere video îl măcina. Şeful lui Adams a spus că 
ea se comporta ciudat de săptămâni de zile şi Tess a spus 
că nu a venit la o întâlnire acum trei săptămâni. Camera 
din locuinţa lui Seward nu era disponibilă când au început 
toate astea. 

— Posibil. Spinnelli se aşeză, cu braţele încrucişate pe 
piept. Dar vreau să ştiu dacă tipul nostru a pus camerele 
în toate aceste locuri. Apartamente, birouri, maşini? El 
ridică punga cu microfoanele de mărimea unui ac de 
cusut. Haine? Cine are acces în toate aceste locuri? 

— Cea mai bună şansă a noastră este să examinăm 
discurile camerelor de supraveghere din clădirea lui 
Seward, din ultimele două zile, şi să le comparăm cu cele 
de alaltăieri, din clădirea lui Winslow, spuse Jack. 
Presupunând că aceeaşi persoană le-a pus pe amândouă. 
Cel puţin în cazul lui Winslow avem o perioadă de timp 
mai clară. Păpuşa aceea nu se afla în cuptor de mai mult 
de trei ore, bazându-mă pe cantitatea care s-a topit, deci 
va trebui să verificăm de la unsprezece la unu. 

— Cum poate cineva să-i pună o păpuşă în cuptor lară ca 
el să ştie? vru Spinnelli să ştie. Dumnezeule, după toate 
astea, s-ar putea să fie cel mai bolnav lucru pe care l-am 
văzut. 

Aidan dezaprobă asta cu vehemenţă şi maliţios. Cel mai 
bolnav lucru era camera aceea care era rezistentă la apă, 
dar nu se putea gândi la asta acum. Nu putea să-şi 


păstreze şi sângele rece. 

— Dacă Winslow dormea, drogat, este posibil să nu fi 
auzit că cineva este în bucătărie, dar acum că avem o 
limită de timp vom întreba din nou locatarii. Ce ne poţi 
spune despre camerele găsite în apartamentul lui Tess? 

— Modele mai vechi, răspunse Rick. Trei producători 
diferiţi. 

— Cât de vechi? întrebă încordat Aidan. 

— Nu înseamnă că au fost acolo de atâta timp, îl avertiză 
Rick, apoi ridică din umeri. Se vindeau cel mai bine acum 
şase luni. Ezită. Cu excepţia acesteia. Arătă spre camera 
rezistentă la apă. Asta este veche de patru ani. Dar nu 
părea să fi fost acolo de mai mult timp decât celelalte, 
adăugă el repede. Aş spune că este vorba de cel mult şase 
luni. 

Stomacul lui Aidan se agită. 

— Şase luni? Un pervers o urmăreşte de şase luni 
nenorocite? 

Spinnelli ridică din sprâncene. 

— De unde ştim că este un pervers? 

Clocotind, fiind pe punctul de a exploda, Aidan se întinse 
şi ridică singurul model de cameră video protejată 
împotriva apei. 

— Pentru că asta era în duşul ei, la naiba, spuse el 
printre dinţii încleştaţi. 

Era destul de furios încât să facă stricăciuni, aşa că puse 
cu grijă camera jos, mâna tremurându-i. 

Jack se încruntă la Rick. 

— l-ai spus asta? 

Rick ridică din nou din umeri, stânjenit. 

— A întrebat. Eu nu... Nu mai contează. 

Spinnelli arăta îngrijorat. 

— Aidan? 

Aidan dădu din cap pentru a-şi clarifica gândurile. 

— Îmi pare rău. Nu i-ai văzut fața când a trebuit să-i 
spun. Îmi pare rău. Îşi puse palmele pe față. A fost o zi 
lungă. 


— Nu şi pentru Nicole Rivera, spuse Murphy încet. Am 
verificat toată locuinţa, Marc, dar nu am putut găsi nimic 
care să ne îndrume către cineva care ar fi plătit-o să facă 
asta. 

— Aţi găsit haina şi peruca? întrebă Spinnelli. 

Murphy negă dând din cap. 

— Nu, dar am găsit casete cu vocea lui Tess ascunse în 
spatele unor cutii cu chestii pentru hamburger aflate în 
cămară. Erau înregistrări ale unor şedinţe de-ale lui Tess 
cu pacienţii ei. 

— Ca să poată exersa. Spinnelli îşi frecă fruntea. Asta ar 
trebui să fie destul pentru ca Patrick să poată respinge 
apelurile. Poate cei de la balistică vor descoperi ceva 
despre glonţ. Ce e cu chestia din seara asta de la biroul ei? 
Ce s-a întâmplat? 

— Partenerul ei a spus că a fost unul dintre pacienţii ei, 
zise Aidan. Tess a crezut că ştie cine este, dar nu va 
spune. 

Şi să fie al naibii de nu o admira pentru principiile ei 
chiar dacă nu era de acord cu ele. 

Murphy se întoarse spre Jack cu o privire posomorâtă. 

— L-ai identificat pe nemernic? 

— L-am pus pe unul dintre băieţii mei să verifice 
amprentele în baza de date chiar acum, spuse Jack. Ar 
trebui să descopere ceva cam într-o oră. 

— Vreau să merg şi eu când faci rost de un nume. 

Vocea lui Murphy era joasă, controlată, dar în spatele ei 
se ascundea ceva primitiv. Aidan ştia exact cum se simţea. 

— Trimit pe altcineva, spuse Spinnelli avertizându-i pe 
amândoi din priviri. Voi doi vă concentrați asupra 
spionului. M-aţi înţeles? 

Aidan încuviinţă scurt din cap. 

— Limpede ca cristalul. Patrick va fi nefericit, spuse el, 
schimbând subiectul pentru ca el şi Murphy să aibă timp 
să se calmeze. Poate cere mandat pentru dosarele alea cât 
vrea el, dar îi va lua zile întregi ca să aşeze toate hârtiile 
alea la un loc în dosarele corespunzătoare. Probabil că 


aveau dosare de acum douăzeci de ani în acel seif şi toate 
hârtiile erau pe podea. Cel mai posibil va întocmi o listă cu 
pacienţii, dar asta nu-i va spune care este cel mai 
vulnerabil pentru o înscenare de sinucidere. Un gând îl 
lovi. Doar dacă... 

Spinnelli se aplecă înainte. 

— Dacă ce? Spune-mi, Aidan. 

Aidan scoase cheile lui Tess din buzunar. Erau la el de 
când intraseră în birou şi uitase să i le dea înapoi. Pe 
inelul de la chei era un stick de memorie micuţ, nu mai 
mare decât degetul mare. 

— Are toate dosarele salvate pe acesta. 

Murphy îşi miji ochii. 

— Ce naiba-i asta? 

— Un stick de memorie, spuse Aidan. Este ca un fel de 
dischetă, dar poţi înregistra pe el mai mult de... cât... 
cincizeci de dischete? Am folosit unul la orele de grafică. 
Se bagă direct în portul USB de la computer. 

Murphy scutură din cap. 

— Cincizeci de dischete pe chestia aia micuță? 

Rick se uită la el. 

— Pe acela? Mai bine încearcă o mie de dischete. 

— Uiuiu! Spinnelli se întinse să-l ia, dar Aidan negă 
dând din cap. 

— Nu. Asta e ca şi cum am intra în biroul ei şi i-am lua 
dosarele. Nu poţi face asta. 

Spinnelli se întunecă la faţă. 

— Am cinci oameni la morgă care spun că pot face asta. 

— Şi eu vreau lista. Şi mai vreau ca totul să meargă 
strună când îl vom prinde. Şi mai vreau ca ea să aibă 
licenţă ca să practice odată ce am terminat cu asta. Dacă 
ne uităm la asta, îşi va pierde mai mult ca sigur licenţa. Va 
părea ca şi cum ea ni l-a dat. Aşteaptă până mâine. Patrick 
va avea mandatul, iar noi vom avea informaţia. 

— Mâine s-ar putea să fie prea târziu, mormăi Spinnelli, 
apoi oftă. La naiba, Reagan! Ai dreptate. Când ai ajuns să 
fii tu cel calm? Neaşteptând un răspuns, îi dădu lui Aidan o 


foaie de hârtie împăturită. Un raport toxicologic complet 
al lui Adams. 

Aidan îl citi, apoi i-l dădu lui Murphy. 

— Psylocybin? Ce este asta? 

— Am sunat-o pe Julia, spuse Spinnelli. Spune că este 
una dintre ciupercile magice. Foarte halucinogene. Nivelul 
lor în sângele lui Adams era doar de zece la sută din cât 
găseşti la cineva care se droghează, dar se pare că le lua 
de ceva vreme. L-a găsit şi într-una dintre sticluţele cu 
reţetă pe care le-ai luat din dulăpiorul de medicamente din 
baia lui Adams. 

— Atunci de ce a folosit şi halucinogen? întrebă Aidan, 
apoi răspunsul apăru clar. Era comemorarea morţii surorii 
ei. Spionul poate că a fost nerăbdător când ciupercile nu 
au funcţionat. Forţarea judecății sănătoase a lui Adams cu 
ocazia comemorării era o sincronizare perfectă. 

— Iar Winslow oricum era la limită, fu Spinnelli de 
acord. Julia va căuta acelaşi lucru în analizele toxicologice 
ale lui Winslow. 

Aidan se gândi la Seward, la privirea de om nebun din 
ochii lui. 

— Cum rămâne cu Seward? 

Spinnelli negă dând din cap. 

— Julia a spus că nu a găsit nimic în prima analiză. 
Grăbeşte lucrurile, dar tot va trebui să aşteptăm până 
mâine. Ezită, apoi se întoarse spre Rick. Rick, trebuie să 
discut singur cu ăştia trei. 

Rick se ridică. 

— Nu trebuie să-mi spui de două ori. Noapte bună. 

Când uşa se închise, Spinnelli închise ochii epuizat. 

— Cei de la AI au intrat pe fir. 

Simplele iniţiale îl făcură pe Aidan să tresară. Afaceri 
Interne. 

— De ce? 

Spinnelli clipi des. 

— Pentru că avem cinci seturi de amprente luate de pe 
scrisorile de ameninţare pe care Tess le-a primit după 


povestea cu Green. Trei dintre ei sunt poliţişti. Toţi 
prieteni cu Preston Tyler. 

— Ce se mai aude cu funcţionara de la registratură? 
întrebă Murphy. I-a identificat pe vreunul dintre ei? 

— Nu. Insistă cum că nu-şi poate aminti, dar cei de la Al 
cred că nu vrea să spună. _ 

— Este tânără, spuse gânditor Murphy. li este frică să 
vorbească. 

— Dacă vreunul dintre ei este implicat într-o porcărie de 
genul acesta, are dreptul să-i fie frică, spuse înverşunat 
Aidan. 

— Deci cine sunt ei, Marc? întrebă Jack. 

— Tom Voight, James Mason şi Blaine Connell. Spinnelli 
îşi lăsă capul pe spate până ce-i trosni gâtul. Toţi au 
dosare perfecte. Sunt curaţi ca lacrima. 

Aidan dădu din cap, neputând să creadă ce-i auziseră 
urechile. 

— Nu se poate. Îl cunosc pe Blaine Connell. 

— El nu putea face una ca asta? rânji Spinnelli. Ştiu. 
Oftă încet. Ştiu. 

Murphy lovea bricheta din palmă în mod metodic. 

— Dacă vreunul dintre ei se află în spatele poveştii 
ăsteia, înseamnă că au făcut mai mult decât au înscenat 
nişte sinucideri. Cineva a executat-o cu sânge rece pe 
Nicole Rivera. Este greu de crezut că poate fi vorba de un 
poliţist, dar dacă este... 

— Un poliţist ar şti cum să-i însceneze cuiva o crimă, 
spuse Jack. 

Aidan îl privi dur pe Spinnelli. 

— Acum că avem nume ce vom face? 

Un ciocănit îi făcu pe toţi patru să se întoarcă spre uşă. 
Rick îşi băgă capul. 

— Îmi pare rău, dar doctoriţa Ciccotelli este aici. Vrea să 
te vadă, Aidan. Nu arată prea bine. 

Aidan se ridică imediat, îngrijorat şi alungând totul din 
minte. 

— Trebuia să mă sune când voia să plece de la spital. 


Unde este? 

— Aici. 

Tess trecu pe lângă Rick, apoi încremeni când privirea 
ei se opri asupra camerelor video de pe masă. Faţa ei era 
deja palidă, dar acum nu mai exista nicio picătură de 
sânge, părând cenuşie. 

— Toate astea? şopti ea. Urmărindu-mi pacienţii? Pe 
mine? 

Aidan o luă de braţ şi o ghidă spre un scaun. Se lăsă pe 
vine alături de ea şi-i întoarse faţa ca să se uite la el, nu la 
camere. 

— Ce s-a întâmplat, Tess? 

Ea se trase din strânsoare, buzele tremurându-i. Se uită 
din nou pe masă, ochii ei oprindu-se pe inelul ei cu chei. 
Se întoarse spre Aidan, cu o privire extrem de rănită, iar 
inima lui se frânse. 

— Le-ai dat fișierele mele? Cuvinte care abia se puteau 
auzi, frânturi de cuvinte. 

— Eu le-am vrut, Tess, spuse Spinnelli înainte ca Aidan 
să poată spune ceva. Nu m-a lăsat să le iau. 

Ea dădu din cap, durerea dispăru lăsând în urmă o jale 
groaznică, iar el ştiu. Însă o întrebă, sperând să greşească: 

— Ce s-a întâmplat, Tess? întrebă din nou Aidan, cu 
multă blândeţe. 

Tremurând, ea luă o gură de aer. 

— Harrison a murit. 

Durerea ei îi sfâşie inima şi ar fi vrut să o ia în braţe, dar 
nu putea. Nu aici. Nu în faţa locotenentului care deja 
credea că el şi Murphy erau prea implicaţi. Dacă ar şti el. 
Aşa că o luă doar de mână. 

— Când? 

Ea dădu din cap amorţită. 

— Acum treizeci de minute. Era în sala de operaţii, dar 
avea sângerări interne prea mari. Copiii lui au venit 
pentru a fi alături de Flo. Aşa că am plecat. Ea-şi ridică 
privirea, întunecată şi bântuită. Am terminat de ascultat 
mesajele mele vocale cât am aşteptat, continuă ea sec, cu 


o tonalitate fără viaţă care făcu ca inima lui să bată mai 
repede. Licenţa mea a fost suspendată. Şi încă trei 
pacienţi m-au ameninţat dacă le spun secretele. 

Inima lui care o luase la trap se opri. 

— Ştii cine sunt? 

— Nu. M-am gândit să-i sun pe toţi, pe toţi cei de pe 
lista mea şi să le spun că nu voi zice nimic, dar cei care m- 
ar fi crezut nu m-ar fi sunat să mă amenințe. Şi nu ar conta 
deloc dacă ea se foloseşte de vocea mea. Răul este deja 
făcut. Harrison a murit protejându-le intimitatea. 
Afurisitele lor de secrete. Vocea i se frânse. Dar a murit 
pentru nimic. Ea-şi lăsă capul în jos, strângându-şi mâinile, 
plângând în tăcere. 

Propriii lui ochi îl înţepau şi clipi atunci când lacrimile ei 
îi căzură pe mână. 

— Tess, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. 

Cuvintele păreau atât de nepotrivite, dar ea dădu din 
cap şi respiră din nou tremurând. El îi eliberă mâna şi-i 
şterse lacrimile. 

— Nu, mie îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să intru aşa aici. 
Voi lucraţi. Se ridică şi-şi îndreptă umerii. Vă las să vă 
întoarceţi la treabă. Presupun că pot pleca acasă. 

— Nu încă, spuse Jack. Poate că mâine. Vreau să-ţi mai 
verific o dată locuinţa. 

Ea se sperie, dar încuviinţă dând din cap. 

— Mulţumesc. Dacă-mi daţi cheile, voi pleca. 

Aidan îi puse mâna pe umăr; simţi cum tresare sub 
puloverul gros, pe gât, pe care-l purta. 

— Să mă aştepţi. Te rog. Se uită la Rick care stătea 
lângă uşă, privind cu simpatie. Poţi aştepta cu ea până 
terminăm noi aici? 

Rick încuviinţă dând din cap. g 

— Haide, Tess. Îi trecu un braţ peste umeri. Îți fac cinste 
cu o cană de cafea. 

Când uşa se închise, Aidan se întoarse spre Spinnelli. 

— Trebuie să-i spunem că femeia aia, Rivera, este 
moartă. 


Spinnelli îşi frecă ceafa. 

— Sunt de acord. Acum nu mai putem obţine o 
confesiune de la Rivera, dar o va mai linişti pe Tess ştiind 
că nu va mai telefona folosindu-se de vocea ei. 

— Asta vrea el să ştim noi, spuse Murphy încet. A fost 
prea uşor să o găsim aşa. Ar fi putut să o omoare în altă 
parte ca să ne ia ceva mai mult timp să o identificăm. 

Aidan îşi trecu frustrat degetele prin păr. 

— Ştia că o vom căuta. Asculta când i-am spus lui 
Seward că avem dovezi că altcineva imita vocea lui Tess. 
Deci ce va face acum? Nu mai are marioneta. 

— Poate că a terminat, spuse Jack. 

Aidan dădu din cap. 

— Nu, nu a terminat. Totuşi, probabil că şi-a atins 
scopul. A scos din sărite numai Dumnezeu ştie câţi 
pacienţi cu probleme psihiatrice. Îi place să însceneze 
diverse chestii şi să-şi păstreze mâinile curate. Acum a 
făcut în aşa fel încât oameni nebuni şi furioşi au luat-o pe 
Tess în vizor. 

— Şi s-ar putea să aibă insignă. Murphy îi aruncă lui 
Spinnelli o privire dură. Ce facem în legătură cu autorii 
noştri de scrisori? 

Spinnelli dădu din cap. 

— Nu ştiu încă. Doar am vrut să staţi cu urechile ciulite 
şi cu ochii larg deschişi. Se va afla despre faptul că cei de 
la Al sunt implicaţi, iar situaţia ar putea deveni nasoală. 
Se ridică. Jack, spune-mi imediat ce găseşti o potrivire a 
amprentelor din birou. Îl vom aresta pe individ pentru 
uciderea doctorului Ernst. Aidan, du-o la un hotel ca să se 
poată odihni. Ne vedem cu toţii aici, mâine-dimineaţă. 


11 


Marţi, 14 martie, 11:55 P.M. 


Tess privi la linia albă de pe şosea. Nu se ducea la vreun 
hotel. Cel puţin nu la unul din oraş. Reagan o ducea acasă. 
Acasă la el. 

Cu tapetul său cu răţuşte de cauciuc şi garajul presărat 
cu piese de la motoare. Ar trebui să-i spună să o ducă la 
un hotel, dar nu găsi forţa necesară. Ar trebui să-i 
mulţumească. li va mulţumi. Când această greutate oribilă 
se va ridica destul de mult de pe pieptul ei încât să poată 
respira. 

El nu mai era. Harrison, care împreună cu Eleanor o 
învăţaseră atât de multe. Îi oferiseră atât de multe. Nu era 
vina ei. Ştia asta, la fel cum ştia că acuzaţiile din ochii 
copiilor săi erau un răspuns normal la jale şi durere. Dar 
acele priviri fuseseră ca nişte pumnale în inima ei şi 
combinate cu şocul că auzise încă trei ameninţări la 
adresa vieţii ei... Se ridicase în picioare într-o clipită şi 
ieşise singură din spital, strigase după un taxi şi se dusese 
în primul loc la care se gândise. Se dusese la Aidan 
Reagan. 

Fusese un lucru stupid. Faptul că plecase singură de la 
spital. Dacă şi atracţia spre Aidan era stupidă, rămânea de 
văzut. Wallace Clayborn putea pândi în afara uşilor 
spitalului, aşteptând ocazia de a o omori, aşa cum îl 
omorâse pe Harrison. Cu cât se gândea mai mult la asta, 
cu atât era şi mai sigură că el era bărbatul pe care-l 
văzuse Harrison. Tess îşi aminti felul în care Clayborn 
stătea în biroul ei, uitându-se la mâinile lui cu o 
combinaţie înspăimântătoare de mândrie şi frică. Arma lui 
erau mâinile sale goale. Pe care le folosise pentru a-l 
omori pe Harrison Ernst. 

— Jack a găsit amprente? întrebă ea cu o voce neutră. 

Îi aruncă o privire, uimit. 

— Credeam că ai adormit. 

— Nu. Nu acum. Nici mai târziu. Erau prea multe care 
bolboroseau în interiorul ei. Jale. Teamă. Furie. Ură. A 
găsit? 

— Când am plecat încă mai verifica amprentele cu cele 


din caziere. 

Ea privi afară pe geam. Cântărindu-şi obligaţiile pe care 
le avea faţă de pacienţi. Faţă de Harrison. Faţă de ea 
însăşi. Dar tot ceea ce putea vedea era Harrison 
sângerând şi Flo şi copii lor plângând. 

— Sună-l pe Jack. Ea înghiţi cu greu. Află dacă are un 
nume. Te rog. 

Fără să spună nimic, Reagan îşi scoase telefonul din 
buzunar şi formă numărul. 

— Jack, sunt Aidan... Nu, ea este bine. Vrea să ştie dacă 
ai aflat vreun nume din baza de date. Urmă o scurtă 
pauză. A restrâns numărul la cincizeci de bărbaţi. Ce vrei 
să faci, Tess? 

Ura ei clocotea cu putere printre lacrimile fierbinţi. 

— Vreunul dintre ei începe cu litera C? 

El îl întrebă pe Jack. 

— Da, îi spuse el. Trei dintre ei. 

Furia neputincioasă o sufoca. li putea rosti numele atât 
de uşor. Wallace Clayborn. Dar dacă nu era unul dintre cei 
trei, ar fi divulgat numele unui pacient fără niciun motiv. 
Un om inocent. Aidan nu ar spune. Dar eu voi şti. Și el de 
asemenea. Şi deodată asta era mult mai important decât 
să-şi satisfacă furia. Îşi sprijini fruntea de geamul rece 
fiind atât de obosită. 

— Îmi pare rău. Nu mă joc, dar îmi poate spune numele 
lor? 

Reagan îl întrebă pe Jack, apoi repetă. 

— Camden, Clayborn şi... 

— Da. Uşurarea îi făcu capul să se învârtească. Ea ridică 
mâna. Clayborn. Wallace Clayborn. 

— Este Claybormn, Jack, spuse el. Spune-i lui Spinnelli. 
Are o echipă pregătită. 

Auzi cum el închide telefonul şi-l pune deoparte. 

— Aidan? auzi ezitarea din vocea ei, dar nu-i păsa. 

Mâna lui se strecură sub părul ei pentru a-i cuprinde 
ceafa. Masând-o aşa cum făcuse şi mai înainte. 

— Este în regulă, Tess. Am înţeles că nu ne puteai spune 


pur şi simplu numele lui. Spinnelli va trimite pe cineva 
chiar acum să-l ridice. 

Ea fu cuprinsă de fiori, mâna lui fiind atât de plăcută. 
Atât de necesară. 

— Vreau să te asiguri că Paul Duncan îi va face 
evaluarea psihiatrică. Javra de Clayborn va încerca să 
folosească nebunia ca apărare, dar nu este nebun, este 
pur şi simplu rău. Paul se va asigura că un juriu va 
înţelege diferenţa. 

— Vrei ca el să plătească, spuse el încet. Este ceva 
normal, Tess. 

— Nu vreau ca el să plătească, spuse ea cu sălbăticie. 
Vreau ca el să moară. Dar ştiu că asta nu se va întâmpla. 
Degetul lui mare găsi nervul ei tensionat şi îl masă cu 
blândeţe. Vreau ca Wallace Clayborn să putrezească în 
închisoare până la adânci bătrâneţi. Un hohot de plâns era 
pe cale să apară. Atunci poate vreun golan îi va arăta cum 
s-a simţit Harrison azi. 

Maşina încetini, apoi se opri. Mâna lui dispăru, iar ea fu 
nevoită să-şi muşte limba ca să se abţină să nu-l implore să 
o pună la loc. Un vânt rece o izbi, când ieşi din maşină. Îşi 
ridică privirea şi simţi cum greutatea de pe piept mai 
scade, chiar dacă numai un pic. Erau în garajul lui, iar el 
înconjura maşina pentru a-i deschide uşa. Fără să spună 
vreun cuvânt o ridică în picioare şi o trase în braţe. 

Era în siguranţă. Se simţea în siguranţă şi protejată aşa 
cum nu se mai simţise de mai bine de un an. Nu, nici 
atunci. Phillip nu o făcuse niciodată să se simtă astfel. 

Nu va dura. Glasul raţiunii era deprimant într-o noapte 
în care nu mai putea suporta alte veşti rele. Aşa că îl 
izgoni din minte şi respiră adânc, savurând parfumul lui, 
aşa cum nu a putut face mai devreme. Când tot ceea ce-şi 
dorea era să-i simtă buzele acoperindu-le pe ale ei. 

Buzele lui îi sărutară părul, tâmplele, iar ea-şi încolăci 
mâinile în jurul trupului său şi-l ţinu strâns. Inima lui 
bătea regulat sub urechea ei, iar ea îi asculta pur şi simplu 
bătăile. El o lăsă, ţinând-o până ce furtuna din interiorul ei 


se potoli. 

Era încă furioasă. Încă rănită. Dar nu se mai simţea 
sufocată. 

— Mulţumesc. 

El o tinu strâns în braţe. 

— Cu plăcere. li ridică bărbia până ce ea se uită la el. Te 
duc la un hotel dacă vrei să pleci. 

Ea nu voia să plece. Dar nici nu voia ca el să-şi facă iluzii 
despre ce s-ar putea întâmpla între ei. 

— Dacă rămân, unde voi dormi? 

Colţul gurii sale se ridică. 

— În patul meu. Eu voi dormi pe canapea. Este 
extensibilă. Deveni sobru, degetul lui mare mângâindu-i 
buza de jos. Fiori îi alergau pe şira spinării, chiar dacă 
încerca să pară serios. Tess, nu trebuie să-ţi mai faci griji 
în legătură cu apeluri telefonice către reporteri sau 
pacienţi. Cel puţin nu folosindu-se de vocea ta. 

— De ce nu? 

— Femeia care te imita este moartă. 

Ochii ei se măriră de uimire. 

— Eşti sigur? 

— Suntem siguri că este moartă. Suntem al naibii de 
siguri că ea era cea care te imita. Nu am vrut să te 
îngrijorezi. Şi nu am vrut să stai aici pentru că tu credeai 
că nenorociţii ăia vor avea de ce să-şi pună în aplicare 
amenințările. 

— Apreciez asta. 

Chiar aşa şi era. Aidan Reagan se dovedise a fi un om 
onorabil, de mai multe ori. 

— Dar eu tot te doresc, adăugă el, iar ea trase aer în 
piept în timp ce plăcerea palpita, acolo jos. Nu am vrut să 
stai aici fără să înţelegi şi asta. 

— Eu... Din nou nu putea respira. Înţeleg. Şi-ți 
mulţumesc pentru ospitalitate. 

Dintr-odată el zâmbi şi, văzându-l, i se umplu inima de 
bucurie. 

— Doctorul poate fi învăţat, o tachină el. 


Stomacul ei chiorăi, luând-o prin surprindere. 

— Doctorului îi este foame. 

— Şi mie. Îi dădu drumul, dar îşi păstră braţul în jurul 
taliei ei în timp ce o conducea spre uşă. Nu era numai un 
gest care-i oferea sprijin, înţelese ea. Era un gest posesiv. 
Şi îi plăcea. Parcă-mi amintesc câte ceva din discuţia 
noastră de mai devreme. El arătă spre motocicletă, iar ea 
simţi cum obrajii îi iau foc. 

— Eu îmi amintesc chiar foarte mult din discuţie, 
detective. 

El se opri brusc, încruntarea încreţindu-i sprâncenele. 

— Nu-mi place asta. 

— Ce? 

— Când îmi spui „detective”. Numele meu este Aidan. 

Îi înţelese iritarea, fiind conştientă că el îi spunea pe 
numele mic cu mult înainte ca ea să fi făcut la fel. Era un 
fel de a-şi ţine scutul ridicat. Dar scutul căzuse, din cauza 
sorții sau a evenimentelor prin care trecuse. Poate că cele 
două erau unul şi acelaşi lucru. 

— Îmi amintesc foarte mult din acea discuţie, Aidan, se 
corectă ea. 

Încruntarea lui dispăru. 

— Ai spus că poţi găti la fel de bine ca la restaurant. 

Buzele ei tresăriră. 

— Aşa am spus. Asta înseamnă că ai vrea să gătesc 
pentru tine? 

Ochii lui scânteiară, mesajul lor fiind clar. 

— Da. Şi da. Dar mai întâi şi mai întâi, mor de foame. Nu 
am mâncat nimic de la prânz. 

Deschise uşa de la bucătărie. Apoi se opri dintr-odată 
făcând-o să se oprească şi ea în spatele lui. O foaie de 
hârtie atârna deasupra capului, agăţată de cadrul uşii, iar 
el o trase jos. Ea deveni tensionată până când el chicoti. 

— Puştoaico, spuse el cu afecţiune. Rachel! Am venit 
acasă! 

El intră în bucătărie, fără să tresară când rottweilerul 
sări să-l întâmpine. Îşi numise câinele masiv Dolly. Acest 


gând o făcu să zâmbească. O tânără intră având în braţe 
pisica lui Tess. Bella arăta ca şi cum ar fi fost acasă, fără 
să-i fie frică de Dolly. 

— Ai întârziat din nou, spuse Rachel, dezmierdând-o pe 
Bella din cap până în vârful cozii ei care se unduia. 

— lar tu ai plecat iar fără permisie, îi răspunse el. 
Aruncă foaia pe masă, iar Tess putu vedea scris de o mână 
copilăroasă: „Aidan, sunt aici”. De ce? 

Fata o privi un pic agitată pe Tess. 

— Ai companie. 

— Da, am. Rachel, aceasta este Tess Ciccotelli. Tess, 
sora mea Rachel. 

Era evident că fata era sora lui Aidan. Ochii lor aveau 
aceeaşi nuanţă identică de albastru intens. Totuşi, cei ai 
lui Rachel erau întunecaţi şi Tess îşi aminti cum Kristen 
spusese că fata era preocupată de ceva. Dar era treaba 
familiei Reagan, aşa că nu-şi va băga nasul unde nu-i 
fierbe oala. 

— Îmi pare bine să te cunosc, Rachel. Mulţumesc că ai 
grijă de Bella. 

Rachel îşi frecă obrazul de cel al pisicii. 

— Deci acesta este numele tău, spuse ea melodios. [i se 
potriveşte. 

— Înseamnă „drăguţ” în italiană. 

— Ştiu. Îi cerceta cu atenţie chipul lui Tess. Tu eşti 
psihiatra de la ştiri. 

— Rachel, o avertiză Aidan. 

— Este în regulă, Aidan. Tess dădu din cap spre fată. Eu 
sunt. Cum mă tratează presa? 

— Profesoara mea de engleză ar spune că te 
„defăimează”. Este un cuvânt folosit în testele de admitere 
în colegiu, adăugă ea şi Tess chicoti. 

— Mă bucur să văd că studiezi cu sârguinţă, spuse Aidan 
sec. Vrei să vorbeşti cu mine, puştoaico? 

Rachel se uită stânjenită spre Tess. 

— Pot să vin şi mâine. 

Orice ar fi supărat-o pe fată era important. 


— Aidan, mergeţi în sufragerie. Eu rămân aici şi prepar 
ceva de mâncare. 

El îi cuprinse ceafa din nou, iar Tess abia se abţinu să 
nu închidă ochii şi să geamă. 

— Eşti sigură? 

— Da. Pleacă de aici. Lasă-mă să gătesc. 

x 

Vorbeau şuşotind de douăzeci de minute. Era tot ceea ce 
puteau face ca Tess să nu audă, dar, în ciuda 
zdrăngănitului în exces al oalelor şi tigăilor, ea auzi destul 
încât să-şi dea seama că Rachel Reagan avea o problemă 
serioasă. Destul de serioasă încât să nu fie surprinsă când 
fata se întoarse în bucătărie, albă la faţă ca varul şi 
tremurând atât de tare încât aproape că se împiedică. 

Prima intenţie a lui Tess a fost să lase lingura în tigaia 
cu sos şi să o ajute pe fată să se aşeze pe un scaun, dar 
privirea de „nu mă atinge” de pe faţa lui Rachel o 
determină să rămână acolo unde era. Aidan apăru câteva 
secunde mai târziu. Faţa lui era mai palidă decât cea a 
surorii lui. 

— Rachel, aşteaptă-mă în maşină. Aşteptă până ce ea 
plecă, apoi se întoarse spre Tess cu o privire dură. Cât de 
mult ai auzit? 

Ea ezită. 

— Nu prea mult... Am încercat să nu ascult. Dar destul. 
A fost o petrecere care a scăpat de sub control. Ea a 
plecat, dar după aceea lucrurile s-au înrăutățit şi una 
dintre fete a fost rănită. 

Maxilarul lui se încordă. 

— Nu rănită, Tess. Violată. În mod repetat. El se uită în 
altă parte, omuşorul său agitându-se. Cu brutalitate. 

Ea dădu calmă din cap. N 

— Asta am bănuit şi eu. li puse o mână pe braţ, 
simţindu-i muşchii palpitând. Te gândeşti că şi sora ta ar fi 
putut fi... 

El îşi lăsă capul pe spate, iar suferinţa din privirea sa îi 
sfâşie inima, deşi crezuse că nu mai putea încasa şi alte 


veşti proaste. 

— Dumnezeule! şopti el răguşit. Eu... 

Ea-i dezmierdă braţul. 

— Nu a fost rănită, Aidan. 

El se înfioră şi-şi lăsă bărbia în jos. 

— Ştiu. Ştiu. Îşi înălţă capul. Fata nu i-a denunţat. 

Tess clipi. 

— Partea asta mi-a scăpat. Ce va face Rachel? 

— Nu ştiu. Este speriată. Îngrozită. La dracu”, şi eu sunt 
la fel. 

— Cum a aflat Rachel dacă fata nu a raportat asta? 

— Fata nu a fost astăzi la şcoală, dar existau unele 
zvonuri. El îşi subţie buzele. Cred că băieţii nu au putut 
ţine aşa ceva doar pentru ei. Rachel a trecut pe la ea să 
vadă ce mai face. Fata nu le-a spus nici măcar părinţilor. 
Ei cred că a fost la vreo petrecere sălbatică şi îi era rău 
pentru că a băut prea mult. Au pedepsit-o pentru o lună. 
Rachel a încercat să o determine să sune la poliţie, dar ea 
nu vrea. Este foarte speriată. 

— Nu este ceva neobişnuit, Aidan. Ştii asta. 

Mâna lui lovi blatul din bucătărie, surprinzându-i pe 
amândoi. 

— La naiba, desigur că ştiu asta. Umerii lui se 
încovoiară. Şi mai ştiu că va trebui să raportez. 

— Iar odată ce vei face asta, Rachel va fi implicată. 

O privi fix în ochi. 

— Îi este teamă că băieţii vor afla că ea a spus. Că vor 
ajunge şi la ea. E 

Îi putea simţi gustul fricii, amar şi metalic. Înţelegea 
perfect cum se simţea Rachel. 

— Atunci va trebui să te asiguri că nu vor afla cine a 
spus. 

El încuviinţă. 

— Trebuie să o duc acasă. Părinţii mei sunt foarte 
îngrijoraţi. El duse mâna la spate şi scoase un pistol 
semiautomat din betelie, mai mic decât cel pe care-l căra 
în tocul de pistol de pe umăr, mai mare decât cel pe care 


ştia că-l are la gleznă. Ştii cum să foloseşti aşa ceva? 

Străduindu-se ca mâinile să-i rămână ferme, îl luă şi-l 
aşeză cu pricepere pe blat alături de sosul de salată 
pregătit în casă. 

— Da. Fratele meu, Vito, m-a învăţat. 

— Dolly se va asigura că nimeni nu intră în casă. Casa 
părinţilor mei este la mai puţin de zece minute distanţă, 
dar va trebui să vorbesc cu tata. S-ar putea să dureze o 
vreme. Se uită la oalele care fierbeau înăbuşit. Imi pare 
rău. Miroase excelent, dar nu pot... 

— Îţi păstrez pentru mai târziu, Aidan, pleacă. Voi fi 
bine. 

Îşi închise fermoarul de la haină, apoi se opri în pragul 
uşii. 

— Te voi suna pe telefonul de acasă când intru în garaj 
ca să ştii că sunt eu. Dolly, stai. 

Apoi el plecă şi ea auzi uşa garajului deschizându-se şi 
închizându-se când plecă să o ducă pe Rachel acasă. Bella 
intră în bucătărie pentru a se freca de picioarele ei şi Tess 
o ridică în braţe, frecându-i nasul de obrazul ei. 

— Bella, murmură ea, îţi aminteşti când Eleanor 
obişnuia să spună că lucrurile se transformau din zahăr în 
rahat? Aceasta este exact genul de zi despre care vorbea. 

Gândindu-se la Eleanor, ajunse inevitabil la Harrison şi 
mâhnirea reapăru. Începe prin a fi psihiatră, îi spusese el. 

Avusese dreptate. Trebuia să înceteze să mai fie o 
victimă. Apucă-te de treabă, Tess. 


Miercuri, 15 martie, 6:00 A.M. 


Mama lui pregătea micul dejun şi mirosea divin. Aidan 
se rostogoli, vârându-şi faţa în moliciunea unei perne a 
canapelei. Se strădui să deschidă ochii. Şi se trezi că se 
uită în ochii galbeni ai unei pisicuţe maro. Mama lui nu 
avea pisică. Dar Tess avea. Se ridică brusc, creierul lui 
punându-se în funcţiune, iar pisica fugi. Era în sufrageria 
sa, pe propria lui canapea. Azi-noapte târziu, se întorsese 


acasă, după ce o dusese pe Rachel şi vorbise cu tatăl său, 
pentru a o găsi pe Tess adormită pe masa din bucătărie, 
obrajii ei trandafirii odihnindu-se pe braţul încolăcit, cu 
Dolly la picioare. 

Adormise scriind ceva pe unul dintre carneţelele lui, 
ţinând uşor în mână un stilou, pistolul lui fiind la o lungime 
de braţ depărtare, şi el îşi aminti cum inima i-o luase la 
trap de frică cu o forţă care-i tăiase răsuflarea, pentru că 
ea nu răspunsese la telefon când el sunase. Era caldă şi 
ciufulită şi fusese nevoie de o voinţă supraomenească să 
nu se rostogolească cu ea în patul său moale. Dar o 
acoperise şi-şi făcu singur patul pe canapea. 

Decise că era un sfânt. 

Stomacul său chiorăi cu insistenţă. Un sfânt înfometat. 
Se ridică mormăind în picioare, se duse în bucătărie şi se 
opri hipnotizat. Tess Ciccotelli stătea în faţa aragazului 
purtând o pereche de blugi şi vechea sa bluză de trening 
cu CPD, cu mânecile suflecate până la cot. Părul ei negru 
îi cădea în valuri pe spate, iar picioarele ei în şosete 
groase băteau pe ritmul unei melodii a celor de la 
Aerosmith, volumul radioului fiind dat încet. Ea se agita 
dând din funduleţul acela incredibil în timp ce învârtea 
clătite în tigaie, iar Aidan se gândi că toată viaţa lui nu 
văzuse o privelişte mai perfectă. 

Din doi paşi mari fu lângă ea, iar înainte ca ea să poată 
spune ceva îşi vâri mâinile în părul ei şi-i acoperi gura cu a 
sa, fermă, fierbinte şi stăruitoare. Ţipătul de surpriză îi 
rămase în gât, luând forma unui geamăt surd care-i 
distruse şi ultima picătură de cumpătare. Mâinile sale se 
strecurară sub tricoul vechi, dezmierdându-i pielea 
catifelată a spatelui în timp ce ea-şi încolăci braţele după 
ceafa lui, îşi deschise gura şi-i descoperi vigoarea limbii 
sale. Încă mai ţinea în mână spatula, iar mânerul îi lovea 
baza gâtului, dar nu-i păsa pentru că ea se ridicase pe 
vârfuri luptându-se să se apropie şi mai mult de el, 
apăsându-şi sânii de pieptul său, şoldurile ei şerpuindu-se 
între picioarele lui, iar tot ce putea el gândi era: Acum, 


acum, acum. Mâinile lui căutară încheietoarea sutienului, 
degetele sale bâjbâind sub sâni atunci când realiză că 
încheietoarea era în faţă. 

Ea scânci, iar mâinile lui tremurară. 

— Grăbeşte-te, şopti ea lângă buzele sale. Te rog. 

El trase de clama care cedă şi-i cuprinse sânii în mâini. 
Ea rămase nemişcată, balansându-se pe călcâie, lăsându-și 
capul pe spate. Işi deschise buzele, închise ochii, iar el îşi 
dădu seama că ea-şi ţine respiraţia aşteptând. Aşteptând 
ca el să o atingă. Şi deodată deveni foarte, foarte 
important ca plăcerea ei să merite aşteptarea. 

li dădu drumul, scoțând mâinile de sub bluza de trening. 
Ea deschise larg ochii privindu-l înnebunită, excitată şi 
confuză. 

— Ce? De ce? 

— De aia. O sărută, luându-i cu o mână spatula şi 
închizând  aragazul cu cealaltă. Vreau să  savurez 
momentul. 

Încet, o scoase cu spatele din bucătărie şi o duse în 
sufragerie până ce picioarele ei atinseră spatele canapelei. 
O lăsă în jos, o urmă şi-i aşeză capul pe perna moale. Îşi 
aşeză şoldurile între coapsele ei. Ea se arcui spre el, iar 
această răsucire de plăcere aproape că-i topi hotărârea. 
Cu un geamăt vesel, el îşi apăsă şoldurile de ea, ţintuind-o 
locului. 

— Nu atât de repede, murmură el, mai mult pentru sine, 
decât pentru ea. Brusc, îi scoase bluza de trening, ţinându- 
i mâinile captive, dezvăluindu-i sânii. 1 se opri respiraţia şi 
chiar îl durea în coşul pieptului. Dumnezeule! gâfâi el. 
Uită-te la tine, Tess. 

Şi asta făcu el, pornind de la sânii ei perfecţi, rotunzi şi 
tari. Sfârcurile ei stăteau ridicate, implorându-i gura să le 
atingă, iar el se aplecă să le deguste, dar, în ultima 
secundă, schimbă cursul, smulgându-i un țipăt înăbuşit de 
frustrare. Ea se luptă pentru a-şi elibera mâinile, făcând 
ca sânii ei să se legene. 

— Dă-mi drumul. 


— Nu. El îşi plimbă limba pe sub sânul stâng, iar ea 
tremură. Nu încă, Tess. Închide ochii. 

Ea-i închise, iar el repetă mângâierea şi pe partea 
cealaltă, apoi îşi îngropă faţa între sânii ei şi-i inhală 
parfumul. 

— Aidan. 

Tess îşi arcui spatele, dar el îşi întoarse capul şi-i linse 
sânul drept, din nou oprindu-se prea repede. Ea-i putea 
simţi pe piele respiraţia fierbinte. Era în flăcări, fiecare 
terminaţie nervoasă din trupul ei strigându-i să o atingă. 
Voia să-i simtă mâinile şi gura pe pielea ei. Avea nevoie de 
asta. 

Încercă să-şi ridice şoldurile, dar el o ţinu repede 
locului, erecţia lui palpitând. Cu o smucitură îi eliberă 
mâinile aruncându-i bluza de trening de cealaltă parte a 
încăperii. Cuprinzându-i capul între palme îl trase mai 
aproape, ţipând de plăcere atunci când, în cele din urmă, 
gura sa îi cuprinse sfârcul. Şi în sfârşit, în sfârşit îl sugea 
cu gura larg deschisă şi fermă, iar plăcerea începea să 
crească. 

— Oh, Dumnezeule! Nu te opri! 

El îşi înălţă capul şi se uită la ea, ochii lui albaştri 
păreau a fi negri, iar buzele umede. 

— Nu pot, murmură el. Nu o voi face. 

Apoi îşi lăsă capul în jos şi-i oferi celuilalt sân acelaşi 
tratament erotic până când ea gemu prelung şi slab, 
răsucindu-se pentru a se apropia şi mai mult de umflătura 
tare din pantalonii lui. 

El se cabră, ţinându-i capul, acaparându-i gura într-un 
sărut sălbatic. Şoldurile lui se răsuciră şi se împinseră, iar 
ea-şi puse picioarele în jurul gambelor lui ca să se poată 
împinge înapoi spre el. Sânii ei se împingeau în cămaşa 
lui, bumbacul aspru frecându-se de sfârcurile ei sensibile. 
Cu mâinile tremurând, descheie nasturii până când 
cămaşa era dată deoparte şi nu mai era nimic între ei. Ea 
se răsuci şerpuindu-se, plăcându-i la nebunie senzaţia pe 
care i-o crea el. El respira anevoios, broboane de 


transpiraţie i se adunaseră pe frunte. 

— Fă asta încă o dată, spuse el răguşit, iar ea repetă 
mişcarea, privindu-i chipul, felul în care muşchiul 
maxilarului tresărea, felul în care închise ochii. 

Şoldurile lui încetiniră, mişcarea fiind acum adâncă şi 
ritmică. Fără bariera pantalonilor, el ar fi în interiorul ei, 
umplând-o până la refuz, conducând-o spre orgasmul pe 
care-l aştepta de atâta vreme. 

Dumnezeule, şi ea îl dorea. 

Omugşorul lui se agita, iar el deschise ochii. Când vorbi, 
vocea. Lui era răguşită şi făcu ca pielea ei să se înfioare 
din nou. 

— Ce vrei, Tess? El se aplecă, trecându-şi buzele peste 
maxilarul ei. Vrei să facem dragoste? 

Mai mult ca orice ar fi vrut să spună da, dar când totul 
se reducea la momentul actual, vocea tatălui ei se auzi ca 
un ecou în mintea ei. În ciuda ipocriziei sale, învăţăturile 
lui erau adânc implantate în mintea ei, făcând să se simtă 
nesigură. Se întâlnise cu Phillip, dracu’ să-l ia, luni întregi 
înainte de a face sex şi avusese doar câţiva iubiţi rafinaţi 
înaintea lui. 

— Nu am nimic. 

Şoldurile lui se rostogoliră din nou şi ea gemu sfâşietor. 

— Eu am, îi şopti el la ureche. Şi totuşi, ea ezită, iar 
şoldurile lui se opriră. Nu te mişca, îi ordonă el, vocea sa 
fiind cam nesigură acum. Niciun centimetru. Ţinându-se 
de spatele canapelei, el se ridică în genunchi, apoi se opri, 
sorbind-o cu poftă din priviri. Eşti frumoasă, Tess. 

Asta venind din partea unui bărbat cu bust musculos şi 
chip superb care ar fi putut cu uşurinţă să-şi câştige 
existenţa ca fotomodel. Dar el alesese să fie poliţist. Să 
protejeze şi să fie de folos. Până acum, le făcuse pe 
amândouă extrem de bine. Ea-şi drese glasul. 

— Şi tu eşti frumos. 

Se sprijini cu grijă pe picioare şi, strâmbându-se, se 
aplecă şi ridică bluza de trening pe care ea o purtase. I-o 
dădu, apoi se întoarse hotărât, arătându-i spatele în timp 


ce-şi încheia nasturii de la cămaşă. 

Ea-şi aranjă sutienul, apoi trase pe cap bluza de trening. 
Încă mai simţea furnicături între picioare şi peste tot. 

— Îmi pare rău. 

— Să nu-ți pară. Îi aruncă o privire tristă peste umăr. 
Am spus că nu voi profita de tine. 

— Şi nu ai făcut-o. Ea se ridică şi-l sărută pe obrazul 
neras. Mi-ai amintit cum este să te simţi dorită. Şi să 
doreşti. Mulţumesc. 

Ochii lui sclipiră. 

— Cred că mai bine am lua micul dejun acum. 

El plecă, bombănind ceva care suna a „la naiba”. 

Îl urmă în bucătărie. 

— Aşază-te. Îţi aduc nişte clătite. Ea examină coca 
negătită din tigaie. Ai noroc că asta era ultima bucată. 
Cele făcute sunt reci, dar le pot încălzi la microunde. 

El se crispă când se aşeză. 

— Nu trebuia să-mi găteşti. Îşi întinse piciorul drept sub 
masă şi ea-şi reprimă un zâmbet atunci când el îşi ajustă 
poziţia. Şi nu trebuie să arăţi atât de mulţumită de tine. 

La sfârşit mormăi ceva de bine. 

— Gătesc când sunt stresată. Se aşeză la masă şi-i turnă 
nişte cafea. Şi mama face la fel. Se bosumflă. Nu 
intenţionase să spună asta. 

El îi aruncă o privire curioasă. 

— Prietenul tău, Jon, spune că nu vorbeşti cu părinţii tăi. 

Tess scrâşni enervată din dinţi. 

— Prietenul meu, Jon, are o gură mare. Apoi se strâmbă. 
Am uitat să-l sun pe el şi pe Amy şi să le spun că sunt bine. 
Ea-şi luă celularul. L-am închis noaptea trecută. M-am 
gândit că vei suna pe telefonul din casă şi am început să 
devin paranoică cum că celularul ar fi ascultat sau ar avea 
un dispozitiv de urmărire. Stupid, nu-i aşa? 

Cuptorul cu microunde scoase un sunet de clopoțel, iar 
ea puse farfuria pe masă. 

Aidan îşi puse un teanc de clătite pe farfurie. 

— Nu este stupid. Probabil că nu este rezonabil, dar 


având în vedere toate prin câte ai trecut, cu siguranţă că 
nu este ceva stupid. El începu să mănânce şi oftă. Clătite, 
Aerosmith şi un fund superb. Eşti o femeie şi jumătate, 
doctore. 

Tess râse în timp ce-şi deschidea telefonul. 

— Atâta poezie. Oh, la naiba! Privi în sus încruntându- 
se. lar am un milion de mesaje. Dar se pare că majoritatea 
sunt de la Jon şi Amy. Ea se uită la numerele de telefon. 
Două au număr necunoscut. 

Maxilarul lui se încordă. 

— Vom încerca să depistăm celelalte ameninţări de azi- 
noapte. 

Ea încercă să nu între în panică. 

— Mulţumesc. Şi... ea clipi la vederea următorului 
număr. Vito? 

— Fratele tău? 

— Da. Formă în grabă numărul. Vito, aici Tess. 

— Unde naiba eşti? răcni el. 

Ea tresări. 

— Bună şi ţie. 

— Nu face pe simpatica cu mine, Tess. Am înnebunit de 
îngrijorare. Şi mama la fel. 

— Cum ai aflat? 

— Pentru că apari la toate nenorocitele de ştiri. CNN şi 
ESPN. Tu şi fotbalistul acela care s-a sinucis. Mama a 
văzut asta aseară şi m-a sunat disperată. La ce naiba te 
gândeai, Tess? Dumnezeule! Nu poţi fi ameninţată cu 
pistolul şi să nu ne spui. Mama a crezut că ai murit. Te-am 
sunat pe telefonul de acasă ore în şir. 

— Nu sunt acolo. 

— Nu pe bune, dulceaţă? Vocea lui era furioasă. Ştiu 
asta pentru că am stat toată noaptea aşteptând în holul 
blocului tău să vii acasă. 

— Eşti aici? în Chicago? 

— Da, sunt aici. În Chicago. Am prins ultimul zbor din 
Philly azi-noapte. 

— Oh, Vito. Nu trebuia să faci asta. O năpădiră 


amintirile zilei trecute şi simţi cum gâtul i se usucă. Dar 
îmi pare atât de bine că ai făcut-o. Biroul meu a fost spart 
noaptea trecută. 

— Ştiu. Este o poză pe prima pagină din Bulletin a 
paramedicilor care-l cară pe partenerul tău în ambulanţă. 
Cum se simte? 

Furia ieşi fierbând la suprafaţă, îndreptată atât spre 
Wallace Clayborn, cât şi spre ziarul care profitase atât de 
dur de pe urma nefericirii lor. 

— A murit. 

Tăcerea lui Vito era tensionată. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce spune articolul? 

— Doar că a fost un atacator necunoscut şi că poliţia 
cercetează pistele, spuse Vito. Ce s-a întâmplat? 

— Unul dintre pacienţii mei m-a văzut la ştiri şi... luă o 
gură de aer... a venit după mine. În locul meu l-a găsit pe 
Harrison. 

— Oh, Dumnezeule! Vocea lui nu mai avea un ton 
ofensat. Acum tremura de frică. Unde eşti? 

— În siguranţă. Ne întâlnim, dar nu la apartamentul 
meu. 

— De ce? întrebă el cu băgare de seamă. 

— Îţi voi spune când ne întâlnim. Unde stai? 

— La Holiday Inn în centru. 

Tess acoperi telefonul. 

— Poţi să mă laşi şi pe mine în centru când pleci la 
lucru? 

Aidan încuviinţă dând din cap. 

— Desigur. 

— Tess? bubui vocea lui Vito. Eşti cu un bărbat acolo? 

Tess oftă. Indiferent cât de mare era, încă mai era sora 
cea mică a lui Vito, iar ei încă mai erau copiii tatălui lor, 
fie că-i plăcea sau nu. 

— Da, Vito. 

— Nu doar te duce până acolo, mormăi Vito. Vine să ne 
vedem. 


Tess oftă din nou. 

— Da, Vito. Ne vedem peste o oră. Ea închise şi ridică 
din umeri. Te deranjează să te întâlneşti cu fratele meu? 

Aidan făcu ochii mari imitând o expresie alarmată. 

— Mă va lovi? 

— Nu cred. Nu l-a bătut pe niciunul dintre prietenii mei. 
Deşi i-a dat sângele pe nas lui Phillip. 

— Doctorul Să-l-ia-dracu'? El zâmbi când ea făcu la fel. 
Se pare că şi-o merita. 

— Aşa este. Ea se linişti, amintindu-şi cât de îngrijorat 
fusese Aidan în legătură cu propria lui soră. Ce s-a 
întâmplat azi-noapte, Aidan? Cu Rachel? 

Zâmbetul îi pieri din ochi. 

— Tata a zis că se va ocupa el de tot. Este poliţist 
pensionat, dar încă mai are prieteni care pot primi un pont 
anonim. 

— Şi dacă cineva face legătura cu Rachel? 

El păli. 

— Atunci Abe şi cu mine ne vom asigura că băieţii de la 
şcoala ei înţeleg că dacă cineva se atinge de ea, moare. El 
îşi umplu din nou farfuria. Aceste clătite sunt incredibile. 
Mai bune chiar şi decât cele făcute de mama, dar dacă-i 
spui că am zis asta o să te fac mincinoasă în faţă. 

Înţelegând nevoia lui de a schimba subiectul, ea 
încuviinţă dând din cap. 

— Eu nu voi spune nimic. Aseară ţi-am făcut linguini. Le 
poţi încălzi la cină. 

El ridică din sprânceană. 

— La cină? Dar cum rămâne cu cina ta? Nu cred că ar 
trebui să umbli de una singură la noapte. 

Panica îi produse din nou fluturi în stomac, dar, 
refuzând să cedeze, ea-şi înclină capul. 

— Vrei doar să-ţi gătesc din nou. 

Zâmbetul lui apăru încet, iar inima ei o luă razna. 

— Da, vreau. 

Dezarmată, îşi mută privirea şi pe colţul mesei văzu 
carneţelul pe care-l folosise noaptea trecută. 


— Am ceva pentru tine, spuse ea, aplecându-se să-l ia. 
Nu am vrut să-ţi folosesc computerul azi-noapte fără 
permisiunea ta, dar am luat unul dintre carneţelele goale 
de pe birou. Apropo, ai o varietate interesantă de cărţi. 
Găseşti mai de toate, de la istoria Antichității, până la 
matematică. Cu un amestec generos de psihologie, 
filozofie şi poezie. Cercetând cotoarele cărţilor de pe raft, 
aruncase o privire fascinantă în interiorul lui Aidan 
Reagan. 

El tăcu un pic mai mult decât ar fi trebuit. 

— Tocmai mi-am luat licenţa. 

El îşi plecă ochii inexpresivi. Nu se putea citi nimic în ei. 
Prin acest gest spunând mult mai multe. 

Tess oftă exasperată. 

— La naiba, nu face asta! 

— Ce să nu fac, doctore? 

— Nu-ţi băga băţul în fund, detective, îi răspunse ea. Ai 
presupus că voi trata cu dispreţ diploma ta universitară, 
pentru că eu am mai multe diplome pe perete. 

El o privi cu răceală, apoi ridică din umeri. 

— Îmi pare rău. Dar nici tonul, nici privirea lui nu 
emanau căldură. 

— De ce faci asta? De ce crezi tot ce e mai rău despre 
mine? Ea se îndepărtă de masă într-un exces de furie. 
Acum câteva minute mă dăduseşi pe spate. Acum m-ai 
ridicat pe un fel de piedestal de unde mă uit în jos la tine. 
Hotărăşte-te, Aidan. Eu pot privi în sus sau în jos, depinde 
numai de tine. Ceva sclipi în privirea lui, iar ea miji ochii, 
umplând tăcerea atunci când el nu spuse nimic. Bine. Am 
spus destule. Ea începu să răsfoiască notițele pe care le 
mâzgălise pe carneţel. Cât timp ai fost plecat, azi-noapte, 
am lucrat la un profil psihologic al persoanei pe care o 
căutăm. Am început să-l fac ieri pe computerul de la 
serviciu... înainte să primesc apelul despre Seward. 
Hotărâtă, dădu la o parte rămăşiţele terorii, îndreptându- 
şi genunchii. Nu le-am tăcut copie şi mă îndoiesc că se vor 
putea recupera în acest moment de pe hardul meu. 


Deoarece computerul ei era făcut bucăţi pe podeaua 
biroului. Mă duc să mă schimb. Voi fi gata de plecare când 
spui tu. 

— Tess. 

Era deja în sufragerie, dar se opri, se întoarse şi văzu 
pagina pe care notase ea. El îşi ridică privirea tulburată. 

— Mulţumesc pentru asta. 

— Este ceea ce şi-ar fi dorit Harrison să fac. Gura ei se 
crispă. Am luat prânzul împreună ieri. Ne-am consultat. 
Arătă spre carneţelul din mâinile lui. Şi iată. [i-aş fi 
recunoscătoare dacă mi-ai face şi mie o copie. 

Trecuse pe lângă canapea şi ajunsese în hol înainte ca el 
să-i strige din nou numele. 

— Tess. 

Ea se opri, dar de data asta nu se întoarse. 

— Ce este? 

— Îmi pare rău. Am greşit şi-mi pare rău. Îl auzi cum 
traversează camera, apoi simţi fiori când mâinile sale îi 
acoperiră umerii. Am nişte sechele din trecut. El îi sărută 
gâtul, chiar deasupra cicatricii. Poate că amândoi avem 
aşa ceva. 

— Cum o chema? 

— Shelley. El tăcu, apoi adăugă cu un zâmbet în voce. 
Să-o-ia-dracu'. 

Trecu pe lângă ea şi dispăru în baia cu tapet cu răţuşte 
de cauciuc, iar ea oftă, înțelegând că recunoaşterea 
ignoranței fusese mai dificilă pentru el decât scuzele. Se 
întrebă cine era Shelley şi ce făcuse, apoi se puse în 
mişcare. 

Trebuia să se pregătească. Lui Vito nu-i plăcea să fie 
lăsat să aştepte. 


13 


Miercuri, 15 martie, 7:20 A.M. 


Nu era greu să-l reperezi pe Vito Ciccotelli, se gândi 
Aidan, găsindu-l imediat pe bărbat în holul aglomerat de la 
Holiday Inn. Trebuia să fie tipul imens cu păr negru, 
ondulat şi o privire care te ţinea la distanţă. Chiar şi fără 
umflătura evidentă a tocului de pistol de pe umăr totul la 
acest bărbat indica „poliţist”. Apoi când privirea lui 
întunecată şi pătrunzătoare o văzu pe Tess totul la el 
spunea: „frate mai mare extrem de îngrijorat”. 

Ea făcu un pas spre el, apoi alergară. Vito o prinse în 
braţe şi o ţinu acolo ca şi cum era ceva preţios şi aproape 
o pierduse. Gâtul lui Aidan se strânse. Era adevărat. 

Ea nu-şi văzuse fratele, îi spusese lui Aidan în maşină, 
de când Vito venise de două ori să fie alături de ea, acum 
zece luni. Prima vizită o făcuse la spital după asaltul 
„deţinutului cu lanţul” aşa cum îi spunea ea când se 
referea la atac. El se întrebă dacă ea-şi dădea seama că-şi 
atingea gâtul atunci când vorbea despre întâmplarea trăită 
de parcă i s-ar fi întâmplat altcuiva. A doua oară a venit 
după şase săptămâni, după ce-i dăduse papucii doctorului 
Să-l-ia-dracu', iar Vito îi spărsese nasul doctorului. 

Acum Vito se încrunta la ea. 

— Eşti prea slabă. Ai fost iar bolnavă? Şi de ce nu eşti în 
apartamentul tău? El se uită peste umărul ei şi-i oferi lui 
Aidan o privire de gradul trei, ochii lui devenind reci. 
Probabil că e specific familiei. El este polițistul? 

Tess privi peste umăr, cu buzele curbate. 

— Nu, nu sunt, nu, nu am fost, este o poveste lungă şi 
da, el este. 

Se întoarse astfel că Vito o ţinea cu braţul de după 
umeri. 

— Te culci cu ea? întrebă el pe un ton poruncitor. 

— Vito! suspină Tess şocată. 

— Nu încă, răspunse Aidan, iar Vito îşi încordă 
maxilarul. 

Pentru o clipă nimeni nu spuse nimic, apoi Vito se 
întunecă la faţă. 


— De ce nu stă în apartamentul ei? 

Aidan se uită în jur. N 

— Nu putem discuta aici. Işi verifică ceasul. Spinnelli 
convocase şedinţa la ora opt fix. Am cam zece minute la 
dispoziție. Ai o cameră aici? 

— Da. 

Vito deja mergea, trăgând-o pe Tess spre scări. 

— Sunt numai două etaje, puştoaico. Este ziua ta 
norocoasă. Îi lăsă să între în cameră, iar el rămase în 
dreptul uşii, ca o santinelă, cu brațele încrucişate pe piept. 
Vorbeşte. 

Repede şi concis, Aidan îi spuse detaliile pe care simțea 
că i le poate împărtăşi în timp ce Tess stătea pe pat dându- 
şi ochii peste cap. Când el termină ea flutură din mână 
sarcastic. 

— Sunt încă aici, să ştiţi. 

Vito îi aruncă o privire extrem de urâtă. 

— Da, şi vrem să rămână aşa. Se întoarse spre Aidan. Pe 
cine bănuiţi? 

Aidan dădu din cap. 

— Nu pot. 

Frustrarea lui Vito era evidentă. 

— Pentru că nu ştii? 

Pentru că s-ar putea să fie poliţişti. 

— Trebuie să plec. Se uită la Tess cu coada ochiului şi 
din nou la Vito. Cât ai de gând să stai, Vito? 

El ezită. 

— Am câteva zile libere. 

— Bine. Se uită din nou în jos la ea. Clayborn este încă 
liber. 

Ea deveni rigidă. 

— Am crezut că Spinnelli are oameni care-l vor ridica. 

— Încă nu l-au găsit. Stai tu cu ea? 

— Da, spuse Vito fioros. Tess, cum ai ajuns în situaţia 
asta? 

Ea se ridică în picioare şi-l lovi pe Vito în umăr atât de 
tare încât bărbatul se crispă de durere. 


— Eu nu am făcut nimic, tâmpitule. 

Aidan încă mai clipea din cauza rapidităţii cu care se 
mişcase ea şi a forţei cu care lovise, ambele în mod clar nu 
erau specifice unei victime. 

— Nu ştiam că poţi face aşa ceva, doctore. 

Îi aruncă o privire urâtă. 

— Acum ştii. Nu uita. Pleacă! Vei întârzia. Sună-mă când 
mă pot întoarce la birou. Trebuie să umblu în seif şi să 
încep trierea dosarelor. Ea ridică strâmb din sprânceană. 
Patrick va avea nevoie de ele pentru mandatul lui. 

— Cine este Patrick? a vrut Vito să ştie. 

— Procurorul, spuse Aidan şi o trase pe Tess de mână. 
Vreau să vorbesc cu tine. O trase în hol şi trânti uşa în faţa 
încruntată a lui Vito. Începe să-mi pară rău pentru Rachel, 
spuse el. 

Buzele ei se curbară. 

— Este o fată norocoasă să aibă un frate care o iubeşte. 
Ea-i trase capul în jos pentru un sărut rapid. Nu-l face pe 
Spinnelli să aştepte. Devine nerăbdător. 

El îşi trecu mâna pe sub părul ei şi o sărută aşa cum îşi 
dorea, satisfăcut pentru că atunci când îşi înălţă capul ea 
respiră lung şi tremurând. 

— Şi eu. O sărută din nou, de data asta ferm, posesiv. 
Îmi pare rău în legătură cu ce s-a întâmplat de dimineaţă. 
Nu am vrut să te rănesc. 

— Este în regulă. 

Aşa era. Putea citi asta în privirea ei, iar inima sa 
galopantă se linişti. Începu să se îndepărteze, apoi înjură. 
Era în braţele lui înainte să poată expira din nou, cu 
braţele ei în jurul gâtului, sărutându-l aşa cum o făcuse în 
acea dimineaţă, în bucătărie, iar el se întrebă cum de 
putuse crede că ea era rece pentru că pe el îl făcea să 
ardă. Tremurând, îşi sprijini faţa de gâtul ei. 

— Să fii atentă, şopti el cu gravitate. Sună-mă dacă ai 
nevoie de mine. 

— Aşa voi face. Promit. 

O sărută pe tâmplă. 


— La cina cu mine diseară. 

— Cum rămâne cu Vito? 

— Adu-l şi pe el. Atâta timp cât nu rămâne toată 
noaptea. 

Ea se înfioră. 

— Eu voi rămâne? 

Îi muşcă uşor buza de jos. 

— Asta depinde numai de tine. Acum am întârziat ca 
naiba. Pa. 

Tess îşi apăsă dosul palmei de buze. Super. Nu fusese 
nicicând sărutată în acest fel. Niciodată. Nici de către 
Phillip, să-l ia dracu’. De nimeni. Făcu un pas clătinându- 
se spre uşa care se deschise înainte ca ea să ciocănească. 

— Te-ai uitat pe vizor, îl acuză ea pe Vito, iar el rânji. 

— Mereu am făcut-o, puştoaico. Cum altfel să fi ştiut al 
cui fund să tăbăcesc dacă devenea prea îndrăzneţ cu sora 
mea? El deveni serios când ea intră în cameră. Mama vrea 
să vină aici. 

Toată plăcerea dispăru. 

— Atunci las-o să vină. 

— Vrea ca tu să o rogi. 

— Am rugat-o de prea multe ori în ultimii cinci ani. Nu 
te băga în asta, Vito. 

— Sunt deja băgat, Tess. 

— Numai tu, murmură ea. Numai Vito îi rămăsese 
alături, înfruntând mânia tatălui lor. Ei ce mai fac? Nu 
trebuia să fie mai exactă. „Ei” erau familia ei. 

— Dino aşteaptă din nou un copil. Un alt băiat. 

— Biata Molly. 

Asta însemna că fratele cel mai mare şi soţia vor avea 
cinci băieţi. Doi nepoți pe care nu-i văzuse niciodată şi alţi 
trei care nu o puteau recunoaşte dacă o vedeau pe stradă. 

— Gino tocmai a primit un contract mare să proiecteze o 
clădire. 'Tino s-a logodit. 

Inima ei se strânse. 

— Este drăguță? 

— Da. El înghiţi cu greu. Da, este. Tess, vreau să vii 


acasă. 

Acasă. Gândul la asta o făcu să-i fie dor. 

— De ce? 

— Pentru că-mi lipseşti. Tuturor ne lipseşti. Se aşeză pe 
pat cu ochii închişi. Tata este bolnav. 

Stomacul i se strânse. 

— Cât de bolnav? 

— A avut un atac de cord. 

Ea-şi ridică bărbia. 

