Arlette Geneve — Razbunarea

ARLETTE GENEVE 


St 


RĂZBUNAREA 


Spada învingătorilor se făureşte în inima Romei 


Arlette Geneve 


RĂZBUNAREA 


Spada învingătorilor se făurește 
în inima Romei 


Traducerea 
OTILIA CARMEN SPÂNU 


Editura LIDER 
2016 


Vindicatio. El fuego del Imperio 
Arlette Geneve 
Copyright © 2013 Arlette Geneve 


versiune ebook: [1.0] hunyade 


Prolog 


Castrul Aracillum, anul 26 î.Hr. 


Așezarea fusese supusă unui puternic asediu. Locuitorii 
au reușit să reziste un timp, dar până la urmă s-au 
recunoscut învinși în fața celor cinci legiuni romane 
comandate de Cezar Augustus și generalii lui, printre care 
se număra și Caius Antisitius Vetus. Cele cinci legiuni au 
ridicat trei tabere amplasate de jur împrejurul așezării. 
Tacticile utilizate de către triburile de asturi și cantabri au 
constat în atacuri sporadice, fără a ataca direct forțele 
romane. Erau conștienți de inferioritatea lor numerică, de 
armamentul insuficient, ca și de vulnerabilitatea lor în 
câmp deschis. Buna cunoaștere a terenului abrupt și 
muntos le-a permis să desfășoare ofensive rapide și 
surprinzătoare cu ajutorul armelor de aruncat, cu 
ambuscade și atacuri de mare mobilitate, urmate de o 
repliere rapidă care provoca mari pierderi forţelor romane 
și liniilor lor de aprovizionare. Dar legiunile romane se 
încăpăţțânau să-i subjuge și de aceea au construit ziduri, 
palisade și tranșee, cu scopul de a zădărnici fuga 
locuitorilor. 

Luptătorii, deși au rezistat timp îndelungat, nu au putut 
împiedica luarea castrului și mai apoi totala lui pustiire. 

In timpul asediului și al atacului, fumul urca pe 
acoperișurile locuinţelor și întuneca aerul cu o premoniţie 
de moarte. Strigătele legionarilor care își fluturau spadele 
erau auzite de la zeci de metri distanţă, în timp ce limbile 
de foc continuau să lingă suprafața cărămizilor din lut și 
lemnul uscat. Transformau în cenușă tot ce atingeau, 
devorând cu lăcomie casele. 


Zgomotul berbecului și nechezatul cailor sporeau haosul 
general. Șuierau săgețile incendiare, mugea focul grecesc! 
pe care catapultele îl lansau constant. Se putea auzi chiar 
și sunetul oaselor când se rupeau, al cărnii când era tăiată 
de lama ascuţită din metal. Siluete omenești fugeau cu 
feţele pârjolite de focul răzbunător, veninul urii amestecat 
cu teama li se citea în ochi. Sângele colora în roșu 
pământul îngheţat. 

Cu toate acestea, locuitorii castrului continuau să opună 
rezistență în faţa marii puteri romane, chiar dacă unii 
începuseră să înţeleagă că bătălia era pierdută. Tacticile 
militare și numeroasa armată invadatoare se dovedeau 
invincibile. 

Dar locuitorii din Aracillum vor lăsa dovezi ale iubirii lor 
pentru libertate, ale dorinţei de independenţă: nu aveau să 
fie prizonierii nimănui. 

Se puteau vedea din depărtare mame ce mânuiau arma 
cu care vărsaseră sânge nevinovat înainte să cadă în 
mâinile învingătorului. Fii care, îmboldiţi de propriile rude, 
acționau în consecinţă și luau cu o lamă trădătoare viaţa 
părinţilor și a fraţilor. Războinicii, care luptaseră cu 
încăpățânare și curaj, se aruncau în flăcări când le vedeau 
pe femei luându-și viaţa după ce își uciseseră tovarășii de 
captivitate. Şi chiar și încercaţii luptători, văzând acel 
masacru fără sens, au început să se sinucidă înghițind 
otravă, o poţiune făcută din seminţe de tisă, pe care o 
pregătiseră dinainte. Majoritatea locuitorilor din Aracillum 
au preferat să se sinucidă decât să moară de foame sau în 
sclavie. 

Lucius Maximus Magnus, general al legiunii a Vl-a 
Victrix, a privit castrul distrus și apoi și-a netezit obosit 
părul. Trupurile fără viaţă ale hispanilor se impregnaseră 
în iarba verde cât vedeai cu ochii, iar culoarea 
inconfundabilă a sângelui acoperea pietrele de pe drum de 


Produs incendiar cu calităţile napalmului din zilele noastre. Odată aprins, nu mai putea fi stins 
decât cu urină sau cu nisip. (n. t.) 


parcă ar fi fost un mozaic din pământ ars. Regreta 
pierderea de vieţi omenești, dar, după luni de bătălii 
crâncene, Aracillum fusese în sfârșit cucerit, și pacea se 
instaura în Hispania. 

— O mare victorie pentru cezar, a decretat Caius 
Antistius Vctus. 

Maximus l-a privit cu o strălucire ciudată în ochi. 

— O mare victorie pentru Roma, a nuanţat cu o voce din 
care răzbătea o anume neliniște amestecată cu oboseală. 

În sfârșit se întorceau acasă, reveneau în grandiosul 
oraș Roma. 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


Roma strălucea mândră de victoria obţinută. Balcoanele 
caselor nobiliare și ale locuinţelor mai umile erau bogat 
împodobite cu banderole, embleme și covoare. Cetăţenii se 
adunau să-i ovaţioneze pe învingători și aclamau cu 
strigăte de victorie trecerea alaiului. 

Cea mai râvnită onoare militară pentru romani era 
triumful și se acorda numai generalului șef care dobândea 
o mare victorie. lar Cezar Augustus își făcea intrarea pe 
Câmpul lui Marte ca să primească o asemenea onoare 
pentru izbânda sa în Hispania. Pe jos mergeau prieteni, 
rude și legionarii care veneau la urmă strigând cât îi ţineau 
plămânii, îmbătaţi de victorie. 

Tunica ce îi acoperea trupul era brodată cu frunze de 
palmier pe margine. Tinuta era completată de o togă de 
purpură cu rozete din aur, o coroană de laur, pe care își 
câștigase dreptul s-o păstreze pentru totdeauna, și un 
sceptru din marmură, încoronat cu o acvilă. 

Armata legiunilor romane mărșăluia triumfal prin Roma. 
Trebuia să se aducă un mare sacrificiu în templul lui 
Jupiter Capitolinul, în semn de recunoștință. În felul acesta 
i se demonstra poporului Romei gloria dobândită, dar și 
bogăţia cucerită. 

Glorioasa paradă militară începea mai întâi cu carele cu 
prada de război. Prizonierii veneau după aceea. Aurul 
Coroanei îi urmau îndeaproape. Toţi cetățenii romani voiau 
a-l copleși cu atenţii pe marele învingător. Aceasta era o zi 
măreaţă pentru el. Armata a rămas în așteptare pe Câmpul 
lui Marte, fiindcă nu putea să treacă de zidurile de apărare 
ale cetăţii. Cezar Augustus venea într-o cvadrigă trasă de 


patru cai înhămaţi în șir și era însoţit de purtătorii de 
fascii?, care au intrat în templu ca să ofere zeilor laurii 
victoriei. După aceea s-a dat startul unei mari serbări 
pentru poporul Romei. 

Pe Colina Palatină, una dintre cele șapte coline ale 
Romei, într-o sală a palatului, se aflau doi generali de 
încredere ai cezarului: Caius Antistius Vetus și Lucius 
Maximus Magnus. Amândoi participaseră la asediu și la 
victoria ulterioară împotriva ultimului bastion hispan 
cucerit,  Aracillum, și așteptau cu răbdare sosirea 
cezarului, pentru o sărbătorire în reședința lui particulară. 

Vinul aromat din cupa de argint părea și mai dulce, iar 
muzica ce se auzea în fundal accentua starea de euforie. 
Cei doi militari așteptau, unul dintre ei stând pe sella 
castrensis3, celălalt, în picioare. Acesta din urmă, uitându- 
se afară în timp ce bea vinul învingătorilor, afișa un aer 
senin, imagine foarte diferită de cea belicoasă din timpul 
bătăliilor crâncene la care participase alături de Antistius 
sau de cezar. Caius Antistius s-a mișcat nerăbdător în locul 
în care stătea așezat. Sella castrensis nu avea spătar, iar 
braţele îi erau joase; pentru că era pliabil, se putea 
transporta cu ușurință. Il foloseau frecvent magistraţii și 
șefii militari în campanie. Caius Antistius s-a simţit onorat 
că Augustus îl ceruse în onoarea lui, manifestându-și 
preferința faţă de el. 

— Sărbătoarea va dura mai multe zile. 

Vocea lui Antistius a sunat cu siguranţa celui care crede 
în sine și este mândru de ceea ce face. Maximus a întors 
capul ca să-l privească pe bărbatul care fusese conducător 
la Aracillum, dând dovadă de un neîntrecut simţ al 
strategiei. Era un lider militar indiscutabil, în plus, și un 
om bun. Fiu al unui consul al Romei, își începuse cariera 
politică în calitate de magistrat monetar. Maximus știa că 
în viitor va participa la campanii și mai glorioase. 

2 Mănunchiuri de nuiele de mesteacăn, legate cu o curea, având în partea de sus o secure, purtate de 


ătre lictori, persoanele însărcinate cu paza îÎnalților magistrați. (n. t.) 
Jilț pe care șefii militari în campanie aveau dreptul să se așeze. (n.a.) 


9 


— Roma merită acest triumf, a spus el scurt, căci nu era 
omul vorbei multe, ci al acţiunilor hotărâte. 

Dorea să se întoarcă acasă și să-și îmbrăţișeze mama și 
sora. Fusese prea mult timp departe de ele, și așteptarea i 
se părea nesfârșită. Războiul îi istovea pe bărbaţi. Le 
consuma spiritul. 

— Ce ai de gând să faci acum, că e pace în Hispania? 

Vocea lui Antistius i s-a părut oarecum ciudată. Ce făcea 
un militar când nu mai lupta? s-a întrebat cu privirea 
pierdută în gol. Luptă din nou! și-a răspuns cu înflăcărare. 
Roma avea deschise mai multe fronturi în Britania și 
Germania, războiul nu se termina niciodată pentru bărbaţii 
ca el. Cu toate acestea, cuvintele lui au exprimat ceva 
foarte diferit de ceea ce gândea. 

— Cu permisiunea împăratului, voi relua lucrările de 
construcție a casei mele din colonia lulia Augusta 
Emeritat, a precizat el. 

Colonia lulia Augusta Emerita era un recent oraș roman, 
centru important al noii provincii hispane Lusitania. Tribul 
Papiria, unul dintre cele treizeci și cinci de triburi în care 
se înscria oricare cetățean roman ca să poată să-și exercite 
dreptul de vot în comiţiile pe triburi, fusese ales de către 
Augustus pentru înscrierea cetăţenilor romani din colonia 
Augusta Emerita și includea prefectura Turgalium și pe cei 
din colonia Augusta Firma Astigi. Orașul creat de către 
Augustus devenea o urbe prosperă și înfloritoare. 

— Îmi imaginez că cezarul are alte planuri pentru noi, a 
spus Antistius grăbit. Vom bea vin și, imediat după aceea, 
vom scoate iarăși spadele din teacă în Britania sau poate în 
Germania. 

Maximus a lăsat cupa goală pe o tavă ţinută de către un 
servitor. Chiar când voia să răspundă, intrarea solemnă a 
cezarului i-a oprit vorbele. 

Garda pretoriană s-a înșiruit în onoarea lui înainte ca 
împăratul să facă primul pas. Amândoi generalii au luat 


4 Actualul oraş spaniol Merida (n.a.) 


10 


poziția de drepţi în faţa lui Augustus, care le-a adresat un 
zâmbet și a întins braţele spre ei. 

— Astăzi este o zi glorioasă pentru Roma. 

Ambele capete au schiţat un hotărât gest afirmativ. Un 
servitor a pus o cupă cu vin în mâna împăratului. Acesta l-a 
băut cu poftă. Parada îi stârnea setea. 

— Şi, de asemenea, pentru Cezar, a subliniat Antistius 
cu ochii strălucind de satisfacţie. 

Servitorul a umplut din nou cu vin cele trei cupe. 

— Să bem pentru mai multe victorii ca aceea de la 
Aracillum, a rostit cezarul ridicând cupa. 

Maximus și Antistius i-au urmat exemplul. După ce au 
băut până la fund, servitorul le-a mai pus vin, umplându-le 
cupele. Cezar Augustus s-a îndreptat către amplul foișor ce 
domina frumosul oraș. Garda s-a poziţionat fără să renunţe 
la atitudinea sa vigilentă. Cei doi generali l-au urmat, dar 
s-au menţinut la o anumită distanță, cum cerea protocolul, 
pe care Augustus îl încălca de cele mai multe ori cu 
oamenii săi de încredere. 

— Am planuri mari pentru voi, a rostit cu un aer fericit. 

Maximus se aștepta la așa ceva. Abia dacă se vor odihni 
câteva zile și din nou vor fi nevoiţi să se angajeze într-o 
nouă bătălie. Asta era viața de militar, și el alesese acest 
drum cu mult timp în urmă. Antistius s-a răsucit pe ca să-l 
vadă mai bine pe împărat. 

— Mă gândesc să-ţi încredinţez administraţia Hispaniei 
Citerior. Vei fi guvernator la Tarraco’. 

Antistius a respirat adânc la auzul veștii neașteptate, era 
un dar măreț. Ca militar, desemnarea sa ca guvernatorul al 
unei provincii romane reprezenta un privilegiu enorm pe 
care nu avea de gând să-l refuze. 

— Maximus, de tine am nevoie în Noricum. 


5 ; Ă g Š 
Tarraco este vechiul nume al actualului oraş Tarragona (Catalonia, Spania). Această aşezare a fost 
ea mai veche așezare romană din peninsula Iberică (n.a.) 
Teritoriu al tribului ilir al noricilor, în actuala Austrie și sudul Germaniei. (n.a.) 


11 


— Asta e aproape de Germania, a spus cu glas stăpânit, 
în ciuda deziluziei pe care o simţea la gândul că nu va 
putea să meargă la vila sa, așa cum intenţionase. 

— Vreau s-o transform în provincie romană, i-a spus 
cezarul. O voi împărţi în Noricum Ripense la nord și 
Noricum Mediterranum la sud. Va fi inclusă în teritoriul 
diocezal Illyricum Pannoniae, alături de Panonia și 
Dalmația. 

Umerii lui Maximus s-au încordat o clipă. 

— Am crezut că voi putea să mă întorc în lulia Augusta 
Emerita ca să termin viitorul meu cămin la retragerea din 
armată. 

Cezar Augustus a mijit ochii ca să se uite la cel pe care îl 
considera un prieten fidel. Era un general bun, ca și 
Antistius, însă Maximus manifesta o anume tendinţă către 
compasiune. Calitate excepţională, dar care în război se 
dovedea contraproductivă. 

— Te-a obosit deja gloria? a întrebat pe un ton ridicat. 
Ești unul dintre cei mai buni generali ai mei, a mărturisit 
cu mândrie, și am nevoie de tine în această ultimă misiune. 

Maximus a lăsat ochii în jos, tulburat de acest 
compliment neașteptat. 

— Roma are nevoie de tine, a subliniat împăratul. Iar 
retragerea ta poate să mai aștepte un timp. Nu crezi, 
băiete? 

Colţurile gurii lui Maximus s-au arcuit în ceea ce părea 
un zâmbet, dar care nu a înflorit complet. Deși amândoi se 
născuseră aproape în același timp, împăratul îl trata de 
fiecare dată ca pe un băiat. Amândoi studiaseră la școala 
Apolonia, beneficiind de învăţătura mai multor maeștri 
precum Atenedorus și Teogenes. Când Augustus a trebuit 
să plece de la Apolonia spre Roma, după asasinarea 
unchiului său Iulius Cezar, l-au însoţit Agrippa, Mecenas și 
Atenedorus; acesta din urmă fusese maestrul lor în filosofie 
și în astrologie. 


12 


După perioada petrecută la școala din Apolonia, 
Maximus s-a înrolat în armată și, cu un efort constant, cu 
dăruire absolută, își câștigase gloria și onoarea nu doar a 
împăratului, ci și a oamenilor din subordinea sa. Era foarte 
iubit și respectat printre legionarii dintr-a VI-a Victrix. 

— Trăiesc ca să servesc Roma, a recunoscut sincer, și 
împăratul a făcut un gest afirmativ cu capul. 

— Doresc să cunosc locul acela atât de minunat despre 
care legionarii tăi vorbesc mereu. 

Antistius l-a privit cu interes în timp ce vorbea. Maximus 
a evocat pământul auriu pe care împăratul i-l dăruise 
pentru numeroasele victorii pe care le obținuse. Putea să fi 
ales oricare loc, dar el a optat pentru lulia Augusta 
Emerita. Retragerea învingătorilor, cum îl denumise chiar 
împăratul. 

— Din înaltul colinei am putut să privesc cel mai frumos 
apus. Este un loc care inspiră calm și liniște. Acolo totul 
este perfect. 

Din vocea lui Maximus răzbătea satisfacția. Era un loc 
pe care îl vizitase adeseori cât timp el și oamenii săi 
rămâneau în Hispania, în castrul Legio. 

— Trebuie să pleci în curând spre Noricum, i-a amintit 
împăratul. 

— Ce se va întâmpla cu oamenii mei? a întrebat 
Maximus gândindu-se la Quintus Brutus și Marius 
Tarquinus, oamenii săi de încredere. 

Legionarii legiunii a VI-a Victrix, inclusiv cei din a X-a 
Gemina și a IV-a Macedonica au fost primii care au 
colonizat colonia Caesar Augusta și au construit 
trecătoarea celor Cinci Orașe, cuprinzând Via Augusta și 
portul fluvial pe râul Hiberus. 

— Misiunea principală a legiunii a VI-a Victrix, pe care o 
comanzi și care continuă în Hispania, va fi de menţinere a 
ordinii, i-a spus cezarul. Mă gândesc s-o organizez în 
scopul oferirii de escorte și personal specializat 


13 


guvernatorilor și procuratorilor provinciilor Lusitania și 
Tarraconensis. 

Maximus și-a mijit ochii. Planurile cezarului îi lăsau un 
gust amar. Legionarii lui erau bărbaţi curajoși, hotărâți și 
supuși până la servitute. Dacă cezarul își ţinea cuvântul, 
legiunea a VI-a Victrix va sfârși integrată în alte legiuni și 
chiar va dispărea complet. 

— De bună seamă, Claudia probabil nu este prea 
nerăbdătoare să pleci într-o provincie atât de îndepărtată 
de Roma și de ea. Este o mamă foarte posesivă, i-a spus 
deodată Antistius lui Maximus, ca să atenueze tensiunea 
care creștea între prietenul lui și împărat. 

Maximus a ascultat cu atenţie vorbele celuilalt general. 
Tatăl lui, Lucius Magnus, fusese un militar foarte respectat 
până în ziua morții lui, o moarte care a venit pe 
neașteptate în timp ce dormea. S-a culcat într-o seară în 
Galia și nu s-a mai trezit. Claudia, mama lui, era 
descendentă din patricieni și acceptase cu resemnare ca 
singurul ei fiu să se dedice carierei armelor, și nu politicii. 
Din fericire, sora lui, Lucia Aurea, venise în familie ca un 
dar al zeilor, ca să aibă grijă de mama lor cât timp el era la 
război. 

Cezarul a așteptat cu răbdare răspunsul generalului său. 
Augustus, cum era cunoscut în cercul de prieteni mai 
intimi, îi promisese lui Maximus, de nenumărate ori, 
lăsarea la vatră de îndată ce se va termina o anume 
campanie. Dar, de fiecare dată când venea momentul să-și 
ţină promisiunea, apărea o nouă misiune. Şi el întârzia să-i 
redea libertatea. Roma nu putea să se lipsească de cei mai 
buni generali ai ei și cu atât mai puţin dacă erau bărbaţi ca 
Lucius Maximus Magnus. 

— Va accepta, a spus el, de vreme ce mă voi întoarce din 
Noricum. 

Și, după ce a rostit aceste cuvinte, Maximus a început să 
mediteze în tăcere la drumul vieţii lui, în timp ce cezarul îi 
dădea ordine lui Antistius. După acceptarea noii misiuni, 


14 


va trebui să facă demersuri pentru ca mama să se ocupe 
de treburile fiului până la întoarcerea acestuia. Dorea să 
fie terminată casa și se gândea să facă asta cu ajutorul 
Claudiei, chiar dacă pentru acest lucru ea va trebui să 
călătorească în Hispania. Maximus nu și-a putut reprima o 
grimasă. Claudia detesta să călătorească în afara 
granițelor Romei, dar el avea nevoie ca Vila Magna să fie 
gata când își va încheia misiunea în Noricum. 

— Vei pleca în curând, i-a spus pe neașteptate împăratul. 

Maximus s-a dezmeticit brusc din gânduri. Auzise doar 
ultima parte a frazei. 

— Până atunci, bucură-te de familia ta, l-a sfătuit grăbit. 

Și așa va face; până când va sosi vremea să-și 
pregătească oamenii pentru plecarea spre Noricum, își va 
dedica timpul rezolvării treburilor sale. 


Din momentul în care a descălecat, a auzit râsul vesel al 
surorii sale Aurea. Părea că familia sărbătorea ceva 
important, și nu s-a înșelat. Chiar la intrarea în casă era 
ușa în permanenţă păzită de un sclav. Rufus, sclavul lui 
libert, s-a ocupat de armăsar. Maximus i-a dat hăţurile cu o 
privire scurtă. Îl preţuia foarte mult. Sclavii puteau să-și 
câștige libertatea în diferite feluri. Unii puteau fi eliberaţi 
prin testamentele stăpânilor lor, alţii, chiar din timpul 
vieţii acestora. Un sclav putea să-și cumpere libertatea cu 
propriile economii sau cu posesiunile personale, putea 
chiar să posede pământuri, deși în felul acesta nu devenea 
în totalitate liber odată cu dobândirea noului statut de 
libert, ci păstra unele legături de dependenţă cu fostul 
stăpân. Spre surprinderea lui, Rufus alesese să rămână 
alături de el. Îl eliberase cu mult timp în urmă, dar el se 
simţea fericit în casa lui Maximus, unde era respectat și 
iubit de restul familiei. 


15 


A trecut cu pași mari de ușă, a ajuns în atriu” prin 
spaţiul îngust dintre fauces&. Locuinţa nu era excesiv de 
mare, dar avea o poziţie foarte bună în oraș. Cu toate 
acestea nu a fost nevoie să meargă mult, pentru că sora 
lui, Aurea, i-a ieșit în întâmpinare împreună cu Sane. Lor li 
s-au alăturat ceilalţi invitaţi și Claudia, mama lui, care a 
rămas în picioare în atriu neîndrăznind să vină spre el. 
Părea foarte schimbată. Trecerea timpului nu mai era la fel 
de binevoitoare cu ea ca altădată. Maximus s-a îndreptat 
spre ea și a îmbrăţișat-o emoţionat. Se scursese prea mult 
timp. 

— Bine ai venit, frate! 

Aurea s-a alăturat celor doi. Era un bărbat voinic, în 
braţele căruia ambele femei păreau că se pierd. L-a 
îmbrățișat cu căldură și pe vărul său Tiberius. 

— Grata!, generale. 

Salutul venea de la Sila Marcus, cel mai bun prieten al 
tatălui său. Amândoi serviseră în legiunea a VIl-a Claudia, 
creată de Iulius Cezar pentru invadarea Galiei. A strâns cu 
putere mâna pe care i-o întinsese și, de asemenea, pe cea a 
lui Antoninus, întâiul născut în familia Sila, și un bun 
prieten de pe vremea studiilor. Ambii bărbaţi și-au strâns 
mâinile cu o afecţiune sinceră. Iulia, soţia lui Sila, l-a 
salutat și ea cu înflăcărare și, când a venit rândul Aradiei, 
Maximus și-a încrucișat uluit braţele pe piept. 

Aradia, fiica mai mică a lui Sila Licinius, îl privea cu o 
strălucire ciudată în ochii cenușii. De mică privea totul cu 
o neobișnuită curiozitate și se părea că timpul nu 
estompase această trăsătură de caracter. 

— Nu se poate să fii micuța Aradia, i-a spus pe un ton 
peste măsură de serios. Ultima oară când te-am văzut, din 
câte îmi amintesc, tatăl tău încă te ţinea în braţe. 


7 : A ; 
Vestibul sau tindă în vechile case romane (n. t.) 
Porțiune de coridor între uși și atriu sau curtea interioară (n.t.) 


16 


Fata a roșit până la rădăcina părului, dar nu și-a luat 
ochii de la general. Bărbatul pe care îl avea în faţă nu se 
schimbase câtuși de puţin. Ea și-l amintea perfect. 

— Sunt aceeași persoană chiar dacă nu par, a spus 
tulburată. Aceeași care dorește să-l vadă pe Corvus. Ai 
ceva împotrivă? a întrebat timidă. 

În ochii bărbatului se citea interesul. Corvus era 
armăsarul lui de război. Maximus se hotărâse să-l 
numească așa pentru culoarea lui neagră. 

— Aradia a făcut o pasiune pentru Corvus, s-a grăbit să-l 
lămurească Antoninus. A fost singurul motiv care a reușit 
s-o urnească din casa părinţilor mei din Velitrae” până la 
Roma. Interesul ei față de calul tău datează din copilărie, 
fiindcă nu încetează să vorbească întruna despre el. Te 
asigur că uneori ne zăpăcește cu entuziasmul ei. 

Asta nu era întru totul adevărat, și-a zis Aradia: ea avea 
și alte motive să fie prezentă, doar că nu le-a spus. 

Cei mai mulţi au evocat la unison aceeași amintire: 
intrarea glorioasă a lui Maximus în Roma, după o victorie 
meritată și înăbușirea unei revolte împotriva cezarului într- 
un mic teritoriu din Galia. Mica Aradia purta în mâini o 
coroană de lauri. Tatăl ei o ţinea în braţe, ca să vadă 
parada triumfală, dar fata i-a oferit coroana lui Corvus, nu 
generalului omagiat, care își oprise calul în faţa lor. Fetiţa 
nu putea să-și abată privirea de la impunătorul armăsar 
negru. Maximus a luat ofranda din mâinile ei mici și a 
prins-o de coama calului. Publicul adunat a ovaţionat 
gestul militarului, iar Corvus a purtat mândru coroana de 
lauri pe care familia Sila o făcuse pentru el. De atunci, 
Aradia a crescut obsedată de frumosul animal. Simţea faţă 
de el o admiraţie neobișnuită, accentuată de cuceririle 
glorioase ale lui Maximus. 

— Rufus va fi încântat să te ducă să-l vezi, a spus el cu o 
strâmbătură pe care toţi au luat-o drept zâmbet. 


3 Actuala Velletri, localitate italiană din provincia Roma. (n.a.) 


17 


Fata și-a ţinut respiraţia. Frumoșii ei ochi au privit 
chipul ofițerului cu o intensitate zdrobitoare, dar 
cercetarea ei a trecut neobservată de către toţi, cu 
excepţia Claudiei. La scurt timp după aceea, a plecat cu 
pași mari în căutarea calului. 

— Războiul te tratează bine. 

Comentariul lui Antoninus a abătut privirea lui Maximus 
de la silueta fetei care alerga spre chipul prietenului său. 

Antoninus începuse să pășească pe urmele bunicului său 
matern în Senat. Tatăl lui, Sila, era un militar retras, dar în 
acele zile se bucura de serbările în onoarea împăratului, 
înainte să se întoarcă împreună cu familia la casa lor, 
aflată în afara Romei. Acolo trăiau departe de viața 
tumultuoasă a unui oraș atât de mare. 

— Roma a obţinut o mare victorie, i-a răspuns 
mărinimos. 

Claudia a luat braţul fiului său și l-a îndemnat să o 
urmeze în casă. 

— Sper că luptele s-au terminat pentru tine, i-a spus 
Claudia târându-l spre locul în care pregătiseră festinul. 
De fapt, pentru familia noastră. 

Fiul ei merita o mare petrecere și avea să se bucure de 
ea în compania rudelor și prietenilor. Mâine vor putea să 
vorbească despre proiectele lor. Acum era loc doar pentru 
fericire. 


18 


Capitolul 2 


Claudia a făcut un pas în camera fiului său și a privit de 
pe coridor silueta masculină. Maximus era îmbrăcat într-o 
tunică scurtă roșie, culoare ce îi deosebea pe ofițeri de 
restul legionarilor. Stătea desculț pe plăcile reci din 
mozaic de pe jos și privea pe fereastră. Și-a imaginat că 
ceva îi acaparase întreaga atenţie. Camera lui dădea direct 
în peristilul!0 principal al locuinţei. Probabil nu i-a simţit 
prezenţa, pentru că nu s-a întors spre ea. Rufus, sclavul pe 
care îl eliberase, a intrat în urma ei și a pus pe o masă 
joasă o tavă din argint plină cu fructe și brânză, precum și 
un ulcior cu lapte proaspăt. 

Maximus l-a auzit pe servitor și când s-a întors, a văzut-o 
în picioare în pragul ușii. Încruntarea i-a dispărut de pe 
frunte văzând figura mamei, dar Claudia știa că pe fiul ei îl 
îngrijora ceva, și avea de gând să afle motivul. 

Cu o mână întinsă, el a invitat-o să se apropie și să ia loc 
alături de el. Ea a acceptat cu un zâmbet pe buze. Căminul 
abia se trezise la viaţă. Familia și musafirii erau încă în 
camerele lor, într-o liniște absolută. Un cocoș a cântat în 
acel moment anunțând zorii; Claudia a luat loc lângă fiul 
său, continuând să-l privească fix. 

— Te văd îngrijorat, i-a spus ca să-l facă să vorbească. 

O tăcere, surprinzătoare s-a așternut între ei după 
aceste cuvinte. 

— Îngrijorarea mea se datorează faptului că cezarul mă 
trimite în Noricum, a spus el brusc. 


10 EI ȘI APE i ; Aaa RAR 

Galerie interioară sau exterioară, formată dintr-un șir de coloane sau de stâlpi, care mărginește o 
clădire, grădină, sală; ansamblul acestor coloane. A doua curte interioară a clădirilor romane, închisă 
și mărginită de porticuri și rezervată vieții familiale. (n. t.) 


Claudia a clipit de mai multe ori ca să înlăture neliniștea 
care i se strecurase în suflet. Noricum era un teritoriu din 
nord. 

— Un loc foarte îndepărtat de Roma, a remarcat ea, cu 
inima strânsă. 

Bărbatul și-a turnat un pahar cu lapte și l-a băut pe 
nerăsuflate. Și-a șters buzele cu degetele, cu un gest 
mecanic. 

— Împăratul dorește să-l transforme în provincie 
romană, a lămurit-o. Se gândește să-l împartă în Noricum 
Ripense la nord și Noricum Mediterranum la sud. 

Mama şi-a pironit ochii asupra patului  răvășit, 
continuând să-l asculte. Maximus își pusese hainele 
militare frumos aranjate în cufărul de la picioarele patului. 
Probabil făcuse baie foarte devreme, fiindcă avea părul 
negru și des umed și mirosea a săpun de fin, săpunul pe 
care ea avea grijă să-l facă pentru el. 

— Am crezut că de data asta voi putea să mă întorc la 
Iulia Augusta Emerita ca să termin viitorul meu cămin 
când mă voi retrage din viața militară, a continuat 
Maximus. 

Claudia a oftat ușor auzindu-l. Hispania era prea departe 
de Roma, iar ea nu voia să se depărteze de fiul său. Inima 
i-a bătut repede o clipă. Niciodată nu și-ar fi putut imagina 
că împăratul îl va trimite atât de aproape de barbarii din 
Germania. 

— Am să cer să fie chemat avocatul ca să mă sfătuiască 
în privința împuternicirilor pe care vreau să ţi le acord. 

— Împuterniciri? a întrebat Claudia mirată. 

Maximus era capul familiei, sub controlul căruia se aflau 
toate bunurile și toate persoanele care aparţineau casei 
Lucius, inclusiv sclavi și liberți. Nici ea, nici Aurea nu 
puteau să ia hotărâri în privinţa proprietăţilor sau a averii 
familiei în absenţa lui. 


20 


— Vreau să-ți acord împuternicirea de a lua hotărâri în 
absența mea, fără să se pună mai apoi sub semnul 
întrebării rezultatele. 

— Un testament? l-a întrebat mama cu o voce pierită. 

Claudia avea un presentiment îngrozitor. Dacă fiul ei 
dorea să-i încredințeze această responsabilitate, însemna 
că nu avea speranţe să se întoarcă viu. 

Văzând îngrijorarea femeii, Maximus s-a grăbit să-i 
alunge îndoielile. 

— Vreau să continui lucrările de construcţie a casei mele 
din Iulia Augusta Emerita. 

Claudia a strâns mâinile în poală ca să-și domolească 
frustrarea pe care o simţea. Cuvintele fiului ei îi dovedeau 
că avea de gând să se stabilească într-un loc atât de 
îndepărtat precum Hispania. 

— Este nevoie ca cineva să supravegheze personal 
lucrările și din Roma sau Noricum, îmi este, practic, 
imposibil. 

— Dar asta înseamnă... 

Claudia a tăcut un moment... 

— Asta înseamnă că va trebui să plec în Hispania pentru 
un timp îndelungat. 

Maximus a susţinut, fără să clipească, privirea mamei 
sale, și aceasta și-a menţinut atitudinea fermă și hotărâtă. 

— Este o perioadă bună pentru a face asta, i-a spus el. 

Claudia a lăsat ochii în jos gândindu-se la cererea 
neobișnuită a fiului său. 

— Voi lăsa în scris că îţi cedez dreptul de a lua hotărârile 
pe care le crezi de cuviință în absenţa mea, a subliniat 
Maximus. Vei putea să iei orice decizie în numele meu. Vei 
avea în grija ta sigiliul familiei și documentele oficiale. 

— Asta este împotriva legii. 

— Știu, dar habar n-am cât timp voi lupta dintr-un loc 
într-altul până când în cele din urmă voi reuși să mă retrag 
din armată. Poate voi face asta peste câteva luni și mi-ar 
plăcea ca până atunci casa să fie terminată. 


21 


— S-ar putea să te întorci mai repede decât îţi imaginezi, 
i-a spus ea cu speranţă în glas. 

Perspectiva de a se duce în Hispania ca să construiască 
o casă pentru întâiul ei născut nu o încânta deloc, dar va 
pleca fără să stea pe gânduri ca să-i facă pe plac. 

Maximus și-a aţintit privirea asupra mamei sale, fără să 
clipească. Afirmația i s-a părut ironică, date fiind 
împrejurările. 

— Crearea unei provincii romane ia timp, mamă, și, 
aflându-se în imediata apropiere a barbarilor, devine și mai 
problematică. 

— Sunt conștientă de asta, a recunoscut ea, fără să-și 
ascundă neliniștea. De ce s-a gândit cezarul la tine? Ești un 
bărbat călit în bătălii, nu în administraţie... 

Claudia nu a terminat fraza. Maximus și-a zis că mama 
sa avea dreptate. El era un bărbat făcut pentru război, și 
de aceea îl trimitea Augustus în nord, ca să-i stăpânească 
pe barbari cât timp se puneau bazele unei noi provincii 
romane. 

— Eu și o parte dintre legionarii mei vom fi braţul care 
va menţine ordinea în noua provincie. 

Spusese o parte din oamenii lui? Claudia a crezut că nu 
auzise bine. 

— Nu te va urma legiunea a Vl-a Victrix? a întrebat 
nedumerită. 

— Legiunea a VI-a Victrix se află în Hispania, i-a răspuns 
el. Mă vor însoţi o trupă de soldaţi și doi dintre cei mai 
buni ofițeri ai mei: Quintus Brutus și Marius Tarquinus. Ne 
vom reuni cu unităţile auxiliare care sunt deja instalate 
acolo. 

— De ce vrea cezarul să transforme Noricum în 
provincie romană? 

— Avem provincia Recia în vest, Panonia în est Și 
Dalmatia în sud-est. Noricum este singura care lipsește. În 
plus, se învecinează cu Roma. 


22 


— Chiar și-așa, mă îngrijorează, a recunoscut mama sa. 
Mă sperie plecarea ta, fiindcă la nord de Noricum este râul 
Dunărea, care delimitează granița cu barbarele triburi 
germane. Un teritoriu foarte periculos pentru romani. 

— Este logic ca cezarul să vrea să-l transforme în 
provincie. În felul acesta, controlul lui va fi mai mare în 
zonă. 

Claudia a rămas surprinzător de tăcută. Maximus a 
observat-o cu atenţie în timp ce mușca dintr-un măr. 
Fructul i-a scârţâit între dinţi, și sunetul a smuls-o pe 
femeie din gândurile sale. 

— Cât timp vei rămâne în Roma? l-a întrebat plină de 
speranţă. 

— În cel mai bun caz, o jumătate de lună; în cel mai rău, 
doar până la ora șase după-amiază, i-a răspuns concis. 

— Atunci va trebui să profităm de putinul timp pe care îl 
avem la dispoziţie, i-a răspuns Claudia cu o strălucire 
ciudată în ochi, care l-a alertat. 

Maximus a lăsat cotorul fructului într-un vas din bronz și 
și-a dus mâna la piept cu resemnare. 

— Mamă, privirea asta mă face să tremur mai mult decât 
dacă m-as confrunta cu barbarii din nord. i 

Claudia a zâmbit, oftând lung în același timp. Își iubea 
fiul mai mult decât viaţa, iar această ultimă misiune o 
umplea de neliniște. 

— Este timpul să alegi o femeie pe care s-o iei de soţie. A 
sosit momentul să-mi dai o nouă fiică. 

Gura bărbatului s-a deschis vădind surpriza; o clipă mai 
târziu a clătinat din cap într-un gest elocvent. 

— Până când nu mă retrag din armată nu am de gând să 
mă căsătoresc. 

— M-am gândit la fiica lui Sila Marcus, a devenit o fată 
foarte frumoasă, i-a spus ea în continuare. 

Ochii lui Maximus și-a mijit ochii. Cu siguranţă mama lui 
avea dreptate; cu toate acestea, el nu se gândise niciodată 
la Sane ca la soţia lui. Simţea pentru familia Sila o 


23 


afecţiune specială. Antoninus și cu el erau buni prieteni 
încă din copilărie. Taţii lor fuseseră și ei prieteni în trecut, 
dar niciodată nu a privit-o pe Sane ca pe o soţie. Ochii 
Claudiei i-au căutat pe cei ai fiului său ca să încerce să 
deslușească privirea ce se ascundea dincolo de el. 

— Este fiica unei familii bune, după cum știi, i-a amintit 
ea. Nutresc o afecţiune deosebită pentru ei, și fata ar fi o 
tovarășă bună pentru tine. Cunoaște viața militară de 
vreme ce tatăl ei a fost un legionar excepţional. 

Maximus și-a masat piciorul drept, gol, ca și cum s-ar fi 
gândit la spusele mamei sale. Dar nimic nu era mai 
departe de realitate. Se gândea la viitorul apropiat, dar 
acesta nu includea o soţie. Nu era nevoie să-și complice 
existenţa cu o legătură la distanţă, fiindcă intuia că va 
petrece o perioadă lungă în Noricum. 

— Mă voi gândi la asta în timpul șederii mele în nord. La 
întoarcere vom continua această discuţie despre fiica lui 
Marcus. 

Mult timp Claudia sperase că fiica sa, Aurea, îl va lua în 
seamă pe Antoninus, cel mai bun prieten al lui Maximus. 
Avea un viitor promițător în politica Romei ca senator. Dar 
Aurea era o fată zburdalnică capabilă să se îndrăgostească 
de orice bărbat care îi spunea o vorbă frumoasă. Planurile 
ei de înrudire cu familia Sila s-au năruit până în momentul 
în care i-a atras atenţia fiica lui Marcus. Era o fată liniștită, 
care își iubea familia. Numai că fiul ei nu stătea mult în 
Roma, ca să consolideze o relaţie amoroasă, și timpul 
trecea foarte repede. Dacă nu ar fi îmbrățișat cariera 
militară, acum ar fi putut fi tatăl câtorva băieţi. Și visul ei 
de a-și vedea nepoţii crescând se risipea cu fiecare absenţă 
prelungită a lui. Claudia s-a uitat la firele argintii care se 
zăreau deja la tâmplele lui Maximus, ca și la ridurile de la 
ochi când se încrunta. Cicatricea lungă de pe gât nu îi 
micșora câtuși de puţin farmecul, dimpotrivă, îl accentua. 
Și totuși, el nu se gândea la căsătorie, ci doar la război. 


24 


— Minti ca să mă consolezi, i-a spus ea pe neașteptate, o 
văd în privirea ta. Vrei să mă liniștești și spui că vom vorbi 
despre asta ca să nu te plictisesc cu un pomelnic de calităţi 
de-ale ei, nu-i așa? 

— Admit că mă cunoşti foarte bine. 

— Sunt mama ta, Maximus, te cunosc mai bine decât tu 
însuţi. Claudia a făcut o pauză înainte să continue. Încă te 
mai gândești la fata aceea din Galia? 

Maximus a privit-o uimit o clipă înainte de a-i răspunde. 

— Eram foarte tânăr, și asta s-a întâmplat de mult. 

Claudia nu știa de ce, dar reacţia lui a neliniștit-o. Nu 
răspunsese la întrebarea ei, și asta însemna că nu o uitase. 

— Maximus, i-a cerut ea, promite-mi ceva. 

A făcut o pauză ca să-și tragă sufletul. 

— Pe zei că nu... 

Dar el nu i-a permis să continue. 

— Nu doresc să vorbesc despre acest lucru, i-a răspuns. 
Când mă întorc, vom vorbi despre fiica lui Sila Marcus. 

Claudia, ca fiică a unui bun politician, a știut că trebuia 
să schimbe subiectul și, odată cu acesta, strategia. 

— Sora ta, Aurea, crede că este îndrăgostită de 
Apolonius Carus. Chiar ea ti-ar fi vorbit despre asta dacă 
nu i-aș fi interzis în mod expres. Vrea să-i aprobi alegerea 
și să-i dai permisiunea să se mărite cu el. 

Maximus s-a gândit la bărbatul pe care îl alesese sora lui 
ca soț. Apolonius Carus făcea parte din garda pretoriană. 
Cezar Augustus hotărâse că formaţia pretoriană era utilă 
nu doar în război, ci și în politică. Şi din rândurile tuturor 
legiunilor din toate provinciile a recrutat garda pretoriană 
care servea în Roma sub ordinele împăratului însuși. 

— Are aprobarea ta? a întrebat. 

Claudia a făcut un gest de resemnare. 

— Ştii cum este sora ta. Totuși, familia lui Apolonius 
Caras este foarte influentă printre nobilime, a precizat ea. 

— Atunci, dacă ea este hotărâtă, are permisiunea mea să 
meargă mai departe, s-a declarat de acord Maximus. Dar 


25 


voi vorbi și cu Apolonius Caras ca să aflu care îi sunt 
intenţiile. Nu mi-ar plăcea să fie vorba despre o simplă 
toană de-a Aureei, ca în alte dăţi. 

— Este drept, a aprobat Claudia, și mă bucur că tratezi 
cu atâta înţelepciune viața sentimentală a surorii tale 
înainte să pleci în Noricum. 

— Musafirii noștri vor mai rămâne mult timp? 

Claudia a înţeles că fiul ei dorea să schimbe subiectul. 
Musafirii, precum familia Sila, erau cei mai buni prieteni 
pe care putea să-i aibă un roman: loiali, fideli și generoși. 

— Nu voiau să rateze sărbătoarea cezarului, nici ocazia 
să te vadă. Antoninus întreabă mereu de tine. Se 
interesează de reușitele tale și îţi sărbătorește triumfurile. 

— Dacă s-a trezit, mi-ar plăcea să stau de vorbă cu el. 
Nu prea mai sunt la curent cu bârfele din Roma. 

— O să mă duc să aflu. 

S-a ridicat cu grijă și i-a aruncat o privire scurtă. 

— Te vom aștepta în tricliniu!!. 

Claudia a ieșit din încăpere la fel de tăcută cum venise. 


11; ` EA x EA 3 z P : ; 
Încăpere a casei în care se mânca și în care se aflau trei paturi așezate pe trei laturi ale mesei. (n. 


t) 
26 


Capitolul 3 


Aradia a mângâiat coama calului fără nicio teamă. Blana 
frumoasă strălucea după ce fusese atent ţesălat. 

— Este o treabă de servitor, doamnă. 

Aradia și-a aţintit ochii frumoși asupra libertului care îl 
servea pe generalul Maximus când acesta era acasă. I se 
părea ciudat că ofiţerii lui în care avea cea mai mare 
încredere, Quintus Brutus și Marius Tarquinus, nu îl 
însoțeau, dar ea nu știa că însuși Maximus hotărâse așa. 
Când își vizita familia la Roma, nu admitea ca oamenii lui 
să stea departe de familiile lor. Le acorda aceeași 
permisiune pe care o obținea el de la împărat ca să se 
odihnească înainte de următoarea misiune. 

— Nu știe nimeni că sunt aici, i-a spus tânăra, și ador să 
stau cu Corvus. 

Rufus nu a privit-o în ochi, căci acest lucru era interzis. 
Chiar dacă fata se purta ca și cum nu ar fi fost un servitor, 
el nu îi răspundea la fel, fiindcă, dacă ar fi făcut-o și ar fi 
fost descoperit, ar fi putut să se confrunte cu o gravă 
problemă. 

— Corvus este un cal excepţional, i-a spus, dându-i în 
același timp animalului un pumn de ovăz proaspăt. Încă de 
când era mânz a crescut pe un pământ atât de sălbatic 
precum Hispania. 

Aradia l-a privit pe bărbatul care îi vorbea fără să se uite 
la ea. 

— Chiar crezi că este un pământ sălbatic? 

— Am auzit că în aceeași măsură, dacă nu chiar mai mult 
decât Germania, i-a răspuns cu convingere. 

Rufus auzise cu ceva timp în urmă discuţii între 
Maximus și oamenii lui despre dificultăţile pe care le 


27 


întâmpinaseră în Hispania până la obţinerea victoriei 
complete asupra ei. 

— Acest pământ îmi stârnește curiozitatea. 

— Ţie îţi stârnește curiozitatea orice lucru, a remarcat o 
voce de femeie. 

Aradia s-a întors și a văzut-o pe Aurea, care venea direct 
spre ea. Din instinct nu și-a mai plimbat mâna pe gâtul 
calului, care mânca liniștit. 

— Curiozitatea este o trăsătură a personalităţii mele pe 
care nu pot s-o controlez, chiar dacă încerc, i-a răspuns 
Aradia. Deși trebuie să recunosc că nu fac eforturi prea 
mari. 

— Te caută mama ta. Și sora ta, a informat-o Aurea cu 
un zâmbet sincer. Și m-am oferit s-o fac și eu, fiindcă știam 
prea bine unde te voi găsi. 

— M-am trezit foarte devreme, a recunoscut ea. Când 
sunt la Roma, mă trezesc neliniștită și nu știu de ce. 

— Este din cauza zarvei orașului, a lămurit-o Aurea. 

Aradia continua să privească armăsarul cu ochi 
strălucitori. 

— Sora ta, Sane, crede că ai un comportament destul de 
ciudat și n-aș vrea să-i dau dreptate, pentru că te apreciez 
foarte mult, i-a spus Aurea. Ar trebui să le zâmbești 
consulilor tineri, și nu bestiei ăsteia uriașe care nu este util 
decât la război. 

Aradia a făcut o strâmbătură nostimă la auzul vorbelor 
ei. Aurea era mult mai tânără decât Maximus. Când s-a 
născut, el era deja în armată, luptând împotriva galilor, iar 
Claudia obișnuia să spună că Aurea fusese un dar al zeilor. 
Aradia a oftat adânc, fiindcă i-ar fi plăcut să creadă că și ea 
era un dar al zeilor pentru mama ei, de fapt, pentru fraţii 
ei mai mari, care o tratau ca pe o fetiță, ca și cum nu ar fi 
crescut și nu s-ar fi maturizat între timp. 

— Nu mă port ciudat, pur și simplu îmi plac animalele. 
Mă simt bine printre ele, a spus cu căldură. 


28 


— Încă mai ai grijă de pisica aia nesuferită și de gâsca 
aia semeaţă? a întrebat-o Aurea pe un ton glumet, făcând-o 
să zâmbească și mai larg. 

— Nu uita de Ingratus, i-a amintit. 

Aurea a pufnit într-un fel nu prea potrivit pentru o fată 
educată. 

— Cum să uit de curcanul ăla pe care l-ai salvat ca să nu 
ajungă în farfuriile noastre? 

— Ştii? Am crescut o iapă foarte frumoasă și mi-ar 
plăcea să se împerecheze Corvus cu ea, dar pentru asta 
trebuie să-i câștig mai întâi încrederea. 

Aradia a întors din nou problema către armăsar. 

— lar asta este foarte dificil, pentru că acest superb cal 
e mereu în campanie. 

Aurea nu și-a putut masca neplăcerea. Nu se dădea în 
vânt după creșterea animalelor ei, dar cu Aradia nu se 
putea aborda un alt subiect de discuţie. Altă fată la fel de 
tânără ca ea și-ar fi petrecut timpul vorbind despre modă 
și bijuterii, nu însă și ea. Mica Aradia avea gusturi foarte 
neobișnuite. 

— Crezi că fratele tău va fi de acord să se împerecheze 
Corvus cu Nix? Ar fi minunat dacă el... 

Brusc, a amuţit, pentru că își exprimase gândurile cu 
voce tare. Voia să crească mânji frumoși de-ai lui Corvus! 
Gândul Aradiei s-a întors cu mult timp în urmă, la 
momentul în care vajnicul militar lua din mâinile ei 
coroana de lauri ca s-o pună în coama lui Corvus. Ea avea 
întipărită în memorie imaginea lui Maximus călare pe 
frumosul armăsar negru și îmbrăcat în uniforma de ofițer. 
Intrase în Roma ca un cuceritor și de atunci așa îl vedea. 
De câte ori se gândea la el, simţea cum inima îi bate mai 
tare în piept. Îi transpirau mâinile. I se strângea stomacul. 
Lumea ei se prăbușea. 

— Fratele meu nu petrece destul timp aici ca să ia vreo 
hotărâre. 


29 


A remarcat accentul critic al afirmației Aureei, dar s-a 
abținut s-o spună. 

— Şi nici calul lui. Mă îndoiesc că poate să se 
împerecheze cu Nix, așa cum ţi-ai dori. 

Deziluzia s-a oglindit în ochii fetei, dar a reușit s-o 
mascheze la timp. Dorea mai mult decât orice pe lume să 
crească un mânz al lui Corvus și nu avea de gând să se dea 
bătută până când nu obținea permisiunea lui Maximus. 

— Ştii că mama plănuiește o legătură între familiile 
noastre? 

În ochii Aradiei se citea surpriza. 

— Am tras cu urechea la o discuţie pe care a avut-o cu 
mătușa Flavia. 

— O legătură între familiile noastre? a întrebat oarecum 
emoțţionată. 

Aurea nu i-a mai răspuns, dar a ridicat ușor din umeri. 
Ori de câte ori se gândea la Maximus, Aradia respingea 
ideea că ar fi un bărbat dispus să complimenteze altă 
femeie în afară de ea. Îl considera un măreț general având 
la activ bătălii sângeroase pe care nu le pierdea niciodată. 
De aceea cuvintele Aureei au avut darul s-o descurajeze. 

— Te referi la sora mea și la Maximus, nu-i așa? a 
întrebat cu real interes. 

Era convinsă că mama Aureei se gândea la sora ei ca 
soție a generalului. Deodată, posibila căsătorie dintre sora 
sa și Maximus i s-a părut o idee nebunească. Oribilă. Cea 
mai rea dintre toate variantele. 

— Ar trebui s-o întrebi pe Sane dacă ea va fi viitoarea 
soţie, i-a răspuns cealaltă. 

— Sane nu vorbește cu mine despre lucrurile astea, a 
admis cu un zâmbet forțat care i-a estompat strălucirea din 
ochi. Sane căsătorită cu Maximus! a exclamat cu o voce 
ascuţită ca să-și ascundă deziluzia. 

— După expresia întipărită pe chipul tău, am impresia că 
ai aprecia mai mult dacă Sane s-ar căsători cu Corvus, și 
nu cu fratele meu. 


30 


Auzind-o, Aradia s-a abținut să facă un comentariu acid, 
fiindcă era adevărat! Prefera s-o vadă pe sora sa căsătorită 
cu Corvus mai degrabă decât cu Maximus! 


Cei doi bărbaţi s-au privit cu încredere și respect 
reciproc. Unul era îmbrăcat în haine militare: tunică scurtă 
roșie și avea în picioare sandale din piele cu talpă prinsă în 
cuie din fier. Celălalt purta pe tunica albă doi ciucuri de 
culoarea purpurei, ţinuta obișnuită a unui senator. 
Antoninus renunţase la togă, pe care o folosea doar în 
public, nu și în intimitate. 

— Voiam foarte mult să te văd, a mărturisit el cu un 
zâmbet larg. 

Maximus a luat braţul pe care i-l întindea prietenul său 
și l-a strâns până la cot, apoi a lovit cu putere spatele lui 
Antoninus. 

— Nu te-ai schimbat deloc, i-a spus el, fără să-i dea 
drumul braţului. 

— În schimb tu pari mult mai matur decât mi te 
aminteam. 

Maximus a mijit ochii când l-a auzit. Cuvintele 
prietenului său erau adevărate. Războiul înăsprea chipurile 
bărbaţilor și îi îmbătrânea înainte de vreme. 

— Prea mult timp pe pământurile Hispaniei? a întrebat 
Antoninus pregătindu-se să ia loc lângă Maximus. 

Cei doi bărbaţi s-au așezat în același timp. Servitorul a 
lăsat pe masă o tavă din argint cu un ulcior plin cu vin 
aromat. A umplut cupele și a plecat în tăcere. 

— Prea mult timp departe de casă, a admis gânditor. 

— Veștile despre isprăvile tale ajungeau de fiecare dată 
la Roma. 

Maximus a luat cupa și a băut o înghiţitură lungă. Gustul 
dulce l-a făcut să-și lingă involuntar buzele. 

— Aracillum a rezistat multe luni. 

Antoninus l-a ascultat pe Maximus cu multă atenţie. 


31 


— Împăratul și Antistius au așteptat sosirea mea și a 
legionarilor mei ca să participăm la ultima ofensivă asupra 
castrului. 

— Barbarii ăia n-aveau nicio șansă în faţa legiunilor 
Romei, a subliniat Antoninus mulțumit. 

Generalul a lăsat cupa pe masă și a umplut-o din nou pe 
cea a prietenului său. 

— Hispanii sunt niște oameni foarte mândri, i-a 
mărturisit el. 

— Povestește-mi cum a fost, i-a cerut senatorul. 

— Practic, toată Hispania era controlată deja, cu 
excepţia teritoriului scăldat de oceanul Citerior și care se 
învecinează cu muntii de la extremitatea Pyrenaeum-ului!?. 
Acolo locuiau două popoare foarte puternice care se 
opuneau cuceririi: cantabrii și asturii. 

Maximus a respirat adânc înainte să continue. 

— Când asturii au fost în cele din urmă înfrânți, oamenii 
mei și cu mine am pornit spre Aracillum pentru ofensiva 
finală. 

— Eşti hotărât să te stabilești în Iulia Augusta Emerita? 

Maximus nu a răspuns imediat, ca să-și cântărească bine 
cuvintele. Pentru un cetățean roman, stabilirea sa în afara 
protecţiei Romei părea de neconceput, dar, dacă Antoninus 
ar fi văzut frumosul pământ al Hispaniei, întrebarea lui n- 
ar mai fi avut rost. 

— Ştii cumva dacă Augustus a hotărât cine va fi noul 
guvernator al coloniei hispane Iulia Augusta Emerita? l-a 
întrebat la rândul său Maximus, fără să răspundă la 
întrebarea lui Antoninus. 

— Cunoști politica dusă de împărat, i-a spus acesta iute. 
Va numi un guvernator capabil să aibă grijă de legionarii 
retrași și să-i premieze. 

Augustus nu numai ca-i numea pe toţi șefii militari - ceea 
ce facilita adeziunea armatei dar era preocupat de 
bunăstarea legionarilor. Când erau lăsaţi la vatră, 


12 Actualii munţi Pirinei (n.a.) 


32 


împăratul veghea la reintegrarea lor în viaţa civilă. Cu 
toate acestea, pământurile Romei destinate a fi împărțite 
veteranilor începeau să se împuţineze, motiv pentru care 
crease tezaurul public militar din propriile economii, și în 
vederea încasării anumitor impozite indirecte. Legionarul 
lăsat la vatră primea o recompensă economică, 
permițându-i să înceapă o nouă viaţă. 

— În senat se menţionează cu insistenţă două nume 
pentru postul de guvernator al luliei Augusta Emerita, a 
continuat Antoninus, Ticius Sempronius Lepidus și Publius 
Carisius. 

Maximus îl cunoștea pe acesta din urmă, fiindcă luptase 
în Hispania. Stabilirea legiunii a X-a Gemina, pe care o 
comanda Publius Carisius, în Petavonium, fusese esenţială, 
căci supraveghea rutele care comunicau cu zona din valea 
râului Durius și Lusitania. 

— Ticius Sempronius Lepidus nu este militar, a remarcat 
Maximus. 

Antoninus a clătinat din cap. 

— Este patrician. Unchiul lui, Marcus Sempronius 
Lepidus, a fost consul până la execuţia sa. 

Maximus a clipit scurt. Marcus Sempronius Lepidus 
luase parte la o rebeliune împotriva Republicii. Oamenii lui 
Sempronius erau peste măsură de ambiţioși și plini de 
sine. 

— Împăratul se teme că Ticius Sempronius va merge pe 
urmele unchiului său? 

— De aceea se gândește să-l trimită la lulia Augusta 
Emerita. 

O tăcere grea s-a lăsat între cei doi bărbaţi. 

— Să-l îndepărteze de Roma și de oamenii care i-au fost 
loiali unchiului său în Senat. 

— Mai este un lucru pe care mi-l ascunzi, i-a spus 
Maximus pe neașteptate. 

Antoninus a lăsat capul în jos, un pic tulburat. Prietenul 
lui îl cunoștea prea bine. 


33 


— Ticius Sempronius își dorește postul de cenzor. 

Maximus a fluierat ușor când l-a auzit. 

— Postul de cenzor 

Încununa cariera politică a unui roman. Să obţii această 
funcţie însemna să ajungi în categoria unuia dintre primii 
și cei mai importanţi oameni din Roma. Cenzorul era cel 
mai înalt magistrat. 

— Nu are sens, Augustus a desființat această 
magistratură, a spus Maximus. El însuși și-a atribuit, ca 
împărat, toate funcţiile de cenzor. 

Antoninus s-a uitat fix la Maximus. A umplut ambele 
cupe cu vin și i-a întins una. A luat-o mai mult din inerție 
decât conștient. 

— Se gândește să instituie din nou magistratura, a spus 
Antoninus pe un ton confidential. 

Maximus a mijit ochii când a înţeles. Antoninus aspira la 
postul de cenzor al Romei, de vreme ce magistratura era 
rezervată exclusiv patricienilor. Dacă se reinstituia, așa 
cum menţionase, el ar fi un candidat serios. 

— Prietene, îţi doresc mult noroc. Mulţi bărbaţi ar ucide 
pentru a obţine funcţia asta. 

Amândoi și-au golit cupele și au continuat să discute 
despre politica Romei și despre viitorul consulilor și al 
senatorilor. 


34 


Capitolul 4 


În timpul cinei din seara aceea, Maximus a observat-o pe 
furiș pe Sane. Fata era într-adevăr plăcută vederii, deși i-a 
displăcut tendinţa ei de a acapara în permanenţă atenţia 
mamei sale în orice moment. A cercetat cu privirea silueta 
zveltă cu păr șaten, rezemată de o pernă din catifea maro, 
și a urmărit bustul agitat sub tunica de mătase. Trecuse 
prea mult timp de când nu mai fusese cu o femeie. 
Prostituatele nu îl atrăgeau deloc și, privind-o acum pe 
Sane, și-a dat seama câtă nevoie avea de o descătușare 
fizică. 

Și-a îndepărtat în grabă privirea de la femeie și atunci şi- 
a dat seama că mama lui îl privea fix, cu o întrebare 
nerostită în ochi. Maximus și-a coborât privirea încurcat, 
ca și cum ar fi fost surprins asupra unei abateri de 
adolescent. Era bărbat în toată firea, dar mama lui avea o 
abilitate deosebită să-l facă să se simtă uneori ca un tinerel 
fără experienţă. În momentul acela i-a fost foarte dor de 
oamenii săi. Șederea printre legionari înăsprea caracterul 
și comportamentul. Printre ei nu trebuia să adopte o 
atitudine elegantă. Şi, de câte ori se întorcea la Roma, 
omul primitiv din el se revolta în fata încercărilor de a-l 
ţine ascuns în forul său lăuntric. Detesta tăcerile 
prelungite și păstrarea aparenţelor, deși nu suporta 
râsetele false și laudele lipsite de importanţă. Din fericire, i 
se întâmpla doar când era în apropierea împăratului și a 
alaiului care îl urma în permanenţă: oameni importanţi 
care încercau să obţină favorurile împăratului prin laude și 
vorbe mieroase. 

— Eşti foarte gânditor, fiule. 


35 


Vorbele mamei lui l-au trezit brusc la realitate. Şi 
deodată atenţia tuturor s-a concentrat asupra lui și a 
tăcerii sale. 

— Mă gândesc la plecarea mea iminentă în Noricum, a 
admis evaziv. 

Ochii căprui ai lui Sane s-au pironit asupra lui. La fel cei 
ai Aradiei și ai lui Antoninus. 

— Este un privilegiu să aperi Roma de barbari. 

Comentariul Aradiei l-a făcut pe Antoninus, care tocmai 
își dusese paharul la buze, să tușească. Sora lui cea mică 
nu excela prin prudenţă, pentru că tatăl lor îi încuraja 
această atitudine belicoasă atât de nepotrivită la o femeie. 

— Dacă te-ai fi născut băiat - a spus deodată Sila Marcus 
dând glas gândurilor lui Antoninus - ai fi fost un excelent 
legionar. Cel mai bun! 

Aradia a zâmbit cu gura până la urechi, ceea ce a sporit 
mândria tatălui ei. 

Maximus a urmărit complicitatea dintre tată și fiică și a 
înţeles multe lucruri. Marcus dorise ca Antoninus să se 
consacre carierei militare, și nu politicii; de aceea mica 
Aradia era preferata lui, fiindcă preamărea viața militară, 
ca și el. In schimb Sane se dovedea o femeie conștientă de 
senzualitatea sa și o desconsidera pe Julia, tratând-o mai 
degrabă ca pe o servitoare nu ca o mamă. li îndeplinea 
orice capriciu, oricât de extravagant ar fi fost. Cum de își 
amintea tocmai acest lucru despre fiica mai mare a lui Sila 
Marcus? Pentru că mama lui, Claudia, o alesese pe ea ca 
posibilă soţie pentru el, și toate simţurile lui masculine 
erau în alertă, urmărindu-i gesturile și faptele. O evaluau. 

— Nu există nimic mai onorabil decât să mori pentru 
gloria Romei, a afirmat cu semeție Aradia. 

Maximus și-a abătut atenţia de la chipul lui Sane către al 
ei, care avea o strălucire ciudată în frumoșii ochi cenușii. 
Este o fetiță, și ce poate ști o fetiță despre război?, s-a 
întrebat el neîncetând s-o privească. 


36 


— Nu există nimic mai glorios decât să pieri pe un 
pământ pustiu și departe de tot ce iubești, i-a răspuns. 

Antoninus nu s-a mai uitat la sora lui cea mică și și-a 
aţintit privirea asupra lui Maximus. Răspunsul lui îl uimise, 
dar el nu știa cât de greu era pentru general să-și îngroape 
oamenii în îndepărtatul pământ hispan. Mulţi dintre cei 
care alcătuiau legiunea a Vl-a Victrix nu se vor mai 
întoarce niciodată la Roma. 

— Cei care luptă sunt conștienți că-și asumă riscul să 
cadă pe pământul barbarilor, a subliniat Antoninus cu ochii 
mijiţi. 

— Hispanii nu sunt barbari, a rostit Maximus cu o voce 
răgușită. Cel puţin, nu ca triburile din nordul Germaniei. 

— O diferenţă infimă, fiule, a spus Claudia pe un ton 
conciliant. 

— Se zice că este un teritoriu frumos și rodnic. 

Cuvintele Aradiei au atenuat tensiunea dintre cei 
prezenți. 

— Un tărâm cu cai superbi și femei frumoase. 

— Este un teritoriu cu văi întinse, a admis el. Cu râuri 
transparente și șerpuitoare în zonele de munte. Cu păduri 
minunate de plopi. Cu pădurici de pini, defileuri și câmpii 
pline de maci... 

Maximus a tăcut deodată, ca și cum s-ar fi gândit la 
cuvintele pe care le rostise. 

— După descrierea pe care o faci, pare cu adevărat un 
loc idilic, a remarcat Sane, care tăcuse până în acel 
moment. Deși toţi știm că nu există loc mai frumos decât 
Roma. 

Antoninus s-a întors spre sora sa, surprins de 
comentariul ei. Până atunci păstrase tăcerea, ca și cum nu 
ar fi interesat-o discuţia comesenilor. I s-a părut absentă și 
ursuză și nu-și explica atitudinea ei. 

— Ca să faci o evaluare corectă, i-a răspuns Maximus 
privind-o fix, ar trebui să vizitezi și alte locuri. 


37 


— Vrei să spui că Roma nu este cel mai civilizat loc din 
lumea cunoscută? 

Maximus a strâns buzele, pentru că întrebarea fetei 
ascundea o capcană. 

— Vrea să spună, dragă soră, a intervenit Aradia, că nu 
ai călătorit îndeajuns de mult ca să faci o evaluare 
obiectivă și că vorbele tale vădesc o necunoaștere crasă a 
subiectului. 

Maximus s-a uitat la Aradia, surprins de intervenţia ei. 
Sane a fixat-o cu privirea pe sora sa mai mică, oarecum 
furioasă. Precizarea o deranjase pentru că ea chiar era 
interesată să cunoască opinia generalului despre alte 
teritorii cucerite. 

Claudia a bătut de câteva ori din palme, pentru ca 
servitorii să ia tăvile de la masă. Maximus se închisese 
într-un mutism care ar fi putut fi calificat drept 
impertinent. Antoninus se uita cu interes la Sane. 
Cunoștea intenţiile mamei lui Maximus în legătură cu o 
posibilă unire între cele două familii. Iulia, mama lui, 
păstra o tăcere suspectă și el a crezut că știe ce o 
îngrijora. 


Sila Marcus s-a dus în grădină în căutarea lui Maximus. 
Toţi se retrăseseră să se odihnească după serbare. L-a 
găsit rezemat de zid și înconjurat de garduri vii, abil tăiate. 
Aerul mirosea a mușchi umed, a piatră încălzită de soare și 
s-a întrebat la ce s-o fi gândind generalul, pentru că i se 
părea îndepărtat, ca și cum mintea lui s-ar fi aflat tot în 
Hispania. 

— Voiam să-mi iau rămas-bun de la tine și te-am căutat 
peste tot, i-a spus Marcus pe un ton scăzut. 

Ochii lui Maximus i-au întâlnit pe cei ai lui Marcus în 
întunericul nopţii. Era atât de cufundat în gânduri, că nu îl 
auzise venind până când nu a ajuns lângă el. 


38 


— Nu puteam să dorm și m-am hotărât să ies un moment 
în grădină, a explicat pe același ton șoptit ca și Marcus. 
Aerul rece mă face să mă simt mai bine. 

— Să ne așezăm, l-a invitat Marcus cu o mână întinsă 
către o bancă din piatră de sub un măslin. 

Maximus l-a urmat cu pași lungi, fără să scoată un 
cuvânt. După ce s-au așezat, Marcus și-a înălțat chipul 
către noaptea înstelată. Avea de rezolvat o dilemă și 
trebuia s-o facă înainte de plecarea sa. 

— Dorești să-mi vorbeşti despre fiica ta Sane? 

Întrebarea directă a lui Maximus l-a făcut pe Marcus să 
ofteze adânc. 

— Pentru că a făcut-o deja mama de îndată ce m-am 
trezit. 

Întotdeauna fusese la fel de direct. Nu vorbea niciodată 
cu subînţeles, și Marcus aprecia foarte mult acest lucru. 
Maximus crescuse împreună cu Antoninus. Studiaseră 
împreună la școala Apolonia. Niciodată doi oameni nu se 
înţeleseseră atât de bine ca ei. 

— Claudia ne-a vorbit de mult timp despre interesul pe 
care i-l stârnește fiica noastră. Crede că este perfectă. Nu 
se îndoiește că va fi o soţie bună pentru tine. 

Maximus trebuia să fi bănuit. Mama lui acţionase pe 
cont propriu, cum îi era obiceiul. De când își amintea, tatăl 
lui, Lucius, îi acceptase firea hotărâtă și se declarase 
învins în faţa ei. 

— Nu m-am gândit niciodată la Sane în felul acesta, i-a 
mărturisit Maximus. 

Sila Marcus nu s-a simţit jignit de cuvintele generalului, 
dimpotrivă, i-a fost recunoscător pentru sinceritatea sa. 

— Mintea mea a fost ocupată cu războiul, gândurile 
absorbite de oamenii mei, cărora le datorez viaţa și 
integritatea. 

Marcus nu putea fi de acord cu el. Maximus era un 
bărbat loial și integru. Legionarii lui nu îi marcaseră 
caracterul, ci i-l întăriseră. Era bărbat și se purta ca atare 


39 


încă din adolescenţă. Va fi un soţ perfect, dar nu pentru 
fiica lui. Sane vorbise cu el de curând ca să-l facă să se 
răzgândească în privința unei posibile căsătorii între ei doi. 
Marcus fusese de acord să stea de vorbă cu Maximus. 
Acesta era preocupat de lucruri mult mai profunde și 
neliniștitoare, acum că pleca într-o nouă misiune. Il 
îngrijorau cu adevărat Claudia și Aurea. 

— Mi-ar fi plăcut să te văd căsătorit cu fiica mea, dar 
Sane nu dorește o căsătorie cu un militar. Ea însăși mi-a 
cerut să-ţi comunic decizia ei când i-am vorbit despre 
această chestiune, la scurt timp după ce Claudia a discutat 
cu mine. 

Maximus a clipit neîncrezător auzindu-l, fiindcă nu se 
așteptase la această dezvăluire bruscă. Sane nu dorea să 
se mărite cu el? Atunci de ce mama lui îi vorbise despre o 
căsătorie între ei doi? 

— Curând voi fi lăsat la vatră, a răspuns cu blândeţe, dar 
fără să fie conștient de dublul înţeles pe care puteau să-l 
aibă vorbele lui. Armata nu va fi o piedică pentru viitoarea 
mea soţie. 

Amândoi au amuţit câteva clipe, până când Marcus a 
rupt tăcerea. 

— Sunt îngrijorat pentru tine. 

Maximus s-a răsucit ca să privească mai atent chipul lui 
Marcus. Nu știa de ce făcuse o asemenea afirmaţie. 

— Noricum este un loc periculos, a continuat el. 

Buzele lui Maximus s-au arcuit într-un zâmbet 
dispreţuitor. Numai Noricum era un loc periculos? s-a 
întrebat el. În afara graniţelor Romei, pericolul era mai 
mult decât evident în fiecare loc. 

— De aceea voiam să oficializez un acord de căsătorie în 
numele lui Antoninus. 

Acum într-adevăr a rămas cu gura căscată. Nimic din 
atitudinea de peste zi a lui Antoninus, nici din timpul 
conversaţiei pe care o avuseseră nu îi dăduse de înţeles că 


40 


era interesat de Aurea. Maximus a simţit că se pierduse și 
nu știa unde. 

— Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, Claudia și Aurea ar fi 
protejate de familia mea. În cazul în care sora ta s-ar 
căsători cu fiul meu. 

O asemenea generozitate l-a copleșit pe Maximus. 

— Ştiu că pot să contez pe sprijinul tău dacă mi s-ar 
întâmpla vreo nenorocire; totuși, Antoninus nu a pomenit 
nimic despre intenţiile lui, a spus Maximus pe un ton sec. 

Marcus a respirat adânc înainte să răspundă. 

— Antoninus este conștient de pericolul la care te expui 
de câte ori pleci din Roma. Înţelege ce aştept de la el. Este 
dispus să se căsătorească cu sora ta, ca să le protejeze pe 
ea și pe mama ta, în caz că ţi se întâmplă ceva. 

Maximus s-a simţit emoţionat de loialitatea manifestată 
de familia Sila Licinius faţă de ei. 

— Aurea ne-a dat întotdeauna bătăi de cap cu 
romantismul ei, a recunoscut generalul. Nici nu-mi mai 
amintesc de câte ori s-a crezut îndrăgostită; cu toate 
acestea, trebuie să-ţi spun că interesul ei se îndreaptă 
către Apolonius Carus. 

— Gardianul pretorian? a întrebat Marcus la rândul său. 

Maximus a dat aprobator din cap. 

— Mama este convinsă că de data acesta este vorba 
despre ceva serios. 

Fraza ieșise cu greu din gura lui Maximus. 

— Şi eu nu sunt omul care să-i pună la îndoială vorbele. 

Lui Marcus i-a părut rău să audă această știre. Unirea 
familiilor Lucius și Sila era o ambiţie pe care o nutrise de 
când el și prietenul lui au devenit taţi. In absenţa 
generalului avusese mai multe discuţii despre o posibilă 
unire între cele două familii. Numai că Sane nu voia să-și 
lege soarta de un bărbat devotat armatei, ca Maximus, iar 
el capitulase în fața sentimentelor fiicei sale. 

— Mi-am făcut prea multe iluzii, a admis Marcus. 


41 


Maximus l-a țintuit cu privirea pe cel mai bun prieten al 
tatălui său. 

— Și mama la fel. De aceea mi-a vorbit despre interesul 
ei pentru fiica ta, i-a mărturisit cu sinceritate. A crezut că 
ar fi o idee bună căsătoria noastră. 

— Pot să confirm fără teama că mă înșel că așa este, a 
răspuns Marcus gânditor. Acum câteva luni mi-a împărtășit 
interesul ei, doar că fiica mea și-a spus părerea în această 
privinţă, la fel ca și sora ta. 

Maximus a oftat obosit. Aurea se va căsători cu 
Apolonius dacă sentimentele ei sunt autentice, iar Sane nu 
se va căsători cu el, fiindcă este un militar de carieră. Totul 
fusese spus. Dar Maximus și Marcus se înșelau, întrucât 
Claudia nu menţionase în niciun fel numele lui Sane, pe 
care s-o unească prin căsătorie cu Maximus. Niciunul 
dintre cei doi bărbaţi nu remarcase acest mic detaliu în 
discuţiile pe care le avuseseră cu ea. Interesul Claudiei era 
îndreptat către fiica mai mică. 

— Aradia este o fată bună, a spus Marcus deodată. A 
venit în viaţa noastră pe neașteptate, când Iulia credea că 
nu va mai putea fi mamă. 

Ochii lui Marcus urmăreau fiecare expresie de pe chipul 
generalului. De ce îi vorbea despre mica Aradia? s-a 
întrebat Maximus contrariat. 

— Şi mamei i s-a întâmplat la fel cu Aurea, a răspuns 
acesta. Probabil de aceea amândouă sunt așa de bune 
prietene. Ca mine cu Antoninus. 

— Vărul tău, Tiberius Lucius, dă adesea târcoale casei 
noastre din Velitrae și le aduce daruri fetelor. Cred că este 
interesat de Aradia, fiindcă obișnuiește să glumească des 
cu ea. 

Vărul Tiberius și mica Aradia? s-a întrebat Maximus cu 
ochii mijiţi. 

— N-aș fi bănuit niciodată, a spus pe un ton ușor ridicat. 
Vărul meu este un bărbat bun. M-aș simţi onorat să-i dau 
aprobarea mea. 


42 


Maximus a oftat obosit; somnul îl ocolea de mult timp. 

— Este ceea ce ar fi vrut tatăl tău, i-a spus Marcus. 

Ochii lui Maximus au strălucit în noapte. 

— Tatăl meu nu mi-a vorbit niciodată despre preferinţele 
lui în legătură cu aranjarea unei căsătorii. 

Marcus a clătinat din cap auzindu-l. Maximus vorbea 
despre unirea celor două familii ca și cum ar fi fost o 
tranzacţie comercială, dar nu aceasta fusese intenția lui 
Lucius și a lui însuși cu mult timp în urmă. Amândoi 
bărbaţii făcuseră un pact, și Marcus trebuia să-l respecte. 

— l-am promis tatălui tău că voi avea grijă de voi dacă el 
n-ar mai fi. 

— Nu vreau să te jignesc, Marcus, dar sunt perfect 
capabil să am grijă de familia mea, i-a răspuns pe un ton 
sec. 

— Nu m-am îndoit niciodată de asta și nici n-am vrut să 
te supăr prin vorbele mele. Tatăl tău și cu mine am făcut 
un jurământ în trecut, care mă obligă în prezent. De aceea 
te-am abordat în noaptea asta, ca să-ţi ofer ajutorul și 
protecţia mea pentru familia ta. 

Maximus s-a gândit îndelung la vorbele rostite de către 
Marcus. El habar nu avea că tatăl lui se gândise să 
unească acele două familii prin căsătoria unuia dintre 
copiii lui. Ceva absolut logic și natural între prieteni care 
nutresc afecţiune unul faţă de celălalt. El însuși îl respecta 
mult pe Sila Marcus, avea încredere în Antoninus și le 
îndrăgea sincer pe Iulia, Sane și Aradia. 

— Voi vorbi cu vărul Tiberius despre ceea ce mi-ai spus. 

Marcus a scos un oftat profund. 

— Dar nu pot să-ţi promit un răspuns imediat. 

Pe Marcus nu-l îngrijora răspunsul. Tânărul Tiberius 
vizitase de nenumărate ori casa lui din Velitrae. Ştia că 
simţea ceva pentru fiica lui și, în faţa imposibilității unei 
căsătorii între Maximus și Sane, credea că unirea dintre 
Tiberius și Aradia era o idee excelentă. 

— Îţi mulţumesc, Maximus. 


43 


Marcus a strâns mâna generalului sperând să obţină 
astfel promisiunea lui. Acesta i-a răspuns, la rândul său, cu 
o strângere puternică. 

— Pe viaţa mea, dacă Tiberius și mica Aradia simt ceva 
unul pentru celălalt, voi fi mândru să binecuvântez unirea 
dintre ei. 

Promisiunea a rămas suspendată între cei doi bărbaţi 
care se priveau cu respect și admiraţie reciprocă. La scurt 
timp după aceea, amândoi au plecat în camerele lor, dar, 
înainte de a părăsi peristilul, Marcus a rămas în picioare în 
faţa lui Maximus, care l-a privit întrebător. 

— Dacă vreodată mi s-ar întâmpla ceva rău, dacă familia 
mea ar rămâne dintr-odată singură și fără apărare, dă-mi 
cuvântul tău că vei veghea la bunăstarea fiicelor și soţiei 
mele, indiferent ce se va fi întâmplat. Chiar dacă 
nenorocirea care s-ar petrece mi-ar păta numele. Jură, 
Maximus! 

Maximus nu a știut ce să spună. Marcus îi cerea un lucru 
care nu-i stătea în puteri. 

— Nu are rost să te gândești la asta, fiindcă niciodată nu 
ţi se va întâmpla nimic rău, i-a răspuns cu voce întretăiată. 
Eşti un bărbat excepţional și de aceea ai o mulțime de 
prieteni care te apreciază cu adevărat. Și eu mă număr 
printre ei. 

Maximus s-a gândit că, atunci când un bărbat privește 
cum îl privea în acel moment Sila Marcus, cuvântul 
devenea jurământ, iar faptele, miracole. 

— Spune că îmi vei apăra familia de tot și de toate dacă 
mi se va întâmpla o nenorocire! 

După o pauză lungă, Maximus a înclinat din cap. 

— Ai cuvântul meu că voi avea grijă de familia ta ca și 
cum ar fi a mea. 

Chipul lui Marcus s-a relaxat și cutele care îi făceau 
ochii mici s-au netezit până când au dispărut aproape 
complet. Dacă un bărbat ca Maximus făcea o asemenea 
promisiune, fără nicio îndoială că o va respecta. 


44 


Puțin înainte să se crape de ziuă, Maximus a primit un 
mesaj de la împărat. Trebuia să plece la Noricum. Oamenii 
lui erau deja pregătiţi și îl așteptau în faţa casei familiale. 
Maximus regreta că nu putea să-și ia rămas-bun de la 
mama și de la sora lui, dar amândouă dormeau liniștite, 
fără să bănuiască nimic. A sigilat pergamentul și i l-a dat 
lui Rufus, pentru ca acesta să i-l dea Claudiei de îndată ce 
se va trezi. Maximus și-a pus banduliera peste tunica roșie 
și și-a înnodat la gât batista de aceeași culoare - ca să 
atenueze frecarea provocată de armura segmentată pe 
care va trebui să și-o pună mai târziu - apoi și-a aruncat pe 
umeri capa militară de culoare stacojie. Pânza avea formă 
dreptunghiulară și a prins-o pe umăr cu o broșă metalică 
ce-i aparținuse tatălui său când servea în armată. A prins-o 
cu abilitate pe umărul stâng și a lăsat tunica să cadă pe 
spate. A luat coiful, dar nu și l-a pus pe cap. În mâna 
dreaptă ţinea spada pe care i-a dat-o Rufus. A plecat, 
urmat îndeaproape de servitorul său. 

Maximus a traversat atriul și a ieșit în curte, unde îl 
așteptau oamenii săi, Quintus Brutus și Marius Tarquinus, 
și deodată a rămas țintuit locului cu chipul răvășit. Aradia 
ținea hăţțurile lui Corvus, șoptindu-i la ureche ceva 
ininteligibil. Fiind mică de statură, trebuia să se ridice pe 
vârfuri ca să ajungă la urechea armăsarului. În mod 
surprinzător, calul era liniștit. 

— Aradia! a exclamat perplex. 

Fata s-a întors spre el cu o figură zâmbitoare. 

— Îmi luam rămas-bun de la Corvus, i-a explicat, 
continuând să mângâie spinarea animalului. Și-acum, de la 
tine. 

Maximus a mijit ochii uluit. Era foarte târziu, chiar dacă 
încă nu se crăpase de ziuă. De ce era Aradia trează? Ca și 
cum i-ar fi citit gândul, Aradia a încercat să dea o 
explicaţie. 


45 


— L-am auzit pe mesager, i-a spus ea, și m-am grăbit să 
ies ca să pot să-mi iau rămas-bun. 

— Îmi pare rău că mesagerul ţi-a tulburat somnul, a spus 
el brusc. 

Aradia a zâmbit și mai larg. 

— Nu m-a deranjat, fiindcă voiam să-mi iau rămas-bun 
de la Corvus, a repetat. 

Maximus a făcut câţiva pași până când a ajuns foarte 
aproape de fată. Aradia abia dacă îi ajungea până la piept 
și, când ochii lor s-au întâlnit, timpul s-a oprit în loc. 
Despărţirile îl indispuneau, pentru că dorea să-și 
amintească de familie și de prieteni fără lacrimi în ochi, 
fără senzaţia aceea copleșitoare de tristeţe, la gândul că ar 
putea fi ultima oară când îi vede. 

— Ca întotdeauna, arăţi magnific în uniformă, i-a spus ea 
cu înflăcărare. 

Sprâncenele lui s-au ridicat cu surprindere, și chipul 
Aradiei a devenit la fel de roșu ca petalele macilor. 

— Fortuna, frater, a adăugat cu glas timid, regretând 
cuvintele ei de dinainte. 

Maximus și-a spus că probabil Aradia cunoștea intenţiile 
părinţilor ei în privinţa vărului Tiberius și de aceea îl trata 
ca pe un membru al familiei. După un moment de ezitare, a 
hotărât să nu-i spună că știe. 

— La fel îţi doresc și eu ţie, Aradia, i-a răspuns cu 
amabilitate. 

Ea și-a scos panglica albastră din păr și a legat-o de șa. 

— Este culoarea arborată de iapa mea Nix când aleargă 
și mi-ar plăcea s-o poarte Corvus în onoarea ei. 

Quintus și Marius s-au uitat la el grăbiţi. Dar Maximus 
se bucura la vederea frumoaselor mâini ale Aradiei legând 
vălul transparent de șaua calului său și și-a amintit cum, în 
trecut, i-a oferit coroana de lauri calului. De ce îl 
emoționau aceste detalii? Pentru că o cunoștea de când era 
o fetiță. 


46 


— Adu-mi-l înapoi pe Corvus, i-a cerut pe un ton umil. 
Altfel lui Nix îi va fi foarte dor de el. 

O tăcere apăsătoare s-a lăsat între bărbaţii care 
așteptau. Lui Quintus și lui Marius li se păreau 
nemaipomenite tăcerea și privirea generalului lor. Fătuca 
îi făcea să piardă un timp preţios. 

— De fapt, mie mi-ar fi dor de el, a recunoscut ea 
tulburată și continuând să-și treacă palma caldă peste 
părul moale al animalului. 

Maximus nu putea să-și ia ochii de la fată. Părea că într- 
adevăr apreciază armăsarul și s-a întrebat cum era posibil. 
Întotdeauna fusese cu el în război și atunci intenţia fetei a 
devenit foarte clară în ochii lui. Voia să-l împerecheze pe 
Corvus cu iapa pe care o avea, Nix parcă îi spusese. I s-a 
părut o propunere destul de îndrăzneață, dar și foarte 
înduioșătoare și nu a putut s-o refuze. 

— Îl voi aduce înapoi pe Corvus, a răspuns cu glas 
hotărât. lar Nix va fi o iapă mândră când va avea mânji de 
la el. 

Aradia a înțeles din această afirmaţie că Maximus 
consimţea la unirea dintre cele două animale. A expulzat 
aerul pe care îl reţinuse în plămâni. Nu îi stătea în fire să 
fie impulsivă sau nerușinată, dar dorea prea mult un mânz 
de la Corvus ca să se dea bătută. Mult timp se gândise la 
posibilitatea să-i vorbească lui Maximus despre intenţiile 
ei, dar îi lipsise curajul. Pentru că nu putea să doarmă din 
cauza nerăbdării pe care o simţea, auzise sosirea 
mesagerului și pregătirile pentru plecarea lui. De aceea se 
hotărâse într-o clipă să-și ia rămas-bun de la amândoi. 

— Mulţumesc mult, i-a spus cu o strălucire ciudată în 
ochi. _ 

Roșeaţa o acoperea din cap până-n picioare. Își simţea 
inima bătând nebunește, pentru că reușise ceea ce dorea 
atât de mult, chiar dacă nu-și putea înăbuși tristețea 
provocată de plecarea lui. Într-un impuls de moment, s-a 


47 


îndreptat către Maximus și, când a ajuns în faţa lui, s-a 
ridicat pe vârfuri și l-a sărutat pe obrazul aspru. 