— A mai avut şi înainte. 

— Acesta a fost rău. Vinde afacerea. 

Ea se întoarse spre fereastră. 

— El vrea să vin? 

Vito tācu, oferindu-i răspunsul. Se întoarse, 
recăpătându-şi sângele rece. 

— Trebuie să o văd pe Flo Ernst în dimineaţa asta. Am 
un mesaj pentru ea de la Harrison. Vii cu mine? 

Vito se ridică. 

— Desigur. Tess, acest poliţist... z 

— Aidan? Este drăguţ, Vito. Foarte drăguţ. Işi iubeşte 
mama. 

El zâmbi. 

— Bine. Atunci nu va trebui să-l omor. 

Ea-i zâmbi. 

— Sunt foarte bucuroasă că eşti aici. 


Miercuri, 15 martie, 8:03 A.M. 


Aidan tresări când deschise uşa de la sala de conferinţe 
şi găsi patru perechi de ochi aţintite asupra lui. 

— Îmi pare rău, mormăi el şi se strecură între Jack şi 
Murphy. Ce am pierdut? 

— Nimic, spuse Spinnelli sec. Dar Rick este pe punctul 
de a exploda, aşa că să-l lăsăm pe el să înceapă primul. 

— Am o pistă legată de una dintre camerele video. Rick 
rânji cu gura până la urechi. Cea mai veche. 

Camera din duşul lui Tess. Cea care-i stătuse pe creier 


toată dimineaţa. Chiar şi atunci când o sărutase, o 
mângâiase, o mică parte dezgustătoare a minţit lui se 
întreba cine o văzuse. 

— Cum aşa? 

— Mi-am amintit că acel model are un buton înăuntru 
care trebuie setat, aşa că am verificat. Rick ridică 
învelitoarea camerei. Pe partea de jos este o amprentă 
parţială. 

Murphy îi făcu semn să se grăbească. 

— Îmbătrânesc aici, Rick. 

— Am verificat amprenta în baza noastră de date şi am 
găsit câteva potriviri, spuse Jack. Rick şi-a amintit unul 
dintre numele de pe listă. 

— Este vorba de un pervers sexual care instala camere 
în vestiarele fetelor de liceu, spuse Rick. Fusese angajat să 
instaleze cablu în clădire şi şi-a făcut şi el o linie privată. 
Folosea acelaşi model de cameră. 

— David Bacon, spuse Spinnelli, împingând spre mijlocul 
mesei o fotografie făcută când fusese arestat. A făcut trei 
din cinci ani pentru incidentul de la vestiar. A ajuns să fie 
acuzat de pornografie cu copii pentru că fetele erau 
minore. A ieşit acum opt luni. 

— A plâns ca un copil când s-a dat sentinţa, spuse Rick 
cu dispreţ. Mic moment teatral. 

Aidan se uita fix la poza lui Bacon şi la descriere, 
străduindu-se ca gândirea lui să rămână logică. 

— A plâns? Asta nu se potriveşte. Scoase foaia cu scrisul 
lui Tess din buzunar. Tess a făcut aseară un profil 
psihologic. 

Spinnelli miji ochii. 

— Când ţi-a dat asta? 

Aidan îşi păstră privirea calmă. 

— Am văzut-o în dimineaţa asta când am venit. Atunci 
mi-a dat profilul. 

Spinnelli dădu din cap, evident fără a fi convins. 

— Aha. La ce hotel stă? 

— La Holiday Inn, în centru. 


— Mda. Deci ce spune profilul, Aidan? 

Se părea că doar atât avea de gând să spună Spinnelli 
legat de asta. Aidan se mai relaxă un pic. 

— A spus că nu a mai văzut această combinaţie de 
trăsături de caracter de când profesează, că este foarte 
rar, mai ales unul atât de hotărât şi reuşind atâtea. Cel 
mai probabil este bărbat, având în vedere numărul de 
persoane ucise. Cel mai probabil nu este foarte tânăr, asta 
bazându-se pe nivelul său de răbdare şi de planificare 
manifestat. Este un maniac sexual antisocial, educat şi 
căruia îi place foarte mult să fie teatral. Se poate să fie 
actor sau să meargă adesea la teatru. Poate are un 
abonament pentru sezon. Are cunoştinţe despre voci şi 
imitări, cât şi despre tehnologia de supraveghere. Se 
pricepe la medicamente, în mod special la drogurile care 
afectează mintea şi procesul mental şi ştie cum să le 
folosească pentru ca să-i facă pe oameni influenţabili. 
Înţelege psihologia - i-a ales pe cei dintre cei mai 
vulnerabili pacienţi ai ei şi le-a personalizat modul de 
tortură. Sau ştie cum să recunoască aceste aptitudini în 
ceilalţi şi să-şi asigure colaborarea lor. Aidan puse hârtia 
pe masă astfel încât Murphy să o poată vedea şi continuă: 
îi place să-i privească pe ceilalţi suferind. Probabil că a 
comis mici delicte în trecut, deşi este la fel de probabil că 
nu a fost prins. Este prea deştept pentru a fi prins. Încă. 
Nu-i mai place să-şi murdărească mâinile, dar o va face 
dacă este necesar. Este orientat asupra unui obiectiv şi 
foarte perseverent. S-ar putea să aibă propria lui afacere. 
Este obişnuit să delege şi este bun la asta. Este cineva 
care probabil că nu are o slujbă în care să fie serviabil. Se 
încruntă. Genul acesta de persoană şi-ar ucide propria 
mamă şi nu va dormi deloc neliniştit dacă asta ar însemna 
să-şi atingă scopul. 

— Este desăvârşit, spuse Spinnelli gânditor. A depus 
ceva efort ca să facă asta. 

Aidan se gândi la ea stând singură cu arma lui alături şi 
câinele la picioare, îngrijorată până ce extenuarea a 


cufundat-o într-un somn adânc. 

— Aseară era neliniştită. După ce zi a avut, nu este nicio 
surpriză. 

— Da vid Bacon trăgea cablu, spuse Murphy. Ştia cum 
să seteze transmisii wireless. Asta înseamnă că este 
educat. _ 

— Dar lucra singur, spuse Rick. li plăcea să privească 
fetele şi ştia că era singurul care putea face asta. Este 
unul dintre motivele pentru care a primit doar cinci ani. 
Nu există nicio dovadă că ar fi avut complici sau că a 
distribuit filmările video. 

— Poate că Bacon este doar unul dintre oamenii cu 
aptitudini pe care el l-a delegat, spuse Jack. Oricum ar fi, 
nu vom şti până ce nu-l vom găsi pe Bacon. 

— Îl vom găsi, spuse Aidan încet. 

— Ei bine, şi eu am ceva, spuse Spinnelli. Cei de la AI au 
făcut-o pe funcţionara de la registratură să cedeze şi a 
recunoscut că i-a dat dosarele lui Adams şi Winslow lui 
Blaine Connell. 

Aidan închise ochii. 

— Nu se poate. 

Nu fuseseră niciodată prieteni, dar Connell păruse 
mereu a fi un tip de treabă. 

— Cei de la AI îl aduc astăzi. Vom avea şi noi parte de el 
după ce termină ei. 

— Dacă mai rămâne ceva, mormăi Jack. La naiba! 

Aidan rupse tăcerea: 

— Ce se aude despre Wallace Clayborn? L-am găsit? 

Spinnelli negă dând din cap. 

— Am trimis nişte poliţişti aseară, dar nu l-au putut găsi. 
I l-am pasat lui Abe şi Miei în această dimineaţă. Tess este 
singură? 

Faptul că fratele lui şi partenerul acestuia erau implicaţi 
era liniştitor. Abe îşi cunoştea meseria, la fel şi Mia. Nu 
vor lăsa nicio piatră necercetată până ce Clayborn nu va fi 
găsit. 

— Nu. Fratele ei a venit azi-noapte din Philly. Se pare că 


implicarea ei în moartea lui Seward este o ştire importantă 
în toată ţara, iar familia ei a fost îngrijorată. 

— Am văzut asta pe ESPN, azi-noapte, spuse Rick. Şi tu 
erai în cadru, Aidan. 

— Să nu ţi se urce la cap, spuse sec Spinnelli. Ce mai 
trebuie finalizat? 

Jack îşi verifică carneţelul. 

— Încă mai aştept noutăţi despre numărul de serie al 
pistoalelor pe care le-aţi găsit în locuinţa lui Adams. Dacă 
nu mi se comunică nimic până-n prânz, voi suna eu. 

— Avem chitanţele pe care le-am găsit în apartamentul 
lui Nicole Rivera, spuse Murphy. Odată ce-l găsim pe 
Bacon putem verifica magazinul de jucării să vedem dacă 
şi-o aminteşte cineva. 

— Şi trebuie să aflăm cine a avut acces la toate 
apartamentele. Aidan se uită la Spinnelli. Poţi pune pe 
cineva să se uite din nou la înregistrările camerelor de 
supraveghere? 

— Da. Voi, tipilor, concentraţi-vă să-l găsiţi pe David 
Bacon. Eu mă voi ocupa de Connell şi de Al. Vă voi suna 
când voi afla ceva. Îl cunosc pe Connell. Pot crede că a dat 
mai departe nişte dosare, dar nu pot crede că a împuşcat-o 
cu sânge rece pe Nicole Rivera. Dar m-am înşelat şi 
înainte. Duceţi-vă şi ţineţi-mă la curent. Oh, şi, Aidan? 

Aidan se întoarse în dreptul uşii. 

— Da? 

— Spune-i lui Tess că avem nevoie ca ea să aranjeze 
acele dosare. Patrick a sunat în dimineaţa asta. Are 
mandat pentru dosarele ei şi vrem ca ea să le examineze 
alături de noi. În timp ce încercăm să-l prindem pe 
individul acesta, cel puţin să-i blocăm următoarea mişcare. 
Spune-i că trimit un poliţist care să se întâlnească cu ea la 
biroul ei ca să supravegheze curăţenia, apoi va lua hârtiile 
şi stick-ul ei de memorie. Patrick îi va folosi fișierele 
electronice până când dosarele vor fi puse în ordine. 

— Eşti îngrijorat că nu vă va da dosarele? 

— Nu, ştiu că va face ceea ce trebuie făcut. Dar va 


trebui să avem la bază documente care să întărească 
lanţul cătuşelor. Nu vreau să ofer scăpări vreunui avocat 
uns cu toate alifiile, Aidan. Între noi fie vorba, polițistul 
este mai degrabă pentru siguranţa ei. Imi fac griji de 
Clayborn că îi va supraveghea biroul, aşteptând-o. 

I se făcea rău doar gândindu-se la o asemenea 
posibilitate. 

— Îi voi spune. Mulţumesc, Marc. 

Abe îl aştepta la birou. N 

— Trebuie să vorbesc cu tine. Işi apropie capul. Tata mi- 
a dat raportul. 

Stomacul lui Aidan înţepă şi mai tare. 

— Rachel se duce azi la şcoală? 

— Ne-am gândit că ar fi mai rău dacă nu s-ar duce. 

— Posibil. Dumnezeule, Abe! O parte din mine îşi 
doreşte ca ea să fi lăsat totul aşa cum era şi să nu se fi dus 
niciodată să vadă ce mai face prietena ei. 

Abe îi strânse umărul. 

— Ştiu. Şi ea a spus acelaşi lucru. Apoi a spus că nu s-ar 
mai fi putut privi în oglindă dacă ar fi lăsat totul aşa cum 
era. 

Mândria întâlni greaţa la jumătatea drumului. 

— Este un copil bun, Abe. El înghiţi cu greu. Dacă 
vreunul dintre nenorociţii ăia se uită urât la ea... 

— Ştiu, spuse Abe feroce. Eu şi Mia am plecat să-l găsim 
pe Clayborn. Încearcă să nu te îngrijorezi. 

Aidan îşi freca fruntea când telefonul lui Murphy sună. 

— Probabil că Murphy a ieşit la o ţigară. Mă gândeam să 
mă apuc şi eu. Simt de parcă primesc săgeți din toate 
direcţiile. 

— Ştiu cum te simţi. 

Aidan ştia că Abe înţelegea. Nu cu mult timp în urmă 
Kristen fusese ţinta unor ucigaşi furioşi. 

— Găseşte-l pe Clayborn, bine? 

— Ne ocupăm de asta. Te sun când l-am găsit. Telefonul 
lui Aidan începu să sune şi Abe ridică din sprânceană. 
Cineva vrea neapărat să vorbească cu unul dintre voi. Ne 


vedem mai târziu. 

Cufundându-se în scaun, Aidan ridică receptorul. 

— Reagan. 

El răsfoi în roldex căutând numărul biroului de eliberare 
condiţionată. Ei ar trebui să aibă ultima adresă a lui 
Bacon. 

— Detective Reagan, numele meu este Stacy Kersey. 
Vocea era aproape o şoaptă. Sunt asistenta lui Lynne 
Pope, Chicago On The Town. 

— Nu am niciun comentariu, spuse Aidan concis şi vru 
să închidă. 

— Aşteaptă, la naiba! sări ea, apoi vocea ei scăzu din 
nou. Ascultă-mă! 

— Nu am terminat cu caseta. Ultima imitație a lui Tess 
de către Rivera era probă. 

— Nu este vorba despre casetă, şuieră ea. Lynne Pope 
tocmai s-a întors de la o întâlnire cu un tip care pretinde 
că are nişte filme porno cu psihiatra ta pe un CD. 

Aidan sări în picioare, pulsul înteţindu-se. 

— Ce? Poţi să-l reţii acolo? 

— Pentru puţin timp. Începe să-i sfârâie călcâiele. 
Trebuie să-i dau cincizeci de mii cash pentru casetele 
video. Dar nu va aştepta mai mult. 

— Cum arată individul? 

— Un metru şaptezeci şi doi, părul grizonat. În jur de 
cincizeci de ani. Şleampăt. 

Bacon. 

— Voi fi acolo în cincisprezece minute. Voi trimite o 
maşină de patrulare pentru a-l reţine la uşă în cazul în 
care pleacă înainte ca eu să ajung acolo. Mulţumesc. 
Alergă spre biroul lui Spinnelli. Avem o pistă în legătură 
cu Bacon. 

Spinnelli privi în sus, mijindu-şi ochii. 

— Poate mai luăm şi noi o pauză. Du-te. O voi suna pe 
Tess să-i spun să înceapă să se ocupe de dosare. 

Aidan îl găsi pe Murphy afară, în faţa uşii secţiei de 
poliţie, trăgând ultimul fum. 


— Haide! 
Miercuri, 15 martie, 8:55 A.M. 


— Să-l ia dracu’! înjurătura lui Murphy fu brutală. 

Aidan închise ochii şi se luptă să-şi recapete sângele 
rece. Ajunseseră cu cinci nenorocite de minute prea 
târziu. David Bacon plecase, luând CD-ul cu el. 

— Îmi pare rău. Lynne Pope arăta devastată. Am 
încercat să-l ţin aici. Trebuia să sun la 911. Ea dădu din 
cap. Îmi pare atât de rău. 

Murphy se forţă să zâmbească. 

— Ai încercat, şi noi apreciem asta. A spus ceva înainte 
de a pleca? Orice care ne-ar ajuta să-l găsim? 

— Nu. A devenit agitat. Era de parcă avea un radar sau 
ceva de genul acesta. A început să transpire, apoi a sărit şi 
a spus că va păstra legătura. l-am sunat pe cei de la 
securitate, dar a fugit. 

— Cum v-a contactat mai întâi, domnişoară Pope? 
întrebă Aidan, încercând să nu se gândească la jegosul 
nenorocit care alerga pe cine ştie unde cu un CD cu Tess. 

— A sunat la tabloul de comandă după transmisiunea de 
aseară. A spus că are mai multe informaţii despre 
metodele fără morală ale doctoriţei Ciccotelli. M-am 
întâlnit cu el în dimineaţa aceasta şi mi-a arătat CD-ul. A 
spus că ea este o celebritate locală acum şi că voia 
cincizeci de mii. 

— Puteai să-l cumperi, spuse Aidan, studiindu-i faţa 
supărată. De ce nu ai făcut-o? 

— Aud cum poliţiştii spun că nu le plac coincidenţele, 
spuse ea sever. Ei bine, nici mie. Nici nu-mi place să fiu 
făcută de râs în faţa camerelor de luat vederi. Am putut 
vedea şocul din privirea ei ieri, detective. Este un pion în 
orice dracului se întâmplă. Eu nu voi fi. 

Aidan îi dădu cartea lui de vizită. 

— Aş vrea să-ţi mulţumesc. Sună-mă dacă se întoarce. 

În afara biroului lui Pope, Murphy se grăbi spre lift. 


— Biroul de eliberare condiţionată tocmai s-a deschis. 
Hai să facem rost de o adresă pentru Tom care trage cu 
ochiul. Apăsă pe buton mai tare decât era necesar. Apoi 
vom lua un mandat. Undeva, ceva va trebui să se producă. 

Miercuri, 15 martie, 9:45 A.M. 


— Ce dezastru. 

Tess îi aruncă o privire lui Vito care stătea în afara 
seifului examinând distrugerile. Alături de el stătea un 
ofiţer în uniformă trimis de Spinnelli pentru a supraveghea 
curăţenia, dar Aidan îi spusese adevăratul motiv pentru 
prezenţa ofițerului Noian şi asta o făcu să se simtă mult 
mai în siguranţă. Clayborn trebuia să treacă atât de Noian, 
cât şi de Vito pentru a o ataca. Şi dacă reuşea să o prindă 
singură, Tess avea pistolul lui Aidan în geanta pe care 
mama lui i-o cumpărase cu o seară înainte. 

— Mulţumesc, Vito. Nu aş fi observat de una singură. 

— Fii drăguță cu mine, puştoaico. Am venit aici în 
vacanţă. Tonul lui era lejer, dar chipul său era încordat în 
timp ce ochii lui se opriră asupra hârtiei pătate de sânge 
care mai era încă pe podeaua seifului. 

Inima lui 'Tess tresări rănită. Sângele lui Harrison. Ea-şi 
puse o pereche de mănuşi de cauciuc şi strânse 
documentele distruse. 

— Nu cred că acestea vor mai fi de folos, ofiţere Noian. 
Le voi pune într-o pungă şi le poţi trece la probe. 

Noian dădu scurt din cap. 

— Aşa va fi bine, doctore. 

Nu o plăcea, Tess ştia asta. Petrecuse atâtea ore cu 
Aidan, Jack, Murphy şi Marc Spinnelli încât aproape că 
uitase că restul forţelor de ordine încă o mai urau. Ea şi 
Vito lucrară neîntrerupt aproape o oră înainte ca vocea lui 
Amy să-i întrerupă. Era timpul potrivit pentru o pauză. 

— Tess? Faţa lui Amy se lumină. Vito! Dumnezeule, ce 
bine e să te văd! 

El îi zâmbi. 

— Arăţi bine, Amy. 


— Când ai venit în oraş? 

— Noaptea trecută. Eram îngrijorat din cauza lui Tess. 

Amy îi aruncă o privire fioroasă. 

— La fel ca noi toţi. Cineva a uitat să sune să spună că 
este bine. 

— Ţi-am spus că-mi pare rău, bombăni Tess. Deci ai 
venit să mă hărţuieşti sau ce? 

— Am venit să văd dacă eşti bine. Expresia feţei lui Amy 
se mai îmbună. Eşti bine? 

— Am avut şi zile mai bune. Vizita ei la Flo Ernst nu 
mersese deloc bine. Încă ameţită din cauza durerii; 
doctorul ei îi dăduse un sedativ. Unul dintre fiii lui Ernst o 
sfătuise cu răceală să revină după înmormântarea care va 
avea loc duminică. Respectându-le durerea, ea dăduse la o 
parte jignirea şi plecase fără să mai spună nimic. Dar cred 
că am avut zile şi mai rele. 

Amy ştia mai bine ca oricine, pentru că i-a fost tot timpul 
alături în acele perioade. 

— Ştiu, scumpo, spuse Amy cu blândeţe. Şi vei trece şi 
de asta aşa cum ai trecut şi de toate celelalte. Se uită în 
jur. Unde este Denise? 

— In biroul lui Harrison. Tess se uită la uşă, văzând în 
minte mobila distrusă, sângele de pe colţul biroului. Face 
curăţenie. Eu nu am putut. 

Amy mângâie părul lui Tess. 

— Este în regulă. Nu trebuie să fii o superfemeie în 
fiecare zi. 

— Doctore Ciccotelli? Un bărbat tânăr purtând jacheta 
cu numele unui curierat local îşi vâri capul pe uşă. Am un 
pachet. Intră, cu casca de la bicicletă pe braţ şi cu un plic 
plat de carton într-o mână. Trebuie să semnaţi pentru el. 

Incruntându-se, Tess semnă, dar Vito interveni şi luă 
primul pachetul. 

— Lasă-mă să-l verific, spuse el, băgând chitanţa în 
buzunar. El pipăi plicul. Este un CD. Aşteptai vreo livrare? 

Ea se uită la etichetă. 

— De la întreprinderea Smith? Nu. Dar mereu primesc 


mostre de cărţi pe CD-uri de la companii care vor o 
recenzie. Să-l deschid? _ 

— O voi face eu. Dă-te înapoi. Îndreptându-se spre cel 
mai îndepărtat colţ al recepţiei, el deschise plicul şi scoase 
o foaie de hârtie şi un CD. Şi păli. Sună-l pe Reagan! 
Acum! 

— Ce este? Tess se duse acolo şi se încruntă când el 
întoarse hârtia, ascunzând-o. La naiba, Vito, lasă-mă să o 
văd! 

Ea luă foaia, fără să fie sigură la ce să se aştepte. Nu se 
aşteptase la ceea ce văzu. 

Încremenită, se uită la... ea însăşi. Color. Complet goală. 
O frază tipărită sub poză spunea: Depozitează 100 000 în 
contul de mai jos sau filmul video va fi vândut presei 
pentru o distribuire pe scară largă. În mod mecanic îi dădu 
pagina înapoi lui Vito, se întoarse încet pe călcâie, merse 
până în hol unde căzu în genunchi şi vomită. 


Miercuri, 15 martie, 11:15 A.M. 


Aidan ieşi din lift înainte ca uşile acestuia să se deschidă 
complet, alergând pe hol acolo unde un bărbat în uniformă 
stătea în afara uşii ei. 

— Unde este? întrebă Aidan. 

Bărbatul în uniformă, pe nume Noian, arătă cu degetul 
spre marginea biroului de la recepţie. 

— Acolo este. Tipul de la curierat l-a adus. A pus-o să 
semneze pentru el şi toate cele. 

— Mulţumesc că le-ai dat celor de la dispecerat numele 
companiei, spuse Murphy. Am putut trimite o maşină de 
patrulare pentru a-l prinde din urmă când a făcut 
următoarea livrare. 

Tipul de la curierat îi aştepta la secţie. Nici Aidan, nici 
Murphy nu se aşteptau să afle mai multe de la el decât 
aflaseră de la serviciul de curierat. Pachetul fusese lăsat în 
acea dimineaţă cu un ordin de plată. Descrierea făcută de 
funcţionar se potrivea în mare cu Bacon, dar se putea 


aplica cu uşurinţă la jumătate din bărbaţii de vârstă 
mijlocie din Chicago. 

— Tipul de la curierat arăta ca un student, spuse Noian. 
Mă îndoiesc că ştia ce are. Ar fi păstrat-o pentru el dacă ar 
fi ştiut. Jenat, se uită peste umăr. A fost foarte cooperantă 
în legătură cu hârtiile din seif. Nu mă aşteptam la asta. 

Murphy se uită în birou. 

— Cine a fost aici de dimineaţă? 

— Fratele ei, recepţionera şi prietena ei, avocata. A 
devenit palidă şi a fost şocată când a văzut CD-ul şi fratele 
ei a vrut să sune la 911, dar ea nu l-a lăsat. Avocata l-a 
sunat pe prietenul lor doctor care voia să-i dea ceva ca să 
se mai calmeze, dar ea a refuzat. Un îngrijitor a venit şi a 
curăţat covorul. Cam asta a fost. 

Aidan dădu scurt din cap. 

— Mulţumesc. 

Înăuntru, Vito stătea în colţul cel mai îndepărtat al 
biroului de la recepţie. Avea mâinile încrucişate strâns 
peste piept, iar un muşchi i se zbătea pe obraz în timp ce 
se uita spre biroul lui Tess unde ea stătea pe rămăşiţele 
canapelei sfâşiate, arătând şocată ca după bombardament. 
La fel de îngroziţi, Amy Miller şi Jon Carter stăteau de o 
parte şi de alta a ei, în timp ce o tânără se agita lângă uşa 
deschisă a biroului lui Ernst, evident neliniştită. Ea trebuie 
să fie Denise Masterson, se gândi Aidan, amintindu-şi de 
verificarea pe care o făcuse lui Tess şi angajaţilor 
cabinetului. 

— Ai idee cât de mult îmi doresc să-l omor? murmură 
Vito fără a-şi lua privirea de la Tess. 

Aidan respiră încet. 

— Da, am. 

Vito întoarse capul, o furie sălbatică arzând în ochii săi 
întunecaţi. 

— Ştiai? 

— Nu până în dimineaţa asta. Nu ştiam că-i va trimite o 
copie. 

Vito închise ochii. 


— Copie. Atunci există mai multe. 

Murphy îşi drese glasul. 

— Cât mai aveţi până puneţi hârtiile alea în cutii? 

Vito deschise ochii şi clipi, ca şi cum abia atunci 
realizase că Murphy era acolo. 

— Acesta este partenerul meu, Todd Murphy, spuse 
Aidan încet. 

— Abia am început. Spune-i locotenentului tău să trimită 
pe cineva să termine treaba. Maxilarul lui Vito se ridică 
beligerant. O iau acasă. 

— Nu se poate întoarce la apartamentul ei, spuse calm 
Murphy. 

Vito scrâşni din dinţi. 

— Nu mă refer la mausoleul acela din Michigan Avenue. 
O iau acasă. Vom lua următorul zbor spre Philly. 

— Nu. Tess se ridică de pe canapea, oprindu-se parcă 
pentru a testa dacă picioarele o vor susţine. Amy Miller şi 
Jon Carter se ridicară şi ei, gata să o prindă dacă era 
nevoie. Tess dădu cu blândeţe la o parte mâinile lui Amy. 
Sunt bine, Amy. Traversă biroul şi ajunse lângă Vito, cu 
Amy şi Jon flancând-o din spate. Şi nu mă duc nicăieri, 
Vito. Era palidă, dar ochii îi erau limpezi. Ea-şi ridică 
bărbia şi-i întâlni ochii lui Aidan şi mândria care se 
reflecta în ei. Nu este acelaşi individ. 

Aidan ştia asta, dar voia să audă de ce ea credea asta. 

— De ce nu? 

— [i lipseşte răceala, pregătirea ca în cazul celorlalte 
atacuri. Asta pare a ţine mai mult... de caracterul 
oportunist. Posibil că unul dintre lacheii săi a muşcat 
capătul lesei şi a fugit. Ea ridică din umeri. Celelalte 
atacuri erau menite să înspăimânte, să subjuge. Să 
exploateze oameni bolnavi şi vulnerabili până când vor 
ceda. În cel mai rău caz ăsta va putea să mă facă de râs. Şi 
asta doar dacă îl las eu. Dar eu am decis că nu îl voi lăsa. 

— Il vom găsi, Tess, spuse Aidan. 

— Desigur că-l veţi găsi. El este singura legătură cu 
persoana care a omorât patru oameni. Eu sunt doar o 


bucată din asta. Ar trebui să vă concentrați asupra lor. Eu 
sunt bine, Aidan. Nu am fost la început, dar acum sunt. 
Du-te şi fă-ţi treaba. Bravada ei se veşteji când el ridică 
pachetul care stătea pe marginea biroului lui Denise. 
Trebuie să iei aia? 

— Este dovadă, scumpo. Dar îţi promit că nimeni nu se 
va uita la asta decât dacă trebuie. Aidan se uită la Vito. Te 
întorci în Philly? 

— Ai prins nenorocitul care face asta? încă furios, Vito 
îşi deschise braţele larg arătând spre biroul distrus. 

Clayborn era încă în libertate. 

— Nu, nu încă. 

— Atunci rămân. 

— Atunci ia cina cu noi în seara asta. Putem discuta mai 
multe. Te sun mai târziu, Tess. 

Atât de concentrat era cu propriile sale gânduri încât se 
aşeză pe locul pasagerului din maşina lui Murphy înainte 
să-şi dea seama că partenerul său nu spusese nimic de 
multă vreme. 

— Ce este? 

— Nimic. Dar buzele lui Murphy tresăriră. 

— Ce este? 

Murphy îi aruncă o privire înainte de a intra în trafic. 

— l-ai spus „scumpo”. 

Aidan îşi dădu ochii peste cap. Fusese prins. 

— Şi ce? 

— lar ţi-a gătit. 

Oh, da! Amintiri ale dimineţii se derulară, iar el îşi 
schimbă poziţia. 

— Tu condu acolo, vrei? Se uită la carneţel. Casa mamei 
lui Bacon este pe Cicero. 

Deja fuseseră la adresa pe care Bacon o lăsase la 
ofiţerul de la eliberarea condiţionată, un om care avea o 
groază de lucru şi care nu avusese timp să verifice faptul 
că apartamentul era de fapt un magazin de animale într-un 
lanţ de magazine. 

— Şi dacă nu-l găsim în timp util? întrebă Murphy, toată 


frivolitatea dispărându-i din glas. Dacă o singură copie din 
acel CD iese la lumină, nu-i putem garanta lui Tess că nu 
va fi difuzat pe undeva. Astăzi sau peste zece ani. Va 
trebui să trăiască cu asta. Tu poţi face asta? 

Aidan nu era sigur şi asta îl deranja. 

— Iau doar cina cu ea, Murphy. 

Murphy deschise gura ca şi cum ar mai fi vrut să spună 
ceva, apoi ridică din umeri. 

— Bine. 


Miercuri, 15 martie, 11:55 A.M. 


David Bacon era un om inocent hărțuit de poliţie. 

Trebuia să fie adevărat. Mama lui Bacon aşa a spus de 
cealaltă parte a paravanului uşii. O femeie acră pe la 
şaptezeci de ani, părul ei negru, neîngrijit era susţinut de 
o bentiţă lată şi colorată, iar buzele ei subţiri erau date cu 
un roşu aprins. Prin paravan Aidan fu lovit de mirosul de 
naftalină şi pisici. 

— Nu am venit aici ca să-l hărţuim, o asigură Murphy. 
Putem intra? 

— Nu este aici, se răsti ea, stând ţeapănă. Şi nu, nu 
puteţi intra. 

— Am venit doar pentru adresa pe care i-a dat-o 
ofițerului de eliberare condiţionată, doamnă Bacon, spuse 
Aidan încet, ochii lui cercetând ceea ce putea vedea din 
sufragerie prin paravan. Este un magazin de animale 
dintr-un lanţ de magazine. Chiar acolo, asta este o 
încălcare a condiţiilor de eliberarea condiţionată. 

Ea păli, pe obrajii ei rămânând doar două pete de ruj 
strălucitor. 

— Nu-l puteţi trimite din nou la închisoare. L-ar omori. 

Nu, această plăcere îmi este destinată mie. Şi lui Vito 
Ciccotelli. 

— Unde este, doamnă Bacon? Locuieşte aici cu 
dumneavoastră? 

— Nu, jur. S-a mutat. Rănindu-i sentimentele când a 


făcut asta, Aidan putu observa. A spus că are nevoie de 
spaţiu. Nu ştiu unde este. Vă rog să plecaţi acum. 

Aidan şi Murphy schimbară o privire, iar Murphy dădu 
din cap. 

— Mă tem că va trebui să veniţi cu noi, doamnă Bacon, 
spuse Murphy. 

Ea rămase cu gura deschisă. 

— Mă arestaţi? 

— Nu, doamnă, vocea lui Murphy era amăgitor de 
blândă. Am dori să veniţi cu noi şi să răspundeţi la unele 
întrebări din moment ce fiul dumneavoastră nu este 
disponibil pentru a face asta. 

Aşa că ea nu-l putea suna să-l avertizeze că poliţiştii 
sunt pe urmele lui. 

Buzele ei subţiri şi roşii tremurară. 

— Dar nu pot. Şovăitor, gesticulă în urma ei. Pisicile 
mele. Cine va avea grijă de ele? 

— Nu veţi fi plecată atâta timp, doamnă, spuse Aidan. Le 
puteţi lăsa de mâncare şi apă dacă doriţi, dar va trebui să 
vă însoţim cât timp faceţi asta. 

O urmară prin bucătărie, în spălătorie unde începu să 
umple patru boluri mici cu mâncare pentru pisici. 
Duhoarea era şi mai puternică în spălătorie, litiera enormă 
fiind plină până la refuz. 

Cred că voi leşina, se gândi Aidan. Ţinându-şi respiraţia, 
cercetă mica încăpere, oprindu-şi privirea asupra coşului 
cu rufe al doamnei Bacon aşezat deasupra uscătorului. 
Acolo erau câteva tricouri polo cu mâneci scurte foarte 
îngrijit împăturite. Deasupra inimii aveau cusut logoul de 
la WIRES-N-WIDGETS, un lanţ de magazine local care 
oferea o gamă largă de dispozitive electronice. Uşurel, 
Aidan îşi drese glasul. Murphy îi urmări privirea, buzele 
sale curbându-se. 

— Hai să vă luaţi haina, doamnă, spuse Murphy. Este 
frig afară. 


Miercuri, 15 martie, 12:15 PM. 


— Mai vreţi cafea? întrebă chelneriţa din spatele 
tejghelei. 

Era un local micuţ decorat în stilul anilor '40 care te 
ducea cu gândul la scene din filmele clasice, vechi. Aflat 
lângă Institutul de Artă, atrăgea o mulţime eclectică de 
oameni de afaceri şi academicieni şi era animat de 
discuţii. Nimeni nu-i acorda nicio atenţie unei persoane 
care stătea singură în faţa unei ceşti de cafea, într-o după- 
amiază rece. 

În mod normal acesta era un loc în care să stai şi să 
reflectezi. Astăzi era un loc pentru meditat. 

— Vă rog, dar doar pe jumătate. Mulţumesc. 

Ceva nu mersese cum trebuie. Un fir lăsat liber îi 
încurcase şi-i ameninţase întreg planul. O cameră în baia 
lui Ciccotelli. Cine s-ar fi gândit la asta? Fu ar fi trebuit să 
o fac. Eu ar fi trebuit să verific. Ar fi trebuit să-l omor. Dar 
acest gen de omoruri necesitau debarasarea de cadavru şi 
asta lăsa şi mai multe fire dezlegate. Să-l folosească pe 
Bacon fusese un risc calculat. Câteodată riscurile o luau 
razna. 

Acum existau filme ale căror conţinut era... de 
necontrolat. Cât va mai dura până când va încerca să mă 
şantajeze? Acest fir va trebui să fie tăiat. Imediat. 

Cafeaua îi lăsă un gust amar, dar nu mai puţin amar 
decât faptul că încă o dată Ciccotelli aterizase în picioare. 
Poliţiştii formaseră un zid protector în jurul ei. Işi 
petrecuse noaptea cu Reagan. Târfa. Nu mă tachina, 
Aidan. M-ai făcut să-mi amintesc cum este să te simţi 
dorită, Aidan. Era destul pentru a provoca greață. 

Reagan era interesant. Şi asta va trebui să fie înăbuşită 
în faşă. Si ştiu exact cum să fac asta. Dar mai întâi şi mai 
întâi trebuia să rezolve treaba cu Bacon. Faptul că-l 
termina pe nenorocitul acela bolnav îi va oferi satisfacţie. 

Dar şi mai satisfăcătoare va fi reacţia lui Ciccotelli faţă 
de recenta ei pierdere. 

El suferise atâta, gemând după ajutor. Plângând după 


Ethel. Implorând milă, răspunsuri. De ce? Fusese demn de 
milă, tipetele lui făcând ca cei de la Blades să devină şi 
mai violenţi. Băieţii din bandă îşi făcuseră bine treaba. 
Rănile sale vor arăta că fusese bătut în continuu, dar nimic 
care să poată fi depistat. Unii ar putea numi aranjamentul 
lor şantaj. Eu prefer să mă gândesc ca la o propunere de 
afaceri, benefică ambelor părţi. Deodată ziua păru mai 
puţin posomorâtă. Gata cu meditaţia. Avea treabă de 
făcut. 
— Nota, vă rog. 


14 


Miercuri, 15 martie, 3:10 P.M. 


Aidan privi în sus spre semnul magazinului. Era al 
treilea magazin Wires-N-Widgets din Chicago. Următorul 
magazin aflat cel mai aproape era în Milwaukee, la o oră 
distanţă. 

— Trei lovituri şi ieşi, murmură el, iar Murphy se 
încruntă. 

— Poate că a treia oară e cu noroc, Aidan. 

— Da. Lasă vrăjeala şi să vedem dacă mai eşti la fel de al 
naibii de optimist. 

Era descurajat şi asta se accentua. Cu fiecare oră care 
trecea iar ei nu-l aveau pe Bacon în custodie, şansele ca 
un onanist să o vadă pe Tess pe un site web creşteau. Nu 
voia să fie nevoit să-i spună că eşuaseră. Să vadă 
îngrijorarea din privirea ei. 

Intrară în magazin şi se duseră la tejgheaua din faţă 
unde un tip musculos sorta piese. Pe ecusonul bărbatului, 
aflat pe tricoul polo cu emblema Wires-N-Widgets, scria 
GUS. 

Murphy aşeză poza lui Bacon pe masă, iar Aidan îl văzu 
pe Gus tresărind. 


— Bacon nu mai lucrează aici, spuse Gus şi se întoarse 
spre grămada de piese mici. 

Murphy se aplecă peste tejghea. 

— De ce nu? 

Bărbatul scoase un teanc de pungi micuţe de plastic şi 
începu să bage câte o singură piesă în fiecare pungă. 

— Pentru că şeful l-a concediat. Aidan puse mâna pe 
pungi şi Gus se uită enervat în sus. Trebuie să pun astea în 
pungă până la sfârşitul afurisitei de ture, bine? 

Aidan se aplecă mai aproape până când ajunse la doar 
câţiva centimetri de nasul bărbatului. 

— Aceasta este o investigaţie a unei omucideri, 
domnule. Chiar nu-mi pasă dacă-ţi pui sau nu 
condensatorii în pungi, dar îţi pot promite că nu o vei face 
dacă nu începi să discuţi acum cu noi. Răspunde la 
întrebare. De ce l-a concediat şeful tău pe David Bacon? 

Bărbatul făcu ochii mari. 

— Omucideri? Bacon a omorât pe cineva? 

— Nu am spus asta, zise Aidan. Este posibil să cunoască 
pe cineva care a făcut asta. 

Gus oftă şi vorbi pe un ton scăzut: 

— Nu vrem publicitate din asta. 

Aidan şi Murphy se uitară unul la celălalt. 

— A furat ceva? întrebă Murphy. 

Gus negă dând din cap. 

— Şi mai rău. Am găsit camere în toaleta femeilor. Ne- 
am uitat în dosarul lui Bacon şi am aflat că a minţit când s- 
a angajat. A spus că nu a fost niciodată arestat, dar fusese 
la închisoare pentru... se aplecă. Că a spionat fete de 
liceu, şopti el. 

— Ştim, spuse afabil Murphy. Voi nu verificaţi trecutul? 

Gus se înroşi. 

— Este cam scump, bolborosi el şi totul deveni clar. 

— Şeful tău a luat-o pe scurtătură şi acum se teme că şi- 
a pus fundul la bătaie, spuse Aidan. 

Gus îl privi urât. 

— Ceva de genul acesta. 


— Şi când a fost Bacon concediat? întrebă Murphy. 

— Cam acum o lună. 

— Mama lui încă mai are toate tricourile lui, spuse 
Murphy şi Gus se strâmbă. 

— Poate să le păstreze. Tipul mirosea mereu a pipi de 
pisică. Nu mai curăţăm noi tricourile alea. Şeful meu voia 
ca el să dispară. Nu am vrut să fim daţi în judecată de 
vreuna dintre doamne. 

— A lăsat vreo adresă unde să-i trimiteţi banii? forţă 
Aidan. 

— Nu. Îmi pare rău. Gus se încruntă când ei se uitară la 
el. Nu mint. Şeful a spus că nu-şi va mai primi ultimul 
salariu şi că dacă va mai călca vreodată pe aici va suna 
mai mult ca sigur la poliţie. Bacon a pălit şi a luat-o la 
sănătoasa mai repede decât dacă l-am fi electrocutat cu un 
împungător de vite. Ceea ce chiar ne-am dorit să fi făcut. 

— Cunosc sentimentul, îi spuse Aidan. Ai vreo idee unde 
locuieşte? 

Gus se concentră. 

— Nu. Dar a venit într-o zi şi a spus că i-a ajuns să 
locuiască cu mama lui şi că-şi va lua o locuinţă a lui. Şi-a 
petrecut toată dimineaţa uitându-se pe anunţurile din ziar 
şi telefonând. Şeful i-a tăiat din salariu când a aflat. 

Aidan simţi cum i se ridică părul pe ceafa. 

— Îţi aminteşti când a fost asta mai exact? 

Gus se concentră din nou, apoi se lumină la faţă. 

— Aşteaptă. Răscoli pe sub tejghea, scoțând un program 
de baschet pentru liceu. In a doua zi de luni din 
decembrie. Privi în sus. Era un meci mare în acea seară şi 
a venit un tip disperat să-şi ia un televizor nou pentru că 
avea o petrecere şi televizorul lui se stricase. A trebuit să-l 
ajut pentru că Bacon vorbea la afurisitul acela de telefon. 
Vă ajută cu ceva? 

Aidan zâmbi uşurat. 

— Foarte mult. li dădu cartea de vizită. Sună-ne dacă-ţi 
mai aminteşti şi altceva despre Bacon. 

Gus se uită la cartea de vizită, apoi în sus. 


— Acum mi-am amintit unde v-am văzut. Sunteţi 
detectivul de ieri, de la televizor. leşeaţi de la Seward 
după ce s-a sinucis. Îşi miji uşor ochii. Îmi daţi şi mie un 
autograf? 

x 

O oră mai târziu, Murphy încă mai chicotea pe tema asta 
în timp ce se uitau peste apelurile telefonice de la Wires- 
N-Widgets din a doua luni a lui decembrie. Aidan nu vedea 
ce era aşa de amuzant cu celebritatea nou descoperită. 

— Apropo, ce este un condensator? întrebă Murphy. 
Chestiile alea pe care le punea Gus în punguţe. 

— Face ca voltajul să nu se schimbe prea repede. Aidan 
se uită la lista de apartamente. Erau peste tot în oraş. Le 
va lua ore întregi să-l verifice pe fiecare în parte. Se uită în 
sus şi văzu că Murphy îl privea întrebător. Am urmat un 
curs de circuite electrice ca... 

— Parte a diplomei tale. Murphy dădu din cap zâmbind. 
Ştiu. 

Spinnelli veni şi se aşeză lângă ei, o încruntare sobră 
curbându-i mustaţa. 

— Ce este atât de amuzant? 

Aidan îşi dădu ochii peste cap. 

— Nimic. Avem o pistă despre unde ar putea locui 
Bacon. li arătă lui Spinnelli lista cu cele douăzeci de 
numere de telefon la care Bacon sunase pentru un 
apartament. Până acum am sunat la o duzină din ele şi 
nimeni nu şi-a amintit de el. 

— Probabil că folosea un nume diferit, spuse Murphy, 
foarte serios acum. 

— Va trebui să-i arătăm poza. Locaţiile sunt în tot 
oraşul. Asta s-ar putea să ia ceva timp. 

— Faceţi juma, juma, le ordonă concis Spinnelli. 

Aidan îi studie faţa. 

— Ce s-a întâmplat, Marc? 

Spinnelli deschise gură să răspundă exact atunci când 
Abe şi partenera sa, Mia Mitchell, intrară. Ambii erau la 
fel de îngrijoraţi ca şi Spinnelli. 


Aidan se ridică încet, inima sa încetând să mai bată. 

— Clayborn? 

Abe negă dând din cap. 

— Am urmărit diverse piste toată dimineaţa, dar s-a dat 
la fund. Am mai primit un apel şi a trebuit să răspundem. 

Inima lui Aidan o luă la trap. 

— Rachel? 

Mia miji ochii. 

— Ce este în neregulă cu Rachel? 

Abe dădu şi mai tare din cap. 

— Nimic. Este bine. Aidan, cunoşti vreun bărbat pe 
nume Hughes? 

Aidan se gândi, apoi îşi ridică încet privirea când îşi 
aminti. 

— Este portarul din blocul unde stă Tess. De ce? 

Mia îşi deschise fermoarul de la haină şi-şi scoase 
fularul de la gât. 

— Pentru că este mort. A fost găsit pe o alee nu prea 
departe de apartamentul său, bătut groaznic. 

Aidan se aşeză pe marginea biroului. Era ceva 
întâmplător. Trebuia să fie o întâmplare. Dar în sufletul 
său ştia că nu este aşa. 

— A fost jefuit? 

— Portofelul său a fost golit, cu excepţia carnetului său 
de conducere, spuse Abe. Cineva a vrut să-l identificăm, 
dar va fi imposibil după faţă. A fost bătut foarte rău, Aidan, 
foarte, foarte rău. Trase aer în piept. Avea două chestii 
prinse de cămaşă. Un bilet scos la imprimantă pe care 
scria: „Să fii judecat după compania în care te afli”. 

— Cel de-al doilea era un articol despre Tess, adăugă 
încet Mia. 

Aidan se frecă la gură cu dosul mâinii, implicaţiile fiind 
prea copleşitoare pentru a fi absorbite. 

— Era prietenul lui Tess. Asta o va distruge. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Spinnelli oftă. 

— Ai dreptate, Aidan. El nu a terminat încă. Dar în cele 
din urmă avem un motiv. Nu vrea să obţină un apel şi nu 


vrea să însceneze sinucideri pentru profit. 

— Vrea să o distrugă pe Tess, spuse Aidan încet. Prin 
orice mijloace. 

Spinnelli era serios. 

— Şi singurele noastre piste sunt un poliţist care nu vrea 
să vorbească cu cei de la Al şi Bacon. 

Abe îşi încruntă sprâncenele şi schimbă o privire cu Mia. 

— Un poliţist? 

— Care este ora decesului în cazul portarului? întrebă 
Spinnelli. 

— Acum zece ore, spuse Mia. Plus sau minus treizeci de 
minute. Care poliţist, Marc? De ce? 

— Un poliţist care a fost cu cei de la Al toată ziua, aşa că 
nu avea cum să-l omoare pe Hughes, răspunse Spinnelli, 
fără a răspunde cu adevărat. Aşa că a mai rămas Bacon. 
Lovi cu încheieturile degetelor lista cu apartamentele. 
Duceţi-vă şi găsiţi-l. 

— Trebuie să mergem să vorbim cu soţia lui Hughes, 
spuse Abe. Încă nu ştie. 

— Trebuie să-i spun lui Tess, zise Aidan. Nu vreau să 
audă de la ştiri. 

— Şi mai trebuie să-l găsim pe Clayborn, adăugă Mia. 
Care este prioritatea, Marc? 

Spinnelli se gândi. 

— Mia, tu te ocupi de văduvă. Abe, verifici câteva 
apartamente, apoi voi doi vă întoarceţi şi îl căutaţi pe 
Clayborn. Am primit toată ziua telefoane de la copiii lui 
Ernst care voiau să ştie când va fi prins ucigaşul tatălui 
lor. Îşi frecă tâmplele. Se pare că Harrison Ernst avea 
prieteni în locuri sus-puse pentru că au sunat şi tipii de 
sus. Murphy, tu verifici jumătate din listă şi, Aidan, iei ce a 
mai rămas. Mai întâi spune-i lui Tess, apoi începe să cauţi. 
Buzele lui se ridicară fără nici cea mai mică urmă de 
umor. Cine ajunge ultimul e un fraier. 


Miercuri, 15 martie, 5:10 P.M. 


David Bacon închise rânjind uşa apartamentului său cu 
zăvorul. Locul va mirosi a fum de ţigară pentru totdeauna, 
se temu el, scoţându-şi haina. Covorul era de vină. Fibrele 
atrăgeau mirosul ca un burete. Şi totuşi, era mult mai bine 
decât să locuiască cu mama sa. Ţigările erau mai bune 
decât naftalina şi urina de pisică în orice zi a săptămânii. 
Şi nu va trebui să-şi mai facă mult timp griji în privinţa 
covorului. Chiar şi fără banii lui Pope, prima tranşă de 
bani de pe urma şantajului lui Ciccotelli îi va oferi un 
apartament într-un cartier mai bun. Următoarele plăţi îi 
vor face viaţa uşoară timp îndelungat pentru că acesta era 
un cal pe care intenţiona să-l călărească în jurul pistei 
până când se răsturna şi murea. 

Făcu doi paşi în sufrageria sa şi se opri. Ceva era diferit. 
Lăsându-şi haina, se duse la computer, cu inima pulsându-i 
în gât. Totul fusese deranjat, monitorul era aruncat pe 
podea. 

— Oh, Dumnezeule! şopti el. Oh, nu! Fusese prădat. 

Laptopul fusese scos din staţia de susţinere, având 
tastatura smulsă. Hardul dispăruse. Dispăruse. Se forţă să 
respire, să gândească. Era de rău, dar nu era sfârşitul 
lumii. Nu lăsa nimic pe hard, nu după ce poliţiştii se 
folosiseră ultima dată de el pentru a-l băga la închisoare. 
Tot ce era de valoare era pe CD-uri. Inima lui se opri. 
Dumnezeule, CD-urile! Dacă cineva mi-a furat CD-urile... 

Fugi în baie şi patină până se opri. Ascunzătoarea lui era 
încă sigură. Trase aer în piept, respirând uşurat. g 

Şi realiză că mirosul de ţigară era şi mai puternic. Incet, 
se întoarse pentru a vedea care este motivul. Ţigara era 
încă aprinsă şi ţinută de o mână cu mănuşă pe care nu o 
văzuse de ceva vreme. Bacon se încruntă, fără a-şi putea 
menţine echilibrul pe moment. 

— Ce dracu' cauţi aici? 

— Am venit să te văd, David. 

El împietri, uitându-se la capătul unui pistol de 22 cu 
amortizor. 

— Nu înţeleg. 


— Ai trişat. Te-am angajat să faci o treabă, să instalezi o 
reţea de camere în apartamentul lui Ciccotelli. Ai mai 
instalat o cameră în plus. Credeai că nu voi afla despre 
asta? 

El dădu din cap, panica făcând ca sângele să-i pulseze 
cu putere în creier. 

— Nu m-ai angajat. 

— Desigur că te-am angajat. Doar că nu am făcut-o 
personal. Dă-mi filmele. 

— Nu, spuse el, apoi suspină adânc când simţi durere în 
braţ. Mâna lui dreaptă deja amorţise, iar cea stângă era 
fierbinte şi lipicioasă de la sânge. Nevenindu-i să creadă, 
el îşi ridică privirea. M-ai împuşcat. 

Zâmbetul amuzat îi trimise fiori reci de groază pe şira 
spinării. 

— Ai de gând să suni la poliţie, David? Din nu ştiu ce 
motiv nu prea cred asta. Ar veni şi ar căuta, şi ce ar găsi? 
Filme din belşug. Unele sunt noi, dar majoritatea sunt cele 
pe care mămica ta le-a ascuns cât timp ai fost în puşcărie. 
Adu-le! Acum! 

— De unde ai ştiut? întrebă el, căutând cu disperare o 
modalitate să scape. 

— Am ştiut că odată ce vei vedea că a dispărut hardul te 
vei repezi să-ţi verifici ascunzătoarea. Sherlock Holmes a 
folosit aceeaşi tactică în Un scandal în Bohemia. Ar trebui 
să citeşti mai mult din clasici, David, în loc să te uiţi la 
filme porno. 

Trase de tapetul de pe perete şi se crispă auzind râsul 
sec din spatele său. 

— Deştept, David. Mereu ai fost. Din nefericire nu destul 
de deştept. Termină. 

Cu mişcări stângace, el trase de prefabricat 
dezvăluind... tot. Tot. 

— Ca să vezi. Nu-i aşa că ai fost un băiat tare ocupat? 
Cred că sunt... Câte? 

— Cinci sute, spuse el cu greu. Acum erau împrăştiate 
peste tot. 


— Cinci sute de CD-uri. Probabil că ţi-a luat ani de zile, 
David. 


Miercuri, 15 martie, 5:15 P.M. 


Aidan o rugă pe Tess să se întâlnească acasă la el, ca să- 
i poată da vestea într-un loc unde ea putea jeli în 
intimitate. Îl aştepta pe locul pasagerului, într-o maşină pe 
care nu o mai văzuse până atunci, apoi îşi dădu seama că 
era închiriată şi că Vito era la volan. Ea ieşi din maşină şi 
merse pe aleea garajului, faţa ei fiind umbrită de groază. 
Vito o urmă, cu mâinile pline de pungi de cumpărături. 

Se aşeză la masa din bucătărie, iar Vito puse pungile pe 
podea. Dolly era în alertă, cu părul zbârlit, mârâind în 
timp ce-l evalua pe Vito. 

— Jos, Dolly, spuse Aidan încet şi câinele îl ascultă. Nu 
exista nicio modalitatea de-a îndulci ceea ce avea de spus, 
aşa că spuse direct. Tess, domnul Hughes este mort. 

Tot sângele i se scurse din obraji. 

— Ce? 

Aidan se ghemui în faţa ei, luându-i mâinile în ale sale. 

— Îmi pare atât de rău, scumpo. 

— A avut un accident? Dar vocea îi tremură, iar el ştiu 
că ea ştia. 

— Nu. Vorbi pe un ton cât mai blând. A fost omorât în 
bătaie, Tess. Se uită în sus la Vito şi după groaza care i se 
citea pe faţă văzu că bărbatul deja a înţeles. Mai e ceva. 
Vei auzi asta mai devreme sau mai târziu, aşa că... 

— La naiba, spune-mi odată! şuieră ea. Spune-mi! 

— Au lăsat un mesaj... pe trup. „Să fii judecat după 
compania în care te afli.” El respiră. Şi un articol despre 
tine. 

Ea-şi ridică mâna pentru a-şi acoperi gura pe măsură ce 
conştientiza. Ochii ei erau uscați, larg deschişi şi foarte 
îngroziţi. 

— Oh, Dumnezeule! şopti ea, legănându-se 
imperceptibil. Oh, Dumnezeule! 


O trase în braţe fără a se muta din loc. Ea nu se opuse, 
dar nici nu-l acceptă. Era ca o statuie de marmură. 

— Tess? îi trecu mâinile prin păr, cuprinzându-i obrazul 
în palmă. Ascultă-mă! Mări presiunea degetelor de la 
ceafa până ce ea-l privi cu ochi sticloşi. Ascultă-mă, repetă 
el. Nu tu ai făcut asta. Nu tu ai cauzat asta. Ea stătea şi se 
uita la el. Frustrat şi neputincios, se uită în sus la Vito. Nu 
pot rămâne. Nu voiam ca ea să audă veştile de la 
altcineva. 

— Apreciez asta, spuse Vito şovăitor. L.-aţi prins pe 
Clayborn? 

— Nu încă. Dar avem o pistă legată de CD. Trebuie să 
plec. Dar nu se mişcă neputând să o părăsească. Tess, 
murmură el. La naiba! 

Ea clipi. 

— Ethel ştie? 

— Unul dintre detectivi îi va spune. Mia Mitchell. 

Tess dădu din cap. 

— O cunosc pe Mia. Ea va... înghiţi cu greu. Ea va fi 
blândă. 

Aidan se ridică, forţând-o să se ridice în picioare, iar ea 
se aplecă spre el. Nu era o îmbrăţişare, ci doar un gest 
tăcut necesar. Braţele ei rămaseră de-o parte şi de alta 
atunci când el o îmbrăţişă. O sărută pe maxilar, chiar 
deasupra gulerului striat al puloverului pe gât. 

— Trebuie să plec. 

Ea dădu rigid din cap şi se îndepărtă. 

— Unde să mă duc? înapoi la apartamentul meu? 

— Nu, nu încă. Poţi stai aici, dacă vrei. Se uită la Vito. O 
pot pune pe Dolly în curtea din spate. Vă poate avertiza 
dacă vine cineva. În schimb, dacă te decizi să pleci nu te 
va lăsă să mai intri. 

— Înţeleg. Vito încuviinţă, încă şovăind. 

Aidan se duse la uşă, apoi se întoarse pentru a se mai 
uita o dată. Tess stătea cu ochii închişi, cu mâna pe gâtul 
lui Dolly. Arăta atât de fragilă. 

Ea deschise ochii, iar el ştia că nu era aşa. În ei se 


oglindea o hotărâre de fier amestecată cu o durere 
teribilă. 

— Du-te, spuse ea cu asprime şi lacrimi în voce. Găseşte- 
l. Vocea ei se frânse, iar lacrimi începură să-i curgă, 
brăzdându-i obrajii. Te rog. 


Miercuri, 15 martie, 6:45 P.M. 


Se terminase. Joanna Carmichael reciti povestea încă o 
dată înainte de a o scoate la imprimantă. O voia pe 
Ciccotelli, dar pentru moment va trebui să se 
mulţumească cu una dintre muştele prinse pe hârtia 
cerată. Poate că cel mai apropiat prieten al femeii va 
începe să o preseze ca să-i ofere un interviu în 
exclusivitate. Oricum ar fi, era o copie bună şi deja fusese 
aprobată de către editorul ziarului pentru ediţia de sfârşit 
de săptămână. 

Uşa se deschise în spatele ei. Se întoarse şi-l văzu pe 
Keith intrând pe uşă, arătând obosit şi epuizat. El ura 
slujba de la bancă. Ea ştia asta. Refuzase o slujbă grozavă 
la o companie de investiţii din Atlanta pentru a o urma la 
Chicago unde ea-şi putea îndeplini visul în afara umbrei 
faimosului ei tată şi a ziarului său. Dar faptul că zâmbetul 
nu i se reflecta în priviri nu era din vina băncii. Era din 
vina ei. Era încă rănit din cauza a ceea ce se întâmplase 
luni dimineaţa. 

— Îmi pare rău, Keith. Am greşit. 

Veni şi o sărută pe creştetul capului. 

— Ştiu, iubito. Este în regulă. 

Dar nu era aşa. Îi putea auzi încordarea din voce. 

Ea începu să scoată articolul la imprimantă. 

— Vrei să luăm cina? 

— Sunt obosit, Jo. Să comandăm o pizza. 

Îşi scoase cravata, mijindu-şi ochii şi uitându-se la prima 
pagină care ieşea din imprimantă. 

— Asta nu este despre doctoriţa Ciccotelli. Jo, ce este 
asta? 


Scrise un e-mail editorului şi ataşă fișierul. 

— Să-i spunem o influenţă subtilă. 

Gura lui deveni rigidă. 

— Hai să-i spunem şantaj. Nu poţi face asta, Jo. 

Ea apăsă pe butonul de trimitere. 

— Tocmai am făcut-o. 

Keith se îndepărtă, ochii lui deveniră inexpresivi. 

— Nu sunt sigur cine naiba te crezi, dar când vei decide 
să-ţi revii la normal, anunţă-mă şi pe mine. Se întoarse 
spre uşă. 

— Unde pleci? 

— Să mă plimb înainte să spun ceva ce voi regreta. 


Miercuri, 15 martie, 7:25 P.M. 


— La dracu’! mormăi Murphy. Am ajuns din nou prea 
târziu. 

Aidan stătea în pragul uşii băii lui Bacon, cu mâinile 
încrucişate pe piept, uitându-se la trupul din cadă cu un 
presentiment groaznic că soarta le era fatidică. El fusese 
cel care găsise apartamentul. Fusese al cincilea de pe lista 
sa, un apartament în pivniţa renovată a unei case vechi 
deţinută de un cuplu de pensionari care nu aveau nici cea 
mai mică idee că adăposteau un obsedat sexual. Soţul îl 
recunoscuse imediat pe Bacon, spunându-i domnul Ford. 
Aidan sunase şi ceruse un mandat şi aşteptase întăriri, 
agonizând cu fiecare ticăit al ceasului. Murphy ajunsese în 
acelaşi timp cu mandatul, aşa că au mers împreună. 

Computerul lui Bacon fusese distrus, monitorul spart, 
hardul topit într-o cutie cu acid sulfuric, dacă eticheta 
sticlei de pe cutia aflată alături de bol era corectă. Bacon 
plutea în cada plină cu apă însângerată. Îşi tăiase venele, 
nenorocitul. 

O grămadă de lucruri zăceau pe podea, lângă masa de 
toaletă, şi Aidan ridică cu mare grijă pantalonii şi tricoul. 
Pantalonii erau uzi de la apa care se vărsase din cadă şi 
curgea pe podea. Mirosi hainele şi se încruntă. 


— Miroase astea, Murphy. 

Murphy ridică din umeri. 

— Nu simt alt miros decât mirosul de ţigară. 

— Pantalonii miros a fum. Cămaşa nu miroase. 

Murphy ridică din nou din umeri. 

— Îmi pare rău. Se uită în jur încruntându-se. De ce 
astăzi? De ce s-a sinucis azi? 

— Şi eu mă întreb acelaşi lucru. Se gândea că Tess îi va 
plăti banii pe şantaj, atunci de ce să se sinucidă astăzi? 

— Scuzaţi-mă, detectivilor. Fotograful de la 
criminalistică sosise, iar Aidan se dădu la o parte din 
drum. Voi face asta pe cât de repede posibil. 

Jack şi Rick erau chiar în spatele fotografului, iar Rick 
deja se uita prin cameră dând din cap. 

— Trebuie să-i găsim ascunzătoarea, spuse Rick. Tipii 
ăştia au mereu o colecţie video şi au cu toţii ascunzătorile 
lor preferate. 

Aidan li se alătură în sufragerie. 

— Putem scoate ceva de pe hard? 

Rick se uită la hardul scufundat în bolul cu acid. 

— Nu prea cred. Probabil că Bacon avea ceva destul de 
serios pe acel drive. Aşa l-am prins prima dată, din câte 
îmi aduc eu aminte. Avea totul stocat pe hard. Toate 
filmele cu toate acele tinere. Fără hard nu l-am fi putut 
condamna. 

Murphy se uita direct spre tavan. 

— Să căutăm camere video. 

— Este puţin probabil să aibă camere aici, spuse Jack. 
Dar poate suntem norocoşi şi obţinem o poză pe care să o 
putem folosi. Ar fi ironic. 

— Şi ar ieşi din tipar, adăugă Rick. Lui Bacon îi place să 
privească. Cel puţin îi plăcea. Faptul că ar fi fost privit l-ar 
fi făcut să simtă că nu mai deţine controlul. Dar voi 
verifica pentru a fi siguri. 

— Pentru moment, îi vom căuta ascunzătoarea, decise 
Jack. Cât de mare trebuie să fie, Rick? 

— Unii dintre tipii de genul acesta au sute de filme. 


Bacon se ocupa de asta de multă vreme. 

Sute, se gândi sinistru Aidan. Dar eu trebuie să găsesc 
doar una. Apoi se simţi vinovat. Fiecare film reprezenta o 
victimă, ca şi Tess. 

— Mă voi ocupa de dormitorul lui. 

Fiecare dintre ei cercetă câte o încăpere în timp ce 
tehnicienii de la medicină legală au sosit şi au scos trupul 
lui Bacon din cadă. Aidan verificase fiecare sertar cât şi 
salteaua şi cutia cu arcuri înainte de a deschise uşa 
dulapului. Se uită uimit. Apoi se mişcă. 

— Murphy! 

— Ce ai... La naiba! Murphy respiră în timp de Aidan 
scoase din dulap o haină cafenie, cu tot cu umeraş. Haina 
lui Nicole Rivera. Şi peruca. 

Aidan agăţă haina la loc. 

— De ce are Bacon haina şi peruca? 

— Şi arma. 

Se întoarseră pentru a-l vedea pe Jack ţinând un pistol 
semiautomat. 

— Acelaşi calibru ca şi glonţul găsit în Rivera, spuse 
direct Aidan. 

Jack încuviinţă dând din cap. 

— Era ascuns în tavan împreună cu alte lucruri pe care 
ar trebui să le vezi. 

Celelalte lucruri erau fotografii - copii ale fotografiilor 
de la poliţie cu sora Cynthiei Adams şi cu bebeluşul lui 
Avery Winslow. Liste cu pacienţii lui Tess Ciccotelli şi 
rutina ei personală - exerciţii, cumpărături, micul dejun de 
duminică împreună cu prietenii ei. Faptul că prefera 
scările. 

— Chitanţe, murmură Aidan. Chitanţele originale de la 
păpuşă şi de la urs. 

— Şi un card de memorie pentru un aparat foto. Rick îl 
puse pe masa din bucătărie alături de fotografii şi 
chitanţe. Il vom verifica în laborator ca să vedem ce este 
pe el. Şi am găsit şi astea. Rick scoase încă două fotografii 
de la baza teancului. 


Murphy oftă. 

— Blaine Connell. 

Era o poză făcută noaptea, dar în care se vedeau clar doi 
bărbaţi. Unul dintre ei era Connell acceptând bani lichizi. 
O a doua fotografie, în plan apropiat, arăta mâna lui 
Connell care ţinea strâns un teanc de bancnote cu faţa lui 
Ben Franklin. 

— Îl cunoşti pe celălalt individ? întrebă Aidan, iar 
Murphy ezită, încruntându-se. 

Apoi făcu ochii mari şi încuviinţă dând din cap. 

— Nu-i ştiu numele, dar l-am mai văzut. Era pe caseta de 
la camera de supraveghere a liftului din blocul lui Seward. 
Era îmbrăcat în salopeta celor de la curăţenie. Probabil că 
Bacon l-a angajat. Murphy luă o gură de aer. Bacon a 
orchestrat asta? Toate astea? 

Aidan se uită la poză, apoi la pistol. La toate. 

— Ceva nu este în regulă. Simţea ca şi cum era... 
deformat. De ce a făcut asta? Ce motiv ar fi putut să aibă? 

Jack împinse înainte o bucată de hârtie. 

— Este evaluarea psihiatrică a lui Bacon. 

Murphy o cercetă încruntându-se. 

— Tess a făcut evaluarea lui Bacon pentru tribunal. 

— Încă ceva. Jack ridică o hârtie pentru ca toţi să o 
poată vedea. Este mărturisirea unui sinucigaş. Spune că el 
a făcut-o. 


Miercuri, 15 martie, 8:15 P.M. 


Alături de ea, Dolly mormăi şi se aşeză, cu urechile 
ciulite. Tess auzi uşa garajului deschizându-se. Aidan 
venise acasă. Avea veşti despre bărbatul care o filmase. 
Care probabil i-a vândut pozele unui număr nedefinit de 
site-uri porno. Imaginea ei putea fi pe acolo, oricine putea 
să o vadă cu un simplu click pe un mouse şi ea nu putea 
face nimic în legătură cu asta. În timp ce stomacul ei se 
agita neputincios, ea-şi plecă bărbia. 

Îi era ruşine să se îngrijoreze în legătură cu filmele când 


viaţa lui Ethel Hughes era cu adevărat distrusă. 

Domnul Hughes. A fost omorât în bătaie. Putea auzi 
vocea atât de blândă a lui Aidan. Nu este vina ta. Da, cum 
să nu. Să fii judecat după compania în care te afli. Domnul 
Hughes era mort pentru că fusese prietenul ei. Cine va fi 
următorul? Amy? Jon? îi sunase şi le spusese să fie atenţi. 
Să nu iasă singuri. Nu o putuse suna pe Ethel ca să-i 
spună cât de rău îi părea. Nu încă. O va face, dar nu încă. 

Eşti o laşă, Chick. Adevărul îi ardea gâtul. Prietenii ei se 
aflau în pericol şi ea se ascundea aici. Fără să facă nimic. 

Aidan intră pe uşă, ochii săi mărindu-se de surpriză când 
Dolly sări pe pieptul lui. Cu afecţiune, mângâie cățelul 
între urechi, întâlnindu-i privirea pe deasupra capului lui 
Dolly. 

— Unde este fratele tău? 

Tess îşi lovi uşor buzele cu arătătorul. 