Pe general l-a tulburat sărutul neașteptat. Cu un salt 
agil, a încălecat pe armăsar, care a stat liniștit sub 
coapsele lui puternice. Aradia s-a depărtat un pas. 
Deodată, mâna lui i-a atins capul cu afecţiune, ca și cum ar 
fi fost un tată ce mângâia părul fiicei sale. 

— Fii bună cu Tiberius. 

Imediat după aceea a dat pinteni calului și a plecat la 
trap. Quintus Brutus și Marius Tarquinus l-au urmat cu 
figuri încordate. Fata i-a privit nedumerită în timp ce se 
îndepărtau. Credea că nu auzise bine. Îi ceruse să fie bună 
cu Tiberius? Nu reușea să înţeleagă. De ce oare cel mai 
bun general al Romei avea strălucirea aceea de tristeţe în 
pupile, când s-au despărţit? Nu știa, dar un sentiment 
neplăcut a copleșit-o. 

— Ar fi mai bine să vă întoarceţi în pat, doamnă. 

Vorbele lui Rufus au trezit-o la realitate. 

— Curând se va lumina de ziuă. 


Claudia nu a putut să-și stăpânească plânsul când a citit 
cuvintele pe care le scrisese Maximus pentru ea. Nu își 
luase rămas-bun! A făcut sul pergamentul și l-a legat cu o 
fundă roșie. S-a ridicat și a mers până la cufărul care se 
afla la picioarele patului; a deschis capacul greu și a pus 
înăuntru pergamentul, alături de multe altele pe care le 
primise când el se afla în afara Romei. S-a dus până la 
masa din marmură și și-a trecut degetele peste 
documentele în alb, care aveau semnătura și sigiliul lui. 
Inelul familial era în mijlocul papirusurilor. 

Voi face ceea ce imi ceri, fiule, și-a spus Claudia. Vila 
Magna a ta din Tulia Augusta Emerita va fi terminată 
înainte să te intorci, dar întoarce-te! Claudia și-a pus 
sigiliul lui Maximus în degetul inelar drept și și-a șters o 
lacrimă de pe obraz. Intoarce-te, fiule. 


48 


Capitolul 5 


Marcus a auzit zgomotul făcut de intrarea intempestivă 
a fiicei sale mai mici și a ridicat ochii de pe hârtiile pe care 
le citea. Aradia s-a îndreptat către tatăl ei cu un zâmbet 
lingușitor. Când a ajuns la el, l-a îmbrățișat cu putere și l-a 
sărutat cu infinită tandrete. 

— Câţi dinari o să mă coste? a întrebat resemnat. 

Aradia nu i-a răspuns. S-a așezat lângă el și i-a arătat o 
spadă încovoiată cu mânerul din argint. Marcus a privit-o 
uluit. În clipa următoare, a luat arma în mâini. Părea o 
spadă romană stilizată. Lama avea lungimea unui braţ, 
fiecare dintre aceste arme având măsurile braţului 
bărbatului care o mânuia. Se fabricau pe măsură, și 
flexibilitatea lor era atât de mare că maeștrii armurieri le 
așezau pe cap îndoindu-le până când vârful și mânerul le 
atingeau umerii. Dacă spada revenea în poziţia inițială 
când i se dădea drumul brusc, era considerată o armă 
excelentă. Marcus s-a trezit făcând asta pe capul său ca s-o 
verifice. 

— Este o armă hispană, i-a spus fiicei lui. De foarte bună 
calitate. 

Aradia i-a adresat un zâmbet strălucitor care i-a luminat 
chipul tineresc. 

— Este un dar de la Antoninus. 

Marcus și-a privit cu ochii mijiţi fiica. 

— Cum a făcut fratele tău rost de ea? a întrebat-o. 

— Nu știu, tată, însă este un dar pe care îl preţuiesc 
foarte mult. 

Marcus a inspirat profund și a dat drumul aerului puţin 
câte puţin. Interesul fiicei lui mai mici pentru tot ce avea 
de-a face cu armata i se datora exclusiv lui. Dar și lui 


49 


Antoninus, care încuraja această pasiune neobișnuită a 
tinerei pentru obiectele militare. li făcuse rost de daruri 
atât din războiul cu Galia, cât și din cel cu Hispania. Lui 
Sane i-a adus o esenţă de iasomie care miroase minunat, 
iar mamei, niște superbe mătăsuri albastre. li va sta foarte 
bine îmbrăcată cu ele. 

— Asta înseamnă că fratele tău a venit în vizită în oraș? 

Aradia a clătinat din cap, apoi a luat arma din mâinile 
tatălui ei și a pus-o în poală. Era un dar minunat! 

— Antoninus se află tot la Roma, darurile le-a adus 
Tiberius Lucius. Va rămâne în Velitrae la noi, apoi va pleca 
din nou spre Roma. 

Marcus s-a ridicat și i-a întins mâna fiicei sale. De ce nu 
îl anunţase nimeni de acea vizită neașteptată? 

— Atunci va trebui să-i spunem bun venit lui Tiberius în 
căminul nostru. 

Aradia a lăsat spada pe masa de scris a tatălui ei. A luat 
mâna pe care i-o întindea și împreună au ieșit din încăpere 
în direcţia curții principale. 

— Eşti emoţionată de vizita lui Tiberius? a încercat el s-o 
descoasă. 

I se părea concludent faptul că îi vizita atât de des. 
Trebuie să recunosc că este un băiat destul de insistent. 

Dar Aradia nu s-a uitat la el; a continuat să meargă 
alături de tatăl ei, lăsându-se îmbrăţișată de el ca atunci 
când era mică. Nu renunţase la acest obicei. Era atât de 
emoţionată de dar că nu s-a gândit la vorbele pe care i le-a 
adresat. 

— Sane este cea emoţionată de vizita lui, a rostit 
deodată și fără să gândească ulterior. 

Marcus s-a oprit brusc și a privit-o direct în ochi. Aradia 
și-a ferit privirea, tulburată. 

— Sane este interesată de Tiberius? 

Ea și-a blestemat comentariul rostit pe negândite. 
Făcuse o greșeală de neiertat, mărturisind un secret pe 
care Sane dorea să-l ţină ascuns. 


50 


— Nu mă întreba, tată; buzele mele ar fi trebuit să fie 
pecetluite din cauza promisiunii pe care mi-a cerut-o Sane. 
Regret lipsa mea de control. 

Marcus s-a gândit la vorbele fiicei sale. Dacă Sane era 
interesată de Tiberius, nu se mai punea problema s-o 
promită pe Aradia băiatului. Pe toţi zeii! Se afla într-o mare 
încurcătură. 

— De când este interesată Sane de vărul lui Maximus? 

Aradia s-a uitat îngrijorată în altă parte. Era convinsă că 
Sane se va supăra foarte rău pe ea. După plecarea 
generalului Maximus la Noricum, Sane îi mărturisise cât 
de fericită era. 

— Ea ar trebui să spună asta, fiindcă nu se cuvine ca eu 
să dezvălui ceva atât de intim. 

Marcus a ţinut seama de cuvintele fiicei sale și a 
considerat conversaţia încheiată. După cină va face 
cercetări în această privință și va încerca să ajungă la 
inima fiicei sale mai mari. Acum îi părea rău că nu avusese 
o discuţie despre speranţele ei, nici cu cine dorea să le 
împărtășească. 

Când au ajuns în tricliniu, Tiberius avea deja o cupă cu 
vin de trandafiri în mână. 

— Adrianus a plecat pe câmp să te caute, fiindcă mi-am 
închipuit că nu ești aici, i-a spus Iulia. 

Adrianus era cel mai fidel servitor al său. Marcus 
găzduise la el acasă câţiva foști legionari retrași care nu 
aveau familie și nici dinari suficienţi ca să se stabilească 
undeva și să ducă o viaţă lipsită de griji. Erau prieteni care 
dădeau o mână de ajutor la treburile casei și primeau în 
schimb un salariu. Din fericire, cu Cezar Augustus totul se 
schimbase. 

Tiberius a lăsat cupa pe tava din argint și și-a salutat cu 
efuziune amfitrionul. Marcus i-a acceptat politicos gestul. 

— Toate bune la Roma? a întrebat cu interes el. 

După câteva momente, mai mulţi servitori au început să 
aducă tăvile cu mâncare. Fiecare mesean s-a instalat 


51 


comod pe locul său, iar glumele și râsetele nu mai 
conteneau. 

Marcus nu putea să-și ia ochii de la fiica sa cea mare. O 
vedea atât de relaxată și de fericită, încât s-a mirat că nu-și 
dăduse seama mai devreme. L-a cercetat apoi cu un ochi 
critic pe Tiberius. Nu semăna deloc cu vărul lui, Maximus. 
Era slab și avea chipul ascuţit. Părul castaniu și drept i se 
lipea de creștet, dar avea în privire o admiraţie pentru 
Sane care îl emoţiona. I-a observat gesturile, răbdarea cu 
care o asculta fără s-o întrerupă, și Marcus a înţeles multe 
lucruri. Fiica lui simţea nevoia să fie centrul atenţiei în 
toate privinţele. Voia un bărbat care să trăiască prin și 
pentru ea, iar generalul roman nu obișnuia să se plece în 
faţa capriciilor femeiești. Sane tânjea să fie admirată, să 
vadă în ochii bărbatului un devotament absolut, și Tiberius 
era bărbatul potrivit. Fără să-și dea seama, se purta ca un 
îndrăgostit perfect, ca și cum Sane ar fi fost singura lui 
rațiune de a exista. A mijit ochii ca să-și ascundă deziluzia. 
Ca tată, spera într-o căsătorie fericită pentru fiecare dintre 
fiicele sale și, chiar dacă Tiberius provenea dintr-o familie 
bună, în nici un caz nu avea prestigiul și influenţa pe care 
și le-ar fi dorit pentru Sane. Băiatul ar fi perfect pentru 
fiica mai mică, întrucât fiicele mai mari aveau obligaţia să 
se mărite cu romani influenţi. Mâna Aradiei așezată peste 
a lui l-a trezit la realitate. 

— O iubește, i-a spus în șoaptă. Uită-te numai cât este de 
fericit. 

Marcus a băut o înghiţitură mare de vin și și-a aţintit 
privirea asupra Iuliei, care se uita înduioșată la fiica sa cea 
mare. În încăpere se părea că se formaseră două tabere 
distincte: Tiberius, Sane și Iulia de o parte, iar de cealaltă, 
el și Aradia. 


— Trebuia să-mi spui, i-a reproșat Marcus. 
Iulia s-a uitat cu interes la soţul său. O surprinsese 
faptul că Marcus venise până în camera ei ca să-i 


52 


vorbească. Era mult timp de când, după cină, fiecare se 
ducea în camera sa până a doua zi la micul dejun. 

— M-ai fi ascultat? i-a răspuns făcându-i semn sclavei s-o 
pieptene în continuare. 

Marcus se oprise în pragul camerei. 

— Tiberius nu este potrivit pentru Sane, a afirmat 
hotărât. 

— Și crezi că ar fi pentru Aradia? 

— Fiicele mai mici se pot bucura de privilegiul de a se 
căsători din dragoste, în schimb, fiicele mai mari au o 
obligaţie de îndeplinit. 

Iulia a inspirat profund. Ea însăși era o fiică mezină și de 
aceea se căsătorise din dragoste cu un legionar, deși acest 
lucru i-a afectat profund viaţa de femeie măritată. 

— Știu că Maximus era alesul tău pentru ea, dar Sane 
detestă tot ce are legătură cu armata. 

— Vorbești în numele tău, nu al fiicei tale, s-a răstit 
Marcus cu amărăciune. 

— Tiberius este un băiat bun. O iubește și va face din ea 
cea mai fericită femeie din lume. 

Marcus a mijit ochii. O asculta vorbind în apărarea fiicei 
lor celei mari și s-a supărat. El fusese convins că Tiberius 
era interesat de Aradia! Cum se înșelase într-atât? 

— Am ajuns la un acord cu Maximus în legătură cu 
Tiberius și mezina noastră, a informat-o el debusolat. 

Iulia a oprit mâna sclavei și i-a făcut un semn cu capul să 
părăsească încăperea și să-i lase singuri. Prevedea o 
discuţie dură cu soțul său și nu voia să alimenteze bârfele 
celorlalţi servitori. 

— De ce ai făcut asta? l-a întrebat, și când Marcus se 
pregătea să-i răspundă, și-a ridicat mâna ca să-l oprească. 
Pentru că Tiberius are casa în vecinătatea noastră, nu-i 
așa? Prin căsătoria dintre ei te asigurai că o s-o ai pe 
Aradia aproape de tine. 


53 


Marcus a strâns pumnii pe lângă trup auzind-o, dar Iulia 
a continuat cu acuzaţiile fără să-i dea răgazul necesar 
pentru a răspunde. 

— Tu o iubești pe Aradia pentru că este fiul care ai fi 
vrut să fie Antoninus, dar eu o iubesc pe Sane, am îndrăgit 
blândeţea, feminitatea ei. Doresc s-o văd fericită și nu se 
va întâmpla niciodată așa ceva cu bărbatul pe care l-ai ales 
pentru ea. 

— Îi iubesc pe fiecare dintre copiii mei, i-a răspuns 
supărat, dar Sane are o obligaţie de îndeplinit ca fiică mai 
mare. La fel ca Antoninus. 

Iulia și-a mutat privirea de la soţul ei către ulciorul care 
se afla pe un piedestal. 

— Dacă nu te-ai fi încăpățânat s-o promiţi lui Maximus, 
acum ar fi avut statutul de femeie măritată, casa ar fi fost 
plină de copii alergând fericiţi. Dar nu, trebuia să aștepți 
răgazul dintre o campanie și alta ca să încerci să ajungi la 
un acord de căsătorie între ei, căsătorie care nu s-a 
oficializat datorită intervenţiei mele oportune. 

Marcus a făcut doi pași spre Iulia și s-a oprit în faţa ei 
continuând s-o privească. 

— Tu și idealurile tale aţi năruit speranţele pe care mi le 
pusesem în această unire. Era visul lui Lucius și al meu 
încă de pe vremea când ne ţineam copiii în braţe la 
nașterea lor. 

lulia a plescăit din limbă ca să-și înghită o replică pe 
care până la urmă nu s-a putut stăpâni să n-o rostească. 

— Maximus este mult mai în vârstă decât Sane și prea 
dominator. 

— Înţelegi ce vreau să spun, pentru că nu vorbesc 
pentru femei netoate. 

Iulia a știut că nu găsise cuvintele potrivite. Antoninus a 
venit pe lume la scurt timp după Maximus și când s-a 
născut Sane iluzia lui Marcus a prins viaţă, pentru că în 
sfârșit avea fiica dorită pe care să i-o promită întâiului 
născut al prietenului său cel mai bun. 


54 


— Îţi este chiar atât de greu să accepti că fiica noastră s- 
a îndrăgostit de un bărbat fără influenţă în senat și în 
armată? 

Marcus nu a răspuns. A continuat s-o privească 
dezamăgit pe Iulia. 

— Tiberius Lucius nu este influent, a continuat ea, dar e 
bărbatul care o iubește pe fiica noastră. Cel care o va face 
fericită. Și doar asta contează pentru o mamă. 

— Tiberius Lucius este un bărbat care nu are părinţi și 
nici aspirații. 

Marcus regreta acum că urmase sfaturile soţiei sale în 
legătură cu preferinţele lui Sane. Trebuia să fi dat dovadă 
de fermitate și să fi încercat să ajungă la un acord cu 
Maximus, dar, după ce a ascultat mai multe luni obiecțiile 
Iuliei, sfârșise prin a le accepta. Chiar și așa, totul se 
dusese de râpă. După discuţia avută cu Maximus, el își 
pusese speranţele în centurionul Lucretius Aquilinus care, 
în plus, era prieten al fiului său. Ar fi fost soţul ideal pentru 
Sane. Un bărbat influent, animat de dorinţa de a se afirma 
în rândurile armatei. 

— Nu mi-am spus ultimul cuvânt în această chestiune, a 
adăugat în cele din urmă, apoi s-a răsucit pe călcâie și a 
părăsit încăperea privată a soţiei sale. 

Când a rămas singură, lulia și-a acoperit faţa cu mâinile. 
Viaţa ei cu Marcus fusese plină de privaţiuni. Primii ani au 
fost foarte grei, întrucât el era mereu în campanie, departe 
de Roma. Pentru o femeie îndrăgostită ca ea, singurătatea 
devenise cel mai cumplit dușman și de aceea nu dorea 
același lucru pentru fiica sa. Când i-a pomenit de planurile 
tatălui ei de a o logodi cu generalul, a plâns neconsolată, 
fiindcă se îndrăgostise de Tiberius, bărbatul care o 
copleșea cu laude și o făcea să se simtă deosebită. Sane i-a 
explicat motivele pentru care nu dorea o căsătorie cu 
Lucius Maximus. Îl considera un bărbat dur, dominator și 
prea intransigent. Ea ar muri dacă ar trebui să părăsească 
Roma ca să se stabilească într-un loc îndepărtat, precum 


55 


Hispania. Ca femeie, Iulia o înţelegea, iar ca mamă nu voia 
ca fiica sa să comită aceleași greșeli pe care le făcuse ea 
măritându-se cu un militar. De aceea încercase să-l 
convingă pe Marcus, și reușise. 

— Mamă. 

Prezenţa lui Sane în cameră a făcut-o pe Iulia să ridice 
capul spre ea. 

— E totul bine? 

lulia a lăsat ochii în jos pentru ca Sane să nu vadă 
tristeţea din sufletul ei. 

— Tata a înţeles care sunt dorinţele mele? a întrebat 
nerăbdătoare. 

— Este foarte dezamăgit de alegerea ta. 

Oftatul lung al lui Sane a făcut-o pe Iulia să respire 
ușurată. 

— Dar va sfârși acceptându-l pe Tiberius ca soţ al tău. 

Lui Sane îi venea să plângă de bucurie. Fusese teribil de 
îngrijorată, pentru că știa ce se aștepta din partea ei. Și 
faptul că putea să-și împlinească dorința inimii cu 
aprobarea tatălui său reprezenta o enormă consolare. 

— Tiberius va trebui să aștepte un timp înainte să-i 
vorbească tatălui tău. Trebuie să-l lăsăm să se obișnuiască 
până la urmă cu ideea. 

Sane a alergat și a îngenuncheat la picioarele Iuliei. A 
îmbrăţișat-o cu putere și a sărutat-o pe obraz. 

— Mulţumesc! Mulţumesc, mamă! Sunt foarte fericită. 

Iulia și-a îmbrățișat fiica și i-a sărutat părul întunecat. 

— Acum trebuie să ne gândim la Aradia, pentru că tatăl 
tău o voia logodită cu Tiberius și din nou planurile lui s-au 
dus de râpă. 

Aradia știa că Tiberius o iubea, pentru că ea însăși îi 
mărturisise. 

— De ce nu vrea tata s-o logodească cu Lucretius 
Aquilinus? a întrebat Sane cu inocenţă. La ultima vizită, a 
lăsat să se vadă foarte clar interesul lui pentru ea. 


56 


lulia a continuat să sărute creștetul fiicei sale, cu o 
afecţiune sinceră. Lucretius Aquilinus păruse foarte 
interesat de Aradia, dar nu era un bărbat frumos și n-avea 
o fire prea comunicativă. Era un ofițer cu un post de 
comandă tactic și administrativ singular. Fusese ales de 
către împăratul însuși pentru calităţile sale de rezistenţă, 
cumpătare și autocontrol. 

— Ar fi soţia perfectă pentru un militar ca el, a continuat 
să spună Sane. 

— Aradia este încă foarte tânără, iar Lucretius Aquilinus 
nu e bărbatul vizat de tatăl tău pentru ea. 

— Asta nu este întru totul adevărat, a subliniat Sane cu 
tact. Tata o iubește pe Aradia mult mai mult decât pe mine 
și pe Antoninus. Nu ar putea să stea departe de ea cum s- 
ar întâmpla dacă până la urmă sora mea s-ar căsători cu 
un militar care ar fi plecat tot timpul în campanie, dar cu 
Lucretius Aquilinus este altfel, pentru că mereu se află în 
Roma. 

Iulia a admirat raționamentul fiicei sale mai mari. 

— Încă de la nașterea lui Antoninus, tatăl tău a dorit ca 
el să îmbrăţișeze cariera militară - ca și el dar fratele tău a 
ales să fie politician ca bunicul, și Marcus a fost foarte 
decepţionat. Până să se nască Aradia, armata și tot ce 
însemna ea a rămas departe de viaţa lui, ascuns în 
străfundul fiinţei lui doar ca să-mi facă mie pe plac. A venit 
pe lume sora ta și a trezit în Marcus tot ce credeam că 
uitase. Acum avea pe cineva care îi asculta amintirile din 
războiul împotriva Galiei, despre viaţa în tabere, despre 
onoarea și virtuțile unui ofițer al Romei. Aradia ascultă cu 
nesat poveștile tatălui tău. 

— Sora mea ar fi fost un magnific legionar, a admis 
Sane. N-am cunoscut niciodată o fată care să adore tot ce 
are legătură cu viaţa militară, ca ea. 

— Tatăl tău a știut asta din momentul în care a ţinut-o în 
braţe ca să-i ofere coroana de lauri generalului Maximus. 
Îți aduci aminte? 


57 


— Dar i-a oferit-o lui Corvus! a exclamat Sane uimită. 

— A văzut în sora ta iubirea și pasiunea pentru animalele 
de luptă. Îţi amintești darul lui când sora ta a încetat să 
mai fie o fetiță? 

Tatăl lor îi dăruise Aradiei o iapă frumoasă care va 
crește mânji magnifici ce vor deveni cai de luptă. De aceea 
Aradia era interesată să obţină permisiunea lui Maximus 
să fie Corvus tatăl unuia dintre ei. 

— Aradia nu iubește doar animalele de război - a 
recunoscut Sane are încăperile pline de articole militare în 
loc de mătăsuri și alifii parfumate, ca orice fată. 

— O parte dintre aceste lucruri vin de la Antoninus, care 
o copleșește cu daruri. Ştie că tatălui vostru îi face plăcere 
pasiunea ei, și pentru fratele tău nu există nimic mai 
important decât fericirea lui Sila Marcus. 

— Voi vorbi cu Aradia despre această conversaţie. 

Iulia a dat aprobator din cap. 

— Nu doresc ca sora mea să se simtă decepţionată. 

— Totuși, ţine minte că ea n-a influenţat în niciun fel 
preferinţele tatălui vostru. Sunt conștientă că se bucura 
pentru tine și pentru Tiberius; n-are rost s-o culpabilizezi 
pe ea. 

— N-o voi face, mamă, ai cuvântul meu! 

Sane era atât de fericită încât ar fi fost în stare să-i 
promită mamei sale și luna de pe cer, dacă i-ar fi cerut. 

Iulia era emoționată, pentru că Marcus, deși autoritar și 
exigent, se dovedea un tată iubitor. Suferise mai multe 
decepţii, pentru că dorinţa lui cea mai mare era să-l aibă 
pe generalul Maximus drept ginere, dar îl va accepta 
bucuros pe timidul și tăcutul Tiberius. La urma urmei, 
aparținea familiei Lucius. 


58 


Capitolul 6 


Marcus și-a privit pătrunzător fiul. În ciuda înfățișării 
respectabile, îmbrăcat în ţinuta de senator, el nu putea să-l 
vadă decât ca pe fiul său. Ca pe băiatul care făcuse pașii 
necesari ca să ajungă în locul pe care și-l dorea. Luptase 
mult ca să dobândească acest statut și continua să 
avanseze fără să se uite în urmă. 

În acel moment îi înmâna unui gardian pretorian 
răspunsul la misiva pe care prefectul i-o trimisese cu 
câteva momente mai devreme. Când era vorba despre 
mesaje personale, Caius Salvius îl folosea pe unul dintre 
gardienii pretorieni ca să i-l încredinţeze. Era un bărbat 
neîncrezător din fire și acționa în consecinţă. 

Gardianul l-a salutat militărește pe Antoninus și a ieșit 
ţeapăn pe ușă însoţit de un ajutor. 

De la ferestre se putea auzi larma lumii și chiar 
nechezatul calului lui Antoninus. Potrivit obiceiului, 
armăsarii erau ţinuţi în grajduri. Acestea se compuneau 
din curţi deschise înconjurate de săli de mese, la etajul 
superior aflându-se dormitoarele. Casele nobiliare nu 
fuseseră concepute ca să adăpostească animale, dar 
Antoninus, care crescuse la ţară înainte de a se stabili la 
Roma, amenajase o zonă exterioară locuinţei la care se 
ajungea direct din stradă, ca să-și ţină armăsarul. Casa lui 
nu era la fel de mare ca a lui Maximus, dar avea o poziţie 
bună în oraș, foarte aproape de Colina Palatină. 

— Nu știu cum poţi trăi într-un loc atât de zgomotos. 

Antoninus și-a privit tatăl cu un zâmbet care i se 
oglindea doar pe buze nu și în ochi. 

— Asta e Roma, tată. 


59 


A deschis braţele formând cu ele un semicerc ca pentru 
a-și sublinia vorbele. 

— Surorilor și mamei tale le este dor de tine, a spus 
Marcus pe un ton stăpânit, pentru ca singurul lui fiu să nu 
se supere. De mai multe luni nu au vești de la tine. 

— Le trimit mereu daruri, i-a răspuns pe un ton sec, ca 
să nu mă uite. 

— Nu este o mustrare, i-a spus împăciuitor Marcus. Mai 
degrabă o atenţionare din partea unui tată care te iubește. 

— Funcţia mea din Senat îmi răpește cea mai mare parte 
a timpului și a energiilor. 

Marcus a observat încăperea în care se afla. Pereţii erau 
pictaţi cu fresce foarte frumoase, iar frizele pardoselii 
formau niște desene geometrice destul de complicate, dar 
plăcute vederii. Diversele vase și statui dădeau locuinţei o 
tentă de opulenţă și eleganţă. Căminul din Roma al lui 
Antoninus nu semăna deloc cu casa în care crescuse. 

— Am acceptat logodna dintre sora ta Sane și vărul lui 
Maximus, Tiberius Lucius. 

Antoninus a clipit nedumerit. Vestea îl luase complet 
prin surprindere. 

— Chiar astăzi voi oficializa alianţa cu Claudia. 

— Regret schimbarea pretendentului, a spus Antoninus 
care cunoștea dorinţa tatălui său de a o căsători pe sora lui 
cu fiul celui mai bun prieten. Știu cât îl admiri pe Maximus 
și probabil nu îţi este ușor să accepţi această schimbare de 
planuri. 

Tăcerea s-a lăsat între ei timp de câteva clipe lungi. 

— Nu întotdeauna poţi să obţii ceea ce îţi dorești. 

Antoninus a mijit ochii auzind răspunsul tatălui său. 

— Şi preferința surorii tale mi-a creat o problemă 
stringentă. 

Antoninus a rămas tăcut așteptând ca tatăl lui să cu 
explicaţiile. 

— Lucretius Aquilinus nu a fost prea încântat de refuzul 
meu la propunerea lui. 


60 


— l-ai comunicat lui Lucretius Aquilinus acordul tău 
matrimonial? l-a întrebat Antoninus perplex. 

— Am crezut că era o opţiune bună, știind că era vorba 
despre un prieten de-al tău. 

Antoninus a pufnit uluit. Cel mai bun prieten al lui era 
generalul Maximus, ceilalţi erau cunoștințe mânate de 
interes. 

— Lucretius Aquilinus nu este prietenul nimănui, doar al 
lui însuși, i-a răspuns Antoninus pe un ton sec. Și te previn 
că nu ar accepta ușor anularea acordului. Când își 
concentrează atenţia asupra unei prăzi, nu-i mai dă 
drumul, l-a avertizat. Va trebui să-l compensezi. 

— Îmi dau seama că va trebui să-l compensez, dar 
problema este că nu vrea aur sau proprietăţi în schimbul 
afrontului pe care i l-am adus prin refuzul meu neașteptat. 
Inainte să știu că sora ta se simţea atrasă de Tiberius, am 
început negocieri cu Lucretius Aquilinus, fiindcă 
întotdeauna mi-ai vorbit de bine despre el. A trebuit să-mi 
iau cuvântul înapoi și mi-am creat o problemă serioasă. 

— Adică? 

— Vrea ca acordul să se oficializeze. 

Antoninus a expirat zgomotos. Dar nu a fost surprins, 
căci o asemenea atitudine era proprie centurionului. 

— Bineînţeles că ai refuzat. 

Gestul afirmativ al lui Marcus a l-a făcut pe Antoninus să 
respire ușurat. 

— Mă aflu aici, pentru că am încredere în șiretenia și 
logica ta pentru a obţine o acordul. Nu doresc să intru într- 
o confruntare care n-ar face decât să te prejudicieze ca 
senator. 

— Lucretius Aquilinus nu va fi ușor de satisfăcut, i-a 
confirmat el. Trebuia să fi avut încredere în mine, îi cunosc 
pe toţi oamenii importanţi din Roma, aș putea să aleg 
dintre ei pe cel mai potrivit pentru fiecare dintre surorile 
mele. 


61 


— Îţi cunosc influența, a admis Marcus îndurerat, de 
aceea mă aflu în casa ta și îţi vorbesc despre această 
chestiune care a devenit o problemă pentru familie. 

— Voi vorbi cu Lucretius Aquilinus. Mă va asculta, chiar 
dacă va trebui să fac unele concesii. 

Marcus a mijit ochii la auzul răspunsului lui Antoninus. 
El nu era atât de prost încât să nu știe că fiecare favoare 
ce se făcea la Roma se plătea cu dobândă. 

— Mă voi ocupa ca surorile mele să aibă cei mai buni 
bărbaţi din Roma. 

Antoninus a oftat adânc înainte să continue: 

— „atâta timp cât îmi vei permite să deţin controlul 
asupra logodnelor lor și a înclinațiilor politice ale soţilor 
lor. 

Marcus nu era atât de prost cum credea Antoninus. 
Dacă îl lăsa pe el să aleagă, surorile lui vor sfârși 
căsătorite cu senatori bătrâni care îl vor ajuta să avanseze 
și să capete mai multă putere în politica Romei. Atât de 
mare era ambiția lui! 

— Tiberius este un băiat bun, a afirmat Marcus, căruia 
nu-i plăcea turnura pe care o luase discuţia. O iubește pe 
Sane și sunt convins că o va face foarte fericită. Nu pot 
permite ca disprețul pe care îl simţi pentru bărbaţii ce nu 
au ambiția de a fi cineva în politică să-ți tulbure 
sentimentele așa cum s-a întâmplat în cazul meu. 

— Nu disprețul mă face să vorbesc așa. Sora unui 
senator roman poate aspira la cei mai influenţi bărbaţi. 
Păcat că nu m-ai consultat în această chestiune. 

— Uiţi că te afli în fața tatălui tău, l-a admonestat 
Marcus. Alege-ţi cuvintele când vorbeşti despre hotărârile 
mele trecute, prezente și chiar viitoare! a adăugat el 
renunțând la atitudinea sa îngăduitoare. Nu-ţi voi permite 
să controlezi viața personală a surorilor tale. Vei obține 
succese în politică numai prin propriile tale mijloace, dar 
niciodată folosindu-te de ele. Am fost destul de clar? 

Cuvintele lui Marcus l-au deranjat profund pe Antoninus. 


62 


— Cel mai important lucru în viaţă este controlul, tată. 

Marcus nu împărtășea părerea fiului său. 

— Dumneata însuţi vei controla vieţile surorilor mele, 
chiar și după ce se vor căsători, nu-i așa? 

Pe Marcus l-a durut acuzaţia fiului său, deși recunoștea 
că avea în parte dreptate. 

— Dacă îl fac pe Lucretius Aquilinus să se răzgândească 
în privinţa intentiilor lui față de sora mea, vei face, în 
schimb, ceva pentru mine? 

Marcus l-a privit surprins. 

— Ştii că poţi oricând să apelezi la mine. Ești fiul meu și 
nu pot să-ţi refuz nimic. 

Antoninus a tăcut un moment cântărind cele mai 
potrivite cuvinte. Se confrunta cu o situaţie delicată și 
trebuia s-o trateze cu tact. 

— Vreau să cunosc numele noului cenzor al Romei. 

Marcus a clipit de mai multe ori fără să-și ascundă 
surpriza pe care i-o provocaseră cuvintele fiului său. 

— Sunt pe deplin conștient de marea afecţiune pe care o 
simte împăratul pentru dumneata. Ai servit sub comanda 
unchiului lui înainte să fie asasinat și mi-a declarat în 
repetate rânduri că nu există un legionar mai loial Romei. 

— Ce nume are în vedere cezarul? a întrebat Marcus. 

— Senatorul 'Ticius Sempronius și generalul Publius 
Carisius. 

Marcus a respirat adânc ca și cum nu i-ar mai fi ajuns 
aerul din încăpere. A așteptat o clipă ca pulsul să i se 
normalizeze. 

— Senatorul 'Ticius Sempronius este un bărbat foarte 
periculos, a spus pe un ton scăzut. 

— Ştiu și eu acest lucru - a afirmat Antoninus dar mă 
îngrijorează că Augustus apreciază alte calităţi înaintea 
încrederii, pentru desemnarea noului cenzor. 

— Nu știam că aspiri la o funcţie așa de înaltă. 

Cuvintele lui Marcus au sunat acuzator. 


63 


— Împăratul mi-a dat de înţeles că se gândea la mine 
pentru funcţia de cenzor sau guvernator al coloniei Iulia 
Augusta Emerita. 

Marcus a continuat să tacă, ascultându-l pe fiul său. 

— După cum poţi să-ţi imaginezi, nu doresc să fiu 
guvernator în Hispania. Viitorul meu este aici, în Roma. 

Marcus a închis ochii întru câtva decepţionat. Şi 
Antoninus, și Sane detestau să iasă în afara granițelor 
orașului și ar fi făcut imposibilul ca așa ceva să nu se 
întâmple. 

— S-ar putea să-l desemneze pe generalul Publius 
Carisius guvernator al Iuliei Augusta Emerita și pe Ticius 
Sempronius noul cenzor al Romei. 

Geamătul înăbușit al lui Antoninus l-a făcut să-l 
privească atent. 

— Nu te-ai gândit la asta? 

— Așa ceva nu se va întâmpla, tată. 

Ochii lui Antoninus  scânteiau de o indignare 
nedisimulată. 

— Nu mă va ignora. 

— Dacă te așezi în calea senatorului Ticius Sempronius, 
acesta te va zdrobi literalmente. Este un bărbat ambițios, 
ca și restul familiei sale, și nu va sta pe gânduri să ajungă 
și la asasinat ca să obţină ce-și dorește. 

— Poate nu aspiră la funcţia de cenzor al Romei. 

Marcus l-a privit cu ochii mijiţi pe fiul său. Dacă prostul 
nu voia să ia în serios avertizarea sa, atunci va trebui să 
recurgă la măsurile oportune ca să-l protejeze, chiar și de 
propriile lui ambiţii. 

— Din aceste motive nu eram de acord să te dedici 
politicii, l-a admonestat Marcus. 

Antoninus și-a încordat spatele auzindu-l. 

— Este mult mai ușor pentru un tată să plângă moartea 
unui fiu căzut în bătălie decât asasinat în mod mârșav de 
ambiția unui politician corupt. 


64 


— Cuvintele dumitale nu mă vor face să renunţ la 
hotărârea mea. 

Dinţii lui Marcus au scrâșnit de neputinţă. 

— Şi nici nu vor reuși să mă sperie. 

— Atunci nu am altă opţiune decât să încerc să te 
protejez. 

După aceste vorbe, Marcus a ieșit din încăpere cu pași 
ușori. 


Claudia l-a privit pe Sila Marcus în tăcere în timp ce se 
plimbau prin frumosul peristil al casei nobiliare. Cu luni în 
urmă mâncaseră și râseseră împreună în prezenţa lui 
Maximus, dar, după plecarea generalului la Noricum, nu-l 
mai văzuse, nici pe el, nici pe încântătoarele lui surori. 
Chiar dacă nu o prea simpatiza pe lulia - pe care o 
considera o femeie prefăcută nutrea o afecţiune sinceră 
pentru fiicele ei, întrucât erau foarte frumoase și aveau 
ceva mai mult în cap decât mătăsuri și parfumuri, mai ales 
în cazul tinerei Aradia. 

Marcus și ea oficializaseră logodna dintre nepotul ei, 
Tiberius Lucius, și Sane. Dar el menţionase niște detalii 
referitoare la Antoninus care îl îngrijorau profund. Făcuse 
cercetări printre prieteni, atât legionari, cât și consuli 
retrași, și ceea ce îi spuseseră aceștia îl umpluse de o 
neliniște asociată cu o frică atavică. 

— Lasă-mă să te ajut, i-a spus cu voce calmă, ca o femeie 
obișnuită să abordeze chestiuni spinoase și să le 
soluţioneze cu succes. 

— Te rog doar să faci în așa fel încât să-i parvină lui 
Maximus mesajul pe care ţi l-am dat. Nu am încredere în 
nimeni altcineva în afară de tine. 

Mergeau cu pași mici și din când în când se opreau ca să 
vorbească. Claudia observase nervozitatea pe care Marcus 
încerca să și-o ascundă, dar felul cum își frângea mâinile îl 
trăda. Prietenul soțului ei părea foarte schimbat. 
Îmbătrânise mult în ultima vreme. 


65 


— Maximus m-a împuternicit să acţionez în numele lui, i- 
a mărturisit cu gravitate. Pot să te ajut și vreau s-o fac, a 
adăugat ea. 

Marcus a mijit ochii obosit. Nu și-ar fi imaginat niciodată 
la ce uși din Roma va trebui să bată în încercarea de a-l 
ajuta pe Antoninus, nici cât de greu îi va fi. 

— Mă tem pentru fiul meu, a mărturisit cu vocea întărită 
de emoție. E amestecat într-o intrigă de ambiţie și putere 
care ar putea să-i fie fatală. 

Claudia a luat o mână pe care Marcus și-o frângea fără 
milă. Acest lucru era neobișnuit între un bărbat și o femeie 
care nu erau legaţi prin căsătorie, dar între Claudia și 
Marcus exista o adevărată prietenie clădită în timp. 

— Vorbește cu împăratul, l-a sfătuit ea. Pe tine te va 
asculta, știi doar că te stimează mult. Intotdeauna și-a 
găsit timp pentru unul dintre cei mai buni prieteni ai 
unchiului său. Loialitatea ta este indiscutabilă, și el e 
conștient de acest lucru. 

Marcus și-a relaxat umerii împovăraţi. Era de mult timp 
departe de căminul său din Velitrae și dorea să se întoarcă 
mai repede; dar mai întâi trebuia să aranjeze lucrurile la 
Roma. 

— Mă îngrijorează senatorul Ticius Sempronius. Nimic 
nu-l va împiedica să-și atingă scopurile, a informat-o cu 
glas stins, ca și cum l-ar fi părăsit puterile. 

Claudia a inspirat și apoi a expulzat foarte încet aerul. 
Suspiciunile pe care i le împărtășise Sila Marcus în 
legătură cu senatorul o îngrijoraseră cu adevărat, dar 
intuia că Marcus nu-i împărtășise întregul adevăr. Dacă 
Maximus ar fi la Roma, ar ști ce să facă; ea putea doar să-l 
încurajeze și să-i adreseze cuvinte de îmbărbătare, pentru 
că el refuzase toate drumurile pe care i le sugerase. Cu 
toate acestea, a insistat din nou. 

— Lasă-mă să te ajut! a repetat. Dacă nu vrei s-o fac 
pentru tine, gândește-te măcar la fiicele tale. 

Pentru un moment, Marcus a fost pe punctul să accepte. 


66 


— Maximus nu merită să acţionăm pe la spatele lui, a 
spus cu o voce stinsă și cu privirea plecată. Este problema 
mea, Claudia, și trebuie să-i fac faţă cum consider că e mai 
bine. 

Claudia nu era de acord cu cuvintele lui Marcus. Ea 
dorise, chiar mai mult decât el, o relaţie între copiii lor, 
dar Sane îl alesese pe Tiberius și ea nu putea să se opună. 
Nepotul ei era un băiat excepţional și o va face foarte 
fericită. Era tăcut, liniștit și echilibrat. Părinţii lui muriseră 
înecaţi când nava cu care călătoreau s-a scufundat. 

— Îmi cunosc fiul și știu că ar acţiona la fel ca mine. 

Cuvintele Claudiei i s-au înfipt în inimă ca niște pumnale 
ascuţite. Marcus era conștient de pericolul care îi pândea 
familia, și faptul că nu știa cum să-i apere pe toţi îl afunda 
într-un put adânc de disperare. 

— În mesaj îi cer lui Maximus precauţie, acum îţi cer ţie. 

În ochii negri ai Claudiei se citea supărarea. Subiectul 
despre care vorbeau era prea grav, dar el nu-i spunea 
detaliile mai importante sau numele celor implicaţi, deși 
insistase îndelung. Cu toate acestea, presimţea că Marcus 
putea să înrăutățească lucrurile dacă își lua mai multe 
precauţii decât cele absolut necesare ca să evite un 
deznodământ fatal care oricum se va produce. 

— Îmi vorbești despre trădare, Marcus, și te-am sfătuit 
să-l informezi pe împărat cum stau lucrurile. Sau, dacă nu 
vrei să vorbești cu Augustus, discută cu senatorul Aurelius 
Basianus. El trebuie să știe ce se pune la cale în senat, ca 
să acţioneze cât mai repede. Dacă nu acţionează, asta ar 
presupune trădarea Romei. 

— Băiatul meu se află la mijloc și nu vreau să i se 
întâmple ceva rău din cauza ambiţiei unui om lipsit de 
scrupule. Am nevoie de timp ca să-l demasc pe trădător, 
altfel viața lui Antoninus nu va mai valora nimic. 

Claudia și-a descoperit capul și și-a potrivit mantia pe 
umeri. 


67 


— Pot să le protejez pe fiicele tale, Marcus. Permite-mi, 
Marcus. Asta ar fi vrut și soțul meu Lucius! Dacă până la 
urmă ți se adeveresc temerile, măcar vor fi protejate. 

În cele din urmă, Marcus a cedat. 

— Voi accepta ajutorul tău dacă îl menţinem secret, i-a 
cerut concis. 

— Îţi promit că nu voi sufla un cuvânt, l-a asigurat ea. 

— Dacă se întâmplă ce este mai rău - a continuat Marcus 
- îţi cer să le protejezi ca și cum ar fi fiicele tale. 

— Fiul meu ţi-a făcut această promisiune înainte să 
plece la Noricum, și astăzi ţi-o întăresc și eu, a afirmat 
Claudia. Dacă se întâmplă ceea ce te îngrijorează atât, 
fiicele tale vor fi protejate de către familia mea. 

Marcus a respirat în sfârșit ușurat. Antoninus nici nu-și 
imagina ce se urzea pe la spatele lui, dar trebuia să dea 
dovadă de șiretenie ca să demaște un trădător care făcea 
parte chiar din senat. Avea doar bănuieli și nicio dovadă. 
Dar era conștient că pe un bărbat ca senatorul Ticius 
Sempronius nu îl va opri nimic și nimeni. Dovedise deja 
acest lucru familia lui, conspirând și luând parte la o 
rebeliune în trecut. Existau oameni care nu învățau din 
greșeli, și senatorul Ticius Sempronius se număra printre 
ei. 

— Atunci, să nu mai pierdem timpul. 


68 


Capitolul 7 


— Antoninus! 

Aradia a alergat repede în întâmpinarea fratelui său. 
Biga, trăsura cu doi cai, se afla chiar la ușa locuinţei. 
Centurionul care îl însoțea, precum și doi legionari și-au 
oprit caii în același timp. Antoninus i-a dat hăţurile 
sclavului care i-a ieșit în întâmpinare. S-a întors spre locul 
de unde venea glasul surorii lui mai mici și s-a lăsat 
îmbrățișat de ea. Sane și mama lui au ieșit grăbite să-l 
întâmpine. 

— Fiule! a exclamat lulia. Ce dor ne-a fost de tine! 

Antoninus s-a lăsat mângâiat de mama sa. 

— Pe Jupiter că mi-aţi făcut o mare surpriză! 

Antoninus s-a depărtat de ele ca să le privească mai 
bine. Mama lui avea cearcăne ușoare sub ochi, care l-au 
îngrijorat profund. În schimb, Sane părea foarte fericită și 
el a pus asta pe seama logodnei cu Tiberius Lucius. Aradia 
continua să aibă în privire strălucirea aceea ștrengărească 
ce îi plăcea atât de mult. 

— Mamă, ţi-l prezint pe Lucretius Aquilinus, escorta mea 
personală. Herminus Triciptinus și Postumius Tubertus 
sunt legionari sub comanda lui. 

Iulia s-a grăbit să-i salute pe bărbaţii care îl însoțeau pe 
fiul său. 

— Nu aveam de unde să știm când te vei întoarce, i-a 
spus femeia. 

Antoninus și-a plimbat privirea peste chipurile bărbaţilor 
înainte să facă un pas în casă, însoţit de mama sa. 
Centurionul și soldaţii au rămas în urmă. Surorile lui l-au 
urmat îndeaproape. La scurt timp după aceea, Antoninus s- 
a trezit cu o cupă de vin în mână. A băut însetat din ea. 


69 


— Când aţi ajuns la Roma? a întrebat. 

Iulia s-a uitat la Antoninus cu un zâmbet larg pe buze. 

— Am ajuns la ora nouă și, fiindcă nu te-au găsit acasă, 
tatăl tău s-a hotărât să viziteze familia Lucius ca să le ducă 
niște daruri, i-a răspuns mama luând toga fiului ei și 
împăturind-o cu grijă înainte s-o dea unui sclav. Doream să 
te vedem. 

— Dacă m-ati fi anunţat, m-aș fi pregătit pentru sosirea 
voastră. 

— Voiam să-ţi facem o surpriză, a spus Sane, care a luat 
loc lângă fratele său. 

Aradia a rămas în picioare, așteptând. Dar Antoninus nu 
a putut să dea un răspuns, pentru că centurionul și cei doi 
soldaţi și-au făcut intrarea în încăpere, urmaţi de un 
servitor care le arăta drumul. Ca mamă a amfitrionului, 
Iulia le-a oferit câte o cupă cu vin fiecăruia și le-a făcut 
semn să se așeze lângă Antoninus. Mai mulţi servitori au 
adus tăvi pline cu fructe. Toţi bărbaţii au refuzat invitaţia, 
doar Aradia a luat un măr și a mușcat cu poftă din el. 

— Abia aştept să aflu ultimele noutăţi despre Roma, a 
spus deodată Sane. 

Antoninus a ezitat un moment, în cele din pe urmă i-a 
făcut pe plac surorii sale, relatându-i cu una dintre bârfele 
care circulau mai frecvent în cercurile nobilimii. 

— Senatorul Casius Flavius s-a căsătorit cu fiica lui 
Laertius Viscelinus, a spus Antoninus ca să-i satisfacă lui 
Sane curiozitatea. 

— Două familii importante, a subliniat Iulia continuând 
să-și privească fiul. 

— Împăratul nu s-a arătat deloc încântat de căsătorie, pe 
care o consideră un act de rebeliune. 

— Senatorul nu este militar, ca să fie declarat rebel de 
către împărat, a marcat Aradia continuând să muște din 
măr. 


70 


— Din acest motiv știrea a suscitat atâta agitaţie în 
cercurile nobilimii. Se spune că nepoata împăratului 
pusese ochii pe senatorul Casius Flavius. 

— Asta înseamnă că acum ești singurul senator 
necăsătorit, a zis Aradia pe un ton glumet. Mai mult ca 
sigur că împăratul are pregătită o listă cu femeile potrivite 
pentru tine, dintre care va trebui să alegi cu multă grijă ca 
să nu stârnești furia imperială. 

Comentariul nu a amuzat-o pe lulia, dar nu și-a certat 
fiica. 

— Nu sunt singurul, a spus Antoninus, nici Ticius 
Sempronius nu are soţie. 

— Dar nu este la fel de chipeș ca tine, a subliniat Sane 
cu glas mieros. 

Antoninus a continuat să comenteze sarcastic disputele 
familiale și personale care apăreau între membrii 
senatului, în timp ce așteptau sosirea tatălui. Faptul că 
familia lui venise la Roma fără să-l anunţe dinainte era 
neliniștitor și și-a imaginat că tatăl lui aducea vești 
alarmante, pe care i le va împărtăși doar lui. 

Iulia se uita cu ochi mari la escorta personală a fiului 
său. Centurionul și cei doi legionari păstrau tăcerea în 
prezenţa lor. Păreau bărbaţi obișnuiți să nu discute un 
ordin. 

Ce se intâmplă de are fiul meu nevoie de escortă? s-a 
întrebat, fără să înceteze să-l privească pe Lucretius 
Aquilinus. Bărbatul era înalt de statură și voinic. Avea 
riduri în jurul ochilor și niște semne de vărsat pe obraji, iar 
ţinuta lui dreaptă dovedea că era un bărbat care știa să se 
supună ordinelor. 

Antoninus a privit neliniștit chipul tulburat al mamei 
sale. Ca soţie a unui militar în retragere, cunoștea la 
perfecţie viața militară și știa că un bărbat, fie el senator 
sau consul, nu avea escortă decât dacă viaţa îi era în 
pericol. Simţea nevoia s-o liniștească, s-o asigure că nu 
avea de ce să se teamă, dar ar minţi, și ea și-ar da seama 


71 


de zădărnicia încercării lui. Mama lui îl cunoștea mai bine 
decât oricine. Chiar dacă Antoninus avea anumite 
avantaje, Iulia nu l-ar întreba niciodată direct ce se 
întâmplă. Era o femeie care știa să își stăpânească 
pornirile și să-și înfrâneze curiozitatea proprie sexului 
frumos. 

Toţi au auzit zgomotul făcut de sosirea lui Sila Marcus, 
și Iulia a zădărnicit încercarea fiului ei de a vorbi cu tatăl 
său între patru ochi. 

— Am să mă asigur că tatăl vostru nu își pierde timpul 
cu servitorii. 

Imediat după aceea a părăsit încăperea ieșind cu pași 
repezi. 

Aradia se uita drept la centurion, care îi observa pe toţi 
cu ochi de acvilă. Ţinuta lui era dreaptă, controlată. Încă 
de la sosire se menţinuse într-o tăcere deplină. Ea l-a privit 
cu atenţie și fără nicio jenă. Era îmbrăcat într-o tunică 
scurtă de culoare albă, acoperită cu o armură ce semăna 
cu solzii de pește. Peste armură avea decoraţii în formă de 
medalie, agăţate cu fâșii din piele. Purta spada pe stânga 
în loc de dreapta, cum obișnuiau soldaţii simpli și o 
prinsese de trup cu o centură. Folosea apărători la 
picioare, iar pe cască îi lucea o creastă care îi străbătea 
lateral capul. Aradia s-a întrebat de ce nu și-o fi scos casca 
în casă. Picioarele îi erau încălţate în sandale cu ţinte, 
foarte asemănătoare celor pe care le foloseau oamenii săi. 
Ochii Aradiei și-a aţintit din nou privirea asupra spadei, 
evaluând-o. Ea ar da o avere ca să aibă o armă 
asemănătoare. 

— Nu mai există niciun colţ în Velitrae ca să colecţionezi 
alte arme, a spus fratele ei pe neașteptate. 

Antoninus îi citise gândul, pentru că o cunoștea foarte 
bine și știa cât admira armele. 

— Aquilinus, i-a spus centurionului, fii bun și împrumută- 
i arma ta surorii mele pentru a-și satisface curiozitatea cu 
privire la ea, a ordonat, dar nu pe un ton autoritar, ci 


72 


amabil. Aradia simte un interes deosebit pentru armele de 
război și caii de luptă. 

Pentru un moment, centurionul a clipit uimit, dar apoi a 
scos spada din teacă și i-a întins-o cu braţ ferm fetei. Ea a 
luat-o cu o reverență perfectă. 

— Mulţumesc, a spus cu voce emoţionată. 

— Într-o zi pasiunea asta nemăsurată pe care o simţi 
pentru arme îţi va cauza o gravă problemă. 

Avertizarea lui Sane a ajuns la urechi surde. Aradia era 
prea ocupată să examineze lama și reliefurile mânerului. 

— Este diferită de toate pe care le-am văzut până acum. 

În ochii fetei se citea o emoție indescriptibilă. 

Herminus Triciptinus și Postumius Tubertus, legionarii 
care îl însoțeau pe Lucretius Aquilinus, s-au uitat la tânără 
cu o curiozitate crescândă. Antoninus le-a aruncat o privire 
aspră pe care ei au înţeles-o perfect. Au luat iarăși poziția 
de drepţi și și-au aţintit privirea într-un punct oarecare din 
încăpere. 

— De ce întârzie mama atât de mult? 

Întrebarea lui Sane l-a făcut pe Antoninus să își comute 
atenţia de la legionari la Aradia, care în acel moment îi 
înapoia spada stăpânului ei. 

— De unde pot să fac rost de o armă asemănătoare? l-a 
întrebat ea brusc pe centurion. 

Antoninus și-a îngustat ochii. 

— Nu poţi, i-a răspuns cu oarecare bruscheţe, ca să 
încheie astfel subiectul. 

Aradia a mijit ochii suspicioasă. Tonul fratelui ei fusese 
cam dur, dar el îi cunoștea pasiunea pentru arme, 
indiferent de unde proveneau. Era mai presus de orice. 

— De vreme ce am o spadă hispană, pot să-mi procur și 
una spectaculoasă ca aceasta, a răspuns pe un ton 
prudent. 

Ultimul lucru pe care îl dorea era să-l supere pe 
Antoninus, pentru că datorită lui putea să obţină ceea ce 
admira atât de mult. 


73 


Antoninus a observat privirile furișe pe care i le arunca 
centurionul lui Sane. Numai cu prețul unor mari eforturi îl 
făcuse să renunţe la logodna pe care Marcus o aranjase 
pentru ei. El se trezise în situaţia de a avea nevoie deo 
escortă personală și, ca urmare a intervenţiei rapide a 
împăratului care s-a pronunţat pentru  centurionul 
Lucretius Aquilinus, acesta acceptase fără întârziere, 
crezând că Antoninus făcuse în demersurile necesare să fie 
ales el dintre sute de centurioni. Statutul de escortă a unui 
senator roman îl determinase să renunţe la acordul 
matrimonial, fiindcă se simţea întreit recompensat. Chiar 
dacă Antoninus nu știa că el avea alte intenţii ca să-l 
urmeze ca o umbră zi și noapte. 

Iulia l-a găsit pe soţul ei înainte să străbată atriul. Cei 
doi servitori care îl însoțeau au rămas câteva pași în urmă, 
în semn de supunere. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

Marcus și-a privit cu luare aminte soţia. lulia avea 
întipărită pe chip o expresie îngrijorată. 

— Aș vrea să-l salut pe fiul nostru, i-a răspuns el pe un 
ton scăzut. 

— De ce are Antoninus escortă? 

Întrebarea ei directă l-a țintuit locului. A inspirat adânc 
înainte să-i dea un răspuns. 

— Este senator al Romei. 

— Numai împăratul Augustus are escorte din garda 
pretoriană. 

Marcus nu știa ce să-i spună ca s-o liniștească. 

— Cezarul a hotărât așa și n-ar trebui să îi punem la 
îndoială motivele. 

Acest răspuns nu a mulțumit-o deloc pe Iulia. Intuia că 
soțul ei îi ascundea ceva și o deranja că nu știa ce se 
întâmplase. 

— Păstrezi cu sfinţenie un secret și mă disperă faptul că 
nu știu despre ce e vorba. 


74 


— Acum pot să-l salut și să-l îmbrăţișez pe fiul nostru? a 
insistat el pe un ton ridicat. 

— Tată! 

Antoninus s-a îndreptat spre Marcus și l-a îmbrățișat cu 
putere. Iulia s-a îngrijorat, pentru că nu știa de cât timp se 
afla Antoninus în spatele lor și mai ales cât auzise din 
reproșurile pe care i le făcuse. 

— Mama ta este îngrijorată, a spus pe neașteptate 
Marcus privind chipul răvășit al Iuliei. 

Antoninus a înţeles că tatăl lui dorea ca el s-o liniștească 
și a scornit pe loc o mică minciună. 

— Acum câteva zile am fost atacat de niște răufăcători 
într-un loc îndepărtat și întunecat din oraș; împăratul a 
găsit de cuviință să am escortă un timp, până când mă voi 
liniști. 

Răspunsul lui Antoninus a avut efect contrar asupra 
Iuliei. Ea știa că fiul ei nu mergea singur prin zonele 
îndepărtate ale Romei. Întotdeauna se deplasa dintr-un loc 
într-altul în bigă sau în lectică. Şi-a dat seama că mintea, și 
îngrijorarea ei a crescut. 

— Ce faceţi aici? 

Auzind întrebarea lui Sane, Antoninus a expulzat aerul 
pe care îl reținuse câteva clipe. Apariţia ei era mai mult 
decât oportună, fiindcă detesta minciuna, deși, dacă 
recurgea la ea ca s-o liniștească pe mama sa, merita 
efortul. Iulia și-a pironit privirea asupra soţului ei, care s-a 
întors către fiica lor. Marcus era conștient că va trebui să 
stea de vorbă cu ea. Dar cum să-i spui unei mame că fiul ei 
este în pericol? Și că acceptase să fie escortat de către 
bărbatul care fusese respins ca soț al fiicei lor? Era mult 
mai bine ca Iulia să nu știe concesiile pe care fusese nevoit 
să le facă Antoninus, favorurile pe care trebuise să le ceară 
și pentru care se îndatora în acel moment. 

— Antoninus, trebuie să-l salvezi pe centurionul tău de 
presiunile pe care le face Aradia asupra lui. Vrea să-i 
cumpere spada la un preţ exorbitant. 


75 


Exclamaţia Iuliei l-a făcut pe Marcus să respire ușurat. 
Nimic nu va abate atenţia unei mame decât încercarea de 
a amenda gustul masculin pentru arme al unei fiice. A 
văzut-o plecând în grabă cu pas iute și fără să se uite nicio 
clipă înapoi. Slavă Domnului că uitase pentru un moment 
de motivul pentru care îl luase la întrebări imediat ce 
ajunsese acasă la Antoninus. Dacă Aradia reușea să-i 
acapareze complet atenţia, el va putea să se ocupe de mai 
multe chestiuni importante în oraș fără să fie nevoit să-i 
dea explicaţii dureroase. 


76 


Capitolul 8 


Abia cântaseră prima dată cocoșii când Aradia a ieșit în 
tăcere din casă. Şi-a pus mantia pe cap ca să-și acopere 
părul. Ştia încotro s-o ia ca să ajungă în forum, piaţa 
principală aflată în centrul orașului și în care se desfășurau 
majoritatea schimburilor comerciale. Pe lângă faptul că era 
o zonă destinată religiei și administrării justiției, 
reprezenta și locul în care prostituatele își ofereau 
serviciile. Chiar dacă ea nu vizitase niciodată această zonă 
din Roma, știa cum să ajungă până acolo. Trebuia să 
traverseze Via Sacra, care era strada principală și care 
începea în vârful muntelui Saturn, numit în mod obișnuit 
Colina  Capitolină, străbătând unul dintre cele mai 
importante locuri cu semnificaţie religioasă. Via Sacra era 
strada cea mai largă din Roma. Aradia voia să ajungă în 
Forum cuppedinis, dedicat comerţului general cu mai 
multe categorii de bunuri, mai ales de lux. Îi întrebase pe 
sclavii liberţi ai lui Antoninus cum să ajungă în piaţa aceea. 
Acolo obișnuiau să se adune veterani legionari care 
puneau în vânzare unele dintre obiectele pe care le 
obţinuseră în glorioase bătălii date în Galia sau în 
Hispania. Ea era hotărâtă să facă rost de o spadă. 

Pentru că distanţa era destul de mare, decisese să se 
trezească în zori ca să se întoarcă acasă cel târziu la ora 
șase, dar acum regreta că mergea singură, neînsoţită de 
un servitor. Însă voia să păstreze secretul escapadei și 
reușea doar dacă se întorcea înainte să se trezească toţi. 
Abia dacă făcuse câţiva pași când și-a dat seama că era 
urmărită. S-a grăbit să se depărteze de insulae, acele 
grupuri de locuinţe umile de diferite înălțimi. Aceste 
construcţii simple erau destinate cetățenilor care nu-și 


77 


permiteau să deţină o casă în proprietate. Locuinţele erau 
construite din cărămidă și lut. Unele dintre ele adăposteau 
magazine și ateliere la nivelul inferior. La primul nivel erau 
locuinţele pentru muncitori. Celelalte se împărțeau în mici 
spaţii care, de asemenea, serveau drept locuinţe. A 

Aradia mergea cu pași ușori pe drumul pietruit. In 
tăcerea întreruptă doar de lătratul vreunui câine se auzea 
zgomotul pașilor ei și chiar respiraţia agitată, din cauza 
pulsului accelerat. S-a răsucit brusc, dar nu a văzut pe 
nimeni în spatele ei. Cu siguranţă i se păruse; totuși, a 
recunoscut ea, nu fusese o idee bună să meargă singură 
printr-o zonă pe care nu o cunoștea. Și-a continuat drumul 
fără să se oprească să vadă magazinele și atelierele 
amplasate în jurul unor mici grădini sau coridoare. Dintr- 
unul dintre ele a ieșit un câine care a speriat-o de moarte 
când a încercat s-o muște. Aradia a făcut cel mai prostesc 
lucru pe care putea să-l facă, a luat-o la fugă, urmată 
îndeaproape de câine, care încerca să-i smulgă mantia de 
pe umeri. În cele din urmă a simţit că trage de ea și i-a dat 
drumul continuând să alerge. Câinele a ocolit mantia și a 
pornit din nou după ea. A simtit dinţii ascuţiţi în gleznă și a 
căzut în genunchi. Zgomotul copitelor unui cal a făcut-o să 
înalte chipul, pe care și-l acoperise cu mâinile. Un bărbat 
mânuia un bici, care a atins câinele și l-a gonit. A oprit 
calul foarte aproape de fată și a descălecat cu agilitate. S-a 
aplecat și a ajutat-o să se ridice. Aradia avea genunchii 
juliţi și o mușcătură care sângera abundent. Necunoscutul 
i-a întins mantia pe care o lăsase să cadă în timp ce alerga. 
A zâmbit timid, blestemând durerea pe care i-o cauza rana. 

— Eşti nebună, fato? 

Vocea gravă exprima reproș. 

— Locul ăsta nu este cel mai indicat pentru o plimbare. 

Merita această mustrare. Fusese o prostie din partea ei 
să încerce să străbată orașul ca să facă rost de niște 
obiecte pe care fratele ei ar fi putut să i le procure dacă ar 
fi insistat un pic. 


78 


— Voiam să ajung în Forum cuppedinis, a spus mai 
speriată decât voia să admită. 

Bărbatul s-a uitat cu ochi critic la fată. Tunica din 
mătase dublu petrecută era de foarte bună calitate. Şi-a 
aţintit privirea asupra cocului împletit elaborat care 
susținea părul castaniu și a știut că aparţinea unei familii 
importante. 

— Acest for este foarte departe de centrul orașului. lar 
zona e foarte periculoasă pentru o fată de familie bună. 

Acum se simţea ca o fetiță surprinsă făcând o boacănă. 
Un necunoscut îi atrăsese atenţia asupra imprudenţei de 
care dăduse dovadă, și ea a roșit până la rădăcina părului. 
A lăsat ochii în jos încercând să-și recapete încrederea în 
sine. Trebuia să-și ceară scuze și să-și arate recunoștinţa. 
Dacă n-ar fi fost intervenţia oportună a unui necunoscut, 
acum ar fi fost la pământ, însângerată și plină de 
mușcături de câine. A respirat adânc și l-a privit în faţă pe 
necunoscut. 

— Tatăl meu, Sila Marcus Licinus, o să-și manifeste 
recunoștința pentru amabilitatea dumneavoastră. 

Un licăr de recunoaștere a strălucit în privirea 
bărbatului, dar ea nu a observat. 

— Ești sora senatorului Sila? a întrebat cu interes. 

Aradia s-a uitat la el neîncrezătoare. La auzul numelui 
fratelui ei rostit de buzele unui străin a simţit o 
împunsătură în stomac. 

— Îl cunoașteţi pe fratele meu? i-a răspuns cu altă 
întrebare. 

El a văzut precauţia în ochii fetei și a schiţat un început 
de zâmbet. 

— Numele meu este Ticius Sempronius. 

Ea auzise acest nume, dar nu reușea să-și amintească 
unde. 

— Îl cunosc pe fratele tău din senat. 


79 


Acum a deschis ochii uimită. Știa cine era! Bărbatul i-a 
întins mâna ca s-o ajute să urce pe cal, dar ea nu a 
acceptat-o. 

— Am să te însoțesc până acasă. 

Aradia a făcut un pas înapoi și a scos un geamăt, fiindcă 
nu putea să se sprijine în picior. Mușcătura câinelui îi 
provocase o durere cumplită. 

— Ești rănită? a întrebat-o el, dar ea nu îndrăznea să-și 
ridice tunica și să se uite la rană. 

Numai că nu a fost nevoie de asta. Bărbatul s-a aplecat 
asupra ei și i-a ridicat poalele tunicii ca să examineze 
piciorul rănit. 

— Rana trebuie tratată urgent, a avertizat-o pe un ton 
serios. 

Ea nu îndrăznea să se uite la rană. O îngrijora mai mult 
muștruluiala mamei ei decât toate mușcăturile din lume. 
Va trebui să dea multe explicaţii și niciuna nu o va 
convinge pe mama ei. Aceasta va lua măsurile cuvenite ca 
să n-o mai lase să iasă din casă mult timp. Poate până când 
va fi o bătrână fără păr și fără dinţi. 

— Vii? 

Vocea bărbatului a ajuns la ea ca prin ceaţă și a trezit-o 
imediat la realitate. El a întins din nou mâna spre ea. 

— Ştiu unde locuiește fratele tău, am să te duc acolo. 

Deodată privirea Aradiei s-a oprit asupra armăsarului 
alb care păștea liniștit foarte aproape de ei. Era la fel de 
mare ca și Corvus și s-a întrebat din ce motiv un senator al 
Romei ieșea să călărească la ora aceea fără escortă și fără 
servitori. Cu un salt agil, Ticius a urcat pe armăsar și a 
continuat să ţină mâna întinsă spre ea. Aradia a făcut un 
pas, dar nu a putut să se sprijine complet pe picior. 
Sângele i se scurgea pe călcâi și îi păta sandaua din piele 
ca și poalele tunicii albastru-deschis. Chiar dacă ar 
încerca, nu ar putea să ajungă pe jos acasă, așa că se 
vedea nevoită să accepte ajutorul unui necunoscut. A 
respirat din nou adânc înainte să se apropie de cal și să-i 


80 


întindă mâinile lui Ticius. Dintr-o singură mișcare, el a 
ridicat-o și a așezat-o pe genunchii lui. Aradia nu știa 
încotro să privească, simțindu-se foarte tulburată. Pentru 
prima oară se afla atât de aproape de un bărbat care nu 
era fratele sau tatăl ei. A încercat să fixeze cu privirea 
coama calului, dar nu vedea nimic dincolo de puternicele 
lui braţe. Era un bărbat voinic însă mâna calul cu abilitate. 
Ticius a dat pinteni calului și l-a strunit să meargă într-un 
trap ușor care o împingea încontinuu înainte și înapoi. Cât 
a durat drumul ea a încercat să nu se rezeme de torsul lui 
musculos, dar mișcarea oscilantă a împiedicat-o. Umărul ei 
stâng se lovea mereu de pieptul bărbatului. Din fericire, el 
nu putea să-i vadă chipul, care era roșu ca o rodie. 

Teodosius, cel mai credincios servitor al lui Antoninus, 
le-a ieșit în întâmpinare când a auzit copitele calului care 
se oprise la ușa de la intrarea principală. Pe chip i s-a 
oglindit surpriza văzând-o coborând de pe cal în braţele 
unui necunoscut. El a crezut că o va lăsa jos, dar Ticius nu 
i-a dat drumul niciun moment, continuând s-o ţină în braţe 
și l-a urmat pe servitor care mergea înainte ca să-i arate 
drumul. În vreme ce treceau prin atriu spre una dintre 
încăperi, Antoninus le-a ieșit în întâmpinare. Aradia ar fi 
izbucnit în râs la vederea chipului fratelui ei dacă n-ar fi 
știut ce va urma după aceea: o supărare teribilă. 

— Ce s-a întâmplat? N 

Aradia ar fi preferat s-o înghită pământul. In urma lui 
Antoninus a venit tatăl lor. Ticius Sempronius continua s-o 
ţină în braţele lui puternice, hotărât să nu-i dea drumul. 
Teodosius a dat la o parte pânza de la intrarea uneia dintre 
camere. 

— Sora voastră a avut un accident în apropiere de 
Forum cuppedinis. 

Chipul lui Marcus a pălit. 

— A mușcat-o un câine și abia poate să meargă. 

Ticius Sempronius a lăsat-o pe un divan suficient de lung 
și de lat. 


81 


— Pe Jupiter! Ce făceai în Forum cuppedinis? a întrebat 
Antoninus, continuând s-o cerceteze cu privirea. 

Apariţia lui Ticius Sempronius în casa lui îi produsese o 
mică emoție. Tatăl său i-a oferit bărbatului o cupă cu vin, 
pe care acesta a refuzat-o cu amabilitate. Teodosius a adus 
un coș din nuiele plin cu alifii și s-a apucat să-i curețe 
Aradiei rana de la picior. Niciunul nu observase că ieșise 
din cameră și se întorsese cât ai clipi. 

Marcus s-a îndreptat spre fiica lui ca să examineze 
mușcăturile ce începeau să capete o nuanţă purpurie. 

— Antoninus, du-te după medic ca să-i trateze rana 
surorii tale, este mult mai serioasă decât pare la prima 
vedere. 

Antoninus s-a uitat cu ochii mijiţi la tatăl său. 

— Eu mă voi ocupa de oaspetele nostru cât timp 
Teodosius curăţă rana. 

Impotriva voinţei lui, Antoninus a ascultat ordinul 
tatălui. Lucretius Aquilinus l-a însoţit, dar nu înainte de a-i 
arunca o privire bănuitoare senatorului Ticius Sempronius, 
privire ce nu i-a scăpat lui Sila Marcus, care nu știa cum s- 
o interpreteze. În următoarele clipe a început să îl studieze 
fățiș pe senatorul rival al fiului său. Nu-l cunoștea 
personal, dar isprăvile lui îi ajunseseră la urechi. Era un 
bărbat ambițios, teribil de viclean, ca toată familia lui, și 
de aceea nu avea încredere în el, mai ales în amabilitatea 
pe care o manifesta față de micuta lui. 

— Ce căutai în Forum cuppedinis? a întrebat Marcus cu 
adevărat supărat. 

Aradia a lăsat capul în piept ca să nu i se citească pe 
faţă remușcarea pe care o simţea. In timpul nopţii i se 
păruse foarte simplu să facă o escapadă ca să cumpere o 
armă și să se întoarcă acasă înainte să-și dea cineva 
seama. Dar nu ţinuse seama de întâmplările neprevăzute 
precum atacul unui câine sau ajutorul unui necunoscut. 

— Voiam să cumpăr o spadă ca aceea pe care o are 
centurionul Lucretius Aquilinus. Este magnifică, tată. 


82 


Marcus a deschis gura, dar a închis-o repede ca să 
înghită saliva groasă ce i se adunase pe cerul gurii. Fiica 
lui se expusese unui pericol serios din cauza acelei 
blestemate obsesii pentru armele de război. 

— Ai înnebunit? a întrebat cu glas puternic, dar măsurat. 

Teodosius curăța în continuare rana cu conștiinciozitate. 

— A fost o prostie, știu, a recunoscut spăsită, dar 
doream cu tot dinadinsul să am una. 

Ticius Sempronius s-a uitat la fată cu un interes sporit. 
Nicio femeie nu ar îndrăzni să se aventureze în cea mai 
periculoasă zonă a Romei în căutarea unei spade. Poate ar 
face-o pentru o tunică din mătase sau pentru parfumuri, 
dar nu ca să facă rost de o armă militară. Ca și cum 
Marcus și-a fi dat seama de prezenţa bărbatului, s-a întors 
spre el și l-a invitat să iasă din cameră ca să-l 
recompenseze. Ospitalitatea romană era bine-cunoscută, 
iar el nu avea de gând s-o nesocotească jignindu-l pe 
musafirul care avusese amabilitatea să o ajute pe impulsiva 
lui fiică, deși acesta era un adversar de temut. 


Iulia s-a înfuriat rău când a aflat de escapada Aradiei. I-a 
certat cu asprime pe servitori, pentru că îi permiseseră să 
iasă din casă fără un însoțitor, dar nu știa că niciunul nu 
observase plecarea ei, pentru că fata avusese grijă să iasă 
pe ascuns când toţi sclavii erau absorbiți de treburile lor 
zilnice. 

Marcus era tot în tablium!3 stând de vorbă cu bărbatul 
care o salvase. Iulia nu-i cunoștea numele, și Aradia nu s-a 
grăbit să i-l spună. Sosirea lui Antoninus cu medicul a oprit 
pomelnicul de reproșuri. Sane se distra de minune văzând 
situaţia neplăcută în care se pusese sora ei mai mică din 
cauza impulsivităţii. Antoninus le-a lăsat singure și s-a 
îndreptat către locul unde se afla tatăl lui împreună cu 
Ticius. Faptul că tocmai el era cel care o salvase pe sora 


13 gi D RN i A ; Aa S 
Cameră situată în general pe o parte a atriului sau la intrarea în el, fiind folosită ca birou de lucru 
sau pentru primire și discuţii de afaceri de către stăpânul casei. (n. t.) 


lui s-a dovedit un ghinion. Totuși, el nu era omul care să 
întoarcă spatele unei provocări, iar Ticius Sempronius 
devenise cea mai importantă provocare din viaţa lui. 

Când a ajuns în încăpere, a găsit-o goală. Și-a căutat 
tatăl, dar nu l-a găsit. Teodosius i-a spus că plecase în 
grabă acasă la generalul Maximus Lucius. Antoninus a 
înjurat printre dinţi, acum trebuia să-și reprime 
curiozitatea pe care i-o provoca discuţia dintre cei doi. Dar 
era un bărbat răbdător. Va aștepta întoarcerea tatălui său. 


84 


Capitolul 9 


Curia Iulia 


Antoninus s-a oprit pe treapta a patra a scării, ca și cum 
l-ar fi silit cineva. Și-a înălţat privirea spre faţada Curiei 
Iulia. Exteriorul edificiului era din piatră de calcar, argilă 
și nisip, cu acoperiș din cărămidă și cu puternice 
contraforturi la fiecare colţ. Partea inferioară a zidului 
frontal era decorată cu blocuri din marmură. O scară 
simplă conducea la ușile din bronz ale intrării principale. A 
ezitat o clipă, dar în cele din urmă a urcat ultimele trepte. 
Ajuns înăuntru a privit în jur ca și cum s-ar fi aflat acolo 
pentru prima dată. Locul i s-a părut destul de auster, chiar 
dacă sala principală era foarte spațioasă. Pe cele trei 
trepte late se aflau cinci rânduri de scaune. Toţi senatorii 
puteau să participe la ședințe stând comod, fără să fie 
înghesuiți. Pereţii erau placați în marmură pe două treimi 
din înălțime, dar aspectul cel mai semnificativ al clădirii în 
care se reunea senatul era Altarul Victoriei, în care se afla 
o statuie a Victoriei. Altarul fusese pus în curie de către 
împăratul Augustus pentru a celebra iscusința militară a 
Romei și, mai ales, propria lui victorie în bătălia de la 
Accio'?. 

In acel moment, consulul Caius Pompeius prezida 
începutul ședinței. Antoninus s-a așezat la locul care îi 
revenea. Ticius Sempronius s-a instalat foarte aproape de 


IE Bătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmașii lui lulius Caesar. Aceștia erau 
Gaius lulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) și un general al lui Caesar, Marcus Antonius. 
Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 
î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârșitul republicii romane și a începuturile Imperiului Roman. 
Această luptă este considerată una dintre cele mai mari bătălii navale ale antichităţii. Bătălia s-a 
încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie și a ajuns să 
controleze întreaga putere la Roma. 

85 


el. Chiar dacă ședințele nu erau publice, ușa curiei 
rămânea în permanenţă deschisă. Președintele a început 
să citească textul proiectului pe care trebuia să-l prezinte 
înainte de a da posibilitatea senatorilor să-și manifeste 
acordul sau abţinerea. 

Antoninus și-a aţintit privirea asupra senatorului 'Ticius 
Sempronius, care la începutul votării s-a așezat în partea 
dreaptă de îndată ce s-a încheiat discuţia. Cufundat în 
gânduri, nu băgase de seamă că începuse votarea. Aceasta 
nu se făcea nici în scris, nici prin ridicarea mâinii. Fiecare 
senator se ridica de la locul său și se așeza într-o parte a 
sălii. În funcţie de opţiunea de vot, unii se instalau în 
dreapta și alţii în stânga. Consulul număra persoanele 
poziționate în fiecare parte. Odată adoptată propunerea, 
aceasta devenea decret numit senatus consultum. 

Antoninus fusese atât de absorbit de senatorul Ticius 
Sempronius că nu acordase suficientă atenţie votării. Unul 
dintre senatorii mai în vârstă și prieten al tatălui său Sila 
Marcus l-a privit cu sprâncenele ridicate. 

— Hai, băiete, i-a spus Iulius Ulpius. Acta Senatus nu pot 
să aștepte. 

Acta Senatus erau ciornele dezbaterilor și deciziilor pe 
care le lua senatul de la primul consulat al împăratului 
Iulius Cezar. Aceste ciorne ale procedurilor se scriau, dar 
rareori se publicau. Pentru a înlătura aura de mister care 
dădea o importanţă ireală deliberărilor Senatului, Iulius 
Cezar a ordonat să fie copiate și incluse obligatoriu în Acta 
Diurna. Împăratul Augustus continuase această practică 
deși publicarea era interzisă. În mod normal se alegea un 
senator mai tânăr ca să întocmească procesul-verbal, care 
ulterior se păstra în arhivele imperiale și în bibliotecile 
publice. Cei care voiau să-l examineze aveau nevoie de un 
permis special al prefectului orașului. 

Antoninus a luat loc în partea stângă pentru a vota, în 
faţa senatorului Iulius Ulpius, care se așezase în partea 
dreaptă. După terminarea votării, Ticius Sempronius s-a 


86 


apropiat de el cu un zâmbet viclean pe buze. Apoi s-au 
declanșat o serie de evenimente la care niciunul dintre 
senatorii adunaţi în Curia lulia nu se așteptase. 


Zilele în tumultuosul oraș Roma erau istovitoare pentru 
Aradia. Obișnuită cu peisajul de câmpie, zgomotele și 
activitatea frenetică din jurul ei o oboseau în cel mai înalt 
grad. Sane reușise să cumpere tot ce trebuia pentru nunta 
ei, care urma să aibă loc peste câteva luni. Aradia nu 
văzuse niciodată atâtea mătăsuri și inuri. Unele erau de 
culori atât de ţipătoare că o orbeau. Trebuia să clipească 
de mai multe ori ca să-și limpezească privirea. In acel 
moment Sane era înfășurată într-o stofă strălucitoare de 
culoarea purpurei și nu știa cum s-o aranjeze pe ea. 

— Eşti foarte frumoasă, a spus Aradia a nu știu câta 
oară. 

După sunetul vocii, Sane a știut că sora ei era plictisită 
s-o tot însoțească la cumpărături, dar ei i se părea 
insuficient tot ce cumpăra. Voia să-și îmbrace viitoarea 
casă în haine superbe. Tiberius merita o mireasă 
spectaculoasă și așa se simţea ea. 

— Modelul nu-mi spune nimic, a intervenit Iulia. 

Aradia a mijit ochii bănuitoare. Ea nu se pricepea la 
croieli și materiale, de aceea, dacă va mai rămâne acolo 
printre mătăsuri și inuri, va începe să ţipe ca o nebună. 
Negustorul cel bogat continua să se strâmbe privind-o pe 
Sane. Iulia i-a pus fiicei sale în jurul taliei o curea argintie. 

— Mătasea asta nu este potrivită pentru croiala tunicii, a 
spus în cele din urmă. 

Intrarea lui 'Teodosius a reușit să capteze imediat atenţia 
Aradiei. Ducea în mâini un pachet înfășurat într-o pânză 
albă ce părea să fie un papirus. 

— Doamnă, un mesager a adus un dar pentru mica 
Aradia. 

Pe Iulia nu a deranjat-o purtarea familiară a servitorului. 
Le cunoștea pe fete de când se născuseră și le trata ca și 


87 


cum ar fi fost fiicele lui. Trăise și muncise în Velitrae până 
când Antoninus s-a hotărât să se mute la casa lui. Atunci a 
plecat în marele oraș cu el și tot de atunci îl servea pe fiu 
cu aceeași loialitate pe care o dovedise fată de tată. 

— Un dar? Din partea cui? a întrebat. 

Aradia s-a ridicat din locul unde stătea și a luat pachetul 
cu un zâmbet larg. Ca oricărei fete, îi plăcea foarte mult să 
primească daruri chiar dacă nu știa cine i le trimitea. A 
rupt ambalajul gros și a descoperit un obiect care i-a smuls 
o exclamaţie de încântare. Ţinea în mâini o teacă făcută 
din lemn de măslin. Era împodobită cu mai multe tăblițe 
din aur pe care fuseseră gravate figurile mai multor zei, 
printre care se numărau Jupiter și Neptun. Între tăblițe se 
aflau lamele mici emailate, frumos lucrate. A desfăcut-o și 
spada a apărut în faţa ei în toată splendoarea. Lama lată și 
dreaptă cu tăiș dublu avea încrustată pe ambele părți 
marca făurarului, în vreme ce mânerul era înfășurat în fire 
de argint. 

— Este superbă! a exclamat Sane, care se uita uimită la 
arma pe care o ţinea în mână Aradia. 

— Nu este arma unui simplu soldat, a spus Iulia cu ochii 
mijiţi. 

— Este arma unui împărat, a remarcat Aradia 
emoțţionată. 

— Nu poţi s-o accepti, a rostit Iulia fără s-o slăbească din 
priviri. 

— Mamă, darurile nu se refuză. 

Iulia s-a întors încruntată spre Teodosius. 

— Mesagerul a menţionat numele celui care a trimis 
darul? 

— Este senatorul Ticius Sempronius, doamnă. 

Aradia a simţit nevoia bruscă să dea drumul armei, ce 
părea că îi arde mâinile. Depășea puterea ei de înţelegere 
faptul că un străin îi dăruia un lucru absolut excepţional. 

— Trebuie s-o înapoiezi stăpânului său, i-a spus mama ei 
pe un ton sever. Este un dar prea scump. 


88 


Aradia a clătinat de mai multe ori din cap. În semn de 
refuz de mică o învăţaseră să accepte darurile oricât de 
ciudate ar fi fost și chiar dacă nu-i plăceau. Dar asta nu era 
valabil pentru arma pe care o ţinea în mâini, fiindcă era 
formată de ea. Dorea să nu se despartă de obiectul acela, 
deși în sinea ei știa că trebuie s-o facă. 

— Mesagerul a menţionat că senatorul a luat-o din 
cuppedinis special pentru fiica Domniei Voastre. 

Aradia și-a ţinut respirația văzând-o pe mama ei ezitând. 
Oricine și-ar fi dat seama că spada era excepţională. O 
armă de asemenea calitate nu se cumpăra dintr-o piaţă 
mică precum cuppedinis. 

— Așteptaţi-mă aici. Voi vorbi cu tatăl vostru despre 
această chestiune. El va hotări ce să facem cu darul. 


Darul a suscitat o discuţie aprigă între soţi. Marcus 
încerca să-i explice Iuliei că Aradia trebuia să acţioneze cu 
tact ca să nu provoace reacţii ostile. 'Ticius Sempronius era 
un senator influent și trebuia să procedeze cu multă grijă 
ca să nu stârnească o aversiune care ar putea să-i aducă 
prejudicii, doar că nu i-a împărtășit acest ultim gând. 

— Chiar eu voi vorbi cu senatorul ca să-i explic de ce 
fiica noastră nu poate să accepte un dar atât de scump. 

Iulia s-a uitat la soţul ei cântărind diferitele alternative 
și a ajuns la singura concluzie plauzibilă. 

— Ţi-e teamă că este interesat de ea, a murmurat Iulia. 

Marcus exact asta bănuia. Fiica sa cea mică trezise 
interesul unui bărbat foarte periculos din Roma și trebuia 
să acţioneze cu multă precauţie. 

— O să plecaţi de urgenţă la Velitrae, i-a spus el pe un 
ton ce nu admitea replică. Aradia n-ar fi trebuit să ne 
însoțească la oraș. 

Propriul reproș nu a scăpat atenţiei Iuliei, care a dat 
aprobator din cap, acceptând hotărârea lui. 

— Vom cumpăra ultimele lucruri de care are nevoie 
Sane și vom pleca imediat spre casă, a fost ea de acord. 


89 


— Să nu-i pomenești lui Antoninus despre dar și 
interzice-le fiicelor noastre să vorbească despre el. Mă voi 
ocupa discret de această chestiune și voi încerca să o 
rezolv cât mai repede. 

Iulia a cercetat chipul soţului ei și pentru prima dată i-a 
observat îngrijorarea din priviri și tensiunea din 
mandibulă. Rictusul din colțul gurii i-a atras în mod 
deosebit atenţia. 

— De mai multe luni te văd îngrijorat, a murmurat ea. 

Marcus a expulzat tot aerul din piept. Ultimul lucru pe 
care îl dorea era ca Iulia să-i împărtășească îngrijorarea. 
Femeile trebuie să trăiască la adăpost de toate greutăţile 
vieţii, doar că în ultimul timp nu se străduise prea tare să 
le menajeze. 

— Nu mai sunt un băiat plin de energie, i-a răspuns cu 
un aer serios. Sunt un tată de familie îngrijorat pentru 
viitorul copiilor lui. 

Si este adevărat, și-a spus Iulia. Marcus avea pe chip o 
expresie de resemnare, deși copiii lor nu le dăduseră bătăi 
de cap, dimpotrivă, erau cei mai responsabili și mai 
drăgăstoși copii pe care și i-ar fi putut dori niște părinţi. 
De aceea la auzul vorbelor a simţit că i se strânge 
stomacul. Ceva nu mergea așa de bine cum ar trebui și nu 
cunoștea motivul. 

— Aradia să nu iasă din casă decât însoţită de fratele ei 
sau de mine. Voi vorbi cu Teodosius să-i urmărească 
fiecare pas, fără ca ea să bănuiască. 

— Te temi că senatorul va încerca să o întâlnească după 
ce îi vei refuza darul? 

Marcus a rămas pe gânduri câteva clipe. 

— Nu am de gând să fiu atât de prost încât să anticipez 
evenimente care se petrec doar în imaginaţia mea. 

Răspunsul lui nu a satisfăcut-o deloc pe Iulia. 

— Aradia intenţionează să le viziteze pe Claudia și pe 
Aurea după micul dejun. 


90 


— Atunci o voi însoţi, a spus Marcus. Dar mai înainte voi 
înapoia darul stăpânului său. 