— Doarme pe canapeaua ta. Şi-a luat tură dublă înainte 
să vină aici şi apoi a stat treaz toată noaptea îngrijorat 
pentru mine. 

Aidan se uită dincolo de arcadă, acolo unde Vito stătea 
rostogolit pe canapea, sforăind încet, cu picioarele 
atârnând pe marginea canapelei şi cu Bella făcută ghem 
pe fundul lui. 

— Ceva miroase bine. Deschizându-şi nasturii de la 
haină, se duse la masă, apoi se aplecă să se uite mai bine, 
mirosind apreciativ. Astea sunt cannoli? 

Ea zâmbi uşor. Era un fel de venerație în tonul său care- 
i făcu inima să înţepe, doar un pic. 

— Da. Şi ravioli. Toate făcute din ce am găsit. 

Gustă din cannoli, închizând ochii în timp ce înghiţea. 

— Dumnezeule, sunt bune. Sunt mort de foame. Deci de 
unde ai luat toate ingredientele ca să faci toate chestiile 
astea? 

— Piaţa locală livrează la domiciliu. Ea flutură din mână 
când el se încruntă. L-am pus pe Vito să răspundă la uşă. 
Nu sunt proastă, Aidan. 

— Nu am zis că eşti. Cum îţi mai e, Tess? 


Ridicând din umeri, începu să scoată dopul unei sticle 
de vin roşu pe care-l adusese mai devreme în acea după- 
amiază, găsind că vârâtul, împinsul şi rotirea tirbuşonului 
sunt chiar purificatoare. 

— Vrei? Face bine la inimă, să ştii. 

— De asta-l bei tu? întrebă el. 

— De fapt da. Tata nu are o inimă prea bună, aşa că 
alerg de trei ori pe săptămână, iau o aspirină în fiecare 
dimineaţă şi un pahar de vin roşu în fiecare seară. Ca să 
nu ajung ca el. În mai multe privinţe. Vrei sau nu, Aidan? 

— Doar un pic. Cei de la piaţă au adus şi vinul? 

— Acesta? Nu. Acesta provine de la un magazin de 
vinuri micuţ aflat la câteva blocuri distanţă de biroul meu. 
Am trecut azi pe acolo după ce am terminat de strâns ce 
era în seif şi am înjurat-o pe Joanna Carmichael. 

El ridică din sprâncene. 

— Carmichael a venit la biroul tău? De ce? 

— Încă mai vrea un interviu în exclusivitate. 

— Nu era în apartamentul ei în niciuna dintre dăţile 
când am trecut pe acolo. 

— Pentru că mă urmărea pe mine. Tess se gândi la 
tânăra care arăta inocentă, cu părul împletit în coadă şi cu 
strălucirea de prădător în priviri. M-a ameninţat că va 
scrie despre prietenii mei. Aşa că acum i-am avertizat pe 
două fronturi. Expunere şi pericol. Pentru că sunt prietenii 
mei. Încercase ca asta să nu o macine de tot întreaga zi. 

El se încruntă. 

— Ce au prietenii tăi de ascuns, Tess? 

Ea ridică din umeri, enervată de întrebare. Enervată că 
prietenii ei erau vulnerabili. 

— Toată lumea are ceva care ar prefera să rămână 
ascuns, Aidan. Îmi imaginez că şi tu ai. 

Privirea lui deveni tăioasă. 

— Deci ai fost la cumpărături? 

Clasica schimbare de subiect, dar îl lăsă fără a-l 
provoca. 

— Da, am fost. Am cumpărat nişte pantofi, un cadou 


pentru mama ta şi nişte vin. Se apucă din nou să scoată 
dopul, având o dispoziţie proastă. Femeia care conduce 
magazinul de vinuri a fost soţia unui director foarte 
important până când într-o zi, puuf... Scoase dopul din 
sticlă cu un pocnet destul de tare. Soţul ei i-a spus: S-a 
terminat, Marge, şi a aruncat-o în stradă pentru o 
paraşută slăbănoagă care abia a terminat colegiul. 
Cuvintele erau atât de pline de amărăciune încât ea se 
opinti. 

— A înşelat-o, spuse Aidan liniştit. 

— Presupun că sunt un pic cam prea transparentă în 
această privinţă. Mă rog, Marge a investit tot ce avea şi şi- 
a deschis propriul magazin de vinuri. Tess mirosi dopul. 
Era bun. Eu cumpăr doar de la Marge. M-am gândit că 
merită asta. 

El o studia continuu. 

— Cum îţi e, Tess? 

Ei îi tremurau mâinile când turnă, stropind cu vin peste 
buza paharului. 

— Mi-e frică. Mă întreb cine va fi următorul. Mă simt ca 
o laşă ascunzându-mă aici. 

— Aşază-te. Ea se aşeză, oftând când el îi puse braţul pe 
după umeri şi o trase mai aproape. Era puternic şi cald 
într-o perioadă în care ea avea prea puţin din fiecare aşa 
că-şi sprijini capul pe umărul lui. Nu eşti o laşă, îi şoptiel 
în ureche. Nici să nu gândeşti aşa ceva. 

— Prietenii mei sunt în pericol pentru că... Ea înghiţi cu 
greu şi se forţă să rostească cuvintele cu o şoaptă 
răguşită. Din cauza companiei în care se află. Iar eu nu pot 
opri asta pentru că nici măcar nu ştiu ce am făcut ca săo 
stârnesc. 

El o sărută pe creştetul capului, repede şi apăsat. 

— Nu ai făcut nimic. Tess, numele de David Bacon îţi 
spune ceva? 

Ea-şi înălţă capul, încercând să se gândească. 

— Cred că da. El... Era unul dintre evaluările pentru 
tribunal ale lui Eleanor, cam în perioada când a murit. Au 


trecut aproape patru ani. 

— Trei ani şi opt luni. 

— Cam aşa. Îl studie. Ochii lui deveniseră inexpresivi. 
De ce? 

— Eleanor era fosta ta parteneră, nu-i aşa? întrebă el în 
loc să răspundă. 

— Da. M-a luat sub aripa ei ocrotitoare când nu 
absolvisem încă. A avut grijă de mine pentru a-i putea lua 
locul. Am crezut că are mult mai mult timp. A avut un atac 
cerebral, deşi nu suferea de nimic. După ce a murit, am 
preluat evaluările ei pentru tribunal. Mi-l amintesc pe 
David Bacon. Eleanor făcuse mai toată treaba aşa că eu 
am vorbit doar o dată cu el, apoi am semnat raportul. Nu a 
fost nevoie să depun mărturie. Ridică din umeri. Era 
înfiorător. 

— Se pare că ţi-l aminteşti destul de bine. A fost prima 
ta evaluare pentru tribunal? 

— Nu, mai făcusem şi altele, dar el a fost primul unde a 
trebuit să lucrez cu două sectoare ale legii. Federalii au 
fost implicaţi în acest caz pentru că... Oh, Dumnezeule! A 
montat camere în vestiarul de la duş al fetelor. Era vorba 
de pornografie cu copii pentru că majoritatea dintre ele 
aveau mai puţin de optsprezece ani, iar federalii au condus 
ancheta. El este cel care a pus camera video la mine la 
duş? 

— Aşa se pare. 

li era frică să întrebe. 

— Şi l-aţi... l-aţi prins? 

El dădu calm din cap şi ea se simţi uşurată. Termenul 
limită de la miezul nopţii care o urmărise toată ziua nu mai 
exista. Bacon nu va mai vinde filmul presei şi nici altcuiva. 
Dar ceva era în neregulă. 

— Este mort, nu-i aşa? 

— Foarte. 

— L-ai omorât? 

— Nu. 

— Am crezut că asta este o veste bună. Se presupune că 


trebuie să mă simt uşurată, nu-i aşa? Şi de ce nu mă simt? 

Ochii săi albaştri arătau neliniştiţi. 

— Pentru că şi mie mi se pare că ceva este în neregulă. 
Am găsit toate dovezile care spun că el le-a înscenat totul 
lui Adams, Winslow şi Seward. Am găsit arma care este de 
acelaşi calibru cu cea care a ucis-o pe actriţa care-ţi imita 
vocea. Am găsit evaluarea pe care ai semnat-o. Am găsit 
chiar şi dovezi cum că unul dintre poliţiştii din vechea mea 
circumscripție a fost implicat. 

— Aşa a făcut rost de pozele poliţiei, şopti ea. Chiar mă 
întrebam. Unde aţi găsit toate aceste dovezi? 

— Toate ascunse foarte convenabil sub o placă din 
tavan. 

— Frumos, a fost ea de acord. Nu crezi că a făcut-o el. 

— Nu, nu cred. 

— Am întâlnit acest bărbat o singură dată, Aidan, dar 
din câte-mi amintesc eu, nu mi s-a părut a fi genul de om 
care să fie atât de organizat. 

El oftă. 

— Mă gândeam eu. Mâine va trebui să ne uităm mai 
atent la domnul Bacon. Acum trebuie să plec. 

— Înapoi la muncă? 

— Nu, acasă la tata. Trebuie să vorbesc cu Rachel. 

— Este bine? 

— Tata spune că da, dar vreau să vorbesc cu ea. Ridică 
din umeri. Am nevoie să o văd. 

Tess îşi aminti felul în care Vito o îmbrăţişase în acea 
dimineaţă, teama şi dragostea lui fiind palpabile, tangibile. 

— Am un cadou de mulţumire pentru mama ta. Vrei să i- 
l] dai tu? 

— Vino cu mine şi dă-i-l chiar tu. Vom lăsa un mesaj 
pentru Vito. 


Miercuri, 15 martie, 9:00 P.M. 


Deşi detaliile psihiatrice indicau că este un alcoolic 
slinos, Destin Lawe nu era nici pe jumătate atât de rău. Îşi 


făcuse admirabil treaba. Acum, trebuia să se retragă 
prematur. 

Intră în maşină arătând impresionat. 

— Maşină nouă? 

— Ceva de genul acesta. Era chiar păcat. Lawe, în ciuda 
numelui său, nu avea absolut nicio problemă în a fila sau a 
intra prin efracţie când era necesar. Fusese omul de 
legătură perfect - un om amoral cu datorii la jocurile de 
noroc, note de plătit pentru băutură şi o abilitate stranie 
de a prinde oameni normali făcând lucruri rele. Va fi un 
om greu de înlocuit. 

— Care-i treaba cu haina de ploaie? întrebă Lawe, 
aruncând o privirea impermeabilului urât care costase 
mult prea mulţi bani pentru o singură utilizare. 
Meteorologul a spus că va fi cer senin şi frig în 
următoarele zile. 

— Eu spun că se va face extrem de frig. Ai găsit-o? 

— Desigur că am găsit-o. Deşi este un mister pentru 
mine la ce-ţi trebuie o studentă. Poftim numele, adresa şi 
orarul ei. Scoase o foaie de hârtie din buzunar şi i-o dădu 
în timp ce examina radioul din Mercedesul foarte scump 
care fusese foarte uşor de furat. După atâția ani nu mi-am 
pierdut îndemânarea. Faptul că era un model mai nou 
decât cel al lui Ciccotelli făcuse căutarea să fie mai dulce. 

Studenta locuia în campus, aproape de magazinul de 
pantofi pe care Ciccotelli îl vizitase astăzi. Biata fată. 
Fusese în locul nepotrivit, la ora nepotrivită. Lawe îi dădu 
înapoi şi poza fetei. Excelent. Joanna Carmichael fusese 
ocupată să facă poze cu Ciccotelli prin tot oraşul, 
eliminând necesitatea de a merge pe jos. 

— Nu prea se pricepe la pantofi. 

Privirea lui Lawe împietri, gura lui se deschise. Chiar şi 
în lumina slabă a străzii era evident că fiecare picătură de 
sânge îi dispăruse de pe faţă. 

Ţeava unui pistol cu amortizor avea de obicei acest efect 
asupra oamenilor. 

— De ce? întrebă el cu o voce răguşită. Se gândi că 


mişcările lui erau ascunse, dar mâna lui care căuta arma 
era la fel de evidentă ca şi paloarea lui. Un singur glonţ în 
încheietură îl făcu să ţipe şi să-şi ţină mâna care-l durea. 
Se întoarse repede, căutând mânerul portierei, dar 
descoperi că nu mai era. Se chirci în dreptul uşii, 
respirând greu. 

— Este spre binele tău, pe bune. Blaine Connell este pe 
punctul de a-şi da drumul la gură. 

El gemu. Ș 

— Nu o va face. Poliţiştii nu au nimic contra lui. Iți 
promit. 

— Acum au. 

Ochii lui se măriră când realiză adevărul. 

— Le-ai dat-o lor? De ce? 

— Pentru că era fie tu, fie eu. Următoarele şase focuri i 
se înfipseră adânc în inimă, al optulea şi al nouălea îl 
nimeriră în cap atunci când căzu în faţă. Nu era nimic de 
dezbătut, domnule Lawe. Având în vedere alternativele, 
mereu mă aleg pe mine. 

Impermeabilul se rula asemenea unei mingi mici, aşa 
cum spunea şi reclama. Probabil că asta era un bonus 
pentru cei care mergeau cu cortul, care, din motive ce 
rămăseseră mereu un mister, alegeau să-şi încarce 
rucsacurile cu provizii şi... să îndure condiţii grele. Mica 
minge formată din impermeabilul însângerat se va pierde 
cu uşurinţă într-unul dintre containerele de gunoi din 
oraşul agitat. Un bonus pentru mine. 

O ultimă privire în oglinda retrovizoare îi oferi o ultimă 
privelişte asupra Mercedesului care nu o ducea prea bine, 
interiorul său fiind murdărit fără nicio şansă de a mai 
putea fi curăţat. Pentru că acum era locul de veci al 
domnului Lawe. 

Cam în treizeci de secunde, locul de odihnă, pământesc 
al domnului Lawe se va apropia de temperatura celui 
etern. Trei... doi... unu... Foarte frumos. Explozia lumină 
pentru scurt timp cerul, înainte de a se linişti şi a deveni 
un foc mocnit şi sigur. 


Cu asta se ocupase de toate firele lăsate libere. Rivera, 
Bacon şi Lawe. Tipii din gaşca Blade care-l omorâseră pe 
Hughes vor trebui urmăriţi, deşi şansa ca vreunul dintre ei 
să cedeze vreunei slăbiciuni era foarte îndepărtată. Dar 
faptul că neglijase să aprecieze în totalitate loialitatea 
unui angajat aproape că-i permisese lui Bacon să scufunde 
corabia. Poliţiştii îl găsiseră deja. Mai devreme decât se 
aşteptase. Nu trebuia să-l subestimeze pe Reagan. 

Dar găsiseră toate dovezile corecte pentru a nu-şi mai 
frământa mintea şi pentru a închide cazul înainte de a 
trece la următorul. Fotografii, rapoarte, arma... Era o idee 
strălucită să adauge arma. 

Ca să spun aşa. Şi o spun. Ei cred că l-au rezolvat. Îi vor 
spune lui Ciccotelli că este în siguranţă, iar ea va crede că 
este adevărat. Poate că va şi dormi la noapte. 

Până când va cădea următoarea victimă. Să fii judecat 
după compania în care te afli. 

Când voi termina, nimeni nu-i va mai sta alături. Va fi 
singură şi, în sfârşit, complet vulnerabilă. Atunci va fi a 
mea. 


15 


Miercuri, 15 martie, 9:45 P.M. 


— Ce avem noi aici? 

Mama lui Aidan se lumină la faţă când el intră în 
bucătărie şi o privi cu interes pe Tess când apăru în urma 
lui. Becca şi Rachel stăteau la masa din bucătărie, mama 
lui tăind cupoane în timp ce Rachel învăţa la chimie. Aidan 
puse casoleta cu ravioli pe blatul de la dulap şi-şi sărută 
mama pe obraz. 


— Tess a pregătit cina. 

Becca îi zâmbi lui Tess. 

— Foarte frumos din partea ta că te-ai gândit şi la noi, 
Tess. Tess ţinea în mâini o cutie împachetată într-o hârtie 
aurie cu o fundă înzorzonată. 

— Asta este pentru dumneavoastră, doamnă Reagan. Un 
fel de a vă mulţumi pentru că m-aţi ajutat seara trecută. 

— Nu trebuia să faci asta! Dar degetele ei deschiseră 
repede hârtia de împachetat, apoi scoase un sunet de 
încântare. Dumnezeule! Scoase un pulover moale de 
caşmir din cutie. Il puse repede jos. Este prea scump. Nu 
pot accepta asta. 

— Desigur că-l puteţi accepta, spuse Tess simplu. Era la 
reduceri. Ea-i făcu conspirativ cu ochiul. Este culoarea 
dumneavoastră, doamnă Reagan. Duceţi-vă şi probaţi-l. 
Dacă nu vă vine, mai am încă bonul. 

Becca plecă grăbită, lăsându-l pe Aidan perplex. 

— Nu ştiam că-i place caşmirul. 

Tess zâmbi ironic. 

— Pot să pun pariu că de ziua mamei îi faci cadou oale şi 
tigăi, nu-i aşa? Ea dădu din cap. Aşa e. Să-ţi fie ruşine, 
Aidan. Telefonul ei sună şi umerii ei deveniră rigizi. Nu din 
nou, şopti ea. Încă un reporter şi jur că... Verifică numele 
apelantului şi se relaxă. Este Vito. Probabil că s-a trezit şi 
nu ne-a găsit. Mă scuzati. 

Ea intră în spălătorie, ieşi din raza lui vizuală, iar Rachel 
îl privi curioasă. 

— A gătit în bucătăria ta? 

— A făcut şi cannoli, din nimicuri. 

Rachel înălţă capul. 

— Cannoli? Unde sunt? 

— Acasă la mine. Doar nu credeai că-ţi aduc, nu-i aşa? 

Ea se încruntă la el. 

— Porcule. Chiar crezi că puloverul are acelaşi preţ ca 
cel de la supermarket? 

Aidan dădu din cap. 

— La naiba, sigur că nu, dar nu-i spune asta mamei. 


Arăta prea fericită. Se aşeză lângă Rachel, cercetându-i 
faţa. Arăta obosită. O zi grea? 

— Da. M-am tot gândit că cineva va afla că eu am fost 
cea care a spus, dar nimeni nu a zis nimic. Poliţiştii au 
venit în timpul celei de-a cincea pauze şi i-au luat pe trei 
dintre tipi. 

— Deci Marie a spus poliţiştilor cine a violat-o? 

Rachel închise ochii. 

— Cred că le-a spus. Nu s-a mai întors la şcoală, dar se 
zvoneşte că tatăl ei a venit după prima pauză şi a făcut un 
scandal monstruos în biroul directorului, deci părinţii ei 
ştiu acum. Deschise ochii, având o privire tristă. Am făcut 
ce trebuia, Aidan? 

El o îmbrăţişă. 

— Da, scumpo. Ai făcut. 

El spera că era adevărat ce spunea. 

Tess se întoarse, cu telefonul în mână. 

— Vito vrea să vorbească cu tine. 

— Cine este Vito? o auzi pe Rachel întrebând în timp ce 
Tess se aşeza alături de ea. 

— Fratele meu mai mare, răspunse Tess. Lovi uşor 
cartea lui Rachel cu degetele. Ce-i asta? 

— Ecuaţii. Rachel se strâmbă. Nu le pot da de capăt. 

Tess se aplecă deasupra cărţii. 

— Acum câtva timp, într-o galaxie foarte, foarte 
îndepărtată ştiam cum să fac astea. Hai să vedem dacă 
încă mai pot... 

Aidan închise uşa de la spălătorie. 

— Da, Vito? Ce s-a întâmplat? 

— Puştiul vecinei tale m-a trezit. 

— Doisprezece ani? Pistruiat? îmi plimbă câinele când 
nu sunt acasă. 

— Ei bine, nu a venit să plimbe câinele. Aproape că a 
sunat la poliţie când am deschis uşa. Nu voia să creadă că 
sunt oaspete în casa ta. 

— Vrea să se facă poliţist, spuse Aidan cu afecţiune. 
Este un puşti simpatic. 


— Da, spuse Vito cu un râs sarcastic. Poate pentru tine. 
A vorbit cu mine doar după ce i-am arătat toate actele pe 
care le aveam la mine. A spus că este o maşină care a stat 
toată după-amiaza câteva case mai jos. Un tip mare, ras în 
cap. 

Lui Aidan i se ridică părul pe ceafă. Clayborn. 

— La naiba! Cum de a ştiut că Tess e acasă la mine? De 
unde a făcut rost de adresa mea? 

— Nu ştiu. Puştiul a spus că a aşteptat să ajungi acasă 
să-ţi spună, dar a fost distras de un joc video şi a pierdut 
noţiunea timpului. 

— Cred că maşina nu mai e acum acolo. 

— Am ocolit deja de două ori zona şi nu am văzut nimic. 
Ascultă, am câteva treburi de rezolvat. O ţii cu tine? 

— Nu o voi lăsa deloc din ochi. Nu te îngrijora. 

— Ai prins jigodia care i-a trimis CD-ul? 

— E un fel de-a spune. Este mort. Se pare că s-a sinucis. 

Vito tăcu o clipă. 

— Se pare? 

— Pentru moment. Să spunem că îmi mai trebuie 
răspunsuri la unele întrebări. Unde vei fi? în seara asta, 
vreau să spun. 

— Stau la hotelul meu. Tonul lui Vito se schimbă 
devenind un pic insinuant. Spune-i lui Tess că voi veni să o 
iau peste câteva ore. l-am luat o cameră acolo, aşa că 
poate sta cu mine. 

Aidan aproape că zâmbi auzind avertismentul nu foarte 
subtil de a-şi ţine mâinile la distanţă de sora cea mică a lui 
Vito. 

— Îi voi spune. 

Dacă ea îndeplinea porunca lui Vito, asta era altă 
treabă. 

Se întoarse în bucătărie şi le găsi pe Tess şi Rachel 
profund absorbite de conversaţie. Tess ţinea creionul lui 
Rachel şi o ajuta la teme. 

Mama lui reveni, jucându-se cu gulerul puloverului de 
caşmir. 


— Ei bine? 

Aidan îi zâmbi. 

— Tess a avut dreptate. Este culoarea ta, mamă. 

De afară se auzi trântindu-se portiera unei maşini. 

— Tatăl tău a venit acasă, spuse Becca, încruntându-se. 
Aidan surprinse privirea pe care i-o aruncase lui Tess 
exact în momentul în care tatăl său intră ca o vijelie. 

Nici lui Tess nu-i scăpase privirea lui Becca Reagan. 
Privi cu precauţie în sus când un bărbat intră. Era la fel de 
mare ca Aidan, părul său negru fiind străbătut de fire 
argintii, dar ochii lui erau de acelaşi albastru intens. 
Deodată, în bucătărie plană o tensiune palpabilă. 

— Tată, spuse Aidan. Aceasta este Tess Ciccotelli. Tess, 
tatăl meu, Kyle Reagan. 

Kyle Reagan, poliţist pensionat. Kyle Reagan care în 
acest moment se uita ameninţător la ea din spatele unor 
sprâncene stufoase. 'Tess trase aer în piept. 

— Este o plăcere să vă cunosc, domnule. 

El stătu acolo o clipă, apoi se întoarse spre Aidan. 

— Ce caută ea aici? 

— Kyle! îl dojeni Becca. De ajuns! 

Mormăind, păşi cu aroganță pe lângă ei şi se îndreptă 
spre sufragerie. 

— Nu-ţi face griji, spuse Rachel uşor. Nici de Kristen nu 
i-a plăcut la început. Ea ridică din sprânceană uitându-se 
la Aidan. Şi nici ţie. 

Dar Aidan nu răspunse. Era îmbujorat şi avea maxilarul 
încordat. 

— Mă voi întoarce. 

Tess se ridică şi-i puse mâna pe piept. 

— Nu face asta, Aidan. Este în regulă. Nu voi interveni 
între tine şi tatăl tău. 

— Nu, nu este în regulă. Intră în sufragerie, hotărârea 
putându-i-se citi pe chip. 

— Oh, Doamne, şopti Becca. Stai jos, Rachel, adăugă ea 
când Rachel se ridică să asculte la uşă. 

Rachel îşi dădu ochii peste cap, dar se supuse. Bărbaţii 


vorbeau pe un ton scăzut, dar Tess putea auzi câte un 
cuvânt din când în când. Majoritatea din ce auzea, 
înţelegea. 

Şi mai important era că înţelegea că Aidan şi tatăl său 
se certau iar ea era cauza. Şi oricât de mult o... interesa 
Aidan Reagan, nu avea de gând să fie cauza unei alte 
rupturi familiale. Faptul că era cauza rupturii din propria 
familie era destul de rău. În linişte, ridică din umeri. 

— Mulţumesc pentru tot, doamnă Reagan. li strânse 
umărul lui Rachel. Fratele tău este foarte mândru de tine, 
şopti ea. Te-ai descurcat bine, puştoaico. 

Apoi se duse în sufragerie, acolo unde tatăl lui Aidan 
stătea într-un vechi fotoliu rabatabil, cu brațele 
încrucişate la piept, pe faţă încruntată putându-i-se citi 
revolta. Aidan stătea în faţa lui, cu picioarele depărtate şi 
cu mâinile pe şolduri. Expresiile de pe feţele lor erau 
identice, vocile lor aspre erau imperceptibile. 

Ea-şi drese glasul. 

— Domnilor. 

Tăcură, întorcându-se spre ea. 

— Domnule Reagan, nu ştiu ce credeţi că ştiţi despre 
mine, dar aţi crescut nişte copii onorabili, aşa că trebuie 
să cred că au învăţat asta de la dumneavoastră. Nu sunt 
persoana pe care v-o imaginati, iar dacă mi-aţi oferi o 
şansă aţi observa asta. Dar nu voi fi cauza conflictelor din 
familia dumneavoastră. Crede-mă, Aidan, nu merită. Te voi 
aşteptă, până ce vei fi gata de plecare. 

Se întoarse pe călcâie şi ieşi, tremurând pe dinăuntru, 
dar hotărâtă să nu lase să se vadă. Îi făcu semn cu mâna 
lui Becca înainte de a trece prin spălătorie şi a ieşi afară 
unde vântul rece îi ciufuli părul. Maşina lui Aidan era 
parcată pe bordură. Doar câţiva paşi şi... 

O mână o prinse de păr, ridicând-o pe vârfuri cu o 
secundă înainte ca o altă mână să-i acopere gura şi să-i 
ţină un pistol la tâmplă. 

— Nu scoate niciun sunet, doctore. 

Clayborn. La dracu 7 Având iar un pistol la tâmplă, 


pentru a doua oară în ultimele două zile, ceva violent 
explodă în interiorul ei, iar ea îi zgârie faţa, smucindu-se 
din strânsoarea lui. Durerea sfâşietoare din scalp făcu să-o 
usture ochii, dar ea clipi şi o îndepărtă în timp ce se 
elibera şi apucă să facă un pas. El mormăi surprins şi-i 
prinse umărul ca într-o menghină şi totul păru că intră pe 
pilot automat. Îi dădu una tare cu cotul în nas şi, înainte ca 
ţipătul de durere să-i poată scăpa de pe buze, îl lovi cu 
genunchiul între picioare. 

Respirând ca nişte foaie, îl privi cum se ghemuieşte la 
pământ, cu mâna stângă între picioare, cu dreapta încă 
ţinând pistolul şi, cu toată greutatea, îşi apăsă tocul noii 
sale cizme pe încheietura lui. 

Îi smuci arma din mână şi căzu în fund, simțind prin 
blugi pământul rece şi ud, şocul punând-o în mişcare. Se 
dădu în spate, folosindu-se de tocuri ca de o pârghie, 
degetele ei reci ţinând mânerul armei, căutându-i 
trăgaciul. Se ridică brusc în picioare şi se mai dădu un pas 
în spate. 

Clayborn se sprijini cu greu în genunchi. Sângele îi 
şiroia din nas, curgându-i pe jacheta de vinilin. Scuipă 
sânge pe pământul umed. 

— Curvă nenorocită, mârâi el. Mi-ai spart nasul. Pentru 
asta te omor. 

Respiră, Tess. Respiră. '|inea arma cu ambele mâini 
ferme, aşa cum o învățase Vito cu mulţi ani în urmă. Se 
strădui să-şi păstreze vocea rece. Calmă. Chiar dacă 
sângele îi bubuia în urechi, asurzind-o. 

— Dacă te apropii fie şi un pas, jur pe bunul Dumnezeu 
că-ţi zbor creierii. Îşi dădu părul la o parte din ochi, 
recăpătându-şi calmul şi odată cu el o nouă hotărâre. Dacă 
mă gândesc mai bine, vino. Te omor pe loc, nenorocitule. 
Pentru Harrison. Haide. Fă un pas. Chiar vreau să te 
omor. A 

— Nu ai face-o, spuse el, mijindu-şi ochii. Işi şterse 
sângele de pe faţă cu mâneca, dar tot continua să-i curgă 
din nas. Nu ai putea. Scuipând din nou, se chinui să se 


ridice în picioare, iar ea apăsă pe trăgaci. 

El împietri, uitându-se la locul unde se înfipsese glonţul, 
la un centimetru de piciorul lui. 

— Nu crezi că aş face-o? 

Inima parcă era strivită între coaste, iar ea ridică 
pistolul la nivelul pieptului său. 

— Eşti gata să-ţi pui viaţa chezăşie? Am avut o zi a 
dracului de neplăcută, domnule Clayborn. Dacă vrei să 
încercăm, fie. Dar te avertizez, acum pariezi împotriva 
casei. Şi ai şanse foarte, foarte slabe. 

— Tess? Oh, Dumnezeule! Tată! 

Aidan ieşi fugind din casă şi în câteva clipe era alături 
de ea, cu arma în mână. Câteva secunde mai târziu 
Clayborn era în genunchi, cu mâinile prinse în cătuşe, la 
spate, şi totuşi privirea pe care i-o aruncă o îngrozi la 
culme. Dacă ar fi fost liber, ea ar fi fost moartă. Atât era 
de simplu. 

— Tess, spuse Aidan cu blândeţe. Pune arma jos. 

Se uită la arma din mâinile ei, apoi înapoi la Clayborn. 

— L-a omorât pe Harrison. 

— Ştiu, scumpo. Şi tu l-ai prins. Acum nu te mai poate 
răni. 

— L-a omorât pe Harrison, repetă ea, ţinând încă 
pistolul. Acum, că Clayborn era în genunchi, era aţintit 
spre capul lui. 

Uşa se trânti din nou şi ea auzi o voce morocănoasă 
care-i comanda lui Becca să sune la 911. Un minut mai 
târziu o mână îi luă cu blândeţe arma lui Clayborn din 
mâini şi un braţ o cuprinse de umeri. 

— Vino înăuntru, spuse Kyle Reagan încet. Acum este în 
regulă. 

Tess se uită peste capul lui Clayborn şi întâlni privirea 
lui Aidan. 

— Sună-i pe Abe şi pe Mia. Spune-le că l-am găsit pe 
Clayborn. 

Aidan încuviinţă dând din cap. 

— Îi voi suna. 


Miercuri, 15 martie, 10:45 P.M. 


Inima lui Aidan încă mai bătea cu putere în timp ce băga 
maşina în garaj. Cu toate că acum stătea în siguranţă 
alături de el, el tot continua să o vadă în curtea părinţilor 
lui, cu pistolul îndreptat spre capul nenorocitului de 
Clayborn, cu mâinile ferme şi pe faţă citindu-i-se o 
hotărâre rece. 

După aceea, Abe şi Mia sosiseră pentru a-l ridica pe 
Clayborn, iar ea le răspunsese foarte concis la întrebări, 
ceea ce era cu totul atipic. Fusese furioasă. Incă mai era. 
Nu spusese nimic pe drumul de întoarcere acasă, dar el 
putea simţi că ea încă clocotea de furie. Aidan închise 
motorul, iar ea sări din maşină şi fugi înăuntru. 

Oftând încet, Aidan o urmă, ajungând-o din urmă în 
dormitorul lui unde stătea la picioarele patului, cu spatele 
la el, smulgându-şi nasturii de la blugi. Puloverul ei era 
deja pe podea, lăsându-i spatele gol cu excepţia sutienului 
negru de lycra pe care el deja îl dăduse o dată jos în acea 
zi. Îşi îndepărtă valul de dorinţă şi-i ridică puloverul, 
înghițind greu când simţi crusta sângelui uscat de pe 
mâneci. Sângele lui Clayborn, care-i cursese din nas. Era a 
doua oară în ultimele două zile când avea pe ea sângele 
altora. Atât de uşor ar fi putut fial ei. 

Îşi dădu jos blugii plini de noroi, se îndreptă spre baie, 
apoi brusc se opri, lăsându-şi bărbia în piept. Respiră 
adânc. 

— Ştiu că ar trebui să-ţi mulţumesc pentru că m-ai oprit. 
Altfel l-aş fi omorât. 

El înţelegea asta. 

— Nu l-ai fi omorât, Tess. Nu cu sânge rece. 

Ea-şi înălţă capul şi râse amar. 

— Aş vrea să cred că e adevărat. L-am luat peste picior. 
I-am spus să încerce să mă prindă. Voiam să-l omor. 

El încremeni la gândul că ea ironizase un ucigaş nebun, 
dar îşi păstră tonul vocii firesc în timp ce lăsa puloverul să 


cadă peste pantaloni. 

— Dar nu ai făcut-o. Tess, nu crezi că ştiu cum te simţi? 
Există momente în care fac o arestare şi abia mă abţin să 
nu-i smulg capul de pe umeri infractorului. Faptul că nu o 
fac nu mă face să fiu un bun poliţist. Faptul că vreau asta, 
mă face uman. Erai faţă în faţă cu omul care ţi-a ucis 
prietenul. Dacă nu ai fi fost furioasă, nu ai fi fost normală. 

— Acum vorbeşti ca un psihiatru. Ea dădu încet din cap. 
Stăteam acolo... şi deodată nu era vorba doar despre 
Harrison. Era vorba... despre ei toţi. Cynthia şi Avery. 
Gwen şi Malcolm. Vocea ei şovăi. Domnul Hughes, şopti 
ea. Dumnezeule, Aidan, el nu mai este! Din cauza... 

O prinse de umeri şi o întoarse cu faţa spre el. 

— Opreşte-te. Să nu îndrăzneşti să spui că asta se 
întâmplă din cauza ta. 

Ochii ei sclipiră incandescent. 

— Dar aşa este, şuieră ea. 

Frustrat, el o strânse mai tare de umeri. 

— La naiba! Puteai să mori în noaptea asta, Tess. 

Incandescenţa din privirea ei dispăru, lăsând în urmă o 
fragilitate chinuită care făcu să pălească propria lui 
frustrare. 

— Nu crezi că ştiu asta? şopti ea. 

Era coborârea din punctul culminat al adrenalinei după 
ce fusese la un pas de moarte. Văzuse asta de sute de ori 
la victimele pe care le întâlnise în cariera lui. Dar de data 
asta era diferit. Aici era vorba de Tess. In ochii ei se putea 
citi frica, iar el voia ca aceasta să dispară. 

— Trăieşti, şopti el. Apoi îi dovedi asta aşa cum ştia el 
cel mai bine, acoperindu-i gura cu a sa. 

Ea nu se îndepărtă, aşa că el îşi adânci sărutul, inima lui 
bătând cu putere când, după un moment de acceptare 
calmă, ea păru că explodează mişcându-se, încolăcindu-şi 
mâinile în jurul gâtului său şi ridicându-se pe vârfuri 
pentru a se apropia şi mai mult. Un sărut fu urmat de la 
doilea, apoi de al treilea, mâinile sale mângâindu-i piele 
fină a spatelui, pe sub dantela care-i acoperea curbele. Îi 


prinse fesele în mâini, ridicând-o, ţinând-o mai bine când 
ea se frecă de el, gemând profund. 

Ea se retrase destul de mult pentru a-i vedea faţa, 
privirea ei oglindind o pasiune aproape explozivă. 

— La noapte, Aidan. Te rog. 

El nu se prefăcu că nu înţelege. 

— Nu cred... Apoi i se uscă gura şi nu mai putu gândi 
deloc când ea se îndepărtă, deschizându-şi sutienul cu 
dexteritate şi scoţându-şi chiloţeii. Goală, îi tăia răsuflarea. 
Piele aurie şi... curbe. Peste tot. Când el înghiţi în sec, se 
auzi în liniştea încăperii. Dumnezeule, Tess! 

Fără să-şi ia privirea din ochii lui, ea-i scoase cămaşa 
din pantaloni, desfăcând fiecare nasture cu o încetineală 
metodică care aproape că-l hipnotiză. Undeva pe la 
mijlocul cămăşii, simţurile lui se reactivară cu forţa unei 
furtuni. Scotocind cu degetele, el reuşi să-şi scoată 
cureaua, pantalonii, boxerii şi pantofii în timp ce ea 
continua să progreseze lent. Râzând încet el trase de 
ultimul nasture, dându-şi jos cămaşa şi rostogolindu-se cu 
ea pe pat într-o suflare. O întoarse pe spate, aşezându-se 
între coapsele ei, aşteptarea făcându-i inima să bată cu 
putere, simțind pulsul în gât. 

— Fii sigură, spuse el răguşit. 

— Fii tăcut. 

Se împinse spre el, răsucindu-şi şoldurile, trecându-şi 
mâinile prin părul lui, trăgându-l în jos pentru cel mai 
fierbinte sărut pe care-l trăise vreodată. Coapsele ei se 
ridicară pentru a se uni cu şoldurile lui şi, înjurând încet, 
el se afundă adânc, făcând-o să se arcuiască şi să ţipe. 

Se opri încremenit. 

— Te-am rănit? 

— Nu. Ea avea ochii închişi şi trase aer în piept. A trecut 
multă vreme. Mâinile ei se prinseră de spatele lui şi se 
aşeză mai bine sub el, trăgându-l şi mai adânc. Nici să nu 
te gândeşti să te opreşti. 

Uşurarea îl făcu să tremure, ridicarea stăruitoare a 
şoldurilor ei îl făcu să se mişte. El îi privi faţa în timp ce se 


mişcau, văzu cum se încordează şi capul i se răsuceşte pe 
pernă. Privi cum dinţii ei muşcă buza de jos în timp ce 
şoldurile ei se agitau şi mai tare, de fiecare dată când 
intra. Se simţea incredibil când o atingea, dar privind-o 
urcând din ce în ce mai sus... Dumnezeule, nu văzuse 
nimic mai erotic, o altă femeie mai frumoasă. Apoi ochii ei 
se deschiseră şi în adâncimile lor căprui văzu o dorinţă şi o 
venerație care-l uimiră, iar el ştiu că o adusese într-un loc 
unde nu mai fusese niciodată. 

— Aidan. 

Era o rugăminte mută, iar el ştiu că ea era aproape de 
plăcerea absolută. Stabilind că ea va avea parte de tot, el 
îşi strecură mâinile sub coapsele ei, îi desfăcu larg 
picioarele şi-şi adânci trupul şi mai mult, având un singur 
gând. Plăcere pentru ea. Pentru mine. y 

Dar el era aproape de limită. Nu încă. Îşi muşcă cu 
putere buzele, abţinându-se, iar atunci când crezu că nu se 
va mai putea abţine, ea se arcui şi veni cu putere, 
aruncându-l pe culmi, trăgându-l apoi spre ea. Rostindu-i 
numele gemând, el căzu. 


Miercuri, 15 martie, 11:35 P.M. 


Ea se trezi, cu gura lui lipită de sânul ei, şi se arcui ca o 
pisică, întinzându-se şi întorcându-se pentru a se aşeză 
mai bine lângă el. Stătea între picioarele ei, pieptul lui 
tare se sprijinea de pelvisul ei şi ea se simţea bine. Nici pe 
departe la fel de bine ca atunci când fusese în interiorul ei, 
dar al naibii de bine. Cu siguranţă mult mai bine decât în 
visul din care o trezise. 

— Visam. 

El îşi înălţă capul. 

— Ştiu. Ţipai. M-ai speriat ca naiba. El strâmbă din 
buze. Se pare că-ţi faci un obicei din asta. 

Ea-i mângâie uşor părul de pe ceafa. 

— Îmi pare rău. 

— Despre ce era visul, Tess? 


— Este un vis pe care-l am în fiecare noapte, dar devine 
din ce în ce mai populat. Cynthia, Avery Winslow. Familia 
Seward. Acum Harrison şi domnul Hughes. Iți aminteşti 
videoclipul de la „Thriller”, cu toţi acei zombii? Ei bine, 
niciunul dintre cei pe care-i visez eu nu dansează. Ea-şi 
îndepărtă părul de pe faţă cu o mână. A început duminică 
noaptea. A fost Cynthia... şi tu erai acolo. Ea stătea acolo 
întinsă... Se strâmbă, amintindu-şi. Avea trupul sfâşiat, 
inima bătându-i piept. Iar tu stăteai deasupra ei, îi luai 
inima şi mi-o înmânai mie. Înghiţi. Îmi spuneai să o iau. 

El arăta îngrozit. 

— Dumnezeule! 

— Da. Cred că şi atunci am ţipat, pentru că Jon m-a 
trezit. 

— Era în apartamentul tău? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Are cheie. 

El se încruntă. 

— Cine mai are cheile de la apartamentul tău, Tess? 

— Amy, Robin. Cred că Phillip încă le mai are. Ea-şi 
înălţă capul de pe pernă pentru a se uita în jos spre el, 
neplăcându-i tonul întrebării. Nici să nu te gândeşti. Nu 
este posibil ca ei să aibă ceva de-a face cu asta. 

— Nu am spus că aşa ar fi. 

— Ai gândit-o. 

— Asta-mi este meseria, Tess. Maxilarul i se încleştă. Se 
presupune că trebuie să te ţin în siguranţă. Şi foarte de 
folos ţi-am fost în seara asta. 

Ea-şi lăsă din nou capul pe pernă, nevrând să se certe cu 
el în legătură cu prietenii ei. Cu timpul, va vedea că 
greşeşte. 

— M-ai oprit de la a-l ucide pe nenorocitul acela. Cred 
că ar trebui să apreciez asta. 

— Să mai treacă timpul. De ce au atâţia oameni chei de 
la apartamentul tău, Tess? Nu este bine pentru siguranţa 
ta să existe atâtea chei umblând de colo-colo. Cineva a 
avut acces liber la apartamentul tău destul de mult timp 


pentru a monta toate acele camere. 

Groaza i se strecură din nou în suflet. 

— David Bacon. 

— Se poate să fi pus primele camere, dar cum rămâne 
cu microfoanele din jachetele tale? De cât timp le ai? 
Jachetele? 

— Din diferite perioade de timp. Ea înghiţi cu greu. 
Depinde de perioada în care dădeam iama la reduceri. Ai 
găsit microfon şi în jacheta roşie pe care o purtam 
duminică? 

— Da. 

— Am cumpărat-o acum o lună. Era la reduceri de 
Sfântul Valentin. Ea închise ochii. Cineva a fost în 
apartamentul meu în ultimele săptămâni. 

— Poate că nu. Ai trimis jachetele la curăţătorie? 

— Toate, în afară de cea roşie. Era nouă-nouţă. 
Dumnezeule, Aidan! 

El îi sărută despărţitura dintre sâni. 

— Sssst! Nu ne vom face griji pentru asta acum. 
Povesteşte-mi despre prietenii tăi. 

Ea deschise ochii. 

— Nu. Nu este posibil. Nu crezi că aş şti? Dar el nu 
spuse nimic, exasperând-o. Îl cunosc pe Jon încă de când 
studiam la facultatea. Şi pe Robin. Eu şi Amy suntem 
prietene încă din liceu, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Poate altcineva le-a luat cheile. A făcut o dublură. 

Ea se gândi la asta. 

— Este posibil. 

— Deci de ce au chei? 

— Phillip le-a da cheile când eram bolnavă. 

— Vrei să spui atunci când ai fost rănită anul trecut? 

Ea negă dând din cap, urând această amintire. 

— Nu, după întâmplarea deţinutului cu lanţ. Am stat în 
spital câteva zile. Phillip era plecat din oraş la o 
conferinţă, dar a venit acasă mai devreme. M-a dus acasă 
şi m-a pus în pat. Ea se uită la tavan. El stătea acolo şi mă 
privea de parcă aş fi fost pe punctul de a exploda sau ceva 


de genul acesta. Nu se descurca prea bine cu oamenii 
bolnavi. 

— Ce făcea? Ce profesie avea? 

— Şi el este doctor. L-am cunoscut în timpul facultăţii, 
odată cu Jon. 

El se încruntă. 

— Dar nu se descurca prea bine cu oamenii bolnavi? Nu 
este asta una dintre responsabilităţile profesiei? 

— 'Tocmai de aceea s-a îndreptat spre cercetare. 

— De ce erai bolnavă? La asta s-a referit Vito când a 
spus că eşti prea slabă? 

— Vito mereu crede că sunt prea slabă. 

— Eviţi să-mi răspunzi, Tess. 

Ea oftă. 

— Stau aici întinsă pe pat, goală puşcă şi tu vrei să 
vorbim despre faptul că am fost bolnavă? Asta nu este 
normal, Aidan. 

Îşi frecă nasul de sânii ei, sărutându-i destul de aproape 
de sfârc încât să o facă să suspine, dar destul de departe 
încât să o facă să se arcuiască. 

— Spune-mi ce vreau să ştiu şi voi schimba subiectul. 

Ea râse. 

— Asta este tehnica ta obişnuită de interogare? 

— Tess, o avertiză el. Vorbesc serios. 

Ea oftă din nou. 

— Este jenant, bine? Nu-mi place să vorbesc despre asta 
pentru că este jenant. După ce Phillip m-a adus acasă de la 
spital se presupune că trebuia să-mi recapăt puterile după 
o săptămână, apoi să mă întorc la lucru, dar de fiecare 
dată când mă dădeam jos din pat mă simţeam slăbită şi 
aveam greţuri. M-am dus la lucru şi mi-am petrecut 
şaptezeci şi cinci la sută din timp vomitând în baie. 

— Ce era în neregulă? 

Ea-i aruncă o privire sumbră. 

— Nimic. Am făcut douăsprezece teste şi nimeni nu 
putea găsi niciun motiv fizic care să explice de ce eram 
bolnavă. 


— Atunci înseamnă că era psihosomatic. 

Ea-şi dădu ochii peste cap. 

— Stres posttraumatic, aşa l-a numit doctorul într-un 
final. Era umilitor. Eram psihiatru şi totul se întâmpla 
numai în capul meu. Îmi era prea frică să lucrez. Ea ridică 
din umeri. Dar apoi nu a mai contat pentru că după trei 
săptămâni de la întâmplarea asta mi-am pierdut contractul 
cu tribunalul. Nu mai trebuia să-mi fac griji în privinţa 
deţinuţilor psihopaţi cu lanţuri. 

— Starea ta s-a mai îmbunătăţit? 

Ea privi din nou spre tavan. 

— De fapt a devenit şi mai rău. Phillip devenise 
nerăbdător cu mine. A avut grijă de mine cum se pricepea 
el mai bine, dar voia ca eu să mă simt bine. El voia... sex. 
lar eu nu puteam. Nu aveam deloc energie şi nu puteam 
mânca. Abia dacă mă puteam îmbrăca singură, cu atât mai 
puţin să încing cearşafurile. Ea schimbă subiectul. El 
călătorea mult, aşa că le-a dat chei lui Jon şi lui Robin. 
Amy deja avea un set. Ei veneau când eu eram prea slăbită 
să mă duc la lucru. Mă verificau. Ea se strâmbă. Imi 
dădeau supă. Chiar urăsc supa. Cel puţin cea a lui Robin 
are gust bun. A lui Amy era nasoală. Nu este o 
bucătăreasă prea bună. 

— Îmi amintesc asta. Nu-ţi mai dau supă, adăugă el 
imitându-l pe Seinfeld pe un ton nazist, iar ea chicoti. Şi ce 
s-a întâmplat cu doctorul Să-l-ia-dracu'? 

— După câteva luni de abstinenţă forţată, a decis să facă 
rost din altă parte. Durerea reapăru, dar cu mai puţină 
forţă decât înainte. A avut-o în patul meu. 

Aidan tăcu, uitându-se fix. 

— Cam de prost-gust. 

Ea chicoti din nou. 

— Da. Şi mai de prost-gust a fost ea când a lăsat un 
cercel sub perna mea şi chiloţeii vârâţi sub aşternuturile 
de la piciorul patului. S-a întâmplat când eram în biroul 
afurisitului de doctor. Am venit acasă şi el plecase. 
Parfumul ei însă nu. 


— L-ai confruntat? 

— Da. Nu a negat. Doar şi-a împachetat lucrurile şi a 
plecat în acea noapte. Nu a spus niciodată nimic. Şi nu am 
mai vorbit cu el de atunci. Asta-i tot. 

— Când ai început să te simţi mai bine? 

— După luna mea de miere. 

El ridică uimit din sprâncene. 

— Poftim? 

— Biletele pentru croazieră nu se puteau returna, aşa că 
eu şi Amy am bătut tot drumul în susul şi în josul coastei 
de vest a Mexicului. La un moment dat în timpul acelei 
călătorii, greaţa a dispărut şi când am revenit, m-am 
reîntors la lucru. Toţi prietenii noştri ştiau ce se 
întâmplase. Nu poţi anula o nuntă mare cu două 
săptămâni înainte fără a da explicaţii. Phillip a devenit 
persona non grata în micul nostru grup. Din câte am auzit 
are o nouă prietenă. O târfă bogată din North Shore. 

El zâmbi. 

— Tess, tu eşti bogată. 

— Iu-huuu. Eu trăiesc confortabil. Eleanor era bogată. 
Vino vara viitoare, închirierea apartamentului meu expiră, 
iar eu îmi voi lua tălpăşiţa spre un apartament dintr-o zonă 
mai puţin elegantă a oraşului. 

El se încrunta din nou. 

— Închiriere? 

— Da. Lui Eleanor îi plăcea să plătească în avans. A 
plătit pentru apartamentul ei pentru mulţi ani, iar atunci 
când a murit, mi-a lăsat mie lunile care rămăseseră din 
contractul de închiriere, atât la apartament, cât şi la 
Mercedes. Pe treisprezece iunie, ceasul va bate miezul 
nopţii şi toate se vor transforma într-un dovleac. El arăta 
surprins şi asta o mulțumea. [i-am spus că nu sunt o 
snoabă. Sunt doar un locatar provizoriu, cu atitudine. 

El scoase un râset uimit. 

— Da, cred că am observat asta azi-noapte. Cum ai 
reuşit să-i spargi nasul? El nu vrea să spună. 

Ea-i demonstră, împingând cu blândeţe cotul spre nasul 


lui. 

— Aşa. 

El îi sărută încheietura mâinii. 

— Vito te-a învăţat cum să faci asta? şopti el. 

Ea ezită. 

— Nu. Vito mi-a arătat cum să ţin un pistol. 

El o sărută pe bărbie. 

— Din nou eviţi să răspunzi. 

— Tata mi-a arătat, spuse ea, enervată de insistența lui. 
Locuiam într-un cartier rău famat. Tatăl meu nu m-a lăsat 
să mă duc la întâlniri până ce nu am învăţat mişcările de 
autoapărare. Deşi niciun băiat nu era chiar atât de prost 
să încerce să-mi facă ceva. Nu când aveam patru fraţi mai 
mari. 

— Sunt toţi la fel de mari ca Vito? 

— Cam aşa ceva. Oftă. Imi lipsesc. Mult de tot. Vito vrea 
să mă duc acasă, definitiv. Il privi cum se încruntă. Tata 
este foarte bolnav. Nu vreau să-mi pese, dar îmi pasă. 
Văzându-te împreună cu părinţii tăi în seara asta... Ea 
închise ochii. Nu mi-am văzut familia de mult timp. 

— De cât timp? 

— Cinci ani. 

— De ce? 

— Ne-am înstrăinat. 

— Tess. 

Ea ridică obosită din umăr. 

— Tata deja era foarte strict. Foarte catolic şi foarte 
strict. Mergeam la slujba de la biserică în fiecare 
duminică. Cu excepţia lui Moş Crăciun şi a Zânei 
Măseluţă, eu chiar credeam că nu m-a minţit niciodată. 

— Dar a făcut-o. 

— El... a minţit-o pe mama. 

— A înşelat-o? 

— Da. El şi mama veniseră în vizită la Chicago. Pe atunci 
nu aveam locuinţa lui Eleanor. Eu şi Amy împărţeam un 
apartament micuţ lângă spital, unde eu lucram ca intern, 
aşa că ei s-au cazat la hotel. Eu şi mama am plecat la 


cumpărături. Ea se bosumflă. Asta făceam împreună ca să 
ne distrăm. Ajunsesem la magazin când mama şi-a dat 
seama că a uitat cartea de credit a tatei, aşa că eu m-am 
întors la hotel să o iau. 

— El era cu altcineva. 

— O blondă slăbănoagă, destul de tânără încât putea să- 
i fie fiică, confirmă ea cu amărăciune. Cred că în acea zi 
mi-am pierdut copilăria. Mereu fusesem fata lui tata. 
Acum nu am nici cea mai mică idee cine e bărbatul acela. 
El a negat că ar fi făcut ceva greşit, a spus că era o 
neînțelegere. 

— Este posibil ca el să fi spus adevărul? 

Tess îşi încleştă maxilarul. 

— Ea era goală şi stătea deasupra lui. Cred că asta era 
destul de convingător. La început nu i-am spus mamei, dar 
când într-un final am făcut-o, ea l-a crezut pe el. Era o 
criză familială. Tata era atât de furios că am spus, răcnea 
şi ţipa. A suferit un atac cardiac, în sensul strict al 
cuvântului. Ea înghiţi cu greu. Eu am crezut că se preface 
aşa că nu l-am ajutat. Am plecat. 

— Dar el nu se prefăcea. 

— Nu. Avusese un atac de cord. Nu unul sever, dar 
destul ca viaţa lui să se schimbe. Şi a mea. Nu a mai vorbit 
cu mine. Cu fiica lui, cu doctoriţa care l-a lăsat să moară. 

— Este dramatic. 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Poate fi. Oricum, Vito spune că de data asta este 
foarte rău. Va trebui să vândă afacerea, toate uneltele 
sale. Este tâmplar de mobilă de artă. Unul dintre ultimii 
mari artizani din Philly. A făcut mobilă pentru cele mai 
rafinate familii din oraş. Pentru cei cu „sânge albastru”, 
cum îi numea el. Credea că este amuzant că-l plăteau cu 
mii de dolari pentru o bibliotecă când nu îl priveau în ochi 
pe stradă. Când am crescut, i-am urât. 

Înțelegerea apăru în privirea lui. 

— Pentru că erau snobi. 

— Nu sunt chiar atât de greu de înţeles, detective. 


— Mai greu decât am crezut, spuse el încet. Dar merită 
efortul, îi acoperi cu blândeţe gura cu a sa. Mai devreme 
am fost grăbit. Am ratat câteva locuri. 

În mod reflex ea se arcui, făcându-l să zâmbească. 

— Nu m-a deranjat. 

— Cred că ne putem descurca mai bine. 

El îşi apăsă buzele de gâtul ei unde cicatricea îi marca 
pielea, iar ea se retrase în mod reflex, făcându-l să se 
încrunte. 

— Nu face asta, Tess, îi ordonă el, pe un ton blând, dar 
folosind cuvinte ferme. Nu o ascunde de mine. 

Lui Phillip îi repugna. De fapt majoritatea eşarfelor pe 
care le avea i le luase el în luna în care o adusese acasă şi 
adusese acasă şi pe altcineva. 

— Este urâtă. 

— Tu eşti frumoasă. Îi sărută gâtul, dintr-o parte într- 
alta, făcând-o să suspine. În unele locuri - el coborî până 
ce gura lui era din nou pe sânii ei - fiind mult mai 
frumoasă decât în altele. Lasă-mă să-ţi arăt. 

Şi asta şi făcu. Şi era mai bine ca înainte. El aduse 
omagiu fiecărei părţi a trupului ei, cu privirea, mâinile şi 
gura sa. lar Tess închise ochii şi-l lăsă să facă tot ce voia. 
Îl lăsă să-i sugă sânul, mai întâi unul, apoi celălalt, până 
când fiecare atingere a buzelor sale stârni vibrații în 
interiorul ei. Îl lăsă să o sărute croindu-şi drum în jos spre 
stomacul ei, apoi în sus spre interiorul coapselor ei şi-i 
arătă încă o dată cât de sensibilă poate fi ea, smulgându-i 
de pe buze rugăminţi înflăcărate, până ce ea răguşi. şi 
strecură mâinile sub fundul ei şi o înclină astfel încât 
limba sa să poate pătrunde şi mai adânc şi o făcu să 
înnebunească de plăcere. O făcu să atingă punctul 
culminant folosindu-se de gură, iar înainte ca inima ei să 
se liniştească, cu degetele sale pricepute o făcu să 
explodeze din nou, lăsând-o fără suflare. 

Şi, în cele din urmă, acolo unde intrase cu putere şi 
repede mai înainte, de data asta o făcea încet, intrând în 
ea cu o venerație care, în timp ce gemea, îi făcu ochii să se 


lumineze de plăcerea pură de a fi din nou satisfăcută după 
atâtea luni în care fusese singură. El o penetra, gros, tare 
şi mult mai adânc decât simţise vreodată. Ea clipi, făcând 
ca lacrimile să-i curgă pe tâmple şi să-i ajungă în păr. 

El încetă să se mai mişte, rămânând nemişcat. 

— Te rănesc? 

Vocea lui îi hurui în piept, răguşită şi încordată. 

— Nu, nu. Nu te opri. Ea-şi îndoi genunchii, 
înconjurându-i şoldurile cu coapsele ei, trăgându-l şi mai 
adânc, auzindu-i respiraţia rapidă. Doar că mă simt atât de 
bine. 

El nu se opri. Continuă până ce ea se convulsionă în 
jurul lui. Până când ţipătul pe care ea-l auzi era al ei. Cu o 
privire sălbatică, el îşi mai umplu încă o dată plămânii cu 
aer şi se tinu drept în interiorul ei în timp ce-şi dădea 
drumul, braţele tremurându-i şi scrâşnind din dinţi. 

Se prăbuşi deasupra ei, eliminând aerul din plămâni. 
Respirația lui îi dădu părul la o parte de pe faţă. Era 
transpirat şi greu ca o stâncă, dar când încercă să se 
mişte, ea-şi încolăci braţele în jurul spatelui său şi-l reţinu. 
Îi simţi inima bătând cu putere peste inima ei. 

— Nu încă. Stai. 

El respiră sacadat. 

— Sunt prea greu pentru tine. 

În hol Dolly mârâi şi Aidan îşi înălţă capul. Peste un 
minut cineva suna la sonerie, făcând câinele să latre cu 
frenezie. 

— Reagan! Deschide! 

Tess făcu ochii mari. 

— Este Vito. Ce caută aici? 

Aidan se dădu jos de pe ea, întorcându-se pe spate. 

— Probabil se asigură că nu fac ce tocmai am făcut. Nu 
am energie să mă ridic. 

Dar Vito începu să bată în uşă şi Dolly latră şi mai 
frenetic. 

— Va trezi tot cartierul, şuieră Tess. 

Se rostogoli jos din pat şi-şi testă picioarele, râzând 


când le simţi ca de cauciuc. Repede, trase pe ea o pereche 
de blugi şi tricoul lui Aidan şi se duse să răspundă la uşă. 
Vito stătea afară, arătând ca un om nebun. Se mişcă 
pentru a intra înăuntru şi Dolly mârâi, arătându-şi colții. 

— Dolly, jos, îi comandă Aidan încet. Nu-i plac bărbaţii 
care vin noaptea. 

Vito îl ignoră şi puse mâinile pe umerii lui Tess. 

— Te-a rănit? 

Ea clipi uimită. 

— Cine, Aidan? 

— Nu, spuse el frenetic. Wallace Clayborn. Am încercat 
să te sun pe celular, dar nu ai răspuns. M-am speriat de 
moarte. Îi cercetă faţa. Eşti roşie. 

Îi frecă obrajii cu degetul mare, apoi privirea lui zbură 
spre faţa nerasă a lui Aidan, întunecându-se. Spre cinstea 
lui, Aidan nici măcar nu clipi. 

Ea-i atinse uşor mâna lui Vito. 

— Intră. Îţi voi spune tot despre Clayborn. Ai fi fost 
mândru de mine. 


16 


Joi, 16 martie, 6:15 A.M. 


— Tess, pisica ta este în chiuvetă. 

Tess se întoarse leneşă şi se uită la el cum stătea în faţa 
chiuvetei din baie. Încă gol şi umed de la duş, Aidan 
Reagan era o imagine numai bună de privit la prima oră a 
dimineţii. 

— Deschide apa. Vrea să bea de la robinet. 

— Am crezut că pisicilor nu le place apa. 

— Ei îi place. 

Intră în baie clătinându-se şi se aşeză pe marginea căzii, 
zâmbindu-i în timp ce el gonea pisica de pe chiuvetă şi-şi 
dădea cu spumă de ras pe faţă. Ofensată, Bella merse pe 


marginea căzii şi se sui în poala ei. 

— Este numai vina ta că nu avem timp pentru micul 
dejun, încă o dată, ai spus. Una rapidă. Da. 

El zâmbi arătându-şi dinţii. 

— Nu te-am auzit plângându-te acum câteva minute. 

Ea-i zâmbi şi se simţi bine făcând asta. 

— Nu. Îl mai privi un minut, mângâind-o pe Bella care 
torcea. Şi se trezi la realitate. Ce vei face azi, Aidan? 

— Voi urmări toate firele libere care au legătură cu 
Bacon. O să verific dacă cei de la criminalistică au mai 
găsit ceva nou. 

— Pentru că nu crezi că el a făcut-o. 

— Nu. Dar mai am şi alte cazuri de terminat. 

Ea-şi aminti de raportul autopsiei pe care-l văzuse pe 
biroul lui. 

— Băieţelul. 

— Da. Încă nu l-am găsit pe tatăl său. Şi cred că mama 
lui ştie unde e. 

— Un tată care să-şi omoare propriul fiu. Ea respiră 
adânc. Nu mă obişnuiesc niciodată cu aşa ceva. 

— Nici eu. Tu ce vei face astăzi? 

— Nu ştiu. Bacon este mort. Clayborn în puşcărie... 
Probabil că mă voi duce la birou şi voi începe să fac 
curăţenie. Priveghiul lui Harrison este în seara asta. 
Mâhnirea  reapăru, dureroasă, înmormântarea este 
sâmbătă. 

— Spune-mi la ce oră şi voi merge cu tine. 

Recunoştinţa călduroasă a mai tocit din marginile 
ascuţite ale mâhnirii. 

— Mulţumesc. Astăzi trebuie să mă duc să o văd pe 
Ethel Hughes. Îi veţi spune despre biletul lăsat pe haina 
domnului Hughes? Să fii judecat după compania în care te 
afli. 

— Vom discuta despre asta în această dimineaţă. Te voi 
anunţa ce şi cum. Îşi uscă faţa, apoi se întoarse pentru a o 
privi posac. Este ceva legat de ziua de ieri ce nu ţi-am 
spus. Vino aici. 


Spaima făcu să i se strângă stomacul în timp ce se 
ridica, trimiţând-o pe Bella pe podea. 

— Bine. 

— Rick era sigur că Bacon a păstrat ascunse nişte filme, 
dar nu am putut găsi niciunul. 

Ea înghiţi cu greu. În adâncul sufletului ei, ştia. Fusese 
mai uşor să nu se gândească la asta. 

— Deci filmul pe care mi l-a făcut este încă pe undeva pe 
acolo. 

— Pe undeva. Se poate să le fi mutat în altă 
ascunzătoare. Avem câteva locuri în care putem începe 
căutările, dar nu mai este o prioritate pentru 
departamentul omucideri. Se va muta la divizia de crime 
electronice. Ei se ocupă de pornografia pe internet şi 
chestii de genul acesta. 

Ea nu se putu controla şi se crispă. 

— Deci, dacă iese la iveală... Va conta pentru tine? 

Ochii lui erau serioşi. 

— Un pic. Eu nu înşel şi nu împart şi cred că există 
destule aere de macho în mine încât să-mi pese că alţi 
bărbaţi văd ceea ce văd eu. Ce vei face? 

Ea încercă să zâmbească. 

— Fac un calendar şi programez un tur de vizitare? 

El chicoti şi o sărută pe buze. 

— Îmbracă-te. Dacă nu te duc la Vito până la şapte 
jumătate voi întârzia la şedinţa de dimineaţă pentru că voi 
fi făcut bucăţi. 


Joi, 16 martie, 7:30 A.M. 


Ţinând-o strâns de talie, Aidan ciocăni la uşa lui Vito şi 
îndură evaluarea din cap până-n picioare a fratelui ei. 

— Reagan. Tess. 

Tess îşi dădu ochii peste cap şi-l sărută pe Vito pe obraz. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Vito! Termină! 

Apoi ea-l prinse pe după gât pe Aidan şi-l trase în jos 
pentru un sărut de despărţire. 


— Acum pleacă sau vei întârzia. 

— Mai poate aştepta câteva minute. 

Aidan tresări când unghiile lui Tess i se înfipseră în 
ceafa. Amândoi se întoarseră spre locul unde se afla un 
bărbat foarte mare şi mai în vârstă, braţele lui masive fiind 
încrucişate peste pieptul ca un butoi. Parcă era făcut din 
piatră, partea de sus a trupului era dovada anilor de 
muncă manuală grea. Faţa lui era înclinată într-o 
încruntare feroce, aşa cum un tată se uita la bărbatul care 
încălzea aşternutul fiicei sale toată noaptea. 

— Domnule Ciccotelli. Întinse mâna. Eu sunt Aidan 
Reagan. 

Tatăl lui Tess doar privi mâna întinsă şi momentul 
deveni stânjenitor. Oftând obosită, Tess luă mâna lui Aidan 
într-a sa. 

— Tată. Nu te aşteptam. 

O studie cu o privire rece şi întunecată şi Aidan îşi dădu 
seama de unde moştenise ea talentul. 

— Presupun că nu mă aşteptai, spuse el într-un final. 
Putem discuta, Tess? în particular? 

Se uită circumspectă, în sus la Aidan, cu colţul ochiului. 

— Du-te. Te voi suna. 

Aidan se dădu înapoi şi respiră adânc când i se închise 
uşa în nas, apoi se întoarse spre scări. Nu voia să întârzie 
două zile consecutiv. 


Joi, 16 martie, 7:30 A.M. 


Joanna se încruntă privind interiorul sertarului de la 
birou. Căuta hârtie pentru fotografii pentru a scoate la 
imprimantă unele dintre pozele pe care le făcuse pentru 
expozeul despre doctorul Jonathan Carter şi văzu că 
jumătate din rezervele ei dispăruseră. 

— Keith, ai scos fotografii la imprimantă? 

El nu-şi mută privirea şi continuă să-şi facă nod la 
cravată. 

— Nu. 


Cu servieta în mână, se îndreptă spre uşă. 

Vocea lui era rece ca gheaţa, iar ea se încruntă uitându- 
se la spatele lui. 

— 'Ţi-am spus că-mi pare rău, Keith. 

El se opri cu mâna pe clanţă. 

— Nu cred că înţelegi sensul acestui cuvânt, Jo. Nu mai 
sunt sigur cine eşti. Ne vedem diseară. 

Uşa ţăcăni atunci când el o închise încet. Dacă o trântea 
ar fi fost mai bine, dar Keith nu era acel gen de persoană. 
Apoi ea ridică din umeri. Îşi va reveni el. Mereu îşi 
revenea. Unul dintre prietenii lui Ciccotelli căzuse. Acum 
trecem la următoarea muscă de pe hârtia de prins muşte. 
Deja făcuse unele săpături. Era pe cale să descopere ceva 
important. Putea simţi asta. 


Joi, 16 martie, 7:40 A.M. 


Michael Ciccotelli era un bărbat dur. Din camera 
alăturată ieşi mama ei arătând tulburată şi obosită şi... 
prinsă la mijloc. 

Tess îi privi cu precauţie pe amândoi. 

— Când aţi ajuns? 

— Azi-noapte, răspunse mama ei. 

Vizita lui Vito de la miezul nopţii căpăta acum sens. Tess 
se aşeză. 

— Nu ştiu ce să spun. 