Iulia a strâns cu drag mâinile soțului între palmele sale. 
Văzându-l în starea aceea de neliniște se simţea profund 
îngrijorată. În Velitrae trăia departe de problemele marelui 
oraș și dorea, în adâncul sufletului ei, ca totul să revină la 
normal. 

— Acum sunt îngrijorată pentru tine, a mărturisit Iulia 
cu sinceritate. 

Marcus și-a spus că ceea ce dorea cel mai puţin era ca 
Iulia să își facă griji. Nu voia să mai adauge și alte supărări 
la cele deja existente. 

— Nu trebuie. Consider acest incident o neînțelegere 
regretabilă. 

Iulia a privit în ochii soțului ei, încercând să descopere 
adevărul acestor cuvinte. 

— Marcus, i s-a adresat ea. 

Bărbatul tocmai se pregătea să plece. 

— Îţi mulţumesc că faci eforturi ca familia noastră să 
trăiască în pace și armonie. 

Ochii lui Marcus au strălucit cu afecţiune sinceră. A luat 
mâinile soţiei sale și le-a sărutat cu reverență. Iubirea 
pasională pe care o simţise în trecut se transformase în 
ceva foarte profund, dar nu reciproc. Era foarte greu să fie 
soţia unui legionar, și pentru o femeie ca Iulia, cu atât mai 
mult, dar el o iubea la fel sau poate mai mult ca la început. 

— Sunt mândru de fiicele mele și voi face tot ce îmi stă 
în puteri pentru a le asigura fericirea prezentă și viitoare. 
Nu voi permite niciodată să le facă cineva rău. 

— Ştiu că așa va fi, a afirmat Iulia cu ochi strălucitori. 

— Tată! 

Vocea puternică a lui Antoninus a făcut-o pe Iulia să 
tresară surprinsă. Ambii părinţi l-au privit în același timp. 
Antoninus înainta spre ei cu pași energici. Avea ochii mijiți 
și bărbia încordată din cauza furiei. 


91 


— Lasă-ne singuri, i-a cerut Marcus Iuliei, care a făcut 
un gest afirmativ cu capul. După aceea îţi voi spune cea 
stârnit supărarea lui. 

Marcus s-a uitat la fiul său și i-a făcut semn să-l 
însoţească. L-a dus în zona cea mai îndepărtată de aceea în 
care se aflau surorile lui. Antoninus l-a urmat, însă pufnea 
ca un taur înfuriat 

— Încearcă să te calmezi, i-a cerut după ce a închis ușa 
în urma sa. 

— Să mă calmez? a întrebat Antoninus exasperat. Nici 
nu-ți imaginezi ce a dezlănțţuit furia mea. 

Din nefericire, Marcus înțelegea prea bine. Antoninus se 
întorcea de la o ședință a senatului, judecând după 
expresia lui furibundă trebuie să fi avut o întâlnire 
neplăcută cu senatorul Ticius Sempronius, bărbatul care 
începea să-i complice existenţa fără ca fiul lui să bănuiască 
până la ce punct. 

— Împăratul reclamă prezenţa noastră la palat, a spus 
pe neașteptate Antoninus. 

Marcus l-a privit întrebător dar a păstrat tăcerea câteva 
momente. 

— Din ce scuză? Este ceva neobișnuit, a spus precaut. 

Ochii lui nu încetau să privească figura fiului său care se 
mișca neliniștit în faţa lui, ca și cum ceva i-ar fi deranjat 
profund. 

— L-am lovit pe senatorul Ticius Sempronius, a 
mărturisit el. 

Marcus se temea de consecinţele gestului său. 

— Un senator al Romei nu lovește alt senator, l-a 
admonestat cu asprime. 

Cuvintele dure ale tatălui său l-au făcut să se încordeze 
și să strângă pumnii pe lângă trup. 

— A avut îndrăzneala să-mi vorbească despre sora mea. 

Marcus și-a îndepărtat privirea de la fiul lui când luă loc. 
Între timp, căuta cuvintele cele mai potrivite ca să nu-i 


92 


sporească mânia. Nu putea să-i spună că Aradia primise un 
dar chiar de la senator. 

Trebuia să evite o nouă înfruntare, așa că a hotărât să se 
orienteze în altă direcţie. 

— Nu acesta este adevăratul motiv, nu-i așa? l-a întrebat 
direct. 

Antoninus s-a gândit o clipă, apoi a recunoscut: 

— Mi-a făcut cunoscută hotărârea împăratului de a-l 
desemna noul cenzor al Romei. 

Marcus a închis ochii o clipă. Rivalitatea dintre Ticius și 
Antoninus se declanșase în sfârșit. 

— După votare m-a căutat în curie ca să mă informeze 
despre numire și prin cuvintele lui mi-a stârnit mânia. 

— Știu cât îţi doreai această numire pentru tine. Totuși, 
faptul că nu ai obținut-o nu este un motiv suficient ca să te 
iei la bătaie într-un loc public. 

Antoninus a clătinat din cap ascultându-și tatăl. 

— Nu l-am lovit pentru numirea lui, a recunoscut el. 
Nesăbuinţa mea nu merge până acolo. 

— Atunci...? a insistat Marcus. 

— Mi-a vorbit despre interesul pe care i l-a trezit Aradia 
și cât de benefic ar fi pentru mine să îl am aliat, și nu rival. 
A fost o insultă peste care nu am putut să trec. 

Marcus înţelegea reacţia viscerală a fiului său. 

— Trebuia să te controlezi! l-a certat. 

— Vorbea despre sora mea! a protestat cu energie. 

Marcus nu vedea la fel lucrurile. 

— Te provoca. 

Antoninus a dat dovadă de suficientă maturitate ca să 
admită că tatăl lui avea în parte dreptate. Multe luni își 
disputaseră postul de cenzor al Romei. Cuvintele 
schimbate în ședințele senatului deveniseră tăioase. 
Amândoi își aruncaseră reproșuri, acuzaţii voalate și el nu 
acceptase ușor desemnarea din partea împăratului 
Augustus. Marcus s-a gândit o clipă la afrontul suferit de 
fiul său. La puterea pe care o avea senatorul Ticius 


93 


Sempronius de a-l provoca și la reacţia lui. Altercaţia din 
senat avea ca singur scop să-l desconsidere în faţa 
cezarului. Dacă Antoninus ar bănui ce dar costisitor îi 
făcuse Aradiei, se va înfuria și mai tare, ceea ce trebuia să 
evite cu orice preţ. 

— Ne vom vedea cu împăratul și ne vom cere scuze. Și, 
de asemenea, îi vom oferi o reparaţie. 

Antoninus s-a uitat stupefiat la tatăl său. 

— În niciun caz nu voi fi de acord să suporţi consecinţele 
purtării mele. Sunt responsabil pentru faptele mele și voi 
accepta măsurile care se impun. 

Marcus și-a privit mâinile care îi tremurau ușor. 
Veniseră la Roma ca să pregătească nunta lui Sane cu 
Tiberius Lucius și totul degenerase într-o situaţie destul de 
delicată. Fiul lui pierduse postul pe care și-l dorise atât de 
mult. Fiica lui cea mică trezise interesul unuia dintre cei 
mai periculoși bărbaţi din Roma. Cum trebuia să 
acţioneze? 

— Împăratul a solicitat și prezenţa mea, i-a amintit 
Marcus. Este posibil să nu aibă nicio legătură cu ce s-a 
întâmplat în curie. 

Antoninus se îndoia serios. Veștile zburau cu viteza 
fulgerului în Roma. 

— Nu cunosc motivul, tată, dar sper că nu are legătură 
cu purtarea mea. 

Marcus s-a ridicat în cele din urmă și s-a îndreptat spre 
fiul său. 

— Să nu ne grăbim cu concluziile. Calmează-te și să nu 
scoţi un cuvânt în faţa mamei și a surorilor tale. Vom vorbi 
cu împăratul și apoi vom lua hotărârile care se impun. 


94 


Capitolul 10 


Convocarea împăratului nu era altceva decât invitaţia 
personală la o petrecere pe care se gândise s-o dea noul 
cenzor al Romei. Marcus a acceptat în numele familiei sale 
și și-a exprimat infinita lui recunoștință față de Augustus. 

Petrecerea avea loc în afara palatului, unde veselia și 
muzica se auzeau pretutindeni. Antoninus se plimba cu 
mama lui, Iulia. Li s-a alăturat Claudia Lucius, în timp ce 
Aradia și Aurea se delectau cu o scenă de teatru care se 
desfășurase în apropierea uneia dintre fântâni. Sane și 
Tiberius se îndepărtaseră de familie ca niște îndrăgostiţi ce 
erau. Marcus a renunţat la gândurile lui ca să-și 
concentreze atenția asupra Împăratului. Augustus 
manifestase o preferință specială pentru el, căci în acel 
moment amândoi beau vin aromat și își făceau confidente 
într-una dintre încăperile private. Cei doi bărbaţi stătuseră 
de vorbă și mai demult, când Marcus încă era înrolat în 
armata Romei. 

— M-am gândit la Antoninus pentru postul de 
guvernator al Iuliei Augusta Emerita. 

Vocea împăratului avea un ton condescendent. Marcus a 
golit cupa de vin dintr-o înghiţitură. 

— Antoninus va fi deosebit de recunoscător. 

Cezar Augustus a remarcat în vocea lui Marcus o anume 
reticență. Bărbatul cu tâmple argintii trăia retras la ţară, 
împreună cu soţia și cele două fiice ale sale. Şi el a 
regretat că, după ce se retrăsese din armată, nu acceptase 
funcţia politică pe care i-o oferise. Era foarte abil și 
priceput la tratative. Răbdător și bun ascultător. Dacă i-ar 
fi acceptat propunerea, ar fi fost un emisar foarte valoros 
pentru politica Romei. Augustus l-a privit cu atenţie. 


95 


Chipul lui Marcus exprima disciplină, autoritate, ascetism, 
înţelepciune, severitate, ceea ce patriarhii romani păreau 
să oglindească nu doar pe chip, ci și în suflet și, de bună 
seamă, era ceea ce Marcus inspira în acel moment. 

Acesta i-a susținut privirea împăratului. Francheţea și 
loialitatea i-au provocat un rictus ce putea fi luat drept un 
zâmbet. A observat chipul celui mai important bărbat din 
Roma. Avea părul ondulat și blond. Ochii îi erau vii și 
albaștri. Avea nasul acvilin și puţin ascuţit, care îi conferea 
chipului său bărbătesc o seriozitate și o duritate foarte 
necesare unui bun conducător. Nu era înalt ca bărbaţii pe 
care îi comanda, dar nu cunoscuse un strateg militar mai 
bun, chiar mai bun decât Marcus Aurelius. 

— Ştiu că fiul tău dorea să fie noul cenzor al Romei. 

Marcus a clipit ca să-și alunge nedumerirea de pe chip la 
auzul cuvintelor lui. 

— Dar va fi mult mai de folos în Hispania. 

— Este o mare onoare și un enorm privilegiu pe care 
niciun roman nu le-ar refuza. 

Între cei doi s-a lăsat o scurtă tăcere. Moment de care a 
profitat un servitor ca să umple din nou cupele cu vin. 
Caius Salvius, prefectul pretoriului, îi urmărea cu atenţie. 
În nicio împrejurare nu-l lăsa singur pe împărat. Caius 
Salvius era un om de încredere absolută pentru Augustus. 
Își exercita munca, fără a se supune ordinelor altor șefi 
militari, și nu răspundea decât în faţa lui însuși. Obișnuia 
să se instaleze în Roma când cezarul se afla în oraș. În 
timpul deplasărilor lui, prefectul îl urma cu șase cohorte. 
Cel puţin trei dintre ele rămâneau în Roma în acea 
perioadă. 

— Iulius Ulpius mi-a împărtășit îngrijorarea sa din cauza 
ultimului vot al lui Antoninus în curie. 

Marcus s-a uitat cu ochii mijiţi la lichidul roșu din cupă. 
Nimic din ce se întâmpla în senat nu scăpa atenţiei 
împăratului. 


96 


— Uneori Antoninus dă dovadă de impetuozitatea 
proprie tinereţii. 

Încercarea lui Marcus de a atenua greșeala fiului său la 
vot nu a avut rezultatul scontat. 

— Foarte puţini bărbaţi la fel de tineri ca fiul tău obţin o 
funcţie în senat. Antoninus face munca pe care ai refuzat-o 
tu. 

Marcus a continuat să agite lichidul din cupă, alcătuind 
mici cercuri. El era un bărbat liniștit; îi plăcea să trăiască 
la ţară, înconjurat de familia sa. De aceea refuzase oferta 
lui Augustus. Voia să stea departe de tot ce avea de-a face 
cu politica Romei. 

— Antoninus mi-a mărturisit că în ziua aceea era puţin 
distrat - a admis cu sinceritate -, dar pot să vă asigur că nu 
se va mai întâmpla. 

— Așa sper, Marcus. Alt vot negativ poate să-l coste un 
preţ foarte ridicat la Roma. 

Din acest motiv refuzase el ca Antoninus să se dedice 
politicii. Fiecare hotărâre, fiecare vot atrăgeau după sine 
un risc considerabil. 

— Să închinăm pentru noul guvernator al Iuliei Augusta 
Emerita, a spus în încheiere cezarul. 


Aradia se rătăcise probabil, pentru că nu o găsea pe 
Aurea. Zadarnic străbătea fiecare colţ al frumoaselor 
grădini și încăperi. Pretutindeni se întâlnea cu cetăţeni 
care râdeau și se bucurau de petrecere, cu senatori 
bătrâni, cu legionari în retragere și cu unele familii de 
patricieni, apropiaţi ai împăratului. Luxul construcției, 
eleganța mobilierului făcuseră o puternică impresie asupra 
ei. 

S-a întors spre stânga după ultima coloană și s-a ciocnit 
de un piept tare. 

— Iertare... 


97 


Niște ochi negri și reci au cercetat-o din cap până-n 
picioare. Aradia s-a simţit deodată, ca și cum ar fi fost 
goală. Din instinct, și-a petrecut braţele în jurul trupului. 

— Ne vedem din nou, dar de data asta fără un câine care 
te urmărește. 

Ticius Sempronius stătea cu un umăr rezemat de 
coloana masivă din marmură, și de aceea ea nu îl văzuse 
când s-a întors. Purta o tunică strânsă în talie cu o curea 
din piele. Veșmântul era alb și simplu, fără latus clavus, 
cele două dungi purpurii care completau ţinuta senatorilor. 
Nu purta nici tipica togă lungă, înfășurată pe braţul stâng. 
Părea un patrician, nu un senator al Romei. 

— Eram puţin neatentă, i-a mărturisit cu o voce mică. 

Dintr-un motiv inexplicabil, bărbatul îi stârnea o 
neliniște copleșitoare. Nu-i plăcea felul în care o privea. 
Nici strălucirea ciudată de prădător din ochii lui 
întunecaţi. Aradia a făcut un pas înapoi care lui i s-a părut 
o dovadă de lașitate, nu de precauţie. Ticius a schițat un 
zâmbet sardonic observând gestul fetei. 

— Ai avut noroc că ai dat peste mine, și nu peste alt 
câine sălbatic, i-a spus cu patos, cel puţin așa i s-a părut ei. 

— Mulţumesc nespus pentru ajutorul acordat. 

Ticius s-a mai apropiat cu un pas de ea, însă de data asta 
nu s-a dat înapoi. Coloana îi acoperea parţial. 

— Dar nu ai acceptat spada de la mine. 

— Nu puteam s-o accept. Nu făcusem nimic ca s-o merit. 

— Asta ar trebui să decid eu. 

Brusc bărbatul și-a pus mâna pe umărul Aradiei. 
Contactul fierbinte a făcut-o să tresară ușor. A făcut ochii 
cât cepele și a încercat să se desprindă. Nu se cuvenea ca 
un bărbat care nu era din familie s-o atingă, simţindu-și 
niște libertăţi inadmisibile. 

— Trebuie să plec, s-a grăbit să-i spună. 

Dar mâna continua s-o ţină de parcă ar fi fost de fier. Ea 
se temea să fie nepoliticoasă sau să ridice vocea, fiindcă nu 
voia să atragă atenţia asupra lor. 


98 


— 'Ţi-e frică de mine? a întrebat-o în șoaptă. 

Aradia devenea din ce în ce mai agitată, fiindcă nu știa 
să se poarte cu un bărbat experimentat ca el. Prin 
atitudinea sa îi provoca o reacţie de respingere. 

— Trebuie să te temi de ceea ce este periculos. Spuneti- 
mi, domnule senator, vă consideraţi un bărbat periculos? 

Ticius a zâmbit larg. Tinereţea și lipsa ei de experienţă îl 
atrăgeau în mod deosebit. De când o întâlnise mergând 
singură prin oraș, a știut că era o fată aparte, îndrăzneață 
și hotărâtă. Un spirit care nu se frângea ușor. Ce fată 
întreagă la minte ar face pe jos un drum atât de lung ca să 
cumpere o spadă? 

— Mi-a părut rău că nu mi-ai acceptat darul. 

Aradia a observat că el evita răspunsul la întrebarea pe 
care i-o pusese. Și-a așezat mâna peste a lui ca să i-o 
îndepărteze de pe umăr, dar Ticius a profitat de ocazie ca 
s-o tragă și mai mult spre el. 

— Tata v-a explicat motivul pentru care am refuzat și v-a 
cerut scuze, acum acceptaţi-le și pe ale mele. Era un dar 
prea frumos și prea scump ca să-l accept, mai ales că 
venea din partea unui necunoscut. 

Ultima frază o rostise cu oarecare asprime. Aradia i-a 
susţinut privirea în timp ce încerca să-i desprindă degetele 
care îi imobilizau umărul. 

— Dă-i drumul! 

Vocea aspră a lui Antoninus a făcut-o să tresară. S-a 
răsucit pe și l-a văzut spumegând de furie, dar nu se uita la 
ea. Privirea îi aţintită asupra lui Ticius Sempronius. 

— O salutam pe sora unui cunoscut. 

Răspunsul sunase batjocoritor, și Aradia l-a țintuit cu 
privirea pe senator. Exista o provocare între ei, o tensiune 
palpabilă. Brusc, a devenit conștientă că ea era motivul 
confruntării dintre ei doi. De ce? Ce motiv ar avea Ticius 
Sempronius ca să-l provoace pe fratele ei? 

— Să mergem, Antoninus! Ne-o fi căutând tata. 


99 


Dar fratele ei nu s-a mișcat din loc. Nici Ticius 
Sempronius. 

— Te-am avertizat să nu te apropii de ea! 

Tonul lui Antoninus era tăios ca o spadă de curând 
ascuţită. 

— Insinuezi că ar trebui să controlez cine se plimbă prin 
grădinile împăratului și trece prin locul în care mă aflu eu? 
Sunt un simplu invitat care se desfată cu miresmele 
grădinii. Apropo, trandafirii emană un miros îmbătător. 

Indiferent ce cuvânt ar fi rostit Ticius, Antonius îl lua ca 
pe o insultă. 

— Ar trebui să ai grijă la anumiţi trandafiri, fiindcă spinii 
lor se pot dovedi mortali. 

— Să mergem, Antoninus! Te rog, a spus Aradia 
trăgându-l de braţ pe fratele ei. 

— Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia este un 
trandafir fără spini și atât de încântător că mă gândesc să-l 
tai și să-l iau cu mine. 

Antoninus a făcut un pas înainte, dar Ticius Sempronius 
nu și-a revizuit atitudinea și nici nu și-a retras cuvintele, 
care se dovediseră grosolane. 

— Voi lua aceste vorbe ca pe o ameninţare, a spus 
sentenţios Antoninus. 

— Nu este o ameninţare, ci o avertizare. Nimic nu-mi stă 
în cale. Sper să nu uiţi. 

Antoninus avea fălcile strânse și ochii mijiţi. 

— În niciun caz nu pot uita cine are sânge de trădător în 
vene. 

Insulta fusese rostită în mod deliberat. Prin aceste 
cuvinte, Antoninus îi demonstra un lucru pe care nu-l 
putea uita: familia Sempronius Lepidus era trădătoarea 
Romei. Unchiul lui conspirase cu altă rudă ca să 
declanșeze o rebeliune contra Republicii. Mai mulţi 
membri fuseseră executaţi. 

După declaraţia lui Antoninus, atmosfera s-a rarefiat, și 
tensiunea a atins cote maxime. 


100 


— Pe Jupiter că am să te fac să-ţi înghiţi vorbele! a 
ameninţat Ticius cu o voce dură precum granitul. 

— Atunci păzește-ţi gâtul, pentru că voi fi nemilos dacă 
te mai văd pe lângă sora mea! 

Amenințarea a avut efectul contrar. Ticius s-a năpustit 
asupra lui și l-a prins de gât cu amândouă mâinile, dar 
Antoninus nu s-a clintit din loc. În clipa următoare Ticius a 
simţit vârful ascuţit al pumnalului în coastele lui. 

— Îţi garantez că vei regreta gestul de a mă ameninţa! a 
exclamat Ticius Sempronius. 

— Iar eu te avertizez că te voi ucide dacă nu ţii seama de 
amenințările mele! a răcnit celălalt. 

— Antoninus! a exclamat Marcus uluit. 

Cei doi senatori ofereau un spectacol fără precedent în 
faţa unei mulțimi de patricieni. 

Antoninus nu observase că Aradia alergase în căutarea 
tatălui lor. Fusese atât de concentrat asupra oponentului 
lui, că nu-l auzise venind. 

Caius Salvius s-a băgat între ei ca să-i despartă. 

— Este casa împăratului! Oaza lui de pace! a tunat 
prefectul gărzii pretoriene. Niciun roman, fie el senator 
sau nu, nu scoate arma din teacă și supraviețuiește ca să 
povestească asta. 

Antoninus era îngrijorat, pentru că fapta lui ar fi putut 
să aducă prejudicii grave familiei. Dar Ticius Sempronius îl 
împinsese până în punctul în care furia nu mai putea fi 
controlată. Când văzuse gestul lui posesiv faţă de sora sa, 
mânia îi crescuse până la cote nebănuite. Acum își regreta 
impulsivitatea. 

Caius Salvius i-a luat pumnalul și a ordonat celor două 
gărzi pretoriene să-l însoţească. Antoninus a fost dus în 
afara încăperilor palatului. 

Augustus încă nu aflase de altercaţia care avusese loc pe 
domeniul lui, dar știrea va ajunge la urechile sale puţin 
mai târziu și asta va dezlănţui o tragedie cumplită pentru 
Sila Antoninus Licinus. 


101 


Capitolul 11 


Îi plăcea să trăiască la ţară. Se simţea nespus de fericită 
printre animale. Pe lângă iapa Nix mai avea o gâscă sură, 
Apicem, care crescuse mult și o urma peste tot; un păun 
destul de obraznic, Ingratus, și un motan suspicios, 
Colossus. Iulia, mama ei, o certa adesea, pentru că aducea 
acasă orice animăluţ pe care îl găsea pe câmp, dar toate 
erau atât de adorabile! 

Aradia a urmat cursul râului auzind-o în urma ei pe 
Apicem, care încerca să-și înfigă ciocul în materialul 
tunicii. Sunetul pe care îl scotea era puternic, dar ea era 
obișnuită să-l audă și chiar să spună când era supărată sau 
își manifesta frica. 

— Nu vei reuși să mă oprești, i-a spus ca și cum ar fi 
putut s-o înţeleagă. Ştiu că sunt pe-aici pe-aproape. 

Apicem clocise mai multe ouă din care ieșiseră niște pui 
superbi, dar îi luase din locul în care îi așezase ea în altul, 
necunoscut. Aradia urma cursul râului, căci credea că era 
locul ales de către mama gâscă pentru a-i ascunde. 

— Trebuie să-i ducem în grajd, i-a spus gâștei, care 
reușise să-și înfigă ciocul în tunică. Dă-i drumul, i-a cerut 
cu glas blând când s-a oprit ca să se uite la pasărea care o 
urma. Ai s-o rupi. 

Apicem i-a întins aripile și a bătut din ele. Aradia a 
zâmbit cu gura până la urechi pentru că o amuza reacţia 
gâștei, deși părea o ameninţare. 

— Vreau doar să-ţi protejez puișorii. 

Apicem a gâgâit cu putere, și Aradia s-a lăsat să cadă la 
pământ împreună cu pasărea. A privit atentă gâscă 
întrebându-se dacă îi va permite s-o ia în braţe. Şi-a zis că 
ori era destul de mare, ori foarte grasă. Ciocul gros de 


102 


culoare portocalie a mușcat-o iarăși de tunică, de parcă ar 
fi vrut să-i atragă atenţia. 

— Sunt aproape, nu-i așa? a întrebat-o. De aceea dai 
spectacolul ăsta, ca să-mi abaţi atenţia de la ei. 

Gâsca și-a fâlfâit aripile și a mișcat din cap. 

— Mama îmi spune mereu că ar ieși o supă grozavă din 
carnea ta și sunt pe punctul de a-i demonstra dacă e așa. 

Aradia a înălțat capul spre cer, care era acoperit de nori. 
A inspirat adânc și a închis ochii o clipă. Putea să audă 
zgomotul apei. În drumul ei o să miroasă iarba. Momentul 
de pace i s-a părut unic. Când prima picătură de ploaie a 
căzut pe faţa ei, a deschis ochii surprinsă. Nu se aștepta să 
plouă atât de curând. 

— Să mergem, am să-ţi caut puișorii altă dată. 

Gâsca a urmat-o pe Aradia spre casă. Nu se îndepărtase 
mult, așa că a ajuns înainte să se dezlănţuie potopul. O 
sclavă i-a adus o pânză cu care să se șteargă, întinzându-i 
totodată o cupă cu hidromel cald. 

— A venit tata? a întrebat-o. 

Dar, înainte ca aceasta să-i poată răspunde, i-au atras 
atenţia niște strigăte furioase venind dinspre sala 
principală. S-a îndreptat imediat într-acolo. 

Glasul furios era al tatălui ei, și ea s-a întrebat ce putuse 
să se întâmple de se spulberase armonia familială. Când a 
ajuns în prag, și-a văzut tatăl încercând să-i consoleze 
mama, care își acoperise fața cu mâinile. A avut o 
premoniție ciudată, care a sufocat-o. Nu știa ce se 
întâmplă, dar nu părea să fie nimic bun. 

— Plecăm la Roma, a spus pe neașteptate Marcus. 
Antoninus are nevoie de noi. 

Niciunul dintre ei nu observase că ea stătea în prag 
privind scena. 

— Ce s-a întâmplat, tată? a întrebat cuprinsă de 
neliniște. 

N-o văzuse niciodată plângând pe mama sa. Cele mai 
rele presentimente ale fetei s-au accentuat și mai mult. 


103 


Tatăl ei a clătinat din cap ca și cum ar fi vrut să se 
elibereze de o grea povară. 

— Senatorul Ticius Sempronius a fost asasinat, i-a 
răspuns cu gravitate. 

lulia a izbucnit într-un plâns amar care i-a provocat 
Aradiei un fior de spaimă. 

— Fratele tău a fost acuzat de moartea lui. Trebuie să 
plecăm la Roma imediat. 

— Ar fi mai bine ca fiicele noastre să rămână aici, a 
protestat Iulia cu glas întretăiat. 

Marcus a clătinat din cap un nu hotărât. 

— N-am de gând să le pierd din ochi. Vor veni cu noi la 
Roma. 

Aradia devenise galbenă precum ceara. Fratele ei nu 
putea fi acuzat de asasinat și și-a amintit de incidentul 
petrecut în palatul împăratului. 

— Antoninus... Antoninus... 

Nu a putut să fraza. Simţea un nod în gât, care căpăta 
mărimea unei nuci. 

— Fratele tău este nevinovat! a exclamat Marcus pe un 
ton sever. 

Iulia a izbucnit din nou în plâns. Sane a apărut brusc și a 
privit scena fără să înţeleagă nimic. Sclavii și servitorii 
alergau de colo-colo prin casă pregătind iminenta plecare 
a stăpânilor. Aradia s-a întors și a luat-o de mână pe sora 
sa. 

— Trebuie să ne facem bagajele. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Îţi explic imediat totul. Plecăm la Roma, a repetat. 

În tăcere și cu ochii plânși, cele două femei s-au pregătit 
pentru ce era mai rău. 


Când au ajuns acasă la Antoninus, chipul lui Teodosius 
era mai mult decât grăitor. În casă domnea o tăcere 
prevestitoare a unui iminent dezastru. Locul era păzit de 
mai multe gărzi pretoriene și Antoninus se afla închis în 


104 


încăperile lui private, fără să i se permită să iasă. Familia 
Sempronius Lepidus cerea cu insistenţă capul senatorului 
Sila, dar Augustus voia mai întâi să clarifice lucrurile. 
Roma era emoţionată. Marcus a încercat să caute sprijin 
printre prietenii săi, ca să salveze viaţa fiului. Moartea 
violentă a unui senator roman era o chestiune foarte 
serioasă și, oricât n-ar fi vrut să admită, toate dovezile 
duceau la Sila Antoninus Licinus. 

Marcus i-a chestionat pe oamenii care se considerau 
prieteni ai fiului său, precum Caius Salvius și Publius 
Carisius, dar fără rezultat. Discuţia pe care o avusese mai 
întâi cu Caius Salvius, prefectul pretoriului, fusese 
descurajatoare. Nu obținuse ajutor nici de la Publius 
Carisius, care n-avea niciun dubiu că Antoninus era într- 
adevăr vinovat de asasinat. Încercase să cumpere și 
loialitatea lui Lucretius Aquilinus - escorta personală a 
fiului său și a celor doi legionari, Herminus Triciptinus și 
Postumius Tubertus. Dar toţi credeau că Antoninus era 
vinovat, în afară de el. 

Şi-a privit fiul, care stătea cu spatele la el. Se uita pe 
singura fereastră a încăperii. Poziţia încovoiată a umerilor 
lui vedea o atitudine de înfrângere care l-a îngrijorat 
profund. 

— I-am trimis un mesaj urgent lui Maximus. 

Antoninus s-a întors spre tatăl lui și l-a privit cu ochii 
mijiţi. 

— Ce face mama? 

Nu a comentat vorbele pe care le rostise tatăl lui despre 
bunul său prieten, fiindcă Maximus nu va putea să facă 
nimic. Era foarte departe de Roma. 

— Este foarte îngrijorată, i-a răspuns. Surorile tale îţi 
trimit încurajările și dragostea lor și îți recomandă 
prudenţă. Te vor vedea în curând, după ce voi termina de 
vorbit cu tine. 

Antoninus a înghiţit în sec. 


105 


— Îmi iubesc familia, i-a spus el, și sper să nu sufere din 
cauza acestui incident nefericit. 

— Ce s-a întâmplat, Antoninus? 

Întrebarea tatălui trăda neliniștea lui. 

Antoninus a început să se plimbe prin încăpere, absorbit 
de gândurile sale. Marcus și-a privit cu atenţie fiul. După 
un moment lung, Antoninus s-a întors către tatăl său, a 
expulzat încet aerul din plămâni și a lăsat ochii în pământ 
rușinat. 

— Sunt suspectat de asasinat, dar îmi închipui că știi 
deja. 

Nu asta îl întrebase el. 

— Din câte mi-a spus împăratul, ești singurul suspect. 
Singurul care avea un motiv să-l omoare. 

Acum l-a văzut strângând buzele cu furie și întorcându- 
se brusc spre fereastră. 

— Îmi pare rău, l-a consolat Marcus cu glas emoţionat. 

— Nu eu l-am asasinat pe senatorul Ticius Sempronius 
Lepidus. 

Vocea lui era încărcată de amărăciune. 

Marcus a deschis gura, dar a închis-o la loc neputincios. 
N-avea nicio îndoială că fiul lui era nevinovat, dar abordase 
problema greșit și în grabă. 

— Sunt convins de asta. Altceva voiam cu întrebarea 
mea, dar nu m-am exprimat corect. 

Antoninus a continuat să se uite pe fereastră, ca și cum 
ceva de afară i-ar fi atras în mod deosebit atenţia. 

— Mă aflam foarte aproape de casa senatorului 
Sempronius când s-a produs asasinatul. 

Marcus știa, dar s-a simţit copleșit la auzul acestei 
mărturisiri a fiului său. 

— Nu am martori. Nu am nicio dovadă menită să pledeze 
în apărarea mea. 

— Nevinovăţia este cea mai bună apărare posibilă, a 
argumentat Marcus hotărât. l-am trimis un mesaj lui 
Maximus, a repetat el. 


106 


Marcus nu știa că cele două mesaje pe care i le trimisese 
lui Maximus n-aveau să ajungă niciodată la el. Antoninus s- 
a întors către tatăl lui cu bărbia încordată de furie. Era un 
bărbat mândru și nu-i plăcea să fie dator nimănui. 

— Împăratul se dovedește circumspect față de motivele 
pe care i le-am expus, a zis Antoninus îndreptându-se spre 
tatăl lui, care rămăsese în picioare în același loc din 
încăpere. 

— L-am angajat pe Petrus Emilius ca să se ocupe de 
apărarea ta. 

Antoninus și-a manifestat surpriza la auzul acelui nume. 
Fusese unul dintre cei mai buni magistrați din Roma. 

— Credeam că s-a retras. 

— Este un vechi prieten al meu. 

Antoninus a schițat un zâmbet sardonic. Tatăl lui era un 
bărbat excepţional, foarte iubit și respectat în Roma. Însuși 
împăratul îi făcuse niște favoruri nemeritate, pentru că 
ţinea la tatăl lui. Trăia pentru că era fiul lui Sila Marcus 
Licinus, nu pentru că ar fi meritat. 

— Mă va judeca senatul, tată. 

— Ești senator roman, e normal să fii judecat în curie. 

— De ce i-ai trimis mesaj lui Maximus? El nu poate să 
facă nimic, oricum, nu din Noricum. 

— Este singurul în care am încredere în aceste 
momente. 

Răspunsul lui Marcus a trezit curiozitatea lui Antoninus. 

— Trebuie să luăm în calcul toate variantele. 

— Inclusiv pe cea a condamnării mele la moarte? 

— Mai ales pe aceasta. 

Intre tată și fiu s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Antoninus 
își dădea seama că împrejurările îi erau potrivnice. Il lovise 
pe Ticius Sempronius în curie. Îl amenințase cu moartea în 
palatul împăratului. Își dorea funcţia de cenzor. 

Marcus bănuia cine se afla în spatele asasinatului, dar 
nu avea cum să demonstreze. Făcuse cercetări despre 
posibilii dușmani pe care ar fi putut să-i aibă senatorul 


107 


Sempronius şi descoperise câteva nume foarte 
semnificative, care ar fi făcut să tremure însăși Curia Iulia. 
Dar abia dacă avea răgazul necesar ca să îl demaște pe 
adevăratul vinovat. Deși se simţea nespus de recunoscător 
fiindcă împăratul Augustus adoptase faţă de familia lui o 
atitudine mai mult decât preferenţială. Antoninus aștepta 
începutul judecății acasă la el, și nu într-un loc plin de 
asasini și delincvenţi. Va avea parte de o judecată dreaptă 
date fiind circumstanţele nefavorabile, dar el simțea în 
sinea sa că nimic nu va mai fi la fel pentru niciunul dintre 
ei. 


108 


Capitolul 12 


lulia stătea în faţa fiului ei de la primul cântat al 
cocoșilor. Se  scurseseră toate orele zilei fără ca 
împrejurările adverse să sufere vreo modificare. Beau în 
tăcere hidromel. Gărzile continuau să stea în poziţie de 
drept, privind în faţă; curând le va sosi schimbul. 

— A venit deja sora mea mai mică? a întrebat Antoninus. 

Erau multe zile de când nu o văzuse. Se afla acasă la 
Maximus, împreună cu familia acestuia. 

Iulia a clătinat din cap în vreme ce lua o mică înghiţitură 
de hidromel. Și-a șters buzele și a lăsat cupa din argint pe 
o tavă. alături de ulciorul gol. Un servitor a luat-o repede 
ca să aducă altul. 

— Aurea este o companie bună pentru a-i atenua 
îngrijorarea. Cât timp stă cu Claudia și cu Aurea, Aradia va 
fi departe de această suferință, de acest lent drum al 
soarelui. 

— În curând se va înnopta, a spus Antoninus în treacăt. 

Tinea cupa în mână, dar fără să bea din ea. Marcus nu 
se întorsese de la cercetările și întâlnirile sale cu vechi 
tovarăși. Sane stătea de vorbă în atriu cu iubitul ei. Ultima 
oară când îl văzuse, Tiberius Lucius se afla în vecinătatea 
impluvium”, sprijinit de o coloană. Sora lui tăia florile albe 
ale unei plante zâmbindu-i cu tandreţe. Își furau sărutări 
pe ascuns, străini de dezastrul care plutea deasupra lor. 

— Veţi rămâne mult timp în Roma? 

Iulia s-a gândit câteva secunde la întrebarea absurdă pe 
care i-o pusese fiul ei. Nu puteau să plece până când nu se 
va încheia procesul cu un rezultat mulțumitor. 


19 Un soi de jgheab dreptunghiular, cu fund neted, destinat strângerii apei de ploaie din vestibulul 
caselor romane. (n. t.) 
109 


— Eşti pregătită pentru ce-i mai rău? 

Chipul femeii s-a întunecat. Cum putea Antoninus să 
vorbească atât de ușor despre posibila lui execuţie? Iulia s- 
a ridicat brusc și a îngenuncheat la picioarele fiului ei. I-a 
pus mâna pe genunchi și l-a privit cu ochii strălucindu-i de 
lacrimi. 

— Promite-mi că nu te vei da bătut niciodată! 

El a luat mâinile mamei sale și le-a dus la piept. S-a 
aplecat asupra ei și i-a susţinut privirea. 

— Spune-o! a insistat. 

— Nu mă voi da niciodată bătut! i-a confirmat cu glas 
ferm. 

Sosirea patriarhului familiei a coincis cu schimbarea 
gărzilor. Il însoțea Lucretius Aquilinus, și acest amănunt i 
s-a părut neobișnuit. Când Antoninus s-a uitat la cei doi 
legionari care își ocupau poziţiile în faţa ușii, și-a dat 
seama că nu îi cunoștea. Alţi patru urmau să rămână în 
afara încăperii. Nu erau gărzi pretoriene de-ale lui Caius 
Salvius și, fără să-și dea seama, s-a încruntat. 

În clipa următoare s-a auzit un strigăt sfâșietor de 
femeie și pași grăbiţi ce se apropiau de atriul casei. 
Instinctiv, Antoninus, Iulia și Marcus au ieșit în grabă din 
încăperea în care se aflau, ca să vadă ce se întâmplă. 

Paulus Sempronius Lepidus o ţinea pe Sane de păr, iar 
tânăra plângea. Cu el mai veniseră trei bărbaţi înarmați. 
Toţi erau rude ale senatorului asasinat. 

— Pe zei! Ce se întâmplă aici? a întrebat Marcus, care s- 
a îndreptat către fiica sa ca s-o elibereze. 

— L-au ucis, tată, a spus tânăra cu glas stins din cauza 
plânsului. I-au ucis pe Tiberius și pe toţi servitorii. 

Antoninus s-a îndreptat spre Paulus cu intenţia clară să-l 
lovească. Brusc, au apărut două gărzi care l-au împins 
până când a căzut în genunchi. I-au ridicat capul și i-au 
pus un pumnal la gât. Marcus s-a uitat înspre Lucretius 
Aquilinus neînţelegând ce se întâmplă. Acesta a făcut un 
gest cu capul către alte două gărzi pentru a-l imobiliza pe 


110 


tată. Iulia a alergat la fiica ei, dar, înainte să ajungă, 
Paulus i-a dat un pumn azvârlind-o la podea în stare de 
inconștiență. Marcus a strigat și a încercat să se apropie 
de ea, dar nu i s-a permis. Sane a ţipat, dar s-a ales cu o 
palmă sonoră din partea lui Paulus. 

— Ai crezut vreun moment că nu voi răzbuna moartea 
nepotului meu? s-a răstit la Antoninus cu glas încărcat de 
ură. 

— Nu l-am ucis pe Ticius Sempronius, a răspuns 
Antoninus cu amărăciune. 

De ce naiba se afla familia Sempronius în casa lui, iar 
Lucretius Aquilinus stătea nepăsător și se uita? s-a întrebat 
Antoninus. Paulus a scuipat înspre el și a tras-o pe Sane de 
păr și mai tare. Fata a gemut de durere. 

— Ai crezut vreun moment că ai să scapi de pedeapsa pe 
care o meriţi? Nimeni nu asasinează un Sempronius fără a 
plăti cu viaţa. 

Imediat după aceea a pălmuit-o pe Sane și a împins-o cu 
brutalitate către cei trei bărbaţi care îl însoțeau. Aceștia au 
trântit-o la pământ și i-au sfâșiat hainele până când au 
lăsat-o goală. Marcus a scos un țipăt îngrozitor, dându-și 
seama că îi vor viola fiica în faţa lui. S-a zbătut din toate 
puterile ca să se elibereze, dar bărbaţii care îl ţineau erau 
mult mai puternici. Antoninus a încercat să se elibereze și 
a primit o lovitură în stomac. 

— Depravaţilor, daţi-i drumul! a răcnit Marcus îngrozit. 
Nu-i faceţi rău! 

— Dă-i drumul surorii mele sau jur c-am să te omor! a 
ameninţat Antoninus, care se zbătea din răsputeri să se 
elibereze. 

Încasa lovituri ca să stea liniștit, dar el nu se supunea. 

— Casa mea este în doliu, dara ta va fi și mai abitir. 

Paulus s-a uitat la unul dintre soldaţii care îl ţineau pe 
Marcus și i-a făcut cu capul un semn afirmativ. Antoninus a 
urmărit privirea acestuia și a văzut arma pe care o scotea 
din teacă. Tocmai descoperise că soldaţii aduși de 


111 


Lucretius Aquilinus erau mercenari. Îi trădau armele care 
nu aveau pecetea legiunii. Erau dezertori care se vindeau 
celui care plătea mai mult. Situaţia se înrăutăţea de la un 
moment la altul! A ţipat ca să-și alerteze tatăl, zbătându-se 
în același timp din răsputeri. Mercenarul a scos spada din 
teacă și, fără niciun preambul, i-a tăiat gâtul lui Marcus. 
Bărbatul a căzut în genunchi cu sângele curgându-i șiroaie 
pe piept. Nu putuse să scoată niciun sunet. A rămas întins 
la pământ foarte aproape de Iulia, care își revenea încet- 
încet în simţiri. 

— Nuuuu! 

Strigătul lui Antoninus a răsunat în tăcerea casei sale. 

— Ticăloșilor! Canaliilor! i-a insultat privind trupul inert 
al tatălui său întins la pământ. Am să vă omor pe toţi! 

S-a răsucit ca un șarpe - încercând să scape din mâinile 
care îl imobilizau dar s-a ales cu alte lovituri. 

Paulus s-a îndreptat spre el cu un pumnal în mână. 
Soldaţii l-au ţinut mai strâns. Ajuns lângă Antoninus, i-a 
înfipt lama ascuţită în coaste până la plăsele, apoi a 
răsucit-o. Antoninus a căzut în faţă într-o contracție 
involuntară, dar, fiind ţinut, a rămas în picioare în faţa lui 
Paulus. Sângele ţâșnea în valuri din trupul lui. 

— N-ai să mori încă, asasinule! Mai întâi vei vedea cu 
ochii tău cum le violăm pe mama și pe sora ta. 

După ce a rostit aceste cuvinte, unul dintre bărbaţi s-a 
așezat în genunchi lângă Sane, i-a desfăcut picioarele și a 
penetrat-o cu o violenţă fără seamăn. Fata tipa de durere. 
Când a terminat, altul i-a luat locul. Au procedat la fel cu 
Iulia, care abia dacă era conștientă de ceea ce i se 
întâmplă. Au lăsat-o goală și au abuzat de ea unul câte 
unul. Chiar și mercenarii care îl ţinuseră pe tatăl lui au stat 
la rând ca să-i violeze sora. În ciuda rănii mortale din 
coaste, Antoninus se zbătea cu slabele puteri care îi mai 
rămăseseră, încercând să ajungă la ele. A întors capul 
înspre Lucretius Aquilinus. 


112 


— Îndurare, Lucretius! Îndurare! l-a rugat. Ajută-le! Pe 
zei! Fă cu mine ce dorești, dar lasă-le în pace pe ele! 

Paulus l-a prins de păr și l-a ţinut ca să vadă scena 
îngrozitoare ce se petrecea în faţa ochilor lui, în timp ce îl 
lovea cu cruzime. 

— Nu mai ești un senator al Romei, i-a șoptit la ureche. 
Ești un asasin care merită moartea. Mama ta era o târfă, și 
sora ta, la fel. Vor avea aceeași parte de moarte ca și tine. 

Antoninus a scos un urlet oribil zbătându-se din 
răsputeri. A încercat să-și elibereze braţele din strânsoarea 
puternică, dar nu a reușit. Rana deschisă din coaste îl 
durea, dar faptul că asista neputincios la suferința mamei 
și surorii lui depășea puterea de a suporta acea agonie. 
Tipa, striga, dar nu i s-a permis să ajungă la ele. 

— Îndurare! Ajutaţi-le! a implorat Antoninus cu o voce ce 
nu părea omenească. Opriţi această barbarie cumplită. Ele 
nu au nicio vină! Sunt nevinovate! a răcnit, scos din minti. 

Plângea amarnic privind cum mama și sora lui erau 
violate. Pe el nu-l lăsau să facă nicio mișcare. Striga, tipa 
plin de ură, de furie și de suferinţă, dar nu putea să le 
ajute. Unul dintre oamenii lui Sempronius, după ce a 
violat-o pe mama sa, i-a tăiat gâtul. Iulia a rămas întinsă la 
pământ ca o cârpă. Goală, dezonorată cu sălbăticie și 
moartă. Sora lui va avea curând aceeași soartă. Antoninus 
se zbătea ca un taur rănit de moarte. 

— Ajutor! 

I-a implorat pe cei doi soldaţi care se uitau în altă parte 
în timp ce avea loc masacrul. 

— Îndurare! 

Ştia că va muri. Starea lui era cea de dinaintea morții. 
Rana din coaste fusese făcută cu precizie, ca să se 
întâmple inevitabilul. Simţea o suferință de nedescris. O 
durere atât de adâncă, încât friza nebunia. Își privea 
părinţii morţi. Sora lui va fi la fel în curând, iar el nu putea 
să facă nimic, pentru că își trăia ultimele clipe. A închis 
ochii și a căzut în nesimţire. Mercenarii care îl ţineau i-au 


113 


dat drumul brusc. Antoninus a rămas în genunchi, cu 
mâinile pe coapse și cu capul pe spate, scăldat în propriul 
sânge. Dar setea de răzbunare a lui Paulus Sempronius nu 
se potolise. După ce ultimul dintre bărbaţi a violat-o pe 
Sane, i-a făcut un semn să-i taie gâtul. Lucretius Aquilinus 
l-a ţinut de braţ ca să-l împiedice. 

— Nu! a ordonat. Va fi vândută ca sclavă. 

Fetele frumoase ca Sila Sane Licinus valorau mulţi bani 
în haremurile turcești, și el nu avea de gând să rateze o 
asemenea ocazie. 

— Am jurat să-i ucid pe toţi membrii acestei familii, a 
rostit Paulus Sempronius cu vocea încărcată de ură. 

— Fiicele vor fi vândute ca sclave, a repetat pe un ton ce 
nu admitea discuţie. Este ultimul meu cuvânt. 

Deodată, Paulus și-a dat seama că lipsea un membru al 
familiei. Fusese atât de orbit de setea lui de sânge, încât 
nu-și dăduse seama de absenta fiicei mai mici. 

— Le vreau moarte! a tunat cu glas neomenesc. 

Dar Lucretius Aquilinus avea alte planuri. 

— La ordinul meu, executaţi-i! 

Vocea puternică a lui Lucretius Aquilinus a provocat 
reacţia întârziată a oamenilor lui Sempronius. După 
atrocitatea sexuală la care se dedaseră, erau relaxaţi de 
desfrâu, cu simţurile adormite, circumstanță de care a 
profitat Lucretius Aquilinus. Soldaţii i-au ţinut unul câte 
unul înainte să poată pune mâna pe arme și i-au ucis. 
Paulus nu a putut să facă nicio mișcare, fiindcă spada lui 
Lucretius era înfiptă în stomacul lui. Vârful ei ascuţit îi 
ieșea prin spate. 

— Ce...? 

Nu a putut să întrebarea. Trupul i-a căzut pe spate la 
podea. 

Curtea se înroșise de sângele trupurilor masacrate. Sane 
era aproape moartă din cauza agresiunii brutale la care 
fusese supusă. Lucretius Aquilinus și-a scos capa, a pus-o 


114 


peste trupul ei gol și a ordonat unuia dintre oamenii săi s-o 
ridice și s-o ducă de-acolo. 

— Daţi foc casei! a ordonat altuia. 

Restul soldaţilor l-au urmat. Niciunul nu fusese afectat 
de ceea ce se petrecuse. Aveau ordin să nu intervină până 
când nu spunea el, și niciunul nu ar fi îndrăznit să-i discute 
deciziile, pentru că vieţile lor depindeau de asta. Erau 
mercenari cruzi și se comportaseră ca atare. 


Rufus, sclavul libert al lui Maximus, a reușit să se 
ascundă când a văzut numărul mare de soldaţi care veneau 
la casa senatorului Antoninus. El aducea un mesaj de la 
stăpâna lui, Claudia. Deciseseră ca tânăra Aradia să 
rămână la ei mai mult timp decât se înţeleseseră. Nu știa 
ce l-a făcut să se oprească, dar asta i-a salvat viaţa. Totuși, 
în acel moment nu a știut cum să acţioneze. A continuat să 
observe ce se întâmplă o bună bucată de timp. Doi soldaţi 
stăteau de pază la ușă și, când au auzit strigăte din 
locuinţă, niciunul dintre ei nu a sărit în ajutor. Nu se 
purtau ca niște soldaţi ai Romei. Deși a știut că se întâmplă 
ceva grav, nu putea să intervină. Mult mai târziu i-a văzut 
că plecau ducând-o pe tânăra Sane, înfășurată într-o 
pătură roșie. Părea moartă. Când a văzut fumul care 
începea să iasă din toate părţile, și-a dat seama că 
incendiaseră casa. A așteptat cât a putut, apoi s-a furișat în 
locuinţă, prin posticum, ușa laterală de serviciu care dădea 
spre dependinţele servitorilor, fiind locul pe unde doar 
aceștia intrau. 

Când a ajuns înăuntru, a văzut îngrozit că toţi servitorii 
erau morți. Le fusese tăiat gâtul fără milă. A continuat să 
meargă, în timp ce fumul devenea tot mai gros. A tușit, dar 
trebuia să se asigure că nu mai era nimeni în viaţă. Când a 
ajuns în atriul înconjurat de un portic cu coloane, a văzut 
macabra scenă. Fără să se poată abtine, s-a aplecat și a 
vomitat cu icnituri. Ochii îi lăcrimau și îl usturau. Şi-a 
acoperit gura cu pătura pe care o purta pe umeri și se 


115 


pregătea să plece, când o mână l-a prins de gleznă, 
speriindu-l de moarte. 

— Ajutor! 

Era vocea senatorului Antoninus. Trăia! 

Rufus știa că, dacă vreunul dintre soldaţi se întorcea și îl 
prindea în casă, era un om mort. Abia putea să respire, dar 
s-a lăsat pe vine ca să-l privească atent. Fumul gros îl 
împiedica să-l vadă clar și a făcut singurul lucru pe care îl 
putea face un om cu conștiință: l-a ajutat. 


116 


Capitolul 13 


Claudia și-a acoperit gura ca să-și stăpânească un 
geamăt. Privea uimită înfățișarea lui Rufus. Avea chipul și 
mâinile înnegrite, de parcă s-ar fi tăvălit în funingine, iar 
tunica îi era murdară de sânge. 

— Trebuie să fie vorba despre o greșeală! a exclamat 
îngrozită. Unde este acum? 

— La magus Publius. Nu puteam să-l aduc aici. 

Publius era un vraci nebun, pe care nimeni nu îl lua în 
seamă. Trăia într-o mică insulae în afara Romei, 
proprietate a familiei Lucius. 

— Cum l-ai dus până acolo? Distanţa este foarte lungă, a 
întrebat cu o voce pierită. 

Claudia nu a putut să-și reprime plânsul auzind ce îi 
spunea Rufus. l-a povestit de frica pe care a simtit-o la 
auzul strigătelor, de ezitarea provocată de flăcările care 
începeau să înghită toată casa și cum, mânat de un curaj 
nebun, reușise să-l urce pe senator pe propriul cal. Din 
fericire, a putut să-l ducă în partea cealaltă a orașului. 
Credea că vă muri pe drum, dar, când a ajuns acasă la 
Publius, era încă în viaţă. 

— Dacă te-au descoperit... 

Claudia nu a terminat fraza. Rufus era conștient că un 
sclav, fie el și libert, nu putea să încalece pe un cal ca al 
senatorului. Dar suferinţa pe care o simţea era mult mai 
mare decât prudenta. Își riscase deja viaţa intrând în casă 
și văzând ceea ce făcuseră soldaţii: un adevărat masacru. 

— Trebuie să-l văd pe Antoninus! 

Claudia și-a pus mantia pe umeri, dar Rufus a clătinat 
din cap. Era o obrăznicie fără precedent, dar în acel 
moment îl interesa în primul rând siguranţa stăpânei sale. 


117 


Pe Claudia nu a deranjat-o faptul că sclavul o privea în 
ochi. Dăduse dovadă de un curaj extraordinar. Rufus nu și- 
a dat seama că îi susținea privirea. Oroarea pe care o 
simțeau și unul, și celălalt era atât de mare, că regulile 
treceau pe locul al doilea. 

— Gândiţi-vă, doamnă, pot să vă urmărească. Ei știu de 
strânsa prietenie care leagă familiile Lucius Magnus și Sila 
Licinus. Este mai bine să creadă că toţi cei aflaţi în casă au 
murit. Dacă vreun soldat bagă de seamă că umblaţi prin 
oraș, ar putea să dea alarma. 

Rufus avea dreptate. Claudia se simţea copleșită de o 
suferinţă teribilă. Îi era greață, și mâinile îi tremurau. Tot 
ce bănuise Marcus se adeverise, și acum el era mort. La fel 
și lulia. 

— Ce vor face cu Sane? Nenorocire! Tiberius! a 
exclamat deodată. 

Claudia uitase că nepotul ei era cu Sane în acel moment. 
Fata îl chemase urgent ca să vorbească despre o chestiune 
intimă pe care Claudia nu o știa. Rufus a lăsat ochii în jos, 
făcând cu capul un gest de negaţie. Era primul cadavru pe 
care îl găsise alături de servitori. 

— Blestemaţii! a strigat continuând să plângă în hohote. 
De ce? 

Niște lovituri insistente în ușa de la intrare au făcut-o să 
tresară. Pe faţa lui Rufus se citea groaza. Îl urmăriseră! 
Știau ce făcuse! S-au auzit pași grăbiţi, îmbrânceli și 
ordine stricte. Era Lucretius Aquilinus.  Herminus 
Triciptinus și Postumius Tubertus s-au proţăpit în faţa ei 
privind-o nepăsători. 

— O caut pe Sila Aradia Licinus. 

Vocea bărbatului sunase autoritar. Claudia a respirat 
adânc. A încercat să-și revină din sperietură, dar nu a 
reușit să păcălească pe nimeni. Îi tremurau prea tare 
mâinile. 

— Tânăra Aradia se odihnește, i-a răspuns liniștită. 


118 


Lucretius Aquilinus le-a făcut un semn celor două gărzi 
care îl însoțeau, și aceștia s-au supus imediat ordinului. 
Doi servitori le-au barat calea, dar au fost împinși cu 
violenţă. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Claudia cu o voce neutră. 
Nu uitaţi că vă aflaţi în casa lui Lucius Magnus. 

— Am ordin de la prefect s-o iau cu mine pe fată. Nu mai 
este cetățeană romană. Tote privilegiile i-au fost anulate. 

— Din ce cauză? a insistat cu vocea tot mai 
tremurătoare. 

— Familia Sila Licinus l-a asasinat pe Paulus Sempronius 
și încă trei membri ai familiei acestuia. 

Claudiei i s-a pus un nod în gât. Relatarea lui Rufus era 
complet diferită și a știut că centurionul mintea. 

— Nu puteţi s-o luaţi pe Aradia. Nu voi permite. 

Lucretius Aquilinus a privit-o cu impertinenţă. 

— Fata va fi vândută ca sclavă, ca și sora ei. 

Rufus rămăsese cu ochii plecaţi, dar nu s-a depărtat de 
stăpâna sa. 

— Fata este soţia fiului meu, Lucius Maximus Magnus, 
general al Romei, comandant al legiunii a VI-a Victrix, om 
de încredere al împăratului Augustus. 

Pentru un moment, Lucretius Aquilinus a ezitat. Ochii 
săi oglindeau confuzia pe care i-o provocase informaţia. 

— Chiar doriţi să îi stârniţi furia luându-i soţia de-acasă? 

Lucretius știa prea bine că, dacă fata era căsătorită cu 
un ofițer roman, nu putea să piardă privilegiile de romană, 
fiindcă aparținea familiei soţului, chiar dacă tatăl, mama și 
fratele ei ar fi fost declaraţi asasini. 

Rufus a clipit uimit. Era pentru prima oară când auzea 
despre asta. Tânăra Aradia se căsătorise cu generalul 
Maximus? 

Pe ușă au intrat Herminus Triciptinus și Postumius 
Tubertus ducând-o cu forţa pe fată. Aurea îi urma 
îndeaproape cu inima strânsă. Niciuna dintre ele nu auzise 
loviturile în ușă, nici vocile ridicate. Erau fericite și trăiau 


119 


la adăpost de durere și îngrijorare. Marcus nu îi spusese 
fiicei sale cât de gravă era situaţia fratelui ei. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Aradia foarte alarmată. 

Una dintre gărzile care îl escortaseră pe fratele ei o 
ținea cu brutalitate. Pentru prima oară, Lucretius Aquilinus 
și-a dat seama că nu știe ce să facă. Trebuia să verifice, 
întrucât putea să fie o minciună rostită cu scopul de a-i 
împiedica s-o ia. 

— Trebuie să mă asigur că este adevărat, i-a spus 
Claudiei. 

Aceasta a făcut un gest afirmativ. 

— Desigur, a acceptat ea, vă voi arăta consimțământul 
scris al tatălui lui Sila Aradia Licinus și al fiului meu, 
Lucius Maximus Magnus. Și, de asemenea, donationes 
ante nuptias care au fost înregistrate de către judecătorul 
Pomponius Flavius. 

I-a întins mâna ca să-l invite s-o însoţească în tablinum, O 
frumoasă încăpere care se deschidea spre atriu și în care 
Maximus se ocupa de afacerile familiei și păstra toate 
documentele importante. 

Lucretius s-a uitat la soldatul care o ţinea pe Aradia și i- 
a făcut semn să aștepte și să nu-i dea drumul. La scurt 
timp după aceea amândoi s-au întors, dar chipul ofițerului 
era și mai sever. 

— Voi vorbi cu prefectul despre această nouă schimbare. 

Claudia a făcut un gest de încuviințare cu capul. 

— Mă voi întoarce. 

Militarii au părăsit casa în grabă. Aradia abia se ţinea pe 
picioare după ce i s-a dat brusc drumul. Claudia s-a 
rezemat de o coloană și a expulzat încet aerul din plămâni. 
Rufus nu se mișcase din loc, iar Aurea îi privea confuză. 

Aradia și-a masat braţul dureros. Urmele degetelor 
militarului căpătau o nuanţă purpurie pe pielea albă. A 
privit-o în ochi pe Claudia și a așteptat o explicaţie despre 
ceea ce se petrecuse. Era o fată răbdătoare, senină și 


120 


discretă. Ştia să-și domine impulsurile, calitate pe care 
Claudia o aprecia în mod deosebit. 

— Rufus, adu-i Aradiei o infuzie calmantă. 

Aurea s-a uitat atentă la mama sa. Infuzia calmantă era 
un amestec de ierburi relaxante care contribuiau la 
ameliorarea stărilor nervoase extreme. Din ce cauză cerea 
mama ei o asemenea infuzie pentru Aradia? Era uimită, 
fiindcă prietena sa nu părea atât de afectată de incidentul 
cu gărzile încât să aibă nevoie de ea. Rufus s-a întors în 
scurt timp cu un vas plin de băutură fierbinte. Aradia nu a 
protestat, a băut-o cu înghiţituri mici. Nu era nevoie să 
întrebe din ce motiv trebuia să se calmeze. Expresia 
îndurerată de pe chipul Claudiei dovedea clar că va primi 
vești neplăcute. 

— Vino, micuţo, lasă-mă să te îmbrăţișez. 

Aradia a terminat de băut infuzia și i-a dat vasul lui 
Rufus De ce mă privește cu atâta durere?, s-a întrebat 
îndreptându-se spre mama lui Maximus cu pași mici, ca și 
cum ar fi vrut să mărească distanţa care o separa de ea. I 
s-a întâmplat ceva lui Antoninus, presimt. Când a fost la un 
pas de Claudia, femeia a luat-o de umeri și a îmbrăţișat-o 
strâns. Nu i-a spus nimic, pur și simplu a legănat-o ca pe 
un copil care are nevoie de consolare. Ochii Aradiei s-au 
umplut de lacrimi pe care a încercat să și le stăpânească, 
fiindcă se temea de ce era mai rău. După câteva momente 
lungi de tăcere, Claudia i-a șoptit la ureche nenorocirea 
care se abătuse asupra familiei ei. Aradia a încercat să se 
depărteze de ea, pentru că simţea nevoia să respire, dar 
Claudia nu i-a permis. 

— Plângi, micuţo, plânge-ţi durerea, căci voi plânge cu 
tine. 

Dar Aradia nu a plâns. A înălţat capul ca să se uite în 
ochii Claudiei, a respirat adânc și după câteva clipe a 
leșinat. Claudia abia a putut s-o ţină. Rufus s-a grăbit s-o 
ajute. Împreună au reușit s-o întindă pe un divan. Aurea 


121 


rămăsese ţintuită locului, pentru că nu știa ce îi spusese 
mama ei ca să-i provoace un leșin brusc. 

— Rufus, trimite un mesager la judecătorul Pomponius 
Flavius ca să mă primească imediat. După aceea, 
pregătește totul pentru călătorie. 

Rufus a dat din cap abia perceptibil. 

— Spune-le lui Iulianus și Ticiei că doresc să vorbesc cu 
ei. 

Iulianus și Ticia erau servitorii principali. Ei se ocupau 
de instruirea celorlalţi sclavi și le dădeau ordinele 
cuvenite. 

— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat Aurea tot mai 
speriată. 

— Multe lucruri, Aurea, de aceea încerc să câștig timp. 

Întreaga casă s-a transformat într-un furnicar de 
activitate frenetică. Aradia a fost dusă într-o încăpere 
îndepărtată de nucleul central al locuinţei, ca să se 
odihnească în liniște. Leșinul se dovedise o binecuvântare, 
căci, în momentul în care se va trezi, se va lăsa pradă 
nebuniei. Claudia i-a explicat fiicei sale, fără să intre în 
prea multe detalii, ce se întâmplase cu familia Aradiei, dar 
nu i-a spus că Antoninus era încă în viaţă și ascuns. l-a 
cerut să rămână cu fata până când se va trezi, ca să-i 
acorde sprijinul său. Aurea s-a conformat fără să stea nicio 
clipă pe gânduri. A pus-o pe bucătăreasă să mai 
pregătească niște infuzie calmantă și a poruncit ca doi 
sclavi tineri să rămână cu ea până când se va trezi Aradia. 
Aurea plângea neconsolată, căci nutrea o afecţiune 
profundă pentru familia Sila Licinus. Se gândea la Marcus, 
la Iulia și la Antoninus și puterile au părăsit-o. Nu voia nici 
să-și imagineze cât va suferi prietena ei când își va reveni 
în simţiri. Ar putea să înnebunească de durere și de 
suferinţă. 

Claudia s-a întors după mult timp și a continuat 
pregătirile de călătorie. Aradia încă nu se trezise. Foarte 


122 


îngrijorată de acest lucru, a hotărât să cheme medicul, dar 
Aurea i-o luase înainte și acesta era deja pe drum. 

Rufus nu numai că organizase totul, dar și trimisese un 
om de încredere din casă, pe tânărul Labeonus, să afle cum 
se simte senatorul Antoninus și să-i dea mai multe 
instrucţiuni lui magus Publius ca să-l ţină ascuns, 
răsplătindu-l pentru asta cu mulţi arginţi. Tânărul va trece 
neobservat de gărzile cărora li s-ar fi poruncit să 
supravegheze casa lui Lucius Magnus; în plus, cunoștea la 
perfecție toate ungherele Romei. 

Acum înțelegea Claudia de ce îl aprecia atât de mult 
Maximus pe sclavul său libert. Era un bărbat competent, 
loial și foarte valoros. Fără el nu ar fi putut să facă, 
practic, nimic. 

— Rufus, l-a chemat Claudia în timp ce așteptau sosirea 
medicului, trebuie să pleci în Noricum și să te întâlnești cu 
fiul meu. 

Sclavul libert a privit-o uimit, fiindcă era o călătorie 
lungă și periculoasă. 

— O voi face, doamnă, i-a răspuns cu glas ferm. Ce 
mesaj trebuie să-i duc? 

Claudia și-a masat gâtul sub ceafă ca să atenueze 
tensiunea pe care o simţea. 

— Mesajul nu va fi scris și va trebui să i-l transmiţi doar 
lui. Este foarte important, numai lui. Dacă nu îl găsești, te 
întorci la Roma. 

Rufus a înţeles că era foarte greu de ajuns până la 
generalul Maximus. Va trebui să depășească multe 
obstacole, dar o va face! 

— Mamă! Își revine! a exclamat Aurea, care s-a aplecat 
asupra Aradiei văzând că tânăra se întorcea din locul 
întunecat unde se refugiase. 

Tinea ochii închiși, dar pupilele se mișcau sub pleoape, 
și buzele palide murmurau o litanie. Vindicatio! Pe zei! 
Vindicatio! Brusc, a deschis ochii și primul lucru pe care l- 
a văzut a fost chipul Aureei scăldat de lacrimi. 


123 


— Nu! Nu! a exclamat cu voce răgușită. Nu poate fi 
adevărat! 

Aurea și Claudia s-au aplecat asupra ei ca s-o ţină, dar 
fata a început să se agite pe divan de parcă acesta ar fi fost 
plin de scorpioni care o mușcau fără milă. 

— Tată, mamă! Nu poate fi adevărat! 

Imediat după ce i-a pomenit pe părinţii săi, Aradia a scos 
un țipăt înspăimântător. A încetat să se mai agite și s-a 
lăsat pradă deznădejdii. Mult timp după aceea, în vreme ce 
gemea și suspina asaltată de o durere cumplită, Claudia l-a 
primit pe medic. Acesta i-a dat niște prafuri pentru fată. O 
vor cufunda într-un somn lung și adânc. Îi vor calma nervii 
și, sub efectul lor, își va recăpăta seninătatea și docilitatea. 
Claudia i-a plătit câţiva dinari de argint pentru serviciile 
sale, și-a luat rămas-bun de la el și s-a întors în încăperea 
în care fusese închisă Aradia. Tânăra stătea în capul 
oaselor și, cu toate că avea chipul scăldat în lacrimi, nu 
mai ţipa și nu mai gemea. Fiica ei o ţinea de mână și o 
încuraja. 

Maximus, fiule, nici nu-ți imaginezi câtă nevoie am de 
tine!, a exclamat Claudia în sinea ei pregătindu-se să-i 
explice Aradiei tot ce se întâmplase cu familia ei și, de 
asemenea, să-i împărtășească o parte din bănuielile pe 
care le avusese Marcus. 

Aradia asculta cu atenţie, fără să-și ia privirea de la 
Claudia. Femeia îi vorbea despre un complot împotriva 
fratelui ei pe care nu reușea să-l înţeleagă întru totul. 
Pricepea doar că o parte din familia Sempronius fusese 
asasinată în casa lui Antonius. Că Sane avea să fie vândută 
ca sclavă și că ea însăși îi va împărtăși soarta dat fiind 
faptul că niciuna dintre ele nu se va mai bucura de 
cetăţenia romană, care le fusese anulată în momentul în 
care fratele ei fusese reţinut pentru asasinat, doar că nu îi 
spusese nimeni. 

— Am pregătit totul ca să pleci imediat în Hispania. 


124 


Vocea Claudiei ajungea la ea ca prin ceaţă. Abia dacă 
era conștientă de ceea ce încerca să-i explice. 

— Inţelegi ce-ţi spun, fetițo? 

Aradia își simţea inima frântă. Durerea din piept era de 
nesuportat. Pulsul îi bătea în tâmple, provocându-i o stare 
de ameţeală. 

— Tatăl tău bănuia că Antoninus va avea multe probleme 
și pentru a te proteja te-a căsătorit cu fiul meu. 

Aradia și-a mijit ochii nedumerită. 

— De aceea, nu au putut să te ia soldaţii, așa cum voiau, 
deși mă tem că prefectul va acţiona după bunul său plac și 
va obţine acordul împăratului să treacă peste acest detaliu 
atât de important: căsătoria ta cu un general roman. 

— Nu pot să plec în Hispania, trebuie să o ajut pe sora 
mea! a exclamat înainte să izbucnească din nou în plâns. 

Sane avea nevoie de ea! Și-a acoperit gura ca să-și 
stăpânească un icnet. Se simțea complet răvășită. 

— Trebuie să fac pregătiri pentru funeraliile părinţilor 
mei, ale fratelui meu... 

Vocea i s-a frânt. Din fericire, nici Claudia, nici Aradia 
nu știau că Sane fusese violată cu sălbăticie, căci aceasta 
le-ar fi provocat o durere și mai mare. 

— Ascultă-mă, fetiţo, i-a cerut Claudia pe un ton ferm. 
Am reușit să vorbesc cu judecătorul Pomponius, care este 
un bun prieten al soţului meu, ca s-o cumpere pe Sane. 
Mie nu îmi vor permite, pentru că acum tu faci parte din 
familie. 

— Mă tem pentru viaţa surorii mele, a mărturisit printre 
sughițuri. Trebuie s-o ajut! Nu pot să fug! 

— Uită-te la mine, Aradia. 

Cererea femeii nu admitea replică. 

— I-am jurat tatălui tău, Sila Marcus Licinus, că vă voi 
proteja pe amândouă dacă li se va întâmpla ceva lui și 
fratelui tău. Regret profund că nu s-a înșelat în bănuielile 
lui, dar mi-am dat cuvântul și am de gând să mi-l ţin. Voi 
face tot posibilul ca sora ta să ţi se alăture în Hispania. 


125 


Claudia i-a atins chipul în semn de sinceră afecţiune. 

— Am reușit să te salvez căsătorindu-te cu fiul meu și îmi 
voi consacra toate puterile salvării lui Sane, care și ea face 
parte din familia mea, pentru că urma să se mărite cu 
nepotul meu. 

Aradia a știut că spune adevărul și a acceptat 
promisiunea solemnă pe care i-o făcea, în ciuda sfâșierii 
sale lăuntrice, la care se adăuga dureroasa confuzie 
provocată de cuvintele Claudiei. Ea nu putea să fie 
căsătorită cu Maximus, pentru că el se afla departe de 
Roma, în Noricum, și și-a exprimat nedumerirea. Claudia i- 
a explicat ce îi determinase pe Marcus și pe ea să ia 
această hotărâre. 

— Când tatăl tău mi-a mărturisit suspiciunile lui, i-am 
promis un acord matrimonial. 

Claudia a tăcut un moment înainte să continue. 

— Căsătoria s-a putut încheia în absenţa fiului meu, 
pentru că aveam consimțământul lui scris ca s-o fac. Din 
acest motiv te afli în casa lui, cu Aurea și cu mine. Așaa 
hotărât tatăl tău. 

Acum Aradia înţelegea multe lucruri. 

— Generalul știe? a îndrăznit să întrebe cu o voce 
pierită. 

Claudia își dădea seama că trebuia să mintă și a făcut-o 
cu un gest nu prin cuvinte, dar nu i-au lipsit curajul și 
hotărârea necesare. 

— Am pregătit plecarea ta în Hispania. Aurea te va 
însoţi. Veţi merge cu o suită de doi legionari retrași pe 
care i-am angajat. Tatăl tău era foarte iubit și respectat de 
ei. 

Claudia a făcut o pauză scurtă. 

— Odată ajunși în Vila Magna vor accepta să te 
servească în schimbul unui salariu. Vă vor apăra cu preţul 
vieţii, nu am nicio îndoială în privința asta. Sunt oameni 
care nu au nimic în Roma, iar colonia lulia Augusta 
Emerita li se pare o ocazie perfectă ca să o ia de la capăt. 


126 


Nu mai sunt tineri și, după ce le-am spus despre 
nenorocirea care s-a abătut asupra lui Sila Marcus, au 
acceptat fără ezitare. 

— Ce se va întâmpla cu casa mea din Velitrae? a întrebat 
pe neașteptate. 

Claudia a respirat adânc; fata începea să se împace cu 
soarta. Dovedea o seninătate alarmantă, dar asta se datora 
prafurilor pe care i le dăduseră cu câteva clipe mai înainte. 
Dat fiind rezultatul excelent obţinut cu remediul, se 
gândea să-i dea instrucţiuni precise Aureei să i le 
administreze la anumite intervale în timpul lungului drum 
spre Hispania. Până acum totul ieșise bine, dar se temea 
serios de reacţia fiului său când va afla de noua lui poziţie. 
Asta o speria mai mult decât perspectiva de a se confrunta 
cu prefectul pretoriului pentru a-i spune că fiica mai mică 
a lui Sila Marcus părăsise Roma. 

Numai că Rufus nu va ajunge la timp ca să-l anunţe pe 
Maximus, nici să-i transmită noutăţile, pentru că, la sosirea 
lui în Noricum, Maximus se va afla pe drum spre Roma. 


127 


Capitolul 14 


Antoninus a descălecat de pe calul care gâfâia și făcea 
spume la gură. Călărise fără oprire până când sleise 
complet de puteri animalul. 

Când în sfârșit s-a trezit din starea de inconștientă în 
care era cufundat, a făcut-o într-un loc ciudat și alături de 
un bătrân necunoscut. Bărbatul îi curăţase și cususe rana 
din coaste fără ca el să știe de ce o făcea și din ordinul cui. 
După ce s-a înzdrăvenit suficient ca să poată sta în 
picioare, i-a dat bărbatului care îi salvase viaţa inelul 
familial din aur și diamante, pe care îl moștenise de la 
bunicul său și cu puţinii dinari de argint pe care i-a obţinut 
în schimb a cumpărat un cal, ceva de mâncare și a plecat 
la drum spre Noricum, ca să-l caute pe singurul bărbat 
care putea să-l ajute să-și găsească surorile. Înainte să iasă 
din Roma își văzuse casa făcută scrum și s-a întrebat ce se 
întâmplase cu ele. 

Se simţea slăbit, pe punctul să leșine, pentru că abia 
dacă mâncase în timpul călătoriei. Drumul de la Roma în 
Noricum fusese istovitor și periculos, dar el intenţiona să 
ceară ajutorul singurului bărbat capabil să i-l dea: 
generalul Maximus. De la înălțimea la care se afla a putut 
să observe cu atenţie activitatea din tabăra romană. 
Ofițerii își elaborau strategia în funcţie de taberele 
fortificate care le adăposteau legiunile. Taberele de iarnă 
sau cele din timp de pace nu erau permanente și se 
construiau din lemn și lut ca să poată fi dărâmate cu 
ușurință când plecau. În schimb, dacă armata rămânea 
mult timp într-un loc anume, atunci tabăra se construia din 
piatră. Antoninus s-a gândit la felul cel mai potrivit de a 
intra în cortul lui Maximus, ocolind paza vigilentă. 


128 


Între el și soldaţi era un râu care curgea aproape paralel 
cu palisada; curând vor sosi carele cu butoaiele goale ca să 
fie umplute cu apa pe care o consumau zilnic soldaţii. El 
știa cum să se ascundă sub car și apoi să se deplaseze 
printre corturile cu mâncare și provizii până când ajungea 
la cel principal. Frunzișul des și pâlcurile de copaci îl vor 
masca. A stat nemișcat, în așteptare. Soarele începea să 
apună la orizont și în curând avea să vină momentul său. 


Lucius Maximus Magnus s-a uitat la scrisoarea care îi 
fusese trimisă din Roma. În ea era informat de moartea 
vărului său Tiberius Lucius în casa senatorului Sila 
Antoninus, care fusese declarat trădător al Romei pentru 
că îl asasinase nu doar pe senatorul Ticius Sempronius, ci 
și pe Paulus Semprionus și încă trei membri ai familiei lui. 

A clipit de mai multe ori, căci știrea i se părea greu de 
crezut. De ce murise Tiberius în casa lui Antoninus? În 
scrisoare i se dădea de înţeles că fusese asasinat de către 
același senator Sila, și atunci s-a simţit cuprins de furie. Ce 
ai făcut, Antoninus? Si mai ales, de ce? s-a întrebat. 
Mesajul prefectului Caius Salvius nu era prea explicit. 
Trebuia să se întoarcă imediat la Roma și, odată ajuns 
acolo, împăratul îi va explica ce se întâmplase și motivele 
pentru care ordonase întoarcerea sa. 

Era de prea multe luni departe de casă și nimic nu-i 
făcea o plăcere mai mare decât să se întoarcă lângă ai săi, 
dar din alte motive care să nu aibă nicio legătură cu 
moartea și nenorocirea. S-a gândit la moartea lui Tiberius. 
Vărul lui era un bărbat liniștit, deloc ambitios, de aceea 
vestea morții lui îl umpluse de nedumerire. Chiar când se 
pregătea să dea ordinul să fie chemaţi comandanții săi, 
Quintus Brutus și Marius Targuinus, ca să facă pregătirile 
pentru călătoria de întoarcere la Roma, o umbră înăuntrul 
încăperii i-a atras atenţia, și atunci o amintire vie i-a venit 
în minte: cea a doi copii care se jucau de-a v-aţi ascunselea 
și de-a păcălitul gărzii de serviciu ca să intre clandestin în 


129 


bucătărie. Reușiseră de cele mai multe ori, și rezultatul 
fusese un festin cu dulciuri din cămară. 

A lăsat scrisoarea pe masă și s-a răsucit într-o parte ca 
să vadă umbra care se îndrepta spre el. În faţa lui stătea 
Sila Antoninus Licinus. 

Chipul îi era palid și încercănat. Slăbise mult. Nu mai 
avea ţinuta fermă și elegantă ce îl caracterizase în trecut. 
Părea un om înfrânt. Părea? Era o umbră. 

Antoninus s-a arătat în faţa lui Maximus cu îndoiala în 
ochii lui negri. Îi fusese ușor să-i ocolească pe legionari ca 
să ajungă în cortul lui Maximus, pentru că de mic se jucase 
de-a v-aţi ascunselea rătăcind prin încăperile casei ca o 
fantomă. Şi-a atins rana din coaste, care încă nu se 
închisese complet. Din cauza poziţiei în care stătuse sub 
șaretă se deschisese ușor. Dar nu-i păsa de starea lui fizică 
deteriorată. În sfârșit stătea faţă în față cu bărbatul care 
putea să-l ajute. Nu avea sens să mai stea ascuns în Roma, 
fiindcă viaţa lui nu mai valora nimic. Acum înţelegea multe 
lucruri care îi fuseseră ascunse. Totuși, ceea ce conta în 
primul rând era să le găsească pe Sane și pe Aradia. Faptul 
că nu știa nimic despre soarta lor îl chinuia cumplit. Chiar 
dacă imaginea părinţilor săi uciși cu sălbăticie avea să-l 
urmărească toată viaţa, trebuia să afle ce se întâmplase cu 
ele, pentru că altfel nu ar mai fi putut trăi. 

Jur, mamă, nu mă voi da bătut! a exclamat în sinea lui ca 
și cum ar fi recitat o litanie de moarte. 

— Mereu am spus că aveai aptitudinile necesare pentru 
a deveni un magnific militar, mai degrabă decât politician. 

Salutul lui Maximus era cel așteptat. 

— Şi eu mă bucur să te văd. 

Amândoi bărbaţii s-au privit, unul cu îndrăzneală, 
celălalt circumspect. La un strigăt al lui Maximus, 
încăperea s-ar fi umplut de legionari fluturându-și spadele. 
Nu, el nu se temea de o umbră precum Antoninus. Acesta a 
făcut un pas în faţă, și efortul i-a smuls un geamăt de 


130 


durere. Era cea mai bună amintire a infamiei pe care o 
suferise familia lui. 

— Am nevoie de ajutorul tău, prietene! s-a rugat cu 
sufletul la gură. 

Traversase râuri îngheţate și păduri periculoase ca să 
ajungă până la Maximus și nimic nu-l va opri acum. Bărbia 
generalului s-a încordat atât de tare, că i-au scrâșnit dinţii. 

— l-au asasinat pe părinţii mei, Maximus. În prezenţa 
mea. N-am putut să fac nimic ca să-i ajut și nimic nu mă 
chinuie mai mult decât acest lucru. 

Tăcerea generalului i se părea înnebunitoare. 

— Am primit rapoarte care mă avertizează că ești un 
asasin, i-a spus. 

Se aștepta la acuzaţia gravă a lui Maximus, dar nu 
străbătuse distanţe atât de lungi și istovitoare ca să se lase 
doborât de o sentinţă pe care deja o cunoștea. 

— Paulus Sempronius Lepidus și trei rude ale lui l-au 
ucis cu sânge-rece pe tata. Au violat-o și au asasinat-o pe 
mama. Au violat-o în repetate rânduri pe sora mea Sane... 

Antoninus nu a putut să din cauza nodului din gât. A 
izbucnit în plâns, fără să-i pese că prietenul cel mai bun 
era martor la slăbiciunea lui. Nu suporta să vorbească 
despre ce i se întâmplase familiei lui. Era un venin coroziv 
în măruntaiele lui. Maximus a respirat adânc auzindu-i 
mărturisirile. S-a simţit profund afectat de moartea 
prietenilor săi atât de iubiţi. Dar prefectul Caius Salvius, 
bărbatul pe care el îl considera fidel Romei, nu pomenise 
nimic despre asta și s-a întrebat de ce. Minţea Antoninus? 
Şi dacă da, ce urmărea cu asta? 

— M-au reţinut și m-au înjunghiat, a continuat tânărul. 
M-au obligat să asist neputincios la dezonorarea mamei și 
a surorii mele. Acum... am nevoie de ajutorul tău! 

Maximus nu era un om de piatră. Mereu avusese 
încredere în Antoninus, în capacitatea lui de decizie și în 
loialitatea faţă de familie. Ținea în mâini o scrisoare ce 
cuprindea o acuzaţie gravă ce nu semăna deloc cu ceea ce- 


131 


i spunea el. Voia să aibă încredere, dar, înainte de toate, 
era un soldat fidel Romei. 

— Cine l-a ucis pe vărul meu, Tiberius Lucius? l-a 
întrebat cu un aer martial. 

Antoninus nu a putut să-i răspundă, pentru că nu știa. 
Putea să fi fost unul dintre oamenii lui Paulus Sempronius 
sau un mercenar angajat de către Lucretius Aquilinus. 

— Nu știu. 

Răspunsul era cel pe care îl aștepta Maximus. 

— I-au ucis pe toţi. Au încercat și cu mine, doar că nu au 
reușit. 

Antoninus și-a ridicat tunica și i-a arătat rana din coaste, 
care părea infectată. Nu primise îngrijirile necesare ca să 
se vindece bine. Dorinţa de a-și găsi ce îi mai rămăsese din 
familie anula toate celelalte lucruri din viaţa lui. 

— Nu știu unde se află surorile mele și ce s-a ales de ele. 
Din acest motiv implor ajutorul tău, trebuie să le găsesc! Și 
doar în tine am încredere. 

Maximus a respirat de mai multe ori. Partea emoţională 
din creierul lui îl îndemna să aibă încredere în Antoninus, 
dar nu putea să ignore acuzaţia care i se aducea, pentru că 
era prea gravă. Trebuia să-i pună altă întrebare; de 
răspunsul lui depindea decizia pe care o va lua. 

— L-ai ucis pe Ticius Sempronius Lepidus? 

Chipul lui Antoninus a pălit și mai mult, și el a înţeles că, 
dacă voia ajutorul lui Maximus, trebuia să fie complet 
sincer cu el. Oricât l-ar fi costat. 

— N-am făcut-o cu mâinile mele, dar am plătit alt om ca 
s-o facă. 

Maximus a închis ochii adânc îndurerat. Sperase că 
Antoninus va nega. 

— Permite-mi să îţi explic de ce am făcut-o, s-a grăbit să- 
i spună, dar era prea târziu. 

Generalul a ridicat mâna ca să-l oprească. Nu putea să 
audă de pe buzele lui mărturisirea cu privire la 


132 


împrejurările asasinatului pe care îl comisese împotriva 
unui senator al Romei. 

— Maximus! Nu este ce îţi imaginezi! a încercat să se 
apere. 

— Pe zei! Ce crezi că pot să-mi imaginez? s-a răstit 
brusc. Vei fi judecat pentru asasinat. Ai mâinile pătate de 
sângele familiei Sempronius. Un senator al Romei! Cum te- 
ai putut lăsa mânat de ambiţie? Te credeam un bărbat 
integru. 

Maximus a păstrat tăcerea o clipă, ca să-și tragă 
răsuflarea. Antoninus a știut că nu abordase bine 
problema. Dacă voia ajutorul lui Maximus, trebuia să fie 
sincer cu el, chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu puţina 
viaţă ce îi mai rămăsese în trup. 

— Tata a descoperit o conspirație în curie, iar Ticius 
Sempronius avea un rol important în ea, i-a spus pe un ton 
acid. 

— Asta nu-ţi dă dreptul să-i iei viaţa, l-a certat Maximus 
pe un ton ridicat. 

— Știu, a admis îndurerat, și voi plăti pentru asta. Dar 
nu mă aflu aici ca să mă rog pentru viața mea, cica să te 
implor să mă ajuţi să-mi găsesc surorile. Este singurul 
motiv care m-a făcut să vin până în Noricum. 

— Regret moartea părinţilor tăi, și-a exprimat mâhnirea 
generalul, și Antoninus a intuit că nu îl va ajuta. 

Toată fiinţa i s-a înfiorat în faţa acestei posibilităţi. 

— Dar regret și pierderea altor vieţi în casa ta. 

— Oamenii lui Sempronius, ăștia pe care îi aperi, le-au 
violat în mod repetat pe mama și pe sora mea! a strigat cu 
furie nemăsurată. l-au tăiat gâtul mamei! 

Vocea lui Antoninus era sfâșietoare. 

— Şi tatei! a continuat. Dacă ar fi stat în puterea mea, i- 
aș fi ucis pe toţi fără milă, dar n-am fost eu, fir-ar să fie! 

Quintus Brutus și Marius Targquinus auziseră strigătele 
și au dat fuga să-l salveze pe Maximus. Amândoi stăteau în 
spatele pânzei albe, transparente care despărțea o 


133 


încăpere de alta. Maximus le-a făcut un gest cu capul, abia 
perceptibil, să intre. 