Mama ei dădu din mâini. 

— Tu nu veneai la noi, aşa că... 

— Gina, stai jos. 

Cu blândeţe, tatăl ei o împinse pe mama sa spre un 
scaun, apoi se aşeză în spatele ei, mâinile lui mari 
odihnindu-se pe umerii ei fragili. 

— Ce se întâmplă aici, Tess? 

El era palid, buzele lui neavând strop de culoare în ele. 

— Stai jos, tată. 

— Mă voi aşeza când voi găsi de cuviinţă. Te-am întrebat 
ce se petrece aici. Poţi începe cu Reagan. 


— Este un bărbat drăguţ. Noi... Uită ce voia să spună. 
Avusese grijă de ea, dar asta nu era imaginea pe care voia 
să o proiecteze despre propria persoană. Ne întâlnim, 
spuse ea într-un final. 

Tatăl ei ridică din sprâncene. 

— Inţeleg. 

Ridică şi ea din sprâncene. 

— Sunt sigură că înţelegi, spuse ea cu răceală. 

— Tess, o dojeni mama sa, iar Tess se ridică în picioare. 

— De ce sunteţi aici? 

— Nu fi nepoliticoasă, şopti Vito. 

— Oh, tu să taci! Nu am de gând să vă las să mă 
catalogaţi drept o femeie depravată. Am treizeci şi trei de 
ani, pentru numele lui Dumnezeu. Iar el este primul bărbat 
cu care m-am... întâlnit de un an încoace. 

— După Phillip. Tatăl său se strâmbă. Să-l ia dracu”. 

Tess se strădui să-şi înăbuşe râsul care părea că vine de 
nicăieri. 

— Aidan îi zice „doctorul Să-l ia dracu'”, spuse ea şi 
crezu că tatăl ei zâmbi uşor. Un mic colţişor din inima ei 
se sfărâmă şi ea îşi îndulci vocea. Tată, Vito spune că eşti 
bolnav. De ce ai bătut atâta drum până aici? 

Mama ei se uită peste umăr dând tristă din cap. 

— Ai promis. 

El închise ochii. 

— În regulă. Voiam să vin. Voiam să mă asigur că eşti 
bine. Să văd asta cu ochii mei. 

El deschise ochii, iar ea fu uimită să vadă lacrimi în ei. 
În toată viaţa ei nu-l văzuse pe tatăl ei plângând. 
Niciodată. 

— Ai fost rănită anul trecut şi nu am putut veni pentru 
că nu am ştiut. Nu ne-ai spus. Acum aveai probleme şi a 
trebuit să aflăm asta de la ştiri. Ştii cum e, Tess? 

Mama ei mângâie mâna tatălui său. 

— La ştiri spuneau că ai dezvăluit secretele pacienţilor 
tăi, spuse ea. Au spus că nu ai dat dovadă de etică şi că ți- 
a fost suspendată licenţa. 


— Sunt nişte mincinoşi împuţiţi, spuse pe un ton 
categoric tatăl ei, vocea lui tremurând din cauza furiei 
reţinute. El îşi ridică bărbia. Tu nu ai face aşa ceva. 

Un alt colţ al sufletului ei se sfărâmă. 

— Este adevărat că cei de la comisia de licenţă m-au 
suspendat, tată. De unde ştii că nu au dreptate? 

O săgetă cu o privire întunecată. 

— Pentru că te cunosc. Şi mai presus de toate ştiu că tu 
nu minţi. Te-am crescut mai bine de atât. 

— Aşa pur şi simplu? Vocea ei era plină de amărăciune, 
sarcastică. Mă crezi? 

— Mereu am crezut în tine, Tess, spuse mama ei încet. 
Te iubim. 

Tatăl ei oftă. 

— Şi mai ştiu că lucrurile nu sunt mereu ceea ce par a fi. 

Tess închise ochii refuzând să dea înapoi. 

— Ştiu ce am văzut, tată. 

— Şi arăta rău. Dar, Tess, nu am făcut nimic. Acea 
femeie a pretins că era menajera şi înainte ca eu să-mi dau 
seama a intrat în cameră şi... 

Tess îşi îndreptă spatele, imaginea fiind foarte clară. 

— Îmi amintesc. Eram acolo. 

El trase un scaun de la masa cea mică. 

— Cred că acum mă voi aşeza. Tu ai fost mereu cea 
dificilă, Tess. Ai pus mereu întrebări la care nu aveam nici 
cea mai mică idee cum să răspund. Mereu am ştiut că vei 
deveni doctor sau avocat... ceva mare. Ceva important. El 
respiră cu greu. Sunt bine. Doar că uneori mi se mai taie 
răsuflarea. Se calmă, întâlnindu-i privirea. Dar, Tessa, nu 
m-ai întrebat niciodată ce s-a întâmplat. Mereu am 
aşteptat să o faci, dar nu ai făcut-o niciodată. Am aşteptat 
patru ani. Mama ei îl luă de mână. 

— Am văzut ce s-a întâmplat, spuse Tess printre dinţi, 
deodată devenind nesigură de ea şi urându-şi propria 
slăbiciune la fel de mult cum o ura pe cea a mamei ei. 

— Ai văzut numai o parte, insistă el. Mereu m-am 
întrebat cum, după atâţia ani, ai putut crede acel lucru rău 


despre mine. Cum de un moment ţi-a dat peste cap 
întreaga viaţă. El îşi mută privirea. Şi nu am ştiut că ceva 
poate durea atât de tare. 

Ea privi mâinile unite ale părinţilor ei. Şi le invidie 
solidaritatea chiar dacă asta o înfuria la culme. 

— Nici eu nu am ştiut. Am tot aşteptat să recunoşti că ai 
greşit, aşa cum ne-ai spus mereu să facem, dar nu ai făcut 
asta niciodată. 

Buza lui se strânse, dar nu spuse nimic. Şi tu. Se uită la 
faţa devastată a mamei ei. Ai spus mereu că tu crezi în 
mine, dar nu ai făcut-o. M-ai pălmuit pentru că am spus o 
minciună şi te-ai târât înapoi la el. 

Tatăl ei îşi întoarse doar capul, uitându-se şocat la 
mama ei. 

— Ai lovit-o? 

— Eram furioasă. Ea oftă. Am greşit când te-am lovit, 
Tess. Eram furioasă, rănită şi-mi era frică. Dar nu m-am 
târât niciodată în faţa tatălui tău sau a altcuiva. L-am 
întrebat ce s-a întâmplat. Şi l-am crezut. Ea zâmbi. Crezi 
că sunt o naivă. 

— Nu am spus asta. 

Dar o gândise. Încă o mai gândea. 

— Crezi că sunt naivă pentru că acum cred în tine? 

— Nu. Tess negă dând din cap. Pentru că eu ştiu că nu 
am făcut nimic greşit. 

Tatăl ei zâmbi trist. 

— Nu-i aşa că este interesant cum drumurile noastre au 
devenit paralele? Pentru că nici eu nu am făcut nimic 
greşit. Dacă aş spune că nu m-am uitat niciodată la o altă 
femeie, aş minţi. Dar jur că nu m-am atins niciodată de 
altcineva. Nu în acea zi. Niciodată. 

Comparaţia lui atinse o coardă sensibilă şi Tess ezită, 
nesigură. 

— Era deasupra ta, tată, şopti ea. 

El o privi direct în ochi. 

— Ea era peste mine. Eu nu am atins-o niciodată, Tess. 

Tonul vocii suna hotărât şi adevărat. El era aici... şi nu 


era nevoit să facă asta. O credea, când puţini o mai 
făceau. Oare era posibil să fie o neînțelegere? se gândi la 
acea zi, la ceea ce văzuse. Paraşuta slăbănoagă se 
încolăcise în jurul lui ca o lipitoare. Dar oare mâinile lui o 
atingeau? Tess nu-şi putea aminti. 

Dar ştia că niciodată înainte de acea zi nu îl prinsese cu 
vreo minciună. Nici măcar o dată. El arăta îngrozit şi ea 
realiză că acest moment ar putea repara sau sigila 
ruptura. 

— Ar fi trebuit să te întreb atunci. Tată, ce s-a întâmplat 
în acea zi? 

El respiră tremurând, umerii săi laţi lăsându-se în jos 
uşuraţi şi ea realiză că el nu se aşteptase la o acceptare 
oarbă, doar la încredere. 

— Ea a intrat pur şi simplu, Tess. A spus că este un 
cadou şi am încercat să o fac să plece. Înainte să-mi dau 
seama, era goală şi nu aveam nici cea mai mică idee unde 
să pun mâna pentru a o da afară pe uşă. Mi-a spus să nu 
mai joc făcând pe inabordabilul. Şi cinci secunde mai 
târziu, ai intrat tu. După ce ai plecat, i-am spus că sun la 
poliţie dacă nu pleacă. A devenit irascibilă. Mi-a spus că a 
fost avertizată că voi fi un filfizon dur, dar plata cauţiunii 
nu era inclusă în taxa ei. Aşa că a plecat. El ridică din 
umeri. Asta-i tot. 

Asta-i tot? Se luptă să înghită nodul pe care-l simţea în 
gât în timp ce el aştepta, pe faţa lui oglindindu-se agonia 
aşteptării, şi deodată adevărul acelui moment oribil fu 
eclipsat de adevărul acestuia. El o credea, acest bărbat 
care fusese eroul ei. Pentru că o iubea. Ar putea face ea 
mai puţin? Faţa lui deveni neclară în timp ce ochii ei se 
umpleau de lacrimi. 

— Imi pare rău, tată, şopti ea. Mă poţi ierta? 

— Vino aici. O trase pe genunchi şi-i apăsă obrazul de 
umărul său. Putem continua şi să facem în aşa fel încât 
lucrurile să revină la normal, aşa cum erau? 

Ea respiră aroma de cedru care rămânea mereu în 
hainele pe care el le purta. Lacrimile ei erau absorbite de 


cămaşa lui de lucru până când îi secară. 

— Sună bine. 

El îşi sprijini obrazul de creştetul ei. 

— Mi-ai lipsit, iubito. 

— Şi tu mi-ai lipsit, tată. A fost un an dur. O săptămână 
şi mai dură. 

— Spune-mi despre asta, scumpo. 

Mama ei îi strânse umărul. 

— Mai întâi te întinzi. Mi-ai promis. 

— Într-un minut, Gina, spuse el tăios, uitându-se în sus 
la mama ei. 

Dând din cap, mama ei dispăru dincolo de uşa camerei 
alăturate şi se întoarse cu o mască de oxigen şi o pompă 
portabilă. Tess făcu ochii mari. 

— Eşti pe oxigen? Şi ai luat avionul? Eşti nebun? 

— Simţeam nevoia să te văd, spuse el, dându-şi ochii 
peste cap atunci când mama ei îi potrivi masca pe faţă. 
Acum vorbeşte cu mine, Tessa. El se încruntă. Şi începe cu 
Reagan. 

— Mi-a salvat viaţa, tată, spuse ea şi văzu cum păleşte 
pe sub masca de oxigen. Respiră. Ea-l sărută pe frunte. Şi 
data viitoare să dai mâna cu el, bine? 

El făcu un efort să respire. 

— Bine. 


Joi, 16 martie, 8:00 A.M. 


— Deci este închis. Spinnelli se uită în jurul mesei. Am 
terminat. 

Murphy şi Aidan stăteau de-o parte a mesei, procurorul, 
Patrick Hurst şi Spinnelli de cealaltă. Rick şi Jack 
completau celelalte capete. Nimeni nu arăta mulţumit. 

Spinnelli se încruntă. 

— Bacon este mort, avem toate fotografiile, confesiunea 
lui. Clayborn va fi judecat în această dimineaţă. Viaţa lui 
Tess se poate întoarce la normal. 

— Cu excepţia faptului că întreg oraşul crede că ea este 


o nevăstuică slobodă de gură, bombăni Murphy. Nu ştiu, 
Marc. Ceva nu-mi miroase bine. 

— Poate pentru că nu l-ai arestat pe Bacon, spuse 
Patrick. A luat cu el soluţionarea problemei de către voi. 

— Asta este doar o parte, recunoscu Aidan, amintindu-şi 
de propria sa furie neputincioasă când l-a văzut pe Bacon 
plutind mort în cadă. Dar simt că ceva este în neregulă. 
Am citit evaluarea psihiatrică a lui Bacon. Tess nu a făcut 
toată evaluarea, apropo. L-a văzut o singură dată. 
Evaluarea principală a fost făcută de Eleanor Brigham 
care a murit înainte de a o termina. 

Murphy arăta de parcă îl deranja ceva. 

— Nu pare că ar fi putut să o urască atât de mult numai 
după o singură întâlnire. 

— La asta m-am gândit şi eu, spuse Aidan. Bacon era un 
pierde-vară cu un viciu specific - îi plăcea să tragă cu 
ochiul. Nu a avut niciodată o slujbă. Nu există nicio 
determinare nemiloasă, nu avea scopuri reale decât să se 
uite la femei goale care habar nu aveau de asta. 

— Nu se potriveşte profilului, spuse Jack gânditor. 

— Ce profil? întrebă Patrick. 

— Profilul făcut de Tess, îi spuse Aidan. Un maniac 
antisocial. Organizat, orientat spre atingerea scopului şi 
obişnuit să delege. Bacon nu se potriveşte. 

— Poate profilul făcut de Tess era greşit, sugeră Patrick. 
Doar a fost tulburată. 

Aidan ridică din umeri. 

— Totuşi nu explică sincronizarea. De ce s-a sinucis 
acum? 

— Poate că a văzut maşina de patrulare în afara biroului 
lui Lynne Pope, spuse Spinnelli. Ştia că ne apropiem şi s-a 
panicat. 

— Această persoană este rece şi calculată, Marc, 
argumentă Aidan. A torturat-o pe Adams mai bine de trei 
săptămâni. Nu pare a fi tipul care să între în panică. 

— Ai spus „nu pare”, observă Patrick. Tu chiar nu crezi 
că Bacon este acela. 


— Nu, nu cred. Aidan se uită frustrat la probe. Dar este 
doar un presentiment. 

Spinnelli îi privi sever. 

— Aidan, cert este că avem o confesiune semnată. Avem 
toate aceste dovezi care arată spre Bacon. Avem chiar şi 
poze cu Hughes mort pe alee pe cardul de memorie pe 
care l-am găsit alături de celelalte poze. Dacă cumva nu ai 
ceva mai mult decât un presentiment, va trebui să 
închidem cazul şi să mergem mai departe. 

— Ei bine, mă deranjează faptul că nu am găsit încă 
ascunzătoarea, remarcă Rick. 

— Sau camera cu care au fost făcute pozele cu Hughes, 
adăugă Jack. Toată lumea se întoarse pentru a se uita la 
el. Cardul de memorie care conţine toate pozele cu 
Hughes nu se potriveşte la camera foto pe care am găsit-o 
în apartamentul lui Bacon. Aceste poze au fost făcute cu o 
cameră foto diferită. 

— Rahat! bombăni  Spinnelli, acum arătând foarte 
nemulţumit. 

— Şi mai este şi tipul din poza cu Connell, spuse 
Murphy. El este cel care a montat camera în locuinţa lui 
Seward. Sunt chestii mari care nu au răspunsuri, Marc. 

Spinnelli se uită la Patrick. 

— Ai tot ce-ţi trebuie ca să faci să dispară apelurile? 

— Casetele cu Tess pe care le-aţi găsit în apartamentul 
fetei aceleia, Rivera, au fost de ajuns pentru asta. Faptul 
că aţi găsit haina cafenie şi peruca a fost un bonus. 

— Atunci este în regulă, spuse Spinnelli, ridicându-şi 
arătătorul. Încă o zi. Duceţi-vă şi faceţi rost de ceva 
concret. Aidan, rămâi. 

Toată lumea ieşi lăsându-i pe Aidan şi Spinnelli singuri. 

— Aidan, vreau să mă asigur că acest presentiment al 
tău vine din intuiţia ta şi nu de altundeva. Am nevoie să 
gândeşti cu capul care trebuie. 

Aidan se ridică drept în picioare, ofensat. 

— Asta nu era necesar, Marc. 

— Nu, asta este slujba mea. Eşti implicat emoţional cu 


Tess. Stă acasă la tine. Nu este suspectă, aşa că asta este 
treaba ta. Şi a ei. Dar nu voi permite să-mi cheltui toate 
resursele vânând fantome pentru că tu eşti prea implicat 
ca să laşi asta să dispară. 

Aidan îşi temperă furia. 

— Şi ceilalţi văd întrebările fără răspuns. 

— Tocmai de aceea v-am mai acordat o zi pentru asta. 
Aveţi şi alte cazuri de rezolvat, Aidan. Asigură-te că-ţi 
aminteşti asta. 

Aidan dădu scurt din cap. 

— Da, domnule. 


Joi, 16 martie, 8:15 A.M. 


Tess închise uşa de legătură a camerei de hotel a tatălui 
ei. 

— Doarme acum. 

Aşa era, dar nu era somnul robust şi sforăitul pe care şi-l 
amintea ea din copilărie. Somnul lui era firav, pieptul lui 
masiv respirând adânc. Când lucrase ca intern făcuse un 
stagiu şi la cardiologie. Îşi aminti pielea gri, efortul de a 
respira. Neputinţa pacienţilor în timp ce inimile lor cedau 
şi-i lăsau să aştepte să moară. 

Tatăl ei va fi unul dintre acei pacienţi, foarte curând. 
Regretul izbucni ca un val puternic, aducând cu el 
neputinţa ei proprie. 

— Nu am avut nici cea mai mică idee că este atât de 
grav, şopti ea, apoi se întoarse spre locul unde stăteau 
lângă fereastră mama ei şi Vito, sorbind din cafea. Faţa 
mamei ei era calmă, dar chinul din ochii ei spunea 
amarnicul adevăr. 

— Nu m-a lăsat să-ţi spun. Numai Dumnezeu ştie că ţi-ai 
obţinut în mod cinstit această încăpățânare. 

Tess se aşeză stoarsă de puteri pe patul lui Vito. 

— Mi-a spus că este pe lista pentru transplanturi. 

— Aşa este. Gina ridică din umeri. Dar la vârsta lui... Ea 
se uită în altă parte, clipind des. 


Vito îi strânse mâna. 

— Mamă, nu face asta. Te rog, nu plânge. 

Gina îi aruncă o privire lui Tess. 

— Când te-a văzut la ştiri... L-a durut. 

— Îmi pare rău. 

Gina dădu din cap. 

— S-a terminat. A meditat foarte mult în ultimul timp, 
gândindu-se la voi doi. Câteodată, când crede că nu este 
nimeni prin preajmă, plânge. 

Ochii lui Tess se umplură de lacrimi, iar gâtul îi ardea. 

— Opreşte-te, şopti ea răguşit. 

— Îmi pare rău. Încet, mama ei îşi sorbi cafeaua. Nu 
vreau să te fac să te simţi mai rău. Vreau doar să ştii cum 
stau lucrurile. Doctorii spun că poate trăi un an sau şase 
luni. Doctorul lui ar fi foarte furios să afle că acum se află 
aici. 

— Nu ar fi trebuit să vină, şopti Tess. 

— Nimic nu l-ar fi putut opri să se urce în avionul acela, 
Tess. Avea nevoie să îndrepte lucrurile. A permis ca asta 
să continue destul de mult. Respirând adânc, mama ei 
puse ceaşca deoparte şi se ridică. Ceea ce ţi-a spus astăzi 
a fost purul adevăr. 

Tess încuviinţă dând din cap. 

— Ştiu. Dar tu l-ai crezut imediat, iar eu nu. 

Râsul Ginei fu aspru. 

— Nu, nu l-am crezut. 

Tess se încruntă la mama ei. 

— Nu înţeleg. Tu... 

— Ştiu ce am spus. Şi ştiu şi ce am făcut. A trebuit să 
trăiesc cu asta în ultimii cinci ani. Ştiam că ceva teribil se 
întâmplase în acea zi. Te-ai întors la magazin să mă iei şi 
faţa ta era mai albă ca varul. Dar nu mi-ai spus atunci. 

— Nu ştiam ce să fac. Nu voiam să te rănesc. 

— Ştiu. Ceea ce nu ştiai era că eu ştiam despre acea 
femeie înainte să scot totul de la tine o lună mai târziu. 

— Nu înţeleg, spuse ea din nou. 

Mama ei se îndreptă spre fereastră. 


— Ştiai că târfele de lux au cărţi de vizită? Mai târziu i- 
am găsit cartea de vizită în buzunarul pantalonilor tatălui 
tău. Mi-am spus că nu însemna nimic, că probabil era doar 
o clientă nouă şi că tu chiar te simţeai rău aşa cum 
pretindeai. Când într-un final te-am făcut să-mi spui ce ai 
văzut... Nu ştiu ce m-a apucat. Am făcut un lucru groaznic 
pe care-l regret chiar din acea zi. le-am lovit şi te-am 
făcut mincinoasă, apoi l-am confruntat pe tatăl tău cu 
minciunile pe care mi le-ai spus. Şi totuşi, el le-a 
confirmat. Mi-a spus o poveste de adormit copiii despre o 
femeie care apăruse în camera noastră de hotel şi şi-a dat 
jos hainele. Că nu a atins-o deloc. Şi ca o soţie bună, i-am 
spus că-l cred. 

— Dar nu-l credeai, şopti Tess. 

Gina aruncă o privire peste umăr. 

— Ce femeie care se respectă l-ar fi crezut? 

— Mamă? Vito arăta şocat. 

Ea oftă. 

— Ştiu. După ce l-am înfruntat pe tatăl tău, Tess, el te-a 
înfruntat pe tine. 

— Îmi amintesc. Mama ei îi ceruse să vină acasă, 
spusese că trebuie să stea de vorbă. Acea cerere căpăta 
sens acum. A avut primul său atac de cord în acea zi. 

Faţa ei se încordă. 

— Am avut grijă de el, urându-l în fiecare clipă. Urându- 
mă pentru că-l uram şi pentru ceea ce-ţi făcusem. În cele 
din urmă, când s-a simţit destul de bine, i-am spus că mă 
duc acasă la sora mea pentru că aveam nevoie de o pauză. 
În loc de asta am venit aici. 

Tess făcu ochii mari. 

— Aici, în Chicago? Nu mi-ai spus niciodată asta. 

— Nu am vrut să ştie nimeni. Încă mai aveam cartea de 
vizită şi am găsit femeia. Gina se întoarse de la fereastră. 
Şi-a amintit de tatăl tău şi a confirmat fiecare cuvânt pe 
care l-a spus el. După ce a dat-o afară din camera noastră 
de hotel în acea zi, ea a sunat la agenţie. Ei au sunat la 
clientul iniţial care şi-a cerut scuze şi a spus că era cadou 


pentru un bărbat din aceeaşi cameră, dar cu un etaj mai 
sus. Am fost la agenţie şi ei mi-au arătat chitanţa de la 
client. 

Tess expiră, uşurată şi în acelaşi timp năpădită de o 
groaznică tristeţe. 

— A fost o greşeală. Am pierdut cinci ani din cauza unei 
greşeli. Miji ochii care o înţepau, uitându-se la mama ei. 
Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu mi-ai spus? 

Preţ de o clipă Gina nu spuse nimic. Apoi foarte încet: 

— Pentru că atunci, trebuie să recunosc, nici eu nu l-am 
crezut. Şi de fiecare dată când îl privesc în ochi, ştiu că nu 
aş fi putut-o face niciodată. Insemna prea mult pentru el 
să creadă asta. 

— Şi de ce-i spui acum? întrebă Vito nesigur. 

— Deoarece s-a frământat atâta pentru că ar fi trebuit să 
creadă în el, aşa cum am făcut-o eu, răspunse ea ca şi cum 
Tess nu ar fi stat chiar acolo. Credea că greşise şi-şi 
trimisese tatăl în mormânt din cauza încăpăţânării ei. li 
zâmbi trist lui Tess. Nu-i aşa? 

Tess încuviinţă dând din cap, simțind încă un nod în gât. 

— Da. 

— Mereu ai fost fata tatei, Tess, mai mult decât a mea. 
Aceşti ultimi cinci ani, fiind certat cu tine... aproape că l-a 
ucis şi nu este nicio exagerare. Dar doar pentru că eşti a 
lui Michael asta nu înseamnă că te înţeleg şi te iubesc mai 
puţin. Când s-a împăcat cu tine ştiam că şi eu trebuie să o 
fac. Mie îmi este mai greu să-mi cer scuze, pentru că, spre 
deosebire de tatăl tău, care nu a făcut nimic greşit, eu am 
greşit foarte mult. Îmi pare rău, Tess. 

Urmă o lungă perioadă de tăcere în care Vito îşi lăsă 
capul în jos, iar Gina şi Tess doar se uitară una la cealaltă. 

— Ştii ceva, mamă? Nu sunt sigură dacă să simt 
recunoştinţă faţă de tine pentru că ai încercat să mă faci 
să mă simt mai bine sau furie pentru că ai păstrat secretul 
acesta atâta timp, şopti Tess, iar Vito îşi înălţă capul, 
uitându-se la ea în tăcere, obosit şi cu părere de rău. 

— Cred că ambele sunt normale, spuse mama ei pe un 


ton neutru. 

— Adevărul este că înainte, oricum s-ar fi putut să nu te 
cred. După ziua de astăzi, nu am nevoie ca tu să crezi asta. 
Aşa că într-un fel sau altul, balanţa s-a echilibrat. Ea privi 
spre uşa tatălui ei. Simt ca şi cum ar trebui să rămân 
aici... să mă uit la el cum respiră... Ceva de genul acesta. 

— El nu ar vrea să faci asta. Va fi treaz când te vei 
întoarce. 

Tess se uită la Vito. 

— Am un birou de curăţat şi trebuie să lupt pentru o 
licenţă. Bacon este mort şi Clayborn este în custodie, aşa 
că nu trebuie să rămâi dacă nu vrei. Deja ai fost plecat 
multă vreme de la slujbă, Vito. 

Vito negă dând din cap. 

— Reagan nu crede că Bacon este responsabil pentru 
omoruri. Nu a spus asta, dar eu mi-am dat seama. 

Tess simţi că ceva greu îi apasă pe piept. 

— Nu, nu crede asta. Este ceva ce ar trebui să ştii. 
Bărbatul pe care l-au găsit mort ieri mi-a pus camere video 
în birou şi în apartament. 

Gina dădu din cap. 

— Şi aşa au ştiut despre pacienţii tăi. Ne-ai spus asta. 

Tess îşi ridică ochii spre tavan. 

— Ce nu v-am spus este faptul că a montat o cameră şi 
în baie. La... duş. 

Ceaşca de cafea a Ginei se ciocni de masă. 

— Oh, Dumnezeule! Fu o şoaptă care abia se auzi. 

— Da. Ei bine, ieri m-a ameninţat că va vinde... un film 
cu mine presei. 

— Atunci mă bucur că este mort, spuse mama ei 
maliţios. 

— Dar poliţia nu i-a găsit arhiva. Fișierele originale. 

Vito se încruntă. 

— Reagan a spus că Bacon şi-a distrus hardul. 

— Aşa a făcut. Dar ei se aşteptau să găsească o colecţie 
şi nu au găsit-o. Aceste poze cu mine s-ar putea să iasă la 
iveală. Trebuie să-l pregătim pe tata în caz că se va 


întâmpla aşa. Asta nu-i va face bine la inimă. 

— Mai aşteaptă, Tess, o sfătui Vito. S-ar putea să le 
găsească. 

Tess se ridică. 

— În regulă, aşa voi face. Acum mă duc să-mi fac 
curăţenie în birou şi să trec pe la piaţă ca să pregătesc 
cina din seara asta. Mă ajuţi să o pregătesc, mamă? 

Gina încuviinţă dând grațios din cap, fiind conştientă de 
ramura de măslin care-i era întinsă şi acceptând-o. 

— Nu cred că ai nevoie de ajutorul meu, Tess, dar 
oricum o voi face. 


Joi, 16 martie, 8:45 A.M. 


— Băieți, se pare că ştiţi cum să faceţi o fată să se 
distreze, remarcă Julia Vanderbeck când Aidan şi Murphy 
intrară la morgă. Nu am niciun moment de plictiseală. 

— Autopsia lui Bacon a dezvăluit ceva? întrebă 
nerăbdător Aidan. 

Julia zâmbi strâmb. 

— Domnul Bacon mi-a arătat multe lucruri măreţe. Dacă 
nu aţi fi venit, v-aş fi sunat. Veniţi să aruncaţi o privire. 

Ea dădu la o parte cearşaful de pe trupul lui Bacon şi 
Aidan simţi din nou un nou val de furie contra individului 
şi a faptului că scăpase de justiţie prin moarte. Dar 
îndepărtă sentimentul şi se strădui să asculte vocea 
liniştită a lui Murphy. 

— Cauza decesului? 

— Hai să spunem că Bacon ar putea fi poreclit 
„Rasputin”. Ea întoarse braţele lui Bacon, aşezându-le 
astfel încât tăieturile lungi şi roşii care-i ajungeau până la 
încheietura braţului să fie vizibile. A fost tăiat, probabil cu 
cutterul pe care l-aţi găsit pe colţul căzii. 

Aidan înălţă capul. 

— A fost tăiat? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Da. Nu şi-a făcut aşa ceva singur, deşi se presupune 


ca voi să credeţi că a făcut-o. Uitaţi-vă la braţele lui. 
Tăieturile sunt de sus până jos. Acum, asta ar însemna, în 
mod normal, că victima chiar vrea ca sinuciderea să 
reuşească, dacă a fost vorba de aşa ceva. 

— Dar? întrebă Murphy şi Julia zâmbi. 

— Tipul vostru este stângaci. Ea-i ridică mâna stângă. 
Bătăturile de pe degetul mijlociu sunt de la scris. Aşa că 
mă aşteptam ca tăietura de pe braţul drept să fie mai 
profundă şi mai dreaptă. Şi-ar fi folosit mai întâi mâna 
dominantă, mâna stângă pentru mâna dreaptă, pentru a 
obţine efectul cel mai mare. In mod normal, tăietura de pe 
cealaltă mână nu este atât de dreaptă, asta are legătură cu 
faptul că are dureri şi şi-ar fi simţit deja amorţită mâna 
dreaptă, care oricum nu era mâna lui dominantă. Incepe şi 
se opreşte. Şi nu este profundă. 

— Dar tăietura lui Bacon nu urmăreşte niciun tipar, 
spuse Aidan. 

— Nu. Tăieturile au exact aceeaşi adâncime şi nu am 
mai văzut aşa ceva niciodată. Mă întrebam cum poate 
cineva tăia un om în toată firea fără ca acesta să riposteze, 
dar nu am găsit răni de apărare. 

— A fost inconştient când a fost tăiat, spuse Murphy 
gânditor. N 

— Nu prea cred. Iți aminteşti raportul toxicologic al 
Cynthiei Adams? 

— Ciuperci magice, răspunse Aidan. Psilo... 

— Psilocybin, spuse Julia. Sângele lui Bacon nu conține 
aşa ceva, dar am găsit ceva dintr-o altă plantă. Ingerată, 
cauzează paralizie, care se localizează în anumite 
articulaţii.  Inhalată, efectul este accelerat şi se 
răspândeşte. Cred că a fost conştient tot timpul cât a fost 
tăiat... Şi mai cred că a simţit tot. 

— Bine, spuse Aidan înverşunat şi Julia zâmbi cu 
jumătate de gură. 

— Aici sunt de acord cu tine, Aidan. La un moment dat a 
pierdut destul sânge încât şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a 
scufundat în apă. Având în vedere cantitatea de apă din 


cadă, mărimea şi greutatea lui Bacon, nu m-aş fi aşteptat 
ca el să se scufunde astfel încât capul lui să fie sub apă. 
Dar plămânii lui erau plini de apă şi sânge. 

— Cineva l-a ţinut cu capul acolo, spuse Aidan încet. 

— Aşa aş spune. Dar rănile lui nu se opresc acolo. 
Priveşte, îndreptă braţul lui Bacon ca să i se vadă umărul. 
La un moment dat, în timpul zilei, a fost zdrelit de un 
glonţ. 

— Împuşcat, tăiat, otrăvit şi înecat. Murphy dădu din 
cap. Ai dreptate. El este Rasputin. Deci care dintre ele l-a 
ucis? 

— Oficial? Cel mai probabil s-a înecat. Dar, băieţi, tipul 
acesta nu s-a sinucis. 


17 


Joi, 16 martie, 9:35 A.M. 


Jack se întâlni cu Aidan şi Murphy la apartamentul lui 
Bacon. 

— Rick spune că trebuie să mai căutăm ascunzătoarea 
lui, că trebuie să aibă una pe aici, pe undeva. 

— O vom căuta. Dar mai întâi să ne dăm seama ce naiba 
s-a întâmplat aici. Aidan intră în baie şi rămase în pragul 
uşii. Împuşcat, tăiat, otrăvit şi înecat? Cum? 

— Ştim că înecarea a fost ultima, spuse Murphy. A fost 
otrăvit înainte de a fi tăiat, altfel tăieturile de cuţit nu ar fi 
fost atât de precise. Mai rămâne împuşcătura. 

Aidan se gândi la scenariu. 

— Cred că împuşcătura a venit prima. 

— De ce? întrebă Murphy. 

— Îţi aminteşti când i-am găsit ieri hainele? 

— Chiar aici. Murphy arătă spre picioarele lui. Cămaşă, 
cravată, pantaloni, boxeri şi şosete. Haina de la costum 
era în sufragerie. 


— Haina lui mirosea a naftalină şi fum de ţigară. 

— Ca în casa mamei lui. 

— Dar nu a pipi de pisică. Nu m-am gândit la asta. Nu- 
mi pot imagina ca un costum să stea depozitat în casa aia 
fără să capete miros de pisică. Cămăşile lui de la Wires-N- 
Widgets cu siguranţă că miroseau. 

— Ieri am găsit cutii cu haine în sufragerie, spuse Jack. 
Cu un miros puternic de naftalină. Nu miroseau deloc a 
pipi de pisică. 

— Are un loc de depozitare, spuse Murphy dând din cap. 
Dar de ce a fost împuşcătura prima? 

— Pentru că şi costumul lui mirosea a transpiraţie, dar 
cămaşa lui mirosea ca o combinaţie de fum de ţigară şi 
balsam pentru rufe. 

Murphy ridică din sprâncene. 

— Era o cămaşă curată. 

— Omul are nas bun, chicoti Jack. Eu, pe de altă parte, 
am un ochi bun. Priviţi aici. 

Aidan urmă linia pe care o arăta degetul lui Jack, în 
direcţia peretelui îndepărtat al băii. 

— O gaură. 

Nu o văzuseră cu o zi înainte fiind distraşi de dovezile 
plantate. 

Jack trecu pe lângă ei şi inspectă gaura cea mică. 

— Ar fi putut fi un glonţ. Dacă a fost, cineva l-a scos de 
acolo. Acum nu mai este nimic decât perete sfărâmat. Se 
întoarse şi se uită la Murphy. Du-te în hol. 

Murphy făcu asta, iar Jack se aşeză în pragul uşii, cu 
spatele la balamalele uşii. 

— Eu sunt Bacon, iar tu ai arma, îi spuse el lui Murphy 
şi trasă o traiectorie imaginară prin aer. Luând în 
considerarea înălţimea găurii din perete, înălţimea lui 
Bacon şi locul unde l-a lovit în umăr, respectivul stătea 
aproape de locul unde eşti tu acum. Şi eşti mai scund ca 
Bacon. Cam cu doi până la patru inchi. 

Aidan zâmbi feroce. 

— Deci avem de-a face cu un maniac antisocial care are 


complexul lui Napoleon. Bine, tu vii din spatele lui Bacon. 
Îl împuşti în braţ? De ce? 

— Ca să-l forţez să între în cadă sau să-l forţez să 
inhaleze otrava? spuse Murphy. 

— Sau ambele, puse Aidan. Eşti împuşcat în umărul 
drept, Jack. Ce faci acum? 

Jack îşi puse mâna stângă pe umărul drept. 

— Auuu, mimă el. 

Aidan chicoti. 

— Şi acum ai mâna dreaptă însângerată. 

Jack încuviinţă dând din cap. 

— Iau Luminol. 

x 

Treizeci de minute mai târziu, Jack stinse luminile, 
dezvăluind amprentele de pantofi care străluceau pe 
podea şi o amprentă completă a unei mâini pe peretele 
dintre toaletă şi chiuvetă. 

Aidan puse pantoful său deasupra urmei de picior de pe 
podea. 

— Eu am treisprezece. Asta este cam de mărimea nouă? 

— Cam pe acolo, spuse Jack. Arată ca nişte pantofi 
eleganţi. Deci tipul nostru are măsura nouă la pantof. Este 
un început. Sunt curios în legătură cu amprenta mâinii. 

In baie era tapet cu un chenar cu flori albastre. 
Deasupra chenarului era un perete de prefabricate vopsit, 
dedesubt, un tapet solid, albastru. Amprenta mâinii era la 
jumătatea de jos. 

— Dacă aş fi Bacon şi sunt ameţit, mâna care 
sângerează ar fi trebuit să lovească mai sus, deasupra 
cadrului. Aşa că hai să vedem de ce nu e aşa. 

Jack vâri o pilă de fier sub chenarul cu flori şi trase uşor 
de tapetul solid până când acesta se desprinse ca o foaie. 

— Nu este lipit, spuse Murphy. 

Jack se uită peste umăr. 

— Colţurile sunt uzate. Cineva a făcut asta de multe ori. 

Pulsul lui Aidan începu să bată mai repede. 

— Ascunzătoarea lui de filme? Tess va fi salvată de la tot 


felul de umiliri. Grăbeşte-te, Jack. 

— Vrei să fie făcut repede sau vrei să fie făcut bine? 

— Vreau ambele, replică Aidan. 

— Parcă ai fi Spinnelli, îi aruncă Jack şi Murphy râse. 

— La faza asta aşa este. Grăbeşte-te, Jack. 

Jack îşi băgă degetele într-o gaură din perete. 

— Aprinde lumina, Aidan. 

Jack trase un panou de prefabricat, de şaizeci pe 
nouăzeci, dezvăluind nişte bârne de lemn. 

— Ei bine? întrebă Aidan când Jack lumină cu lanterna. 

Jack se întoarse, dând din cap. 

— Este gol. 

Lui Aidan îi căzu faţa, dezamăgirea lui fiind palpabilă. 

— Nu vreau să fiu nevoit să-i spun asta. 

Incă o dată îşi dori să-l poate readuce pe Bacon la viaţă 
ca să-l poată omori chiar el. 

Jack oftă. 

— Este fată mare. Se poate descurca mai bine decât îi 
dai tu credit. 

Aidan îşi îndreptă umerii, amintindu-şi de adevărul 
acelei afirmaţii. Tess era o femeie puternică. El doar spera 
că el era la fel de puternic. 

— Ai dreptate. Zâmbi trist. A spus că dacă pozele vor 
ieşi la iveală va face un calendar şi un tur. 

Jack îşi trecu limba peste dinţi. 

— Nu m-aş atinge de asta nici cu un băț lung de treizeci 
de metri, Reagan. Imi preţuiesc căsnicia şi - se uită fix la 
pumnii lui Aidan - faţa. 

Murphy tuşi. 

— Hai să terminăm cu asta. Puştiule Sherlock, adăugă el 
sec. 

— Bine. Eu sunt Bacon, se concentră Aidan. Vin acasă 
după ce am negociat cu Lynne Pope şi aştept ca Tess să-mi 
plătească o sută de mii de dolari. Sunt surprins de un 
vizitator. Se uită la Murphy, înțelegând ce şi cum. 
Ucigaşul a venit să caute filmele ascunse de Bacon. 

— Şi a venit pregătit. A lăsat toate acele dovezi frumuşel 


ascunse în tavan, acolo unde era mai mult ca sigur că vom 
căuta camere video. Ce este în acele filme de-l sperie pe 
tipul nostru? 

— Trebuie să aflăm. Deci tu spui „Arată-mi filmele” şi eu 
spun „Du-te dracului”. _ 

— Eu trag în tine ca să te fac să-mi arăţi. ţi julesc 
umărul. „Arată-mi”, spun eu. 

Jack pipăi peretele. 

— Când faci asta, mâinile tale sunt murdare de sânge. 

Murphy arătă spre cadă. 

— „Acum treci în cadă”, spun eu pentru că încă mai am 
arma. 

— Eu fac asta şi tu mă sileşti să inhalez otrava. 

— Am găsit mucuri de ţigări în cadă, spuse Jack. Le dau 
la analizat cât mai repede. 

Aidan dădu din cap. 

— Nu mă pot mişca, aşa că mă tai, dai drumul la apă şi 
mă priveşti cum sângerez. 

— Dar durează prea mult sau eu sunt un nenorocit 
nemilos, termină Murphy. Aşa că-i ţin capul sub apă până 
ce mori şi-ţi las trupul să fie găsit de proştii de poliţişti. 

Aidan se uită la cadă. 

— Apoi cureţi peretele, înlocuieşti cămaşa şi plantezi 
dovezi ca proştii de poliţişti să nu mai fie pe urma ta. 
Lăsându-te liber să-ţi plănuieşti următoarea crimă. Se 
întoarse posac spre Murphy. „Compania în care te afli”. 


Joi, 16 martie, 11:00 A.M. 


— Iuhu! fluieră Murphy când intră pe uşa biroului lui 
Tess. Cu siguranţă Clayborn şi-a făcut numărul cu locul 
acesta. 

— Ştiu, spuse Aidan posac. Aseară aproape că şi-a făcut 
numărul şi cu Tess. 

Murphy zâmbi discret. 

— Mi-aş fi dorit să-l fi văzut când a terminat cu el. 

Denise, secretara, ieşi din biroul lui Harrison cărând o 


cutie de gunoaie. Aproape că făcu cale întoarsă când îi 
văzu cu un licăr în ochi. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Am venit să o vedem pe Tess, spuse Aidan, studiind-o. 
Denise fusese surprinsă să-i vadă. Surprinsă, şi îi fusese 
un pic frică. Şi Aidan se întreba de ce. 

— Este în biroul ei de dimineaţă. Clătină capul spre uşa 
care era puţin întredeschisă. Intraţi. 

Aidan împinse uşa, găsind-o pe Tess stând în mijlocul 
camerei, cu un clipboard în mână, cu părul strâns într-o 
coadă de cal care o făcea să arate tânără şi sexy în acelaşi 
timp. Se întoarse, panica de moment făcând loc plăcerii. 

— Aidan! Şi Murphy, adăugă ea când Murphy mimă că 
se bosumflă. 

— Ai făcut oareşce progrese, remarcă Aidan. g 

— Cel puţin am scos afară toată mobila distrusă. Işi 
ridică braţul de care atârna un aparat foto. Iau notițe 
pentru a cere asigurarea. 

— Eşti singură aici? întrebă Aidan încruntându-se. 

— Denise este în biroul lui Harrison. Vito este jos cu tipii 
care au cărat de-aici chestiile mari. Jon a trecut pe aici. Ea 
zâmbi. Robin mi-a trimis supă. 

Aidan zâmbi la rândul lui. 

— Fără supă pentru tine. 

Ea râse uşor, obrajii ei devenind un pic rozalii şi el ştiu 
că ea-şi reaminteşte noaptea trecută, când el spusese 
acelaşi lucru în timp ce stătea întins deasupra ei, coapsele 
ei strângându-i şoldurile, sânii ei frecându-se de faţa lui de 
fiecare dată când el întorcea capul. El îşi schimbă poziţia, 
încercând să ajusteze presiunea bruscă ce lovea în şliţ. 

Ea-şi drese glasul. 

— Amy mi-a adus o plantă. Ea are o pasiune pentru ele, 
dar probabil că eu voi omori chestia aia afurisită. Ea-şi 
muşcă buza. Ce s-a întâmplat? 

— Bacon nu s-a sinucis, Tess, răspunse Aidan. A fost 
omorât. 

Ea expiră încet. 


— Înţeleg. Atunci... nu am terminat, nu-i aşa? 

— Aşa e. Vreau să fii atentă. Să fii în gardă. Niciodată 
singură, ai înţeles? 

— Mă gândeam eu că este prea frumos ca să fie 
adevărat. Şi tu ai crezut la fel. Le voi spune lui Amy, Jon şi 
Robin să revină la starea de alertă. 

Aidan vru să-i sărute spaima de pe buze. 

— Şi să-i spui şi lui Vito. 

— Ce să-mi spună? întrebă Vito venind din spatele lor. 

— Că saga continuă. Tipul cu camera a fost omorât. 
Prietenii mei sunt în pericol. 

Vito se încruntă ameninţător. 

— Minunat! Şi voi ce naiba veţi face, băieţi, în legătură 
cu asta? 

— Vom investiga, spuse Aidan calm. Când pleci? 

Rânjetul lui Vito nu era mai mult decât o dezvelire a 
dinţilor. 

— Nu destul de repede pentru tine, Asule. 

Tess îşi dădu ochii peste cap. 

— Vito! Aidan, părinţii mei vor să te întâlnească diseară. 
Îţi pot folosi bucătăria? Eu gătesc. 

El voia să o atingă atât de mult încât îi putea simţi 
gustul, dar privirea lui Vito îl făcu să-şi ţină mâinile în 
buzunare. 

— Mai ai cheia? 

— Da. Dolly mă va mânca? 

— Probabil că nu. Dacă mârâie la tine, du-te şi ia-o pe 
Rachel. Ajunge acasă de la şcoală la trei. Ne vedem înapoi 
acasă la şapte, bine? 

— Mai bine la opt. Ochii ei se umbriră. Priveghiul lui 
Harrison este la şapte. ` 

— Merg cu tine. Acum trebuie să plecăm. li aruncă o 
privire lui Vito. Investigăm. 

Îndreptându-se spre lift, Murphy îi aruncă dintr-o parte 
o privire amuzantă. 

— Părinţi? 

— Să donezi asigurarea mea pe viață unei opere de 


caritate care să merite, bine, Murphy? 
Murphy râse. 
— Bine, Asule. 


Joi, 16 martie, 11:00 A.M. 


Andrew Poston era fiul unui judecător local şi prin 
urmare fusese deja eliberat pe cauţiune în timp ce ceilalţi 
băieţi care o violaseră pe Marie Koutrell, cei din familii 
sărace, încă mai zăceau în închisoarea ținutului. El 
spusese un foarte scurt „nevinovat” în faţa judecătorului la 
trimiterea în judecată şi fusese auzit mormăind că dacă va 
pune mâna pe persoana care l-a denunţat, o va sfâşia în 
bucăţi cu mâinile goale. 

Poston avea mâini foarte mari, aşa că ameninţarea lui cu 
siguranţă era întemeiată. Avocatul lui îl sfătuise să-şi ţină 
gura închisă şi Poston răspunsese oferindu-i avocatului 
său câteva locuri creative unde putea să-şi bage sfatul. 
Toate ca toate, puştiul avea un stil aparte. Va putea fi o 
forţă formidabilă peste câţiva ani, atâta timp cât îşi putea 
ţine fundul departe de puşcărie. Ceea ce ar putea fi o 
problemă. Victima îl numise pe el în mod special. Numai 
asta nu ar fi atât de rău - existau jumătate de duzină de 
tipi care ar fi jurat că a fost de comun acord. Dar un alt 
martor  confirmase această identificare în mod 
independent şi anonim, spunând că era în casa victimei, 
beat, sălbatic şi făcând avansuri sexuale nedorite către 
victimă. 

Acel martor anonim trebuia să dispară sau Andrew 
Preston va ajunge foarte posibil să aibă cazier. O noapte 
de distracţie cu o târfă care şi-o căutase putea ruina viaţa 
unui tânăr. Aşa că martorul trebuia să dispară. 

Desigur, faptul că martorul era calea cea mai rapidă 
spre Aidan Reagan ţinea pur şi simplu de noroc. Destin. O 
karma foarte bună. Pentru că Aidan Reagan trebuia să 
dispară. Era prea apropiat de Ciccotelli. Pentru prima dată 
de când o părăsise logodnicul, ea... făcea sex. 


Trebuia să înceteze. Reagan trebuia să dispară. Era 
periculos să omori un poliţist şi nu va trece neobservat şi 
nepedepsit. Să-l îndepărteze speriindu-l era o soluţie mult 
mai agreabilă. 

El era acasă acum, Andrew şi tatăl său, judecătorul. 
Când intraseră pe alee, într-un Lexus SUV, doamna Poston 
îi întâmpinase la uşă, având pe chip o expresie îngrijorată 
şi un plic căptuşit în mână. 

Fusese livrat chiar în acea dimineaţă, fiind adresat lui 
Andrew. Desigur, dacă mama lui l-ar fi deschis, impactul 
ar fi fost distrus. Ar fi raportat conţinutul lui. Sau poate că 
nu. Oricum ar fi fost, plicul era în mâinile lui Andrew şi, 
luându-se după ce se auzea prin microfonul aflat în 
interiorul plicului, îl deschise şi găsi CD-ul cu un bileţel 
ataşat pe care scria: „Ascultă-mă”. Urmă o pauză lungă. 
Inregistrarea era slabă, neclară, dar îi va spune tot ceea 
ce voia să ştie. Un blestem violent şi creativ ieşi de pe 
buzele lui Andrew. Aflase. Excelent. Urmă o învălmăşeală, 
apoi băiatul vorbi. 

„Hei, eu sunt”, spuse el, vorbind încet. „Ştiu cine m-a 
turnat... Rachel Reagan. Târfa mică, ne-a spionat”. El 
ascultă, apoi râse. „Aici ai dreptate. Ar fi fost mult mai al 
naibii de bună decât Marie. 

Imi faci şi mie o favoare, bine? Arată-i aprecierea mea 
pentru telefonul dat la poliţie. Asigură-te că ştie că noi 
ştim că ea a fost şi, dacă nu încetează, va regreta. Şi fă 
asta astăzi. Mulţumesc, amice. Aş face-o eu, dar trebuie să 
stau cuminte câteva zile până trece asta.” 

Apoi urmă o explozie dureroasă de muzică hard rock 
dată la maxim, semnalând sfârşitul conversaţiei. Cacofonia 
încetă odată ce închise butonul din interiorul maşinii. 
Roţile se puseră în mişcare, figurat şi literal. O atingere a 
pedalei de acceleraţie făcu maşină să coboare de pe strada 
familiei Poston înspre strada principală. Era timpul să se 
întoarcă la treabă. Şi era timpul să afle ştirile locale ca să 
vadă dacă Marge Hooper fusese descoperită. 

Ciccotelli va fi complet distrusă de veste. Excelent. A 


pierdut un prieten odată cu Hughes şi o cunoştinţă odată 
cu Hooper. În curând îl va pierde şi pe Reagan, iubitul ei. 

Nu va mai fi nicio şansă să rămână cu ea când va afla că 
siguranţa surorii lui este în pericol. Odată ce tânăra 
Rachel va fi avertizată aşa cum se cuvine de prietenii lui 
Poston, detectivul Reagan va primi un mesaj de 
ameninţare cum că sora lui va avea şi mai mult de suferit 
din cauza companiei în care se afla. Fiind un bărbat 
deştept, va alege calea corectă. 

Următoarea lovitură va fi mult mai slabă. Un străin se va 
întâmpla să fie destul de ghinionist să între întâmplător în 
contact cu Tess Ciccotelli. Asta o va înnebuni. Se va simţi 
atât de vinovată, îi va fi frică să-şi părăsească 
apartamentul. Îi va fi frică să spună „bau” unei alte 
persoane. Era un gând încântător. 

Desigur că lovitura de graţie va fi dată aproape de casă. 
Familia. Alegerile se înmulţiseră odată cu venirea fratelui 
ei şi a părinţilor din Philly. Era un eveniment neaşteptat. O 
sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, problemele ei 
familiale se rezolvaseră, aşa că nu mai era singură într-un 
oraş mare. Asta era de rău. Pe de altă parte, era delicios 
de ironic. Tocmai când familia ei se reunise, se va duce de 
râpă. Care dintre ei? Fratele sau părinţii? Care ar durea-o 
cel mai mult? 

Dar mai întâi... lată vine un străin. 


Joi, 16 martie, 12:15 P.M. 


— Nu este corect, şopti Tess stând în afara biroului 
doctorului Fenwick de la comisia de licenţă, cu Vito 
alături. Ştiu că nu am făcut nimic greşit, dar insistă cu 
suspendarea asta. Mă face să par şi mai vinovată. 

— Ar fi trebuit să o aducem şi pe Amy, spuse Vito. Ea ar 
fi putu să rezolve porcăria asta. 

— Ai dreptate. Doar că nu m-am gândit că vor fi atât de 
nedrepţi. Data viitoare nu va mai încerca să discute cu 
Fenwick fără avocat. Părea a fi singurul lucru pe care 


bărbatul îl pricepea. Să mergem. Tata ar trebui să fie treaz 
şi gata să ia prânzul. 

Trecu pe lângă lift în drumul ei spre scări. 

— Doctore Ciccotelli? 

Ea deveni rigidă auzind vocea din spatele ei, stând cu 
mâna pe clanţă. 

— Reporteri, mârâi încet Vito. Du-te, acum. 

— Aşteaptă. Era o femeie tânără, îmbrăcată profesional. 
Sunteţi doctoriţa Ciccotelli? 

— Da, eu sunt, răspunse Tess. Cine eşti tu? 

Femeia ţinea în mână un teanc gros de hârtii, având faţa 
palidă. 

— Sunteţi citată, doamnă. 

Uimită, Tess acceptă hârtiile, apoi parcurse prima 
pagină. 

— Sunt dată în judecată. 

Vito luă hârtia. 

— De către cine? Citi repede pagina. Pacienţii tăi te dau 
în judecată pentru că ai dat dosarele poliţiei. Privi în sus, 
încruntându-se. Ai fost somată. Nu aveai de ales. 

Ea luă hârtiile înapoi şi râse sec. 

— Durere şi suferinţă. Cinci milioane de dolari. Asta nu 
va ţine, dar tot mă va costa ceva ca să o fac să dispară. 

— De unde au ştiut că ai predat dosarele? 

Tess dădu din cap. 

— Nu ştiu. Nu a fost la ştiri. La dracu’! Ce mai urmează? 

Şi ca o replică, celularul ei sună, un număr local pe care 
nu-l recunoştea. Tentată să nu răspundă, se întrebă dacă 
nu cumva era mama ei care suna de la hotel, aşa că 
răspunse. 

— Ciccotelli. 

— Tess. Aici Rachel. Fata avea o voce ciudată. 
Dezinvoltă. Eu... eu am nevoie de ajutorul tău. Este o 
urgenţă. 

Tess ascultă cererea ei bâlbâită, apoi o luă la fugă pe 
scări. 

— Grăbeşte-te, Vito. 


Joi, 16 martie, 1:30 P.M. 


Aidan privi în sus atunci când punga maro ateriză pe 
biroul său. Spinnelli stătea uitându-se strâmb în jos. 

— Felicitări. 

Aidan deschise punga şi mirosi. 

— Baclava. Sunt impresionat, Marc, spuse el sec. 

— Mi s-a spus că este mita ta preferată. El zâmbi scurt, 
apoi redeveni serios. Presentimentul tău în legătură cu 
Bacon a fost corect. Şi ai mai avut dreptate şi cu faptul că 
nu meritai comentariul de mai devreme. Ai demonstrat o 
stăpânire de sine şi o concentrare considerabilă având în 
vedere circumstanţele. 

Obrajii lui Aidan se încălziră. Apoi ridică din umeri. 

— Oricum, dintr-un anumit punct de vedere aveai 
dreptate. Partea cu interesul meu personal în acest caz. 
Arătă spre un teanc de hârtii. Nu m-am mai atins de cazul 
Danny Morris de două zile. Tatăl lui ar putea fi în Mexic 
până acum. 

— Nu este. Se ascunde pe undeva. Va ieşi destul de 
repede. 

— Pari a fi sigur de asta. 

Spinnelli se aşeză pe colţul biroului. 

— Sunt. Tatălui lui Danny nu-i păsa deloc de copil. Era 
doar o posesie, un lucru pe care-l controla. Nu va crede că 
altcuiva îi va păsa de el. Dar ţie îţi pasă şi, atunci când va 
ieşi din canal, îl vei aştepta. În drumul tău spre casă în 
seara asta, verifică locurile pe care le frecventa des. Dacă 
tot apari pe acolo, prietenii lui vor deveni nervoşi. Cineva 
va vorbi. 

— Mulţumesc. Asta mă ajută. 

Se simţise vinovat că neglijase dosarul acelui copil 
minunat. 

Spinnelli îşi încrucişă braţele la piept. 

— Deci, ce ai găsit, Aidan? 

— Când am găsit ascunzătoarea goală din apartamentul 


lui Bacon, l-am sunat pe Rick. Rick a spus că de foarte 
multe ori tipii aceştia au copii de rezervă. Murphy este 
chiar acum la depozitul lui Bacon. Ne-am gândit că nu e 
nevoie de amândoi acolo ca să căutăm. M-am întors ca să 
fac legătura între David Bacon, Nicole Rivera şi tipul 
nostru. 

— Bună treabă, spuse Spinnelli. Faptul că aţi găsit 
depozitul. 

— Nu a fost atât de greu. Odată ce am obţinut mandat 
pentru casa mamei lui, am găsit chitanţe pentru depozit în 
sertarul ei de la bucătărie. Aidan îşi mirosi mânecile şi se 
strâmbă. Nu voi mai putea curăța niciodată costumul 
acesta. 

Spinnelli chicoti. 

— Nu am vrut să spun nimic, dar poate ai vrea să te duci 
acasă şi să te schimbi înainte să o iei pe Tess în seara asta. 
Privirea lui se intensifică. Deci ce conexiuni ai făcut? 

Aidan privi dezgustat teancul de hârtii. 

— Niciuna, încă. Rivera era actriţă şi chelneriţă. Bacon 
era un fost deţinut care vindea fleacuri pentru a se 
întreţine. Le-am verificat lista de apeluri telefonice şi 
declaraţiile de la bancă şi nimic nu s-a intersectat. 
Singurul lucru pe care-l aveau în comun era faptul că 
aveau nevoie de bani, dar Rivera a trebuit să-şi părăsească 
vechiul apartament pentru că nu avea destui bani să 
plătească chiria. Dacă primea bani de la tipul nostru, nu-i 
folosea pentru a plăti facturi. Mă întâlnesc mai târziu cu 
fosta colegă de cameră a lui Rivera. Sper să primesc nişte 
informaţii de la ea. 

— "Ţine-mă la curent. 

Când Spinnelli plecă, apăru Abe, ţinând în mână nişte 
hârtii. 

— Tocmai termin hârţoagele despre Clayborn. Rânji. 
Tess şi-a făcut numărul cu el, Aidan. Arăta de parcă fusese 
în ring cu un campion. 

Aidan dădu din cap. 

— Nu cred că am mai fost atât de speriat în viaţa mea. 


— Pot înţelege acest sentiment. Uite ce e. Eu şi Mia am 
lucrat cu Clayborn ore în şir azi-noapte. A recunoscut în 
cele din urmă de ce nu voia ca dosarul lui să fie citit. Abe 
îşi dădu ochii peste cap. A dat examen la academia de 
poliţie şi nu voia ca istoricul său psihiatric să îi pună în 
primejdie şansele. 

Aidan se aplecă. 

— Cu siguranţă că profilul personalităţii l-ar fi eliminat. 

— Speranţa moare ultima. Celălalt lucru pe care am 
încercat să-l înţelegem era cum de a ştiut că Tess este cu 
tine acasă la mama şi la tata. În cele din urmă Clayborn a 
spus că a primit un telefon. Cineva i-a spus să caute acasă 
la tine. Chiar i-a dat şi adresa. Nu a spus cine, dar i-am 
luat lista cu apeluri primite pe celular şi pe telefonul de 
acasă. Este un număr al unei cartele telefonice şi mi-a 
trecut o idee prin minte. Mai ai lista cu apelurile telefonice 
ale lui Tess? 

Aidan scotoci prin teancul de hârtii până când găsi lista 
cu apelurile telefonice de la birou ei. 

— A primit doar un apel pe telefonul de acasă - în acea 
primă noapte, cu Cynthia Adams. Pe celelalte două le-a 
primit pe telefoanele de la birou. Se uită în sus la Abe. Nu 
a vrut să ne lase să-i ascultăm linia de la birou. 
Confidenţialitatea pacienţilor. N 

— Tipul vostru ştie asta, spuse Abe. li exploatează 
principiile etice. 

Aidan compară lista cu apelurile telefonice ale lui 
Clayborn cu cea a lui Tess, pulsul crescându-i. 

— O potrivire. Acesta este telefonul pe care l-a primit în 
legătură cu Seward. Nicole Rivera a sunat-o. Se uită în sus 
la Abe. Nu am găsit niciun celular în apartamentul lui 
Rivera. 

— Ucigaşul ei l-a luat. 

— Împreună cu haina şi peruca. Este acelaşi număr de 
telefon de pe cartelă. Nenorocitul! I-a spus lui Clayborn 
unde era ea. 

— Nu am spus numele lui Clayborn presei, Aidan. Şi 


totuşi era pe banda care rulează în josul ecranului. Am 
emis un comunicat de presă. 

Aidan scrâşni din dinţi. 

— Atunci ştie că ea este cu mine. I-a dat pe la nas lui 
Clayborn cu carnea crudă. Nenorocitul dracului! Mereu 
pune pe altcineva să-i facă treburile murdare. 

Se uită din nou pe lista cu apelurile telefonice de la 
biroul lui Tess şi se încruntă. 

— Nu am remarcat asta mai înainte. Am fost atât de 
ocupat să mă uit la apelurile primite şi am uitat de 
apelurile efectuate. 

Abe stătea în picioare în spatele lui, aplecându-se peste 
umărul său. 

— Te referi la apelul către 911? 

— Da. Tess a primit apelul despre Seward la trei şi 
cincisprezece. A spus că a ieşit fugind şi i-a zis lui Denise 
să sune la 911. 

— Denise este secretara? 

— Da. Încruntarea lui se adânci, Aidan găsind lista cu 
apelurile telefonice ale celularului lui Tess. M-a sunat la 
trei şi douăzeci şi două de minute, şapte minute mai 
târziu. 

Abe se îndreptă. 

— Dar Denise nu a sunat la 911 decât după zece minute 
de când a închis Tess. 

Aidan se uită peste umăr. 

— Tess a spus că nu ştie de ce le-a luat atâta poliţiştilor 
să ajungă la Seward. Nu plănuise să intervină, dar Seward 
ţinea pistolul la tâmpla soţiei lui. Se aştepta ca poliţiştii să 
ajungă acolo înaintea ei. 

— Şi ar fi făcut-o dacă Denise ar fi sunat la fel de repede 
precum se presupunea. De ce nu a sunat imediat? 

Aidan şi-o imagină pe secretară. Avea acces la toate 
fișierele pacienţilor lui Tess. Nu numai la dramele lor, dar 
la adresele şi la numerele lor de telefon. Fusese acolo 
când curierul livrase CD-ul, aşa că ştia despre filmele 
neautorizate ale lui Bacon. Ea nu fusese în stare să se uite 


în ochii lui mai devreme, când el şi Murphy trecuseră pe la 
cabinet pentru a-i spune lui Tess despre omorârea lui 
Bacon. 

Aidan răspândi hârtiile din teanc pe tot biroul, 
cercetându-le. 

— Denise Masterson. Am verificat-o ceva mai devreme. 
Nu are cazier. 

Revizui repede singura informaţie care o avea despre 
Masterson. 

— Lucrează la ei de cinci ani. Înainte de asta a fost la 
facultate. Nu are datorii majore. Conduce o maşină veche 
de douăzeci de ani şi împarte un apartament cu o colegă. 
Asta este tot ce ştiu. El îşi umflă obrajii. Trebuie să plec 
de-aici peste o oră ca să mă întâlnesc cu fosta colegă de 
cameră a lui Nicole Rivera. După aceea voi trece să 
vorbesc cu cea a lui Denise. 

— Ai putea să o întrebi pe Tess. 

— Să o întrebi pe Tess ce anume? 

Tess îi privi pe ambii bărbaţi cum se întorc, surprinşi. 
Din spate, arătau aproape identic, tunşi scurt, purtând 
cămăşi albe şi pantaloni negri. Părul negru era identic, la 
fel şi teaca pistolului. Dar Tess credea că putea să-l 
identifice pe Aidan într-o încăpere plină cu bărbaţi 
identici. Doar îşi plimbase mâinile pe acel spate, noaptea 
trecută. Acum ea trebuia să-i dea nişte veşti rele. 

Aidan miji ochii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aşază-te. Amândoi. 

— Tess... 

Ea ridică mâna. 

— Vă rog. Aidan se aşeză pe scaun, Abe pe birou. 
Amândoi aveau aceeaşi expresie îngrijorată pe chip. Este 
vorba despre Rachel. Amândoi săriră în picioare, culoarea 
dispărându-le de pe faţă. Oftând încet, se uită în sus la ei. 
Nu este grav rănită. 

— Unde este? Vocea lui Aidan era fatală. Tess, nu te juca 
cu noi. 


— Arăt de parcă aş juca vreun afurisit de joc? întrebă ea 
tăios. Puneţi-vă imediat fundurile jos. De asta nu v-a sunat 
pe niciunul dintre voi de la bun început. Încet, se aşezară 
din nou. Aşteaptă în hol cu Vito. A sunat-o pe Kristen şi pe 
cealaltă cumnată, dar a dat peste căsuţa vocală. Nu a vrut 
ca voi sau părinţii voştri să o vedeţi aşa, iar eu i-am dat 
numărul meu de telefon aseară când am ajutat-o la teme. 
A vrut să mă întâlnesc cu ea acasă la tine ca să o ajut să se 
spele înainte să o vedeţi. 

Aidan înghiţi cu greu, încă palid. 

— Nu ai făcut asta, nu-i aşa? Vom avea nevoie de... 
probe. 

— Am dus-o la Urgenţă, spuse ea când ei se încordară, 
pentru că atât de rău era. Avea nevoie de câteva copci, 
atâta tot. Am chemat un poliţist care a completat un raport 
şi a făcut nişte poze. Apoi am adus-o direct aici. Se ghemui 
lângă scaunul lui Aidan şi-l ţinu de mână. Cineva a bătut-o, 
i-a rupt hainele. Arată mult mai rău decât este. Nu au 
agresat-o în niciun alt fel. Mă înţelegi? 

Rigid, el dădu din cap. 

— Cine a fost? 

— Doi băieţi de la şcoală. A trecut prin iad în după- 
amiaza asta. Nu înrăutăţi situaţia. Şterge-ţi privirea asta 
de pe faţă. Se uită în sus la Abe. Şi tu la fel. Amândoi 
arătaţi ca şi cum aţi fi gata să faceţi moarte de om. Ei îi 
este teamă că vă veţi pierde calmul, că veţi intra în belele 
şi că vă veţi pierde slujba. 

Abe luă o gură de aer şi se strădui să se relaxeze. 

— Du-te şi ad-o. 

Realizând că înrăutăţea situaţia, Tess se grăbi înapoi la 
Rachel care aştepta cu Vito, având pe umeri haina cea 
nouă a lui Tess, cu gulerul ridicat până la urechi. 

— Mai mult de atâta nu vor fi pregătiţi, puştoaico, spuse 
ea. Hai să terminăm cu asta. 

— Vor fi furioşi, şopti Rachel, buzele tremurându-i. 

— Desigur că vor fi. Au dreptul să fie furioşi, dar sunt 
oameni buni. Nu vor face nimic prostesc. 


O luă pe Rachel de braţ şi o conduse în compartimentul 
unde stăteau ei, aşteptând-o. O singură privire aruncată 
spre faţa ei şi pumnii lor se încleştară. 

Rachel încercă să zâmbească. 

— Chiar nu este atât de rău pe cât pare. 

Şi datorită unui strop de gheaţă şi unui prim ajutor de 
bază, nu arăta nici pe departe la fel de rău pe cât arătase. 

Aidan se forţă să zâmbească. 

— Nu ştiu, puştoaico. Arăţi destul de rău. El îşi împinse 
scaunul cu rotile departe de birou. Aşază-te. Ea se aşeză 
cu mare grijă. Vorbeşte cu noi. 

— Am fost prinsă într-o ambuscadă pe scările de la 
şcoală. Privind în urmă, cred că au plănuit asta, pentru că 
dintr-odată clopoţelul a sunat şi mulţimea s-a împrăştiat. 
M-au prins de la spate şi mi-au acoperit ochii. M-am 
luptat, dar ei erau mult mai mari decât mine. 

Atât Aidan, cât şi Abe deveniră şi mai palizi, iar Rachel 
se înfioră. 

— Am crezut că-mi vor face ce i-au făcut şi lui Marie, dar 
nu au făcut-o. Mi-au băgat o cârpă în gură şi m-au lovit. 
Mi-au sfâşiat cămaşa şi m-au dat cu faţa de un perete de 
cărămidă. Apoi mi-au spus să număr până la cincizeci 
înainte să mă ridic. Nu m-am dus la cancelarie pentru că 
ei i-ar fi sunat-o pe mama şi pe tata şi nu voiam ca ei să se 
îngrijoreze. Aşa că am plecat pe ieşirea de urgenţă şi am 
început să merg. 

Aidan îşi şterse palmele de pantaloni. 

— Nu a pornit alarma? 

— Este aranjată. Puştii se folosesc tot timpul de asta ca 
să chiulească. 

— Au spus ceva, Rachel? întrebă Abe. 

Ea ridică din umeri. 

— Că ar fi trebuit să-mi ţin gura. Mi-au spus în toate 
felurile. 

Abe îi ridică cu blândeţe bărbia. 

— Crezi că-i poţi identifica? 

— Da. Rachel încuviinţă dând din cap. Pot, pentru că i- 


am văzut după aceea. Când îi vei prinde, îi voi identifica. 

— A dat numele lor poliţistului care a completat 
raportul, spuse Tess. Băieţii sunt ridicaţi de maşini de 
poliţie chiar acum. 

Zâmbetul lui Aidan era instabil. 

— Asta-i fata mea. Îi atinse cu degetele marginea 
bandajului aflat deasupra sprâncenei. Câte copci ai, 
puştoaico? 

— Numai trei. 

— La naiba, ai avut mult mai multe anul trecut când ai 
fost la patinaj. Câte erau, nouă? 

— Unsprezece. Ea respiră uşurată. Eşti mai calm decât 
am crezut că vei fi. 

Zâmbetul lui Aidan păli. 

— Sunt un actor al naibii de bun, puştoaico. 

— De ce nu ne-ai sunat, scumpo? întrebă Abe. 

Ea se uită la Abe, apoi înapoi la Aidan. 

— Pentru că arăta mult mai rău. Nu am vrut să-i supăr 
pe mama şi pe tata, aşa că m-am îndreptat spre casa ta. Îşi 
mută privirea. Ştiu că a fost o prostie să merg singură, dar 
nu gândeam prea clar. 

— Este în regulă, spuse Aidan. Li se întâmplă şi celor 
mai buni. Când i-ai văzut? 

— M-am uitat în urmă şi am văzut că mă urmăresc şi 
atunci m-am speriat rău de tot. Zâmbetul ei era rigid. Cred 
că au crezut că voi vorbi şi s-au panicat. M-au urmărit, dar 
eu alerg mult mai repede. Am ajuns acasă la tine şi am 
eliberat bestia. Spusese asta cu o afecţiune cultivată care 
era destinată să-i facă să zâmbească, dar se simţi insipidă 
având în vedere gravitatea situaţiei. Dolly i-a speriat de au 
făcut pe ei de frică, termină ea. A fost supertare. 

Aidan zâmbi sălbatic. 

— L-a prins pe vreunul dintre ei? 

— Nu. Buzele lui Rachel se curbară şi un zâmbet îi 
apăru în privire. Dar unul dintre ei a trebuit să se ducă 
acasă să-şi schimbe pantalonii. Dolly a fost uimitoare. Am 
încercat să le sun pe Kristen şi pe Ruth, dar am dat de 


mesageria vocală. Tess mi-a dat numărul ei aseară în caz 
că aveam întrebări în legătură cu tema, aşa că am sunat-o. 
Ea este doctor. M-am gândit că va şti ce să facă. 

— Cum de i s-au pus copci fără a avea un părinte de 
faţă? întrebă Abe. Este minoră. 

Tess se uită în jos la Rachel. 

— I-am pus chiar eu copcile. Înainte de ziua de joi aveam 
anumite privilegii la spitalul municipal, aşa că am o 
insignă şi nimeni nu mi-a pus întrebări. Şi am făcut un 
stagiu la Urgenţă cât timp am lucrat ca intern, aşa că ştiu 
unde ţin diverse lucruri. Spitalul nu este responsabil. 
Numai eu. Îi făcu lui Rachel cu ochiul. Dar dacă părinţii tăi 
decid să mă dea în judecată, vor trebui să aştepte la rând. 

Aidan se încruntă. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Trei dintre pacienţii mei mă dau în judecată pentru că 
le-am cauzat durere şi suferinţă dându-vă dosarele lor. Pe 
buzele ei nu era pic de umor. Dacă înainte aveam ceva 
bani, Aidan, acum nu mai am nimic. Ea o mângâie pe 
Rachel pe cap. Arată-le şi restul, scumpo. Vor vedea asta 
mai devreme sau mai târziu. 

Oftând, Rachel trase gulerul în jos. Părul ei des şi negru, 
care-i atârna până la jumătatea taliei, era acum crestat 
anapoda, abia ajungându-i până la ceafa. 

— De fapt se simte chiar bine, spuse ea uşor. Cred că 
am pierdut cam cinci livre de păr. 

Foarte afectat, Aidan atinse vârfurile părului ei ciopârţit. 

— Oh, scumpo, îmi pare atât de rău. 

— Termină, spuse Rachel brusc, cuprinzând mâinile lui 
Aidan cu ale ei. Este doar păr, Aidan. Doar păr. Pe lângă 
asta, deja am o programare ca să-l repar. 

Tess încuviinţă dând din cap. 

— Una dintre chelneriţele lui Robin lucrează ca stilistă. 
Te va face să arăţi minunat, scumpo. O tunsoare bună, 
câteva efecte de lumină... 

Rachel mângâie mâinile lui Aidan. 

— Voi ieşi din asta mult mai bine decât arătam când am 


intrat. 

— Se pare că te-ai ocupat destul de bine de toate 
lucrurile, Tess, comentă Abe. Încă ceva. Ce poliţist ai 
chemat ca să-i ia declaraţia? Tess se uită în jur, prin birou, 
la biroul gol de lângă Abe ridicând din sprânceană, iar Abe 
oftă. Ar fi trebuit să ştiu că se întâmplă ceva când şi-a luat 
o pauză de prânz mai lungă. Unde este Mia acum? 

— A primit un alt apel chiar când ieşeam de la Urgenţă. 
Asta s-a întâmplat cam acum douăzeci de minute. Am 
rugat-o să nu te sune până nu aveam ocazia să vorbesc cu 
voi. A spus să o suni când eşti gata. 

— Atunci se pare că trebuie să ajung undeva. Abe îşi 
trecu degetul mare peste faţa învineţită a lui Rachel. Data 
viitoare, sună-ne. Suntem băieţi mari, puştoaico. Ştim cum 
să nu explodăm. 

— Bine. Acum că se terminase, ochii albaştri ai lui 
Rachel se umplură de lacrimi. Îmi pare rău. 

Abe se ghemui în faţa scaunului ei şi o trase în braţe, 
mângâind-o cu mâinile pe spate, în sus şi-n jos. 

— Oh, Abe, am fost atât de speriată. 

— Ştiu. Dar ai fost atât de curajoasă. Totuşi, să nu mai fi 
chiar atât de curajoasă, bine? 

Tremurând, ea încuviinţă dând din cap şi Abe o mai 
mângâie încă o dată pe spate înainte de a se ridica şi de a 
o trage pe Tess la pieptul lui. O sărută pe creştetul 
capului. 

— Mulţumesc, spuse el şi-i dădu drumul cu un rânjet 
nestatornic. Când lucrurile se vor mai linişti, vreau să o 
înveţi tot ce i-ai făcut lui Clayborn aseară. Foarte, foarte 
tare, Tess. 

— Aşa voi face. Acum, du-te. Mia te aşteaptă. 

Aidan se aşeză pe marginea biroului său şi-şi încrucişă 
mâinile la piept. 

— Deci ce o să mă fac cu tine, puştoaico? Trebuie să dau 
nişte telefoane. 

— Putem să o ducem acasă, spuse Tess. Eu şi Vito. 

Aidan îl văzu pe Vito stând sprijinit de perete, de parcă 


era pentru prima dată când realiza că el era acolo. 

— Mulţumesc. Eu... 

Telefonul lui sună şi Tess îi admiră liniile trupului în 
timp ce se apleca să răspundă. 

— Reagan... Da. Ochii lui o aţintiră şi faţa lui deveni mai 
palidă ca înainte. Cheamă-l pe Spinnelli, spuse el printre 
dinţi. 

Tess alergă, dar până când se întoarse cu Spinnelli, 
Aidan închisese telefonul şi forma repede un alt număr, 
cerând ca apelul să fie urmărit. 

Spinnelli nu-şi putea lua privirea de la Rachel. 

— Dumnezeule! Ce ţi s-a întâmplat? 'Tess privea faţa lui 
Aidan, groaza ridicându-se mai să o sufoce. Era evident 
zguduit, dar nu spuse nimic, nu se uită în ochii ei. Aidan? 
Cine era? Ce a spus? Ea-l trase de braţ. Aidan? Uită-te la 
mine, la naiba! 

Încet, el se uită, susţinându-i privirea pentru câteva 
secunde şi muşchiul maxilarului se contractă. Apoi ochii 
lui se îndreptară spre Rachel şi rămaseră acolo. 

Şi Tess ştiu. Acoperindu-şi gura, ea se dădu înapoi. 

— Nu. Se gândi la felul în care o găsise pe Rachel, 
învineţită, sângerând şi speriată. Era destul de rău când se 
gândise că fusese o pedeapsă pentru că Rachel dăduse un 
pont anonim. Ea înghiţi cu greu amăreala care-i ardea 
gâtul. Să fii judecat după compania în care te afli, şopti ea. 

Aidan încuviinţă dând din cap. 

— Mama dracului! mormăi Spinnelli. Trase scaunul lui 
Murphy, ocolind biroul. Stai jos, Tess, înainte să leşini. Şi 
tu cine eşti? 

— Vito Ciccotelli. În spatele ei vocea lui Vito se auzi 
aspră, mâinile sale stând ferm pe umerii ei în timp ce o 
împingea în scaun. Poliţia din Philadelphia. Sunt fratele ei. 

Spinnelli îşi ciupi tare buzele. 

— Îl voi suna pe tatăl tău să vină să te ia, Rachel. 

— Nu. Rachel dădu din cap. „Să fii judecat după 
compania în care te afli”? Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că ai fost rănită pentru că mă cunoşti, 


spuse Tess inexpresiv. Nu eşti prima. 

Ea dădu din nou din cap. 

— Băieţii ăia erau prieteni cu nemernicii care au violat-o 
pe Marie. Nu are nimic de-a face cu tine. 

Tess întoarse capul pentru a privi direct în ochii albaştri 
ai fetei. 

— Şi cum crezi că au aflat că tu i-ai turnat, Rachel? 

Rachel deschise gura, o închise la loc în timp ce 
înţelegea ce a vrut Tess să spună. 

— Toţi aceşti oameni... Au murit doar pentru că te 
cunoşteau? întrebă ea, făcând ochii mari. Şi prietenul tău, 
doctorul? 

Tess încuviinţă dând din cap, mintea ei învârtindu-se, 
trupul amorţindu-i. 

— Şi prietenul meu care era portar. 

Spinnelli ezită. 

— Tess. 

Ea ridică ochii pentru a-i întâlni privirea. El dădu cu 
tristeţe din cap şi Tess simţi cum inima ei ezită şi apoi se 
opreşte. Buzele ei nu voiau să spună cuvântul. 

— Cine? 

— Cunoşti o anume Marge Hooper? 

Ea clipi încet, neputând, nevrând să înţeleagă. 

— Este proprietara magazinului de vinuri. 

— Îmi pare atât de rău, Tess. Mia a sunat chiar înainte 
să vii să mă chemi. Este acum la faţa locului, Abe este pe 
drum. 

Camera începu să se învârtă şi ea închise ochii, 
concentrându-şi atenţia asupra mâinilor puternice ale lui 
Vito aflate pe umerii ei. 

— Cum? 

Spinnelli îşi drese glasul. 

— Nu cred că... 

Ea deschise ochii şi se uită fix spre Spinnelli. 

— Să-l ia dracu’! şuieră ea. Spune-mi imediat, Marc. 

El aruncă o privire spre Rachel care stătea nemişcată, 
uimită. 


— Nu aici. Nu acum. Rachel, îl voi suna pe tatăl tău să 
vină să te ia. 

Aidan se ridică, faţa lui devenind din nou ilizibilă. 

— O duc eu acasă, Marc, spuse el cu înverşunare. 
Oricum trebuie să plec. Haide, Rachel. 

Rachel se ridică clătinându-se, Aidan susţinând-o cu 
mâna de braţ. Începu să-şi scoată haina lui Tess, dar Tess 
scutură din cap. 

— Păstrează haina, spuse ea şi se uită la ochii insipizi ai 
lui Aidan. Oricum îi datorez una fratelui tău. 

El nu spuse nimic, doar dădu o dată din cap şi plecă. 

Amorţită, Tess nu se mişcă. El plecase. Fără să spună 
nimic. Dar ce putea spune? La revedere, Tess, mulțumesc 
pentru o seară de sex nemaipomenit, dar aproape că mi-ai 
omorât sora. Ar fi fost îndreptăţit. Ea nici măcar nu-l putea 
învinovăţi pentru că plecase. Doar dacă era văzut alături 
de ea, el îşi risca familia, sora. Toţi cei care fuseseră luaţi 
drept ţintă erau morţi. Şi Rachel ar fi putut să fie. Nimic 
nu mai conta decât siguranţa fetei. 

Nici măcar inima ta, Tess? Nici măcar aia. 

— Nenorocitul naibii, murmură Vito. Mi-ar plăcea să... 

— Vito, opreşte-te. Ce altceva putea face? Tipul cel rău 
tocmai a mai marcat un punct, şopti ea. A făcut ca toţi 
pacienţii mei să se teamă de mine. Acum oamenilor la care 
ţin le este şi lor frică de mine. 

Vito se lăsă pe vine lângă ea, luându-i mâna rece între 
palmele lui calde. 

— Vino acasă cu mine, Tess. Acolo unde-ţi este locul. 

— Nu pot. Nu până nu se termină toată treaba asta. Nu 
am de gând să fug şi să mă ascund. Se uită în sus la 
Spinnelli. Spune-mi despre Marge. 

— I-a tăiat gâtul undeva între miezul nopţii şi patru 
dimineaţa. 

Ea închise ochii, apoi îi deschise, neputându-se uita la 
imaginea pe care mintea ei o făcuse să apară. 

— Are doi copii, Marc. Amândoi sunt plecaţi la facultate. 

Spinnelli o privea cu blândeţe. 


— Îi vom găsi şi-i vom anunţa. Tess, în legătură cu 
Aidan. Nu a vrut să fie nepoliticos. A suferit un şoc, şi tu la 
fel. 

Ea se ridică având picioarele nesigure. 

— Vito, acum sunt gata de plecare. Du-mă înapoi acasă 
la Aidan. 

Vito rămase perplex. 

— După ce a făcut asta? După ce te-a tratat în halul 
ăsta? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Cred că ar trebui să-mi strâng lucrurile, spuse ea şi el 
se mai relaxa un pic. Hainele mele şi pe Bella. Dacă 
hotelul nu mă va lăsa să o ţin pe Bella acolo, atunci Amy 
poate avea grijă de ea până când îmi recapăt locuinţa. 

— Tess, nu face ceva pripit, spuse Spinnelli. Te rog. 

Ignorându-i rugămintea, ea-şi îndreptă umerii şi se uită 
în sus la el. 

— Marc, cineva care mă urmăreşte ştia că Rachel era 
implicată în raportul poliţiei despre acel viol. Asta întrece 
orice limită şi nu mai e vorba de distrugerea reputației 
mele profesionale sau orice alte motive ai putea crede că 
ar avea nenorocitul ăsta bolnav. Cineva vrea să-mi facă 
rău şi nu îi pasă cine altcineva mai trebuie să plătească pe 
parcurs. Ea oftă. Şi nu mă pot gândi la nimeni care să mă 
urască atât de mult. 


18 


Joi 16 martie, 2:00 P.M. 


Aidan se încadră în trafic, având celularul la ureche. 

— Kristen? 

— Aidan. Kristen părea că se ceartă. Sunt ocupată până 
peste cap astăzi. Este urgenţă? 

— Rachel a fost rănită. 


Alături de el, Rachel se uita afară pe geamul de la 
maşină, dând din cap. 

— Oh, Dumnezeule! Activitatea din fundal se opri brusc. 
Cât de rău? 

— Câteva copci. O duc acasă acum. O sarcină de care îi 
era groază. Ura privirea pe care urma să o vadă întipărită 
pe feţele părinţilor săi - îngrijorare şi teamă. 

Şi vina. Nu vor face intenţionat asta, dar el şi Abe îi 
promiseseră tatălui lor că ea va fi în siguranţă. Promisese 
ceva stupid. 

— Îmi poţi spune dacă vreunul dintre tipii pe care ea i-a 
turnat a ieşit pe cauţiune? 

Putea auzi cum ţăcăne tastatura ei. 

— Doar unul dintre ei. Andrew Poston a fost eliberat pe 
cauţiune în această dimineaţă. Andrew este fiul unui 
judecător. Asta va fi urât, Aidan. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie al cui fiu este. 
Vreau un mandat de percheziţie pentru casa lui Poston. 

— Aidan... Kristen ezită. Nu ar trebui să te implici. Nu 
este departamentul tău. 

— Am primit un telefon imediat ce Tess a adus-o pe 
Rachel la mine, Kristen. Apelantul a spus că data viitoare 
sora mea o va păţi şi mai rău dacă eu nu-mi schimb 
compania în care mă aflu. 

Suspinul adânc al lui Kristen se auzi ca un ecou între ei. 

— Abe mi-a spus despre portar şi bilet. Apelantul era 
bărbat sau femeie? 

— Nu mi-am dat seama. Vocea era distorsionată. 

Kristen oftă. 

— În regulă. Voi încerca să-ţi obţin un mandat. Promite- 
mi că-l vei lua pe Murphy. 

— Aşa voi face, mulţumesc. Mai am un apel în aşteptare. 
Apăsă pe o tastă. Reagan. 

— Aici Murphy. Le-am găsit. 

Lui Aidan îi luă o secundă ca să-şi dea seama. 

— Filmele lui Bacon? Le-ai găsit? Pe toate? 

— Probabil că sunt setul lui de rezervă. Le are 


organizate pe ani. Femei şi... copii. Doamne! Murphy 
părea bolnav. Nu am văzut niciodată aşa ceva. 

— Murphy, cele cu... 

— Cu Tess? întrebă el înțelegând. Voi pune o femeie 
poliţist să se uite la ele. 

— Mulţumesc. Vino acasă la mine şi te pun la curent cu 
ultimele noutăţi. Avem o groază de făcut şi i-am promis lui 
Tess că mă voi duce cu ea, în seara asta, la priveghiul lui 
Harrison Ernst. 

El îşi vâri telefonul în buzunar şi se uită la Rachel care îl 
privea cu ochi mari. 

— Ce este? 

— Diseară te vezi cu ea? Cu Tess? 

— Nu este o întâlnire, dar da, mă văd cu ea diseară. De 
ce? 

— Pentru că tocmai ai plecat ca şi cum aveai de gând să 
nu o mai vezi niciodată. 

— Asta este ridicol. Ea nu a crezut asta. 

— Ba da, a crezut, Aidan. L-am văzut faţa când ai plecat. 
Nu este ca şi cum ar fi fost vina ei sau ceva de genul 
acesta şi tu ai devenit gânditor şi furios. Nu am ştiut ce să- 
i spun. A fost atât de drăguță cu mine şi tu erai furios pe 
ea. 

— Nu eram furios pe ea. Nu poate să creadă aşa ceva, 
protestă el. 

— Ştiu ce am văzut. Dacă aş fi în locul tău eu aş suna-o, 
altfel s-ar putea să plece. Este mult mai drăguță decât 
Shelley, Aidan. Shelley se uita de sus la noi. Tess... se 
potriveşte perfect. 

— De unde ştii asta? Ai petrecut mai puţin de patru ore 
în total cu ea. 

Privirea lui Rachel era rece ca a unui adult. _ 

— Mi-a povestit aseară şi astăzi despre familia ei. In 
parte ca să mă facă să nu mă mai gândesc la durere când 
îmi punea copci, dar în parte pentru că eu cred că avea 
nevoie să vorbească cu cineva. Este amuzant. Nu am 
crezut că psihiatrii au şi ei nevoie să vorbească cu alţi 


oameni. Familia ei pare a se asemăna cu a noastră. Cu 
excepţia faptului că tatăl ei este bolnav, să ştii. Tocmai a 
aflat că tatăl ei are nevoie de un transplant de inimă sau 
va muri. 

Lui Aidan i se strânse inima. 

— Biata Tess. Asta-i mai lipsea. 

— Sun-o, Aidan. Nu o lăsa să plece sau îţi fac fundul 
arşice. Şi mai bine, o pun pe ea să o facă. A fost destul de 
uimitor ce i-a făcut tipului de aseară. 

Da, a fost uimitor. Şi după ce l-a speriat de dracii l-au 
luat, el a găsit că asta este al naibii de excitant, iar sexul a 
fost mai bun decât ceea ce experimentase el până atunci. 
Tess nu era cu siguranţă aşa cum o categorisise el la 
început. 

— Cum de ai devenit atât de înţeleaptă, puştoaico? 

Rachel îi zâmbi şi el se întrebă când crescuse. 

— Am gene bune. 


Joi, 16 martie, 2:55 P.M. 


— Tess, ce-ţi ia atât? bubui Vito din bucătărie. 

— Nu o pot pune pe Bella în cuşca pentru transportat. 

Tess stătea vlăguită pe marginea patului lui Aidan. Se 
uită la aşternutul unde ea şi Aidan făcuseră de toate, dar 
pe care-l distruseseră în cele patru dăţi când... Aici şi 
acum putea să fie sinceră cu ea. Au avut parte de sex 
foarte bun. Şi poate, când toate astea se vor termina şi ea 
nu va mai fi o ameninţare la adresa celor din jurul ei, 
poate vor face din nou sex nemaipomenit. 

Dar de unde privea ea acum, asta părea puţin probabil. 
El plecase ca şi cum ar fi avut ciumă. După cât se pare, 
exact asta era ea. Dar desigur că totul arată mult mai rău 
când ai parte de o zi infernală. 

Cea a lui Marge Hooper fusese mult mai rea. Marge era 
moartă. Incepuse să-şi dea seama de asta pe drum spre 
locuinţa lui Aidan. Nu fuseseră prietene cu adevărat, mai 
degrabă cunoştinţe. Dar ea era moartă, mesajul era clar. 


Nimeni dintre cei care o cunoşteau pe Tess nu era cruțat. 

— Asta a fost o zi de rahat, Bella, îi spuse Tess pisicii, 
care era pregătită să fugă din nou. Dezvăluirile părinţilor 
ei, faptul că fusese dată în judecată, îi pusese copci lui 
Rachel Reagan, apoi îl privise pe Aidan cum pleacă... Şi 
una peste alta mai era şi Marge, domnul Hughes şi 
Harrison. Nu am crezut că după ce s-a întâmplat ieri poate 
fi şi mai rău. Am greşit. Se ridică. Aşa că încetează să mă 
mai enervezi şi vino aici ca să pot pleca. 

Ea se întinse, dar pisica scăpă din nou, urcându-se 
vioaie pe rafturile cu cărţi care umpleau tot peretele 
dormitorului lui Aidan. Fiecare raft era plin de cărţi. 

Voci furioase de bărbaţi îi distraseră atenţia şi-i putu 
auzi pe Aidan şi pe Vito certându-se în bucătărie. Dând 
obosită din cap, Tess îi lăsă să-şi vadă de-ale lor. Doar 
erau băieţi mari. 

Iar ea trebuia să prindă pisica. Ridicându-se pe vârfuri, 
se prinse de cel mai înalt raft şi pipăi după zgarda lui Bella 
exact atunci când Aidan apăru în pragul uşii, arătând 
furios. 

— Ce naiba faci? 

— Încerc să-mi prind afurisita de pisică, mârâi ea. Şi nu 
merge prea bine. 

— Tess... La naiba! 

Ea simţi cum raftul cedează şi mâna lui o prinse în 
acelaşi timp în care degetele ei se strânseseră în jurul 
zgărzii lui Bella, apoi totul păru că se rostogoleşte. Bella 
sări de pe raftul scos din zid, făcând ca cincizeci de cărţi 
să cadă pe podea. Pisica plecă, teafără, dar speriată. 
Lăsând-o pe Tess cu zgarda în mână şi cu inima bătându-i 
cu putere din cauză că braţul lui Aidan se încolăcise în 
jurul abdomenului ei, ridicând-o şi sprijinind-o de trupul 
lui tare. 

— Eşti bine? întrebă el, vocea lui fiind guturală şi dură. 

— Sunt confuză, Aidan, spuse ea încet. Ce vrei de la 
mine? 

— Nu ştiu încă. O întoarse ţinând-o în braţe şi-i cuprinse 


faţa în mâini. Ştiu că nu vreau să pleci. Nu aşa. Dacă vrei 
să te întorci la părinţii tăi, asta este altceva. Dar nu pleca 
din cauza a ceea ce am spus. 

— Nu ai spus nimic. Asta este problema. Ea dădu 
epuizată din cap. Asta nu schimbă nimic. Cum rămâne cu 
Rachel? 

— Este acasă, în siguranţă alături de ai mei. El pufni 
trist. Avea dreptate, pitica. A zis că te-am rănit şi nu am 
vrut asta niciodată. Iţi jur. Am crezut că tu... El ridică din 
umeri. Ai înţeles ce simţeam. Nu eram furios pe tine, Tess. 

— Atunci pe cine erai furios? 

— Pe situaţie. Pe mine. Se presupune că eu trebuia să o 
protejez şi nu am făcut-o. Dar nu eram supărat pe tine. Tu 
nu eşti responsabilă pentru nimic din toate astea. 

— Nu cumva spui asta ca să rămân să-ţi gătesc? 

El zâmbi cu colţul gurii. 

— Acum că tot ai adus vorba, tot cannoli a dispărut. O 
sărută cu blândeţe şi ea se topi în braţele sale. Rămâi cu 
mine, Tess. 

— Voi rămâne, dacă faci ceva pentru mine. 

El se uită la pat. 

— Nu pot. Murphy trebuie să sosească în câteva minute. 

Buzele ei se curbară. 

— Nu la asta m-am referit. Aidan, eu sunt psihiatru, nu 
citesc minţile nimănui. Inţelegi care este diferenţa, nu-i 
aşa? 

Degetul lui mare îi mângâie gura. 

— Mintea mea este încă la pat. Imi pare rău. 

Ea chicoti. 

— Ai o fixaţie. Devenind serioasă, se încruntă. Nu ştiu 
cum te simţi dacă nu-mi spui, Aidan. Meseria mea este să-i 
fac pe oameni să vorbească pentru ca eu să-mi pot da 
seama ce se petrece în mintea lor. Tu nu vorbeşti cu mine. 

— Vorbesc mereu cu tine. 

— Nu despre ceea ce este important. [i-am spus tot 
despre mine, dar tu m-ai dat deoparte. 

— Vrei să vorbim... chiar acum? 


— Nu acum. Dar cu siguranţă mai târziu. De ce te-ai 
întors aici? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Murphy. Vom merge să 
percheziţionăm casa unuia dintre nemernicii de la şcoala 
lui Rachel. Apoi am o întâlnire cu un martor de cealaltă 
parte a oraşului. O sărută cu putere. Voi veni la timp ca să 
te duc la priveghiul lui Ernst. 

Tess se prinse de cămaşa lui, ţinându-l în loc când el 
încercă să plece. 

— Şi tu eşti compania în care mă aflu, Aidan, spuse ea 
cu înverşunare. 

— Ştiu. Voi fi atent. 

— Am tot încercat să mă gândesc cine mă poate uri atât 
de mult. Nu pot. 

— Ştiu, Tess. 

— M-am gândit că poate vine la priveghiul lui Harrison 
din seara asta. Degetele ei se strânseră. Dar dacă merg, 
toată lumea de acolo va fi o ţintă. Dacă merg la 
cumpărături, ei sunt ţinta. Tu eşti o ţintă. Familia ta. 
Familia mea. Ea închise ochii. Începe să mă înnebunească. 

— Asta vor şi ei, murmură el. Nu-i vom lăsa. O sărută 
din nou, de data asta încet şi profund, rămânând amândoi 
cu respiraţia tăiată. Acum trebuie să plec. Condu-mă şi 
încuie uşa. 

Îl conduse până la uşa din faţă şi-i făcu semn cu mâna în 
timp ce el se urca în maşina lui Murphy, venele ei încă 
pulsând, închise uşa şi se întoarse dând cu ochii de Vito 
uitându-se ameninţător la ea. 

— Nu spune nimic, zise ea. Taci. 

O urmă în bucătărie. 

— Probabil că te-a vrăjit cu vorbe dulci cât aţi stat acolo, 
spuse Vito sarcastic şi Tess aruncă zgarda pisicii pe 
tejghea. 

— Care este problema ta, Vito? Spune odată. 

— Bine. Îl cunoşti pe tipul acesta de trei zile. 

Ea începu să curețe roşii de coajă ca şi cum s-ar fi 
răzbunat. 


— Patru, dar te-ai făcut înţeles. Sunt o târfa care a picat 
prea repede în pat cu el. Ai gândit asta. Aşa că o poţi şi 
spune. 

— Bine. Este prea repede. 

Tess îi flutură pe la nas cuțitul de decojit. 

— Tu te culci cu femei pe care nu le cunoşti decât de 
câteva zile. Şi nu-mi spune că nu o faci. 

Vito se uită fix. 

— Nu în ultima vreme. 

— Atunci du-te şi fă rost! Poate te va mai îndulci un pic! 
Puse cuțitul jos şi se calmă. Vito, nu este treaba ta, dar te 
iubesc şi contează ceea ce crezi despre mine, aşa că-ți 
spun oricum. Am fost cu patru bărbaţi în toată viaţa mea. 
Patru. I-am făcut pe toţi să aştepte mult timp, cu excepţia 
lui Aidan. Nu a fost vorba de el. A fost vorba de mine. De 
ceea ce aveam eu nevoie. Acum, el este ceea ce am nevoie. 
Aşa că fii drăguţ cu el. Pentru mine. 

— Nu contează că a încercat să te rănească? 

— Când? La secţia de poliţie? A fost o neînțelegere. 

— Ai lăsat ca o neînțelegere cu tata să te ţină departe 
cinci ani, Tess. Tipul acesta vine valsând şi deodată ajungi 
să trăieşti cu el. Te răneşte şi-l ierţi una, două. El pocni din 
degete în aer. 

— Poate că neînţelegerea mea cu tata m-a învăţat câteva 
lucruri. Am pierdut mulţi ani. Şi voi fi sinceră cu tine. Am 
fost singură de când cu Phillip. Mi-a lipsit să am pe cineva. 
Nu cred că asta este greşit. 

Vito se sprijini de perete, aplecându-şi umerii. 

— Nu vreau să te rănească. 

— Dacă o va face, voi supravieţui. Bella intră şi Tess o 
ridică. Poftim, tine-o. Trebuie să-i pun asta la loc. Luă 
zgarda şi trase de cataramă. Apoi se opri. Şi se uită fix. 
Oh, Dumnezeule! 

Vito se opri şi se uită la ea, apoi se uită în sus, cu ochii 
mijiţi şi furioşi. 

Ea puse zgarda pe tejghea şi ieşi fugind pe uşa din faţă, 
în stradă, formând frenetic un număr pe celularul ei. 


— Aidan? Ştiu cum a aflat despre Rachel. 
Joi, 16 martie, 3:15 P.M. 


Kristen îi aştepta în faţa casei familie Poston, cu 
mandatul în mână. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, văzând privirile lor 
amenințătoare. 

— Afurisita de pisică a lui Tess avea microfon, bombăni 
Aidan. Rachel a ţinut pisica în poală tot timpul când mi-a 
spus ce s-a întâmplat. Aşa a ştiut. De ce eşti aici? 

— Andrew Poston senior este judecător. Patrick a numit- 
o control preventiv al eventualelor daune. 

Doamna Poston aştepta la uşă, având o privire 
înspăimântată. 

— Ce înseamnă asta? 

— Avem un mandat de percheziţie, doamnă Poston, 
spuse Kristen, urmându-i pe Aidan şi pe Murphy în sus pe 
scări. Veţi vedea că totul este în ordine. 

Aidan se îmbrânci în uşa dormitorului lui Andrew. 

— Este încuiată. Dă-ne drumul, Andrew. 

Când băiatul nu răspunse, Aidan se îmbrânci cu umărul 
în uşă. Se auzi ruperea lemnului urmată de ţipătul ofensat 
al doamnei Poston, în timp ce Aidan intră în camera lui 
Andrew unde băiatul stătea în picioare ţinând în mâini un 
CD. 

— Dă-l încoace, îi ceru Aidan. 

— Nu. Andrew rupse CD-ul în două. Trosnetul fu la fel 
de tare ca o împuşcătură. Privirea lui uimită se transformă 
într-un rânjet viclean. Am fost chiar aici de când avocatul 
meu m-a scos de dimineaţă. 

Aidan privi CD-ul spart din mâinile băiatului şi zâmbetul 
şiret de pe faţa lui şi se temperă, ştiind că dacă-i făcea faţa 
zdrenţe puştiului va periclita cazul şi cariera sa. Şi totuşi, 
pentru Rachel, s-ar putea să merite. 

— Cred că realizezi că oricine ţi-a trimis acel CD este 
responsabil pentru moartea a opt oameni. Atunci când nu-i 


vei mai fi de folos, numărul poate urca cu o unitate. 

Lui Andrew îi pieri zâmbetul de pe faţă şi doamna 
Poston suspină. 

Andrew îşi lăsă arogant capul pe spate. 

— Pot să am grijă de mine. 

— Aşa cum ai avut grijă de fata aceea luni seară? Aşa 
cum ai avut grijă de Rachel Reagan? întrebă Murphy, abia 
mascându-şi furia. 

— Fetele şi-au căutat-o. Nu trebuie să forţez pe nimeni. 
Şi nu m-am atins de târfa aia de Reagan. Dacă ea spune 
asta, este o mincinoasă ordinară. Am fost aici. Toată ziua. 
Nu-i aşa, mamă? 

Mama lui îşi frângea mâinile. 

— Da, a fost. L-am sunat pe soţul meu. Este pe drum. 

— Este în regulă, doamnă Poston, spuse Aidan calm. 
Este perfect. Spune-i soţului tău că ne putem întâlni la 
secţia de poliţie. Fiind judecător, sunt sigur că este 
familiarizat cu aşa ceva. Oh, ştii ce, Murphy? Nu am avut 
încă şansa de a ne prezenta tânărului Poston aici de faţă. 
Acesta este detectivul Murphy. Acolo este procurorul 
Kristen Reagan. Şi eu sunt detectivul Reagan. Ticălosul se 
albi la faţă, oferind o privelişte minunată pentru ochii lui. 
Să mergem, puştiule. 

— Unde? Bravada lui se micşorase foarte tare. 

— La secţie cu noi, spuse Aidan. Pentru moment, îi vom 
spune obstrucţionarea justiţiei. După ce asta se va rezolva, 
atunci vom mai vedea ce mai descoperim. 


Joi, 16 martie, 4:00 P.M. 


— Îl poţi repara? întrebă Aidan după ce Rick examinase 
în tăcere bucăţile CD-ului timp de câteva minute. 

El, Murphy şi Spinnelli tăcuseră cât de mult putuseră. 

— Astfel încât să funcţioneze din nou ca un CD? Nu. 
Asta nu înseamnă că nu pot recupera o parte din 
informaţii. Dar îmi va lua ceva timp. 

— Cât anume? întrebă nerăbdător Spinnelli. 


— Câteva zile. Este ca şi cum l-aş pune la loc pe Humpty 
Dumpty. Şi s-ar putea să nu găsesc nimic. 

— Apucă-te de treabă, îi ordonă Spinnelli. Ce-mi poţi 
spune despre microfonul din zgarda pisicii? 

Rick ridică din umeri. 

— Asemănător cu cele pe care le-am găsit în hainele lui 
Tess. Transmitea folosindu-se de conectarea fără fir la 
internet, Aidan. Trebuie să-ţi faci rost de un firewall mai 
bun. l-am pus pe băieţii lui Jack să-ţi verifice casa. Nu am 
mai găsit alte dispozitive. 

— Mulţumesc. 

Aidan nu vru să se gândească la ce recepţionase 
microfonul noaptea trecută. Nici el, nici Tess nu fuseseră 
tăcuţi în... focul pasiunii. 

Rick adună cu grijă fragmentele CD-ului. 

— Vă voi suna când găsesc ceva. 

Murphy se mohorî când uşa se închise în urma lui Rick. 

— S-ar putea să fi ajuns într-un punct mort. 

— Mereu spui că eu sunt cel pesimist, zise Aidan. Poate 
va găsi ceva de ajutor. Încă-l mai avem pe puştiul Poston 
în sala de interogatorii. Ce vrei să facem cu micuțul 
nesuferit? 

Spinnelli se încruntă. 

— Pentru moment trebuie să-l eliberez în grija părinţilor 
săi. Nu vreau să-l acuz deocamdată de nimic până ce nu 
aflăm ce este pe CD. Apropo, i-am ridicat pe cei doi băieţi 
care au rănit-o pe Rachel. Din câte se pare, nu au făcut o 
treabă prea bună. Mai toţi puştii din şcoală ştiu că au 
intrat în panică după aceea şi au încercat să o urmărească. 
Mustaţa lui tresări. După cât se pare câinele tău a luat 
proporţii legendare, Aidan. Este un dulău de două sute de 
livre care i-a muşcat de fund în timp ce ei fugeau ţipând. 

— Dumnezeule. Mi-aş fi dorit ca Dolly să ia câte o bucată 
din ei... 

Un ciocănit în uşa sălii de conferinţe îl făcu să se 
întoarcă. Una dintre secretare îşi băgă capul pe uşă, având 
nişte hârtii în mână. 


— Aidan, am lista cu apelurile telefonice pe care ai 
cerut-o. 

— Mulţumesc, Lori. Lista cu apelurile telefonice ale lui 
Denise Masterson, le spuse el lui Spinnelli şi Murphy. 

— Denise Masterson este secretara lui Tess, îi explică 
Murphy lui Spinnelli. 

— Cea care nu a sunat imediat la 911 ieri? 

— Da. Aidan cobori degetul în jos pe pagină în timp ce 
Lori aştepta. Aici este. Un apel efectuat la un minut după 
ce Tess a plecat miercuri spre Seward. A durat opt minute 
şi jumătate. El se uită în sus. Poţi să faci o verificare 
inversă a acestui număr? 

— Deja am făcut-o. Lori ridică din sprâncene. Este al 
editorului de la National Eye. 

Aidan clipi. 

— Un tabloid? Secretara lui Tess a sunat la un tabloid în 
loc să sune la 911? 

— Vrei să-i verific şi conturile din bancă? întrebă Lori. 

— Da. Cât mai repede posibil. Mulţumesc. Se întoarse 
spre Spinnelli şi Murphy. De asta le-a luat atâta poliţiştilor 
ca să ajungă acolo. Dacă ar fi ajuns mai devreme se prea 
poate ca soţia lui Malcolm Seward să fie încă în viaţă. 

— Ad-o aici, spuse Spinnelli. Las-o să se întrebe ce 
acuzaţii i se aduc. 

— A avut acces la toate dosarele pacienţilor, Marc. 
Aidan uni în minte firele libere. Tipul nostru trebuie să fi 
ştiut că Bacon a făcut acele filme - de aceea l-a omorât. 

Murphy se întunecă la faţă. 

— Denise era acolo când Tess a primit acel CD cu 
şantajul, de la Bacon, aşa că ştia despre camerele video. 
Ar putea fi complice, poate fără să-şi dea seama. 

— Ad-o aici, spuse din nou Spinnelli. Şi roag-o pe Tess 
să vină şi să-i observe comportamentul. O cunoaşte pe 
femeie. Poate ne ajută să aflăm motivele ei. 


Joi, 16 martie, 5:05 P.M. 


Prin geam, Tess se uita fix la Denise Masterson care 
stătea la masa din sala de interogatorii, nervoasă, 
răsucindu-şi inelele de pe degete. Tess se uită din nou la 
profilul lui Aidan, nevenindu-i să creadă. 

— Băieți, nu puteţi vorbi serios. Denise? Nu este o 
criminală. 

Lângă ea, Aidan nu zâmbea. 

— Poate că nu a omorât pe nimeni, dar se pare că 
vindea informaţii către Eye. Dacă este dispusă să vândă 
informaţii unui tabloid, poate că le-a vândut şi altcuiva. 
Cineva trebuie să fi avut acces la biroul tău, Tess, pentru a 
monta toate acele camere şi microfoane. Dacă nu a făcut-o 
ea, poate a lăsat pe cineva să între. Contra cost. 

— Eşti sigur că a vândut informaţii către Eye? 

— A depus zece mii de dolari în contul ei în dimineaţa 
asta, Tess, spuse Murphy încet. l-ai mărit salariul de 
curând? 

Ea oftă. 

— Nu cu zece mii de dolari. La naiba! Dă-i drumul. 

Spinnelli i se alătură lui Tess în timp ce Aidan şi Murphy 
intrară în mica încăpere unde stătuse şi ea doar cu două 
zile în urmă. Aidan se aşeză pe colţul mesei, cel mai 
aproape de Denise, cu braţele încrucişate la piept. Murphy 
se aşeză confortabil pe scaunul aflat alături de ea. 

— Câţi bani câştigi, domnişoară Masterson? începu 
Aidan. 

Denise clipi o dată. 

— Eu... nu cred că este treaba voastră. 

— Aidan, îl mustră Murphy uşor. Ştii deja cât câştigă. 
Zâmbi blând spre Denise. Am verificat înainte să te 
ridicăm. 

Ea-l mai privi încă o dată pe Aidan înainte de a se 
întoarse spre Murphy. 

— Atunci de ce întrebaţi? 

Murphy continuă să zâmbească. 

— Speram să ne spui de unde provin cei zece mii de 
dolari - ştii tu, banii care au apărut în contul tău în 


dimineaţa asta. 

Ea deveni palidă. 

— Au fost un cadou. Eram îngrijorată pentru că doctorul 
Ernst este mort şi doctoriţa Ciccotelli şi-a pierdut licenţa, 
iar eu îmi voi pierde slujba. Mătuşa mea mi-a dat banii. 

— Ce mătuşă generoasă. Aidan se aplecă un pic mai 
aproape. Cum o cheamă? 

Denise îşi linse din nou buzele. 

— Lila Timmons. 

Tess se uită la Spinnelli înainte de a-şi întoarce atenţia 
spre femeia pe care credea că o cunoştea. 

— Lila Timmons a fost una dintre pacientele noastre. A 
murit anul trecut. Acesta este cel mai bun nume pe care-l 
putea inventa? 

— Spre deosebire de tine, unii oameni cedează sub 
presiune, Tess, spuse Spinnelli. 

Aidan scrise numele în carneţel. 

— O vom verifica. 

Se aşeză şi o privi fix, fără să mai spună nimic. Tess îşi 
aminti când folosise aceeaşi tactică şi asupra ei şi, în ciuda 
dispreţului faţă de ceea ce făcuse Denise, simţi o fărâmă 
de milă. 

După un minut în care suportase privirea fixă a lui 
Aidan, Denise îşi lăsă ochii în jos. 

— Acum pot pleca? 

— Nu sunteţi arestată, domnişoară Masterson. Dar mai 
am o întrebare înainte să plecaţi. 

Aidan puse o poză pe masă şi Tess se crispă. Era poza 
de la autopsie a lui Gwen Seward. Denise îşi duse mâna la 
gură pentru a şi-o acoperi, înăbuşind un scâncet 
înspăimântat. 

— Domnişoară Masterson, am vrut doar să vezi ce i se 
întâmpla lui Gwen Seward în timp ce tu erai la telefon cu 
National Eye. Nu va avea sicriu deschis. Nu a mai rămas 
mare lucru din capul ei. Lui Denise i se făcu greață şi 
vomită în coşul de gunoi pe care Murphy îl aşezase lângă 
piciorul ei. Aidan stărui şi mai mult. Gwen Seward ar mai 


fi putut fi în viaţă dacă ai fi sunat la 911 aşa cum te-a 
rugat doctoriţa Ciccotelli. 

Denise îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Nu am ucis-o eu. Soţul ei a făcut-o. 

Aidan îi dădu mâinile la o parte de pe faţă şi ţinu poza în 
faţa ochilor ei. 

— Pentru că nu ai sunat la 911. De ce ai aşteptat zece 
minute, Denise? 

Denise închise ochii. 

— la-o de aici. Te rog, nu mă obliga să mă mai uit la ea. 

— Spune-mi de ce ai aşteptat zece minute. 

— Toţi ceilalţi erau deja morţi. M-am gândit că nu era 
nicio grabă. 

Aidan dădu din cap ca şi cum ar fi vrut să-şi limpezească 
gândurile. 

— Vrei să ne spui că ai sunat la tabloid mai întâi pentru 
că ai crezut că Malcolm Seward era deja mort? 

Denise încuviinţă dând din cap. 

— M-au sunat în acea dimineaţă şi mi-au spus că-mi vor 
plăti zece mii de dolari pentru un pont. 

Tess se încruntă. 

— Cei de la Eye nu au primit pontul, Marc. Erau 
douăzeci de reporteri marţi, în faţa locuinţei familiei 
Seward, aşa că nu ar fi trebuit să-i dea niciun ban. EFi i se 
strânse stomacul de panică. Oh, Dumnezeule! Era acolo 
când curierul a adus CD-ul. Îl prinse pe Spinnelli de braţ. 
Află dacă acesta este pontul pe care l-a vândut. 

Spinnelli o bătu uşor pe mână. 

— Mai lasă-i pe Aidan şi pe Murphy câteva minute cu ea. 

— Deci ai vândut-o pe doctoriţa Ciccotelli, spuse Aidan. 

Denise îşi ridică bărbia. 

— Nu am făcut nimic ilegal. Avocatul meu mi-a spus 
asta. 

— Cine este avocatul dumitale, domnişoară Masterson? 
întrebă Murphy, tonul lui fiind încă blând în ciuda 
dispreţului pe care Tess îl putea zări în privirea lui. Poate 
ţi-a dat o informaţie greşită. 


— Pot pleca acum? 

— Într-o clipită. Aidan scoase o altă poză din dosar. 

— Cine este bărbatul acela? întrebă Tess. 

— Este cel pe care l-am văzut intrând în apartamentul 
lui Seward, şopti Spinnelli. 

— Il cunosc, spuse Tess şi privi cum ochii lui Denise 
tremură uşor. Şi ea-l cunoaşte. 

Spinnelli îşi întoarse repede capul. 

— Cine este? 

— Nu-mi amintesc, spuse Tess. Nu încă. 

Denise negă dând din cap. 

— Nu-l cunosc. Nu l-am mai văzut până acum. 

— Oh, haide, Denise, spuse Aidan, pe un ton zeflemitor. 
Şi el te-a plătit? 

Denise miji ochii. 

— Nu. 

— Intreabă-o despre CD, spuse Tess. Jar dacă a spus 
cuiva, o omor cu mâna mea. 

Spinnelli îşi vâri capul pe uşă şi-i făcu semn lui Murphy 
să vină, apoi îi şopti la ureche. Murphy încuviinţă dând din 
cap şi se întoarse la Denise. 

— Suntem curioşi, domnişoară Masterson. Mai întâi, 
vreau să stabilesc de unde provin aceşti bani iliciţi. Au 
venit de la Lila Timmons, care este moartă de un an de 
zile, sau de la National Eye? 

Denise scrâşni din dinţi. 

— V-am spus că sunt de la Eye. Şi nu sunt iliciți. 

— Bine. Doar verificam anumite chestii. Murphy zâmbi. 
Acum, spune-mi de ce te-au plătit cu zece mii de dolari 
pentru o poveste care ieri era ştire numai după o oră? 
Seward nu era niciun pont. 

Denise înghiţi cu greu. 

— Mă duc acasă. 

Murphy şi Aidan schimbară o privire şi Tess putu 
observa că Aidan ridicase repede mingea. 

— Le-ai spus despre filmele cu doctoriţa Ciccotelli, nu-i 
aşa? întrebă Aidan pe un ton poruncitor, ridicându-se cu 


mâinile pe şolduri. 

Denise tăcu, cu mâna pe clanţă, iar stomacul lui Tess se 
contractă. 

— Şi dacă am făcut asta, ce? Nici asta nu era ceva ilegal. 

— Nu, doar josnic, spuse Aidan. Cum de ai putut face 
asta? 

Denise se întoarse, faţa ei fiind schimonosită de furie. 

— Pentru că aveam nevoie de bani. Pentru că mă 
plăteşte cu mai nimic. Pentru că ea are un apartament 
luxos şi un Mercedes în timp ce eu conduc o găleată de 
rugină veche de zeci de ani. Eleanor a ridicat-o din şanţ şi 
a transformat-o în ceea ce este. Ea a făcut la fel? M-a 
întrebat dacă vreau să fac parte din cabinet? 

— Nu-mi amintesc să existe vreo diplomă medicală în 
CV-ul tău, domnişoară Masterson, spuse Aidan cu răceală. 
Sau un doctorat. Atunci la ce puteai fi de folos? 

Denise tremura, obrajii înroşindu-i-se. 

— Am o diplomă. Dacă ar fi vrut cu adevărat, ar fi putut 
face ceva. Aştept de ani de zile ca ea şi bătrânul să facă 
ceea ce este corect, dar ei mă tratează ca pe un fel de 
secretară. 

— Eşti secretară, domnişoară Masterson, spuse Murphy 
uşor. 

Aidan se duse spre ea, având pe chip întipărit disprețul. 

— Dacă aş fi şeful tău te-aş concedia imediat. Dar dacă 
alegi să nu apari mâine la lucru, mie-mi convine. Şi ţie, 
Murphy? 

Murphy îşi strânse buzele într-o bosumflare leneşă. 

— Şi mie îmi convine. Te voi escorta afară. 

Când ei plecară, Aidan veni în camera din spate unde 
Tess stătea dând din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Eu şi Harrison o plăteam cu douăzeci la sută mai mult 
decât primesc majoritatea secretarelor din oraş care au 
experienţa ei. Şi-i plăteam şi asigurarea de sănătate. Chiar 
m-am oferit să o ajut să se întoarcă la şcoală. 

— Deci ce a vrut să spună cum că Eleanor te-a scos din 
şanţ? întrebă Spinnelli. 


Tess oftă. 

— Am întâlnit-o pe Eleanor când eram la colegiu. Eu şi 
Amy încercam să câştigăm mai mulţi bani pentru studii şi 
agenţia m-a trimis la Eleanor şi Harrison. M-au plăcut şi 
mi-au oferit o slujbă. Nu puteam lucra tot timpul pentru că 
eram la colegiu, dar lucram oricând puteam. Completam 
toate dosarele după orele de program şi în weekenduri. 

— Asta nu sună ca ceva teribil de important, spuse 
Aidan încruntându-se. 

Tess trase aer în piept. 

— Şi... Eleanor m-a susţinut în timpul facultăţii. 

Aidan clipi. 

— Super. 

— Nu pe gratis. A fost un împrumut şi am muncit ca să-l 
plătesc în rate la bancă, după ce am absolvit. Asta mi-a 
permis să mă concentrez asupra studiilor. Nu trebuia să 
lucrez ore în şir ca să-mi plătesc taxa. Deja îi plătisem 
optzeci la sută din împrumut până când a murit. 
Testamentul ei m-a scutit de restul. 

— De ce ţi-ar oferi Eleanor un astfel de împrumut? 

întrebă Spinnelli. 
_ — Eleanor folosea un cadru. Eu o ajutam să se descurce. 
li făceam comisioanele. Nu pentru bani. Am făcut-o pentru 
că era o persoană bună şi-mi plăcea de ea. Şi am învăţat 
atâtea de la ea... Gâtul i se strânse. Şi de la Harrison. M- 
au adus la cabinet când mi-am luat licenţa. Când Eleanor a 
murit, am crezut că Harrison va aduce pe altcineva, dar şi 
el se ataşase de mine, aşa spunea, şi m-a rugat să rămân. 
Ea-şi ridică bărbia. Dar nu ei m-au creat. M-au ajutat să 
devin ceea ce simt azi. 

Aidan se încruntă. 

— De unde ştia Denise povestea? Era un lucru ştiut de 
toată lumea? 

— Nu ştiu. Prietenii mei de la acea vreme ştiau. Phillip 
ştia, pentru că i-am spus. De ce întrebi? 

— Pentru că este un mic grăunte care a făcut-o pe 
secretara ta să te urască. 


— Tot nu o văd pe Denise plănuind toate acele 
sinucideri. Sinceră să fiu, nu este atât de deşteaptă. 

— Dar îl cunoştea pe tipul din fotografie, spuse 
Spinnelli. Cel care a instalat camerele în locuinţa lui 
Seward. Poate că el le-a pus şi în locuinţa ta. 

Ea se gândi în mod raţional la asta. 

— Ai dreptate. Ea trebuie să fie cea care i-a dat drumul, 
chiar dacă nu ştia ce face. Urăsc să cred că ştia. Tess îşi 
frecă tâmplele şi se uită în sus la Aidan. Crezi că Phillip a 
fost implicat? 

Aidan îi susţinu privirea cu fermitate. 

— Tu nu gândeşti la fel? 

— Cred că da. Din nou, nu mi-l pot imagina făcând aşa 
ceva, dar nici nu am observat că Denise era atât de 
furioasă. Nu-mi prea plăcea, dar nu pentru că nu aveam 
încredere în ea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Celularul lui Aidan sună. 

— Murphy?... Aşa a făcut? Bine. Sună-mă când se 
opreşte, închise telefonul. Murphy o urmăreşte. A sunat pe 
cineva de la telefonul public de vizavi. Voi urmări numărul. 

Tess studie imaginea pe care Aidan i-o arătase lui 
Denise. 

— L-am mai văzut pe individul acesta şi înainte, dar nu- 
mi amintesc unde. Poţi face o copie? Poate-mi amintesc 
ceva? 

Aidan o conduse la uşă. 

— Aşa voi face. Ascultă, trebuie să mă mai opresc 
undeva înainte să vin acasă. Dacă întârzii, să mă aştepţi. 
Nu te duce singură. Cum ajungi acasă? 

— Vito mă aşteaptă jos. Aidan, trebuie să-i avertizez pe 
oamenii care mă cunosc. 

— Îţi poţi avertiza prietenii ca să fie mai atenţi. Dar nu 
spune nimic despre bilet. 

— Să fii judecat după compania în care te afli, spuse 
Tess cu amărăciune. Nu le voi spune. 


19 


Joi, 16 martie, 7:15 P.M. 


Aidan o cuprinse de braţ atunci când ezită în faţa uşii de 
la casa funerară. 

— Eşti gata? 

Tess încuviinţă dând din cap, repede şi cu fermitate. 

— Da, cred că da. Dar tremura. 

— Hai să terminăm cu asta. Apoi putem merge acasă ca 
să-l las pe tatăl tău să mă bată cu băţul. 

Ea chicoti. Asta era şi intenţia lui. 

— Nu te va bătea cu băţul. Sper. 

Un bărbat în negru le indică o încăpere plină de bărbaţi 
în costum şi femei în rochii elegante. Aici e adevărata elită 
a societăţii din Chicago, se gândi Aidan, recunoscându-i pe 
câţiva dintre ei de la petrecerile cu ţinută obligatorie pe 
care tatăl vitreg al lui Shelley obişnuia să le dea. 

Când ei intrară, în încăpere se lăsă linişte, conversațiile 
încetând până când singurul sunet era cel al muzicii 
clasice care se auzea din difuzoare. O femeie firavă stătea 
într-o parte a coşciugului de mahon înconjurată de copiii 
lui Harrison. 

— Vrei să merg acolo cu tine? şopti Aidan. 

— Nu, rămâi aici. Trebuie să-i spun ceva, dar nu va dura 
mult. 

O îmbrăţişă pe Flo, şoptindu-i ceva la ureche, iar Flo 
rămase nemişcată, lacrimile curgându-i pe faţă chiar şi 
atunci când gura ei tremură într-un zâmbet. Tess se 
întoarse acolo unde stătea el, cu ochii umezi. 

— Ce i-ai spus? întrebă Aidan, strecurându-şi mâna pe 
sub părul ei. 

— l-am spus ultimele cuvinte ale lui Harrison, cum că o 
iubeşte. Ştia asta, dar avea nevoie să o audă. 

— Atunci mă bucur. Uitându-se pe deasupra capului ei, 
el scană încăperea. Vezi pe cineva cunoscut pe aici? 


Ea se uită în jur. 

— Văd o mulţime de oameni pe care-i cunosc, dar pe 
nimeni care să mă urască. 

— Hai să mai stăm un pic, îi şopti el la ureche. Vreau să 
văd cine mai apare. Eu voi sta aici şi voi urmări. Tu 
amestecă-te printre oameni. 

Murphy fu cel care apăru primul, costumul său şifonat 
făcându-l să arate ca şi Columbo la un club select. 

— Ai putut urmări apelul lui Denise? 

Aidan aruncă o privire spre locul unde stătea Tess 
vorbind cu primarul. Primarul. La naiba. Fantasme de pe 
vremea lui Shelley. Doar simplul fapt că era în preajma 
acestor persoane importante îl făcea să fie nervos. Se 
concentră asupra întrebării lui Murphy. 

— Da. A sunat la o companie numită Brewer, Inc. Este 
înregistrată ca importatoare de bere. 

— Interesant, pentru că după ce a telefonat, Denise s-a 
dus direct la un apartament care nu era al ei, dar nu era 
nimeni acasă. Am vorbit cu proprietăreasa şi a spus că 
apartamentul este al unui tip pe nume Lawe. A spus că 
este detectiv particular şi l-a identificat după poză. 

— De ce s-ar duce Denise la un detectiv particular? La 
un avocat, poate, dar la un detectiv particular? 

— Nu ştiu. Proprietăreasa a spus că l-a văzut pe Lawe 
ieri-dimineaţă, dar că nu s-a mai întors de atunci. Are un 
pachet pentru el şi nu a venit să şi-l ridice. 

— Poate că a plecat pentru câteva zile. 

— Poate. Numai că aveam un presentiment care mă 
sâcâia, aşa că am sunat la morgă. Tocmai au adus un 
bărbat, care corespundea descrierii detectivului 
particular. Doar că acesta este carbonizat. 

Aidan tresări. 

— Au! Nasol. 

— Da, maşina furată în care era a luat foc, dar localnicii 
au reacţionat foarte repede la evenimentul neprevăzut, 
aşa că l-au stins înainte de a se face scrum. Cei de la 
incendieri au găsit urme ale unei mici bombe pipă 


conectată la un regulator manual. Pieptul lui era plin de 
plumb, acelaşi calibru ca şi arma cu care s-a tras în Bacon. 
Julia nu era la morgă, dar Johnson a spus că vor grăbi o 
identificare dentară ca să dovedească faptul că tipul 
carbonizat este Lawe. 

— Tess l-a mai văzut înainte. Nu-şi poate aminti unde 
anume. 

— Poate cu Denise. Proprietăreasa credea că Lawe şi 
Masterson erau împreună. 

— Hai să vorbim mai întâi cu Blaine Connell de 
dimineaţă şi să vedem dacă scoatem şi mai multe de la el. 
Am aflat ce aveau în comun Bacon şi Nicole Rivera. 

Murphy ridică din sprâncene. 

— Spune tot, băiete, spuse el şi Aidan chicoti. 

— Fratele lui Nicole este în închisoare, îşi aşteaptă 
rândul la proces. Colega de cameră a lui Nicole a spus că 
ea punea deoparte fiecare bănuţ pentru a-i angaja un 
avocat în locul nărodului pe care l-au trimis cei din oficiu. 

— Deci atât Bacon, cât şi Rivera aveau ceva experienţă 
cu sistemul judiciar, spuse Murphy gânditor. Şi că tot 
vorbeam despre sistemul judiciar, uite cine a venit. 

— Jon Carter şi Amy Miller. Împreună cu un alt bărbat 
pe care Aidan nu-l cunoştea. Hai să ne amestecăm printre 
oameni. 

— Detective Reagan. Jon Carter îi scutură sobru mâna. 

— Doctore Carter. Acesta este partenerul meu, 
detectivul Murphy. 

— Imi amintesc de tine, spuse Jon. Ai vizitat-o pe Tess la 
spital anul trecut. 

Murphy dădu din cap. 

— Aşa este. L-ai cunoscut pe doctorul Ernst? 

— Toți l-am cunoscut. Biata Flo. Nu-mi pot imagina prin 
ce trece. Dar în mare parte am venit aici special pentru 
Tess. Maxilarul i se încordă, întunecându-se la faţă. Este 
un fel de „să te ia dracu'” de la noi toţi pentru oricine face 
asta. Crede că o vom părăsi? Asta nu se va întâmpla. 

— Jon, şopti celălalt bărbat. Nu aici. Nu este locul 


potrivit. 

Jon se scutură, în mod vizibil încercând să se calmeze. 

— Îmi pare rău. Doar că toată treaba asta mă enervează 
atât de tare. Ţi-o aminteşti pe Amy, nu-i aşa, detective? 

— Desigur, spuse Aidan, observând că Jon roşeşte şi 

vena îi pulsa la tâmplă. Bărbatul era furios şi se controla 
destul de bine. Este drăguţ din partea voastră că aţi venit 
cu toţii pentru Tess. A fost o zi foarte grea pentru ea. 
__— O săptămână foarte grea, îl corectă cu tristeţe Amy. 
Imi pare bine să vă revăd, detectivilor. Vă mulţumesc că 
aveţi grijă de Tess. Nu este o persoană de care este uşor 
să ai grijă. 

— Mai poţi spune asta o dată, zise cel de-al doilea 
bărbat şi întinse mâna. Noi nu ne-am mai întâlnit. Eu sunt 
Robin Archer. O cunosc pe Tess de mulţi ani. 

Aidan făcu ochii mari în timp ce dădea mâna cu 
bărbatul. 

— Tu eşti Robin? 

Jon zâmbi strâmb. 

— 'Ţi-am spus că eu şi Tess suntem doar prieteni. 

Aidan îşi drese glasul. 

— Aşa este. Am auzit că te pricepi să faci supă, domnule 
Archer. 

Robin zâmbi fermecător. 

— O urăşte, ştiu. De aceea i-o tot aduc. 

Aidan expiră adânc. 

— Bine. 

Jon îşi supse obrazul. 

— Bine. Apoi redeveni serios. Ce aţi aflat, detective? 
Tess ne-a spus astăzi că bărbatul despre care a crezut că a 
făcut asta nu a făcut-o. 

— Avem nişte piste puternice. Vă voi spune ceva imediat 
ce am să pot. Doctore Carter, pot discuta o clipă cu tine? 
Aidan îl luă deoparte. Din moment ce mi-ai spus despre 
tatăl ei, voiam să-ţi spun că el este în oraş şi că-şi vorbesc. 

Jon oftă. 

— Mi-a spus. Şi mi-a mai spus că este bolnav cu inima. 


Ea va avea nevoie de sprijin în următoarele luni. Să se 
împace, şi acum asta... Biata Tess. A 

— Mai am unele întrebări, dacă nu te superi. Imi poţi 
vorbi despre Phillip? Jon îşi arcui sprâncenele. 

— Crezi că este implicat în asta? 

— Trebuie să pun întrebări. Este vorba de cineva care 
simte o ură foarte personală. 

— Dar Phillip? Jon oftă. El şi Tess s-au întâlnit la 
Facultatea de Medicină. El făcea parte din grupul nostru 
doar din cauza lui Tess. Noi nu-l prea plăceam, dar nu i-am 
spus asta niciodată lui Tess. Nu am înţeles nicicând ce-o 
atrăgea la el, dar părea că-l iubeşte. Mereu am crezut că 
asta se întâmpla pentru că el era atât de diferit de tatăl ei. 
Tatăl ei era dramatic şi vehement, iar Phillip nu era deloc 
aşa. 

— Era violent? 

— Phillip? Jon păru de-a dreptul uimit. Niciodată, din 
câte am văzut eu. Se controla bine. Pretenţios. Tess a aflat 
că a înşelat-o cu două săptămâni înainte de ziua cea mare. 
Tipul nu a negat asta niciodată. Doar şi-a făcut bagajele şi 
a plecat. 

— Aşa a spus şi Tess, zise Aidan gânditor şi uimirea lui 
Jon crescu. 

— Ţi-a spus despre Phillip? Mie mi-a trebuit dinamită ca 
să scot de la ea putinul pe care-l ştiu. 

Dar lui îi spusese cu uşurinţă în timp ce o ţinea în braţe. 
Diseară, va face şi el la fel. Îi va spune lucrurile care-l 
rănesc. 

— Ştii cine era femeia? 

— Nu. Eu şi Phillip nu vorbeam. El este mai degrabă... 
conservator. Nu am adresa lui de acasă, dar lucrează la 
Institutul Oncologic Kinsale. 

— Şi numele de familie? Aidan zâmbi strâmb. Îl ştiu doar 
ca doctorul „Să-l ia dracu”. 

Jon râse uşor. 

— Îmi place mai mult acesta. Îl cheamă Parks. Phillip 
Parks. 


— O ultimă întrebare. Ai menţionat grupul vostru - cine 
mai face parte din el? 

El făcu ochii mari. 

— Nu poţi... Presupun că trebuie să o faci. Chiar şi eu. 
Ei bine, cândva era mai mare, dar oamenii s-au mutat. 
Tess, eu, Robin şi Amy, desigur. Gen Lake, Rhonda Perez, 
dar niciunul dintre ei nu mai vin aşa des. 

— Cine a părăsit grupul în ultimele... şase luni? 

Ceva sclipi în privirea lui Jon. 

— Jim Swanson. 

— De ce a plecat? 

Jon ezită. 

— S-a dus în Africa să facă un tur alături de Medici fără 
Frontiere. 

Era mai mult decât spunea el, Aidan putea observa asta. 

— Aşa, deodată? 

— A spus că se gândea la asta de ceva vreme. Nouă ni s- 
a părut cam subit. 

Era sigur că Jon ştia mai multe, dar decise să acţioneze 
dintr-o altă direcţie. O va întreba mai târziu pe Tess. 

— Mulţumesc pentru informaţii, doctore Carter. 

— Mă poţi întreba orice, detective. După Robin, Tess 
este cea mai bună prietenă a mea. 


Joi, 16 martie, 10:45 P.M. 


— Vino aici, Tess. 

Tatăl ei lovi uşor perna de la canapeaua lui Aidan şi ea 
se aşeză lângă el, cu capul pe umărul lui. 

— Deci, au fost bune? Ziti’? 

Planificase să prepare o masă mult mai elaborată, dar 
faptul că mersese la secţia de poliţie în acea după-amiază 
o forţase să gătească o veche reţetă. 

— Aproape la fel de bune ca cele ale mamei tale, spuse 
el destul de tare ca mama ei să audă din bucătărie. Apoi 
şopti: La fel de bune. Deci unde este tânărul tău? 


3 Macaroane (n.tr.). 


— A plecat în urma unui apel primit. 

Apelul îl zguduise pe Aidan. De aproape două ore 
încerca să nu se gândească la cine ar putea fi de data asta. 

— Aşa se întâmplă când te întâlneşti cu un poliţist. 

— Pare a fi... simpatic. 

Rosti cuvântul mârâind, dar asta o făcu pe Tess să 
zâmbească. 

— Chiar este simpatic. Ea-i ascultă respiraţia. Tată, nu 
înţelege greşit ce vreau să spun, dar du-te acasă. 

El îşi încordă umerii. 

— De ce? 

— Pentru că ai nevoie să fii aproape de doctorul tău. 