— Arestaţi-l! le-a zis. 

Antoninus îl privea cu ochii măriţi de groază. Maximus 
nu-l va ajuta, dimpotrivă, avea să-l ducă înapoi la Roma! 

— Ajută-mă, Maximus, ajută-mă! l-a implorat cu vocea 
întretăiată, cu spiritul frânt, cu sufletul mutilat. 

— Închideţi-l împreună cu prizonierii germani. 

Quintus Brutus și Marius Tarquinus l-au târât afară, dar 
Antoninus s-a zbătut ca un lup încolţit, în ciuda rănii sale. 

— Nu-mi pasă de viaţa mea, Maximus, ia-o, dar ajută-le 
pe surorile mele, apără-le de Lucretius Aquilinus sau jur că 
am să te fac să cunoști aceeași nefericire ca și mine. 
Vindicatio, Maximus! Vindicatio! 

Antoninus își ieșise din minţi, nebun de durere și plin de 
furie. Nu mai știa ce spunea și nici nu-i păsa. Era la un pas 
de demenţă. 

Maximus s-a întors spre bărbatul care îl privea cu ochi 
plini de ură. 

— Roma nu îi ajută pe asasini, și nici eu. 

După aceste cuvinte ale generalului, Antoninus a început 
să tipe ca un posedat. 

Quintus Brutus și Marius Tarquinus l-au târât afară din 
cort și l-au dus alături de ceilalți prizonieri, așa cum 
ordonase generalul. 

Când a rămas singur, Maximus și-a apăsat pleoapele cu 
degetele ca să atenueze usturimea pe care o simţea. În 
clipa următoare, a observat că vârfurile degetelor i se 
umeziseră. Regreta profund moartea inutilă a lui Marcus, a 
soţiei lui și soarta care le aștepta pe fiicele lor. Dar 
Antoninus se dovedise vinovat. 

Deodată, cu o furie infinită a măturat cu braţul toate 
sulurile și pergamentele care se aflau pe masă. Şi-a 
sprijinit palmele pe lemnul neted și a închis ochii înainte să 
respire adânc. 


134 


Al naibii prost, tocmai i-ai salvat viaţa! s-a certat cu 
asprime. Închizându-l împreună cu prizonierii germani și 
netrimițându-l la Roma, îi salvase viaţa. Maximus își 
amintea perfect promisiunea pe care i-o smulsese Sila 
Marcus înainte să plece la Noricum. Începuse s-o 
împlinească. Sper să nu mă înșel, pentru că ceva îmi spune 
că toate astea nu i se par suspecte, și-a spus. 

Intuia că ceva nu se potrivea. Sau Caius Salvius mintea, 
lucru ce părea puţin probabil, sau Antoninus spunea 
adevărul, ceea ce părea incredibil după ce recunoscuse în 
faţa lui că ordonase moartea senatorului  Ticius 
Sempronius. 

Quintus Brutus și Marius Tarquinus s-au întors în cort la 
scurt timp după aceea. Erau oameni care nu puneau 
întrebări și se limitau să-i îndeplinească ordinele. Cu toate 
acestea, în ochii lor Maximus a putut să citească 
întrebările pe care și le puneau. 

— Mă întorc la Roma, a spus pe neașteptate, dar 
niciunul dintre cei doi comandanţi nu a rupt tăcerea. 
Marius, vei rămâne la comanda oamenilor până când 
împăratul va hotări altceva. Quintus, înregistrează-l pe 
senatorul Sila sub un nume german și ai grijă să nu se 
răspândească știrea că este prizonier în Noricum. 

Ofițerii făceau mereu rapoarte detaliate despre tot ce se 
întâmpla în tabără, rapoarte care se trimiteau periodic la 
Roma. Din acest motiv, Maximus voia să-l înregistreze pe 
Antoninus sub un nume german. În ceea ce-l privește avea 
de gând să facă cercetări la Roma înainte să declare că îl 
ținea prizonier. Trebuia să ajungă la fondul problemei. 

— Printre germani, nimeni nu-și va da seama cine este, i- 
a răspuns Quintus. 

— E grav? a îndrăznit să întrebe Marius. 

Un moment lung Maximus nu a răspuns. Cei doi 
comandanţi au așteptat răbdători. Știau că ar putea să se 
întâmple ceva teribil dacă Maximus s-ar opune ordinelor 
Romei. 


135 


— Foarte, din păcate. Senatorul Sila vorbește despre o 
conspirație în curie și despre asasinarea nepedepsită a doi 
membri ai familiei sale. 

Cei doi comandanţi și-au încordat umerii și s-au uitat la 
general cu o prudenţă excesivă. 

— Voi lua cu mine zece oameni. Sper să mă întorc 
curând la voi. 

— Aici, situaţia este sub control, a subliniat Marius. 

De când se afla în Noricum, Maximus făcuse o treabă 
excelentă. Nici chiar împăratul nu ar fi putut să obiecteze 
nimic. 

— Pleacă liniştit, vom avea grijă ca totul să fie în ordine 
şi de-acum înainte. 

— Îi voi lua cu mine pe Proculus și pe Iulianus, a spus 
Maximus. Faceți pregătirile necesare. 


136 


Capitolul 15 


Era istovit, plin de sudoare. Nu apucase să se 
primenească înainte să apară în fața împăratului, dar nu 
conta, pentru că trebuia să vorbească urgent cu el. După 
mai multe luni petrecute în Nord, clima caldă din Roma îl 
sufoca. În graba de a pleca fără să piardă timpul, nu fusese 
îndeajuns de prevăzător. Purta paenula'* care i se lipea de 
gât și îl făcea să transpire în exces; și-a dat-o jos și a lăsat- 
o pe o bancă din lemn. Şi-a desfăcut batista de la gât și și-a 
șters sudoarea de pe frunte. 

Prefectul Caius Salvius și mai multe gărzi pretoriene l-au 
precedat pe împărat când și-a făcut intrarea maiestuoasă. 
Maximus a luat poziția de drepţi și l-a privit în faţă pe cel 
mai important bărbat al Romei. Gărzile au făcut un tur de 
onoare și apoi s-au poziționat în încăpere. 

— Arăţi splendid, i-a spus împăratul lui Maximus. Aerul 
din Nord îţi priește. 

Maximus nu era deloc de acord. Clima rece din Nord 
înăsprea spiritul vesel al oamenilor. Dar nu l-a contrazis pe 
împărat. 

— Călătoria a fost lungă, dar fără probleme, a răspuns 
cu voce neutră. 

— Cum merg treburile în Noricum? l-a întrebat Augustus 
în timp ce un servitor aducea două cupe cu vin aromat. 

Generalul a luat-o pe-a lui fără să stea prea mult pe 
gânduri. 

— Așa cum a dispus împăratul, i-a răspuns Maximus. A 
fost integrată teritoriului diocezal Illyricum Pannoniae, 
împreună cu Panonia și Dalmatia. 

Augustus a aplaudat raportul lui Maximus. 


16 Tip de capă făcută din lână de calitate inferioară, de formă ovală, cu glugă, (n. t.) 


137 


— Am auzit că ai avut probleme cu germanii. 

— Câteva incursiuni și răzmeriţe pe care le-am ţinut sub 
control. 

— Bănuiam, de aceea te-am trimis pe tine la Noricum. 
Ești omul perfect ca să controleze orice situaţie. 

Așa era Maximus, și-a zis Augustus, un om simplu care 
în niciun caz nu aștepta laude pentru munca pe care o 
făcuse impecabil. 

— Ştiam că ești persoana potrivită ca să mențţii ordinea. 
Mereu ai fost. Ai o stăpânire de sine pe care nu am văzut-o 
la niciun alt general. 

— Chestorul a început imediat să-și îndeplinească 
funcţia, a răspuns Maximus. Locuitorii se arată mulţumiţi 
de numirea și de planurile împăratului. Foarte curând 
Noricum va deveni o provincie prosperă. 

Augustus a schiţat un zâmbet încrezător. 

Cei patru chestori erau consideraţi adjuncţi ai 
consulilor. Rangul lor echivala cu acela al pretorului, dar îl 
exercitau într-un teritoriu determinat, în acest caz 
provincia nouă care se crease în Noricum; în schimb 
funcţiile  pretorului se  extindeau asupra întregului 
teritoriu. 

— Într-o zi se va vorbi despre gloria Imperiului, a spus 
Augustus pe un ton din care răzbătea mândria. 

Maximus a băut o înghiţitură lungă de vin, fără să-și ia 
ochii de la prefect. Acesta se mișca încet, ca un prădător 
care își pândește prada. Augustus nu-i dădea atenţie, dar 
el avea toate simţurile îndreptate către Caius Salvius. 

— Îmi pare rău să-ţi spun, a continuat împăratul, că te- 
am chemat pentru a vorbi despre o chestiune destul de 
delicată și care te privește exclusiv. 

Maximus nu s-a mai uitat la prefect și și-a concentrat 
atenţia asupra lui Augustus. 

— Ai aflat deja de teribilul scandal care a izbucnit în 
curie din cauza celor întâmplate cu familia Sila Licinus. 

Maximus a păstrat tăcerea. 


138 


— Nu m-aș fi așteptat niciodată la așa ceva din partea lui 
Marcus, nici a fiului său... 

Împăratul a făcut o scurtă pauză. 

— Chiar îi apreciam pe amândoi. Moartea lui Marcus m- 
a îndurerat nespus. 

Caius Salvius s-a oprit din plimbare și a rămas în faţa lui 
Maximus, care nu-l scăpa din ochi pe împărat. 

— Sila Sane Licinus și-a pierdut cetățenia romană, a 
continuat. 

Maximus știa ce înseamnă asta. 

— A fost vândută ca sclavă. Acum aparține judecătorului 
Pomponius Flavius. 

Prefectul continua să-l scruteze cu atenţie. 

— Dar nu pot să aplic aceeași lege pentru soţia unui 
general al Romei. 

Generalul manifesta aceeași prudenţă de la începutul 
discuţiei. 

— Totuși, dragă prietene, a continuat împăratul, familia 
Sempronius Lepidus nu este de acord și cere o pedeapsă 
exemplară pentru Sila Aradia Licinus, soţia ta. 

Dacă Maximus ar fi băut o înghiţitură de vin în 
momentul acela, i-ar fi scuipat-o în faţă lui Augustus. A 
clipit de câteva ori ca să-și ascundă surpriza pe care i-o 
provocase vestea. Și-a dres glasul și a întors capul spre 
una dintre gărzile pretoriene, ca să-și recapete controlul. 
Ca om de război, ca militar antrenat, Maximus a susținut 
privirea scrutătoare a prefectului și a digerat știrea ca și 
cum ar fi băut, fără să clipească, o gură de cianură. În 
spatele noului său statut trebuie să se fi aflat mama lui. Şi- 
a amintit de împuternicirile pe care i le lăsase înainte să 
plece în Noricum și a închis ochii o clipă ca să nu-și 
exteriorizeze confuzia ce pusese stăpânire pe el. 

— Ce pedeapsă exemplară așteaptă familia Sempronius 
Lepidus? a întrebat după un moment de reflecţie. 


139 


Maximus regreta că nu o vizitase mai întâi pe mama sa. 
Claudia ar fi putut să-l pregătească pentru confruntarea cu 
împăratul. 

— Ca tu să fii cel care face dreptate în cazul lui Sila 
Antoninus Licinus. 

În sfârșit ajungeau la miezul problemei. 

— Unde credeţi că se află? a întrebat. 

Caius Salvius s-a mai apropiat cu un pas de ei, fără ca 
împăratul să-și dea seama. 

— A fugit din casa lui după ce i-a dat foc ca să șteargă 
urmele propriului delict, l-a lămurit prefectul. Credem că 
va încerca să ia legătura cu tine. Şi împăratul bănuiește 
același lucru. De aceea ne-am gândit că ai putea să pleci în 
Hispania, la soţia ta. O odihnă binemeritată după atâtea 
luni petrecute în Nord. 

— În Hispania, la soţia mea? a repetat Maximus pe un 
ton reţinut. 

— În vila ta, departe de o tabără romană, senatorul Sila 
se va simţi mai încrezător, a continuat Caius Salvius. 

Surpriza era tot mai mare. Ce indicii avea prefectul când 
vorbea despre posibilitatea ca Antoninus să ia legătura cu 
el în Hispania? Deși nu încăpea nicio îndoială că amândoi 
aveau dreptate, pentru că Antoninus îl căutase în Nord. 

— Mă îndoiesc că senatorul Sila ar face o călătorie atât 
de riscantă. 

— Te înșeli, a continuat prefectul. Va risca, pentru că nu 
are nimic de pierdut. 

— De ce presupui că va lua legătura cu mine? 

Maximus voia să scoată toate informaţiile pe care le 
deţinea Caius Salvius. A intuit că știa mai mult decât lăsau 
să se întrevadă vorbele lui. 

— Eşti căsătorit cu sora lui. Te va considera un ofițer în 
retragere. Te va căuta în Hispania, și acolo vei face 
dreptatea pe care o așteaptă familia Sempronius, a zis 
împăratul. 


140 


Maximus ar fi putut să spună că Antoninus nu se afla în 
Hispania și că îl ţinea el prizonier în Noricum, dar asta ar 
fi însemnat să piardă un avantaj pe care credea că-l are 
față de prefect. Era tot mai convins că existau detalii pe 
care nu i le împărtășeau. Când s-a uitat la Caius Salvius, i 
s-a părut că întrezărește un licăr de interes nemăsurat de 
a-l îndepărta de Roma. Trimiţându-l în Hispania se asigura 
că îl ţine departe. Departe, de ce? s-a întrebat circumspect. 

— Ce voi face în Hispania cât timp aștept ca senatorul să 
ia legătura cu mine? 

Auzind râsul prefectului, i s-a făcut pielea ca de găină. 

— Ce poate să facă un bărbat la el acasă, alături de 
frumoasa lui soție? l-a întrebat la rândul său împăratul. În 
plus, îi vei fi de mare ajutor guvernatorului din Iulia 
Augusta Emerita. 

— Cine mă va înlocui în Noricum? a întrebat în 
încercarea de a câștiga timp ca să-și cântărească 
alternativele. 

— Marcus Valerius Mesala Corvinus, a spus împăratul. 
Marcus era fiul senatorului și consulului Marcus Valerius 

Mesala. Sora lui Corvinus, Valeria, se căsătorise cu 
consulul Quintus Pedius, care era văr din partea mamei al 
împăratului. 

— Va trebui să pleci curând, i-a spus prefectul. Te vor 
însoţi Lucretius Aquilinus și Herminus Triciptinus. 

Maximus a refuzat, clătinând de mai multe ori din cap. 

— Dacă trebuie să plec în Hispania, prefer s-o fac cu 
legionarii în care am absolută încredere: Quintus Brutus și 
Marius Tarquinus. 

Maximus a inspirat adânc. 

— Lucretius Aquilinus și Herminus Triciptinus pot să-i 
înlocuiască pe oamenii mei din Noricum până la 
întoarcerea mea. 

Împăratul nu a avut obiecţii. Moartea senatorului Ticius 
și a lui Paulus Sempronius stârnise teamă și bănuieli în 
rândul cetăţenilor romani. El voia să termine cu favorurile 


141 


și  condamnările din curie. lar moartea senatorului 
Antoninus Sila îl va ajuta să-și atingă scopul. 

— Oamenii tăi sunt liberi să te însoţească și să stea cu 
tine cât timp consideri oportun. Nu le vor fi solicitate 
serviciile la Roma sau în tabăra din Iulia Augusta Emerita 
până la întoarcerea ta. Din acest moment beneficiază de o 
permisie specială, ca și tine. 

— Îmi voi aștepta oamenii și vom pleca spre Hispania. 

Maximus spera că, înainte să sosească oamenii lui din 
Noricum, va aduna suficiente informaţii despre ceea ce se 
petrecuse cu adevărat în casa senatorului Sila Antoninus 
Licinus. Era absurd să plece în Hispania, pentru că 
senatorul nu se afla acolo, dar nu putea să mărturisească 
acest lucru. Ar fi trebuit s-o facă la început, când se 
prezentase în fața împăratului, dar acum era prea târziu. 
Dacă ar proceda astfel, ar sfârși ca prizonier al prefectului. 


— Mamă! 

Strigătul lui Maximus a răsunat în întreaga casă la 
sosirea sa. 

— Mamă! 

Mai mulţi servitori și sclavi îl urmau grăbiţi, dar el îi 
ignora. A găsit-o pe Claudia în tablinum, în același loc în 
care ar fi stat tatăl lui dacă ar mai fi trăit. Avea mâinile 
încrucișate în poală și privirea gravă. Nu i-a adresat niciun 
zâmbet de bun-venit, ceea ce l-a nedumerit. 

— Aduceţi vin și fructe! a ordonat ea unuia dintre 
servitori, care se afla în spatele lui Maximus. Și lăsaţi-ne 
singuri. Să nu ne întrerupă nimeni, oricât de importante ar 
fi veștile pe care le aduce. 

Maximus și-a dat seama că în casă nu se afla sclavul lui 
libert, Rufus. Era atât de nerăbdător să stea de vorbă cu 
mama sa, că nu observase ce servitor luase în primire calul 
său. Claudia și-a privit fiul cu inima strânsă. Ştia că 
ajunsese la Roma de la un mesager pe care îl trimisese 


142 


generalul. Maximus trebuia să se prezinte mai întâi în fața 
împăratului ca să-i dea vești despre Noricum. 

— Îmi închipui că s-a spus totul, i s-a adresat mama lui în 
timp ce unul dintre servitori lăsa pe masă o tavă cu vin, 
apă proaspătă și fructe. 

Maximus rămăsese în picioare, fără să facă un pas spre 
mama lui. 

— Sunt căsătorit cu Sila Aradia Licinus? a întrebat pe 
neașteptate cu glas răgușit. 

Claudia a întors privirea, rușinată. În cele din urmă, a 
dat aprobator din cap. Oftatul lui Maximus a fost clar auzit. 

— Aştept o explicaţie detaliată. 

Vocea generalului vibra cu putere. Claudia a trecut 
direct la fondul problemei. 

— Marcus descoperise o conspirație care urmărea 
asasinarea lui Ticius Sempronius Lepidus, a mărturisit pe 
neașteptate. Antoninus avusese câteva altercaţii cu 
senatorul, atât în curie, cât și în palatul împăratului. 
Aceste fapte izolate l-au transformat în candidatul ideal 
pentru a i se pune în cârcă moartea lui Sempronius. 

Maximus a întors privirea nedumerit, căci Antoninus îi 
mărturisise că el însuși plătise pentru asasinarea 
senatorului. 

— Marcus a venit speriat la mine. Se temea de o 
consecinţă ca aceea care până la urmă s-a produs, dar, 
înainte de asta, i-am oferit ajutorul meu, și el l-a acceptat. 

Maximus s-a apropiat câţiva pași de mama lui. 

— Sane era pe punctul să se mărite cu vărul tău, 
Tiberius; am crezut sincer că în felul acesta va fi protejată. 

— Sane era promisă lui Tiberius? a întrebat uimit, dar 
mama lui nu i-a răspuns, fiindcă nu știa că Sila Marcus îi 
ceruse permisiunea s-o logodească pe mica Aradia cu 
Tiberius. 

A hotărât să schimbe următoarea întrebare cu alta, care 
i s-a părut mai importantă. 

— Cine este asasinul lui? a întrebat eu asprime. 


143 


— Rufus nu l-a văzut. 

— Rufus? a întrebat uluit. 

Ce legătura avea sclavul lui libert cu toate acestea? 
Claudia a spulberat nedumerirea fiului său. 

— L-am trimis acasă la Antoninus ca să-l informeze pe 
Marcus că Aradia va rămâne la noi mai mult timp decât 
conveniserăm. 

Maximus și-a privit mama cu în amestec de îndoială și 
nedumerire. 

— A putut să vadă o parte din atrocitățile care s-au 
comis în casa senatorului. Atunci am hotărât să-l trimit în 
Noricum ca să te informeze despre cele întâmplate. 

— Rufus nu a ajuns în Nord. 

Maximus se temea că se întâmplase ceva grav. 

— Din acest motiv nu am putut să te informez despre 
căsătoria ta cu fiica lui Marcus. 

Se petrecuseră atâtea lucruri, încât unele dintre ele i se 
păreau de neînțeles. 

— Trebuia s-o ajut pe mica Aradia, fiule. Am făcut ce mi- 
au dictat conștiința și inima. Am folosit împuternicirile tale 
ca să te unesc prin căsătorie cu ea și astfel s-o pot salva. 

— Împuternicirile pe care ţi le-am dat nu includeau o 
clauză prin care urma să decizi în legătură cu o căsătorie 
nedorită de mine. 

Claudia și-a umplut plămânii cu aer. Maximus reacţiona 
prompt la ultimele întâmplări. 

— Marcus era disperat, a continuat ea. Se temea de ce 
este mai rău pentru familia lui și, crede-mă, rezultatul a 
fost mult mai tragic decât putea să-și imagineze. 

Maximus și-a amintit cu claritate explicaţia detaliată pe 
care i-o dăduse Antoninus despre asasinarea părinţilor și 
despre dezonorarea surorii lui de către oamenii lui 
Sempronius. 

— Senatorul Antoninus este vinovat, a spus el cu 
convingere. 

Claudia a respins categoric acuzaţia. 


144 


— Senatorul Sila este un bărbat foarte ambițios, dar în 
niciun caz nu este un asasin, l-a apărat ea. Il cunosc de 
când era copil. 

Maximus și-a înghiţit replica din respect. Mama lui nu 
știa că însuși Antoninus îi mărturisise că era vinovat, dar 
existau în toată povestea prea multe detalii pentru care nu 
găsea o explicaţie, cel puţin pentru moment. 

— Ştii ceva despre el? a pus-o la încercare. 

Claudia a clătinat o singură dată din cap. 

— Rufus a reușit să-l scoată din casă în timp ce aceasta 
era cuprinsă de flăcări. L-a dus acasă la magus Publius ca 
să-i vindece rana. Fusese înjunghiat în coaste. Mi-a spus că 
rana părea destul de gravă. 

Maximus și-a trecut neliniștit degetele prin păr. Avea 
două povești diferite despre aceeași întâmplare și nu știa 
ce să creadă. Claudia s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat 
spre el. Fiul ei părea foarte obosit. Chiar și așa, ea încă 
mai avea multe lucruri importante să-i spună. 

— Ţi-am trimis soţia în Hispania. 

Maximus a ridicat o mână ca să oprească vorbele mamei 
lui, dar gestul nu a avut efectul scontat. Să ignori o 
realitate nu înseamnă c-o schimbi. 

— Mamă! a exclamat îndurerat. M-ai însurat cu o fetiţă! 
a răcnit apoi, incapabil să-și stăpânească supărarea. 

Un moment amândoi au rămas tăcuțţi. Claudia îl privea 
cu o duioșie infinită în timp ce Maximus îi răspundea cu o 
privire furioasă. 

— Aradia nu mai este de mult timp o fetiţă, i-a spus cu 
fermitate. 

El a ales să nu-i răspundă. Putea să înțeleagă disperarea 
lui Marcus și buna intenţie a amândurora în încercarea de 
a le proteja pe cele două fete. Totuși, mama lui depășise 
pragul corectitudinii prin ultima sa faptă. 

— Este soția perfectă pentru tine, a continuat Claudia, 
care nu voia să încheie discuţia. 

Maximus a privit-o cu un reproș nerostit. 


145 


— Marcus mi-a cerut permisiunea s-o mărite cu Tiberius, 
a informat-o el. 

Surpriza Claudiei a fost revelatoare. 

— Nu știai? 

Bărbatul rostise întrebarea cu o anume obrăznicie. 

— Ti-am vorbit despre unirea dintre familia Sila Licinus 
și a noastră, înainte să pleci în Nord, i-a amintit mama lui. 
Dar mă refeream la mica Aradia. 

— Mi-ai vorbit despre o posibilă unire, adevărat, dar cu 
Sane, a contrazis-o Maximus. 

Claudia încerca să-și aducă aminte cuvânt cu cuvânt 
discuţia pe care o avusese cu fiul ei înainte de plecarea lui 
în Noricum, dar în niciun caz nu pomenise numele lui 
Sane. Aradia era soţia perfectă, doar că el încă nu știa. 

— Sane era îndrăgostită de vărul tău. Se afla împreună 
cu el când l-au asasinat. Și-acum este sclavă și aparţine 
judecătorului Pomponius Flavius. 

Maximus și-a ațintit privirea asupra Claudiei. 

— Mie îmi era imposibil s-o cumpăr ca s-o protejez și am 
apelat la singurul om care putea să liciteze pentru ea. O 
fată atât de distinsă și frumoasă ca Sane ar fi putut să 
sfârșească într-un harem din Cartagina. Vei înţelege că nu 
puteam să permit asta. 

— l-am promis lui Marcus că voi avea grijă de familia lui 
dacă i se întâmplă vreo nenorocire, a mărturisit Maximus 
cu voce întretăiată, și am dat greș cu brio. 

— Eu i-am făcut aceeași promisiune, l-a informat mama 
lui, și nu l-am dezamăgit deloc. 

Maximus și-a privit mama, al cărei chip oglindea o 
hotărâre incredibilă. 

— Mica Aradia este protejată de familia noastră. Sane va 
fi în grija unui om bun până când vom reuși să-i redăm 
privilegiile în calitate de  cetăţțeană romană, iar 
Antoninus... 

Claudia a păstrat tăcerea o clipă înainte să continue, ca 
și cum și-ar fi căutat cuvintele potrivite. 


146 


— Antoninus își va dovedi nevinovăția, și totul va fi la fel 
ca înainte de asasinarea senatorului Ticius Sempronius. 

Maximus era uluit. Mama lui vorbea aiurea. Nimic nu va 
mai fi ca înainte, pentru că Marcus și lulia fuseseră uciși. 
Sane devenise sclavă. Antoninus era fugar din Roma, iar 
el... el se trezise însurat cu o fetiță. Se pregătea să plece 
spre încăperile lui, căci avea nevoie de o baie înainte să 
continue discuţia cu mama sa. Trebuia să analizeze faptele 
pe toate feţele. Să le trateze cu obiectivitate ca să afle 
răspunsuri. Dar, înainte să iasă complet din tablinum, i s-a 
adresat din nou mamei sale. 

— Aurea a plecat în Hispania? 

— Am trimis-o cu Aradia și cu doi legionari în retragere, 
care le vor apăra cu preţul vieţii lor dacă va fi necesar. 

Grijilor pe care le avea li s-a mai adăugat încă una. 
Maximus n-a mai spus nimic. A plecat în tăcere, lăsând în 
urmă furie și hotărâre. Claudia s-a așezat din nou, sperând 
ca baia să-l liniștească pe fiul său. Apoi vor continua să 
vorbească despre viitor și despre măsurile pe care urmau 
să le ia pentru a-l ajuta pe Sila Antoninus Licinus. 


147 


Capitolul 16 


Din ce motiv mă îndepărtează prefectul de Roma? 
Maximus și-a șters corpul cu șervetul, cufundat în gânduri 
contradictorii. Acum, mai mult ca oricând, era convins că 
mama lui procedase corect luând deciziile cele mai 
potrivite după asasinarea lui Marcus și a Iuliei. Ce-ai 
descoperit, Marcus? Cine voia să-l asasineze pe senatorul 
Ticius Sempronius? Si mai ales, din ce cauză? Întrebările 
se succedau încontinuu în mintea lui Maximus. El știa că 
Antoninus își dorea funcţia de cenzor, dar nu aflase că 
avusese anumite neînţelegeri cu bărbatul care obținuse în 
cele din urmă postul. Marcus este cheia, și-a spus, dar nu 
va putea să facă nimic, pentru că trebuia să plece în 
Hispania și să aștepte un fugar care era prizonier în 
Noricum. Trebuia să-l protejeze pe Antoninus, să-l ascundă 
de oamenii care aveau interesul să-l învinovăţească de 
asasinat. Este vinovat! a exclamat în sinea sa. O 
mărturisise în prezenţa lui. Totuși, de ce și-ar recunoaște 
vinovăția dacă ar vrea să-i obţină ajutorul? Oricare altul ar 
fi minţit ori și-ar fi susținut nevinovăția. Maximus a 
expulzat brusc aerul din plămâni, conștient de încurcătura 
cu care se confrunta și ale cărei ite nu știa cum să le 
descurce. 

Trebuia să vadă casa prietenului său, să încerce să 
cerceteze locul, să găsească fire pe urma cărora să caute 
adevărul și să-l scoată la lumină. S-a gândit și la 
răzbunarea pe care familia Sempronius se aștepta s-o 
împlinească el. Dacă ar face asta, ar provoca dușmănia 
eternă dintre cele două familii, iar el era căsătorit tocmai 
cu fiica lui Sila Marcus. 


148 


Mamă, ce-ai făcut? s-a întrebat abătut. Mă port ca un 
prieten care se îndoiește de nevinovăția lui Antoninus, s-a 
certat cu duritate. Mă rog, dacă el nu este nevinovat, 
surorile lui nu au nicio vină pentru ce s-a întâmplat. 

S-a gândit la mica Aradia și s-a întristat și mai mult. 
Trebuie să divorțez de ea, a spus hotărât. Dar o voi face 
când se vor clarifica lucrurile, când adevărații vinovați vor 
fi plătit pentru delictul lor. Nu pot s-o expun aceluiași 
pericol pe care mama l-a evitat. 

Când a intrat în tricliniu, Claudia îl aștepta. Nu-și 
schimbase hainele și a bănuit că era prea supărată ca să-și 
mai facă griji pentru ţinută. 

— Am să mănânc ceva ușor, căci trebuie să mă întâlnesc 
cu Pomponius Flavius, a anunţat-o generalul. 

Claudia a clipit ușor. 

— Vreau să știu cum se simte Sane și ce putem face 
pentru ea. 

— Şi, de asemenea, ai să-l cerţi pe Pomponius pentru că 
s-a lăsat atras în capcana legată de căsătoria ta. 

Maximus și-a zis că mama lui îl cunoștea prea bine. A 
tras adânc aer în piept ca să nu-i răspundă cum a crezut că 
merita. De mult timp se folosea de influenţa judecătorului 
în beneficiul propriu, căsătorindu-l pe el cu Aradia și apoi 
determinându-l s-o cumpere pe Sane. Despre relaţia dintre 
mama lui și Pomponius vor vorbi într-un viitor nu prea 
îndepărtat. 

— Trebuie să plec în Hispania după ce oamenii mei vor 
ajunge la Roma din Noricum, a informat-o și, când a 
observat licărirea de interes din ochii mamei sale, a pus 
capăt elucubraţiilor femeii. 

— Împăratul dorește să-l aștept în Hispania pe senatorul 
Antoninus. De îndată ce va lua legătura cu mine, va trebui 
să-l ucid. 

Ochii Claudiei s-au îngustat la gândul acestei posibilităţi. 
După ce fugise din acea insulae în care locuia magus 


149 


Publius, nimeni nu știa unde se ascunsese senatorul, nici 
chiar ea. 

— Antoninus o să vină să te caute în Hispania? De ce? 

Maximus a băut încet o înghiţitură de vin. El știa că 
Antoninus nu va veni în Hispania, dar nu putea să 
împărtășească nimănui această informaţie. Nici măcar 
mamei sale. Era preferabil ca niciunul dintre apropiații săi 
să nu știe unde se află senatorul Sila. 

— Nu pare să te îngrijoreze că trebuie să părăsesc 
Roma. 

Claudia a luat o măslină și și-a dus-o la gură. 

— Acolo te așteaptă soţia ta, i-a răspuns cu un zâmbet 
înșelător de blând. 

Lui Maximus nu i-a plăcut deloc frivolitatea pe care o 
afișa. Când și-a dat seama, Claudia și-a revizuit atitudinea. 

— Iartă-mă, Maximus, dar ești prea încordat; voiam doar 
să-ți mai atenuez îngrijorarea. 

— Am motive să fiu îngrijorat, a răspuns într-un târziu. 

Claudia și-a mușcat buza inferioară ca să-și stăpânească 
un protest. Maximus fusese întotdeauna un copil serios, 
prea sever și intransigent. Cerea mult mai mult de la el 
însuși decât de la oamenii de sub comanda sa. Era 
generalul perfect, fiul perfect, fratele perfect. Dar și 
bărbatul imperfect. Nu se gândea niciodată la el însuși sau 
la binele lui. Din acest motiv acţionase ea așa cum 
acţionase, pentru că dorea să fie fericit, alături de o femeie 
care să-l înţeleagă și să-l iubească, așa, ca mica Aradia. 

— Când se va termina totul, am să divorţez de ea, a spus 
el pe neașteptate. 

Claudia și-a dres glasul și l-a privit pătrunzător. 

— Ea se numește Aradia și este soţia ta. O fată veselă și 
simplă care și-a pierdut părinţii. Sora. Fratele, a repetat pe 
un ton sec. Nu merită s-o dispreţuiești. Nu este vinovată 
pentru hotărârea pe care au luat-o tatăl ei și mama ta ca s- 
o protejeze. 


150 


Maximus a interpretat vorbele Claudiei ca pe un reproș 
meritat. 

— Are dreptul cel puţin la o șansă ca să-și demonstreze 
valoarea. 

— Nu este nevoie să demonstreze nimic, mamă, pentru 
că hotărârea mea este definitivă. 

— Bine, i-a răspuns Claudia. Fă ce crezi mai potrivit. 
Mereu ai făcut așa, chiar dacă noi, ceilalți, am fost de altă 
părere. 

Și cu aceste cuvinte a considerat chestiunea încheiată. 
Maximus voia să mai adauge ceva, dar mama lui nu i-a 
permis. După câteva clipe totuși, s-a răzgândit brusc și nu 
și-a mai înghiţit replica. 

— Aradia a luat cu ea ordinele tale pentru terminarea 
restaurării Vilei Magna. 

Maximus a deschis ochii stupefiat. O fetiță nu se 
pricepea să termine o construcţie așa de mare ca Vila 
Magna. Mama lui depășise orice limită. 


Judecătorul Pomponius Flavius l-a primit în casa lui cu 
un zâmbet cordial. Se citea pe chipul său prietenos că se 
bucura să-l vadă. Maximus nu a acceptat cupa cu vin pe 
care i-a oferit-o. S-a uitat cu atenţie la bărbat. 

— Mereu am apreciat verticalitatea ta în modul de a te 
purta și de a acţiona, i-a spus judecătorul după ce Maximus 
a refuzat vinul. Mă faci să fiu mândru să mă consider 
prietenul tău. 

— Aș vrea s-o văd pe Sila Sane Licinus, a spus Maximus 
fără alt preambul. 

Chipul lui Pomponius a pălit. 

— Şi-a pierdut minţile, generale. 

Acesta a crezut că n-a înţeles corect vorbele 
judecătorului. 

— Ceea ce i-au făcut acestei fete a fost sălbatic, infam, 
lipsit de omenie. 


151 


Pomponius Flavius a păstrat tăcerea o clipă, înainte să 
continue. 

— Era mai mult moartă decât vie acolo unde au dus-o ca 
s-o vândă. După ce am reușit s-o găsesc și s-o cumpăr - la 
cererea mamei tale am adus-o acasă la mine, unde o 
aștepta medicul care se ocupă de familia mea. 

Generalul a închis ochii și și-a amintit cuvintele lui 
Antoninus: 

Oamenii lui Sempronius le-au violat de mai multe ori pe 
mama și pe sora mea. I-au tăiat gâtul mamei! Și tatei! Dacă 
mi-ar fi stat în puteri, i-as fi ucis pe toți fără milă! In locul 
lui Antoninus, el ar fi făcut ceva mult mai rău. 

— Pot s-o văd? a întrebat șovăitor. 

Pomponius Flavius a întins mâna dreaptă, făcându-i 
semn să-l urmeze. L-a condus în grădina în care stătea 
Sane privind în gol. Era o umbră a fetei vesele care fusese 
până atunci. Purta o tunică albă care o făcea să pară o 
nălucă. 

Maximus s-a îndreptat spre ea, dar judecătorul l-a oprit. 

— Nu este o idee bună, l-a sfătuit, dar Maximus trebuia 
să se asigure de starea ei. Nu permite nimănui să se 
apropie. Are adesea crize violente, și ţipetele ei se pot auzi 
până în celălalt capăt al orașului. 

Durerea lui Maximus atinsese cote nebănuite. 

— Acum aparține familiei mele. Este în responsabilitatea 
mea, a spus el compătimitor. 

— Sper că trecerea timpului și îngrijirile medicului vor 
reuși să-i redea seninătatea pe care o avea înainte de 
tragedie. Dacă o iei, există riscul să-i înrăutăţești starea 
mentală. Își va pierde luciditatea pentru totdeauna. 

Maximus s-a uitat în altă parte, gândindu-se la cuvintele 
lui Pomponius. El crezuse sincer că, dacă va sta împreună 
cu Aradia în Hispania, totul se va rezolva. Dar, văzând 
chipul absent al lui Sane, a înţeles mult mai bine motivul 
pentru care mama lui acţionase pe la spate căsătorindu-l 


152 


cu mica Aradia; o salvase de la un destin similar cu cel al 
surorii ei. 

— Împăratul mă trimite în Hispania, l-a informat 
continuând să se uite la fată. 

— Bănuiam, a răspuns judecătorul. 

Maximus l-a privit surprins. 

— Vor să te îndepărteze de Roma. 

Și el se temea de același lucru! 

— Ştii ceva ce eu nu știu și ar trebui? l-a întrebat 
nerăbdător. 

— Mama ta mi-a povestit despre suspiciunile lui Sila 
Marcus. Suspiciuni pe care nu a apucat să le demonstreze, 
pentru că a fost asasinat. 

— Atunci nu pot să plec în Hispania, a rostit Maximus pe 
un ton liniștit. 

— Este mai bine să pleci, l-a contrazis Pomponius. Ai în 
jurul tău oameni de încredere, care îţi sunt loiali până la 
moarte. Te vor informa din Roma în legătură cu orice 
suspiciune vor avea sau indiciu pe care îl vor descoperi. 
Dacă rămâi în Hispania, conspiratorii vor acţiona 
nestingheriţi și vor comite greșeala care îţi va permite să-i 
descoperi. 

Maximus nu era atât de sigur, deși la fel proceda și 
prefectul în cazul senatorului Sila. 

— Hispania este prea departe de Roma. 

— Dacă rămâi aici, vei pune în pericol nu doar viaţa ta, 
ci și pe cea a familiei tale. 

Această singură posibilitate a făcut ca stomacul lui 
Maximus să se strângă dureros. S-a uitat la Sane și s-a 
gândit că ar putea fi sora lui, Aurea. Că mama lui ar putea 
fi moartă, ca Iulia... 

— Pe cine suspecta Sila Marcus? l-a întrebat Maximus. 

Judecătorul a ridicat din umeri. 

— Informaţia asta a luat-o cu el în mormânt. Claudia a 
încercat să-l descoasă. I-a pus întrebări lui Marcus, dar lui 
îi era prea teamă ca să dezvăluie vreun nume. 


153 


Maximus și-a zis că poate prudenţa lui Marcus i-a salvat 
viața mamei lui: Claudia nu ar fi ţinut în secret o 
informaţie atât de importantă, ba dimpotrivă. Ar fi răscolit 
cerul și pământul ca să ajungă la împărat, trecându-l mai 
întâi prin mâinile sale pe Caius Salvius, principalul suspect 
de care se temea Maximus, pentru că îl vedea foarte 
interesat să-l îndepărteze din Roma. 

— Ce vei face dacă senatorul Sila ia legătura cu tine, așa 
cum crede prefectul? l-a întrebat Pomponius Flavius. 

— Voi aplica dreptatea împăratului, i-a răspuns pe un 
ton neutru. 

— Ai mare grijă. Supraveghează-ţi pașii și acţiunile, l-a 
sfătuit judecătorul, cu o mină gravă. Ei știu că ești un 
bărbat incoruptibil, loial Romei și împăratului. Nimic nu 
stă în calea celor ambiţioși. 

— Îi oprește justiţia cezarului sau justiţia vieţii, i-a 
răspuns Maximus. 

— Sila Marcus Licinus era un bărbat onorabil. Loial 
familiei, prietenilor și chiar împăratului. Acest lucru nu a 
împiedicat moartea sa, nici nenorocirea care s-a abătut 
asupra casei lui. 

— Îmi voi spori atenţia. 

— Mai ales în cazul mesajelor care ţi se trimit din Roma 
spre Hispania și viceversa. 

Maximus trebuia să ţeasă o reţea ca să-și protejeze 
corespondenţa, dar știa ce oameni să folosească pentru a 
nu fi interceptaţi. Avea de gând să descopere trădarea care 
se punea la cale și contra cui. Va aduna toate dovezile și i 
le va duce Împăratului Augustus pentru ca el să ia 
hotărârile care se impun. 


154 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 17 


Colonia Iulia Augusta Emerita 


Aradia a netezit marmura rece. Degetele i-au coborât 
încet pe coloana circulară, abia atingând gravurile 
frumoase. A făcut doi pași înapoi ca să examineze cu 
obiectivitate ansamblul arhitectonic de la intrarea în casă. 
Antablamentul era împărțit în trei secţiuni: arhitrava - un 
soi de bârnă groasă care străbătea aliniamentul celor două 
coloane -, friza - banda orizontală netedă cu același aspect 
ca și arhitrava, de care era despărțită printr-o mulură - și 
cornișa, care încheia un ieșind cu un chenar în formă de S, 
de formă concavă în partea superioară și convexă în cea 
inferioară. 

Lucrarea era superbă. Se simțea mândră că participase 
la ea! 

Edificiul principal al vilei avea două părti distincte, casa 
propriu-zisă și băile, cu care comunica printr-un coridor 
mare. Fațada principală se deschidea spre sud, cu o 
galerie cu porticuri încastrată în două turnuri octogonale. 
Ansamblul rezidenţial se termina pe faţada nordică cu 
două turnuri pătrate. Casa era un exemplu de construcție 
făcută pentru plăcerea ochiului și pentru desfătare. Se 
alesese cu grijă coloritul pereţilor și al postamentelor. 
Peristilul exterior avea mai multe coloane care susțineau 
un foișor, ca și un heleșteu în care înotau pești de diferite 
forme și culori. 

Aurea a lăsat în urmă peristilul exterior și a traversat 
atriul, decorat cu mozaicuri albe și albastre, până când a 
ajuns la cumnata sa. În mijlocul atriului era un heleșteu 
destinat strângerii apei de ploaie. A înălțat ochii spre 


156 


complivium, orificiul dreptunghiular din tavan pe unde 
intra apa de ploaie. Pe laturile atriului erau înșiruite 
încăperile private ale familiei. Camera principală, 
tablinum-ul era cea mai spațioasă şi dădea direct în 
exteriorul casei, deşi nu era ceva obişnuit. Atriul şi 
încăperile erau decorate cu picturi murale în culori vii. 
Aurea era foarte mulțumită de rezultat, Maximus va fi 
încântat de decoraţii. 

— Este minunată! 

Aradia și-a aţintit privirea asupra cumnatei sale. Fata se 
învârtea bucuroasă. 

— Mă încântă încăperile pe care mi le-ai destinat mie. 
Sunt ample și luminoase. 

Aradia a primit cu timiditate complimentele cumnatei. 
Nu era obișnuită cu așa ceva. 

— Şi mamei îi va plăcea mult, chiar dacă nu va 
recunoaște faţă de tine, a mai adăugat. 

Aradia a clătinat din cap privindu-și prietena. 

— Mi-era atât de teamă că n-am să mă descurc! Mi se 
părea o responsabilitate extrem de mare, a recunoscut 
umilă. 

— Casa era practic terminată, trebuia doar să i se dea 
viaţă și ai făcut asta foarte bine, a continuat Aurea. 

Aradia nu era pe deplin convinsă. Claudia îi explicase 
înainte să plece că, în calitate de soţie a lui Maximus, avea 
obligaţia să termine casa în care vor locui amândoi. Acum 
știa că fusese o șiretenie ca să-și depășească mai ușor 
durerea. Preocuparea de a termina casa făcuse ca 
suferința ucigătoare să rămână pe un plan secund, fiind 
nevoită să ia alte decizii care nu aveau nicio legătură cu 
nefericirea ei. Teama și neliniștea au fost depășite de 
provocarea pe care o presupunea terminarea unui proiect 
pe care îl începuse Maximus. 

— De ce o fi ales fratele meu locurile astea atât de 
îndepărtate din Iulia Augusta Emerita? a întrebat Aurea. 


157 


Aradia a privit-o perplexă. Îi fusese de-ajuns o simplă 
privire în jur ca să simtă că era parte a pământului pe care 
călca. 

Vila fusese construită pe o colină ușor înălţată. Un drum 
străjuit de plopi ducea chiar până la ușă. Iar din partea 
nordică a casei se putea vedea curgerea râului care 
șerpuia printre păduri și văi până când întâlnea orașul. 

— Oare n-ai văzut la fel ca mine cel mai frumos apus 
peste râul Anas!”? Locul ăsta respiră liniște și pace. Totul 
este perfect. Înţeleg de ce l-a ales fratele tău, i-a răspuns 
Aradia. 

— Acum este soţul tău, a subliniat Aurea. 

Aradia roșea până la rădăcina părului de câte ori auzea 
cuvântul soț. Şi îl auzea des din gura celor doi legionari în 
retragere care fuseseră aleși de către Claudia ca să le 
apere de necazuri pe parcursul călătoriei lungi spre 
Hispania. Adrianus Sabinus, cel mai în vârstă, angajase 
mai mulţi ţărani care erau ideali pentru munca de bucătar, 
cameriste și grăjdari. Se înţeleseseră că salariul pentru 
munca lor le va fi trimis încontinuu de la Roma. Adrianus 
Sabinus și Oton Arrio urmau să se ocupe de câmpuri și de 
angajarea mai multor țărani pentru semănat și seceriș. 
Totuși, cea mai importantă sarcină pe care o aveau, după 
ordinele generalului, transmise prin Claudia, era 
supravegherea și grija atât de tânăra soţie, cât și de soră. 
Sarcină pe care o îndeplineau bucuroși, căci salariul era 
destul de mare. 

— Totul în casă este superb, a adăugat Aurea, care era 
încântată de rezultat. 

Decoraţiunile interioare ale vilei erau austere și simple, 
exceptând pereţii, care fuseseră decoraţi cu picturi în 
tonuri blânde și care recreau diverse scene ecvestre și, de 
asemenea, frumoase peisaje hispane. În fiecare încăpere 
scaunele și paturile erau acoperite cu ţesături frumoase, în 
culori vii precum roșul și galbenul. În alte părţi, 


17 Numele roman al râului Guadiana (n.a.) 


158 


predominau verdele și albul. Erau covoare, perne și 
draperii transparente care despărţeau o încăpere de alta. 
Totul fusese ales cu grijă. Mama generalului plătise o 
avere, iar rezultatul merita efortul. 

— La ce te gândești? a întrebat-o pe cumnata sa, când și- 
a dat seama că se uita într-un punct fix. 

Aradia nu se gândea; simţea o durere profundă, pentru 
că se afla într-un loc frumos, departe de intrigile și 
conspiraţiile politice care le răpiseră viaţa părinţilor ei. 
Sora ei fusese vândută ca sclavă, iar fratele stătea ascuns 
undeva ca să-și salveze viața. De copilă fusese atât de 
protejată, îngrijită cu atâta drag, încât acum se simţea 
singură și pierdută. Ochii i s-au umplut de lacrimi și n-a 
încercat să și le reprime. Avusese mult noroc, prea mult. 
Nicio ființă omenească nu merita să fie atât de norocoasă 
ca ea, când restul familiei era în continuare greu încercată. 

— Mi-e dor de Sane și de Antoninus. Plâng în fiecare zi 
pentru pierderea părinţilor mei și simt că niciodată nu-mi 
vor seca lacrimile pentru ei. Incerc să fiu puternică, dar 
descurajarea și nesiguranța pun stăpânire pe mine. Nu știu 
cum să scap de ura și de ranchiuna față de cei care i-au 
asasinat... I-aș ucide fără ezitare! 

Aurea rămăsese tăcută  ascultând-o. Cât durase 
decorarea casei, Aradia fusese calmă și eficientă, deși o 
auzise plângând în fiecare noapte de când își începuseră 
călătoria spre Hispania. 

— Şi mie mi-e dor de mama și aș vrea să fie aici cu noi. 

— Mama ta este o femeie foarte puternică, i-a spus 
Aradia ștergându-și lacrimile. 

— Ca și tine, i-a răspuns Aurea. Dacă aș fi fost în locul 
tău, aș fi murit de frică. 

— Dar mie nu mi-e teamă de moarte, a mărturisit Aradia, 
ci de golul pe care îl simt în mine și care se întinde ca o 
umbră neagră la orizont. Imi lipsește pacea! a recunoscut 
cu umilinţă. 


159 


— Trebuie să-ţi găsești o ocupaţie, i-a zis cumnata ei cu 
un zâmbet vag pe buze. N-ai vrea să călărim? 

Aradia s-a uitat la Aurea și a remarcat entuziasmul care 
n-o părăsea, indiferent ce spunea. Să călărească în Roma 
era practic imposibil pentru două fete ca ele, dar în 
Hispania lucrurile stăteau altfel. Câmpiile întinse și văile 
reprezentau o invitaţie pe care nu o puteau refuza. 

— Mi-e dor de iapa mea Nix, a spus deodată plină de 
nostalgie. 

— Mama ţi-a spus că se va ocupa de toate în Velitrae, i-a 
amintit Aurea. Și își tine întotdeauna cuvântul. 

Restul timpului l-au dedicat cunoașterii teritoriului și 
frumoaselor locuri, în vreme ce servitorii care fuseseră 
angajaţi trebăluiau prin superba vilă. 

Niciuna dintre femei nu știa că generalul Maximus avea 
să sosească în curând însoţit de doi dintre cei mai buni 
oameni ai săi și o suită de legionari cu o misiune în minte: 
să aștepte până când se va descoperi trădătorul. 

Când Maximus a ajuns acasă, nicio persoană cunoscută 
nu i-a ieșit în întâmpinare. Și-a oprit calul în același timp 
cu Quintus Brutus și Marius Targquinus. Carele au fost duse 
ceva mai departe de intrarea principală, ca să nu bareze 
trecerea. Soldaţii care îi însoțeau nu au descălecat până 
când nu le-a făcut el un semn cu capul. Adrianus Sabinus, 
legionarul în retragere, a auzit zgomotul făcut de sosirea 
bărbaţilor și s-a grăbit să iasă ca să vadă cine venea în 
vizită la vilă. Observând uniformele militare ale lui 
Maximus și ale soldaţilor care îl însoțeau, a știut că 
stăpânul lui sosise în sfârșit. A luat poziția de drepţi în faţa 
lui și s-a prezentat. 

— Grata, generale, l-a salutat bărbatul. Numele meu 
este Adrianus Sabinus. Am fost angajat de mama Domniei 
Voastre ca apărător al soţiei și surorii Domniei Voastre. 

Maximus s-a uitat cu mult interes la bărbatul înalt și 
slab. 


160 


— Amândouă sunt la cumpărături în lulia Augusta 
Emerita, ca să procure câteva lucruri pentru casă. 

Bărbatul, aproape bătrân, dovedea o atitudine fermă și 
supusă. 

— Singure? a întrebat Maximus pe un ton ridicat. 

Bărbatul s-a grăbit să nege. 

— Le însoțesc Oton Arrius și câţiva sclavi hispani cu 
braţe puternice și limbă scurtă. 

Lui Maximus i-a plăcut descrierea pe care i-a făcut-o. 
Dintr-o singură privire își dăduse seama că îi lipseau două 
degete de la mâna stângă, pe care bărbatul s-a grăbit s-o 
ascundă de ochii lui întrebători. Acest gest i-a dovedit că 
avea o voinţă de fier și că nu admitea să fie compătimit. L-a 
impresionat chipul lui imperturbabil în vreme ce Maximus 
îl cerceta cu atenţie. 

Vila fusese astfel construită ca să-i poată adăposti nu 
doar pe servitori, ci și un grup numeros de soldaţi. A intrat 
în atriu în timp ce Quintus și Marius dădeau ordine să fie 
descărcate carele. 

Maximus a privit în jur și și-a pironit privirea asupra 
lararium-ului, altarul sacru al casei unde se obișnuia să se 
facă rugăciuni și să se aducă ofrande zeilor sau spiritelor 
păzitoare ale căminului. În Jararium erau două statui pe 
care el le cunoștea foarte bine, cea a zeului Marte și cea a 
zeiței Pax, ceva cu totul neobișnuit, dar nu a spus nimic. A 
privit cu atenţie fiecare încăpere. Casa nu semăna deloc cu 
ceea ce își imaginase el. Era austeră, simplă, dar foarte 
confortabilă. În Roma, vilele erau de obicei spectaculoase, 
multe dintre ele cu grădini întinse, nu doar interioare, ci și 
exterioare. Cu cât era mai mare prestigiul familiei, cu atât 
mai extravagantă devenea construcţia. De aceea, i-a plăcut 
lipsa de ostentaţie a casei lui. 

Când a ajuns la ceea ce credea că vor fi încăperile lui 
private, și-a mijit ochii uimit. Erau decorate cu picturi 
murale care evocau bătălii câștigate de Roma în Galia, 


161 


precum și cu diferite obiecte folosite la război: covoare de 
campanie și diferite spade. 

— lertaţi-mă, generale, i-a spus un servitor tânăr, 
permiteţi-mi să vă însoțesc în încăperile private ale 
Domniei Voastre. 

Maximus s-a răsucit un pic ca să se uite la băiatul care îi 
vorbea cu capul plecat. Spusese încăperile private ale 
Domniei Voastre? El crezuse că acestea erau ale lui, 
pentru că zona respectivă se afla foarte aproape de 
intrarea principală și de atriu. După un moment de ezitare, 
s-a hotărât să îl urmeze pe băiatul care mergea în faţa lui 
fără să întoarcă nicio clipă capul. L-a condus în partea cea 
mai îndepărtată, acolo unde se aflau peristilul cu porticuri 
și sălile cele mai spaţioase care alcătuiau vila. Grădina 
frumoasă fusese prevăzută cu un canal cu jeturi de apă, 
pavilioane, multe fântâni și statui ale divinităţilor și câteva 
pergole cu divane pentru degustarea alimentelor în aer 
liber. Încăperile cele mai mari și mai spaţioase dădeau 
tocmai în peristil și fuseseră amenajate și decorate special 
pentru el. 

— O să-i conduc pe oamenii dumneavoastră la locurile 
lor de odihnă. 

Maximus a rămas singur și, după un moment de 
reflecţie, și-a spus că trebuia să facă unele schimbări. Dar 
mai întâi se va duce în tabără ca să-i dea guvernatorului 
Publius Carisus niște scrisori pe care i le trimitea 
împăratul Augustus din Roma. La întoarcere va vorbi cu 
sora lui și cu Aradia ca să le ceară explicaţii pentru 
schimbările făcute în vilă, contrar ordinelor pe care el le 
transmisese prin Claudia. 

Dar Maximus nu s-a întors la timp ca să stea de vorbă cu 
ele. Întrevederea cu guvernatorul Publius Carisus durase 
mult mai mult decât presupusese. O parte dintre soldaţii 
care îl însoţiseră de la Roma s-au integrat în tabăra în care 
se afla legiunea a Vl-a Victrix. Legionarii pe care îi 
condusese în luptă contra hispanilor s-au bucurat să-l 


162 


vadă. Sentimentul era reciproc, pentru că în Noricum 
comandase soldaţi care deja se aflau în Nord. Oameni, de 
asemenea, loiali, deși erau apropiaţi ai generalului pe care 
îl înlocuise el. 

S-a întors la vilă foarte târziu după ce cocoșul cântase 
deja pentru prima dată. Înăuntru domnea liniștea. Putea să 
se miște cu ușurință graţie luminii împrăștiate de 
lumânările așezate în locuri strategice și de lămpile cu ulei 
din diversele încăperi. Adrianus Sabinus și Oton Arrius îl 
așteptau în picioare în atriu, treji și cu privirea 
scrutătoare. Quintus Brutus și Marius Tarquinus își urmau 
îndeaproape generalul. Maximus îi spusese guvernatorului 
că oamenii lui de încredere vor rămâne cu el la vilă și nu în 
tabără, împreună cu restul legionarilor. Publius Carisius 
nu avusese obiecţii. Toţi trei s-au oprit surprinși văzându-i 
pe bărbați în picioare. Maximus s-a întors către 
comandanții săi și le-a spus că sunt liberi să plece. 
Amândoi s-au îndreptat către camerele lor. Când a rămas 
singur cu Adrianus și cu Oton, i-a întrebat în șoaptă: 

— S-a întâmplat ceva grav? 

Cei doi s-au grăbit să nege. 

— Și-atunci? a insistat. 

— Trebuia să așteptăm întoarcerea Domniei Voastre. 

Răspunsul lui Adrianus Sabinus l-a făcut pe Maximus să 
ridice din sprâncene într-o întrebare pe care nu a formulat- 
O. 

— Soția Domniei Voastre v-a aşteptat până când a 
doborât-o somnul. 

Generalul a respirat brusc, ca și cum, pe neașteptate, 
încăperea s-ar fi golit de aer. Uitase complet că acum avea 
o soție pe care abia dacă o cunoștea și care era aproape o 
fetiță. 

— Duceţi-vă să vă odihniți, le-a ordonat Maximus. La 
prima oră vom vorbi despre ceea ce aştept de la voi. 

Cei doi legionari nu l-au contrazis pe general. Au înclinat 
din cap și au dispărut în direcția încăperilor servitorilor, 


163 


unde își aveau camerele. Maximus a continuat să meargă 
dându-și în acest timp capa jos. Era complet istovit. 
Singurul lucru pe care îl avea în minte era să pună capul 
jos și să-și recupereze forțele. Drumul lung de la Roma 
spre Hispania fusese extenuant și pe alocuri greu de 
suportat. Și încă mai avea unele chestiuni de discutat cu 
guvernatorul. Și, de asemenea, cu ofițerii care alcătuiau 
legiunea a VI-a Victrix. Trebuia să știe ce avea de gând să 
facă împăratul Augustus cu ei în viitorul apropiat. 

Când a intrat în cameră, și-a dat seama că Aradia stătea 
în fața mesei pe care se aflau niște pergamente și mai 
multe obiecte de uz personal. Avea obrazul rezemat de 
lemnul moale și mâinile încrucișate în poală. Pentru o 
clipă, Maximus nu s-a mișcat, ci s-a mărginit s-o privească. 
Purta o tunică de un verde intens și părul strâns împletit. 
Își dădea seama că îl așteptase până când o furase somnul. 
Cu grijă, s-a îndreptat spre ea și a luat-o în braţe atât de 
delicat că ea nu s-a trezit. Era ușoară ca un fulg, atât de 
mică, încât părea o fetiţă în braţele lui. A dus-o în pat șia 
așezat-o cu infinită duioșie pe salteaua moale. A luat 
învelitoarea fină și i-a acoperit trupul micut. El știa unde va 
putea să se odihnească în timp ce ea îi ocupa patul: în 
camera despre care crezuse la început că îi aparţine, 
înainte să descopere că încăperile lui se aflau în partea cea 
mai îndepărtată de intrarea în vilă. 

Pe Jupiter! Sunt atât de obosit încât aș putea să adorm 
în timp ce merg, și-a spus Maximus și, cum a ajuns în 
cameră, s-a lăsat să cadă pe spate în pat și a închis imediat 
ochii. Somnul l-a cuprins pe loc. 


Aradia s-a trezit cu o tresărire și cu obrajii scăldaţi în 
lacrimi. De la asasinarea părinţilor săi, nu mai dormea 
liniștită. Şi-a dus mâna la piept și și-a simţit inima bătând 
să-i spargă pieptul. O durea atât de mult absenţa fiinţelor 
iubite. Moartea lor i se părea atât de inutilă, încât, de câte 
ori se gândea la asta, neliniștea punea stăpânire pe ea, 


164 


sufocând-o. A încercat să se liniștească și a respirat 
profund de câteva ori. 

Deodată și-a dat seama că încăperea în care se afla nu 
era a ei, ci a lui Maximus și și-a amintit că adormise 
așteptându-l în fața mesei. Cum ajunsese în pat? Și-a privit 
corpul și a văzut că era îmbrăcată, ba chiar și încălțată cu 
sandalele. S-a ridicat în capul oaselor pe salteaua moale. 
Lumina zorilor pătrundea puţin câte puţin prin fiecare 
deschizătură a vilei. Curând nu va mai fi nevoie de 
lumânări și lămpi de ulei ca să lumineze locuinţa. Și-a 
masat mijlocul, pe care și-l simţea amortit. Crezând că 
Maximus nu venise încă acasă, a hotărât să se ducă în 
încăperile ei. Când soarele se va înălța pe cer, îl va căuta și 
va vorbi cu el. Avea atâtea lucruri să-l întrebe! Despre 
Sane, despre Antoninus și mai ales despre motivul care îl 
adusese în Hispania. Sper să nu fie vești proaste, și-a zis 
îngrijorată. 

În drumul ei s-a întâlnit cu Adrianus Sabinus, care își 
făcea rondul. Ea îl certase de multe ori, pentru că erau 
servitori mai tineri care l-ar fi putut înlocui, dar el îi 
răspundea că făcea munca pentru care fusese angajat și că 
ea dovedea o excesivă încredere și încăpățânare voind să-l 
împiedice. A ridicat mâna ca să-l salute și și-a continuat 
drumul cu pas șovăitor. A dat la o parte perdeaua din 
pânză transparentă, care  despărţea coridorul de 
dependinţele sale. 

Maximus dormea în patul ei! Nu-și scosese decât capa, 
pe care o aruncase într-un colţ. Avea încă batista la gât, ca 
și platoșa din piele și banduliera peste tunica roșie. De 
asemenea, apărătorile pentru picioare și braţe. Probabil 
era frânt de oboseală dacă se lăsase furat de somn în felul 
ăsta. S-a îndreptat spre el și l-a descălţat cu mișcări 
ușoare. Nu s-a trezit. I-a dat jos apărătorile de la picioare 
și de pe braţe cu multă grijă, încet, ca să nu-i tulbure 
somnul. L-a acoperit cu pânza fină și l-a lăsat să se 
odihnească în patul ei. A stins lumânarea de pe masă și i-a 


165 


dat ordine exprese lui Adrianus Sabinus ca nimeni să nu-l 
trezească până la prânz. S-a întors apoi cu pași hotărâți în 
încăperile generalului. 

Maximus fusese tot timpul conștient de prezenţa tinerei, 
doar că nu a deschis ochii. A lăsat-o să creadă că dormea 
profund. Nu avea chef să dea explicaţii și nici să ceară 
socoteală în acel moment târziu al nopţii. Era istovit și a 
hotărât să doarmă în continuare. 


166 


Capitolul 18 


Trebuie să fi fost mort, pentru că auzea râsul unei zeițe. 
Probabil era vorba despre Venus, zeița frumuseţii, care 
venea să-l răsplătească după o grandioasă campanie în 
Germania. Şi-a ridicat capul de pe pat și a cercetat confuz 
camera. Pentru că se afla foarte aproape de atriu, putea să 
audă activitatea frenetică. Nu știa ce făcea el într-o 
încăpere atât de mică și plină cu obiecte de uz militar. 
Deodată și-a amintit, Aradia adormise în camera lui, și el 
venise în singura despre care știa că era liberă. 

A auzit din nou râsul, dar și vocea unui bărbat care 
părea că vorbește în șoaptă. 

S-a ridicat și și-a căutat sandalele. Voia să facă o baie, 
însă mai înainte trebuia să descopere cine râdea cu atâta 
naturalețe și de ce. Când a dat la o parte pânza și a 
străbătut coridorul îndreptându-se spre atriu, a rămas cu 
gura căscată. 

Aradia ţinea în mână o spadă și ameninţa gâtul unui 
bărbat. Ea stătea cu spatele la el și de aceea nu i-a 
observat prezenţa. 

— N-am crezut niciodată că voi putea să te înving, i-a 
spus cu vocea aceea care i s-a părut muzicală. 

— Aţi trișat, i-a răspuns garda cu un licăr ciudat în ochi. 
Și mândria mea își cere revanșa. 

Îl văzuse în spatele ei pe general, dar nu i-a dezvăluit 
prezenţa. 

— Mereu am fost în dezavantaj clar. Luptaţi mai bine 
decât unii legionari pe care am avut plăcerea să-i cunosc. 

— Tata obișnuia să spună... a început, dar a tăcut brusc. 

Maximus a auzit un geamăt de autentică durere. A 
observat că spatele îi tremura ușor. 


167 


Bătrânul legionar s-a îndreptat spre ea și a luat-o de 
mână ca s-o consoleze. Maximus și-a mijit ochii văzând 
gestul drăgăstos. Bătrânii pe care îi angajase mama lui ca 
să le apere pe cele două femei păreau niște copoi care 
aveau grijă de doi căţeluși. 

— Aradia! 

Ea s-a întors brusc și și-a aţintit ochii înlăcrimaţi asupra 
lui. Şi-a șters lacrimile cu mâna și și-a înghiţit saliva brusc. 

— Îmi... îmi pare rău, nu te-am auzit venind, s-a scuzat 
cu voce întretăiată și privirea împăienjenită. Mi-am adus 
aminte de tata și de sfaturile valoroase pe care mi le dădea 
mereu. 

Ochii lui Maximus au privit-o îndurerat. În urmă cu un 
moment râdea fericită, iar acum abia își stăpânea 
lacrimile. 

— Voi cere să ţi se pregătească ceva de mâncare cât 
timp faci baie, a continuat ea. Meșterul s-a întrecut pe sine 
în privinţa băilor. Sunt convinsă că vei fi încântat. 

Fără să aștepte un răspuns, Aradia i-a dat spada lui Oton 
și s-a îndreptat către dependinţele servitorilor. Erau multe 
lucruri de făcut în vilă, și treburile trebuiau să fie duse la 
bun sfârșit. 

Oton Arrius s-a uitat cu un ochi critic la Maximus. Era 
îmbrăcat încă în haine militare și avea o ţinută neglijentă, 
de parcă trecuse peste el o haită de câini. 

— Este o luptă ceea ce am văzut mai devreme? a 
întrebat generalul cu un aer martial. 

Oton a luat poziţia de drepţi înainte să-i dea un răspuns. 

— Un simplu antrenament, generale. 

— Un antrenament aici, în casă? a întrebat pe un ton 
ușor ridicat. 

Bărbatul s-a arătat vizibil tulburat. 

— Soţia Domniei Voastre nu dorește să fie subiectul 
comentariilor bărbaţilor care vă slujesc, de aceea a ales să 
se antreneze în intimitate, iar atriul este suficient de 
spaţios pentru asta. 


168 


Oton a tras aer în piept înainte să continue: 

— Este ora unsprezece, majoritatea oamenilor se află 
afară, iar servitorii bărbaţi sunt la câmp. Terenul este 
foarte mare și au multă treabă de făcut. 

Maximus nu știa că este atât de târziu. Pierduse practic 
toată dimineaţa dormind. 

— De ce vrea să se antreneze în mânuirea spadei? 

Oton a rămas tăcut un moment. În lipsa lui Maximus, la 
insistenţele fetei de a învăţa să se apere, sfârșise prin a se 
da bătut. Dar acum nu mai era așa sigur că fusese o idee 
bună, chiar dacă fata ar fi fost cu adevărat insistentă. 

— Asta ar trebui s-o întrebaţi pe ea, i-a răspuns pe un 
ton conciliant, ca să nu-l supere prea tare pentru că eu nu 
știu. Dar pot să vă spun că se sperie adesea de zgomote 
care l-ar face până și pe un copil să râdă. E veselă, dar 
durerea o doboară adesea. Când se antrenează, uită de 
nefericirea ei și are un motiv să-și dorească puterea despre 
care ea crede că-i lipsește. Mi s-a părut un motiv bun ca să 
accept s-o antrenez. 

Maximus i-a dat permisiunea să se retragă, apoi s-a 
îndreptat către băi. Trebuia să se grăbească, pentru că 
avea multe întrebări să-i pună Aradiei; cea mai importantă, 
unde se afla sora lui și de ce voia să înveţe să mânuiască o 
armă atât de ascuţită. 

Când a ajuns în tricliniu, ea îl aștepta. Pe masă erau tăvi 
cu ouă, brânză și miere, dar și lapte și fructe variate. Mai 
erau și turtiţe de farro!* un pic sărate, care se mâncau cu 
brânză și măsline. Maximus și-a turnat un pahar cu apă 
proaspătă și a luat un măr. Apoi se va ocupa de brânză, 
miere și turtiţele de farro. 

S-a uitat la ea și i-a văzut așteptarea din ochi. Nu a vrut 
să-i prelungească neliniștea. 

— Fraţii tăi trăiesc. 


să Arpacaș, în lb. spaniolă (n. t.). 


169 


Maximus a auzit suspinul lung pe care l-a scos ea după 
ce i-a ascultat cuvintele. Și în ochii argintii s-au ivit 
multumirea, bucuria și, în cele din urmă, disperarea. 

— Cum se simt? l-a întrebat cu voce șovăitoare. 

Pentru prima oară în viaţa sa, Maximus a ezitat să fie 
sincer. S-a gândit să-i spună o minciună de complezenţă, 
dar s-a răzgândit, pentru că nu-i stătea în fire. 

— Sane este foarte afectată de pierderea părinţilor 
voştri; dar, sub îngrijirea medicului judecătorului 
Pomponius Flavius, se va face bine. 

Aradia a clipit de câteva ori, încercând să găsească 
dedesubturile explicației lui Maximus. 

— Credeam că o vei aduce la mine în Hispania, a rostit 
cu voce șovăitoare. 

Aceasta fusese și intenţia lui Maximus, până când a 
văzut că-și pierduse minţile. 

— Sane nu a fost atât de norocoasă ca tine, i-a răspuns 
precaut, și-a văzut părinţii murind în mod brutal. 

Maximus a trecut sub tăcere batjocura groaznică pe care 
o suferise fata din partea oamenilor lui Sempronius. 

— Are nevoie de timp ca să-și revină, înainte să înceapă 
o călătorie atât de lungă până în Hispania. 

— Şi Antoninus? a întrebat plină de speranţă. 

— Este viu și stă ascuns, i-a răspuns el. 

— Unde? a întrebat cu o nerăbdare nedisimulată. 

Maximus a păstrat această informaţie pentru el. Era mai 
bine ca Aradia să creadă că nu știa. 

— Cine poate ști, i-a spus el! 

Aradia a rămas tăcută și cu o strălucire ciudată în ochi. 
Maximus s-a hotărât să-i dea câteva vești menite să-i abată 
atenţia de la acest subiect. 

— Iapa ta Nix și restul animalelor, Apicem, Ingratus și 
Colossus, sunt bine. Mama se ocupă de vila părinţilor tăi 
din Velitrae și de sclavii și servitorii care trăiesc acolo. 


170 


Aradia știa că, după ce fratele ei fusese declarat asasin, 
trebuie să fi pierdut totul. Și în primul rând nu mai erau 
consideraţi cetățeni romani. 

— Bunurile tale îmi aparțin acum, a lămurit-o Maximus, 
care a intuit gândurile tinerei. 

— Familia Sempronius Lepidus nu a cerut o 
compensație? 

În casa lui Antoninus muriseră patru membri ai acelei 
familii. Dar și Marcus și Iulia. Și, dacă n-ar fi fugit, și 
senatorul Antoninus le-ar fi împărtășit soarta. 

— Prin moartea fratelui tău, se vor simţi mai mult decât 
recompensaţi. 

Aradia a respirat adânc, pentru că Maximus vorbea 
despre moartea lui Antoninus ca și cum ar fi fost ceva 
iminent. 

— Marcus a inclus ca parte a dotei tale casa din Velitrae 
și tot ce a conţine. Împăratul Augustus a respectat acest 
acord, și acum este a mea. 

— Casa îi aparţine lui Antoninus, a ripostat ca. 

— Nu știu din ce motiv ţi-a cedat-o tatăl tău, dar a făcut- 
O. 

Aradia se gândise mult pe parcursul călătoriei de la 
Roma în Hispania. Tatăl ei făcuse tot posibilul pentru a o 
proteja, fiindcă intuia că familia se va confrunta cu 
probleme serioase, pe care nu le-a împărtășit nimănui. 
Căsătoria cu un general roman se dovedise foarte 
avantajoasă pentru ea. Marcus își calculase perfect 
acţiunile. Dacă Sane s-ar fi măritat cu Tiberius Lucius, și 
ea ar fi fost apărată, numai că nenorocirea s-a abătut 
asupra lor înainte să se căsătorească. Tiberius fusese 
asasinat, și sora ei vândută ca sclavă. 

— Fratele meu nu a fost vinovat de moartea lui Ticius 
Sempronius și a membrilor familiei lui, i-a spus ea pe un 
ton hotărât. 

Maximus a păstrat tăcerea. 

— Ai vreun indiciu care să mă facă să cred altfel? 


171 


Generalul a continuat să tacă, mușcând dintr-o turtă cu 
brânză și miere. În cele din urmă s-a hotărât să-i dea un 
răspuns categoric. 

— Nu. 

Aradia simţea cârcei în stomac. Trebuia să-i pună lui 
Maximus o întrebare, foarte importantă, dar nu îndrăznea. 
Se temea de răspunsul lui. După ce a ezitat o vreme, și-a 
făcut curaj și până la urmă a îndrăznit să rostească 
întrebarea. 

— Crezi că fratele meu este vinovat? 

O tăcere lungă, întreruptă doar de respiraţiile lor, i-a 
provocat o stare de agitaţie. 

— Da. 

Aradia a întors capul spre altă parte a încăperii, pentru 
că începea să vadă ca prin ceaţă figura lui Maximus. Nu 
știa că se datora faptului că avea ochii înecaţi în lacrimi și, 
când și-a dat seama, a încercat să și le reprime. 

— Cine ocupă încăperile care dau direct în atriu? a 
întrebat el. 

Ea a înghiţit de câteva ori, dar nodul din gât o împiedica 
să respire normal. 

— Eu am plăcerea să mă bucur de ele. 

Răspunsul ei l-a nedumerit. Erau încăperi masculine, 
decoratiunile fiind concludente în acest sens. 

— Alesesem pentru mine această zonă a vilei, a 
informat-o Maximus. 

Aradia i-a răspuns fără să stea pe gânduri. 

— Nu sunt potrivite ca să stea în ele stăpânul casei, 
fiindcă sunt prea mici, i-a explicat ea. Cele pe care ţi le-am 
rezervat sunt mai aproape de tablinum și de tricliniul 
principal. Claudia mi-a explicat toate renovările la care se 
gândise pentru vilă. Am ţinut seama de toate 
recomandările ei. 

Așadar, mama lui își asumase anumite decizii în legătură 
cu construcţia, dar lucrul acesta nu l-a mirat. 


172 


— Par încăperile unui legionar, și nu ale unei fete, a 
certat-o. 

Dar Aradiei nu i-a păsat de tonul critic al generalului. Se 
gândea întruna la răspunsul pe care i-l dăduse Maximus 
despre vinovăția lui Antoninus. Îi apăsa inima, îi strivea 
curajul. 

— O femeie nu poate să se antreneze ca un bărbat, a 
spus în continuare Maximus. Trebuie să se consacre unor 
activităţi proprii femeilor. 

Aradia s-a gândit să păstreze tăcerea, dar nu a putut. 
Prudenta o părăsea pe măsură ce îl asculta. 

— Tata nu a putut să se apere, și nici mama. Mie nu mi 
se va întâmpla la fel. Niciodată vreun bărbat nu va reuși să 
mă surprindă nepregătită, ca să încerce să-mi străpungă 
inima sau să-mi taie gâtul, indiferent cu ce armă. 

Prin aceste cuvinte, Aradia îi dădea de înţeles că vor 
încerca s-o asasineze, iar el a privit-o cu atenţie. I-a citit 
frica în ochi și a încercat s-o liniștească. 

— În casă sunt bărbaţi care te apără zi de zi, îi plătesc 
pentru asta. 

Maximus se dovedea dur și intransigent, iar ea nu putea 
să-și mai stăpânească plânsul mult timp. Trebuia să plece 
de lângă el. 

— Părinţii mei au crezut că în casa lor sunt invulnerabili, 
că vor fi apăraţi de orice și s-au înșelat amarnic. Eu n-am 
să mă dovedesc atât de proastă și de încrezătoare. 

— Acum sunt eu aici ca să te apăr, a admis Maximus în 
cele din urmă. 

Dar, dacă aștepta un zâmbet de recunoștință din partea 
tinerei, s-a înșelat. 

— Întotdeauna, generale? Când dorm, sunt vulnerabilă. 
Singurătatea camerei mă face neputincioasă și nu pot să 
permit asta. De aceea mă antrenez, ca să fiu pregătită. 

— Aradia... a început el, dar ea nu a vrut să-l mai 
asculte. 


173 


Nu mai putea să-și stăpânească lacrimile mult timp și nu 
voia ca el s-o vadă plângând. Detesta această slăbiciune a 
ei. 

— Grata, generale. Și acum, iartă-mă, trebuie să mă 
ocup de lucruri pe care obișnuiesc să le facă femeile. 


Antoninus nu este vinovat, generalul se înșală, și-a spus 
cu o furie neobișnuită în timp ce hrănea găinile. 

Servitoarea care fusese însărcinată să facă treaba asta 
se uita în jos uimită, pentru că doamna nu trebuia să preia 
atribuţiile unei servitoare. Era mai mult decât evident că 
se supărase pe stăpân, dar ăsta nu era un motiv ca să facă 
treburile ei. 

Unde ești, Aurea? s-a întrebat abătută. Cumnata ei 
plecase foarte devreme și încă nu se întorsese, iar ea nu 
credea că are destulă putere să înfrunte duritatea lui 
Maximus. Visase că va putea face asta când vor fi 
împreună, dar îi dispăruse încrederea în ea însăși. Imi 
lipsește curajul!, s-a certat cu capul plecat. Și-a petrecut 
restul zilei ocupându-se de treburi domestice. Vila era atât 
de mare, încât o solicita la maximum. 

Maximus nu s-a întâlnit cu ea și a crezut că o va face la 
cină, dar s-a înșelat. Aradia făcuse baie și cinase în 
camerele ei private. El a mâncat împreună cu oamenii săi - 
Quintus Brutus și Marius Tarquinus dar și cu Aurea, care 
își petrecuse toată ziua în Iulia Augusta Emerita. 

Aurea a scuzat-o pe cumnata sa, adăugând că aceasta 
era frântă de oboseală și avea o ușoară indispoziţie. 
Maximus nu se îndoia că se datora discuţiei pe care o 
avuseseră. Fusese brutal și intolerant, dar el nu știa cum 
să se poarte cu fetiţele. Deși era suficient de onest ca să 
admită că îi datora o scuză. Se obișnuise în asemenea 
măsură să aibă de-a face cu bărbaţi căliţi și duri, că acum 
nu știa cum să se poarte și ce să spună ca s-o liniștească. 


174 


Capitolul 19 


A auzit-o plângând din locul unde stătea în tablinum. 
Mai era puţin până să cânte cocoșii, și el încă nu se dusese 
la culcare. Trebuia să răspundă la mai multe scrisori din 
oraș și s-a hotărât s-o facă în ultimul moment. Vila era 
cufundată într-o tăcere absolută și din acest motiv plânsul 
se auzea clar în liniștea zorilor. Incapabil să se 
concentreze asupra a ceea ce făcea, Maximus s-a ridicat și 
a ieșit în atriu. Oton Arrius făcea de gardă ca și cum s-ar fi 
aflat într-o tabără militară, și nu într-o locuinţă plină de 
servitori, doi ofițeri și câţiva legionari care încă activau în 
armată. Garda absurdă l-a făcut să plescăie din limbă, dar, 
hotărât să nu spună nimic, și-a văzut de drum. Dacă așa 
voia Oton să-și câștige salariul, el nu avea să-l împiedice. 
Când bărbatul i-a observat prezenţa, a luat poziţia de 
drepţi. Maximus nu a putut să-și ascundă o strâmbătură în 
faţa gestului solemn al acestuia. 

— O chinuie suferinţa, i-a spus Oton. 

Maximus își dădea seama că pentru legionarul în 
retragere prezenţa lui în afara dependinţelor private avea 
un singur scop: să-și consoleze soţia. Niciunul nu cunoștea 
motivul căsătoriei lor, iar el, care era un om discret, nu 
avea de gând să alimenteze bârfele printre servitori și, cu 
atât mai puţin, printre oamenii săi. 

— Întotdeauna plânge nopţile? a întrebat. 

— De când am plecat din Roma, în fiecare noapte se lasă 
pradă plânsului și unui chin îngrozitor. 

Răspunsul lui Oton l-a neliniștit. A întors capul spre 
încăperile Aradiei, oscilând între a merge să vadă dacă 
avea nevoie de ceva și revenirea în tablinum ca să-și 
termine scrisorile. 


175 


— În braţele soţului ei, tristeţea va dispărea. 

Replica bărbatului l-a prins cu garda jos. 

— Are coşmaruri, dar ce fată în locul ei nu ar fi moartă 
de frică? Să-și piardă părinţii într-un mod atât de 
îngrozitor... 

Maximus nu i-a răspuns. A făcut câţiva pași și s-a oprit în 
faţa pânzei care despărțea încăperea de coridor. A dat-o la 
o parte înainte să intre și, când a pășit în cameră, un miros 
dulceag i-a asaltat nările. Lumânările erau făcute din ceară 
de albine și miroseau a miere. Ea stătea culcată pe o parte, 
dar nu era trează; avea pleoapele închise. Umerii îi 
tremurau ușor și a știut că asta se datora plânsului. S-a 
îndreptat spre pat cu intenţia s-o trezească. l-a pus mâna 
pe umăr și s-a speriat de moarte. Aradia a scos un țipăt 
atât de ascuţit și de puternic, că lui Maximus aproape i-a 
sărit inima din piept. Era îngrozită. Cu ochii strălucitori, 
dar fără să vadă nimic de fapt. 

— Liniștește-te, fetițo, este doar un coșmar! 

Aradia a suspinat și mai tare, pentru că zbuciumul din 
somn devenise și mai puternic după trezirea la realitate. 

— Sunt morţi! a strigat. Toţi sunt morţi! 

Quintus Brutus și Marius Targquinus și-au făcut apariţia 
în încăpere, cu spadele în mână. Maximus a clătinat din 
cap și amândoi s-au retras, înțelegând că fusese o alarmă 
falsă. Tânăra soţie avea pur și simplu o criză de nervi. 

— Sane și Antoninus nu sunt morţi, a consolat-o el. 

— De unde știi? Vila Magna se află foarte departe de 
Roma. 

Chipul fetei era răvășit și respira agitată. 

— Dacă li s-ar întâmpla ceva, eu aș fi primul care ar afla. 

Aradia a închis ochii. De data asta coșmarul fusese mult 
mai crunt. Își văzuse fratele murind. 

— Regret sincer că ţi-am tulburat somnul, i-a mărturisit 
îndurerată, redevenind stăpână pe sine. Dar nu fac faţă 
coșmarurilor care mă chinuie. 


176 


— Nu dormeam, i-a spus el, răspundeam la niște scrisori 
pe care mi le-a trimis guvernatorul, când te-am auzit 
plângând. 

— Atunci îţi mulțumesc că ai venit să mă scapi de 
coșmar. 

— M-ai speriat rău. Cred că niciodată nu am auzit un 
țipăt de femeie atât de ascuţit, a recunoscut, ca să 
atenueze tensiunea care i se citea pe faţă. 

— În vis am văzut capul fratelui meu rostogolindu-se 
spre mine, după ce fusese executat. 

— Regret cuvintele mele neinspirate, a admis el. 

Aradia a mijit ochii suspicioasă. La ce cuvinte se 
referea? _ 

— Nu cred că Antoninus este vinovat. Imi pare rău 
pentru răspunsul pe care ţi l-am dat. 

Inima fetei i-a tresărit atât de tare în piept, că s-a simţit 
ameţită. S-a ridicat iute din pat și s-a agăţat de gâtul lui 
Maximus cu emoția emanându-i prin toţi porii. 

— Nu poţi să-ţi închipui ce înseamnă cuvintele acestea 
pentru mine, a spus foarte mișcată. 

Nimic nu-l pregătise pe Maximus pentru contactul brusc 
dintre ei. Fiecare curbă feminină a rămas expusă privirii 
lui și și-a dat seama cât se înșelase în privinţa ei. Sânii 
care se striveau de torsul lui nu erau ai unei fetițe. Nici 
talia îngustă pe care a ţinut-o el sau șoldurile pline pe care 
le-a simţii la atingere. Fără să fie înaltă, era cu adevărat 
femeie. A desfăcut nodul alcătuit de braţele ei pe ceafa lui 
și s-a îndepărtat cu un pas. 

— Dormi, nu ţi se va întâmpla nimic rău, ai cuvântul 
meu. 

— Juri pe Marte? 

Întrebarea fetei i s-a părut un pic ciudată. Nu jura 
niciodată pe zeul războiului, și brusc a știut ce zeu alesese 
ea pentru lariul casei. Trebuia să-și fi imaginat. 

— Noapte bună, micuţo, i-a șoptit el când deja se 
întorcea să plece. 


177 


— Nu! a exclamat ea. Nu mă lăsa singură! 

Cererea i se păruse atât de neobișnuită, că Maximus a 
rămas țintuit locului, pe mozaicurile pardoselii. 

— Teama devine mai puternică atunci când sunt singură, 
așa că în multe nopţi prefer să rămân trează decât să las 
garda jos învinsă de somn. 

— De ce te temi, fetițo? A 

Frica fetei era palpabilă și foarte reală. Îl nedumerea. 

— L-am auzit pe Rufus povestind servitorilor ce a găsit 
în casa fratelui meu. Trupurile masacrate ale părinţilor 
mei, râul de sânge din atriu... 

Maximus și-a zis că Rufus ar fi trebuit să fie mai atent cu 
explicaţiile lui. 

— Era mult fum, Rufus nu a putut să vadă prea bine. 

El a crezut că prin aceste cuvinte o consola, dar Aradia 
nu putea să-și șteargă din minte imaginea mamei și a 
tatălui ei, zăcând pe jos cu gâturile tăiate, atât de explicită 
fusese descrierea lui Rufus. 

— Înainte să pornim la drum spre Hispania, am vizitat 
resturile locuinţei fratelui meu. Frumoasa casă fusese 
făcută scrum. Nu mai rămăseseră decât zidurile înnegrite. 

— Ai intrat înăuntru? 

Aradia a clătinat din cap de mai multe ori. 

— N-am avut curaj. Fusese atât de frumoasă, și nu mai 
rămăseseră decât resturi carbonizate. O dovadă a ceea ce 
avea să fie viaţa mea ulterioară. 

Fără ca Aradia să-și dea seama, Maximus o ducea spre 
pat. O ţinea de mâini, pe care le simţea reci. Când ea a 
atins cu coapsele tăblia din lemn, s-a lăsat pe salteaua 
moale. El s-a așezat lângă ea, continuând s-o privească. 

— Mulţumesc, generale, i-a spus pe neașteptate. 

Maximus era cu adevărat surprins, întrucât nu știa 
motivul pentru care îi mulțumea. Nu făcuse nimic ca să 
merite asta. 

— Sunt  teafără și nevătămată datorită căsătoriei 
noastre, i-a spus ea în mod explicit. 


178 


— Mă bucur că ești teafără și nevătămată, a asigurat-o 
el. 

— Şi vreau să-ți spun că voi face tot ce îmi stă în putinţă 
ca să fiu o soţie bună. O stăpână bună pentru casă și o soră 
bună pentru Aurea. 

— Sunt convins că vei reuși, s-a declarat el de acord. 

— Imi vorbeşti de parcă aș fi o fetiță, a protestat ea. 

— Să zicem. 

— Glumești! Dar mă faci să mă simt bine. 

— Ar trebui să știi că un general al Romei nu spune 
niciodată vorbe în vânt. 

Această afirmaţie absurdă i-a smuls un zâmbet, și 
Maximus s-a liniștit, pentru că teama dispăruse din ochii 
ei. 

— Într-o zi n-o să-mi mai fie frică, l-a asigurat ea 
serioasă. 

— Încearcă să dormi puţin, voi rămâne lângă tine până 
când vei aţipi. 

Maximus s-a ridicat, pentru ca ea să poată să-și așeze 
picioarele pe pat. Le-a îndoit și a acoperit-o cu 
învelitoarea. 

— Prezenţa ta mă face să mă simt în siguranţă. 

O clipă mai târziu a închis ochii. 


Pentru că nu prea avea ce face în casă, Maximus s-a 
dedicat antrenamentului,  plimbărilor pe coastele 
Hispaniei, dar și urmăririi soției lui, fără ca ea să-și dea 
seama. Așa a putut să vadă cât de atentă și de bună era cu 
servitoarele, cât de amabilă cu bărbaţii care arau câmpul 
și aveau grijă de animale. Probabil că Aradia nu îi 
avertizase că nu le era permis s-o privească în ochi, fiindcă 
schimba cu ei priviri zâmbitoare, situație pe care el va 
trebui s-o remedieze repede. Purta părul împletit în cozi, 
fără podoabe, și obișnuia să se îmbrace cu tunici de in, nu 
din mătase, detaliu care i-a atras atenţia, pentru că părea o 
fată de la ţară. 


179 


Nu mai făcuse antrenamente cu Oton, dovedind astfel că 
îi respecta opinia și îi asculta ordinele, dar acesta 
împreună cu Adrianus o urmau ca niște copoi. 

În ciuda efortului de a-și găsi o ocupaţie, Maximus 
începea să simtă că-și iese din minţi. Izolarea îi provoca o 
stare de nerăbdare care creștea pe zi ce trecea. Aproape 
că nu avea ce face, decât să răspundă unor scrisori care 
veneau atât de la Roma, cât și din lulia Augusta Emerita. 
Chiar și Quintus și Marius stăteau mai mult timp în tabără 
cu legionarii decât cu el, ceea ce făcea izolarea și mai greu 
de suportat. 

Aurea descoperise în Hispania ce înseamnă libertatea, 
astfel că petrecea cea mai mare parte a timpului în afara 
casei. O cunoscuse la piaţă pe fata centurionului Proximus 
Cassius și o vizita des. 

Generalul simţea că, de la sosirea lui la vilă, nimeni nu 
suporta să stea prea mult timp alături de el. lar timpul era 
un lucru de care dispunea cel mai mult, într-atât că nu știa 
ce să facă cu el. 

— Are o inimă generoasă. 

Lui Maximus probabil i se tociseră simţurile, pentru că 
nu îl auzise venind pe Adrianus Sabinus. 

— Prea generoasă, a răspuns sec. Și servitorii profită. Le 
este interzis s-o privească în ochi când le vorbește și 
încalcă această regulă. 

— Ei cunosc regula, dar nu pot s-o respecte, pentru că 
ea le zâmbește de fiecare dată. Altminteri se tem să n-o 
supere. 

Generalul a mijit ochii, pentru că nu știa nimic referitor 
la Aradia. Nu știa cum fusese viaţa ei în Velitrae, ce 
oameni făcuseră parte din lumea ei. 

— Este o femeie unică, a adăugat Adrianus. 

Lui Maximus i-a plăcut admiraţia care răzbătea din 
vorbele bărbatului. Era conștient că ea își câștigase pe 
deplin dragostea celor doi protectori. 

— Este o fetiță, l-a corectat generalul. 


180 


Adrianus nu putea să fie de acord. 

— Uitaţi-vă la Caius Marius. 

Caius Marius era centurion în cohorta întâi. El aducea 
veștile comandantului legiunii și primea ordinele pentru 
trupă. În acel moment îi ducea Aradiei un mesaj de la 
Aurea. El îi permisese, când a ajuns la vilă, să i-l înmâneze 
personal. 

— Aţi spune că bărbatul acela se uită la o fetiță? 

Maximus a întors capul și nu s-a mai uitat la centurion 
ca să-și pironească privirea asupra lui Adrianus Sabinus. 
Nu îi plăcuse deloc întrebarea care i se adresase. Bărbatul 
matur și cu corp suplu o urmărea fără încetare pe soţia lui. 
Avea o strălucire dintre cele mai ciudate în ochi. 

— Ea zâmbește la tot ce mișcă. Este în firea ei, dar el o 
privește într-un fel care lasă puţin loc imaginaţiei, nu-i 
așa? a continuat. 

Furia lui Maximus creștea din ce în ce mai mult. 

— Această nefericită afirmaţie merită o corecție fermă. 

— Nefericita mea afirmaţie a fost făcută cu cea mai bună 
intenţie, generale: să vă deschidă ochii. 

Să-mi deschidă ochii, de ce? s-a întrebat Maximus uluit. 

— Ar trebui să te dau afară chiar acum pentru obrăznicie 
sau, mai bine, să te trimit la galere. 

Adrianus Sabinus l-a privit cu oarecare prudenţă. În 
niciun caz nu voise să-l jignească, dar toţi bărbaţii o 
mâncau din ochi pe tânăra stăpână. Avusese destul timp ca 
să-i cunoască inima bună care trezea admiraţie pe unde 
mergea și, înainte de venirea lui Maximus, majoritatea 
bărbaţilor, fie ei servitori sau nu, îi acordau mai multă 
atenţie decât cea permisă. Din acest motiv, i s-a părut că 
cineva trebuia să-i spună și lui, ca să-și ia precauţiile 
necesare. Tinereţea ei ar fi putut s-o transforme într-o 
pradă ușoară dacă supraveghetorul nu era atent. 

— Aceste brațe obosite nu ar rezista să dea nicio singură 
dată din vâsle, dar merit mustrarea. Nu se va mai repeta. 


181 


Acum, cu permisiunea dumneavoastră, o să mă întorc la 
treburile mele. 

Adrianus Sabinus a plecat la fel de tăcut cum venise. 

Maximus a rămas cu umărul rezemat de coloană și și-a 
aţintit din nou privirea asupra soţiei sale, care în acel 
moment lua sulul de papirus și îi mulțumea centurionului. 
A hotărât în clipa aceea că toate mesajele care vor veni pe 
viitor pentru ea i le va da el personal. Il deranjase 
observaţia lui Adrianus, dar nu era atât de prost ca să 
dispreţuiască sfatul unui om care avea dublul vârstei lui și 
o experiență pe măsură. 

Mai târziu, i-a adunat pe toţi servitorii și le-a dat noi 
ordine. Tonul lui a fost categoric, sever, dar s-a arătat 
echidistant și drept. Le-a spus ce aştepta de la fiecare, cum 
urmează să-și desfășoare munca și că, pentru orice 
problemă, trebuia să vină la el. 


182 


Capitolul 20 


Aradia era tristă. Servitorii mergeau prin casă cu 
capetele plecate. Ea le vorbea, dar îi răspundeau privind în 
altă parte. Le dădea ordine care erau îndeplinite parţial și 
nu știa ce să mai facă. S-a plimbat neliniștită în timp ce 
cumnata ei o privea cu o figură gravă. 

Aurea s-a uitat la tunica maro pe care o purta petrecută 
de două ori și la părul fără podoabe. Părea soţia unui 
comerciant. Erau sclave liberte care se îmbrăcau mult mai 
bine decât ea. 

— Mă ameţești fără rost. 

Mișcarea constantă a Aradiei o enerva. Ea s-a oprit un 
moment ca s-o privească în ochi. 

— Încerc să gândesc așa cum ar face un bărbat, cum ar 
face fratele tău, i-a răspuns liniștită. N 

Aurea stătea tolănită pe divan și mânca o prună roșie. În 
jurul mesei fuseseră puse trei divane în formă de semicerc, 
pentru ca servitorii să poată aduce ușor tăvile cu mâncare. 

— Şi unde vrei să ajungi cu gândirea asta bărbătească? 
i-a răspuns cu gura plină. 

— Crezi că fratele tău s-a retras din armată? a întrebat 
pe neașteptate. 

— Ar trebui să-l întrebi pe el, i-a răspuns ea, continuând 
să mestece fructul. 

— Îmi este permis să pun asemenea întrebări? 

Fără îndoială, întrebarea fusese rostită pe un ton destul 
de sarcastic. 

— Eşti soţia lui, a răspuns Aurea fără să se uite la ea. 

Aradia nu știa de ce, dar nu se simţea soţie. 

— Ca soţie a fratelui meu, ai dreptul să-i pui întrebări 
despre ce face, ce gândește și să îi ceri socoteală. 


183 


Aradia a clipit uluită. Ea nu avea capacitatea necesară, 
nici maturitatea să ceară cuiva socoteală. 

— Maximus este prea irascibil. Umblă prin casă de parcă 
ar fi supărat... 

Aradia a tăcut un moment, pentru că vorbele ei i s-au 
părut neloiale față de el și nu voia ca Aurea să-și facă o 
impresie greșită. 

— Atunci fratele meu ar trebui să meargă la o 
prostituată. 

Răspunsul Aureei a paralizat-o. _ 

— De ce spui că ar trebui să se ducă la o prostituată? In 
plus, mă îndoiesc că aici, în lulia Augusta Emerita, există 
asemenea femei. 

Aurea s-a înfruptat din altă prună. 

— Sunt ușor de recunoscut, i-a spus, se îmbracă altfel 
decât celelalte; în plus, își vopsesc părul și poartă chiar și 
peruci de o culoare galbenă, cam ridicolă. 

— Ai văzut multe ca ele pe-aici? a întrebat. 

Aurea s-a gândit o clipă, apoi a clătinat din cap de mai 
multe ori. 

— Trebuie să recunosc că le-am văzut la Roma. 
Legionarii menţionează foarte des numele Karei, un nume 
faimos printre ei. 

— De unde știi despre ce vorbesc legionarii? Şi de ce 
crezi că fratele tău ar avea nevoie să se ducă la Kara aia? 

Vocea Aradiei urcase cu câteva tonuri. 

— Pentru că de asta are nevoie un bărbat când nu 
capătă ce i se cuvine de la soţia lui. 

Privirea Aradiei avea o strălucire tot mai ciudată. 

— Ce nu capătă de la soţia lui? a insistat. 

— Plăcere, draga mea Aradia, plăcere. 

Obrajii ei s-au făcut roșii ca jarul încins. 

— Un bărbat are nevoie de plăcere, pentru că, dacă nu o 
obține, devine iritat, tensionat și chiar supărat. 

Exact simptomele pe care le are Maximus, și-a zis ea. 

— Nu știi ce spui! a exclamat rușinată. 


184 


— Și tu știi? a contraatacat Aurea. 

Aradia s-a menţinut într-o tăcere încăpățânată, pentru că 
discuţia lua o turnură complet diferită faţă de ce sperase 
ea. 

— Amintește-ţi că în Roma eram logodită cu un 
centurion, Apolonius Carus. Un bărbat cu chip frumos și 
mâini foarte lungi. 

Aurea a tăcut un moment, amintindu-și de alt băiat cu 
care împărtășise câte o tăvăleală în trecut. 

— Mi-aduc aminte de Cecilius, un admirator care m-a 
făcut să petrec clipe foarte plăcute. 

Aradia continua s-o privească intens pe cumnata sa. Nu 
putea să înțeleagă de ce Aurea rupsese logodna cu un 
bărbat ca Apolonius Carus. Era visul oricărei fete. 

— N-am avut niciodată vreun admirator, a admis cu 
oarecare dezamăgire și fără să insiste asupra chestiunii 
logodnei rupte, pentru că nu voia să-și supere cumnata. 

Aurea s-a uitat cu luare aminte la Aradia. Nu era atât de 
tânără ca să nu fi primit un sărut sau o mângâiere de la 
vreun tânăr mai îndrăzneţ. Şi, dintr-odată, s-a decis să-i 
explice anumite lucruri care i se păreau importante și care 
îi puteau fi de folos. 

— Vreau să-ţi spun ceva, ca să nu uiţi, a început Aurea 
atât de serioasă, că Aradia a privit-o nerăbdătoare. Un 
cetățean roman poate să întrețină cu ușurință relaţii 
sexuale cu soţia lui acasă, cu un bărbat în băile publice, cu 
o prostituată la bordel sau cu un sclav și nu va fi criticat 
decât dacă nu este capabil să îl ţină pe fiecare în locul care 
i se cuvine. 

Aradia a respirat brusc și a început să meargă în cerc, 
pentru că își simţea pielea arzând. Explicaţia cumnatei sale 
i se părea absurdă. Marcus, tatăl ei, nu avusese amanți 
sclavi. Nici nu mersese la prostituate, pentru că o iubea pe 
Iulia, mama ei... Fără să vrea, a ajuns la singura concluzie 
posibilă a explicaţiei Aureei: un bărbat și o femeie trebuie 


185 


să simtă unul pentru celălalt o astfel de iubire încât să nu 
mai dorească nimic altceva. 

— Ar trebui să știi că a fi soţie înseamnă un lucru fără 
nicio legătură cu plăcerea sexuală, a continuat Aurea. 

Aradia a simţit cum castelul ei de iluzii tocmai se 
transformase în nisip, se risipise complet dus de vânt. Ea 
avea o părere mult mai profundă despre relaţiile dintre un 
bărbat și o femeie. 

— De aceea trebuie să-l înţelegi pe fratele meu, i-a spus 
Aurea ca s-o liniștească. 

Aradia nu s-a oprit din mers. 

— Trebuie să meargă la o prostituată. 

— Şi de ce nu poate o soţie să-i ofere plăcerea de care 
are nevoie? a întrebat-o Aradia ingenuă. 

— Nu unui bărbat care este obișnuit să dea ordine, să 
facă totul cu exactitate, să facă și să desfacă lucrurile după 
cum are chef, i-a răspuns cumnata ei. 

— Căsnicia nu este o tabără militară. Și nici căminul 
conjugal, i-a răspuns Aradia pe un ton sec. 

Aurea nu a tratat intervenţia cumnatei sale cu 
seriozitatea care se cuvenea. 

— Servitorii sunt obișnuiți să primească și să 
îndeplinească ordine ca și legionarii. Soţiile, la fel, a 
încheiat, ca și cum ar fi fost o frază pe care o învățase din 
copilărie. 

— Dacă-i tratezi pe oameni cu bunătate și afecţiune, îţi 
răspund cu aceeași monedă. Am învăţat asta de la tata. 
Dacă o soţie este fericită, îi face fericiţi pe soţul ei, pe 
copii, pe toţi cei care o iubesc. 

Aradia a încercat să-și reprime supărarea provocată de 
faptul că Aurea făcuse un gest din umeri care i s-a părut 
agresiv după ce i-a ascultat vorbele. 

— Nu înţeleg de ce ești așa furioasă, deși recunosc că 
prefer să te văd așa. Fratele meu face o treabă bună 
iritându-te. 

Aurea a schiţat un zâmbet viclean. 


186 


— Presimt că și tu simţi nevoia să savurezi plăcerea. 

Aradia a pufnit nemulțumită. Putea să fie de acord cu 
prima afirmaţie, dar a refuzat s-o ia în considerare pe cea 
de-a doua. Era atât de supărată, încât coșmarurile 
încetaseră, dar, dacă ar afla că Maximus mergea la o 
prostituată... 

— Nu știu ce le-a spus servitorilor și de ce, a încercat să 
schimbe subiectul și s-o orienteze pe cumnata sa spre tema 
principală de la începutul discuţiei. 

Aradia observase o schimbare semnificativă a 
comportamentului servitorilor față de ea.  Văzuse 
împiedicându-se pe oricine îi ieșea în cale. Abia dacă 
vorbeau despre munca lor. Erau speriaţi, temători, și ea 
detesta starea aceea de nesiguranţă, pentru că și pe ea o 
apăsa. Era conștientă de efectul ei dăunător și de faptul că- 
i submina încrederea în sine. 

— Fratele meu este iritat, fiindcă nu i se oferă plăcere... 
i-a amintit Aurea, și ea s-a descurajat și mai mult. Există, 
de asemenea, posibilitatea să nu-i convină că se află aici. 

Privirea Aradiei oglindea o mâhnire profundă, pentru că 
la același lucru se gândise și ea. Maximus se eschiva să 
poarte discuţii cu ele două în timpul meselor. Stătea închis 
în tablinum cea mai mare parte a timpului și abia dacă 
schimba câteva vorbe cu servitorimea. Rărise vizitele în 
oraș și refuzase mai multe invitaţii ale guvernatorului și 
ofițerilor, unii dintre ei în retragere, care locuiau cu 
familiile lor în oraș. 

— Mâine mergem în forul din Iulia Augusta Emerita. 

— Vrei să mergi? a întrebat-o Aradia privind-o cu 
interes. 

— Mi-ar plăcea mult să-l văd pe Astolpas. 

Astolpas era un negustor din Carthago Nova!”, care 
vindea mătăsuri, bijuterii și mărunțţișuri, în diverse tabere 
romane. Ea îl cunoscuse când venise în oraș și până și 
Aradia cumpărase de la el stofe și podoabe pentru Vila 


19 Actuala Cartagena (n.a.) 


187 


Magna. Unele dintre lucrurile pe care le aducea erau într- 
adevăr frumoase. 

— Le voi cere lui Adrianus Sabinus și lui Oton Arrius să 
ne însoţească. 

— Ar trebui să-i ceri asta fratelui meu, i-a sugerat 
cumnata ei. 

— Maximus este un bărbat foarte ocupat, i-a răspuns 
Aradia fără să se gândească prea mult. 

— Îmi place cum îi rostești numele, i-a mărturisit Aurea. 
Îi dai o intonaţie foarte deosebită. 

Aradia a zâmbit cu gura până la urechi. Din discuţia cu 
cumnata ei întrevăzuse o mulțime de posibilităţi pe care nu 
îndrăznea să le ia în considerare. Totuși, înainte să le 
analizeze în profunzime, a dorit să atenueze seriozitatea 
ultimelor ei cuvinte. 

— Şi dacă îi zic generalato? Crezi că e vreo diferenţă de 
intonatie? 

Aurea a izbucnit în hohote sonore de râs. 

— Ce mi-ar a plăcea ca Maximus să aibă măcar jumătate 
din simțul umorului care te caracterizează. 


Generalul s-a simțit stânjenit pe tot parcursul cinei. 
Privirea intensă și sinceră a Aradiei îi provoca o ușoară 
stare de agitație. Nu-l mai privise niciodată așa, ca și cum 
ar fi scrutat un necunoscut pe care îl vedea pentru prima 
oară. Sora lui continua să se poarte ca fetele care nu au 
altă grijă decât să fie frumoase ca să fie curtate. 

Totuși, în Vila Magna nu era niciun bărbat care să 
merite atenţia ei. Încă nu-i trecuse supărarea provocată de 
frivolitatea ei. Logodna cu Apolonius Carus eșuase din 
cauza reticenţei surorii lui. O convinsese pe mama lor că 
nu era pregătită să fie soţia unui militar. Şederea 
îndelungată în Noricum îl privase de exercitarea autorităţii 
în relaţia sa, căci Claudia era prea îngăduitoare cu ea. 


188 


Când a venit momentul comissatio*%, Aurea și-a luat 
rămas-bun pretextând o ușoară indispoziţie. l-a lăsat 
singuri, și el s-a întrebat din ce cauză simţea că rămăsese 
deodată în dezavantaj. Aradia stătea culcată în stânga lui; 
dacă întindea mâna, putea să-i atingă părul. Purta o tunică 
albastră și niște panglici de aceeași culoare împletite în 
păr. Musșca dintr-o prună care îi păta buzele cu culoarea ei 
și el a simţit impulsul de a i le linge pentru a le reda 
culoarea originală. A tușit ca să-și limpezească vocea. 
Brusc, Aradia s-a ridicat în capul oaselor pe divan. 

— Maximus, a început ea, trebuie să-mi răspunzi la o 
întrebare. 

El a ţintuit-o cu ochii săi negri care se oglindeau în cei 
gri ai ei. Era o culoare care îi plăcea în mod deosebit, 
pentru că îi amintea de tăișul spadelor pe care le admira 
ea. 

Te-ai retras din armată? Ai de gând să te întorci la 
Roma? Îţi place să trăiești în Hispania? 

— Sunt trei întrebări, i-a spus el. 

Ea simţea nevoia imperioasă să știe. 

— Aș vrea să cunosc răspunsurile. 

— Nu, nu m-am retras din armată, i-a răspuns 
păstrându-și calmul. În privinţa celei de-a doua întrebări, 
da, mă gândesc să mă întorc la Roma și îmi place să trăiesc 
în Vila Magna. 

Maximus a putut să audă perfect profundul suspin pe 
care îl scosese ea. Era ca și cum s-ar fi așteptat la alte 
răspunsuri. 

— Mai am întrebări, i-a spus Aradia în continuare. 

Maximus îşi închipuia. Curiozitatea feminină era 
insaţiabilă. 

— Sper să nu fie foarte dificile. 

Dificile nu, doar prea personale, și-a spus ea. Aradia s-a 
uitat la trupul musculos aplecat în faţă. Maximus a luat 


20 S Ă A a : : X x 
Moment al mesei destinat vinului, însoțit de alimente uşoare, dulci sau sărate, care provocau 


setea. (n. t.) 
189 


câteva măsline și le-a băgat în gură. Purta o tunică scurtă 
roșie, strânsă pe talie cu banduliera. Firele argintii de la 
tâmple îi dădeau o înfățișare solemnă, iar ridurile mici din 
jurul ochilor sugerau o viaţă intensă, plină de lupte și 
victorii. 

— Ai cunoscut plăcere cu un bărbat în băile publice, cu o 
prostituată la bordel sau cu un sclav în casă? 

Maximus s-a înecat cu sâmburii de măslină. A trebuit să 
se ridice și să bea o înghiţitură de vin ca să-și calmeze 
accesul de tuse. După aceea a privit-o stupefiat. Era 
scandalizat! Când și-a revenit suficient, a privit-o atât de 
lung, încât Aradia a roșit până la rădăcina părului, dar nu 
și-a plecat capul. l-a susţinut privirea cu hotărâre, 
așteptându-i răspunsul. 

— Nu este o informaţie pe care aș da-o unei soţii, i-a 
răspuns cu asprime. 

Răspunsul nu a satisfăcut-o deloc. 

— Dar unei prietene? a insistat ea. 

— De ce vrei să știi lucruri atât de intime despre mine? 

Aradia și-a spus că începuse deja să alunece, așa că 
putea să meargă până în fundul prăpastiei. 

— Pentru că eu nu am cunoscut plăcerea cu o femeie în 
băile publice, nici cu o prostituată, nici cu o sclavă și, 
lucrul cel mai important, nici nu mă interesează așa ceva. 

Halal răspuns mi-a dat, s-a gândit Maximus. 

— Te-ar deranja dacă răspunsul ar fi afirmativ? a 
întrebat el. 

S-a gândit câteva clipe la întrebarea pusă de Maximus. 
Ea voia răspunsuri, și le va obţine. 

— M-ar deranja să cauţi plăcere în altă parte, acum când 
suntem uniți prin căsătorie. 

Mărturisirea ei l-a uimit. El se gândise să divorțeze și nu 
știa unde îl va duce drumul pe care i-l indica ea. 

— Sunt conștientă că părinţii noștri ne-au căsătorit 
dintr-un motiv foarte îndepărtat de interesul romantic sau 


190 


sexual pe care ai putea să-l ai faţă de mine, a continuat ea 
pe un ton resemnat. 

Maximus nu a îndrăznit să mai bea vin, temându-se că îl 
va scuipa. 

— Dar sunt hotărâtă să fiu o soţie bună și să-ţi dăruiesc 
copii de care să fii mândru. 

Maximus se aștepta la orice, dar nu la bunăvoința aceea 
resemnată. 

— Mă surprinde acceptarea asta din partea ta, a spus 
întristat. 

Aradia l-a privit, în parte îndurerată, în parte furioasă. 

— Există oare un alt răspuns pe care aș putea să ţi-l 
dau? 

El era copleșit. Și-a umplut cupa cu vin aromat și l-a 
băut dintr-o înghiţitură. 

— Ești prea tânără, a spus el, de parcă ar fi rostit o 
sentinţă. 

— Nu pot să schimb acest lucru, a recunoscut cu 
umilință, dar o să învăţ să fiu o soţie bună. Regret că nu 
sunt o femeie frumoasă ca Aurea, nici atât de strălucitoare 
ca mama ta, dar sunt onestă și am fost crescută să fiu 
loială familiei, mai presus de orice. 

— Inclusiv de cezar? a întrebat interesat. 

— Inclusiv de cezar, i-a răspuns ea. 

Maximus fusese atât de preocupat de conspirația care 
dusese la moartea vărului său, a lui Sila Marcus și a Iuliei, 
că nu avusese timp să hotărască ce va face cu Aradia când 
totul se va rezolva. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială că poţi să fii așa 
cum spui. Dar întrebarea este, vrei să fii? Pentru că eu nu 
sunt un băiat necopt și binevoitor. Nu-mi place să pierd 
timpul cu lingușeli și galanterii. 

— Nu te-aș face niciodată să pierzi timpul cu nimicuri, a 
răspuns ea cu convingere. 

— Atunci să ne acordăm un răgaz ca să ne gândim 
înainte să hotărâm ceva. 


191 


— Dar eu n-am nevoie să mă gândesc, pentru că știu ce 
vreau, a afirmat cu tărie. Am știut mereu... 

Aceste vorbe au rămas neterminate, și Maximus s-a 
întrebat de ce. 

— Atunci ești o fată norocoasă. 

— O soţie norocoasă, l-a corectat. 

Maximus i-a adresat un zâmbet de recunoștință. Era 
foarte rapidă în oferirea răspunsurilor. 

— O soție norocoasă, dar obraznică, a adăugat el. 

Aradia simţea că ajunseseră la un punct intermediar de 
înţelegere. 

— Totuşi, trebuie să te avertizez în privinţa unui lucru. 

Maximus i s-a părut adorabilă în atitudinea aceea 
solemnă. Era o fată cu idei foarte clare și cu un scop pe 
care avea de gând să îl atingă, indiferent de preţ. Dacă 
descopăr ca îţi cauţi plăcerea cu Kara, nu numai că voi 
divorța, dar am să-ţi smulg inima din piept și-am s-o dau 
oamenilor tăi s-o mănânce. 

Aradia a bătut din palme o dată ca să-i cheme pe 
servitori să strângă tăvile cu mâncare de pe masă. Când 
aceștia au venit cu toţii, și-a luat rămas-bun de la Maximus 
și a plecat în camera sa. El a rămas cu cupa de vin la 
jumătatea drumului către gură. A pus mâna pe ulciorul cu 
vin aromat înainte să-l ia servitorul. Discuţia avută cu mica 
lui soţie îi lăsase o senzaţie euforică, lucru ce nu i se mai 
întâmplase de mult timp. 

Pe Jupiter că habar n-am cine este acea Kara, dar am de 
gând să aflu. Şi-a umplut din nou cupa, gândindu-se la 
cuvintele Aradiei, la amenințările și avertizările ei. Dacă n- 
ar fi atât de puțin probabil, aș crede că este geloasă, și-a 
spus. Dar ca să fie geloasă trebuia să simtă ceva foarte 
profund pentru cineva și se îndoia serios că fata cu care se 
căsătorise simţea pentru el altceva decât recunoștință și 
afecțiune fraternă. Văd lupi acolo unde nu sunt. 


192 


Capitolul 21 


Întâlnirea pe care Maximus o avea cu Quintus Brutus și 
cu Marius Tarquinus îi lăsa un gust amar în gură. Deși 
trecuse ceva vreme de când se afla în Iulia Augusta 
Emerita, nu primise încă niciun raport semnificativ din 
Roma. Nicio informaţie despre comploturi sau conspirații 
care l-ar fi determinat să se întoarcă în grabă. Simţea că 
șederea lui în Hispania era inutilă și o pierdere de timp. 
Obosise să aștepte, să nu facă nimic. In Noricum ţinea un 
om închis sub un nume fals și știa că, dacă lucrul ăsta s-ar 
fi aflat, ar fi avut mari probleme. 

— Nu sunt mișcări ciudate în casa prefectului Caius 
Salvius, i-a spus Quintus Brutus pe un ton măsurat ca să 
nu-l irite și mai mult. 

Maximus și-a netezit cu nerăbdare părul întunecat. 

— Şi nici împăratul Augustus nu a făcut noi numiri de 
senatori sau în alte funcții, a subliniat Marius Tarquinus. 

— Ar trebui predat, l-a sfătuit Quintus. Senatorul Sila 
trebuie să plătească preţul delictului său. 

Maximus s-a îndepărtat de masa pe care se aflau mai 
multe suluri de papirus desfăcute. În nordul Hispaniei, un 
grup de rebeli asturi care se formase recent făcuse 
incursiuni în tabăra de la Lucus Augusti?!, și el trebuia să 
se ocupe imediat de acest lucru. 

— Am devenit complice  ascunzându-l, a răspuns 
generalul. 

— Tot mai credeţi că este nevinovat? 

Marius Tarquinus îi adresase întrebarea pe un ton 
inchizitorial. 

— Pentru ce s-a întâmplat în casa lui, da. 


al Actualul oraș spaniol Lugo. (n.a.). 


193 


Atât Quintus, cât și Marius au păstrat o tăcere lungă. 

— Simt că se va întâmpla ceva grav și nu pot să fac 
nimic în această privință, pentru că nu știu despre ce este 
vorba și, în plus, mă aflu departe de Roma. 

— Uneori nu vedem ceea ce sare în ochi. 

Cuvintele lui Marius l-au făcut pe Maximus să se uite cu 
ochii mijiți la oamenii săi. 

— Este încă devreme, a intervenit Quintus ca să alunge 
încordarea din încăpere. Apele pot reveni în albia lor. 

— Ceea ce mă îngrijorează, a continuat Maximus, este 
relaţia care s-a înfiripat brusc între prefectul Caius Salvius 
și senatorul Aurelius Basianus. 

— Nu fac schimb de mesaje, a subliniat Quintus. 

Maximus știa. Avea oameni care supravegheau fiecare 
pas pe care îl făceau prefectul și senatorul și nu obținuse 
niciun rezultat satisfăcător. 

— Ar trebui luată în considerare posibilitatea să nu 
existe nicio conspirație împotriva cezarului. 

Maximus s-a uitat cu atenţie la Marius. 

— Şi nici contra curiei. 

Această posibilitate era total exclusă. 

— Sila Marcus era un bărbat integru, loial Romei. 
Moartea lui nu s-a datorat unei combinaţii de circumstanţe 
imprevizibile și inevitabile, a spus Maximus. Descoperise 
ceva foarte important și am de gând să aflu despre ce era 
vorba, indiferent cât timp îmi va lua. 

Quintus și Marius au dat aprobator din cap. 

— Menţinerea mea departe de Roma este cel mai 
concludent indiciu că se întâmplă ceva grav. 

Cuvintele lui Maximus erau la obiect. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu rebeliunea din Lucus 
Augusti? a întrebat Marius Tarquinus. 

Tabăra se aflase în grija lui Caius Antistius, dar 
generalul fusese numit guvernator al Hispaniei Citerior. 
Din Tarraco îi trimisese o scrisoare cu instrucţiuni precise. 


194 


Avea altă scrisoare de la guvernatorul Publius Carisius cu 
aceleași instrucțiuni. 

— Guvernatorul Publius Carisius așteaptă un raport în 
legătură cu scrisoarea trimisă din Tarraco, l-a informat 
Quintus, care fusese însărcinat să-i ducă sulurile de 
papirus. 

Maximus a pufnit ușor neliniștit. Doi guvernatori 
puternici încercau să rezolve aceeași problemă și făceau ca 
proporţiile acesteia să crească în mod considerabil. 
Revolta din Lucus Augusti nu îl îngrijora. In trecut se 
descurcase în situaţii cu mult mai complicate și mai 
dificile. 

— [I-l voi da personal, a răspuns scurt. Şi îi voi explica 
măsurile pe care am de gând să le iau și când am prevăzut 
să plec. 

Maximus rostise ultimele cuvinte dând de înţeles că 
întrevederea se încheiase. 

— Generale. 

Vocea lui Quintus l-a făcut pe Maximus să ridice privirea 
de pe scrisori către el. 

— Doriţi să le însoțim pe soţia și pe sora Domniei 
Voastre când vor vizita forul? 

Maximus l-a privit mirat, pentru că întrebarea părea 
neobișnuită. 

— Adrianus Sabinus și Olon Arrius se ocupă de paza lor, 
i-a informat el. 

— Este nevoie de o protecţie mai fermă, i-a răspuns 
Quintus. Bătrânii ăia doi cu greu pot să ţină spada în mână 
fără să cadă pe spate. 

— Există vreun motiv pe care ar trebui să-l cunosc 
înainte de a le permite celor mai buni doi oameni ai mei să 
le însoțească pe soţia și pe sora mea în lulia Augusta 
Emerita? 

Întrebarea fusese rostită pe un ton periculos. Quintus a 
lăsat ochii în jos, tulburat. Marius s-a uitat în altă parte, 
îngrijorat de expresia întipărită pe faţa generalului. 


195 


— Îngrijorarea mea este provocată de comportamentul 
familiar al ambelor femei față de Luam, un negustor hispan 
care nu inspiră prea multă încredere printre ai săi. 

Maximus a oftat ușor auzind explicaţia lui Quintus. 
Acesta era un bărbat care avea instinctul foarte dezvoltat 
în judecarea oamenilor, de aceea nu i-a disprețuit vorbele. 

— Spuneti-mi ce vă preocupă. 

Amândoi ofițerii au luat poziţia de drepţi, ca și cum, în 
loc să le ceară explicaţii în legătură cu suspiciunile lor, le- 
ar fi cerut să se pregătească de atac. Maximus era tot mai 
intrigat. 

— Luam este un negustor din Carthago Nova care vinde 
mătăsuri, bijuterii și alte lucruri în taberele romane. 
Obișnuiește să se plângă la tavernă că în zona asta soldaţii 
au puţini bani de cheltuit, pentru că prăzile de război sunt 
rare. 

— Şi-atunci...?, i-a încurajat să continue. 

— Marius și cu mine ne temem că încearcă s-o răpească 
pe sora Domniei Voastre, ca să ceară după aceea o 
răscumpărare. 

Lui Maximus i se părea nemaipomenită temerea lor. 

— Ceilalţi negustori din lulia Augusta Emerita cunosc 
generozitatea soţiei Domniei Voastre și cât de încrezătoare 
este când vă însoțește sora în preumblările ei. 

— Nu poţi să-l suspectezi pe orice negustor care vine în 
oraș, s-a grăbit să spună Maximus. 

Quintus și-a relaxat umerii și l-a privit în faţă pe general. 

— Am făcut cercetări despre el și am descoperit că în 
Carthago Nova a răpit-o pe fata consulului Cecilius 
Iulianus. 

— Şi hispanul încă trăieşte? a întrebat uimit. 

— Fata s-a declarat îndrăgostită de el şi i-a obținut 
iertarea din partea tatălui ei. 

Maximus a Închis ochii o clipă. 


196 


— Sora Domniei Voastre manifesta un interes deosebit 
pentru el, a subliniat Marius, care păstrase tăcerea până în 
acel moment. De aceea suntem bănuitori. 

Maximus și-a încrucișat braţele pe piept, rezemându-și 
șoldul de masa lungă din lemn. Ultimul lucru de care avea 
nevoie erau și alte complicaţii, și femeiești pe deasupra. S- 
a uitat la Quintus și a văzut limpede cât de îngrijorat era și 
a regretat profund că unei femei ca sora lui nu îi trezise 
interesul un bărbat excepţional ca el. Aurea dovedise 
întotdeauna o predilecție pentru băieţii lași. 

— Mă veţi însoţi în for și ca să mă conving de purtarea 
Aureei. Voi înlesni o întâlnire cu ea, fără să bănuiască, 
pentru a nu-i da timp să pregătească o scuză valabilă. 

Quintus și Marius au dat afirmativ din cap. 


Urmărirea lor s-a dovedit foarte simplă. Aradia purta o 
capă cu glugă albastră, care îi acoperea părul. Aurea o 
ţinea de braţ strecurându-se printre tarabe. Maximus 
vedea zâmbetele pe care bărbaţii le adresau, și trupul i s-a 
încordat de furie. Le observa parțial ascuns după o tarabă 
cu uleiuri parfumate. Ca să abată atenţia de la ei, Marius 
Targquinus a cumpărat câteva flacoane, pe care negustorul 
le-a înfășurat în săculeţi din pânză. 

— Ăsta e hispanul? a întrebat cu un aer martial. 

Dar nu s-a uitat la Quintus Brutus ca să vadă gestul lui 
de confirmare. Din poziția în care se afla, puţin mai 
departe, putea să observe atitudinea galantă a bărbatului. 

— Acela este Luam din Carlhago Nova. 

Maximus bănuia. Nu uita ușor un nume. Aurea cocheta 
cu nerușinare cu el, dar hispanul nu-și lua ochii de la 
Aradia. A scrutat cu atenţie tarabele și pe oamenii veniţi 
din diverse locuri din Hispania ca să-și vândă mărfurile. 

— Nu-i văd pe Adrianus Sabinus și pe Oton Arrius. 

Quintus Brutus și-a dres vocea stânjenit. 

— De obicei așteaptă în tavernă. Acolo cumpără vinul pe 
care apoi îl duc la Vila Magna. 


197 


Maximus a hotărât să planteze viță-de-vie ca să nu mai 
fie nevoie să cumpere vin de nicăieri. 

— Îl aduc din Corduba, a subliniat Quintus. 

— De unde știi toate astea? a întrebat Maximus cu ochii 
scăpărând de furie. 

I se părea nemaipomenit că femeile umblau singure 
printre tarabe, fără escorta celor doi protectori. 

— Îmi pare rău pentru tonul meu, Quintus, dar mă 
exasperează că nu îmi ascultă ordinele. 

— Două fete romane sunt de obicei un subiect interesant 
de discuţie printre bărbaţii din tabără. 

Maximus l-a privit fix, și Quintus a știut că generalul 
clocotea de furie. 

— Chiar dacă e vorba despre soţia și sora mea? a 
întrebat uimit. 

Dar Quintus nu a răspuns, pentru că Maximus nu se mai 
uita la el. Își concentrase atenţia asupra bărbatului care o 
ţinea de mână pe Aradia ca să-i pună o brățară. 

— Ea nu-l provoacă, i-a spus Marius. E prea inocentă, 
așa că hispanul profită. 

— Știu, a răspuns scurt Maximus. Şi mă întreb de ce o 
face, știind că este o femeie căsătorită. 

Marius Tarquinus fusese mereu sincer cu generalul său, 
dar în acel moment a ezitat să-i spună ce gândea. Quintus 
Brutus nu a fost atât de respectuos, nici nu s-a gândit de 
două ori. 

— Este extraordinară, generale, i-a zis el pe neașteptate. 
Şi de obicei bărbaţii observă asta. 

Maximus s-a întors spre el cu o strălucire periculoasă în 
pupile. Totuși, Quintus nu și-a retras vorbele. 

— Este o fetiță, cum poate să nu fie extraordinară? a 
afirmat el. 

Marius Targuinus și Quintus Brutus și-au dres glasul 
stânjeniţi. 


198 


— Cu riscul de a fi biciuit pentru sinceritatea mea, voi 
spune că acești hispani nu privesc o fetiţă, ci o tânără care 
li se pare un pic exotică. 

Maximus și-a încleștat maxilarul. Şi Adrianus Sabinus îi 
spusese același lucru despre Aradia. A întors capul spre 
locul în care se găsea ea și a continuat s-o cerceteze cu 
luate aminte. Hispanul Luam insista în privinţa bijuteriei 
pe care în acel moment o proba Aurea. Marius spusese că 
Aradia era o tânără exotică? Nu se înșela. Brusc, gluga i-a 
căzut pe spate, dar nu în mod accidental. Hispanul voia ca 
ea să probeze o coroniţă din argint. Fata refuza pe un ton 
vehement și încerca timid să-l împiedice. În lumina 
soarelui, părul Aradiei strălucea ca monedele din aur 
vechi. Chiar dacă stătea cu spatele și nu putea să-i vadă 
chipul, știa că era îmbujorat, că obrajii palizi căpătaseră o 
frumoasă tentă roz, iar ochii îi străluceau ca argintul topit. 
A făcut hotărât un pas înainte, dar mâna lui Marius l-a 
oprit. 

— Ea nu are nicio vină, generale. 

— Dar sora mea, da, a răspuns pe un ton dur precum 
granitul. 


Aurea se uita cu un real interes la brățară, chiar dacă 
preţul pe care îl cerea hispanul i s-a părut exorbitant. 
Luam era un negustor insistent și se uita cu prea mult 
interes la cumnata ei, ceea ce începea s-o deranjeze. 

— Nu vreau și nici nu-mi trebuie o coroană, a spus 
aceasta îndepărtându-se de hispanul care voia să i-o așeze 
pe cap. Vreau doar o stofă de culoare albastră. 

Aradia o văzuse cu ocazia unei vizite anterioare și s-a 
gândit că ar putea să-i facă din ea o tunică nouă lui 
Maximus. Dar hispanul insista prea mult cu bijuteriile, și 
ea începea să se enerveze. A auzit geamătul Aureei și, 
când a privit-o, i-a văzut surpriza și teama întipărite pe 
faţă. A întors instinctiv capul spre stânga și a tresărit la 
vederea lui Maximus. Cei doi oameni de încredere ai lui 


199 


mergeau cu un pas în urmă. Lumea se dădea la o parte din 
calea celor trei bărbaţi. 

Chipul lui Maximus exprima o furie cumplită. Aradia a 
făcut un pas spre cumnata sa, fără să și dea seama. 
Maximus era îmbrăcat în uniforma de general și lumea se 
îndepărta din calea lui cu capul plecat. Capa militară de 
culoare grena atingea pământul la fiecare pas pe care îl 
făcea. În bandulieră purta spada și pumnalul. Părea chiar 
ameninţător Aradia și-a înghiţit brusc saliva, căci privirea 
soțului ei nu prevestea nimic bun. Când a ajuns lângă ele, 
s-a întors spre hispan cu o avertizare clară în ochii lui 
negri. Luam a lăsat imediat privirea în jos. 

— Maximus, ce... ce... surpriză! s-a bâlbâit Aurea. 

— Oamenii mei vor plăti lucrurile pe care le-au cumpărat 
soţia și sora mea. 

Vocea lui avea o intonaţie atât de amenințătoare, că 
restul negustorilor au tăcut când l-au auzit. 

— Nu va fi nevoie, generale, consideraţi-le un dar. 

Maximus a mijit ochii ascultându-l pe hispan. Era de 
statură medie și avea o constituţie slabă. În niciun caz nu 
ar fi fost un adversar pentru Quintus sau Marius, cu atât 
mai puţin pentru el. 

— Femeile romane nu primesc daruri de la sclavi! s-a 
răstit cu duritate. 

— Nu sunt sclav, generale, l-a informat pe un ton scăzut 
și respectuos. 

— Dacă te mai văd în Iulia Augusta Emerita... 

Luam înţelesese foarte bine mesajul. Își va păstra viaţa 
dacă nu se va mai întoarce în for. 

Maximus i-a făcut semn lui Marius să-i dea câţiva dinari 
pentru bijuteriile pe care le vânduse celor două femei. A 
luat-o de cot pe Aradia și a silit-o să meargă repede. 

— Maximus, ce se întâmplă? a întrebat ea, uimită de 
purtarea lui. De ce ești așa de supărat? 

— Pentru că mi s-a părut nepotrivit comportamentul 
unei soții și al unei surori. 


200 


Ea nu înţelegea. A întors capul ca să vadă unde era 
cumnata sa. Marius și Quintus o escortau. 

— Nu făceam nimic nepotrivit, a protestat ea. 
Cumpăram niște stofă din care voiam să cos o tunică. 

— A fost o prostie să vă aventuraţi singure în for, fără 
protecţia lui Oton și a lui Adrianus. 

Aradia și-a zis că în for nu erau numai ele, ci și câteva 
soții de ofiţeri și chiar fiica unui consul. De ce credea 
Maximus că era o prostie? 

— Hispanii ne cunosc. Am venit de mai multe ori ca să 
cumpărăm lucruri pentru casă, nu era niciun pericol 
pentru noi. 

Dar Maximus nu i-a răspuns. A împins-o în trăsura pe 
care o conducea chiar el și care se afla într-o zonă mai 
depărtată de drumul principal spre for. S-au întors acasă în 
tăcere și, odată ajunși, i-a cerut să rămână în camera ei 
până la noi ordine. 


201 


Capitolul 22 


Aradia se plimba foarte nervoasă. Auzea strigătele 
Aureei și întrebările pe care i le punea fratele ei, care 
rămâneau fără răspuns. I se părea nemaipomenit că o 
vizită în forul din lulia Augusta Emerita îi declanșase o 
asemenea furie. 

Gândește-te, Aradia, gândește-te cum ar proceda 
generalul, și-a spus străbătând camera cu pași mari. Nu 
știa dacă Adrianus și Oton se întorseseră sau nu la vilă. În 
clipa următoare, a auzit zgomotul unor pași rapizi, 
îndreptându-se spre locul unde se afla ea și făcând-o să-și 
țină respirația. Maximus a apărut brusc și a acoperit 
complet intrarea. Era atât de puternic și de musculos, 
încât orice încăpere părea mai mică atunci când intra el. 
Își dăduse jos capa și platoșa și, de asemenea, apărătorile 
de la picioare și braţe, dar înfățișarea lui continua s-o 
intimideze. 

— Vorbește-mi despre hispanul Luam, i-a cerut deodată 
cu glas reţinut. 

Ochii Aradiei au clipit exprimând uimirea. 

— Vinde bijuterii, ulcioare și mătăsuri. Vine în fiecare 
luni, dar nu întotdeauna ocupă același loc în for. Câteodată 
își pune taraba lângă tavernă, alteori, aproape de postul de 
pază. 

Maximus făcuse doi pași și intrase în cameră. Instinctiv 
Aradia s-a dat înapoi trei pași, fără să-și dea seama că 
acţiona astfel din precauţie. 

— Ştiai că sora mea manifestă un interes excesiv pentru 
el? 


202 


Aradia a deschis gura surprinsă, dar a închis-o la loc. 
Habar n-avea că Aurea era interesată de un negustor 
hispan. 

— Este un bărbat jovial și vesel, a răspuns, pentru că nu 
știa ce să spună. Cred că și-a făcut o impresie greșită. 

Maximus continua să înainteze, iar ea să dea înapoi până 
când s-a împiedicat de marginea patului și a căzut în fund 
pe salteaua moale. S-a ridicat iute, și generalul a luat-o de 
braţ. 

— Era dreptul meu să-l ucid pe hispanul ăla. Aș fi ucis un 
om din vina voastră! 

Obrajii Aradiei au pălit îngrozitor. 

— Niciun bărbat, și cu atât mai puţin dacă este hispan, 
nu poate să atingă o fată romană și să trăiască pentru a 
povesti despre asta. Ești conștientă de temeritatea ta 
permițându-i acest lucru? 

Ea a închis ochii, pentru că vorbele lui Maximus erau 
adevărate. Dacă ar fi fost în Roma, atitudinea unui 
negustor ca Luam ar fi fost considerată scandaloasă și ar fi 
căpătat o pedeapsă meritată, dar în Hispania domnea o 
libertate atât de mare, că uitaseră de normele cele mai 
elementare de pudoare, reţinere și obedienţă. 

— Nu se va mai întâmpla, i-a spus întristată. 

— N-ai să mai pleci de-acasă, a anunţat-o Maximus. 

— Şi Aurea? a întrebat îngrijorată. 

Aradia era obișnuită să nu iasă în oraș, dar cumnata ei 
nu va rezista să stea închisă după ce gustase libertatea de 
a pleca și veni după bunul plac și fără ca nimeni s-o 
împiedice. 

— Aurea se va întoarce curând la Roma. 

Ea și-a înghiţit saliva abundentă ce i se adunase pe cerul 
gurii. 

— Este fericită aici cu noi și, dacă pleacă, îmi va fi foarte 
dor de ea, s-a lamentat Aradia. 

Vorbele femeii i-au dezlănţuit furia; a strâns pumnii pe 
lângă trup ca să și-o reprime. Pentru mulţi ofiţeri, viaţa 


203 


unui hispan valora mai puţin decât cea a unui animal, dar 
el gândea și se purta altfel. Și detesta să ia viaţa cuiva 
pentru o cochetărie femeiască premeditată, ca aceea de 
care sora lui obișnuia să facă paradă adesea. Hispanul va 
primi ceea ce merită, ca să se înveţe minte, iar Aurea, ca 
să nu uite. 

Acum venea partea cea mai dificilă: corecţia pentru soţia 
lui. 

— Trebuie să înveţi un lucru foarte important pe care 
nu-l vei uita ușor. 

Vocea răgușită a lui Maximus a alertat-o. Avea o 
strălucire ciudată în ochi și a strâns buzele până ce le-a 
redus la o linie lipsită de culoare. Era chiar supărat, și ei îi 
părea sincer rău. 

— Voi accepta pedeapsa și nu voi protesta, l-a informat 
pe un ton șovăitor. 

Maximus a fost pe punctul să înjure, pentru că ea se 
aștepta la niște lovituri de bici, poate la o palmă. Dar el 
avea în minte o pedeapsă exemplară, pe care i-o va 
administra pe termen lung. A luat-o de umeri și a apropiat- 
o încet de el. Aradia ţinea ochii larg deschiși, pentru că nu 
știa ce fel de pedeapsă va primi. El a aplecat capul spre ea 
și a sărutat-o pe gură cu patimă. A strâns în braţe trupul 
tânăr și i-a strivit sânii de torsul lui musculos până când i-a 
provocat o anume stânjeneală. 

Surprinderea femeii a luat locul precauţiei. Maximus a 
împins-o spre spate și a culcat-o pe pat, continuând s-o 
sărute. A mușcat buzele moi, în timp ce cu o mână Îi 
mângâia bustul pe sub tunică. Ea a gemut sub greutatea 
lui, dar el a continuat concentrat fiind asupra lecţiei pe 
care voia să i-o dea. 

— Când îl inciţi la desfrâu pe un bărbat, acesta este 
rezultatul pe care îl obţii. 

I-a prins mâinile deasupra capului și i-a ridicat tunica 
până în talie. A mângâiat grosolan interiorul coapselor 
satinate și pântecele alb. Ea a vrut să protesteze, dar el nu 


204 


i-a permis. A pus iarăși stăpânire pe gura ei și i-a înghiţit 
implorarea sau ruga, nu avea de unde să știe, dar nici nu i- 
a păsat. 

Aradia nu mai putea să respire. Maximus îi strivea 
trupul cu corpul lui și o săruta într-un fel care îi tăia 
răsuflarea și o împiedica să gândească limpede. Era pe 
deplin conștientă de degetele care o atingeau fără 
tandreţe. Ea era naivă, dar nu într-atât încât să nu știe că 
atingerea intimă dintre ei nu se datora dorinţei, ci 
supărării. A întors capul, pentru ca el să n-o mai sărute și 
astfel să poată respira. Mâna lui îi găsise sexul și îl atingea 
într-un fel care i s-a părut grosolan, lipsit de delicateţe. A 
simţit nevoia să plângă și nu și-a reprimat-o. Învăţase 
lecţia: dacă avea un comportament ușuratic faţă de un 
bărbat, acesta ar putea fi rezultatul pe care l-ar obţine. 

Maximus și-a oprit mâna când lacrimile ei i-au udat 
obrazul. Dar ea era atât de încăpăţânată și de orgolioasă, 
că nu i-a cerut să pună capăt atacului. El s-a ridicat din pat 
sprijinindu-și mâinile pe saltea. Ea privea într-un punct fix 
din cameră, neîndrăznind să se uite la el. 

A făcut un efort supraomenesc să nu o mai sărute, căci 
corecţia se transformase într-o chinuitoare nevoie fizică. 
De atâta timp nu mai fusese cu o femeie, încât durerea de 
nesuportat pe care o simţea în vintre creștea, biciuindu-l 
fără milă. A respirat adânc de mai multe ori ca să-și 
normalizeze pulsul și bătăile inimii. 

Aradia și-a lăsat tunica în jos, continuând să plângă. Se 
simțea martirizată, dar în niciun caz pentru ce credea 
Maximus, ci fiindcă, fără să vrea, pusese în pericol viaţa 
unui om care își câștiga pâinea făcând negoţ. Lecţia fusese 
dură, dar necesară. 

Maximus stătea în picioare în fața ei cu mâinile în 
șolduri. Dacă Aradia ar fi fost o femeie mai experimentată, 
ar fi putut să înţeleagă și să se regăsească în haosul 
emoţional pe care i-l provocase. În inocenţa ei, se gândea 


205 


doar la consecinţele unei viitoare atitudini lipsite de 
responsabilitate și maturitate. 

— Nu... nu se va mai repeta, a spus cu voce întretăiată. 

Maximus a ridicat mâna dreaptă și a lăsat-o suspendată 
în aer; era aceeași mână pe care o pusese pe pieptul ei. A 
strâns degetele ușor, ca și cum ar fi avut între ele sânul ei 
umflat. Respira întretăiat și își simțea membrul inflamat 
până în pragul durerii fizice. A înjurat în sinea lui și s-a 
pregătit să plece. 

— Maximus! a exclamat ea, stând în faţa lui. Îmi pare 
rău pentru ce s-a întâmplat în for și îți mulțumesc că mi-ai 
arătat cât de mult greșeam prin purtarea mea ușuratică. 
Nu se va mai întâmpla, a repetat. 

Maximus a respirat de câteva ori, încercând să-și vină în 
fire. Fusese gata să facă dragoste cu ea și se rușina din 
cauza lipsei sale de stăpânire. S-a răsucit pe călcâie și a 
ieșit din încăpere cu pași grăbiţi. 


Restul zilei s-a antrenat cu mai mulţi oameni de-ai săi 
într-un fel sălbatic, de parcă ar fi simţit nevoia să-și 
consume energia pe care o adunase în el. La sfârșitul 
luptei avea un umăr rănit și un ochi vânăt, căci oamenii lui 
nu umblau cu mănuși când se antrenau. Maximus era încă 
unul dintre ei, așa îi învățase și de aceea îl răniseră fizic, 
dar îi lăsaseră orgoliul neatins. La cină, femeile nefiind de 
față, a băut mai mult vin decât obișnuia. Alături de el erau 
Quintus și Marius, care acceptaseră invitaţia de a-l însoţi, 
fiindcă vedeau că se poartă ciudat și nu voiau să-l lase 
singur. Erau conștienți că bătaia pe care o primise se 
datora fetei pe care o luase de soţie. De la căsătoria 
generalului cu acea tânără, totul se schimbase. Vedeau 
clar că Maximus nu se mai putea concentra. Era mai 
încordat decât de obicei și sperau că lucrurile se vor 
schimba în curând. 

Aradia s-a trezit cu obrajii uzi și inima bătând să-i spargă 
pieptul. Coșmarurile reveniseră cu brutalitate. Închidea 


206 


ochii și vedea chipul palid al tatălui său și gâtul tăiat astfel 
încât capul îi cădea pe spate. Și-a pus palma pe piept 
încercând să se liniștească, dar i-a fost imposibil, pentru că 
era moartă de frică. A înghiţit saliva amară și a clipit de 
mai multe ori ca să-și înlăture lacrimile. Avea cămașa 
umedă de transpiratie, și singurătatea din jur o înfiora. S-a 
uitat la umbrele care se năpusteau peste ea și s-a acoperit 
cu învelitoarea de noapte. După câteva momente, teama 
era intactă în ea și creștea atât de mult, încât risca să se 
sufoce. Fără să se gândească de două ori, și-a pus 
picioarele pe mozaicurile reci de pe dușumea. A căutat o 
mantie, ca să-și acopere umerii, dar cu lumânările stinse 
nu vedea nimic. Hotărâtă, a ieșit din cameră și a mers pe 
coridor spre peristil, spre încăperile lui Maximus. Prezența 
bărbatului îi conferea o liniște și o seninătate care îi erau 
la fel de indispensabile ca respiraţia. Simţea nevoia să se 
hrănească din forţa lui, ca să-și reprime teama ce o 
copleșea. A străbătut atriul, fără să facă vreun zgomot. 
Toţi din casă dormeau, și ei îi era rușine că se lăsa 
dominată de frică. 

Și în camerele lui Maximus domnea întunericul, dar, 
spre deosebire de ale ei, cele ale generalului aveau o 
fereastră deschisă direct spre peristil. A dat la o parte 
pânza fină care acoperea intrarea și a pătruns în încăpere 
fără să ezite niciun moment. Nimic nu a făcut-o să se 
oprească sau să se întoarcă și, când a ajuns la Maximus, 
care dormea culcat pe spate, și-a dat seama că rămăsese 
dezvelit. Era gol, cu excepţia pânzei care îi acoperea sexul, 
dar, speriată cum era, detaliul ăsta nu a deranjat-o, nici nu 
a incomodat-o. S-a cățărat în pat pe partea cealaltă, fără a- 
l] trezi. A luat cu grijă învelitoarea și s-a acoperit și pe ea, și 
pe el. Şi-a lipit pieptul de trupul musculos și, simţindu-i 
căldura, a închis ochii cu o imensă ușurare. Maximus 
respira regulat, chiar dacă răsuflarea îi era dulceagă, de 
parcă ar fi băut prea mult vin dulce. Cu toate acestea, era 
atât de plăcut să poată închide ochii fără teama că s-ar 


207 


putea întâmpla ceva îngrozitor, încât s-a lăsat pradă 
somnului aproape imediat. 


Lui Maximus îi era foarte cald și simţea în partea stângă 
o atingere fină, ca și cum ar fi dormit lângă o pisică. A 
respirat adânc ca să atenueze greutatea din cap din pricina 
vinului. De foarte mult timp nu se mai lăsase dominat de 
mânie și, din cauza lipsei de control, ispășea o pedeapsă 
meritată. A încercat să-și miște braţul, dar ceva greu îl 
împiedica. Asemenea unui militar încercat, și-a analizat 
simţurile ca să-și clarifice ideile. Alături de el se afla un 
trup de femeie și, judecând după mireasma care îi ajungea 
la nas, era vorba despre mica Aradia. A întors capul ca s-o 
privească și a văzut-o ghemuită lângă el și cu obrazul pe 
pieptul lui. Părul lung era risipit pe burta lui. Acum 
înţelegea ce îi provocase atâta căldură. Tunica fină de 
dormit i se înfășurase în jurul picioarelor și i se ridicase 
până la șolduri. În ciuda întunericului, îmbrăcămintea albă 
era clar vizibilă. 

Ce făcea ea în patul lui? Când se hotărâse să se culce 
lângă el? Maximus a încercat să-și scoată braţul, și ea s-a 
mișcat neliniștită. A auzit-o gemând în somn și atunci a 
știut ce se întâmplase. Prin atacul lui, o speriase atât de 
tare, că îi reveniseră coșmarurile care o chinuiseră. A 
regretat că o trezise din somn. 

Aradia s-a prins de Maximus de parcă ar fi fost scândura 
de salvare în mijlocul unei mări agitate de furtună. A 
ridicat un picior și l-a lăsat să se odihnească peste 
pântecele bărbatului. Maximus nu a putut să-și reprime o 
puternică erecţie. Totuși, era bărbat, nu un băiat, și a 
încercat să se controleze. A respirat adânc de mai multe 
ori, a închis ochii și a cuprins-o cu braţele pe după umeri 
ca s-o tragă și mai aproape de el. 

Mult timp după aceea, l-a cuprins din nou somnul. 


208 


Capitolul 23 


Aradia s-a trezit caldă, liniștită și cu o senzaţie de 
ușurare că nu se află pe marginea unei prăpăstii. Sub 
palma mâinii simţea bătăile inimii lui Maximus. A mișcat 
încet degetele și i-a simţit părul moale de pe piept. 
Niciunul dintre ei nu era acoperit cu învelitoarea, deși ea o 
întinsese peste amândoi. Lumina zorilor se strecura pe 
fereastră și ea a început să-l cerceteze pe bărbatul care 
continua să doarmă. Chipul îi era senin, și ridurile de la 
ochi păreau mult mai puţin adânci. Și-a sprijinit ușor 
obrazul de sfârcul lui și a inhalat mireasma pielii. Îi plăcea 
foarte mult mirosul lui, pentru că îl asocia cu forţa și cu 
hotărârea. Sub imperiul unui impuls de nestăvilit, a 
început să coboare mâna spre pântece, unde părul 
întunecat încorona și ascundea cavitatea în care se afla 
ombilicul. A lăsat-o să se odihnească acolo, mângâind cu 
inelarul și arătătorul buclele mici și înfășurându-le în jurul 
lor. A auzit un oftat mai adânc și a mișcat ușor capul ca să- 
l vadă mai bine. Așa gol, părea un zeu, zeul Marte al 
războiului. Visase atâta timp să fie așa cu el! Îmbrăţișată și 
protejată de braţele lui totul era lipsit de importanţă. Il 
admira de copilă, îl iubea din adolescenţă. Și acum, că 
devenise femeie, sentimentele pe care i le inspira nu se 
diminuaseră câtuși de puţin, dimpotrivă, erau mult mai 
trainice și mai profunde. Dar el continua s-o vadă ca pe o 
fetiță și ea era disperată, fiindcă nu știa cum să-i 
demonstreze cât greșea. Îl iubea cu disperare, așa cum îl 
iubește o femeie pe bărbatul care devine toată lumea ei. 

Pentru un moment, Aradia a simţit remușcări cumplite, 
pentru că era căsătorită cu Maximus din cauza nenorocirii 
care se abătuse asupra familiei ei. Dacă ar fi putut să 


209 


aleagă... dar nu mai putea. Părinţii ei erau morti. Sora ei 
fusese vândută ca sclavă, iar fratele ajunsese un fugar din 
Roma. Și-a reprimat un geamăt, căci gândul la familia ei îi 
făcea inima să sângereze de durere. Era o rană pe care 
nici timpul, nici distanţa nu puteau s-o vindece. 

Maximus s-a mișcat neliniștit, și ea a ridicat mâna ca să-i 
mângâie obrazul aspru, ca și cum ar fi vrut să-l liniștească. 
Era un gest pe care îl văzuse adesea la mama ei, indiferent 
că-l făcea faţă de tatăl, de fratele ei sau de altcineva. 

Și-a amintit primul sărut al lui Maximus, și pântecele i s- 
a contractat cu un spasm. Mult timp tânjise să-l primească 
din afecţiune, și nu ca pedeapsă. Deși ea nu avea 
experienţă, știa de la Aurea că întâlnirile dintre un bărbat 
și o femeie puteau fi foarte satisfăcătoare, mai ales când 
exista un sentiment profund de dragoste. Ea îl iubea și 
dorea ca el să-i răspundă la fel și s-o vadă într-adevăr cum 
i-ar plăcea ei: ca pe singura femeie cu care ar putea să-și 
împartă existenţa. Probabil a oftat mai tare decât de 
obicei, pentru că Maximus a îmbrăţișat-o și mai strâns. 
Chiar și în somn o proteja. Căldura lui îi producea o imensă 
plăcere. A zâmbit, pentru că era o visătoare, dar și-a spus 
că nu făcea niciun rău continuând să-și alimenteze iluziile. 
A închis ochii mulțumită. 


Maximus a simţit în somn căldura femeii, oftatul adânc, 
și trupul lui musculos a prins viaţă. Işi simţea pielea 
arzându-i de nevoie, pântecele încordat de dorinţă și mâna 
sa dreaptă au hotărât să-și urmeze impulsul. A mângâiat 
umărul ei, porțiunea de piele pe care nu o acoperea tunica. 
Cu dosul degetelor arătător și mijlociu i-a atins sfârcul 
delicat, care s-a întărit imediat. O clipă mai târziu, a întors 
capul ca să-i găsească gura. Capul ei era perfect așezat la 
baza gâtului lui. Şi-a aplecat bărbia și a pus stăpânire pe 
ea cu infinită blândeţe. A mușcat ușor interiorul buzei. I-a 
înfășurat limba de a lui și a inițiat-o într-un dans foarte 
erotic. Gustul ei era ambrozie pură, caldă și dulce, delicată 


210 


și tandră. Maximus s-a întors pe partea stângă, iar cu 
palma sprijinită de spatele ei, a tras-o spre el și a ţinut-o cu 
un genunchi așezat peste coapsele albe. Aradia a rămas pe 
spate în timp ce era devorată de gura lui lacomă. Explora 
interiorul obrajilor, ca și cum ar fi vrut să găsească o 
comoară. Între timp, mâna lui puternică făcea o magie cu 
trupul ei, provocându-i o dorinţă incontrolabilă. A crezut că 
se transformă în foc și se topește pe salteaua moale. Abia 
daca era conștientă că el îi desfăcea șireturile care îi 
ţineau tunica pe umeri. Când a reușit, a aruncat veșmântul 
la o parte pe pat. Ea a rămas goală sub trupul bărbatului. 
Părul de pe pieptul lui o gâdila pe burtă și atunci și-a dat 
seama că el se lăsase în jos pentru ca gura să-i fie aproape 
de sânii ei. A luat un sfârc între dinţi și l-a mușcat cu 
infinită tandreţe. Aradia a gemut de plăcerea care a 
învăluit-o. Simţea că îi arde toată pielea. Ar fi trebuit să-i 
fie rușine, dar trupul ei cerea mai mult. Era atât de plăcută 
senzaţia gurii umede a bărbatului pe sfârcul ei, că nu și-a 
dat seama că degetele jucăușe își croiau drum înlăuntrul 
ei. Când a simţit degetul în ea, a gemut și și-a arcuit 
spatele, scuturată de un spasm. Și-a mușcat buza de jos ca 
să nu ţipe. Era a doua oară când o atingea într-un fel atât 
de intim, dar de data asta degetele lui Maximus nu căutau 
s-o pedepsească, ci să-i ofere cea mai mare plăcere 
posibilă. Respira accelerat. Pulsul îi bătea nebunește în 
tâmple și o senzaţie necunoscută, dar foarte plăcută, 
născută în pântece, căpăta o dimensiune enormă. 

— Maximus! a exclamat cu voce răgușită. Cred că mor. 

El nu i-a răspuns. Nu i-a mai torturat sânul ca s-o sărute 
din nou cu o pasiune nedisimulată. Ea a simţit că își scoate 
lenjeria intimă și îi desparte coapsele cu genunchii. S-a 
așezat între picioarele ei și a penetrat-o încet și cu grijă. 
Chiar și așa, trupul ei s-a încordat și unghiile i s-au înfipt în 
spatele lui, provocându-i o rană lungă, dar puţin adâncă. El 
a rămas nemișcat, pentru ca pântecele ei să se obișnuiască 
să-l aibă înăuntru. A auzit-o oftând și relaxând membrele; 


211 


atunci a început o mișcare lentă și calculată, străduindu-se 
să-i facă un rău cât mai mic posibil. A pus din nou 
stăpânire pe gura ei ca s-o facă să uite palpitaţiile 
dureroase pe care le simţea în măruntaie și a început cu 
limba un dans care semăna cu mișcarea membrului său. 
Degetele lui Maximus au ciupit sfârcul tare. Mâna 
cuprindea complet sânul și îl mângâia în voie, de parcă ar 
fi încercat să-i verifice textura și fermitatea. A făcut la fel 
cu celălalt și, când a auzit-o gemând, a știut că plăcerea pe 
care o simțea era mai intensă decât durerea pe care i-o 
provoca frecarea membrului său în ea. Se simţea gata să 
explodeze, era atât de delicios de strâmtă că nu va putea 
să mai împingă mult timp fără să se elibereze complet. A 
răbdat și a continuat să împingă tot mai rapid și mai 
puternic. 

— Nu știu ce mi se întâmplă! a exclamat ea când el nu i- 
a mai asediat gura, ci și-a sprijinit mâinile pe saltea și și-a 
înălţat torsul, continuând să se miște peste ea fără să se 
oprească o clipă. Cred că am să explodez. 

Aradia simţea că se înalţă și nu putea să se sprijine de 
nimic. Era atât de fierbinte, de parcă ar fi aruncat-o pe 
cărbuni încinși. Şi-a ţinut respiraţia înainte să scoată un 
țipăt ascuţit și puternic pe care Maximus l-a înăbușit cu un 
sărut. A împins, a împins mai tare, până când el însuși s-a 
încordat complet și a explodat în mii de bucăţi. S-a lăsat să 
cadă istovit peste ea, complet satisfăcut. Ochii Aradiei s-au 
umplut de lacrimi. Acum mai mult ca oricând îl iubea pe 
Maximus din tot sufletul. Era bărbatul vieţii ei, raţiunea 
pentru care mai trăia. Se simţea euforică și foarte 
recunoscătoare pentru ceea ce tocmai împărțiseră. 
Maximus a așteptat un timp până să iasă din ea și să se 
rostogolească într-o parte, rămânând trântit pe spate. Işi 
simţea inima ieșindu-i din piept, pulsul accelerat și dorinţa 
satisfăcută. A auzit-o suspinând și s-a răsucit ca s-o 
privească. Ea i-a întors privirea cu un licăr care i-a 
provocat o tresărire în piept. 


212 


— Te iubesc, Maximus, acum și mereu, i-a mărturisit în 
șoaptă. 

Adoptase felul de a vorbi al persoanelor celor mai 
apropiate de el: mama și sora lui. Cuvintele ei l-au 
tulburat. Aștepta reproșuri, plângeri, dar nu această 
binevoitoare satisfacție a unei femei care își atinse scopul. 

— Eşti recunoscătoare, de aceea vorbeşti așa, i-a 
răspuns el respirând adânc ca să-și normalizeze pulsul. Şi 
eu sunt recunoscător și pe deplin satisfăcut. 

Se simţea ca și cum ar fi purtat o bătălie în Germania și 
ar fi rămas sleit de puteri. 

Ea se gândea să-i arate că nu vorbea despre 
recunoștință, ci despre ceva mult mai profund și etern. 

— De ani întregi te iubesc în tăcere, a recunoscut pe un 
ton ce nu admitea replică. Te-am iubit din tot sufletul și am 
suferit crezând că iubirea mea pentru tine nu va fi 
niciodată împărtășită. 

Maximus s-a rezemat într-un cot ca s-o vadă mai bine. 
Ochii mari și cenușii îl priveau drăgăstoși. Cu un licăr de 
admiraţie care îl luase prin surprindere. Spusese ani? Dar 
abia dacă era o copilă. Și-a făcut reproșuri; trupul gol care 
se odihnea lângă el nu era al unei fetițe, ci al unei femei 
care se trezea la viaţă. 

— Sorbeam însetată orice informaţie pe care o avea 
fratele meu despre victoriile tale, cele care ajungeau 
mereu în curie. Și muream încă puţin de câte ori plecai la o 
nouă bătălie departe de Roma. 

— Cum poţi să mă iubeşti? 

Intrebarea, plină de uimire, i-a străpuns inima Aradiei de 
parcă ar fi fost un pumnal otrăvit. 

— Nu ești decât o copilă. 

Nu o credea! Şi continua să vadă în ea o fetiţă. 

— Sunt femeie, Maximus, chiar dacă sunt mică la trup. 
Sunt mai tânără, este adevărat, dar pentru asta nu te 
iubesc mai puţin, dimpotrivă, reprezinţi ceea ce admir și 
doresc mai mult pe lumea asta. 


213 


Maximus a clipit uimit. Era pentru prima oară când o 
fa... o femeie recunoștea că e îndrăgostită de el și era ceva 
neobișnuit și complet nou. O împunsătură de remușcare a 
avut efectul unei lovituri de bici. Nu făcuse nimic ca să 
merite o asemenea afecţiune. 

— Aș putea să-ţi fiu tată, i-a spus mâhnit. 

Aradia s-a rezemat la rândul său într-un cot ca să-l 
privească mai bine. Goliciunea ei o rușina, dar nu avea să 
se acopere, pentru că el nu făcea niciun gest în acest sens. 
Dacă el se simţea bine să stea gol în faţa ei, pe zeul Marte 
că și ea va face la fel, chiar dacă în sinea ei murea de 
rușine. 

— Ai să fii tatăl copiilor mei, i-a răspuns pe un ton atât 
de categoric, încât l-a lăsat mut, incapabil să spună ceva. 
Ai să fii bărbatul care mă iubește așa cum doresc să fiu 
iubită și, drept recompensă, am de gând să te fac cel mai 
fericit bărbat din toată lumea cunoscută. 

Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu s-a mișcat. Niciunul 
nu și-a ferit privirea și nu a întors capul. În cele din urmă, 
Maximus a apucat marginea învelitorii, a tras-o în sus și a 
acoperit amândouă trupurile până în brâu. Ea a luat-o șia 
tras-o până și-a acoperit frumoșii sâni. Gestul ei de 
pudoare i-a provocat un mic zâmbet. 

— Spune-mi măcar că vei încerca să mă iubești, l-a rugat 
pe un ton șovăitor. Spune-mi, Maximus, i-a cerut fără să-și 
ascundă emoția. 

— Simt afecţiune pentru tine, a recunoscut cu voce 
răgușită. De când te-am văzut pentru prima oară în braţele 
lui Marcus, tatăl tău. 

Aradia a plescăit din limbă, pentru că aștepta alt 
răspuns, diferit de acesta. 

— Nu afecţiune îmi doresc de la tine, ci ceva mult mai 
profund și mai trainic. 

Maximus simţea că îl copleșesc sentimentele. Tocmai 
făcuse dragoste cu o fecioară care îl asigura că va fi 
stăpâna vieţii lui. El, care era un om al războiului, stătea 


214 


culcat alături de o Venus seducătoare care îl provoca să-i 
dea un răspuns ferm. 

— Eu n-aș mai aștepta mult, a sfătuit-o ascunzând în 
vorbele lui o avertizare pe care ea a luat-o în serios. 

Dar Aradia nu ajunsese atât de departe ca să se lase 
pradă descurajării și disperării. 

— Te-am așteptat toată viaţa, nu mă deranjează să 
continui s-o fac. 

— Eşti o fată foarte încăpăţânată, a remarcat el cu o 
umbră de umor. 

— Sunt o soţie foarte încăpăţânată, a spus cu un zâmbet 
timid. Și mă încântă ce mă faci să simt când mă săruţi, 
când mă atingi... 

Maximus a respirat adânc ca să se stăpânească. Fiecare 
cuvânt al ei era o provocare pentru el. 

— Gura ta vorbește cu o experienţă pe care trupul nu o 
are, i-a spus cu seriozitate. Nu ai experienţă sexuală, dar 
te porţi în prezenţa mea ca și cum ai avea. 

Maximus o certa, și ea își merita soarta. Aradia și-a pus 
toată sinceritatea în cuvinte. 

— Dorinţa de a-ţi face pe plac e mai mare decât rușinea 
pe care mi-o provoacă faptul că mă vezi goală. Mult timp 
am dorit să dorm cu tine, să mă îmbrăţișezi. Nu mă certa 
pentru fericirea pe care o simt văzându-mi visul împlinit. 

Maximus a mijit ochii gândindu-se la vorbele ei, dar ea 
nu-i dădea răgaz. 

— Strânge-mă în braţe! 

Și el i-a îndeplinit dorința. 


215 


Capitolul 24 


Când Aradia s-a trezit din nou, Maximus nu se mai afla 
lângă ea. A căutat tunica de dormit și a văzut-o căzută 
lângă pat A luat-o cu degete tremurătoare și și-a pus-o 
grăbită. Şi-a legat șireturile pe umeri și, când a lăsat 
materialul în jos pe corp, a văzut sângele uscat de pe 
partea interioară a coapselor. Şi pe saltea era o pată mare. 
O roșeaţă intensă a acoperit-o din cap până în picioare. 
Când s-a mișcat, a simţit între picioare o ușoară jenă și 
usturime care i-a smuls un zâmbet satisfăcut, pentru că 
acum într-adevăr se simţea soţia generalului Maximus. S-a 
ridicat din pat cu părul ciufulit, obrajii îmbujoraţi și cu 
simţurile satisfăcute. _ 

A ieșit în peristil și l-a străbătut cu pași mari. În drumul 
ei s-a întâlnit cu Adrianus Sabinus care, văzând-o în tunica 
de noapte, s-a întors cu spatele ca să-i menajeze pudoarea. 
Ea era atât de disperată să-și întâlnească soţul, că nu se 
îngrijise să se îmbrace înainte să iasă din încăpere. 

— Unde este soţul meu? a întrebat cu nerăbdătoare. 

— Generalul a plecat la Iulia Augusta Emerita. A primit 
un mesaj de la guvernatorul Publius Carisius care l-a 
chemat urgent. 

Aradia a oftat decepţionată. I-a mulţumit lui Adrianus și 
și-a continuat drumul până în camerele ei. O servitoare i-a 
ieșit în întâmpinare, și ea i-a făcut semn s-o însoțească. 
Voia să se îmhbăieze și să se facă frumoasă în așteptarea 
întoarcerii lui Maximus acasă. A căutat cea mai bună 
tunică pe care o avea și niște panglici de aceeași culoare 
ca să și le prindă în păr. După ce a găsit ce voia, s-a 
îndreptat spre băi cu pas hotărât, însoţită de servitoare. 


216 


Rezervase o zonă foarte întinsă din vilă ca s-o dedice 
băilor. Acest spaţiu fusese creat pentru a adăposti două 
bazine de formă dreptunghiulară situate faţă în faţă, unul 
pentru apă rece și celălalt pentru apă caldă. Constructorul 
le făcuse să pară că apăruseră în mod natural. Mai era și o 
sală pentru masajele cu ulei, unde se afla cuptorul care 
ținea caldă apa unuia dintre bazine. După această sală 
urma o altă încăpere foarte plăcută, deși nu prea 
somptuoasă, care servea drept vestiar. Când Aradia a 
ajuns în Hispania și a văzut frumoasa construcție, a înţeles 
de ce Maximus amplasase Vila Magna aproape de albia 
râului: nu voia să se lipsească de plăcerea de a avea băi 
private și la fel de funcţionale ca acelea care se puteau 
întâlni în Roma. 

S-a adresat servitoarei cu un zâmbet larg pe buze. 

— Anunţ-o pe ornatrix care o servește pe cumnata mea 
Aurea să vină să se ocupe de mine de data asta. Vreau să 
mă fac inimoasă pentru soţul meu. 

O ornatrix era o sclavă specializată în îngrijirea 
personală. Era singura care avea acces în budoar, unde se 
aflau toate ustensilele necesare pentru înfrumusețarea 
unei femei. În plus, știa cum să prepare și să păstreze 
creme, parfumuri și pomezi. Aurea o adusese de la Roma 
pentru îngrijirea ei personală. 

Servitoarea s-a grăbit să îndeplinească ordinul. 

Aradia și-a dat jos tunica și a intrat, treaptă cu treaptă, 
în bazinul cu apă caldă. A scos un oftat de încântare când 
s-a simţit îmbrăţișată de apă. O clipă mai târziu s-a 
scufundat complet, până când i s-a acoperit și ultimul fir de 
păr. Ea știa că, dacă voia fie bine machiată și pieptănată, 
era nevoie de mult timp și, chiar dacă nu o interesase 
niciodată înfățișarea ei, în ziua aceea voia să se gătească 
pentru Maximus. 

Împreună cu omatrix a Aureei veneau încă două 
servitoare cu diverse borcane, flacoane și vase din 
alabastru ce conţineau pomezi și farduri. În alt coș erau 


217 


spatule, pensule, clești, piepteni din os și ace de păr. Una 
dintre servitoare a început să pregătească cenușa fierbinte 
din coajă de nucă pentru epilare. Aradia s-a lăsat dichisită, 
conștientă de plăcuta impresie pe care i-o va face lui 
Maximus când o va vedea. 

Activităţii desfășurate în baie de către servitoare i s-a 
alăturat și cumnata Aurea, care stătuse închisă în camerele 
ei după discuţia avută cu Maximus. Și-a dat jos tunica în 
vreme ce o servitoare îi desfăcea cocul. 

— Aurea, mă bucur nespus că te-ai hotărât să stai cu 
mine, i-a zis Aradia, care în acel moment avea părul plin de 
spumă; una dintre servitoare o masa ușor pe pielea 
capului. 

— Nu știu ce ţi-a făcut fratele meu, dar sunt uimită, i-a 
răspuns cumnata ei. 

— De ce spui asta? a întrebat-o curioasă. 

— Mi se pare ceva neobișnuit să te văd pierzându-ţi 
timpul cu înfrumusețarea corpului. Nu demult ai fi dat de 
mâncare bestiilor și ai fi alergat pe câmp după insecte. 

Aradia a izbucnit într-un hohot de râs melodios. 
Animalele ei nu erau bestii, dar nu și-a contrazis cumnata, 
care avea dreptate într-o oarecare măsură. Își dedicase 
viaţa pe de o parte visării la un bărbat excepţional și pe de 

— Am simţit dintr-odată nevoia să mă fac frumoasă 
pentru el, a admis rușinată și cu glasul încărcat de emotie. 
Vreau să văd admiraţie în ochii lui când mă va privi. 

Aurea a intrat în apă alături de ea în timp ce-i vorbea. O 
servitoare a urmat-o ca să-i îndeplinească poruncile. 

— Fără îndoială, această schimbare de atitudine trebuie 
să fie opera irascibilului meu frate. Presupun că te-a 
satisfăcut în asemenea măsură, că ai uitat tot ce făceam 
înainte să se întâmple asta. 

Nu uitase toate aventurile pe care le împărtășiseră după 
sosirea lor în Hispania. Dar Maximus devenise prioritatea 


218 


ei, pe lângă dorinţa de a se reuni cu sora și fratele ei într- 
un viitor nu foarte îndepărtat. 

— Îl iubesc atât de mult, Aurea! a exclamat copleșită de 
emoție. Sunt atât de fericită alături de el! 

— S-ar zice că erecta phallus al fratelui meu te-a făcut 
așa de fericită. 

Faţa Aradiei a devenit la fel de roșie ca petalele unui 
mac la auzul cuvintelor cumnatei sale. S-a uitat la ea pe 
jumătate ofensată, pe jumătate amuzată. Cum putea să 
abordeze atât de direct chestiuni intime? 

— Nu vorbi așa, că mă faci să-mi fie rușine, i-a reproșat 
încurcată. 

Servitoarele își vedeau de treburile lor. 

— Nu mai ești o fată neștiutoare ca să roșești din cauza 
asta, i-a spus Aurea. 

— Încetezi vreodată să mai fii o fată neștiutoare? a 
întrebat tânăra cu o undă de nesiguranţă în glas. 

— Eu nu mai sunt de mult timp, i-a replicat Aurea cu 
ochii mijiți. Vrei să știi cine a fost primul meu iubit? 

— Câţi iubiţi ai avut? a întrebat-o perplexă. 

— Nu destui, i-a răspuns cumnata cu nerușinare. 

— Aurea! a exclamat Aradia scandalizată. 

Aceasta și-a dat capul pe spate pentru ca servitoarea să-i 
clătească părul. 

— Sila Antoninus Licinus a fost primul meu iubit, dar 
trebuie să recunosc că experiența cu el m-a decepţionat 
întrucâtva. 

Aradia a privit-o perplexă. 

— O vreme am crezut că sunt îndrăgostită de fratele tău. 

— Nu m-aș fi gândit niciodată, a mărturisit năucită. 

O idilă între Antoninus și cumnata ei n-avea nicio logică 
pentru ea. 

— Cum ai fi putut să te gândești? Erai o fetiţă. 

Aradia a rămas tăcută, gândindu-se la cuvintele 
cumnatei. 


219 


— Dar în apărarea fratelui tău trebuie să spun că 
obișnuiesc să mă îndrăgostesc cu prea multă ușurință. 
După el au urmat alţii și de aceea până la urmă i-am frânt 
inima. 

— Nu vreau să știu mai mult, i-a zis Aradia, care s-a 
întors pentru ca Aurea să nu-i vadă licărul de mâhnire din 
ochii ei cenușii. 

Nu suporta ca cineva să-i rănească familia. 

— Dacă e să fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să 
recunosc că a fost singura inimă pe care mi-a părut rău că 
am frânt-o. 

— Eu n-am să-i frâng inima fratelui tău, a spus Aradia cu 
o mândrie nedisimulată în voce. 

Aurea a izbucnit într-un hohot de râs cinic. 

— Ador ingenuitatea ta, i-a spus brusc. Dar depășește cu 
mult presupunerile tale. 

Această afirmaţie chiar a deranjat-o. 

— Știu că sunt insignifiantă, nu era nevoie să îmi 
amintești, i-a reproșat cu durere în glas. 

Aurea și-a regretat vorbele. Cumnata ei era fericită, iar 
ea, supărată pe fratele ei, pentru că manifesta duritate și 
intransigentă, ca întotdeauna. 

— Nu asta am vrut să spun, a adăugat repede. 

Aradia s-a întors către cumnata ei și a înfruntat-o cu o 
privire îndurerată. 

— Dar ce-ai vrut să spui? Pentru că m-ai rănit cu vorbele 
tale, indiferent dacă ai făcut-o în mod deliberat sau nu. 

— Voiam să spun că fratele meu este un bărbat 
experimentat, cu o sexualitate dezvoltată. Va trebui să fii 
foarte isteaţă ca să nu se plictisească de o virgină ingenuă. 

— Îţi amintesc ca nu mai sunt virgină, a subliniat Aradia. 

— Dar îţi lipsește experienţa ca să mentii interesul unui 
bărbat ca Maximus. 

— El nu este un bărbat ca toţi ceilalţi, a asigurat-o 
convinsă de ceea ce spunea. 


220 


— De unde știi? a întrebat-o Aurea pe tonul acela 
sarcastic care o scotea din sărite uneori. Nu ai cunoscut 
alţi bărbaţi, ca să afirmi așa ceva. 

— Pur și simplu, știu, a răspuns cu încăpățânare. 

Aurea știa că Aradia avea nevoie de niște sfaturi. 

— Un bărbat de vârsta și cu experienţa lui are nevoie de 
o femeie pricepută în arta amorului. Cu iniţiativă proprie și 
care să fie dispusă să se joace și să-i facă pe plac în toate 
privinţele. 

Aradia a respirat anevoie auzind-o. Se simţea afectată de 
discuţia pe care o avea cu cumnata ei, dar era suficient de 
cinstită ca să admită că aceasta avea dreptate. Era complet 
neexperimentată în amor și dacă ar ignora acest lucru n-ar 
schimba nimic, dimpotrivă, ar putea să înrăutățească 
situaţia. 

— Atunci trebuie să mă ajuţi, a spus în cele din urmă, ca 
să devin femeia de care are nevoie fratele tău și care, după 
cum ai subliniat cu atâta amabilitate, eu nu sunt. 

Aurea a privit-o cu un zâmbet condescendent. Nutrea o 
afecţiune profundă pentru cumnata ei și nu putea permite 
ca fratele său să profite de ea sau s-o ignore, cum făcuse 
cu mama lor, Claudia sau chiar cu ea însăși, atâta timp. 
Rațiunea de a fi a lui Maximus o reprezenta războiul. 
Restul era lipsit de importanţă pentru el. 