— Ehe! O sărută pe creştetul capului. De ce, Tessa? Pot 
face faţă adevărului. 

Ea oftă. 

— Pentru că aici nu eşti în siguranţă. Trei dintre 
prietenii mei sunt morţi. Sora lui Aidan a fost rănită în 
după-amiaza asta. Tocmai te-am recuperat. Nu vreau să fii 
şi tu rănit. 

— Dacă vii cu mine, plec. 

Tess se încruntă la el. 

— Asta nu este drept. 

El ridică din umeri. 

— Dă-mă în judecată. Asta-i propunerea, Tess. Voi 
merge acasă dacă vii şi tu. 

— Te duci acasă pentru că ar trebui să fii aproape de 
cardiologul tău. Eu rămân aici pentru că sunt deja acasă. 
Şi era ciudat că imaginea care-i veni în minte era chiar 
această încăpere. Fusese minunat să locuiască în 
apartamentul lui Eleanor, dar în casa lui Aidan se simţea 
ca acasă. Plus de asta, îl am pe Aidan să vegheze asupra 
mea. 

— Iar eu îl am pe Vito, aşa că am ajuns într-un impas. Ai 
spus că ai pregătit cannoli? 

Ea râse. 

— Eşti un bărbat încăpățânat. 

— Ştiu. El se ridică în picioare. Mi-a părut bine să o 


revăd pe Amy. Aproape ca în vremurile bune. 

Amy trecuse pe acolo după priveghiul lui Harrison şi li 
se alăturase la cină. Văzându-i pe toţi în jurul mesei, să 
simţi ca în vremurile bune. 

— Ea nu trebuia să se îndepărteze pentru că eu am făcut 
asta, spuse Tess. 

Tatăl ei luă capacul de la cannoli. 

— Nu a făcut-o. 

— Michael! 

Gina se ridică în picioare şi-i smulse farfuria din mână. 

— Nu trebuie să mănânce aşa ceva. 

— Una nu-mi va face rău. El se uită la mama ei cu ochi 
candizi. Tess le-a făcut. 

— La ce te-ai referit când ai spus că Amy nu a stat 
departe? întrebă Tess. 

— Nu, insistă mama ei şi puse desertul deoparte. 

Tatăl ei oftă. 

— Amy a venit acasă în fiecare an de Ziua Recunoştinţei. 
Am crezut că ştii. 

Tess dădu din cap. 

— Nu ştiam. Am petrecut Ziua Recunoştinţei cu familia 
Spinnelli. Amy a spus că şi-o petrece împreună cu prietenii 
de la Facultatea de Drept. 

— Nu a vrut să te rănească, Tess, spuse Vito stânjenit, 
apoi se dădu înapoi când Dolly se ridică şi mârâi. Câinele 
ăsta este un pericol. 

— Nu, doar ne spune că Aidan a ajuns acasă. Câteva 
secunde mai târziu auzi uşa garajului. Stomacul i se 
strânse,  întrebându-se îngrijorată pe cine mai 
descoperiseră mort, cu un bilet prins de haină. Scuzaţi-mă. 

Intră în garaj, având nevoie de un minut singură cu el. 

Aidan ieşi din maşină, iar când o văzu umerii săi se 
încovoiară. 

— Tess. 

— Cine a fost? 

El se strâmbă. 

— Mama lui Danny Morris. 


— Băieţelul, murmură ea. Mama lui a fost ucisă? 

Chiar şi de la treizeci de metri distanţă îi putea vedea 
furia rece din privire. 

— S-a sinucis. A lăsat un bilet. Spunea că se simte 
vinovată că nu l-a protejat. Că eu aveam dreptate. 

Voia să se ducă la el, dar simţi că el are nevoie să fie 
singur. 

— În legătură cu ce? 

El îşi lăsă bărbia în piept. 

— Ştiam că ştie unde era tatăl. Luni seara, după ce 
prietenul nemernicului m-a lovit când eram în bar, am fost 
acasă la ea. L-am spus că proteja un monstru. Am întrebat- 
o ce fel de mamă ar face asta. Se uită în sus, cu o privire 
chinuită. Am împins lucrurile prea departe. 

— Nu, Aidan, nu ai făcut asta. Neputând să mai stea 
deoparte, îşi puse braţele pe umerii lui şi-i trase capul spre 
curba gâtului ei. Nu i-ai spus nimic din ceea ce ea nu ştia 
deja. Şi dacă nu i-ar fi păsat de fiul ei, nimic din ce ai fi 
spus nu ar fi contat. A spus în bilet unde-l poţi găsi pe 
soţul ei? 

El înălţă capul, ochii lor fiind foarte aproape. 

— Da, a spus, dar nu era în niciunul dintre acele locuri. 
Cum de ai ştiut? 

— Am mai văzut aşa ceva. O persoană va încerca adesea 
să îndrepte lucrurile înainte de a face pasul final. Se pare 
că ea a încercat. 

El îşi încleştă maxilarul. 

— Ar fi trebuit să rămână în viaţă ca să depună mărturie 
împotriva soţului ei. 

— Tu ai fi făcut asta, spuse ea încet şi ochii lui sclipiră. 

— Nu aş fi permis unui nenorocit să-mi omoare fiul. 

— Nu toată lumea face ceea ce este corect, Aidan. Şi nu 
toată lumea este puternică. Ea-l sărută cu tandreţe. Imi 
pare rău. 

Epuizat, îşi lăsă din nou capul pe umărul ei. 

— Cunoşti vreo Sylvia Arness? 

Ea negă dând din cap, stomacul contractându-i-se de 


spaimă. 

— Nu. 

El se îndreptă, apucând-o de braţe. 

— Nu o cunoşti? Eşti sigură? 

— Sunt sigură. Inima ei bătea acum cu putere, atât de 
tare încât durea. De ce? 

Strânsoarea lui se înteţi. 

— O femeie de culoare, de douăzeci şi trei de ani? 

— Nu, Aidan, spune-mi de ce. 

— Pentru că este moartă. Howard şi Brooks din unitatea 
noastră au răspuns la apel tocmai când eu plecam spre 
locul faptei de la Morris. M-au sunat când au găsit biletul 
ataşat de haină. 

Ea simţi un nod în gât. 

— Să fii judecat după compania în care te afli? 

— Da. Eşti sigură că nu o cunoşti? Sylvia Arness era 
numele ei din buletin. 

Ea dădu uşor din cap. 

— Poate este o crimă la indigo. 

— Poate. Vii la secţie să o vezi ca să fim siguri? 

Ea dădu din cap, inexpresivă. 

— Desigur. Trebuie să le spun alor mei că plec. 

El se opri în uşă. 

— O să-i provoci tatălui tău un... o să între în panică 
dacă te vede aşa. Atac de cord. Fusese pe punctul de a 
spune „atac de cord” şi se corectase. Indreptându-se, ea 
închise ochii şi se concentră. Când îi deschise, el 
încuviinţă dând din cap. Mai bine. Va şti că ceva este în 
neregulă, dar nu-l va speria. 

— Mulţumesc, şopti ea. Nu gândeam limpede. 

— Ai tot dreptul. 

El deschise uşa şi îi salută familia care-i aştepta, 
zâmbind obosit. 

— Îmi pare rău că am lipsit atât de mult timp. Am avut 
un alt caz. 

Tess intră în bucătărie venind în spatele lui, întâlni 
privirea lui Vito şi văzu că el înţelesese. 


— Tată, este târziu, spuse el. Hai să ne întoarcem la 
hotel. Michael stătea pe scaunul din bucătărie, având 
maxilarul ridicat a încăpățânare. 

— Nu sunt orb şi cu siguranţă nu sunt prost. Spune-mi 
adevărul, Tess. 

Ea îl strânse pe Aidan de mână. 

— Mulţumesc că ai încercat, şopti ea, apoi se uită la 
tatăl ei. Tată, Aidan chiar a trebuit să plece la un alt caz. 
Dar tocmai când pleca, a mai intervenit ceva care poate 
sau nu să aibă legătură cu mine. Trebuie să mă duc să-i 
ajut. Te rog, du-te cu Vito. Trebuie să te odihneşti. Te sun, 
îţi promit. 

Michael se ridică ţinându-şi bărbia în sus. 

— Nu o vei lăsa nicio clipă din ochi, Reagan? 

Aidan dădu din cap. 

— Promit. 


Joi, 16 martie, 11:20 P.M. 


Se întâlniră cu Spinnelli şi Murphy la morgă. 

— Dacă este o crimă la indigo, asta ar putea deveni 
foarte repede o chestie teribil de nasoală, spuse Spinnelli. 

— Aş vrea să ştiu de unde ştie un imitator despre mesaj, 
mormăi Murphy. Am ţinut asta departe de presă. Până 
acum. Mulțimea din jurul lui Arness l-a văzut. 

Tess stătea rigidă alături de Aidan. 

— Hai să terminăm odată cu asta. 

Johnson îi aştepta lângă masa de metal pe care stătea 
întinsă o persoană acoperită cu un cearşaf. 

— A fost împuşcată la nouă şi un sfert. Se pare că s-a 
tras de aproape. Glonţul era de un calibru greu, probabil 
un patruzeci şi cinci, l-a intrat în spate, drept în inimă, şi a 
lovit în plin. Expresia lui era blândă. Dacă a simţit durere, 
nu a durat mai mult de un minut. 

— Dar i-ar fi fost frică, murmură Tess, ochii ei privind fix 
cearşaful şi Aidan ştia că în mintea ei ea era acolo cu 
femeia atunci când înfruntase moartea. 


Asta făcea ea. Intra în minţile pacienţilor împreună cu ei 
şi le trăia temerile. Pentru că-i păsa. Era un loc ciudat în 
care să realizeze aşa ceva, stând în faţa unui cadavru. 

— Focul de armă a făcut ca oamenii să vină alergând. A 
fost multă confuzie, aşa că nimeni nu a văzut nimic, spuse 
Aidan. Cei de la criminalistică încă mai perie zona. 

— Aşteaptă. Murphy ridică mâna. Când a împuşcat-o pe 
Rivera a folosit un douăzeci şi doi şi Julia a crezut că a 
folosit un amortizor. De ce să folosească un patruzeci şi 
cinci la o oră când era plin de lume? 

— A vrut să fie găsită repede, spuse Aidan. 

— Dar şi-a făcut timp să-i prindă biletul de haină, ştiind 
că veneau oamenii. Mustaţa lui Spinnelli se strânse a 
încruntare. Asta nu prea seamănă a ucigaşul nostru foarte 
grijuliu. 

Tess îşi îndreptă spatele. 

— Vă rog, putem continua? Sunt gata. 

Aidan o strânse de talie în timp ce Johnson dădea 
cearşaful la o parte, dezvăluind femeia până la umeri şi 
pentru o clipă Tess o privi fix. 

— Nu am văzut-o niciodată... Ea se opri. Aşteptaţi. Unde 
a fost găsită? 

— În campusul universităţii. Ea este... 

— Studentă acolo, termină Tess în locul lui, vocea ei 
fiind aproape la fel de fără viaţă şi culoarea dispărându-i 
din obraji. 

Johnson trase un scaun, iar el şi Aidan o aşezară pe el. 
Tess îşi umezi buzele. 

— l-am spus „bună”. Atâta tot. 

Aidan se lăsă pe vine pentru a o privi în ochi. 

— Când? 

— Ieri. Aveam nevoie de nişte ghete noi. Pentru că voi 
aveţi toate hainele şi pantofii mei. 

Spinnelli îi strânse umărul cu blândeţe. 

— Ai întâlnit-o în magazinul cu pantofi? 

Buimacă, ea dădu din cap. 

— De unde ştiai că este studentă? întrebă Murphy. 


— Ea... flirta cu Vito. Fetele flirtează mereu cu Vito. Mi- 
am luat ghetele şi mă îndreptam spre casă, iar ea era în 
spatele meu. l-am spus „bună”. După ce am plecat, l-am 
tachinat pe Vito şi el a spus că era doar o puştoaică de la 
facultate. Aşa i-a spus ea. l-am spus doar „bună”. 
Respirația ei era rapidă şi superficială. lar acum este 
moartă. Oh, Dumnezeule! Cum pot avertiza oamenii pe 
care nici măcar nu-i cunosc? 

Aidan ştia cum. 

— Este timpul să trecem la atac. Mâine o voi suna pe 
Lynne Pope de la Chicago On The Town. li datorăm o 
favoare şi îi voi oferi un interviu în exclusivitate. 

— Vei fi un star, Asule, spuse Murphy, lovindu-şi obrazul 
cu limba. 

Aidan îi strânse genunchiul lui Tess. 

— Eşti de acord cu asta? Toată lumea va şti. 

Ea arăta atât de pierdută încât inima lui aproape că se 
frânse. 

— Nimeni nu va mai vrea să vorbească cu mine, şopti ea. 
Se vor ascunde când voi merge pe stradă. Apoi privirea ei 
se ridică spre faţa Sylviei Arness şi buzele ei deveniră 
ferme. Dar vor fi cu toţii vii. Ai cartea de vizită a lui Pope? 

Aidan o scoase din portofel. 

— Tess, voi vorbi eu cu ea. 

— Nu, eu o voi face. Am să-i spun câteva lucruri 
nenorocitului acesta. Îmi recuperez viaţa. Crede că mă va 
băga într-un dulap, că mă voi face ghem ca un bebeluş şi... 
mă voi smiorcăi. Ei bine, se înşală. Johnson, am nevoie de 
telefonul tău. 

— Nu te voi lăsa să faci asta, spuse Aidan aţinându-i 
calea. Îl vei înfuria atât de tare încât va veni după tine. 

Ea-şi supse obrazul şi-l privi sfidător. 

— Voi fi mult mai al naibii de bine protejată decât a fost 
ea. Arătă cu degetul în spate, la trupul Sylviei. Vă voi avea 
pe voi toţi. Ea nu avea pe nimeni. Şi nici următoarea 
persoană. Şi, la naiba, ar fi mai bine să nu existe o 
persoană următoare. Lasă-l să vină după mine. Vom fi 


pregătiţi. 
Vineri, 17 martie, 2:35 A.M. 


Tess se aşeză pe marginea patului lui Aidan. 

— A fost drăguţ din partea lui Lynne că s-a întâlnit cu 
noi. 

Ea şi cameramanul ei au filmat un întreg segment în 
timp ce Aidan se plimba de colo-colo în culise. 

Îi aruncă o privire urâtă peste umăr. 

— Va primi bani frumoşi odată ce asta va fi difuzată 
mâine. El trase de cravată şi o aruncă pe masa de toaletă. 
Aş zice că ambele părți au avut de câştigat. 

Strânsă în chingi, ea se luptă cu nevoia de a se ridica şi 
de a se plimba de colo-colo în timp ce el desfăcea fiecare 
nasture de la cămaşă. 

— A spus că-l va difuza la Good morning, Chicago şi 
Chicago On The Town cu reclamele de la prânz, zise ea, 
ştiind că trăncănea aiurea, neputându-se opri. 

El îşi scoase cămaşa şi ei i se uscă gura. Imbrăcat, 
bărbatul era mortal de chipeş. Dezbrăcat... 

— Da, aşa a spus. Se uită cu atenţie la ea. Tess, eşti 
nervoasă? 

Ea închise ochii, acum fiind şi stânjenită. 

— Da. 

Se aşeză lângă ea şi o trase spre el. 

— De ce? 

— Tocmai am numit un ucigaş „laş nevertebrat” şi l-am 
provocat să vină după mine. 

El chicoti o dată. 

— Acum te gândeşti la asta? îi sărută mâna. Ai făcut 
ceea ce trebuia să faci, Tess. Nici mie nu-mi place, dar 
trebuia făcut ceva. 

Furtuna din interiorul ei începu să se schimbe, devenind 
ceva mai puternic şi mai profund. 

— Nu vreau să mai merg la vreo înmormântare, Aidan. 

— Ştiu. Îl vom prinde în curând şi toate astea se vor 


sfârşi. 

Ea-şi înălţă capul şi-i întâlni privirea. 

— Şi atunci ce va fi? 

El nu mimă că nu înţelege. 

— Nu ştiu. Tu ce vrei, Tess? 

Ea se gândi la răspunsul ei la fel de atent cum îi pusese 
el întrebarea. Răspunsul ei putea seta mersul întregii lor 
relaţii - pentru că ei aveau o relaţie. Născută din teamă, 
nu trebuia să continue în acest fel. Poate de aceea era şi 
atât de nervoasă. 

— Vreau un cămin şi pe cineva care să mă iubească. 

— Vrei un soţ. 

Tess simţi un fel de nostalgie în cuvintele lui, ceea ce-o 
făcu să înghită cu noduri. 

— Da. Ea trase aer în piept. Şi dacă asta te sperie, este 
mai bine să ştiu asta acum. 

— Nu mă sperie, Tess, cel puţin nu în felul la care te 
referi tu. 

— Atunci cum? Vorbeşte cu mine, Aidan. 

El surâse afectat. 

— Încerc. Se pare că nu mă descurc prea bine. 

Ea-i atinse buzele uşor cu buzele ei. 

— Te-ar ajuta dacă te-ai întinde pe canapea? 

Punându-şi mâna pe pieptul lui păros, ea-l împinse uşor 
pe spate astfel că el stătea pe jumătate în pat, picioarele 
lui goale rămânând pe podea. Se lăsă în jos alături de el, 
proptindu-se în cot. 

— Relaxează-te. 

El o privi circumspect cu coada ochiului. 

— Bine. 

— Nu eşti relaxat. 

Îşi trecu încet mâna peste pieptul lui, plăcându-i felul în 
care părul aspru îi gâdila palma. 

— Asta nu mă face să fiu mai relaxat, Tess, spuse el sec. 

Mâna ei se opri. 

— Îmi pare rău. Cine este Shelley, Aidan? Şi cum te-a 
rănit? 


El închise ochii. 

— Pentru o vreme, a fost cea mai bună prietenă a mea. 
Sau cel puţin aşa credeam. 

— Durerea pricinuită de un prieten poate fi îndoit mai 
greu de vindecat. 

— Când eram puşti, cel mai bun prieten al meu era 
Jason Rich. Se opri şi degetul lui mare începu să-i 
dezmierde mâna. Eram foarte apropiaţi. Şi eram două 
belele. El zâmbi. Ştiai că soldăţeii verzi de plastic se 
topesc într-o tigaie la foc mare? 

— Nu, dar m-am jucat cu soldaţii lui Vito. Lui Joe i se 
aprinseseră călcâiele după Bărbie din Malibu. Cred că aş fi 
fost furioasă dacă mi-ai fi distrus tigaia. 

— Mama mea a fost. El tăcu, gândindu-se. Când aveam 
zece ani, Shelley s-a mutat alături. Mama ei era divorțată 
şi asta era o chestiune spinoasă în cartierul nostru. 

— Şi la mine. Deci Shelley s-a alăturat misiunii voastre 
de a topi soldăţei? 

— Nu. Vezi tu, Shelley pusese ochii pe Jason şi eu eram 
a treia roată de la căruţă. 

— La fel cum mă simt şi eu când sunt la Jon şi Robin, 
spuse ea uşor. 

El deschise un ochi. 

— Puteai să-mi spui despre Robin. 

— Nu ai întrebat. Ea deveni serioasă. Şi nu a fost 
niciodată important pentru mine. Ei sunt prietenii mei. 
Jason şi Shelley au rămas prieteni cu tine? 

— Desigur, dar totul s-a schimbat când am ajuns la 
pubertate. Jason şi Shelley erau inseparabili. Shelley a 
rămas gravidă când aveam şaptesprezece ani. Ea şi Jason 
au fugit şi s-au căsătorit. 

— Oh, Doamne, murmură Tess. 

— Mama lui Shelley s-a măritat din nou şi destul de 
confortabil. Ea s-a mutat şi le-a dat vechea casă lui Shelley 
şi Jason. El oftă. Apoi Shelley a pierdut copilul. Dar nu voia 
să fie divorțată aşa cum fusese mama ei şi-l iubea pe 
Jason, aşa că au rămas împreună. Eu am decis să mă fac 


poliţist ca tata şi ca fratele meu. Aşa a făcut şi Jason. Eu 
m-am dus la patrulare. Jason s-a dus la narcotice. El dădu 
din cap. A fost prins „alocându-şi” dovezi pentru uzul 
personal. A fost concediat. Shelley era înnebunită. Jason 
era... El îşi ţuguie buzele. Sinucigaş. 

Inima ei bătea cu putere. 

— Oh, nu! 

— Dar amicul meu Jason a fost prevăzător. Nu a vrut ca 
Shelley să-l găsească mort. Aşa că a venit în apartamentul 
meu. El înghiţi cu greu. A luat o groază de pastile. Le-a 
înghiţit cu un sfert de Jack Daniel's şi a adormit. Am venit 
acasă din tură douăsprezece ore mai târziu şi el era mort. 

— Cât de crud din partea lui. Vocea ei era mai dură 
decât intenţionase ea să fie. 

El deschise ochii. 

— Credeam că îi compătimeşti pe sinucigaşi. 

— Îmi este milă pentru trauma lor emoţională sau 
pentru boala mentală care-i face să se sinucidă. li 
compătimesc pe cei pe care-i lasă în urmă. li respect pe 
cei care primesc ajutor. Jason a avut o viaţă şi a irosit-o. Şi 
te-a tras şi pe tine în jos odată cu el. Asta este josnic. 

Ochii lui licăriră. 

— Mereu am simţit la fel şi mă întrebam dacă s-ar 
cădea. 

— Eu aşa aş face dacă cineva la care ţin şi-ar lua viaţa. 
Doar dacă, desigur, ar fi fost prea bolnav mintal ca să se 
poată opri. Aşa era el? 

— Nu ştiu. Cred că nu voi şti niciodată. Dar Shelley era 
devastată. Nu avea nici vreun venit şi nici asigurare de 
viaţă. Fără pensie. Fără educaţie. Nu avea pe cine să 
conteze. 

— Cu excepţia ta. 

— Cu excepţia mea. Ne-am apropiat. Mereu mi-a plăcut 
de ea când eram puşti, dar fusese mereu prietena lui 
Jason. Acum era a mea. Eram fericit. 

— Şi te simţeai vinovat pentru că erai fericit pe 
cheltuiala prietenului tău? 


— Un pic. Da. Oricum, am cerut-o pe Shelley în 
căsătorie şi ea a acceptat. Am pus ceva bani deoparte şi i- 
am cumpărat un inel rezonabil de mare. 

— I-a plăcut inelul? 

— A spus că da. Dar nu s-a mândrit cu el în faţa 
prietenelor. O dată a vrut o piatră mai mare şi eu am 
refuzat. Nu-mi puteam permite şi cu asta basta. Dar noul 
soţ al mamei ei a făcut o avere când afacerea lui a devenit 
companie pe acţiuni. Mama ei i-a cumpărat lui Shelley un 
inel mai mare. 

— Oh, Doamne! 

— Da. A fost prima mare ceartă pe care am avut-o. Nu a 
fost şi ultima. Tatăl vitreg se scălda în bani şi era generos 
cu ei. Shelley a primit rochii noi, blănuri. Apoi a spus că 
vrea o casă în North Shore. El îşi încleştă maxilarul. 
Tăticul urma să ne ajute. 

O lovitură dată mândriei lui. 

— Şi tu ai spus nu. 

— l-am spus direct în faţă. Netrebnicul, mă privea 
mereu cu superioritate. 

Asta explica multe. 

— Deci care a fost picătura care a umplut paharul? 

— Tăticul mi-a oferit o slujbă. Rânjetul îi făcu vocea să 
fie mai dură. Nu am acceptat-o şi Shelley s-a îmbufnat. 
Spunea că pot câştiga de trei ori cât salariul unui poliţist, 
scuipă el cuvintele. A spus-o exact aşa. De parcă era ceva 
de care trebuia să-mi fie ruşine. 

Tess încerca să nu judece niciodată motivele familiilor 
pacienţilor pe care nu le cunoştea. Dar acest bărbat nu era 
un pacient. Era iubitul ei şi suferea. 

— Nu te-a iubit dacă a vrut să te schimbe. Şi nu te 
cunoştea dacă a crezut că o poate face. 

Pieptul lui se ridică în timp ce respira uşor. 

— Mulţumesc. 

Ea-şi împleti degetele cu ale lui. 

— Şi? 

— Asta-i tot. 


Nu, nu era. Dar era clar că era tot ceea ce avea el de 
gând să spună. 

— Bine. 

El deschise un ochi. 

— Bine. Asta-i tot? 

Ea îi zâmbi strâmb. 

— Vrei să mă îmbufnez? Nu este stilul meu. Ea îşi puse 
capul pe umărul lui. Dar mai este un lucru pe care vreau 
să-l clarific. 

El deveni rigid. 

— Care? 

— Harold Green. 

El se ridică brusc, lăsând-o stând pe o parte şi uitându- 
se la spatele lui gol. 

— Nu. 

Tess tresări. 

— De ce nu? 

— Pentru că... Se ridică şi se duse la fereastră. Pentru 
că nu vreau să vorbesc despre el. A fost un accident, nimic 
mai mult. Sfârşitul conversaţiei. 

— Asta i-ai spus tatălui tău seara trecută? 

— Tess, las-o baltă. Te rog. 

— Nu pot. Dacă nu vrei să vorbeşti, vrei să asculţi? 

— Pot să te opresc? spuse el tăios. 

Încercă să nu se simtă rănită. 

— Da. Spune-mi doar nu şi mă duc să dorm. 

— 'Ţi-am spus nu şi încă mai vorbeşti despre asta. Vocea 
lui era rece ca gheaţa. 

— Corect. Încercă să-şi menţină tonul vocii neutru. Este 
târziu, Aidan. Hai să dormim. 

Aruncând în urmă o privire neajutorată, ea intră în baie 
şi închise uşa. 


20 


Vineri, 17 martie, 2:55 A.M. 


Tess ieşi din baie purtând una dintre cămăşile lui Aidan, 
uimită că el nu se mişcase din loc. 

— Este cineva afară? întrebă ea şi el negă dând din cap. 

— Nu. Dolly ne-ar fi anunţat dacă ar fi fost. 

— Vino în pat, Aidan. Îţi promit că te las să dormi. 

Ea se strecură în aşternut şi stinse lumina. Rămăseseră 
în semiîntuneric. Profilul lui era rigid şi îşi ţinea pumnii 
aşezaţi pe şolduri în timp ce studia ceva, afară, numai de 
el văzut. 

— Eu am găsit-o, spuse el deodată, cu duritate. Cea de-a 
treia fetiţă. 

Tess se ridică în fund. A treia fetiţă pe care Harold 
Green o omorâse cu atâta răutate. 

— Ştiu. Murphy mi-a spus în prima seară. Îmi pare rău. 

— Era eviscerată. Ştiai asta? 

Ea înghiţi cu greu. 

— Da. Fusese oribil. Pozele cu cei trei copii brutalizaţi 
păreau că nu au niciun sens, că-şi bat joc de decenţa oricui 
le privea. Dar era necesar să se uite la ele pentru a-l putea 
trata pe bărbatul care pricinuise asemenea răni hidoase. 

— Am crezut că mai este în viaţă, spuse el. Green a spus 
că ea era încă în viaţă. 

— În mintea lui Harold Green, aşa era. 

— Rahat! şuieră el. Harold Green era un criminal 
împuţit. 

Era mai bine să termine odată cu asta. 

— Şi eu l-am lăsat să scape? Ă 

El nu spuse nimic, ceea ce spunea tot, desigur. Încercă 
să nu se simtă rănită, dar era greu. Se pare că ea căzuse 
din nou în latura familiară şi vorbi cu el ca şi cum ar fi fost 
un pacient, neuitând nicio clipă că stătea în patul lui, 
purtând una dintre cămăşile lui cu nasturi şi nimic altceva. 

— Aidan, ce ai făcut când ai găsit-o? Pe cea de-a treia 
fetiţă? 

El înghiţi. 


— Am căzut în genunchi şi am plâns ca un copil. 

— Sunt sigură că nu ai fost singurul, murmură ea. 

— Avea doar şase ani. Propriile cuvinte îl sufocau. Să-l ia 
dracu'! Nu am vrut să-mi mai amintesc de ea, dar în acea 
noapte, văzând acea femeie spintecată în acel fel... 

Cynthia Adams. Sinucidere, preluată de un bărbat 
asupra căruia sinuciderea lăsase o cicatrice personală. Şi 
totuşi îi păsa destul de mult încât să încerce să-l găsească 
pe ucigaşul Cynthiei. 

— Iar eu i-am dat drumul, spuse ea din nou şi el respiră 
înfiorat. 

— A fost o greşeală, spuse el, un pic prea disperat. Ai 
luat decizii corecte în legătură cu mulţi alţii. Ai dreptul la 
o greşeală. 

Înţelegea ce voia el să spună, dar nu era sigură cum să-i 
arate că greşea. 

— Ai văzut vreodată filmul A/ şaselea simţ? întrebă ea 
deodată şi el îşi întoarse capul, având ochii umezi. Era 
oripilat. 

— Vorbeşti despre un film? 

Ea încuviinţă dând din cap, vocea ei fiind calmă în ciuda 
tensiunii care-i făcuse stomacul ghem. 

— Da. L-ai văzut? Este cel în care băieţelul vede fantome 
peste tot în jurul său. 

— L-am văzut, scrâşni el. De patru stele. 

— Partea care-l speria cel mai tare era că vedea fantome 
ziua când se presupunea că este în siguranţă. 

— Asta are vreun scop, doctore? spuse el acid. 

— Da. Harold Green nu vedea fantome, Aidan. El vedea 
demoni şi nu doar noaptea în vis. Erau peste tot, 
urmărindu-l zi şi noapte, oriunde s-ar fi dus, aşteptând să-l 
prindă în gheare şi să-l mănânce. Aveau colţi din care 
curgea sânge. S-a dovedit că acei demoni erau nişte copii 
adorabili. Dar el nu putea vedea diferenţa. 

— Desigur că a spus asta, izbucni el. Ar fi spus orice ca 
să nu meargă la închisoare. 

— Există tot felul de închisori, Aidan. Ai fost vreodată la 


un spital psihiatric? 

— Nu. 

— Când se va termina cu asta, aş vrea să vii cu mine la 
unul. Green este în mod constant sedat ca să nu poată răni 
personalul. Se află într-o ceaţă unde numai medicamentele 
puternice ţin demonii în frâu, şi tot îi vede. Ţipă şi se zbate 
şi ei trebuie să-l lege de pat pentru propria lui siguranţă. 
Plânge şi vorbeşte aiurea, pentru că este al naibii de 
înspăimântat. Toată existenţa lui se rezumă la ceea ce 
vede şi nu poate schimba. Este complet singur. 

— Părinţii lui bogaţi nu merg să-l viziteze? întrebă Aidan 
acru. 

Cum de mi-a scăpat asta? 

— Banii înseamnă putere, dar în cazul lui Harold Green 
înseamnă foarte puţin. Mama lui vine să-l viziteze 
câteodată, dar vizitele s-au rărit odată cu timpul. Ea tot 
speră că starea lui se va îmbunătăţi, că va redeveni omul 
pe care-l ştia. Fiul pe care-l iubea, în ciuda tuturor 
lucrurilor, ea încă-l mai iubeşte. Dar zilele trec şi el este 
prizonierul minţii sale, speriat şi singur. Ea trase aer şi 
piept şi respiră uşor. Câteodată... Dădu din cap, ochii ei 
umplându-se de lacrimi. 

El stătea rigid, apoi se întoarse încet şi se uită în sfârşit 
la ea şi nu la fereastră. 

— Câteodată ce, Tess? întrebă el încet. 

li era ruşine de ceea ce urma să spună, dar avea nevoie 
ca el să înţeleagă. 

— Câteodată, când îl văd atât de speriat şi torturat, mă 
gândesc că ar fi fost mai bine dacă ar fi murit. Şi 
câteodată... Ea îşi mută privirea. Câteodată mă gândesc să 
o fac eu. Şi nu sunt niciodată sigură dacă aş face asta din 
milă sau din răzbunare, l-am ţinut soarta în mâini, în sala 
aceea de judecată, Aidan, şi l-am cruțat, pentru că nu era 
capabil să fie supus unui proces şi legea spune că nu poate 
fi condamnat pentru crimele sale. Dar am văzut ce a făcut 
şi, la naiba - vocea ei se frânse, dar ea şi-o calmă hotărâtă. 
Am văzut privirile mamelor copiilor. Şi privirea soţiei 


poliţistului pe care l-a strangulat. Şi l-am urât pe Harold 
Green. Dar am făcut ceea ce trebuia. Ea închise ochii, 
trimițând lacrimile în jos pe obraji. Şi dacă ar mai exista 
nişte circumstanţe asemănătoare, aş face-o din nou. 

Aidan stătea acolo, lacrimile ei frângându-i inima. Era o 
femeie care făcuse ceea ce era corect atunci când asta era 
cel mai greu lucru de făcut. Cândva crezuse că era rece, 
dar acum ştia că-i păsa prea mult şi numai voinţa ei de fier 
ascunde asta de ceilalţi, permițându-i să-şi facă meseria. 
Asta putea înţelege, că trebuie să-ţi faci meseria chiar 
dacă asta îţi sfâşie inima. Aveau mult mai multe în comun 
decât crezuse la început. Şi undeva, în adâncul inimii lui 
zdrobite, ceva înflori. Pentru moment, va permite să fie 
pur şi simplu respect. 

— Îmi pare rău. Nu înţelesesem. Se aşeză lângă ea. Nu 
mai plânge, te rog. 

Ea strânse din dinţi pentru a înăbuşi un hohot de plâns. 

— Tot timpul văd faţa acelei femei în minte - Sylvia 
Arness. Ar trebui să se ducă la petreceri şi la cursuri, dar 
este moartă. 

El îi şterse obrajii uzi cu degetul mare. 

— Pentru că un nenorocit bolnav la cap ştie că acesta 
este cel mai bun mod de a te ataca. Nu-l vom lăsa să 
câştige, Tess. 

Ea începu să plângă în hohote, iar el o luă în braţe, 
mângâind-o pe spate, sărutând-o în timp ce plânsul ei 
devenea mai intens, până când singurul mod în care ştia 
cum să o facă să se oprească era folosindu-se de gură. 

Îi îndepărtă faţa de la pieptul său şi-i acoperi gura cu a 
lui, fermă şi insistentă. Timp de câteva secunde ea se 
luptă, apoi se lăsă în genunchi, reîntorcându-i sărutul cu o 
forţă disperată, zdrobitoare, punând mâinile pe pieptul lui, 
degetele ei strecurându-se printre firele de păr de acolo. 
Buricele degetelor se jucară cu sfârcurile lui, smulgându-i 
un mârâit. 

Sări repede din pat, ridicând-o în picioare, descheind 
nasturii cămăşii pe care o purta, înjurând când aceştia nu 


voiau să iasă prin butoniere, în cele din urmă trăgând de 
ea până ce nasturii zburară şi sânii ei îi umplură mâinile. 
Mâinile ei erau ocupate în zona taliei lui şi brusc 
pantalonii săi ajunseră la glezne, iar el îi aruncă cât acolo. 
Apoi ea-i dădu şortul jos, dezgolindu-l complet, în timp ce 
cămaşa lui încă mai atârna pe umerii ei. El începu să o 
împingă, dar se opri, uimit când ea aprinse lumina. 

Părul ei era ciufulit de mâinile lui, buzele umflate din 
cauza gurii lui şi obrajii ei brăzdaţi de lacrimi. Dar ochii ei 
ardeau de pasiune şi el tremură stând în picioare. 

— Noaptea trecută nu am apucat să te văd, spuse ea. 
Vreau să te văd. Îl împinse spre pat şi se aşeză călare pe 
el, aplecându-se deasupra lui pentru a-i apăsa mâinile pe 
perna de lângă capul lui când el se întinse să o atingă. Nu, 
şopti ea. Noaptea asta este a mea. Lasă-mă pe mine. 

El nu mai putu respira, dar încuviinţă dând din cap, 
înțelegând că era vorba despre control. Viaţa ei fusese 
distrusă bucăţică cu bucăţică, făcută praf. Asta era numai 
a ei. 

Ea cobori uşor pe pieptul lui, gura ei sărutându-l cu 
energie, croindu-şi drum mai jos, iar şoldurile lui se 
arcuiră într-un răspuns reflex. Ea se opri, cu buzele la 
mică distanţă de penisul lui excitat, iar el îi pronunţă 
numele gemând. 

— Tess. 

— Sssst! Lasă-mă pe mine. Degetele ei trasară lungimea 
organului, făcându-l pe el să tresară. Lasă-mă pe mine. 
Apoi limba ei urmă cărarea pe care merseseră degetele ei, 
iar el gemu din nou. 

— Te rog. El se arcui neputincios. Implorând-o. Te rog. 

Dar nu se întâmplă nimic, iar el se ridică în cele din 
urmă în coate pentru a se uita în jos la ea. Ea-l examina cu 
intensitate, privirea ei fiind curios de analitică. 
Întorcându-şi doar capul, ea-i întâlni privirea, dar nu 
zâmbea. 

— Nu am mai făcut asta niciodată. 

El împietri. Nu te opri. Te rog, nu te răzgândi, se gândi 


el cu frenezie. 

Ea-şi linse buzele. 

— Spune-mi dacă fac ceva ce nu-ţi place. 

Mulţumesc lui Dumnezeu, se gândi el, apoi nu mai putu 
gândi deloc pentru că gura ei se închise deasupra lui, 
fierbinte şi umedă şi se simţea al naibii de bine. Inchise 
ochii şi să lăsă pradă simţurilor. Se desprinse de urâţenia 
realităţii, iar tot ceea ce conta era această femeie şi 
plăcerea de nedescris care-l făcea să respire sacadat, 
arcuindu-i şoldurile şi mai sus, şi mai tare. El puse mâinile 
pe capul ei şi-i arătă cum îi plăcea, apoi le lăsă jos gemând 
în timp ce ea prinsese ritmul fără a pierde nicio măsură. 

Trupul ei luă foc când îl auzi cum geme. Ea-i provocase 
plăcere şi o aţâţase pe a ei. Simţi fiori şi furnicături pe 
piele, iar palpitaţia fierbinte dintre picioarele ei era 
insuportabilă. Il voia, nu, avea nevoie de el aşa cum nu 
avusese niciodată. Niciodată nu se simţise astfel, prinsă 
într-o astfel de cursă frenetică spre satisfacere, niciodată 
nu simţise această dorinţă aprigă de a fi pătrunsă. Sexul 
fusese mereu ceva ce ea îl făcea pur şi simplu. Plăcut, dar 
nu necesar. 

Când era cu acest bărbat era necesar. Să-l facă să 
geamă era mult mai imperativ decât să respire ea din nou, 
aşa că-şi schimbă poziţia, crescu presiunea gurii şi îl 
cuprinse în palmă cu blândeţe. 

Cu un țipăt înăbuşit trupul său magnific se arcui şi 
împietri, făcându-l să se sprijine doar în călcâie şi pe 
partea din spate a capului. Satisfăcută, simțindu-se 
puternică şi extrem de feminină, ea-l eliberă şi-l împinse la 
loc pe saltea. Încălecându-l, îi sărută trupul. Mâinile lui îi 
cuprinseră posteriorul, frământându-l ritmic. 

Ochii lui se deschiseră şi-i tăiară răsuflarea. 

— Lasă-mă să te posed acum. 

Neaşteptând un răspuns se rostogoli şi printr-o mişcare 
puternică fu în interiorul ei, umplând-o până când simţi că 
explodează. 'Ţipătul ei se împleti cu geamătul lui, iar el îi 
susținu privirea în timp ce-şi ţinea trupul rigid de 


nemişcat. 

— Nu am vrut să te doresc, spuse el răguşit, în timp ce 
pulsa accentuând fiecare cuvânt. Nu am vrut să ţin la tine. 
Dar ţin. Vreau să înţelegi asta. 

— Înţeleg. 

Ea se arcui, murmurând sunete de plăcere, fără cuvinte, 
în timp ce el o săruta pe gât. Apoi el îşi deschise gura 
deasupra cicatricei, supse cu putere şi ea înţelese că el 
căuta să-şi lase propria amprentă peste cea pe care o 
dispreţuia. Inima ei agitată se strânse cu durere. 

— Aidan. 

Plăcerea deveni intensă, prea intensă. Senzaţiile 
începură să se îmbine, muşchii ei se contractau în jurul lui 
şi el intra mai tai e, mai repede, în timp ce îmbinarea din 
interiorul ei devenea din ce în ce mai strânsă, strângându-l 
din ce în ce mai puternic de mâini şi ei îi fu teamă. Teamă 
că nu va ajunge niciodată acolo şi înfricoşată de ceea ce se 
va întâmpla dacă o va face. 

— Lasă să se întâmple, îi şopti el în ureche de parcă i-ar 
fi citit gândurile. Dă-i drumul. Lasă-mă să te văd. Să te 
simt. Te rog, Tess. 

— Aidan. Era un scâncet, o rugăminte, apoi, în sfârşit, 
urmă exaltarea în timp ce îmbinarea erupse, trimițând foc 
prin trupul ei. Se contractă înspre el şi gemu, vag 
conştientă că el se eliberase, trupul lui devenind nemişcat, 
dându-şi capul pe spate într-un extaz nimicitor care era 
extrem de tăcut. 

El se lăsă cu greutate pe ea, mâinile lor fiind încă unite. 
Trupurile lor fiind încă unite. Pe ea o dureau pieptul şi 
gâtul. Se simţea incredibil, aşa cum nu se mai simţise 
vreodată. 

— Oh! 

Pieptul lui se ridică o dată. Poate că fusese un râset. 

Au stat aşa întinşi parcă o eternitate până ce el îi eliberă 
mâinile, se ridică în coate şi se uită în jos la ea cu o privire 
serioasă. 

— Nu am vrut ca asta să se întâmple în noaptea asta. 


Ea clipi uimită. 

— Ce? 

— Nu am intenţionat să fiu atât de dur, atât de rapid. 
Plănuisem să te seduc încet, dar după ce ai făcut... Nu mai 
aveam nicio şansă. 

Ea zâmbi şi-i sărută bărbia nerasă. 

— Cred că am fost din nou necooperantă. 

El nu-i întoarse zâmbetul. 

— De ce ai făcut-o? 

— Te referi la...? Ştii tu? Nu putea termina propoziţia, 
obrajii arzându-i, ochii ei uitându-se în altă parte. Probabil 
o să crezi că sunt o prostuţă, pentru că nu pot s-o spun. 

— Cred că este cel mai incredibil lucru pe care l-am 
simţit vreodată, spuse el încet. 

Ea încercă să nu radieze de fericire. 

— Chiar aşa? 

El zâmbi cu indulgență. 

— Chiar aşa. Deci, de ce, less? De ce cu mine? 

— Nu am vrut să fac asta niciodată, răspunse ea cu 
sinceritate. Apoi cu tine, noaptea trecută... Ea oftă. Nu 
vreau să fac pe sfioasa. Ştiu că sunt atrăgătoare. Ştiu că 
bărbaţii se uită la mine. Dar Phillip mi-a cam distrus 
încrederea în sine. Tu m-ai făcut să mă simt frumoasă. 
Dorită. Am vrut ca şi tu să simţi la fel. Ea ridică din umeri, 
stânjenită. Nu poţi înţelege. 

Se uită în jos la ea, privirea lui fiind intensă în lumina 
slabă a lămpii de la capătul patului. 

— Nu ştii ce înţeleg eu, Tess. 

Spunând asta, se întinse, stinse lumina şi trase 
cuverturile peste ei. În întuneric, se rostogoli împreună cu 
ea astfel încât obrazul ei să se apese de pieptul lui, tinând- 
o în braţe, ea ascultându-i bătaia inimii. 

Ea respira încet şi profund şi aproape că adormise când 
el vorbi din nou, vocea sa vibrându-i în obraz: 

— După ziua aceea... în care am găsit cea de-a treia 
fetiţă... am venit acasă şi Shelley s-a năpustit asupra mea. 
Eram atât de devastat şi ea s-a folosit de asta ca să încerce 


să mă convingă să plec din poliţie. 

Ea-i perie părul aspru de pe piept cu buricele degetelor, 
bucuroasă că femeia aia nu era acolo, l-ar fi dat o palmă 
peste faţă. 

— Asta a fost pur egoism. 

El râse aspru. 

— La sfârşit nu aveam nici cea mai mică idee ce 
văzusem la ea de la bun început. Tot ceea ce ştiu era că 
mă simţeam atât de pustiit... atât de furios... Am vrut să o 
lovesc. Aveam mâna ridicată în aer şi... m-am oprit la 
jumătatea drumului. Apoi i-am dat un ultimatum. Dacă-mi 
mai cere încă o dată să lucrez pentru tatăl ei vitreg, voi 
pleca. Şi vorbeam serios. A 

Multă vreme, el nu spuse nimic. În cele din urmă ea 
întrebă: 

— Şi aşa ai făcut? Ai plecat? 

— Nu atunci. A fost mai bine pentru puţin timp până în 
ziua în care ai depus mărturie la tribunal. În procesul lui 
Green. Eram atât de furios pe tine... îmi luasem o zi liberă 
ca să merg la proces. După ce toţi poliţiştii s-au ridicat şi 
au ieşit din sală pentru a protesta împotriva ta, eu m-am 
dus acasă. Aveam nevoie de cineva în ziua aceea şi Shelley 
ar fi trebuit să fie aceea. 

O presimţire i se strecură în suflet. 

— Şi? 

— Şi am dat peste ea în pat cu altul. În patul nostru. 

Ea respiră adânc şi spuse singurul lucru care-i veni în 
minte. Acelaşi lucru pe care i-l spusese el cu o noapte în 
urmă. 

— Ce de prost-gust. 

El chicoti forţat. 

— Touche. Ea m-a văzut stând acolo. Ei era... ocupat. 
Nici până în ziua de azi nu cred că a ştiut că eu eram 
acolo. Dar sunt al naibii de sigur că ea a ştiut. Ea doar s-a 
uitat la mine peste umărul lui. A ridicat din sprâncene. Şi 
asta a fost tot. Am plecat şi nu m-am mai întors niciodată. 
Kristen s-a dus şi mi-a luat hainele când ea nu era acasă. 


Am adus-o să vadă casa asta pentru că voiam să o cumpăr, 
dar ea a strâmbat din nas când a văzut-o. Aşa că, două 
săptămâni mai târziu am cumpărat această casă şi am 
prins rădăcini. Şi ea a prins rădăcini. Se va căsători cu el 
peste câteva săptămâni. El lucrează pentru tăticul şi ea şi- 
a primit casa în North Shore. El oftă. Aşa că acum ştii tot. 

— Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine. 

El zâmbi sclipitor. 

— Îţi mulţumesc pentru... ştii tu. A fost al naibii de bine 
pentru o începătoare. 

Ea făcu ochii mari. 

— Ai spus că a fost cea mai bună partidă pe care ai 
primit-o vreodată. 

— Nu minţeam. Se pare că asta fiind prima ta încercare, 
nu poţi merge decât în sus. 

Ea zâmbi. _ 

— Sau în jos, aşa cum era. Dormi, Aidan. În curând se va 
face dimineaţă. 


Vineri, 17 martie, 7:30 A.M. 


— Târfa asta. Joanna stătea în faţa televizorului cu gura 
deschisă, cu pumnii în şolduri. Tess Ciccotelli umplea 
ecranul, privirea ei fiind când nervoasă, când tristă sau 
artificial de sinceră. Apoi cadrul se lărgi. Vorbeşte cu 
Lynne Pope. 

Keith îşi ridică privirea din ziarul de dimineaţă, 
încruntându-se. 

— Jo, opreşte asta acum. Nu îţi va oferi un subiect de 
articol. Termină cu asta şi mergi mai departe. 

Ea-i aruncă o privire peste umăr. 

— Mulţumesc, domnule susţinător. 

— Maturizează-te, Jo. Îşi împături ziarul. Am primit ieri 
un telefon de la o bancă din Atlanta. Vor să încep lucrul la 
ei pe întâi ale lunii viitoare. Este o oportunitate enormă, 
Jo. Vreau să mă întorc acasă. M-am gândit că dacă ai avea 
un motiv să pleci, te-ai răzgândi. 


— Tu ai un motiv să pleci, spuse ea furioasă. Este 
cariera ta, viaţa ta. 

— Eu am crezut că este şi a noastră, spuse el încet. Nu 
le-am răspuns încă. Mă duc să mă îmbrac pentru lucru. 
Vom putea discuta despre asta diseară. 

Îl privi plecând furios. Nu voia să discute despre asta. 
Va rămâne şi îşi va trece numele pe un articol chiar dacă 
era ultimul lucru pe care-l va face. Se întoarse spre 
bucătărie când o imagine de pe ecranul televizorului îi 
atrase privirea. 

„Sylvia Arness a fost împuşcată de la mică distanţă cu o 
armă de calibru mare. Poliţia în prezent face investigaţii. 
Martorii spun că au auzit împuşcătura şi au găsit trupul. 
Ataşat de haina femeii era un bilet pe care scria: «Să fii 
judecat după compania în care te afli». Poliţia refuză să 
comenteze în legătură cu sensul mesajului. Vă vom ţine la 
curent...” 

Încet, Joanna se aşeză la computer şi făcu click cu 
mouse-ul până când găsi pozele pe care i le făcuse lui 
Ciccotelli miercuri după-amiază. Văzu magazinul de vinuri, 
cel de dulciuri, florăria, magazinul de pantofi... Aici este. 
Femeia moartă era într-un instantaneu alături de 
Ciccotelli. Abia dacă vorbiseră o clipă. Un fior îi trecu pe 
şira spinării. Dumnezeule. Stomacul i se strânse şi ea dădu 
înapoi, până când ajunse la magazinul de vinuri, un al 
gând apărându-i în minte. Compară poza gri din pagina 
patru a ziarului Bulletin de astăzi cu poza ei. „Marge 
Hooper, de cincizeci şi trei de ani, victimă a unei jaf din 
magazinul ei de vinuri”, scria în Bulletin. Era aceeaşi 
femeie. 

Se uită prin restul fotografiilor, ţinându-şi respiraţia. 
Portarul era şi el în poze. Trei morți. Toţi apărând în 
pozele făcute de ea. Îşi reaminti că îi dispăruse hârtia foto. 
Cineva îi umblase prin dosare. Sângele îi îngheţă în vine. 

Sună la poliţie, Jo. Acum. Îşi dădu seama că-i tremura 
mâna în timp ce se întindea să ia telefonul şi sări de parcă 
fusese ea însăşi împuşcată atunci când telefonul sună 


brusc. 

— Alo? 

— Domnişoară Carmichael? Sunt doctorul Kelsey Chin 
de la Clinica pentru femei din Lexington, Kentucky. Am 
înţeles că aţi sunat ieri. 

Cu mâinile încă tremurându-i, Joanna căută în carneţelul 
ei până ce găsi numele care apăruse în timpul investigaţiei 
pe care o denumea „hârtia de prins muşte”. 

— Doctore Chin. Vă mulţumesc pentru că m-aţi sunat. 
Investighez o poveste şi sper că mă puteţi ajuta. 


Vineri, 17 martie, 7:30 A.M. 


Aidan o lăsă pe Tess în camera de hotel a părinţilor ei în 
urmă cu douăzeci de minute - exact la timp ca să vadă 
interviul ei cu Lynne Pope. Tatăl ei rămase nemişcat până 
când se termină. Mama ei stătea alături de el, ţinându-l de 
mână. Vito se plimba de colo-colo. Tess ofta. 

— Nu mint atunci când spun că o cameră de filmat te 
îngraşă cu câteva kilograme, spuse ea pe un ton vesel şi se 
crispă când trei perechi de ochi furioşi se întoarseră spre 
ea. 

— Eşti sigură că acesta a fost un lucru înţelept, Tess? 
întrebă mama ei. Să-l ademeneşti în felul acesta? 

— Desigur că nu a fost un lucru înţelept, explodă Vito. 
Unde naiba era Reagan când a avut loc interviul ăsta? 

— Mergea de colo-colo, aşa cum faci tu acum. Aseară au 
mai găsit un cadavru. Vito, ţi-o mai aminteşti pe tânăra 
care a flirtat cu tine în magazinul de pantofi? 

Culoarea dispăru de pe faţa lui Vito. 

— Este moartă? Despre asta a fost vorba azi-noapte? 
Nici măcar nu o cunoşteai. Acum omoară necunoscuţi? 

Tess încuviinţă dând din cap. 

— A trebuit să mă asigur că nimeni altcineva nu este 
luat pe nepregătite. Cred că Lynne Pope a făcut o treabă 
foarte bună cu interviul ei. 

Tatăl ei se ridică în picioare, livid. 


— Pe cine ai înfuriat în asemenea hal încât să facă una 
ca asta? Dumnezeule! Au omorât o necunoscută. 

Tess ignoră enervarea care o cuprinse auzindu-i 
cuvintele. 

— Nu ştiu, tată. Poliţia a verificat cu atenţie pacienţii pe 
care i-am evaluat pentru tribunal. 

— Le-ai dat o listă cu pacienţii de la cabinet? 

— Da, au lista. Sincer, mă îndoiesc că vreunul dintre 
pacienţii mei ar putea pune la cale un plan atât de 
întortocheat, sau că este destul de organizat ca să-l pună 
în aplicare în felul în care a făcut-o. Acesta este un tip de 
personalitate pe care nu sunt sigură că l-am întâlnit 
vreodată. Tată, întinde-te. Arăţi groaznic. 

El se aşeză pe pat. 

— Nu mă simt bine, recunoscu el. Gina, poţi să-mi dai 
pastilele? 

Tess îl împinse cu blândeţe pe spate, ridicându-i 
picioarele pe pat. _ 

— Odihneşte-te. Voi fi foarte atentă, tată. Îţi promit. 

Ea şi Vito merseră în camera alăturată, a lui Vito, şi ea- 
şi lăsă umerii să cadă. 

— Trebuie să meargă acasă. 

— Nu va pleca până nu vii şi tu, mormăi Vito. Tess, te 
rog, vino acasă. Cel puţin până ce chestia asta ia sfârşit. 
Acasă, pe terenul meu, te pot proteja. 

Tess negă dând din cap. 

— Tot nu pricepi, Vito. Aici este vorba despre mine. 
Dacă merg în Philly, aşa va face şi el. Atunci doar am muta 
problema în alt oraş. Aidan şi Murphy au câteva piste. Am 
încredere în ei. Ea îşi mângâie braţul. Tu nu? 

El se cufundă în scaun. 

— Mă simt atât de neajutorat. Trebuie să mă întorc în 
curând la lucru. Au fost de acord să plec, dar sunt deja 
plecat de trei zile. 

Tess îşi sprijini obrazul de capul lui. g 

— Trebuie să se sfârşească în curând, Vito. Inainte să 
mai moară altcineva. Celularul ei sună în buzunar şi 


groaza o împietri. Nu vreau să răspund. 

— Poate că este Reagan. Răspunde. 

Tess scoase celularul din buzunar. Era Amy. 

— Bună. 

— Tess? Aici Amy. Unde eşti? 

Fiorul deveni de gheaţă când auzi tonul vocii lui Amy. 

— Cu Vito la hotel. De ce? 

— Este vorba de Eye. Te acuză că ai făcut filmul de 
bunăvoie. Amy ezită. Eşti pe prima pagină, Tess. 

Denise. Să o ia dracu'. 

— Denise a vândut povestea, mârâi ea. Jur că-mi vine 
să... Trase aer în piept. Cât de rău este? 

— Rău. Foarte rău. Ei... Au o fotografie în pagina a doua. 
Este cea care a venit împreună cu mesajul de şantaj, Tess. 
Îmi pare rău. 

Un gust amar aproape că o făcu să se înece şi, orbeşte, 
îi dădu telefonul lui Vito şi se cufundă în pat, ochii ei 
privind dincolo de mâinile ei. Îl auzi pe Vito cerând o 
explicaţie, îi auzi înjurătura şuierată. Apoi el îngenunche 
lângă ea, cuprinzându-i mâinile între palmele sale. 

— Ce pot face? întrebă el, cu o voce joasă şi tristă. 

Tess stătu mult timp gândindu-se ce răspuns să-i dea. 

— Aş putea să te rog să o omori pe târfa aia. Dar asta ar 
fi ilegal. Ea luă o decizie care odată luată nu mai exista 
cale de întoarcere. Mă poţi duce până la tribunal. Vreau să 
vorbesc cu un avocat. 


Vineri, 17 martie, 7:30 A.M. 


Deci ea trecuse la atac. Nu credeam că are curajul. 
Fiecare privire din cafenea era aţintită asupra reportajului 
şi simpatia faţă de Ciccotelli atinsese cote înalte. Dar 
fiecare persoană şuşotea că, dacă ar fi văzut-o, ar traversa 
pe partea cealaltă a străzii. Acum era mai greu să omoare 
chiar şi necunoscuţi. Poate că joaca de-a şoarecele şi 
pisica se terminase. Capătul rămas liber fusese tăiat în 
mod eficace. 


Era timpul pentru lovitura de graţie. Şi apoi... satisfacția 
supremă. 

Chelneriţa veni lângă el cu un ibric plin de cafea. 

— Vă mai tom? 

— Te rog. Şi apoi nota de plată... 


Vineri, 17 martie, 8:15 A.M. 


Blaine Connell arăta de parcă nu dormise de zile întregi. 
Reprezentantul său de la sindicat stătea alături de el la 
masa din sala de conferinţe a lui Spinnelli, arătând 
arogant şi gata de confruntare. Spinnelli şi Patrick stăteau 
deoparte, în timp ce Aidan şi Murphy se aşezaseră pe 
scaunele de la masă. Tipul în costum negru de la Al stătea 
ascuns într-un colţ, circumspect şi vigilent. 

Murphy împinse, de-al lungul mesei, poza lui Connell 
acceptând bani de la Lawe şi Connell încremeni. 

— Am mai discutat despre asta, anunţă reprezentantul 
său de la sindicat. Ofiţerul Connell spune că nu-l cunoaşte 
pe acest bărbat. Această fotografie este clar falsificată. 

— Ştim că-l cheamă Destin Lawe, spuse Murphy neutru. 
Este detectiv particular. Este mort. 

Aidan privi cum umerii lui Connell se relaxară uşor. 

— Te-a ameninţat, Blaine? Ochii lui Connell exprimau 
teamă. Aidan ştia că el avea familie. Pe Sandra sau pe 
băieţi? Teama apăru din nou, de data aceasta mai 
puternică, şi Aidan oftă. Blaine, erai un bun poliţist. Încă 
mai poţi fi un om bun. Zece oameni au murit. Dacă Lawe 
îţi ameninţa familia, acum nu le mai poate face rău. 
Trebuie să găsim o legătură între Lawe şi ucigaş, sau alţi 
oameni vor muri. 

Connell îi şopti ceva la ureche reprezentantului său de 
la sindicat. 

— Vrea imunitate, spuse reprezentantul. 

Patrick se încruntă. 

— Depinde ce a făcut. Nu-i pot acorda imunitate fără să 
ştiu. 


Reprezentantul de la sindicat se ridică. 

— Atunci am terminat aici. Haide, Blaine. 

Aidan începu să înşire pozele celor morţi. 

— Arness. Hooper. Hughes. Malcolm şi Gwen Seward. 
Winslow. Adams. 

Connell tresări, dar se aşeză cu buzele strânse. 

Reprezentantul de la sindicat îl trase de umăr. 

— Hai să mergem, Blaine. 

Aidan continuă: 

— Aceştia erau inocenţii. Uită-te la complici. Tipului 
nostru nu-i place treburile neterminate. David Bacon. 
Nicole Rivera. Destin Lawe. Connell se albi văzând trupul 
carbonizat al lui Lawe. Niciunul dintre ei nu a venit la noi. 
Din câte ştim noi, i-au rămas loiali până la sfârşitul 
năprasnic. Crezi că tu eşti o excepţie? Dacă credeai că 
Lawe este cea mai mare ameninţare la adresa soţiei şi a 
copiilor, mai gândeşte-te. Eşti o treabă neterminată, 
Blaine. 

— Să mergem, Blaine. 

Connell se trase. 

— El a venit la mine. A spus că are nevoie de o favoare, 
câteva fotografii de la locul unor crime. A spus că asta va 
ajuta la distrugerea psihiatrei care l-a lăsat pe ucigaşul lui 
Preston liber. 

— Doctoriţa Ciccotelli, spuse Murphy şi Connell dădu 
înverşunat din cap. 

— Ea este. Târfa are gheaţă în vene. 

Aidan îşi aminti suferinţa ei din noaptea trecută, 
hohotele ei de plâns. Ar fi trebuit să simtă furie în favoarea 
ei. Dar în loc de asta se simţea doar trist. 

— Nu, nu este aşa, spuse el. 

Buzele lui Connell se subţiară. 

— Te culci cu ea, Reagan, aşa că nu eşti nicio autoritate 
în acest domeniu. Ar fi bine să fie de nota zece la tehnică, 
deoarece pentru asta ţi-ai vândut reputaţia. El rânji 
zeflemitor. În Eye este o poză foarte provocatoare la 
începutul paginii a doua. Cred că putem vedea cu toţii ce 


te-a determinat să-ţi arunci la gunoi conştiinţa. 

Sângele lui Aidan clocotea acum. Simţindu-l pe Murphy 
tensionat în spatele lui, Aidan se uită la masă, apoi, când 
se calmă, se uită din nou în sus la Connell. 

— Cum te-a contactat Lawe? 

Connell se uită în altă parte. 

— M-a prins când am ieşit din tribunal, apoi mai târziu 
m-a sunat de la un telefon cu plată pentru a stabili locul 
unde făceam schimbul. Lângă depozitele de la lac. 

— Îţi aminteşti zilele? întrebă Murphy. 

— Paisprezece decembrie, afară din tribunal. Şi pe 
şaptesprezece pentru schimb. 

— Pari sigur de aceste date, spuse Murphy. De ce? 

Connell se uită în altă parte. 

— Mi le amintesc, atâta tot. 

Aidan se ridică. 

— Poate pentru că aceea este ziua în care te-ai decis să- 
ţi arunci conştiinţa la gunoi, spuse el încordat. 

Murphy se ridică şi-i puse mâna pe umăr. 

— Nu merită, Aidan, murmură Murphy şi Aidan trase 
aer în piept. 

— Ştiu. 

Nu mai spuse nimic până când cei patru nu ajunseră la 
biroul său şi al lui Murphy, iar Aidan se cufundă în scaunul 
lui. 

— Voiam să-i zdrobesc rânjetul zeflemitor de pe faţă. 

— Dar nu ai făcut-o, spuse Spinnelli. Bună treabă. 

— Ce vom face acum? întrebă Patrick. 

— Verificăm acele date, răspunse Murphy. Să vedem 
dacă apare ceva. 

— Şi-i vom face o vizită fostului logodnic al lui Tess, 
doctorul Phillip Parks. Aidan îşi verifică ceasul. Ar trebui 
să ajungă la birou cam peste o jumătate de oră. 

— Ce veţi face cu Connell? întrebă Spinnelli. 

Patrick arăta tulburat. 

— Este vorba de sustragere de dovezi. Voi cere să fie 
eliminat. Fără pensie. Cu ce va fi mai departe, vă voi ţine 


al curent. 

Se întoarse în sala de conferinţe unde aştepta Connell, 
reprezentantul de la sindicat şi cel de la Al. 

— Am văzut reportajul cu Tess la Good morning, 
Chicago, spuse Spinnelli. Arăta încrezătoare şi exprima 
simpatie. Se sperăm că atunci când asta se va termina, 
Pope o va rechema. Atunci publicul nu va traversa strada 
de fiecare dată când o va vedea. Nu-ţi face griji în legătură 
cu tabloidul, Aidan. Chestiile astea se uită în câteva zile. 

Spinnelli se închise în biroul său, iar Murphy se aşeză la 
biroul lui. 

— Are dreptate în legătură cu Eye, Aidan. Acum pare a fi 
rău, dar va trece. 

Aidan scrâşni din dinţi. 

— Ai văzut-o? 

Murphy ezită. 

— Da. Imaginea este tăiată aşa că nu prea arată nimic, 
dar articolul este plin de aluzii. Ţi-aş fi spus, dar am crezut 
că ai văzut-o. 

Aidan negă dând din cap. 

— Nu vreau să o văd. Asta mă face laş? 

— Asta te face uman, Aidan. Ce mai face Rachel în 
dimineaţa asta? 

— Astăzi stă acasă, nu se duce la şcoală. 

Murphy se crispă. 

— O ustură copcile? 

Aidan chicoti gândindu-se la apelul ei telefonic disperat 
de la 6 dimineaţa. 

— De fapt era vorba de părul ei. Toată bravada aia cu 
„este doar păr”, a cam dispărut când s-a trezit şi s-a uitat 
în oglindă. Se presupune că Tess o va duce în această 
după-amiază la prietena ei care e coafeză, aşa că până 
diseară va fi din nou şic şi neobrăzată. 

El începu să frunzărească dosarele pe care una dintre 
secretare i le lăsase pe birou, hotărât să nu lase ca Eye să- 
i strice concentrarea. Lawe era trecut ca preşedinte la 
Brewer, Inc., apartamentul lui era închiriat pe numele 


corporației, la fel ca şi utilităţile, maşina lui, chiar şi 
cărţile de credit. Avea bani în trei bănci diferite în oraş. 
Probabil că avea şi peste graniţă. La toate cele trei bănci 
avea cutii de valori, pe care le vor verifica după ce-l vor 
vizita pe doctorul Să-l-ia-dracu'. Se întreba dacă-şi va 
putea păstra calmul faţă de blestematul de doctor, dar 
confruntarea lui cu Blaine Connell nu-i lăsă niciun dubiu. 
Dacă se putuse abţine să nu-l pocnească pe Connell de să 
vadă stele verzi după ce spusese porcăria aia despre Tess, 
poate face faţă la orice. 

Aidan se încruntă în sinea lui. Deci Eye avea o poză cu 
ea. Trebuie că a venit de la Masterson. Şi asta era ilegal. 
Se va asigura că micuța Denise va petrece un timp după 
gratii. El nu ştiuse despre poză până când aflase asta din 
gura lui Connell. Aidan se întrebă dacă Tess o văzuse. 
Dacă era bine. Fusese sinceră cu Lynne Pope, noaptea 
trecută, spunând în faţa camerei de filmat că fusese 
fotografiată fără ştirea ei. Aşa că mica bombă a celor de la 
Eye ori a avut un efect minor pentru că fusese deja 
descoperită, ori va face vânzări record datorită publicităţii. 

Oricum ar fi, ea era destul de puternică pentru a face 
faţă. Așa că şi eu voi fi. 

— Deci, aşa e ea? întrebă Murphy din senin şi Aidan se 
uită în sus. Privirea lui Murphy era fixată asiduu spre 
biroul lui, scriind ceva cu creionul în carneţel. 

— Cine ce este? 

— Tess. De zece. 

Aidan clipi, apoi încet un rânjet îi apăru pe chip. 

— Nici măcar nu se încadrează în grafic. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

Aprobarea jalnică a lui Murphy îl făcu să chicotească. 

— Deci, Murphy, eşti gata să-i facem o vizită doctorului 
Să-l-ia-dracu'? 

— La naiba! Hai să mergem. 


21 


Vineri, 17 martie, 9:30 A.M. 


Zâmbetul lui Kristen se lărgi atunci când Tess intră în 
biroul ei. 

— Intră. Stai jos. 

— Nu voi sta mult timp. Tess zâmbi strâmb. Tu încă mai 
ai o carieră. 

Zâmbetul lui Kristen păli. 

— Şi tu vei avea, când toate astea vor lua sfârşit. 

— Poate că nu. Ai văzut asta? Ridică ziarul Eye şi privi 
cum Kristen mijeşte ochii şi se înroşeşte în obraji. 

— Nenorocitul, mârâi ea. De unde au asta? N 

— De la secretara mea. Tess se uită în tavan. In 
momentul acesta am o mare problemă cu încrederea mea 
profesională. Această femeie mă dispreţuieşte şi eu nu am 
observat asta niciodată. 

— Ştiu cum te simţi. Am luat cine târzii în fiecare seară 
cu un criminal şi nu am ştiut niciodată. Câteodată oamenii 
îţi arată faţada pe care vor ei să o vezi. Chiar şi 
psihiatrilor. 

— Tot ce ştiu este că m-am săturat al naibii de tare să 
mai fiu supărată şi de aceea mă aflu aici. Noaptea trecută 
am început să-mi recapăt viaţa cu acel interviu. Şi cu ceea 
ce a urmat după aceea. Doar gândindu-se cum reacţionase 
Aidan în pat şi inima ei o luă la trap. Însă gândul la reacţia 
lui văzând fotografia din Eye o făcea să se simtă rău. 
Vreau să o dau în judecată pe secretara mea şi ziarul. 
Vreau să-mi recomanzi un avocat. 

— Bravo ţie, Tess. Dar de ce nu Amy Miller? Sunteţi 
prietene de multă vreme. 

— 'Tocmai de aceea. Când am crezut că am nevoie de ea 
să mă apere pentru acuzaţii de crimă ne-am certat foarte 
rău pentru că nu am fost de acord în legătură cu 
cooperarea mea cu poliţia. Am rănit-o şi ea m-a rănit la 


rândul ei şi nu vreau să pun în pericol prietenia noastră. 
Oh, şi avocatul va trebui să mă apere şi într-un proces 
civil. Sunt dată în judecată de foştii mei pacienţi. Durere şi 
suferinţă. 

Kristen surâse afectat. 

— Este vreo rază de lumină în acel nor? 

— Te referi la Aidan. 

Ea zâmbi. 

— Şi încerc să fiu discretă în legătură cu asta. Ei bine? 

— Vom vedea. Nu ştiu ce va spune el despre asta, arătă 
ea spre ziar. 

— Este băiat bun, Tess. Este mult mai... volatil decât 
Abe, dar undeva în adânc, provin din acelaşi material 
solid. I-ai făcut o impresie deosebită tatălui său, apropo. 
Kyle spune tuturor că eşti cea mai bună fată pe care a 
văzut-o vreodată bătându-se pe stradă. 

Tess îşi dădu ochii peste cap. 

— Minunat. Ce mai aprobare. 

— Dacă vine din partea lui Kyle Reagan, chiar este, iar 
pentru cei din familia Reagan asta înseamnă totul. 

— Sper că este de ajuns. Sunt obosită. Nu am dormit 
mai deloc în ultimele nopţi. 

Zâmbetul lui Kristen se lăţi. 

— Întoarce-te acasă la Aidan şi dormi. Lucrurile vor fi 
mai bune când te vei trezi. 


Vineri, 17 martie, 10:15 A.M. 


— Ei bine, asta nu arată prea bine, spuse Murphy în 
timp ce Aidan oprea maşina lângă clădirea unde locuia 
Parks. Trei maşini de patrulare şi o ambulanţă erau 
parcate pe trotuar. 

— Eu mă gândesc la trei nereuşite, partenere. Cred că 
am ajuns din nou prea târziu. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate, fu Murphy de 
acord, posac. Mereu domnişoară de onoare... 

Uşa lui Parks de la etajul şase era uşor de găsit - era cea 


cu băieţi în uniformă stând de gardă afară. Înăuntru erau 
doi detectivi de la unitatea lor, Howard şi Brooks, şi 
medicul legist Johnson. Stând în genunchi pe podea, 
Johnson se uită în sus la ei când intrară. 

— Aveam un presentiment că veţi apărea în curând, 
băieţi. 

Howard se uită la ei surprins. 

— Cine este el pentru voi? 

— Fostul logodnic al lui Tess Ciccotelli, le spuse 
Murphy. Tocmai veneam să-i punem câteva întrebări în 
dimineaţa asta. La naiba! Este a treia oară când am ajuns 
prea târziu. 

— Cam devine obişnuinţă, bombăni Aidan fiind de acord. 
Cum şi când? 

— Trei gloanţe în abdomen, al patrulea în cap, spuse 
Johnson. Gloanţele din abdomen au fost probabil trase 
doar de la câţiva paşi distanţă. Ultimul i-a fost tras direct 
în cap, probabil ca să se asigure. Ora crimei a fost 
douăsprezece cincizeci şi şase. 

— Şi douăsprezece secunde, adăugă Brooks cu acreală. 

— Purta un ceas de buzunar, explică Howard. Nu am 
mai văzut unul din acestea de ani de zile. A fost lovit de 
unul dintre gloanţele trase în stomac. Se pare că tocmai 
intrase pe uşă. Securitatea clădirii ne aduce chiar acum 
casetele. Voi vreţi cazul acesta sau ce? 

Murphy îşi umflă obrajii şi respiră. 

— Avem farfuria cam plină în acest moment. 

Jack intră arătând nemulţumit. 

— Îmi plănuisem să-mi iau o zi liberă, băieţi. 

Aidan se uită la doctorul Să-l-ia-dracu' stând rostogolit 
pe spate, covorul fiind îmbibat de sânge. 

— Nu o să-mi placă deloc să-i spun lui Tess despre asta. 
Parks era o târâtură, dar... El miji ochii. Murphy, l-am 
întrebat pe Carter despre Parks seara trecută. Cinci ore 
mai târziu, este mort. 

— Carter? Murphy arăta sceptic. Este prietenul lui Tess. 

— Care are o cheie de la apartamentul ei şi propria sa 


cutie de instrumente chirurgicale. 

— Pentru a-i tăia braţele lui Bacon. Murphy se încruntă. 
Şi cunoştinţe despre medicamente. Bine, vă vom lua cazul 
acesta de pe cap, băieţi. Rahat! 

— Detectivilor? Un bărbat de vârstă mijlocie vâri capul 
pe uşă. Am scos discurile de la securitate de noaptea 
trecută. Din hol, de la primul şi de la al şaselea etaj, 
camerele de lângă lift. 

Aidan se opri în dreptul uşii. 

— Vii, Jack? 

Jack stătea încruntându-se în mijlocul camerei. 

— Nu, voi cerceta camera asta cu penseta. Trebuie să fi 
lăsat ceva în urmă. 

Administratorul îi conduse în camera de control. 

— Acesta este filmul de la liftul de la etajul şase. Le-am 
derulat la zece minute după ce Parks a fost împuşcat. 

El apăsă pe un buton şi Aidan îşi ţinu respiraţia. 

— La naiba! 

O siluetă într-o haină cafenie şi o perucă neagră intră în 
lift, ţinându-şi faţa ascunsă cu grijă. 

— Asta nu poate fi Tess. 

— Desigur că nu poate, spuse Murphy. Dar doar pentru 
plăcerea mea, spune-mi de ce. 

— Numărul unu, suferă de claustrofobie. Nu ar fi luat 
niciodată liftul, ar fi urcat pe scări. Numărul doi, era cu 
mine. Brooks şi Howard schimbară o privire. Cu mine, 
Lynne Pope şi cameramanul ei, adăugă el posomorât. Era 
în mijlocul unui interviu la ora unu, în dimineaţa asta. 

— Acesta este un alibi destul de solid, fu Howard de 
acord. 

— Se pare că cineva a găsit vreo reducere de două la 
preţ de unu la haine şi peruci, murmură Murphy. Să ne 
uităm la caseta din hol. 

Administratorul mai apăsă pe câteva butoane. 

— Acelaşi interval de timp. 

Murphy păşi mai aproape. 

— Poţi opri imaginea? Aidan, uită-te la pantofi. 


Aidan miji ochii. 

— Pantofi bărbăteşti. Arată a fi de aceeaşi mărime cu cei 
pe care i-am găsit în baia lui Bacon. 

— Şi umerii arată un pic prea laţi, sugeră Brooks. Uită- 
te la felul în care i se întinde haina pe umeri. Poate fi un 
tip îmbrăcat în haine de femeie. 

— Carter este prea înalt, spuse Murphy, apoi ridică din 
sprânceană, dar amicul lui, Robin, nu este. Archer cam cât 
are, Aidan? Cam un metru şaizeci şi şapte? 

Pulsul lui Aidan începu să o ia la trap. 

— Să mergem! 


Vineri, 17 martie, 10:30 A.M. 


Tess îşi lăsă geanta pe masa din bucătăria lui Aidan. 

— Vito, nu trebuie să stai cu mine. Dolly este aici şi 
Aidan mi-a lăsat arma lui. 

Vito se încruntă. 

— Şi asta ar trebui să mă determine să plec? Mai 
gândeşte-te, Tess. 

— Cum vrei tu. Eu voi trage un pui de somn înainte de a 
o duce pe Rachel să-şi aranjeze părul în după-amiaza asta. 
Tu ce vei face? 

— Voi găsi o carte de citit. Cu siguranţă că Reagan are 
destule. 

— Tocmai şi-a luat licenţa. Nu ştiu în ce anume. 

Sprâncenele lui Vito se încruntară un pic. 

— Psihologie. 

Tess se opri în dreptul uşii şi se întoarse pentru a-l privi 
mirată. 

— Ce? 

— Diploma lui este în psihologie. Credeam că ştii. 

Ea simţi o altfel de mâhnire. Ei aveau un punct comun şi 
el îl ţinuse ascuns. 

— Nu, nu ştiam. 

Vito oftă. 

— Îmi imaginez că faptul că tu ai trecut doctor înaintea 


numelui tău îl face să se simtă... ciudat, aşa că nu ţi-a 
spus. Nu te simţi prost, Tess. Este o chestie a bărbaţilor. 

— De unde ştii de diploma lui? 

— L-am întrebat seara trecută înainte de a primi apelul. 
Mi-a spus mie, lui tata şi lui Amy în timp ce tu şi mama 
eraţi în bucătărie pregătind cina. Vito o privi cu atenţie. 
Face cursuri de zece ani, încercând să-şi dea seama care 
dintre ele i se potriveşte. Am impresia că ceva l-a făcut să 
se îndrepte spre psihologie, deşi are cel puţin patru 
specialităţi secundare. Ar trebui să-l întrebi. 

Sinuciderea prietenului său, Jason, l-a ghidat în alegeri. 
Dar asta era durerea intimă a lui Aidan şi o împărţise 
numai cu ea şi aşa va rămâne. 

— Asta explică toate cărţile. 

Ea se simţi atât mândră de realizările lui, cât şi lăsată 
deoparte pentru că nu-i spusese chiar el. 

— Ai fi vrut să-ţi fi spus el asta, observă Vito. Eu îţi tot 
spun că este bărbat. Nu sunt mulţi dintre noi care pot 
trece cu vederea că femeia lui este mai sus în lanţul trofic. 

Femeia lui. Asta îi produse un sentiment care-i încălzi 
sufletul. 

— Crezi că va putea trece peste asta? 

— Timpul o va demonstra. Tu ce crezi? 

— Ştiu ceea ce vreau să cred. Vreau să cred că el poate 
şi o va face. În mod inexplicabil ochii ei se umplură de 
lacrimi. Cred că am nevoie de somn. 

Vito o cuprinse în braţe. 

— Tess, se întâmplă lucruri pe care nu le putem explica. 
Şi din când în când, un lucru bun iese din cel rău. Poate că 
Reagan este lucrul tău cel bun. 

— Urăsc faptul că poza mea este în ziar, şopti ea. Urăsc 
asta pentru el şi pentru mine. 

— Ştiu. Dar veţi trece peste asta. Acum du-te să dormi. 
Va fi mai bine când te vei trezi. 


Vineri, 17 martie, 11:15 A.M. 


— Detectivilor. Robin Archer deschise uşa unei case 
elegante cu trei etaje, surpriza de pe chipul lui 
transformându-se repede în îngrijorare. Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să vorbim cu tine şi cu doctor Carter, spuse 
Aidan, cu o voce neutră. Este acasă? 

— Da. Cu sprâncenele împreunate, Robin îi lăsă să între. 
Pe aici. Jon, detectivii sunt aici. 

Jon stătea în picioare când ei intrară în solar, având în 
mână un pad pentru jocurile video. Se uită o dată la feţele 
lor şi culoarea îi dispăru din obraji. 

— Tess? 

— Este bine. Este cu Vito, spuse Aidan. Doctore Carter, 
trebuie să vă pun nişte întrebări. Vreţi să veniţi împreună 
cu domnul Archer la secţie? 

Jon şi Robin schimbară o privire. 

— Nu putem discuta aici? replică Jon. 

Aidan şi Murphy fuseseră de acord să nu insiste dacă ei 
refuzau. Nu puteau obţine un mandat de arestare pentru 
ei. 

— Noi doi putem discuta aici. Domnul Archer şi 
partenerul meu se pot duce... unde? 

— Veniţi cu mine, spuse Robin încet. Vom merge în 
bucătărie. 

— Despre ce este vorba, Reagan? întrebă Jon tăios când 
rămaseră singuri. 

— Unde ai fost noaptea trecută, doctore Carter? După 
ce ai plecat de la priveghi. 

Jon se aşeză. 

— Am fost să luăm cina. La Morton. 

Aidan ridică din sprânceană. 

— Nu la Blue Lemon? 

— Uneori, lui Robin îi place să mănânce din mâncarea 
preparată de alţii. Am plecat de la restaurant pe la 
unsprezece jumătate. Cred că asta era următoarea 
întrebare. 

— Aşa este. Şi apoi? 

— Am fost la film. Umbrelele din Cherbourg. Este 


franțuzesc. Foarte emotionant. 

— L-am văzut. De patru stele. Nu era cam târziu să 
mergeţi la film? 

— Este unul dintre avantajele faptului că locuieşti la 
oraş, detective. Robin închide bistroul în fiecare seară la 
miezul nopţii şi programul meu este neregulat. Sunt sigur 
că există cineva atât la restaurant, cât şi la cinematograf 
care poate confirma acţiunile noastre. 

Inima lui Aidan se scufundă. Atât de aproape. Dar nu 
avea nicio îndoială că alibiul lor va fi confirmat. 

— Vom verifica pentru a fi siguri. 

Jon dădu din cap. 

— 'Ţi-am răspuns la întrebări. Vrei să-mi spui despre ce 
este vorba? 

— Phillip Parks este mort. 

Jon făcu ochii mari, şocat. 

— Oh, Dumnezeule! Când? 

— Pe la miezul nopţii. Vorbisem despre el cu doar câteva 
ore înainte. Trebuia să întreb. 

— Înţeleg. Tess ştie? 

— Nu încă. Doctore Carter, nu sunteţi obligat să ne 
lăsaţi să facem asta, dar am aprecia dacă ne-aţi lăsa să vă 
verificăm şifonierul. Al dumneavoastră şi al domnului 
Archer. 

— Ce căutaţi? El dădu din cap. Nu-mi puteţi spune. 
Înţeleg. 

Treizeci de minute mai târziu, Aidan şi Murphy se 
regrupară. 

Jon şi Robin stăteau în solar, un ofiţer în uniformă stătea 
la uşă. 

— Nimic, mormăi Aidan. Carter nu are nimic ieşit din 
comun în şifonier. 

— Archer poartă mocasini, nu pantofi, spuse Murphy. Cu 
o jumătate de număr mai mari decât urma găsită în baia 
lui Bacon. 

— Am sunat la cinematograf. Nu au deschis încă, dar am 
găsit cotoarele de la bilete în buzunarul pantalonilor lui 


Carter. Au văzut Umbrelele. 

Celularul lui sună. 

— Reagan. 

— Aidan, aici Lori. Ai primit un telefon din Africa acum 
câteva minute. Un anume doctor Trucco de la Medici fără 
Frontiere. A spus că i-ai trimis un e-mail despre un anume 
doctor Jim Swanson. 

Aşa făcuse aseară, după ce o adusese acasă pe Tess de 
la interviu. 

— Ce a spus? 

— Că doctorul Swanson nu a venit niciodată în Ciad. 
Trucco a spus că a primit o scrisoare de la Swanson în 
care spunea că se răzgândise, că rămânea în Chicago. 

— Inţeleg. Mulţumesc, Lori. Apreciez asta. Inchise şi se 
întoarse spre Murphy. Swanson nu a plecat niciodată în 
Africa. 

— Ai întrebat-o pe 'Tess despre el? 

— Nu am avut ocazia. Hai să vedem dacă doctorul 
Carter ştie mai mult decât ne-a spus aseară. 

Se alăturară celor doi bărbaţi din solar şi se aşezară. 

— Ne pare rău că a trebuit să facem asta. 

— Inţelegem, murmură Jon. 

— Nu, nu înţelegem, protestă Robin. De ce aţi venit aici? 
Nu l-am mai văzut pe Parks de când el şi Tess s-au 
despărţit. 

— Hai să dăm un pic înapoi, să ne întoarcem la noaptea 
trecută, spuse Murphy. Doctore Carter, i-ai spus 
partenerului meu că o persoană din grupul vostru a 
părăsit oraşul pentru a se alătura Medicilor fără Frontiere. 

— Jim. Jim Swanson. A plecat în Ciad. 

Aidan negă dând din cap. 

— Nu, nu a plecat. 

Carter şi Archer se uitară unul la celălalt foarte mirati. 

— Ba da, a plecat, insistă Robin. Am primit o felicitare 
de la el la şase luni după ce a plecat. 

— Tocmai am aflat asta de la clinica unde se presupune 
că trebuia să se prezinte. Nu a făcut-o niciodată. 


Directorul a primit o scrisoare de la el spunând că s-a 
răzgândit. 

Robin plecă din încăpere, întorcându-se cu o vedere. 

— Nepoata mea colecţionează timbre, aşa că am păstrat- 
o. 

Aidan o întoarse. 

— Este o felicitare obişnuită de la spitalul tău, doctore 
Carter. 

— A luat un teanc. Nu era sigur ce fel de provizii va 
putea face rost pe acolo. Dar pe ştampilă scrie „Ciad”. In 
franceză. 

— Doctore Carter. Aidan aşteptă până ce bărbatul îl 
privi în ochi. Eu îţi spun că Swanson nu a ajuns niciodată. 
Dacă ştii mai multe despre Swanson acum ar fi timpul 
potrivit să ne spui. 

— Spune-le, Jon, murmură Robin. Trebuie să ştie. 

Jon privi în jos, apoi înapoi în sus, oftând. 

— Eu chiar am crezut că era plecat din ţară. Lui Jim îi 
plăcea de Tess. Se pare că mereu i-a plăcut, dar ea era cu 
Parks. Când ea l-a dat pe Parks afară, Jim era extaziat. Eu 
am ghicit asta, dar nu cred că mai ştia şi altcineva. A 
aşteptat cam şase luni, apoi a tăcut prima mişcare. A spus 
tot ce avea pe suflet. 

— Şi ea ce a spus? întrebă Aidan. 

— Ea a spus că el era prietenul ei şi nimic mai mult. Ela 
fost distrus. Nu mai putea rămâne în Chicago. La 
următorul mic dejun de duminică a anunţat că a decis să 
plece în Africa. Am fost cu toţii uimiţi, desigur. Părea o 
decizie pripită. Dar am văzut chipul lui Tess. Ea nu era 
uimită. Era îngrozită. Dar niciunul dintre ei nu a spus 
niciun cuvânt. 

— Şi cum ai aflat? întrebă Murphy. 

— Cu o seară înainte să plece a apărut la uşa noastră, 
beat. Robin preluă firul povestirii. A spus tot ce avea pe 
suflet, bietul de el. 

— Am încercat să-l fac să-şi revină din beţie, îşi reaminti 
Jon. Trebuia să ia avionul în ziua următoare. Dar când a 


terminat am înţeles de ce a trebuit să plece. El chiar o 
iubea, dar ea nu-i împărtăşea sentimentele. Nu-mi pot 
imagina cât poate să doară aşa ceva. 

Nici Aidan nu-şi putea imagina. Tess Ciccotelli era o 
femeie care-i făcea pe bărbaţi să se uite o dată, de două 
ori, de trei ori şi chiar de patru ori. Să aibă fantezii. Dar să 
o iubeşti cu adevărat şi să nu o ai... Poate lăsa un gust 
amar unui bărbat. Il poate face răzbunător. 

— Şi ce aţi făcut? 

— L-am dus cu maşina acasă, l-am băgat în pat şi i-am 
pus ceasul să sune. Am sunat mai târziu, doar ca să mă 
asigur că alarma l-a trezit. Nu a răspuns şi o lună mai 
târziu toată lumea din grup a primit o scrisoare în care 
spunea că se instalase şi că era bine. Nu am mai auzit 
nimic până când am primit această vedere şi de atunci 
nimic. 

— Aveţi vreo poză cu Swanson? întrebă Murphy. 

Jon se gândi. 

— Nu, dat Tess are. Pe peretele din sufragerie. A fost 
făcută la Lemon, la ultimul mic dejun înainte ca Jim să 
plece. 

Aidan dădu din cap. 

— Am văzut-o. Este chiar alături de schiţa cu plaja, 
lucrată în cerneală, făcută de fratele ei Tino. Dar toată 
lumea stă jos în poză. Cât de înalt era Swanson? 

— Cam de înălţimea mea, spuse Robin. Un metru şaizeci 
şi şapte, un metru şaptezeci şi doi. 

Da. 

— Şi când a plecat? Vă puteţi aminti data exactă? 

Jon se încruntă uitându-se la Robin. 

— Era cu câteva săptămâni înainte de Crăciun. Pe zece 
decembrie. 

— Era în zece, confirmă Robin. Tocmai terminasem de 
decorat la Lemon. 

Aidan îi aruncă o privire lui Murphy şi văzu semnul din 
cap al partenerului său. Swanson plecase din oraş cu 
câteva zile înainte ca Lawe să îl contacteze pentru prima 


dată pe Blaine Connell. Cele două aveau legătură. Putea 
simţi asta. 

— Doctore Carter, aţi pomenit despre conversaţia 
noastră cuiva? 

— Eu şi Robin am discutat asta la cină, dar nu la 
priveghi. Nu ai spus că nu trebuie să facem asta. 

Aidan oftă. 

— Cineva ştia că-l suspectăm pe Parks, pentru că este 
mort. 

Murphy îşi drese glasul. 

— Puteţi aduce hainele pe care le-aţi purtat aseară? 

Jon privi uimit. 

— Oh, nu! Credeţi... Desigur că asta credeţi. Mi s-au pus 
microfoane ca şi lui Tess. 

Când Jon se întoarse cu hainele, Aidan şi Murphy 
stăteau lângă uşă. 

— Swanson avea cheie de la apartamentul lui Tess? 
întrebă Murphy. 

— Nu cred. 

Jon le dădu hainele şi luă chitanţa pe care Aidan o 
pregătise. 

— Ascultati, detectivilor, se prea poate ca Jim să fi fost 
părăsit în dragoste, dar nu era dus cu pluta. Nu mi-l pot 
imagina făcând toate astea. 

— Ei bine, cineva face asta, spuse Aidan încordat. Şi 
acum, Swanson este cea mai bună pistă pe care o avem. 
Mulţumesc pentru ajutorul acordat, domnilor. 


Vineri, 17 martie, 12:15 P.M. 


Pe Tess o trezi celularul ei. Ameţită, se întinse după el, 
dând-o la o parte pe Bella de pe fundul ei cu o lovitură. 

— Da? 

— Tess, sunt Amy. Trezeşte-te! 

Tonul alarmat al lui Amy o puse în mişcare. Se ridică 
repede. 

— Ce este în neregulă? 


— Vito m-a sunat. Tatăl tău este la urgenţă, Tess. Eu vin 
acum să te iau. 

Lui Tess îi stătu inima în loc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A suferit un atac de cord, scumpo. Unul grav. Mama 
ta l-a sunat pe Vito. Nu voia să te trezească decât dacă era 
necesar, dar este mult mai grav decât a crezut. 

— Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! Tess sări din pat, 
dezorientată. Am nevoie de pantofi. La naiba, unde-mi sunt 
pantofii? Unde eşti? 

— Tocmai intru pe strada lui Aidan. Ne întâlnim afară şi 
te duc cu maşina până la spital. 

Tess zbură, inima bătându-i acum cu putere. Rezistă, 
tată. Maşina lui Amy era pe alee şi Tess se urcă în grabă. 

— Dă-i drumul. 

Amy conducea în timp ce Tess încerca să-şi recapete 
suflul fără a avea succes. 

— Nu pot respira. La naiba! Trebuie să-l sun pe Aidan. 

Ea scotoci după celular, simţindu-şi degetele groase şi 
neîndemânatice. 

Amy opri pe trotuar. 

— Tess, trebuie să te calmezi. 

— De ce ne-am oprit? Condu, la naiba! 

— Dă-mi celularul. Formez eu. Tu te relaxezi sau vei 
avea un atac de cord. 

Se întinse după telefon, mâna ei acoperind-o pe cea a lui 
Tess. 

— ÎL vei supăra dacă intri arătând aşa. Linişteşte-te. 
Lasă-mă să te ajut. Terapeutul meu masor apasă anumite 
puncte de presiune. 

Tess închise ochii şi încercă să respire, ştiind că Amy 
avea dreptate. Il va omori pe tatăl ei dacă se va grăbi să 
între la el arătând atât de supărată. Degetele lui Amy îi 
masară gâtul, apăsând cu putere tendoanele care se 
duceau în jos spre coloană. 

— E bine, murmură less. Apoi tresări, simțind o 
ciupitură. Au! Asta a durut. 


— Este un punct al presiunii. Te face să adormi ca un 
bebeluş, o linişti Amy. Dormi, Tess. Când te vei trezi totul 
va fi bine. Vei vedea. 

Ochii lui Tess deveniră grei şi ea se lăsă pe spate în 
scaunul de la maşină. Maşina începu să se mişte din nou în 
timp ce ea se cufunda într-un întuneric călduros. 


Vineri, 17 martie, 2:15 PM. 


— Am descoperit ceva. 

Aidan se ridică în picioare ca să-l poată vedea pe 
Murphy pe deasupra mormanului de hârtii care le 
acoperea birourile. Luaseră hârtii din toate cele trei cutii 
de valori ale lui Lawe. Aidan le sortase în ultima oră în 
timp ce Murphy încerca să dea de Jim Swanson. 

Murphy veni la biroul lui. 

— Pare a fi un fel de registru. 

— Asta şi este. Văd date, şi în cele mai multe cazuri, 
clienţi. Are trecută suma primită pentru fiecare treabă, 
dar treaba adevărată este trecută codat. Tipul acesta 
câştiga bani buni. 

— Da, dar acum este distrus, carbonizat, făcut bucăţi, 
aşa că banii lui nu-l ajută cu nimic acum. 

— Mulţumesc pentru imaginea creată. Ai găsit ceva? 

— Nimic până acum. Dacă Jim Swanson este în ţară, nu 
foloseşte cărţi de credit şi nu a plătit nicio taxă anul 
acesta. Părinţii lui au murit pe când el era la facultate şi 
niciuna dintre rudele sale nu a mai auzit nimic de el de ani 
de zile. Se pare că era un singuratic. 

— Ei bine, voi continua să cercetez registrul ăsta şi... 
Telefonul său sună. Reagan. N 

— Alo? se auzi o şoaptă. Feminină. Speriată. Il cauţi pe 
Dan Morris? 

Aidan acoperi telefonul. 

— Este în legătură cu tatăl lui Dan Morris. El îşi drese 
glasul. Da, doamnă. Ştiţi unde este? 

— Este aici. În apartamentul meu. Dacă ar şti că vă 


sun... Urmă un zgomot puternic în fundal. Oh, nu! Trebuie 
să plec. Nu face asta! Te rog. 

Ultimele două cuvinte fură un țipăt ascuţit şi se auzi 
tonul de ocupat. Aidan scoase registrul de apelare şi formă 
numărul apelantului. 

— Este în partea de sud. 

Se uită la stiva de hârtii, apoi la Murphy care încuviinţa 
dând din cap. 

— Hai să mergem să-l prindem pe Morris ca să ne putem 
întoarce la asta. 


Vineri, 17 martie, 2:45 P.M. 


Apartamentul era gol. Nu era nicio piesă de mobilier, 
nimeni prin preajmă. 

— Ce naiba? mormăi Aidan. 

— Eşti sigur în legătură cu adresa, detective? întrebă 
liderul echipei SWAT. 

— Am verificat-o de două ori, spuse Murphy. Apelul a 
fost dat din acest apartament. 

Un bărbat în uniformă şi vestă antiglonţ ieşi din 
dormitor. 

— Acolo este un telefon, băgat în priză. Nu mai este 
nimic altceva în cameră. 

— Asta pentru că tocmai s-au mutat. Administratorul 
intră, încruntându-se. 

— Am fost păcăliţi, spuse Aidan fioros. Este o vânătoare 
de cai verzi pe pereţi. 

— Atunci probabil că ne apropiem, spuse Murphy. 

Celularul lui Aidan sună şi inima lui o luă razna atunci 
când văzu că era numărul lui Rachel. 

— Aidan. Vocea ei era ascuţită şi subţire. Te rog, vino 
acasă. 

— Rachel, scumpo, linişteşte-te. Ce s-a întâmplat? 

— Tess trebuia să mă ia să mă ducă să-mi aranjez părul. 
Nu a venit, aşa că am sunat-o, dar nu răspunde pe celular. 

Groaza începu să i se strecoare în stomac. 


— Probabil că este cu Vito. Te rog, să fie cu Vito. L-ai 
sunat? 

Murphy se întoarse, cu o privire alarmată. 

— Tess? 

— Vito este aici. Acasă la tine. Respirația lui Rachel 
deveni sacadată şi brusc şi a lui. Aidan, l-am găsit la 
capătul scărilor de afară, care dau la pivniţă. Este rănit. 
Grav. Mama este acum cu el. Am sunat la 911, dar, te 
rog... Vocea ei se frânse. Te rog, vino acasă. Am căutat 
peste tot. Tess a dispărut. 

Aidan alerga, auzindu-l pe Murphy sunându-l pe 
Spinnelli. 

— Suntem în drum spre casa lui Aidan, spuse Murphy. 
Spune-i lui Jack Unger că ne întâlnim acolo. 


Vineri, 17 martie, 3:00 P.M. 


Era întuneric beznă. Nu pot vedea. Panicată, Tess 
încercă să se mişte, dar membrele ei refuzau să răspundă. 
Dormi, Tess. Amy îi spunea să doarmă. Acum sau înainte? 
Ea încercă să se concentreze. Dormise. Si încă mai dorm? 
Nu credea asta. Durea prea tare. 

Pe ea o durea. Capul, gâtul, spatele... Ceva este în 
neregulă cu spatele meu. Nu mă pot mişca. Un accident de 
maşină? Asta era? Unde sunt? Unde este Amy? 

Aidan. |Incercase să-l sune pe Aidan. De ce? Era 
important. Ştia că era important.  Concenitrează-te. 
Gândeşte. IÎncercă să se agaţe de realitate, dar mintea ei 
începea să se scufunde din nou în uitare. Ea se luptă, dar 
era ca şi cum mâini puternice o trăgeau în jos. Târând-o 
dedesubt. Nu, te rog, nu din nou. 


Vineri, 17 martie, 3:15 P.M. 
Vito stătea la masa din bucătăria lui Aidan când el şi 


Murphy intrară fulgerător pe uşă. Spinnelli stătea lângă 
aragaz privind neîndurător şi Dolly lătra frenetic la ceva 


din spatele casei. Flancat de Rachel şi de mama sa, Vito 
avea faţa albă ca varul. Un paramedic se ocupa de o rană 
adâncă din spatele capului. Vânătăile de pe frunte şi din 
obraz erau singurele pete de culoare de pe faţa sa. 

Vito îşi ridică privirea spre Aidan, îngrozit şi neajutorat. 

— A dispărut, spuse el, vocea lui fiind o şoaptă fără viaţă 
care-i lichefie stomacul lui Aidan. 

Spinnelli îşi drese glasul. 

— Am pus pe toată lumea să o caute. Nu există urmă de 
intrare forţată. Ori a deschis cuiva, ori a ieşit singură. 

— Dolly nu ar fi lăsat pe nimeni în casă, spuse Aidan, 
fără a putea respira. Pentru numele lui Dumnezeu, Vito, ce 
s-a întâmplat? 

— Câinele tău mârâia. El se crispă când paramedicul 
începu să-i bandajeze capul. Am ieşti afară ca să 
investighez. Aveam pistolul scos şi m-am dus în spatele 
casei. Următorul lucru pe care mi-l amintesc era că mă 
aflam la capătul scărilor spre pivniţă. Arma mea dispăruse 
şi mama ta era aici. Închise ochii. Şi Tess dispăruse, l-am 
sunat pe Jon, Amy şi Robin în timp ce Rachel suna la 911. 
Nimeni nu a văzut-o. 

Pivniţa era doar la doi paşi distanţă, uşa din spate dând 
spre o scară din beton care se afla la cincisprezece metri 
sub nivelul pământului. 

— Afară este umed. A lăsat vreo urmă de picior? 

— Da. Jack veni din pivniţă. Acum luăm un mulaj. 
Pantoful pare a fi acelaşi pe care l-ai văzut la persoana 
care părăsea locuinţa lui Parks. 

Capul lui Vito se mişcă de la Aidan la Jack şi înapoi. 

— Phillip Parks? 

— Este mort. Aidan trase un scaun şi se cufundă în el, 
simțindu-se deodată atât de epuizat. A fost împuşcat 
mortal azi-noapte. Când s-a întâmplat asta, Vito? 

— Pe la prânz. Tess s-a dus să doarmă... Era atât de 
supărată în legătură cu poza din ziar... l-am spus că totul 
va fi bine când se va trezi. 

Un gând îi veni în minte şi Aidan se încruntă la Vito. 


— De ce nu eşti mort? El trecu cu vederea suspinul 
ofensat al mamei lui. Vreau să spun că toţi oamenii care i- 
au tăiat calea sunt morţi. De ce te-a cruțat pe tine? 

Vito îşi acoperi faţa. 

— Nu ştiu. Dumnezeule, cum le voi spune părinţilor mei? 
Trebuia să o protejez. Asta-l va omori pe tatăl meu. 

Aidan îşi frecă fruntea. 

— Nu pot să gândesc. Mama lui se ridică pentru a sta în 
spatele scaunului său, punându-i ferm mâinile pe umeri. El 
îşi sprijini capul de ea, recunoscător pentru puterea ei 
blândă. Nu pot să gândesc. 

— Aidan, de ce nu rămâi aici? spuse Murphy cu 
blândeţe. Eu mă întorc la birou şi continui de unde am 
rămas înainte de a fi trimişi după cai verzi pe pereţi. 

Aidan se ridică în picioare. 

— Voi merge şi eu. O voi lua razna dacă stau aici. 

Vito se ridică şi el, instabil, dar ochii lui întunecaţi erau 
limpezi. 

— Lăsaţi-mă să vă ajut. Nu am mai cerut asta, ştiţi că nu 
v-am stat în cale. Dar, la naiba, trebuie să mă lăsaţi să vă 
ajut. Se uită la paramedic. Nu merg la niciun spital. 

Paramedicul se dădu înapoi, cu mâinile ridicate. 

— Bine. 

— Părinţii tăi vor avea nevoie de tine, Vito, spuse Aidan. 

— Mă voi duce să-i iau şi-i aduc acasă la noi, spuse 
mama sa. Aidan o sărută pe frunte. 

— Mulţumesc, mamă. Vito, dacă ai de gând să vii, vino! 

Un celular sună şi toate mâinile se vârâră în buzunare. 

— Este al meu, spuse Vito. Ascultă şi se aşeză din nou pe 
scaun. Când?... Rămâi acolo unde eşti. Vin imediat. 

Închise telefonul, rămânând nemişcat. 

— Era mama, spuse el, din nou pe un ton fără vlagă 
încât lui Aidan i se făcu părul măciucă. S-a dus să facă 
nişte cumpărături pentru că tata dormea. Când s-a întors, 
el dispăruse. 


22 


Vineri, 17 martie, 5:00 P.M. 


Era întuneric. Şi tot nu se putea mişca. Sunt paralizată. 

Dar dacă ar fi fost paralizată nu ar fi trebuit să simtă 
durere. Nu ar fi trebuit să simtă nimic, iar ea simţea. 
Trupul o durea, din cap până-n picioare. Gradat, simţurile 
ei se reglară. Nu era întuneric, era legată la ochi. Și nu 
sunt paralizată. Era legată de mâini şi de picioare, iar la 
gură avea căluş. 

Legată. Cu căluş. M-a prins. Era îngrozită. Și singură. 

Spatele o durea din cauza poziţiei în care era forţată să 
stea. Auzi un geamăt slab alături de ea. Nu sunt singură. 
Dar tot era îngrozită. Capul îi tremura, iar inima îi bătea 
cu atâta putere încât aproape că o durea. Trase aer pe nas 
şi simţi miros de mucegai umed. Era încă afară? Nu, nu 
era destul de frig. Ce se întâmplase? Ultimul lucru pe care 
şi-l amintea era că stătea cu Amy în maşină. Unde este 
Amy? Şi ea era rănită? Geamătul pe care-l auzea era oare 
al lui Amy? 

O uşă se deschise şi Tess împietri. Aşteptând. Se auziră 
paşi pe podeaua tare. Auzi din nou gemătul slab venind 
din partea dreaptă şi deasupra ei un ţâţâit de 
nemulţumire. 

— Deci te-ai trezit, bătrâne. 

La auzul vocii familiare, inima lui Tess o luă la trap, 
trupul tremurându-i din cauza şocului. Simţi un val de 
neîncredere. Nu. Nu era posibil. Era o altă imitare a vocii. 
Sau un coşmar. Te rog, să fie un coşmar. Un coşmar 
îngrozitor. Dar fu lovită în spatele care deja o durea, iar 
asta o făcu să scoată un geamăt de durere. 

— Şi tu eşti trează. Se pare că mica noastră reuniune de 
familie este pe cale să înceapă. 

Legătura de la ochi îi tăia în piele din cauză că era 
strânsă, apoi deodată fu dezlegată şi Tess privi în sus, în 


ochii în care avusese încredere atâţia ani. Acum 
străluceau scânteietor, cu răutate şi nebuneşte. Oroarea 
puse stăpânire pe ea şi pur şi simplu nu-şi putea muta 
privirea. Doamne Dumnezeule! 

Zâmbetul lui Amy îi îngheţă sângele în vine. 

— Ţi-am spus că atunci când te vei trezi totul va fi bine. 
Vezi? Tăticul este aici. 

Amorţită, Tess îşi lăsă capul într-o parte. Tatăl ei stătea 
chircit alături de ea, cu ochii închişi, capul lui fiind doar la 
câţiva centimetri depărtare de piciorul ei. Ea privi în sus, 
în jur. Incăperea era de fapt un dulap. Un dulap micut. O 
transpiraţie rece îi acoperi trupul şi greaţa începea să 
apară. Scoase ceea ce părea a fi un geamăt, dar care ieşi 
ca un scâncet o dată şi încă o dată. Amy zâmbea. 

— Este o cameră micuță. Probabil că te întrebi ce ţi se 
va întâmpla. Tess putea doar să se uite fix la ea. Te 
gândeşti: este nebună. Amy o prinse de păr şi o smuci în 
sus, ochii ei fiind acum inexpresivi şi reci. O scutură cu 
putere. Nu-i aşa? 

O aruncă pe Tess cu capul de podea şi acesta se lovi cu 
un bubuit pe care Tess mai mult îl auzi decât îl simţi. Se 
simţea... separată. Plutea. 

— Tranchilizantul încă-şi mai face efectul. Ştii, ţi-ai făcut 
atâtea griji în legătură cu inima ta, atâtea exerciţii, 
aspirina, paharul de vin roşu o dată pe zi... Nu sunt 
necesare. Eşti puternică precum un taur. Dacă 
tranchilizantul ăla nu te-a omorât, nimic nu o va face. 
Deschise uşa, apoi râse. Nu, aşteaptă. Eu o voi face. Dar 
vreau să fii complet coerentă când o voi face. Vreau să 
simţi tot. 

Inchise uşa, lăsând-o pe Tess buimacă, fără apărare şi 
îngrozită. 

Tatăl ei gemu. Trebuie să ies de aici. El va muri. Apoi un 
râs îngrozit îi răzui gâtul. Desigur că va muri. Și eu de 
asemenea. 


Vineri, 17 martie, 5:15 P.M. 


Aidan privea tabla albă din camera de conferinţe, fiind 
conştient de toate cele cinci ore care trecuseră de când ea 
dispăruse. Tabla era acoperită cu nume ale clienţilor pe 
care le găsise în registrul lui Lawe. Toate erau corporaţii 
care nu produceau nimic, nu aveau niciun scop decât de a 
face legătura cu alte corporaţii care nu produceau nimic. 
Săgeţile erau îndreptate în toate direcţiile. 

In mijlocul lor se afla Deering, care se lega de Davis, 
care se lega de Turner şi înapoi la Deering. Labirintul 
elaborat alcătuit din bucăţi de corporaţii mirosea a spălare 
de bani, a cuiva care are bunuri sau activităţi de ascuns. 
Cine era clientul lui Lawe? 

Labirintul elaborat nu le spunea unde să o găsească pe 
Tess. Vito, Jon şi Amy sunaseră cu frenezie în fiecare oră şi 
de fiecare dată trebuia să le spună acelaşi lucru. Fa încă 
este dispărută. Lucrăm la asta. Nu se simţise nicicând atât 
de disperat de neputincios. 

— Ce naiba este asta? întrebă Murphy din spatele lui. 

Intrase în sala de conferinţe şi se uita fix la tablă, faţa 
lui, de obicei liniştită, acum era dură şi furioasă. 

— Să înţeleg că nu ai putut să dai de Swanson. 

Murphy îşi încleştă maxilarul. 

— Nicio urmă. La vamă nu există nicio dovadă că ar fi 
părăsit ţara. Am verificat la un expert filatelic care mi-a 
spus că timbrul din Ciad se vinde în pachete pentru 
colecționari pe ebay. Ştampila poştei este falsă. Nimeni nu 
l-a văzut pe Swanson. Ori este mort, ori s-a dat la fund. 
Inchise ochii. Îmi pare rău. Dar au trecut cinci ore. 

Aidan alungă frica ce îşi croia drum spre gâtul lui. 

— Ştiu. 

— Atunci ce naiba este asta? Arată ca în „Nebunia de 
Luni Seara” pas cu pas. 

— Acestea sunt corporaţiile trecute ca fiind clienţii lui 
Lawe. Am verificat toţi indivizii din registrul lui şi 
majoritatea erau cazuri de divorţuri, aşa că am presupus 
că Lawe căuta bunuri sau fila în cazuri de dispute pentru 


custodie. Aceste corporaţii sunt suspecte pentru că este 
modalitatea perfectă ca cineva să acţioneze fără să poate 
fi detectat. 

— Este un joc de-a alba-neagra, spuse Murphy. 

— Exact. A şi B intră în parteneriat pentru a forma 
compania C, care-l angajează şi-l plăteşte pe Lawe. Nu pot 
găsi nici măcar un singur individ pe lista oficială. Dar 
Deering este entitatea principală. 

Spinnelli şi Jack intrară şi se încruntară uitându-se la 
tablă. 

— Nimic? întrebă Spinnelli. 

— Nimic, îi confirmă cu amărăciune Aidan. Mă 
înnebuneşte. 

— Ei bine, avem o noutate pentru tine, spuse Jack. Am 
verificat haina doctorului Carter, cea pe care a purtat-o 
ieri la priveghi. Îşi deschise palma şi în ea se afla un alt 
microfon de mărimea unui ac. M-am întors la locuinţa lor 
şi am verificat restul hainelor din dulapul lui şi al lui 
Archer. Aceasta a fost singura care avea microfon. 

— Asta înseamnă că era acolo aseară, spuse Murphy. La 
priveghi. 

— Ar mai fi câteva lucruri pe care ar trebui să le vezi. 
Unul dintre băieţii mei a găsit asta în apartamentul lui 
Parks. Era o punguţă de plastic cu un fir de păr. Nu este al 
logodnicei lui Parks. Am stabilit asta. Ar putea să-i 
aparţină menajerei. Asta se verifică acum. Există dovezi de 
culoare chimică. Şuviţe. 

Aidan se uita la păr, mintea lui lucrând cu rapiditate. 

— Dar pantofii? 

— Am examinat mulajele pe care le-am luat din afara 
uşii din spate a casei tale, Aidan. Conturul se potriveşte 
perfect cu amprenta de pantof pe care am găsit-o pe 
podeaua băii lui Bacon. Dar modelul de pe această nouă 
amprentă de pantof nu este compatibil. Adâncimea se 
schimbă din faţă în spate, dintr-o parte în cealaltă cu 
fiecare pas, ca şi cum picioarele din pantofi ar aluneca. Şi 
persoana care a lăsat amprentele aveam cam cincizeci şi 


cinci, şaizeci şi unu de kilograme. 

— Nu este bărbat, spuse Spinnelli. Este femeie. 
Masterson? 

— Denise Masterson se potriveşte descrierii, dar nu a 
fost la priveghi aseară, cel puţin nu atunci când am fost 
noi acolo, spuse Murphy în timp ce Aidan se gândea la 
noaptea trecută, la oamenii pe care-i văzuse. O bucăţică 
de conversaţie îi reapăru în minte. 

— Ea este o persoană la care este dificil să ţii, murmură 
Aidan. 

Jack se încruntă. 

— Poftim? 

— Amy Miller a spus asta despre Tess, noaptea trecută, 
la priveghi. Am crezut că vrea să spună că este greu să ai 
grijă de ea. Nu-i venea să creadă încotro îl îndreptau 
gândurile sale. 

— Are înălţimea şi greutatea potrivite, spuse Murphy 
încet, exprimând cu voce tare ceea ce gândea Aidan. Părul 
ei blond are şuviţe şi mai blonde. 

— Dar sunt prietene de douăzeci de ani. A avut grijă de 
Tess când aceasta a fost bolnavă, a apărat-o când a crezut 
că o suspectăm. Ea şi Amy fac practic parte din aceeaşi 
familie. Dar are cheia de la apartamentul lui Tess şi acces 
la biroul ei. El îşi frecă tâmplele. M-a sunat din oră în oră, 
întrebându-mă dacă am veşti. De ce? De, ce ar face asta? 
Nu are niciun sens. 

— Putem face legătura între ea, Rivera sau Bacon? 
întrebă încordat Spinnelli. Sau cu Lawe? Trebuie să o 
putem relaţiona cu mai multe decât cu Tess pentru a 
obţine un mandat. 

Aidan se ridică, având fiecare muşchi tensionat. 

— Dacă există vreo legătură o vom găsi. Pentru moment, 
hai să-i verificăm apartamentul. Ar putea să o ţină pe Tess 
acolo. Mă duc chiar acum. 

Spinnelli îl reţinu. 

— Nu. Nutu. 

Disperarea i se strecura în suflet, dar o controlă. 


— Nu voi face nimic stupid. 

— Nu cu bună ştiinţă. Dar dacă este vorba de Miller, 
atunci este deşteaptă. Dacă suspectează că i-am luat urma 
ar putea să se dea la fund şi atunci nu o vom mai găsi pe 
Tess. Cel puţin să o aducem aici unde o putem 
supraveghea în timp ce facem rost de un mandat pentru 
locuinţa ei. O să o sun, îi voi spune că avem o pistă şi o voi 
ruga să vină să se uite la nişte poze cu infractori. Tu 
găseşte legătura. 

— Cum rămâne cu Swanson? întrebă Murphy. Să 
încetăm să-l mai căutăm? 

Spinnelli îşi ţuguie buzele. 

— Eşti sigur că Swanson nu era aseară la priveghi? 

— Am verificat înregistrarea video pe care am făcut-o, 
spuse Murphy. Nu era acolo. 

Spinnelli dădu din cap. 

— Atunci concentraţi-vă asupra lui Miller. Găsiţi-mi o 
legătură. 

— Bacon era un fost deţinut, spuse Aidan. Fratele lui 
Rivera este în închisoare şi-şi aşteaptă procesul, iar Miller 
este avocată. 

— De aici puteţi începe, spuse Spinnelli. Anunţaţi-mă 
atunci când găsiţi ceva. 

În treizeci de minute Spinnelli se întorcea. 

— Miller nu răspunde la telefonul de acasă sau la cel de 
la birou. Ai un număr de celular? 

— Nu. Tess îl avea programat în telefonul ei. Totuşi, am 
numărul lui Jon Carter. 

Aidan scoase din portofel lista de urgenţă pe care Jon i-o 
dăduse în ziua în care Malcolm Seward aproape că o 
omorâse pe Tess. 

— La ora asta probabil că este la spital. 

Spinnelli ezită. 

— Nu vreau ca el să o avertizeze pe Miller. 

— Nu cred că o va face, Marc, spuse Murphy gânditor. 

Aidan se uită la foaia din mâna sa, amintindu-şi după- 
amiaza în care Carter o scrisese. 


— Sunt de acord. De fapt, cred că ar trebui să-l aducem 
aici. O cunoaşte pe Amy. Îi ştie obiceiurile. Trebuie să 
intrăm în mintea ei ca să ştim ce are de gând să facă. 

Spinnelli dădu scurt din cap. 

— În regulă. Sună-l. Roagă-l să vină aici. Îi vom spune 
atunci. Şi din moment ce aduceam aici oamenii care o 
cunosc cel mai bine pe Miller, hai să-l aducem şi pe Vito 
Ciccotelli şi pe mama sa. Cred că înnebuneşte stând 
degeaba. 


Vineri, 17 martie, 6:00 P.M. 


Scena era montată. Toţi actorii erau la locurile lor. Dar 
simţea un fel de nemulţumire. Sfârşitul venea mult prea 
repede. Atâta planificare, atâta anticipare cereau o 
răsplată mult mai îndelungată şi mai însemnată. Viaţa lui 
Ciccotelli putea lua sfârşit cu un simplu glonţ în cap. De 
fapt a oricărui Ciccotelli. Probabil că ar fi mai prudent aşa. 

Dar mult mai puţin satisfăcător. Mă voi mai juca cu ea o 
vreme. Voi face să dureze mai mult. Pentru că atunci când 
se va termina, nu va mai rămâne nimic. Viitorul se contura 
searbăd şi singuratic. Din cauza ei. Din cauza lui Tess 
Ciccotelli. Să putrezească în infern. 

Furia pulsa şi imagini ale trupului sfâşiat şi mutilat al lui 
Ciccotelli o hărţuiau zeflemitor. O ademeneau. Nu încă. 
Controlează-te. Stai jos şi controlează-te. 

Scaunul pentru computer era singurul loc unde se putea 
aşeza, dar stând acolo ecranul computerului o ademenea. 
Era mai bine decât magia. Era acces. Acces total şi 
complet la oricine şi oricând. Acces la informaţii. 
Informaţiile însemnau putere. Şi puterea era totul. 

Avea microfoane de verificat. Acum erau mai puţine 
pentru că apartamentul lui Ciccotelli şi biroul ei fuseseră 
curățate. Dar partea bună era faptul că Ciccotelli nu mai 
ocupa niciunul dintre spaţii. De fapt nu mai avea casă şi 
nici serviciu. Asta făcea ca pierderea accesului să merite. 

Faptul că poliţiştii  găsiseră dispozitivele era o 


consecinţă la care se aşteptase. La ceea ce nu se aşteptase 
era ca Ciccotelli să găsească microfonul din zgarda pisicii. 
Acolo avusese ghinion. 

Calitatea înregistrării fusese proastă, torsul pisicii fiind 
un fel de interferenţă, dar informaţiile obţinute fuseseră 
de cea mai bună calitate. Informaţia anonimă pe care 
micuța Rachel o oferise poliţiei şi grija lui Reagan de a 
găsi ucigaşul unui băieţel fuseseră probabil cele mai 
folositoare.  Fuseseră necesare doar câteva apeluri 
telefonice discrete pentru a afla cine era băieţelul şi 
numele tatălui său. Un telefon dat unei cliente de sex 
feminin care avea ceva de ascuns îi garantase o serie de 
apeluri telefonice la nimereală, care-l momiseră pe Reagan 
în diferite locuri din oraş unde se presupunea că se află 
tatăl băiatului. 

El îşi va da seama repede, dar nu va putea rezista 
niciunui apel luând în considerare şansa ca acesta să fie 
real. Oamenii cu scrupule erau atât de uşor de manipulat. 

Acum Joanna Carmichael era o altă poveste. Al ei era 
unul dintre puţinele dispozitive care rămăseseră, dar 
microfonul mergea în mod elegant. Fata făcuse o treabă 
bună ţinându-se după Ciccotelli. Amenințarea ei de a-i 
demasca pe prietenii lui Ciccotelli fusese alarmantă la 
început, dar, până acum, făcuse doar un expozeu despre 
Jon Carter. Din nefericire, ştirea nu va face nimic mai mult 
decât să înflorească afacerea lui Robin cu bistroul. 

Şi că tot veni vorba de Jon şi Robin, era foarte probabil 
ca poliţia să fi găsit înregistrarea video de la locuinţa lui 
Parks şi chiar acum suspecta cuplul. Parks fusese un fir 
destrămat şi avusese nevoie cu disperare să-l taie şi nu 
fusese timp să-l ademenească spre un loc mai sigur. 
Pantofii fuseseră o tactică deşteaptă şi combinată cu 
apelurile telefonice care-l ademeneau pe Reagan spre 
părţile îndepărtate ale oraşului ar trebui să îndepărteze 
poliţia pentru o vreme. Când totul va fi spus şi făcut, 
majoritatea nenorociţilor în albastru nu-şi vor putea găsi 
propriul fund cu ambele mâini. Deşi Reagan şi Murphy 


erau un pic mai deştepţi decât majoritatea şi extrem de 
dedicați meseriei. 

Acest fel de loialitate nu înceta să uimească. Toţi erau 
nişte găgăuţe. 

Fișierul care arăta lista cu apelurile date de pe telefonul 
Joannei era acum deschis. Şase apeluri telefonice primite 
şi efectuate de pe telefonul Joannei începând cu data de 
miercuri. Cu un click din mouse banda începu să ruleze. 
Primele cinci apeluri nu aveau nicio importanţă, dar al 
şaselea... 

„Joanna Carmichael, aici este Kelsey Chin.” 

Şocul o zgudui. Ea-l găsise pe Chin. Chin care ştia 
anumite lucruri. Lucruri intime. Joanna stabilise o întâlnire 
cu Chin... în această dimineaţă. Ca şi Bacon, Joanna avea 
acum informaţii neautorizate. Ca şi Bacon, Joanna va 
trebui să dispară. 


Vineri, 17 martie, 6:10 P.M. 


Murphy închise telefonul. 

— Ghici cine l-a apărat pe David Bacon? 

Aidan nu-şi ridică privirea de pe lista cu persoanele 
care-l vizitaseră pe fratele lui Nicole Rivera la închisoare. 
Amy Miller nu era trecută nicăieri. 

— Arthur, un avocat din oficiu. Am verificat asta. 

— Dar ghici de la cine a preluat cazul Arthur, avocatul 
din oficiu, când ea s-a scuzat că există un conflict de 
interese în mijlocul cazului. 

De data asta el îşi ridică privirea. 

— Amy Miller? 

— Nimeni alta. Arthur a spus că abia ajunsese să 
completeze moţiunile când cazul i-a fost repartizat lui 
Eleanor Brigham. Pentru că Miller o cunoştea pe Eleanor 
prin intermediul lui Tess, a cerut judecătorului să fie 
scuzată. La vremea aceea Arthur a crezut că asta se 
întâmpla pentru că ea avea multe cazuri. 

Pulsul lui Aidan se înteţi. În sfârşit, ceva ce puteau 


folosi. 

— Este o legătură puternică. Ştia ce talente are Bacon. 
L-a trecut în lista cu contacte pentru a-l folosi mai târziu. 

Murphy ridică receptorul. 

— Îl sun pe Patrick. 

— Asta înseamnă că aţi descoperit ceva. 

Aidan se învârti în scaun spre locul unde stătea Vito 
Ciccotelli împreună cu mama sa, în pragul uşii, Spinnelli 
aflându-se chiar în spatele lor. Avusese mult de furcă cu 
Gina Ciccotelli. În drum spre priveghi, noaptea trecută, 
Tess îi spusese despre reconcilierea cu tatăl ei. Îi mai 
spusese şi ce rol jucase mama ei în toată această 
neînțelegere teribilă. Aidan nu credea că poate fi la fel de 
iertător. Şi totuşi, propria lui mamă îl învățase ce este 
respectul şi el se ridică în picioare. 

— S-ar putea, confirmă Aidan. Luaţi loc, vă rog. Am vrut 
să vă aducem împreună cu Jon Carter, dar el este în 
operaţie pentru încă o oră. 

Aidan trase un scaun pentru mama lui Tess, apoi se 
îndreptă pentru a întâlni ochii închişi la culoare ai lui Vito, 
atât de asemănători cu ai lui Tess încât el fii nevoit să-şi 
îndepărteze frica. 

— Este o femeie, spuse el direct. Credem că este Amy 
Miller. 

Gina suspină adânc, ducându-şi mâna la inimă. 

— Nu. Aşa ceva nu este pur şi simplu posibil. Este ca şi 
fiica mea. Nu ar răni-o niciodată pe Tess. 

Dar Vito rămase nemişcat. 

— Nu ştiu, mamă. Eu cred că ar face-o. 

— De ce, Vito? întrebă Murphy. Ce ştii? 

— Nimic exact, murmură el. Doar un presentiment pe 
care-l am de ani de zile. Nu voiam să-l am, aşa că mi-am 
spus că greşesc. El strâmbă din gură. Ar fi trebuit să mă 
ascult. Ştiţi că Amy a locuit cu noi de pe vremea când avea 
cincisprezece ani? 

— Tess a spus că erau ca nişte surori, zise Aidan, dar nu. 
Nu am ştiut că a locuit cu voi. De ce? 


— Pentru că tatăl ei fusese omorât. Tatăl lui Amy şi tatăl 
meu erau parteneri de afaceri şi buni prieteni. Mama lui 
Amy murise... oh, cu mult înainte. 

— Când Amy avea doi ani, şopti Gina. S-a sinucis. 

Vito se încruntă. 

— Nu ne-ai spus niciodată asta. 

— Tatăl lui Amy nu a vrut ca ea să afle vreodată, aşa că 
nu i-am spus. Am luat-o la noi. Am făcut-o să se simtă a 
noastră. Vito, greşeşti. Amy nu poate fi implicată în aşa 
ceva. 

— Cum a fost omorât tatăl ei? întrebă Aidan încordat. 

— El şi logodnica lui au fost înjunghiaţi în timpul unui 
jaf. Vito îşi plecă ochii. Amy a fost atacată. Violată. 
Tăcerea lui Vito era plină de înţelesuri. Aşa a spus ea. Au 
arestat un puşti din cartier. 

— Leon Vanneti, spuse Gina, vocea tremurându-i. Era o 
puşlama. Alerga ca nebunul cu motocicliştii ăia. Ea înghiţi 
cu greu. Mereu ai spus că era inocent. 

— Pentru că aşa credeam. 

— Ai zis: „aşa a spus ea”, observă Murphy. De ce? 

— Îl cunoşteam pe Leon. Era nesăbuit, dar nu era rău. 
Dar cei de la spital au examinat-o. Au găsit spermă şi 
unele vânătăi. Totul s-a aflat la proces. 

— Împreună cu acel cuţit plin de sânge pe care l-au 
găsit sub patul lui, izbucni Gina. Vito, cum poţi spune 
asemenea lucruri? 

— Pentru că nu are sens. Leon nu era prost. Şi-ar fi 
ascuns urmele. A spus că nu s-a atins niciodată de ea, dar 
juriul nu l-a crezut. Un tip care arăta fioros şi avea 
motocicletă, împotriva unei fetiţe inocente. Nu a fost 
efectuată nicio analiză ADN pentru că era cam cu şapte 
ani prea devreme. Acum Leon este în închisoare pe viaţă. 

— Şi Amy a devenit avocat al apărării, spuse gânditor 
Murphy. Fiind o victimă, m-aş fi gândit că va trece de 
cealaltă parte şi va fi avocat al acuzării. 

Motivele pentru care-şi alesese Amy cariera erau ceva 
de luat în considerare. Aidan lăsă acest gând deoparte. 


— De ce crezi că Amy ar putea-o răni pe Tess? 

Vito ridică din umeri stânjenit. 

— A fost mai mult un presentiment. Tess era singura 
dintre noi care avea camera ei, pentru că era singura fată, 
dar era încântată să o împartă cu Amy când aceasta a 
venit să locuiască la noi. Amy voia propria ei cameră. A 
făcut mult tărăboi. Ea voia mereu să fie tratată 
preferenţial. 

— Tocmai îşi pierduse părinţii, protestă Gina. 

— Aşa ai spus, zise Vito. De multe ori. Apoi au început să 
dispară lucruri. Chestii mărunte, nimic important. Apoi a 
urmat chestia cu spaţiul îngust. 

Gina dădu din cap, gestul ei reflectând disperare. 

— Un accident. Vito, te rog. 

— Ce chestie cu spaţiul îngust? întrebă Aidan, dar se 
gândi că ştie despre ce e vorba. 

— Când avea şaisprezece ani, Tess a rămas încuiată într- 
un spaţiu îngust de sub casa unde a copilărit, spuse Vito. 
Este mic şi întunecat, şi... 

— De aceea nu ia niciodată liftul, murmură Aidan şi Vito 
încuviinţă dând din cap. 

— Noi eram plecaţi pentru un weekend. Tess şi Amy se 
presupunea că pleacă la o prietenă, dar Amy s-a răzgândit 
şi a venit cu noi. Se pare că Tess a urmat-o, dar a rămas 
prinsă în acel loc îngust. A stat acolo trei zile. Fără 
mâncare sau apă. Şi-a zgâriat mâinile până în carne şi 
până ce unghiile ei s-au rupt în carne vie. 

Aidan se crispă. 

— Dumnezeule! 

— Amy a pretins că nu ştia că Tess a decis să vină acasă 
şi să meargă cu noi. Dar era greu să o învinovăţeşti pe 
Amy. Se simţea îngrozitor. A îngrijit-o pe Tess zile la rând. 

Gina se îndepărtă de masă. 

— Vito, este o greşeală. 

Îşi încrucişă mâinile la piept şi începu să umble furioasă. 
Apoi se opri brusc în faţa tablei albe, expresia feţei ei 
exprimând pur şoc. 


— Ce este asta? întrebă ea răguşit. 

Aidan se ridică şi se îndreptă spre tablă. Mâna ei 
tremura în timp ce degetul ei încerca să atingă unul dintre 
numele corporațiilor. Deering. Entitatea-cheie. 

— Acest nume. L-am mai văzut. Se întoarse pentru a-l 
privi pe Vito, ochii ei exprimând faptul că înţelesese ceva 
ce o înspăimânta. Era clientul care a angajat-o pe acea 
femeie. 

Acea femeie. Adevărul îl lovi pe Aidan ca o cărămidă în 
timp ce Vito se ridică repede în picioare. Amy. Din nou. 
Înstrăinarea lui Tess de tatăl ei nu fusese nicio 
neînțelegere. Nu fusese un accident. Furia începu să 
clocotească în interiorul său. 

— Ce femeie? întrebă Murphy. 

Aidan îi spuse povestea pe un ton neutru şi rapid. 

— Cea care ne-a rupt familia în două timp de cinci 
afurisiţi de ani, fumegă Vito. Târfa aia nenorocită. Amy a 
vrut să o scoată pe Tess din poză aşa că i-a înscenat asta 
lui tata în mod intenţionat. 

— În timp ce venea la masă de Ziua Recunoştinţei şi 
stătea pe scaunul lui Tess. Ochii Ginei se umplură de 
lacrimi. 

— Şi asta a funcţionat timp de cinci ani. Epuizat, Aidan 
îşi masă capul. 

— Phillip Parks, spuse Murphy foarte încet, din spatele 
lui, iar Aidan ştia la ce se referea. 

— Amy a fost cealaltă femeie a lui Parks. 

Murphy încuviinţă dând din cap. 

— Dacă l-am fi luat pe Parks la întrebări ne-ar fi putut 
spune, demascând-o. 

Aidan se cufundă în scaun. 

— Îi distruge sistematic viaţa lui Tess de ani de zile. 

— De ce s-a sinucis mama lui Amy? întrebă Spinnelli. 

— Era  schizofrenică paranoică. Gina tremura 
incontrolabil. Am observat-o pe Amy cu atenţie. Ştiam că 
uneori se moşteneşte. Dar Amy a părut mereu atât de 
normală. Atât de fericită. Nu am vrut să o speriem aşa că 


nu i-am spus niciodată. 

Vito închise ochii. 

— Dumnezeule! 

— Tess ştia? întrebă Aidan şi Gina negă dând din cap. 

— A fost dorinţa tatălui lui Amy ca nimeni să nu afle. Aşa 
că am ascuns asta. 

Telefonul de pe masa din sala de conferinţe sună şi 
Murphy răspunse repede. 

— Mulţumesc, spuse el şi închise. Patrick a spus că se 
întâlneşte cu noi acasă la Miller cu mandatul. Să mergem. 


Vineri, 17 martie, 6:45 P.M. 


Câteodată cea mai bună abordare era să te ascunzi la 
vedere. Un ciocănit uşor, şi un bărbat deschise uşa. 
Iubitul... cum îl chema? Keith. Trebuie să-şi amintească 
detaliile. Dar iubitul nu era ceea ce dorea ea. Joanna 
Carmichael era. 

— Vă pot ajuta? întrebă el cu un accent tărăgănat. 

— Am venit să mă întâlnesc cu domnişoara Carmichael 
în legătură cu subiectul pe care-l investighează. 

Maxilarul lui Keith se încordă. 

— Oh, spuse el plat. Asta era. Ei bine, nu este acasă 
acum. Va trebui să vă întoarceţi mai târziu. 

Tocmai voia să închidă uşa când ochii lui se măriră din 
cauza şocului în timp ce se uita la pistolul cu amortizor. 

— Unde este ospitalitatea sudistă despre care am auzit 
atâtea? Invită-mă înăuntru. 

El se dădu în spate surprins, lovind un birou care era 
aşezat chiar lângă uşă, cu mâinile la spate. Se mişcase 
repede, dar în cele din urmă nu destul de repede. 
Genunchii lui atinseră podeaua înainte ca el să poată 
îndrepta pistolul scos din sertar, o pată roşie împrăştiindu- 
se cu repeziciune în faţă, pe cămaşa albă scrobită. Era 
bine şi aşa. Fusese un om mort din momentul în care 
deschisese uşa. Doar accelerase lucrurile atunci când 
scosese pistolul, într-adevăr, fusese un lucru nechibzuit. 


Oricum, probabil că nu ar fi avut curajul să îl folosească. 
El căzu înainte, arma care-i alunecase din strânsoare 
stătea acum inofensivă pe covor. Va fi un suvenir 
încântător. Planul apartamentului era foarte asemănător 
cu cel al Cynthiei Adams, zece etaje mai sus. Carmichael 
va sosi în curând acasă. Dulapul va fi un loc rezonabil să... 

Bubuitul pistolului lui Keith zgudui aerul în acelaşi 
moment în care durerea o fulgeră fierbinte şi ascuţită. 
Apoi durerea făcu loc şocului. M-a împuşcat. Bratul meu. 
El se proptise în coate, ţinând şovăitor arma, în ambele 
mâini. Un zâmbet neîndurător apăru pe buzele lui. 
Nenorocitul, în cele din urmă avusese curaj. 

— Să te ia dracu’, spuse el enervat, apoi se prăbuşi, 
prinzând pistolul sub el. 

Şocul făcu loc fricii. Fugi. Fugi. Trecu o secundă până ce 
picioarele ei o ascultară. Scările erau aproape. Fugi. Ai 
coborât un etaj, acum două. hespiră. Mâneca hainei 
cafenii avea o gaură în jurul căreia sângele aproape că se 
îmbibase. 

Cu atenţie, şi-o dădu jos şi merse până la etajul zece, 
ţinând haina pe braţ pentru a-i acoperi rana. Liftul veni 
repede şi, fără prea multă agitaţie, cobori repede în hol. 
De acolo, să iasă dreaptă ca un castravete nu era nicio 
problemă. 


Vineri, 17 martie, 7:00 P.M. 


Ea nu era acolo. Aidan stătea în mijlocul sufrageriei lui 
Amy Miller privind cum echipa lui Jack caută orice ar 
putea indica faptul că Tess fusese aici. Dar nu era nimic. 
Nimic. lar el simţi o frică pură, rece, istovitoare, 
paralizându-l cu intensitatea ei. 