— Trebuie să-l înnebunești de dorinţă, a afirmat pe un 
ton hotărât. 

Aradia și-a uscat părul și a așteptat să termine și 
cumnata ei ca să iasă împreună din baie. 

— Betisa, i-a spus aceasta sclavei sale particulare, adu 
flaconul de rhodinium. Pe pielea cumnatei mele își va etala 
întreaga aromă și o va face să strălucească. 

Aradia s-a uitat la Aurea cu o imensă recunoștință, 
pentru că ea nu avea parfumuri. Colecţiona arme, obiecte 
de război, dar în niciun caz parfumuri. 

— Favoritul mamei mele era crocimus. 


221 


A închis ochii amintindu-și de ea, ca și cum i-ar fi fost 
alături și ar fi putut să-i simtă parfumul. Crocimus era un 
parfum în formula căruia intrau șofran, smirnă, floare de 
lemn-câinesc, pipirig, laudanum și stirax. Dar numai 
femeile cele mai bogate și mai influente din Roma puteau 
să-și permită rhodinium, preparat pe bază de trandafiri. O 
livră de parfum putea să coste salariul unui bărbat pe 
douăsprezece luni. O mică avere pe care ea nu o avea. 

— De ce vrei să mă ajuţi? a întrebat-o pe neașteptate. 

— Pentru că vreau să mă răzbun pe fratele meu, a 
recunoscut cealaltă, fără să manifeste vreo remușcare 
pentru cuvintele ei. Mi-ar plăcea să-l văd înnebunit de 
dorință. Să nu poată să gândească, nici să vorbească. Ba 
chiar să fie chinuit de gelozie. 

Aradia a clipit uluită. Fără îndoială, cumnata ei își 
pierduse minţile. 


Maximus s-a uitat cu atenţie la guvernatorul Publius 
Carisius înainte să-și aplece privirea pe scrisoarea pe care 
o ţinea în mână. A citit-o din nou fără ca surpriza să i se 
șteargă de pe chip. Senatorul Fabius Emilianus fusese 
asasinat la Roma. 

— Pe cine suspectează împăratul? 

— Pe senatorul Sila Antonimus Licinus. 

Maximus a fost pe punctul să înjure, dar s-a abținut. 
Antoninus nu putuse să-l asasineze pe senatorul Fabius 
Emilianus, pentru că îl ţinea el prizonier în Noricum. În 
momentul acela s-a bucurat că-și urmase instinctul. 
Scrisoarea împăratului Augustus pe care o ţinea în mână 
era o dovadă concludentă că exista o conspirație pentru 
subminarea puterii în curie. Cei doi senatori asasinați erau 
cunoscuţi pentru opiniile lor extreme, pentru atitudinea 
intransigentă la vot. 

— Trebuie să mă întorc la Roma, a spus generalul pe 
neașteptate. 


222 


Guvernatorul a clătinat dezaprobator din cap. Văzându-l, 
Maximus a strâns din fălci până i-au scrâșnit dinţii. Pierdea 
un timp valoros în Hispania. 

— Trebuie să te ocupi de atacurile succesive din tabăra 
de la Lucus Augusti. După ce o să ţin sub control 
rebeliunea din Nord, te vei întoarce în Iulia Augusta 
Emerita ca să primești noi ordine. 

— Ce ordine? 

— A venit un vapor în Carthago Nova din Tingis. Cei mai 
mulţi sunt legionari care în curând se vor retrage din 
armată. Va trebui să-i repartizezi în tabere până când își 
vor fi îndeplinit datoria faţă de Roma. 

Maximus a mijit ochii. Venirea navelor din Tingis în 
Carthago Nova era absolut normală. Roma menținea 
comerțul deschis cu alte provincii romane. 

— Eşti expert în evaluarea caracterului uman; în plus, 
legionarii au încredere în tine. 

Lui Maximus explicaţia i se părea absurdă. Existau în 
Iulia Augusta Emerita centurioni capabili să se ocupe de 
reintegrarea legionarilor în diverse tabere, inclusiv unul 
dintre oameni lui ar putea să se ocupe de asta. 

— Vor rămâne toţi în Hispania? a întrebat și, văzând 
figura indiferentă a guvernatorului, a insistat. Poate să 
treacă prea mult timp până la întoarcerea mea de la Lucus 
Augusti. 

Publius Carisius a schiţat un zâmbet sarcastic. 

— Tu însuţi ai spus că va fi ușor să controlezi rebeliunea 
din Nord. 

Era adevărat, dar lui nu-i plăcea să lase nimic la voia 
întâmplării. 

— Îi voi trimite la Carthago Nova pe Quintus Brutus și 
pe Marius Tarquinus. Ei se vor ocupa de verificarea 
încărcăturii vaporului. 

Guvernatorul s-a opus din nou. 

— Vom aștepta întoarcerea ta ca să ne ocupăm de asta, 
a afirmat Publius, considerând subiectul încheiat. 


223 


Aranjează-ţi treburile și pregătește-te de călătorie. Într-o 
săptămână vei pleca. 

— Nu va fi nevoie să aștept o săptămână ca să plec, pot 
s-o fac imediat, a răspuns el. 

— Aştept o scrisoare din Tarraco. După ce o primesc, vei 
pleca. 

Lui Maximus nu i-a rămas altceva de făcut decât să se 
supună ordinelor. După un moment de tăcere, a făcut cu 
capul un gest afirmativ și a ieșit din încăpere cu un aer 
marțial. S-a întâlnit cu oamenii lui imediat după ce a ieșit 
din cortul în care se aflau dependinţele guvernatorului. 
Quintus și Marius îl așteptau pe calea pretoriană. Maximus 
a luat hăţurile lui Corvus de la un centurion și a încălecat 
cu multă agilitate, s-a uitat spre oamenii săi și aceștia l-au 
înţeles fără să rostească niciun cuvânt. A dat pinteni 
calului și a ieșit pe poarta pretoriană. Oamenii lui l-au 
urmat îndeaproape. 

Era atât de furios, atât de scos din minţi, că nu putea să 
mai rămână în tabără. Dacă înainte avea îndoieli, acum era 
pe deplin convins că îl ţineau în mod deliberat în afara 
Romei. De ce vor să mă îndepărteze?, s-a întrebat. Ce-ai 
descoperit, Marcus, de te-au asasinat? A continuat să 
galopeze, dar nu și-a mânat calul către Vila Magna, ci spre 
Iulia Augusta Emerita. Voia să obţină informaţii la tavernă. 
Ştia că acolo obișnuiau să se adune unii tribuni... și el 
spera să afle răspunsuri de la ei. 


Se simţea profund dezgustat. Încercarea sa de a smulge 
informaţii de la anumiţi tribuni la tavernă eșuase. Dar 
aflase totuși un nume: Kara și era convins că ar putea să-i 
fie util, pentru că, după cum i se spusese, guvernatorul 
Publius Carisius obișnuia s-o viziteze adesea. Curios lucru, 
era același nume pe care îl menţionase Aradia și, 
amintindu-și asta, buzele i s-au arcuit într-un zâmbet. A 
vorbit îndelung și pe îndelete cu oamenii săi și le-a dat 
instrucţiuni precise. Imediat după ce a descălecat în fața 


224 


porţii vilei, Quintus Brutus și Marius Targuinus s-au oprit 
în faţa lui; așa că Maximus nu a avut de ales decât să facă 
același lucru și să-i privească. 

— Nu trebuie să plecaţi singur în Nord, i-a spus Quintus 
deodată. 

Maximus s-a uitat cu severitate la bărbatul cu ten brun 
și ochi negri. Luptaseră împreună atâta timp, că se 
cunoșteau perfect unul pe altul. 

— Trebuie să te duci în Noricum și să vezi dacă 
senatorul Sila Antoninus se mai află printre prizonierii 
germani. Este absolut necesar să rămână acolo până când 
voi putea demonstra că nu el l-a asasinat pe senatorul 
Fabius Emilianus. 

— Nu există nimeni atât de grijuliu ca mine când vine 
vorba de ascunderea prizonierilor și de întocmirea 
registrelor. I-am dat ordine precise lui Plautius Decimus și 
știu că a respectat fiecare recomandare pe care i-am făcut- 
O. 

Era adevărat. Quintus Brutus era un bărbat instruit. Cel 
mai bun în materie de numere și nume. Registrele oficiale 
ale taberelor erau foarte greu de controlat, pentru că în 
mod normal includeau o mie de oameni, de aceea iscusința 
lui îl făcuse indispensabil. Dar Quintus uitase că el nu mai 
era în Noricum ca să-și continue exercitarea controlului în 
privința registrelor, chiar dacă lăsase în loc un centurion 
de absolută încredere. 

— Vreau să vă însoțesc în Nord, i-a spus Marius 
Tarquinus. 

Maximus a clătinat din cap de mai multe ori în semn de 
refuz. 

— ie îţi încredinţez siguranța casei mele. 

Era o responsabilitate enormă, dar și un mare privilegiu, 
pentru că un general roman nu și-ar lăsa familia în seama 
unui om în care nu ar avea deplină încredere. 

— Îl bănuiesc pe guvernator și mă tem că va profita de 
absenţa mea ca să pună ceva la cale. 


225 


— Publius Carisius nu reprezintă o ameninţare, a afirmat 
Marius. 

Și Maximus ar fi vrut să creadă asta, numai că omul de 
încredere al guvernatorului, Petronius Lucanus, îi stârnea 
mari suspiciuni. Dar și-a spus că nu era obiectiv. De când îi 
povestise Sila Antoninus ce se întâmplase cu familia lui, nu 
mai avea încredere în nimeni. 

— Ar trebui să vă luaţi și soţia, i-a sugerat Quintus. Eu o 
voi escorta pe sora Domniei Voastre, împreună cu un 
număr important de soldaţi și o voi lăsa la întoarcere la 
mama Domniei Voastre, înainte de plecarea spre Noricum. 

Ideea nu era chiar absurdă, pentru că Maximus se 
hotărâse deja s-o ducă pe Aurea înapoi la Roma, decizie pe 
care i-o comunicase înainte lui Quintus. Prin plecarea lui 
se ivea o șansă unică. Aurea avea nevoie de supraveghere. 
Iar el va angaja două gărzi ca s-o păzească de îndată ce se 
va afla din nou în Roma. S-a terminat cu escapadele și cu 
libertatea folosită în mod arbitrar. 

— Adrianus Sabinus și Oton Arrius ar putea să rămână 
să păzească vila și restul servitorilor și sclavilor, a sugerat 
Marius. 

Maximus l-a contrazis. 

— Nu este o idee bună s-o iau pe Aradia în Nord. Mi-ar 
îngreuna drumul și atingerea scopurilor, a spus gânditor. 

— Dar astfel aţi putea să controlaţi situaţia mult mai 
bine decât dacă o lăsaţi aici, a continuat Quintus. Marius 
poate să fie mai util pe drum decât dacă îl lăsaţi la vilă ca 
s-o supravegheze. 

Maximus s-a gândit la sugestia lui Quintus. Rămânerea 
Aradiei la vilă era cea mai bună opţiune, dar atunci ar fi 
trebuit să se lipsească de cel mai bun om al său, în absenţa 
lui Quintus... Înclina serios s-o ia cu el în Nord. 

— Lăsaţi-mi timp să reflectez, le-a zis amândurora. 
Odihniţi-vă, vorbim mâine-dimineaţă. 

Servitorii s-au ocupat de cei trei armăsari, în vreme ce ei 
intrau în vilă îndreptându-se spre camerele lor. Domnea o 


226 


tăcere absolută, se auzeau doar trosnetul focului pe la 
colțuri și pașii ușori ai lui Adrianus Sabinus care se 
învârtea în jurul atriului. Maximus s-a decis să-l ignore. 
Adrianus și Oton erau doi bătrâni încăpăţânaţi, care nu 
acceptau sfaturi, nici nu renunţau prea ușor la ideile lor. 
Adrianus a luat poziţia de drepţi când l-a văzut pe general, 
și acesta i-a întors salutul. 

Înainte să ajungă în camera sa, Maximus își desfăcuse 
curelele care îi ţineau platoșa și apărătorile de pe braţe. 
Când a dat la o parte pânza care acoperea intrarea, un 
miros puternic de trandafiri i-a invadat nările. Erau mai 
multe lumânări aprinse strategic prin încăpere, care îi 
dădeau o ușoară strălucire galbenă. Aradia era culcată pe- 
o parte în pat. El nu știa că îl așteptase degeaba, pentru că 
fusese plecat toată ziua. _ 

La început stătuse în tablinum, apoi în peristil. In cele 
din urmă, în încăperea în care împărtășiseră cea mai 
minunată experienţă din viaţa sa. O vedea altfel și nu a 
știut să spună din ce motiv. Era îmbrăcată într-o tunică de 
un rosu-închis, și culoarea intensă făcea ca pielea ei să 
pară și mai albă. Își strânsese părul des într-un coc 
elaborat, împletit cu niște panglici de aceeași culoare 
roșie. Maximus a lăsat platoșa, apărătorile și capa pe un 
taburet din lemn. S-a rezemat de perete și a privit-o. 
Adormită părea și mai tânără, dar pasiunea care deborda 
din trupul acela mic dezminţea impresia de fragilitate pe 
care o dădea. Numai gândul la împreunarea lor îi producea 
o zvâcnire în piept, o arsură în măruntaie care i s-a părut 
neobișnuită. 

Cu grijă, și-a scos și restul hainelor, continuând s-o 
privească, simțind cum membrul i se umple de sânge în 
faţa imaginii ei seducătoare. Ar rezista s-o iubesc din nou? 
Eu aș rezista? s-a întrebat cu o anume neliniște. Era 
conștient că virginele aveau nevoie de un timp ca să se 
refacă, și el avea intenţia să i-l ofere. Când a ajuns în 
dreptul ei, a descălţat-o și i-a ridicat picioarele pe pat. 


227 


Aradia nu s-a trezit, pentru că dormea adânc. Maximus i-a 
desfăcut panglicile care susțineau unele bucle. Chipul ei 
era relaxat. Genele dese aproape îi atingeau obrajii și s-a 
întrebat cum de nu-și dăduse seama cât era de frumoasă. A 
dat la o parte învelitoarea și s-a culcat alături de ea, s-a 
învelit și pe el, și pe ea și a închis ochii. A îmbrăţișat-o 
strâns și a tras-o la pieptul lui. Nu se obișnuia ca un roman 
să doarmă în același pat cu soţia lui, dar nu voia s-o ia în 
braţe și s-o ducă până în camera ei, pentru că ar fi putut să 
se trezească și atunci l-ar fi asaltat cu o mulţime de 
întrebări, dar și de reproșuri, iar el nu voia decât să pună 
capul jos și să se odihnească. După câteva clipe, ea și-a 
rezemat capul de gâtul lui ca și cum ar fi fost creat cu 
acest scop. A oftat lung și a continuat să doarmă liniștită, 
dar Maximus nu putea să doarmă. Se tot gândea la 
întâmplările din Roma, încercând să înţeleagă și 
respingând anumite variante. li trecea în revistă pe 
senatorii ce alcătuiau curia, ca să încerce să afle care 
dintre ei ar fi avut de câștigat prin asasinarea celor care se 
dovedeau mai liberali și mai extremiști în opiniile lor. 
Trebuia să se întoarcă la Roma, dar era nevoit să rămână 
în Hispania, din ordinul împăratului Augustus. Şi acţiunile 
îi erau controlate de către guvernatorul Publius Carisius. 
Ce-mi scapă? De ce pe tine, Marcus? Ce-ai descoperit? 

Brusc, Aradia s-a foit neliniștită. Ca și cum gândurile lui 
i-ar fi bântuit somnul. A simţit căldura buzelor ei pe gâtul 
lui, mâna fină mângâindu-i stomacul plat, și dorinţa l-a 
cuprins cum e cuprinsă iasca de flăcări. 

— Am adormit așteptându-te. 

Vocea blândă și catifelată i-a gâdilat auzul. 

— Dormi mai departe, a sfătuit-o el. În curând se va 
crăpa de ziuă. 

— Te simt încordat. 

— A fost o zi foarte lungă, a admis el. 

— Îmi pare rău, l-a consolat ea. 


228 


Aradia era conștientă de enorma responsabilitate pe 
care o avea soțul ei. Era un general al Romei. 

— Nu e vina ta, a asigurat-o el. 

— Odihnește-te, i-a spus ea în șoaptă, dar Maximus nu i- 
a răspuns. Te iubesc acum și mereu, Maximus, a mărturisit 
lipită de gâtul lui. 

A închis ochii cu o senzaţie plăcută la auzul declaraţiei 
de dragoste. li plăcea foarte mult că-i spunea asta, că îl 
aștepta în camera lui, pentru că îl făcea să se simtă iubit, 
dorit. A oftat și s-a lăsat pradă somnului. 


229 


Capitolul 25 


Discuţia aprinsă dintre Maximus și Aurea a întristat-o pe 
Aradia. Stătea pe o bancă de piatră din peristil. Adrianus 
Sabinus și Oton Arrius o priveau fix într-o tăcere deplină. 
Quintus Brutus și Marius Tarquinus se plimbau prin atriu 
așteptând ieșirea lui Maximus din camera surorii lui. 
Chipurile lor exprimau stinghereala provocată de faptul că 
asistau la cearta dintre ei. 

Aradia și-a încrucișat mâinile în poală neștiind ce să 
facă. 

— Este o femeie încăpăţânată, a spus pe neașteptate 
Adrianus. Are nevoie de o corecție și este mai bine să i-o 
administreze un bărbat care ţine la ea. 

Oton s-a uitat cu ochii mijiţi la Adrianus. 

— Cumnata mea, a răspuns Aradia, nu dorește să 
părăsească Hispania. Îi înțeleg supărarea și împotrivirea. 

— Ar trebui să fie căsătorită, a afirmat Oton pe un ton 
grav. 

Aradia și-a zis că omul avea dreptate. Când o femeie se 
obișnuiește să hotărască de una singură, nu acceptă ușor 
ca un bărbat s-o facă în locul ei, chiar dacă acest bărbat îi 
este frate. 

S-a auzit un țipăt ascuţit și apoi s-a lăsat tăcerea. Aradia 
a auzit pașii fermi ai lui Maximus care se îndreptau către 
locul unde se afla ea. Când l-a văzut, și-a dat seama cât era 
de supărat. Respira agitat și strângea pumnii pe lângă 
Corp. 

— Trebuie să te pregătești. Mă vei însoţi în tabăra din 
Lucus Augusti. 

Inima Aradiei a tresărit în piept. Maximus o lua cu el. 

— Vom pleca la prima oră. 


230 


Apoi s-a întors și s-a îndreptat către oamenii lui. A 
schimbat câteva cuvinte cu ei, și toți trei au ieșit în grabă 
din vilă. Într-un târziu Aradia și-a ridicat ochii spre cei doi 
bărbaţi care o priveau curioși. 

— Nu este înțelept ca un general să-și ia soţia într-o 
tabără. 

Adrianus Sabinus își exprimase gândurile cu voce tare. 

— Asta pentru că nu are încredere în tine, i-a răspuns 
Oton făcând o strâmbătură. Nu te vede în stare s-o aperi în 
lipsa lui. 

— Îmi închipui că a hotărât așa, deoarece crede că va sta 
mult timp departe de Iulia Augusta Emerita, a răspuns ea 
asaltată de gânduri contradictorii. 

Aradia era foarte bucuroasă că îl însoțea pe Maximus. 
Reprezintă dovada incontestabilă că nu putea să stea 
despărţit de ea. Inima i s-a umplut de o imensă gratitudine, 
dar și de o încredere euforică. Nu mai făcuseră dragoste, 
deși ea dorea acest lucru mai presus de orice. Îmbrăţișările 
și sărutările soțului ei îi împlineau cele mai mari așteptări 
de femeie îndrăgostită. 

Toţi trei au auzit zgomotul de ulcioare sparte. Aurea își 
descărca furia pe decoraţiunile din încăpere. Aradia s-a 
ridicat ca să se ducă să-i vorbească și să încerce s-o 
liniștească. Adrianus Sabinus i-a făcut un gest 
dezaprobator cu capul, dar ea l-a ignorat. 

— O femeie furioasă, a început el, face și spune de obicei 
lucruri pe care apoi le regretă, dar nu mai poate schimba 
nimic. 

— Ştiu, a admis Aradia, dar este de datoria mea s-o 
consolez. Este sora soțului meu. 

Fata s-a îndreptat spre încăperile cumnatei sale și, când 
a trecut pragul, ochii i-au scânteiat exprimând uimirea. 
Totul era un dezastru. 

— Aurea! a exclamat înainte să vină spre ea cu mâinile 
întinse ca s-o îmbrăţișeze. 

Cealaltă nu i-a permis. 


231 


— Afară! i-a zis fără menajamente. N 

Aradia s-a uitat la ea cu adâncă durere. li înțelegea 
nemulțumirea și dezamăgirea, pentru că trebuia să plece 
din Hispania, dar Aurea nu se purtase în așa fel încât 
Maximus să poată avea încredere în ea. 

— Înţeleg că ești supărată, i-a spus cu blândețe, şi de 
aceea vreau să-ţi fiu alături. 

Ochii Aureei răneau ca niște pumnale. A privit-o atât de 
intens, că Aradia s-a simţit cuprinsă de agitaţie. 

— N-am nevoie de consolare și cu atât mai puţin venind 
de la tine! s-a răstit cu amărăciune. 

Aradia își dădea seama că Aurea avea motive să fie 
îndurerată, îi plăcea libertatea pe care o avea în Hispania 
și de care, odată întoarsă la Roma, nu se va mai bucura. 

— După un timp vei putea să te întorci, a încurajat-o cu 
un zâmbet. 

Aurea a privit-o cu o neplăcere nedisimulată. 

— Crezi că voi dori s-o fac? 

— Îţi place Iulia Augusta Emerita, sigur că te vei 
întoarce! 

Cumnata ei s-a întors brusc cu spatele la ea. Aradia nu a 
luat-o în seamă, pentru că îi părea foarte rău pentru ea. 

— Nu Iulia Augusta Emerita îmi place. 

Aradia nu a înţeles în primul moment cuvintele cumnatei 
sale, nici tăcerea ce a urmat. De aceea s-a uitat la spatele 
femeii și la tensiunea din umerii ei încordaţi. Lăsa impresia 
că încerca să-și stăpânească plânsul. 

— Atunci ce anume a provocat atitudinea asta 
sfidătoare? 

Aurea continua să tacă, privind un punct fix din cameră. 

— Nu te supăra pe Maximus, i-a spus pe un ton 
conciliator. 

Cuvintele Aradiei au făcut-o să se întoarcă rapid spre ea. 
Ochii întunecaţi o priveau cu o intensitate copleșitoare. 


232 


— Fratele meu este o fiinţă lipsită de sentimente, rece și 
distantă. Crede că trebuie să-l ascult de parcă aș fi unul 
dintre legionarii lui. 

— Dorește ce este mai bun pentru tine, l-a apărat 
Aradia. 

— Cel mai bun lucru pentru mine ar fi să plec la 
Carthago Nova, i-a spus brusc Aurea. 

Aradia a clipit confuză, credea că Aurea era supărată 
pentru că trebuia să plece din Iulia Augusta Emerita, dar 
se înșelase. 

— E din cauza hispanului, nu-i așa? Luam este cel care 
dezlănţuie această furie în tine și revolta asta împotriva 
fratelui tău. 

Aurea a ridicat bărbia și a privit-o cu o insolenţă prost 
disimulată. 

— Maximus încearcă să te apere! a rostit pe un ton 
hotărât. 

— Eşti o proastă. Mereu ai fost. 

— Nu merit vorbele tale și nici fratele tău această 
atitudine a agresivă. 

— Ingenuitatea ta mă exasperează. 

— Nu este un defect să fii reținută în vorbe și 
responsabilă în purtări. 

— Reţinută și responsabilă? a întrebat Aurea cu glas 
ascuţit. Ti-a folosit ca să-l păstrezi pe fratele meu în patul 
tău? 

Aradia a făcut un pas înapoi, ca și cum inconștient s-ar fi 
pregătit să primească o lovitură.  Reţinerea și 
responsabilitatea ta nu l-au împiedicat să caute plăcerea la 
o femeie adevărată: Kara. 

Chipul Aradiei și-a schimbat culoarea. 

— Nu știai? 

— Cum aș fi putut să știu? Mai mult, tu de unde știi? 

— Dacă un legionar caută favorurile unei prostituate nu 
suscită comentarii printre ceilalți, dar un general al Romei 
recent căsătorit care o caută stârnește bârfe și pariuri în 


233 


rândurile trupei. Kara trebuie să fie o amantă excepţională 
dacă o încearcă toţi, inclusiv puternicul Lucius Maximus 
Magnus. 

Aradia și-a dus mâna la gură ca să-și reprime un geamăt 
de durere. 

— Vrei să știi cum ţi se spune printre oamenii lui? 

Aradia a clătinat din cap, pentru că, dacă era adevărat, 
prefera să nu știe. Dar cumnata ei nu s-a dovedit 
îngăduitoare față de ea. Era rănită și ataca precum o 
lupoaică, fără să-i pese cine era persoana care se afla în 
faţa sa. 

— Se referă la tine ca la casus belii și fac pariuri despre 
momentul când se va dezlănțui războiul dintre soţie și 
amantă. 

— Minti! 

— Te-am avertizat că fratele meu avea nevoie de o 
femeie pricepută în arta amorului, îți amintești? Deși 
trebuie să recunosc că nu credeam să caute atât de repede 
o prostituată. Nici măcar nu a lăsat să se răcească 
așternuturile din patul tău înainte să se vâre în altul! 

— Ajunge! a exclamat Aradia. Ești supărată pe el și de 
aceea încerci să-l denigrezi. Dar nu vei reuși, pentru că-l 
iubesc din tot sufletul. 

— Cum poţi să fii atât de îngrozitor de proastă? s-a răstit 
Aurea trecându-și mâinile prin părul ciufulit. 

Regreta că fusese atât de explicită faţă de cumnata sa, 
dar nu putea să permită să-l idolatrizeze în continuare pe 
fratele ei când fusese înșelată de el imediat după ce o 
dezvirginase. Alt bărbat ar fi avut un pic de consideraţie și 
ar fi așteptat o vreme înainte să-și caute o amantă. 

— N-ai să mă faci să mă supăr pe tine, i-a spus Aradia cu 
o voce pierită și cu ochii plini de lacrimi. Eşti furioasă, și 
asta te face să spui lucruri pe care nu le crezi. 

— Verifică! a incitat-o cu un zâmbet sarcastic. Ştii unde 
a plecat? a întrebat-o cu o voce ascuţită. Chiar acum 


234 


probabil este cu ea, zvârcolindu-se între coapsele ei 
hispane. 

Comentariul acesta fusese ca o lovitură în stomac. 

— Toti în Iulia Augusta Emerita îi cunosc adresa. Nu-ţi 
va fi greu să dai de ea. 

— N-am de gând să cad în capcana vorbelor tale, i-a 
răspuns Aradia. Nu sunt vinovată că fratele tău te trimite 
departe de Hispania pentru că nu ai știut să-ţi controlezi 
impulsurile și frivolitatea. 

— Fă-o! Convinge-te! a incitat-o din nou. Pentru că, dacă 
n-o faci, nu vei mai putea să dormi niciodată liniștită și, pe 
zei, știu despre ce vorbesc! 

Aradia a părăsit în grabă încăperea. Adrianus și Oton o 
așteptau taciturni în atriu. Auziseră discuţia pe care o 
purtaseră cele două femei. 

— Însoţiţi-mă în oraș. Trebuie să mă conving de ceva. 

Niciunul dintre cei doi bărbaţi nu a avut obiecţii. S-au 
limitat să se supună și să pregătească lectica și servitorii 
care o vor purta, dar Aradia a refuzat să meargă cu ea. 
Voia să treacă neobservată, dar tolănită în lectică nu ar fi 
reușit. 

— Voi călări împreună cu voi. 

Pe chipul lui Adrianus se citea impresia pe care i-o 
produsese afirmaţia: spaimă. 

— O femeie nu trebuie să călărească la fel ca bărbaţii, 
pentru că nu este corect, i-a spus. Dacă faceţi asta, veţi 
alimenta zvonurile care vor compromite bunul nume al 
generalului. 

Aradia s-a uitat la ei cu ochii mijiţi. 

— Atunci pregătiţi trăsura soţului meu. 

Cei doi bărbaţi au rămas nemișcaţi privind-o. 

— Ascultaţi-mă! s-a răstit. In caz contrar voi merge 
singură până în lulia Augusta Emerita și zeii să aibă milă 
de voi dacă mi se întâmplă ceva pe drum. 

După câteva momente, Oton mâna perechea de cai 
strunindu-i cu pricepere, în timp ce ea se ţinea de 


235 


marginea trăsurii ca să nu-și piardă echilibrul și să cadă pe 
spate. Adrianus îi urma îndeaproape călare pe un cal care 
trebuie să fi avut aceeași vârstă ca și el, căci gâfâia ca și 
cum nu ar fi fost obișnuit cu mișcarea. Când au ajuns la 
zidul de apărare al orașului, Aradia i-a cerut lui Oton să se 
informeze despre locul unde trăia prostituata Kara. Nu a 
fost greu să obţină informaţia de la unul dintre legionarii 
care făcea de pază într-unul dintre posturile de veghe. 

Adrianus a certat-o din priviri, dar ea trebuia să se 
încredinţeze că Aurea minţea. Maximus nu putea s-o 
înșele, pentru că o iubea. Era universul ei, motivul pentru 
care încă respira. 

A așteptat o vreme în faţa locuinţei. Adrianus o 
informase că Marius și Quintus așteptau într-o tavernă în 
care li se serveau legionarilor băuturi fermentate. Aradia 
era tot mai nerăbdătoare, frângându-și mâinile din cauza 
neliniștii. 

— Este posibil să nu fie generalul cel care va ieși pe ușa 
aia, a avertizat-o. 

Vocea lui Adrianus a deranjat-o ca și cum ar fi scârţțâit 
strident în auzul ei. Oton păzea trăsura și caii în afara 
zidurilor, la dorința ei expresă. Trăsura soţului ei era ușor 
de recunoscut și ea dorea să treacă neobservată. 

— Pe zei, sper să fie așa, a răspuns cu glas chinuit. 

Aradia se simțea neloială față de Maximus pentru că-l 
spiona. Dar, orbită de dragoste, nu putea suporta 
sentimentul sfâșietor provocat de mărturisirea cumnatei 
sale. Gelozia o devora! O cufunda într-un vârtej de 
simțăminte agresive. Nu mai cunoscuse niciodată ceva așa 
de distructiv, doar când a aflat de asasinarea părinţilor ei. 

Chiparosul înalt reușea s-o ascundă aproape complet. 
Era un șir întreg în faţa unui grup de case din apropierea 
unui mic pod. Locuinţa pe care o spiona avea ușa de la 
intrare vopsită în galben, ca și cum ar fi fost o chemare. 

Adrianus stătea vigilent în spatele tinerei. 


236 


Timpul a trecut foarte încet, cu o încetineală care a 
înnebunit-o, dar în sfârșit ușa masivă din lemn s-a deschis 
și toate speranţele i s-au năruit ca și cum ar fi fost 
devorate de focul grecesc. Maximus a trecut pragul. Tinea 
coiful între braţ și piept. Avea înfățișarea serioasă și buzele 
strânse într-o linie, ceea ce i-a provocat un tremur în 
genunchi. A rămas în picioare observând fiecare gest al 
soțului ei, fără ca acesta să vadă privirea întrebătoare a 
unei fete căreia îi fierbea sângele de supărare. 

A auzit clar tusea lui Adrianus Sabinus la spatele ei, 
zvâcnetul lent în urechi când totul în jur a fost învăluit în 
tăcere. Nu putea să înghită. Nu putea să se miște. De 
aceea continua să stea în picioare în faţa casei, neștiind ce 
să facă. Când, în mod involuntar, a făcut primul pas 
înainte, Adrianus a oprit-o punându-i mâna pe umăr. Ea s-a 
întors spre el și l-a privit ca și cum nu l-ar fi văzut. Se 
simţea de parcă ar fi îmbătrânit mai mulţi ani într-o clipă. 

— Trebuie să ne întoarcem, i-a ordonat mai mult decât i- 
a sugerat. 

Înfăţișarea fetei îi dădea de înţeles că era pe punctul să 
facă un lucru nesăbuit. Aradia simţea că îi ardea pielea. O 
furnicătură constantă îi cauza un rău profund în inimă. 

— Vreau să vorbesc cu ea. Așteaptă-mă aici. 

Adrianus a refuzat dând hotărât din cap. Nu putea 
permite ca fata să facă o prostie minoră ce ar putea să 
genereze un rău major. 

— Nu este neobișnuit ca un bărbat precum soţul 
Domniei Voastre să aibă o amantă, mulţi alţii au mai multe. 

Aradia știa, dar asta nu o durea mai puţin. Şi a 
blestemat-o pe cumnata sa pentru că îi alungase ignoranţa 
fericită în care trăia. 

— Ştii cu ce supranume sunt cunoscută printre 
legionari? a întrebat brusc și, văzând roșeaţa intensă a 
obrazului păzitorului ei, Aradia a știut că aflase de porecla 
pe care i-o puseseră. Casus belii, și fac pariuri despre 


237 


momentul precis când soţia o va înfrunta pe amantă. Nu 
pot să-i dezamăgesc. 

— Nu e corect. O nobilă romană nu trebuie să se 
umilească în faţa unei prostituate. 

Aradia nu putea să fie de acord. Acum simţea nevoia 
imperioasă s-o cunoască. Să vadă cu ochii ei cum era, cum 
vorbea și cum trăia. Nici Adrianus, nici generalul însuși nu 
ar putea s-o împiedice. 

— Nu știm dacă este singură în casă. 

Bărbatul a încercat prin vorbele lui s-o facă să se 
răzgândească. 

— Nu mi se va întâmpla nimic rău, deoarece mereu sunt 
pregătită pentru ceva neprevăzut. 

Aradia i-a arătat sabia cu vârf încovoiat pe care o avea 
prinsă la brâu și care era complet ascunsă de capa 
albastră. 

— A fost un dar de la fratele meu și de atunci nu mă 
despart de ea când plec de-acasă. 

Dacă prin vorbele ei voia să-l liniștească, s-a înșelat 
amarnic. Adrianus se temea de o reacţie viscerală a femeii, 
provocată de gelozie. În plus, era foarte bună în mânuirea 
unei arme. Trebuia s-o împiedice s-o folosească împotriva 
amantei generalului și toată povestea să degenereze într- 
un mare scandal. Dar nu putea s-o oprească să intre în 
casă. Datoria lui era s-o apere de pericole, iar o prostituată 
nu reprezenta niciun risc. S-a hotărât să se supună 
dispoziţiei tinerei. 

— Atunci, dacă sunteţi hotărâtă, vă voi însoți. 

Aradia a făcut un gest de refuz, destul de elocvent. 

— Vreau să-i pun câteva întrebări intime și nu doresc s-o 
audă decât urechile mele. 

— Nu am de gând să vă pierd din ochi, a rostit pe un ton 
apăsat. 

Aradia a respirat exasperată, dar a cedat. 

— Bine, dar vei sta departe de hispană și de mine, 
pentru că vreau să vorbesc între patru ochi cu ea. 


238 


Adrianus și-a zis că era o concesie foarte mică, drept 
care a dat hotărât din cap în semn de încuviinţare și a 
condus-o cu pas ferm. 


239 


Capitolul 26 


Distanţa care o despărţea de locuinţă i s-a părut cea mai 
lungă din câte parcursese până atunci. La durerea 
sfâșietoare pe care o simţea ca soţie trădată se adăuga 
nesiguranța înfruntării cu un soi de femeie cum niciodată 
nu ar putea aspira să fie. Nici măcar dacă și-ar da toată 
silinţa. Fiecare pas pe care îl făcea către amanta lui 
Maximus era ca o fâșie de piele smulsă chiar de pe inimă. 
Sângera pe dinăuntru, dar era hotărâtă. 

Adrianus a deschis ușa de la intrare. Locuinţa era situată 
în partea superioară. În faţa lor se deschidea o scară 
îngustă și foarte abruptă. Pereţii din lut erau grosolan 
lucraţi și murdari, dar ea s-a sprijinit pe ei ca să poată 
urca. Când au ajuns pe micul palier, o ușă vopsită tot în 
galben îi bara trecerea. Adrianus a bătut de câteva ori cu 
pumnul până când s-a deschis. Aradia nu era pregătită să 
vadă cu ochii ei frumuseţea debordantă a femeii care a 
apărut în faţa sa. Îndeosebi părul negru ca pana corbului și 
gura cu buze roșii i-au atras complet atenţia. In plus, avea 
un bust generos și niște șolduri voluptuoase. Când a 
terminat de studiat trupul femeii, și-a aţintit privirea 
pătrunzătoare asupra chipului măsliniu. Femeia a lăsat 
privirea în jos și a ţinut-o așa când și-a dat seama cine era 
fata care venise la ușa ei. Toţi în lulia Augusta Emerita o 
cunoșteau pe tânăra soţie a generalului Lucius Maximus 
Magnus. 

— Este o onoare să vă primesc în casa mea. 

Vocea caldă și frumoasă a făcut-o pe Aradia să tresalte 
dureros. Prostituata știa cine era ea, astfel că s-a simţit în 
dezavantaj. A rămas, așadar, în alertă. 


240 


— Doream să te cunosc, i-a spus în cele din urmă pe un 
ton neutru. 

Femeia a făcut un pas înapoi și a deschis larg ușa. Ea și 
Adrianus au intrat. Aradia s-a uitat la însoţitorul ei și, 
înainte să spună ceva, acesta a clătinat din cap în semn de 
refuz, anticipându-i vorbele. Adrianus nu avea de gând s-o 
lase singură cu niciun chip. 

— Ce dorește să știe o femeie romană despre o hispană? 

Întrebarea femeii fusese rostită pe un ton precaut. Ea a 
simţit că prostituatei îi era frică de ea, și acest lucru a 
nedumerit-o. O clipă mai târziu a închis ochii, înțelegând. 
Femeia se temea că va ordona să fie ucisă... Hispanii nu 
aveau drepturi. Erau servitori și sclavi, prăzi de război. 

— Soţul meu te vizitează de mult timp? 

Confuzia a licărit în pupilele Karei auzind întrebarea 
fetei. Imediat a făcut un gest de negatie cu capul. 

— Vizitele lui sunt de obicei scurte, a răspuns hispana 
fără s-o privească. 

Continua să stea cu privirea plecată și într-o atitudine 
supusă. 

Aradia s-a întors spre Adrianus și l-a implorat din priviri 
să le lase singure. Bărbatul a cedat până la urmă. A făcut 
drumul înapoi și a lăsat întredeschisă ușa de pe palier, ca 
să le ofere o oarecare intimitate. Chiar dacă putea să audă 
discuţia celor două femei, pusese o barieră între ele și el: 
ușa. 

Aradia a privit curioasă încăperea. Locuinţa nu semăna 
deloc cu luxoasele case din Roma. În încăperea principală 
se afla o carpetă ruptă. Podeaua era acoperită cu rogojini, 
iar mobila i s-a părut veche și deteriorată. 

— Poţi să mă privești în ochi, i-a cerut Karei. 

Femeia a făcut un pas înapoi și a negat vehement. 

— Nu este permis. 

Fata a făcut câţiva pași în jurul ei, măsurând-o din 
priviri. Era foarte frumoasă, într-atât încât putea să 


241 


înţeleagă interesul pe care îl stârnea printre legionari, 
inclusiv soţului ei. 

— Am hotărât să te cumpăr, i-a spus pe neașteptate. 

Kara a ridicat privirea și s-a uitat la ea în primul moment 

stupefiată. Apoi și-a plecat-o înspăimântată de greșeala pe 
care o făcuse. Dacă o cumpăra, însemna că dobândea 
dreptul s-o vândă ca sclavă și chiar să ordone moartea ei. 
Cu siguranţă, vizitele generalului stârniseră ura soţiei. Dar 
ea era nevinovată. 
__— Nu fac nimic rău, nici nu provoc vreo nenorocire. 
Incerc să câștig câţiva dinari pentru a-mi asigura 
subzistența. Nu îi aleg pe bărbaţii care mă vizitează, și 
când vin, nu pot să-i resping. 

Ea știa lucrul acesta. O prostituată hispană nu putea să 
refuze un roman, pentru că atunci viaţa ei nu ar mai fi 
valorat nimic. Oricum nu valora nimic! 

— Vreau să mă servești doar pe mine, a afirmat 
hotărâtă. 

Kara ar fi vrut să se uite la fata romană; totuși, nu putea 
s-o facă. I se părea nemaipomenit să vină la ea acasă și să-i 
pună întrebările cele mai ciudate pe care le auzise 
vreodată. Dorea s-o cumpere? Ca s-o servească numai pe 
ea? De ce? O înșelase prima impresie, pentru că nu părea 
supărată, nici dornică să-i ia viaţa. 

— Sunt în oraș femei care ar fi încântate să vă ofere 
serviciile lor și o vor face mult mai bine decât mine, pentru 
că eu nu cunosc deloc obligaţiile unei servitoare. Știu doar 
să le fac pe plac bărbaţilor, fac asta din momentul în care 
nu am mai fost o fetiță... 

Aradia a întrerupt-o. 

— Sunt o stăpână ușor de satisfăcut, i-a spus pe 
neașteptate, și doresc să mă înveţi să-i fac pe plac soţului 
meu. 

Kara a făcut a doua greșeală privind-o din nou fix cu 
gura căscată, dar acum nu a mai lăsat ochii în jos. O privea 
atât de atent, încât a uitat de regulile stabilite între romani 


242 


și hispani. Fata își menținea o atitudine fermă în faţa ei, și 
privirea ei pătrunzătoare i-a provocat un fior. A observat 
cenușiul intens al ochilor ei și buzele perfecte de culoare 
roz. Abia îi distingea culoarea părului, pentru că îl avea 
acoperit cu capa albastră. I s-a părut micuță, slabă, dar cu 
o voință puternică. Era de-ajuns să o priveşti ca să constati 
asta. 

— Îi voi plăti guvernatorului preţul pe care îl va stabili 
pentru tine, a afirmat ea. 

Kara a închis ochii un moment și a respirat adânc. Dar, 
înainte să-i poată răspunde, un plâns de copil le-a făcut pe 
cele două femei să-și întoarcă feţele către locul îndepărtat 
de unde se auzea sunetul înăbușit. 

— Este Nunn, fiica mea, a lămurit-o Kara vizibil 
incomodată. 

Micuța a ieșit clătinându-se din încăperea mică. Mama ei 
a luat-o în braţe și a legănat-o cu tandreţe. Aradia le privea 
în tăcere punându-și o mulţime de întrebări. Kara a 
desfăcut nodul de la șiretul ce ţinea tunica pe umăr, a scos 
un sân și a băgat sfârcul întunecat în gurița copilului. 
Fetița a început să sugă cu lăcomie. 

Vederea sânilor plini de lapte ai hispanei i-a provocat 
Aradiei un nod în gât. Tot ce simţise cu câteva momente 
mai înainte, când l-a văzut pe Maximus ieșind din locuinţă, 
s-a diluat ca vinul când este amestecat cu apă. li 
binedispunea Kara pe bărbaţii pe care îi primea, în 
prezenţa fiicei sale? Oare soţului ei i se părea excitant să 
guste acei sâni plini de primul aliment al vieţii? Hotărârea 
de a o cumpăra a devenit și mai puternică. 

— În casa mea, fiica ta va fi în siguranţă. Va învăţa o 
meserie și viața ei va fi mult mai ușoară. 

Kara a mijit ochii auzind-o pe femeia romană. Tinereţea 
ei i-a stârnit interesul; hotărârea ei, neliniște. 

— Dacă doriţi să ne cumpăraţi, nu pot și nu vreau să fac 
nimic ca să evit asta, i-a răspuns Kara cu glas întretăiat. 


243 


Stătea tot în picioare, hrănind-o pe micuță, și Aradia a 
hotărât să stabilească niște reguli. 

— În casa și în prezenţa mea nu vei putea avea relaţii 
sexuale cu soțul meu; de fapt, cu niciun bărbat apropiat 
de-al casei. Este un ordin strict și, dacă nu-l respecţi, 
rezultatul va fi moartea, a avertizat-o. 

Kara s-a uitat la ea pe cât de uimită, pe atât de precaută. 

— N-am servit niciodată o femeie romană, a mărturisit. 

Acest detaliu nu a îngrijorat-o pe Aradia, care urmărea s- 
o ţină departe de soţul ei pe femeie și tentaţia pe care o 
reprezenta ea pentru el. În vilă, alături de restul 
servitoarelor, va trece neobservată. O va ţine ocupată cu 
zeci de treburi în încăperile ei private și departe de 
încăperile bărbaţilor. 

— De ce doriţi să cumpăraţi o servitoare ca mine? a 
întrebat-o hispana curioasă. 

Femeile romane căutau ca servitoare particulare femei 
mult mai experimentate decât ea. Mai docile și de familie 
mai bună. Ea era o orfană care nu avea nimic. Nu-i păsa 
nimănui de ea, doar legionarilor dornici să trăiască un 
moment de plăcere între coapsele ei. 

— Sunt foarte îndrăgostită de soţul meu, a mărturisit 
Aradia. Vreau să fiu singura femeie din patul lui și, ca să 
reușesc asta, trebuie să învăţ cum să-i fac pe plac în toate 
privinţele. Doresc să fiu instruită de o expertă. 

Kara a mijit ochii tot mai surprinsă. Ea cunoștea multe 
femei romane căsătorite cu centurioni sau legionari, cărora 
nu le păsa deloc că aceștia aveau relaţii sexuale cu femei 
ca ea. Nu se amestecau niciodată, de aceea era uimită 
ascultând-o. 

— Bărbaţii sunt dornici să experimenteze plăceri 
extreme. O delectare pe care în niciun caz nu ar obține-o 
cu soțiile lor. 

Aradia a privit-o cu oarecare reticență. 

— Ce fel de plăceri? a întrebat nedumerită. 

— Asta aţi venit să căutaţi? Informaţii despre plăceri? 


244 


Nu doar informaţii, și-a spus Aradia, ci și s-o ia sub 
protecţia ei ca s-o controleze. Era convinsă că, dacă reușea 
să înveţe tacticile amoroase ale unei prostituate, Maximus 
nu va căuta plăcere în alte paturi în afară de al ei. Și, ca să 
reușească, era dispusă la orice, inclusiv să se folosească de 
micuță pentru ca mama să accepte de bunăvoie să vină cu 
ca. 

— Fetița asta merită să crească într-o ambianţă decentă, 
departe de depravare și exces. 

Kara a înţeles perfect cuvintele femeii romane. 

— Dacă rămâne aici, de îndată ce nu va mai fi o fetiţă, va 
deveni obiectul plăcerii altor bărbaţi. Asta dorești pentru 
ea? 

Hispana a înghiţit saliva de câteva ori. Fata exprimase 
prin cuvinte cea mai mare teamă a ei: că fiica îi va urma 
pașii ca prostituată într-o tabără romană. 

— Mi-e teamă ca nu cumva preţul meu să fie prea 
ridicat, a afirmat precaută. 

Aradia a respirat adânc. Când s-a hotărât să bată la ușa 
femeii, nu știa ce se va petrece între ele. Nici măcar nu se 
gândise la posibilitatea de a o cumpăra, dar, când a văzut- 
o, haosul a pus stăpânire pe mintea ei, iar inima a fost 
aceea care a luat decizia. 

— Dacă preţul tău este ridicat, atunci aştept de la tine 
servicii pe măsură. 


Maximus s-a uitat la scrisoarea venită de la Roma 
strângând papirusul în pumn. Mama lui îl informa că Sila 
Sane Licinus era însărcinată și că încercase să-și pună 
capăt vieţii. Starea ei nu se îmbunătăţise; dimpotrivă, 
demenţa i se accentuase. A închis ochii îndurerat, pentru 
că știa ce suferinţă îi va provoca soției lui când îi va spune 
de nenorocirea care din nou se abătea asupra familiei ei. 
Ca să-i acorde un răgaz, se hotărâse să amâne plecarea 
spre Nord. Quintus se dusese la Roma cu un grup de 
cincizeci de oameni. Cu ei se afla și sora generalului, 


245 


Aurea, care refuzase să-și ia rămas-bun de la fratele său. El 
făcea ceea ce credea că era corect și avea încredere că 
indicaţiile pe care i le transmitea Claudiei vor fi pe deplin 
respectate. 

Adrianus Sabinus a tușit în spatele pânzei care acoperea 
golul de la intrarea în tablinum, atrăgându-i atenţia. A 
ridicat ochii de pe papirus și i-a ordonat să intre. Bărbatul 
a salutat militărește și a rămas într-o atitudine rigidă. 

— Intuiesc că vrei să-mi dai vești neplăcute și, pe 
Jupiter!, am primit deja câteva, a spus Maximus. 

— Trebuie să vă informez despre datoria pe care o aveţi 
la guvernatorul Publius Carisius. 

Sprâncenele lui Maximus s-au înălțat într-un arc perfect. 

— Soţia Domniei Voastre a cumpărat o servitoare cu o 
sută de dinari de argint. 

Generalul a pufnit uluit. Nicio sclavă nu valora preţul 
acela exagerat! 

— Aradia a cumpărat o sclavă? 

Adrianus Sabinus a negat cu un gest al capului. 

— Ea preferă termenul de servitoare, pentru că i-a dat 
hispanei o anume libertate pe care încă nu reușesc s-o 
înţeleg, a precizat el. 

Adrianus se referea la faptul că femeia avea permisiunea 
s-o privească în ochi. În plus, ocupa niște încăperi private 
foarte aproape de cele ale stăpânei sale. 

Maximus nu și-a ascuns surpriza provocată de cuvintele 
lui Adrianus. Vila Magna nu mai avea nevoie de servitori și, 
cu toate că nu avea de gând să discute despre noua 
achiziţie a soţiei lui, privirea neliniștită a gardianului, ca și 
cantitatea mare de monede din argint pe care le datora 
guvernatorului l-au făcut bănuitor. 

— Ce dorești să-mi comunici? l-a întrebat pe un ton 
milităros. 

Adrianus s-a foit neliniștit. Cum să-i spui unui bărbat că 
soţia i-a cumpărat amanta? Se simțea chiar stânjenit și, 
pentru prima oară în viaţă, i-a lipsit curajul. In plus, i se 


246 


învălmășeau cuvintele în minte provocând un haos atât de 
mare, că nu putea să se exprime corect. 

— Soţia Domniei Voastre a aflat de recenta vizită pe care 
aţi făcut-o hispanei Kara. 

Maximus nu s-a clintit din loc. A rămas complet nemișcat 
și a continuat să-l privească pe bărbatul care îi apăra 
tânăra soţie în deplasările ei. 

— Continuă, l-a îndemnat. 

Adrianus a tușit încurcat. 

— Sora Domniei Voastre și cu ea s-au certat rău după ce 
aţi plecat, a spus în continuare soldatul în retragere. Aurea 
i-a povestit despre întâlnirile pe care le aveaţi cu 
prostituata hispană numită Kara. 

Maximus nu-și putea ascunde surpriza. De unde 
obținuse sora lui această informaţie? El era foarte grijuliu 
să-și acopere pașii, dar, hotărât lucru, nu reușise. 

— De ce ai simţit nevoia să mă avertizezi? 

— Pentru că soţia Domniei Voastre a promis că o va 
pedepsi cu moartea dacă se întâlnește cu Domnia Voastră 
în casă. Și mă tem că va fi în stare să-și ducă la bun sfârșit 
ameninţarea. 

Generalul nu rămăsese doar perplex, ci era și pe punctul 
să izbucnească în râs, pentru că el nu avea relaţii sexuale 
cu prostituata. O vizita doar ca să obţină unele date despre 
guvernatorul Publius Carisius și câţiva centurioni care 
deţineau mai multe informaţii confidenţiale decât s-ar 
cuveni. Prin ultima încercare obținuse un rezultat. 

— Soţia Domniei Voastre are o inimă generoasă. Faptele 
ei izvorăsc de dorinţa de a vă fi pe plac în toate, a 
continuat Adrianus nervos. 

Maximus și-a zis că discuţia devenea tot mai interesantă. 

— Soţia mea mi-a cumpărat amanta, ca să-mi facă pe 
plac în toate, dar fără să-mi permită să mă bucur de ea, 
pentru că în acest caz va pune să fie executată. 

Adrianus și-a zis că se exprimase greșit. S-a uitat în ochii 
generalului și nu a observat în ei decât un licăr ciudat, 


247 


care scăpa înţelegerii lui, pentru că situaţia pe care 
încerca să i-o explice era destul de spinoasă. 

— Soţia Domniei Voastre dorește să înveţe să vă facă pe 
plac în... 

Adrianus nu știa pe care picior să-și lase greutatea 
corpului; cu mâna dreaptă mototolea mantia pe umeri. 

— Vă iubește foarte mult și va face orice ca să n-o uitaţi 
în braţele altei femei, a încheiat în cele din urmă. 

Totul era clar pentru Maximus. 

— Spune-mi cum a decurs întâlnirea dintre ele, i-a cerut 
pe un ton sec care contrasta cu umorul ce i se citea în 
privire. 

Adrianus i-a povestit de supărarea, tristeţea și hotărârea 
care puseseră stăpânire pe ea după ce avusese discuţia cu 
cumnata ei. Despre interesul de a o cunoaște pe hispană și 
a vorbi cu ea. l-a povestit și despre teama și nesiguranța 
pe care le simţise fata înainte să se întâlnească cu hispana. 
Despre ceea ce găsise în casă și despre atitudinea 
magnifică pe care o manifestase când se hotărâse s-o 
cumpere și s-o aducă acasă. 

— O stimezi mult, nu-i așa? 

Adrianus a tușit încurcat. 

— Seamănă cu o fiică pe care am pierdut-o când luptam 
în Galia, i-a răspuns după câteva momente de ezitare. 
Pierderea soţiei nu a fost atât de grea ca aceea a fiicei 
mele Lucilla. Era lumina ochilor mei. 

Maximus trebuia să fi bănuit. Afecţiunea pe care o 
observase adesea la Adrianus față de Aradia mergea 
dincolo de datorie, de câștigarea unui salariu. 

— Îmi pare rău pentru pierderea ta, i-a spus cu 
sinceritate. 

— Soția Domniei Voastre are inimă bună, iar faptele ei 
izvorăsc adesea din convingerea că face ce este corect. 

Maximus s-a rezemat de masa din lemn pe care se aflau 
mai multe pergamente. Avea chipul serios. Inima bună a 
soţiei lui îl costase deloc neînsemnata sumă de o sută de 


248 


dinari de argint. Va trebui să ajungă la un acord cu Publius 
Carisius, pentru că nu era dispus să fie escrocat de către 
guvernatorul din lulia Augusta Emerita. 

— Poţi să te retragi, i-a spus lui Adrianus, care s-a grăbit 
să îndeplinească ordinul. 

Când tăcerea a cuprins din nou tablinum-ul, Maximus și- 
a încrucișat braţele pe piept, gândindu-se la cuvintele 
bărbatului care o apăra pe soţia lui cu o înflăcărare 
copleșitoare. Chiar dacă Aradia credea că se întâlnește cu 
o amantă, nu-i pomenise nimic despre asta. Firea nu i se 
înăsprise, nici nu simţise vreo mustrare în faptele sau 
vorbele ei. Tânăra cu care se căsătorise reușea să-l 
uimească încă o dată. Altă femeie ar fi plătit nu ca să 
cumpere o hispană, ci ca să scape de ea. Și inima lui 
Maximus s-a umplut de un sentiment nemaicunoscut: 
mândria de soţ. 

Îmi întoarce lumea pe dos și nu pot să jac nimic ca să 
împiedic asta, și-a spus. Ce voi face dacă mi se lipește de 
inimă, cum mă tem că se va întâmpla până la urmă? Aradia 
nu se purta ca femeile pe care le cunoștea el. In faţa unei 
situații neașteptate, acționa într-un mod complet străin de 
rațiune sau logică, de pildă, cerându-i apărătorului ei s-o 
înveţe să lupte ca să scape de coșmaruri sau cumpărând o 
amantă în loc să plătească pentru trimiterea ei departe, 
poate într-un harem din Carthago. 

Maximus se gândea mereu la ea. Chiar dacă stătea 
departe din proprie voinţă, acum descoperea că Aradia 
voia să-l ţină legat de patul ei cumpărându-le pe femeile 
care ar putea să-l intereseze, printre ele și pe hispana care 
îi dădea informaţii cruciale, pe care, la rândul ei, le obținea 
de la bărbaţii care o plăteau pentru serviciile ei. Drăguțo, 
trebuie să înveți o lecţie importantă ca să înţelegi de ce un 
bărbat ca mine rezistă tentatiei reprezentate de patul tău. 

Cu această hotărâre, a ieșit din tablinum îndreptându-se 
spre peristil și preocupat de elaborarea unei strategii care 
să se dovedească eficace. Gândul la plăcerea pe care o va 


249 


obţine din aplicarea ei i-a smuls un zâmbet larg ce i-a 
încurajat spiritul și i-a ușurat inima. Plecarea în Nord 
împreună cu ea părea de bun augur. Aradia nici nu-și 
închipuia ce-o așteaptă. Așadar, vrei să-mi faci pe plac în 
toate, mică vrăjitoare. Pe zeul tău Marte că vei obține ce 
dorești! 


250 


Capitolul 27 


Aradia peria drăgăstoasă părul fetiţei pe care o ţinea în 
poală. Kara cosea cu ace din os o tunică de culoare 
stacojie. Mama și fiica se instalaseră în apropierea 
încăperilor stăpânei, departe de zona mai spațioasă a vilei. 
Și, chiar dacă îi era dor de cumnata Aurea, compania 
hispanei reușea să-i umple zilele. Nu știa discuţia dintre 
protectorul și soţul ei cu privire la sclava atât de 
neobișnuită pe care o cumpărase. Trăia neștiutoare și de 
aceea era fericită și încrezătoare. 

Nu-l vedea pe Maximus în timpul cinelor, pentru că 
rămânea până târziu în tabără, pentru a-i alege pe oamenii 
care urmau să-i însoţească în Nord. În plus, trebuia să facă 
pregătiri. 

Kara s-a uitat pe furiș la femeia care acum îi era stăpână 
și a oftat cu recunoștință. Vila Magna i se părea o 
construcţie splendidă și toţi servitorii erau harnici și foarte 
respectuoși cu ea, ca și cu micuța Nunn. Toţi știau că 
fusese prostituată. Cu toate acestea, în prezenţa ei nu 
vorbeau în șoaptă, nici nu o tratau cu dispreţ. O iubeau și o 
respectau pe stăpâna lor și demonstrau asta prin fapte. 
Niciodată nu ar fi îndrăznit s-o jignească. Era foarte 
fericită că fusese cumpărată tocmai de ea. 

— Este o fetiță foarte frumoasă. 

Aradia a mișcat ușor genunchii ca s-o legene pe micuță 
în timp ce o pieptăna. 

— Şi foarte cuminte, a răspuns Kara rupând aţa groasă 
cu dinții. 

Haina era unită pe umeri și pe laturi. 


251 


— Veţi fi foarte frumoasă îmbrăcată cu tunica aceasta, 
doamnă, a spus hispana ridicându-se și dându-i frumoasa 
haină pe care o cususe. 

Aradia a lăsat copila jos și a luat haina în mâini studiind 
moliciunea materialului. 

— A ieșit superb! a mulţumit ea cu sinceritate. 

Fusese o adevărată surpriză să descopere cât de bine 
cosea Kara și cât de mult bun gust avea în alegerea 
croielii. Văzându-se în picioare pe podea, micuța Nunn a 
ieșit cu pași șovăitori din încăperea în care se aflau, dar 
niciuna dintre femei nu a oprit-o. Mereu era prin preajmă 
vreun servitor care o găsea și avea grijă de ea. 

— Aș vrea s-o probaţi, ca să văd cum vă vine. 

La sugestia Karei, Aradia a încuviinţat cu un zâmbet. Şi- 
a dat jos mantia care îi acoperea umerii. Hispana a ajutat-o 
desfăcându-i șireturile de pe umeri ca să-i scoată tunica 
ieftină pe care o purta. Kara nu reușea să înţeleagă de ce o 
femeie cu poziţia ei și în calitate de soție a unui general al 
Romei se îmbrăca într-un mod atât de sărăcăcios. Din 
fericire, cumpărase din forul orașului mai multe materiale 
foarte frumoase. lar ea era încântată să le coasă și să 
poată s-o îmbrace așa cum merita. 

— Decolteul este un pic cam jos, a fost Aradia de părere 
în timp ce Kara îi potrivea tunica pe corp. 

— Ar fi jos pentru un bust ca al meu, dar la Domnia 
Voastră vine tocmai bine. Aveţi o siluetă foarte suplă. 

Aradia a privit-o surprinsă, pentru că alături de Kara ea 
părea lancea unui legionar. 

— Sunt prea slabă, a admis cu oarecare mâhnire. 

Kara a negat clătinând de mai multe ori din cap în semn 
de negaţie. 

— Înfăţișarea Domniei Voastre este foarte frumoasă și 
aveţi un caracter foarte plăcut. Gesturile dovedesc că 
sunteţi o persoană de încredere, iar zâmbetul exprimă 
optimism. Niciun bărbat nu ar putea să treacă pe lângă 
Domnia Voastră fără să observe aceste lucruri și să le 


252 


admire. Frumuseţea interioară este net superioară celei 
exterioare, și Domnia Voastră aveţi în acest trup mic o 
frumuseţe strălucitoare. 

Aradia și-a spus că nu ar deranja-o dacă ar trezi aceste 
sentimente unui bărbat anume: soţul ei. 

— Cuvintele tale mă măgulesc, chiar dacă nu sunt întru 
totul adevărate și de aceea îţi mulţumesc sincer. 

Kara a hotărât să nu înceapă cu stăpâna ei o discuţie 
despre aprecierea pe care o avea pentru ea. Era prea 
modestă, deși provenea dintr-o familie nobilă. 

— Ar trebui să purtaţi părul liber, a sfătuit-o. 

— Sunt o femeie măritată! a protestat Aradia ușor 
scandalizată. 

— Părul Domniei Voastre pare o perdea de aur, a 
continuat Kara și, fără să stea pe gânduri, a început să 
desfacă cocul strâns. Aveţi un onduleu natural foarte 
frumos și grosimea potrivită ca să fie moale la pipăit. Dacă 
l-aţi purta liber, soțul Domniei Voastre nu ar putea rezista 
impulsului de a-l atinge ca să vadă dacă este la fel de 
mătăsos cum pare. 

Aradia a privit-o cu mult interes. Gândul la posibilitatea 
ca Maximus să-i mângâie părul i-a stârnit un fior de 
plăcere.  Ornatrix a cumnatei ei se limitase s-o 
înfrumuseţeze în tăcere, fără să-i dea sfaturile înțelepte pe 
care le primea de la Kara. 

— Tânjesc ca soţul meu să mă dorească, a admis 
rușinată, dar nu știu cum să fac ca să vină în patul meu. 

— Atunci ar trebui să vă duceţi Domnia Voastră într-al 
lui. 

Cuvintele hispanei au lăsat-o cu gura căscată și au făcut- 
o să roșească. 

— Ultima oară când a venit la mine, pur și simplu m-a 
îmbrățișat până când am adormit din nou, a admis pe un 
ton scăzut. 

— N-ar trebui să-mi dezvăluiţi aceste chestiuni intime, a 
sfătuit-o Kara jenată. 


253 


Aradia nu era deloc de acord. Kara se afla în Vila Magna 
tocmai ca s-o instruiască, s-o înveţe toate trucurile pe care 
putea să le folosească pentru a-l atrage pe Maximus în 
patul ei. Pomenind despre părul lăsat liber, îi demonstrase 
că nu se înșelase deloc. 

— Dacă mă duc în patul soțului meu, ce trebuie să fac ca 
să-i trezesc dorința? | 

Kara s-a uitat fix la ea. li acceptase ordinul de a-i privi 
chipul când se aflau în intimitate. I se părea atât de tânără 
și de vulnerabilă, încât a scos un oftat și i s-a adresat cu 
indulgență. 

— Mângâiaţi-i pântecele în cercuri lente și coborâţi 
mâna până când atingeţi ușor membrul care va fi în 
repaus, dar care se va trezi rapid la viaţă. 

Obrajii Aradiei ardeau ca niște și cărbuni încinși. 

— Pot să-i fac rău dacă mângâierile mele sunt prea 
încărcate de dorinţă? 

Kara a înţeles lupta pe care o dădea fata cu dorinţele ei 
juvenile. Se afla în plenitudinea sexualităţii sale și soţul ei 
părea că nu-și dăduse seama de asta. Stăpâna ei era un 
diamant brut. 

— Am să vă arăt cum trebuie să faceţi, dar pentru asta 
am nevoie de un obiect, i-a spus Kara pe un ton hotărât. 
Mă duc să caut ceva care să ne ajute să exersam. 

În faţa Aradiei se deschideau o infinitate de posibilităţi. 

— Până atunci eu mă duc s-o caut pe micuța Nunn. Pe 
urmă am s-o duc la Alexandra, ca să stea cu ea cât timp noi 
vom continua discuţia. 

Alexandra era fiica mai mică a bucătăresei și o adora pe 
micuță. 

Cele două femei au pornit în direcții opuse. 

A fost foarte distractiv s-o caute pe micuța Nunn. Era ca 
un căţeluș, ca animăluţele pe care le crescuse cu dragoste 
în casa din Velitrae. Amintirea a tot ceea ce pierduse a 
făcut-o să se oprească, și bucuria i s-a risipit din suflet. 
Încă nu trecuse peste moartea părinților și nenorocirea 


254 


fraţilor ei. Și-a pus mâna pe burtă ca să-și reprime un 
geamăt, dar, înainte să dea drumul primei lacrimi, râsul 
micuţei care se juca în atriu cu frunzele unei plante a 
făcut-o să-și revină. 

— Aici erai! a exclamat cu o voce atât de blândă, încât 
micuța a privit-o ţintă și fără teamă cu ochii ei mici. Am 
venit să te duc la Alexandra, vrei? 

Aradia i-a întins mâna, dar micuța a ignorat-o. A atins cu 
degețelele tunica și a tras de ea în jos. 

— Îţi place? Și mie. Mama ta coase extraordinar și sunt 
foarte norocoasă că pot să profit de strădania ei. 

S-a lăsat pe vine în faţa fetiţei. Micuța i-a zâmbit și mai 
larg. A 

— Eşti foarte frumoasă și dulce. Imi topești inima doar 
cu o privire. 

Aradia a întins braţele către trupșorul mic. 

— Vii cu mine? a insistat. 

Fetița a acceptat în cele din urmă. S-a prins de gâtul ei 
și i-a inspirat mirosul, cum făcea adesea cu propria mamă. 
Aradia nu a putut să reziste impulsului de a o îmbrăţișa 
strâns înainte să se ridice cu ea în braţe. Vorbind și 
râzând, s-au îndreptat către dependinţele servitorilor, unde 
spera s-o găsească pe Alexandra. 

Maximus observase scena de pe coridorul care 
despărțea atriul de tablinum. Vocea Aradiei îl făcuse să se 
oprească. S-a întors spre ea, crezând în primul moment că 
îi vorbea lui, dar se înșelase. Nu o observase pe fetiță până 
când nu a auzit glasul catifelat. Vederea ei, îmbrăcată în 
tunica stacojie și cu părul lăsat liber pe spate îl amuţise 
pentru un moment. Veșmântul era prea seducător și i se 
lipea de trup ca o a doua piele. Sângele i-a năvălit în inimă, 
care a început să-i bată cu putere. Dorea s-o caute și s-o 
întrebe de ce se îmbrăcase așa și ce o făcuse să-și lase 
părul liber. Voia s-o întrebe cine era fetiţa care îi acapara 
toată atenţia și faţă de care se purta cu atâta afecţiune. 


255 


Firar să fie, încep să-mi pierd controlul!, s-a 
admonestat. Trebuia să-și stăpânească emoţiile, dar și 
acţiunile, și ea nu îl ajuta. Aradia nu este vinovată de 
haosul pe care mi-l provoacă simpla ei prezență, a admis 
cu sinceritate. Și-a dres glasul ca să înghită saliva ce i se 
adunase pe cerul gurii și a traversat peristilul în direcţia 
încăperilor lui. Trebuia să participe la o ultimă întâlnire cu 
guvernatorul, dar și-a zis că putea să mai aștepte. Voia să 
facă unele cercetări printre servitori în legătură cu 
schimbările pe care le observase în ultimul timp la soţia sa. 


În seara aceea Aradia și Maximus au cinat singuri, 
pentru că Aurea nu mai era acasă, iar Marius Targquinus se 
afla în tabăra din lulia Augusta Emerita. Ea stătea 
surprinzător de gânditoare și nu-și schimbase hainele. 
Purta încă tunica stacojie și părul lăsat liber. O panglică de 
aceeași culoare îi înconjura fruntea și se termina la ceafă 
într-un șiret elaborat. Buclele ușoare se odihneau pe braţul 
tapiţat al divanului și, fără să-și dea seama, el a luat una 
dintre ele între degete. Acest gest i-a trezit interesul 
Aradiei, care a întors capul spre el și l-a privit cu 
deferenţă. 

— Voiam să-ţi atrag atenţia, i-a spus el, căci în timpul 
cinei te-am văzut absentă și îndepărtată, corpul tău era 
lângă mine, dar mintea în altă parte. 

Aradia a mijit ochii. Într-adevăr, gândurile ei erau 
îndreptate către discuţia pe care o avusese cu Kara. Noua 
ei maestră o instruia în arta amorului și exersase cu o 
legumă pe care o furase de la bucătărie și pe care o 
obligase s-o mângâie ca și cum ar fi fost membrul unui 
bărbat. A învăţat-o s-o facă încet, de sus în jos, cu infinită 
blândeţe, conștientă de asprimea pielii și grosimea ei. 
Zâmbetul păcătos i-a luminat chipul. Ea nu se credea 
capabilă să-l atingă și să-l mângâie așa pe Maximus, deși 
dorea. Eşti altfel. Ochii lui erau aţintiţi asupra chipului 
vesel al femeii. Aradia i-a susţinut privirea cu o strălucire 


256 


care i-a provocat un spasm în stomac. Ochii i-au coborât 
apoi pe decolteul ei și pe sânii umflaţi pe care materialul 
mătăsos îi scotea în evidență. Nu purta pe sub tunică 
mamillare, fâșia de țesătură fină care proteja bustul. Din 
acest motiv, scandalosul material desena perfect areolele 
și sfârcurile care le încoronau. A simţit deodată o biciuire 
între picioare, care l-a năucit. Dorinţa l-a cuprins pe 
neașteptate. Aradia a luat o prună uscată și a mușcat din 
ea fără să observe starea emoţională pe care i-o crease. 
Mirosea delicios și se mișca cu o graţie înnăscută, chiar 
dacă nu era conștientă de asta. Maximus știa că trebuia să- 
i vorbească despre sora ei, dar refuza s-o facă. Nu voia să 
rupă precara pace pe care o vedea în ochii ei frumoși. De 
mai mult timp nu o mai auzise plângând nopţile, ca și cum 
ar fi trecut în sfârșit peste nenorocirea care se abătuse 
asupra familiei sale prin moartea părinţilor. N-am de ce să- 
i spun, cel puțin nu deocamdată, s-a încurajat Maximus. 
Pot s-o fac după ce ne întoarcem din Nord, și ea va fi mai 
liniștită în Vila Magna. 

— Paznicii de pe zid mi-au spus că te-au văzut în for. 

Aradia s-a înecat cu pruna. A tușit puternic și și-a dres 
glasul. Maximus a pus vin aromat într-o cupă și i-a dat-o. 
Când a luat-o, s-a aplecat prea mult, iar decolteul tunicii s- 
a desfăcut, scoțând la iveală un sân perfect, pe care el l-a 
devorat din priviri. 

— Am fost la prăvălia lui Indultes. Este hispanul care 
vinde stofe foarte fine. Voiam să-i cumpăr Aureei un 
suffibulum?? înainte să plece la Roma. I-a plăcut mult unul 
foarte asemănător pe care îl vindea Luam în for. 

— Doar vestalele Romei poartă suffibulum, a argumentat 
el. 

— Oricum, a continuat ea, și femeile nobile din Roma pot 
să-l poarte. Este mult mai ușor decât mantia de acoperit 
capul și nu este așa de călduros în zilele însorite. 


22 z i . A 
Voal alb, mai mult lat decât lung, ce acoperea capul vestalelor care oficiau anumite ceremonii 


religioase, ca acelea de tip sacrificial. (n. t.). 
257 


Maximus a privit-o atent, fiindcă știa că minţea. Aradia 
fusese în oraș ca s-o viziteze pe hispana pe care ulterior o 
cumpărase; dar nu i-a spus că știa secretul pe care ea 
credea că-l ascunde. 

— Indultes ţi-a vândut materialul cu care ești îmbrăcată? 

Întrebarea bărbatului a neliniștit-o. Aradia nu era 
obișnuită să mintă, dar nu putea să-i spună de ce se dusese 
în oraș. 

— L-am cumpărat de la Luam mai demult și am 
cumpărat și altul de culoare gri. Aurea a insistat. A spus că 
îmi va scoate în evidentă culoarea ochilor. 

Maximus i-a pus degetul pe bărbie și i-a înălţat capul. 
Amândoi stăteau lungiţi, și umerii aproape că li se 
atingeau. Putea s-o miroasă, s-o atingă. 

— Ochii tăi îmi amintesc de argintul topit, când este 
modelat pentru baterea unei monede. Ai putea să omori un 
bărbat cu strălucirea lor. 

Aradia a făcut ochii mari, pentru că Maximus nu-i 
spusese niciodată ceva atât de frumos. A simţit cum inima 
ei începe un dans nebun, pe care, deși a încercat să-l 
domolească, nu a putut. 

— Cuvintele tale mă fac să rămân fără respiraţie, a 
recunoscut ea cu încrederea cuiva care nu cunoaște 
pericolul, nici nu-l așteaptă. 

— Eşti foarte frumoasă, draga mea. Bună și simplă. 

Sunt gata să mă opresc din respirat și, dacă o fac, voi 
leșina, și-a zis Aradia. Lucrurile pe care i le spunea 
Maximus erau ca niște mângâieri pentru inima ei 
îndrăgostită, suflare de viață în plămâni. Degetul lui a 
desenat o linie descendentă din bărbie și s-a oprit la baza 
gâtului. Ea și-a ţinut respiraţia, iar el a continuat să 
coboare până în dreptul sânilor. 

— Atât de discretă, de sinceră și de fidelă... 

Obrajii Aradiei au căpătat culoarea sângelui, de parcă ar 
fi ciupit-o. Nu fusese sinceră cu el, și faptul că îi atribuise 
această calitate a făcut-o să se rușineze. 


258 


Maximus a observat încordarea ei când i-a auzit 
cuvintele și a admirat curajul cu care îi susţinea privirea. 

— Mă iubeşti, Maximus? l-a întrebat ea după un 
moment. 

El a încetat s-o mai mângâie și a luat cupa cu vin ca s-o 
ducă la buze, dar, înainte să bea, i-a răspuns concis. 

— Întotdeauna mi-ai fost dragă, micuță Aradia. 

Răspunsul bărbatului a fost neașteptat. Ea s-a așezat în 
capul oaselor și a lăsat picioarele să-i atârne. El stătea tot 
întins, continuând s-o privească. 

— Ai face dragoste cu mine, dacă ţi-aș cere? 

O tăcere grea s-a lăsat între ei. El nu a clipit. Ea a 
rezistat impulsului de a întoarce privirea, deși simţea 
tentaţia să o facă. 

— Da. 

Răspunsul lui Maximus a făcut-o să coboare pleoapele 
pentru ca el să nu observe profunda deziluzie care o 
cuprinsese după ce el rostise cuvintele. Aradia a respirat 
de mai multe ori ca să-și potolească bătăile inimii. Prin 
laudele lui, îi preamărise sentimentele, iar prin ultima 
acceptare, le condusese în infern, locul pe care i-l 
descrisese odinioară Antoninus pe când studia scrierile 
grecești. 

— Ai să-mi ceri? 

Întrebarea bărbatului i-a scrijelit auzul. Ea voia s-o 
iubească fără să trebuiască să-i ceară, același lucru fără să 
considere asta o datorie ingrată și deranjantă. Avea 
mândria ei, demnitatea ei de femeie îndrăgostită, care nu 
dorea să fie tratată cu afecţiune, ci cu dragoste. Esti o 
naivă, şi-a zis zbuciumată. Ar trebui să fie de ajuns pentru 
tine, a continuat cu capul plecat. Dar nu era! 

— Nu, i-a răspuns în cele din urmă, după o lungă pauză. 
Poţi să te odihnești liniștit, că nu-ţi voi tulbura pacea 
cerându-ţi ceva ce nu dorești, cel puţin nu atât de mult ca 
mine. 


259 


Aradia a făcut o mică săritură și s-a ridicat în picioare. 
Cu o bătaie din palme i-a chemat pe servitori ca să strângă 
resturile cinei, s-a despărţit de soţul ei cu un sărut pe 
obraz și a plecat la fel de discret pe cât de tăcut rămăsese 
Maximus după răspunsul soţiei sale. Urma de parfum 
feminin a persistat un timp în jurul lui. El s-a ridicat 
privind golul prin care dispăruse Aradia. O supărase și nu 
știa de ce. Oare nu răspunsese afirmativ la propunerea ei? 
Și de ce îl lăsase singur și cu senzaţia că îi scăpase ceva 
important din discuţia pe care o avuseseră? 

Sunt gata să aflu, și-a spus înainte de a părăsi tricliniul 
pentru a porni în căutarea irezistibilei sale soţii. 


260 


Capitolul 28 


Aradia tocmai își scotea tunica stacojie și o lăsa să cadă. 
Servitoarea i-a tras pe cap haina scurtă pe care o folosea 
când dormea, exact în momentul în care Maximus își făcea 
intrarea în cameră. Vederea trupului gol de femeie l-a 
țintuit locului. Ea s-a întors iute și, observându-i prezenţa, 
a roșit până la rădăcina părului. 

— Lasă-ne singuri, a ordonat el. Stăpâna ta nu va avea 
nevoie de tine în seara asta. 

Servitoarea a luat tunica stacojie și a dispărut rapid de- 
acolo. 

— Ma... Maximus, s-a bâlbâit complet uluită să-l vadă în 
încăperile ei private. S-a întâmplat ceva? 

El a schițat un zâmbet viclean pe care ea, din cauza 
tinereţii, și a lipsei de experienţă nu l-a înţeles. 

— Nu ne-am terminat discuţia de după cină. 

— Dis... discuţia. 

Aradia își simțea limba ca de cârpă udă. La rândul său, 
tunica scurtă cu care era Îmbrăcată o făcea să se simtă 
goală în fața lui Maximus, care o devora din priviri. Ceva 
cu totul neaşteptat pentru ea. 

— Mi-ai pus o întrebare, îți amintești? 

Cum ar putea să uite? Răspunsul pe care îl primise o 
făcuse să se prăbușească și să se izbească de dura 
realitate. 

— Acum este rândul meu să te întreb. 

Ochii tinerei soţii au mijit bănuitori. 

— Nu este nevoie, i-a răspuns liniștită. Scutește-mă de 
neplăcerea pe care mi-o va provoca întrebarea pe care vrei 
să mi-o pui, te rog. 


261 


Maximus se apropia foarte încet de ea, însă Aradia nu se 
dădea înapoi, dovedind astfel un curaj asemănător celui al 
multor bărbaţi pe care el îi admira. 

— Dacă ţi-aș cere, m-ai lăsa să fac din nou dragoste cu 
tine? a întrebat el. 

Aradiei îi tremurau genunchii atât de tare, încât s-a 
temut că se va prăbuși. Maximus și-a scos centura care îi 
ținea tunica scurtă și roșie pe talie. Materialul a rămas 
liber în jurul mușchilor lui puternici. 

— Te refugiezi într-o tăcere foarte suspectă, pe care aș 
putea s-o interpretez ca pe un refuz. 

— Te-ar deranja dacă aș refuza? l-a întrebat, la rândul 
său, cu o voce mică. 

Ceea ce dorea mai mult pe lume era să-și recupereze 
părinţii. Ca viaţa ei să fie din nou cum era înainte, când se 
bucura de prezenţa fraţilor săi și ca Maximus s-o iubească 
din tot sufletul, așa cum ea îl iubea pe el. 

— Te doresc, micuță Aradia, deși nu știu ce vrajă mi-ai 
făcut de nu pot să mă gândesc la altceva decât să te posed. 
M-ai drogat cu passum-ul?3 pe care l-am băut în seara 
asta? 

Ea a respirat brusc. Sinceritatea zdrobitoare a soţului ei 
a avut efectul unui foc pârjolitor care a suit rapid de la 
pântece până în gât. 

— Mă întreb în fiecare noapte de ce nu vii în patul meu 
după ce m-ai iubit prima dată. 

Declaraţia ei a relaxat umerii lui Maximus. 

— Vrei să știi? 

Ea s-a grăbit să nege. Totuși, Maximus a continuat 
implacabil. 

— Din remușcare, i-a răspuns el. Tinereţea ta mi se pare 
un zid de netrecut. 

Aradia a deschis gura și a închis-o brusc. Răspunsul 
acesta o prinsese cu garda jos. 


23 Ă - x S : Fe fiii pat 
Passum era un vin tare și dulce făcut din fructe uscate. Mulţi romani îl beau, convinși că era un 


afrodiziac. (n.a.). 
262 


— Te-am ţinut în braţe când erai o fetiță, te-am văzut 
crescând, dar, chiar și-așa, continuam să te văd ca pe o 
fetiță, și nu ca pe o femeie. 

Felul lui de a vorbi la trecut i-a dat speranţe inimii ei 
pline de iubire. 

— Şi acum? l-a întrebat cu un interes nemăsurat pe care 
nu s-a obosit să-l ascundă. 

— Acum nu, a răspuns Maximus cu emoție în glas. Nu, 
de când am avut sub trupul meu pe cel atât de seducător al 
tău. Nu, de când am gustat nectarul dulce al buzelor tale și 
am mângâiat pielea caldă de pe pântece, înainte să intru în 
interiorul său satinat și să te umplu cu sămânţa mea. 

Aradia a fost trasă cu putere spre el. 

— Aș putea să-ţi fiu tată, dar, pe Jupiter, nu-mi mai pasă! 

Sărutul îndelung așteptat a fost așa cum își imaginase ea 
în cele mai tainice visuri: dulce, tandru și în același timp 
sălbatic de pasional. Mâna lui Maximus a ţinut-o de ceafă 
și a forțat-o să deschidă gura ca să-l poată primi cu totul. 
Sărutul nu a fost timid, cum se aștepta ea. Nu o mângâia 
ca un îndrăgostit care are tot timpul ca să-și câștige iubita. 
Sărutul era ca un foc primitiv, atât de pasional, că Aradia 
s-a simţit pierdută. Maximus a băgat limba în gura ei, 
explorând toate ungherele, mângâind fiecare cotlon, ușor, 
căutând să dezlănţuie febra în tot trupul ei. Când sărutul a 
încetat, el s-a oprit fără să miște niciun mușchi. A ţinut-o 
într-o îmbrăţișare și a continuat s-o privească în ochi. Ea a 
avut senzaţia că era înghițită de adâncurile insondabile ale 
ochilor lui negri. El a aplecat din nou capul în 
întâmpinarea gurii ei. Aradia și-a ţinut respiraţia, 
așteptând un sărut fierbinte și răvășitor, dar a fost 
surprinsă când soţul ei abia i-a atins buzele și, preţ de o 
clipă, eternă, a sărutat-o cu infinită blândeţe, ca și cum 
într-adevăr însemna totul pentru el. Aradiei i s-a părut 
emoţionant gestul lui. Voia un sărut pasional. Simţea că 
gura ei era făcută doar pentru el. Maximus i-a dus deodată 
mâna la inima lui. 


263 


— Atinge-mă. Simte-mă. 

A ascultat supusă. Cu palmele deschise a început o 
explorare a perfectei simetrii a torsului masculin. L-a 
mângâiat, l-a străbătut încet, aproape cu reverență, 
simțind sub degete pielea caldă acoperită de tunică. Când 
l-a simţit înfiorându-se sub mângâierile ei, a înălţat ochii și 
l-a privit. O căldură incredibilă iradia din ochii lui și 
imediat i-a simţit mâna pe ceafă ca să-i dea un sărut care a 
ametit-o. El îi permisese să-l atingă. lar ea nu putea să 
înceteze să facă asta, chiar dacă îmbrăcămintea o 
împiedica s-o facă așa cum voia. Ca și cum el i-ar fi citit 
gândul, s-a depărtat și și-a scos tunica. A urmat lenjeria 
intimă. Maximus a rămas gol în faţa Aradiei, care îl devora 
din priviri. 

Tunica scurtă a tinerei avut aceeași soartă. 

Atunci simţul ei tactil s-a exacerbat până la o limită 
nebănuită. Simţea mâinile lui care parcă o ardeau. S-a 
prins de mijlocul lui ca și cum de asta i-ar fi depins viaţa. 

Maximus a ţinut-o în braţe și a dus-o până la pat unde a 
întins-o cu multă blândeţe. O clipă mai târziu, a început s-o 
acopere de sărutări. Aradia a simţit că sfârcurile i se 
întăreau și că stomacul i se încorda de așteptare. Ela 
depus un sărut pe sânul ei drept și după aceea totul s-a 
redus la extaz pur pentru ea. Maximus dezlănțuise în ea o 
furtună, pe care nu știa cum s-o oprească. Şi-a arcuit 
spatele, parcă aruncându-și sfârcurile roz spre gura lui, în 
timp ce îi simțea degetele mângâind-o în locurile cele mai 
intime, astfel încât pielea i-a luat foc. A mușcat ușor un 
sfârc și a excitat-o într-atât, încât a desfăcut picioarele, 
pentru ca să-i înlesnească accesul spre interiorul ei. 
Năucită de dorința pe care i-o stârnea, l-a ţinut de cap în 
timp ce el îi sugea unul dintre sfârcuri și continua să 
mângâie perla roz, care devenise foarte sensibilă la 
atingerea lui. Maximus a simţit momentul în care climaxul 
o străbătea pe soţia lui în valuri. S-a așezat repede peste 
ea, sprijinindu-se în braţe ca să n-o strivească cu greutatea 


264 


lui. Aradia și-a așezat mâinile pe umerii lui, neîncetând să-l 
privească. Voia să închidă ochii și să se abandoneze 
plăcerii sublime pe care o simţise, dar el nu i-a dat voie. A 
început s-o penetreze încetul cu încetul, cu infinită 
tandreţe. Era atât de mare, încât a simţit că trupul i se 
umple dincolo de capacitatea sa, dar această senzaţie nu a 
durat prea mult. Foarte curând a descoperit că trupul ei 
era în stare să suporte impresionanta lui erecţie. De aceea 
Maximus îi dăruise mai întâi ei plăcere, ca să fie relaxată. 
Când a început să se miște în ea, Aradia a gemut din nou, 
dar el nu a mai sărutat-o. Voia să vadă chipul ei când va 
ajunge iarăși pe culmile plăcerii. 

În braţele soţului ei și mirată de propria pasiune 
furtunoasă, a început să-și împingă șoldurile spre el, și 
astfel a găsit ritmul care i-a învăluit într-un dans sălbatic 
căruia i s-au dăruit fără opreliști. Amândoi respirau la 
unison, el reușind cu gemetele sale s-o elibereze complet 
de inhibiţii. Și-au hrănit frenezia până când totul a 
explodat în jurul lor. 


Aradia se simţea istovită. 

— Trezește-te, a scuturat-o Maximus cu blândeţe, dar cu 
insistenţă. A sosit momentul să-ţi reiei antrenamentul. 

Ea a deschis pleoapele uimită. Întunericul acoperea 
fiecare colţ al încăperii. 

— Antrenamentul? a întrebat surprinsă. 

— E bine pentru tine să știi să te aperi și cine poate să te 
învețe asta mai bine decât mine. Va fi o muncă grea, dar 
vei învăţa repede. 

Aradia nu-și revenea din uimire. Cu câteva momente mai 
înainte, se abandonase iubirii după minunata experienţă 
împărtășită cu el, iar acum voia să ia spada și să înceapă 
să lovească prin aer cu lama ei. 

— Îi vom trezi pe Adrianus și pe Oton, dar și pe ceilalţi 
servitori, care nu sunt obligaţi să se scoale înainte de 
vreme, a protestat șovăitoare. 


265 


Maximus a schiţat un zâmbet sincer, pe care ea l-a luat 
ca pe o prevestire rea. 

— Pune-ţi pe sub tunică un mamillare, pentru că nu 
vreau să mă distragă sânii tăi adorabili. 

Mâna lui a mângâiat unul dintre ei. Aradia a încercat să 
îl asculte. Dar, adormită cum era, nu și-a pus veșmântul 
despre care pomenise el, ci doar tunica de noapte. 
Continuând să nu fie conștientă de ce se întâmplă, l-a 
urmat pe Maximus spre băi și s-a mirat. Se vor lupta în 
apă? 

— Aici vom putea să exersăm fără să-i trezim pe 
protectorii tăi, i-a spus fără ca ea să întrebe nimic. 

Apoi i-a dat o spadă pe care Aradia a luat-o fără să știe 
ce să facă cu ea. Încă nu se dezmeticise bine din somn. O 
lovitură cu latul lamei la fund a trezit-o brusc. 

— Ridic-o deasupra capului în poziţie de atac și nu lovi 
decât dacă te confrunţi cu o acţiune ofensivă clară. 

După câteva momente, Aradia avea fesele roșii de câte 
avertismente îi dăduse Maximus. Ea nu nimerise nici 
măcar o lovitură. 

— Menţine-te în gardă! i-a ordonat cu voce fermă. Acum 
atacă! 

Dar ea nu s-a sinchisit să ridice arma ca să se apere de 
noua lovitură dată fundului ei. S-a masat cu o mână, 
privindu-l supărată. 

— Nu sunt pregătită să răspund niciunui atac. 

Maximus a lăsat spada, care a căzut la pământ cu 
zgomot. Ea l-a imitat. 

— Crezi că pericolul va veni când vei fi pregătită și că te 
va anunţa? 

Aradia a strâns buzele, fiindcă o trezise pentru ceea ce 
ea considera un capriciu. 

— Este un fel de pedeapsă pentru că te-am aţâţat să faci 
dragoste cu mine? Cu pasiunea mea, am trezit bestia 
legionară care trăiește în tine? 

Maximus a mijit ochii ca s-o privească atent. 


266 


— Vrei să te întorci în pat? 

Aradia a făcut cu vehemenţă un gest afirmativ. Gândul 
că-și va rezema trupul de salteaua moale o făcea să ofteze 
de plăcere. 

— Nu pot să mă gândesc la altceva, i-a răspuns 
nerăbdătoare. 

Maximus a trecut la alt tip de acţiune. A luat-o de umeri 
și a aplecat capul spre gura ei. Sărutul intens și vorace a 
sleit-o de puteri. Aradia s-a agăţat de gâtul lui și i-a oferit 
buzele, pentru ca el să le guste în voie. Și a gemut când 
limba aspră și caldă s-a desfătat explorându-i buza 
inferioară în timp ce-i mângâia bustul până când i-a simţit 
sfârcul întărindu-se. 

Mâinile ei au trecut la acţiune. I-a ridicat tunica scurtă și 
a desfăcut șiretul de la subligar”+, care a căzut la pământ 
alături de spade. Aradia i-a luat membrul în mâini și l-a 
apropiat de pântecele ei ca să-i simtă forța. Atingerea i s-a 
părut foarte moale și a început să-l mângâie așa cum o 
învățase Kara, de sus în jos, fără să apese prea mult. 

Maximus a luat-o în braţe și i-a potrivit picioarele în 
jurul șoldurilor lui. A rezemat-o de peretele rece al 
încăperii, continuând s-o devoreze cu sărutări ameţitoare. 
Ea a gemut când a fost penetrată cu violenţă. Mișcările lui 
succesive reușeau să-i smulgă mici strigăte de plăcere. 

— Eşti trează? i-a șoptit la ureche. Sau vrei să te întorci 
în pat? 

Aradia nu putea să răspundă, pentru că era invadată de 
zeci de senzaţii, una mai plăcută decât cealaltă. Valurile 
intense au început în vintre și au urcat până în stomac în 
spirale haotice. 

Climaxul intens a venit fără veste, iar Maximus a trebuit 
s-o sărute ca s-o împiedice să ţipe și să trezească toată 
casa. Ea gâfâia tare, respira întretăiat, și el a avut nevoie 
de un moment ca să se recupereze după orgasmul 
puternic. 


24 Un fel de chiloți care se purtau pe vremea romanilor. (n. t.) 


267 


A lăsat-o pe podea cu infinită blândeţe și s-a depărtat de 
ea încet. A luat spadele de jos și i-a întins-o din nou pe-a ei. 

Chipul Aradiei oglindea o nedumerire absolută. Nu avea 
putere nici să stea în picioare. Cum ar fi putut să ţină arma 
fără să cadă la pământ, istovită de plăcerea pe care o 
trăise cu câteva clipe mai devreme? 

— Nu poate fi adevărat! a exclamat stupefiată. 

— Nu mai ești adormită, nu-i așa? Acum, în poziţie de 
atac, i-a spus cu un aer marțial. 

Și Maximus i-a dat cea mai mare bătaie din viaţa ei, 
împreună cu plăcerea cea mai absolută. Când soarele s-a 
ivit la orizont, el mai făcuse încă de două ori dragoste cu 
ea și îi lăsase fesele roșii și foarte sensibile, ca și interiorul 
coapselor. Aradia era sătulă de sex și în același timp lovită 
în amorul propriu. Soţul ei nu era un bărbat normal. Cum 
putea să facă dragoste cu ea și după câteva clipe s-o atace 
ca pe un dușman? Ea a încercat să evite loviturile 
apărându-se, dar toropeala și căldura pe care le simţea în 
trup de câte ori o iubea o făceau neîndemânatică și greoaie 
și a presupus că nu va putea să stea în fund o săptămână. 

Dar reuşise s-o trezească de tot, chiar dacă 
antrenamentul se dovedise ucigător. O durea spatele. 
Simţea cârcei în braţe, dar avea sufletul satisfăcut de 
dorință o împărtășită. Merita fiecare atenţionare dată la 
fund când lăsa garda jos, pentru că premiul de consolare 
fusese magnific. 


268 


Capitolul 29 


În cele din urmă Maximus nu a luat-o cu el în nordul 
Hispaniei, în tabăra de la Lucus Augusti. Decepţia fusese 
atât de mare, că o năpădiseră tristeţea și melancolia. 
Generalul făcuse dragoste cu ea de câteva ori în noaptea 
aceea magică, dar plecase când ea, istovită și învinsă de 
iubire, nu simţise momentul în care el părăsea încăperea. 

Marius Targuinus devenise gardianul ei, alături de cei 
doi legionari în retragere, Adrianus Sabinus și Oton Arrio, 
care o urmau tăcuțţi în timp ce Aradia încerca să alunge 
imensa deziluzie care pusese stăpânire pe ea. 

Timpul se scurgea fără vești de la Maximus, și Aradia s-a 
dedicat cu fervoare treburilor casei. S-au semănat 
câmpurile pentru următoarea recoltă. S-au plantat viță-de- 
vie și câţiva măslini aduși special de la Roma de către 
general. 

Aradia nu mai călărise și nu mai vizitase lulia Augusta 
Emerita. Toată atenţia ei era concentrată pe așteptarea 
întoarcerii soțului ei și pe transformarea căminului lor în 
cel mai plăcut și mai confortabil loc din lume. Vila Magna 
oferea o pace desăvârșită. Cea mai bună și mai potrivită 
odihnă pentru un războinic. 

Kara îi cususe mai multe tunici atât de frumoase, că ar fi 
smuls nu doar un singur oftat de invidie, dacă s-ar fi 
plimbat îmbrăcată cu ele prin splendida Romă. Era fericită 
că le avea gata pentru întoarcerea lui Maximus. Voia să fie 
frumoasă și strălucitoare pentru el, numai pentru el. 

A oftat în bătaia vântului, privind cel mai frumos apus de 
soare din viaţa ei. Soarele, de o intensă culoare portocalie, 
se despărţea de ea ascunzându-se dincolo de orizont. S-a 
uitat la cursul sinuos al râului. Razele de soare eclipsau 


269 


totul, și ceața de aburi care se ridica din apă plutea ca un 
văl cenușiu-pal peste Iulia Augusta Emerita, dându-i un aer 
de mister și măreție. De pe colină putea să vadă zidul înalt 
și activitatea care se desfășura în interiorul acestuia. În 
cele din urmă, soarele s-a ascuns complet după munţii 
verzi, și ea s-a hotărât să se întoarcă în casă. Adrianus 
Sabinus, care stătea în picioare în spatele ei, i-a dat mâna 
ca s-o ajute să se ridice de pe scaun. Aradia i-a mulțumit cu 
un zâmbet. 

— Nu ai fost căsătorit niciodată? 

Intrebarea l-a surprins pe bărbat, pentru că el mereu 
fusese discret când venea vorba despre problemele lui 
personale. A răspuns, totuși. 

— Soţia și fiica mea au murit cu mult timp, în urmă, pe 
vremea când luptam în Galia sub comanda generalului 
Marcus Antonius. 

Aradia nu se așteptase la confesiunea aceasta făcută în 
mod spontan. 

— Atunci, amândoi am pierdut o parte importantă din 
vieţile noastre. 

Protectorul a confirmat în tăcere vorbele tinerei. 

— Scade vreodată durerea provocată de pierdere? 

— Niciodată! a exclamat cu un glas care i-a spus mai 
mult decât putea să-și imagineze. 

În ochii lui, Aradia putea să vadă o suferinţă infinită. 

— Vorbește-mi despre ele, i-a cerut în șoaptă. Va fi o 
onoare să le cunosc prin tine. 

Adrianus Sabinus nu era obișnuit să vorbească despre 
femeile care însemnaseră totul pentru el, dar îi și 
prevestiseră nefericire absolută. 

— Vă voi povesti despre bătălia de la Alesia”. 

Aradia a înţeles că nu voia să vorbească despre femeile 
pe care le pierduse și i-a respectat dorinţa. 


29 ia A A A 7 K A x $ 
Bătălia de la Alesia a avut loc în septembrie 52 î.Hr., între o armată galică condusă de 
Vercingetorix pe de-o parte și armata romană condusă de Iulius Cezar. 
270 


— Vă cunosc pasiunea pentru bătăliile câștigate de 
Roma, și aceea a fost o înfruntare teribilă, a continuat 
legionarul cu glas ferm. Tabăra noastră se afla în regiunea 
tribului gal al mandubilor. Voiam să cucerim fortăreaţa din 
Alesia. Şi, ca să reușim, au intrat în luptă armatele Romei, 
pe care le comanda Iulius Cezar. | 

— Tata îmi vorbea des despre el. Il admira foarte mult. 

— Iulius Cezar a fost un bărbat extraordinar. Un strateg 
cum altul Roma nu va mai cunoaște. 

Adrianus a păstrat tăcerea o clipă, înainte să continue 
explicaţia, în timp ce amândoi mergeau pe drumul spre 
casă. 

— Graţie cavaleriei pe care o comanda generalul Marcus 
Antonius și legiunilor conduse de comandanții lui, Titus 
Labienus și Caius Trebonius, am obţinut o mare victorie. 

În vocea bărbatului răzbătea mândria. Aradia l-a privit 
înduioșată, pentru că îi amintea de înflăcărarea tatălui său 
când îi vorbea despre cuceririle Romei în luptele purtate 
împotriva altor popoare. 

— Tata mi-a povestit că Vercingétorix, fiul liderului gal 
Cetilo, aparţinea unuia dintre triburile cele mai puternice 
din Galia centrală și că a reușit să unească majoritatea 
triburilor galice, oferindu-se să alunge armata Romei de pe 
teritoriul lor. O promisiune greu de îndeplinit, dar care nu 
l-a speriat. 

— S-ar zice că-l admirati, i-a reproșat el. 

Aradia a clătinat din cap, în semn de negaţie, dar nu 
într-un fel convingător. 

— Admir pe oricine luptă pentru ceea ce crede și pentru 
cei pe care îi iubește, s-a apărat tânăra. 

— Dar Vercingétorix a pierdut bătălia. A căzut prizonier, 
însă nu a fost executat. I s-a arătat o indulgență 
nemeritată. 

Ea nu era de acord cu vorbele lui Adrianus Sabinus. 
Orice cetăţean care lupta pentru viaţa sa și a familiei sale 
merita clemenţă și iertare. 


271 


— Uneori simt că indulgenţa nu este una dintre cele mai 
mari virtuţi ale noastre. Sau crezi că mă înșel? 

Adrianus Sabinus a privit-o perplex. Ea s-a grăbit să-și 
continue relatarea: 

— Tata mi-a povestit despre unele orori care s-au comis 
împotriva popoarelor supuse. Sila Marcus era un legionar 
curajos, dar cu o inimă generoasă. 

— Am pierdut mulţi oameni în Galia - a corectat-o el ca și 
aici, în Hispania. Mulţi legionari nu se vor mai întoarce 
niciodată la familiile lor. Poate că nici garnizoana pe care o 
comandă generalul Lucius Maximus Magnus nu se va mai 
întoarce din Nord. 

Dacă Adrianus voise s-o sperie, reușise. Gândul la 
moartea lui Maximus a făcut ca neliniștea să-i înnegureze 
chipul. Ea își făcea griji pentru lucruri lipsite de 
importanţă, în timp ce Maximus lupta ca să instaureze 
pacea și ordinea în Hispania. Remușcările au năpădit-o 
într-atât, încât și-a reprimat cu greu un geamăt dureros. 

— N-aș mai suporta încă o moarte în familia mea, aș 
înnebuni, i-a răspuns cu capul plecat. 

Adrianus Sabinus a regretat cuvintele rostite, dar nu și 
le-a retras. 

— Maximus este un general magnific, a asigurat-o el. 
Inteligent și înţelept. Își studiază adversarii și ştie cum să 
lupte contra lor cu preţul unor pierderi infime. Ar fi fost o 
onoare să lupt sub comanda lui. 

Aradia și-a înălţat capul și l-a privit cu ochi strălucitori. 

— De aceea ai acceptat să fii apărătorul meu? În semn 
de admiraţie faţă de el? l-a întrebat, știind răspunsul pe 
care i-l va da. 

— Am acceptat, pentru că îmi amintești de Lucilla, fiica 
mea. 

Acum chiar că o luase prin surprindere. Aradia s-a oprit 
și l-a privit cu o întrebare în ochi, sperând că-și va continua 
explicaţia. Dar Adrianus n-a mai adăugat nimic. 


272 


S-au întors în casă în tăcere. Fiecare cu gândurile sale. 
Când au ajuns în frumoasa grădină care preceda intrarea 
în vilă, s-au pomenit cu neașteptata vizită a centurionului 
Caius Marius, care îi aducea o scrisoare expediată de 
urgenţă din Roma. Îi era adresată. I-o trimitea Lucia Aurea 
și, când a luat-o, degetele i-au tremurat ușor. Dacă erau 
vești din Roma, nu puteau fi bune. Centurionul și-a luat 
rămas-bun de la Adrianus Sabinus și de la ea și a pornit 
înapoi spre Iulia Augusta Emerita. 

Când a citit misiva pe care i-o trimisese cumnata ei, 
Aradia a crezut că o să moară de durere. Nu îi explicase 
nimeni cu adevărat ce i se întâmplase surorii ei după 
atacul violent asupra părinţilor și fratelui lor. Aurea nu 
omisese niciun detaliu în legătură cu asta. I-a povestit cu 
lux de amănunte ce se petrecuse în casa senatorului Sila 
Antoninus. Când a aflat, a simţit că suferinţa îi taie 
răsuflarea. A plâns, a gemut și s-a frânt în două din cauza 
durerii care a cuprins-o și pe care nu putea s-o controleze. 

Sane, Sane, ce ti-au făcut? De ce?, s-a întrebat plină de 
neliniște și de furie neputincioasă. Maximus, de ce nu mi-ai 
spus? Aveam dreptul să știu!, și-a zis înecată de plâns. li 
ascunseseră adevărul și, în timp ce încerca să se calmeze 
pentru a-și liniști spiritul, a blestemat iar și iar până când a 
rămas fără puteri. 

Kara a încercat s-o consoleze, dar durerea Aradiei nu 
putea fi alinată. Toţi cei din casă o priveau tulburaţi, 
pentru că nu știau ce să facă în faţa nefericirii stăpânei lor. 
Adrianus Sabinus a preluat controlul și s-a ocupat ca 
fiecare să-și îndeplinească prompt obligaţiile. 

Aradia nu a mâncat nimic în seara aceea. Nici când s-a 
făcut dimineaţă și nici pe parcursul zilei următoare. 
Tăcerea se instalase pretutindeni, iar Adrianus și Oton 
sufereau, pentru că nu puteau s-o ajute să depășească 
durerea care o încerca. O îndrăgiseră foarte mult și își 
făcuseră griji pentru ea. 


273 


Într-un târziu, Aradia i-a adunat în tablinum pe Marius, 
pe Adrianus și pe Oton și i-a informat despre decizia pe 
care o luase. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu guvernatorul Publius 
Carisius, le-a spus celor trei, care o priveau circumspecți. 
Mă întorc la Roma. 

Marius Tarquinus a clătinat din cap de mai multe ori în 
semn de negatie. 

— Trebuie să-l așteptăm pe general, a rostit. 

Aradia și-a mușcat interiorul obrazului, pentru că abia 
putea să-și stăpânească lacrimile. Sora ei avea nevoie de 
ea și nu putea să aștepte întoarcerea lui Maximus, fiindcă 
nu știa când se va întâmpla asta. Taberele militare puteau 
să dureze mai multe luni, iar ea nu avea timp, pentru că 
Sane se zbătea între viaţă și moarte, după cum îi spusese 
Aurea. 

— Trebuie să fac pregătirile pentru călătorie, iar pentru 
asta e nevoie să vorbesc cu guvernatorul, a insistat. 
Trebuie să-i dau un mesaj pe care ar urma să i-l trimită lui 
Maximus, în Lucus Augusti, și în care îi voi explica motivul 
plecării mele atât de intempestive. 

— Vă înţeleg durerea, i-a spus Marius, dar nu este o idee 
bună să plecaţi acum la Roma. Vom întârzia o jumătate de 
lună până când vom ajunge, și în Nord timpul va fi 
neprielnic. 

Marius 'Targquinus se gândea la munţii înalţi pe care 
trebuia să-i ocolească. 

— Tocmai de aceea vreau să vorbesc cu guvernatorul. 
Vom merge la Roma pe mare. 

Adrianus Sabinus și Oton Arrius și-au spus că ideea ei 
era bună dacă se hotărau să se întoarcă totuși la Roma. 

— Trebuie să-l așteptăm pe Maximus, a repetat Marius 
categoric. 

Aradia era hotărâtă. Sora ei avea nevoie de ea. Trebuia 
să se ducă la ea și s-o ajute. Și nu putea să-l aștepte pe 


274 


Maximus, pentru că nu știa când se va întoarce în Iulia 
Augusta Emerita. 

— Nu veţi putea să mă împiedicaţi să plec și de aceea vă 
ofer posibilitatea să mă însoţiţi. 

Aradia s-a răsucit pe călcâie și s-a îndreptat către 
încăperile ei. Kara deja începuse pregătirile pentru lunga 
călătorie. 

Marius, Adrianus și Oton au rămas să discute detaliile 
călătoriei și au tras la sorți cine rămâne acasă și cine o 
însoțește pe stăpâna lor la Roma. 


Cortul lui Maximus era situat pe drumul principal al 
taberei din Lucus Augusti. Când un mesager trimis de 
către Publius Carisius a ajuns la el, generalul examina 
niște desene prost făcute ale zonei muntoase de la nord de 
Caesaraugusta?6. Mesagerul îi aducea o scrisoare urgentă 
de la guvernatorul Iuliei Augusta Emerita. A desfăcut 
șnurul roșu și a întins pergamentul. Altul mai mic și cu altă 
caligrafie i-a atras atenţia, dar a optat pentru cel mare. 
Scrisul clar al guvernatorului Publius Carisius s-a ivit sub 
ochii lui întunecaţi. Veștile pe care le conţinea l-au făcut să 
ofteze. În mesaj îi spunea că îi trimite încă unul, de la soţia 
lui. 

A lăsat pergamentul pe masa lungă și a citit apoi misiva 
de la Aradia. Cu fiecare rând scris de ea, fruntea i s-a 
încruntat și mai tare. Aurea nu avea dreptul să-i spună ce 
se întâmplase cu Sane, nici să-i descrie fiecare detaliu al 
atacului sălbatic și consecinţele acestuia. Nu știa de ce 
făcuse asta, ce urmărea. Poate doar să le complice relaţia. 

Acum regreta că nu îi spusese el însuși atunci când 
fusese acasă, dar era prea târziu. 

Maximus își dăduse seama că, dacă ar fi luat-o cu el în 
Nord, ea i-ar fi creat doar neajunsuri. Un militar antrenat 
ca el nu putea să își piardă vremea cu probleme personale 
și, după ce a recunoscut că o dorea mai presus de orice, a 


20 Actualul oraș spaniol Zaragoza. (n.a.). 


275 


știut că prezenţa ei l-ar fi făcut să lase garda jos și să nu 
acorde atenţia cuvenită misiunii pe care o avea de 
îndeplinii. O neglijenţă ar fi putut să-l coste viaţa. 

Mesagerul aștepta răbdător în timp ce el făcea supoziţii. 
După o clipă lungă, și-a dres glasul. 

— Nu-i voi trimite răspuns în scris guvernatorului, 
pentru că voi merge la Iulia Augusta Emerita ca să i-l dau 
personal. 

Doi centurioni stăteau de pază la intrarea în cort, iar 
tribunul Verus Cassius îl privea cercetător. 

— Găsiţi potrivit să vă întoarceţi atât de curând la Iulia 
Augusta Emerita, generale? 

Întrebarea tribunului l-a făcut pe Maximus să-și ridice 
ochii de pe scrisoare. _ 

— Am îndeplinit misiunea pe care am avut-o aici. Il voi 
lua cu mine pe rebelul Ultinus, pentru ca să decidă 
guvernatorul în privinţa lui. 

Ultinus era liderul rezistenţei hispane care atacase 
diverse garnizoane din tabăra din Lucus Augusti înainte de 
sosirea lui Maximus. Fusese foarte simplu să-l facă 
prizonier, dar și laborios, pentru că grupul de rebeli se 
deplasa cu ușurință în munţi. li luase un timp, dar în cele 
din urmă îl arestase împreună cu hispanii care îl urmau. 
Climatul de normalitate se instituise din nou în tabără, și 
prezența lui nu mai era necesară pentru menţinerea 
ordinii. Generalul s-a adresat unuia dintre centurionii care 
păzeau intrarea în cort, cerând ca Vetus Fabius să facă 
pregătirile necesare pentru plecarea imediată. 

Centurionul s-a grăbit să îndeplinească ordinul 
generalului. Tribunul și mesagerul au părăsit cortul în 
tăcere. 

Maximus a rămas cu ochii aţintiți asupra scrisorii pe 
care o primise de la Aradia. Frumosul scris al femeii fusese 
semnat cu fermitate și, chiar dacă ar fi trebuit să se simtă 
furios pentru decizia ei de a pleca la Roma fără să-i spună 


276 


sau să aștepte indicaţiile lui, îi oferise ocazia de a se 
întoarce. 

Nici prefectul Caius Salvius și nici însuși împăratul 
Cezar Augustus nu ar fi putut să formuleze vreo obiecție cu 
privire la întoarcerea sa. Sora lui voise să-i facă un rău 
care se transformase în bine, de vreme ce Aradia 
răspunsese într-un fel neașteptat, cum îi era obiceiul. 
Astfel avea în sfârșit o scuză ca să se întoarcă la Roma și 
să-și continue cercetările în legătură cu moartea lui Sila 
Marcus. 

Guvernatorul îl informase și el în scrisoare că soţia lui 
era însoţită de către comandantul Marius Tarquinus pe 
drumul de întoarcere la Roma și că el însuși le pusese la 
dispoziţie o corabie ca să plece din portul Carthago Nova. 
Aradia avea un avantaj destul de mare în faţa lui, dar el 
știa să se miște cu ușurință. Maximus și-a dat seama că 
nerăbdarea pe care o simţea creștea alarmant și, ca să-și 
grăbească plecarea, a împărțit ordinele corespunzătoare și 
a delegat responsabilităţi printre oamenii pe care îi 
comanda. 

Avea să piardă un timp preţios mergând mai întâi la Iulia 
Augusta Emerita, dar trebuia să-i înmâneze guvernatorului 
toate rapoartele și registrele realizate de la sosirea sa în 
tabăra de la Lucus Augusti și, de asemenea, să i-l predea 
lui pe liderul rezistenţei hispane, ca să hotărască ce face 
cu el. Apoi se va întoarce la Roma. 


277 


Capitolul 30 


Aradia își simţea inima bătându-i în tâmple și un nod în 
gât, care o împiedica să înghită normal. Și-a privit sora, iar 
spaima a pus din nou stăpânire pe ea. Avea în față o umbră 
străvezie a ceea ce fusese Sane cu luni în urmă. Era foarte 
slabă - doar piele și os, dar cea mai brutală schimbare se 
putea vedea pe chipul ei pământiu și în ochii opaci. Nimic 
la ea nu mai amintea de fata frumoasă care râdea și se 
bucura de viaţă în Velitrae. 

S-a întors spre zid ca să dea frâu liber durerii pe care o 
simţea, fără s-o vadă nimeni. Trebuia să se liniștească, să 
fie puternică și hotărâtă dacă voia s-o ajute. Era conștientă 
că nu îi va fi ușor. Medicul considera neindicată o întâlnire 
între ele, dar ea depășise multe alte obstacole înainte de a 
se afla în picioare la câţiva pași de sora sa. Era a treia ei 
vizită de când ajunsese la Roma. Până atunci se mărginise 
doar s-o observe, să-și reprime neliniștea și disperarea pe 
care le simţea, întrucât nu putea să facă nimic pentru ea. li 
relatase prin ce trecuse după ce fusese cumpărată de către 
judecător și o lămurise în privinţa îngrijirilor medicale. 
Deși acum era mai calmă, tot nu permitea să se apropie 
cineva de ea sau s-o atingă. 

Sane era sora ei și avea nevoie de ea. 

Și-a șters ochii cu dosul palmei și s-a uitat la Marius 
Tarquinus, care îi făcea un gest de încurajare, în timp ce se 
îndepărta de ea și se îndrepta împreună cu judecătorul 
Pomponius Flavius către tablinum. Amândoi analizau în 
detaliu mesajele pe care trebuia să i le transmită urgent 
generalului Maximus, în legătură cu schimbările pe care le 
observase judecătorul la anumiţi senatori romani. 


278 


Aradia a respirat adânc și s-a dus spre sora ei, care 
stătea cu spatele la ea, pe o bancă din piatră. În stânga 
avea statuia eroului grec Ahile. Pomponius Flavius era 
probabil iubitor al culturii elenistice, pentru că în peristil 
observase mai multe statui de zei greci, printre care Apolo, 
Artemis și Poseidon. 

Nu s-a mai uitat la statui și a mers încet, cu pași 
împiedicaţi. Simţea o adâncă remușcare că scăpase 
nevătămată din atacul suportat de familia sa în casa lui 
Antoninus și o apăsa toată suferinţa pe care o înduraseră. 

Trebuie să înfrunt situaţia sau voi pierde puținul curaj 
pe care îl am, și-a spus încercând să se încurajeze. 

A ajuns la bancă și s-a oprit în faţa surorii ei. Văzându-i 
chipul umflat din cauza loviturilor, și-a reprimat un 
geamăt. Nu putea să se obișnuiască s-o vadă așa, să fie 
conștientă de pedeapsa fizică pe care și-o administra zilnic. 

Și-a dres glasul ca să poată vorbi și a privit-o direct în 
ochi. 

— Iat-o pe cea mai frumoasă fată din toată Roma! a 
rostit cu glas tremurător, sperând să-i atragă atenţia. 

În trecut, aceste cuvinte reușeau să-i smulgă un zâmbet 
larg. 

— Surioara mea superbă. 

Contrar a ceea ce spera, Sane nu s-a uitat la ea, ca 
odinioară. Continua să privească într-un punct fix la 
dreapta. Fata a expulzat aerul din piept puţin câte puţin 
înainte să se lase pe vine în faţa lui Sane. La recomandarea 
medicului, nu a atins-o, deși simţea nevoia imperioasă s-o 
facă. Medicul îi spusese că, atunci când cineva încerca s-o 
atingă, Sane suferea un violent atac de surescitare 
nervoasă. Aradia s-a uitat la rănile grave de pe braţe și la 
dungile purpurii care înconjurau frumosul ei gât. Își făcuse 
atâta rău ei înseși, încât era de mirare că nu reușise să-și 
ia viaţa. 

— Am venit să te iau înapoi în casa noastră din Velitrae. 


279 


Aceste cuvinte au trezit atenţia lui Sane. Pentru o clipă, 
a privit-o ca și cum abia acum ar fi recunoscut-o și imediat 
după aceea a început să se legene și să murmure niște 
fraze pe care ea nu le înţelegea. Aradia nu a mai putut să- 
și stăpânească plânsul. A încercat, dar a fost peste puterile 
ei. Și-a privit mâinile, care îi tremurau violent. Își iubea 
sora și o durea profund s-o vadă în starea aceea. Unde ești, 
Antoninus? Dacă ai ști câtă nevoie avem de tine! şi-a zis în 
sinea ei, pentru că nu găsea puterea să nu o îmbrăţișeze. 

— Vino cu mine, Sane, a îndemnat-o cu glas dulce după 
ce și-a recăpătat stăpânirea de sine. 

I-a întins mâna și a ţinut-o în fața ei, încercând să-și 
păstreze zâmbetul afectuos și dispoziţia veselă. 

— Te iubesc, surioară, vino cu mine. 

Sane a încetat să se mai legene și a privit-o timp de o 
clipă efemeră. Nu i-a luat mâna, nici nu s-a ridicat ca s-o 
urmeze. Aradia avea multă grijă ce vorbește. Nu voia să-i 
provoace din nou surorii ei coșmaruri printr-o frază 
nepotrivită. A avut senzaţia că Sane simţea nevoia ca ea să 
se comporte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și 
cum timpul cât fuseseră despărțite nu ar fi trecut. Brusc, s- 
a gândit la Kura și la micuța Nunn, care așteptau împreună 
cu servitorii stăpânului casei. Ea se încăpăţânase să le 
aducă la Roma și acum, în drum spic Velitrae, le ceruse să 
o aștepte în dependinţele sclavilor. Aradia a simţit un 
impuls și s-a lăsat călăuzită de intuiţie. Cum de nu m-am 
gândit mai devreme! 

— Am o surpriză pentru tine, 

S-a ridicat iute și a pornit cu pași energici în căutarea 
Karei. Când a ajuns în încăperea în care stătea cu micuța 
Nunn în braţe, aceasta zâmbea cu gura până la urechi. I-a 
cerut bucătăresei să facă o infuzie calmantă și s-a aplecat 
spre fetiță, care a ridicat mânuţele ca s-o ia în braţe. A 
lipit-o de ea, legănând-o drăgăstos. 

— Ai face ceva pentru mine, micuță Nunn? a întrebat-o 
cu voce blândă. 


280 


Fetiţa a privit-o cu ochii săi mari și vioi. 

— Vreau să te joci într-un loc în care am să te duc chiar 
acum. 

Sane detesta animalele pe care le creștea ea, dar nu 
rezistase niciodată râsului unui copil. Era în firea ei. Avea 
un instinct matern foarte dezvoltat. Luni întregi, nici 
bărbat, nici femeie nu reușiseră să-i atragă atenţia, nici 
măcar medicul cu îngrijirile lui. De aceea presimţea că va 
reuși cu Nunn. Fetiţa a făcut un gest afirmativ cu căpșorul. 

— Atunci vino cu mine ca să mergem la ea. 

Aradia voia s-o ducă pe sora sa la Velitrae și pentru asta 
trebuia să fie calmă și senină. Știa cum să procedeze sau 
măcar cum să încerce s-o determine să bea infuzia 
calmantă de bunăvoie. Sclava care se ocupa de prepararea 
alimentelor în casă terminase de făcut infuzia; a pus o 
mare cantitate de miere în ea și a vărsat lichidul fierbinte 
într-o ceașcă de lut înainte să i-o dea. Aradia a mers cu 
micuța de o mână și cu ceașca în cealaltă. Când a ajuns în 
locul în care stătea sora ei, infuzia devenise călduţă. 

— O vezi pe femeia aceea atât de frumoasă? a întrebat-o 
arătându-i-o pe Sane cu capul. 

Fetița a dat afirmativ din cap. 

— Ei bine, o să ne jucăm cu ea. 

Micuța Nunn a luat vorbele ei la propriu, a alergat și s-a 
oprit în faţa lui Sane cu un frumos și dulce zâmbet de 
copil. l-a pus mânuţele pe genunchi și, spre surpriza 
Aradiei, Sane nu a îndepărtat-o și nici nu a ţipat. A lăsat 
privirea în jos și și-a aţintit-o asupra trupșorului care se 
apleca la stânga și la dreapta ca să vadă dacă ochii femeii 
o urmăreau. Dă, Doamne, să funcţioneze! Pe toți zeii, să 
aibă efect! Cum îi era obiceiul, Nunn s-a căţărat 
neîndemânatică pe banca din piatră și, după ce a reușit să 
ridice un picioruș și apoi pe celălalt, a continuat până când 
a ajuns lângă sora ei, a luat-o de gât și i s-a așezat în poală. 
Instinctiv, Sane a ţinut-o în braţe ca să nu cadă. Aradiei i-a 
venit să plângă din nou, pentru că șiretlicul funcţionase. 


281 


Adulții nu izbutiseră s-o facă să reacționeze, dar farmecul 
natural al unei fetițe reușise. Ea s-a așezat la o distanţă 
prudentă, a băut o înghiţitură din infuzie și după aceea a 
lăsat ceașca la câţiva centimetri de Sane. Câteva clipe mai 
târziu, aceasta a luat-o fără niciun cuvânt și și-a dus-o la 
buze. Micuța Nunn a încercat să bea din ceașcă, dar ea nu 
i-a dat voie. 

— E fierbinte, i-a spus în cele din urmă, și ai putea să te 
arzi. 

Preţ de un moment, Aradia a fost incapabilă să 
reacționeze în vreun fel. În nenumărate ocazii în trecut, 
Sane ar fi făcut la fel. Bea infuziile pe care bucătăreasa le 
făcea pentru Aradia. Anumite reacţii erau înnăscute și din 
fericire fatalitatea nu le ștergea. 

— E a mea? a întrebat-o. Nu mi-o amintesc. 

Fără îndoială se referea la micuță, și Aradia a înţeles că 
sora ei nu era conștientă de timpul care trecuse, nici de 
ceea ce se petrecuse în jurul ei după atac. Credea că 
micuța Nunn era a ei? Poate că era mai bine așa. Inima 
unei femei umblă pe cărări atât de dificile și de 
întortocheate ca să supravieţuiască... 

— Acum aparţine amândurora, i-a răspuns cu voce 
blândă ca să n-o sperie. Nu-i așa că este o fetiță adorabilă? 

Mâna lui Sane a mângâiat părul copilei înainte să 
termine de băut infuzia. 

— Am fost bolnavă? a întrebat-o pe neașteptate. 

Aradia i-a răspuns afirmativ. 

— De aceea vreau să te iau cu mine la Velitrae, i-a spus 
cu oarecare ezitare. 

— Unde este Tiberius Lucius? 

N-a mai venit de mult timp. Aradia a aplecat capul o 
clipă. Sora sa se refugiase în uitare și ea nu știa ce să-i 
spună. A hotărât s-o mintă, crezând că era cel mai bine 
pentru ea; măcar până când își va reveni complet. Trebuie 
să reusesti. Trebuie să poți s-o recuperezi pe Sane și tot ce 
a fost în trecut, s-a încurajat. Făcuse un pas important: nu 


282 


o respinsese. Nunn continua să încerce să bea ce mai 
rămăsese din infuzie; Sane a îndepărtat ceașca de gurița 
copilei. 

— Cum o cheamă? 

— Nunn, i-a răspuns ca. 

— Nu este un nume roman, a remarcat sora mai mare. 

— Nu, este hispan, dar e foarte frumos, a răspuns 
cealaltă pe un ton scăzut. 

Sane a întors capul ca să se uite cu atenţie la sora sa. 

— Lui Tiberius nu-i va plăcea, i-a reproșat Sane. 

Aradia a încercat să conducă discuţia fără să comită 
vreo greșeală. 

— Când se întorc tata și mama? Nu mai vreau să-i aștept 
aici, a zis Sane pe neașteptate. 

— Așa crezi? Că se vor întoarce curând? a întrebat 
Aradia, la rândul său, fără să-i întărească, dar nici să-i 
dezmintă temerile. 

— De mult nu mai știu nimic de ei, a răspuns în cele din 
urmă. Și locul ăsta este îngrozitor; e plin de oameni pe 
care nu-i cunosc. 

— Va mai trece un timp până se vor întoarce, a afirmat 
cu convingere dând vocii o siguranță de necontestat. De 
aceea ne-a lăsat în grijă casa din Velitrae. 

Sane a început să miște genunchii ca s-o legene pe 
micuță, care a tipat de bucurie. 

— Antoninus se va ocupa de supravegherea servitorilor, 
a spus continuând s-o privească pe Nunn. Știi doar că se 
supun mai ușor ordinelor unui bărbat decât ale unei femei. 

— Mama ne-a instruit foarte bine, i-a spus Aradia cu o 
jumătate de zâmbet. 

— Tu nu ai dat niciodată atenţie problemelor legate de 
servitori. Ești un dezastru în conducerea sclavilor, pentru 
că nu ai suficientă autoritate. Îi tratezi ca pe niște egali, și 
atitudinea asta este nepotrivită. 

Sane tocmai spusese un adevăr incontestabil. Dintre ele 
două, Sane era cea mai potrivită să se ocupe de o casă atât 


283 


de mare ca aceea din Velitrae, deși nici ea nu se 
descurcase prea rău în Iulia Augusta Emerita. 

— Dar sunt cea mai bună dintre noi la vânătoarea de 
iepuri. 

Micuța Nunn a râs la comentariul Aradiei. Aceasta s-a 
uitat la Sane și a văzut că era relaxată. Nu se mai încrunta 
și nu-și mai ţinea umerii încordaţi. Să mergem, surioară, a 
îndemnat-o. E timpul să ne întoarcem acasă. 


Claudia și Aurea au făcut o vizită la Velitrae după câteva 
zile. Amândouă stăteau lângă Aradia privindu-le uimite pe 
Sane și pe micuța Nunn, aflate de cealaltă parte a 
peristilului, lângă fântână. 

— Mi se pare incredibilă schimbarea care s-a produs cu 
ea, a recunoscut Claudia sorbind dintr-o cupă cu vin de 
trandafiri. 

Aradia și-a privit soacra cu ochii mijiţi. 

— N-ar fi trebuit să stea niciodată despărțită de familia 
ei, a afirmat pe un ton categoric. 

Era convinsă că, dacă ar fi fost de la început lângă sora 
ei, Sane s-ar fi recuperat mult mai repede. 

Claudia și-a aţintit privirea asupra ei, deranjată de 
comentariu. 

— Fiul meu și cu mine am făcut ceea ce era corect. Am 
crezut de cuviință să urmăm sfaturile medicului. 

Aradia nu voia să înceapă o discuţie aprinsă despre ce 
era sau nu corect. Fusese pe nedrept despărțită de sora sa, 
lipsind-o de dragostea și îngrijirile pe care numai cei care 
iubesc pot să le dea. Chiar și-așa, nu i-a reproșat și a dat 
dovadă de discreţie și răbdare. Aurea era tăcută, detaliu 
care a alertat-o pe Aradia, pentru că nu îi stătea în fire. 

— A fost foarte inteligent s-o folosești pe fetiţa aia, a 
spus Claudia pe un ton neutru. 

— Instinctul de protejare la o mamă este foarte puternic, 
a răspuns Aradia pe un ton sec. Crede că micuța Nunn este 
fiica ei, și acesta este un motiv foarte puternic să iasă din 


284 


uitarea în care se închisese ca să fugă de barbaria pe care 
o suferise pe nedrept. 

Claudia continua să bea înghiţituri mici din cupa cu vin, 
continuând să se uite spre locul unde se găsea Sane. 

— Uneori reușești să mă iei prin surprindere, a 
recunoscut Claudia pe un ton scăzut. Cum era să-mi 
închipui că o copilă atât de mică va reuși în scurt timp s-o 
scoată pe Sane din abisul de nebunie în care se afla. 

Aradia nu i-a răspuns. 

Sane se închisese în sine, pentru că rămăsese singură 
după brutalul atac pe care îl suferise. Dacă ar fi fost cu ea, 
totul ar fi decurs altfel. 

— Trebuie să mă ajutaţi să-i găsesc copilul, a spus pe 
neașteptate. 

Aurea s-a uitat uimită la cumnata sa; Claudia, cu 
scepticism. 

— Nu este o idee bună, a remarcat Aurea, intervenind 
pentru prima oară. 

Aradia a privit-o îndurerată. Graţie mesajului pe care i-l 
trimisese, cunoștea necazurile prin care trecuse sora sa. 
Toţi tăcuseră ca niște lași, cu excepţia ei. De aceea s-a 
întrebat de ce se hotărâse să-i spună adevărul și de ce 
acum refuza s-o ajute. 

— Judecătorul Pomponius Flavius nu avea dreptul să-l 
vândă, a argumentat Aradia cu bărbia încordată de furie. 

Claudia voia să încheie subiectul o dată pentru 
totdeauna. 

— Îţi amintesc că Sane se numără printre sclavii lui și a 
făcut ce era mai bine pentru ea, date fiind circumstanţele. 
Sora ta, bolnavă cum era, nu putea să se ocupe de el. Iar 
medicul s-a străduit s-o menajeze. Încearcă prin toate 
mijloacele să nu-i agraveze starea mentală. 

Explicaţia Claudiei a făcut-o pe Aradia să mijească ochii. 

— Dar acum este aici, iar circumstanţele s-au schimbat 
simţitor, a afirmat cu curaj. 


285 


— E târziu, micuţo. Acceptă ceea ce s-a întâmplat și lasă 
lucrurile așa cum sunt. Este mai bine pentru Sane și 
pentru noi toţi. 

Aradia era în total dezacord și l-a exprimat prin niște 
cuvinte care i s-au părut prea dure soacrei ei. 

— Nu contează dacă mă ajutaţi sau nu, pentru că am de 
gând să răscolesc Roma în căutarea lui. 

— Atunci va fi o căutare inutilă, a afirmat Claudia pe un 
ton categoric. 

Ambele fete s-au uitat la ea; una cu un interes 
neobișnuit, cealaltă cu o imensă durere. Atitudinea rece a 
mamei lui Maximus i s-a părut iraţională. 

— Spune-i, Aurea, spune-i! a exclamat Aradia. 

Cumnata ei s-a încăpățânat să păstreze tăcerea. Claudia 
s-a uitat la fiica sa cu o întrebare în priviri. 

— Nu știu la ce te referi, a răspuns Aurea, care se simţea 
stânjenită de cercetarea mamei. 

Îi destăinuise un secret cumnatei sale într-un moment de 
slăbiciune, și acum regreta din suflet. Aradia și-a aţintit 
asupra cumnatei sale ochii ca niște pumnale. I se părea 
nemaipomenit că păstra tăcerea într-un moment atât de 
crucial pentru ea, pentru Sane. 

— Spune-i mamei tale că nepotul meu, vândut ca sclav, 
s-ar putea să fie fiul lui Tiberius Lucius. Spune-i! 


286 


Capitolul 31 


Când a ajuns în sfârșit la Roma, Maximus se simţea 
istovit. Călărise cu o nerăbdare care nu-l caracterizase 
niciodată până atunci. Voia să știe dacă Aradia ajunsese cu 
bine, unde era și ce făcuse în absenţa lui. Trebuia să stea 
de vorbă cu servitorul libert Rufus, dar avea să o facă mai 
târziu, după ce urma să discute cu mama lui. În plus, 
trebuia să meargă la o întâlnire cu împăratul, la ora 
unsprezece, cu judecătorul Pomponius Flavius, la ora trei, 
și cu Quintus Brutus, a doua zi dimineaţă. 

Claudia l-a primit cu braţele deschise. I-a ieșit în 
întâmpinare din atriu. 

Maximus și-a sărutat mama cu infinită dragoste și i-a 
arătat respectul pe care un fiu ascultător îl datorează 
mamei sale. 

— Unde este soţia mea? a întrebat nerăbdător. De ce nu 
mă întâmpină? 

Claudia l-a îmbrățișat cu putere. Nu îl văzuse de prea 
multe luni. 

— Soţia ta este la Velitrae, unde se îngrijește de sora sa. 

Oftatul de ușurare al lui Maximus a luat-o prin 
surprindere pe mamă. Amândoi mergeau îmbrăţișaţi spre 
tablinum. 

— Medicul i-a dat voie? a întrebat cu real interes. 

— Mica Aradia este prea insistentă și tenace. Nu s-a 
oprit până când nu a avut permisiunea lui s-o ducă la casa 
lor de la ţară. 

Claudia a pus sub tăcere contribuţia micuței Nunn. 
Maximus şi-a trecut degetele prin părul creţ, 
exteriorizându-și enorma oboseală. 


287 


— La început m-am mirat că s-a întors singură, a 
îndrăznit Claudia să spună, fără să-și ia ochii de la fiul ei. 
După aceea Marius Tarquinus mi-a explicat totul. 

— Eram în misiune în tabăra din Lucus Augusti, a 
informat-o Maximus, care s-a așezat un moment în faţa 
mamei sale. 

Femeia rămăsese tot în picioare. 

— Mi-a fost imposibil s-o însoțesc. 

— Ar trebui să te odihnești o vreme, fiule, pari epuizat. 

— Trebuie să mă văd cu împăratul Augustus. li aduc 
niște scrisori din Hispania. 

— Împăratul poate să aștepte, l-a sfătuit ea, corpul tău 
nu. Ar trebui să-ţi recapeţi forţele. 

Maximus tăgăduia cu un gest al capului în timp ce lua 
cupa cu apa proaspătă pe care i-o servea Rufus. Făcea atât 
de puţin zgomot, că nici el, nici mama lui nu i-au auzit 
venind. Nu și-a dat scama că era acolo până când nu i-a 
întins cupa. A luat-o și a băut-o dintr-o înghiţitură. 

— Am multe întrebări să-ţi pun. 

Din vocea Claudiei răzbătea nerăbdarea. 

— Iar eu am multe răspunsuri să-ţi dau, dar aș vrea să 
vorbesc mai întâi cu Rufus. 

Claudia nu s-a supărat că fiul ei îi cerea să plece. 
Maximus nu-și văzuse sclavul libert de când acesta plecase 
spre Noricum în căutarea lui și știa câtă nevoie avea să-i 
pună întrebări. Ei i-ar fi plăcut să le asculte, dar fiul său nu 
i-ar fi dat voie. 

— Voi cere să ţi se pregătească baia, a invocat Claudia 
scuza perfectă ca să-i lase singuri. 

Maximus și-a umplut din nou cupa cu apă proaspătă șia 
băut-o ceva mai încet. 

— Păreţi epuizat. 

Vorbele lui Rufus l-au făcut pe general să scoată un oftat 
lung și adânc. 

— S-au întâmplat multe lucruri de când am plecat în 
Nord, în Noricum. 


288 


— Când am ajuns acolo, plecaserăţi deja înapoi la Roma. 
A fost imposibil să vă transmit informaţiile mele sau să vă 
alertez în legătură cu ceea ce veţi găsi aici. 

Maximus i-a dat cupa goală. Rufus a lăsat-o pe o tavă din 
argint pe care o ţinea încă în mâini. S-a răsucit și a pus-o 
pe masa de scris a generalului. 

— Ce s-a întâmplat, Rufus? Ce-ai văzut în casa 
senatorului Sila Antoninus? 

— Am reușit să mă ascund la timp când am văzut 
numărul mare de soldaţi care intrau în casă. Eu îi duceam 
un mesaj lui Sila Marcus din partea mamei Domniei 
Voastre, Claudia. Tânăra Aradia urma să rămână aici mai 
mult timp decât se stabilise la început. 

Rufus a păstrat tăcerea un moment, ca și cum i-ar fi fost 
greu să articuleze cuvintele. 

— Nu știu ce m-a făcut să mă opresc, dar îmi închipui că 
asta mi-a salvat viaţa. Mi-era frică și nu știam ce să fac; de 
aceea am continuat să privesc mult timp. Doi soldaţi 
stăteau de pază la ușă și, când s-au auzit strigăte înăuntrul 
casei, niciunul dintre ei nu a reacționat. Nu erau aceiași 
care îl supravegheaseră înainte pe senator, nici nu se 
purtau ca niște soldaţi ai Romei. 

Maximus bănuia deja asta. 

— Am știut că se întâmpla ceva grav, dar nu puteam să 
intervin, așa că am stat în continuare ascuns. Mult timp 
după aceea, câţiva dintre bărbaţi au ieșit din casă; unul 
dintre ei o ducea pe umăr pe tânăra Sane, pe care o 
înfășurase într-o pătură roșie. Am crezut că era moartă. 

Rufus a tras aer în piept. 

— După ce au plecat toţi, am văzut că ieșea fum din 
casă. Am așteptat cât am putut, ca să nu fiu prins la 
intrarea în locuință. Când am pășit înăuntru, am văzut că 
toţi servitorii erau morţi, inclusiv vărul Domniei Voastre, 
Tiberius Lucius. Am căutat supraviețuitori, dar nu 
supravieţuise nimeni. Când am ajuns în peristil, priveliștea 
ce se așternea în fața ochilor m-a paralizat. Sila Marcus și 


289 


soţia lui zăceau morţi. Fuseseră decapitaţi. Fumul devenea 
tot mai dens și, când am dat să plec, senatorul Antoninus 
mi-a atins piciorul și mi-a cerut ajutor. Am crezut că 
murise când i-am văzut rana din coaste și aparenta 
imobilitate. 

Rufus îi spusese același lucru ca și mama lui. 

— Ai recunoscut pe careva dintre soldaţi? l-a întrebat pe 
un ton foarte scăzut. 

Servitorul a făcut un gest aprobator. 

— Pe centurionul Lucretius Aquilinus, pe Herminius 
Triciptinus și pe Postumius Tubertus, dar pe ceilalţi nu-i 
cunoșteam. 

— De ce nu au împiedicat masacrul? a întrebat Maximus 
cu voce tare, fără să-și dea seama. Pentru cine lucrează 
Lucretius Aquilinus? Ce îmi scapă? 

Maximus și-a dat scama că Rufus nu îi spusese mamei 
lui numele gardienilor prezenţi la asasinarea lui Sila 
Marcus și a soţiei acestuia, detaliu pentru care îi era 
extrem de recunoscător. 

— Dacă îi permiteţi acestui servitor să vă dea un sfat, 
vorbiţi cu tatăl centurionului Lucretius Aquilinus, i-a 
sugerat Rufus. Aţi putea afla această informaţie de la el. 

Maximus l-a privit cu interes. 

— Centurionul Lucretius Aquilinus este orfan de tată, a 
afirmat pe un ton categoric. 

Rufus a clătinat din cap în semn de negaţie. 

— Este fiul bastard al senatorului Iulius Ulpius. 

Maximus a clipit uluit. 

— Poţi să dovedești această afirmaţie? 

— Noi, servitorii, trebuie să fim muţi, dar surzi nu 
suntem. 

— Cum ai obținut o asemenea informaţie? Cum de nu se 
știe în curie? 

Maximus îi punea lui Rufus întrebările ca și cum și le-ar 
fi adresat lui însuși. Încerca să găsească răspunsuri 
valabile. 


290 


— Vizitează adesea casa tatălui său din apropiere de via 
Sacra. Știu asta, pentru că acolo locuiește și lucrează 
femeia care sper să-mi devină soţie. La ora nouă o aștept 
ca să mergem în for, și atunci îl văd pe Lucretius Aquilinus 
intrând în casa senatorului Iulius Ulpius. Centurionul nu 
mă cunoaște, de aceea nu dă atenţie unui servitor care stă 
cu capul plecat. 

Un fior l-a străbătut pe Maximus în faţa opţiunilor care i 
se ofereau. Niciunul dintre oamenii lui nu putuse să obţină 
o informaţie utilă și fusese de-ajuns o discuţie cu Rufus, ca 
să întrevadă mai multe posibilități. Lucretius era fiul 
bastard al senatorului Iulius Ulpius? Trebuia să cerceteze 
mai mult, dar acesta era un fir pe care îl putea urma. 
Avusese informaţia atât de aproape, că acum i se părea 
absurd ca în tot acest timp se aflase departe, fără să poată 
să facă nimic. Era foarte semnificativ că Iulius Ulpius 
ascundea relaţia cu fiul său bastard, doar dacă nu voia să- 
și acopere spatele. A intuit că trebuia să cerceteze 
chestiunea cu mai multă atenţie. 

— Voi face o baie înainte să mă prezint în faţa 
împăratului, a spus Maximus. 

Rufus a plecat capul supus. 

— O să vă pregătesc ţinuta, generale. 

— Rămâi în alertă și informează-mă imediat dacă afli 
ceva neobișnuit din casa senatorului Ulpius. 

Rufus a făcut un gest afirmativ și s-a retras. 


Întâlnirea cu împăratul fusese scurtă. Augustus era 
ocupat cu construirea unui nou for și îl lăsase repede să 
plece, după ce îi dăduse scrisorile pe care le adusese din 
Hispania și rapoartele despre misiunea pe care o 
îndeplinise în Lucus Augusti. Stabilise că se vor întâlni 
peste câteva zile ca să-i vorbească mai pe larg despre Iulia 
Augusta Emerita și despre guvernatorul Publius Carisius. 
Maximus s-a simţit ușurat, pentru că întrevederea se 


291 


încheiase atât de repede, fiindcă avea mai multă libertate 
de mișcare ca să-și cercetările. 

Pentru următoarea vizită s-a îndreptat spre casa 
judecătorului Pomponius Flavius, în celălalt capăt al 
orașului. După ce s-a întâlnit cu el, a vrut să-i vorbească 
medicului care o îngrijise pe tânăra Sane. 

— Nu mi-aș fi imaginat niciodată cât de benefică putea fi 
prezenţa surorii ei, Sila Aradia. A trebuit să văd ca să cred. 

Maximus nu a fost surprins. Aradia era o femeie 
excepţională. Îi părea rău din cauza chestiunilor prioritare 
pe care trebuia să le rezolve în Roma înainte să se 
întâlnească cu ea în Velitrae, dar dorea să facă toate 
aranjamentele necesare. Era un bărbat cu obiceiuri 
înrădăcinate, care fusese antrenat să facă diferenţa între 
priorități majore înainte de a lua o decizie. 

— Chiar am crezut că, ţinând-o la distanţă, îi voi face 
bine, dar m-am înșelat. 

Scuza sinceră a judecătorului a fost acceptată de către 
Maximus, care nu a dat importanţă subiectului. 

— Eu am greșit lăsând-o la Roma, departe de singura 
persoană care o cunoștea și care știa cum să ajungă la 
inima ei de femeie ca s-o ajute, a recunoscut Maximus pe 
un ton neutru. 

— Dar esenţial este că începe să se recupereze, a 
afirmat Pomponius, respirând ușurat. Recunosc că am fost 
tentat să mă căsătoresc cu fata ca să-o protejez. Sila 
Marcus nu merita ca familia lui să păţească așa ceva. Il 
apreciam foarte mult, cu adevărat. De aceea m-am ocupat 
îndeaproape de fiica lui și m-am grăbit s-o cumpăr înainte 
să fie trimisă într-un loc îndepărtat. 

Maximus s-a uitat surprins la judecător. Chiar se 
gândise să o ia de soţie pe fiica mai mare a lui Silas 
Marcus? 

— Dacă te-ai fi căsătorit cu ea, mama ti-ar fi scos ochii. 


292 


Pomponius Flavius l-a privit pe general vizibil tulburat, 
din cauza ultimului său comentariu. Avea un aer confuz, 
dar imediat s-a făcut la fel de roșu ca o rodie. 

— De ce spui... de ce crezi...? 

Judecătorul a fost incapabil să continue. Maximus s-a 
amuzat văzând fâstâceala bărbatului care îl cunoștea de 
copil. 

— Credeai că nu știu de relaţia voastră? 

Maximus nu voia să-l facă să se simtă prost, dar nu a 
putut să-și ţină gura. 

— Mama nu este atât de grijulie pe cât crede. 

Văzând chipul desfigurat al lui Pomponius, și-a dat 
seama că trebuia să-l liniștească. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, pentru că mă voi purta și 
de-acum încolo astfel că acest lucru va rămâne strict 
secret. 

— O iubesc de mult timp pe mama ta, Maximus. 

O tăcere neașteptată s-a lăsat între cei doi bărbați. 
Maximus și-a zis că el era cel mai puţin indicat să-i ceară 
socoteală mamei sale în privinţa relaţiilor ei amoroase. Și 
indubitabil Pomponius Flavius era un om bun care o făcea 
fericită. 

— Vorbește-mi despre senatorul Iulius Ulpius, i-a cerut 
pe neașteptate. 

Pomponius Flavius s-a gândit o clipă. 

— Este un om cu idei conservatoare. 

Maximus bănuia acest lucru. 

— A fost un fidel apărător al Republicii și al lui Iulius 
Cezar. 

— Crezi că ar fi putut să sprijine conspirația care s-a 
sfârșit cu asasinarea acestuia? 

Judecătorul s-a uitat în stânga și în dreapta ca să se 
asigure că erau într-adevăr singuri în peristil. Când s-a 
hotărât să vorbească, a făcut-o cu o voce atât de joasă, că 
Maximus abia îl auzea. 


293 


— Sub guvernarea lui Iulius Cezar, Republica a cunoscut 
o scurtă perioadă de mare prosperitate, dar unii senatori l- 
au văzut pe cezar ca pe un tiran care dorea să restaureze 
monarhia. Pentru a înlătura amenințarea pe care o 
reprezenta, un grup de senatori alcătuit din câţiva dintre 
oamenii lui de încredere, ca Marcus lunius Brutus, Caius 
Casius Longinus și foști locotenenţi, printre care Gaius 
Trebonius și Decimus Brutus, au pus la cale o conspirație 
cu scopul de a-l deposeda de putere. Conspirația a atins 
punctul culminant la jumătatea lunii martie, când 
asediatorii l-au asasinat în senat. Moartea lui a dus la 
izbucnirea altui război în care partizanii regimului 
cezarului, Marc Antonius, Cezar Augustus și Marcus 
Emilius Lepidus i-au înfrânt în dubla bătălie de la Filipos?” 
pe asasinii lui, conduși de către Brutus și Casius. 

Pomponius a tras adânc aer în piept înainte să continue. 

— La terminarea conflictului, Octavian, Antonius și 
Lepidus au format al Doilea Triumvirat și și-au împărţit 
teritoriile Republicii, deși, odată îndepărtat Lepidus, s-au 
înfruntat din nou în bătălia navală de la Accio, unde 
Augustus, moștenitorul cezarului, l-a învins pe Marc 
Antonius. 

— Cunosc în detaliu ce s-a întâmplat. Tatăl meu servea 
sub comanda lui Marc Antonius când a fost asasinat 
împăratul lulius Cezar. 

Pomponius Flavius l-a privit insistent înainte să 
continue. 

— Mai mulţi senatori din curie sunt încă fideli 
împăratului asasinat și le-ar plăcea ca anumite lucruri să 
fie la fel ca înainte de instaurarea Imperiului. 

— Iulius Ulpius este unul dintre ei? 

Judecătorul a dat din cap afirmativ. 

— Este cel mai conservator dintre toţi, a răspuns 
prompt. 
2r Bătălia de la Filippi a avut loc în 2 etape, pe 3 octombrie și apoi pe 23 octombrie 42 î.Hr.. Filippi 


era un oraş antic din Tracia, mai târziu colonie romană în provincia Macedonia, la 120 km nord-est 
de Salonic (Grecia), în apropiere de actualul oraş Kavala. 


— Ştiai că centurionul Lucretius Aquilinus este fiul lui 
bastard? 

Din nou a înclinat din cap. 

— Este o informaţie care nu a circulat. Cum a putut să 
ajungă până la tine? 

Maximus nu i-a răspuns, pentru că era asaltat de 
gânduri. Conspirația contra senatorilor devenea tot mai 
puternică. 

— Eliminarea din curie a senatorilor mai liberali, 
presiunea asupra deciziilor împăratului ar fi mai mult 
decât evidente. Augustus ar fi controlat îndeaproape, cu 
mai puţine posibilităţi să-și impună propunerile. 

Maximus își exprimase gândurile cu voce tare. 

— Este o conspirație greu de dovedit, l-a avertizat 
Pomponius Flavius. 

— Dar nu imposibil, a răspuns concis. Cei trei - Sila 
Marcus, Ticius Sempronius și Fabius Emilianus - erau 
senatori ai Romei și singurii cu idei liberale. 

— Eu l-aș include în acest grup și pe senatorul Titus 
Gelius Lurius, a subliniat Pomponius continuând să-l 
privească în ochi pe Maximus. A fost cel care a influenţat 
votul senatorilor în ultima sesiune a curiei înainte să aibă 
loc asasinarea lui Ticius Sempronius. Acţiunea lui a 
dezlănțuit furia anumitor conservatori și  altercaţia 
ulterioară care a avut loc acolo. 

— Ce se vota în curie? a întrebat Maximus. 

Judecătorul a clipit de câteva ori. Discuţia pe care o 
purtau era foarte importantă. 

— Realizarea unei hărţi a Imperiului și un recensământ 
al întregii populaţii care să includă noile provincii. 

Maximus a respirat brusc. Împăratul avea în vedere un 
proiect foarte ambițios. 

— Cezar Augustus s-a opus jefuirii provinciilor, spre 
deosebire de ceilalți senatori conservatori care le 
consideră o mare avere pentru Imperiu, a răspuns 
Pomponius. Senatorii Sila Antoninus, Ticius Sempronius, 


295 


Fabius Emilianus și Titus Gelius s-au situat de partea 
împăratului, susținând progresul provinciilor. Senatorii 
conservatori se opun acestui lucru, deoarece cred că Roma 
investește prea mulţi bani în construirea de drumuri, 
canale de irigaţii și apeducte în teritoriile cucerite, care 
vor sfârși prin a epuiza bogăţia Romei. 

— De ce nu mi-ai spus nimic despre asta înainte să plec 
în Hispania? Ti-am cerut sfat și îndrumare, i-a reproșat 
Maximus. 

— A trebuit să fac propriile mele cercetări în această 
privinţă și, când am obţinut informaţia, plecaseși deja la 
Iulia Augusta Emerita, i-a răspuns Pomponius. 

Sosirea medicului i-a împiedicat să conversaţia. Dar 
Maximus aflase care era motivul asasinării celor trei 
senatori. Acum trebuia să vină cu dovezi în faţa 
împăratului, dar nu știa cum ar putea să-l demaște pe 
Iulius Ulpius. Augustus avea încredere în ansamblul 
senatorilor, dar trebuia să facă ceva pentru a restabili 
buna reputaţie a lui Sila Marcus. li promisese pe când trăia 
și s-a bucurat că era atât de aproape să reușească. 


296 


Capitolul 32 


Maximus a descălecat de pe Corvus, urmat de cei doi 
legionari care îl însoțeau. In absenţa lui Quintus Brutus și 
a lui Marius Targquinus, aceștia îi serveau drept escortă și îl 
urmau oriunde. Servitorii de la vilă au venit în grabă să se 
ocupe de el și de oamenii lui. Caii au fost duși în grajd ca 
să fie ţesălaţi și să li se dea o porţie consistentă de ovăz. 
Generalul și-a scos coiful de pe cap și apărătorile din piele 
de pe braţe, ca și paludamentum-ui?5 de pe umeri. Unul 
dintre servitori l-a ajutat să desfacă șireturile care îi ţineau 
armura pe corp. Simţindu-se eliberat, generalul și-a 
destins umerii. 

— Maximus! 

Auzind vocea Aradiei, s-a întors spre atriu ca s-o 
privească. 

— Nu știam că ai ajuns la Roma. 

Fata s-a agăţat de gâtul soţului ei, nepăsându-i de 
prezenţa celor doi legionari și a servitorilor care ţineau în 
mâini vesmintele lui militare. Aradia i-a căutat gura și l-a 
sărutat cu patimă. Maximus a acceptat sărutul pe care și-l 
dorea și el. Era pentru prima oară când primea o dovadă 
de afecţiune în public, deși ea nu avea de unde să știe. A 
tinut-o de mijloc și a ridicat-o fără dificultate ca s-o tragă 
spre el și s-o îmbrăţișeze cu putere. 

— Pe Marte! Ce dor mi-a fost de tine! a exclamat ea, 
continuând să stea lipită de el. 

Cei doi legionari au stat de pază la ușă destul de 
stânjeniţi din cauza scenei familiale care se desfășura în 
faţa ochilor lor. 

8 Capă folosită de către comandanții militari și, mai rar, de către trupele lor; era în general de 


culoare stacojie, de formă dreptunghiulară, se prindea pe umeri, de regulă pe cel drept, cu o broșă 
metalică și cădea pe spate până la pulpe. (n. t.). 
297 


— Sunt grozav de supărat pe tine, a spus cu asprime, 
dar cu un licăr în privire care îi dezminţea tonul. 

— Am primit de la Aurea o scrisoare în care mi-a relatat 
tot ce i s-a întâmplat lui Sane în absenţa mea. 

Fără ca ea să-și dea seama, Maximus a dus-o spre 
tablinum, ca să stea de vorbă între patru ochi. Cei doi 
legionari au rămas în apropierea intrării, așteptând 
ordinele generalului. 

— Trebuia să-ţi fi spus totul în Vila Magna, a început 
Maximus, dar nu voiam să-ţi tulbur liniștea pe care cu greu 
o dobândiseși. 

— Aveam dreptul să știu. 

— N-ai fi putut să schimbi nimic. 

— Este sora mea, Maximus. li datorez loialitate, ca și lui 
Antoninus. 

— Sufereai mult din cauza pierderii părinţilor tăi, ar fi 
fost o cruzime din partea mea să nu încerc să-ți alin 
suferinţa. Sau cel puţin să ţi-o mai micșorez. Medicul a 
crezut că sora ta își va reveni curând, dar s-a înșelat. Am 
greșit și eu ascultându-i sfatul de a o lăsa la Roma, departe 
de tine. 

Fără veste, Aradia a pus din nou stăpânire pe gura 
soțului ei într-un sărut atât de lung, că l-a lăsat fără 
suflare. 

— Te eliberez de starea de apăsare care te macină, i-a 
spus după o clipă, când i-a permis să-și tragă sufletul. 
Pentru că te iubesc și pentru că știu că ai acţionat 
gândindu-te la binele meu. Grija ta faţă de mine mă 
bucură. 

— Trebuie să-ţi spun și alte lucruri și mă tem că nu-ţi va 
plăcea să le auzi. 

— Întâi sărută-mă și apoi supără-mă, l-a zorit ea. Pentru 
că întotdeauna e timp pentru veștile rele. 

Maximus a prins-o de mijloc și s-a aplecat spre ea. 
Aradia a rămas imobilizată între trupul soțului ei și masa 
care se afla în centrul tablinum-ului, cu ultimele papirusuri 


298 


pe care le cercetase tatăl ei înainte să fie asasinat. Dar ea 
nu putea să se gândească decât la sărutările soțului ei, la 
puternica lui îmbrăţișare, care o contopea cu el, și la mâna 
nerăbdătoare care i se băgase pe sub decolteul tunicii 
căutându-i sânul. Nu își pusese mamillare dar avea pieptul 
atât de ferm, că nu era nevoie. Geamătul lui, când a atins 
pielea fină, a făcut-o să închidă ochii extaziată. Maximus a 
împins-o spre spate și cu mâna dreaptă i-a prins piciorul și 
i l-a ridicat până pe șoldul lui. Marginea din lemn a mesei i 
se înfigea în fese, dar ea nu a protestat. Simţea o nevoie 
atât de mare să i se dăruiască, încât nu i-a păsat de locul 
unde se aflau. El și-a dat deoparte haina de corp ca să-și 
elibereze membrul și, când a reușit, i-a ridicat tunica până 
la brâu și i-a smuls pânza fină ce îi acoperea pubisul; cu un 
singur gest a intrat în ea gemând sonor. La una dintre 
mișcări, Aradia a reușit să se culce peste papirusurile și 
diversele suluri, care au căzut cu zgomot când ea le-a 
măturat cu mâinile. A întredeschis buzele și a închis ochii, 
simțind marea plăcere pe care o încerca dăruindu-se 
complet soțului ei. Niciunul dintre ei nu putuse să aștepte, 
nici nu-și propusese. Nu conta decât enorma dorinţă pe 
care o simțeau amândoi și pe care trebuia să și-o satisfacă, 
altfel ar fi explodat în zeci de bucăţi, peste măsură de 
nesatisfăcuţi. Maximus a pus din nou stăpânire pe buzele 
ei și nu le-a mai dat drumul. Erau moi, ispititoare; le-a supt 
și le-a mușcat atât de tare, încât a auzit-o gemând 
extaziată. Într-o ultimă mișcare profundă și lentă s-a 
încordat și și-a dat drumul înlăuntrul ei în timp ce-i sorbea 
exclamaţia de plăcere sublimă. Orgasmul puternic i-a lăsat 
satisfăcuţi și fără puteri. La scurt timp după aceea, 
Maximus și-a recăpătat controlul. li rupsese frumoasa 
tunică, iar materialul era complet șifonat în jurul mijlocului 
ei îngust. Coapsele lungi și albe l-au tentat din nou, dar a 
rezistat. Rufăria de corp a amândurora era aruncată pe jos; 
dar niciunul nu s-a aplecat s-o ia de acolo. Continuau să se 


299 


privească fix, fără să clipească, sorbindu-se din ochi când 
Maximus a sărutat-o și mai pasional decât înainte. 

— Te-am dorit atât de mult! i-a mărturisit cu glas 
gutural. Abia am făcut dragoste cu tine pe o masă și nu mi 
se pare de-ajuns. 

Aradia i-a înlănţuit gâtul cu braţele și și-a odihnit 
obrazul pe tunica roșie care acoperea pieptul puternic al 
soțului ei. Putea să-i audă bătăile inimii, să-i simtă forţa 
mușchilor din braţele care o înconjurau. Era atât de plăcut 
să stea așa alături de el! N 

— Iubeşte-mă de câte ori vrei! Intotdeauna voi fi dispusă 
să te primesc, pentru că și eu doresc același lucru. Eşti 
iubirea vieţii mele. Rațiunea mea de a fi, i-a spus ea pe un 
ton atât de solemn, încât lui Maximus i-a tresăltat pieptul. 

— Chiar dacă ţi se pare incredibil, și eu te iubesc, mică 
Aradia, a recunoscut în cele din urmă, obosit să se mai 
ascundă. Atât de mult, că nu mă mai recunosc. 

Mărturisirea bărbatului a umplut-o de bucurie și i-a 
făcut pulsul s-o ia razna. Era minunat să i se împărtășească 
sentimentele. Maximus nu putea să spună când se 
transformase afecțiunea faţă de ea într-o dorinţă profundă 
și copleșitoare. Ar fi fost în stare să ucidă pentru ea. Ar fi 
putut să înnebunească dacă Aradia nu l-ar mai iubi. Numai 
marele control pe care învățase să și-l exerseze ca legionar 
îl împiedica să facă dragoste cu ea din nou. 

— Trebuie să-mi schimb hainele, i-a spus el, și să nu mă 
mai gândesc la trupul tău adorabil. 

Aradia l-a sărutat pe vârful nasului cu un zâmbet. 

— Urmează-mă, dragul meu soţ. Voi fi încântată să-ţi 
arăt încăperile tale și să mă bucur de prezenţa ta în ele. 

Maximus s-a hotărât s-o urmeze docil, fără să-i dea 
drumul. Era o necesitate pentru el să menţină contactul, s- 
o atingă, să-i simtă pielea sub buricele degetelor. Ea nici 
nu-și imagina ce bestie trezise prin iubirea ei, pentru că 
nevoia era insaţiabilă. Timp de mulţi ani controlul fusese 
axa principală a existenţei lui. Dar, de când se 


300 


căsătoriseră, totul trecuse pe locul al doilea. Întoarcerea 
acasă avea o semnificaţie nouă, pentru că ea se afla acolo. 


Continua s-o observe pe Sane de la distanţă. Fata se juca 
împreună cu o fetiţă în apa celei mai mari fântâni care 
împodobea peristilul vilei lui Sila Marcus. Aradia stătea 
lângă el, lipită de șoldul lui; îi despărțea doar pânza fină 
care îi acoperea corpul musculos. Maximus își schimbase 
hainele. Înlocuise uniforma militară cu o tunică mai 
comodă. El continua să fie uimit de agerimea minţii soţiei 
lui. Adusese o parte din hainele lui de la Roma și le 
aranjase în încăperile pe care urma să le ocupe acum în 
vilă, chiar lângă dependinţele ei. 

— Ce ţi-a spus sora mea în mesajul pe care ţi l-a trimis în 
Hispania? 

Maximus urmărea din ochi mișcările micuţei Nunn și a 
recunoscut-o ca fiind fetiţa cu care se juca Aradia în Vila 
Magna. 

— M-a informat despre ceea ce s-a întâmplat cu 
adevărat în casa fratelui meu. Despre sarcina neașteptată 
și despre infecția gravă pe care a suferit-o după nașterea 
complicată. 

Maximus a tras adânc aer în piept. El nu cunoștea 
deznodământul tragediei lui Sane. 

— După ce am aflat adevărul, nu am putut să mai rămân 
în Hispania. Trebuia s-o ajut, chiar dacă asta ar fi 
dezlănțuit furia soţului meu, pentru că-l părăsisem. 

Maximus și-a petrecut braţul pe după umerii ei și a tras- 
o spre el ca s-o liniștească. 

— M-a îngrijorat cu adevărat hotărârea ta de a pleca 
fără să mă anunti. Totuși, ţi-am înţeles durerea și de aceea 
am acceptat decizia ta de a te îmbarca spre Roma, 
târându-l după tine pe unul dintre cei mai buni oameni ai 
mei. 

Bărbatul nu părea supărat. 

— Maximus, a început Aradia, am nevoie de ajutorul tău. 


301 


A privit-o cu atenţie. 

— Vreau să-l găsesc pe copilul pe care l-a născut sora 
mea. 

El a vrut s-o întrerupă, dar ea nu l-a lăsat. 

— Judecătorul Pomponius Flavius l-a vândut ca sclav. 

— Este procedura obișnuită într-o situaţie extremă, i-a 
spus el. 

— Sora mea nu este o situaţie extremă, l-a contrazis cu o 
voce hotărâtă, dar calmă. Este mama unui copil care i-a 
fost luat și trebuie să-l găsesc. 

— Acel copil este rodul unei dezonorări, a argumentat 
Maximus. O amintire constantă a tragediei ei. 

Pentru a-l convinge pe Maximus, Aradia i-a explicat de 
ce îi cerea ajutorul și de ce credea altceva decât el. 

— Cred că Sane era însărcinată înainte de atacul acelor 
sălbatici, i-a mărturisit mâhnită. Nepotul meu ar putea să 
fie fiul lui Tiberius Lucius, vărul tău. 

Maximus era un om obișnuit să analizeze cu atenţie 
toate detaliile și, auzind-o, a știut că Aradia nu ar fi făcut o 
asemenea afirmaţie dacă nu ar fi avut dovezi care s-o 
susțină. 

— De ce bănuiești asta? 

— Sane i-a mărturisit surorii tale că ciclul îi întârziase. 
Era așa de speriată, că nu a putut să mai tacă și a 
recunoscut acest lucru faţă de ea. În seara când a fost 
violată, îl chemase pe vărul tău ca să-i spună, dar nu a 
apucat s-o mai facă, pentru că el a fost asasinat. 

Generalul a închis ochii îndurerat. De ce păstrase Aurea 
pentru ea o asemenea informaţie? 

— Este o posibilitate, dar poate fi și o greșeală, a afirmat 
cu convingere. 

Aradia a negat, clătinând de mai multe ori din cap. 

— Nu este o greșeală, Maximus. O cunosc pe sora mea și 
știu că s-a dăruit lui Tiberius din iubire. Era foarte 
îndrăgostită de el și faptul că și-au împărtășit iubirea 


302 


reciprocă este ceva obișnuit între doi oameni care 
plănuiesc să se căsătorească. 

Generalul a privit-o cu atenţie. 

— Eu m-aș fi dăruit ţie fără să stau pe gânduri. Pentru că 
te iubesc și pentru că așa se exprimă sentimentele celor 
care se iubesc din inimă. 

Maximus nu se îndoia de afirmaţia ei, pentru că Aradia 
își dovedise sentimentele în nenumărate ocazii. 

— Sane a crezut la început că micuța Nunn este fiica sa. 

În ochii lui Maximus a apărut un licăr de uimire. 

— A fost instrumentul necesar ca s-o scap din abisul în 
care se prăbușise, a continuat ea neobosită. Sunt convinsă 
că sora mea știe că fiul pe care l-a născut este rodul iubirii 
pe care o simţea pentru Tiberius Lucius, și nu al monștrilor 
care au torturat-o și ne-au ucis părinţii. 

— Şi dacă te înșeli, micuţo? a întrebat-o atât de serios, 
că Aradia a lăsat ochii în jos tulburată. 

— Copilul este și va rămâne fiul surorii mele, de aceea 
vreau să-l recuperez, a încheiat cu o voce mică. 

Maximus a privit-o atât de intens, încât ea a hotărât să 
nu dea dovadă de lașitate fugind de privirea lui. 

— Mă îngrijorează că este dominată de o dorinţă care 
mai târziu s-ar putea să se întoarcă împotriva ta, i-a 
răspuns el. Dar, dacă eu sunt cel care se înșală, nu mi-aș 
ierta-o. 

Ea a știut că o va ajuta. Chiar și așa, a insistat, ca să nu 
mai existe nicio îndoială. 

— Am făcut mai multe tentative de când am venit la 
Roma, dar judecătorul Pomponius Flavius nu ţine seama de 
rugămintea mea. l-am cerut chiar prefectului favoarea unei 
întâlniri cu împăratul, ca să-i exprim dorinţa și voinţa mea 
de a regăsi un membru al familiei. Dar n-am obţinut nicio 
favoare de la prefectul Caius Salvius. Mi-a ignorat complet 
rugămintea și nu mai știu ce să fac și la cine să apelez. 

Vocea Aradiei s-a frânt un moment. 


303 


— Ajută-mă, Maximus! Pe tine nu te vor refuza. Ajută-mă 
să-mi găsesc nepotul. 

Maximus a cântărit cu atenţie argumentele pro și contra. 
Dacă într-adevăr copilul era fiul lui Tiberius Lucius, avea 
obligaţia să-l protejeze și să-l aducă la mama lui. Deși 
rareori se recuperau copiii care erau vânduți ca sclavi, 
pentru că mulţi dintre ei ajungeau în provincii îndepărtate 
și la cetăţeni romani anonimi. 

— Imaginează-ți pentru un moment că reușim să dăm de 
copil; ce se va întâmpla dacă Sane până la urmă îl 
respinge? Dacă nu dorește să-l aibă alături de ea, pentru 
că îi amintește de cea mai rea zi din existenta sa? 

Era o posibilitate, și-a spus Aradia, deși era convinsă că 
bebelușul era singurul lucru de care Sane avea nevoie ca 
să-și revină complet. Își revenise din nebunie graţie 
micuţei Nunn. Ea avea un presentiment foarte puternic, o 
convingere fermă că micuțul era fiul lui Tiberius Lucius. 
Cu toate acestea, s-a hotărât să se dovedească pragmatică. 

— Dacă s-ar întâmpla așa cum spui tu, atunci l-aș crește 
eu cu dragoste și devotament, pentru că el nu este vinovat 
de ceea ce s-a întâmplat. Face parte din fiinţa surorii mele 
și trebuie să stea cu noi, cu familia lui. 

Maximus a admirat principiile Aradiei, bunătatea care o 
făcea atât de minunată. 

— Mâine-dimineaţă la ora nouă am o întâlnire cu 
Pomponius Flavius și mai târziu cu împăratul Augustus. Voi 
face cercetări în legătură cu copilul și voi încerca să-l 
găsesc. Dar nu pot să-ţi promit că voi reuși. 

Aradiei i-a venit să plângă. De la sosirea sa din Hispania 
încercase, fără succes, să-l găsească. Atunci când credea 
că o ușă i se deschide, altele mai importante i se închideau. 
Era foarte reconfortant să treacă pe umerii lui Maximus 
greutatea acestei sarcini. L-a iubit cu și mai multă 
intensitate, cu un devotament deplin care urma să dureze 
în timp. A rămas în braţele lui, infinit de recunoscătoare. 


304 


Generalul își dăduse cuvântul și, de când descoperise 
conspirația contra deciziilor împăratului Augustus, nu a 
încetat căutările. A cercetat fără răgaz ca să ajungă la 
fondul chestiunii și să zădărnicească uneltirile unei părţi 
din curie. Se afla foarte aproape de final. O presimţea. 


305 


Capitolul 33 


Maximus și Quintus au venit de la Roma la ora trei după- 
amiază. Amândoi stăteau în tablinum-ul din vila lui Sila 
Marcus din Velitrae, când Marius Tarquinus li s-a alăturat 
după câteva momente. Generalul le împărtășise deja 
suspiciunile lui în privința conspirației din curie, iar ei i le 
întăriseră ca urmare a cercetărilor pe care le făcuseră. 

— Cum a murit? l-a întrebat Maximus pe Quintus Brutus, 
care tocmai îi adusese vestea morții  legionarului 
Postumius Tubertus, unul dintre militarii care îi însoţiseră 
pe Lucretius Aquilinus în casa senatorului Sila Antoninus 
când avuseseră loc asasinatele. 

— A fost călcat de un carpentum?” când ieșea dintr-o 
tavernă. Hainele lui erau îmbibate cu vin. Unii martori 
spun că nu se ţinea pe picioare. 

Maximus a cântărit informaţia pe care i-o furnizase 
Quintus, cu o grimasă de neîncredere. Moartea 
neașteptată a legionarului i se părea foarte suspectă, 
întrucât era o oră neobișnuită pentru ca un soldat să-și 
părăsească postul și să bea vin ca și cum ar fi fost lăsat la 
vatră. 

— Ce știi de Herminius Triciptinus? 

Herminius  'Triciptinus era, alături de centurionul 
Lucretius Aquilinus, singurul care știa ce se întâmplase cu 
adevărat în noaptea asasinării lui Sila Marcus și a soţiei 
acestuia. 

— Este considerat dezertor, i-a răspuns Marius 
Tarquinus, care urmase indicaţiile lui Maximus de a face 
cercetări în privinţa lui. 


29 SAR i A a Aa 
Mijloc de transport cu acoperiș susținut de patru stâlpi, uneori bogat împodobiţi, tras de catâri. 


(n. t.). 
306 


Generalul și-a zis că era foarte convenabil ca singurii 
bărbaţii care ar fi putut să spună ce s-a întâmplat cu 
adevărat în casa senatorului Sila să moară, respectiv să 
dispară. S-a uitat cu atenţie la Marius. 

— Ţi-ar lua mult timp să-l găsești? l-a întrebat cu 
privirea pironită în ochii întunecaţi ai bărbatului. 

Marius 'Tarquinus era cel mai indicat ca să caute un 
dezertor. Se număra printre cei mai buni urmăritori pe 
care îi avea Roma, de aceea nu se lipsea niciodată de el 
când i se încredința o misiune. Avea însușirea de a anticipa 
evenimentele. În Noricum fusese însărcinat să ia urma și 
să găsească un barbar german care conducea o incursiune. 
Acesta se ascunsese în munţii germani cu convingerea că 
nu îi vor da de urmă, dar se înșelase. 

— Dacă este în afara Romei, da, a recunoscut Marius, 
fără să ezite o clipă. Dar, în cazul în care mă voi ocupa de 
căutarea lui, mi-ar plăcea să-l iau cu mine pe Verus 
Marcus. 

Verus Marcus era un legionar tânăr care, ca și Marius 
Targquinus, dovedise niște calităţi foarte deosebite. In plus, 
învățase să se exprime cu ușurință în limba noilor 
provincii. 

— Găsirea lui este cea mai mare grijă a mea în acest 
moment, i-a răspuns Maximus. 

— Totuși, a adăugat Marius, ar trebui să vă îngrijoreze 
siguranţa senatorului Titus Gelius Lurius. Sunt convins că 
va fi o piesă-cheie în acţiunea asta conspirativă, a încheiat 
după o clipă. 

Maximus bănuia că era mai mult decât un complice. De 
aceea, dacă se hotăra să-i asigure o escortă personală 
senatorului menită să-l apere, și-ar fi dezvăluit intenţiile 
faţă de conspiratori, care și-ar fi dat seama că au fost 
descoperiţi. A cântărit și înlăturat mai multe opţiuni. După 
o clipă și-a fixat atenţia asupra lui Quintus Brutus. 

— Ce face senatorul Sila Antoninus? 


307 


— Este de nerecunoscut, i-a răspuns. Printre germani 
pare unul de-al lor. 

— Ai putut să vorbeşti cu el fără să trezești suspiciuni? l- 
a întrebat generalul cu o anume neliniște. 

Quintus Brutus a dat afirmativ din cap. Maximus a 
respirat ușurat. Dacă Antoninus și-ar fi dat de gol prezenţa 
printre cei care îi păzeau pe prizonieri, i-ar fi creat o mare 
problemă. 

— Ştie că îl reţineţi în Noricum pentru un motiv 

important. Este conștient că încercaţi să-l ajutaţi și de 
aceea păstrează tăcerea și nu intră în conflict cu germanii 
care se bat zilnic. 
_ — Când o să-ţi spun, va trebui să-l aduci la Roma. 
Împăratul o să vrea să-l interogheze, și Antoninus va trebui 
să dea multe explicaţii despre ce s-a întâmplat în noaptea 
aceea. 