Tess şi tatăl ei nu erau aici. Nici Amy. Furia ieşi 
clocotind la suprafaţă şi-şi strânse pumnii de o parte şi de 
alta a trupului. Respiră adânc. Dacă-şi pierdea sângele 
rece nu o va aduce pe Tess înapoi în siguranţă. Înţelegând- 
o pe Amy, aşa o va aduce pe Tess înapoi. Dacă îşi va da 


seama care va fi următorul pas al lui Amy, înainte de a-l 
putea face, asta o va aduce pe Tess înapoi. 

Eu nu citesc minţi, îi spusese Tess. Deodată, cu 
înverşunare, Aidan îşi dori ca el să poată face asta. 
Trebuia să o poată face. Trebuia să pătrundă în mintea lui 
Amy. 

Nu citi gândurile. Fii poliţist. Fă-ţi treaba aşa cum ţi-o 
faci în fiecare zi. Nodul pe care-l simţea în stomac se mai 
destinse, destul de mult încât să-şi recapete puterea de 
concentrare. Pătrunde în mintea ei. Aidan se învârti uşor 
prin încăpere, examinând posterele din filme care 
acopereau pereţii. 

— Este colecţionară, murmură el, vag surprins. 

Era o colecţie mai degrabă eclectică, începând din 1930 
până în 1990. Unele filme erau clasice, altele mai obscure. 

Toate aveau o temă comună. Inima lui începu să bubuie. 

— Murphy! Vino aici! 

Murphy veni din bucătărie ţinând două borcane de 
sticlă, câte unul în fiecare mână. 

— Ce este? Privi în sus şi fluieră. Astea probabil că 
valorează o avere. 

— Aşa este, dar nu este vorba de bani, ci de ceea ce 
reprezintă. Priveşte! 

Începu să arate cu degetul de la capătul peretelui. 

— Dublă identitate cu Barbara Stanwyck. 

— Nu l-am văzut niciodată, spuse Murphy. 

— O femeie se foloseşte de un bărbat ca să-i omoare 
soţul şi scapă basma curată. Totul despre Eve. 

Ochii lui Murphy străluciră. 

— Anne Baxter joacă o altă târfa manipulatoare. Sunt 
toate filme în care o femeie câştigă. 

Aidan se uită fix la posterul care era aşezat central pe 
perete şi găsi şi ultima piesă a puzzle-ului. Inima lui o 
luase acum la galop. 

— Murphy, ascultă. Citi numele actriţelor. Stanwyck, 
Turner, Davis, Baxter. 

Murphy făcu ochii mari. 


— Corporaţiile pe care le aveai scrise pe tabla albă. Se 
uită la postere. Dar Deering era numele din mijloc. Pe 
acesta nu-l văd. 

Aidan arătă posterul din mijloc. 

— Acesta este Secretul verișoarei Charlotte. Olivia de 
Havilland îşi înnebuneşte „prietena”, pe Bette Davis. 
Numele personajului interpretat de Havilland era Miriam 
Deering. În fiecare dintre aceste filme este vorba de o 
femeie care manipulează fie un bărbat, fie o femeie. Este o 
afurisită de hartă a drumului. Probabil a crezut că este al 
naibii de deşteaptă. Tess putea să vadă posterele astea de 
milioane de ori. 

— Şi nu a suspectat nimic. Amy a tachinat-o oferindu-i 
informaţii şi Tess nu a suspectat niciodată. Cât valorează 
posterele astea, Aidan? 

— Dacă sunt originale? Cam în jur de două sute de mii 
de dolari. 

— Ai făcut un curs despre filme atunci când ţi-ai luat 
diploma, nu-i aşa? 

— Da, spuse Aidan plat. Emoţia datorată faptului că 
spărsese codul dispăru repede. Că mult îmi mai foloseşte 
asta acum. Ce are de-a face asta cu locul în care este 
Miller acum? 

Murphy îl prinse de umeri şi-i strânse încurajator. 

— Încearcă să-ţi relaxezi mintea, Aidan. Gândeşte-te la 
ce ştim, nu la ceea ce nu ştim. Gândeşte-te la asta. Două 
sute de mii de dolari sunt o groază de bani ca să-i 
cheltuieşti pentru a decora un perete. M-am uitat pe 
formularul lui Miller de anul trecut şi a declarat doar 
şaizeci de mii ca venit. Închirierea acestui apartament se 
potriveşte cu asta. Posterele însă nu. 

Aidan ridică din sprâncene. 

— Mai devreme, ai spus că eşti surprins că nu a devenit 
avocat al acuzării. Dacă cumva cauţi nişte trepăduşi 
dubioşi ca să-ţi îndeplinească poruncile... 

— Ca avocat al apărării, ea are acces la toţi tipii răi de 
care are nevoie pentru a-i îndeplini fiecare treabă măruntă 


pe care voia să o facă. Murphy se uită prin sufragerie. 
Singurul lucru pe care nu-l văd este un sistem mare de 
calculatoare. Când Rick ne-a arătat toate camerele video 
mi-am imaginat un fel de consolă a la James Bond care 
avea zece monitoare şi acoperea un perete întreg. Aici nu 
se află niciun computer. Nici măcar un monitor. 

— Probabil că are un laptop. 

— Probabil, dar trebuia să urmărească atâtea ore de 
film. Camerele din apartamentul lui Tess, de la biroul ei, 
cele din apartamentul Cynthiei Adams... Nu mi-o pot 
imagina că stă să se uite la fiecare filmare pe rând, mai 
ales că se ocupă şi de slujba ei. Trebuie să aibă cel puţin 
două sau trei monitoare, Aidan. Altfel, nu este posibil din 
punct de vedere logistic. 

Aidan încuviinţă înverşunat. 

— Înseamnă că are alt loc unde le rulează. Voi verifica 
toate proprietăţile pe care le deţin corporaţiile ei, 
începând cu Deering. 

— Aidan, Murphy, îi strigă Jack pe un ton alertat, din 
dormitor. Veniţi să vedeţi. 

Aidan se opri brusc, cu ochii la ceea ce vedea. Uşile 
şifonierului erau date la o parte, dezvăluind o mulţime de 
fotografii. O faţă era comună în toate. 

— Swanson, murmură Aidan. 

Vito stătea la picioarele patului lui Amy, cu capul 
aplecat sub un baldachin roz înzorzonat. 

— Sunt mai multe aici, spuse el plat. 

Aidan şi Murphy se apropiară de pozele din şifonier. 
Multe dintre ele erau poze de grup. 

— Asta a fost făcută la bistroul lui Robin Archer. Tess 
are una exact ca asta. 

Dar, uitându-se mai de aproape stomacul i se strânse din 
nou. 

— A tăiat-o pe Tess din poză. 

— Din toate pozele, murmură Murphy. Se pare că 
Swanson stătea alături de Tess de fiecare dată când avea 
ocazia. Miller e obsedată de tipul acesta. 


Aidan se uită la Vito. 

— Swanson lipseşte de trei luni de zile. 

— Eu mă gândeam că este mort, dar dacă Miller îl 
urmărea şi el s-a simţit ameninţat, se poate să se fi folosit 
de şiretlicul cu Medici fără Frontiere pentru a dispărea, 
spuse Murphy. 

— Uită-te la asta, fu tot ce spuse Vito şi se îndepărtă de 
pat. 

Aidan îşi băgă capul sub baldachin şi clipi. 

— Mama dracului! 

Toată zona baldachinului era acoperită cu şi mai multe 
poze cu Swanson în diferite etape în care se dezbrăca. 

— Se pare că a fost în dormitorul lui când a făcut aceste 
poze prin fereastră. 

— Am fost la ultima lui adresă cunoscută ieri. Murphy se 
încruntă. Dormitorul dă în stradă. Aceste fotografii trebuie 
să fi fost făcute de la vreun apartament de vizavi. El ridică 
din sprânceană. Poate fi locul ei de joacă. 

Aidan simţi o licărire de speranţă. 

— Hai să mergem acolo. 

— Eu îl sun pe Spinnelli. Poate începe să verifice 
adresele. Să ne facă rost de un mandat. 

— Aşteaptă. Înainte să plecaţi... Stând lângă uşa 
dulapului din dormitor, Jack ţinea în mână o pereche de 
pantofi bărbăteşti. _ 

Mărimea corectă. Sânge pe şireturi. li întoarse. Nu au 
noroi pe tălpi. Îi vom analiza ca să vedem dacă sângele 
este al lui Bacon. 

— Atunci înseamnă că are două perechi de pantofi, 
medită Murphy. Aceştia şi pe cei pe care-i purta în această 
după-amiază când l-a lovit pe Vito. 

— Are mult mai multe decât atât. Jack se dădu la o 
parte. Uită-te! 

Două geamantane mari stăteau deschise pe podea, pline 
cu haine bărbăteşti. 

— Pe eticheta de pe bagaje scrie „Jim Swanson”, spuse 
Jack. Portofelul lui se afla acolo împreună cu carnetul de 


conducere, un bilet spre Ciad şi un paşaport. Şi asta, 
învelit într-o cămaşă. Era un cuţit de măcelar, acoperit cu 
o coajă maronie. 

Lui Aidan îi îngheţă sângele în vene. 

— Atunci el este mort. Ea l-a ucis. 

— Dar de ce? întrebă Murphy. De ce ar face una ca 
asta? 

— Era obsedată de Swanson, spuse Aidan, cu stomacul 
încă strâns. 

— În noaptea dinaintea plecării el s-a îmbătat, îţi 
aminteşti? S-a dus la Jon Carter şi a spus tot ce avea pe 
suflet. Îi aruncă o privire lui Vito. Swanson era îndrăgostit 
de 'Tess, dar ea-l refuzase. De aceea a plecat în Africa. 

Vito făcu ochii mari. 

— Acesta e tipul? Mi-a spus că asta s-a întâmplat. Dar nu 
mi-a spus niciodată numele individului. Mi-a spus că sunt 
singurul căruia i-a spus. Se simţea al naibii de vinovată. 

— Hai să jucăm asta. Aidan arătă spre el. Eu sunt Amy. 
Murphy, tu eşti Swanson. Tu ai venit de la Carter şi eşti 
beat şi descurajat. Nu prea eşti iute de picior. Intre timp, 
eu tânjesc după tine. Am toate aceste fotografii cu tine. Tu 
pleci mâine şi s-ar putea să nu te mai văd niciodată. Mă 
duc la tine şi... ce fac? îţi mărturisesc dragostea mea? 

— Se prea poate. Murphy încuviinţă dând din cap. Dar 
eu spun: „Nu se poate. O iubesc pe Tess.” Te enervezi. Ce 
se întâmpla când ea se enerva, Vito? Când se enerva rău 
de tot? 

Vito păli. 

— Am văzut-o doar o singură dată furioasă rău de tot. 
Cineva îi trăsese ţeapă la o întâlnire pentru o seară 
dansantă la şcoală. Tipul primise o ofertă mai bună de la o 
fată mai populară. A devastat complet camera, a distrus 
lucruri... El înghiţi cu greu. Şi-a ciopârţit rochia pe care 
trebuia să o poarte, precum şi salteaua de pe pat. M-a 
implorat să o ajut să scoată salteaua sfâşiată din cameră 
înainte ca mama şi tata să afle. A spus că a tăiat salteaua 
din greşeală, dar avea scobituri, de parcă ar fi înjunghiat- 


o. Dacă părinţii mei mi-ar fi spus despre mama ei... Nu aş 
fi ascuns aşa ceva. _ 

— A fost îngrozită când a văzut ce a făcut. Il iubea şi l-a 
omorât, spuse Murphy. Şi în mintea ei, este din vina lui 
Tess. 

— Acesta a fost trăgaciul care a transformat asta dintr-o 
tortură obişnuită într-o răzbunare personală. Aidan trase 
aer în piept. A vrut să-i ia totul lui Tess. Cariera şi 
credibilitatea ei. Viața. Nu putea rosti aceste cuvinte. 

— Tu, adăugă Murphy. Tu trebuia să o părăseşti atunci 
când Rachel a fost ameninţată. 

— Dar nu ai făcut-o, spuse Vito şovăitor. Mulţumesc. 

Aidan îşi reaminti privirea lui Tess când crezuse că o 
părăsise. 

Crezuse că ştie ce se petrecea în mintea lui. Crezuse că-l 
descifrase una, două pentru că asta făcea ea. Analiza şi 
diagnostica. Îi ajuta pe sinucigaşi când erau foarte 
vulnerabili. Îi oprea pe ucigaşi şi pe violatori să se 
folosească de nebunie ca să scape de justiţie. Şi era foarte 
bună în ceea ce făcea. 

El crezuse că o astfel de aptitudine este înrădăcinată, 
reflexivă, ceva ce făcea cu oricine. Dar se pare că oamenii 
la care ţinea nu erau supuşi unei astfel de examinări 
minuţioase. Pentru că dacă ea ţinea la cineva cu 
sinceritate şi fără reţinere, se aştepta la acelaşi lucru. Asta 
o făcuse să fie vulnerabilă faţă de cei ale căror motive erau 
egoiste sau brutale. Phillip Parks. Denise Masterson. Amy 
Miller. 

— Jack. Unul dintre criminalişti se întoarse cu un plic 
maro în mână. 

Jack scoase un teanc de felicitări şi o foaie cu timbre din 
Ciad. 

— Sunt deja scrise, spuse Jack. Plănuia să trimită astea 
o dată la câteva luni. 

— Probabil că ea a scris şi scrisoarea către directorul 
clinicii, adăugă Murphy. Ca să ascundă ceea ce făcuse. 
Hai să verificăm apartamentele de vizavi de vechea 


locuinţă a lui Swanson. 

— Şi orice altă proprietate deţinută de corporaţia 
Deering. 

Aidan aproape că ajunsese la uşă când îi sună celularul. 

— Reagan, aici este Jon Carter. Tocmai am ieşit din 
operaţie şi mi-am verificat mesajele. Unul era de la tine şi 
unul era de la Amy Miller. 

Aidan se opri brusc. 

— Ce spunea? 

— Este un mesaj ciudat. Spune că are nevoie de ajutorul 
meu, că este o urgenţă. Spune că este cu un client, un 
puşti care s-a panicat şi a împuşcat-o. Vrea să ne întâlnim 
ca să o cos pentru că nu vrea ca împuşcătura să fie 
raportată. 

— Unde se presupune că vă veţi întâlni? 

— l-am spus că ne vedem acasă la mine în treizeci de 
minute. Te-am sunat pentru că în timpul operaţiei m-am 
tot gândit la seara trecută. Amy mi-a ţinut haina în timp 
ce-i prezentam condoleanţe lui Flo Ernst. Sper să greşesc, 
dar nu vreau să risc viaţa lui Tess. 

— Suntem pe drum, Jon. Vom ajunge acasă la tine în 
cincisprezece minute. 

— Atunci înseamnă că am avut dreptate. El părea a fi 
extenuat. 

— Da. Aidan trase aer în piept. Ai avut dreptate. 


Vineri, 17 martie, 7:30 P.M. 


— Tess? era un geamăt slab, de-abia se putea auzi. 

Tess îşi înălţă capul şi se uită prin întuneric fiind atât de 
uşurată. Tatăl ei era conştient. În viaţă. Cu grijă, se 
rostogoli spre el şi-i întâlni privirea. Şi el avea mâinile şi 
picioarele legate, dar din nu ştiu ce motiv Amy nu-i pusese 
căluş. Amy. Era atât de necrezut. Până când începu să 
pună lucrurile cap la cap. Spațiul îngust. Fusese atât de 
şocată atunci, iar Amy fusese atât de îngrijorată. Exact 
cum fusese şi după situaţia cu deţinutul şi lanţul. Li 


adusese supă. O supă greţoasă. Tess crezuse mereu că 
Amy era doar o bucătăreasă groaznică. Acum cele şase 
săptămâni pe care le petrecuse simțindu-se slăbită şi 
vomitând începeau să capete sens. M-a otrăvit. Ce târfa. 
Dar de ce? 

Pentru că este nebună, Tess. Şi Tess aflase că, uneori, 
acesta era singurul motiv de care avea nevoie cineva. Dar 
furia lui Amy se schimbase. Inainte de Cynthia Adams, 
furia ei nu fusese niciodată letală. Doar... meschină. Ce se 
schimbase? 

Incercă să-i dea un ghiont în genunchi tatălui ei cu 
propriul ei genunchi. 

— Tess, şopti el. Trăieşti. Pentru cât timp? îl înghionti 
din nou, oferindu-i alinare, în acelaşi timp căutând-o şi ea. 
Am un cuţit în buzunar, murmură el. Cuţitul meu de 
cioplit. Poţi să-l iei? 

Cuţitul său de cioplit. El mereu fusese pregătit să-i 
cioplească un fleac când ea era mică, ţinând cuțitul în 
teacă, în buzunarul pantalonilor de lucru. Putea vedea asta 
cu ochii minţii. Dacă ar putea ajunge acum la el cu mâinile 
legate. 


Vineri, 17 martie, 7:30 P.M. 


Joanna se îndreptă spre blocul ei mergând vioaie. Vizita 
sa la Lexington îi deschisese ochii, informaţia doctorului 
Chin fiind o trambulină spre ceea ce devenise un subiect 
serios de jurnalism. Nu primise un interviu exclusiv de la 
Ciccotelli, dar ce aflase despre cea mai bună prietenă a 
doctoriţei s-ar putea să fie şi mai bine. Abia aştepta să-i 
spună lui Keith. 

Reuşise. În sfârşit, reuşise. Va avea un articol doar al ei. 
Şi nu se compara cu articolul spumos pe care-l scrisese 
despre stilul de viaţă alternant al lui Jon Carter care va 
apărea în paginile cu ştirile mondene. Acesta era un 
subiect care va avea impact asupra jurnalismului. Era de 
primă pagină. Deasupra paginii împăturite. 


În sfârşit. lar Cyrus Bremin nu-i va mai fura subiectul. 
Avea promisiunea editorului. Dar tipul îi mai promisese şi 
înainte şi-i dăduse subiectul, aşa că va trebui să aştepte şi 
să vadă ce şi cum. Şi totuşi, ea dădu colţul cu un zâmbet 
pe faţă. 

Zâmbetul se topi şi pasul ei şovăi când blocul ei apăru în 
raza vizuală. Pentru a doua oară într-o săptămână o 
ambulanţă se afla pe bordură. Alergă când trecu de 
ultimul bloc. Înainte fusese emoţionată faţă de perspectiva 
de a face un reportaj despre sinuciderea Cynthiei Adams, 
acum simţea doar groază. 

Ajunse în dreptul unui poliţist. 

— Locuiesc în această clădire. Ce s-a întâmplat? 

O privi mijindu-şi ochii. 

— Cum te numeşti? 

— Joanna Carmichael. 

Privirea lui deveni plată. 

— Te căutam. Vino cu mine. 

Nu. Groaza creştea în timp ce o conduse la lift şi sus la 
etajul ei. Nu. Uşa apartamentului ei era deschisă. Erau 
oameni înăuntru. Nu civili. Ci mai mult poliţişti. Keith. 

Fu oprită la câţiva centimetri de uşă de către un bărbat 
înalt, brunet, şi o femeie mai mică de statură şi blondă. 
Bărbatul îi puse mâna pe umăr. 

— Domnişoară Carmichael? 

Stupefiată, ea încuviinţă dând din cap. 

— Eu sunt detectivul Mitchell şi acesta este partenerul 
meu, detectivul Reagan, spuse femeia. Ne puteţi spune 
unde eraţi acum o oră? 

Inima ei se opri aproape de tot. Bărbatul înalt şi brunet 
era fratele poliţistului care era prieten cu Ciccotelli. 

— Cu editorul meu de la Bulletin. De ce? 

Femeia o privi direct în ochi. 

— Avem veşti proaste pentru dumneavoastră. 

Cuvintele femeii fură acoperite de scârţâitul roţilor 
tărgii. Avea pe ea un trup vârât într-un sac de plastic. 

— Keith? Se uită după targă, panica făcând ca totul să 


dispară. Vocea pe care o auzi ţipând era a ei. Keith. 


23 


Vineri, 17 martie, 7:30 P.M. 


Sângerarea aproape că se oprise singură şi nu mai 
palpita la fel de rău ca înainte când rana era proaspătă. Şi 
totuşi, trebuia să fie cusută sau se va desface din nou. Jon 
va sosi în curând. O va coase şi torturarea lui Ciccotelli 
poate începe. 

Aleea lui Jon era vizibilă prin binoclu de ia un bloc 
depărtare. Aşa cum era şi Camaro care mergea încet 
furişându-se pe drum, la distanţă de un bloc, în cealaltă 
direcţie. 

Maşina lui Aidan Reagan. Îi trebui ceva timp ca şocul să 
dispară. Jon Carter o raportase. O suspectau. Imposibil. 
Pantofii fuseseră un truc atât de inteligent. Ar fi trebuit să- 
l suspecteze pe Robin Archer, dar el rămăsese acasă chiar 
şi după vizita matinală a poliţiei. Acum mă suspectează pe 
mine. Dar cum aşa? 

Şi mai important, ce va face acum? Trebuia să aibă grijă 
de rană. Ciccotelli va trebui să o facă. Sper că tatăl ei mai 
este încă în viaţă, pentru că doar un pistol pus la tâmpla 
lui o va forţa să-şi facă treaba cum trebuie. Odată ce 
copcile vor fi puse, Ciccotelli şi tatăl ei vor trebui să 
moară. Repede şi mult mai nedureros decât plănuise. 
Trebuie să fug. Departe. 


Vineri, 17 martie, 8:15 P.M. 


— Trebuie că ne-a văzut. Aidan îşi aruncă dezgustat 
haina pe birou. 

— Am aşteptat-o patruzeci şi cinci de minute, îi spuse 
Murphy lui Spinnelli. Nu a apărut. 


Spinnelli oftă. 

— Ştim cum a fost Miller împuşcată. Am primit un apel, 
chiar după ce aţi plecat, în apartamentul ei. Prietenul 
Joannei Carmichael a fost găsit mort în apartamentul lui. 
Stătea aşezat pe propriul lui pistol, cu care se trăsese o 
dată. Şi am găsit fotografii pe computerul lor. Se pare că 
Carmichael a fotografiat-o pe Tess prin tot oraşul. 

Alt mort. La naiba. 

— Tess mi-a spus că Carmichael o urmărea. 

— Ei bine, a făcut o treabă al naibii de bună ca 
urmăritor. Am găsit poze cu Marge Hooper şi Sylvia 
Arness şi multe alte poze cu alte persoane pe care Tess le- 
a întâlnit în acea zi. Carmichael le-a spus lui Abe şi Miei că 
suspectase că cineva i-a umblat în fișiere, dar a fost 
„distrasă” de alt subiect. Aşa că se pare că Miller se 
plimbă având o rană de glonţ. 

— Carmichael ajunsese prea aproape de Miller, 
murmură Murphy. Despre ce era subiectul? 

— Nu a spus. Mia zice că Carmichael tot mormăia: 
„deasupra hârtiei împăturite”. 

— Deci iubitul ei a plătit cu viaţa pentru obsesia ei 
pentru Tess şi un interviu în exclusivitate. Aidan oftă. Aţi 
găsit ceva în vechiul apartament al lui Swanson? 

— A fost închiriat acum două luni de un cuplu de tineri, 
spuse Spinnelli. Deci Miller nu este acolo acum. Dar 
înainte de asta, a fost închiriat de Deering, Inc. 

Atât de aproape. Şi totuşi nu le era de folos. 

— Am verificat bunurile deţinute de Deering? 

— Lori se ocupă de asta. Ar trebui să avem veşti cam 
într-o oră. Am ridicat-o din nou pe Denise Masterson. A 
cerut să-şi sune avocatul şi ghiciţi cine era? 

— Destin Lawe, spuse Murphy şi Spinnelli încuviinţă 
dând din cap. i 

— A fost foarte nefericită să afle că este mort. li spusese 
că este avocat. 

— Şi de aceea îl sunase imediat ce i-am dat drumul ieri, 
spuse Murphy. 


— Am mai primit alte trei apeluri raportând că tatăl lui 
Danny Morris a fost zărit. Toate false. 

— Ea ştie că vom urmări fiecare pistă. Dracu’ s-o ia de 
târfa, şuieră Murphy. 

Lui Aidan îi venea să urle. 

— Nimic din toate astea nu ne ajută să o găsim pe Tess. 

— Am dat-o în urmărire generală pe Miller, spuse 
răbdător Spinnelli. Aidan, nu putem face nimic până ce 
Lori nu termină de verificat dosarele. Foloseşte-te de 
timpul acesta pentru a-ţi reîncărca bateriile. Miji ochii. 
Acesta este un ordin. Imediat ce vei primi lista cu 
proprietăţile, vei pleca ca din puşcă. Vreau să te poţi 
concentra când vei face asta. 

Aidan plecă de la biroul său, în drum spre lift întâlnindu- 
se cu Rick. 

— Te căutam, spuse Rick. Am găsit ceva. Când Aidan îl 
privi consternat, Rick se încruntă. CD-ul pe care l-a distrus 
puştiul ăla Poston. Am găsit ceva. 

Un nou val de energie apăru pentru a-i oferi impulsul de 
care avea nevoie. 

— Hai să ne uităm. 


Vineri, 17 martie, 8:15 P.M. 


Tess aproape că râse. Era o cerere a naibii de 
caraghioasă. 

— Ce anume vrei să fac? 

Amy nu zâmbea. _ 

— Aici ai un ac sterilizat şi nişte aţă. Işi dezgoli 
antebraţul, dezvăluind pielea sfâşiată. Coase-o! Ţinea 
pistolul în mâna stângă, apăsând ţeava pistolului de 
tâmpla lui Michael. Nu mă face să tresar. Mâna mea 
stângă nu este chiar atât de fermă. 

Tess se linişti numaidecât. 

— În regulă. Dar nu-l răni. 

— Tot mă va ucide. Nu o ajuta. 

El gemu când Amy îl lovi în abdomen. 


— Mai tacă-ţi fleanca, boşorogule! 

— Este în regulă, tată, murmură Tess, apoi întâlni 
privirea lui Amy. Nu te pot ajuta având mâinile legate. 

După o oră în care se răsucise, reuşise să ia cuțitul de 
cioplit al tatălui său din teaca din buzunar. Cu mâinile 
legate la spate, singurul loc unde putuse ajunge pentru a 
ascunde cuțitul era în betelia din spate a blugilor ei. Pe 
moment era acoperit şi complet inutil. Dar când Amy îi va 
dezlega mâinile... 

Amy luă cuțitul ei, unul mare de măcelar, şi-i tăie funiile 
care-i legau mâinile. 

— O singură mişcare aiurea şi tatăl tău nu va mai trebui 
să-şi mai facă griji în legătură cu inima sa. 

— Asta va durea, o avertiză Tess. Nu am nimic care să 
diminueze durerea. 

Amy surâse afectat, ochii ei cercetând rafturile micii 
încăperi în care erau ţinuţi. 

— Eu am, dar o să te las să-l foloseşti pe mine când o 
îngheţa iadul. 

Luptându-se cu greaţa datorată minusculei încăperi, 
Tess observă toate plantele şi sticlele aliniate pe rafturi. 
Majoritatea erau ciuperci şi alte piese ale puzzle-ului se 
adunară. 

— Halucinogene. Le-ai folosit pe pacienţii mei. 

Amy îşi întinse braţul. 

— Taci din gură şi coase! 

Tess dădu din cap. 

— Mi se face greață aici. Mă tem că voi face o treabă de 
mântuială. 

— Este un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum, spuse 
Amy sec. Dă-i drumul! 

Tess băgă aţa în ac. 

— Ai folosit drogurile astea pe pacienţii mei? 

Amy scoase un sunet nerăbdător. 

— Da, le-am folosit. 

Tess împunse uşor şi Amy şuieră a durere. 

— Le-ai pus şi în supa mea? 


— Desigur. Părea o ocazie perfectă să te separ de Phil. 

Tess mai puse câteva copci. 

— Te-ai culcat cu el? Cu Phillip? 

Zâmbetul lui Amy fii unul răuvoitor. 

— Desigur. Şi am făcut imagini ale marelui eveniment. A 
fost destul pentru a-l convinge pe Phil să plece de lângă 
tine. Nu vă puteam lăsa să vă căsătoriţi. 

— De ce nu? 

— Pentru că atunci ai fi fost fericită. Nu aş fi putut 
plănui mai bine treaba cu Green şi cu deţinutul cu lanţ, 
nici dacă aş fi încercat. Dar mă puteam folosi de 
consecinţe. 

— Credeam că-mi pierd minţile, murmură Tess, 
gândindu-se la săptămânile în care fusese prea slăbită să 
se ducă la muncă şi întrebându-se dacă nu cumva mintea o 
făcea să-şi respingă cariera. 

Amy chicoti bine dispusă. 

— Ştiu. Apropo, chiar am vorbit serios când ţi-am spus 
duminică cum că arăţi ca o târfă ieftină. 

Tess îşi încleştă maxilarul. 

— Ştiu. Eleanor avea dreptate în legătură cu tine. Nu te- 
a plăcut niciodată. 

Braţul lui Amy se încordă sub mâna lui Tess. 

— Târfa! A plătit şi ea. 

Tess se uită în sus. 

— Poftim? _ 

— Mereu făcea diverse lucruri pentru tine. lţi oferea 
diverse chestii. 

Tess îşi reaminti şocul provocat de moartea subită a lui 
Eleanor. 

— Ai omorât-o pe Eleanor şi ai făcut să pară că este un 
atac cerebral. 

— Aşa este. Ea-şi subţie buzele. Pielea de pe gâtul ei era 
atât de ridată încât legistul nici nu a văzut micul semn pe 
care l-a lăsat acul. 

— Dar nu au găsit niciun fel de droguri. 

— Frumuseţea aerului, Tess. 


Palidă, Tess îşi îndreptă din nou privirea spre copci. 

— Ai injectat-o cu aer. 

— Boşorogul ăla ar fi trebuit să te arunce direct în 
stradă. 

— Dar nu s-a întâmplat aşa, murmură Tess, multe 
lucruri devenind acum clare. 

— Ai aterizat în picioare, spuse Amy cu amărăciune. Aşa 
cum faci mereu. Ea scutură cu putere din cap. Făceai, se 
corectă ea. Viaţa ta minunată se va sfârşi în noaptea asta. 

Tess aproape că terminase de pus copcile, iar picioarele 
ei încă erau legate. 

— Ce vei face cu noi? 

— Vă împuşc. Este ca un mare cerc. Am început cu voi 
pentru că mi-am ucis tatăl. lar acum termin omorându-l pe 
la vostru. 

Tess greşi o copcă, făcând-o pe Amy să transpire. 
Michael privi în sus cu ochii abia mijiţi. 

— Ţi-ai omorât propriul tată? De ce? 

Chipul lui Amy se înăspri. 

— Urma să se căsătorească. Nu voiam ca el să facă asta. 
Ea avea cinci copii şi aveau să-mi invadeze casa. Să-mi ia 
lucrurile. Ea chicoti urât. Şi ce bine mi-a fost, am ajuns să 
stau cu cei cinci copii ai tăi, aşa că nu era deloc mai bine. 

— I-ai înscenat asta lui Leon, murmură Tess, fără să se 
grăbească să termine ultimele copci. 

— A fost uşor de făcut. Ea se întunecă la faţă. Să-ţi 
înscenez ţie ar fi trebuit să fie la fel de uşor. 

— De ce nu a fost? întrebă Tess. 

— Mi-a fost teamă că poliţiştii vor omite indiciile 
importante aşa că am lăsat prea multe. 

— Ai făcut o treabă prea bună, murmură Tess, făcându-i 
jocul. 

— Aşa este, răspunse Amy, mulţumită. Dar să-i înscenez 
ceva bătrânului tău a fost floare la ureche. 

Tess scrâşni din dinţi. Amy pusese şi asta la cale. 

— M-ai păcălit. 

— Marea psihiatră. Nu este mai bună decât ceilalţi. Ai 


văzut ceea ce voiai să vezi. Amy îşi îndoi degetele. Ai făcut 
o treabă bună. Pentru asta boşorogul va muri repede. 

Tess ştiu că era acum ori niciodată. Scoase cuțitul 
tatălui său din betelie şi, în timp ce Amy îşi inspecta 
copcile, Tess lovi, tăind adânc în braţul lui Amy care nu 
era rănit. Scoţând un răcnet asurzitor, Amy îndreptă 
pistolul în sus şi Tess îi aplică aceeaşi mişcare pe care o 
folosise şi asupra lui Clayborn. Amy ţipă, sângele 
curgându-i din nas, şi Tess se aruncă peste ea, lovind-o de 
unul dintre pereţi. Oalele de pe rafturile de deasupra se 
balansară, iar Amy fu pentru o clipă buimacă. 

Tess luă pistolul lui Amy cu o mână şi tăie funiile din 
jurul gleznelor cu cealaltă. Se ridică în picioare cu arma în 
mână în timp ce Amy rânjea sarcastic. 

— Nu o vei face. 

Tess ştia că Amy avea parţial dreptate. Această femeie 
fusese cea mai apropiată prietenă a ei. Şi prietenia venise 
doar din partea ei tot timpul. Şi totuşi, Tess nu se putea 
vedea apăsând pe trăgaci, luându-i viaţa lui Amy. Femeia 
pe care o iubea ca pe o soră era bolnavă mintal. Il cruţase 
pe Harold Green. Oare-i datora lui Amy mai puţin? 

— Nu vreau să te omor, Amy. Dar o voi face dacă voi fi 
nevoită. Ridică-te şi nu te atinge de tata sau jur că te 
omor. 

Amy se ridică. 

— Este o încăpere atât de minusculă, Tess. Nu cred că ai 
destul aer. 

Tess scrâşni din dinţi. 

— Se pare că mă descurc destul de bine, în ciuda fricii 
mele. Şi spre surprinderea ei era adevărat. Acum mişcă-te. 
Cât mai departe de tata. 

Amy se mişcă câţiva paşi mai aproape de uşă, ochii ei 
fiind vigilenţi. Tess ştia că Amy aşteaptă ca ea să 
clipească. 

— Este destul de departe. Tată, nu-mi pot lua privirea de 
la ea ca să te dezleg. 

— Este în regulă, Tess. El era atât de slăbit. Adu 


ajutoare. 
— Mişcă-te, Amy. Vom da un telefon şi de data asta voi 
vorbi chiar eu. 


Vineri, 17 martie, 8:20 P.M. 


Aidan, Murphy şi Spinnelli se uitau fix la pozele pe care 
Rick le împrăştiase pe masă. 

— Aşchiile subţiri de pe CD au tradus banda care lipsea 
de-a lungul lungimii pozei, le explică Rick. 

— Ai găsit poze? întrebă Aidan. Mă aşteptam la un fișier 
audio. 

— Oh! Rick scutură din cap pentru a-şi reveni. M-am 
uitat mult prea mult timp la asta. Am găsit un fișier audio, 
dar doar fragmente. Ca o conversaţie de pe un celular 
care tot continuă. Dar sigur este destul pentru a pune 
mâna pe Poston. În timp ce căutam fragmentele audio, am 
găsit nişte fișiere cu poze, ascunse adânc. Probabil că a 
încercat să şteargă acest disc cu un aparat de ştergere 
guvernamental. Acesta şterge doar datele. Dacă-l ştergi de 
şapte ori, şi chiar şi atunci se ştie că mai rămân date. 
Vedeţi dacă pozele înseamnă ceva. 

Poza era a unui perete cu fotografii. Picturi ale unei 
plaje făcute în cerneală. Mai văzuse peretele acesta. Inima 
i se urcă în gât. 

— Aceasta este sufrageria lui Tess. 

Murphy luă una dintre poze. 

— Glumeşti. 

Aidan privi în sus. 

— A făcut cu Tess acelaşi lucru pe care l-a făcut cu 
Swanson. Acestea sunt făcute din afara apartamentului lui 
Tess. Acolo s-a instalat. 

Murphy încuviinţă emoţionat dând din cap. 

— Din clădirea de vizavi. Dar acea clădire are patruzeci 
de apartamente care dau spre stradă. Poţi spune care este 
apartamentul folosindu-te de unghiul pozei? 

— Posibil, spuse Rick. Rezoluţia este proastă, dar pot 


ghici. 

Spinnelli ciocăni în masă pentru a le atrage atenţia. 

— Trebuie să ştim exact care apartament ca să luăm un 
mandat. Nu poţi doar să ghiceşti. 

Aidan ridică receptorul. 

— Lori, ai lista cu proprietăţile lui Deering? 

Două minute mai târziu, Lori aduse listele scoase la 
imprimantă şi Aidan trasă cu degetul în jos pe listă. 

— Deţine douăzeci de apartamente. Dar numai unul 
vizavi de Tess. Să mergem. 


Vineri, 17 martie, 8:45 P.M. 


— Acum opreşte-te, spuse Tess şi Amy se opri, cu un 
zâmbet batjocoritor pe faţă. 

— Şi dacă nu o fac? 

Tess trase un foc, făcând ca glonţul să treacă aproape 
de capul lui Amy. 

— Atunci te împuşc. 

Faţa lui Amy se făcu roşie. 

— Târfa! Mereu ai avut totul! 

— Şi acum o să te bag la închisoare. Acolo unde ai 
încercat tu să mă trimiţi. 

— Şi aş fi reuşit dacă nu erau poliţiştii ăia afurisiţi. 

— Parcă ai fi personajul negativ din Scooby-Doo, spuse 
Tess şi Amy se încruntă şi mai tare. Cam atât despre 
filmele clasice. Se uită în jur, dar spre surprinderea ei nu 
văzu niciun telefon. 

— Nu am telefon, spuse Amy sigură pe sine. Doar 
internet. Acum ce facem? 

— Vii cu mine. Vom ciocăni la uşi. Sunt sigură că cineva 
din clădirea asta are telefon. Îi făcu semn lui Amy, care 
stătea în faţa ei, să se îndrepte spre uşă. Mergi! 

În schimb, Amy atacă. Tess fu împinsă îndărăt, lovindu- 
se de uşa de sticlă care dădea spre curtea interioară, iar 
Amy îi smulse arma. Sângerând şi plină de vânătăi, Amy se 
ridică, îndreptând arma spre inima lui Tess. 


— Acum tu te mişti! leşi pe terasă! Cerc complet cu tatăl 
tău, cerc complet cu tine. Toate astea au început atunci 
când pacienta ta s-a aruncat. Acum titlurile ziarelor vor 
scrie că şi tu te-ai aruncat. Deschide uşa! 

— Nu. Tess ştia că în momentul în care va păşi pe terasă 
va fi un om mort. 

Amy descuie uşa şi o împinse, lăsând să între aerul rece 
al nopţii. O prinse cu o mână pe Tess de păr, iar cu 
cealaltă îi apăsă pistolul la tâmplă. 

— Am spus să mergi! Acum! 

O trase pe Tess pe balcon şi o împinse astfel încât să 
stea aplecată peste balustradă. Tess ţipă când simţi că 
ţeava pistolului i se înfipse în spate. Instinctiv, se mişcă 
vrând să diminueze durerea, şi îşi mută centrul de 
greutate, iar Amy o împinse. 

Aruncând-o pe Tess peste balustradă. 

x 


— Poliţia! Aidan se dădu la o parte pentru a lăsa echipa 
SWAT să spargă uşa, şi simţi că inima încetează să-i mai 
bată. 

Pe balcon, Amy stătea în picioare. Singură. Abia vizibile 
erau cele două mâini care se ţineau de margine pentru a-şi 
salva viaţa. 

Tess. 

— Toată lumea pleacă sau îi împuşc mâinile, ameninţă 
ea calmă. Şi va cădea, douăsprezece etaje. Dacă nu moare, 
îşi va dori să o fi făcut, şi voi la fel. 

Murphy era în spatele lui. 

— La trei, Aidan, spuse el încet. Unu, doi... 

Trei. Atât el, cât şi Murphy traseră în acelaşi timp, forţa 
combinată a împuşcăturilor trimiţând-o pe Amy peste 
margine. Fără să aştepte să verifice unde a aterizat, Aidan 
fugi împreună cu Murphy şi o traseră pe Tess înapoi unde 
era în siguranţă. Era albă la faţă şi respira rapid, prea 
şocată ca să spună ceva. Aidan o luă în braţe şi o duse 
înapoi în sufragerie. 

— Este pe trotuar, spuse Murphy de la balcon. Este 


moartă. 

— Cerc complet, murmură Tess. Ca şi Cynthia. 

Aidan se gândi că nu o va mai lăsa pe Tess din braţe cât 
va trăi. Când văzuse mâinile ei micuţe strângând marginea 
balconului, pierduse mai mult de douăzeci de ani din viaţă. 

Tess se luptă să se ridice în picioare. 

— Tata. Sună la 911. Are nevoie de oxigen. 

Şi ea avea nevoie, se gândi Aidan, dar o sprijini în timp 
ce fugea spre o cameră din spate unde zăcea Michael 
Ciccotelli, încă legat şi palid. Se uită în sus şi închise 
uşurat ochii. 

— Trăieşti. Am auzit Împuşcături. 

Tess se lăsă în genunchi şi căută cuțitul pentru a-i tăia 
legăturile. Din ochi îi curgeau lacrimi şi Aidan credea că 
ea nici nu era conştientă de ele. Mâinile îi tremurau, 
făcând ca cuțitul să devină un pericol. 

— Este moartă, tată. Amy este moartă. 

— Tess. Aidan se lăsă pe vine şi-i luă cuțitul din mâini. 
Stai jos şi respiră. 

Îi tăie repede legăturile lui Michael şi-l ajută pe bătrân 
să-şi întindă picioarele. 

— Mergeţi amândoi la spital şi tu nu vei comenta. De 
acord? 

Michael se uită la Tess. 

— Eu merg dacă mergi şi tu. 

Ea încuviinţă dând din cap, cu mâna la gură. 

— Bine. 

— Tess? Tată? Vito se opri brusc în pragul uşii. Oh, 
Dumnezeule, Tess! Se lăsă în genunchi lângă ea, 
îmbrăţişând-o. Spinnelli m-a sunat şi am ajuns aici când tu 
încă mai atârnai de balcon. Am crezut că vei cădea. Elo 
strânse şi mai tare şi o legănă cu putere. 

Michael făcu ochii mari. 

— Erai atârnată de balcon? Dumnezeule! 

— Am crezut că fac atac de inimă, spuse Vito cu patos. 
Eu şi mama stăteam acolo şi ne uitam. Nu puteam respira. 
Apoi Amy a căzut peste balustradă şi Reagan te-a tras sus. 


Privi şovăitor în sus şi-i întâlni privirea lui Aidan. 
Mulţumesc. 

Aidan reuşi să dea din cap. 

— Este în regulă. Nici eu nu sunt sigur dacă voi mai 
putea respira din nou. Respiră, apoi trase în mod 
experimental aer în piept. Cred că încă mai pot. 

Tess se retrase cu blândeţe din braţele lui Vito şi se 
întoarse spre Aidan. Îşi aşeză capul pe umărul lui. 

— Nu cred că am fost vreodată atât de fericită să văd pe 
cineva ca atunci când te-am zărit pe tine uitându-te peste 
balcon. li atinse buzele cu ale ei. Mulţumesc. 

Aidan îşi îngropă faţa în scobitura gâtului ei şi tremură. 
Se terminase. În sfârşit se terminase. 

— Cu plăcere. Hai să mergem să te consulte, apoi să 
mergem acasă. 

Ea-şi înălţă capul zâmbind, privindu-l în ochi. 

— În seara asta nu gătesc, detective. 

El râse înăbuşit. 

— Este în regulă. Nu mai am salivă ca să înghit orice ai 
găti. Poate mâine. 

— Atunci rămâne pe mâine. 


Sâmbătă, 18 martie, 8:30 A.M. 


Tess ieşi uşurel din lift la etajul unde se afla Aidan, 
inima ei alergând. Stătu o clipă şi trase aer în piept. 

— Încă mai urăşti lifturile, Tess? 

Se uită în sus şi-l văzu pe Marc Spinnelli studiind-o cu 
un zâmbet binevoitor, cu un pahar de cafea în mână. 

— Da, dar s-ar putea să urăsc înălțimile un pic mai mult 
acum. 

El rânji. 

— Aş spune că ai dreptul să ai o astfel de fobie, doctore. 
O cuprinse cu braţul de umeri. Nu am avut ocazia să 
vorbesc cu tine aseară. Eşti bine? 

— Sunt bine. Mă dor toate, dar sunt bine. 

Se trezise acum o oră în patul lui Aidan. El deja plecase, 


lăsând un bileţel pe pernă. „Odihneşte-te”, îi ordonase el, 
dar în dimineaţa asta avea nevoie de răspunsuri. Avea 
nevoie de el. 

— Aidan este aici? 

El încuviinţă dând din cap, înțelegând. 

— Este în sala de conferinţe. Te conduc. 

Cinci perechi de ochi priviră în sus când ea intră în 
încăpere. Jack, Rick, Patrick, Murphy şi Aidan. El se ridică, 
încruntându-şi sprâncenele. 

— 'Ţi-am spus să dormi. 

— Nu am putut. Scoase ziarul Bulletin de dimineaţă. Ai 
văzut asta? 

Aidan oftă. 

— Da, l-am văzut. Aşază-te, Tess. 

Ea se aşeză pe scaunul oferit şi deschise ziarul, uitându- 
se încă o dată la titlul scris cu litere groase... Titlul era: 
AVOCATĂ A APĂRĂRII, CRIMINALĂ. Sub titlu se aflau 
două articole. Primul era cel mai mare, scris de Cyrus 
Bremin. Scria în detaliu despre rolul lui Amy în crimele de 
săptămâna trecută, care culminase cu Phillip Parks şi 
Keith Brandon. Pozele lor priveau fix din paginile ziarului, 
iar ea se simţi tristă. Era inclusă şi o poză cu ea, alături de 
una mai neclară a ei atârnând de balcon. Această poză îi 
făcu stomacul să protesteze. Visase despre asta noaptea 
trecută, degetele ei se desprinseseră uşor de pe marginea 
balconului în timp ce de dedesubt se auzeau claxoanele 
din trafic. Dar nu adormise. Era doar memoria ei care rula 
iar şi iar îngrozitorul moment. Dar trăia. Alte treisprezece 
persoane nu mai trăiau. 

Cel de-al doilea articol era mai mic, dar la fel de şocant. 
Amy lucrase pentru câteva familii importante din Chicago, 
câştigând bani mânjiţi cu sânge în timp ce-i ajuta să-i bage 
la închisoare pe angajaţii care-i supărau. Invariabil, acei 
angajaţi erau omorâţi, trimițând un mesaj eficace oricui se 
gândea să-i trădeze. Se pare că printre aceşti angajaţi, 
Amy Miller era asemuită cu moartea. Cumva, Joanna 
Carmichael descoperise asta. O costase viaţa iubitului ei. 


— În sfârşit şi-a obţinut articolul semnat de ea, murmură 
Tess. Mă refer la Carmichael. 

— Cu un preţ. Aidan se întoarse încet. Eşti bine? 

Da, vru ea să răspundă, apoi se uită la prima pagină. 

— Nu. Nu sunt. 

— Cum se simte tatăl tău? întrebă Murphy. 

— Stabil. Incercă să zâmbească. Capricios. Vrea să plece 
acasă. 

Ceva străluci în privirea lui Aidan, dar el doar zâmbi. 

— Vom vorbi despre asta când se vor linişti toate. Ai 
mâncat? 

— Mama ta m-a obligat. 

Tess se trezise simțind miros de ouă şi bacon şi văzând 
zâmbetul calm al lui Becca Reagan, care părea să 
îndepărteze cea mai rea situaţie. Tess îşi petrecuse seara 
trecută la spital unde fusese examinată şi i se dăduse 
repede drumul. Tatăl ei fusese, desigur, internat. Vito şi 
mama ei încă mai stăteau la căpătâiul său. Dar tatăl ei 
insistase ca ea să se ducă acasă. Să doarmă. Acasă 
însemna casa lui Aidan. 

— Ce ai aflat noaptea trecută? 

— Că tot ceea ce este în articolul lui Carmichael este 
adevărat. Şi mai mult de-atât. 

— Întindea curse oamenilor nevinovaţi, spuse cu 
asprime Patrick. Pe unii dintre ei i-am urmărit eu penal. 
Dacă poliţia se apropia prea mult de una dintre crimele 
comise de vreuna dintre familii, familia o aducea pe ea. Ea 
găsea un tap ispăşitor, aranja probele ca să fie găsite. Şi-l 
apăra pe bietul nenorocit astfel încât să nu aibă nicio 
şansă în faţa justiţiei. Îşi încordă maxilarul, în privirea lui 
citindu-se disprețul. lar eu nu am suspectat nimic. Nici 
Kristen. Inainte ne făceam griji pentru apelurile care pot 
apărea din cauza ta. Acum ne confruntăm cu posibile 
anulări ale tuturor cazurilor pe care le-a apărat ea. 

— Ironic, murmură Tess. 

— Fratele lui Nicole Rivera era unul dintre acei oameni 
nevinovaţi, spuse Aidan. L-a ales pe băiat pentru că ea 


credea că Rivera era cea mai bună alegere pentru a te 
imita. I-a înscenat lui Miguel Rivera o crimă, apoi a stors-o 
de bani pe sora lui. 

— Băiatul este liber? întrebă Tess. 

Aidan încuviinţă din cap. 

— De noapte trecută. 

— Dar sora lui este moartă, spuse plat Murphy. Nu mai 
are pe nimeni. 

— Pentru că Amy a omorât-o. Tess închise ochii. 
Împreună cu ceilalţi oameni. Şi tot nu ştiu de ce, decât că 
mă ura. 

Tăcerea din jurul mesei era jenantă şi ciudată. Tess se 
uită la feţele lor. 

— Spuneţi-mi! Acum! 

— Din cauza lui Jim Swanson, Tess, spuse Aidan cu 
blândeţe. Ea era obsedată de el. 

— Dar el mă voia pe mine. Ea se încruntă. A plecat acum 
trei luni în Africa. Asta a provocat toate astea? Ochii lui 
Aidan sclipiră şi Tess ştiu. Este mort, nu-i aşa? 

— Îmi pare rău, Tess. Swanson nu a apărut niciodată la 
clinica din Ciad. l-am găsit lucrurile în dulapul lui Amy şi 
un cuţit cu sânge uscat pe el, având grupa lui de sânge. 
Trebuie să-l fi omorât într-un acces de furie. Apoi te-a 
învinovăţit pe tine. 

— M-a urât în toţi aceşti ani. Gura ei se strâmbă cu 
amărăciune. Al naibii psihiatru sunt şi eu. Aveam un 
ucigaş la uşă şi eu nu am ştiut-o niciodată. 

— Mama ei a fost schizofrenică, Tess, spuse Murphy. 
Mama ta îţi poate spune mai multe, dar se pare că Amy se 
află la limită de ani de zile. Dar a fost destul de deşteaptă 
să ascundă asta de toată lumea. Inclusiv de tine. 

— De curând, judecata ei sănătoasă a început să-i scape 
de sub control. Aidan o strânse de mână. Nu se mai putea 
ascunde. 

— Mama ştia? Tess se chinui să înghită. Ştia? 

— Ştia că mama lui Amy fusese bolnavă, Tess. Nu avea 
nici cea mai mică idee că şi Amy era bolnavă. 


Rigidă, Tess încuviinţă din cap. 

— Nu mai contează. Ştii că m-a otrăvit? Cu supă. 

De partea cealaltă a mesei Jack se strâmbă. 

— Ciupercile. Aşa s-a gândit şi Julia. 

— Şi s-a culcat cu Phillip. 

— Ne-am dat seama de asta, spuse Murphy. 

Tess încuviinţă din nou dând din cap, rulând filmul serii 
trecute în minte. 

— Şi şi-a ucis tatăl. Dar spre surprinderea ei nimeni nu 
păru şocat. 

— Şi asta ştiaţi? 

— Vito suspecta asta. Se pare că un băiat din cartier a 
fost acuzat. 

— Leon Vanneti. Tess se încruntă. Era nevinovat, aşa 
cum a spus Vito. Dar este doar cuvântul meu. Nu există 
vreo dovadă. Ea făcu ochii mari. A spus că Leon a violat-o. 
Pe atunci nu au făcut un test ADN, dar dacă încă mai au 
proba poate reuşesc să-l pot absolv acum de vină. 

— Voi da nişte telefoane în această dimineaţă, promise 
Spinnelli. Cel puţin putem îndrepta un lucru. 

Tess oftă. 

— A omorât-o şi pe Eleanor. 

La asta, câteva sprâncene se ridicară mirate. 

— Chiar aşa? întrebă Murphy. Cum a făcut-o? 

— A injectat-o cu aer. Pentru că Eleanor a fost bună cu 
mine. 

Spinnelli îşi drese glasul. 

— Avem nişte veşti bune pentru tine, Tess. Rick? 

— Am găsit filmele originale ale lui Bacon în 
apartamentul ei, aseară, spuse Rick. Împreună cu un CD 
pe care era trecut numele tău. Lynne Pope a identificat ca 
fiind eticheta pe care a văzut-o în ziua în care Bacon a 
încercat să i-l vândă. Deci cel puţin toate copiile au fost 
găsite. 

Uşurarea aproape că o făcu să plutească. 

— Nu voiam să fiu atât de îngrijorată, dar eram. 

Spinnelli o bătu uşor pe umăr. 


— Ei bine, nu mai este cazul să fii. 

— Ştii de ce voia Amy atât de tare filmele lui Bacon? 

— Am pus o polițistă să vizioneze filmele de când am 
recuperat CD-urile din depozitul lui Bacon. Ea a văzut-o pe 
Amy luând sticluţe din dulapul tău cu medicamente. 

— Sticluţele pe care le-a pus în apartamentul Cynthiei 
Adams. 

Aidan ridică din umeri. 

— Pare a fi un lucru minor pentru ca ea să se 
îngrijoreze, dar cred că era îngrijorată că Bacon va încerca 
să o şantajeze din moment ce te şantaja pe tine. 

— Cam asta ar fi tot, spuse Spinnelli, doar dacă nu mai 
ai şi alte întrebări. 

Tess se uită din nou la ziar, privirea ei alunecând asupra 
pozei în care ea atârna de balcon. 

— Aş vrea să ştiu cum a descoperit Carmichael toate 
astea. 

Aidan îi întinse mâna. 

— Hai să o vizităm şi apoi te voi duce să-ţi vezi tatăl. 

x 

Aidan îi prinse centura de siguranță. Ea stătea liniştită, 
cu mâinile împreunate în poală, palidă din cauza 
fragilității, cu o privire vulnerabilă ca a unui copil 
traumatizat. El nu vorbi până când se îndepărtară destul 
de mult de secția de poliție. 

— Ar trebui să fii acasă în pat. 

— Nu puteam să dorm. 

El ştia asta. Ea stătuse întinsă alături de el toată 
noaptea, cu trupul rigid şi îngheţat, lacrimi curgându-i din 
ochi până ce el, într-un final, oferi ceea ce aveau amândoi 
nevoie. Ea răspunsese cu o ferocitate care încă îi mai 
făcea pielea să furnice din cap până-n picioare. Să-l ajute 
Dumnezeu, voia să se simtă din nou la fel. Chiar acum. În 
schimb, el îşi păstră vocea blajină. 

— Ai fi putut să iei unul dintre somniferele pe care ţi le-a 
prescris Jon. 

— După ziua de ieri cred că am luat tranchilizante cât 


pentru toată viaţa. Ea zâmbi forţat. Dar îţi mulţumesc. Voi 
fi bine, Aidan. Doar că va dura un timp. 

— Am timp, Tess. 

Privirea ei serioasă fix ca un pumn dat sistemului său 
prea activ. 

— Bine. 

— Mai am o veste bună. Îl mai ţii minte pe prietenul 
acela al tatălui lui Danny Morris? 

— Cel din cauza căruia te-ai rănit la mână când încercai 
să-l arestezi? 

— Da. Am trecut pe la apartamentul lui azi, în drum spre 
serviciu. Ghici cine dormea pe canapeaua lui? 

Ea-şi miji ochii de satisfacţie. 

— Ai arestat tatăl. 

— A încercat să scape, dar era prea dezorientat ca să 
facă altceva decât să se clatine. Va fi acuzat de crimă. 

Ea dădu sobru din cap. 

— Bine. 

Apoi se uită în altă parte, iar el realiză cum se simţise ea 
când el se închisese în sinea lui. 

— Tess, vorbeşte cu mine. Spune-mi ce te deranjează. 
Trase maşina într-un loc de parcare gol şi îi ridică bărbia 
cu un deget. 

Gâtul ei se agita în timp ce încerca să-şi controleze 
lacrimile, dar tot i se rostogoliră pe obraji. Te rog, 
vorbeşte cu mine. 

— Aş fi omorât-o, Aidan. Era ca şi o soră şi eu aş fi 
omorât-o. 

El miji ochii. 

— Merita să moară, Tess. A omorât atâţia oameni. 

— Era bolnavă. Ea înghiţi cu greu. Far eu nu am ajutat-o 
niciodată. 

El oftă. Orice ar fi, el era poliţist, far ea era doctor. 

— Ştii ce mi-am dat seama ieri după-amiază, stând în 
apartamentul ei? Că unul dintre lucrurile de care mi-a fost 
frică era acela că-ţi vei croi drum în mintea mea, îmi vei 
acapara intimitatea. Apoi am realizat că nu faci asta cu 


oamenii la care ţii foarte mult. Asta te-a făcut să fii 
vulnerabilă cu Amy, cu Phillip. Dar te pune pe picior de 
egalitate cu mine. 

Ea clipi privindu-l. 

— Deci sunt ineptă când vine vorba de cei pe care-i 
iubesc... ceea ce este bine. 

El îşi trecu limba peste dinţi. 

— În esenţă, da. 

Buzele ei se curbară. 

— Ce drăguţ. Îşi şterse ochii. Sunt varză. 

— Eşti frumoasă. Tess, alaltăieri seară te-am întrebat ce 
vrei. Ai spus că era ceva ce ai vrut dintotdeauna. Cineva 
care să te iubească. Ea-şi ridică bărbia. Şi ai spus că asta 
nu te pune pe fugă. 

— Nu o făcea. Nu o face. Nu m-ai întrebat în noaptea 
aceea ce vreau eu. 

Ea-şi muşcă buza de jos. 

— Deci? Ce vrei, Aidan? 

El ezită, conştient de asta. 

— Mereu mi-am dorit o femeie ca mama. 

Ea zâmbi. 

— Cineva care să-ţi gătească? 

— Şi asta. Dar mai mult ceea ce a fost pentru tata toţi 
aceşti ani. El venea acasă obosit, epuizat şi supărat în 
legătură cu ceva ce se întâmplase în timpul turei sale. Iar 
ea era acolo. Ea mereu... era acolo. ŞIi-l iubeşte pentru 
ceea ce este. 

— Am observat şi eu asta. Este un om bun, Aidan. 

— Şi tu eşti, Tess. Îi luă mâna şi i-o sărută. Cred că mi-a 
fost teamă că vei face mult mai mult decât să fii acolo. Că 
vei analiza, vei judeca şi poate-mi vei spune că eram 
nebun, pentru că uneori exact aşa mă simt. 

— Nu aş face asta. Ea se strâmbă uşor. Se pare că sunt 
o nepricepută. 

— Numai în această privinţă. În rest, eşti chiar o 
expertă. Hai să vorbim cu Carmichael. 


Sâmbătă, 18 martie, 9:45 A.M. 


Carmichael stătea pe bordura de lângă apartamentul ei, 
cu o valiza în mână. Era palidă, cercuri întunecate îi 
înconjurau ochii. Nu părea fericită să-i vadă. 

— Domnişoară Carmichael? spuse Tess. Mi-a părut atât 
de rău să aflu despre prietenul tău. 

Joanna o privi de sus până jos, speculativ şi totuşi 
detaşat. 

— Ar trebui să spun acelaşi lucru. 

Dar nu o spuse, realiză Tess. 

— Aş dori să vorbesc cu tine. 

Ea se uită în josul străzii. 

— Mă duc la aeroport. Nu am decât câteva minute. 

Tess dădu din cap. 

— Ar trebui să ajungă. Vreau să ştiu cum ai descoperit 
că Amy Miller lucra pentru familiile care se ocupă de 
crima organizată. 

Un zâmbet trist apăru pe buzele Joannei. 

— Chiar nu a fost atât de dificil. Căutam mizerii. Le-am 
găsit. Povestea prietenului tău Jon nu era neînsemnată, 
dar prietena ta Amy... Impresionantă. Ştiam că se 
întâlneşte cu doctorii care îşi fac veacul pe la Blue Lemon 
în fiecare a doua duminică a lunii şi m-am întrebat de ce 
erau atâţia doctori şi doar o avocată. Aşa am aflat că a 
făcut Facultatea de Medicină în Kentucky în timp ce tu 
erai la Medicină în Chicago. 

— Nu am putut intra la aceeaşi şcoală, îi spuse Tess lui 
Aidan. Ea a renunţat pentru că nu putea suporta disecţiile 
pe cadavre. Ironic, nu-i aşa? 

— Nu a renuntat, doctore  Ciccotelli. A fost 
exmatriculată, sau ar fi fost dacă nu ar fi reuşit să facă 
rost de nişte poze incriminatoare cu unul dintre profesorii 
ei. 

Tess clipi. 

— Nu era nimic previzibil la ea. 

— Am găsit-o pe o veche colegă de cameră a ei prin 


secretara decanului de la Facultatea de Medicină. Se pare 
că nu o plăcuse pe Miller şi nu a ezitat să mă îndrume în 
direcţia corectă. Am discutat cu Kelsey Chin, care este 
acum doctor în Lexington. Mi-a povestit despre 
exmatriculare şi despre poze. A spus că Miller a încercat 
să-i ceară ajutorul ca să facă acele fotografii, apoi s-a 
adresat altei colege când ea a refuzat. 

— Şi cum ai aflat despre crima organizată? întrebă 
nerăbdător Aidan. 

— Am pus la îndoială etica cuiva care face aşa ceva. Plus 
de asta, a pierdut multe cazuri, şi totuşi avea bani pentru 
haine şi croaziere. 

— De fapt eu am plătit croaziera, spuse Tess. 

Joanna zâmbi amar. 

— Atunci presupun că am avut noroc, pentru că asta m-a 
făcut să-i verific lista de clienţi. De acolo a fost doar o 
chestiune de conectat punctele. Un taxi se opri în dreptul 
bordurii. Acum trebuie să plec. Iau avionul spre casă să-l 
înmormântez pe Keith. 

— Şi după aceea? întrebă Tess. 

— Mă voi întoarce. Zâmbetul ei amar se schimbă. Am 
primit o promovare. O mărire substanţială. Am învăţat să 
fiu atentă ce-mi doresc. 

Se urcă în taxi fără a se uita înapoi. 

Taxiul dispăru după colţ. 

— Nu ştiu dacă-mi pare rău pentru ea, Aidan. 

El o aşeză din nou în maşină. 

— Va trebui să trăiască cu ceea ce a făcut. A tras tigrul 
de coadă şi prietenul ei a plătit preţul suprem. Se urcă 
alături de ea şi o strânse de mână. Nu puteai face nimic, 
Tess. 

Tremurând, Tess trase are în piept. 

— Ştiu. Şi poate că asta este cea mai grea parte de 
înfruntat. 

— Uite ce e... Cunosc un poliţist care are o diplomă în 
psihologie şi a cărui canapea este liberă pentru un tarif 
moderat. 


Tess râse şi se simţi bine. 

— Moderat? 

— Oh, bine. Îţi voi oferi sfatul meu în sistem barter. 

— Şi ce barter ai în minte? 

El cobori de pe bordură. 

— Dacă e nevoie să întrebi, atunci nu eşti atât de 
deşteaptă pe cât credeam eu. 

— Ţi-am spus că nu citesc gândurile, detective. 

El rânji. 

— Aşa este. Cred că va trebui să-ţi explic mai detaliat, 
mai târziu. Pentru moment, te duc la tatăl tău. Te 
aşteaptă. 


Epilog 
Philadelphia, duminică, 28 octombrie, 7:25 P.M. 


— Se distrează de minune, spuse Tess, făcând o uşoară 
pauză. 

Michael Ciccotelli dansa cu soţia lui, care, măcar de 
data asta, nu-i spunea să nu exagereze. Ziua nunţii lui 
Tess era o zi în care se putea exagera, toată lumea trăind- 
o de parcă ar fi fost ultima dată când familia Ciccotelli se 
strângea laolaltă. Asta era dulce-amar, dar Tess acceptase 
starea de sănătate a tatălui său chiar dacă cu toţii sperau 
să se găsească un donator. 

Aidan stătea în spatele ei, cu mâinile în jurul taliei ei, 
picioarele lui fiind complet acoperite de trena lungă 
aproape doi metri a rochiei de mătase a străbunicii ei. 

— Da, aşa este. Tu te distrezi? 

Ea se înfioră atunci când el o sărută pe gâtul gol. 

— Din ce în ce mai bine. 

— Îţi pot garanta că mâine va fi şi mai bine. 


Respinseseră ideea unei croaziere ca fiind prea gen 
Phillip, iar o vacanţă europeană fiind prea Shelley pentru 
luna lor de miere, alegând să petreacă o săptămână pe 
coasta din Jersey. Apoi se vor întoarce în Chicago pentru o 
petrecere la Lemon, cu toţi prietenii ei, deşi majoritatea 
erau aici, acum. Familia lui Aidan era prezentă, Rachel şi 
Kristen erau domnişoare de onoare. Abe era cavalerul de 
onoare şi chiar Murphy fusese de acord să-şi pună 
smoching, fiind însoțitor. Vito se simţea foarte bine în 
smochingul său, iar momentan încerca să scape de o 
tânără foarte hotărâtă. Aşa cum spusese mereu Tess, toate 
fetele flirtau cu Vito. 

Alături de Vito era prietenul său Leon, care fusese 
eliberat cu luni înainte ca testul ADN să demonstreze că 
nu o violase pe Amy Miller. Cu declaraţia lui Tess şi 
datorită bolii mintale a lui Amy, toată condamnarea lui 
Leon fusese distrusă. Era bine să vezi că justiţia învinge. 

Jack şi Julia erau aici, ca şi Robin şi Jon, Patrick şi Flo 
Ernst, Ethel Hughes şi chiar Lynne Pope care avea de 
gând să arate un clip al nunţii în Chicago On The Town. Ca 
o încheiere, spusese ea. Ceea ce şi era. 

Restul sălii era plin cu mai mulţi membri ai familiei 
Ciccotelli decât putea număra Aidan. Michael Ciccotelli se 
apropia de ei acum, faţa sa fiind o oglindire a mândriei 
paterne. 

— Este dansul tată-fiică, Tessa. Va trebui să-i dai 
drumul, Aidan. 

Aidan se supuse şi observă că nu era singurul care-şi 
ştergea ochii când Michael îşi învârtea fata pe ringul de 
dans. Formau o pereche frumoasă. Când DJ-ului rulă 
ultimele acorduri, Tess se aplecă şi-i şopti tatălui său la 
ureche. Michael o aduse înapoi la Aidan, zâmbind strâmb. 

— Să ai grijă de ea, spuse el. 

Tess îşi dădu ochii peste cap. 

— Ea îşi poate purta şi singură de grijă. 

Ignorând-o, Aidan spuse: 

— Îmi pun chezăşie viaţa, ceea ce se pare că-l mulţumi 


pe proaspătul său socru. 

Michael se îndreptă spre soţia sa şi se aşeză pe scaun 
înainte ca ea să-l cicălească să o facă. 

— Ce i-ai spus? 

— Că va trebui să stea pe aproape pentru următoarea 
reuniune familială. Nu este permis chiulul. 

Aidan miji ochii. 

— Şi care ar fi următoarea reuniune familială? 

— Un botez. 

Ochii lui mijiţi se deschiseră larg. 

— Tess? 

Ea râse. 

— Nu, nu sunt. Dar intenţionez să fiu în curând. Vezi tu, 
cunosc un poliţist a cărui canapea pentru terapie poate fi 
folosită pentru ceva mult mai incitant decât terapia. 

— Chiar aşa? 

— Oh, da! Şi mi s-a spus că are tarife moderate. 

— De-a dreptul ieftine. 

— Atunci ce mai aşteptăm? 

Aidan o sărută zgomotos, atrăgând urale din partea 
tuturor aflaţi destul de aproape pentru a vedea. 

— Nu mai aştept nimic. Am totul aici. 


— Sfârşit —