— Așa voi face, i-a răspuns ferm. 

— Maximus! s-a auzit vocea Aradiei, clară și tristă. 

Cei trei bărbaţi au ridicat capetele. Claudia, Aurea și 
Aradia stăteau în prag. De ce nu anunţase niciun servitor 
sosirea femeilor? De când se aflau acolo? Aradia avea 
chipul palid și el a știut că auzise tot în legătură cu fratele 
ei. A văzut-o răsucindu-se pe călcâie și înaintând în tăcere. 
Mama și sora lui nu au urmat-o. nefiind hotărâte dacă să 
intre în tablinum. 

— Scuză-ne, fiule, pentru întrerupere, dar nu știam că 
ești în casă. 

Maximus a scos un oftat adânc. Niciun servitor nu 
anunţase sosirea lui? I se părea nemaipomenit, dar nu 
ciudat, pentru că ora trei după-amiază era destul de 
neobișnuită pentru ca el să fie acasă împreună cu Quintus 
și cu Marius. 

— Termin într-o clipă, i-a spus Claudiei pe un ton sever, 
și după aceea vin la voi. 


308 


Maximus simţea nevoia imperioasă să îi vorbească 
Aradiei, dar trebuia să ia decizii importante și nu putea să 
le amâne. 

— Sora ta și cu mine te așteptăm în tricliniu. 

Apoi amândouă au plecat. 


Aradia a închis ochii ca să-și reprime senzaţia de acreală 
pe care o simţea în gât și presiunea din tâmple. Maximus 
știuse unde se afla fratele ei și nu-i spusese. Era copleșită 
de o furie neputincioasă. li ascunsese de prea multe ori 
informaţii importante pentru ea. Nu are încredere în mine. 
De aceea nu-mi spune nimic în legătură cu ceea ce mă 
interesează cu adevărat, și-a spus întristată. Mi-a ascuns 
ce i s-a întâmplat lui Sane, marea suferință și singurătatea 
pe care le-a îndurat. Aș fi putut s-o ajut, dar m-a ținut la 
distanță. De ce, de ce? Întrebările fierbeau amestecate în 
capul ei. Era îndurerată, pentru că ea avea încredere în el. 
Nu i-ar fi ascuns niciodată nimic în legătură cu 
sentimentele sau faptele ei. Antoninus este în viață. A știut 
de la inceput unde se află și nu mi-a spus nimic ca să-mi 
aline durerea și nelinistea. De ce m-a mintit? 

Aradia a găsit un motiv plauzibil. Poate Maximus încerca 
s-o protejeze să nu sufere mai mult decât era nevoie din 
cauza veștilor rele. Dar și-a spus și că, dacă soţul ei ar iubi- 
o necondiţionat, i-ar fi împărtășit tot ce știa despre fratele 
ei, în ciuda durerii pe care i-ar fi provocat-o. Nu pot să 
gândesc, mă rănesc prea tare faptele lui, a recunoscut cu 
capul plecat. 

O bună parte din zi, Aradia a stat departe de vilă. 
Cunoștea multe locuri în care să se ascundă și să se 
gândească cum să depășească deziluzia pe care o simţea. 
Îl iubea, fusese sinceră cu el, îi făcuse cele mai intime 
mărturisiri, dar el nu îi răspunsese la fel. Cum se câștigă 
inima unui general al Romei? s-a întrebat cu o supărare, pe 
care nu a mai încercat să și-o reprime. Trebuia să-și 
exprime furia, să se elibereze de ea înainte să dea ochii cu 


309 


el, pentru că nu voia să adopte în prezenţa lui o atitudine 
acuzatoare. N 

S-a întors acasă foarte târziu. Işi neglijase soacra și 
cumnata, dar nu avea chef să le distreze cu poveşti când 
sora ei suferea, iar fratele se afla undeva departe, 
chinuindu-se ca un animal rănit și fără apărare. 

Când s-a întors acasă, Maximus plecase la Roma. 

De ce mă deranjează atâta că nu m-a așteptat? Sunt 
convinsă că are treburi mai importante decât să-i ajute pe 
Antoninus sau să-l găsească pe fiul surorii mele. In schimb, 
eu rămân aici, suferind că nu m-a așteptat și nici nu se 
gândește să-mi împărtășească informații care ar putea să 
mă îndurereze și mai mult. Aradia era necruțătoare cu ea 
însăși. Sunt o egoistă, pentru că vreau să fiu centrul lumii 
lui. Cea mai importantă în viața lui, a continuat să se 
autoflageleze fără milă. Dar trebuie să învăţ să fiu o soție 
bună fără să pun întrebări. 

Restul zilei și-a petrecut-o luând decizii. Adoptând o 
atitudine radicală și încercând să elimine din caracterul 
său orice asprime care ar fi contribuit la depărtarea de 
soțul ei. Dacă Maximus se aștepta să se poarte ca un 
legionar, pe zei că o va face. A căutat-o pe Kara ca s-o 
ajute să facă primul pas care va reuși s-o schimbe așa cum 
hotărâse. A scotocit în cufărul în care ţinea hainele 
militare ale lui Maximus și le-a scos pe acelea care a crezut 
că îi vor fi de folos pentru scopul ei. 

Kara a clătinat din cap, dar ea nu i-a dat atenţie, pentru 
că era hotărâtă. Mult timp după aceea l-a așteptat trează 
pe soţul ei până când a doborât-o din nou somnul. 

A trezit-o un murmur slab, nu foarte departe de locul 
unde se afla. Hotărâse să-l aștepte pe Maximus în 
tablinum, stând în faţa pergamentelor și diverselor articole 
pe care le folosise tatăl ei când încă mai trăia. În spatele 
pânzei fine care acoperea golul ce dădea direct în atriu, a 
auzit vocea Karei urmată de cea a soţului ei. 


310 


Inima i-a bătut mai tare, și-a simţit pulsul în tâmple și 
mintea i-a devenit un ghem de lână. De ce se întâlnea soțul 
ei cu servitoarea în zori? Ce îi ascundeau ei doi? Și, lucru 
și mai neliniștitor, ce își spuneau în șoaptă, pentru ca 
nimeni să nu-i audă? A mers încet, a dat puţin la o parte 
pânza și s-a uitat la perechea care era foarte apropiată. Ea 
tinea mâna pe braţul lui, iar Maximus aplecase capul ca s-o 
audă mai bine. Astfel evitau ca servitoarea să ridice vocea 
și să-i trezească pe ceilalți care dormeau în casă. 

Totul s-a acoperit de un văl negru pentru Aradia, care a 
văzut în postura amândurora o dovadă evidentă a 
intimităţii lor. Îi interzisese în mod expres Karei! Și furia s- 
a aprins instantaneu în pieptul ei. A văzut stupefiată gestul 
afirmativ pe care îl făcea Maximus și zâmbetul femeii 
conștiente de satisfacția bărbatului. 

Kara a plecat o clipă mai târziu, și soţul ei a rămas în 
picioare în atriu, fără să facă niciun pas într-o direcţie sau 
alta. Părea că se gândește la un lucru important, cântărind 
o decizie sau alta, iar ea nu a mai putut să aștepte ca să se 
confrunte cu el. Ce simţise când auzise din gura lui că o 
minţise în legătură cu fratele ei nu semăna deloc cu 
simțămintele ei din acel moment. O furie oarbă și 
nesănătoasă, o dorinţă distructivă de răzbunare. 

Maximus era epuizat. De mai multe zile nu se odihnise 
și, în plus, nu culesese roadele eforturilor lui. Marius nu se 
întorsese încă de la Roma, iar Quintus îi urmărea pașii 
senatorului Iulius Ulpius, încercând să găsească și alte 
dovezi ca să-l aducă în faţa împăratului. Sunetul unor pași 
l-a făcut să se răsucească puţin și, când a văzut-o în faţa lui 
pe Aradia nemișcată, pe chip i s-a oglindit surpriza. A privit 
uimit ţinuta femeii, care i-a smuls un zâmbet. Era 
îmbrăcată ca un legionar; mă rog, nu tocmai ca un 
legionar, pentru că strâmtase una dintre tunicile lui roșii, 
pentru a o adapta la trupul ei mic. In picioare avea niște 
sandale destul de asemănătoare celor pe care le purta el. 


311 


În mâna dreaptă ţinea o spadă, care l-a făcut să mijească 
ochii, pentru că avea o atitudine belicoasă. 

— Stai de pază în lipsa mea? 

Intrebarea lui, rostită pe un ton glumeţ, a făcut ca 
buzele Aradiei să se strângă până s-au redus la o linie fină. 

— Te așteptam, i-a răspuns cu maxilarul încordat. Te-am 
avertizat în lulia Augusta Emerita că, dacă voi descoperi că 
îți cauţi plăcerea cu o prostituată, nu numai că voi divorța, 
dar îţi voi smulge inima și, în plus, o voi da oamenilor tăi s- 
o mănânce. 

Maximus și-a amintit discuţia avută cu luni în urmă în 
Hispania. 

— De ce? l-a întrebat cu o voce pierită. 

— Nu este nici momentul și nici locul ca să avem acest 
tip de discuţii, i-a răspuns el, care era mai mult nedumerit 
decât supărat văzând-o atât de înfuriată. 

— De ce, Maximus? a întrebat din nou. 

— Crezi că am avut o întâlnire amoroasă cu o 
prostituată? 

— Nu cu orice prostituată, ci cu Kara, și chiar sub 
acoperișul meu, i-a replicat supărată. 

El a oftat și s-a îndreptat direct spre încăperile lui. Atriul 
nu era locul potrivit pentru a avea o discuţie generată de 
gelozie. Aradia a observat că își dădea jos capa care îi 
acoperea umerii, ca și apărătorile din piele de pe braţe. O 
ignora, fără să-i răspundă. Nu s-a gândit la ce a făcut în 
continuare. Maximus ajunsese deja în peristil când a simţit 
lovitura cu spada pe spatele său. S-a întors din instinct și a 
văzut că o ţinea în faţa lui într-o atitudine amenințătoare. 

— Să nu-mi mai întorci spatele! s-a răstit Aradia 
furioasă. 

— Sunt obosit și nu doresc să am o discuţie absurdă într- 
un loc nepotrivit, a certat-o el cu o privire în care i se citea 
efortul de a se stăpâni. 

Aradia și-a reprimat un geamăt, pentru că el nu negase 
acuzaţia pe care i-o adusese în urmă cu câteva momente. 


312 


— Astăzi n-am să permit să mă ignori, nici să mă lași 
singură cu gândurile mele, pentru că mă simt prea rănită 
ca să îndur asta, i-a spus pe un ton tăios. 

— Te porţi ca o fetiţă, a acuzat-o el. 

Câţiva servitori veniseră în peristil când au auzit cearta 
lor, dar gestul brusc al Aradiei i-a făcut să se întoarcă în 
tăcere în camerele lor. 

— E convenabil pentru tine să mă acuzi că mă port ca o 
fetiță ca să nu-mi dai explicaţii pentru faptele tale. 

Maximus s-a hotărât să-și continue drumul până în 
încăperile lui. Ea s-a simţit profund ofensată că o ignora cu 
asemenea cruzime. Fierbea de gelozie. Murea de dorinţă 
să-l îmbrăţișeze și să șteargă, prin sărutările ei, pe cele pe 
care ar fi putut să le primească de la alta. Cu toate 
acestea, a făcut contrariul. Cu tăișul spadei pe care o ţinea 
în mână a atins pielea de pe braţul lui până când a marcat- 
o cu o linie fină ce căpăta o nuanţă purpurie. Maximus s-a 
oprit brusc și s-a întors din nou spre ea. Aceasta abia dacă 
îi provocase o zgârietură, dar i-a captat pe deplin atenţia. 

— Te-am avertizat să nu-mi întorci spatele! i-a spus 
Aradia, care nu-și mai controla nici tonul vocii și nici 
acţiunile. 

— Nu m-ai întrebat în ce fel încerc să-i salvez viaţa lui 
Antoninus. Nici despre cercetările pe care le fac ca să-l 
găsesc pe fiul lui Sane. În schimb, ai stat trează ca să mă 
provoci cu o scenă stupidă de gelozie la care nu vreau să 
fiu părtaș. Nu ai înţeles? 

Vorbele bărbatului erau adevărate. Dar ea nu-și controla 
valul de deziluzie care îi storcea orice speranţă din inimă. 
Nu o interesa nimic în afară de faptul că o înșelase cu 
Kara, tocmai cu femeia pe care ea o cumpărase ca să evite 
situaţia în care se aflau. 

— Mă rănește să cauţi la alta ceea ce eu sunt dispusă să- 
ți dau. 


313 


Maximus refuza să intre în jocul geloziei pe care ea îl 
organizase special pentru el. Chiar și-așa, ochii femeii 
oglindeau o autentică furtună. 

— Cândva mi-ai dat o lecţie importantă, acum vreau să-ţi 
întorc favoarea. 

Maximus nu s-a așteptat la atacul ei, dar a eschivat cu 
ușurință și fără să scoată arma din teacă diversele 
încercări pe care le făcea Aradia ca să-l rănească. În 
privirea ei se citea setea de sânge. Ea nu a nimerit nici 
măcar o singură lovitură, el le ocolea cu prea multă 
ușurință. 

— Eşti nebună, femeie! i-a reproșat cu glas ce devenea 
dur precum granitul. 

— Da, sunt nebună de gelozie, a recunoscut. De iubire 
neîmpărtășită. Și numai tu ești de vină, i-a răspuns 
copleșită de furie. Apără-te, generalato. 

Cuvântul insultător i-a provocat lui Maximus o grimasă 
de amuzament. Cu un gest rapid al mantiei lui roșii, i-a 
imobilizat spada și dintr-o mișcare a tras-o spre el. Aradia 
a rămas lipită de trupul lui, gâfâind din cauza efortului 
zadarnic pe care îl făcuse. 

— Dacă ai fi fost bărbat, acum ai fi zăcut în nesimţire pe 
jos. 

Aradia nu a clipit, nici nu și-a ferit privirea. Respiraţiile 
lor se amestecau, atât de aproape le erau gurile. 

— Dacă aș fi fost bărbat, i-a răspuns cu ochii plini de 
lacrimi, nu aș simţi acest chin din iubire pentru tine. O 
iubire care mă macină, mă epuizează și mă cufundă în cel 
mai negru abis. 

Vorbele ei l-au dezarmat. 

— Nu ţi-am dat motive să te îndoiești de fidelitatea mea, 
i-a mărturisit el. 

Aradia a aruncat spada - care s-a rostogolit de câteva ori 
cu un sunet metalic destul de neplăcut apoi s-a agăţat de 
gâtul soțului ei și i-a căutat buzele cu un sărut flămând și 
feroce, care l-a luat complet pe nepregătite. A ţinut-o și 


314 


mai strâns la pieptul lui. Răsuflarea ei îl îmbăta. Mirosul ei 
îi paraliza simţurile cu totul și dorința s-a aprins în el, 
grabnică și biciuitoare. 

— Dacă nu te-aș iubi la modul acesta absolut și complet, 
chiar acum ai avea pumnalul înfipt în coaste. 

El și-a dat seama că ea îl ameninţa cu un pumnal. Putea 
să simtă vârful lui ascuţit în coaste. Cu toate acestea, a 
zâmbit. 

— Va trebui să trăiesc de-acum încolo cu grija de a-mi 
păstra viața mea? 

Aradia a respirat adânc înainte să-i răspundă. Trecuse 
de graniţele înţelepciunii în momentul în care a vrut să 
verse sângele soţului ei. 

— Doar dacă te uiţi la altă femeie în afară de mine, i-a 
răspuns umilă, dar hotărâtă. Dacă o dorești pe alta. Dacă 
pleci din patul meu ca să te duci în altul. 

Maximus a strâns-o cu putere la piept. 

— Ce pot să fac cu tine, generalato? 

li întorsese insulta rostită de ea cu câteva momente mai 
devreme, dar în vocea bărbatului cuvântul suna îmbătător. 
Fiecare silabă care își lua zborul de pe buzele lui Maximus 
ajungea la ea ca o gură de aer, indispensabil ca să 
trăiască. 

— Iubește-mă, Maximus. Doar iubește-mă, nu vreau 
altceva. 

Gurile lor s-au contopit într-un sărut pârjolitor. Niciunul 
nu cerea mai mult decât dădea, dimpotrivă. Se ofereau 
reciproc, într-un fel sincer și complet. 

Aradia a pierdut noţiunea timpului. Uitase teribila 
ofensă pe care crezuse că i-o adusese el. In braţele lui uita 
până și să respire. 


315 


Capitolul 34 


Stătea goală în mijlocul patului. Învelitoarea fină abia îi 
acoperea o parte din trup și el avea o vedere completă a 
spatelui și feselor ei. O privea cu un aer gânditor. Cearta 
pe care o începuse se sfârșise cu o dăruire totală din 
partea ei. Aradia nu simţea nici cea mai mică pudoare când 
era vorba să-și demonstreze sentimentele cele mai 
ascunse. I se oferea cu o candoare și o simplitate care îl 
uimeau. Era atât de generoasă în dragoste! Totuși, gelozia 
ei reprezenta ceva nou pentru el. Maximus era obișnuit să 
aibă de-a face cu situaţii periculoase, să analizeze acţiuni 
provocate de teamă sau de lașitate; dar cu ea nimic nu 
avea sens. El acţiona călăuzit de norme de conduită 
învăţate de foarte tânăr. Fiecare acţiune era analizată cu 
conștiinciozitate înainte de a fi realizată, nimic nu scăpa 
controlului său. Dar ea, ea era un torent de sentimente pe 
care nu le stăpânea și pe care le revărsa pretutindeni. 

Aradia s-a mișcat neliniștită și l-a căutat printre 
așternuturile reci. S-a ridicat un pic și s-a întors spre el 
clipind ca să-și alunge somnul. 

— Ce se-ntâmplă? a întrebat cu voce răgușită. 

Maximus nu s-a ridicat, și ea a întins mâna cu o invitaţie. 

— Pur și simplu m-am trezit, a spus el cu un oftat. 

Aradia s-a târât până la marginea patului și și-a lăsat 
picioarele să-i atârne. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat spre 
soțul său complet goală și fără să-i pese de asta. 

— Aș vrea să șterg de pe chipul tău umbrele îngrijorării, 
a spus ea umilă, și nu cunosc decât un mijloc prin care să 
te fac să uiţi de ea. 


316 


Maximus nu și-a putut reprima o grimasă sarcastică 
auzind-o. Ea se referea, evident, la sex. Datorită tinereţii, 
credea că totul se putea rezolva cu o tăvăleală bună. 

— Există mai multe mijloace, a recunoscut el pe un ton 
glumeţ, dar trebuie să admit că ăsta la care te gândești 
este de obicei destul de eficace și de convingător. 

Aradia ajunsese lângă soţul ei; el continua să stea 
nemișcat. S-a lăsat pe vine alături de el și l-a privit în ochi 
cu o pasiune nemărginită. 

— Îmi pare rău pentru purtarea mea de mai devreme, a 
recunoscut îndurerată. 

— Ştiu că-ţi pare rău, i-a spus Maximus pe un ton scăzut. 

— Şi îmi va părea de multe alte ori în viitor, pentru că nu 
știu să mă controlez când e vorba de tine. 

Maximus i-a mângâiat faţa. 

— Dacă ai avea încredere în mine, n-ar trebui să-ţi faci 
griji pentru lucrurile astea. 

— Şi eu vreau să crezi în mine! Să îţi faci visuri cu mine! 
i-a răspuns la rândul ei complet mâhnită. 

— O fac deja, mică Aradia, a răspuns Maximus într-o 
șoaptă. De la căsătoria noastră, mereu am avut încredere 
în tine. 

Vorbele lui au făcut-o să-și lase capul într-o parte și să-l 
sprijine pe coapsele lui tari. Mâna lui Maximus i-a 
mângâiat părul moale într-un gest de tandrete infinită, ca 
unei fetiţe. 

— Şi de ce te simt uneori îndepărtat? Rece în fața 
dovezilor mele de iubire? 

Maximus și-a zis că acum trebuia să dea cea mai dificilă 
explicaţie dintre toate. Cea care va pune bazele relaţiei lor 
în viitor. 

— Pentru un bărbat ca mine, încrederea, loialitatea și 
fidelitatea sunt calităţi indispensabile, mult mai importante 
decât dorinţa fizică. 

Aradia și-a ridicat capul ca să-l privească uimită. 


317 


— Plăcerea carnală nu înseamnă același lucru pentru 
amândoi. 

— Vrei să spui că nu mă dorești? a întrebat neliniștită. 

Aradia simţea că îi cade în cap castelul de iluzii pe care 
și-l construise. 

— Vreau să spun că aștept de la tine mult mai mult decât 
ceasuri pătimașe în pat, de fiecare dată când ne întâlnim. 

Aradia era incapabilă să înțeleagă. Aurea și Kara îi 
spuseseră lucruri foarte diferite despre nevoile unui bărbat 
ca Maximus. Nu mai știa de cine să ţină seamă și ce să 
creadă. 

— Nu-ţi place când faci dragoste cu mine? a întrebat 
profund îndurerată. 

Maximus s-a trezit că nu știe ce să-i spună unei femei 
despre iubire și despre relaţia fizică dintre ei doi. S-a 
gândit un moment la cele mai potrivite cuvinte, care să 
aibă cel mai bun efect. 

— Aradia, tinereţea atrage după sine o dorinţă sălbatică. 
Nimic nu pare mai important decât satisfacerea dorinţei 
fizice. Totul este călăuzit de asta. 

Ea îl privea cu ochi strălucitori. 

— A trecut mult timp, prea mult, de când dorința 
incontrolabilă nu-mi mai domină impulsurile. lar asta nu 
înseamnă că te doresc mai puţin, ci că te doresc în alt fel. 

— În ce fel? a întrebat ea foarte interesată. 

Maximus i-a zâmbit. Putea să citească în ochii ei haosul 
pe care i-l provocau cuvintele lui. 

— Mult mai matur, mai prudent și mai înţelept. 

Aradia analiza vorbele pe care le rostea el, fără să 
ajungă la un rezultat concludent. 

— Sunt fericit și doar dacă te ţin în braţe sau te privesc 
cum mergi, cum zâmbești... 

Inima ei a început să galopeze. 

— Mă iubești, Maximus? Așa cum te iubesc eu pe tine? 

Generalul a negat cu un gest al capului, și Aradia și-a 
reţinut un geamăt de deziluzie. 


318 


— Tu mă iubești într-un fel nebunesc, fără control; eu te 
iubesc pe tine într-un fel mult mai reflexiv, mai înțelept și 
mai echilibrat. 

— Vrei să spui prin asta că nu simţi nevoia să cauţi 
plăcere în braţele alteia? 

— Chiar n-ai înțeles nimic din ce ţi-am explicat? 

— M-au făcut să cred că poţi să înnebunești un bărbat 
folosind dorinţa și plăcerea. 

Maximus a mijit ochii când a auzit-o. 

— Îmi închipui ce minte luminată ţi-a spus asemenea 
prostii despre bărbaţi. Mă rog, despre unii bărbaţi, s-a 
corectat el. 

Aradia s-a făcut mică auzindu-i tonul. I se părea sec și 
autoritar. 

— Aurea m-a sfătuit în scurt timp după ce am ajuns în 
Hispania în legătură cu felul în care trebuie să te tratez în 
intimitate. lar pe Kara am cumpărat-o ca să mă instruiască 
în arta amorului cu singurul scop de a te satisface pe 
deplin. 

Lui Maximus i-a venit să înjure. Îl înfuria că sora lui se 
amestecase în treburile lui personale. 

— Sora mea și servitoarea ta sunt persoanele cel mai 
puţin indicate să te sfătuiască în această privinţă. Mai ales 
când amândouă sunt experte în materie de cereri excesive 
din partea bărbaţilor și se depun de bunăvoie desfrâului și 
lascivităţii. 

Aradia nu putea fi de acord cu el. 

— Aurea a făcut-o cu bune intenţii, a apărat-o. 

— Sora mea întotdeauna s-a arătat imprudentă și 
temerară, urmărind și hărțuind oricare bărbat i-a ieșit în 
cale. Este dominată de desfrâu. 

— Maximus...! a exclamat Aradia uimită de tonul lui 
agresiv. 

— lar servitoarea ta este o prostituată gata să le 
satisfacă bărbaţilor toate excesele în schimbul unor dinari. 
Cum ai putut să-i ceri sfatul? 


319 


— Voiam să te fac fericit, a spus ea cu o voce abia auzită. 

— Am nevoie de foarte puţin ca să fiu fericit! i-a răspuns 
cu ochii mijiţi și dinţii încleștaţi. Nu doresc decât 
loialitatea soţiei mele și liniște în casă. 

Mâna Aradiei a alunecat pe interiorul coapsei lui într-o 
mângâiere lentă și premeditată. 

— Încerci să mă provoci? a acuzat-o deodată simțindu-se 
mângâiat de ea. 

Aradia și-a oprit mâna din urcușul ei spre zona lui 
inghinală. Maximus nu purta nimic pe sub tunica scurtă, și 
ei i s-a părut foarte erotic. li provoca ameteli. 

— Pot să reușesc? 

— Eşti nesătulă. 

— Nici nu-ți închipui în câte nopţi am dorit să repetăm 
ce am făcut în Vila Magna, când ne-am antrenat în luptă și 
în iubire până când am căzut sleiți de puteri. 

Maximus își amintea foarte bine de asta. A avut nevoie 
de câteva zile ca să se recupereze după efortul făcut. 

— Voiam să-ţi arăt de ce un bărbat trebuie să-și 
controleze instinctele când se află în apropierea 
pericolului, i-a explicat el. Contactul sexual repetat 
epuizează simţurile. Moleșește spiritul și provoacă o 
lentoare a răspunsurilor fizice și mentale, care poate duce 
la moarte. 

— Nu te aflai în pericol, i-a reproșat ea cu o strâmbătură 
seducătoare. 

— Pentru mine, tu ești cel mai mare pericol care există, 
a recunoscut el cu emotie în glas. Şi ai să mă termini. 

Aradia a schiţat un zâmbet larg. 

— Promit să nu te mai hărțuiesc cu dorința mea fizică 
atunci când te afli sub ameninţarea morţii. 

Maximus a izbucnit într-un hohot de râs, care a răsunat 
în tăcerea dimineţii într-un fel cam scandalos. 

— Nu vrei să știi ce îmi spunea servitoarea ta hispană 
când am venit acasă și tu ne-ai surprins în timp ce stăteau 
de vorbă? a întrebat deodată. 


320 


Mâna  Aradiei se odihnea pe genunchiul lui gol. 
Renunţase să-i mai mângâie părțile intime. 

— Am încredere în tine, Maximus. Am înţeles că m-ai fi 
informat despre asta. 

Aradia înţelesese că nu era înţelept să tragă concluzii 
pripite, fără să aștepte cu răbdare răspunsul. Maximus a 
zăbăvit o clipă înainte de a-și continua explicaţia. I se 
părea nemaipomenit că ea îi acceptase tăcerea 
premeditată. În cele din urmă, a fost de acord să-i 
împărtășească motivul pentru care fusese abordat de către 
servitoare. 

— Vrea să se întoarcă în Hispania cu fiica ei și nu 
îndrăznește să-ţi spună. De aceea a așteptat întoarcerea 
mea. Vrea să intervin pe lângă tine, gândind că sunt 
singurul care poate să-ți înmoaie inima. 

Și e adevărat, şi-a zis Aradia. Pentru el ar fi capabilă de 
orice. 

— Este convinsă că depinzi prea mult de părerile ei cu 
privire la bărbaţi. 

Obrajii Aradiei au devenit stacojii. O ardeau de rușine și 
de umilinţă. 

— Te deranjează că îmi inspiri această dorinţă intensă și 
nebunească pentru tine? 

— Sunt bărbat, Aradia. Dorinţa pe care o trezesc în tine 
îmi măgulește ego-ul și îmi accentuează virilitatea, dar nu 
m-aș prevala niciodată de asta. 

— Aș simţi această dorinţă pentru alt bărbat decât tine? 

— Vrei să trăiești ca să-mi dăruiești copii? 

Inima Aradiei a tresărit în piept, conștientă fiind de 
privirea caldă pe care i-o adresase el împreună cu 
întrebarea inchizitorială. 

— Era doar un gând rostit cu voce tare, s-a justificat ea 
încurcată. 

Maximus a luat-o de umeri și s-a aplecat până când 
fruntea lui i-a atins-o pe a ei. Nu-i plăcuse deloc că ea se 
întreba dacă ar obţine aceeași plăcere cu alt bărbat. Era a 


321 


lui pentru totdeauna și trebuia să-i demonstreze foarte clar 
acest lucru. 

— Trebuie să te avertizez în legătură cu ceva. 

Ei i-au sunat cunoscute aceste cuvinte. 

— Dacă descopăr că îţi cauţi plăcerea cu alt bărbat, nu 
numai că voi divorța, dar îţi voi smulge și inima și o voi da 
cailor din legiunea a VI-a Victrix ca s-o mănânce. 

Aradiei îi venea să plângă de fericire. Maximus tocmai îi 
făcuse cea mai frumoasă declaraţie de dragoste din câte 
primise de la el. 

— Atunci va trebui să mă satisfaci ca să nu mă tenteze 
un alt bărbat. 

Maximus a luat vorbele ei foarte în serios. A mijit ochii, 
și pupilele i-au strălucit ca o lamă tăioasă. 

— Îmi pare rău să constat că soţia mea se poartă ca o 
femeie proastă. 

Insulta nu a jignit-o deloc, întrucât era nespus de fericită 
că în sfârșit îi stârnise gelozia. 

— Ai mult mai multă experienţă decât mine, i-a spus ea 
cu un zâmbet viclean care nu l-a pus în alertă. Până când 
voi învăţa să te iubesc mult mai reflexiv, mai înţelept și mai 
echilibrat, va trebui să tolerezi să te iubesc nebunește și 
fără control. Într-un cuvânt, ca o nesătulă. 

Maximus a izbucnit din nou în râs. Soţia lui era 
obraznică, temerară, dar absolut încântătoare. Când a 
simţit mâna ei în jurul organelor lui genitale, a tresărit pe 
neașteptate. A dat drumul brusc aerului și a inspirat cu 
întreruperi. A văzut-o aplecându-se spre el încet. A simţit 
răsuflarea ei caldă în jurul membrului său... A prins-o de 
cap și i l-a ridicat ca să o îndepărteze de părțile lui intime. 

— Ce faci? a întrebat-o prostește. 

— Te sărut, i-a explicat ea uimită de reacţia lui viscerală. 
Am crezut că-ţi face plăcere să-mi simţi răsuflarea, limba... 

— Nu am nevoie de asta, Aradia, serios, i-a explicat 
șovăitor. Sărutările tale le doresc pe gură, nu pe sex. 


322 


Aradia s-a așezat jos, incapabilă să înțeleagă. Și Aurea, 
și Kara fuseseră explicite în această privinţă. Niciun bărbat 
nu ar refuza să fie dezmierdat astfel. 

— Nu înţeleg de ce te simţi jignit de interesul meu în a-ţi 
face plăcere. 

Aradia era foarte încurcată. Maximus și-a încordat 
spatele lăsându-și tunica în jos și acoperindu-și părţile 
intime. Membrul lui atinsese dublul mărimii și începea să îl 
doară de nevoia pe care o simţea de a o penetra. 

— Crezi că am să permit ca buzele care îmi vor săruta 
copiii să atingă măcar vârful... vârful...? 

Maximus nu a terminat fraza, s-a aplecat spre ea și i-a 
trecut degetul inelar peste buza de sus. 

— Această carne pură nu se va apropia de alt loc decât 
obrazul moale de pe chipurile lor, de fineţea pielii de pe 
frunţile lor. 

Ea se topea auzindu-l vorbind. 

— Am crezut că ţi-ar plăcea să te sărut. 

— Îmi plac la nebunie sărutările tale, i-a răspuns 
limpede. 

— Unde? 

— Aici, i-a spus el arătându-i obrazul. 

Aradia s-a ridicat și s-a așezat în genunchi în faţa lui. 
Cum Maximus stătea aplecat spre ea, putea să-l atingă cu 
multă ușurință. I-a mângâiat ușor obrazul aspru. 

— Aici. 

Maximus i-a arătat cu degetul fruntea. Ea a depus iarăși 
un sărut blând abia perceptibil. 

— Aici. 

Când el i-a arătat bărbia, nu a putut să-și reţină 
zâmbetul. 

— Şi aici. 

Maximus și-a pus mâna lată pe piept, lângă inimă. 
Aradia l-a îmbrățișat cu putere și i-a sărutat sfârcul, chiar 
în locul unde îi bătea inima. După un moment de tăcere 
absolută, ea a șoptit pe un ton oarecum amuzat. 


323 


— Ei bine, trebuie să-ți spun că eu nu am prejudecățile 
tale și că mă încântă să mă săruţi acolo de unde se vor 
hrăni copiii noștri. 

Maximus a tras-o spre el și a așezat-o pe genunchii lui. 
Ea era goală, iar el, îmbrăcat doar cu tunica. Mâinile ei au 
prins marginea acesteia și au tras-o până când i-a ridicat-o 
în jurul taliei. Membrul lui umflat îi mângâia ombilicul, 
aplecându-se ușor spre stânga. 

Aradia s-a sprijinit pe călcâie și s-a așezat mai bine. A 
alunecat ușor până l-a înghiţit de tot și a rămas așezată pe 
coapsele lui. Îl simţea fremătând în pântecele ei. Maximus 
și-a ţinut respiraţia. Ea a gemut de plăcere, dar a stat 
nemișcată ca să savureze momentul și să-l prelungească 
mai mult timp. 

— Te iubesc, mică Aradia, i-a spus el într-un murmur 
abia perceptibil. 

— Şi eu pe tine, gen... generale, i-a răspuns cu un glas 
întretăiat. 

Aradia a început un dans lent. Rotindu-se ușor, mai întâi 
spre stânga și apoi spre dreapta, conducându-l pe culmile 
plăcerii, unde numai ea știa să-l ducă. 


324 


Capitolul 35 


Cezar Augustus îl privea cu ochii mijiţi pe Maximus. 
Prefectul Caius Salvius se menținea la o distanţă prudentă, 
din dorința expresă a împăratului, care îi acordase 
generalului favoarea unei audienţe private. Maximus îi 
vorbea despre conspirația pe care o descoperise în curie și 
despre omul care o conducea. De asemenea, despre 
ordinele pe care le dăduse pentru supravegherea 
senatorului Titus Gelius și despre căutarea legionarului 
Herminius Tricipitinus de către un om de încredere de-al 
lui. 

— Mă surprinde că nu bănuiaţi, i-a spus pe neașteptate 
împăratului. 

Maximus strânsese cercul în jurul senatorului Iulius 
Ulpius. Augustus a început să se plimbe cu capul plecat și 
mâinile încrucișate la spate. Generalul s-a uitat la prefect, 
care i-a susținut cu insolenţă privirea, dar nu a reușit să-l 
sperie. Pașii împăratului s-au oprit brusc. 

— Este o acuzaţie gravă. Cine o va sprijini? l-a întrebat 
cu voce hotărâtă. 

— Senatorul Sila Antoninus și legionarul Herminius 
Triciptinus. 

Augustus l-a privit, în parte uimit, în parte sceptic. 

— Așadar, senatorul Sila Antoninus a luat până la urmă 
legătura cu tine în Hispania, a spus împăratul. 

Maximus a clătinat din cap de câteva ori în semn de 
negaţie. 

— L-am ţinut prizonier în Noricum de când a venit să-mi 
ceară ajutorul. A scăpat de la moarte printr-un noroc. Am 
știut ce trebuia să fac în timp ce încercam să ajung la 
fondul acestei probleme. 


325 


Augustus se uita insistent la Maximus. 

— De la început am bănuit că se întâmpla ceva ciudat în 
curie. 

Maximus a tras aer în piept înainte să-și explicaţia. 

— Regret profund indisciplina de care am dat dovadă și 
voi accepta pedeapsa pe care o merit pentru neascultarea 
ordinelor Domniei Voastre. 

— Senatorul Sila Antoninus ţi-a cerut ajutorul ca să-i 
salvezi viaţa? a întrebat Augustus foarte interesat de 
răspuns. 

— A cerut ajutor pentru surorile lui. 

Maximus a început să-i relateze ororile pe care le 
îndurase Sane din partea celor din familia Sempronius, ca 
și asasinarea sălbatică a lui Marcus și a Iuliei. 

— Au încercat să-l ucidă și pe senatorul Antoninus, iar 
soția mea a scăpat de atacul lor brutal, pentru că se afla 
acasă la mine, împreună cu mama mea. 

Maximus nu a omis niciun amănunt. l-a împărtășit lui 
Augustus toate detaliile pe care le descoperise. 

— Într-o clipă am hotărât că, dacă voiam să ajung la 
fondul a ceea ce se petrecea, trebuia să mă îngrijesc să-l 
ascund pe senatorul Antoninus de urmăritorii lui. De aceea 
am hotărât să-l ţin prizonier în Noricum, departe de Roma. 

— Ai încălcat un ordin expres al împăratului, l-a acuzat 
Caius Salvius intervenind pentru prima oară în discuţie. Și 
asta se numește trădare! 

Mâna ridicată l-a împiedicat pe Maximus să răspundă. 

— Dacă senatorul Sila Antoninus ar fi murit, s-ar fi comis 
o teribilă nedreptate. Cu greu am fi putut să descoperim 
adevărul acestei conspirații. 

— Nu trebuie să înlăturăm posibilitatea să fi urzit 
această minciună în legătură cu conspirația ca să-și 
salveze viaţa și să obţină ajutorul unui om cu resurse, a 
subliniat prefectul. 

Maximus a strâns coiful cu putere în mână ca să-și 
controleze impulsul pe care îl simţea de a-l lovi. Muriseră 


326 


mai multe ființe nevinovate. lar pe Caius Salvius îl 
îngrijora ordinul pe care îl ignorase el. De aceea nu a putut 
să-și rețină replica, dar nu a adresat-o prefectului, ci 
împăratului, pe care a continuat să-l privească. 

— Fără sprijinul senatorilor Sila Antoninus, Ticius 
Sempronius, Fabius Emilianus și Titus Gelius, cum ați 
putea să mergeţi înainte cu reformele pentru noile 
provincii? 

Augustus i-a aruncat o privire pătrunzătoare lui 
Maximus, cântărind fiecare cuvânt pe care i-l spunea. 

— Ce se vota în curie înainte să se petreacă asasinatele? 

Caius Salvius a înaintat un pas spre Maximus și împărat. 
Augustus păstra tăcerea, ascultând vorbele generalului 
său. 

— Am să vă spun eu: realizarea unei hărți a Imperiului și 
a unui recensământ al întregii populații, incluzând noile 
provincii. 

Augustus a expulzat aerul din plămâni, înțelegând în 
sfârşit. Senatorii mai conservatori se opuneau planurilor, 
deoarece noi consideram provinciile o formă de a obține 
aur pentru a îmbogăţi Imperiul. 

— Mereu m-am întrebat de ce senatorul Iulius Ulpius se 
opunea la fiecare votare, antrenând după el un mare 
număr de senatori, a recunoscut Împăratul. 

— Senatorii Sila Antoninus, Ticius Sempronius, Fabius 
Emilianus şi Titus Gelius au fost de partea Domniei 
Voastre, nu-i așa? Şi ei erau de acord cu îmbunătățirea 
situației noilor provincii fără spolierea lor completă. 

— Mai mulți senatori cred că Roma investeşte prea mulți 
ași30 din aur pentru construirea de drumuri, de canale de 
irigație și de apeducte în teritoriile cucerite. Sunt convinși 
că aceste lucruri vor sfârși prin a risipi bogăţia Romei. Dar 
eu sunt de altă părere, a spus împăratul. 

Generalul l-a privit fără să clipească. 


30 Monedă romană. (n. t.). 


327 


— Iar Iulius Ulpius este unul dintre acești senatori, nu-i 
așa? a întrebat el pe un ton inchizitorial. S-a gândit la o 
modalitate prin care să vă controleze deciziile, a continuat 
impasibil, și pentru asta trebuia să elimine ajutorul pe care 
îl primeaţi. Să vă lase singur în fața conservatorilor. 

— Ai putut să vorbeşti cu legionarul Herminius 
Triciptinus? l-a întrebat inflexibil împăratul. 

Maximus a afirmat hotărât. 

— Şi, de asemenea, cu Sila Antoninus și cu senatorul 
Titus Gelius. Amândoi mi-au confirmat bănuielile. 

Augustus a respirat adânc. 

— Legionarul Herminius Triciptinus o să vă aducă dovezi 
cu privire la conspirația devenită realitate. 

Împăratul a început să se plimbe din nou prin faţa 
generalului, ca și cum acest lucru l-ar fi ajutat să ia o 
hotărâre. 

— Centurionul Lucretius Aquilinus i-a plătit cincizeci de 
monede din argint. Banii mânjiţi cu sânge proveneau din 
vistieria senatorului Iulius Ulpius. 

Augustus a mijit ochii. Il cunoștea pe senatorul în 
chestiune și părerea acestuia cu privire la tot ce însemna o 
schimbare în politica Romei. Avusese conspirația sub nasul 
lui! 

— De ce s-a folosit Lucretius Aquilinus de familia 
Sempronius Lepidus ca să-i asasineze pe Sila Marcus și pe 
soţia acestuia? 

Maximus i-a răspuns prompt. 

— Lucretius Aquilinus avea nevoie de un mobil care să 
stea în picioare. Rivalitatea manifestă dintre cei doi 
senatori a fost motivul pe care l-a invocat ca să-și apere 
tatăl, pe Iulius Ulpius, de cercetările care urmau să fie 
iniţiate în urma asasinatelor. Toţi l-au bănuit pe senatorul 
Sila Antoninus, fără să se îndoiască de nimic, fără să-și 
pună întrebări. Lucretius Aqulinus fusese desemnat 
apărătorul senatorului și știa ce se întâmplase anterior 


328 


între Ticius Sempronius și Sila Antoninus, atât în curie, cât 
și aici, în palat. 

Totul se potrivea perfect. Augustus s-a întristat pentru 
soarta familiei Sila. 

— Am să convoc curia, a rostit el îndurerat. Asigură-te 
că senatorii Sila Antoninus și Titus Gelius își menţin 
declaraţiile. 

A tras aer în piept înainte să continue. 

— Ai grijă să nu i se întâmple nimic legionarului 
Herminius  Triciptinus până când începe procesul. 
Siguranţa vieţii sale e în mâinile tale. 

— Pot să mă ocup eu de protecţia legionarului, a spus 
prefectul Caius Salvius. 

Augustus l-a privit cu ochii mijiţi. 

— Dacă aș fi avut încredere în judecata ta, de mult Sila 
Antoninus ar fi fost pe nedrept executat, iar un conspirator 
ar continua să ţeasă intrigi pe la spatele meu. 

Acuzaţia a atârnat deasupra capului prefectului ca o 
spadă ascuţită. 

— Este dorinţa mea să-l arestez pe centurionul Lucretius 
Aquilinus, s-a oferit Maximus. 

Augustus a refuzat clătinând din cap. 

— Prefectul se va ocupa de arestarea și de reținerea sub 
pază a centurionului până când va avea loc procesul tatălui 
lui, Iulius Ulpius, a hotărât împăratul. 

Maximus a acceptat decizia fără o vorbă. Garda 
pretoriană era însărcinată să apere și să urmărească sau 
să-i aresteze și să-i supravegheze pe acei senatori și nobili 
din Roma care trădau Imperiul. 

Augustus a pus capăt întrevederii. Totuși, Maximus 
trebuia să mai vorbească despre o ultimă chestiune. 

— Trebuie să fac un drum la Tarraco. 

Împăratul l-a privit uimit. Maximus nu putea să plece din 
Roma. 

— Am fost informat că nepotul soţiei mele a fost 
cumpărat de către consulul Elius Quintus Vocelinus, care 


329 


locuiește acolo împreună cu soţia sa Drusila și cu părinţii 
ei. 

Cercetările pe care le făcuse Maximus în căutarea fiului 
lui Sane dăduseră roade. Era un mare inconvenient că 
fusese cumpărat de către un consul din Tarraco, dar el era 
hotărât să-l recupereze, chiar daca ar fi fost nevoit să 
meargă personal să-l ia. 

— După ce se va dovedi nevinovăția senatorului Sila 
Antoninus, sper că își va recăpăta cetăţenia romană, la fel 
ca și Sane, sora lui. Așa este drept. 

Augustus ar fi putut ordona să fie biciuit pentru acele 
vorbe insolente, dar Maximus făcuse o treabă 
excepţională. Graţie lui, niște nevinovaţi vor ocupa din nou 
locul ce li se cuvenea în societatea Romei. Așa că a 
încuviinţat cu un gest abia perceptibil. 

— Vor fi din nou cetăţeni romani, a spus împăratul pe un 
ton marţial. Sunt conștient că s-a comis o eroare 
impardonabilă cu familia Sila, de aceea sunt dispus s-o 
corectez. 

Augustus s-a uitat la prefect aproape fără să clipească 
înainte să-i dea un ordin irevocabil. 

— Ocupă-te să-l aduci teafăr și nevătămat pe copil și să i- 
l dai lui Sila Sane Licinus. 

Apoi a ieșit pe ușă cu capul sus și umerii drepți. 

Lucius Maximus și Caius Salvius s-au privit și s-au 
înţeles fără să rostească vreun cuvânt. După un moment de 
tăcere, prefectul i s-a adresat lui Maximus ca să-i ceară 
informaţii despre copil. Generalul i-a spus tot ce știa. Când 
Caius Salvius se pregătea să dea ordinele corespunzătoare 
la două gărzi pretoriene, Maximus l-a întrerupt. 

— Aș vrea ca unul dintre oamenii mei de încredere să 
conducă grupul care va pleca spre Hispania. Marius 
Tarquinus va fi de mare ajutor printre oamenii tăi. 

Prefectul a mijit ochii. 

— Înţelege-mi îngrijorarea în privința acestei chestiuni. 
Mă voi simţi mult mai liniștit știind că un om de încredere 


330 


de-al meu face parte din grupul celor care vor merge în 
Hispania. 

Caius Salvius nu s-a opus propunerii. 

— Il voi informa pe Octavianus Aulus lunus că omul tău 
îl va însoţi la Tarraco. 

Maximus a respirat profund ușurat. Augustus 
reacţionase faţă de conspirație cum numai un împărat ar fi 
putut s-o facă: cu fermitate și echilibru. Curând, totul va fi 
rezolvat și membrii familiei Sila vor putea s-o ia de la capăt 
în calitate de cetăţeni romani. 


În zilele următoare, evenimentele s-au precipitat. 
Centurionul Lucretius Aquilinus dispăruse fără urmă din 
Roma. Gărzile pretoriene însărcinate să-l prindă îi 
pierduseră urma în casa senatorului Iulius Ulpius. 
Prefectul Caius Salvius a mobilizat un număr impresionant 
de gărzi ca să-l prindă. Au măturat orașul, câmpurile și 
toate împrejurimile. S-au trimis oameni care au încercat 
să-i dea de urmă. Când a aflat de dispariția centurionului, 
Maximus a fost realmente îngrijorat. A participat din plin 
la căutare, dar fără succes. Roma era un oraș prea mare și 
centurionul reușise să fugă înainte să fie arestat. 

Când s-a hotărât să se întoarcă la Velitrae ca să-și 
informeze soţia de eșecul suferit, Aradia nu i-a ieșit în 
întâmpinare, cum avea obiceiul. Şi niciun sclav. A legat 
hăţurile lui Corvus de un copac care străjuia faţada 
principală a vilei. Totul era neobișnuit de tăcut, detaliu 
care l-a mirat, pentru că de obicei casa fierbea de 
activitate la ora aceea: patru a după-amiezii. Maximus s-a 
mustrat că nu îl așteptase pe Quintus Brutus ca să îl 
însoţească. Nu luase în seamă nici sugestia prefectului de 
a lua cu el câteva gărzi pretoriene, dar crezuse sincer că 
nu era nevoie. Cu toate acestea, în acel moment se îndoia 
de hotărârea pripită pe care o luase. Unde erau toţi? 
Simţurile i s-au ascuţit și s-au pus în alertă. Şi-a scos coiful 
de pe cap, punându-l între piept și antebraţ. A pus mâna pe 


331 


mânerul spadei pe care o purta la brâu. A străbătut atriul 
în direcţia tricliniului, dar liniștea inimii i s-a risipit brusc 
văzând cine se afla în încăpere alături de Aradia: Lucretius 
Aquilinus. De ce niciun servitor nu venise ca să-l anunţe? 
De teamă! Cu siguranţă îi amenințase cu moartea. Toate 
simţurile i s-au ascuţit și a regretat profund că se întorsese 
singur la vilă. Se pusese în dezavantaj. A rămas nemișcat 
în prag, fără a se putea hotări să intre. Pe masă erau 
alimente, și soţia lui stătea în picioare foarte aproape de 
centurion. De ce nu se mișca? Ochii ei exprimau o 
avertizare pe care el nu a ignorat-o; a înţeles că 
centurionul nu era singur în vilă. Probabil avea mercenari 
ascunși pe la colțuri. 

— Grata, generale! 

Vorbele de bun venit sunaseră ca o sentință la moarte. 
Maximus a rămas în picioare, fără să pășească înainte. 

— Ce faci în Velitrae? l-a întrebat pe un ton ameninţător. 

Centurionul a luat cupa cu vin și a dus-o la buze. Aradia 
continua să stea nemișcată, ca și cum ar fi fost paralizată. 

— Îl caut pe senatorul Sila Antoninus, a răspuns 
Lucretius Aquilinus batjocoritor. Știu că se ascunde aici. 

Mulţi legionari plecaseră spre frontierele Romei 
încercând să-l ajungă din urmă pe centurion. Orașul fusese 
măturat de la un capăt la altul; nimeni nu s-ar fi gândit că 
se ascunde în Velitrae, în casa bărbatului pe care îl 
asasinase. 

— Trebuie să-ţi spun că senatorul nu se află aici, în 
Velitrae, cum ţi-ai închipuit, a răspuns cu ochii mijiţi, ci în 
Noricum, păzit de oamenii mei. 

O tăcere adâncă s-a lăsat între cei doi bărbaţi. 

— Așa că te întreb din nou: ce faci aici? 

— O vizită de curtoazie? a întrebat, la rândul său, cu o 
strâmbătură de dispreţ. 

— Ca aceea pe care i-ai făcut-o senatorului Sila 
Antoninus în Roma? 


332 


Lucretius Aquilinus a râs cu o poftă care i-a stârnit fiori 
în ceafa Aradiei. Sosise la vilă cu un mesaj de la senatorul 
Iulius Ulpius pentru Maximus. lar ea, care nu știa nimic, 
nu a bănuit intenţiile rele cu care venea, până în momentul 
când a întrebat-o insistent unde era fratele ei. N-a apucat 
să-i dea răspunsul, pentru că tocmai venise acasă 
Maximus. Lucretius a scos o armă pe care a împuns-o în 
coastele Aradiei, în semn de ameninţare. Ea a înţeles că 
trebuia să stea liniștită și să nu-l alerteze pe soţul ei, altfel 
va sfârși cu pumnalul înfipt până în plăsele. 

— Nu eu l-am asasinat pe Sila Marcus și nici pe soţia lui, 
a spus centurionul cu ochii scânteind de ură. Rudele 
senatorului Ticius Sempronius au făcut-o. 

Aradia a înghiţit cu greu saliva. li era scârbă să stea 
lângă bărbatul care permisese asasinarea părinţilor ei. De 
ce nu o avertizase Maximus în legătură cu el? Încercând să 
o protejeze, ţinând-o în ignoranță, o expusese la un pericol 
mai mare, pentru că deschisese ușa căminului ei unui 
asasin. 

— Foarte convenabil pentru tine. Ei nu pot să se apere, 
fiindcă sunt morţi din cauza ta, i-a replicat Maximus. 

Lucretius a zâmbit batjocoritor. 

— Dar trebuie să te avertizez că nu vei pleca viu din 
Velitrae. 

Lucretius a continuat să bea vin ca și cum vorbele 
generalului ar fi fost rostite în vânt. Maximus a făcut un 
pas înainte și atunci și-a dat seama de prezenţa celor trei 
mercenari care se aflau în spatele lui. Nu s-a întors și nu a 
făcut nicio mișcare bruscă. Trebuia să câștige timp și să se 
apropie cât mai mult posibil de soţia sa ca s-o apere. 

— Eşti singur în casă, i-a amintit Lucretius. Quintus 
Brutus este încă în Roma căutându-mă, iar Marius 
Tarquinus este în Tarraco. Aici nu sunt decât servitoare 
care nu vor veni în ajutorul tău, pentru că sunt moarte de 
frică. Au înţeles ce le așteaptă dacă îndrăznesc să apară 


333 


aici. Oamenii mei au avut grijă să le explice foarte clar 
acest lucru. 

Maximus a mai făcut un pas în faţă. După el au intrat 
mercenarii, care s-au poziţionat în locuri strategice din 
încăpere, într-o atitudine amenințătoare: doi la intrare și 
altul foarte aproape de el. 

— Crezi că mă sperie amenințările tale? 

Din întrebarea lui Maximus răzbătea mânia. 

— Vei avea parte de aceeași milă pe care ai dovedit-o tu 
cu Marcus și cu lulia. Nu vei ieși viu din Velitrae, a rostit 
cu un aer marţial. 

Aradia a inspirat profund auzind provocarea generalului. 
Erau în dezavantaj, pentru că în vilă nu se afla niciun 
legionar ca să-i ajute. Majoritatea servitorilor bărbaţi nu se 
întorseseră încă de la aratul câmpului. Și a îngrijorat-o la 
maximum liniștea pe care a observat-o la soţul ei și felul 
insolent în care îi susținea privirea centurionului. Ea nu se 
pricepea la strategii masculine, dar la atitudini 
periculoase, da. Și Maximus emana pericol pur. 

— Niciunul dintre noi doi nu va ieși viu din acest loc, a 
spus Lucretius Aquilinus, care continua să ţină vârful 
ascuţit al pumnalului în coastele Aradiei. 

Maximus a putut să vadă strălucirea armei și și-a 
încordat bărbia ca să-și stăpânească furia oarbă care l-a 
cuprins. Avea de gând să-i smulgă inima din piept. Dar 
soţia lui era destul de liniștită în ciuda circumstanțelor și el 
a iubit-o și mai mult. Dacă îi făcea rău, nu doar inima i-o va 
smulge lui Lucretius, ci și viscerele lui mizerabile. 
Generalul avea nevoie de o diversiune ca să se apropie și 
mai mult de centurion. Trebuia s-o îndepărteze pe Aradia 
de arma ascuţită cu care era ameninţată. 

Timpul părea să se scurgă foarte încet. Aradia știa că va 
muri, într-un fel groaznic și fără milă, la fel ca tatăl Marcus 
și ca mama lulia. Trebuia să acţioneze, să facă ceva, 
pentru că oricum avea să moară. 


334 


Intrarea intempestivă a micuţei Nunn a reușit să capteze 
o clipă atenţia celor care păzeau intrarea și chiar pe a lui 
Lucretius Aquilinus. Fetița alerga spre Aradia strigând-o și 
având braţele întinse. Ea știa că Sane trebuie să fie în 
apropiere, pentru că nu se despărțea niciodată de micuță, 
și s-a temut pentru sora ei. Dacă intra în încăpere și îl 
vedea pe centurion și pe mercenarii lui, ar fi putut să 
sufere un atac de panică și exista riscul ca nebunia să pună 
iarăși stăpânire pe ea. Se scursese așa de puţin timp de 
când se refăcuse! 

Când și-a dat seama că vârful ascuţit al pumnalului se 
îndepărtase un pic de trupul ei, și-a ridicat piciorul drept și 
l-a azvârlit cu putere spre centurion. Pe bărbat l-a luat prin 
surprindere atacul. S-a aplecat în faţă, din inerție, ca să 
ridice piciorul lovit, iar Aradia a dat capul cu putere pe 
spate și l-a lovit chiar în frunte, provocându-i o rană la 
sprânceană și o ameţeală de moment, de care a profitat 
imediat Maximus. În clipa aceea scurtă, a luat un cuţit de 
pe masă și l-a înfipt direct în inimă. Centurionul a căzut la 
pământ cu zgomot, trăgând după el o parte din vasele 
pline cu mâncare. Maximus a rămas cu cuțitul plin de 
sânge în mână. 

Atacul împotriva celor doi mercenari a fost atât de rapid, 
că Aradia abia a putut să-l vadă. Ei nu-și scoseseră încă 
spadele din teacă atunci când Maximus i-a tăiat gâtul 
unuia și i-a dat un pumn celuilalt, lăsându-l inconștient. A 
auzit clar trosnetul osului din bărbie când s-a rupt. Mai 
rămânea unul, cel care se afla cel mai aproape de intrarea 
în tricliniu și, spre surprinderea lor, l-au văzut căzând în 
genunchi. 

Sane îl străpunsese cu sabia hispană pe care i-o dăruise 
Antoninus Aradiei cu mult timp în urmă. I-o înfipsese în 
spate până în plăsele. A scos-o și apoi a lovit cu ea în capul 
mercenarului de mai multe ori. Era scoasă din minţi, 
clocotind de furie și ură. Își descărca frica pe bărbatul care 
era deja mort, dar ea părea să nu-și dea seama. 


335 


Aradia a luat-o pe Nunn și a îmbrăţișat-o cu putere. A 
tinut-o pe micuță pe umărul ei cu o mână, ca s-o împiedice 
să vadă masacrul din jur. Maximus a reușit să-i ia sabia din 
mână lui Sane, care a început să plângă și să blesteme. În 
ochii ei se vedea un licăr periculos de nebunie pe care 
Aradia a crezut-o ireversibilă. În cele din urmă, Sane s-a 
uitat la sora sa înghițind anevoie. Aradia i-a făcut un semn 
afirmativ cu capul. 

— Vindicatio, Aradia! Vindicatio! 

Lacrimile eliberatoare curgeau pe obrajii ei. Sane 
probabil i-a recunoscut pe Lucretius Aquilinus și pe ceilalți 
bărbaţi care asediaseră casa lui Antoninus în noaptea în 
care le asasinaseră părinţii. Maximus i-a luat din braţe 
fetița, ca s-o liniștească pe Sane. Micuța nu a protestat. 
Aradia a parcurs distanţa care o despărțea de sora sa și a 
dus-o în peristil ca s-o liniștească până când urma să vină 
ajutorul de care aveau nevoie. Tricliniul era plin de sânge, 
de trupuri moarte. Din fericire, Maximus urma să se ocupe 
de tot în timp ce ea făcea singurul lucru pe care putea să-l 
facă: să plângă împreună cu Sane și să-și revină din 
spaima care o cuprinsese când crezuse că vor muri la fel 
de neputincioși ca și părinţii lor. 

— Mă jucam cu fetiţa chiar aici când am auzit zgomotul 
făcut de sosirea acelor bărbaţi, a început Sane cu voce 
tremurătoare. Ne-am ascuns, pentru că le recunoscusem 
vocile, i-a mai spus cu glas întretăiat. 

Tremura ca o frunză bătută de un vânt furios. 

— Mi-era teamă, fiindcă știam că te vor răni cum mi-au 
făcut mie și nu puteam să îndur asta. 

Aradia o mângâia în continuare pe sora ei pe cap, 
plângând și suspinând împreună cu ea. 

— Mi-au făcut mult rău. Şi, în timp ce mă loveau, am 
văzut cum îi tăiau gâtul tatei, cum o violau pe mama... 

Aradia nu găsea cuvintele potrivite ca s-o consoleze pe 
sora sa. Îi relata oroarea care pusese stăpânire pe ea, fără 
a putea să facă ceva. 


336 


— A trecut totul, draga mea surioară. Nu vor mai putea 
să ne facă rău. Sunt morti! 

Şi Sane s-a eliberat de marea tragedie a vieţii sale. Tot 
ce s-a întâmplat în noaptea aceea înspăimântătoare. A 
scuipat tot veninul care o chinuia de atunci. Aradia o 
asculta tăcută, plină de o profundă durere. Nimeni nu 
merita să trăiască o oroare ca aceea prin care trecuse sora 
ei. Dar totul se terminase. 


337 


Capitolul 36 


Augustus se hotărâse să dea o mare petrecere, iar Roma 
era în fierbere. 

Aradia și Sane beau mulsum?! împreună cu Aurea și 
Claudia, schimbând confidenţe și bârfe despre multe 
patriciene. Ambele surori stăteau  aplecate peste 
balustrada mare din marmură a casei lui Maximus. Sane 
fusese rezervată în prezenţa altor persoane, însă de astă 
dată a acceptat cu naturaleţe s-o însoţească pe Aradia, cu 
toate că dorea să se întoarcă în Velitrae. 

Niciuna dintre ele nu a mai vorbit despre ce se 
întâmplase în noaptea în care fuseseră uciși părinţii lor. 
Sane scăpase în sfârșit de spaima teribilă pe care o trăise. 
Deși foarte încet, redevenea fata încrezătoare de 
odinioară. 

Vestea morții lui Lucretius Aquilinus și a mercenarilor în 
Velitrae zburase și înfierbântase străzile Romei, ca un foc. 
Senatorul lulius Ulpius fusese judecat și condamnat foarte 
rapid, înainte ca restul senatorilor să poată să-și revină 
după întâmplările petrecute în curie. Împăratul Augustus 
făcuse epurări și ordonase arestarea câtorva senatori care 
își manifestaseră sprijinul necondiţionat faţă de bătrânul 
Ulpius. 

Totul revenea la normal. Cu excepţia absenței lui 
Marcus și a Iuliei, care continua să provoace un gol imens 
în inimile fiicelor lor. 

— A mai rămas un pic de mulsum și pentru mine? 

Sane și Aradia au rămas fără grai. Vocea lui Antoninus 
le-a făcut pe cele patru femei să nu mai privească străzile 
Romei ca să-și aţintească asupra siluetei masculine care 


31 i , PEA N A 
Un fel de vin de pe vremea romanilor, făcut din must și miere puse la fermentat împreună. (n. t.). 


338 


era însoţită de Maximus. Nici Sane, nici Aradia nu s-au 
mișcat din loc. Rămăseseră ca paralizate la vederea 
fratelui lor. Antoninus era de nerecunoscut! Mult mai slab, 
dar viu! Aradia a fost prima care a alergat să se arunce în 
braţele lui. Nu a putut să-și stăpânească plânsul când s-a 
simţit îmbrăţișată de el. Trecuseră prea multe luni fără el, 
fără să știe dacă era viu sau mort. Timid, a înaintat și Sane 
și, când a fost aproape, Antoninus a îmbrăţișat-o împreună 
cu Aradia. inea în braţe singura familie care îi mai 
rămăsese. 

— Pe zei! Ce dor mi-a fost de voi! 

Maximus a rămas deoparte. Mama lui l-a privit cu o 
strălucire în ochi, pe care el a înţeles-o foarte bine. 
Îndeplinise promisiunea pe care i-o făcuse lui Sila Marcus 
cu mult timp în urmă. 

Aurea a făcut un gest puţin obișnuit la ea. Le-a oferit 
fratelui ei și lui Antoninus câte o cupă cu mulsum. 
Maximus a luat-o pe a lui fără s-o privească, dar, când i-a 
dat-o lui Antoninus, ea l-a privit atât de intens și de 
tulburător, că l-a făcut să roșească până la rădăcina 
părului. Aurea avusese mereu această putere asupra lui, 
încă de când erau copii. 

— Mă bucur atât de mult să te văd! a exclamat Aradia, 
care nu putea să se desprindă din braţele fratelui iubit. Mi 
te închipuiam înconjurat de barbari, de sălbatici și mă 
înfioram de teamă pentru tine, a recunoscut într-o șoaptă. 

Antoninus a trecut peste cuvintele surorii lui. 

— Ce faci, draga mea? a întrebat-o pe Sane, ridicându-i 
bărbia ca s-o privească în ochi. 

Era foarte schimbată. 

— Nu mai ţip nopţile, a recunoscut tânăra lăsând capul 
în jos și sprijinindu-și fruntea de pieptul fratelui său. 

— Nu vrea s-o sperie pe micuța Nunn, a răspuns Aradia. 
Pentru ea își manifestă curajul. Puterea voinţei. 

— Cine este micuța Nunn? a întrebat Antoninus cu voce 
stăpânită. 

339 


El știa de sarcina surorii lui, de nașterea dificilă și de 
faptul că fiul ei fusese vândut ca sclav. li părea așa de rău 
pentru ea! Maximus nu trecuse sub tăcere niciun amănunt 
și cu fiecare dezvăluire el se afunda și mai mult în neliniște 
și în disperare. Pe drumul de întoarcere la Roma îl pusese 
la curent cu toate. 

— Nunn este fetița Karei, a răspuns Sane cu o voce 
mică. A venit cu Aradia din Hispania. 

Antoninus și-a pironit privirea asupra Aradiei, dar nu a 
eliberat din îmbrăţișare trupul fragil al lui Sane. 

— Micuța Nunn îţi va fura inima, l-a avertizat Aradia pe 
fratele său pe un ton mieros. Toţi te așteaptă nerăbdători 
în Velitrae. 

Antoninus a simţit o împunsătură în piept. Era cât se 
poate de dureros să se întoarcă în căminul părinţilor lui 
fără ei. Avea coşmaruri nopţile - la fel ca Sane doar că nu 
putea să recunoască acest lucru, pentru că faţă de ele 
trebuia să se arate puternic. Niciodată nu va putea să uite 
noaptea aceea blestemată. Oroarea pe care o văzuse în 
ochii lor nu va fi ușor de depășit, dar spera că timpul va 
reuși să-i micșoreze în parte suferința. 

— Aici se află un soţ neglijat, a spus pe neașteptate 
Maximus, care observase starea de disconfort a lui 
Antoninus și a vrut să-l ajute. 

Aradia s-a eliberat din îmbrăţișarea fratelui ei și s-a 
îndreptat spre general cu un zâmbet strălucitor în ochi și o 
promisiune de iubire pe buze. 

Maximus s-a îndepărtat puţin de ceilalţi, pentru ca ea să- 
i spună bun-venit așa cum fără îndoială merita. Dacă au 
băgat de seamă ce făceau, nu i-a păsat. Voia să-și 
îmbrăţișeze și să-și sărute soţia. Ţinuse să plece el însuși în 
Noricum ca să-l aducă pe Antoninus înapoi. Zilele pe care 
le petrecuse departe de soţia lui i se păruseră o eternitate. 

Claudia și Aurea au hotărât să le ofere un timp celor 
patru ca să-și vorbească, fără să fie stânjeniţi de prezenţa 
lor. 


340 


— Voi cere să se pregătească ceva răcoritor, le-a spus 
Claudia, conștientă că niciunul dintre ei nu o asculta. 

Aurea și-a urmat mama cu un zâmbet șiret pe chip. 

— Ce faci? a întrebat-o Antoninus pe Sane pe un ton 
scăzut, crezând că nu îi va răspunde, dar se înșelase. 

Fata făcea eforturi teribile ca să-și revină, să fie din nou 
aceeași femeie de dinainte de atac. 

— Mă lupt să nu cad pradă disperării. Speranţa este 
singurul lucru care mă ţine pe picioare. 

Auzind-o, Antoninus a respirat adânc. 

— Ştii că voi scotoci fiecare loc până când am să-l 
găsesc. 

Sane a hohotit și a încercat să-și reprime un geamăt 
dureros. 

Prin acele vorbe, Antonius îi dovedea că știa totul despre 
ea și s-a hotărât să fie sinceră cu el. 

— Eram însărcinată când a avut loc asasinarea tatei și-a 
mamei, a admis într-o șoaptă. 

Maximus și Aradia se depărtaseră destul de mult de ei și 
nu puteau să audă ce-și spun, dar nici nu-i interesa. 

— Îl chemasem pe Tiberius Lucius ca să-i dau vestea 
despre starea mea, dar n-am mai putut. 

Antoninus a îmbrăţișat-o și mai strâns. 

— Au intrat în casă și, fără să spună un cuvânt, i-au tăiat 
gâtul. Mi-au astupat gura ca să nu ţip și pe drumul până în 
camera în care erai ţinut închis, tăiau capetele tuturor 
servitorilor care le ieșeau în cale. Și-acum mă înfior când 
văd sânge... 

— Îmi pare atât de rău pentru suferinţa pe care ţi-au 
cauzat-o, au consolat-o vorbele lui Antoninus, dar pe toţi 
zeii că îl voi găsi pe micuțul tău! i-a promis din nou. 

— Trebuie să-l am cu mine, a spus îndurerată. Doar el 
mi-a mai rămas de la Tiberius. Îl iubeam așa de mult! 

Sane a hohotit și mai tare, cuprinsă de o durere 
indescriptibilă. 


341 


— Ne vom întoarce în Velitrae, acasă la noi, a spus 
Antoninus, provocându-i lui Sane o mare surpriză. 

— Dar senatul... 

A păstrat tăcerea un moment. 

— Împăratul ne-a înapoiat privilegiile de cetăţeni 
romani, a continuat. Inclusiv locul tău în curie. 

Antoninus a clătinat din cap în semn de negaţie. Se 
întâmplaseră prea multe lucruri ca să se mai întoarcă în 
același punct de plecare. 

— Trebuie să mă ocup de treburile tatei, și casa noastră 
din Velitrae nu poate să stea neîngrijită, lucru care se va 
întâmpla dacă rămân în Roma și în curie. 

— Antoninus! a exclamat Sane uluită. 

Fratele ei trăia prin și pentru funcţia de senator, nu 
putea să și-l închipuie altfel. 

— Politica Romei a fost cel mai important lucru pentru 
tine. 

lar pentru ea, iubirea lui Tiberius, dar totul se 
schimbase, și-a zis Antoninus. 

— Și ambiția mea politică aproape mi-a ucis familia! a 
argumentat cu vocea încărcată de tristețe, de durere și de 
suferință. Acum trebuie să am grijă de voi. 

Intrarea intempestivă a Claudiei, anunțându-i pe Marius 
Tarquinus și pe Octavianus Aulus lunus, a captat atenţia 
tuturor. Sane nu știa că Maximus își trimisese omul de 
încredere la Tarraco să-i recupereze fiul. Două gărzi 
pretoriene au rămas de pază la ușa de la intrare. Alte două 
îi urmau îndeaproape pe Marius și pe Octavianus. 
Maximus s-a îndreptat spre el și l-a strâns în braţe pe 
prietenul și tovarășul său de luptă. 

— Mă bucur că te-ai întors teafăr și nevătămat! 

Marius Tarquinus i-a răspuns la salutul de bun-venit. 

Antoninus, Aradia și Claudia urmăreau cu interes 
schimbul de cuvinte dintre cei doi bărbaţi. Octavianus 
rămăsese mai deoparte privind totul cu curiozitate. Toţi au 
văzut că Maximus făcea un semn de încuviințare cu capul, 


342 


și Marius Tarquinus a ieșit din cameră. După câteva clipe a 
revenit cu ceva în braţe. S-a îndreptat spre Sane, căreia îi 
pierise culoarea din obraji. Ceea ce se mișca în braţele 
comandantului insufla speranţă în toate inimile celor care 
priveau scena. 

Aradia și-a dus o mână la piept și pe cealaltă la gură ca 
să-și stăpânească un geamăt. Antoninus și-a ţinut 
respiraţia. Maximus s-a apropiat de Aradia și i-a trecut 
braţul pe după umeri simţind-o că tremura. 

— Maximus, ce... ce... 

Din pricina emoţiei nu a putut să continue. 

— Marius mi-a spus că ar vrea să i-l dea el însuși pe 
micuţ. A prins drag de el în timpul călătoriei. 

— Este... este... a încercat să întrebe, dar nu-și găsea 
cuvintele. 

— Este fiul surorii tale. 

Comandantul s-a oprit la un pas de Sane. Fata nu înceta 
să se uite la ghemotocul care se mișca în braţele 
bărbatului. Părea că este un căţeluș neliniștit. După câteva 
clipe de tăcere, a întins braţele ca să i-l dea, dar Sane era 
ca paralizată. Nu a fost în stare să facă niciun gest. 

Octavianus urmărea scena cu atenţie. 

— Este neliniștit din cauza călătoriei lungi, a spus pe 
neașteptate. În braţele mamei sale se va liniști. 

Sane și-a pironit privirea asupra militarului puternic 
care stătea nemișcat în fata ei. A ezitat un moment înainte 
să ia în braţe ghemotocul agitat. A dat la o parte pânza 
care acoperea căpșorul mic și, văzând chipul copilului, a 
izbucnit în plâns. 

Niciunul nu a știut ce să facă sau să spună ca s-o 
consoleze. Claudia, care stătuse mai la distanţă, s-a 
îndreptat spre ea și i-a pus mâna pe spate ca s-o conducă. 

— Vino cu mine, drăguţo, i-a spus cu glas dulce. Aveţi 
nevoie de un moment de singurătate. Afară este doica și 
îmi închipui că o să vrei să vorbești cu ea. 


343 


Sane a urmat-o în tăcere, neputând să-și ia ochii de la 
trupșorul pe care îl ţinea în braţe. 

Antoninus se simțea copleșit. S-a uitat la Marius 
Targquinus, care a urmărit cu privirea plecarea lui Sane 
împreună cu micuțul. 

— A fost greu să-l recuperezi? a întrebat nerăbdător să i 
se satisfacă curiozitatea. 

— M-am ghidat după registrele pe care mi le-a pus la 
dispoziţie judecătorul Pomponius Flavius. Consulul care l-a 
cumpărat este foarte cunoscut în Tarraco. Mi-a fost ușor să 
dau de copil, dar nu și să-l iau de la femeia care îl 
cumpărase, a răspuns. 

— Trebuie să fi fost complicat să călătorești cu un copil 
atât de mic. Mă bucur că te-ai întors. 

Vocea puternică a lui Maximus a răsunat în încăpere. A 
înaintat către Marius, care se afla foarte aproape de 
Antoninus. 

— S-a bucurat de dragostea familiei? a întrebat Aradia 
ca să-și liniștească conștiința. 

— Soţia consulului Elius Quintus Vocelinus voia să-l 
adopte pentru că nu are copii. A fost foarte greu să o 
despart de copil. 

Aradia putea să-și închipuie acest lucru. Dacă o 
cetățeană romană voia să adopte un sclav cumpărat 
însemna că îl iubea cu adevărat. Nepotul ei avusese parte 
de dragoste și tandreţe. S-a bucurat enorm pentru sora sa, 
deși a simţit o oarecare compasiune pentru femeia care îl 
pierduse. 

— Care sunt ordinele pentru mine? a întrebat Marius, 
care nu-și scosese capa și nici coiful de pe cap. 

— Ne întoarcem în Hispania, a răspuns Maximus. Numai 
dacă împăratul nu dispune altfel, a continuat. Cu el nu știe 
niciodată. 

Aradia s-a simţit cuprinsă de o puternică emoție. Tot ce- 
și dorea era să se întoarcă la Vila Magna. Deși o întrista să- 
i lase pe fraţii ei în Velitrae. li va fi foarte dor de ei, dar ea 


344 


și Maximus își construiseră căminul pe frumosul pământ 
hispan. 

Intrarea Aureei în cameră i-a făcut pe bărbaţi să-și 
îndrepte privirile spre ea. 

— Vă rog să veniţi cu mine. S-a pregătit o băutură 
răcoritoare ca să vă recăpătaţi forțele înainte de prânz. 

Maximus și-a luat soţia de mijloc și a condus-o spre 
tricliniul principal. Ceilalţi i-au urmat îndeaproape. 

Roma continua să petreacă. lar familia Sila Licinus va 
putea s-o ia de la capăt, în pofida pierderilor suferite. Erau 
din nou cetăţeni de vază ai Romei. 


Epilog 


Iulia Augusta Emerita 


Maximus citea cu un zâmbet pe buze scrisoarea trimisă 
din Roma. Multe lucruri se întâmplaseră de când el și 
Aradia se întorseseră în Hispania. A auzit râsete de copii în 
peristil și s-a hotărât să iasă din tablinum în întâmpinarea 
acestora. Avea încă sulul de papirus în mână. 

Nunn îl urmărea pe micul Lucius, care ţipa și râdea 
încercând să nu fie prins. Fiica generalului, Iulia și fratele 
ei geamăn Maximus treceau în acele momente prin atriu 
îndreptându-se spre el. Nu știa ce aveau în mâini, dar, 
după strălucirea din ochii lor, a presupus că nu putea să fie 
nimic bun. Au trecut pe lângă el șușotind și râzând. 

— Unde este mama voastră? i-a întrebat. 

Nunn și Lucius s-au oprit când l-au auzit. S-au întors 
spre el și l-au privit surprinși. 

— S-a dus de la ora nouă în forul din Iulia Augusta 
Emerita, i-a răspuns tânărul Maximus, care s-a oprit la un 
pas de tatăl său. 

— A plecat singură? s-a interesat generalul. 


345 


Lucius Maximus Marcus, care era o copie fidelă a tatălui 
său, a clătinat din cap de mai multe ori, în semn de 
negaţie. 

— Este însoţită de Adrianus Sabinus și de Oton Arrio, ca 
întotdeauna. Și Livia este cu ea. Vrea să cumpere niște 
stofe ca să-și facă tunici noi pentru Saturnalii“?, a răspuns 
Iulia. 

Maximus, care stătea rezemat de o coloană, s-a 
încruntat surprins. Nu îi stătea în obicei Aradiei să se ducă 
în forul orașului fără să-i spună și de aceea s-a hotărât să 
plece după ea. 

— Aveţi grijă de fratele vostru mai mic până mă întorc. 

Copiii au încuviinţat cu un gest din cap în timp ce el 
pleca în grabă căutarea soției și fiicei celei mari. 

În drum spre for, Maximus se gândea la schimbarea 
petrecută în viaţa lui după ce se căsătorise cu Aradia. La 
scurt timp după ce s-au întors în Vila Magna, Aradia a 
descoperit că era însărcinată, și nașterea Luciei Livia l-a 
făcut să debordeze de mândrie. După ea au venit gemenii 
Lucius Maximus și Lucia Iulia. Și, în sfârșit, micul Lucius 
Magnus, care devenise regele casei. Viaţa lui se scurgea în 
mod fericit și plăcut. Legiunea a VI-a Victrix era condusă 
de către alt general, și mulţi dintre oamenii pe care îi 
comandase el se reintegraseră în alte legiuni. Marius 
Targquinus se afla tot la Roma, la ordinele prefectului, iar 
Quintus Brutus era încă activ în Britania. 

Ca general în retragere, Maximus era fericit, deși tânjea 
puţin după viaţa dură din tabere și după antrenamentul 
constant de dinainte de bătălie. 

A trecut de zidurile orașului și a îndreptat biga spre 
postul de observaţie cel mai apropiat. A oprit caii în 
preajma unei taverne, unde un băiat va avea grijă de ei 
până la întoarcerea lui. Maximus i-a dat câţiva dinari și a 
plecat spre diversele tarabe din for. Le-a văzut imediat. 


32; sa A Ă 2 ; x RS Pies 
Sărbătoare în onoarea zeului Saturn, celebrată pe 25 decembrie, zi ce coincidea cu solstițiul de 


iarnă. (n. t.). 
346 


Fetele lui purtau un voal în diferite nuanţe de albastru, 
care le acoperea părul lung. Privindu-le din spate, îi era 
imposibil să o distingă pe soţie de fiică. Amândouă aveau 
aceeași statură și o constituţie similară, doar culoarea 
părului era diferită. Livia îl avea negru, ca al lui. 

La fiecare pas pe care îl făcea, oameni îl salutau ca 
atunci când era general al Romei. Unele obiceiuri nu 
dispăreau cu ușurință. Doi legionari care o priveau cu real 
interes pe fiica lui l-au salutat militărește când a trecut pe 
lângă ei. Privirea pe care le-a adresat-o era atât de severă 
că amândoi s-au întors rapid și și-au continuat veghea în 
tăcere. 

I-a căutat prin mulţimea din for pe cei doi gardieni - 
Adrianus Sabinus și Oton Arrius dar nu i-a văzut pe 
nicăieri și și-a închipuit că or fi bând vin aromat în vreo 
tavernă. Ca și cum i-ar fi simţit prezenţa, Aradia s-a întors 
brusc spre el, în vreme ce Maximus continua să meargă în 
întâmpinarea ei. l-a adresat unul dintre acele zâmbete 
care-i topeau inima. l-a spus ceva la ureche Liviei, care s-a 
întors și ea spre tatăl său, plăcut surprinsă. Era ciudat că 
Maximus venea după ele în for și o clipă s-a gândit că s-o fi 
întâmplat ceva rău acasă. 

— Vrei să cumperi vreun fleac din Carthago Nova? a 
întrebat-o Maximus pe Aradia când a ajuns lângă ea. 

I-a trecut braţul pe după umeri într-un gest posesiv. 

— Mi se pare neobișnuit să te văd în for, tată, i-a spus 
fiica lui. 

Generalul s-a uitat la ceilalți bărbaţi care se aflau strânși 
acolo și a observat că toţi priveau cu interes frumosul chip 
al fiicei sale. A regretat că se retrăsese din armată, pentru 
că acum nu putea ordona să fie biciuiți cei mai mulţi dintre 
ei pentru insolenţă. 

— Am primit niște scrisori de la Roma, le-a răspuns. 

Cele două femei au plecat de lângă tarabă și au mers 
împreună cu Maximus, ca și cum ar fi făcut o plimbare. 


347 


— Antoninus vrea să ne viziteze în curând în Iulia 
Augusta Emerita, le-a înștiințat îndreptându-se spre 
taverna unde obișnuiau să aștepte Adrianus Sabinus și 
Oton Arrius. 

Livia a rămas puțin în urmă, pentru că o tarabă cu 
diverse esențe îi atrăsese atenția. Maximus și Aradia au 
aşteptat-o ceva mai în spate. 

— Este totul în ordine la Roma? s-a interesat Aradia. 

Maximus i-a făcut un semn afirmativ cu capul. 

— Pe moment am crezut că sunt probleme acasă. 

— Forul este un loc periculos. 

Aradia l-a privit uimită. Dar după o clipă a zâmbit cu 
gura până la urechi. 

— Periculos pentru cine? a întrebat încercând să-și 
rețină un hohot de râs. 

Maximus și ea și-au îndreptat privirea către fiica lor, 
care se oprise la o tarabă cu săpunuri parfumate. Era 
evident că Livia capta atenţia tuturor bărbaţilor din jurul 
ei. 

— Îmi vine s-o încui în casă, a spus supărat. 

— Este o fată foarte frumoasă, a recunoscut Aradia, 
căreia i se părea neobișnuită atitudinea lui Maximus faţă 
de prima lor născută. Nu ar fi drept să stea închisă, pentru 
că tatăl ei nu suportă să atragă atenţia altor bărbaţi. 

— Tu atragi atenţia mult mai mult decât ea, i-a reproșat 
Maximus, care și-a aţintit privirea asupra soției sale. 

— Ce-ai aflat din scrisorile pe care le-ai primit de la 
Roma? a încercat Aradia să-i abată atenţia lui Maximus 
spre un subiect mai neutru. 

— Că sora ta a născut încă un băiat viguros. 

Buzele Aradiei s-au arcuit într-un zâmbet larg. Nu și-ar fi 
putut închipui niciodată că drumul făcut de Marius 
Targquinus ca să-l găsească pe nepotul ei va culmina cu o 
poveste de iubire între el și Sane. Amândoi trăiau fericiţi în 
Roma și erau părinţii a cinci băieţi. 

— Şi Anoninus? a întrebat nerăbdătoare. 


348 


— S-a întors în curie și a devenit unul dintre senatorii de 
încredere ai împăratului. 

Răspunsul bărbatului a pogorât asupra ei o pace 
absolută totală. Familia Sila suferise o oroare 
inimaginabilă, dar fusese binecuvântată cu vârf și-ndesat. 

— Sora ta trebuie să fie foarte mândră de el, de vreme 
ce acum este un bărbat important și influent. 

În cele din urmă, Aurea reușise să cucerească inima lui 
Antoninus, ca în trecut. După mai multe certuri și supărări 
între ei, al căror ecou se răspândise în întreaga Roma, se 
căsătoriseră și locuiau împreună cu Claudia, foarte 
aproape de palatul împăratului Augustus. 

— Atâta fericire nu e de bun augur, a spus ea pe 
neașteptate. 

Dar Maximus nu o asculta. Avea ochii aţintiţi asupra 
unui centurion care se îndrepta către fiica lui cu intenţia 
de a-i atrage atenţia. Când a făcut un pas înainte, Aradia l- 
a ţinut de braţ. 

— Dacă o face, am să-l omor! a spus el pe un ton care a 
înfiorat-o pe soţia lui. 

— Așteaptă și vei vedea, l-a sfătuit ea. 

După câteva clipe, Adrianus Sabinus și Oton Arrius au 
apărut ca din pământ, s-au proţăpit în spatele Liviei și au 
intuit intenţiile centurionului, împiedicându-l să se mai 
apropie de ea. Maximus și-a relaxat mușchii imediat. 

— Nu știam unde se ascundeau ăștia doi copoi vicleni. 

Aradia a zâmbit mulţumită. 

— Nu se îndepărtează niciodată prea mult de noi sau de 
fiica noastră. Îi poartă de grijă și nu o pierd din ochi. 

— Le plătesc un salariu pentru asta, a spus Maximus 
fără să-și îndepărteze privirea. Ar trebui să ne întoarcem la 
Roma. 

— Crezi că acolo va fi mai în siguranță? 

— Livia nu va fi în siguranţă nicăieri, a admis el. Este 
prea frumoasă. 


349 


— Fiica noastră va fi mereu în siguranţă aproape de tată, 
de mama ei și de toate persoanele care o iubesc. 

În cele din urmă Maximus a fost de acord. 

— Mi-ar plăcea să mă plimb cu tine pe malul râului. 

Aradia a zâmbit fericită. 1 se părea minunat să se plimbe 
cu soțul ei pe malurile râului. O încânta! Ca și lucrurile pe 
care le făceau într-un loc ferit și pe care doar ei îl 
cunoșteau. Cu atâţia copii în casă, era imposibil să aibă un 
moment de intimitate. 

— Ai adus doi cai? 

Maximus a clătinat din cap în semn de negatie. 

— Nu contează, ne vom întoarce pe jos. 

— Ce facem cu Livia? a întrebat generalul, care nu 
îndrăznea s-o lase singură. 

— Fiica noastră va fi bine păzită de Adrianus Sabinus și 
de Oton Arrius, nu trebuie să-ţi faci griji. 

Maximus a luat-o de mijloc pe soţia sa și a condus-o spre 
ieșirea din oraș. Au lăsat în urmă forul și au pornit spre 
râu. În perioada aceea a anului era realmente spectaculos. 

— Generalato, a început Maximus, ţi-am spus cât de 
mult te iubesc? 

— La prima oră a dimineţii, de mai multe ori, i-a răspuns 
pe deplin fericită. 

— Nu vreau să uiţi. 

— Ar fi imposibil. 

Au continuat să meargă și să-și facă mărturisiri. Oricine 
i-ar fi văzut nu ar fi putut decât să zâmbească în fața 
imaginii de îndrăgostiţi pe care o etalau. 

Aradia și Maximus erau făcuţi unul pentru celălalt. 


350